CUPRINS …………………………………………………………………………………….. ……………………….. CAPITOLUL I… [618019]

1
CUPRINS

CUPRINS …………………………………………………………………………………….. ………………………..

CAPITOLUL I . Introducere ………………………….. ……………………………. ………………………….
1.1. Motivatia alegerii temei………………………………………………………………………………..
1.2. Obiectivele lucrarii………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL II . Jocul – formă de activitate ludică în grădiniță….. …………………………….
2.1. Definirea conceptului despre joc………………………………………………………………………
2.2. Jocul între realitate și ficțiune…………………………………………………………………………..
2.3. Jocul – activitatea fundamentală a copilului………………………….. …………………………..
2.4. Jocul – principala metodă și procedeu in structiv – educativ utilizat în gradiniță …….
2.5. Jocul – principala modal itate de învățare

CAPITOLUL II I. Jocul didactic – activitate f undamentală în grădiniță………………….
3.1. Importanța jocului didactic…………………………………………………………….
3.2. Clasificarea și specificul jocuri lor didactice…………………………………………..
3.3 Valențe formative ale jocului didactic în în vățământul preșcolar………………………

CAPIT OLUL IV. Metodologia cercetării pe tema ”Valențele formative ale jocului
didactic privind dezvoltarea proceselor cognitive ale preșcolarilor ”
4.1. Scopul și obiectivele cercetării………………………………………………………
4.2. Eșantionul de su biecți………………………………………………………………..
4.3. Metodologia și etapele ce rcetării……………………………………………………..
4.4. Analiza, prelucrarea și interpretare a rezultatelor……………………………………..

CONCLUZII …… ……………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………….
ANEXE……………………………………… ……………………………………………….

2

CAPITOLUL I I
Jocul – formă de activitate ludică in grădiniță

2.1. Definirea conceptului despre jo c

Jocul este o activitate umană conștientă și are caracter universal, permanent și
polivalent. Pornind de la polisemia cuvâ ntului joc, ne dăm seama de importanța acestuia în
viața omului: „joc de societate”, „joc de cuvinte”, „joc de șah”, „jocuri olimpice”, „joc de
cărți”, „joc de scenă”, „a -și pune viața în joc”, „jocul dragostei”, „jocul de -a școala”, etc.
Noțiunea de activitate ludică nu este sino nim cu jocul, ci cu categoria de activitate
instructiv – educativă, specifică învățământului preșcolar, centrată pe promovarea spiritului
jocului. Componenta instructiv – educativă se realizează prin obiectivele urmărite sistematic,
iar componenta joc se realizează prin modul de desfășurare, prin elemente surpriză, prin
elemente de mișcare și relaxare, prin participa rea tuturor copiilor în ritmul propriu.
În grădiniță, activitățile ludice se realizează prin:
 Activități la alegerea copiilor;
 Activități de învățare dirijată;
 Alte tipuri de activități (de după -masă)
Activitățile la alegerea copiilor, care sunt libere și recreative, se realizează prin joc și
prin activități ocupaționale.
Jocul prin natura lui are următoarele valențe formative:
 Dezvoltă spiritul de observație și de investigație al copilului;
 Dezvoltă gândirea logică, creativă și flexibilă;
 Cultivă imaginația;
 Dezvoltă memoria;
 Formează conduita morală.

3
Activitățile ocupaționale se realizează la sugestia educatoarei sau din initiativa
copiilor. Prin astfel de jocuri copii se apropie de activitățile zilnice, practice . Se pot realiza pe
grupuri mici de copii, care sunt omogene și permite tratarea diferențiată a copiilor.
Activitățile de învățare dirijată (comune sau obigatorii) au următoarele forme de
realizare:
 Joc simbolic – joc de manipulare, de imita re, de creație;
 Joc cu reguli;
 Jocuri distractive;
 Jocuri de mișcare;
 Jocuri libere.
În învățământul preșcolar trebuie incluse și activități complementare, activități de
după -amiază, care reprezintă odihnă activă și exersarea anumitor capacități fiziologice.
Acestea se organizează după activitățile dirijate sub forma jocurilor distractive, a jocurilor de
mișcare, a audițiilor și vizionărilor, a jocurilor de dramatizare, etc. Aceste activități
completează, apofundează, consolidează cunoș tințele și deprinderile dobândite, sau pregătesc
din punct de vedere psihologic următoarele activități dirijate .
Activitățile ludice din grădiniță trebuie să satisfacă următoarele cerințe:
 Să fie și să se îmbine în mod armonios;
 Să satisfacă necesitățile c ognitive, afective și de mișcare ale copiilor;
 Să stimuleze creativitatea acestora;
 Să contribuie la socializarea acestora;
 Să asigure independența copiilor;
 Să asigure integrarea copiilor în viitoarea activitate școlară.
Pentru a înțelege întregul proces de formare a omului, trebuia să avem în vedere
predominanta uneia din cele trei activități principale desfășurate de ființa umană: jocul,
învățătura și munca. Acestor trei activități le corespund si trei mari trepte evolutive care se
exprimă cronologic pri n:
 Treapta preșcolară (3 – 7 ani);
 Treapta școlarității (7 – 18, 19 ani);
 Treapta tinereții (18, 19 – 21, 22 ani).

4
În viața de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol important deoarece jucându -se
copilul își satisface nevoia de activitate, de a acționa cu obiecte reale sau imaginare, de a se
transpune în diferite roluri și situații care îl apropie de realitatea înconjurătoare.
„Ce este jocul și de ce se joacă copiii?” – sunt întrebări pe care și le -au pus oamenii de
știința cu mai bine de un secol în ur mă. În acest sens literatura psihopedagogică dispune de
numeroase lucrări consacrate jocului.
„Prin joc copilul reușește să cunoască lumea înconjurătoare și să se integreze în
societate. Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relații sociale între copii,
schimburi de cunoștințe, trăirea unor game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de
sine și a curajului, a inițiativei și a supunerii”.1
Jocul, departe de a fi simpla acțiune gratuită, distractivă, recreativă, menită să
consume exce sul energetic, caracterizând biologia infantilă, reprezintă în esență o treabă cât
se poate de serioasă. Psihologii au stabilit că jocul scoate la suprafață aptitudini și vocații.
Alte lucrări subliniază contribuția jocului la stimularea și dezvoltarea cap acităților
cognitive ale preșcolarului, îndeosebi ale creativității gândirii lui, la educarea însușirilor de
personalitate ale acestuia și la înfăptuirea obiectivelor de cunoaștere ale procesului de predare
– învățare.
Prin joc, preșcolarul își imaginează întreg potențialul psihic, își cultivă inițiativa,
inventivitatea, flexibilitatea gândirii, își dezvoltă spiritul de cooperare, de echipă.
Ioan Cerghiț relevă că prin el „copilul imaginează, rejoacă o lume reală în scopul de a
cunoaște mai bine, de a -și lărgi orizontul de cunoaștere, de a -și forma anumite deprinderi”.2
Intr-o accepție largă „Jocul este fenomen de structură” spune Jean Huivinga și „are
anumite trăsături”:
 „jocul este libertate”;
 „jocul este viață obișnuită și o ieșire din ea”
 „jocul te izole ază de viață obișnuită în spațiu și timp”;
 „jocul creează ordine, este ordine”;
 „jocul creează o stare de excepție, un secret prin suspendarea vieții cotidiene”.
Din punct de vedere psihologic, jocul răspunde unor trebuințe firești de activitate, de
dobândire a experienței, de afirmare prin performanțe ale conduite i.

1 Țârcovnici Victor , Pedagogie generală , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, p. 191
2 Cerghiț Ioan, Metode de învățământ ”, Editura “Didactică și Pedagogica”, București, 1977, p. 166

5
Jocul este esența și rațiunea de a fi a copilăriei. Prin joc se aspiră la condiția de adult.
Jocul socializează, umanizează. El are o însemnătate psihologică a individului „îl pregătește
pentru viitor, satisfăcând nevoi prezente.”3
Jocul este modul de existență al copilului, este lumea sa de ficțiune și simbolul cu
profunde semnificații, pentru dezvoltarea lui. „Jocul este o instituție a poporului de copii”4
spune sugestiv și subtil Jean C hateau. În joc și prin joc se realizează cunoașterea realității, se
exersează funcțiile psihomotorice și socioafective, jocul este deci: agent al transmiterii
experienței și al socializării. Jocul are rolul de a bucura, destinde, delecta, de a crea confort
spiritual, de a compensa terapeutic tensiunile și neliniștile individului.
„Copilul – spune marele pedagog elvețian Eduard Claparide – este o ființă a cărui
principală trebuință este jocul”. A devenit astăzi un fapt banal semnalarea rolului capital al
jocului în dezvoltarea copilului și chiar al adultului. Pentru copil aproape orice activitate este
joc. Tocmai prin joc el ghicește și anticipă conduitele superioare. „La copil – scrie E.
Claparide – jocul este munca, este datoria, este idealul vieții”.
Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în
consecință, poate să acționeze. Cop ilul este ființa care se joacă ș i nimic altceva. A ne întreba
de ce se joacă copilul înseamnă a întreba de ce este copil. „Copilăria servește pe ntru joc și
pentru imitare” spune tot Claparide. Sufletul și inteligența devin mai mari prin joc. Un copil
care nu știe să se joace este un copil care nu va ști să gândească.
Copilăria este așadar ucenicia necesară vârstei mature și are drept scop antrenar ea prin
joc atâ t a funcțiilor fiziologice cât ș i a celor psihice.
De ce se joacă copilul? Pentru a se amuza, pentru a obține o plăcere? Nicidecum.
Toate acestea se întâmplă când copilul este foarte mic, deci când se vorbește de jocurile
copilului foarte mi c sau de o activitate serioasă care nu are de -a face cu jocul. Adevăratul joc
este altceva – spune Jean Chateau în cartea sa „Copilul și jocul”.
În primul rând el prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ține se seama în
suficiență maximă. Copil ul, mai ales, în primii ani, îi place să facă „pe nebunul”, „să se
amuze” dar el simte diferența între a face pe nebunul și a se juca. „Jocul este serios, el are
reguli severe, presupune osteneală și uneori chiar duce la istovire”.5 Nu este simplu

3 Claparide Eduard , Psihologia copilului și pedagogie experimentală , Editura “Didactică și Pedagogică”,
București, 1975,
4 Chateau Jean, Jocul și psihologia copilului de la naștere la adolescență , Editura “Didactică și Pedagogica”,
București, 1979,
5 Chateau Jean, Copilul și jocul , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, 1980,

6
amuzamen t ci mai mult. Mai ales în primii ani copilul ajunge să fie atât de absorbit de rolul
său încât pe moment se identifică cu personajul care -l joacă.
Jocul este forma de activitate cea mai accesibilă copiilor prin formele sale: de rol, de
construcție, de mișcare, didactice, muzicale, etc. Prin combinarea diferitelor feluri de jocuri
copilul și colectivul de copii vor fi puși în relații complexe unii cu alții, vor trăi unele emoții.
În joc, se formează unele relații, se formează sentimente. Copiii învață pr in joc să conducă și
să se supună, învață să se împrietenească.
Copilul își are ca punct de plecare un obiect oarecare și în „alchimia fanteziei” el îl
preface, îl transformă pe loc – afirmă D. B. Elconin.6 Jocurile sunt diferite de la o clasă
socială la alta, de la popoarele libere la cele înrobite, de la copii crescătorilor de vite la cei al
altor clase sociale. Chiar unul și același copil își schimbă subiectul jocului în funcție de
condițiile concrete în care se află vremelnic.
Jocul oglindește activit atea omului și raporturile sociale între oameni. Prin joc copilul
învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care R. Hellon apreciază jocul ca pe „o
activitate de preînvățare”. Conținutul principal al tuturor jocurilor este viața și activitatea
socială a adultului, copilul fiind în primul rând o ființa eminamente socială.

2.2. Jocul între realitate și ficțiune
Pe măsură ce copilul dobândește cunoștințe mai variate și mai largi , trăirea
imaginarului devine mai profundă. Concomitent apare însă fenomenul de dedublare, copilul
devine conștient de propria lui persoană și de aceea a modelului pe care îl imită. „În
descrierea jocului la copil, psihologii au acordat atenție și au subliniat în mod deosebit
aportul imag inației sau al fantaziei. Jocul este considerat manifestarea unei vivacități
deosebite, a lipsei de griji și a unui înalt nivel de dezvoltare a imaginației sau fanteziei. Faptul
nu trebuie să ne surprindă. Chiar nespecialiști, care observă jocurile copiilo r preșcolari rămân
uimiți înainte de toate de modul în care aceștia transformă obiectele folosite în joc!”7
W. Preyer scria că „o bucată de lemn, legată cu o sfoară, pe coajă de nucă, un
bolovan…obiecte fără valoare, capătă importanță enormă datorită fanteziei vii a copilului care
transformă bucățile de hârtie în ceșcuțe și bărci, în animale și oameni”.8

6 D.B.Elconin, Psihologia jocului, Editura „Didactică și Pedagogică”, București,
7 D.B. Elkonin, Psihologia jocului , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, 1980, p. 24
8W. Prezer, Dezvoltarea spirituală din prima copilărie , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, 1984, p.
51

7
„Sursa jocului o reprezintă tendința de a realiza o idee atrăgătoare, de aici, derivă după
cum vom vedea înrudirea apropiată cu ar ta”, după cum spunea D.B. Elkonin.
Activitatea imaginației, mai puternică și mai amplă în jocurile copiilor se explică prin
dorința de a reprezenta ceva, de a interpreta ceva, de a interpreta un anumit rol. „Esența
jocului la copil constă în int erpretarea unui anumit rol și în crearea unei anumite situații”.9
Oricât s -ar apropia emoțional de rolul adultului, copilul se simte totuși copil. El se
privește pe sine prin prisma rolului pe care și l -a asumat, adică prin prisma adultului, se
compară emoțional cu adultul, descoperind că nu este încă adult. Conștiința faptului că este
copil se realizează prin joc, iar de aici apare un nou țel – să devină adult și să realizeze efectiv
funcțiile acestuia. „Fiind plăcută emoțional, îndeplinirea rolu lui exercită o influență
stimulativă asupra efectuării acțiunilor în care rolul își găsește întruchiparea”, afirma Elkonin.
Există motive să credem că în îndeplinirea rolului, modelul de comportament conținut
de rol devine totodată etalonul cu c are copilul își compară comportamentul, îl supune
controlului. Conținutul rolului se concentrează îndeosebi în jurul normelor ce privesc
raporturilor dintre oameni – conținutul său principal fiind normele de comportament
practicate de adulți – prin joc cop ilul trece parcă în universul evoluat al formelor superioare
de activitate umană, în lumea matură a regulilor ce dirijează inter -relațiile umane. Normele
care stau la baza raporturilor umane devin, prin joc, izvorul dezvoltării morale a copilului.
„Jocul este o școală a moralei, dar nu a moralei în planul reprezentărilor ci a unei
morale în acțiune”.10
Jocul are importanță și în formarea colectivului unit de copii, în formarea spiritului de
muncă, în corectarea unor abateri, a atitudinii pozitive față de muncă, în corectarea unor
abateri sesizate în comportamentul unor copii și în alte multe privințe. Toate aceste efecte
educative se sprijină pe un adevărat fundament, pe influența pe care jocul o exercită asupra
dezvoltării psihice a copi lului, asupra modelării personalității lui.
Jocul este cea mai liberă formă de instruire, creează mai multe ocazii pentru
interacțiuni diferențiate între toți participanții la procesul didactic decât strategiile
tradiționale. Având în vedere factorul educațional, care este strâns legat de situația l udică, în
cursul interacțiunii se pot manifesta mai deslușit diverse tipuri de comportament pozitive –
colegialitate, loialitate, deprinderea de a se împăca cu înfrângerea, respectarea regulilor de joc
– dar și negative – supărare când el pierde, ridicular izarea echipei învinse. Acest fapt dă

9 J. Saltez, Studii de psihologie infantilă , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, 1980, p. 317
10 D.B. Elkonin, Psihologia jocului , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, 1980, p. 318

8
educatoarei posibilitatea de a lua atitudine față de situația existentă. Poate să recompenseze
prin laude comportamentul corect întărindu -le prin acestea copiilor că s -au comportat în mod
adecvat.
În cazul jo cului, influența educativă a educației este mai eficientă decât în cazul altor
activități didactice. În învățarea copiilor de vârstă mică, jocurile pot constitui strategia
dominantă.
Henri Wallon afirma că „jocul este activ itatea proprie a copilului”, că de fapt „jocul se
confundă cu întreaga sa activitate atâta timp cât rămâne spontană și nu i se impun obiectivele
de către disciplinele educative”11. După Ch. Buhler „jocul ar fi o etapă a evoluției totale a
copilul ui, descompusă la rândul ei în perioade succesive”. H. Wallon a denumit patru
categorii de jocuri prin asimilare cu ceea ce reprezintă jocul pentru adult.
Jocurile funcționale – ce pot fi mișcări foarte simple, cum ar fi întinderea și aducerea
la loc a brațelor sau a picioa relor, agitarea degetelor, atingerea și balansarea obiectelor,
producerea zgomotelor și a sunetelor.
Odată cu jocurile de ficțiune , de tipul jocului cu păpușa sau călăritul unui băț
asemuindu -l cu un cal, intervin o activitate cu o interpretare mai complexă și mai apropiată de
anumite definiții.
În jocurile de achiziție , copilul este, după o expresie curentă, numai ochi si urechi:
privește, ascultă, se silește să perceapă și să înțeleagă lucruri și ființe, scene și imagini,
povestiri, cântece, totul pare să îl absoarbă complet.
În jocurile de confecționare , copilului îi place să adune, să combine obiectele, să le
modifice, să le transforme și să creeze cu ele altele noi.
Îndată ce o activitate devine utilitară și se subordonează cu un mijloc unui scop, ea își
pierde atracția și caracterul de joc. Multe jocuri urmăresc dificultatea prin ea însăși. Temele
propuse de joc nu trebuie să aibă altă justificare decât jocul însuși. S -a putut aplica jocului
definiția dată de K ant artei „o finalitate fără scop”, o realizare care tinde să se realizeze num ai
pe sine. Copilul repetă în jocuri impresiile pe care le trăiește, imită. „Pentru cei mici, imitația
constituie regula jocului, singura regulă care este accesibilă atât timp câ t nu pot depăși
modelul concret, viu, pentru a ajunge la consemnul abstract”12 afirmă H. Wallon.
Înțelegerea lor nu este mai întâi decât o asimilare a ființei sale cu cei din jur cu ființa
sa, în care imitația joacă tocmai un mare rol. „Instrument ul acestei fuziuni, imitația prezintă o
ambivalență care explică anumite contraste și din care jocul se alimentează. Ea nu este fără

11 H. Wallon, Evoluția psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, București, 1975, p 45
12 H. Wallon, Evoluția psihologică a copilului , Editura “Didactică si Pedagogică”, București, 1975, p 54

9
însemnătate ci foarte selectivă la copil. Se fixează asupra persoanelor care au mai mult
prestigiu asupra copilului, cele c are îi interesează sentimentele, care exercită o atracție, în
care intră de obicei ș i afecțiune” arată H. Wallon referitor la jocul prin imitație când se
transformă prin joc în aceste personaje.
Ficțiunea face parte, in mod firesc, din joc, deoar ece se opune realității apăsătoare.
Dacă ia masa cu bucățele de hârtie, știe foarte bine, că deși le numește „feluri de mâncare”,
ele rămân tot bucățele de hârtie. Libera sa fantezie aplicată la lucruri și credulitatea complică
uneori la adult, îl amuză. C opilul alternează mereu între ficțiune și observație. În realitate,
dacă nu le confundă cum s -ar părea câteodată, nici nu disociază complet una de alta, în
prezența celeilalte. Le transpune mereu una în cealaltă.
„Observațiile copilului nu sunt l ipsite de ficțiune dar și ficțiunile sale sunt saturate de
observație” spune H. Wallon în lucrarea sa „Evoluția psihologică a copilului”.
Eduard Claparide arată că „Persoana care se joacă își dă seama de ficțiunea pe care o
creează sau se lasă înșelată de această ficțiune? Nici una, nici alta. Este foarte conștientă de
iluzia care o învăluie, dar i se supune de bună voie ”.

2.3. Jocul – activitatea fundamentală a copilului

Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoașterea realității sociale ci și
imitar ea unor anumite tipuri de relații sociale dintre adulți.
Pedagogii clasici de la Rabelae și Rousseau au semnalat importanța jocului infantil
fără să întreprindă un studiu riguros.
Primul studiu riguros asupra jocului a fost a cela pe care psihologul Groos l -a numit
„Jocul animalelor” – 1886 și apoi un studiu uman în 1899. în concepția lui Gross jocul
copilului apare ca o activitate care prelungește „Jocul animal” punând accentul în primul rând
pe tendințe și trebuințe, activita tea ludică fiind considerată ca expresie a diferitelor tendințe.
Jocul era considerat un exercițiu al tendințelor ce pregătește copilul pentru viața serioasă.
Acesta neglija ceea ce este esențial în jocul copilului, ce -l distinge de jocul micului animal
fiind cu totul de altă natură, mult mai nobilă.
Jocul exprimă deci dorința de pregătire, de măreție, exprimă o forță de propulsie
niciodată satisfăcută, un proiect de realizare mai deplină a unei persoane, prin autodepășire
continuă. Într -un cuvânt, jocul co piilor noștri exprimă acel orgoliu uman.

10
Nu trebuie să vedem în jocul copiilor o simplă distracție. Jocul nu este același lucru cu
plăcerea. A te juca înseamnă a te bucura, însă nu este vorba de o plăcere pe care o dă prăjitura
sau dulceața. Este vorba des pre o „plăcere morală”. Orice joc presupune mai mult sau mai
puțin o reușită.
Activitatea de joc se împacă foarte bine cu un anumit formalism sau ritualism. Scopul
propus este de obicei precizat de reguli. Acolo se află o activitate interesantă și constitu ie o
problemă serioasă pentru că este un instrument de afirmare. Copilul nu are posibilitatea de a
se afirma în afara jocului. Jocul rămâne atașat reușitei prezente, succesului de moment. Prin
aceasta el asigură cu mai multă ușurință acea încredere în sine fără de care copilul nu poate să
se retragă și să -i dispară orice elan.
În acest sens, Jean Chateau afirmă că „jocul este cel mai bun element de echilibru
psihic”. Jocul este înainte de toate o mărturie a elementului propriu speciei umane prin care
caută întotdeauna să se depășească. Copilul își manifestă prin joc „o plăcere a noului” cu
ajutorul căruia își realizează exploatarea lumii și a posibilităților pe care le are.
Jocurile încep sub forma unui joc elementar „să ne jucăm de -a…”.
Întâi copilul se imi tă pe sine însuși „de -a dormitul”, apoi urmează reproducerea prin
care imită pe altcineva fiind la început o dedublare de sine și creație în alte imagini, în atâtea
alte „euri”. La început confundă realul cu imaginarul; el crede că jucăriile de Anul Nou su nt
produse ale brăduțului din curte.
Jocurile de imitație pot fi un mijloc de a se exercita înțelegerea și cunoașterea imaginii
celuilalt, o armă contra egocentrismului favorizând dezvoltarea funcțiilor intelectuale de
bază, promițând școlarizarea la 7 ani . Evoluția jocurilor de imitație ne arată că ele nu sunt
decât o ocazie de a manifesta anumite calități. Contează mai mult prin felul în care se imită
decât obiectul imitației.
Jocurile cu reguli arbitrare sunt jocuri inventate de fiecare copil, extrem de variate: a
merge pe marginea unui zid, a unui trotuar. Aceste jocuri ne învață un lucru esențial:
copilului îi plac regulile pentru că acestea îi permit să se afirme, oferindu -i un obstacol ce
trebuie învins.
Studierea jocului se așează în inima copilăriei în ceea ce posedă ea mai caracteristic.
Jocul lasă copilul la nivelul copilăriei. Dacă nu se joacă este extrem de nervos, iar dacă se
mulțumește numai să se joace, rămâne un copil și nu ajunge la maturitate. Acest rezultat al
jocului nu trebuie să apară.
„Copilul râde. Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” – spune poetul Lucian Blaga în
poezia „Trei fete” unde a pătruns căutările spiritului uman și a „găsit” jocul la toate vârstele.

11
Cunoscând această subtilă înțelegere a esenței jocului putem sublinia fa ptul că jocul reflectă
umanitate pe care o dezvoltă ca o parte componentă a lumii.
Permanența relativă a spiritului de creație este atestată de către joc încă din vârstele
copilăriei, jocul generând multe activități superioare: asta, munca. Tendința spre j oc a
preșcolarului este ceva esențial naturii sale.
Prin joc se îmbogățește sfera cognitivă, afectivă și acțională vieții lui psihice. Se
dezvoltă în continuare curiozitatea, se conturează interesele, se deschide (prin imitarea
rolurilor) accesul la activi tatea productivă a adultului.
Jocul răspunde nevoii de libertate spirituală, de mișcare și este cerința de evada re de
sub presiunea adultului. Î n joc, copilul se angajează pe măsură sa în acțiune, participă de bună
voie și se manifestă stăpân pe situație.
În desfășurarea jocurilor se realizează compensații psihice pentru copii. Au loc unele
substituții pe care le acceptă între real și ceea ce reprezintă imaginarul. Jocul este întotdeauna
autentic, captivant, o bucurie ș i o plăcere reală, o angajare între lu mea imaginară a energiilor
și a încercării proprii.
Copiii, în situația de joc ating performanțe net superioare celor obținute în afara
jocului, în condițiile efectuării unor sarcini din obligație. Acțiunile jocului creează pentru
copil situații pe care el trebuie să le realizeze singur sau în colaborare cu colegii de echipă,
cum ar fi: disciplina, supunerea consimțită față de regulile jocului, spiritul de echipă,
spontaneitatea.
Jocul este un bun prilej pentru a cunoaște copiii sub diferitele lor înfățișăr i pentru că
își arată în mod spontan aptitudinile fizice și înclinațiile lor sufletești. Îmbinarea rațională a
jocului cu elemente de învățare produc schimbări în natura și în structura proceselor psihice.
Datorită acestor îmbinări subiectivismul și fantez ia copilului cedează locul percepțiilor de
mărime, culoare, formă, greutate se realizează prin joc mânuind diferite obiecte.
Tot pe calea jocului se precizează și se diferențiază reprezentările. Pentru a constitui
trebuie să -și reprezinte imaginea respecti vă, iar pentru a interpreta un rol tr ebui să -și
reprezinte acțiunile oamenilor și manifestările lor.
În jocurile cu subiecte își actualizează reprezentările și le combină dezvoltându -și
imaginația reproductivă și creatoare. În condițiile de joc, mai bine d ecât în alte condiții se
realizează funcțiile memoriei: întipărirea, recunoașterea, reproducerea ca și operațiile
gândirii: comparația, generalizarea, clasificarea.
Copilul în timp ce acționează în joc percepe, memorează, gândește. Descoperă noi
lucruri ia r pe cele cunoscute caută să le explice încât pe lângă mișcare și bucurie mai

12
intervine și un efort de gândire. Este faza prin care procesele de cunoaștere ale copilului se
dezvoltă pe baza acțiunilor extreme desfășurate sub forma specifică jocului.
În cad rul jocului colectiv are loc comunicarea verbală între copii, care dezvoltă
limbajul, îmbogățește vocabularul iar sistemul verbal se intensifică. Limbajul devine un
instrument de exprimare și de comunicare a impresiilor trăite, a emoțiilor, a dorințelor. T ot
prin joc, copilul își dezvoltă emoțiile, trăsăturile social -morale și de caracter.
Emoțiile și sentimentele devin mai bogate în conținut. Cele de prietenie sunt mai
accentuate decât cele de agresivitate. Relațiile de ostilitate cedează locul celor de co operare și
competiție. Jucându -se, copilul este în stare să obțină performanțe pe care alte activități
exteriore jocului nu sunt în stare să le atingă. Își fixează în continuare un scop, depune
eforturi voluntare în vederea realizării lui și depășește obst acolele ivite în cale.
Jocul este un mijloc d e însușire activă a cunoștințelor devenind activitatea principală
ce stimulează și întreține cele mai importante modificări ale psihicului în cadrul căruia se
dezvoltă procesele psihice și pregătesc trecerea cop ilului pe o treaptă superioară de
dezvoltare.
Vârsta preșcolară reprezintă un moment important de evoluție psihică în care jocul
capătă caracteristici noi ce -i apropie de alte feluri de activitate.
Trece de la jocul individual, de la ponderea aspectelor izolate de viață cu jocul cu
subiecte ce implică relații complexe între copii dovedind că au ajuns la un stadiu mai
dezvoltat al imaginației. Apare imaginația creatoare. Pe măsură ce dobândește cunoștințe
variate poate face diferențierea între imaginar și real, crește mai profund imaginarul. Faptul
că jocul are scop, subiect, roluri, reguli, copilul înainte de a începe jocul le fixează și acestea
influențează creația mintală a copilului.
Scopul – determină înțelegerea între copii a elaborării și respectării unui plan al
jocului.
Subiectul – reflectă aspecte diverse și variate ale realității înconjurătoare. Copilul
introduce în joc momente din viața ce le-a trăit. Imaginile lui creatoare se dezvoltă în raport
cu vârsta și contactul cu mediul înconjurător.
Rolul – oglindește în joc o conduită umană pentru copil. Împărțirea rolurilor pentru ei
constituie o mare importanță, pentru că este un model pe care copilul în reproduce în joc.
Regulile jocului – reglementează conduita copilului, relațiile dintre ei și scopul
propus. Cel ce nu respectă regulile jocului, poate fi scos din joc. Copiii trebuie să se supună
în mod conștient. Se întâlnesc atitudini de protest față de orice abatere de la regulile de
comportare civilizată în joc. Încep să se înfiripe în joc elemente ale conștiinței de sine. Astfel,

13
stadiul de dezvoltare crește și copilul începe să facă distincție între joc și celelalte forme de
activitate. Saltul calitativ se produce în evoluția procese lor cognitive când este capabil să
efectueze operații în plan mintal. Se pregătește motivația acțiunilor următoare.
Spre sfârșitul perioadei preșcolare se resimte o puternică atracție spre școală. Faptul
acesta constituie un indiciu al maturizării psiholog ice în sensul capacității de a desfășura o
nouă formă de activitate – învățătura sistematică – problemă psihopedagogică de care trebuie
să se țină seama în întreaga acțiune de instruire și educare a copiilor preșcolari.
Dezvoltarea psihofizică armonioasă ș i social morală ca premise ale autoformării și ale
integrării depline în sistemul cerințelor societății sunt urmare directă a jocului. Fără joc viața
copilului este lipsită de sens și perspectivă. Întreaga formare a preșcolarilor depinde de „cât”
și „cum” se joacă ei la grădiniță, în familie, în grupurile de copii alcătuite spontan.
Jocul este consecința unei anumite dezvoltări. Ca să poată practica jocurile specifice
vârstei copilul, trebuie să dispună de anumite cunoștințe, priceperi, deprinderi elementar e
realizate empiric în familie și științific în grădiniță.
În perioada primei copilării se dezvoltă intens jocul de manipulare sub influența
trebuinței interne de a acționa asupra lumii și a o schimba. Este o activitate încărcată de
disponibilități psiho -afective imaginative ce ocupă o mare parte a zilei. „Jocul este o expresie
a activității efectuate spontan, din plăcere, încărcată de satisfacții” – spune Ursula Șchiopu în
„Psihologia vârstelor”.
La 18 lunci copilul poate deveni în joc avion, ma șină, tren, uneori pisică, robot .
La 2 ani copilul se joacă cam 90% din timp. Jocurile permit combinarea, obsevarea,
alergare. Evenimentele se revarsă în joc.
Jocul copiilor mici este întâi singular, simplu, spontan. Treptat se centrează de pe
obiect mutându -se pe su biectele acțiunilor umane. Apar noi tipuri de joc: de -a familia, de -a
doctorul, etc.
Schematic, abia spre 3 ani am putea vorbi de un debut al jocurilor colective cu roluri.
În acestea, simbolistica ludică este amplă și coerentă iar acțiunea tinde să cuprin dă mai multe
persoane. Jocul impune forme de conduite noi și, firește atitudini. Acum imaginația este în
mare progres.
La 3 ani copilul se joacă și construiește și pe verticală și pe orizontală iar conduita
depinde de starea sănătății, de caracteristicile afectivității.
Activitatea de joc, rămâne de departe cea mai contribuantă în formarea personalității.
„Jocul se con sideră ca o activitate fizică mintală gratuită ce se realizează doar datorită plăcerii
ce o provoacă” spune Chateau J.

14
În acest fel, copilul devine în joc medic, telefonist, constructor, soră.
La 4 ani copilul nu mai este izolat, se joacă mai bine cu copiii mai mari sau mai mici.
La 5 ani jocul cu subiect și rol atinge un foarte important nivel de dezvoltare. Apar
acordurile și proiectele de jo c. Jucăria este un stimulent al jocului iar jocul propriu -zis este o
stare psihologică. Jocul reflectă viața socială. Atunci când imită nu urmează pasiv modelul
jocului. Jocul său nu e urmat exclusiv de model.
„Particularitatea esențială a jocului e ficțiu nea”.
Până în prezent se menține părerea că „imaginația copilului e mai bogată decât a
adultului. Copilăria este acea epocă în care fantazia e foarte dezvoltată”.
Jocul ca formă de activitate prilejuiește resurse nebănuite de afirmare a copilului.
Activita tea de cunoaștere, de asimilare a experienței de viață socială se realizează în ce a mai
mare măsură într -o atmosferă de joc. Jocul copilului este un mijloc de afirmare, este un
mijloc de dezvoltare a proceselor de autode pășire.

2.4. Jocul – principala metodă și procedeu instructiv – educativ
utilizat în grădiniță

În procesul de învățământ educatoarea și preșcolarii acționează prin intermediul unor
metode de predare, respectiv învățare. Metodele constituie instrumente de prim rang în mâna
educatoarei; de cunoaștere și utilizarea unor metode adecvate și avansate depinde însăși
eficiența muncii noastre. Fiind cel mai intim legată de activitatea noastră, metodologia
reprezintă terenul pe care se poate afirma cel mai ușor creativitatea didactic ă.
În semnificație originară, cuvântul „metodă” derivat etimologic din grecescul
„methodos” (odos = cale, drum; metha = spre, către) înseamnă „drum spre”, „cale…de
urmat” în vederea atingerii unui scop determinat sau un mod de căutare, descoperir e…a
adevărului; drum ce conduce la cunoașterea realității.
„Prin corelație, metoda se definește ca fiind o cale eficientă de organizare și conducere
a învățării, un mod comun de a proceda car e reunește într -un tot familiar eforturile
educatoarei și copiilor”13. Metoda jocurilor sau învățarea prin joc este o metodă de simulare,
bazată pe acțiunea fictivă alături de metoda dramatizării și învăț area pe simulatoare.
Jocul este folosit în învățarea pe arii de stimulare ca metodă cu un impact
considerabil. La baza metodelor de simulare stă anal ogia sprijinită pe analiza riguroasă a

13 Cerghiț Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.63

15
faptelor. În ceea ce privește noțiunea de joc, acesta poate fi caracterizat drept „spontaneitate
originală”14, „ca o acțiune urmărită prin ea însăși, fără utilitate i mediată, generatoare de
distracție și reconfortare, de sentimente de plăcere și bucurie”15.
Anumite întrebări generează o perspectivă cu totul interesantă asupra jocului:
 Privind problema jocului dintr -o perspectivă pedagogică mai largă, oare nu cumva
însăș i organizarea învățării ar putea lua forma unor acțiuni cu caracter de joc?
 Cât anume din activitatea didactică poate fi dominată de joc?
 Ce consecințe anume pot avea asemenea acțiuni de învățare asupra jocului?
Astfel, cercetările în domeniu au constatat că se determină un transfer de energie
dinspre jocul propriu -zis spre activitatea de învățare, acțiunea distractivă se transformă într –
un important factor de exersare (de antrenament, de însușire a unor metode comportamentale
de exemplu) fără ca cel care s e joacă să fi avut această intenție.16
După conținutul și obiectivele urmărite jocurile pot fi clasificate în:
 jocuri senzoriale – vizual motorii, tactile, auditive;
 jocuri de observare a naturii;
 jocuri de dezvoltare a vorbirii;
 jocuri de asociere de idei și de raționament;
 jocuri matematice;
 jocuri de construcții tehnice;
 jocuri muzicale;
 jocuri de orientare;
 jocuri de sensibilizare (de deschidere, pregătirea preșcolarilor pentru
înțelegerea unor noțiuni);
 jocuri aplicative;
 jocuri de creație;
 jocuri de fantezie;
 jocuri de memorie;
 jocuri simbolice;
 jocuri de îndemânare (de exerciții simple, de mișcare etc.).
După materialul folosit în:

14 E. Gesller, Mijloace de educație, Editura “Didactică și Pedagogică”, București, 1977, p. 195
15 Cerghiț Ioan, Prelegeri pedagogice Editura „Polirom”, p.67
16 E. Plonchard, Mijloace de educație , Editura „Didactică și Pedagogică”, București, p. 131

16
 jocuri cu materiale;
 jocuri fără materiale;
 jocuri orale;
 jocuri cu întrebări („Cine știe câștigă”);
 jocuri ghicitori;
 jocuri de cuvinte încrucișate etc.
În ceea ce privește rolurile se simulare, în esență aici este vorba de simularea unei
situații care determină participanții să interpreteze anumite roluri sau ansambluri de
comportamente uneori foarte bine precizate, alte ori mai confuze, și în aceste condiții să
ajungă la realizarea obiectivelor prestabilite.
Interpretarea de roluri obligă participanții la creativitate, îi obligă să intre într -o rețea
de relații interpersonale, de reciprocitate.
„Metoda jocurilor valorific ă avantajele dinamicii în grup, interdependențele și spiritul
de cooperare, participarea efectivă și totală la joc, angajează copiii timizi, cât și pe cei slabi,
stimulează curentul de influențe reciproce.”17 Acest lucru duce la creșterea gradului de
coeziu ne în colectivul clasei, precum și la întărirea unor calități morale (răbdarea și
tenacitatea, respect pentru alții, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul) și la dobândirea
unor comportamente legate de îndeplinirea unor viitoare funcții sau responsabi lități socio –
profesionale.
În sens mai larg, cultivă activismul, spiritul critic, aptitudinea de a face față unor
situații conflictuale, inițiativă, spiritul de răspundere.
Educatoarei i se cere să dea dovadă de multă abilitate în dirijarea activității. Ea joacă
aici numai rol de coordonator: alege subiectul care devine pretextul jocului, delimitează aria
de probleme în cadrul căreia se va desfășura jocul.
Jocul reprezintă o formă de activitate preferată și adecvată specificului activităților
realizate în g rădiniță dar și principala metodă de instruire și educație utilizată în activitățile cu
copiii preșcolari. Jocul satisface în cea mai mare măsură trebuințele de manifestare și de
exprimare a copilului. Valoarea activităților de joc este apreciată după capa citatea acestora de
a-l ajuta pe copil să se integreze în mediul natural și social și pentru a înțelege lumea
înconjurătoare.
Experiența acțională pe care o dobândește copilul jucându -se se reflectă asupra
dezvoltării sale psihice prin:

17 Cerhiț Ioan Prelegeri pedagogice , Editura „Polirom”, p. 90

17
 dobândirea unor însușiri sociale : să intre cu ușurință în relație cu ceilalți, să
fie tolerant, îngăduitor, milos, înțelegător, ceea ce înseamnă să -și optimizeze capacitatea de
adaptare la mediul social;
 activitatea și optimizarea potențialului intelectual : a observa, a d escoperi, a
analiza, a înțelege, a numi, a exprima, toate acestea reprezentând dimensiuni esențiale ale
inteligenței;
 activarea și optimizarea potențialului fizic : să apuce, să apropie, să sară, să se
cațere, să arunce, să prindă, mișcări și acțiuni prin i ntermediul cărora se vor dezvolta toți
mușchii mari și se va întări simțul echilibrului psiho -fizic.
Activitatea de joc este extrem de solicitantă pentru copil în ciuda aparenței pe care o
creează, adică aceea de a fi relaxantă, lejeră.
Trebuie să știm cât trebuie să -l solicităm pe copil prin joc și în ce fel, conferind jocul
într-o veritabilă situație de învățare.
Pentru realizarea unui asemenea scop este util de evidențiat că jocurile pot fi integrate
în mai multe categorii după funcțiunile didactice înde plinite:
Jocul funcțional în cadrul căruia copiii sunt aduși în situația de a explora
caracteristicile și proprietățile anumitor obiecte și materiale din mediul lor de existență.
Jocul de construcție prin intermediul căruia copiii explorează diverse mater iale cu
ajutorul cărora vor construi diferite obiecte. Ei vor avea astfel posibilitatea să compare unele
materiale: hârtie, lemn, cauciuc, plastic. Vor observa, de asemenea, diferitele forme ale
obiectelor: cubice, cilindrice, sferice (chiar dacă nu le pot încă numi) și vor constata diferitele
lor însușiri: aspre, dure, lucioase, moi.
Jocul cu reguli – în cadrul cărora copiii învață să se supună unor norme, prescripții,
care sunt mai presus decât propriile lor dorințe.
Prin astfel de forme de joc, ei află că nerespectarea regulilor este condiționată cel mai
adesea prin excluderea din joc atunci când prescripțiile sunt încălcate. Copiii învață în felul
acesta să -și elaboreze comportamentul social de tip normativ, ceea ce va facilita procesul
integrării lor în mediul organizațional.
Interpretarea de roluri – prin intermediul cărora copilul învață să -și asume diferite
roluri sociale pe care, mai întâi le imită. Jocurile „De -a mama și de -a tata”, „De -a
constructorul”, „De -a doctorul”, „De -a școala” sunt ocazii de a arăta modul în care ei percep
împărțirea sarcinilor sociale și îndeplinirea lor.

18
În activitățile instructiv -educative organizate în grădinițe folosim oricare dintre
formele de joc prezentate mai sus ori combinații î ntre acestea prin adaptarea lor strategică la
scopuri fixate cu multă claritate de educatoare.
La vârsta preșcolară un asemenea scop e relativ ușor de atins având în vedere nevoia
de mișcare a copilului și trebuințele lui acționale care sunt native și nu n ecesită stimulări
suplimentare.
Copiii mici sunt foarte ocupați să crească mari. Jocul de rol le oferă un prilej special
de a explora diferite roluri, adesea roluri de adulți sau oameni care sunt importanți în viața
lor. În cadrul jocurilor de creație copi ii își dezvoltă treptat gândirea, imaginația precum și
îndemânarea de a mânui diferite materiale și instrumente: foarfeci, creioane, pensulă etc. în
jocurile de creație, subiectul este preluat de copil gata construit. Jocul de creație are ca
subiect impres iile și chiar mai mult reprezentările obținute de copii din mediul ambiant.
Analizând evoluția subiectului în jocul preșcolarilor de diferite vârste sau nivele de
dezvoltare ne vom referi la mai multe aspecte.
Interesează din acest punct de vedere ce anume reflectă din realitate, ce legături există
între aspectele reflectate. Aceste legături condiționează lărgimea, bogăția, complexitatea
jocului.
În jocurile copiilor de 3 -4 ani se vor evidenția impresiile cele mai puternice din viața
cotidiană.
Mediul aprop iat, viața de familie și eventual din grădiniță constituie principala sursă a
subiectelor alese de copii. Copiii se joacă de -a mama, de -a tata, de -a plimbarea, de -a
grădinița.
La această vârstă, subiectul prezintă în genere acțiuni între care lipsește legă tura
firească, deci are un aspect neînchegat și este restrâns ca arii de reflectare a realității. Jocul
are un caracter imitativ evident, intervenția copiilor fiind redusă. Treptat, ca urmare a
dezvoltării generale a copilului, subiectul jocului se îmbunăt ățește, devine mai închegat,
reflectând aspecte mai diverse și mai variate a realității înconjurătoare.
Copilul de 6 -7 ani reflectă și transpune în joc nu numai acțiuni și evenimente
percepute direct sau trăite, el începe să încorporeze în momentele joculu i, acțiuni din viață
cunoscute pe căi indirecte, auzite din relatările celorlalți, din basme, povestiri.
Alături de învățarea prin joc, metoda dramatizării, ca tip specific de simulare se
bazează pe utilizarea mijloacelor și procedeelor artei dramatice.
Jocurile intelectuale le plac foarte mult copiilor la fel ca și cele motrice, psihice
(intelectuale și afective).

19
Jocurile intelectuale se bazează pe comparație și recunoaștere (loto, domino), pe
asociație prin asonanță (rime, date), pe raționamente (șah) gâ ndire sau inventivitate (enigme,
ghicitori, rebusuri), pe imaginație creatoare – născocirea poveștilor, a desenelor.
Altă categorie de jocuri sunt jocurile care exersează unele funcții speciale.
Jocuri de luptă cum ar fi lupte corporale și lupte spirituale (întreceri, discuții).
În cadrul jocurilor de vânătoare există mai întâi jocuri de urmărire (de -a v-ați
ascunselea) apoi cele care amintesc mai îndeaproape de viața reală: descoperirea cuiburilor,
alergarea după muște sau fluturi, culesul fructelor sau fl orilor.
Putem introduce aici instinctul de a culege, de a aduna, manifestat de copii prin jocul
cu colecțiile: colecții de timbre, de insecte. Simplul fapt de a umple un gol într -un album de
timbre constituie o plăcere.
Jocurile sociale includ plimbările î n comun, organizarea tabelelor, a micilor societăți
de copii.
Dacă dorim să se joace copiii trebuie să le oferim mijloace necesare, adică în primul
rând spații libere unde să se poată zbengui, unde să găsească cele trebuitoare le elaborarea
jocurilor – nisip, apă, jucării și altele.
Catherine Garvey (1977) enumeră criteriile pe care cei mai mulți analiști le folosesc
pentru a defini jocul:
 jocul este plăcut și produce plăcerea;
 jocul nu are scopuri extrinseci, motivațiile copilului sunt subiective și nu
servesc nici unui scop practic;
 jocul este spontan și voluntar, mai ales în mod liber de către jucător;
 jocul implică o angajare activă din partea jucătorului.
Dacă, asemenea lui Catherine Garvey, cei mai mulți analiști insistă că jocul este o
activitate volu ntară, spontană, nu are țel în lumea real -concretă, o aceeași apropiere se
realizează atunci când sunt abordate funcțiile jocului. Psihologii, indiferent de școala sau
orientarea căreia îi aparțin, sunt aproape unanimi în a admite că jocul aduce contribuți i
importante la dezvoltarea copilului.
Acestea au în vedere următoarele aspecte:
Jocul este un vehicul al stimulării cognitiv e. Prin intermediul activității ludice, copiii
fac descoperiri senzo -motorii privind mărimile și formele, noțiunile de „jos” și „sus”, „tare”
și „moale” etc. Ei mânuiesc, manipulează, identifică, ordonează, structurează și măsoară.
Înălțând și dărâmând, se f amiliarizează cu proprietățile lucrurilor și dobândesc
cunoștințe despre greutate, înălțime, volum și textură. Exersându -și percepția, abilitatea de a

20
reacționa și abilitatea gândirii, copilul acumulează experiență directă. Aceasta, consideră
Scheurb (1986 ) și Mussen, Conger, Kagan și Houston (1990) este extrem de important într -o
cultură în care indivizii au, mai degrabă experiențe indirecte ale lumii, prin intermediul
cuvintelor care descriu lucruri, sau prin intermediul imaginilor care oferă informații d espre
natura obiectelor. Esențială pentru copil, în joc, este natura primară a experienței, nu doar
pentru că îi furnizează impresii imediate, ci si pentru că îi conferă feed -back -ul și îi determină
progresul în învățarea independentă.
Jocul îi pregătește pe copii pentru viață , dar de o manieră specifică. Jucându -se,
copiii se experimentează și se exersează pe ei înșiși ca agenți activi ai mediului și nu doar ca
elemente reactive. În familie și la grădiniță copiii sunt frecvent chemați să acționeze în
confo rmitate cu anumite seturi de modele, dar în lumea jocului ei pot fi cei care iau deciziile.
Jocul oferă copiilor oportunitatea de a exersa roluri ale adulților (proces cunoscut
sub numele de socializare anticipatorie). Copiii se pot juca „de -a școala”, „de -a spitalul”, „de –
a magazinul” interpretând roluri de profesori, infirmiere, vânzătoare, etc. jocurile sunt
mijloace efective prin care copiii învață să -și adapteze acțiunile la acelea ale unui partener.
Jocul este un exercițiu crucial pentru formarea și d ezvoltarea responsabilității etice.
În cadrul său, copilul practică nu doar comunicarea și solidaritatea socială ci își configurează
totodată propriile sale valori de judecată cu privire la ce este bine și ce este rău într -un
contex t social. El învăță core cția socială și intervenția nu doar de la adulți care
„supervizează” ci mai degrabă de la colegii de joc in aceeași grupă de vârstă, aflați în aceeași
situație.
În activitatea ludică este, de asemenea exersată judecata estetică a copilului. El
învață să ap recieze lucrurile ca frumoase sau urâte, să opteze pentru anumite forme, culori și
materiale.
Jocul stimulează fantezia, „conștiința imaginativă” și un nume gen de percepție a
ideilor. Este vorba în fond, despre creativitatea jocului. Ea privește aspecte foarte concrete și
foarte practice. Copilul este stimulat, el are idei și, nu în ultimul rând el este capabil să facă
legături intuitive între lucruri care pot fi translate în acțiuni c are produc schimbări ale
lucrurilor. Prin intermediul jocului, un copil poate realiza care idei sunt ale sale și, în acest
proces, poate lua cunoștință de propriul său potențial inovativ și îl poate experimenta.
Pe de altă parte dat fiind că jocul face pos ibilă atât realitatea cât și fantezia , el le
permite copiilor să se confrunte și să -și rezolve fricile lor cele mai profunde (de vrăjitorie, de
fantome, de animale sălbatice, etc.). prin intermediul episoadelor imaginare copiii se pot
înfrunta fără riscuri cu aceste creaturi și pot să le domine.

21
Prin intermediul jocului , alături de nevoia de a se integra, copilul experimentează și
nevoia de a -și apăra și de a -și afirma individualitatea . Obligat de context să iasă din el
însuși și să se privească dintr -o alt ă perspectivă, copilul își construiește un sens propriu al
identității, sens concretizat în imaginea de sine.
E. Cobb, în cartea sa „The ecology of imagination in chidhood” (1977) demonstrează
că oamenii de geniu ca Tolstoi, Ibsen, Kandisky, etc. consider ă „simțul magic al copilăriei”
ca fiind principala sursă de inspirație pentru demersurile lor creative. Multe spirite autentic
creatoare și novatoare susțin că jocul din perioada copilăriei a fost componentă decisivă a
formării și evoluției lor ulterioare.
Prin intermediul cuvintelor, notelor muzicale, al desenelor sau reveriilor fantastice,
numeroși artiști și -au format încă din copilărie, depr inderea de a percepe obiectele ș i situațiile
într-o manieră unică, personală.
Nu trebuie să creăm însă falsa opini e că doar artiștii posedă imaginația sau
creativitatea. Toți copiii în mod normal au, la rândul lor, un mare potențial de fantazie și joc.
Dar pentru a -și valorifica această zestre, copilul trebuie să dispună de:
 timp pentru activitatea ludică;
 spațiu de j oc;
 oportunitatea de a repeta temele de joc (care, pentru educator, ca și pentru
părinte, reprezintă o importantă sursă de informație cu privire la starea psihică a copilului,
relevând eventualele conflicte intrapsihice sau interrelaționale);
 echipament pe ntru joc;
 aprobarea de a se juca și confirmarea de către adult a faptului că jocul nu este
o experiență lipsită de valoare sau o pierdere de vreme, ci o activitate importantă, demnă de
interes și valorizată corespunzător.
Având în vedere ultimul aspect, fundamentul pentru punerea adecvată în valoare a
potențialului creativ al copilului, nu ar trebui să pierdem din vedere că, în conformitate cu
teoria stadiilor psihosociale a lui Erik Erikson, perioadei preșcolare îi corespunde etapa când
asistăm la o exti ndere și o îmbogățire substanțială a repertoriului de abilități motorii și
mentale ale copilului.
Acesta este și motivul pentru care copiii au nevoie de oportunitatea deplină de a se
juca liber, de a experimenta intens noile achiziții.
Părinții și educator ii care nu stimulează și nu susțin de o manieră pozitivă demersurile
ludice ale copilului, îi pot crea acestuia un sentiment de vinovăție și de intruziune în lumea
plină de miraje a oamenilor mari.

22
Scopul ultim al jocului practicat la vârsta preșcolarități i este acela de a crea copilului
un sentiment de împlinire, de realizare, de dobândire a unor competențe în organizarea și
direcționarea activității.
Repere importante cu privire la dimensiunile psiho -sociale ale jocului ne oferă și
Muldred B. Parten care studiind copiii din instituțiile preșcolare a identificat șase tipuri de
joc, clasificate în funcție de natura și amploarea implicării sociale a copiilor.
Acestea ar fi:
 jocul de neimplicare (unocuppied play) – copiii își petrec timpul privindu -i pe
ceilal ți, plimbându -se în jurul lor sau angajându -se în activități fără scop bine determinat
(mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici -acolo a unor obiecte);
 jocul solitar (solitary play) – copiii se joacă singuri, recurg la diferite juc ării,
dar nu fac un demers de a se apropia de ceilalți copii sau de a vorbi cu aceștia;
 jocul pasiv (onlookerbehavior) – copiii îi privesc pe ceilalți cum se joacă, în
mod ocazional le vorbesc sau le pun întrebări, dar nu se implică efectiv în activitatea ludică;
 jocul paralel (parallel play) – copiii se joacă independent în proximitatea altor
copii, dar nu cu aceștia. Chiar dacă se joacă alături și cu jucării similare, ei nu
interacționează;
 jocul asociativ (associative play) – copiii interacționează unii cu alții, schimbă
între ei jucării și încearcă să influențeze comportamentul celorlalți. Cu toate acestea, nu există
o diviziune sau o integrare a activității ludice;
 jocul cooperativ (cooperative play) – copiii se angajează într -o formă
organizată de joc în care rolurile sunt clar repartizate. Membrii grupului de joacă pot coopera
în elaborarea anumitor proiecte, în dramatizarea anumitor situații sau în coordonarea acestora
(J. W. Van der Zander, 1985).
Studiu deveni t clasic în domeniu a evidențiat că acei copii care se situează în jurul
vârstei de 3 ani preferă jocul paralel (ei se joacă lângă ceilalți copii, dar nu cu ei). Copiii mai
preferă jocul asociativ sau cooperativ (ei interacționează cu ceilalți, m ai întâi de o manieră
dezorganizată, apoi tot mai structurat, angajându -se în activități coordonate și ierarhizate).
Există o varietate de jocuri desfășurate de preșcolari.
Urmărirea atentă a modului în care se joacă copilul ne poate furniza dare prețioase
care să ne edific e dacă un copil preferă jocul solitar deoarece este timid sau pentru că îi
lipsesc abilități de a se integra în jocul asociativ sau cooperativ.
O altă constatare este aceea că preșcolarilor le place jocul dramatic. Cele mai multe
teme pe care la inventează au la bază propria lor experiență sau programele TV. Există

23
numeroase discuții dacă tematica acestor jocuri ar trebui lăsată totalmente la voia lor. Un
exemplu îl reprezintă jocurile de război. Unii specialiști le consideră necesare că î n acest fel
copiii s -ar elibera de agresivitate și de tensiunea pe care aceasta o induce. Alți autori
consideră că, dimpotrivă, acest gen de jocuri i -ar predispune pe copii la violență și ar reduce
semnificativ empatia acestora cu suferința celorlalți.
Dincolo de aceste considerații teoretice, concluzia care se desprinde în mod evident
este aceea că un părinte sau un educator poate argumenta capacitatea de joc copilului și prin
această încurajare constantă, însoțită de o ghidare corespunzătoare, copilul po ate obține
beneficii reale. Cercetările au relevat, de -a lungul anilor, existența unei legături indubitabile
între joc și prezența zâmbetului, râsului și a altor expresii de bucurie.
Copiii care se joacă folosesc mai multe cuvinte și un limbaj mult mai ela borat din
punct de vedere sintactic în raport cu cei care nu se joacă suficient. Să luăm în calcul doar
cuvintele și expresiile la care un copil recurge atunci când se joacă „de -a zborul cu avionul”:
bilete de avion, tipuri de avioane, pilot, stewardesă, a terizare, decolare, centură de siguranță,
nume de aeroporturi și orașe, etc. Concomitent, copilul care practică acest joc își dezvoltă un
simț al ordinii, al secvențialității și al timpului. Avionul nu poate decola atâta timp cât nu a
fost alimentat cu com bustibil, pilotul sosește, pasagerii își pun centurile de siguranță,
decolarea este aprobată, semnalul este dat. Timpul trece și în același timp avionul aterizează
și pasagerii părăsesc avionul. Se realizează în acest fel, o elaborare a spațiului și timpul ui
senzorial, în paralel cu elaborarea timpului și spațiului mintal.
Prin funcțiile jocului se numără și aceea de a avea o dezvoltare fizică sănătoasă,
echilibrată copilului. A ajuta un copil să se simtă bine în corpul său înseamnă a -l sprijini, în
fond, s ă achiziționeze o serie de abilități de bază, necesare întregii sale vieți ulterioare.
Copilul care își ține capul plecat, a cărui postură este nesănătoasă sau al cărui corp este rigid
ne transmite semnale despre o anumită nesiguranță și un cert inconfort interior. Copilul care
este hiperactiv și care pune mâna pe orice apare în raza sa vizuală interiorizează, manifestă pe
această cale, o evidentă lipsă de autocontrol. Conștientizarea faptului că mâinile și picioarele,
la fel ca și fața și întregul corp, re flectă emoțiile și sentimentele noastre îl poate ajuta pe copil
să înțeleagă și să acționeze adecvat la semnalele faciale și corporale ale colegilor, părinților și
educatorilor.
Propun câteva exerciții care ar putea fi considerate probe ce nu au nevoie de
argumente suplimentare.

24
 Mișcarea „ca și când” pentru:

Mâini – cereți copilului să ilustreze prin gesturi toate acțiunile pe care le pot face mâinile:
 bate un cui;
 aruncă o minge;
 scoate apa din fântână cu găleata;
 întoarce un ceas;
 taie o prăjitură;
 oprește traficul.
Picioare – la auzirea unei muzici adecvate, copiii trebuie:
 să meargă pe vârfuri – pentru echilibru;
 să meargă încet – și triști;
 să meargă repede – fericiți.
Corp – se cere copilului să folosească întregul corp pentru a deveni:
 un fulg d e zăpadă căzând;
 un copac unduindu -se în bătaia vântului;
 un nor mișcându -se pe cer;
 un pește zbătându -se pe podea.

 Conștiință emoțională și sensibilitate
Aceste exerciții îl vor ajuta pe copil să -și dezvolte percepția emoțională și
sensibilitatea, devenind conștienți de propriile lor expresii faciale și corporale. Este foarte
important să se exerseze aceste expresii, cerându -se copiilor ca, privindu -se în oglindă să -și
compună: o față fericită, o față tristă, o față surprinsă, o față mânioasă.
De ac eea pentru a verifica dacă pot să recunoască și să interpreteze expresia altcuiva,
trebuie să le cerem: „Arata -mi ce figură ai avea dacă afară ar ploua și nu ai mai putea ieși la
joacă!” sau „Arată -mi ce figură ai face dacă prietenii ți -ar strica jucăria f avorită!”.
Știind că pentru copii mare înseamnă „puternic” și mic înseamnă „slab”, vulnerabil și
neputincios, propun jocul „mic ca o minge – mare ca un gigant”. Copiii se pot transforma
într-un gigant ridicându -se cât mai mult, tot mai mult, întinzându -se pe vârfuri, ridicându -și
brațele și făcând pași foarte mari de -a lungul camerei, apoi se pot transforma într -o minge
mică răsturnându -se pe podea și stând ghemuiți și silențioși. La sfârșitul exercițiului le putem

25
transmite un mesaj edificator: mică ca o minge, mare ca un măr, înalt ca un munte, înalt ca un
copac.
Îmbog ățirea zestrei ludice a copilului ar trebui să fie un obiectiv primordial pentru
aceștia mai ales în condițiile în car e cercetările psihologice și pedagogice demonstrează că
fantezia îi poate ajuta pe preșcolari să facă cu succes tranziția către școală, să fie pregătiți și
disponibili pentru o învățare eficientă și plină de succes.

2.5. Jocul – principala modalitate de învățare

Fiecare slujitor al școlii știe că în educație cu orice categorie ar lucra, nu se poate trece
peste crearea și mențin erea în permanență a climatului psihologic cel mai favorabil cerut de
situația educațională concretă.
Jocul este climatul psihologic cel mai favorabil copilului preșcolar pentru a se forma
armonios.
A ține seama de climatul de joc înseamnă a avea în vedere, în primul rând mediul
specific în care se complace copilul, lumea pe care și -o creează singur, modul său specific de
viață în care imaginarul, fictivul supune la experiment și la control foarte riguros realitatea în
care irealul se confundă permane nt cu realul.
„Refugierea” într -o lume imaginară este o realitate obiectiva, pe care toți teoreticienii
de prestigiu ai jocului o explică prin nevoia de a pune în perfect acord dorințele cu posibilități
personale.
„După cum apele tumultoase ale unui torent neputând învinge un obstacol își croiesc
drum lăuntric – spune E. Claparide – tot așa curentul impulsurilor, dorințelor, intereselor care
alcătuiesc eul nostru, caută o ieșire în ficțiune, în joc, atunci când realitatea nu -i oferă căi
suficiente de manife stare.”18
Cercetând fenomenul ludic, J. Piaget ajunge la concluzia că, obligat să se adapteze
lumii sociale celor mari ale cărei interese și reguli îi rămân exterioare și unei lumi fizice pe
care deocamdată o înțelege prost, copilul își creează un „sector d e activitate” a cărei
motivație nu este „adaptarea la real” la lumea specifică oamenilor mari ci dimpotrivă
„asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sancțiuni”19.

18Eduard Claparide, Psihologia copilului și pedagogia experimentală , Editura “Didactică și Pedagogică”,
București, 1975, p. 73
19 J. Piaget, Psihologia copilului , Editura “Didactică și Pedagogică”, București, 1980, p. 50

26
Acest sector de activitate în care copilul se simte în deplinătatea puterilor sa le, nu este
altceva decât jocul, cea mai izbutită modalitate de rezolvare a echilibrului afectiv și
intelectual al eul -ui în confruntarea acestuia cu mediul. J. Bruner are și el aceeași concepție
despre joc, considerând că „atitudinea de joc” sau „spiritul de joc” exercită influență
favorabilă asupra necesității copilului la mediu, îi formează acestuia o atitudine realistă față
de tot ceea ce îl înconjoară și îi dezvoltă forțele creative, îi facilitează dezvoltarea intrinsecă.
Școala contemporană trebuie să pună accent pe dezvoltarea individuală, creatoare a
gândirii și totodată a sferei emoționale și motivaționale a copilului.
„Necesitatea unei abordări umaniste în procesul didactic devine tot mai evidentă. Una
din strategiile care îndeplinesc cerințele abo rdării umaniste este aceea a divertismentului,
permițând celui care predă, să -și realizeze simultan sarcinile didactice și educative într -o
atmosferă lejeră și atractivă.”20
În mod obișnuit jocurile și activitățile distractive le asociem cu timpul liber des tinat în
general odihnei. Motivul acestei asocieri este că aceste activități sunt libere, lipsite de
constrângeri și plăcute. Ele insă pot îndeplini și funcții educative esențiale. Divertismentul
motric solicită participanților schimbarea frecventă a locul ui și aplicarea regulilor obligatorii
pentru acestea.
Jocul este o activitate distractivă încadrată în anumite reguli. În dicționarul lui Gibbs
jocul a fost definit ca „o activitate efectuată de participanți sau concurenți care se străduiesc
să realizeze scopurile în limitele unor anumite reguli ”. Unii specialiști consideră că jocurile
se deosebesc de activitatea de divertisment prin aceea că ele se termină întotdeauna prin
victorie sau înfrângere.
Divertismentul este o activitate spontană și voluntară ca re nu are alte scopuri decât
satisfacția. Alături de muncă și de învățătură, divertismentul reprezintă al treilea aspect al
activității umane. El este forma principală de activitate a copiilor.
În jocuri, accentul nu este pus e eficacitate iar jucătorii tr ebuie să demonstreze
deprinderi de a face schimb de informații verbale. Referitor la joc, Henri Walton afirmă că
„jocul este activitatea proprie a copilului”, iar Teresa S. Piskoyub că: „Distrându -se, copiii
nu observă, ci învață”.
În cadrul activităților alese, educatoarea poate alege fără greutate jocul potrivit
copiilor si crea ea însăși jocuri care sa permită acumularea cunoștințelor, valorificarea lor

20 Teresa Liek Piskoy ub, Jocuri și activități distractive în învățarea limbilor străine , Editura “Polirom”, Iași,
1997, p.12

27
într-o atmosferă destinsă de divertisment. Copiii execută acțiuni în grup sau concursuri ceea
ce înse amnă că participantul la joc învață să execute acțiuni concrete.
Divertismentul facilitează în aceleași timp intrarea în viața socială, cunoașterea
realității și adaptarea ei la necesitățile proprii.
Divertismentul tematic este o activitate distractivă de interpretare a unor roluri și,
pentru copii, realizarea rolului asumat înseamnă atingerea unui scop care produce satisfacție.
Divertismentul constructiv constă în montarea unor obiecte pentru realizarea cărora
am desfășurat cu copiii jocuri de creație prin conținutul cărora contribuim la dezvoltarea
limbajului și de aici la dezvoltarea unor trăsături pozitive de comportament, întrucât în joc
copilul se identifică cu adultul și de astfel se transformă în rol de constructor, de șofer, de
medic, situație care are mare influență asupra formării încrederii în forțele proprii ce le permit
să-și depășească la un moment dat condiția de copil și să aspire să ajungă ca cei mari.
Acest fapt m -a determinat să -i încurajez să transpună în joc activitățile părinților,
munc a adulților din mediul apropiat grădiniței si familiei. În joc ei dovedesc independență și
încredere în forțele proprii, mai ales că preșcolarii trebuie să expună oral situația în care s -au
transpus, motivând alegerea făcută, imaginându -și ipostazele în ca re sunt. Jucându -se, ei
trebuie să colaboreze, în vederea regulilor impuse de joc, să comunice între ei și cu
educatoarea, prilej de îmbogățire a vocabularului, sa învețe.
Jocul „De -a ștafeta” mi -a dat prilejul să constat posibilitatea de înțelegere și
imaginație a fiecărui copil și mai ales posibilitatea de a se stăpâni, parcurgând tot traseul,
fiind situații când, nerăbdători să răspundă, scurtează traseul.
Situații similare apar și în: „Ce a greșit pietonul?”, „Cine știe, câștigă!”, „Ghici ce am
schimbat ?”, regulile jocului cerându -le să gândească, să nu greșească, să folosească propoziții
corect structurate.
Îndeplinirea regulilor impuse de joc și de conducător, contribuie la dezvoltarea
gândirii și a imaginației, formează și dezvoltă limbajul.
În domeni ul educației, jocul a fost asociat cu libertatea de expresie, așa cum rezultă
din doctrinele timpurii ale sec. XIX, cele elaborate de Rousseau, Frobel sau Pestalozzi.
În psihologie, noțiunea de joc și -a făcut intrarea cu scrierile lui Herbert Spencer care a
preluat conceptul lui Schiller că o asemenea expresie liberă este determinată de surplusul de
energie care există la copil. Spencer merge mai departe în această direcție, ocupându -se
prioritar de implicarea jocului în dezvoltarea copilului.
Acestor demer suri de interpretare pozitivă a jocului le putem anexa pe cele care pun
în lumină că:

28
 Jocul copilului este o necesitate pentru creșterea și dezvoltarea sa (K. Grus);
 Prin joc copilul trece de la pasivitate la activitate (S. Freud);
 Prin intermediul jocului copilul devine stăpân propriei sale experiențe (E.
Erikson);
 Jocul reprezintă un mijloc de realizare de sine (E. Claparide) de formare a eul –
ui (J. Chateau).
Deși conceptul de joc este unul familiar și utilizat în mod cotidian, el este mult mai
dificil de definit decât cea mai mare parte a conceptelor psihologice. Psihologii, indiferent de
școală sau orientarea căreia îi aparțin sunt aproape unanimi în a admite ca jocul aduce
contribuții importante în dezvoltarea copilului. Alături de activitățile obligato rii, cele
opționale care au ca scop determinat achiziția de cunoștințe noi, fixarea și precizia acestora,
sistematizarea și perfecționarea lor, se pot desfășura prin metoda jocului.
Dispunând de toate funcțiile generale metodei jocului – jocul prin formel e sale
devine un instrument și un mijloc formativ – intuitiv și totodată relaxant și înviorător, care
exercită asupra preșcolarilor atracție și bucurie.
În cadrul învățământului preșcolar între jocurile și activitățile la alegere ale
copiilor, libere, cre ative și activitățile comune nu există o graniță nici măcar imaginară, ele se
întrepătrund, se influențează reciproc, se interferează atât în ceea ce privește conținutul cât și
modul de organizare și desfășurare, de îndrumare și antrenare a copiilor de căt re educatoare.
Legăturile virtuale dintre activități impun proiectarea și abordarea interdisciplinară a
conținuturilor pedagogice.
Uneori, jocurile și activitățile la alegerea copiilor sunt o modalitate firească de
continuare, de completare, de perfecționa re, de aplicare, de verificare a cunoștințelor,
priceperilor, deprinderilor însușite în activități comune, in familiarizarea copiilor cu
conținutul temei care urmează să fie abordat sau în sensul confecționării, atunci când e
posibil, a materialului necesa r pentru desfășurarea acestei activități.
De exemplu, lectura după imagini „O faptă bună” am pregătit -o prin citirea poeziei
„Copil rău” de G. Dumitrescu în cadrul sectorului „bibliotecă”; „rachetele” din hârtie folosite
în jocul de mișcare „Lansăm rachete ” din activitatea de educație fizică le -am confecționat
împreună cu copiii din sectorul „artă”. Procedând astfel, trecerile de la activitățile alese la
activitățile comune se realizează în mod firesc încât copiii participă continuu cu interes și
plăcere la întreaga activitate educativ -formativă a zilei.
Dacă jucăriile și activitățile la alegerea copiilor, libere -creative, sunt bine selectate și
pregătite se va realiza o corelație între acestea și activitățile comune -frontale. Planificarea

29
didactică se va pu tea interdisciplinară este facilitată de faptul că se realizează prin prisma
centrului de cunoaștere a realității mai profund și de înțelegere dar si de a canaliza
preocupările spre noi aspecte.
Jocul rămâne principala modalitate de învățare fiind „o formă de activitate prin care
aceștia încearcă să -și însușească experiența de viață a adulților”. Ca activitate specifică, jocul
se bazează pe o seriozitate organizatorică și pe câteva caracteristici stimulatoare și îmbietoare
la angajare: surpriza, ghicirea, î ntrecerea, mișcarea, distracția. Există mai multe tipuri de
jocuri: senzoriale, (vizual -motorii), auditive, de observare a naturii, de dezvoltare a
limbajului, matematice, de construcție, muzicale, de orientare, de sensibilitate, de fantezie,
simbolice, de memorare.
Mai mult, jocul de tip literar -creativ se pot proiecta, desfășura în cadrul ariilor de
stimulare care au căpătat ca secvență organizatorică – denumirea de jocuri literar -creative.
Jocurile verbale se împart în: fonetice, jocuri lexicale, jocuri gramaticale, jocuri cu
povestiri, jocuri cu jetoane, jocuri la computer, jocuri cu obiecte, jocuri fără suport material,
jocuri de simulare.
Între jocurile se simulare, cel mai incitant este jocul „role playng” – în care copiii
devin „actori” ai vieții soc iale pentru care se pregătesc. Metoda se bazează pe un scenariu
spontan, creând premisele unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor. Indiferent de
conținutul jocurilor de rol, acestea asigură formarea exprimării și educarea limbajului, a
exprim ării orale spontane, dar mai ales a gândirii.
Tipurile de jocuri pot fi diverse: de reprezentare, de arbitraj, de competiție, de
angajare.
Organizarea și desfășurarea jocurilor de rol au următoarea strategie didactică:
 Alegerea unei situații interumane familiale copiilor;
 Distribuirea rolurilor partenerilor;
 Distribuirea sarcinilor;
 Învățarea individuală a rolului fiecărui participant;
 Interpretarea rolurilor; interpretarea unei scene conflictuale;
 Intervenția grupului pentru atenuarea conflictului și co mentariile spectatorilor;
 Reluarea jocurilor ținând cont de sugestiile participanților.
Un aspect particular al jocului de rol ca joc de simulare este dramatizarea. Ca metodă
simulativă, ea poate lua forma organizatorică a unui proces literar, a unei expun eri oratorice
cu oponent, provocarea unei discuții contradictorii, ș.a. dramatizarea are un caracter activizat,
preluând o parte din efectele spectaculoase ale scenei. Se poate organiza pe replici exacte,

30
textuale, pe baza unor replici generative (creatoar e) sau pe stimularea (încurajarea)
spontaneității „actorilor”. Sunt texte care se pretează la interpretări artistice cum ar fi : „Ursul
păcălit de vulpe”, „Capra cu trei iezi”, de Ion Creangă și alte texte cu dialog asumat sau
improvizat.
În momentul în ca re se transpun în joc, majoritatea preșcolarilor folosesc imperfectul,
cu nuanța unei acțiuni petrecute, în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într -un anumit fel
incertitudinea, identificarea lor parțială cu rolul. Trecerea rapidă de pe planul imagina r pe
planul real si viceversa reprezintă un stadiu mai avansat în evoluția jocului.
Semnificativ este tocmai faptul că în cursul vârstei preșcolare, principalele elemente
ale jocului – scopul, subiectul, regulile – se conturează mai pregnant.
Copiii de 3 – 4 ani nu -și propun în mod intenționat un anumit subiect în joc – scopul
este latent și se conturează în cursul jocului.
Copiii de 5 – 6 anii reușesc din ce în ce mai clar să -și fixeze o intenție înainte de
începerea jocului, care influențează în mare măsu ră creația mentală. La baza conturării
jocului cu subiect și roluri specific vârstei preșcolare, stă procesul de dezvoltare impetuoasă a
imaginației.
Astfel, de la imaginile care apar ca o consecință imediată a acțiunii copiilor cu obiecte
se marchează tre cerea la substituirea pe plan imaginar a funcțiilor specifice obiectelor. În
acest mod este posibilă transfigurarea unei situații reală într -o situație imaginară.
De pildă, un cub poate servi ca receptor pentru telefon. În selecționarea materialului
de joc , pe măsură ce copilul crește, el caută din ce în ce mai atent asemănarea între obiectul
pe care îl folosește și cel pe care și -l imaginează.
O problemă interesantă în legătură cu transpunerea în rol a copiilor este aceea a
raportului între real și imagina r. Preșcolarul mic se identifică cu rolul ales deși cu aceeași
rapiditate copilul trece la alt rol.

31
CAPITOLUL II
Jocul didactic – activitate fundamentală în grădiniță

3.1. Importanța jocului didactic
„Jocul – spune Claparide – este cea mai bună introducere în arta de a munci.”
„Jocul este activitatea de bază în grădiniță și cuprinde toate ariile de activitate,
realizând procesul de învățare într -un mod atractiv, antrenant și ușor asimilabil de către
copil. ”21 Jocul este o școală deschisă și cu un program tot așa de bogat precum este viața. Prin
joc viitorul este anticipat și pregătit. Se apreciază chiar că jocul îndeplinește în viața copilului
de 3-8 ani același rol ca și munca la adulți. Este forma specifică în care copilul își asimilează
munca și se dezvoltă. Între joc și muncă există un raport mutual „ jocul fiind vestibulul natural
care conduce spre muncă, spre disciplină, spre activitatea de grup. ”22 Numai cine cunoaște
locul pe care îl ocupă jocul în viața copilului poate înțelege ușor cât de mare este eficiența
folosirii lui în procesul instructiv -educativ.
La vârsta preșcolară învățarea (dobândirea de noi cunoștințe, precum și formarea
priceperilor și deprinderilor) are ca mobil principal caracterul atract iv, plăcut al activității.
Tocmai de aceea la această vârstă este necesară îmbinarea elementelor de învățare cu cele de
joc și acest lucru se realizează printr -o formă specifică de activitate preșcolară – jocul
didactic. În această activitate se îmbină, în tr-o dialectică specifică, jocu l cu munca serioasă a
copiilor.
Jocurile didactice se pot desfășura în multiple variante, în funcție de vărsta copiilor și de
nivelul cunoștințelor lor. Dacă un joc didactic se repetă într -o altă formă pentru a se elimina
monotonia și plictiseala, poate fi mărit gradul de dificultate fără a diminua atractivitatea, fără
să devină obositor. Jocul didactic – ca metodă în care predomină acțiunea didactică simulată
– se folosește mai des în învățământul preșcolar și primar. Prin el „ se valorifică la nivelul
instrucției finalitățile adaptive de tip recreativ proprii activității umane, în general, în
anumite momente ale evoluției sale ontogenetice, în mod special. ”23

21 Beverly R. Cullen, Puterea jocului , în Revista învățământului preșcolar , nr. 1 -2/1992, p.32
22 El. Simionică, F. Bogdan, Gramatica prin joc , Ed. Polirom, Iași, 1998, p.42
23 Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici , Editura Didactică și Pedagogică , București, 1998, p.53

32
Jocurile didactice constituie o formă de activitate plăcută, accesibilă, atractivă, ele
trezesc interesul și curiozitatea, îndepărtează frica, nesiguranța, mobilizează copiii pentru o
activitate rodnică, creativă. Prin joc procesul de adaptare a metodelor și procedeelor la
particularitățile individuale ale copiilor, în vederea atingerii scopului instructiv -educativ, se
realizează mai ușor. Copiii așteaptă cu multă bucurie momentul de joc, iar evaluarea devine
un moment palpitant, cu evidente valențe formative.
Jocul didactic ca formă de organizare a activității, stim ulează în cel mai înalt grad
procesele psihice. Prin joc fiecare elev își verifică și c onfruntă cunoștințele dobandite cu cele
ale întregului colectiv, în conformitate cu sarcinile grupului. Are loc astfel, o autoevaluare
corectă și, implicit, o mai bună a utocunoaștere. Acesta contribuie la dezvoltarea spiritului de
observație, la concentrarea atenției și la formarea unor deprinderi de muncă intelectuală.
Antrenând toți analizatorii: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, se poate ajunge la formarea unor
deprin deri intelectuale cum ar fi aceea de a asculta indicațiile verbale ale educatoarei, de a
observa, de a analiza și descrie, de a stabili asemănări și deosebiri, de a compara, a generaliza
sau a se orienta în spațiu.
Jocurile didactice cuprind sarcini didact ice care contribuie la valorificarea creatoare a
deprinderilor și cunoștințelor achiziționate la dobândirea, prin mijloace proprii, a unor noi
cunoștințe. Ele angajează întreaga personalitate a copilului constituind adevărate mijloace de
evidențiere a capa cităților creatoare, dar angajează și metode de stimulare a potențialului
creativ al copilului, referindu -ne la creativitatea de tip școlar, manifestată de elevi în procesul
de învățare.
Recunoașterea jocului didactic ca pe o metodă de stimulare și dezvolt are a creativității,
o argumentăm prin capacitățile de antrenare în joc a factorilor intelectuali și nonintelectuali
evidențiați de cercetările științifice oglindite în literatura didactică. Referindu -ne la principalii
factori determinanți în structurile c reatoare ale personalității (fluiditate, flexibilitate,
originalitate), constatăm că aceștia sunt solicitați și antrenați cu ponderi diferite în jocurile
didactice.
În învățământul preșcolar jocul se poate organiza cu succes la toate disciplinele școlare,
în orice moment al lecției, în funcție de sarcina didactică urmărită: dobândire de cunoștințe,
priceperi și deprinderi; fixare și consolidare; verificare și evaluare.

33
Jocul didactic este o formă de activitate atractivă și accesibilă, prin care se realizează
o bună parte din sarcinile instru ctiv-educative din grădiniță . Jocurile didactice ajută la
instru irea copiilor, le consolidează ș i precizează cunoștințele despre lumea înconjurătoare.
Ele îmbină armonios elementele i nstructive ș i exercițiul cu elemente distractive. Deși copilul
pare că se joacă, el se distrează ș i învață î n același timp. Îmbinarea celor două elemente duce
la apariția unor stări emo tive complexe, care stimulează și intensifică procesele de reflectare
directă și mijlocită a realității ș i de fixare a cunoștințelor.
Jocul didactic r ămâne joc numai dacă conține el emente de așteptare, de surpriză , de
întrecere, de comunicare reciprocă î ntre copii.
Jocurile didactice exercită o influență deosebită asupra dez voltării psihice a copiilor.
În primul rând, contribuie la dezvoltarea int electuală : la formare a percepțiilor de culoare,
formă , mărime, etc., la educarea spiritului de observație, imaginației creatoare, gândirii,
limbajului, memoriei.
Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloa ce pentru dezvoltarea vorbirii
și a gândirii logice a preșcolarilor. Eficiența jocului didactic față de celelalte activit ăți
obligatorii constă în faptul că la desfășurarea lui participă toți copiii, ei depunând efortur i de
gândire, de exprimare, dar fără a conștientiza, considerând că se joa că. Printr -o alegere
judicioasă, procesul asimilării ș i al adâncimii cunoștinț elor este adaptat la cerințele ș i
specificul vârstei preșcolare. Prin intermediul jocului dida ctic se fi xează, se precizează ș i se
activează vocabularul copiilor, fiind un mijloc foarte eficien t pentru corectarea pronunției ș i
însușirea unor c onstrucții gramaticale. Eficienț a jocurilor didactice î n dezvoltarea vorbirii
depinde, în mare măsură, de modul în ca re educatoarea știe să selecteze jocul în raport cu
situația concretă existentă î n grupa de copii. Educatoarea trebuie să cunoască foarte bine
copii i sub nivelul raportului atins î n dezvoltarea limbajului, precum ș i sub aspectul defectelor
de vorbire.
Nume roase jocuri didactice organizează procesul perceperii analitico -sintetice, a
însușirii caracteristice ale obiectelor. Situațiile concrete ale jocurilor solicită copilului
alegerea obiectel or după culoare, mărime, forma ș i găsirea asemănărilor dintre ele. De
exemplu, î n desfășurarea jocurilor cu loto, mozaic, domino, copilul analizează obiectele,
diferențiază corect formele g eometrice, culorile principale ș i complementare. Odată cu
acestea el învăță ș i denumirea lor.
Percepția spațială se dezvoltă mai ales prin jocurile î n care copilul a șează la un loc
figurile sau construiește ceva. Pe această cale se familiarizează cu raporturile spația le dintre
obiecte: sus -jos, față -spate, aproape -departe etc. Prin alte jocuri învăță să cunoască formele ș i

34
dimensiunile o biectelor( rotund, oval, pătrat etc.). Comparând obiectele după dimensiuni,
învață să cunoască lungimea (lung -scurt), înălțimea (înalt-scund), mărimea (mare -mijlociu –
mic), grosimea (gros-subțire).
Multe jocuri contribu ie la precizarea vocabularului ș i la a ctivizarea vorbirii. În acest
scop sunt folosite jocuri prin care copiii me morează denumirea obiectelor și acțiunilor ș i își
precizează înțelesul cuvintelor. Este important ca fi xarea semnificației cuvintelor în memoria
copiilor să fie asociată cu acțiunil e jocului. Numai î n felul acesta sensul cuvintelor se reț ine
mai bine.
În egală măsură prin aceste jocuri se formează la copii deprinderea unei vorbiri
gramaticale corecte. De exemplu, deprinderea de a completa o propoziție din care lipsește
subiectul, pre dicatul sau complementul precum ș i de a r especta acordul dintre subiect ș i
predicat.
Jocurile did actice sunt mijloace eficiente ș i pentru realizarea sarcinilor educației
moral -civice a copiilor. Ele contribuie la dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontr olului, a
spiritului de independenț ă, a disciplinei conștiente, a persevere nței, sociabilității, precum ș i a
multor alte calit ăți și trăs ături incipiente de caracter.
Multe din jocurile didactice ajută la dezvo ltarea spiritului de independență . Din
aceasta categorie fac parte jocurile de tip domino, loto etc.
Pe măsură ce copilul devin e stăpân pe aceste jocuri, el este în stare să acționeze și î n
mod independen t. Acest fapt are mare importanță î n pregătirea copilului pentru școală, unde
începe munca individ uală și independentă .
Valoarea educativă a jocurilor didactice constă și î n dezvoltarea spiritului colectiv, a
relațiilor interpersonale corecte î ntre copii. Res pectarea regulilor jocului educă la copii simțul
răspunderii, onestitatea, solidaritatea. Copii i învăță să se ajute unii pe alții, să se bucure de
succesele colegilor, să aprecieze și să recunoască n epărtinitor succesele altora.
Jocurile didactice exercită o influență pozitivă nu numai asupra laturii intelectuale, ci
asupra întregii personalit ăți a copilului.
Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire ș i educa re a copiilor de vârstă
preșcolară, deoarece rezolvă într -o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini in structive
complexe, programate în grădiniță .
Eficiența lor î n raport cu alte mijloace este cu atât mai mare cu cât se realizează o
concordanță perfectă între procesul de cunoaștere a mediului înconjurător, procesul de
învățare ș i acțiunea de joc, atât de distractive pentru preșcolari. În felul acesta procesul
asimilării ș i adâncir ii cunoștinț elor este adaptat la cerințele ș i specificul vârstei preșcolare.

35
Prin introducerea ș i folosirea jo cului didactic ca mijloc de bază î n cun oașterea
mediului înconjurător și î n dezvoltarea vorbirii se realizează una dintre cele mai importante
cerințe ale ed ucației preșcolare, aceea de a -i învăț a pe copii destul de multe lu cruri însă nu
prin metode școlărești, ci sub formă de joc.

3.2. Clasificarea și specificul jocurilor didactice

Clasificarea jocurilor d idactice se poate face după două cate gorii, în funcție de
conținut ș i material didactic. În conformitate cu aceste criterii se întâlnesc mai multe feluri de
jocuri didactice:
După conținut, jocurile didactice se clasifică î n:
Jocuri didacti ce pentru educarea limbajului ( Cu ce sunet încep e cuvântul?, Eu spun
una, tu s pui mai multe, Răspunde repede ș i bine.)
Jocuri didactice pentru cuno așterea mediului înconjurător ( Anotimpurile, Unde s -a
oprit roata, Cu ce c ălătorim )
Jocuri didactice pentru numărat și socotit ( Jocul numerelor, După mine cine vine?,
Găsește aceeași culoare)
La baza acestei clasificări stă principiul dezvoltării proceselor psihice a copi ilor:
dezvoltarea percepțiilor și reprezentărilor de formă , mărime, culoare, spațiu , timp;
îmbogățirea vocabularului, însușirea sistemului fonet ic al limbii materne, însușirea structurii
gramaticale, etc.
Cel de -al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit pentru jocuri,
indiferent de natura conținutului lor. După acest criteriu ele se împart în două grupe mari cu
subdiviziunile respective:
1. Jocuri didactice cu material:
 jocuri cu material didactic ( joc uri didactice, jocuri de masă );
 jocuri cu mater ial ajutător, diferite obiecte și jucării ( obiecte din natură ,
obiecte de uz zilnic) ;
 jocuri cu interp retarea unor povești și lecturi precum ș i jocuri numărătoare,
folosindu -se jucării corespunzătoare ;
2. Jocuri didactice fără material didactic sau jocuri orale :
 ghicitori ( fără ilustrații) ;
 jocuri cu alcătuire de propoziții ș i fraze ;

36
 jocuri de citire labia lă;
 jocuri de compunere de poveș ti;
Clasi ficarea jocurilor după cele două criterii este mai mult sau mai puțin
convențională . Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu sau
fără material didactic. De exemplu, pentru dezvoltarea limbajului copiilor se pot folosi cu
succes atât jocuri cu material cat ș i jocuri orale. De asemenea, jocurile clasificate după
criteriul materialului didactic urmăresc prin scopul lor educativ re alizarea aceluiași obiectiv
ca și jocurile după criteriul conținutului. O delimitare netă nu este posibilă nici î ntre jocurile
didactice individuale ș i cele colective. De la început, multe jocuri didactice sunt accesibile
copiilor numai în colectiv, mai târziu, datorită conducerii educatoarei, ele devin individuale,
așa cum se întâmplă cu jocurile de masă .
Jocul didactic este o activitate care se de osebește prin struc tura sa specifică de
celelalte activit ăți cu conținut asemănător. Unitatea deplină dintre sarcina didactică și
acțiunea de joc, forma distractivă pe care o îmbracă ș i o păstrează permanent trebuie să
caracterizeze jocul didactic.
Activitate organizată de instruire a copiilor, care se desfă șoară sub conducerea directă
a educatoarei și antrenează î n majo ritatea cazurilor întreaga grupă , jocul d idactic se poate
desfășura atât î n cad rul activităților obligatorii cât și î n afara lor, atunci când este repetat de
copii, la inițiativa unuia dintre ei sau la sugestia educatoarei.
Sfera de utilizare a jocului didactic este foarte ma re deoarece el poate fi practicat î n
diferite momente din programul zilei, putând fi extins chiar și î n viața de familie a copilului.
Jocul didactic este creat d e pedagog. Specificul lui constă în faptul că îi este
subordonat, în sensul că intră î n fondul mijloacelor sale pedagogice, este însușit treptat de
către copii ș i poate deveni apoi conținutul activităților individuale. Comparat cu c elelalte
jocuri cu subiect ș i cu reguli stabilite de educatoare, jocul didactic se deosebește prin
conținutul pe care -l dezvăluie și prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor educației
intelectuale, respectiv pe cunoașterea mediului înconjurător, pe dezvoltarea facultăților
intelectuale, pe dezvoltarea vorbirii sau formarea reprezentărilor matematice.
Între mijloacele instructiv -educative, jocul didactic ocupă locul cel mai important
prin influenta pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personali tății copilului
prin rolul sau î n formarea unei gândiri corecte.
În determinarea jocului didactic problema care se ridică constă în determinarea
părților sale componente, a trăs ăturilor sale caracteristice, prin care î și menține esența s a de

37
joc și în același timp specificul său de activitate didactică. Pedagogia preșcolară
fundamentează bazele teoretice ale jocului didactic, ocupându -se de:
 conținutul jocului
 sarcina didactică
 acțiunea ș i elementele de joc
 regulile jocului
Esența ș i speci ficul jocului didactic constau în întrepătrunderea ș i inte racțiunea
acestor componente, cât și î n echilibru dintre sarcina didactică ș i acțiunea de joc. Ponderea
mai mică sau mai mare a uneia dintre aceste două componente poate duce la detunarea
jocului, la schimbarea profilului să u.
În vederea atingerii obiectivelor pr opuse, jocul didactic trebuie să îmbine ele mentele
surpriză cu cele de așteptare. Jocul didactic poa te fi folosit la toate grupele și î n cadrul
diferitelor activit ăți. Pentru a influenț a dezvoltarea copiilor prin intermediul jocului didactic
este necesar să ținem seam a de particularitățile de vârstă a copiilor la cele trei grupe
preșcolare. În același timp e ste necesar ca sarcina didactică sa fie complicată gradat pentru a
nu întârzia sau stagna dezvoltarea copiilor.
Jocul didactic e ste activitatea cea mai firească , care corespunde cerințelor d e
dezvoltare a copi lului, tendințelor lui de a fi în contact cu adultul ș i cu alți copii, de a percepe
activ, de a înțelege oglinda lumii înconjurătoare , dorinței lui de a -și exprima gândurile.

3.3. Valențe formative ale jocului didactic în învățământul p reșcolar

Rolul și locul jocului didactic î n sistemu l mijloacelor educative a fost ș i este
recunoscut de către marea majoritate a pedagogilor lumii.
Prin urmare, jocul este activitatea dominantă a copilului. Form ele de manifestare ale
jocului ș i funcții le sale, diferă de la o perioadă de vârstă la alta. Daca î n perioada copilăriei
jocul îndeplinește funcții cognitive sau formativ educative, mai târziu, funcțiile sale devin de
recreere și reconfortare fizică ș i psih ică.
Când copilul intră în școală jocul trece î n plan secund, pe primul loc trece învăț area;
se produce o schimbare radicală ; locul jocului îl ia învăț area, mai apoi locul acestuia îl ia
munca.

38
Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic constă tocmai în aceea că el îmbină
într-un tot unitar și armonios atât sarcini cât ș i funcții specifice învăț ării, cât ș i sarcini și
funcții specifice jocului.
Deci jocurile didactice au drept scop sporirea interesul ui pentru activitatea respectivă ,
prin utilizarea unor elemente distra ctive, caracteristice jocului care facilitează atingerea
scopului formativ -educativ urmărit și împreună cu celelalte activit ăți obligatorii exercită o
puternică influență formativ -educativă asupra copilului î n vederea pregătirii lui pen tru școală .
Împreună cu celelalte mijloace de dezvoltarea vorbirii, jocul didactic p oate aduce o
contribuție de seamă sub următoarele aspecte deosebit de impo rtante, pregătirii pentru școală :
– corectarea pr onunției greșite a unor sunete ș i cuvinte
– pronunța rea clară și corectă a tu turor sunetelor ce intră in componenț a
cuvintelor
– clarificarea ș i precizarea noțiunilor de mare circulație legate de activitatea
preșcolară și școlară
– îmbogățire a vocabularului cu noțiuni noi ș i-ndeosebi cu termeni specifici
învăț ării cititul -scrisul
– activarea vocabularului cu noțiuni noi introduse in limbajul copiilor

Prin introducerea ș i folosirea jocului didactic ca modalitate de dezvoltare a vorbirii la
preșcolari, se realizează una dintre cele mai importante sarcini ale educației preșcolare, aceea
de a-i învăț a pe copii destul de multe lucruri însa nu prin metode școl ărești ci, sub formă de
joc.
Prin aceste forme de joc se dez voltă percepția, orientarea î n spațiu, capacitatea de a
distinge culorile, formele etc.
“Eficienț a învăț ământ ului preșcolar este mai ridicată dacă educatoarea se spri jină pe
joc, pe un aspect de bază al activității copiilor în vârstă de la 3 la 6 ani, dacă acesta creează
condiții de trecere de la joc la instrucție ”.
Jocul didactic exercită asupra copilului o influență multilaterală mai ales asupra
dezvoltării lui psihice.
O însemnătate deosebită î n acest sens o au jocurile didactice pentru dezvoltarea
vorbi rii. Ele contribuie în mare măsură la dezvoltarea acuității auditive, a auzului fonematic,
iar odată cu asimilarea fondului lexical, copilul î și însușește și semnificația cuvintelor și
structura gramaticală î n mod practic.

39
Copilul nu învață “regulile gram aticale ” dar le respectă în vorbire pentru că are în
permanență modelul de vorbire, este corectat ori de cate ori greșește. Jocul didactic de
dezvoltarea vorbirii, forme ază la copil o exprimare corectă din p unct de vedere gramatical,
dar în același timp ar e și funcții formative.
Jocul didactic c ontribuie la dezvoltarea psihică a copilului, stimulând funcțiile
intelectuale prin intermediul cărora se realizează cunoașterea realității. Prin jocul didactic se
dezvoltă spiritul de observație, imaginația creatoar e, memoria. Prin jocul didactic se
stimulează ș i modelează procesele afe ctive. El învață să reacțion eze sincer, pozitiv față de
ceea ce este bun, frumos, moral și negativ față de ceea ce este urâ t, rău, imoral.
Latura volițională este intens solicitată în jocurile cu reguli. Dacă regula jocului i -o
cere el poate sta nemișcat minute în sir, ce ea ce î n alte situații ar fi cam greu de realizat. Tot
prin jocul didactic este cultivată ș i funcția de comunicare.
Trebuinț a de comunicare devine evidentă pentru copil când este înconjurat de semeni.
Jocurile didactice sunt ș i un mijloc eficient de realizare a sarcinilor educației moral –
patriotice.
Jocul este un bun prilej de pregătire psihologică a copilului și care -i dă posibilitatea de
a avea preocupări variate sub a spectul conținutului. Educatoarea are menirea de a st abili
conținutul informațional ș i lexical, alegând j ocul cel mai adecvat ca mijloc ș i procedeu de
influențare a dezvoltării vorbirii.
Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin i ntermediul său
copilul asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci și felul relațiilor acestora cu mediul
social în care trăiește. Jocul îl obișnuiește pe copil să trăiască și să acționeze într -un grup mai
mic sau mai mare. El își îmbogățește viața personală prin relațiile pe care le stabilește cu
ceilalți copii, prin prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu
numai de sentimente, cunoștințe, ci și de experiență socială.
Jocul dă posibilitatea formării unor relații cor ecte în cadrul societății infantile și pune
bazele relațiilor caracteristice societății adulților spre care tinde întreaga activitate de
educație.

40
CAPITOLUL IV
Metodologia cercetării pe tema ”Valențele formative ale
jocului didactic privind dezvoltarea proceselor cognitive ale
preșcolarilor”

Pentru a identifica valențele formative ale jocului didactic în dezvoltarea proceselor
cognitive la preșcolari am organizat o cercetare aplicativă care s -a desfășurat pe o perioadă de
patru s ăptămâni.
Am beneficiat de un climat favorabil în care copiii au fost puși în situația de a
valorifica experiența acumulată în situații necunoscute, de a observa și aprecia, de a -și
experimenta și exprima propriile idei în vederea gasirii unor soluții optime și variate pentru
sarcinile primi te.

4.1. Scopul și obiectivele cercetării