ROMĂNIA ȘI SITUAȚIA INTERNAȚIONALĂ DUPĂ PRIMUL RĂZBOI [618099]

ROMĂNIA ȘI SITUAȚIA INTERNAȚIONALĂ DUPĂ PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL

După Primul Război Mondial, pe plan internațional, au apărut multiple și complexe
probleme care au afectat și România, Tratatele de pace de la Paris au consemnat victoria
puterilor Antantei, precum și rezultatele juste ale luptei național -revoluționare a p opoarelor,
reconstituirea a o serie de state naționale și desăvârșirea unității statului național român.1
Marea Unire din 1918 a creat premisele unei mai puternice afirmări a României în viața
internațională, a unei mai eficiente valorificări a vocației p oporului nostru de pace și cooperare
cu toate popoarele lumii.
Cu toate reglementările formulate în tratatele de pace, nu s -au lichidat disputele dintre
puterile imperialiste. Au apărut contradicții între statele burgheze mijlocii și mici, pe de o o
parte, și state dominante, pe de altă parte. Instabilitatea era accesntuată de faptul că toate
ciocnirile de interese se desfășurau pe fundalul principalei contradicții a lumii contemporane –
contradicția dintre imperialist și primul stat socialist din lume.2
Lupta politică și ideologică dintre capitalism și socialism, dintre forțele revoluționare și
contrarevoluționare au influențat în mare măsură relațiile internaționale sporindu -le
complexitatea.3 Unele dintre marile puteri învingătoare dornice să -și consoli deze pozițiile
dominante în cadrul noii organizări a lumii, au inițiat crearea unui instrument de drept
internațional, care să soluționeze marile probleme ale relațiilor dintre state.
În această acțiune s -au alăturat și alte state care se pronunțau pentru consolidarea
statutului și susțineau ideea reglementărilor de litigii pe cale pașnică. S -au pus astfel bazele
Pactului Societății Națiunilor. În cadrul dezbaterilor cu privire la prevederile pactului, au ieșit
la suprafață contradicțiile dintre marile pute ri învingătoare. Franța – dorind să se asigure în fața
pericolului unei agresiuni din partea Germaniei și să -ți consolideze hegemonia în Europa –
preconiza crearea unei armate internaționale care să acționeze sub controlul Societății
Națiunilor; Anglia, ca re urmărea aceleași țeluri și consolidarea imperiului ei colonial, a propus
crearea unui bloc politic al marilor puteri imperialiste care să reglementeze menținerea sferelor
de influiență; SUA sprijineau poziția britanică și propuneau posibilitatea modific ării granițelor
atunci când trei pătrimi din numărul Societății Națiunilor erau de acord.4
Conferința păcii de la Paris s -a dovedit a fi dominată de reprezentanții SUA, Angliei și
Franței, care au căutat să -și impună voința fără a ține seamă de punctul de vedere al statelor
mici. Ele au pregătit tratatul de pace cu Germania, fără a îngădui delegației române să participe
la discuții, cu toate că armata română luptase cu armata germană în perioada 1916 – 1917,
armată pe care a învins -o la Mărești, Măreșești și Oituz, iar România avusese de suportat jaful
ocupanților germani și uriașe pierderi materiale. Delegația română, ca și cele ale altor state mici,
a fost nevoită să semneze tratatul de pace cu Geermania la 28 iunie 1919, fără măcar să -l fi
putut studia în întregime.5
Deoarece ,,Consiliul celor patru” (alcătuit din reprezentanții SUA, Angliei, Franței și
Italiei) voia să aplice același tratament celorlalte tratate, în mai 1919, Ion I.C.Brătianu, șeful

1 Nicolas Dascovici, Nicolae Dașcovici, Tratamentul sever aplicat României la pacea generală , în „Buletinul
Facultății de drept”, Iași, 1931, p. 49.
2 Gheorghe Zaharia, , Considerații asupra politicii externe a României (1919 – 1929) în Viorica Moisuc (coord.)
„Probleme de poli tică externă a României 1919 – 1939”, București, Ed. Militară, 1971, p. 17.
3 Ibidem , p. 19.
4 Lucian Leuștean, O istorie internaționala a Europei în secolul XX.Vol. I (1919 -1945 ), Iași, Editura Universității
„Al. I. Cuza” Iasi, 2015.
5 C. Botoran, I. Calaf eteanu, E. Campus, V. Moisuc, România și Conferința de Pace de la Paris (1918 -1920) ,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 414.

delegației române a luat inițiativa unei note verbale colective adresate lui George Clemenceau,
președintele Conferinței de pace, de către delegația română, polonă, sârbă, cehoslovacă și
greacă, prin care se crea ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp, pentru a le studia.6
Dar consiliul a ac ceptat să prezinte, la 30 mai, doar un rezumat al proiectului tratatului de pace
cu Austria, țară învinsă și a amânat pentru 2 iunie remiterea proiectului către delegația austriacă.
Documentul conținea unele clauze inacceptabile pentru România. Astfel, avâ nd ca motiv
îngrijorarea pentru respectarea drepturilor naționalităților conlocuitoare, marile puteri își
apropriau dreptul de a decide măsurile ,,pe care le vor crede necesare” pentru a ocroti interesele
acestora.Totodată, România trebuia să accepte și să semneze o convenție, care prevedea timp
de cinci ani ,,liberul tranzit” pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii marilor
puteri fără nici un fel de vamă.7
În cuvântul rostit în ședința plenară as tatelor aliate pentru discutarea proiect ului de
tratat, și într -un memoriu adresat Consiliului, I.I.C.Brătianu afirmă că ,,România este hotărâtă
să asigure drepturile minorităților. În același interes, ea nu cere pentru sine ca stat independent
nici un tratament excepțional; dar ea nu poate nic să primească a îndura un regim special la care
nu sunt constrânse alte state suverane”.8
În privința comerțului a propus de asemenea următoarea formulă ,,România este dispusă
a lua toate măsurile destinate, a ușura tranzitul și a dezvolta comerțul cu cele lalte națiuni”.9
Întrucât Consiliul nu a acceptat obiecțiile formulate, Ion I.C. Brătianu a părăsit la 2 iulie
1919 Conferința păcii. La 10 septembrie, marile puterii au semnat la Sait -Germain tratatul de
pace cu Austria punân România în fața faptului împ linit. În aceste condiții guvernul Ion I.C.
Brătianu demisionează. Ca urmare a unor presiuni diplomatice –delegația română fiind în
pericolul de a fi exclusă de la Conferința păcii – la 10 decembrie 1919 guvernul prezidat de
Al.Vaida – Voievod a semnat tr atul de pace cu Austria. ,,Tratatul are o importanță istorică,
deoarece consfințea dezagregarea monarhiei habsburgice și recunoaștea unirea Bucovinei cu
România”.10
La 10 decembrie 1919, la Neuilly sur Seine a fost semnat tratatul de pace între România
și Bulgaria, potrivit căruia hotarul dintre cele două state era stabilit în anul 1913.
În timpul guvernului Vaida au început negocierile în vederea tratatului de pace cu
Ungaria, care va fi încheiat în timpul guvernului Averescu. Delegația maghiară refuza să
recunoască hotărârea Adunării naționale din 1 decembrie 1918 și cerea menținerea ,,Ungariei
milenare”. Delegația română a dovedit – pe baza argumentelor etnce, istorice, etnografice –
faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc, care în cadr ul impresionantei
întâlniri de la Alba -Iulia din 1 decembrie 1918 a fost decis alipirii la țara mamă. La 19 martie
1919. Ungariei i s -a înmânat hotărârea comitetului militar interealist de la Paris – nota Vyx –
privind retragerea trupelor maghiare din Trans ilvania pe linia de democrație Satu -Mare – Oradea
– Arad până la încheierea tratatului de pace care urma sî hotărască noile granițe.11
La 4 iunie 1920 a fost semnat tratul de pace cu Ungaria la Trianon de către
Dr.I.Cantacuzino și Nicolae Titulescu, fiind recunoscută unirea Transilvaniei cu România și

6 Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a
lui Ion.I.C. Brăt ianu, Ediție Șerban Papacostea, București, 2001, p. 58.
7 Ioan Scurtu, Viața politică din Romania 1918 – 1944 de la marea unire la revoluția de eliberare socială și
națională din august 1944 , Bucuresti, Editura Albatros, 1982., p. 29.
8 Mircea Mușat și I on Ardeleanu, Viața politică în România, 1918 –1921 , Ediția a II -a, București, Editura Politică,
1976, p. 42.
9 Ibidem.
10 Ioan Scurtu, op. cit ., p. 30.
11 Ibidem.

desăvârșirea procesului de formare a statului național român. Aceasta menținea – ca și în cazul
tratatului cu Austria – prevederi speciale privind ,, liberul tranzit” și ,,Tratatul minorităților”.12
La 28 octombrie 1920 România pe de o parte și Anglia, Franța, Italia și Japonia de
cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România.
Deși, în ansamblul lor, tratatele de pace încheiate – cunoscute și sub numele de
,,sistemul Versailles” – au purtat amprenta marilor puteri învingătoare, rămâne pozitiv faptul
că ele au cunsocut dreptul popoarelor la autodeterminare, prăbușirea imperiului habsburgic, pe
ruinele căror au apărut noi state, iar altele – între care și Români a – și-au desăvârșit unitatea
națională.
Marile puteri și -au arogat dreptul de a se amesteca în treburile interne ale țării noastre
prin tratatul privind naționalitățile și cel vizând liberul tranzit. De asemenea, România a trebuit
să preia o parte import antă din datoria publică a fostei monarhii habsburgice să plătească taxe
de eliberare și să răscumpere bunurile aparținând statului austro -ungar rămase pe teritoriul
Transilvanie și Bucovinei.13
SUA nu au ratificat tratatele de pace de la Paris iar în scur t timp nu au mai luat parte
nici la lucrările Societății Națiunilor. Germania făcea totul pentru a se opune aplicării tratatelor
și urzea planuri de revanșă. Monopolurile și cercurile guvernante germane s -au eschivat de la
plata integrală a datoriilor de r ăzboi, având sprijinul unor monopoluri engleze și americane.
În mod normal, România era îndreptățită să primească despăgubiri de la țările perdante,
care i -au jefuit teritoriul în timpul ocupației din 1916 – 1918. Deși autoritățile româme au
stabilit că p ierderile se cifrau la 72 milarde lei aur, Comisia reprezentanților a recunoscut doar
31 milarde lei aur. Conferința de la Spa din iulie 1920 a hotărât ca România să primească 1%
din reparațiile germane echivalând cu 1875000000 lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru
bancnotele puse de ocupanții germani în circulație pe teritoriul României în 1916 – 1918, și
bunurile sechestrate de Banca Reichului. România trebuia să primească drept ,,reparații”, 250
milioane franci aur de la Ungaria și 68 milioane fr anci aur de la Bulgaria. Acordurile ulterioare
– planul Dawes (1924), planul Young (1929), Conferințele de la Haga (1930) și de la Laussane
(1932) – au făcut ca România să nu primească din partea niciunui stat inamic suma integrală a
despăgubirilor ce i se cuveneau.14
Contradicțiile dintre învingători cât și existența unor factori conjucturali favorabili unui
echilibru european au ieșit la suprafață la Conferința de la Geneva din aprilie 1922 când a fost
examinată problema colaborării între state precum și la următoarea, din luna iunie același an,
de la Haga. În pofida poziției rigide a Franței care respingea ideea acordării de credite Rusiei
Sovietice fără achitarea prealabilă a datoriilor contractate de statul țarist, au ieșit în evidență
dorințele Angliei și ale Germaniei de a stabili relații comerciale cu statul sovietic. Apreciind că
realizarea unor asemenea acorduri puteau contribui la înlăturarea izolării în care se găseau
Uniunea Sovietică și Germania au încheiat la Rapallo la 16 aprilie 1922, un trat at de prietenie
și neutralitate, care stipula reluarea relațiilor diplomatice și renunțarea fiecărui stat la orice fel
de pretenții și despăgubiri, ceea ce deschidea perspectiva unei rodnice cooperări sovieto –
germane.
Urmărind înfăptuirea planurilor sale p olitice, Franța a propus să se precizeze anumite
obligații de asistență și măsuri împotriva agresorului. Dezbaterile în cadrul Societății Națiunilor
cu privire la definirea agresorului nu au dus la un acord, tratatul fiind respins de marea
majoritate a meb rilor. Perseverând în acest sens ea a propus în 1924 la Geneva, un proiect de

12 Mircea Djuvara, Principiile și spiritul ultimilor tratate de pace în „Politica externă a Româ niei – 19 prelegeri
publice organizate de Institutul Social Român”, București, 1925, p.1 -25.
13 Ibidem.
14 Emilian Bold, De la Versailles la Lausanne (1919 – 1932) – activitatea diplomației românești în problema
reparațiilor de război , [teza de doctorat], I ași, Editura Junimea, 1976, p. 227.

protocol privind arbitrajul ca modalitate de soluționare a neînțelegerilor internaționale, de
asemenea neacceptat.
Eșecul suferit în legătură cu tratul de asistență mutuală în 19 23 și cu proiectul de
protocol de la Geneva în 1924, care a avur meritul de a fi cristalizat, primele concluzii ale
discuțiilor privitoare la definirea agresorului, a determinat Franța să încerce a obține garanții pe
calea înțelegerilor regionale. De aceas tă dată, în cadrul Conferinței de la Locarno, din 5 – 16
octombrie 1925, s -au semnat o serie de acorduri, care au pus sub semnul întrebării înseși
principiile Societății Națiunilor. ,,Pactul de garanții renan” încheiat la Locarno, între Germania
, Belgia, Franța, Marea Britanie și Italia, garanta doar menținerea granițelor dintre Germania și
Belgia, Germania și Franța și a zonei demilitarizate a Rinului. Cu toate eforturile depuse de
diplomația franceză, Germania ajutată de Anglia, nu a acceptat să acorde a celeași garanții
Cehoslovaciei și Poloniei, cu care avea de asemenea frontiere comune. Pentru a liniști opinia
publică și a neutraliza cercurile guvernante din aceste țări, Germania a semnat cu Polonia și
Cehoslovacia tratate de arbitraj, Franța angajându -se să le acorde ajutor în cazul în care ar
deveni victime ale unor agresiuni.15
Neluarea unei atitudini hotărâte de către puterile occidentale, împotriva Germaniei, a
făcut ca Conferința de la Locarno să fie considerată ca un ,,Început al politicii de conc esii față
de Germania, căreia îi abandonau statele mijlocii și mici din centrul, estul și sud -estul
Europei”.16
Această apreciere avea să fie confirmată de noi dovezi. În anul 1926 și -a început
activitatea Comisia pregătitoare a Conferinței dezarmării, la care au participat reprezentanți ai
26 de țări (în anul 1927 s -a adăugat și un reprezentant al guvernului sovietic). Cercurile
guvernamentelor britanice și nord -americane au renunțat la controlul asupra forțelor armate ale
Germaniei, în februarie 1927, și i-au făcut prin planul Young din iunie 1929 înlesniri de plată
a despăgubirilor de război, în dauna partenerilor mai mici.
În același timp, deși Italia – urmărind să -și extindă influența în sud – estul continentului
– semnase, la 16 septembrie 1926 un trat at de amiciție și colaborare cu România, în 1927 ea a
semnat un tratat de alianță cu Ungaria, prin care sprijinea pretențiile cercurilor revizioniste
ungare.
Tendințele revanșarde, revizioniste din centrul, estul și sud – estul Europei, rivalitatea
dintre Marea Britanie și Franța cu privire la hegemonia în Europa și Orientul Apropiat,
agravarea disensiunilor dintre statele central – europene, toate acestea mărturiseau neputința
Societății Națiunilor de a soluționa problemele dificile apărute chiar de la înc eputul existenței
sale, deși popoarele își puseseră mari speranțe de pace în această organizație.
Un număr de state au normalizat relațiile diplomatice cu guvernul sovietic iar altele din
centrul și sud – estul Europei preconizau să le normalizeze. Se cre ază necesitatea pentru unele
țări, printre care Cehoslovacia, Iugoslavia și România de a încerca să -și asigure securitatea prin
unirea forțelor în cadrul unor organizații defensive regionale;17 în acest sens, ele au acționat și
sub imperiul orientării marilor puteri capitaliste, care urmăreau întărirea dominației proprii în
țările din această parte a continentului.18
În acest context internațional complex și contradictoriu, guvernele României,
Iugoslaviei și Cehoslovaciei și -au propus să găsească în comun soluții care să asigure statutul
teritorial de care țările respective se bucurau. Au fost puse, astfel, bazele organizației defensive
regionale, numite Mica Înțelegere.19

15 Gheorghe I. Brătianu, Formule de organizare a păcii în istoria universală , curs ținut la Facultatea de Filozofie
și Litere a Universității București, București, Editura ALL, 1943 -1947, p. 9.
16 Francois Chatelet, Evelzne Pisier, Concepțiile politice ale secolului XX , București, Humanitas, 1994,p.18
17 Eliza Campus, Din politica externă a României. 1913 -1947 , București, Editura Politică, 1980, p. 23.
18 Gheorghe Zaharia, op. cit ., p. 23.
19 Moisuc V iorica, op. cit. , p. 44 -45.

Mica înțelegere, deși a fost constituită în spiritul Pactului Societății Națiunilor și a fost
sprijinită de Anglia și Franța, nu și -a însușit în întregime politica celor două mari puteri.
Mica înțelegere își propunea să asigure menținerea statutului în centrul și sud – estul
Europei. Statele își apărau interesele chiar și atunci când punctul de vedere britanic și francez
era opus.
Mica înțelegere a luat atitudine hotărâtă față de politica de concesii a unor mari puteri
în problema revizuirii tratatelor de pace. Între anii 1925 – 1928 Anglia și Franța au sprijinit
politica Miții Înțelegeri pentru realizarea unor înțelegeri de tip ,,Locarno” în centrul și sud –
estul Europei.
Un moment important în viața internațională a fost Pactul de la Paris (Briand – Kellogg),
din 27 august 1928 prin care statele semnatare condamnau războiul ca modalitate de soluționare
a diferențelor internaționale și își luau angajamentul să aplaneze conflictele dintre ele
eminamente prin mijloace pașnice.20
Țara noastră, pe lângă faptul că a aderat la acest pa ct, a semnat și Protocolul de la
Moscova din 9 februarie 1929 alături de Uniuniea Sovietică, Polonia, Estonia și Letonia,
luându -și angajamentul de a pune imediat în vigoare Tratatul de la Paris.21
Semnarea acestui document marcă un pas important pe calea reluării realităților
diplomatice între România și U.R.S.S.
Instaurarea Hitlerismului la putere în Germania, în ianuarie 1933 a însemnat constituirea
în centrul Europei a unui focar războinic extrem de periculos pentru pacea mondială. D atorită
poziției sale strategice și resurselor economice de care dispunea, România a devenit unul dintre
principalele obiective ale expansiunii germane. Pentru atingerea scopului lor, hitleriștii au
folosit o gamă largă și metode diverse de la sprijinirea Gărzii de Fier și crearea de agenturi de
spionaj, până la acțiunile vizând dezagrearea sistemelor de alianță a României și încurajarea
tendințelor revizioniste ale Ungariei și Bulgariei.
În acest context, politica externă a României a căpătat noi nuanțe c aracterizate prin
preocuparea de a stabili și dezvolta relații amicale cu toate statele vecine, prin întărirea
alianțelor existente și crearea altor noi, prin lupta împotriva revizionismului teritorial, prin
promovarea politicii de securitate colectivă. Ex ponentul cel mai fidel al diplomației românești
a fost Nicolae Titulescu care a deținut funcția de ministru de externe în perioada 1932 – 1936,
ilustrându -se ca unul dintre cei mai străluciți oameni politici ai vremii sale. Animat de un
fierbinte patriotis m, Nicolae Titulescu a depus întreaga energie și capacitate în slujba României
pe care a slujit -o cu credință.
La 16 februarie 1933 a fost semnat la Geneva pactul de reorganizare a Micii înțelegeri,
prin care aceasta devenea un organism politic stabil, c u activitate permanentă, menit să apere
în mod unitar pe plan internațional interesele statelor semnatare și în primul rând statutul
teritorial. În acesct scop s -a instituit un Consiliu permanent, un Consiliu economic și un
Secretarist al Micii Înțelegeri.22
România a participat activ la Conferințele balcanice de la Salonic (octombrie
1930), Istambul și Ankara ( octombrie 1931), București ( octombrie 1932), Salonic (noiembrie
1932) care au pregătit terenul pentru realizarea Înțelegerii Balcanice, al cărei act de naștere a
fost semnat la Atena în ziua de 9 februarie 1934 de Grecia, Iugoslavia, România și Turcia. Cele
patru state își garantau reciproc frontierele balcanice. Așa cum se specifica și în actul de
constituire Înțelegerea Balcanică rămânea deschisă oricărui stat balcanic care adera la
principiile Cartei Societății Națiunilor și ale Pactului Briand – Kellogg. Ca și Mica Înțelegere,
Înțelegrea Balcanică milita pentru consolidarea securității colective în această zonă a Europei

20 Stefano Guzzini, Realism și relații internaționale , Iași, Institutul European, 2000,p.33
21 Ioan M. Oprea, op. cit., p. 165.
22 Nicolae Titulescu – Documente confidențiale , București, Editura Academiei Române, 1992,p.18

pentru o politi că de pace și cooperare internațională, pentru apărarea statutului teritorial, având
la bază un program de securitate zonală.23
La 3 iulie 1933 România a semnat la Londra – alături de Uniunea Sovietică, Polonia,
Estonia, Letonia, Turcia, Iraq și Afganista n – Convenția de definire a agresorului și teritoriului,
la elaborarea căreia și -au adus contribuția Maksim T. Litvinov și Nicolae Titulescu.24
Prin teritoriu se înțelegea ,,teritoriu asupra căruia un stat își exercită de fapt autoritatea”,
ceea ce a det erminat diplomația românească să aprecieze că se făcuse un nou pas spre
recunoașterea teritorială a României.
La 9 iunie 1934 noi legături diplomatice au fost decise între România și Uniunea
Sovietică, act salutat cu deosebită satisfacție de forțele demo cratice, de întregul popor român.
A urmat o perioadă rodnică în istoria relațiilor româno – sovietice, concretizată în încheierea
unor convenții economice și culturale, în colaborare pe plan internațional, în deosebi la
Societatea Națiunilor.25
Prin Nicol ae Titulescu, România a condamnat energic, de la tribuna Societății
Națiunilor, agresiunea Italiei împotriva Abisiniei și a hotărât aplicarea de sancțiuni economice
contra Italiei, încă din octombrie 1935. De asemenea Nicolae Titulescu și -a exprimat
dezaco rdul față de intervenția fascistă în treburile interne ale Spaniei și a manifestat o vădită
simpatie pentru forțele republicane din această țară.
În a doua jumătate a deceniului al patrulea, în planurile de expansiune germană,
remitalizarea zonei renane î nseamnă o etapă importantă în pregătirea celei de -a doua
conflagrații mondiale. Guvernul Francez deși informat despre pregătirile făcute la Berlin, ca și
în zonă, în vederea remitalizării nu a luat niciun fel de măsuri concrete. Anglia, în schimb, a
pregă tit toate argumentele necesare pentru a convinge Franța să rămână pasivă. La 7 martie
1936, trupe germane au reocupat zona fără să fi reîntâlnit nici un fel de rezistență. Poziția
Franței a fost lamentabilă. Guvernul francez și -a explicat pasivitatea prin lipsa de hotărâri a
Angliei de a -i acorda ajutorul necesar în cazul unei acțiuni militare, prin lipsa de pregătire, ca
și prin lipsa unui acord între partidele politice.
Gestul brutal al Germaniei și reacția slabă a Franței – declară Nicolae Titulescu – ,,au
impresionat puternic țările dunărene și orientale”.26 Asaltul diplomației hitleriste – scria, în iulie
1937, publicistul N.D. Cocea – ,,să dă deopotrivă asupra tuturor țăranilor din Balcani”. În acest
climat acțiunea de disociere a unității țărilor din Sud Estul Europei supunea Mica Înțelegere la
grele încercări. Recomandarea făcută de Hitler, de a ataca alianța prin slăbirea legăturilor între
state, începea să dea roade. Totodată tentativa primului ministru iugoslav de a crea un fel de
axă Roma – Belgr ad, prin care să polarizeze acele țări interesate să se opună penetrației
Germaniei spre Adriatica sau Valea Dunării, se sprijinea pe iluzii cu care se hrăneau unele
cercuri italiene îngrijorate de expansiunea Reichului spre țările Europei centrale și balc anice.
Încheierea tratatului Iugoslav – Bulgar, în ianuarie 1937, a dovedit că Belgradul nu mai era
dispus să țină seama de interesele celorlați parteneri din Mica Înțelegere. În acest climat,
Ungaria, în anul 1937, sprijinită și încurajată de țările fasci ste condiționa negocierile cu țările
Micii Înțelegeri de hotărârea României și Cehoslovaciei de a ,,primi fără discuții și târguieli”
rezolvarea pretențiilor ei teritoriale, cum se afirmă cu cinism la Budapesta ,,se par unora
insolubile”.27
În această per ioadă, Germania a reușit să -și mențină constant nivelul înarmărilor, a
profitat din plin de pe urma divergențelor și disensiunilor existente între țările care ar fi trebuit

23 Eliza Campus, Mica înțelegere , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1968,p.65
24 Nicolae Titulescu, op. cit ., p. 511 – 512.
25 Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale , vol. I, București, 2006,p.43
26 Nicolae Titulescu, Discursuri , p.436.
27 Petre Bărbulescu și Ionel Cloșcă , Repere de cronologie internațională. 1914 -1945 , București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1982, p. 76.

să se opună, a reușit să facă pași importanți pentru asigurarea de aliați. Pactul a nticomintern,28
iscălit la 25 noiembrie 1936 cu Japonia și completat peste un an prin aderarea Italiei, a asigurat
o anumită coordonare a planurilor agresive ale statelor fasciste. Anexarea Austriei și distrugerea
Cehoslovaciei au fost prezentate ca părți componenente ale unui plan corespunzător, oentru
realizarea căruia Hitler a arătat că se poate conta pe ,,evidența imobilitate a Franței” și pe
,,bunăvoința Angliei”.29
Folosind izolarea și încercuirea României, Germania Nazistă i -a impus tratatul
economi c de la 23 martie 1939 în fața căruia cercurile conducătoare au cedat. Partea integrantă
din politica de dominație economică și politică a țărilor din sud – estul Europei de către cel de –
al treilea Reich, tratatul economic a constituit baza juridică pentru noi tratative și convenții cu
România.
Poziția guvernului Englez și francez față de încercările lui Hitler, înainte 1 septembrie
1929 dovedește neevaluarea exactă a situației internaționale.
Eșuarea tratativelor dintre Anglia, Franța și Uniunea Sovietic ă a năruit edificiul
securității și păcii de care depindea existența țării lor din Europa. Acordurile politice și
economice încheiate între Germania și Uniunea Sovietică, în vara anului 1939, au adâncit derute
cercurile conducătoare românești. Înfrângerea Poloniei a obligat România să se supună
hotărârilor Berlinului și să intre în sfera de influență a acestuia.
Se poate constata că politica României a fost marcată de o susținută luptă pentru
apărarea integrității teritoriale, a suveranității naționale, pe ntru securitate și colaborare.
Rolul și locul factorilor românești de politică externă a fost reliefat de inițiative și acțiuni
care au contribuit la menținerea păcii în Europa și în lume.

28 ANTICOMINTERN, Pactul ~, alianță încheiată la 25 nov. 1936 între Germania și Japonia, îndreptată
împotr iva Internaționalei a III -a Comuniste și a U.R.S.S. La acest pact au aderat Italia (1937), Ungaria, Spania
(1939) și alte state.
29 Hans J. Morgenthau , Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace , Iași, Editura Polirom, 2006,
p. 44.