Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XIX, nr. 56, p. 395404, București, 2008 CERCETAREA FENOMENULUI DE RECIDIVĂ DIN PERSPECTIVA [618032]

„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XIX, nr. 5–6, p. 395–404, București, 2008 CERCETAREA FENOMENULUI DE RECIDIVĂ DIN PERSPECTIVA
„CARIEREI INFRACȚIONALE”
CRISTINA DÂMBOEANU *
ABSTRACT
INVESTIGATION OF THE RELAPSE PHENOMENON FROM
THE PERSPECTIVE OF THE “CRIMINAL CAREER”
In Romania, although the level of relapse is high, there are no sociological and
criminological studies of this phenomenon. A t present, it is no t known who are those
criminals who relapse and which are the factors determining them to repeatedly
infringe the law. At international level there are numerous spe cialized publications
which approach the theoretical and practical aspects of relapse , in an attempt to
identify the main causes favoring the repetition of criminal be havior and to prepare
certain measures aimed at preventing and reduce the span of thi s phenomenon. This
article presents one of the most recent directions of analysis of relapse described in
the literature of the Western academic environment, that of the “criminal career.” It
approaches the main working con cepts and hypotheses of this the oretical model, as
well as its implications in the practical dimension, of the mea ns of preventing and
controlling the re lapse phenomenon.

Key words : relapse, criminal career, crime prevention and control.
INTRODUCERE
În România, cu toate că nivelul recidivismului este foarte ridi cat, aproape
40% dintre deținuții aflați în penitenciare având cel puțin o c ondamnare anterioară,
lipsesc studiile sociologice și criminologice asupra acestui fe nomen. În prezent, nu
se cunoaște cu exactitate cine sunt acei infractori care recidivează și care sunt
factorii care îi determină pe aceștia să se abată în mod repeta t de la lege. Durata
carierei infracționale și „specializarea” infractorului sunt, d e asemenea, subiecte
neglijate în literatura de la noi din țară, absența unor baze d e date informatizate ale
instituțiilor abilitate fiind poate principalul obstacol în ved erea realizării unor astfel

* Address correspondence to Cristina Dâmboeanu: Institutul de Soc iologie al Academiei Române,
Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050711 București, România , e-mail: [anonimizat]

Cristina Dâmboeanu 2
396
de cercetări. Studiul recidivismului este important pentru eval uarea eficacității
modului în care politicile penale și sociale răspund problemati cii criminalității,
pentru constatarea carențelor sistemului corecțional și stabili rea posibilităților de
intervenție în vederea maximalizării impactului strategiilor de ja existente ori
dezvoltării altora noi.
Pe plan internațional, există numeroase publicații de specialit ate, care
abordează aspectele teoretice și practice ale problematicii rec idivei, în încercarea
de a identifica principalele cauze care favorizează reiterarea conduitelor
infracționale și de a elabora anumite măsuri menite să prevină și să diminueze
amploarea acestui fenomen.
PARADIGMA CARIEREI INFRACȚIONALE
Una dintre cele mai recente direcții de analiză a recidivismulu i, descrisă în
literatura sociologică și criminologică din spațiul academic oc cidental, este aceea a
„carierei infracționale”. Cercetările întreprinse din această p erspectivă urmăresc să
ofere o imagine dinamică asupra activității infracționale a unu i individ, prin analiza
traiectoriilor acesteia, a frecv enței, duratei, s tabilității în timp și, în final, a încetării ei.
Cadrul metodologic al acestei abordări a fost schițat într-un r aport elaborat de
Consiliul Național de Cercetare din Statele Unite și publicat î n anul 1986 de
Academia Națională de Știință1. În acest raport au fost descrise principalele
dimensiuni ale carierei infracționale, relațiile cauzale care s e stabilesc între acestea
și factorii asociați perpetuării lor în timp, strategiile de pr evenire și control al
criminalității, îndeosebi cele axate asupra modificării cursulu i carierei infracționale
și „incapacitării ”, prin încarcerare, a delincvenților – și, în fine, au fost ev aluate
fezabilitatea și eficiența scalelor de predicție a comportament ului antisocial.
Raportul, realizat la cererea In stitutului Național de Justiție din S.U.A., s-a
fundamentat pe analiza constatărilor unor studii reprezentative din literatura de
specialitate. Aceste cercetări s-au bazat, la rândul lor, fie p e analiza datelor oficiale,
fie pe analiza rezultatelor de anchetă și au utilizat demersuri diferite – retrospective
și prospective, cvasiexperimentale și transversale –, precum și eșantioane diferite,
atât sub aspectul volumului, cât și sub cel al compoziției lor: loturi de minori sau de
adulți, deținuți aflați în arest , în școli de corecție ori în p enitenciare.
Potrivit autorilor acestui raport2, paradigma carierei infracționale divide rata
criminalității în două mari componente: participarea/prevalența sau procentul
populației care comite diverse acte infracționale și frecvența sau numărul mediu de
delicte săvârșite de un infractor. Alături de aceste elemente, durata sau perioada de
timp în care individul este activ din punct de vedere infracțio nal, gravitatea actelor

1 A. Blumstein, J. Coehn, J. A. Roth, C. A. Visher, Criminal Careers and Career Criminals ,
Washington, National Academy Press, 1986.
2 Ibidem , p. 1–2.

3 Cercetarea
397
înfăptuite, respectiv tipurile de infracțiuni comise și pattern -urile de modificare a
acestora sau de specializare într-un anumit tip și încheierea activității criminale
constituie cei cinci parametri fundamentali ai unei cariere inf racționale. Ipoteza
care însoțește această perspectivă este aceea conform căreia to ate dimensiunile mai
sus menționate sunt, în mod potențial, generate de seturi disti ncte de cauze,
nivelurile de responsabilitate ale instituțiilor de control dif erențiindu-se în raport cu
acestea.
Această paradigmă s-a întemeiat pe constatările provenite dintr -o serie de
studii de tip longitudinal, privind istoricul infracțional al u nor grupuri sau cohorte
demografice, direcție de cercetare care a debutat o dată cu pub licarea în anul 1975
a studiului de referință efectuat de Marvin Wolfgang, Robert Fi glio și Thorsten
Sellin, Delinquency in a Birth Cohort3.
Rezultatele cercetărilor4 întreprinse cu scopul de a evidenția diversele
pattern -uri ale activității infracționale au indicat, în mod constant, că indivizii care
debutează de timpuriu în activitatea delincventă, comparativ cu c e i a l e c ă r o r
comportamente antisociale încep să se manifeste în adolescență, tind să comită un
volum mai mare de infracțiuni, să se implice în acte cu un nive l sporit de gravitate
și să aibă o carieră infracțională de mai lungă durată (vezi și Caseta nr. 1).
Constatările cercetărilor menționate anterior5 au arătat, de asemenea, că infractorii
diferă în funcție de tipurile și frecvența cu care comit, la o anumită vârstă,
activitățile deviante și criminale, că socializarea inadecvată în cadrul familiei și
asocierea cu grupurile infracționale sunt principalii factori d e risc ai recidivismului,
că unele evenimente din viață, precum căsătoria, pot modifica, într-un sens pozitiv,
traiectoriile activității infracționale și, în fine, că, deși e xistă un grad ridicat al
continuității comportamentale, rămâne în permanență deschisă po sibilitatea modificării
acestuia.
Caseta nr. 1
Sintetizând concluziile diverselor studii realizate de-a lungul timpului, se poate
menționa că:
– vârsta de debut a activității delincvente este situată, cel m ai frecvent, în intervalul
8–14 ani, iar vârsta la care un individ obișnuiește să își înch eie cariera infracțională este, de
obicei, plasată în int ervalul 20–29 ani;
– prevalența comportamentului infracțional atinge punctul maxim în adolescența
târzie, respectiv în perioada de vârstă cuprinsă între 15–19 an i;
– există o relativă stabilitate a comportamentului infracțional , indivizii care comit un
număr relativ ridicat de infrac țiuni la o anumită vârstă având o probabilitate mai mare de a
comite infracțiuni și mai târziu în viață;

3 M. Wolfgang, R. Figlio, T. Sellin, Delinquency in a Birth Cohort , Chicago, University of
Chicago Press, 1972.
4 Conform cu Alex R. Piquero, Explaining Crime over the Life Course … and All Points in
between , în „The Journal of Criminal Law and Criminology”, 2004, vol. 95, nr. 1, p. 345–363.
5 Ibidem , p. 347.

Cristina Dâmboeanu 4
398
– o proporție redusă a populației (infractorii cronici) comit o pondere ridicată de
infracțiuni; aceștia își încep activitatea infracțională la o v ârstă timpurie, au o frecvență
ridicată de comitere a i nfracțiunilor și o carieră criminală de durată;
– comportamentul infracțional este mai degrabă versatil și nu s pecializat; în special
infractorii care săvârșesc infracțiuni cu violență tind să se i mplice în diverse alte acte
infracționale;
– pe măsură ce înaintează în vârstă, infractorii tind să nu mai comită infracțiunile
împreună cu grupul de prieteni, ci individual;
– în copilărie și adolescența târzie, indivizii se angajează în activități infracționale
pentru distracție, pentru înlăturarea plictiselii, rutinei sau monotoniei vieții. După 20 de ani,
motivele utilitariste devin predominante;
– diferite tipuri de infracțiuni încep să fie comise pentru pri ma dată la vârste diferite.
De pildă, furturile din magazine sunt comise înainte de sparger i, spargerile înainte de
tâlhării și așa mai departe. Dive rsificarea crește de obicei pâ nă la vârsta de 20 de ani, după
care descrește și apa re specializarea.
(Sursa: Alex R. Piquero, David P. Farrington, A. Blumstein, Key Issues in Criminal
Career Research , Cambridge University Press, 2007)
DIMENSIUNILE CARIEREI CRIMINALE
a) Participarea6
Participarea la activitățile antisociale și criminale este măsu rată prin proporția
indivizilor care comit cel puțin o infracțiune într-o anumită p erioadă de timp.
Grupul infractorilor activi este compus atât din cei care săvâr șesc pentru prima oară
diverse acte sancționate de legea penală, cât și din cei defini ți de un istoric al
infracționalității mai mult sau mai puțin bogat.
În concordanță cu rezultatele majorității studiilor analizate d e Blumstein și
colaboratorii săi7, un individ își începe, cel mai frecvent, cariera infracțional ă
înainte de vârsta de 10 ani, rata inițierii în activități delin cvente și criminale
atingând valoarea maximă în perioada adolescenței. Cercetările incluse în studiul
autorilor menționați au arătat că tendințele antisociale din ti mpul copilăriei,
manifestate printr-o serie lungă de trăsături și fapte antisoci ale, precum furturile,
consumul de droguri, impulsivitatea, ostilitatea față de orice autoritate, rezultatele
școlare slabe, agresiunile verbale și fizice, vagabondajul, aso cierea cu grupurile
delincvente, constituie cei mai buni predictori ai implicării u lterioare a minorului în
acte de delincvență și infracționalitate8.
De asemenea, constatările cercetărilor au demonstrat că familia poate exercita
o influență negativă puternică asupra comportamentului copilulu i, fiind, în acest
sens, stabilite corelații pozitive între conduita delincventă, pe de o parte, și stilurile
disciplinare severe și inconsistente adoptate de părinți, nivel ul redus de comunicare

6 Conform lui A. Blumstein, J. Coehn, J. A. Roth, C. A. Visher, op. cit. , p. 31–54.
7 Ibidem , p. 35–40.
8 Ibidem , p. 43–53.

5 Cercetarea
399
și relaționare în familie, lipsa afectivității, abuzul, lipsa d e control și supraveghere
a copilului, comportamentul infracțional al părinților, pe de a ltă parte.
În același timp, problemele comportamentale ale minorilor și ti nerilor au fost
corelate cu impactul dezorganizării familiei, în special cu var iabile precum divorțul
sau separarea părinților și abandonul familial, arătându-se că relațiile dizarmonice,
dezacordurile sau conflictele maritale, dar și dificultățile de o r d i n m a t e r i a l , c a r e
urmează unei despărțiri, afectează funcționarea normală a unei familii și cresc
riscul de delincvență, datorită diminuării eficienței controlul ui parental, al
incapacității de a-i oferi copilului un mediu care să îi asigur e securitate emoțională,
dar și datorită prezenței, în exces, a modelelor negative. În f ine, inițierea în
comportamente delincvente a fost empiric pusă în legătură cu co eficientul scăzut
de inteligență, cu nivelul redus al performanței școlare și aca demice, cu stilul de
viață dezorganizat și caracteri zat, cu precădere, prin absența unui loc de muncă
stabil și implicarea în bande delincvente.
Indiferent dacă aceste cercetări au utilizat statisticile ofici ale sau datele de
anchetă, rezultatele lor au demonstrat că ratele de participare ale bărbaților sunt
mai mari decât cele corespunzătoare femeilor, în special în cee a ce privește
infracțiunile grave. De asemene a, afro-americanii au o incidenț ă mai mare de
participare la actele de violență și agresivitate comise în soc ietatea americană.

b) Frecvența
Frecvența individuală este măsura tă prin numărul de infracțiuni comise pe an
de un infractor activ. În pofida diferențelor existente între t ehnicile de măsurare și
compoziția eșantioanelor utilizate, cercetările analizate de Bl umstein și
colaboratorii săi9 au ajuns la concluzii relativ similare și în ceea ce privește
frecvența sau intensitatea cu care un individ săvârșește infrac țiuni, într-o anumită
perioadă de timp. Astfel, s-a constatat că, în medie, un infrac tor activ comite pe an,
între 2–4 infracțiuni contra persoanei și între 5–10 delicte co ntra proprietății.
Frecvența comportamentului antisocial în cazul deținuților este mai mare decât a
celor care nu au fost încarcerați. Spelman10 a arătat, de pildă, că, în timp ce media
infracțiunilor comise de un individ neîncarcerat este de 8 deli cte pe an, în cazul
celor care au fost pedepsiți cu î nchisoarea, media este de 30–5 0 de delicte pe an.
Pe de altă parte, distribuția numărului de infracțiuni pe care le comite un
individ variază, astfel încât, în timp ce delincventul tipic să vârșește numai câteva
delicte pe an, un procent de circa 10% dintre infractorii activ i comit un volum
disproporționat de mare de astfel de acte, putând ajunge chiar și la 100 de
infracțiuni pe an11.

9 Conform lui A. Blumstein, J. Coehn, J. A. Roth, C. A. Visher, p. 55–76, 1986.
10 W. Spelman, Criminal Incapacitation , apud . op. cit ., Alex R. Piquero, David P. Farrington,
A. Blumstein, op. cit. , p. 12.
11 Alex R. Piquero, David P. Farrington, A. Blumstein, Key Issues in Criminal Career
Research , Cambridge Univers ity Press, 2007.

Cristina Dâmboeanu 6
400
Spre deosebire de pattern -urile observate în cazul ratelor de participare,
frecvența individuală nu variază în mod semnificativ în raport cu atributele
demografice precum sexul, vârsta și rasa12. Datele analizate au indicat, de pildă, că
diferența dintre ratele bărbaților și cele ale femeilor este fo arte mică, chiar și în
cazul acelor infracțiuni comise în mod tradițional de bărbați, precum tâlhăria și
vătămarea corporală. Diferențe mai relevante, în ceea ce priveș te frecvența
implicării infractorilor în acte antisociale, apar, în schimb, în raport cu vârsta la
care aceștia își încep activitatea infracțională, dar și în rap ort cu consumul de
droguri, șomajul și conduita infracțională anterioară. Astfel, indivizii care își încep
activitatea criminală încă din perioada copilăriei, cei care ut ilizează droguri în mod
frecvent, cei care nu au un loc de muncă perioade îndelungate d e timp și aceia care
au un istoric bogat al activității infracționale se angajează, cu o frecvență mai mare,
în săvârșirea anumitor tipuri de delicte.

c) Specializarea
Eforturile cercetătorilor s-au îndreptat, de asemenea, către id entificarea unor
tipuri distincte ale carierei criminale, în funcție de gradul d e specializare a
infractorilor. Majoritatea studiilor au evidențiat faptul că, d eși există o anumită
tendință de a repeta aceeași faptă, cei mai mulți infractori se angajează într-o
varietate de acte antisociale și criminale. Altfel spus, nu spe cializarea, ci
versatilitatea caracterizează carierele lor infracționale, în s pecial pe cele ale
infractorilor cronici.
În același timp, indivizii tind să își concentreze activitățile în cadrul unei
clase mai largi de infracțiuni (cum ar fi, de exemplu, infracți unile contra
proprietății), cei mai mulți dintre aceștia având tendința de a trece de la un tip de
infracțiune la altul, în cadrul respectivei categorii13. Nu în ultimul rând, studiile au
demonstrat că specializarea, atunci când are loc, se produce du pă perioada
adolescenței și tinde să se intensifice, pe măsură ce individul avansează în cariera
sa infracțională14.

d) Durata
Anumiți autori și-au focalizat cercetările pe durata carierei criminale,
indicând faptul că, acestea au, în medie, o durată relativ scur tă, de pildă, de cinci
ani pentru infractorii activi15.
Spelman16 a demonstrat, pe baza datelor de anchetă, că acei infractori t ineri și
neexperimentați, respectiv cei aflați în primii cinci ani ai ca rierei infracționale, au o
probabilitate mai mare, în comparație cu infractorii experiment ați, de a abandona

12 Conform lui A. Blumstein, J. Coehn, J. A. Roth, C. A. Visher, op. cit. , p. 67–72, 1986.
13 Alex R. Piquero, David P. Farrington, A. Blumstein, op. cit ., p. 74–75.
14 Ibidem .
15 Conform lui A. Blumstein, J. Coehn, J. A. Roth, C. A. Visher, op. cit. , p. 85–92, 1986.
16 W. Spelman, op. cit , p. 13–14.

7 Cercetarea
401
activitatea delincventă și criminală. Farrington17 a arătat că durata medie a carierei
infractorilor monitorizați de autor până la vârsta de 40 de ani a fost 7,1 ani, în timp
ce Sampson și Laub18 au estimat că durata medie a carierei infractorilor urmăriți
până la vârsta de 70 de ani a fos t de 25,6 ani pentru toate inf racțiunile, mai scăzută
pentru infracțiunile săvârșite prin violență – 9,2 ani și mai r idicată pentru
infracțiunile contra proprietății – 13,6 ani.
Într-un alt studiu, Farrington, Lambert și West19 au indicat faptul că durata
carierei infracționale, definită ca intervalul de timp scurs în tre prima și ultima
infracțiune comisă de un individ, a fost de 10 ani. Pentru 9,1% dintre recidiviști,
durata carierei a depășit 20 de ani. Constatările cercetării au relevat, de asemenea,
că durata carierei infracționale descrește o dată cu creșterea vârstei de debut.
Astfel, aceia care au debutat în activitatea infracțională în i ntervalul de vârstă 10–
13 ani au avut o durată a carierei criminale de 11,58 ani, în t imp ce aceia care au
început să comită infracțiuni la vârste cuprinse între 21–30 an i au avut o durată a
carierei criminale de 2,33 ani.
Piquero și colaboratorii săi20 au arătat că indivizii care au fost cel puțin o dată
încarcerați până la vârsta de 40 de ani au o carieră infracțion ală de mai lungă
durată, în comparație cu cei care nu au fost încarcerați niciod ată. Conform
constatărilor acestui studiu, în medie, intervalul de timp scur s între prima și a doua
condamnare este de 3,27 ani, pe măsură ce frecvența condamnăril or crește, scăzând
perioada de timp dintre condamnări.
Unele studii s-au axat asupra unor grupuri particulare de infra ctori. De pildă,
Weisburd, Chayet și Waring21 au analizat durata carierei infracționale în rândul
unui lot de indivizi aparținând „gulerelor albe” și au demonstr at că aceasta este mai
mare (14 ani) decât aceea înregis trată în rândul grupurilor de infractori „tradiționali”.
La rândul său, Tarling22 a examinat durata carierei criminale a bărbaților și
femeilor născuți/te în anul 1953 și a relevat faptul că durata medie a activității
infracționale pentru femei este mai scurtă – de 4,9 ani față de 7,4 ani, durata
carierei corespunzătoare bărbaților.

17 D. Farrington, Key Results from the First Forty Yea rs of the Cambridge Study in De linquent
Development , în Terence P. Thornbery, Mavin D. Krohn (ed.), Taking Stoke of Delinquency: An
Overview of Findings from C ontemporary Longi tudinal Studies , Boston, Kluwer, 2003.
18 R. Sampson, John H. Laub, Life Course Desisters? Trajector ies of Crime Among Delinquent
Boys Followed to Age 70 , în „Criminology”, 2003, vol. 41, p. 555–592.
19 D. P. Farrington, S. Lambert și D. J. West, Criminal Careers of Two Generations of Family
Members in the Cambridge St udy in Delinquent Development , în „Studies on Crime and Crime
Prevention”, 1998, vol. 7, p. 85–106.
20 Alex R. Piquero, David P. Farrington, A. Blumstein, op. cit , p. 175–198.
21 D. Weisburd, E. F. Chayet, E. J. Waring, White-Collar Crime and Criminal Careers: Some
Preliminary Findings , în „Crime and Delinquency”, 1990, vol. 36, nr. 3, p. 342–355.
22 R. Tarling, Analyzing Offending: Data, Models and Interpretation , Londra, Her Majesty’s
Stationery Office, 1993.

Cristina Dâmboeanu 8
402
e) Încheierea carierei infracționale
Cercetările au demonstrat că vârful activității infracționale e ste atins în
perioada adolescenței. La vârsta de 25 de ani, majoritatea infr actorilor își încheie
cariera criminală, deși unii autori au evidențiat faptul că ace i infractori cronici, cu
istorii bogate ale activității lo r infracționale, își abandonea ză stilul de viață
antisocial mult mai târziu (Farrington, 1997). Un individ își p oate încheia cariera
infracțională într-un mod abrupt sau, din contră, gradual, trec ând de la o frecvență
ridicată a activității sale infracționale la niveluri din ce în ce mai scăzute ale
implicării în conduite antisocia le, violente, pe riculoase, până la neimplicarea sa totală.
Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că nu procesul biolog ic al
îmbătrânirii în sine explică abandonul activității infracțional e, ci schimbările de
perspectivă, care intervin odată cu vârsta , atât schimbări subiective, ale
aspirațiilor, scopurilor în viață, cât și schimbări obiective în relațiile sau rețelele
sociale , de exemplu obținerea unui loc de muncă sau căsătoria23. R. J. Sampson și
J. H. Laub24 au arătat, în acest sens, că traiectoriile crimei și devianței sunt
sistematic modificate de legăturile sociale, pe care individul le stabilește cu
instituțiile controlului social informal, sugerând că locul de muncă și atașamentul
marital sunt factorii cei mai puternici de frânare a comportame ntului criminal.
Pe măsură ce indivizii devin mai maturi, din punct de vedere so cial,
emoțional, intelectual, ei pot trece prin anumite schimbări, de pildă pot deveni mai
puțin susceptibili la influența p rietenilor, schimbări care îi determină să renunțe la
conduita antisocială și să se orienteze către activități dezira bile social25. Oboseala
sau îmbolnăvirea reprezintă, de asemenea, factori care îi pot î mpiedica pe anumiți
indivizi să se mai angajeze în comportamente infracționale, atâ ta timp cât aceștia
își pierd forța, toleranța la efortul fizic, abilitatea de a se recupera după ce au suferit
anumite vătămări corporale etc.26
Cei mai mulți autori sunt de părere că un individ își încheie c ariera
infracțională nu numai în urma unor transformări obiective ale circumstanțelor sale
de viață, un rol la fel de important deținându-l și schimbarea modului în care acesta
se percepe pe sine însuși. De aceea, reorientarea către un stil de viață convențional
poate interveni și atunci când individul este pregătit și motiv at pentru schimbare,
când a experimentat un anumit eveniment negativ puternic (cum a r fi moartea unui
prieten), când îl copleșesc sentimentele de regret și rușine fa ță de trecut sau când
teama de o nouă pedeapsă devine mai puternică decât potențialel e avantaje pe care
le-ar putea obține de pe urma conduitei infracționale.

23 Neil Shover, Great Pretenders: Pursuits and Careers of Persistent Thieves , Boulder,
Westview Press, 1983.
24 R. J. Sampson, J. H. Laub, Crime and Deviance over the Life Course: The Salience of Adult
Social Bonds , în „American Sociological Re view”, 1990, octombrie, vol. 55, p. 609–627.
25 E. P. Mulvey și colab., Theory and Research on Desistance from Antisocial Activity amon g
Serious Adolescent Offenders , în „Youth Violence and Juvenile Justice”, 2004, vol. 2, nr. 3 , p. 213–236.
26 Ibidem , p. 217.

9 Cercetarea
403
PRINCIPALELE CRITICI ADUSE PARADIGMEI
Una dintre principalele critici aduse perspectivei carierei dev iante sau
infracționale a vizat accentul exclusivist pe care aceasta l-a plasat asupra
identificării atributelor specifice fiecărei etape, fără a acor da o atenție similară
evenimentelor, circumstanțelor și mecanismelor care facilitează sau constrâng
mișcarea de la o anumită etapă la alta, ori încetarea activităț ii delincvente sau
infracționale. De pildă, reprezentanții teoriilor de tip intera cționist27 au subliniat
faptul că modelele pozitiviste se fundamentează pe premisa potr ivit căreia
comportamentul indivizilor poate fi prezis cu certitudine, cu a jutorul instrumentelor
de predicție, considerând că infractorii își construiesc liniil e de acțiune, bazându-se
pe repertoriile actelor și comportamentelor deja experimentate. Printr-o astfel de
conceptualizare, arată acești teoreticieni, ele neglijează pote nțialul oamenilor de a
se adapta situațiilor, constrângerilor și evenimentelor în modu ri inedite, creative și
impredictibile, potențial care constituie o sursă permanentă de indeterminare și
schimbare. Argumentând că cele mai multe traiectorii ale carier ei deviante sunt
fluide și puțin structurate, J. Best și D. Luckenbill28 au respins imaginea postulată
de A. Blumstein și colaboratorii săi asupra mobilității comport amentului
infracțional stabilit pe baza unor rute prestabilite. Modelul c elor doi autori se
axează pe ideea potrivit căreia carierele deviante sunt marcate de numeroase
schimbări și oscilații, pe măsură ce indivizii avansează în exp eriența lor infracțională.
Majoritatea acestor studii și cercetări s-au focalizat asupra u nor demersuri
longitudinale, care însă au urmărit subiecții până la începutul intrării lor în
maturitate (de obicei, până la vârsta de 30 de ani). Unii autor i consideră importantă
extinderea perioadei de analiză, pentru a evidenția continuitat ea ori posibilele
schimbări, care intervin în frecv ența și gravitatea cu care ind ivizii comit diverse
activități infracționale. În același timp, un accent mai redus a fost pus pe studierea
carierei infracționale a unor grupuri particulare de indivizi ( gulerele albe, femeile,
cei cu probleme psihice etc).
IMPLICAȚII PRACTICE ALE PARADI GMEI „CARIEREI INFRACȚIONALE”
În pofida unei literaturi sociologice și criminologice relativ bogate, în
România, cu privire la etiologia fenomenului de delincvență și infracționalitate, un
accent mai redus a fost pus de către specialiștii din domeniu a supra cunoașterii
„carierei infracționale” a recidiviștilor. O astfel de abordare este utilă nu doar
oamenilor de știință, ci și creatorilor de politici sociale și penale, interesați de
cercetarea modalităților de preveni re și control a fenomenului de recidivă.

27 J. T. Ulmer, J. W. Spencer, The Contributions of An Interactionist Approach to Research
and Theory on Criminal Careers , în „Theoretical Criminology”, 1999, vol. 3, nr. 1, p. 95–124.
28 J. Best, D. Luckenbill, Organizing Deviance , în P. Rock, Oxford Handbook of Criminology ,
Oxford University Press, 2002, p. 71.

Cristina Dâmboeanu 10
404
Astfel, introducerea distincției între rata de participare a in divizilor la
fenomenul criminalității și rata de activitate a infractorilor activi este considerată a
avea o importanță practică deosebită în ceea ce privește orient area eforturilor de
prevenire și combatere a problematicii criminalității. În acest sens, se apreciază că,
pentru a fi eficiente, modalitățile de intervenție și control t rebuie particularizate și
adaptate în funcție de modul în care este alcătuită activitatea infracțională, dacă
aceasta este concentrată în rândul unui grup mic de infractori, care dețin o
frecvență ridicată a actelor antisociale comise, sau dacă este rezultatul unui grup
mai mare de infractori, care săvârșește însă, în mod inconsecve nt, diverse delicte29.
În prima situație, de pildă, strategiile de supraveghere intens ivă a infractorilor și de
punere a lor în incapacitatea de a comite alte acte de acest tip, în special prin
încarcerare, pot fi eficiente și fezabile. Dacă însă participar ea este largă,
încarcerarea cât mai multor infractori se poate dovedi a fi nep ractică din punct de
vedere al costurilor30. Politici mai eficiente pot fi, de asemenea, elaborate ținând
cont de pattern -urile de infracționalitate și de relațiile existente între dif eritele
atribute ale individului și dimensiunile carierei criminale. De exemplu, indicatorii
implicării, încă din copilărie, în conduite antisociale, sugere ază ca strategiile de
prevenire bazate pe educația preșcolară sau tratamentul oferit familiei pot fi eficiente.
În raport cu participarea, durata și frecvența carierei infracț ionale, paradigma
sugerează trei direcții distinct e, pe care trebuie să se focali zeze strategiile de control
al criminalității31: acțiunile de prevenire, orientate spre reducerea numărului
indivizilor vulnerabili în fața riscului de a ajunge infractori , măsurile privind
modificarea evoluției carierei unui delincvent, axate pe diminuarea frecvenței și
gravității faptelor comise de către cei deja etichetați ca infr actori, măsuri care
urmăresc să încurajeze abandonul activității criminale prin ind ucerea fricii de
pedeapsă, prin schimbarea valorilor și atitudinilor celui care săvârșește asemenea
acte, precum și prin extinderea oportunităților pentru acele al ternative legitime,
cum ar fi, de pildă, cele axate pe schimbarea statusului ocupaț ional și a pattern –
urilor de consum de droguri. Strategiile incapacitării urmăresc înlăturarea din
societate a infractorilor cronici, prin sancționarea lor cu per ioade îndelungate de
încarcerare.

29 A. Blumstein, J. Coehn, J. A. Roth, C. A. Visher, op. cit , p. 12–13.
30 Ibidem .
31 Ibidem .