Anul IV, Semian A – [617918]

Student: [anonimizat], Semian – A –

LOCUINȚELE COLECTIVE DIN PERIOADA REGIMULUI COMUNIST

Consider că regimul totalitar a încercat să construiască o lume nouă, făcând abstracție de
trecutul poporului român, (de cultură, istorie și c redință). Dacă în perioada interbelică apăreau
primele semne ale Art Nouveaului, iar arhitecura na țională era în plină “evoluție
neoromânească’’, după război, lucrurile au luat o î ntorsătură radicală, brutală în toate planurile-
politic, ideologic, artistic, social. Sunt de părer e că, în ceea ce privește arhitectura, în timpurile
regimului comunist, România a devenit ușor lipsită de identitate, rezultând doar o copie (fig. 1).
În perioada aceea, arhitectura devenise o unealtă e xtrem de importantă cu scopul afișării puterii.
Se dorea reinventarea omului, se dorea o gândire ca re să se muleze perfect pe principiile acestui
regim, adică…să-și piardă propria identitate. “Noul stil arhitectural” are ca trăsătură dominantă
exagerarea. Astfel, omul în fața unei clădiri reali zată în această manieră se simte mic și umil.
Este clar că acesta a fost unul dintre obiectivele propuse prin intermediul arhitecturii și nu numai,
dorindu-se ca omul să devină un simplu pion, fără o prea mare importanță acordată a ceea ce
reprezinta el în realitate.
Au existat trei perioade ale acestui regim și vorbim aici în ceea ce privește arhitectura și
contruirea locuințelor colective.
În prima perioadă începe să se aplice model ul cartierelor de blocuri, construcții care să
servească unui număr cât mai mare pentru muncitorii din acea perioadă, situate la periferiile
orașelor de regulă, acolo unde erau și unitățile in dustriale. Consider că această perioadă nu a
influențat negativ, ba chiar a fost benefică. Toți muncitorii aveau unde locui, plus că erau foarte
aproape de locul unde lucrau. Mai mult decât atât, având în vedere că aceste locuințe colective
erau construite la periferiile orașelor, în zone su burbane, nu afectau cu nimic zonele centrale ale
orașelor și nici cele istorice.
În perioada de mijloc, atunci când regimul comunist și-a consolidat puterea în toate
privințele, în plan arhitectural, a fost cea mai bu nă perioadă din punct de vedere al ritmului de
construcție a locuințelor colective, cu scopul de a -si afirma puterea și eficiența ca regim și pentru
a se apropia cât mai mult de exemplele din Occident , perioadă în care se stabilesc relațiile de
prietenie ale României cu celelalte state. Apar con trucții de același tip și în marile centre ale
orașelor, în profunzimea acestora, ca mai apoi să s e treacă și în mediul rural. Aceasta perioadă a
fost martoră și a celor mai mari distrugeri de monu mente istorie, până spre perioada finală a
regimului comunist (fig.2).
Perioada finală în ceea ce privește arhite ctura preia două dimensiuni. Cea în care se
continuă distrugerea centrului istoric, dărâmarea s au mutarea monumentelor și cea reprezentată
de construirea unor proiecte ce aveau un mesaj clar , totalitar, prin intermediul cărora se afișa
puterea regimului.
Procesul continuă în paralel cu construire a ideologică a locuințelor colective pentru
muncitori în toată țara, inițal în sistemul sovieti c de incinte. Aceste locuințe erau adevarate
cazărmi realizate din cărămidă și beton, mimându-se monumentalitatea la exterior, iar la interior

un adevar trist, al spațiitor de mici dimensiuni, m eschine, toate aceste aspecte punând în lumină
rezultatul unei sărăcii de neimaginat, dar mascată. Este evident că aici nu vorbim despre teoriile
aplicate ale Bauhausului și nici despre mașina de l ocuit a lui Corbusier, ci despre o ideologizare
a acestora, într-un stil vulgar, locuința fiind împ ânzită de spiritul totalitar până în ultima sa
intimitate. Omul trebuia să știe extrem de puțin, d ar să creeze foarte mult, căci asta se dorea.
Nu se poate vorbi despre o evoluție stilist ică sau funcțională a arhitecturii din acea perioad ă,
însă putem vorbi despre o evoluție morfologică. Tip izarea construcțiilor și standardizarea
expresiei arhitecturale au dus la anularea oricărei identități. Chiar și după destalinizarea din anii
60, sunt foarte puține cartiere care să aibă calită ți în ceea ce privește urbanismul și arhitectura,
deoarece acesta ulteor s-au îndesit, iar țesutul ur ban era într-o continuă creștere rezultând
distrugerea spațiilor comunitare, lipsirea omului d e intimitatea personală și de comunicarea
inerpersonală. Pentru țările comuniste, simplitatea soluției a fost deosebit de atractivă: blocuri
din panouri prefabricate de beton precomprimat, pre văzute sau nu cu un strat interior
termoizolant, montate pe structuri din beton sau co nstituind ele însele structura construcției. Erau
concepte de locuințe ieftine, cu execuție rapidă, r idicate cu o tehnologie care permitea replicarea
pe scară largă, conform planurilor de dezvoltare av ând la bază ideologia specifică. Aceste blocuri
au primit în fiecare țară comunistă câte o denumire populară, mai mult sau mai puțin colocvială:
hrușciovka în Rusia (după numele liderului Nikita H rușciov, cel care le-a impus în anii 1960),
panelák în Cehoslovacia, panelház în Ungaria, platt enbau în Germania de Est, ugsarmal în
Mongolia și… „cutii de chibrituri” în România. Locu ințele unifamiliale începeau să dispară tot
mai mult în România, în perioada dictaturii, ele fi ind destinate doar pentru înaltele clase sociale
și a celor ce erau legați prin relații de acestea.
Apare în acea perioadă avalanșa de contruc ții, orașele sunt ridicate fulgerator, iar tradiția
este ignorată cu desavârșire de către dictator, ast fel că au dispărut zone cu o mare importanță
istorică și asta doar pentru a se face loc noilor e dificii ale socialismului triumfător. Aceste lucrăr i
s-au făcut în mai toate orașele, astfel că toate se mănau între ele subliniindu-se lipsa de identitate,
de stil, de valoare arhitecturală. Din punct de ved ere urbanistic, piețele erau de mari dimensiuni,
dar lipsite de semnificație reală, poate doar cu sc opul creării unul spațiu amplu, acolo unde să se
poaăa oficia defilări ale liderului și pentru mitin gurile sale (fig. 3). La un moment dat, încep să
apară din ce în ce mai des la locuințele colective ornamentații arhaice, folclorice, dar toate
acestea la o scară monumentală față de modelele de inspirație folosite. Desi apăruse idea de
revenire la tradiție, măcar amintirea ei prin diver se manifestări artistice, fix in același timp, se
distrugeau în țară zeci de biserici, capodopere ale arhitecturii vechi românești, cu valoare istorică
și de patrimoniu, imposibil de recuperat astăzi. A stfel ăa țara s-a îmbogățit cu blocuri masive și
deprimante, fără pic de variație din toate punctele de vedere. Dar se pare că opiniile sunt extrem
de diferite, din moment ce, aceste blocuri au apăru t și în picturile din interiorul fostului palat
regal.
Mărirea unei suprafețe de locuință colectiv ă nu se făcea decât printr-un decret, bineînteles
că orice abatere era pedepsită cu legea. În schimb, curțile interioare ale acestor ansambluri, prin
conformația lor planimetrică, le tradează menirea r eală. În realitate erau alte forme de
manifestare ale închisorii. Și astăzi se susține că în acea perioadă s-au construit extrem de multe
locuințe colective, ba chiar România ajunsese să se claseze pe locul II în Europa ca ritm de
construcție. În ceea ce privește domeniul de locuir e colectivă, consider că s-a atins cel mai de jos
prag din punct de vedere nu doar al confortului, ci a îndeplinirii principalelor criterii ale unei
locuințe de acest tip. Dar e bine subliniat faptul că nu s-au construit doar genul acesta de
locuințe, ci la celălalt pol, într-o antiteză incre dibilă, se construiau ansambluri pompoase, cu

coloane aplicate pe fațade, cu decorații bogate și inutile (fig.4), toate acestea la vedere, însă, în
spatele acestora existau blocuri distruse și asta d oar pentru a nu modifica traseul edificiilor Casei
Poporului.
La prima vedere lux, iar în substanță reali tatea cu ale sale inumane manifestări. S-a dorit o
transformare în sens comunist a întregii țări. Ceta țenilor li s-a adus la cunoștință că în viitorul
apropiat, casa, ulița și satul lor vor fi demolate. Dupa colectivizare, românul nu mai avea o altă
prprietate decât propria sa casă. Dupa demolare, de spagubirile erau infime, simbolice, cu sau fară
voie, oamenii trebuiau să se mute. Dacă orașele dej a fuseseră distruse, mai rămâneau satele.
Astfel că satele au început să fie demolate, adică să fie distrusă singura baza de proprietate a
țăranului (fig.5). Dacă prima data i s-a luat pămân tul, acum trebuia să i se ia și casa. Singurele
locuințe tradiționale românești le mai putem vizita la Muzeul Țăranului. În sate aceste locuințe
au fost distruse ca mai apoi să se contruiască în l ocul lor adevarate cazărmi fără apă curentă, fără
canalizare și lumină. Devenind cu toții din proprie tari în simpli cihiași, o metodă foarte bună de a
controla întreaga populație, pentru ca ea să fie în tr-o continuă dependență de statul comunist.
Apartamentele cu chirie se repartizau exclusiv pe c ategorii sociale și după numarul membrilor
din familie.
Regimul communist se reflecta cel mai bine prin arhitectură și asta pentru că are o față și un
spate fundamental diferite. Fața este cea care susț ine triumfalismul arhitecturii comuniste, în
timp ce spatele este abandonat dezinteresului și a mizeriei.
Erau două tipuri de contrucții. Primul tip era înfă țișarea luxului, cum ar fi Casa Poporului pentru
elita conducătoare și tipul doi, marea majoritate a locuințelor colective de confort patru- adică
edificii care sa puna in evident victoria socialism ului prin arhitectură, prin dimensiuni, detalii și
decorații și diminuarea interesului real acordat po pulației, căci frustrarea s-a acumulat în acești
mari faguri umani ai cartierelor de blocuri. Într- un fel se construia în stil Bauhaus Corbusier la
Viena de exemplu și în alt mod în lagărul communist . În perioada acestui regim funcționa ideea
de cât mai mult și cât mai ieftin, adică depășirea în plan, dar în același timp, reducerea costurilor.
La locuințele colective pardoseala de parchet era î nlocuită cu covorul pvc, limoleum, tencuiala
pereților se reducea doar la un simplu glet și asta pentru că plecau de la ideea că pereții fiind
turnați în cofraje metalice, suprafața lor era drea ptă, iar acest lucru nu era adevarat. Ferestrele
blocurilor aveau de regula înălțimea de 1,50 m, ast a în anul 1973. După prima criză energetică, s-
a considerat că trebuie economisită energia și astf el că, printe multe altele, s-au redus suprafetele
vitrate. S-a facut și un studiu în acest sens și pr in comparație, blocurile din Romania din acea
vreme pierdeau cu 30, 40% mai multă căldură decat î n mod normal pentru astfel de construcții.
Toate aceste blocuri erau vopsite în culoarea gri ș i asta pentru ca era culoarea care să reziste cel
mai bine la mizerie. Aceste locuințe nu aveau niciu n spațiu de depoziare. Blocurile erau defapt
niște spații fără memorie și asta pentru că de regu lă familiile nu se pregăteau să locuiască acolo
pentru toată viața, plus că majoritatea dintre acea stea locuiau cu chirie.
Pentru că nu era suficient, în acea perioadă s-a ho tărât să se contruiască multe alte locuințe
colective în cartiere deja construite. Astfel, fere strele apartamentelor nu se mai deschideau spre
niste spații verzi, ci spre o curte interioară depr imantă, astfel că țesutul urban se îndesea de la an
la an.
Consider că la baza a ceea ce se creează și se costruiește în jurul nostru, din punct de veder e
al dimensionării, și nu doar atât, se află omul. Pe rioada comunistă a fost doar începutul în ceea ce
privește ignorarea nevoilor firii umane și se conti nuă și în ziua de astăzi. Cred ca s-a uitat sau
mai bine spus, s-au pierdut pe parcurs noțiunile el ementare pe baza cărora se construiește o
locuință. Problema în România, adică românilor este declanșată în primul rând prin prisma

ecomomiei. Daca e ieftin, nu înseamnă neapărat că e mai bun, dar îl face pe individ să treacă cu
vederea detalii care la prima impresie nu sunt atât de importante, iar confortul este primul
sacrificat. Diferența între blocurile de atunci și cele de acum sunt extrem de fine, nu vorbesc în
proporție de 100%, ci despre o așa zisă majoritate. Din punct de vedere politic, să spunem că
acum nu se simte atât de tare contolul statului ca atunci, iar în ceea ce privește strict arhitectura,
s-a mai lucrat la paleta de culori, finisaje mai at ent studiate, o gamă mai largă de materiale. Sunt
exemple bune și mai puțin bune. Sunt cartiere între gi de blocuri rezidențiale care nu au altceva
decat apartamente, adică nu magazine, nu spații ver zi, nu spații de joacă pentru copii, nu parcări
auto, fără școli și grădinițe în apropiere, fără sp ital etc. După părerea mea, un astfel de cartier nu
poate funcționa, cel puțin, nu pentru mult timp.
În schimb, sunt ansambluri rezidențiale ca re îndeplinesc majoritatea condițiilor în ceea ce
privește calitatea vieții. Au în alcătuirea lor spa ții publice, parcări, spații verzi, spații comercia le,
grădinite, școli și spitale, sunt cartiere care s-a u orientat mai mult spre calitate, adică, s-au
orientat mai mult spre om și nevoile și dorintele l ui. Bineînteles că trebuie sa existe și diversitate ,
ca să putem pune în balanță și să avem posibilitate a de a alege între bine și rău. Și mai cred că
omul ar trebui să fie educat în acest sens, indifer ent dacă devine inginer constructor sau arhitect
sau devine un beneficiar. Educația stă la baza tutu ror lucrurilor și este peste toate.
Dacă ar fi să ne raportăm astăzi la aceste locuințe colective și să observăm totuși anumite
aspecte pozitive în ceea ce le privește, trebuie su bliniat faptul că după 30-60 de ani, blocurile
acestea încă mai găzduiesc milioane de oameni, făcâ nd abstracție de problemele pe care le au,
plus că ele sunt din punct de vedere al amplasament ului împânzite în zone foarte bune ale
orașelor, iar costul actual al acestora este mult m ai mic. Și totuși… indiferent de calitatile lor,
timplul actionează asupra construcțiilor, mai ales dacă vorbim despre blocurile făcute înainte de
1977, care nu au fost consolidate, acest lucru punâ nd în pericol și ridicând o serie de probleme
proprietarilor. Un alt aspect negativ este reprezen tat de lipsa parcărilor, ce-i drep, acestea s-au
construit într-o perioadă în care numărul mașinilor nu se compară cu realitatea de astăzi.

Bibliografie:
Juliana Maxim- The Socialist Life of Modern Archite cture Bucharest, 1949–1964
Locuirea- Între proiect și decizie politică. Români a, 1949-1964; Alexandru Beldiman- Adnotări
la cartea Mirunei Stroe
Lucian Boia- Miturile comunismului românesc, Editur a Nemira, București, 1998
http://ziarulfaclia.ro/o-problematica-delicata-arhi tectura-totalitara/
https://dunastu.wordpress.com/2009/04/26/regimul-co munist-in-romania-1948-1989/
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cu m-au-schimbat-comunistii-fata-bucurestiului

Figura 1

Figura 2 Figura 3

Figura 4

Figura 5