Centrul de Formare Continuă, Învățământ la Distanță și cu Frecvență Redusă [618055]

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI, CLUJ -NAPOCA
Centrul de Formare Continuă, Învățământ la Distanță și cu Frecvență Redusă
Facultatea de Istorie și Filosofie
Departamentul de Studii Internaționale și Istorie Contemporană
Specializarea: Managementul Se curității în Societatea Contemporană
Disciplina:

SUPORT DE CURS POLITICI ȘI STRATEGII DE SECURITATE

ANUL I

Semestrul I

Prof. dr. Adrian Ivan
Asist. dr. Adrian Stan

Cluj – Napoca
2020

Notă:

I. Informații generale

1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Prof.dr. Adrian Ivan
Birou: S. 305
Telefon: …..
Fax: …….
E-mail: [anonimizat]
Consultații: ……..
Date de identificare curs și contact tutori:

Numele cursul ui – Politici și strategii de securitate
Codul cursului –
Anul, Semestrul – I, 1.
Tipul cursului – obligatoriu, disciplină de specialitate
Pagina web a cursului –
Tutori:
– Asist. dr. Adrian Stan, [anonimizat]

1.2.Condiționări și cunoști nțe prerechizite
Nu există
1.3.Descrierea cursului

Cursul își propune familiarizarea studenților cu agenda extinsă a studiilor de securitate și
cu viziunile strategice ce determină proiectarea unui mod eficient de a promova securitatea atât la
nivel interna țional, dar mai ales la nivelul comunității de informații naționale. Principalele
curente și abordări folosite își propun să ofere o panoramă asupra principalelor repere strategice
și de politici ce ghidează deciziile la nivelul principalilor decidenți de la nivelul diferitelor
comunități de securitate. Activitățile proiectate pentru studenți au drept scopdezvoltarea
capacitatății de diagnoză, diagnostic și propunerea de soluții pentru rezolvarea unei probleme de
pe agenda de securitate națională/internațio nală.
Cursul presupune atât analiza critică a principalelor teorii ale securității și a
instrumentarului pus la dispoziție de principalii decidenți în materie de securitate și politica
externă, precum și diferențierea, respectiv înțelegerea specificului s trategiilor și a politicilor de
securitate de la nivel european. Un accent important va fi plasat asupra înțelegerii rolului și
locului conceptelor fundamentale de securitate națională în realizarea de aplicații specifice
domeniului, identificarea vulnerab ilităților din cadrul sistemului internațional contemporan. În
urma parcurgerii activităților propuse pentru curs și seminar studenții vor fi capabili să avenseze
scenarii pentru a soluționa fiecare problemă în parte, să analizeze implicațiilor aduse de pr actica
politicii externe/de securitate în special în crearea de noi constructe politice sau politici publice,
precum și să relaționeze conceptele și teoriile de securitate cu materiale empirice și situații
concrete.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cu rsului
Cursul este structurat pe 4 module de învățare, fiecare având mai multe unități de învățare,
corespunzând unei abordări integrate și riguroase a principalelor mecanisme care fundamentează
obiectul principal al cursului:
Modul 1: Rolul strategiilor în definirea securității la nivel internațional
Modul 2: Sistemul de securitate național și pilonii de susținere a acestuia – O abordare strategică
Modul 3: România și implicarea sa în Politica de Securitate a Uniunii Europene
Modul 4: Rolul României în a rhitectura de securitate a UE și implicațiile Tratatului de la
Lisabona asupra noi viziunii de securitate europene

1.5. Formatul și tipul activităților implicate de curs
Așa cum s -a menționat mai sus, prezentul suport de curs este structurat pe 4 module,
corespunzând componentelor obiectului cursului. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri
față în față (SF), întâlniri tutoriale (ST), cât și studiu individual. Consultațiile, reprezintă un
sprijin direct acordat studenților din partea coordonatoru lui disciplinei și a tutorilor. Pe durata
acestora se va recurge la prezentări de substanță aferente fiecărui modul dar, mai ales, se vor
oferi, folosind mijloace auditive și vizuale explicații alternative, răspunsuri directe la întrebările și
nelămuririle adresate. În ceea ce privește activitatea individuală, aceasta se va gestiona de către
studenți și se va concretiza în parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii, rezolvarea
lucrărilor de verificare (temelor de control). Reperele de timp și, implicit, perioadele în care se va
rezolva fiecare activitate (lucrari de verificare, proiect etc.) sunt monitorizate de către echipa de
coordonare a cursului (coordonator disciplină, tutori) prin intermediul calendarului disciplinei.
Modalitatea de no tare și, respectiv, ponderea acestor activități obligatorii, în nota finala sunt
precizate în secțiunea ”Politica de evaluare și notare”.
Pe scurt, având în vedere particularitățile învățământului cu frecvență redusă, dar și
reglementările interne ale C FCIDFR al UBB parcurgerea și promovarea acestei discipline
presupune antrenarea studenților în următoarele tipuri de activități:
a) consultații – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultații
față în față; prezența la aceste întâlni ri este facultativă;
b) realizarea unui proiect de semestru cu o temă și un set de sarcini anunțate cu cel puțin
3- de zile înaintea datei de depunere a acesteia – dacă e cazul ;
c) X lucrări de evaluare care vor fi rezolvate și, respectiv trimise tutorelui în
conformitate cu precizările din calendarul disciplinei;
d) forumul de discuții – acesta va fi monitorizat de echipa de coordonare a disciplinei.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii
În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate referin țele bibliografice
relevante. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii
nivelului de analiză și, implicit, înțelegerea fiecărei componente și mecanism.
Bibliografie:
1. GUZZINI, S., Realism in International Relation s and International Political Economy,
London: Routledge
2. DUROSELLE, J.B., Tout empire périra, Paris: Armand Colin, 1992.

3. DUROSELLE, J.B., KASPI, A., Histoire des relations internationales de 1945 à nos jours,
Tome 2, Paris: Armand Colin, 2001
4. BRĂTIANU, Gh .I., L’Organisation de la Paix dans l’histoire universelle, Bucure}ti:
Enciclopedica, 1997.
5. VIOTTI, P.R., KAUPPI, M.V., International Relations Theory (Third Edition), Boston:
Allyn and Bacon
6. ROCHE, J.J., Relations internationales, Paris: L.G.D.J., 1999
7. WALLERSTEIN, Im., Sistemul mondial modern, vol. I -IV, Bucure}ti: Meridiane, 1992,
1993
8. GRIFFITHS, M., Relații internaționale, București: Ziua, 2003
9. ZAPARTAN, L.P., Relațiile internaționale, Cluj -Napoca: Studia, 2001
10. BARRY BUZAN ET AL., Securitatea .Un nou cadru de analiza, Cluj -Napoca, 2011.
11. BARRY BUZAN, People, States and Fear: An Agenda for International Security Studies in
the Post –Cold War Era. 2nd ed. Boulder: Lynne Rienner; Hemel Hempstead: Harvester
Wheatsheaf, 1991.
Lucrările menționate la bibliogr afie se regăsesc și pot fi împrumutate de la Biblioteca
Central Universitară Cluj -Napoca, Biblioteca Facultății de Istorie și Filosofie, Biblioteca
Facultății de Studii Europene, Biblioteca Județeană Cluj sau pot fi accesate în mediul virtual. Atât
în fișa disciplinei cât și la finalul fiecărui modul veți regăsi titlurile bibliografice recomandate..

1.7. Materiale și instrumente necesare pentru curs
Optimizarea secvențelor de formare reclamă accesul studentilor la următoarele resurse:
a) calculator cone ctat la internet (pentru a putea accesa bazele de date și resursele electronice
suplimentare dar și pentru a putea participa la secventele de formare interactivă on line);
b) imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor d e caz) –
dacă se dorește;
c) acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Central Universitară);
d) acces la echipamente de fotocopiere – în cadrul DSIIC sau CFCIDFR.

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I, în care se studiază dis ciplina de față, sunt programate 2 întâlniri față în
față (consultații) cu toți studenții; ele sunt destinate soluționării, imediate, a oricăror nelămuriri de
conținut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura

atentă a I -ului modul; la cea de a doua se discută conținutul modulelor 2, 3 si 4. Secvența
recapitulativă pentru pregătirea examenului final se realizează online la fel ca si dezbaterea pe
marginea conținutului modulelor 1,2,3 si 4. De asemenea, în cadrul celor două întâlniri, studenții
au posibilitatea de a solicita titularului și/sau tutorelui sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrări
de verificare sau a proiectului de semestru, în cazul în care nu au reușit singuri. Pentru a
valorifica maximal timpul alocat celor două întâlniri, studenții sunt atenționați asupra necesității
suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea a cel puțin a uneia dintre sursele
bibliografice. Datele celor două întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al dis ciplinei, vezi
anexa A. În același calendar se regăsesc și termenele la care trebuie transmise/depuse lucrările de
verificare aferente fiecărui modul precum și data limită pentru depunerea proiectului de semestru.
Vor fi planificate și două întâlniri onlin e prin intermediul platformei ID pusă la dispoziție de
UBB. Acestea vor permite studenților să intre în contact audio -video -scris cu coordonatorul de
disciplină și/sau tutorii. Ele sunt destinate soluționării, imediate, a oricăror nelămuriri de conținut
sau a celor privind sarcinile individuale.

1.9. Politica de evaluare și notare
Evaluarea finală se va realiza pe baza unui examen scris desfășurat în sesiunea de la finele
semestrului. Nota finală se compune din: a. punctajul obținut la acest examen în proporție de
50% (5 puncte) b. aprecierea lucrărilor de evaluare pe parcurs (teme de control) – 40% (4
puncte); c. 1 punct din oficiu.
Disciplina cuprinde 2 teme de control/lucrări de verificare care vor fi transmise tutorelui
la termenele precizate în c alendarul disciplinei. Aceste lucrări se regăsesc la sfârșitul fiecărui
modul. Instrucțiuni suplimentare privind modalitățile de elaborare, redactare, dar și criteriile de
notare ale lucrărilor, vor fi furnizate de către titularul de curs sau tutore în cad rul întâlnirilor față
în față.
Pentru predarea temelor se vor respecta cu strictețe cerințele profesorilor. Orice abatere
de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzator acelei lucrări.
Evaluarea acestor lucrări se va f ace imediat după preluare, iar afișarea pe site/platformă a
notelor acordate se va realiza la cel mult 2 zile de la data depunerii/primirii lucrării. Dacă
studentul consideră că activitatea sa a fost subapreciata de către evaluatori atunci poate solicita
feedback suplimentar prin contactarea coordonatorului disciplinei sau a tutorelui prin email.

1.10. Elemente de deontologie academică
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

a) Orice material elaborat de catre studenți pe parcursu l activităților va face dovada
originalității. Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptati la
examinarea finală.
b) Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancționată prin acordrea notei minime
sau, în anumite co ndiții, prin exmatriculare.
c) Rezultatele finale vor fi puse la dispoziția studenților prin afișaj electronic.
d) Contestațiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afișarea rezultatelor iar soluționarea
lor nu va depăși 48 de ore de la momentul depunerii.
1.11. Studenți cu dizabilități:
Titularul cursului și tutorele își exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice
și de timp, de a adapta conținutul și metodele de transmitere a informațiilor precum și
modalitățile de evaluare (examen oral , examen on line etc.) în funcție de tipul dizabilității
cursantului. Altfel spus, se are în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanților la activitățile didactice și de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:
Date fiind caracteristicile învățământului cu frecvență redusă, se recomandă studenților o
planificare foarte riguroasă a secvențelor de studiu individual, coroborată cu secvențe de dialog,
mediate de rețeaua de internet, cu tutorele și, respectiv, coordonatoru l de disciplină. Lectura
fiecărui modul și rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înțelegere
a conținutului tematic și totodată sporesc șansele promovării cu succes a acestei discipline.

MODULUL 1
Rolul strateg iilor în definirea securității la nivel internațional

“Strategia este principala arta politică. Înseamnă să obții dintr -o situație mai mult decât sugerează
balanța inițială a puterilor. Este arta de a crea putere”
(Laurence Freedman, Strategia, o istorie completă, Bucuresti, 2018, p.13)

Strategiile sunt folosite din antichitate însă abia din secolul al XVIII ele beneficiază de o
importanță vitală în proiectarea activităților la nivelul statului. Strategiile au fost cele mai des
associate cu războiul – activitate umană în care se poate recurge la rațiune -armate de masa și
lanțuri logistice lungi. Folosirea forței presupunea în iluminism atât opregatire atentă cât și
îndrumare teoretică.
Strategiile reflectă de obicei: alegeri în planul politicii, decizii m ajore privind progresul
personal și supraviețuirea unui grup, de ele depinde viitorul unei națiuni, însă acestea pot reflecta
atât valori cât și opinii.
Printre înțelesurile cel mai des asociate cu strategia se numără:
Formulari abstracte despre acțiunea r aționala
Dominație și rezistența
Cauzalitate și idei
Funcționarea creierului uman
Forme de constrângere și persuasiune
Natura umană in condiții de stres
Organizarea grupurilor mari de oameni în mișcare
Tehnici de negociere
Viziunile despre o societate bună
Standardele comportamentului etic

Strategia publică
Cuvântul „public” semnifică preocuparea pentru oameni și, în același timp, faptul că se
referă la autoritatea formală a statului. Cuvântul strategie vine din grecescul „strategos”, cuvânt
care a adunat laolaltă „stratos”, ideea de ceva care este desfășurat (o armată sau o mulțime) cu
„agos”, ideea de leadership. Ceea ce ne interesează în cazul nostru este modul în care numărul
extrem de mare de agenții publice, legi, servicii, ambasade, forțe armate și l aboratoare, care

constituie un stat modern, pot fi conduse într -o direcție unică și pot servi unui interes public care
se află mai presus de cel al statului.
Strategia nu este întotdeauna posibilă și nici relevantă. Este mai simplu atunci când
mediul este suficient de stabil sau predictibil. Acele guverne cu majorități foarte mici sau bazate
pe coaliții instabile; miniștri și oficiali cu un mandat scurt și culturi organizaționale concentrate
pe titlurile știrilor din ziua următoare este posibil să nu fie fo arte interesate de strategie. Acestea
s-ar putea să se simtă mai degrabă atrase de întrebarea lui Groucho Marx: „ce a făcut vreodată
posteritatea pentru mine?” sau de comentariul pe care îl făcea guvernatorul care coresponda cu
Machiavelli și pretindea că își conduce guvernul „zi de zi și oră de oră îmi aranjez treburile;
pentru că vremurile sunt mai puternice decât mintea noastră”. Citatul complet este: „De ce mi -ar
păsa de posteritate? A făcut ceva vreodată posteritatea pentru mine?” disponibil pe:
www.theotherpages/alpha -mr.html
Organizațiile competente și responsabile, care sunt pregătite pentru a face față viitorului,
reușesc să își mențină în raza vizuală propriile valori și principii în timp ce se concentrează
simultan asupra celor trei perspective diferite ale procesului decizional: pe terme scurt, mediu și
lung.
Perspectiva pe termen scurt, aceea a crizelor și problemelor de zi cu zi, de la presiunile
exercitate de mass -media și de politică până la probleme cum ar fi grevele sau prăbușiri ale
domeniului IT. Înțelegerea greșită a acestora poate fi fatală pentru o conducere politică sau un
executiv individual. Perspectiva pe termen mediu a politicilor publice și programelor existente –
acolo unde pe rformanța și implementarea încununată de succes sunt esențiale însă mare parte din
cheltuieli și livrarea de programe sunt deja fixate. Strategia pe termen lung se întânește acolo
unde acolo unde politicile noi și inovațiile strategice ajung să fie chiar m ai importante pentru
supraviețuire și success: Ex. „perspectiva generațională” asupra unor probleme cum sunt pensiile
și modificările climatice.
Clasificări și exemple de strategii
Cele mai eficiente strategii sunt în mod evident cele care se concentrează pe ceea ce își
propun să atingă și pe felul în care își propun să facă acest lucru. De acolo vine puterea lor de
inspirație. Ele pot fi în esență foarte simple – și fundamentate pe înțelegerea specificității naturii
lucrurilor.
De la Sun Tsu la Clausewitz și de la Alfred Chandler la Michael Porter, această literatură
s-a canalizat în mod esențial asupra a două teme: războiul (cum să -ți înfrângi inamicul) și
businessul (cum să atingi și să menții avantajul competitiv). Una dintre zonele cele mai

importante în care se găsesc diferențele dintre strategia din business și strategia publică este
timpul.

Strategiile naționale și elementele lor de specificitate

Danemarca a propus un „Manual pentru prim -miniștri”, document de importanță
strategică. Scopul primord ial a fost acela de a transforma Danemarca într -una dintre cele mai
competitive economii ale lumii. Acest țel a fost atins printr -un control economic dur și prin
coordonarea politicilor publice în permanență, de sus în jos, până la cel mai insignifiant det aliu
din domeniile ocupării forței de muncă, pieței forței de muncă și educației. În acest scop,
atingerea consensului între partide a fost primordial și a însemnat că s -a aderat la o strategie în
mare parte similară timp de peste două decenii, alături de un consens larg în alte domenii,
începând de la grija pentru copii până la îmbunătățirea calității mediului înconjurător.
Elveția și -a exprimat de multă vreme dorința de a avea funcționari cu înaltă pregătire și
experiență pentru a asimila metode formale d e strategie.
Norvegia a fost una dintre țările cele mai inteligente, prin folosirea în avantajul său a
beneficiilor pe care i le -au adus resursele naturale, precum și prin faptul că a fost extrem de
categorică în domenii foarte diferite, cum ar fi egalita tea între sexe și mediul înconjurător.
Olanda a făcut mai mult decât oricare altă țară pentru a transpune gândirea specifică
,,piețelor viitorului” în propriul său proces decizional.
Strategia statului Singapore de a deveni o putere economică hotărâtoare, pusă în aplicare
începând cu anii 1960 și care continuă și în zilele noastre, sub constrângerile unui stat -oraș cvasi –
democratic. Strategia Cubei de a îmbunătăți sistemul de sănătate publică, ceea ce a favorizat
atingerea unor rate ale mortalității mult m ai scăzute decât în societăți mai bogate.
Strategia Franței de a influența Uniunea Europeană, care pentru o lungă perioadă de timp
a funcționat uimitor de bine, modelând guvernarea Europei după o matriță franceză.
Strategia SUA de a ține sub control URSS, care a reușit dincolo de așteptări atunci când
Războiul Rece luat sfârșit odată cu colapsul Uniunii Sovietice sau aceea de a face din dollar
moneda centrală a economiei globale sunt tot atâtea exemple de orientări strategice pe care statele
le-au urmat at ât în politica lor internă, dar și în cea externă.
Strategia Libanului de a reconstrui economia în urma războiului civil, o istorie atât de
dramatică, nu în ultimul rând din pricina amestecului permanent al celor doi vecini puternici,
Israelul și Siria.

Strategia Chinei legată de creșterea economică pe termen lung, care până în acest moment
a depășit orice record din istoria economiei pe care a cunoscut -o omenirea sau politica sa
privitoarea la restricția de a avea un singur copil într -o familie, ceea ce a stopat creșterea
populației cu aproape 400 de milioane de oameni.
Strategia Noii Zeelande de a ajunge la o înțelegere mai onestă cu indigenii săi, populația
Maori sau strategia Ugandei de a eradica fenomenul HIV/SIDA sunt tot atâtea exemple de
proirități n aționale care au necesitat o coordonare strategică de amploare.
Aceste strategii au fost împletite în mod obligatoriu cu politici publice adecvate
operaționalizării misiunilor strategice naționale. Un exemplu în acest sens este și strategia publică
a Fran ței de a asigura ajutoare pentru creșterea copilului în cazul celui de -al doilea nou -născut
(și, începând din 2005, un sprijin suplimentar pentru cel de -al treilea copil) și planurile mai
ambițioase ale statului Singapore de a încuraja rata natalității pri ntre persoanele cu studii
superioare (inclusiv agenții sprijinite de stat pentru facilitarea întâlnirilor). La nivelul Islandei
putem aborda transformarea pieței forței de muncă, implicând chiar și copii de școală apți pentru
muncă, precum și membrii ai fa miliilor extinse. Înainte de eforturile sale actuale, Islanda s -a
dedicat studiului real ai proiectării unui sistem de învățământ vocațional, nu numai ca o
componentă profesională a unei educații tehnice, dar ca o disciplină esențială pentru fiecare
persoa nă educată.
Multe alte exemple ar putea fi menționate, dar această listă dezvăluie o realitate a
varietății extraordinare a strategiilor la nivel înalt, pe care unele guverne le -au urmat. Aceste
obiective majore au tendința să absoarbă atât de multă energi e încât puține sunt guvernele care
reușesc să urmeze mai mult de două sau trei dintre ele simultan.
În alte cazuri, obiectivele pot fi mai limitate, spre exemplu: consolidarea bazei pentru
dezvoltarea științei în Australia, ca parte a unei strategii econom ice care să modifice avantajul
comparativ al Australiei, prin îndepărtarea de prioritatea acordată mineralelor și exploatării lor în
favoarea capitalului uman. Alte exemple relevante de politici publice sunt reprezentate de
soluționarea fenomenului imigraț iei urbane în zonele de litoral ale Chinei sau stoparea corupției
la nivel oficial, precum și cultivarea meritocrației la nivelul serviciului public în Mexic.

Studiile de securitate contemporane: abordări și curente

Printre cei care au susținut deschis extinderea domeniului studiilor de securitate s -au
numărat Ullman (1983); Jahn, Lemaitre și Wæver (1987); Nye și Lynn Jones (1988); Matthews
(1989); Brown (1989); Nye (1989); Crawford (1991); Haftendorn (1991); Tickner (1992); și

Wæver et al. (1993). Aceșt ia sunt reprezentanții liniei tradiționaliste în proiectarea domeniului,
mulți dintre ei pornind de la presiunea surselor noi de amenințare, adesea non -militare.
Barry Buzan susținea coroborarea unui subdomeniu militar distinctiv al studiilor
strategice c u studiile de securitate extinse (1987; 1991, capitolul 10). Împreuna cu Ole Weaver și
Jaap de Wilde au dat un proifil aparte noului cadru conceptual al studiilor de securitate promovat
în cadrul lucrării: Securitatea: un nou cadru de analiză. Fiecare dint re autori a adus Școlii de la
Copenhaga un profil distinct, precum și o serie de orientări noi, ce se inspiră atât din profilul
liberal -pluralist al lui Wilde cât și din profilul realismului post -modernist al lui Wæver. Cel din
urmă inițiază abordarea des ecurizării ce vizează scoaterea problemelor din sfera urgențelor și
plasarea lor în sfera negocierii politice.
A distinge între securitate, proces de securizare și elementul politic nu fac decât să
depășească cadrul teoretic ce aborda amenințările și probl emele de securitate. Autorii Școlii de la
Copenhaga scot în evidență o extindere a securității prin intermediul clasificării acesteia în
sectoare – indică un anumit tip de interacțiune: ideologie, putere economică, militară și politică.
Sectorul militar are la bază coerciția
Sectorul politic vizează relațiile de autoritate, statut de guvernare și recunoaștere
Securitate economică se concentrează asupra accesului la resurse, finanțe și piețe
financiare, nivele de trai acceptabile, puterea statului și maximiza rea utilității
Securitatea societală are în centru sustenabilitatea sectoarelor lingvistice tradiționale, a
culturii și religiei, identității naționale și tradițiilor în cadrul condițiilor acceptabile pentru
evoluție, independența culturală.
Securitatea me diului -Conservarea biosferei locale și globale – sistem de care depind toate
activitățile umane, dezvoltare durabilă.
În perioada post Război Rece accentul este pus pe regiune. Această evoluție este în acord
cu slăbirea angajamentului marilor puteri în prob lema globală ce a dus la apariția de puteri
emergente: China, India, Brazilia.
Ullman (1983) și Buzan (1991, capitolul 3) au extins definiția amenințării de la o
formulare pur militară la una mai generală. Dar pe măsură ce principala misiune a comunității
strategice – analiza confruntării militare dintre Est și Vest – dispărea, a apărut o perioadă de
dezorientare.
Funcția și, implicit, statutul și finanțarea întregului edificiu al studiilor de securitate
dezvoltate în timpul Războiului Rece păreau să fie am enințate. Abordarea militară a analizei
strategice părea extrem de vulnerabilă în fața presiunii exercitate de adepții extinderii.

În accepțiunea tradiționaliștilor elementul care structurează analiza strategică trebuie să fie
posibila utilizare a forței ( …). Aspectele non -militare ale securității pot ocupa o parte mai mare
din timpul strategului, dar nevoia popoarelor, a națiunilor, a statelor sau a alianțelor de a procura,
a desfășura, a angrena sau a retrage forțele militare trebuie să rămână principal ul scop al
cercetărilor analiștilor de strategie.
Stephen Walt susține că studiile de securitate se referă la fenomenul războiului și pot fi
definite ca „studiul amenințării, al folosirii și al controlului forței militare”. Critica adusă de
tradiționalișt i adepților extinderii, potrivit căreia aceștia riscă incoerența intelectuală, poate
reprezenta un argument puternic.
Complexitatea conceptului de securitate și natura sa ideologică, precum și similitudinea
lui, aproape până la suprapunere, cu conceptul de putere ori aprecierea că este derivat al puterii au
adus dezbateri frecvente între școlile de securitate.
Securitatea moderna este „mentinerea unui mod de viata acceptabil pentru popor si
compatibil cu nevoile si aspiratiile legitime ale celorlalti. Ea in clude absenta atacurilor armate si a
coercitiei, absenta subversiunii interne si absenta eroziunii valorilor politice,economice si sociale,
care sunt esentiale pentru calitatea vietii” (National Defence College -Canada).
Tot timpul când proiectăm paradigma securității la nivelul sistemului internațional actual
trebuie să avem în vedere o serie de întrebări:
• Securitate pentru cine?
• Securitatea căror valori sau interese?
• Cât de multă securitate?
• Față de ce riscuri si amenințări?
• Ce instrumente folosim?
• Care s unt costurile securității?
• Către ce orizont de timp se proiectează strategia noastră de securitate?
În sens clasic, securitatea reprezintă capacitatea de a descuraja sau infrange o agresiune
militara externa. Din acest punct de vedere, securitatea national a este identică/sinonimă cu
securitatea militara. Spre exemplu, pe perioada Razboiului Rece, securitatea se rezuma la studiul
amenințării, folosirii și controlului forței militare (problematica nucleara).
Studiile de securitate în secolul XXI sunt consider ate studii de relații internaționale/științe
politice, ele depășesc cadrul militar și politic în care element de referință este statul.
Tradiționaliștii văd securitatea asociată domeniul militar – unde folosirea forței – obsesiile militare
și nucleare din ti mpul Războiului Rece au importanță centrală.

În teoria clasică a complexului de securitate(Buzan -1983 – Popoarele, Statele și Frica)
cecuritatea internațională se referă la interacțiunile dintre colectivități umane cand este vorba de
amenințări și vulnerabi litate. Un accent aparte este dedicat subsistemelor regionale, unde
proximitatea este un factor cheie.
Extinderea agendei de securitate a pus în valoare și teoriile dedicate complexelor de
securitate (Grup de state ale căror percepții și preocupări majore de securitate sunt atît de
interconectate încât problemele lor de securitate internațională nu pot fi analizate sau rezolvate
independent). Într-un anumit sens, complexele de securitate sunt construcții teoretice pe care
analistul le impune asupra „realită ții”. Trebuie să existe un tipar teritorial distinctiv al
interdependenței care să deosebească membrii unui complex de securitate de alte state vecine.
Acest tipar trebuie să fie suficient de puternic încât criteriile de incluziune și excluziune să fie
clare. În plan global există mai multe complex de securitate bine definite cum sunt: cel european
sau cel al Orientului Mijlociu. Asia de Sud este un exemplu de complex de securitate centrat pe
rivalitatea dintre India și Pakistan, Birmania având funcțiunea d e graniță cu complexul din Asia
de Sud -Est, Afganistanul delimitând granița cu complexul din Orientul Mijlociu, iar China
conturându -se ca mare putere cu potențial de intervenție.
Aceste complexe prezintă de obieci următoarele caracteristici:
• Nu sunt perma nente
• Structura lor sunt generate de statele componente și de percepțiile lor de securitate
• De interacțiuni
• Se definesc în funcție de interdependența de securitate:amiciția sau inamiciția
• Sunt subsisteme – anarhii în miniatură
• Sunt trăsături durabile și nu permanente
Menținerea status quo -ului presupune ca structura esențială a complexului – distribuția de
putere și tiparul ostilității – să rămână intactă. a unui complex local apare atunci când structura sa
esențială se schimbă în contextul graniței sale ext erioare. Complexul de securitate poate trece prin
faze de schimbare internă. O astfel de schimbare poate fi rezultatul integrării politice, al
modificării decisive a distribuției puterii sau al alternanțelor majore în tiparul amiciție/inamiciție.
Transform area externă apare atunci când structura esențială a unui complex este modificată
fie prin expansiunea, fie prin contragerea granițelor sale exterioare. Adăugarea sau înlăturarea
statelor mari are, totuși, un impact substanțial atât asupra distribuției put erii, cât și asupra
tiparului amiciție/inamiciție.
În cadrul regimurilor de securitate statele se tratează ca posibili dușmani, dar au incheiat
acorduri de asigurare cu scopul de a reduce dilema de securitate dintre ele. În comunitățile

pluraliste de secu ritate (Deutsch) statele nu se așteaptă la folosirea forței între ele. Integrarea
transformă subsistemul anarhic într -un actor mai mare și influent cum este cazul UE.
Paleta de straturi in complexul regional de securitate are la cel mai de jos nivel mediul de
securitate domestic al statelor individuale și al societăților, urmat de complexele regionale de
securitate. La nivelul superior se găsește un complex mai mare, al marilor puteri, care constituie
nivelul sistemului. Prezența unei mari puteri -staționare a de forțe armat, fapt ce suprimă dinamica
de securitate dintre statele locale. În ceea ce privește structura – tiparul de interacțiune, acesta este
unul standard și ține de : aranjarea unităților și diferențele dintre ele, -tiparele de amiciție și
inamiciț ie și distribuirea puterii între principalele unități. Există o serie de opțiuni structurale de
evaluare a impactului schimbării. Indicatorii cei mai importanți pe care trebuie să îi vizăm sunt:
menținerea status quo -ului, transformarea internă, transform area externă și acoperirea.

MODULUL 2

Sistemul de securitate național și pilonii de susținere a acestuia – O abordare strategică

Securitatea modernă reprezintă starea individuală ori colectivă a persoanei, comunitătii,
natiunii și a diferitelor organiz ări sociale locale, internationale ori supranationale, în absenta
riscurilor, amenintărilor, pericolelor, provocarilor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa
valorilor și intereselor nationale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu v or fi în nici o
situatie periclitate.
Securitatea națională semnifică „starea națiunii și a statului, fundamentată pe prosperitate
economică, legalitate, echilibru și stabilitate socio -economică, exprimată prin ordinea de drept și
asigurată prin acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională în
scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești, manifestarea deplină a
libertăților de decizie și de acțiune a statului a atributelor sale fundamentale și a calității de
subiect de drept internațional”. În Legea 51/1991, conceptul de siguranță națională reprezintă
„starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică, necesară
existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil,
menținerii ordinii de drept, precum și climatului de exercitare a drepturilor, libertăților și
îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice stabilite
prin Co nstituție”.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate 2003 are în vedere trei componente
strategice ale securității:

• apărarea națională – ansamblul de măsuri și acțiuni desfășurate de statul român în
scopul apărării și garantării valorilor națio nale;
• siguranța națională – garanția oferită de către stat în legătură cu protejarea și
înfăptuirea obiectivelor și intereselor de securitate;
• ordinea publică – ansamblu de norme și măsuri politice, economice, sociale care
permit funcționarea normală a ins tituțiilor statului, menținerea liniștii publice,
garantarea siguranței cetățenilor, repectarea și protejarea drepturilor acestora.
În planul relațiilor internaționale În planul relațiilor internaționale, sunt uzitate mai multe
sintagme, precum:
• securitate colectivă: stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea, pe cale de
tratat, a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni;
• securitate zonală (subregională): situația rezultată din relațiile mutuale stabilite de
statele dintr -o zonă geogr afică relativ restrânsă, având o caracteristică anumită
care asigură statelor respective integritatea teritorială, independența, suveranitatea
și protecția față de orice amenințare;
La nivelul proiecției sale în cadrul sistemului internațional pot fi abord ate următoarele
paliere:
• securitatea regională (continentală): starea de siguranță a statelor unui continent în
privința respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale.
• securitate globală: stare a sistemului internațional în care fiec are stat are garanția
că se află la adăpost de orice agresiune sau alte ingerințe de natură să -i afecteze
valorile fundamentale;
• politica de securitate: ansamblul măsurilor și acțiunilor întreprinse în toate
domeniile vieții social -politice destinate să as igure în mod optim menținerea și
consolidarea statului, apărarea și promovarea intereselor sale fundamentale.

Însă proiecția oricărei strategii de securitate trebuie să aibă în vedere în mod fundamental
conceptul de securitate națională.
Securitatea națio nală reprezintă ansamblul măsurilor politico -diplomatice, economice,
militare, ecologice și de altă natură care asigură statului independența și suveranitatea națională,
integritatea teritorială, ordinea internă constituțională și propriul sistem de valori conexat
tradițiilor euroatlantice. Aceasta este o parte componentă a sistemului de securitate la nivel
global, dar și direcție de acțiune sau mijloc de realizare a securității.
Securitatea națională are în vedere următoarele elemente:

protecția – capacita tea de a împiedica sau întârzia producerea unui eveniment nedorit
(protecția a priori), precum și de a relua activitatea de bază după producerea acestuia (protecția a
posteori)
descurajarea – capacitatea de a influența un infractor să se abțină de la comit erea atacului.
Descurajarea poate fi atât psihologică (mediatizarea existenței măsurilor de securitate), cât și de
fapt (dotarea reală cu mecanisme de securitate)
prelucrarea evenimentului nedorit – atât calificarea evenimentului, cât și asigurarea
condiți ilor pentru reluarea.
Securitate națională este conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate, care
concura la realizarea si apararea sa. Componentele strategice fundamentale ale securitatii
nationale sunt:
a. Apararea nationala: ansamblu de masuri si actiuni desfasurate in scopul apararii si
garantarii suveranitatii nationale, a independentei si unitatii statale, integritatii
teritoriale si democratiei constitutionale
b. Siguranta nationala: garantia oferita de catre stat privind apararea eficienta a
democratiei, statului de drept, ordinii constitutionale si valorilor supreme garantate de
constitutie, este, in acelasi timp, expresia nivelului de garantii pe care statul il poate
oferi natiunii in legatura cu înfaptuirea si protejarea obiectivelor si int ereselor de
securitate
c. Ordinea publică: ansamblu de norme si masuri politice, economice, sociale, care
permit functionarea normala a institutiilor statului, mentinerea linistii publice,
garantarea sigurantei cetatenilor, respectarea si protejarea drepturil or acestora
Factori de risc pentru securitatea nationala sunt reprezentați de: situatii, imprejurari, elemente,
conditii sau conjuncturi interne si externe, uneori dublate si de actiune, care determina sau
favorizeaza materializarea unei amenintari la adr esa securitatii nationale in functie de o
vulnerabilitate determinata, generand efecte de insecuritate. Pentru a evalua factorii de risc se
folosesc în interiorul comunității de intelligence naționale diferite instrumente de analiză sau
tehnici de prelucra re și interpretare a informațiilor. Analiza de risc investigheaza, in principal,
riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice si are ca scop principal determinarea functiilor
si domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv.
Pe lângă securitate națională și componenta de siguranță națională joacă un rol deosebit de
important. Siguranța națională are următoarele funcții: cunoașterea, o condiție sine qua non, care
presupune: obținerea de date și informații cât mai precise și în detaliu despre orice fapte și acțiuni

(riscuri, amenințări ori disfuncții și vulnerabilități vulnerabilități) ce pot leza sau aduce atingere
securității naționale;
Concentrarea la maximum a mediului de intelligence/a comunității de informații,
coordonarea și coroborarea a tot ceea ce este valoros în domeniul material și spiritual, și
direcționarea acestora spre sistemul imunitar (de securitate) al statului devine o funcție vitală a
fiecărui sistem de sistem de securitate. În România, rolul determinant în cunoașterea
amenințări lor, riscurilor și vulnerabilităților îl are SRI, SIE, DGIA, DGIPI.
Componenta de prevenție presupune:
• preîntâmpinarea, împiedicarea producerii sau continuării unor activități, fapte,
evenimente, fenomene ce pot leza interesele sau valorile statului;
• form a principală de realizare a securității și siguranței naționale, prin măsuri de
natură economică, juridică, culturală, administrativă, educativă, militară etc.;
• se realizează nemijlocit de către serviciile de informații și de organele (instituțiile)
compet ente.
Componenta de înlăturare a unei potențiale amenințări/pericol vizează, cu precădere,
îndepărtarea, contracararea, anihilarea sau diminuarea efectelor unor acțiuni deja produse
sau aflate în diverse faze de desfășurare. Se realizează în cadrul strict legal prin
respectarea legilor interne și a dreptului internațional în materie de securitate și este
îndeplinită de organele administrative sau juridice și de alte organe competente a lua
măsuri în sectoarele de activitate.
Dacă ar fi să realizăm o analiz ă comparativă între siguranță națională – securitate
națională și siguranța națională sunt câteva elemente care ies în evidență.
Siguranța națională face parte din sistemul de bunuri publice fără de care nu pot
exista condiții pentru conviețuirea colectivă și, cu atât mai puțin, pentru dezvoltarea
armonioasă a societății. Siguranța națională face parte din funcțiile și activitățile
considerate bunuri publice pure, activități exclusive ale statului sau funcții statale de nivel
superior.
Securitatea națională sau securitate unei națiuni
– depinde de continuitatea, consolidarea și integrarea unui ansamblu de resurse
provenind din diferite surse de putere socială, care generează existența statului;
– modelează structura și organizarea statului;
– dă direcție și sens f uncționării institutiilor statale;
– conferă conținut specific politicilor sale interne;
– se bazeaza pe sistemul național de securitate.

Sistemul național de securitate exercită o funcție generală de autoapărare socială,
reprezentat de ansamblul organelor leg islative, executive și judecătorești, a instituțiilor,
organismelor economice, organizațiilor neguvernamentale și cetățenilor care, potrivit legii
ori liber consimțit, își asumă obligații sau manifestă preocupări și inițiative civice în
legătură cu realiza rea, protejarea ori afirmarea valorilor și intereselor de securitate.
Sistemul național de securitate, exercită, și o prelungire specializată a misiunii sociale de
autoapărare, alcătuit din ansamblul autorităților publice cu statut autonom, precum și din
alte instituții legal învestite să desfășoare activități de informații, contrainformații și de
securitate în scopul cunoașterii, prevenirii, contracarării sau înlăturării, după caz, a
amenințărilor la adresa securității naționale.
Sistemul de securitate na țional se proiectează și în raport cu sursele de insecuritate
din plan domestic, regional și internațional. Astfel cele mai importante surse de
insecuritate sunt: amenințările, riscurile, agresiunile, pericolul și sfidarea.
1. Riscurile sunt reprezentate de: acțiuni, demersuri, poziții, declarații proprii, făcute
de puterea politică, legislativă, executivă centrală și a administrației locale care
vizează viața internă a țării, precum și domeniul de politică externă care expun
starea de securitate națională.
2. Amenințarea are indicatori mult mai concreți, reprezentând o declarare a unei
intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu
dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol etc. La fel,
toate amenință rile pot fi – acțiuni, demersuri, declarații, luări de poziții ale unui
adversar, din afara țării sau din interior, efectuate direct asupra ansamblului
stării de securitate care escaladează starea de tensiune până la conflict iminent;
3. Pericolul ar putea fi definit drept caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni de a
aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora. În
cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele și efectele sunt probabile.
De asemenea, mai poate fi de finit și ca acțiuni, demersuri, declarații, luări de
poziții efectuate în mod direct, indirect sau obscur, din afara țării sau din
interior, de către un adversar potențial care ar putea genera o stare de tensiune
în ansamblul stării de securitate a statulu i.
4. Sfidarea înseamnă a înfrunta pe cineva cu dispreț, cu ostentație, a brava, a înfrunta,
ignorând pericolele ce s -ar putea naște din aceasta.
5. Agresiunea reprezintă un atac împotriva unei persoane sau a unui stat. Agresiune
armată = atac înarmat săvârșit î mpotriva unui stat, în scopul de a -i cotropi

teritoriul, a -i suprima independența și a -i înrobi populația sau atac armat al unui
stat sau al unei coaliții de state împotriva altui stat (sau altor state), încălcând
integritatea teritorială sau independența politică și economică a atacaților.
6. Vulnerabilitățile reprezinta stari de lucruri, procese sau fenomene din viata interna,
care diminueaza capacitatea de reactie la riscurile existente ori potentiale sau
care favorizeaza aparitia si dezvoltarea acestora.
În plan global cele mai importante surse de amenințare sunt reprezentate de:
pauperizarea populatiei, degradarea mediului, consecintele negative ale globalizarii,
epidemiile pe spatii largi, proliferarea armelor de distrugere in masa, terorismul
internation al, retelele crimei organizate, conflictele locale și insecuritatea locală.
Cele mai importante surse de amenințare la nivel global sunt: actiunile
destabilizatoare in vecinatatea estica, conflictele inghetate din jurul Marii Negre si
instabilitatea din Ba lcanii de Vest, distorsiunile de pe pietele energetice, amenintarile
cibernetice,, terorismul, proliferarea armelor de distrugere in masa, actiuni informative
ostile.
Riscurile ce afecteaza securitatea nationala de securitate pot fi clasificate in functie de:
1. domeniile de activitate: riscuri economice, politice, informationale, sociale,
culturale, ecologice, tehnologice si militare;
2. entitati comunitare si religioase: riscuri etnice si religioase;
3. aria geografica: riscuri externe (globale si zonale), interne si cosmice;
4. timp: riscuri prezente (imediate, apropiate), viitoare (termen mediu, termen lung)
si permanente;
5. volum: riscuri mici, mari sau foarte mari;
6. importanta (interes, gravitate): riscuri vitale, foarte importante sau importante;
7. probabilitate: risc uri sigure (asumate), previzibile (potentiale, probabile) si
imprevizibile
Cele mai vizibile riscuri sunt reprezentate de: instabilitate regionala, nerealizarea
obiectivelor economice, riscuri sociale (educatie, sanatate, demografie), radicalizarea
entitat ilor extremiste, criminalitatea transfrontaliera, traficarea ilegala de armament
conventional. Există și o serie de riscuri cu probabilitate redusa, dar cu impact major:
fluxuri migratorii, conflicte militare de joasa intensitate.
Analiza vulnerabilitatilo r ia in considerare factorii de risc de toate tipurile, atat din
cadrul cat si din afara limitelor fizice ale sistemului, dar si consecintele interne si externe
ale acestora. Acestea pot fi definite si in raport cu riscurile, reprezentand factori de risc c e

evolueaza catre concret, catre existenta reala, iar intr -un anumit context sau mediu
favorabil capata si directie si intentie. Vulnerabilitățile sunt consecințe ale unor disfuncții
ori deficiențe sistemice care pot fi exploatate sau pot contribui la con cretizarea unui risc
sau unei amenintari.
Cele mai vizibile vulnerabilități se întâlnesc în raport cu: capacitatea institutiilor
statului, capabilitatea administrației publice centrale si nationale de a implementa politici
publlice nationale si europene, reactia inter -institutionala in caz de risc, coruptia,
polarizarea sociala, disparitati intre regiuni si judete, migratia fortei de munca, fragilitatea
solidaritatii civice.

Strategia de securitate nationala a Romaniei (2015)

În cadrul acestei strategii amenințările, riscurile și vulnerabilitățile la adresa apărării și
securității sunt evaluate prin prisma unor concepte militare, însă mediul actual de securitate
necesită o abordare extinsă, în care să se regăsească, pe lângă elementele militare și cele d e natura
economica, sociala, politica, tehnologica sau de mediu.
Cele mai relevante principii și valori ce stau la baza acestei strategii sunt reprezentate de
concepte precum: demnitatea, coeziunea civica si afirmarea identitatii nationale, democratia si
statul de drept, precum și integritatea statala si teritoriala a României.
La nivel național, emergența unor noi amenințări de securitate în contextul internațional și
regional impune schimbarea pe termen mediu a paradigmei de securitate în măsură, în primă
etapă, să identifice amenințarea, iar ulterior să dezvolte capacitățile de prevenire și contracarare.
În cadrul Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015 -2019, extragem
ideea că amenințările la adresa securității naționale sunt genera te de:
• Acțiunile destabilizatoare din vecinătatea estică a României. Acestea pot genera
migrație, instabilitate economică și acțiuni asociate crimei organizate;
• Menținerea conflictelor din regiunea Mării Negre și instabilitatea din zona Balcanilor de
Vest, care pot naște conflicte interetnice și presiuni suplimentare României;
• Afectarea securității energetice a Românie de acțiunile concurențiale ale unor actori
statali sau non -statali;
• Atacurile cibernetice asupra infrastructurii informaționale de interes strategic;
• Terorism, analizat din perspectiva identificării, cunoașterii și destructurării vectorilor de
recrutare și finanțare pe teritoriul național;

• Proliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători atât de către act ori
statali, cât și de către organizații teroriste;
• Spionaj, acțiuni informative ostile ce pot obstrucționa deciziile de stat și proiectele
strategice ale României sau ale alianțelor din care țara noastră face parte.
Acțiunile destabilizatoare generate de migrație, instabilitatea economică, criminalitatea
organizată, conflictele din regiunea Mării Negre și tensiunile latente din zona Balcanilor de Vest,
acțiunile concurențiale pe piața energetică, atacurile cibernetice, trendul pozitiv al proliferării
armelor de distrugere în masă, spionajul și acțiunile informative ostile asociate subversiunii
constituie amenințări reale, dar nu au nicidecum un caracter de noutate. Gama amenințărilor la
adresa securității naționale este completată de un flagel nou pentr u România, marcat de
perspectivele actuale ale pericolului terorist pe teritoriul național. În ecuația geopolitică și
strategică actuală, factorul uman, interpretat ca deținător și sursă a informației, face diferența între
controlul real al amenințărilor ș i starea de incertitudine, de pericol la adresa securității naționale.
Prin analiza amenințărilor extragem ideea că organizațiile care răspund de nașterea și menținerea
majorității amenințărilor enumerate sunt organizațiile de inteligence ostile interesulu i național și
organizațiile teroriste. Celelalte forme ale amenințărilor, care nu se încadrează total în specificul
acestor două tipologii, sunt rezultatul managementului defectuos din partea unor instituții de
resort sau a contextului internațional defavo rabil statului român.
Analiza amenințărilor din prisma strategiei securității naționale aduce în discuție accesul
la informațiile clasificate și ne determină să conștientizăm rolul esențial al controlului și
protecției informațiilor pentru prezervarea sec urității naționale, în consens cu interesul european
actual.
Amenințările îndreptate împotriva Uniunii Europene sunt generate de actori statali și
nonstatali sub o formă nouă de persuasiune și manipulare informațională, respectiv propaganda
online, dezvol tate atât de Federația Rusă după alipirea Crimeii, cât și de organizațiile teroriste
islamice. Atacurile teroriste din ultimii ani, săvârșite în statele europene și discursul diplomatic
tensionat cu Federația Rusă confirmă îngrijorarea Uniunii Europene. Nu departe este și raportarea
critică a Uniunii Europene la amenințarea nucleară din partea regimului totalitar al Coreei de
Nord, la care Statele Unite ale Americii oferă, declarativ, soluții cinetice, mai mult sau mai puțin
criticate de liderii europeni.
Contextul internațional a fost și va fi asediat de amenințări complexe, inedite, pentru care
statele dominante din interiorul alianțelor vor încerca întotdeauna să -și impună propriile măsuri.
Este cert că pentru Europa, principala amenințară, căreia îi est e greu să -i facă față, datorită
imprevizibilității, este amenințarea teroristă.

Maniera în care facem față acestpr amenințări sunt determinate de performanța
comunității naționale de informații, iar modul de contracarare și neutralizare a amenințării va f i
efortul conjugat al instituțiilor statului specializate în securitatea națională, subordonate deciziei
politice.
Securitatea națională este mai mult decât o datorie morală, transpusă și înțeleasă subiectiv,
este o obligație legală, președintele României fiind obligat ca în termen de 6 luni de la data
depunerii jurământului să prezinte în Parlament Strategia națională de apărare a țării. Aceasta,
după dezbatere, se aprobă în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului.
Securitatea statului nu poa te fi interpretată diferit de către formațiunile politice în lupta lor
pentru putere, cel mult se acceptă ca viziunile distincte să fie proiectate convergent spre un
obiectiv comun cu scopul prezervării valorilor fundamentale ale statului și protejării lor .
Consensul politic național în analiza securității naționale este o cerință elementară, de legitimitate
a actului în sine, care nu intră în discuția dezbaterii publice, cerință tradusă prin reformarea
continua a conceptului securității. Explicațiile pot f i multiple și ele nu rezidă doar din sporirea
amenințărilor de securitate ca efect al exacerbării fenomenului terorist în special în Europa, ci și
din propagarea amenințărilor clasice sub forme inedite, mijlocite online.
În concluzie, reducerea predictibil ității mediului de securitate, nuanțată prin creșterea
complexității felului în care au fost acceptate de către națiuni fie ideea globalizării, fie cea a
fragmentării etnice, a condus la schimbări profunde în patologia amenințărilor și dispariția
limităril or stricte între procesele și fenomenele bazate pe tipologii clasice, cu efect vizibil asupra
stării de stabilitate a statului. Se impune astfel pe scena globală un model nou al amenințării, greu
de cuantificat și de definit, deci fără o doctrină proprie ș i fără o valoare prognozabilă acceptabilă,
caracterizat prin caracter neliniar, dinamic, aleatoriu, cu pârghii transnaționale inedite. În acest
context, subscriem la viziunea futurologului A. Toffler, care a calificat impactul informației
asupra civilizați ei umane ca fiind „al treilea val”, pentru fiecare actor statal valoarea
predictibilității mediului de securitate va fi dependentă de gradul de acces la informațiile de
valoare, din surse secrete, umane sau tehnice și din valorificarea competitivă a inform ațiilor.

Noua strategie de securitate și apărare a țării pentru 2020 -2024

Cel mai recent document de importanță strategică privind securitatea națională a fost
adoptat în vara acestui an marea majoritate a prevederile sale fiind în linii mari asemănătoar e cu
versiunile precedente ale acestui document elaborate de autoritățile statului român responsabile
cu gestionarea securității la nivel intern și internațional.

În materie de politică externă și de securitate, România rămâne fidelă angajamentelor sale
strategice din cadrul UE și NATO pe care dorește să le consolideze, în condițiile menținerii unei
cote a cheltuielilor dedicate apărării de minim 2% din PIB. Participarea statului român în
acțiunile de stabilizare a Zonei Extinse a Mării Negre, dublate sprij inirea statelor din Balcanii de
Vest sau a celor din Parteneriatul Estic (Ex: Moldova) subliniază scopul politici externe și de
securitate naționale orientate către sprijinirea parteneriatului euroatlantic.
Strategia suprinde și acțiunile agresive ale Rusi ei în cadrul Regiunii Extinse a Mării
Negre, care sunt văzute drept o amenințare la adresa securității naționale mai ales prin
escaladarea tensiunilor zonale determinate de utilizarea unor instrumente hibride, a căror
intensitate și frecvență au crescut în ultimii ani.
Pandemia de coronavirus cu ale sale efecte sociale și economice, reprezintă o altă sursă de
instabilitate, pe lângă deja clasicele forme de război hibrid sau de activități de terorism cibernetic
ce au un impact considerabil mai ales datorită tendințelor iliberale manifestate de o serie de state
din regiune.

Strategia de securitate internă a Uniunii Europene și viziunea globală de securitate a UE

Prima inițiativă majoră din partea Uniunii Europene de a -și construi un pedigree
funcțional în r aport cu ambițiile sale de securitate datează din 2003, când Inaltul Reprezentant
pentru Politica Externă și Securitate Comună a propus primul document major ce definea reperele
strategice ale Uniunii Europene în materie de securitate domestică. Acest docu ment a purtat
numele sugestic de ,,O Europă mai sigură într -o lume mai buna”.
În cadrul acesteia se pot identifica un număr semnificativ de amenințări comune:
– terorismul, sub toate formele sale, manifestă o lipsă absolută de respect pentru viața
umană și valorile democratice.;
-formele grave de criminalitate și criminalitatea organizata. Sub diferitele lor forme,
acestea au tendința să se manifeste atunci când pot obține beneficii financiare cât mai mari, cu
riscuri minime, fără a ține seama de frontiere. Traficul de droguri, infracționalitatea economică,
traficul de ființe umane, filierele de imigrație clandestină, traficul de armament, exploatarea
sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracțiunile săvârșite prin violență, spălarea banilor
și fraudarea documentelor sunt doar câteva dintre modalitățile prin care criminalitatea organizată
și formele grave de criminalitate se manifestă în UE.

-corupția: reprezintă o amenințare la adresa fundamentelor sistemului democratic și ale
statului de drept;
-criminalitatea informatică: reprezintă o amenințare globală, tehnică, transfrontalieră și
anonimă la adresa sistemelor noastre informatice și, prin urmare, implică numeroase provocări
suplimentare pentru autoritățile de aplicare a legii;
-infracțiunile tran sfrontaliere, precum delictele minore sau infracțiunile contra
patrimoniului, adesea săvârșite de bande, atunci când au un impact semnificativ asupra vieții de zi
cu zi a europenilor;
–violența în sine, precum violența juvenilă sau violența huliganilor la evenimentele
sportive, sporește prejudiciile cauzate deja de alte infracțiuni și poate dăuna în mod grav societății
noastre;
-dezastrele naturale și cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele,
inundațiile și furtunile, secetele, penuri a de energie și panele tehnologiilor informației și
comunicațiilor (TIC).
-fenomene comune: există o serie de alte fenomene comune care determină preocupări și
prezintă amenințări de siguranță și securitate la adresa persoanelor din întreaga Europă, de
exemplu accidentele de circulație, în care zeci de mii de cetățeni europeni își pierd viața în fiecare
an.
Strategia europeană de securitate din 2003 este primul document al UE dedicat abordării
globale care promovează în special o conexiune mai puternică înt re securitate și dezvoltare prin
principiul multilateralismului și respectarea prerogativelor și a valorii adăugate a fiecăruia
serviciu mobilizat. S -a impus repede ca reper și a avut un impact considerabil asupra definirii și
conduitei acțiunii externe eu ropene. De exemplu, operațiunea militară EUNAVFOR MED,
lansată în Marea Mediterană în iunie 2015, și -a propus să reducă fluxul masiv de refugiați prin
dezmembrarea rețelelor de „contrabandiști” ajutând la consolidarea acțiunilor UE în ceea ce
privește gest ionarea frontierelor.
Documentul Solana este o schiță, următorul pas este o strategie de securitate completă.
Faptul că se bazează pe un concept cuprinzător de securitate este evident în primul rând din
evaluarea noului mediu de securitate, în special pri n desemnarea sărăciei și a proastei guvernări
ca fiind în centrul problemelor și, în al doilea rând, din apelul său la consolidarea ordinii
internaționale prin politici care fac uz de gama completă de instrumente disponibile UE,
exploatând astfel pe deplin fațetele sale diverse. Cadrul conceptual poate fi totuși consolidat,
pentru a oferi o legătură clară și puternică între diverse domenii de politică externă, între politici
față de diferite regiuni etc. Dezbateri suplimentare asupra documentului, care, spe răm, vor intra

mai în detaliu în ceea ce privește instrumentele necesare pentru ca strategia de securitate să fie
operațională, ar trebui să ia în considerare și abordarea cuprinzătoare la acel nivel, prin detalierea
ideii UE de parteneriat și condiționali tate, de instituționalizare , multilateralismul bazat pe reguli,
al utilizării forței etc. În ceea ce privește această din urmă problemă, o referire explicită la
autoritatea Consiliului de securitate și respingerea acțiunii militare preventive pare de dori t,
având în vedere funcția de model a UE. O asemenea referință ar crește, de asemenea,
legitimitatea politicii externe a UE.
Strategia globală a Uniunii Europene (EUGS) este al doilea document strategic major al
Uniunii Europene în materie de securitate și politică externă. Acesta a fost prezentat în 2016 de
actualul Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, Federica
Mogherini.
În timp ce această primă categorie privește acțiunea europeană în materie de politică
extern ă și de securitate ca un răspuns reactiv și pasiv la problemele peisajului internațional, a
doua categorie (reprezentată în mod egal de patru articole) se referă la încercarea EUGS de a
proiecta ceva spre viitorul; fie că este responsabilitatea normativă a UE, fie subliniind rolul pe
care Uniunea și -l asumă ca actor diplomatic relevant sau ca o încercare de a promova coeziunea
internă printr -o acțiune externă coordonată.
Această strategie propune un set de 5 priorități pentru acțiunea externă a UE.
1. UE tr ebuie să îmbunătățească securitatea internă, cu referire specifică la măsurile de
combatere a terorismului, amenințările hibride, schimbările climatice, securitate energetică șii
îmbunătățirea capacității de apărare;
2. UE ar trebui să caute să consolideze reziliența statelor și societăților din vecinătatea de
Est și Sud, care acoperă perimetrul geografic delimitat de Balcanii de Vest, Africa Subsahariană
și Asia Centrală;
3. UE trebuie să dezvolte viziune integrată privind abordarea conflictelor și a criz elor,
abordare bazată pe prevenție și stabilizare, dublate de intervenții în economia politică a statelor
cu probleme;
4. UE ar trebui să -și folosească experiența în promovarea păcii și a integrării proces de
sprijinire a ordinii regionale în jurul lumii;
5. UE trebuie să facă o reînnoire a angajamentul față de un sistem multilateral de
guvernare globală, bazată pe drept internațional, pentru a garanta respectarea drepturilor omului
și principiile dezvoltării durabile, ce garantează „accesul durabil la bunu ri comune nivel global ”.
Pentru a transforma această viziune în acțiune, Strategia globală necesită investiții
colective în credibilitatea UE, în special, dar nu exclusiv, prin îmbunătățire capacități de apărare

și securitate. Problema gestionării resurse lor și găsirea unei solidarități reale între statele membre,
dublată de angajamente ferme poate determina atingerea obiectivelor de politici cuprinse în
această viziune și proiecție globală a UE, cu rol mai ales în definirea unei identități a acesteia în
plan internațional.

Globalizare a și reperele de analiză în politica externă

Fenomenul globalizării duce la creșterea vitezei și micșorarea distanțelor, fapt ce
determină o creștere în intensitate, respectiv a răspândirii tuturor formelor de in terconectivitate.
Aceasta este și definiția general acceptată a globalizării : “lărgirea, adâncirea și accelerarea
interconectării la nivel global în toate aspectele vieții sociale contemporane”.
Cele mai întâlnite tendințe în raport cu acest fenomen sunt reprezentate de:
1.Comerțul internațional lărgit
2.Telecomunicațiile
3.Coordonarea monetară: FMI
4.Corporațiile multinaționale
5.Cooperarea tehnologică și științifică
6.Noi schimburi culturale la diferite nivele
7.Migrația și fluxurile migratorii
8.Relați ile dintre țările bogate și cele sărace ( conform lui David Held, Anthony McGrew,
David Goldblatt, Jonathan Perraton, Global transformations: Politics, Economics and Culture,
1999 (trad. în română, Iasi, 2004).
Preocupările pentru definirea acestui fenomen dau naștere și unor școli de gândire
dedicate înțelegerii și explicării efectelor pe care globalizarea le are, atât în plan local, regional,
dar mai ales la nivelul sistemului internațional. Trei astfel de școli se disting în planul cercetării
fenomenului :
Școala hiperglobalistă
Școala sceptică
Școala transformativistă
Școala hiperglobalistă adoptă perspectiva liberală, în acord cu împlinirea principiilor
economiei liberale. Astfel, statele își pierd autoritatea în fața FMI și UE și a unor actori
transnaționali. Valorile tehnocraților și cetățenilor din democrațiile libe rale devin valori globale,
fapt ce conduce către o civilizație globală.

Școala sceptică consideră că economiile mari nu sunt mai integrate decât erau înainte de
Primul Război Mondial. Adepții acestei școli consideră că distincțiile regionale Nord –Sud nu
dispar în fața unei piețe globale unice, ba mai mult , decalajul se adâncește odată cu globalizarea,
iar integrarea regională, duce la crearea unor blocuri regionale în America, Asia și Europa.
Civilizația globală este contrazisă de fragmentarea unor entități mari precum Uniunea Sovietică
în altele mai mici pe criterii de limbă și religie și alți factori culturali.
Școala transformativistă este plasată la mijloc, nu este nici adepta economiei liberale
globale nici a scepticismului. Adepții acestei școli consid eră că afirmația conform căreia
,,suveranitatea statelor este erodată de UE, OMC” nu are valoare absolută ci este doar o pârghie
de negociere. Globalizarea duce la difuziunea puterii -autorității, statul fiind obligat să se
transforme și să opereze în noil e contexte.
Globalizarea are și o evoluție istorică, astfel există 4 dimensiuni spațio -temporale ale
acesteia, după cum urmează: extensiunea retelelor globale, intensitatea interconectarii globale,
velocitatea fluxurilor globale și propensiunea de impact a interconectarii globale. În ceea ce
privește dimensiunea organizațională globalizarea presupune:
• Existența unei infrastructuri
• Institutionalizarea retelelor globale si a exercitarii puterii
• Modelul stratificarii globale
• Modurile dominante de inter actiune globala
Globalizarea se reflctă structura globală atât în ceea ce privește facilitarea cât și
constrângerile cu care se confruntă actorii scenei internaționale. Aceasta poate reflecta atât
modelele de inegalitate si ierarhie, după cum poae genera și noi modele de includere și excludere.
Fenomenul globalizării oferă o bază și pentru procesele de structurare si stratificare, impactul ei
fiind cel mai adesea vizibil în raport cu încercările de deteritorializare si reteritorializare a
spatiului politic si socio -economic.
În calitatea sa de fenomen social cu multiple fatete, globalizarea este legată și de
expansiunea puterii, relațiilor de putere, prin raportare la distanța între subiecti și locuri.
Globalizarea favorizează apaiția regimurilor internaț ionale definite de Krasner drept: “principii
implicite sau explicite, norme, reguli si proceduri decizionale in jurul carora converg asteptarile
actorilor intr -o anumita arie de problematica a relatiilor internationale”. Aceste regimuri
marcheaza instituti onalizarea politicii globale oferind avantaje precum: furnizarea unui cadru de
garantii legale, reducerea costurilor tranzactionale ale cooperarii, insuflarea unui grad de
predictibilitate in relatiile internationale considerate anarhice.

Politica externă reprezintă scopurile urmărite de state și instrumentele prin care acestea se
realizează. Aceste scopuri sunt asignate autorității de stat și pot viza de la diminuarea
vulnerabilităților în raport cu securitatea națională, pană la sublinierea autonomiei de care statul
se bucură, la componenta de bunăstare a cetățenilor până la definirea statutului sau a prestigiului
de care se bucură un stat. Într -o accepțiune clasică cele mai relevante raporturi dintre state iau
forma politicilor de: aliniere, neutralitate și non -aliniere.
Procesul politicii externe implică atât instituții, cât și proceduri de decizie. Există și o
serie de variabile în funcție de care putem analiza politica externă a unui stat, aceste sunt: gradul
de urgență al deciziei, tipul de guvernămân t, coordonata de timp, precum și cea de semnificație a
luării anumitor decizii. La fel ca și sistemul internațional și politica externă presupune existența
unor niveluri de analiză: de la cel intern, al relațiilor internaționale și cel al politicii economi ce
internaționale, care poate deveni un nivel distinct de analiză în politica externă.
Distribuția și structura puterii la nivelul sistemului se reflectă în cooronatele de politică
externă. Astfel, cele mai relevante aspecte pe care trebuie să le avem în v edere în raport cu acest
palier sunt: regulile, valorile tradiționale, modurile specifice de conducere a relațiilor dintre state,
precum și transnaționalismul, ce presupune permisivitate și flexibilitate. Politica externă operează
sub forme de cooperare di ferite, însă cele mai comune sunt reflectate sub forma: bilaterală sau
multilaterală.
Obiectivele fundamentale ale oricărui stat în cadrul sistemului internațional sunt
reprezentate de urmatoarele elemente: supraviețuirea (protejarea vieții persoanelor și conservarea
suveranității naționale), integritatea teritorială, prezervarea sistemului statal și protejarea
sistemului economic și politic. Acest obiective au la bază o suită de factori ideologici și tradiții
istorice ce țin de : necesitățile specifice int erne, de percepia amenințărilor la adresa securității, de
ocazii de a obține avantaje din situații create de evenimente, de obligația de a rezolva o problemă
comună, de percepția obiectivelor altor state, de aspirația la leadership și de conduita factorilo r
umani de decizie, unde găsim reprezentat și factorul moral. Vom observa în continuare cum se
refelctă interesele României și ale Uniunii Europene în materie de proiectarea roluri lor în politica
externă , respectiv de conturare a unei identități atât la nivelul abordărilor interne, cât și în raport
cu imaginea pe care actorii doresc să o proiecteze în plan regional și global.

MODULUL 3
România și implicarea sa în Politica de Securitate a Uniunii Europene.

România și Politica Externă și de Securitate Comună

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a apărut și s -a dezvoltat ca o consecință
fireas că a efortului de construcție europeană, în condițiile în care au devenit evidente beneficiile
acțiunii comune în cadrul Uniunii pe plan internațional. În esență, PESC este constituită din
ansamblul deciziilor la care statele membre, inclusiv România, ajun g în comun, privind
relaționarea lor prin intermediul Uniunii cu ceilalți actori din sistemul internațional.
În cadrul procesului de aderare la UE, eforturile României au urmărit convergența
propriei politici externe cu Politica Externă și de Securitate C omună (PESC) a UE. România a
demonstrat că este și a rămas un participant activ la dialogul politic din cadrul UE și a jucat un rol
constructiv în cadrul PESC, inclusiv în cadrul reuniunilor tip Gymnich și Euro -Med. Ca stat
membru al UE, România contribuie la formularea Pozițiilor, Declarațiilor și demersurilor UE, și
le aplică. România respectă sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de UE, ONU
și OSCE. De asemenea, Țara noastră participă la reuniunile tuturor structurilor de lucru ale
Consiliului pe tema PESC/PESA.
Printre primele capitole de negocieri deschise de România cu Uniunea Europeană după
începerea negocierilor de aderare, la 15 februarie 2000, au fost Capitolul 26 (Relații externe) și
Capitolul 27 (Politica Externă și de Securit ate Comună, PESC). Aceste capitole au fost închise
provizoriu încă din iunie 2000.

Conform documentelor de poziție prezentate, România a declarat că va accepta acquis -ul
comunitar pentru ambele capitole și că va fi gata să îl aplice odată cu aderarea la U niunea
Europeană în anul 2007, fără a necesita perioade de tranziție.

Astfel, în Documentul de poziție a României la Capitolul 27, referitor la Politica Externă
și de Securitate Comună se arăta că: „ România este pregătită să accepte și să aplice acquis -ul în
domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Structurile
necesare transpunerii acesteia în practică au fost create, iar politica externă și de securitate a
României se bazează pe aceleași principii și are aceeași o rientare cu cea promovată de Uniunea
Europeană”.
Afirmația anterioară este susținută de faptul că România împărtășește valorile
fundamentale ale Uniunii Europene și ale statelor sale membre: democrația, statul de drept,
respectul pentru drepturile și libe rtățile fundamentale ale omului, protecția minorităților și
toleranța religioasă, dezvoltarea unei economii de piață și asigurarea coeziunii sociale.

De asemenea, România sprijină neproliferarea armelor nucleare, biologice și chimice și
este semnatară a t uturor acordurilor internaționale relevante în domeniu. România a introdus și
exercită un control strict în privința produselor și tehnologiilor cu dublă întrebuințare și este parte
la toate tratatele internaționale privind controlul armamentelor.

În sept embrie 2002 Agenția Națională pentru Controlul Exporturilor Strategice și
Interzicerea Armelor Chimice (ANCESIAC) a publicat primul său Raport privind controlul
exporturilor de arme convenționale. ANCESIAC a pus în funcțiune un sistem computerizat de
contr ol al exporturilor cu implicarea sectoarelor industriale respective și a desfășurat o serie de
aplicații de atenționare specializate pe industrii. Au fost dezvoltate contacte internaționale în
scopul de a beneficia de experiența celor mai bune practici în domeniul controlului exporturilor.

România este membră a Organizației Națiunilor Unite, a Consiliului Europei, a NATO și
a unui număr de alte organizații internaționale. Este, de asemenea, un promotor activ al cooperării
regionale prin participarea la o s erie de organizații sau grupări regionale, precum Organizația de
Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), Inițiativa Central Europeană (ICE), Zona
Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA), Procesul de Cooperare a Statelor din Sud -Estul
Europei (SEECP) , Procesul Royaumont, Inițiativa de Cooperare Sud -Est Europeană (SECI),
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud -Est.
România se află într -un stadiu avansat al procesului de rezolvare a tuturor aspectelor
legate de relațiile cu vecinii, pe baza dreptului internațional și s -a implicat într -o rețea de acorduri
trilaterale cu vecinii, menite a asigura pacea și stabilitatea în Europa Centrală și de Sud -Est.

În acest context, “în iunie 2003 România și Ucraina au semnat un tratat privind regimul
frontierei de stat și au căzut de acord să continue negocierile pentru a găsi o soluție reciproc
acceptabilă pentru delimitarea platoului continental. De asemenea, relațiile României cu
Federația Rusă s -au îmbunătățit simțitor, în iulie 2003 fiind semnat un tratat bilat eral de prietenie
și cooperare.

România a continuat să -și dezvolte relațiile cu Republica Moldova prin propunerea unui
„Parteneriat pentru Europa”, iar relațiile economice cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei
(FYROM), Bosnia și Herțegovina și Croația au fost îmbunătățite”.
În timpul conflictului din Kosovo poziția României a avut în vedere susținerea securității
și stabilității la nivel regional și european. Această poziție a fost susținută și în cadrul Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud -Est și în ceea ce privește sprijinul acordat eforturilor UE și
NATO de a integra Țările fostei federații iugoslave în sistemul predominant de valori europene.
Obiective și principii similare au fost promovate în timpul președinției României a SEECP
(martie 19 99 – martie 2000), precum și pe perioada președinției României a OSCE, în 2001.

România s -a aliniat celor patru domenii ale acquis -ului privind Politica Externă și de
Securitate Comună: respectarea restricțiilor privind relațiile cu Iugoslavia în timpul r egimului
Miloșevici; respectarea restricțiilor privind relațiile cu regimul taliban din Afganistan; embargoul
privind livrarea de arme și echipamente militare către Etiopia și Eritreea; aplicarea restricțiilor de
acordare a vizei pentru membrii juntei mili tare din Burma/Myanmar.

Date fiind cele de mai sus, România estimează că nu va avea dificultăți în transpunerea în
practică a acquis -ului în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comune. De asemenea,
România apreciază că, la momentul aderării, nu se va confrunta cu probleme în aplicarea acquis –
ului referitor la protecția diplomatică și consulară. Totodată România a declarat că va urmări și
implementa cerințele ulterioare ale acquisului în domeniul PESC. Prin Documentul de poziție
aferent Capitolului 27 România s -a angajat ca la momentul aderării să subscrie la obiectivele
expuse în articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană. Conform acelorași angajamente,
România va prelua și transpune în practică obiectivele PESC, stipulate în prevederile Ti tlului V
al Tratatului privind Uniunea Europeană.

Relațiile externe ale României din perspectiva statutului de țară membră a UE

Una din prioritățile politicii externe ale României o constituie susținerea integrării statelor
din Balcanii de Vest la UE . Balcanii de Vest sunt o regiune de relativă instabilitate și fragilitate
statală în vecinătatea României. Statutul României de țară membră UE și NATO, precum și
poziționarea strategică în imediata apropiere a acestei zone impun promovarea unor relații
deosebite ale țării noastre față de statele din această regiune.

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei este deja țară candidată pentru aderarea la
Uniunea Europeană, în timp ce Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Muntenegru și Serbia au
statutul de țăr i potențial candidate. În aceste condiții, România depune eforturi pentru sprijinirea
traseului european al acestor țări.

În ceea ce privește Ucraina, obiectivul principal al României este susținerea acesteia în
vederea realizării obiectivelor europene, p rin acordarea unui sprijin constant în scopul realizării
de reforme, a democratizării și a adaptării sistemului normativ și instituțional la cel european,
precum și a îndeplinirii criteriilor politice necesare integrării în NATO. După rezolvarea
problemelo r provocate de delimitarea platoului continental, între România și Ucraina nu mai
există probleme de natură teritorială. Obiectivul României, prin politica sa de susținere a
intențiilor Ucrainei privind realizarea aspirațiilor sale europene si euroatlantic e, vizează
consolidarea stabilității în regiune.

Relațiile dintre România și Moldova au fost întotdeauna o prioritate dacă luăm în
considerare numeroasele lucruri pe care le avem în comun: istoria, limba și cultura. În această
ordine de idei, relațiile di ntre cele două țări urmăresc un sprijin real pentru integrarea europeană a
Republicii Moldova și cooperarea bilaterală intensificată.

În ultimii douăzeci de ani România s -a implicat în mod deosebit în strângerea relațiilor cu
Moldova. Domeniile de interes comun, pe baza cărora s -au purtat discuții au fost în special
securitatea frontierelor și problema transnistreană. În prezent, strânsa colaborare dintre cele două
țări și măsurile luate de comun acord au avut ca rezultat soluționarea unor probleme importa nte
pentru asigurarea stabilității și securității celor două state: consolidarea unității și suveranității
Republicii Moldova și democratizarea sa, susținerea de acțiuni îndreptate împotriva migrației
ilegale, a crimei organizate, manifestate prin traficul de persoane sau droguri.

Relațiile externe dintre cele două țări se dezvoltă și devin tot mai strânse prin semnarea de
acorduri, înființarea unor instituții ce țin de statul român pe teritoriul Moldovei, ca de exemplu
acordarea de asistență pentru dezvol tare, implementarea acordului de mic trafic la frontieră,
funcționarea Consulatelor Generale de la Cahul și Bălți s.a.
De asemenea, autoritățile de la București susțin puternic integrarea Moldovei în structurile
europene și euroatlantice. Una dintre acțiu nile care ajută la îndrumarea pașilor Moldovei pe
traseul european este lansarea, la Bruxelles, a Grupului informal de sprijin, la nivelul statelor
membre UE, a acțiunii europene La acest eveniment au participat miniștri, secretari de stat și
ambasadori pe lângă UE din partea a numeroase țări europene. Inițiativa este deschisă tuturor
statelor membre care sunt interesate să susțină parcursul democratic și european al Republicii
Moldova.

Mesaje ferme de susținere pentru orientarea pro -europeană a Moldovei au fost prezentate
în discuțiile care s -au purtat, iar în discursul ministrului român de externe a fost evidențiată
importanța deosebită a oferirii unui sprijin imediat, atât la nivelul instituțiilor UE cât și al statelor
membre, propunându -se idei concrete pentru viitorul apropiat.

Aderarea României și a Bulgariei la UE, în ianuarie 2007, a transformat Marea Neagră în
vecinul de est al Uniunii. Obiectivul imediat al UE în regiune îl reprezintă prosperitatea,
stabilitatea și securitatea vecinilor noștri situ ați în jurul Mării Negre. În concordanță cu politicile
UE, țara noastră depune eforturi pentru menținerea unei zone stabile, democratice și prospere,
deschisă spre valorile europene. Considerând această zonă ca fiind de importanță strategică,
România s -a remarcat în timp drept cel mai activ membru al UE în promovarea importanței
strategice a Mării Negre și a necesității unui rol crescut al UE în această zonă.

Într-un comunicat de presă, datat 20 ianuarie 2010, Ministerul Afacerilor Externe salută
adoptarea de către Parlamentul European a rezoluției privind Strategia UE pentru Marea Neagră .
Aceasta reflectă interesul în creștere manifestat de Parlamentul European față de regiunea Mării
Negre. În viziunea MAE, această strategie oferă o platformă pentru aborda rea problematicii
Mării Negre la nivelul UE în viitor.

România consideră că Strategia va determina o abordare proactivă a instituțiilor UE cu
privire la regiunea Mării Negre, fapt care concordă cu interesul României pentru o implicare
europeană substanția lă în regiune. În condițiile în care România deține, în prezent, Președinția în
exercițiu a OCEMN și ținând cont de relaȚiile strânse de colaborare pe care România
întenționează să le construiască între această organizație și UE, această strategie este ben efică
acțiunilor țării noastre privind zona Mării Negre.

O altă inițiativă ce vizează o politică regională a UE în această regiune este Sinergia
Mării Negre . Lansarea acestei inițiative a avut loc în 2008, la Kiev, în cadrul unei reuniuni a
miniștrilor de externe ai statelor membre UE și ai statelor din regiune vizate de Sinergie
(Armenia, Azerbaijan, Georgia, Republica Moldova, Federația Rusă, Turcia, Ucraina).
Necesitatea demarării acestei inițative la nivelul UE au vizat vecinătatea directă, amplasarea
strategică, legătura cu Balcanii de Vest, dar și Asia Centrală, Orientul Mijlociu, potențialul în
ceea ce privește energia, transporturile, comerțul, mediul și consolidarea democrației.

Obiectivul principal al Sinergiei Mării Negre îl constituie consolida rea cooperării în
regiunea Mării Negre cu implicarea benefică a UE. Aceasta trasează direcțiile de urmat prin
propunerea unor proiecte ce au ca obiectiv cooperarea între statele din regiune și UE, în
domeniile: democrație, drepturile omului, buna guvernare , managementul frontierelor, conflictele
înghețate, energia, transporturile, mediul, politica maritimă, pescuitul, comerțul, migrația,
dezvoltarea, educația, cercetarea și dezvoltarea.

Configurația regiunii Mării Negre s -a schimbat iar prezența Uniunii Eu ropene în această
regiune constituie o oportunitate de acces spre noi perspective. Aceasta presupune acțiuni
consecvente și pe termen lung care să aducă treptat o mai mare stabilitate și prosperitate în
regiune. Realizarea acestui obiectiv se poate îndepli ni printr -o implicare într -o mai măsură a UE
în cooperarea regională la Marea Neagră.

Ca și în cazul zonei Mării Negre, România este preocupată de conflictele înghețate din
regiunea Caucazului de Sud, și militează pentru pace și stabilitate în zonă, susți nând, de
asemenea, un parcurs european al statelor din regiune și încurajarea proceselor de democratizare,
consolidare a dialogului și cooperării regionale. Federația Rusă, o putere cu mare greutate pe
scena internațională, aflată în imediata vecinătate a României, a fost considerată, de -a lungul

istoriei, o amenințare pentru securitatea țării noastre. În contextul actual, însă, România făcând
parte din UE și alte organizații de securitate, nu mai are motive de teamă. Astfel, în prezent,
obiectivul României privind Federația Rusă este promovarea relațiilor de prietenie și respect
reciproc, esențiale pentru stabilitatea regională din sus -estul Europei. Din această perspectivă,
relația cu Federația Rusă trebuie reconstruită cu ingeniozitate și abilitate, de co mun acord cu
NATO și UE.

Relația dintre UE și Rusia a trecut prin momente dificile dar, în prezent se fac eforturi
susținute pentru stabilirea de bune relații de colaborare, în special în domeniul energiei. Au
existat neînțelegeri iar neîncrederea era rec iprocă. Folosirea energiei ca instrument politic, pentru
șantaj, de către Federația Rusă a determinat, la nivel global, apariția ideii creării unui sistem de
securitate energetică colectivă , care constituie provocarea acestui secol.

România a vut întotdea una relații foarte bune cu țările din Orientul Mijlociu. Pentru a
putea susține comunitățile de români din statele din zonă, precum și pentru a ne aduce o
contribuție concretă în sistemul complicat al soluționării conflictelor din regiune trebuie să
valori ficăm la maximum relațiile tradiționale.

Poziția țării noastre privind statele din Asia Centrală este cea prevăzută în politicile UE.
Interesele strategice ale UE în zonă sunt „securitatea și stabilitatea” acesteia, definită mai departe
drept „o Asie Cent rală pașnică, democratică și economic prosperă”. În calitatea sa de membru
UE, România susține în Asia Centrală apropierea de Uniune și încurajarea proceselor de
democratizare și consolidare a dialogului și cooperării regionale.

Din punctul de vedere al R omâniei, Asia Centrală reprezintă o imensă piață care ar trebui
valorificată într -o măsură mult mai mare. Dialogul politic se desfășoară în principal pe probleme
de securitate globală și energie, dat fiind că în apropiere se situează teatrul de operațiuni din
Afganistan, că în zonă sunt prezenți mari actori globali și că există conflicte latente.

În același timp, România trebuie să își regândească relațiile cu noile puteri emergente,
membrii BRICS (Brazilia, Rusia, India și China și Africa de Sud).
Aceste puteri emergente oferă oportunități de piață, reprezintă spații în care competiția
acerbă, raportat la țara noastră care are o economie neconvingătoare. Fundamentarea acestor noi
relații trebuie să țină cont de regulile și politicile europene.

Calitatea d e țară membră a UE, ne aduce, pe lângă beneficiile de netăgăduit și obligații pe care
trebuie să le onorăm. În cadrul politicii de securitate și apărare a României sunt prevăzute
obiective aflate în deplină concordanță cu PESC și cu mediul de securitate in ternațional. Țara
noastră, ca oricare altă țară care face parte din construcția europeană își armonizează politica
externă și politica de securitate cu politicile Uniunii Europene.

MODULUL 4
Rolul României în arhitectura de securitate a UE și implicațiile Tratatului de la
Lisabona asupra noi viziunii de securitate europene

Evaluarea UE privitoare la modul de raportare a României la Politica Externă și de Securitate
Comună

În iunie 1995 România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. În iulie 19 97,
Comisia și -a publicat „Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii
Europene”. În noiembrie 1998 Comisia Europeană a publicat primul „Raport privind Progresele
României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul rapor t, publicat în
octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România. După
decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu
România au început la 15 februarie 2000.

În Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării întocmit
în anul 2003 s -a menționat faptul că „România a confirmat că este pe drumul cel bun în alinierea
la PESC… și a fost activă în promovarea problematicilor de securitate regională”. Român ia a fost
considerată un participant activ la dialogul politic stabilit prin Acordul de Asociere și a fost
recunoscut rolul constructiv jucat în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC),
inclusiv la întâlnirile la nivel de Directori Politici , Corespondenți Europeni și Grupuri de Lucru.

În Raport s -a arătat că România a continuat să joace un rol important ca lider regional în
eforturile de întărire a stabilității și securității în Sud -Estul Europei, iar funcționarii Ministerului
Afacerilor Ex terne din România sunt capabili să implementeze cu succes prevederile privitoare la
PESC. Raportul a evidențiat faptul că Ministerul Afacerilor Externe are un correspondent
European dar nu are încă un Director Politic permanent. De aceea Raportul a recoman dat
finalizarea structurilor administrative pentru participarea la PESC. Ministerul Afacerilor Externe
este conectat la sistemul informatic al Rețelei de Corespondenți din Țările asociate prin care
Uniunea Europeană comunică cu partenerii asociați în domen iul PESC.
În Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării din anul
2004 s -a specificat că “România a continuat să se alinieze la Politica Externă și de Securitate
Comună a Uniunii Europene și a confirmat rezultatele sale b une din acest domeniu”.
Este remarcat faptul că România a arătat un interes susținut în dezvoltarea Politicii
Europene de Securitate și Apărare (PESA) ca parte a PESC. De asemenea, se menționează că
România și -a manifestat din nou voința de a contribui at ât la misiunile Forței de Reacție Rapidă a

UE, cât și la instrumentele civile ale UE de management a crizelor. În Raportul din 2004 au fost
apreciate participările României la misiunile militare și de poliție desfășurate sub comanda UE,
implicarea în opera țiuni de menținere a păcii și de monitorizare ale ONU, KFOR, SFOR, ISAF și
ale OSCE. S -a menționat, de asemenea contribuția României cu trupe în Afganistan și Irak.

De asemenea, au fost întreprinse eforturi pentru a promova transparență în relațiile dintr e
Guvern și industriile producătoare de armament și pentru a implementa pe deplin Codul de
Conduită al UE privind Exporturile de Armament. Concluziile acestui raport au fost favorabile:
“În Opinia sa din 1997, Comisia Europeană a menționat că România trebu ie să fie capabilă să
îndeplinească în mod efectiv obligațiile sale în domeniul politicii externe și de securitate. De la
emiterea Opiniei, România a continuat să înregistreze în mod constant progrese în a se alinia la
acquis -ul din domeniul PESC, și rezul tatele sale au fost în ansamblu satisfăcătoare. Negocierile la
acest capitol au fost provizoriu închise. România nu a solicitat nici o perioadă de tranziție.
România îndeplinește în general angajamentele și cerințele care derivă din cadrul negocierilor de
aderare la acest capitol”.

În “Raportul Comprehensiv de Monitorizare 2005 privind România” progresele făcute de
aceasta sunt remarcate și apreciate: “România continuă să participe la dialogul politic în cadrul
PESC și își aliniază în mod regulat pozițiile sale la cele ale Uniunii, inclusiv la sancțiuni și
măsuri restrictive, declarații și demersuri. Structurile administrative relevante sunt stabilite și
funcționează în mod adecvat.

România a adoptat legea care permite aplicarea automată a sancțiunilor int ernaționale.
Această lege privește deciziile adoptate în cadrul PESC care stabilesc sancțiuni și măsuri
restrictive asupra unor state terțe sau entități nonstatale. Legislația necesară și structurile
administrative din domeniul PESC sunt stabilite”.
După ce au fost menționate realizările înfăptuite, s -a atras atenția asupra implementării
complete a Codului de Conduită privind Exporturile de Arme și luptei împotriva transferurilor
neautorizate de arme.

Concluziile acestui raport demonstrează faptul că Româ nia a făcut pași importanți în
scopul aderării la Uniunea europeană în ceea ce privește PESC : “România îndeplinește în
general angajamentele și cerințele care derivă din negocierile de aderare în domeniul Politicii
externe și de Securitate Comună și este de așteptat ca ea să fie în măsură să implementeze acquis –
ul la data aderării”.
La Consiliul European de la Köln, Germania, din iunie 1999, șefii de state și de guverne
ale statelor membre UE au decis dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare în scopul
asigurării Uniunii Europene a mijloacelor necesare pentru realizarea unei politici comune cu

adevărat eficiente în domeniul apărării și securității, precum și capacitatea de a lua și impleme nta
decizii pentru managementul crizelor și prevenirea conflictelor, în conformitate cu misiunile
Petersberg stabilite în cadrul Tratatului Uniunii Europene. Șefii de state și de guverne au căzut de
acord asupra unui set de instituții care să asigure contr olul politic și direcționarea strategică
asupra operațiilor tip Petersberg derulate sub comanda Uniunii. În cadrul reuniunii imediat
următoare a Consiliului European, din decembrie același an (1999), de la Helsinki, precum și de –
a lungul mai multor întruni ri care au urmat, Consiliul European a definit rolul instituțiilor de
securitate și zona lor de responsabilitate

Relevanța PESAC în arhitectura de securitate a Uniunii Europene

Pentru o lungă perioadă de timp, unica instituție europeană în domeniul secu rității,
Uniunea Europei Occidentale (UEO), a fost subminată de lipsa de consens asupra rolului și
atribuțiilor sale. În timpul războiului rece și în anii ’90 ai secolului trecut, principala instituție ce
avea în grijă securitatea europeană a fost NATO; UE O a rămas să joace un rol colateral, iar
Uniunea Europeană s -a focalizat în principal pe aspectele civile, soft, nemilitare ale securității.
Când șefii de state și de guverne ale statelor membre UE au decis să confere Europei o
reală dimensiune de securit ate și apărare, aceștia au trebuit să asigure, în același timp, mecanisme
eficiente de luare a deciziilor în domeniul securității.
Constituirea de instituții a reprezentat întotdeauna un element important al procesului de
aprofundare a integrării europene . Aceste instituții sunt rezultatul procedurilor comune de
elaborare a reglementărilor europene, valabile la nivel comunitar. Prin constituirea unui
aranjament instituțional pentru PESA (conform Tratatului de la Lisabona, PESAC), statele
membre sunt mult m ai bine echipate pentru a dezvolta o abordare și o viziune comună asupra
aspectelor de securitate ale Uniunii Europene, și să răspundă la crize care afectează securitatea
europeană și nu numai. Instituțiile PESAC contribuie, de asemenea, la aprofundarea in tegrării
europene și la dezvoltarea unei culturi de securitate la nivel comunitar, trăsătură în prezent
inexistentă.
Alegerea Uniunii Europene ca instrument pentru consolidarea securității și apărării
regionale permite participarea celor 28 de state europ ene la această construcție, pe picior de
egalitate din punct de vedere ala angajamentului și responsabilităților. Uniunea Europeană
include, după cum se știe, și un număr de țări care nu sunt parte a NATO, fiind neutre. Gama
largă de mecanisme deținute de UE în domeniul luării deciziilor permite luarea în considerare a
intereselor și obiectivelor de securitate a tuturor membrelor. Mai mult, chiar și după ultimele trei
valuri de extindere, UE consideră PESAC ca fiind un proiect deschis și permite participare a la

activități pe dimensiunea de apărare și s statelor candidate, precum și a țărilor NATO non -UE,
care contribuie, de exemplu, la misiuni derulate sub comanda Uniunii Europene.
Uniunea Europei Occidentale, creată în 1954, a furnizat cadrul instituțional pentru
apărarea colectivă a statelor membre (articolul V din Tratatul de la Bruxelles modificat).
La reuniunea la nivel înalt a Comunității Europene de la Maastricht din 1991, s -a decis ca
UEO să devină parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene și va acționa ca brațul înarmat al
acesteia, menținându -și, în același timp, autonomia. În 1992, Consiliul de Miniștri ai UEO au
decis, la Petersberg, definirea unui nou rol operațional al structurii, declarând capacitatea
organizației de a disloca unități pe ntru misiuni umanitare și de salvare, pentru misiuni de
menținere a păcii și misiuni de luptă în contextul managementului crizelor, inclusiv impunerea
păcii. Aceste misiuni, numite Petersberg, au fost incluse în Tratatul de la Amsterdam, care a fost
semnat în 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam a confirmat, de asemenea, statutul UEO de parte integrantă a
Uniunii Europene și furnizoare de capacități de apărare pentru UE (articolul 17 din Tratat). Prin
urmare, calitatea de mem bru în cele două organizații, precum și întrunirile acestora au fost din ce
în ce mai mult aliniate. Cu toate acestea, date fiind metodele de lucru diferite ale organizațiilor,
precum și reticența unora dintre marile puteri militare europene de a conferi o vizibilitate mai
mare UEO, unica instituție europeană care a fost de la început constituită exclusiv pentru a
asigura apărarea Uniunii, a jucat un rol periferic în implicarea UE în ultimele crize care au
necesitat intervenție militară și/sau civilă.

Structura procesului decizional al Uniunii Europene în domeniul PESAC

Procesul decizional ce stă la baza dezvoltării Politicii Europene de Securitate și Apărare
Comune este de tip interguvernamental. Reprezentanții statelor membre, națiunile deținând rolul
central în elaborarea liniirlor directoare în domeniul securității și apărării, se reunesc și iau decizii
care direcționează ulterior politica Uniunii în domeniu. Reuniunile au loc la cel mai înalt nivel
(Consiliile Europene), la nivelul miniștrilor de e xterne (Consiliul Afaceri Generale și Relații
Externe), la nivelul reprezentanților naționali cu rang de ambasadori (Comitetul Reprezentaților
Permanenți), reprezentanți naționali militari (șefii statelor majore, în Comitetul Militar).
Deasemenea, pe lângă aceste reuniuni, funcționează un întreg aparat de experți naționali ce

lucrează în reprezentanțele naționale la Bruxelles. La procesul decizional poate participa, în
funcție de situație, și Comisia Europeană, în timp ce Parlamentul European are un rol con sultativ.
Rolul Consiliului European, în conformitate cu prevederile Tratatului UE, este de a
elabora coordonatele generale pe care se construiește, ulterior, acțiunea PESAC. Mai departe,
Consiliul de Miniștri este responsabil de implementarea acestor coo rdonate generale,
recomandând înalților reprezentanți naționali, strategii comune, pe care ulterior le pun în aplicare.
La nivelul Consiliului de Miniștri, care întrunește reprezentanții naționali cu rang de
miniștri, problematica PESAC este gestionată de către Consiliului Afaceri Generale și Relații
Externe (CAGRE) . CAGRE se reunește la nivelul miniștrilor de externe, de regulă, lunar, dar și
de câte ori este nevoie. La aceste reuniuni participă nu numai reprezentanții naționali, ci și
Secretarul General și delegați din partea Comisiei.
Ca procedură, Consiliul European este principala structură care stabilește direcțiile
politice care au rezultat în urma reuniunilor periodice la cel mai înalt nivel. Ulterior, Consiliul
Uniunii Europene, cu sprijinul Secretariatului General și, eventual, al Comisiei Europene,
cooperaează în vederea implementării acestor decizii prin elabora rea de politici specifice. În
cadrul Consililui, Comitetul Politic și de Securitate joacă rolul principal în acest proces.

Structura instituțională în domeniul PESA

Un rol fundamental în vizibilitatea și identitatea PESA, mai ales în ceea ce privește
reprezentarea PESA, este jucat de vicepreședintele Comisiei Europene, care este și Înalt
Reprezentat al UE pentru afaceri externe și politica de securitate comună.
Tratatul de la Lisabona creează funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
extern e și politica de securitate, al cărui rol este acela de a conduce politica externă a Uniunii
Europene (UE). Anterior, atribuțiile Înaltului Reprezentant al Uniunii erau asigurate de două
persoane distincte în cadrul UE: Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate
comună (PESC) și comisarul însărcinat cu relațiile externe.
Prin urmare, Tratatul de la Lisabona reunește competențele legate de politica externă și de
securitate comună în mâinile unei singure persoane. Obiectivul este ca acțiune a externă a UE să
câștige coerență, eficacitate și vizibilitate. Cu toate acestea, Înaltul Reprezentant al Uniunii nu
deține monopolul asupra reprezentării externe a UE. De asemenea, Tratatul de la Lisabona îi
atribuie președintelui Consiliului European sa rcina de a asigura la nivelul său reprezentarea
externă a UE, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant. Textul nu precizează totuși
în ce mod trebuie împărțită activitatea între cele două persoane, lăsând ca practica să stabilească
care su nt rolurile lor respective.

Înaltul Reprezentant participă în mod activ la politica externă și de securitate comună a
Uniunii. În primul rând, acesta contribuie la elaborarea acestei politici, prin propunerile pe care le
supune votului Consiliului și Consi liului European. Apoi pune în aplicare deciziile adoptate, în
calitate de mandatar al Consiliului. Înaltul Reprezentant al Uniunii deține în plus o funcție de
reprezentare. Acesta conduce dialogul politic cu țările terțe și are responsabilitatea de a expri ma
pozițiile UE în organizațiile internaționale. Prin înlocuirea Înaltului Reprezentant pentru PESC și
a Comisarului pentru relațiile externe, Înaltul Reprezentant al Uniunii a moștenit totodată
atribuțiile care le reveneau acestora:
– în cadrul Consiliulu i, acesta trebuie să asigure coerența și continuitatea lucrărilor
referitoare la politica externă a UE. În acest scop, acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe;
– în cadrul Comisiei, este însărcinat cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în
domeniul relațiilor externe. În plus, trebuie să vegheze la coordonarea politicii externe cu
celelalte politici și servicii ale Comisie.
Înaltul Reprezentant este numit de către Consiliul European, care hotărăște cu majoritate
calificată, cu acordul pre ședintelui Comisiei. Consiliul European poate, de asemenea, să îi încheie
mandatul conform aceleiași proceduri. Prin calitatea pe care o are, Înaltul Reprezentant este unul
dintre vicepreședinții Comisiei. În această capacitate, împreună cu președintele și ceilalți membri
ai Comisiei, acesta este supus votului de aprobare al Parlamentului European. Tratatul privind UE
precizează că, în cazul în care o moțiune de cenzură împotriva Colegiului este votată de
Parlament, Înaltul Reprezentant trebuie să renunțe l a funcțiile pe care le exercită în cadrul
Comisiei. A contrario, acesta își păstrează responsabilitățile pe care le are în cadrul Consiliului
până la formarea unei noi Comisii.

Rolul Serviciului European de Acțiune Externă în arhitectura de securitate a UE

În exercitarea funcțiilor sale, Înaltul Reprezentant al Uniunii este asistat de un Serviciu
European de Acțiune Externă. Acest Serviciu are drept fundament juridic articolul 27, paragraful
3, din Tratatul privind UE.
Funcționarea și organizarea acest uia sunt stabilite printr -o decizie a Consiliului care
hotărăște pe baza unei propuneri a Înaltului Reprezentant. Consiliul a aprobat în octombrie 2009
liniile directoare cu privire la rolul și funcționarea acestui Serviciu .În conformitate cu aceste linii
directoare, Serviciul European de Acțiune Externă se află sub autoritatea Înaltului Reprezentant.
Acesta din urmă se bazează pe activitatea acestui Serviciu pentru elaborarea propunerilor

referitoare la politica externă a Uniunii și pentru punerea în apli care a deciziilor adoptate de
Consiliu în acest domeniu.
Serviciul European de Acțiune Externă poate fi totodată pus la dispoziția președintelui
Consiliului European, a președintelui Comisiei și a celorlalți comisari pentru chestiunile
referitoare la polit ica externă a UE.
Pentru a se putea îndeplini aceste atribuții și responsabilități, a fost constituită o structură
specială, o Unitate Politică de Planificare și Avertizare Timpurie. În conformitate cu Tratatul de
la Amsterdam, această unitate politică are ca responsabilități analizarea, alături de monitorizare, a
principalelor evoluții care fac obiectul Politicii Externe și de Securitate Comună, analiza
intereselor Uniunii în domeniul politicii externe și de securitate, în eventualitatea apariției unor
situații cu potențial conflictual, realizarea avertizării timpurii și redactarea, la cerere a diverse
analize, propuneri de politici și proiecte strategice.
După jumătatea deceniului nouă din secolul trecut, odată cu dezvoltarea PESAC, șefii de
state și de g uverne ai statelor membre au decis înființarea a noi instituții și structuri care să fie
capabile să furnizeze Consiliului Uniunii Europene toată documentația și toate analizele necesare
luării de decizii rapide în domeniul PESAC. Astfel, au fost înființat e structuri precum Comitetul
Politic și de Securitate (Political and Security Committee – PSC), Comitetul Militar (European
Union Military Committee – EUMC) și Statul Major Militar (European Union Military Staff –
EUMS), în ianuarie 2016.

Comitetul Politic și de Securitate (PSC)

Principalul rol este ocupat, în procesul de elaborare a măsurilor din domeniul PESA, de
Comitetul Politic și de Securitate (PSC). Situat, în procesul de luare a deciziilor, la nivelul
politico -strategic, Comitetul Politic și de Secu ritate are un rol central în gestionarea răspunsului
Uniunii Europene în gestionarea crizelor. Pentru îndeplinirea rolului de principală structură de
conturare a deciziilor, PSC evaluează periodic mediul internațional de securitate, în funcție de
care elab orează politici și gestionează aplicarea lor și, nu în ultimul rând, elaborează linii
directoare pentru dezvoltarea capacităților militare. În cazul în care apare posibilitatea izbucnirii
unui conflict sau unei crize, Comitetul politic și de Securitate ela borează diversele opțiuni
posibile pentru acțiune, în vederea deciziei Consiliului UE.
Cu privire la activitatea PSC în domeniu intervenției cu capacități civile, Comitetul Politic
și de Securitate este sprijinit de Comitetul pentru Aspectele Civile din M anagementul Crizelor
(CIVCOM), căruia îi transmite orientări politice. CIVCOM are ca principală responsabilitate
elaborarea de propuneri, recomandări și soluții cu privire la aspectele civile implicate de

gestionarea crizelor de către Uniunea Europeană. CI VCOM constituie echivalentul civil al
Comitetului Militar, iar la reuniunile sale participă reprezentanți naționali ce își desfășoară
activitatea în cadrul Reprezentanțelor Permanente de la Bruxelles.
Revenind la activitatea PSC, din punctul de vedere al reprezenării și organizării activității
acestui Comitet, statele membre UE, participante la PESA, sunt reprezentate la nivel de
ambasadori, cu câte un reprezentant. În afară de întâlnirile la nivelul reprezentanților statelor
membre, sunt organizate reuni uni și cu reprezentanți ai nstatelor ne -membre (sau terțe), cum ar fi
reuniunea troicii (fosta, actuala și viitoare președinție a Consiliului UE) cu Rusia și reuniuni ale
PSC cu NATO (prin Consiliul Nord -Atlantic). La reuniunile PSC participă reprezentanți ai
serviciului juridic din cadrul Secretariatului General al Consiliului, reprezentanți ai Comisiei
Europene. Totodată, au fost formalizate și reuniuni Troica PSC cu reprezentați la nivel
ambasadorial ai statelor terțe (de exemplu Troica PSC – Rusia), pre cum și reuniuni PSC –
Consiliul Nord Atlantic (structura similară de la nivelul NATO). Reuniunile PSC au loc de două
ori pe săptămână și sunt sprijinite de Grupul Politico -Militar (Political -Military Group – PMG).
Acesta este constituit din experți ai statel or membre care activează în cadrul Reprezentanțelor
Permanente.

Comitetul Militar al UE (EUMC)

Comitetul Militar este cea mai importantă structură militară la nivelul UE. Ca și în cazul
Comitetului Militar al NATO, acesta este compus din șefii apărării (șefii statelor majore) statelor
membre. Președintele Comitetului Miloitar al UE este un general. Acesta este numit de Consiliul
Uniunii Europene pentru un mandat de trei ani.
Rolul principal al Comitetului Militar este de a asigura consili ere și de a oferi recomandări
pentru Comitetul Politic și de Securitate, în situația în care apare nevoia derulării unei operații
multinaționale de gestionare a crizelor și de elaborare a conceptului de management al crizei
(numai aspectele militare). Un a lt atribut asigurat de Comitetul Militar este de a elabora
obiectivele Uniunii Europene în ceea ce privește capacitățile militare necesare a fi dezvoltate, în
funcție de cerințele PSC -ului.

Statul Major Militar al UE (EUMS)

Această structură, care are ca principal obiectiv sprijinirea activității EUMC -ului, este
parte componentă și își desfășoară activitatea în cadrul Secretariatului General al Consiliului UE.
El este constituit de reprezentanți militari ai statelor membre, care secondează activitatea depu să

de experții militari ai UE. Din punctul de vedere al responsabilităților, EUMS are ca princpale
obiective asigurarea avertizării timpurii, realizarea de evaluări ale situațiilor mediului de
securitate și planificarea strategică, ce trebuie realizată pen tru toată gamă de misiuni militare ale
UE, cu sau fără sprijinul capacităților NATO.
Tratatul Uniunii Europene se referă la „managementul situațiilor de criză”, inclusiv sub
aspectul operațiilor ce vor fi derulate de către Uniunea Europeană. Tot TUE stabi lește și rolul
Consiliului Uniunii și al PSC pe această dimensiune.
În situația apariției unei crize, și în cazul în care Comitetul Politic și de Securitate decide,
UE are două alternative de a lansa o operație pentru managementul crizei, fie prin utilizarea
propriilor resurse, fir cu recurs la capacitățile și resursele NA TO Concordia și Althea sunt
exemple de misiuni derulate cu recurs la capacitățile și resursele NATO, în timp ce Artemis și
EUFOR, în R.D. Congo, sunt exemple de misiuni militare autonome ale UE.
Dacă se decide lansarea unei operații cu utilizarea resursel or și capacităților NATO,
Acordurile „Berlin Plus” asigură parametrii de cooperare. Din acest punct de vedere, încheierea,
în 2003, a acordurilor „Berlin Plus”, a pus bazele cooperării structurate între UE și NATO.
Acordurile „Berlin Plus” au la bază un nu măr de patru principii:
1. Uniunea Europeană are accesul garantat la capacitățile de planificare ale Alianței Nord –
atlantice;
2. resursele și capacitățile solicitate sunt disponibile;
3. UE are permanent acces la structurile de comandă ale NATO de pe cont inentul
european;
4. schimbul de informații este gestionat prin intermediul unor acorduri încheiate între cele
două organizații.
Procesul de realizare a consultărilor cu structurile de decizie ale NATO, pentru asigurarea
accesului UE la mijloacele și cap acitățile Alianței Nord -Atlantice, în cazul unei operații conduse
de Uniunea Europeană în conformitate cu acordurile „Berlin+ ”. În situația în care se decide că
este necesară intevenția autonomă a UE pentru gestionarea crizelor, PSC gestionează situația ș i
elaborează opțiunile care pot reprezenta răspunsul Uniunii. Procesul de planificare este compus
din trei etape principale: elaborarea conceptului ce stă la baza managementului crizei (conceptul
de management al crizei), dezvoltarea opțiunilor strategico -militare și realizarea planificării
operaționale, militare, concrete.
În procesul de elaborare a Conceptului de Management al Crizei, Comitetul Politic și de
Securitate este actorul central, prezentând în acest document principalele obiective politice și
militare ale misiunii ce se intenționează să fie lansată. Detaliile militare sunt incluse în urma
consilierii și recomandărilor Comitetului Militar, sprijinit de Statul Major Militar. În situația în

care este vorba de o operație mixtă (civil -militară) sau civilă, recomandările sunt oferite de
Comitetul pentru Aspectele Civile din Managementul Crizelor. După finalizarea de către PSC a
conceptului de management al crizei, acesta este aprobat de Consiliul UE, urmând ca opțiunile
strategică -militare să fie defi nite de Comitetul Militar. Acesta transmite opțiunile militare PSC,
împreună cu o serie de recomandări. În urma propriei evaluări, PSC propune un proiect de decizie
spre aprobare Consiliului.
PSC solicită Comitetului Militar elaborarea deciziei de planifi care militară a operației.
Ulterior, comandantul operației schițează conceptul operației (CONOPS) și planul operațional
(OPLAN), care sunt evaluate la nivelul EUMC și COPS și înaintate COREPER. În general,
avizul COREPER este urmat de decizia favorabilă a Consiliului UE.
Ofertele formale de pachete de forțe se fac de către statele membre, pe baze voluntare, în
cadrul unei Conferințe de Generare a Forței, la care pot participa și propune oferte și țările terțe
interesate.

Politica de Securitate și Apărare Comună în perspectiva implementării prevederilor
Tratatului de la L isabona

În 70 de ani, Europa s -a schimbat mult – la fel ca întreaga lume. Lumea a evoluat,
provocările și amenințările s -au diversificat, iar statele membre nu mai pot face față noilor
realități. Astfel, sunt necesare noi reguli, un proces de modernizare , o cooperare care să aducă
soluții pentru o Uniune funcțională care să își poată atinge obiectivele.

Semnarea Tratatului de la Lisabona a reprezentat o etapă notabilă în încercarea de a crea o
Europă mai democratică și mai transparentă. Politica de Secur itate și Apărare Comună (PSAC)
este un instrument relativ recent al palierului interguvernamental al UE, aflat în evoluție
conceptuală din 1998 (summit -ul franco -britanic de la Saint Malo) și operaționalizat din 2003 –
când a fost adoptată Strategia Europe ană de Securitate (SES) și au fost lansate primele misiuni –
și destinat îndeplinirii obiectivelor definite prin Strategie.
Tratatul de la Lisabona înseamnă un nou capitol în consolidarea cadrului insituțional de abordare
a acestui domeniu, consemnând ins tituirea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
Politica Externă și de Securitate, înființarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE),
precum și pași concre ți pentru implementarea prevederilor referitoare la obiectivele PSAC.

Tratatul de la Lisabona definește mai clar rolul UE în sfera politicii externe și de
securitate comune. Tratatul de la Lisabona (TL) inovează considerabil în domeniul PSAC,

urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Sunt aduse o serie de modifică ri
care schimbă vechiul mod de desfășurare al PESA (prevăzută a deveni o Politică de Securitate și
Apărare Comună – Common Security and Defence Policy) și formalizează așadar transformarea
PESA în PSAC, păstrând totodată caracterul său interguvernamental ș i principiul unanimității.
Tratatul de la Lisabona conține două inovații instituționale importante, care vor avea un
impact semnificativ asupra acțiunii externe a Uniunii: numirea unui președinte „permanent” al
Consiliului European, pentru un mandat de do i ani și jumătate cu posibilitate de reînnoire și
numirea unui Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care va fi și
vicepreședinte al Comisiei și care va avea misiunea de a asigura coerența acțiunilor externe ale
Uniunii. Trat atul de la Lisabona oferă Uniunii posibilitatea de a acționa mai eficient și mai
coerent pe plan internațional. Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv
diplomația, securitatea, comerțul, dezvoltarea, ajutorul umanitar și negocierile internaționale,
Europa va dobândi o poziție mai fermă în relațiile cu țările partenere și cu organizațiile din
întreaga lume.
La Consiliul European extraordinar din 19 noiembrie a fost ales primul Președinte al
Consiliului European, în persoana fostului p remier belgian Herman Van Rompuy, care își începe
mandatul odată cu intrarea in vigoare a Tratatului. În ceea ce privește acțiunea externă a Uniunii,
Tratatul de la Lisabona stabilește înființarea funcției de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe
și Po litica de Securitate. Ocupantul funcției de Înalt Reprezentant cumulează și pe aceea de
membru al Comisiei Europene cu rang de vice -președinte. La Consiliul European din 19
noiembrie, s -a decis de asemenea asupra persoanei care va ocupa această poziȚie în premieră,
respectiv doamna Catherine Ashton.
Impactul intervențiilor UE devine mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european
pentru acțiune externă. Acesta se sprijină pe resursele instituțiilor UE și ale statelor membre
pentru a -l asista pe În altul Reprezentant.

Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându -i posibilitatea să încheie
acorduri internaționale și să adere la organizații internaționale. Prin urmare, UE poate să se
exprime și să acționeze ca o singură entitate.
Capabilitățile militare vor rămâne, în continuare, la dispoziția statelor membre, ele putând
fi oferite ca resurse în desfășurarea operațiilor PSAC, pe bază de voluntariat, dar conceptul de
Cooperare permanentă structurată(Permanent Structured Cooperation) va permite statelor
membre care doresc, îndeplinesc criteriile și au realizat angajamente privind capacitățile militare
stabilite prin Protocolul 10 anexat la TL, în ceea ce privește dezvoltarea de capacități pentru
PSAC, o integrare militară superioară. T ratatul va introduce, de asemenea, un fond inițial de

gestionare a operațiilor și o îmbunătățire a capacităților cu sprijinul Agenției Europene pentru
Apărare.

Un aspect deosebit de important pentru creșterea eficienței misiunilor UE de gestionare a
crize lor, conform Tratatului de la Lisabona, îl reprezintă extinderea ariei de acțiune a misiunilor
dincolo de cele existente, de tip umanitar, de menținere a păcii și management al crizelor, inclusiv
impunerea păcii (cunoscute ca sarcini de tip Petersberg), pr in includerea operațiilor comune de
dezarmare, furnizarea de asistență și consiliere militară, combaterea terorismului.
TL instituționalizează, de altfel, practica „implementării unei misiuni” de către un grup
format din state membre, care doresc și au ca pacitatea necesară pentru a îndeplini o astfel de
sarcină în numele Uniunii și încredințată de către Consiliu. Se pun bazele unor așa -numite
„coaliții de voință”, recunoscându -se formal operațiunile de acest tip, cum a fost cazul misiunii
Artemis inițiată de Franța în R.D. Congo.
Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona abordează și
problema Politicii de Securitate și de Apărare Comună, admițând că aceasta face parte integrantă
din politica externă și de securitate com ună. În acest context, este introdusă și o „clauză de
solidaritate”, prin care Uniunea Europeană și statele membre sunt chemate să acționeze în comun
în cazul în care un stat membru devine ținta unui atac terorist.
Reformele propuse pe dimensiunea de apăr are a Uniunii (tratată ca subcapitol separat, la
fel ca în proiectul de Tratat Constituțional) vizează promovarea PESA de o manieră susținută,
ceea ce ar putea conduce progresiv la apariția unei apărări comune, dar numai în cazul existenței
consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European. Cele mai importante inovații
în domeniul PESA introduse de noul tratat sunt: cooperarea structurată permanentă, clauza de
asistență mutuală în cazul unei agresiuni armate, extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg,
clauza de solidaritate, consacrarea Agenției Europene de Apărare.

Cooperarea structurată permanentă se referă la inițierea unui tip de cooperare intensificată
în domeniul capacităților (proiecte comune) între statele membre care dispun de c apacități
militare mai avansate și întrețin relații strânse de cooperare. Prin acest mecanism, aceste state pot
să-și asume rolul de avangardă în dezvoltarea capacităților europene, în perspectiva celor mai
exigente misiuni, devansând celelalte națiuni din cadrul Uniunii. Alte prevederi ale TL privind
PESC/PCSA sunt: Uniunea dobândește personalitate juridică – fapt ce presupune că de acum
înainte UE va putea să încheie, în nume propriu, acorduri internaționale (articolul 47 al TL), iar
structura pe piloni e ste înlăturată, se instituie funcția de Președinte al Consiliului European iar
noul Înalt Reprezentant este însărcinat cu rolul de a asigura coerența între instituțiile UE, dar și
între acestea și statele membre.

Demersurile României pentru a -și consolid a rolul în Uniunea Europeană

În calitate de stat membru al UE, România trebuie să se alinieze la PESC și să contribuie
la realizarea acesteia. Politica Externă și de Securitate Comună, elaborată de comun acord,
implică toate statele membre și se bazează pe aportul lor concret la înfăptuirea ei. Acest statut de
membru al UE, ne asigură un loc într -un tot unitar, structurat și funcțional, ceea ce ne obligă să
acționăm în deplină concordanță cu acesta.

În consecință, alături de celelalte state membre, Român ia trebuie să ia parte la buna
funcționare a Uniunii în ansamblul ei. Acest lucru implică prezența activă a României și aportul
efectiv la buna gestionare a politicilor comunitare.

Odată cu inițierea procesului de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană,
România a acționat în direcția convergenței liniilor directoare ale politicii sale externe cu
prevederile Politicii Externe și de Securitate Comună a Uniunii Europene. În acest sens, trebuie
menționat faptul că România a contribuit substanțial l a dezvoltarea Politicii Europene de
Securitate și Apărare, încă din momentul lansării acestui proces. Contribuția constantă, susținută
a țării noastre pe această dimensiune a determinat aprecierea Uniunii Europene, înscrisă periodic
în cadrul Rapoartelor d e evaluare periodică ale Comisiei Europene, precum și la nivelul
Consiliului European.

În domeniul securității și apărării europene, România și -a adus aportul pe mai multe
planuri: prin participarea cu forțe și capabilități la operațiunile UE; prin optimi zarea participării la
operațiile de gestionare a crizelor; prin consolidarea angajamentului cu forțe și capabilități pentru
Obiectivul Global 2010 (HG 2010); prin îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul
Grupurilor de Luptă ale Uniunii Europene; prin participarea la programele derulate de Agenția
Europeană de Apărare.

Raportându -se la contribuția substanțială pe care România o are în cadrul Politicii
Europene de Securitate și Apărare și reprezentarea țării noastre în cadrul structurilor de
conducere ș i planificare ale UE în acest domeniu, autoritățile române au afirmat că trebuie să
existe un echilibru, cerând UE o reprezentare mai importantă în PESA.

Experții români care participă la misiunile PESA/PSAC provin din mediul diplomatic,
militar, poliție, jandarmerie, justiție, dar și din mediul neguvernamental. În prezent, acțiunile
Ministerului român de Externe vizează promovarea susținută a unora dintre acești experți în
funcții de conducere în cadrul structurilor competente ale UE, dar și în teatrele d e operații, în
cadrul misiunilor și operațiilor PESA/PSAC la care participă și țara noastră.

Cea mai importantă parte a experâilor români în cadrul misiunilor PESA/PSAC se
înregistrează în Balcani și zona Extinsă a Mării Negre, însă România are experți și în cadrul
misiunilor din regiuni mai îndepărtate, precum EUPOL Afganistan și EUNAVFOR
ATALANTA, având ca obiectiv dobândirea rapidă a unei expertize cât mai cuprinzătoare într -un
domeniu care va ocupa un rol central în dezvoltarea Uniunii Europene.

Angaj amentul României în sprijinirea procesului de operaționalizare a componentei de
securitate și apărare a Uniunii Europene a inclus, în afară de implicarea în elaborarea cadrului
conceptual de dezvoltare al acestui palier și participarea concretă în cadrul o perațiilor de
gestionare a crizelor derulate de această organizație. Astfel, din perspectivă operațională,
România a fost o prezență constantă în operațiunile de managementul crizelor derulate de
Uniunea Europeană atât în plan civil militar cât și militar.

România participă la cinci din cele nouă operații PESA civile, astfel: cu 10 ofițeri de
poliție în Bosnia și Herzegovina, cu 176 membri (115 jandarmi, 60 ofițeri de poliție și un expert
civil) în Kosovo, cu 20 de monitori în Georgia, cu trei experți juri dici în Irak și cu cinci ofițeri de
poliție în Afganistan.

În ceea ce privește operațiile militare din cadrul PESA, România are 55 militari pentru
EUFOR ALTHEA (Bosnia și Herzegovina) și un militar la centrul operațional pentru
EUNAVFOR ATALANTA. Autorită țile române apreciază că România reprezintă în prezent al
patrulea furnizor de resurse umane pentru misiunile politicii europene comune de securitate și
apărare, cu peste 200 de experți civili și militari români care participă la misiunile externe aflate
sub egida Uniunii, din Kosovo, Bosnia -Herțegovina, Georgia, Irak și Afganistan.

Participarea activă a României la toate etapele dezvoltării dimensiunii de securitate și
apărare a Uniunii Europene a impus adaptarea acesteia la evoluția acestei componente. Î n acest
sens, un element important privind contribuția României la procesul de dezvoltare a capacităților
de apărare ale Uniunii Europene îl constituie contribuția la operaționalizarea capacităților de
reacție rapidă, în special a Grupurilor de Luptă ale U niunii Europene.

România a confirmat participarea în cadrul a două Grupuri Tactice de Luptă. Astfel,
contribuțiile Țării noastre au fost incluse în cadrul Grupului Tactic de Luptă HELBROC, alcătuit
din Grecia, România, Bulgaria și Cipru, pus la dispoziția UE în primul semestru al anului 2009,
și în cadrul unui Grup Tactic de Luptă activat în al doilea semestru din 2010, alături de Italia și
Turcia.

Pentru a -și dovedi disponibilitatea de a -și aduce aportul la optimizarea capabilităților
PSAC, Romania și -a propus să contribuie cu forte și mijloace la Forța de Reacție Rapidă a UE.
Contribuția României implică un număr de 3500 de militari.

În aceeași ordine de idei, România a pus la dispoziția UE, pentru participarea la grupurile
tactice de luptă, un pachet de forțe alcătuit dintr -o companie de infanterie, un pluton de
decontaminare NBC, un pluton de specialiști în relațiile civili -militari (CIMIC), două echipe
tactice de operații psihologice, precum și ofițeri de stat major. De asemenea, eforturile României
au urmărit și dezvoltarea dimensiunii civile a Politicii Europene de Securitate și Apărare, prin
punerea la dispoziția Uniunii Europene a unui număr important de experți în domeniul
diplomatic, al poliției, statului de drept, militar, jandarmeriei, justiției , administrației și protecției
civile.

În aceeași logică, România își pregătește contribuția aferentă Obiectivului Global Civil
2010 (Civilian Headline Goal 2010). Progresele naționale în direcția facilitării procesului de
generare a forței și detașării e xperților în misiunile PESA civile au făcut obiectul unui raport
integrat la nivelul UE în urma căruia România ocupă o poziție fruntașă, având în stadiu avansat
de adoptare, o strategie națională în domeniul capacităților civile.

Din dorința de a contribu i și din punct de vedere științific la dezvoltarea PSAC, România
a devenit membru al unor organisme importante din cadrul PESA, cum ar fi Centrul Satelitar al
UE de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE din Paris, sau Agenția
Europ eană de Apărare, implicându -se în diverse programe și proiecte.

Ca urmare a stabilirii celor 12 acțiuni prioritare, convenite la nivel european în vara anului
2008 de Directorii pentru Capacități s -au căutat modalități de aplicare a acestora. În consecinț ă,
Planul de Dezvoltare al Capacităților (CDP) a devenit un instrument important în planificarea
apărării la nivel național.

La sfârșitul anului 2008 au fost inițiate o serie de proiecte și demersuri a căror scop este
acela de a atenua deficitele existent e pe baza cooperării între statele membre – semnarea de către
12 state membre printre care și România a unei Declarații de Intenție privind participarea la
Flota Europeană de Transport Aerian (EATF) , lansarea unor programe de cooperare –
Contramăsuri împotr iva minelor maritime (MMCM ) și Sisteme aeriene viitoare fără pilot
(FUAS ). România sprijină, de asemenea, Inițiativa privind creșterea disponibilității
elicopterelor pentru operații , și a luat în calcul posibilitatea oferirii facilităților din industria
aeronautică de elicoptere, ca bază regională pentru modernizarea elicopterelor. În plus, România
și-a manifestat disponibilitatea de a se implica și în programul Echipament de luptă pentru
soldatul terestru (CEDS ) deoarece aceasta presupune oportunități de c olaborare, participarea la
studiile de cercetare dezvoltare din domeniu și de prospectare a pieței industriale de profil.

În viziunea României, aceste inițiative și programe reprezintă o posibilă modalitate de
răspuns la necesitatea modernizării capacităț ilor de apărare, în condițiile restricțiilor bugetare

actuale și a ritmului tot mai alert de inovare tehnologică din acest domeniu. O realitate mai puțin
plăcută în relația României cu Agenția Europeană de Apărare (EDA), cea care se ocupă cu
punerea în apl icarea acestor proiecte, o constituie neaderarea țării noastre la Codul de Conduită
privind achizițiile militare și cel privind offsetul. Este cu atât mai neplăcut, cu cât România este
singura țară din cadrul Agenției Europene de Apărare care nu a semnat a ceastă aderare.

Odată cu aderarea la Agenția Europeană de Apărare, la 9 martie 2007, România a fost
reprezentată în cadrul mecanismului decizional al Agenției la nivelul miniștrilor apărării din
statele membre și ai reprezentanților acestora și a particip at la proiectele și programele inițiate de
aceasta.

În mod concret, România participă în grupuri de lucru care au ca preocupare majoră
dezvoltarea și implementarea strategiilor europene pe termen lung privind: capacitățile de apărare
(Planul de Dezvoltare a Capacităților), cercetarea și tehnologiile pentru apărare, baza europeană
industrială și tehnologică a apărării, standardizarea și cooperarea în domeniul armamentelor. De
asemenea, este implicată în activitatea Echipelor de Dezvoltare Integrată (IDT), G rupurilor de
Proiect (PG) și Grupurilor de lucru pe arii tehnologice (CAPTECH), care vizează acoperirea
deficitelor de capacități militare în cadrul procesului HG 2010 și dezvoltarea acestora pe baza
celor mai performante tehnologii, prin lansarea de proie cte de colaborare ad hoc între statele
membre participante la Agenție.

De asemenea, în calitatea sa de țară membră a Uniunii Europene, România își onorează
obligațiile asumate față de aceasta prin plata contribuțiilor anuale la mecanismul Athena, care
asigură finanțarea operațiilor militare ale UE, la Agenția Europeană de Apărare și la Centrul
Satelitar al UE.

Reprezentarea României în structurile din dimensiunea de securitate și apărare a Uniunii
Europene, atât calitativ, cât și cantitativ, constituie o preocupare constantă a autorităților române.
În acest sens, acțiunile demarate de instituțiile românești cu atribuții în domeniu se încheie cu
reușite.

În vederea promovării diplomaților români la toate nivelurile decizionale din SEAE,
Ministerul Afaceril or Externe a inițiat o campanie politico -diplomatică cu scopul de a asigura o
prezență semnificativă a României în această structură. Ca urmare a acestui demers, în anul 2010,
Înaltul Reprezentat al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de se curitate a numit un
diplomat român, ambasadorul Viorel Isticioaia -Budura, în poziția de director general pentru
gestionarea relațiilor cu Asia, în cadrul echipei de conducere a SEAE. Astfel, ambasadorul Viorel
Isticioaia -Budura va face parte din Consiliul Politic al noului Serviciu diplomatic european.

De asemenea, în 2011, ca urmare a eforturilor conjugate ale Ministerului Administrației și
Internelor și Ministerul Afacerilor Externe, colonelul Marian Petre, a obținut postul de șef al
Departamentului de P oliție specială în cadrul misiunii EULEX Kosovo, în urma selecției realizate
la nivelul Capacității de Planificare și Conducere a misiunilor civile UE, unitate din structura
Serviciului European de Acțiune Externă. Aceasta reprezintă cea mai înaltă poziție în
organigrama EULEX Kosovo pe dimensiunea de planificare a activităților de poliție.

În același sens, Româna devine mai vizibilă în cadrul UE nu numai prin experți, care prin
profesionalismul lor ocupă funcții importante, așa cum am arătat mai sus, ci ș i prin activitatea
unor structuri conectate la Uniunea Europeană. Astfel, Reprezentanța Permanentă a României
constituie principalul intermediar al comunicării între instituțiile Uniunii Europene și cele ale
țării noastre. Reprezentanța Permanentă a Români ei, împreună cu instituțiile naționale abilitate,
elaborează documentele de poziție ale României, pe care le prezintă și le promovează în cadrul
instituțiilor europene.

Pe lângă Reprezentanța Permanentă pe lângă Uniunea Europeană, România participă
activ la obiectivul de securitate european si trans -atlantic prin Reprezentanța Militară a României
la NATO și UE. Reprezentanța Militară este condusă de generalul Ștefan Oprea. Obiectivul
principal al Reprezentanței Militare a României la NATO și UE este de a p romova interesele
militare ale României la Cartierul General al NATO precum și pe lângă structurile militare
europene. În plus, începând cu 1 ianurie 2007, Reprezentantul Militar al României participă cu
drepturi depline la reuniunile Comitetului Militar a l Uniunii Europene și este parte a procesului
decizional în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare.

România își promovează interesele de securitate în plan regional și global în deplin acord
cu PESC a UE. În acest sens , susține în dezbaterile și dialogul cu partenerii europeni
diversificarea prezenței UE în zona est -europeană în scopul asigurării stabilității regionale. De
asemenea, România participă la inițierea și dezvoltarea unor mecanisme eficiente de prevenire și
soluționare a conflictelor în regiunea Mării Negre.

Astfel, România s -a implicat profund în inițierea unei Strategii pentru Marea Neagră, iar
în ianuarie 2011, Uniunea Europeană a ajuns la concluzia că ar trebui lansată o strategie care să
consolideze coerența și vizibilitatea acț iunii UE în regiune și că strategia UE pentru Marea
Neagră ar trebui să constituie parte integrantă a unei viziuni mai extinse a politicii externe și de
securitate a UE.

De asemenea, inițiativa Sinergia Mării Negre, este tot un răspuns al UE la demersuril e
României. Documentul „Sinergia Mării Negre” reflectă abordarea promovată de România,
principiile și direcțiile de cooperare susținute constant în ultimii ani. Aceasta vizează dezvoltarea

cooperării în interiorul regiunii vizate, dar și între regiune și U E. Prezența la Marea Neagră nu
este o noutate, ci o constantă a geopoliticii românești.
România trebuie să își contureze profilul ca stat membru în UE în funcție de aspirații și
resurse, de interesele sale majore la nivelul unor politici europene și regiu ni geografice de
proximitate. În același timp, pe lîngă componentele absolut obligatorii ale responsabilităților pe
dimensiunile de securitate și apărare trebuie pusă în valoare imaginea și percepția publică la nivel
european prin care să reușim promovarea intereselor naționale prin intermediul Uniunii
Europene.

Datorită poziției geopolitice pe care o deține, România trebuie să pună în valoare calitatea
sa de punte de legătură a UE cu vecinătatea imediată, cu Balcanii de Vest și statele din
Parteneriatul R ăsăritean, cu regiunea Mării Negre și Statele Orientului Mijlociu Extins.

România trebuie să -și consolideze profilul și instrumentele de securitate, implicându -se
activ în asigurarea păcii și stabilității regionale și internaționale alături de toate organ izațiile care
concură la securitatea internațională. Implicarea hotărâtă și sprijinul incontestabil al României în
dezvoltarea PESC și PSAC îi consolidează acesteia rolul în Uniunea Europeană ca membru activ
și influent.

Literatura de specialitate:

Barb our, Phillipe (coord), The European Union Handbook , Fitzroy Dearborn Publishers,
Chicago, 1996.
Boniface, Pascal (coord.), L 'année stratégique 1997, L'Institut de Relations Internationales et
Stratégiques, Paris, 1997.
Bitsch, Marie –Thérèse, Histoire d e la construction européenne de 1945 à nos jours , Editions
Complexe, 2004.
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale
geostrategice , Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Frank, Robert, Harmut Kaelble, Mar ie-Françoise Lévy, Luisa Passerini,
Building the European Public Sphere: History and the Global Perspective from the 1950s to the
Present , Peter Lang, 2010.
Frunzeti, Teodor; Bușe, Dorel, Politici și instituții de securitate , București, Editura Universi tății
Naționale de Apărare„Carol I”, 2010.
Furio Cerutti, Sonia Lucarelli, The search for a European identity: values, policies and
legitimacy of the European Union , Taylor & Francis, 2008. Hamon, Dominique; Keller, Ivan,
Fondements et étapes de la constr uction européenne, Presse Universitaire de France, Paris, 1997.
*** L'état de l'Union: rapport Schuman 2009 sur l'Europe , Fondation Robert Schuman, Éditions
Lignes de repères, 2009.
McCormick, John, Understanding the UE: a concise introduction , MacMillia n Press LTD,
Londra, 1999.
Oberdorff, Henri, L'Union européenne , Presses universitaires de Grenoble, 2007.
Philip Gordon, The Transatlantic Allies and the Changing Middle East , The International
Institute for Strategic Studies, New York, 1998.
Raimbaul t, Guy, Comprendre simplement l’Union européenne économique et financière depuis
l’introduction de l’euro , Presses de l’École nationale des ponts et chausses, Paris, 2002.
Rossons, Claude; Rosoux, Valerie; d´Estmael, Tanguy de Wilde , La politique étrangè re: le
modèle classique à l'épreuve , Peter Lang, 2004.
Ruelling, Martin Helmuth; Iannou -Naoum -Wokoun, Karin, Die Europäische Union: Geschichte,
Institutionen, Recht, Politiken , BoD – Books on Demand, 2010.
Soetendorp, Ben, Foreign Policy in the EU: theor y, history and practice , Pearson Education
Limited, New York, 1999.
Schutter, Olivier de; Nihoul, Paul, Carlier, Jean -Yves, Une Constitution pour l'Europe:
Réflexions sur les transformations du droit de l'Union européenne , Larcier, 2004.
Barry Buzan et al . ,Securitatea.Un nou cadru de analiza , Cluj -Napoca, 2011.
Barry Buzan, People, States and Fear: An Agenda for International Security Studies in the Post –
Cold War Era. 2nd ed. Boulder: Lynne Rienner; Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf,1991.
Archick, K., ‘The European Union: Current Challenges and Future Prospects’, Congressional
Research Service, 2017.
Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale
geostrategice , Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
Frank, R obert, Harmut Kaelble, Marie -Françoise Lévy, Luisa Passerini, Building the European
Public Sphere: History and the Global Perspective from the 1950s to the Present , Peter Lang,
2010.
Frunzeti, Teodor; Bușe, Dorel, Politici și instituții de securitate , Bucu rești, Editura Universității
Naționale de Apărare„Carol I”, 2010.
Greene, S. S., Security Policies and Procedures: Principles and Practices .Upper Saddle River,
NJ: Prentice Hall, 2005.
Mary Kaldor, Securitatea umană , Editura CA Publishing, 2010
Kolodziey E dward, Securitatea si relatiile internationale, Editura Polirom, Iasi, 2007

Missiroli, A. ‘ The EU and the world: players and policies post -lisbon. A handbook’, EU Institute
for Security Studies, 2016.
Dijkstra, H. and Vanhoonacker, S., ‘The Common Foreign and Security Policy’, in Oxford
Research Encyclopedia of Politics, 2016.
David A. Baldwin, The concept of security , Review of International Studies, 1997
Furio Cerutti, Sonia Lucarelli, The search for a European identity: values, policies and
legitimacy of the European Union , Taylor & Francis, 2008. Hamon, Dominique; Keller, Ivan,
Fondements et étapes de la construction européenne, Presse Universitaire de France, Paris, 1997.
Ivan, Adrian, Teorii și practici ale integrării europene , Ed. C&A. Publishing, Clu j Napoca,
2015.
Ivan, Adrian, Perspective teoretice ale construcției europene , Eikon, Cluj Napoca, 2003.
Ivan Adrian, Statele Unite ale Europei: Uniunea Europeană între interguvermentalism si
supranaționalism , Institutul European, Iasi, 2007
Kaunert, C. an d Zwolski, K. , The European Union as a Global Security Actor: A Comprehensive
Analysis beyond CFSP and JHA , Palgrave Macmillan, 2013.
Kirchner, Emil J. and James Sperling (eds), Global Security Governance ,Abingdon, Routledge,
2007.
Guzzini,S., Realism in International Relations and International Political Economy , London:
Routledge
Duroselle, J.B., Tout empire périra , Paris: Armand Colin, 1992.
Duroselle, J.B., Kaspi, A., Histoire des relations internationales de 1945 à nos jours , Tome 2,
Paris: Armand Co lin, 2001
Roche, J.J., Relations internationales , Paris: L.G.D.J., 1999
Wallerstein, Im., Sistemul mondial modern , vol. I -IV, București: Meridiane, 1992, 1993
Griffiths, M., Relații internaționale , București: Ziua, 2003
Kurowska, Xymena, Explaining the EU' s common security and defence policy ,Basingstoke,
Palgrave, 2011.
McCormick, John, Understanding the UE: a concise introduction , MacMillian Press LTD,
Londra, 1999.
Oberdorff, Henri, L'Union européenne , Presses universitaires de Grenoble, 2007.
Rossons, C laude; Rosoux, Valerie; d´Estmael, Tanguy de Wilde , La politique étrangère: le
modèle classique à l'épreuve , Peter Lang, 2004.
Ruelling, Martin Helmuth; Iannou -Naoum -Wokoun, Karin, Die Europäische Union: Geschichte,
Institutionen, Recht, Politiken , BoD – Books on Demand, 2010.
Soetendorp, Ben, Foreign Policy in the EU: theory, history and practice , Pearson Education
Limited, New York, 1999.
Schutter, Olivier de; Nihoul, Paul, Carlier, Jean -Yves, Une Constitution pour l'Europe:
Réflexions sur les transforma tions du droit de l'Union européenne , Larcier, 2004.
Wagnsson, Charlotte, James A. Sperling and Jan Hallenberg (eds) (2009) European Security
Governance: the European Union in a Westphalian world ,Abingdon, Routledge.
Webber, Mark, Stuart Croft, Jolyon Howo rth, Terry Terriff and Elke Krahmann ‘ The
Governance of European Security ’, Review of International Studies 30:1, pp. 3 -26, 2004.

Legislație și documente strategice

Legea Apararii Nationale -1969
Legea Siguranței Naționale – 1991
Concepția de Securitate N ațională a României – 1994
Strategia de Securitate Națională – 1999
Strategia de Securitate Națională – 2001
Carta Albă a Apărării, Doctrinele Militare ale României 2001/2014
Strategia de Securitate Cibernetică a României disponibilă la :

https://www.enisa.europa.eu/topics/national -cyber -security -strategies/ncss –
map/StrategiaDeSecuritateCiberneticaARomaniei.pdf
STRATEG IA NAȚIONALĂ DE APĂRARE A ȚĂRII PENTRU PERIOADA 2015 ‐ 2019
disponibilă la:
https://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_de_Aparare_a_Ta rii_1.pdf
Strategia Nationala de Apărare a Țării disponibila la:
https://www.presidency.ro/files/userfiles/Documente/Strategia_National a_de_Aparare_a_Tarii_2
020_2024.pdf