Actualitatea temei este reprezentată de problema persoanelor cu dizabilitate intelectuală , [617915]

Introducere

Actualitatea temei este reprezentată de problema persoanelor cu dizabilitate intelectuală ,
o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, care
poate fi soluționată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor.
Gradul de civil izare a societății în mare măsură este determinat de atitudinea față de
aceste persoane cu dizabilitate intelectuală. Crearea condițiilor pentru educație și învățământ,
adaptare socio -profesională și integrare socială a persoanelor respective constituie ș i un obiectiv
principal al oricărui stat și al comunității mondiale în general.
Tema mai poate fi actuală și prin stringenta diferențiere a persoanelor cu dizabilitate
intelectuală, care este determinată de particularitățile individual -tipologice a persoan elor cu
nevoi speciale și asigură realizarea maximală a posibilităților de cunoaștere a acestora.
Problema deficienței în rândurile tinerilor este una dintre cele mai acute, atât în domeniul
de integrare sociala cât și în viața socio -profesională a țării.
În ultimii ani, se aduce in discuție tot mai des rolul pe care îl joacă economia socială pe
plan mondial, ca urmare a crizei economice mondiale și a disponibilizărilor masive, astfel s -a
impus evaluarea eficienței măsurilor active de promovare și de regân dire a politicilor sociale . De
la începuturile sale, economia socială a avut ca scop să răspundă problematicii sărăciei.
Dezvoltarea serviciilor sociale este legată de iniațitiva privată și filantropică prin care
diverse cultele, organizații religioase, organizații de autoajutorare a unor diverse categorii de
persoane aflate în situație de dificultate, alte forme ale de economiei socială și -au demonstrate
capacitatea de adaptare la contexte economice și sociale dificile și au creat noi tipuri de
intervenț ie care oferă suport în procesul de incluziune a beneficiarilor derulând în acest scop
diverse activități economice pentru asigurarea resurselor necesare sau pentru integrarea în
muncă a beneficiarilor .
Putem spune că problemele sociale contemporane d epășesc capacitatea unui singur actor
– public, privat sau societate civilă – de a le rezolva într -un mod eficient și, de aceea, este
acceptată ideea că guvernele nu mai pot rezolva singure problemele sociale care apar, că sectorul
de afaceri trebuie să îș i asume și responsabilități sociale și că societatea civila trebuie să aibă un
rol mai important.

Printre preocupările guvernel or un loc important îl ocupă și reducerea costurilor, dar
fără a micșora numărul serviciilor oferite.
Ca și forme juridice de organizare, economia socială în România este reprezentată de
sectorul cooperatist, asociații, fundații și case de ajutor reciproc. Întreprinderile sociale de alte
tipuri nu dispun încă de o recunoaștere legală, existănd însă și alte forme de recunoaște re cum ar
fi cea a unităților protejate din cadrul asociațiilor sau fundațiilor, care asigură integrarea în
muncă a persoanelor cu handicap.

Scopul lucrării constă în studierea problemei legată de protecția persoanelor cu
dizabilitate intelectuală, atât în plan social, cât și în plan legislativ, a integrării și a protecției
sociale și profesionale și a capacităților de muncă a acestor persoane.

Obiectivele lucrării sunt:
1. studierea aprofundată a problematicii ce ține de integrarea și protecția persoanelor
cu dizabilitate intelectuală prin consultarea literaturii de specialitate, a fundamentelor protecției
speciale privind persoanele cu dizabilitate intelectuală și a altor materiale științifice;
2. investigarea, cercetarea la fața locului prin inter mediul Fundației “Pentru Voi”, a
situației actuale a persoanelor cu dizabilitătii prin intermediul personalului care intră în contact
permanent cu persoanele cu dizabilitate intelectuală, venind în sprijinul lor și a familiilor
acestora.

Metodele și tehnicile de studiu

Studierea problemei abordate se va realiza prin aplicarea unui complex de metode:
studierea și analiza literaturii științifice de specialitate (analiza documentară), cât și cercetare,
prin alegerea unui lot de persoane car e vor susține anumite probe : chestionar; studiul
documentelor .

Capitolul 1.
Instituții de integrare socială

1.1 Conceptul de instituționalizare a tinerilor

În mod frecvent, în literatura sociologică „prin instituție socială se înțelege un sistem
de relații sociale organizat pe baza unor valori comune și în care se utilizează anumite
procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale ale unei colectivități
sociale” (Mihăilescu Ioan 2000 : 222) . Pentru a -și satisface necesitățile, oamenii intră în relații și
practică comportamente. Când aceste comportamente sunt repetate o anumită perioadă de timp,
ele ajung să se fixeze în obiceiuri standardizate. Putem spune că aceste obiceiuri standardizate ,
duc la o instituționalizare a relații lor social e. Instituționalizarea este tocmai dezvoltarea
acestui sistem de comportamente așteptate, modelate, predictibile și acceptate social în
cadrul unui sistem social.
Acțiunea de instituționalizare este un proces în ciclul de dezvoltare a copilului care duce
la o excludere pe termen lung din societate sau o izolare de viața socială. Putem spune că, copilul
odată abandonat parcurge automat etapele de trecere prin mai multe instituții de ocrotire (leagăn,
casă de copii preșcolari, casă de copii școlar i) până la implinirea vârstei de 18 ani. În acest
moment în viața tânărului apare atât abandonul familiei cât și abandonul societății, al statului, al
instituțiilor de ocrotire și al specialiștilor . (sursa : http://iongirnod.blogspot.ro/2015/03/drama –
tinerilor-de-peste -18-ani-post.html)
Instituționalizarea vine la pachet cu o serie de efecte negative în ceea ce privește
integrarea socio -profesionala a tinerilor care nu își mai desfașoara parcursul normal,ci ia o altă
turnură .Această perioadă de instituționa lizare a tinerilor aduce automat comportamente
nevalorificate social și profesional.

Tinerii instituționalizați sunt „obișnuiți” să primească totul de -a gata, datorită
nesiguranței ajung să depindă în permanență de cineva (educator sau instr uctor din centru l
de plasament ). Sunt persoane rigide și mai greu adapta bile din toate punctele de vedere,
atât sociale cât și profesionale

La terminarea studiilor și părăsirea instituției acești tineri sunt expuși în mod direct
realitații și anume a unei societăți incapabile să le asigure un suport de care au nevoie în perioada
de tranzit de la viața de instituție la viața liberă, ceea ce îi face pe cei mai slabi dintre ei să cadă
în zona delincvenței. Acești tinerii sunt predispuși unui risc ridicat de a fi atrași în lumea
delincvenței, prostituției, rețelele de cerșit sau consumului de alcool și drogurilor.
Lipsa consilierii în momentul orientării profesionale și lipsa alternativelor educționale
disponibile in prezent, face ca procesul de integrare profesională să fie unul anevoios și dificil.

1.2 Instituții în sprijinul integrării socio -profesionale

Lista abrevieri:
AJOFM – Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă
CCPH – Centre de consiliere pentru persoanele cu handicap
DGASPC – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului
DPPH – Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap
ES – Economie socială
FDP – Fundația Dezvoltarea Popoarelor
MMFPS – Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale
ONG – Organizație neguvernamentală

Un rol important în vederea includerii în programele lor de re -inserție profesional ă a
tinerilor instituționalizați absolvenți il are AJOFM.
Autoritățile locale (primării, consilii județene, direcțiile de asistență socială) au obligația
de a dezvolta măsuri de sprijin pentru tinerii post -instituționalizați. Există programe de educație
care au ca obiectiv integrarea socio -profesională a tinerilor proveniți din instituțiile de ocrotire,
proiecte ale locuințelor sociale pentru tineri (apartamente asistate, centre de tranzit, adăposturi de
noapte), cursuri de pregătire pentru un trai indepe ndent, pot exista bugete speciale de sprijin
pentru tineri în vederea inserției socioprofesionale sau servicii sociale (ex: cantine sociale) de
care pot beneficia tinerii proveniți din sistemul de protecție.

Prin intermediul diferitelor forme de informare în masă pot fi identificate oportunități de
angajare sau locuințe pentru tinerii proveniți din instituțiile de protecție. Mass -media
promovează diverse programe pentru tineri cu probleme de integrare socio -profesională,
elaborate/implementate de către ins tituții de stat sau ONG -uri, programe ce pot fi accesate de
grupurile de tineri cu care se lucrează.

1.3 Problematica persoanelor cu nevoi speciale

Studiile care abordează problematica persoanelor cu nevoi speciale au impus vehicularea
unor concepte și sintagme precum: normalizare, socializare, egalizarea șanselor, integrare,
incluziune și integrare socio -profesională.

1.4 Normalizare

Normalizarea presupune „ asigurarea unor condiții de viață corespunzătoare pentru
persoanele cu cerințe speciale, acceptarea acestora în cadrul societății sau comunității din care
fac parte, fiindu -le asigurate aceleași drepturi, responsabilități și posibilități de acces la
serviciile comunitare (medicale, publice, educaționale, profesionale, de timp liber, etc.) ca ș i
celorlalți membri ai societății, în scopul dezvoltării și valorificării optime a potențialului de care
dispun aceste persoane. ” (Gherguț A. 2006 : 215).

Principiul normalizării în concepția lui Nirje (1993 : 17-18) ne spune că "normalizarea ”
inseamnă posibilitatea unui ritm normal al zilei, intimitate, activități și responsabilități mutuale,
un ritm normal al săptămânii, cu o casă în care să locuiești, o școală, un loc de muncă pe care să –
l frecventezi, un timp de recreere cu interacțiune socială modic ă, un ritm normal al anului, cu
moduri și căi schimbătoare ale vieții, cu obiceiurile de familie și ale comunității cu experiențe în
diferite anotimpuri ale anului .
Normalizarea constituie și un indicator pentru evaluarea calității vieții persoanelor cu
dizabilități. Atunci când este vorba despre persoanele cu dizabilități, conceptul de calitate a vieții
cuprinde patru componente principale:

– activitatea , care presupune implicarea sau angajamentul, autorealizarea și libertatea de a
alege;
– relatțile cu alții , respectiv apropierea dintre persoane;

– nevoile de bază , de a simți plăcerea oferită de viața, experiențele, sentimentele de
siguranță și de a avea un mod plăcut de viață;
– experiența pozitiva , în realizarea de sine, libertatea de a rezolva personal anumite
probleme, să respecte pe alții și să se respecte pe sine.
Toate acestea vizează calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, obiectivul esențial propus
prin principiul normalității. Acest concept de calitate a vieții, poate fi văzut și ca un enunț al
drepturilor omului.

Problema care se poate pune în acest sens este măsura în care acest principiu al
normalizării se regăsește și este aplicabil, nu numai la nivelul instituțiilor specializate în protecția
și recuperarea persoanelor cu dizabi lități, ci și la nivelul familiilor care au copii cu diverse
dizabilități.

1.5 Socializare

Poate fi definită ca un proces spontan (neintenționat) prin care copilul sesizează, își
însușește și incepe să practice credințele, valorile, normele și comportamentele societății,
devenind ființă socială, adică individualitate umană .
B. Bernstein definește socializarea ca fiind „ procesul psiho -social de transmitere –
asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepțiilor, modelelor de comportament specifice
unui grup în vederea formării, adaptarii și integrării sociale” și consider ă că “efectul socializării
este să -i facă pe oameni siguri și previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces
“individul devine conștient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le
îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate”. În opinia lui, socializarea este
procesul prin care individul dobândește o anumită identitate culturală și în raport cu care
reacționează, nu rămâne inert, pasiv.
Pentru a supraviețui, copilul este implicat din prima clipă a vieți i, in rețeaua de
interacțiuni din grupul său social (familia și comunitatea de rude și vecini). Dependența copilului
de adulți, face ca el sa polarizeze în mare parte interacțiunile sociale, intrând în centrul de atenție
al grupului. Din diversitatea acest or moduri de comportament, el este nevoit, pentru a se menține
in interacțiunile vitale lui, să imite comportamentul persoanei de care depinde cel mai mult,
considerat de sociologul american G. H. Mead drept un altul semnificativ , insusindu -și astfel
primu l comportament concret.
In timp, copilul sesizează că oamenii se comportă în funcție de felul lor de personalitate
cât și în funcție de ceea ce sunt – părinți, frați sau bunici; femei sau barbați; tineri sau vârstnici;
agricultori sau negustori, deci în f uncție de categoriile sociale cărora aparțin. Astfel copilul își
insușește comportamentul abstract al unui altul generalizat , deci rolurile specifice societății sale,
precum și credințele, valorile si normele pe baza cărora acestea sunt posibile, devenind astfel
ființă socială .
Despre integrarea socială a tinerilor cu nevoi speciale, putem spune că aceasta se poate
defini prin prisma relației stabilită între persoanele cu dizabilități și societate din mai multe
puncte de vedere :

Integrarea fizică – permit e persoanelor cu cerințe speciale satisfacerea nevoilor de bază
ale existenței, adică asigurarea unui spațiu de locuit în zonele rezidențiale, organizarea claselor și
grupelor în școli obișnuite, calificarea în domenii diverse, locuri de muncă.
Integrarea funcțională – are în vedere posibilitatea accesului tinerilor cu nevoi speciale la
utilizarea tuturor facilităților și serviciilor oferite de mediul social/comunitate pentru asigurarea
unui minim de confort (folosirea mijloacelor de transport în comun, fac ilități privind accesul
stradal sau în diferite instituții publice ).
Integrarea personală – este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane
semnificative, în diverse perioade ale vieții, cu relații diverse în cadrul grupurilor sociale di n
comunitate.
Integrarea socială – se referă la ansamblul relațiilor sociale stabilite între persoanele cu
cerințe speciale și ceilalți membrii ai comunității (vecini, colegi de serviciu, oameni de pe stradă,
funcționari publici). Se referă și la asigurar ea de drepturi egale și respectarea autodeterminării
persoanei cu cerințe speciale, precum și la asumarea de către aceasta a unor responsabilități –
roluri sociale precum și de participare deplină la comunitate.
Integrarea organizațională – se referă la st ructurile organizaționale care sprijină
integrarea.
Între aceste aspecte/nivele de integrare există relații de interdependență formând un
continuum integrator, care presupune amplificarea sferelor de cuprindere, de la integrarea fizică
la cea socială, ulti ma incluzându -le pe celelalte. Putem spune că integrarea fizică este cel mai
ușor realizabilă, despre cea funcțională că se realizează într -o măsură mai mică iar integrarea
socială se face greu, chiar și la persoanele fără deficiențe evidente.

O importa nță deosebită o are evaluarea pregătirii profesionale pe care aceștia o urmează
sau au urmat -o și a calificărilor obținute în urma absolvirii unei unități de învățământ/pregătire.

Acestea sunt elementele care alcătuiesc procesul de inserție socio -profesio nală a tinerilor.
Ele acționează ca indicatori de orientare către locurile de muncă potrivite pregătirii și abilităților
tinerilor .
Printre acesti tineri se identifică și unii care nu pot să își planifice cheltuielile în
perspectiva unei vieți independent e,pur si simplu nu au abilitatea să își ierarhizeze necesitățile.
Pași în identificarea potențialilor angajatori și a locurilor disponibile pe piața muncii
(sursa http://uti.eu.com/posdru -parteneriat -regional/integrarea -tinerilor -postinstitutionalizati -pe-
piata -muncii/ ) :

 Promovarea la nivelul age nților economici a potențialului forței de muncă a tinerilor
instituționalizați.

 Organizarea de acțiuni gen “târgul locurilor de muncă”, acțiuni în cadrul cărora să se
medieze contactul dintre tinerii absolvenți și potențialii angajatori.

 Dezvoltarea de proiecte și programe de finanțare, care să sprijine tinerii în inițiative
private.

 Familiarizarea tinerilor cu proceduri de accesare a locurilor de muncă, instruirea în
conceperea instrumentelor de aplicare pentru un loc de muncă (C.V, Scrisoare de
inten ție), pregătirea în vederea susținerii unui interviu pentru angajarea în muncă.

1.6 Egalizarea șanselor

Egalizarea șanselor include ansamblul de măsuri legislative, servicii sociale, instituții
care asigură pregătirea școlară sau reconversia profesională puse la dispoziția tuturor membrilor
unei societăți/comunități, în mod particular avându -se în vedere per soanele cu dizabilități, astfel
încât să se asigure o autentică valorificare a potențialului psiho -fizic funcțional al acestora.
Egalizarea șanselor susține școlarizarea copiilor cu deficiențe/disabilități în sistemul
general de învățământ în măsura posibilităților materiale și a asigurării unui personal calificat în
cadrul comunității în care își derulează activitatea instituția de învățământ, dar și în funcție de
particularitățile psiho -individuale ale copilului, precum și cuprinderea în sistemul ob ligatoriu de
învățământ a tuturor copiilor indiferent de tipurile de deficiențe/dizabilități.
Pornind de la definițiile anterioare (ale normalizării și egalizării șanselor), se observă o
strânsă interdependență între cei trei termeni, ca și o structurare p iramidală a acestora. Dacă
normalizarea se constituie în scopul general al demersurilor începute de UNESCO pentru
respectarea (și aplicarea) Drepturilor Omului, egalizarea șanselor în vectorul coordonator al
tuturor acțiunilor ce urmează a fi realizate în vederea realizării normalizării, integrarea se
constituie în mijlocul necesar ati ngerii normalizării (T. Vrășmaș și Daunt Mușu 1996).

1.7 Integrarea

În plan socio -cultural și economic integrarea se referă la „ acceptarea necondiționată,
includerea organi că a tuturor persoanelor, luate împreună dar și a fiecărui individ luat
separat, în condițiile unei enorme diversități a acestora, în limitele condiției umane ” (Gherguț
2006 : 17).
Integrarea facută prin educație se definește ca „ ansamblu de măsuri aplic ate categoriilor
de populație ce urmărește înlăturarea segregării sub toate formele (Hudițeanu, apund Cuomo,
2002 : 11) și constituie o tendință dominantă în abordarea persoanelor cu dizabilități, la nivelul
politicilor sociale și educative, reflectând un proces de trecere de la studiere, constatare și

explicare spre instituționalizare și normativizare (prin legi, decl arații și reglementări), devenind o
practică obișnuită atât în lume, cât și în țara noastră.

Integrarea reprezintă o „modalitate instituționalizată de școlarizare a copiilor cu
dizabilități (ca și a altor copii cu cerințe speciale) în școli și clase obi șnuite sau în structuri
școlare cât mai apropiate de cele obișnuite .” (Vrăsmaș, E.; Nicolae, S.; Oprea, V.; Vrăsmaș, T,
2005). Argumentul cel mai important al educatiei integrate este este cel al socializarii. E.
Durkheim defineste educatia ca fiind: "soci alizarea treptata si metodica a tinerei generatii".
Importanță transmiterii normelor, tradițiilor, valorilor, conceptiilor sau a modurilor de
viață de către grup sau de catre societate se regasește în integrarea individului în structurile sale
cu o conduit a adecvată scopurilor sociale fundamentale, respectiv asigurarea ordinii și stabilității
sociale, care sunt foarte importante în funcționarea oricarei colectivități. Modalitățile de
socializare sunt comune tuturor indivizilor din acelasi grup, dar ele dife ră de la o societate la alta,
în raport de particularitățile ei istorice, culturale, religioase si sociale.

1.8 Incluziune

Termenului de incluziune socială este relativ nou , el fiind introdus la Consiliul European
de la Lisabona din anul 2000, prilej cu care a și fost lansată o strategie a Uniunii Europene,
având drept orizont anul 2010, cunoscută ca Procesul sau Strategia Lisabona.

Definiția termenului de incluziune socială prevăzut de legea este „setul de măsuri și
acțiuni multidimensionale din dome niile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii,
educației, sănătății, informării și comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate
combaterii excluziunii sociale”
( sursa https://www.senat.ro/legis/PDF/2006/06L014FC.pdf ).

Incluziunea repezintă toate măsurile și acțiunile desfășurate cu scopul de a asigura ca toți
oamenii să fie capabili să participe în societate, indiferent de originea lor, de : rasa, limbă,
cultură, genul, dizabilitatea, statutul social, vârsta etc.
Scopul primar al incluziunii este cel de a combate discriminarea și excluziunea socială si
implicit, de a respecta drepturile tuturor persoanelor și grupurilor dintr -o societate, a cceptând
diversitatea. Putem spune ca incluziunea socială creează sentimentul apartenenței la comunitate,
îi ajută pe oameni să împărtășească aceleași valori, oferindu -le o identitate.

“Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri și acțiuni
multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației,
sănătății, informării -comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii
excluziunii sociale și asigurării participăr ii active a persoanelor la toate aspectele economice,
sociale, culturale și politice ale societății.” (conform art. 6 lit. cc) din Legea nr. 292/2011 –
Legea asistenței sociale)

Identificarea nevoilor specifice ale grupurilor sărace și vulnerabile este un element cheie
în implementarea de politici de incluziune socială eficiente. Operațional, acest termen poate fi
înțeles și astfel: non-discriminare + acțiune pozitivă = incluziune socială.

Incluziunea si integrarea se află in relație de coabitare, după c um este reprezentat in
enumerare:

 integrarea copiilor cu cerințe speciale are în vedere includerea acestora în clasele
obișnuite, se centrează pe transferul copiilor de la școli separate (așa numitele școli
speciale) la școlileobișnuite din cadrul comunității. Dacă nu se constată o creștere a
interacțiunilor între elevii cu și fără dizabilități sau cu diferențe în învățare, putem
considera că nu este un proc es de integrare școlară reală ci numai o etapă în integrare:
integrarea fizică.

 educația in cluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției
școlare, având ca scop valorificarea optimă a resurselor existente, mai ales a resurselor
umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ
a tuturor elevilor din cadrul une i comunități (aceasta înseamnă că și o școală specială
poate fi incluzivă sau poate dezvolta practiciincluzive în abordarea copiilor).

1.8.1 Politici sociale din România referitoare la incluziunea socială

Incluziunea socială poate fi definită ca un proces ce asigură pentru cei ce se află în riscul
sărăciei și al excluziunii sociale, oportunitățile și resursele necesare pentru a participa la viața
economică, socială și culturală și pentru a se bucura de un s tandard de viață și bunăstare
considerate normale pentru societatea în care se află. Acest proces reprezintă un set de măsuri și
acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă,

locuirii, educației, sănătății, informă rii-comunicării, mobilității, securității, justiției, culturii,
destinate combaterii excluziunii sociale.
În opinia lui Preda Marian (2007) , sărăcia poate fi identificată cu o starea precară a
sănătății, dependența de alcool și droguri, pierderea locuinț ei, ieșirea din instituțiile de ocrotire la
împlinirea vârstei de 18 ani, ieșirea din închisoare, ș.a., sunt factori care contribuie la riscul de
excluziune socială.
În România cele mai vulnerabile grupuri sociale sunt persoanele cu nivel scăzut de
instru ire, persoanele cu handicap, femeile, locuitorii din mediul rural, șomerii de lungă durată,
tinerii ( în special cei care părăsesc instituțiile pentru copii și cei din mediul rural).În limbajul
instituțional românesc, conceptul de incluziune și dezvoltare socială a intrat în uz începând cu
anul 2001, odată cu adoptarea H.G. 829/2002, privind Planul Național Anti -Sărăcie și Promovare
a Incluziunii Sociale – PNAinc.
Unul dintre documentele definitorii pentru lupta împotriva excluziunii sociale și
promovarea incluziunii sociale este JIM (Documentul Comun în domeniul Incluziunii Sociale –
Join Inclusion Memorandum). Acesta a fost elaborat de către Guvernul României împreună cu

Comisia Europeană, în scopul promovării incluziunii sociale și al combaterii sărăciei în Europa.
JIM a pregătit deplina participare a României, după aderare, la metoda deschisă de coordonare în
domeniul incluziunii sociale. (sursa European Commission, Joint report on social inclusion,
summarizing the results of the examination of the Natio nal Action Plans for Social Inclusion
(2003 –2005) ,Communication from the Commission to the Council, the European Parliament,the
European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, COM (2003) 773
final, Brussels, 2003b)
Scopul JIM a fost promovarea susținută a unei societăți coezive și incluzive, creșterea
bunăstării populației, complementar cu resorbția rapidă a problemelor grave de sărăcie extremă
și excluziune socială. Pentru a implementa obiectivele Comisia Europeană și România a u căzut
de acord că investiția în capacitatea administrativă a autorităților naționale, regionale și locale
este o prioritate.

Este, de asemenea, important să fie îmbunătățit semnificativ dialogul și cooperarea între
structurile publice, precum și înt re structurile publice și societatea civilă, partenerii sociali și
ONG. Modelul participării a fost integrat în procesul de elaborare și implementare a politicilor,
planurilor, strategiilor de acțiune, însuși procesul de pregătire a Planului Național Anti -Sărăcie și
Promovarea Incluziunii Sociale fiind fundamentat de un larg dialog social între diferitele
instituții publice, patronate, sindicate, asociații și organizații non -guvernamentale.
Aderarea României la Uniunea Europeană a constituit o prioritate po litică majoră a
întregii societăți românești. România, ca și noile state membre în Uniunea Europeană, a fost
solicitată de către Comisia Europeană să elaboreze Planuri Naționale de Dezvoltare pentru
accesarea Fondurilor de preaderare de tip structural (Pha re, Ispa și Sapard) și, ulterior aderării,
pentru accesarea Instrumentelor Structurale (fonduri structurale și de coeziune ale UE, după data
aderării, în calitate de Stat membru).

România duce o lupta de combatere a excluderii sociale care este continuu co mpletată de
întărirea sistemului de servicii sociale, adresat în special persoanelor vulnerabile din zonele cele
mai sărace ale țării, al persoanelor cu dizabilități, sistemul de sănătate, precum și sprijinul
acordat orfanilor și copiilor abandonați.
Docum entele politice și instrumentele financiare (fondurile structurale) ce vizează
pregătirea pentru politica europeană de ocupare a forței de muncă fac referire la învățarea
permanentă și au la bază planul național de acțiune pentru ocuparea forței de muncă, cuprins, la
rândul lui, în prioritățile naționale de dezvoltare.
Măsurile pentru sprijinirea incluziunii sociale pentru grupurile vulnerabile sunt cuprinse
în pilonul resurse umane, și privesc: educația preșcolară, educația cetățenească activă, prevenirea
eșecului și abandonului școlar, acordarea unei a doua șanse de școlarizare adulților, eliminarea
discriminării de gen, sprijin pentru organizațiile societății civile etc., și sunt puternic conectate cu
problemele legate de angajarea forței de muncă, comba terea discriminării și a inegalităților pe
piața muncii.
Incluziunea socială a persoanelor aparținând grupurilor vulnerabile, facilitarea accesului
lor pe piața muncii și promovarea unei societății inclusive, prin care să se asigure bunăstarea
tuturor cetă țenilor săi, reprezintă un obiectiv important al României.

Capitolul 2.
Instituții de protecție socială pentru persoanele cu dizabilități

2.1 Instituții de protecție socială

Protecția socială poate fi definită „un ansamblu de politici, măsuri, instituții, organisme
care asigură sprijinul persoanelor și grupurilor aflate în dificultate și care nu pot să realizeze prin
efort propriu condiții normale, minime de viață” (Cătălin Zamfir și Lazăr Vlă sceanu 1993 : 465)
sau „ protecția socială reprezintă un ansamblu de acțiuni, decizii și măsuri întreprinse de
societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente
considerate ca riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populației” (Luana Miruna Pop 2002
: 552) .
Putem concluziona că, prin protecție socială se înțelege ansamblul instituțiilor,
structurilor și rețelelor de servicii, al acțiunilor destinate creării unor condiții normale de viață
pentru toți membrii unei societăți și mai ales pentru cei cu resurse și capacități reduse de
autorealizare .
Datorită unei concepții cultural -cognitive asupra instituțiilor de protecție socială se
accentuează rolul fundamental jucat de construcția mediată socială a unui cadru comun de
semnificații. Putem spune că din punct de vedere sociologic, ins tituția reprezintă un „ansamblu
de reguli care organizează societatea sau unele din instanțele acesteia” (Gilles Ferréol si altii,
1998), reguli de influențare și control social ale comportamentelor individuale, modele specifice
de organizare stabilite și desfășurarea interacțiunilor dintre indivizi și grupuri sociale, orientate
spre satisfacerea unor nevoi de baza, a unor valori și interese cu importanța esentială, strategică
pentru menținerea colectivităților sociale, a socieății în ansamblu.
E. Durkheim si școala sa, dezvoltă teoria că instituțiile sunt moduri de a acționa, a gândi
și a simți, și ca orice fapt social, au o influență constrângătoare asupra individului, venită din
exteriorul acestuia, acționează cu o existență proprie, independentă de mani festările individuale,
de asemenea sunt distinctive pentru un grup dat, fiind relativ acceptate de toți membrii acestui
grup.

În această interpretare comportamentele individuale instituționalizate sunt sancționate in
mod explicit și eficient de către o aut oritate special desemnată de colectivitate în acest scop.

În aplicarea și fundamentarea măsurilor de protecție socială, statul român a urmărit
respectarea prevederilor Constituției României referitoare la drepturilor omului, precum și o serie
de alte principii, prin tre care se menționează existența protecției demnității umane,
universalitatea măsurilor de protecție socială, promovarea principiilor solidarității și justiției
sociale, promovarea parteneriatului social ca mijloc central și de eficientizare a tuturor măsurilor
de politică și protecție socială, tre cerea treptată de la descentralizarea realizării protecției sociale
și, odată cu aceasta, angajarea în activitatea de protecție socială a agenților economici, a
unităților adminstrației publice locale, a instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale, a
societăților de caritate și a persoanelor fizice prin contribuții materiale, bănești și sociale ale
acestora într -un cadru legal adecvat .
Astfel putem să facem următoarea ierarhizare a instituțiilor de protecție socială:
La nivel central, autoritatea care elaborează politica de asistență socială și stabilește
strategia natională de dezvoltare este Ministerul Muncii, Familiei si Egalității de Șanse . In
cadrul ministerului există:
Observatorul Social – instituție publica cu personalitate juridică, care are drept scop
eficientizarea procesului de elaborare și implementare a politicilor sociale la nivel național.
Inspecția Socială – are ca scop controlul implementării legislației in domeniu, precum
și inspectarea activității instituțiilor publice și privat e, responsabile cu furnizarea prestațiilor și
serviciilor sociale.
Agenția Natională pentru Prestații Sociale , ca organ de specialitate cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, cu scopul creării unui
sistem unitar privind administrarea procesului de acordare a prestațiilor sociale.
La nivel județean instituțiile cu responsabilități în domeniul asistenței sociale sunt: