Istorie și spiritualitate în Bizan țul mijlociu și târziu [617908]

Istorie și spiritualitate în Bizan țul mijlociu și târziu

IOAN OCTAVIAN RUDEANU

ISTORIE ȘI SPIRITUALITATE
ÎN BIZAN ȚUL MIJLOCIU ȘI TÂRZIU

Ioan Octavian RUDEANU

2
Coperta: Ovidiu Mari ș
Coperta 1: Asediul Consta ntinopolului de la Moldovi ța, sec XVI
(detaliu)

© Editura C ĂLĂUZA
© I.O. RUDEANU

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
RUDEANU, IOAN OCTAVIAN
Istorie și spiritualitate în Bizan țul Mijlociu și Târziu /
Ioan Octavian Rudeanu – Deva : Cãlãuza, 2003
ISBN 973-9331-96-3

94 (495.02)

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

3

Pr. Dr. IOAN OCTAVIAN RUDEANU

ISTORIE ȘI SPIRITUALITATE
ÎN BIZAN ȚUL MIJLOCIU ȘI TÂRZIU

Editura CÃLÃUZA

Ioan Octavian RUDEANU

4

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

5

PREFAȚĂ

Străbătând cuprinsul prezentului volum am ramas uimit de
bogăția de date istorice, ca și de multele probleme pe care le ridic ă
viața religioas ă contemporan ă. Cea mai important ă îmi pare
Ecumenismul, care se bucur ă de aten ție, dar mai ales de
considera ția ce pare a fi edificatoare și favorabil ă soluționării lui,
datorită competen ței și obiectivit ății autorului, care se dovede ște un
credincios fidel ortodox dar și om de știință competent.
Prin tot cuprinsul s ău, volumul justific ă consemnarea din titlu:
și spiritualitate. Realmente și deosebit de important fiindc ă reține
că volumul nu este numai istorie ci și spiritualitate, cât timp avem
considera țiile personale ale autorului, cu caracter de filozofie a
istoriei și a religiei.
Textul edificator ce red ă profilul spiritual al volumului este
următorul:
„Istoria, în general, este știința cu cel mai înc ărcat material de
cercetare, fiindc ă încearcă să cuprindă în sfera sa întregul trecut
istoric al omenirii” (pag. 5) . Este pe deplin evident c ă autorul are o
concepție elevată asupra istoriei ca știință, dar important este c ă el
o și realizeaz ă la un nivel înalt și util judec ății istorice de major ă
importanță. Mă opresc la un singur exemplu, la un text ce clarific ă
schisma și face o referin ță binevenit ă la o problem ă actuală:
,,Spre înțelegerea schismei trebuie luat în considerare și faptul
că în Imperiu și în Biserica R ăsăriteană s-a conturat un curent slav
prin încre știnarea slavilor și creșterea lor numeric ă în cadrul
bisericii… Pentru zile le noastre în care curentul ecumenist se

Ioan Octavian RUDEANU

6promoveaz ă și se accentueaz ă, e bine s ă cunoaștem originea
schismei, c ăci numai a șa se poate remedia un astfel de eveniment
nefericit” (pag. 23).
Din acest text reiese pozi ția autorului, I.O. Rudeanu, care, ca
preot ortodox modern, red ă, fără părtinire, datele istorice cu just ă și
elevată concepție: Adevărul istoric trebuie redat și recunoscut, căci
numai astfel în țelegem devierile nefavorabile, care ar putea fi
corectate.
Atitudinea obiectiv ă, superioar ă a autorului, preot ortodox,
loan Octavian Rudeanu, se confirmî în text, când, dup ă ce elogiaz ă
rezultatele Sinodului al VI-lea, men ționează și grava deficien ță prin
care: ,,curtea imperial ă bizantină a întrecut în practici anticre știne
curțile păgâne” ci formuleaz ă splendidul mesaj la adresa
Creștinismului actual, am put ea spune al Mileniului III: ,,Când
divergențele de credin ță sporesc și se adâncesc în sfera lumii
creștine, noi trebuie s ă ținem cont de aceasta spre a evita ura
generatoare de du șmănie ce compromite credin ța și neagă calitatea
de creștini”.
Lupta pentru ap ărarea și promovarea dreptei noastre credin țe
ortodoxe se impune a r ămâne neclintit ă, dar nu trebuie s ă pierdem
din vedere ,,a ne comporta ca autentici cre știni” (pag. 14).
Tot cu gândul la Mileniul III, autorul, f ace o analiz ă
rezumativ ă cruciadelor, dup ă care concepe și formuleaz ă
următoarele concluzii și îndrumări: ,,între consecin țele negative,
notăm scăderea moralit ății și a disciplinei biserice ști, dar mai ales
slăbirea con științei unității bisericii, mai ales dup ă cruciada a IV-a
când dezbinarea dintre Biserica R ăsăritului și Biserica Apusului s-a
adâncit cu adev ărat.
Indiscutabil c ă și cruciadele au adâncit pr ăpastia deschis ă de
Marea Schism ă din 1054, dar acum la început de Mileniul III cu

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

7inițiativele proiectelor ecumenice concepute, ne intereseaz ă erorile
săvârșite. Valoroase sunt și învățămintele ce ne pot fi sugerate.
Dacă cruciadele au adâncit diferen țele în numele unor dogme,
azi putem spune c ă în numele principiilor de baz ă ale
creștinismului se cade a depune efor turi pentru unitatea credin ței.
Dacă în trecut credincio șii apuseni au umilit Constantinopolul
datorită unor interese politice, ast ăzi să încercăm a alia Occidentul
la o prosperare a credin ței creștine pe lâng ă Patriarhia Ecumenic ă.
Dacă cruciadele au însemnat în trecut dezbinare în cre știnism
în numele devo țiunii lui Hristos, acum e timpul s ă luptăm pentru
întronarea unit ății creștine, prin credin ță și dragostea întru Hristos,
căci dezbina ți, pierdem mult în concuren ța deschis ă de Marile
Religii ale lumii” (pag. 51-53).
Acest mesaj dovede ște o dată mai mult c ă istoria, ca știintă,
poate fi considerat ă și valorificat ă drept un tezaur pedagogic, din
care se pot desprinde îndrum ări și corective pentru bunul mers,
pentru progres în istoria omenirii.
Tot acest mesaj consacr ă autorul, pe preotul ortodox loan
Octavian Rudeanu, drept un model de istoric-pedagog, adică de
istoric ce adevere ște că Istoria este și un izvor de educare și
îndrumare a omenirii, prin istorici misionari, cum de fapt este și
autorul prezentei c ărți.
Prof. Victor ISAC

Ioan Octavian RUDEANU

8

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

9

EUROPA LA CUMP ĂNA SECOLELOR VIII-IX.
ÎNTRE DOU Ă IMPERII

Ne aflăm acum în anii imediat urm ători trecerii din mileniul
doi în mileniul al treilea, și de aceea sunt foarte frecvente
comentariile referitoare la acest eveniment. De aceea
considerăm aceasta un bun prilej de a ne referi la istoria
Bizanțului de la cump ăna secolelor VIII și IX, surprinzând acele
evenimente care au avut o importan ță majoră pentru istoria
Europei și chiar pentru cea universal ă. Astfel, actul cel mai
important, este f ără îndoială, încoronarea lui Carol cel Mare de
către papa Leon al III-lea în Catedrala Sfântul Petru de la Roma,
ca împărat al Imperiului Roman, în ajunul Cr ăciunului anului
800.
Până la aceast ă dată, cu toate fluctua țiile și schimbările pe
care le-au suferit hotarele Imperiului, Bizan țul se putea
considera mo ștenitorul și continuatorul Imperiului roman.
Încoronarea de la Roma deschide, îns ă, o nouă pagină a istoriei
universale în care Imperiul Roman va apar ține Apusului, sub
forma imperiului lui Carol cel Mare, iar Imperiul Bizantin, de și
mai avea sub autoritate provinciile de sud ale Italiei, î și continuă
firul istoric doar ca reprezentant al R ăsă
ritului.
Prin semnifica ția deosebit ă pe care o de ține pentru cursul
istoriei, consider ăm că trebuie acordat un interes sporit laturii
religioase a evenimentelor. De ce n-am recunoa ște că anul 800
este un antecedent și chiar premerg ător anului 1054, când a avut

Ioan Octavian RUDEANU

10loc Marea Schism ă? E adev ărat că în anul 800 a avut loc
scindarea principal ă, de ordin politic, distingându-se dou ă
imperii: de Apus și de Răsărit, dar motivele principale, dup ă
opinia noastr ă, au fost de ordin religios.
Se impune, astfel, a recunoa ște că în secolul al VIII-lea, în
Imperiul Bizantin a predomin at iconoclasmul cu eliminarea
radicală a icoanelor și a tot ce împodobea bisericile, a
călugărilor și chiar a marilor ierarhi, fideli sinoadelor, ceva cu
totul străin zonei apusene pastorat ă de papii Romei. Inevitabil s-
a produs o r ăceală între cele dou ă focare ale cre știnismului, iar,
după cum era și normal, Roma a protestat atât împotriva
doctrinei iconoclaste cât și împotriva persecu țiilor la care au fost
impuși drept credincio șii.
Să luăm în considerare c ă Roma, ca institu ție religioas ă,
avea nevoie de un protector politic, știindu-se c ă era năvălirilor
barbare și a celor islamice era înc ă în vigoare. În acest climat
istoric, Roma și-a căutat sprijin și l-a găsit în cel mai prestigios
regat al epocii, cel franc, pa tronat de dinastia carolingian ă, care
își dobândise și ea, deja, o faim ă deosebită. La rândul s ău Carol
cel Mare n-a fost lipsit de orgoliu, ceea ce explic ă dorința și
faptul de a s ărbători Nașterea Domnului la Roma. Nu s-au
păstrat documente, dar nu-i exclus ca vizita și chiar încoronarea
să fi fost convenite și pregătite efectiv. Ceea ce a fost și pare
până azi ceva neprev ăzut, o surpriz ă pentru public, e posibil s ă fi
fost un act diplomatic bine preg ătit. Important este c ă
încoronarea a fost primit ă cu entuziasm de întreaga asisten ță, ce
i-a adresat împ ăratului călduroase ur ări.
Încoronarea n-a atras dup ă sine noi puteri și nici noi titluri.
Carol cel Mare a r ămas rege al francilor și al lombarzilor și a
devenit simplu patrician roman, dar cu toate acestea contextul

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

11istoric l-a impulsionat spre o înalt ă demnitate. Condi țiile ce l-au
favorizat sunt prezentate de bizantinologul A.A. Vasiliev astfel: „Relațiile lui Carol cu Imperiul bizantin începuser ă cu mult
înaintea anului 800. În anul 781 au fost angajate negocieri în
vederea c ăsătoriei Rotrundei fiica lui Carol pe care grecii o
numesc Eruthro, cu Constantin, declarat împ ărat al Bizan țului,
deși la acea dat ă nu avea decât vârsta de 12 ani. Evident, mama
acestuia Irina, conducea de fapt imperiul și tot ea a fost cea
care a întrerupt tratativele.
În 797 Irina îl detroneaz ă pe împăratul legitim de și era
propriul s ău fiu și devine st ăpâna absolut ă a Imperiului. Acest
îndrăzneț act era în contradic ție absolut ă cu tradi țiile
Imperiului Roman, în care niciodat ă n-a domnit o femeie cu
depline puteri imperiale. În vederile lui Carol și ale papei Leon,
tronul imperial era vacant. A șa se ocupa tronul liber al
Imperiului Roman, ca urma ș legitim nu al lui Romulus August,
ultimul împ ărat, ci al lui Leon al IV-lea, Heraclius, Iustinian,
Theodosie și Constantin cel Mare, împ ărații laturii orientale a
Bizanțului.
O confirmare interesant ă a acestei concep ții o constituie
următorul fapt: în analele o ccidentale privind anul 800 și anii
următori, care relateaz ă asupra domniilor Imperiului Bizantin,
numele Carol figureaz ă după Constantin al VI-lea (780-797).
Într-o scrisoare celebr ă adresată lui Carol în iunie 779 se
semnala c ă din cele trei puteri supreme ale epocii, dou ă din ele,
papalitatea și Bizanțul trec printr-o criz ă extraordinar ă și drept
consecință se adresa lui Carol: «Tu e ști singurul care prezin ți
salvarea bisericilor lui Hristos. Numai tu po ți fi răzbunătorul
crimelor, salvatorul r ătăcirilor, consolatorul celor în suferin ță,

Ioan Octavian RUDEANU

12numai tu e ști cel căruia îi revine salvarea celor buni »”
(Vasiliev, 1932, 353-354).
Constatăm cu regret c ă scrisoarea men ționată constituie un
rechizitoriu dur și sever la adresa cur ții imperiale bizantine, cu
obligația de a recunoa ște că a fost deplin justificat ă. Dovadă stau
evenimentele din preajma anului 800, profund imorale, toate sub
auspiciile Irinei. Ea a fost primit ă la palat de Constantin al VI-
lea, fiind chiar asociat ă în atribu țiile puterii, în anul 792. De la
bun început s-a dedat la intrig i, atât spre compromiterea
împăratului cât și a propriului ei fiu. R ăutatea ei se dovede ște pe
deplin, căci îndeamn ă și îl determin ă pe Constantin al VI-lea s ă
dispună orbirea unchiului s ău, cezarul Nikephoros și tăierea
limbii la al ți patru colaboratori, pe motiv c ă erau iconocla ști.
În anul 797, când Irina constat ă că autoritatea împ ăratului
era în declin, organizeaz ă o revolt ă prin care reu șește să-l
aresteze. Ea dispune orbirea și exilarea lui din palat, preluând ea
toată puterea politic ă sub titlul de basileus . Incapacitatea ei în
probleme administrative și financiare atrage dup ă sine
compromiterea și complotul prin care este înl ăturată în anul 802.
În secolul al IX-lea se reia firul împ ăraților prin Nikephor I
Genikos (802-811), care face efortu ri disperate spre redresarea
decăderii economice provocate de Irina. Ca m ăsuri principale, se
introduce anularea tuturor scutirilor fiscale și vamale, ca și, de
asemenea, reactualizarea pl ăților unor impozite obligatorii
tuturor. Prin aceasta s-a realizat refacerea tezaurul imperiului, defavoriza ți fiind doar cei cu venituri mari. S-au hot ărât taxe
vamale sectorului comercial și s-au anulat scutirile fiscale la
veniturile m ănăstirilor și a bisericilor. Cu redresarea financiar ă,
evident c ă s-a putut înt ări armata, asigurându-se ap ărarea
granițelor și ordinea intern ă.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

13În politica extern ă, toată perioada de tranzi ție de la un secol
la altul a fost favorabil ă lui Carol cel Mare, și, prin el,
consolidării noului, și deja celebrului, Imperiu Roman al
Apusului.
Irina însu și, în 798, prin tratative diplomatice a cedat lui
Carol cel Mare autoritatea as upra ducatului de Benevent și
Istria, iar Carol îi recunoa ște stăpânirea asupra Croa ției. Suntem
astfel în plin Ev Mediu când statele erau feude ale împ ăratului
sau regelui ce dispunea de teritoriul lor.
Secolul al IX-lea se scurge în favoarea cre șterii și
consolidării Imperiului Roman de Apus. În prim ăvara anului
803 o delega ție bizantin ă s-a deplasat la curtea imperial ă din
Aachen, purtând tratative pa șnice și onorabile, prin care Italia se
împărțea între cele dou ă imperii. S-a conceput un tratat prin care
Bizanțului îi reveneau: Vene ția, Dalma ția maritim ă, Calabria și
Sicilia, iar Istria, Ravenna, Pentapolis și Roma erau preluate de
Imperiul Apusean. Tratat ul nu s-a semnat fiindc ă bizantinilor nu
le-a convenit cons acrarea titlului de împ ărat regelui Carol cel
Mare, dar pe parcurs acesta i-a revenit total, fiindu-i unanim
recunoscut, astfel încât Italia a fost împ ărțită între cele imperii:
Roma cu partea nordic ă a revenit Imperiului Roman Occidental,
iar sudul a r ămas în continuare Bizan țului.
Fiindcă în istoria Bizan țului urmărim în mod deosebit latura
religioasă, nu putem pierde din vedere c ă Iconoclasmul a adus
mari prejudicii imperiului di n punct de vedere politic. Du șmănia
și luptele crunte dintre cele dou ă curente, iconoclast și
antiiconoclast, au condus spre persecu ții și crime oribile ce au
fost patronate de curtea imperial ă și victime au c ăzut
credincioși, clerici, patriarhi și chiar împ ărați. Aceste
manifestări total imorale, au compromis Imperiul bizantin, și în

Ioan Octavian RUDEANU

14acest fel, tot în numele credin ței creștine, Occidentul s-a
considerat justificat a se îndep ărta de Bizan ț.
Pe lângă prejudiciile de ordin po litic, Iconoclasmul a fost
deficitar și artei, re ținând în acest sens din partea istoricului
nostru Nicolae Iorga urm ătoarele: „Iconoclasmul trebuia s ă
determine ivirea unei arte noi. Dup ă ce nu numai c ă au fost
distruse reprezent ările lui Hristos și ale Fecioarei (pe care
preferau s ă o numeasc ă numai născătoarea lui Hristos), a fost
chiar interzis ă continuarea meseriei de zugrav de icoane, de și
erau unii celebrii ca un oarecare Laz ăr. Oamenii din vremea
aceasta s-au îndreptat spre antichitate și spre realit ățile naturii,
interpretate tot în acela și sens, întorcându-se spre amintirile
istorice, pentru a avea o pictur ă nouă. În locul frescelor
reprezentând sinoade, erau înf ățișate spectacole de circ.
Partizanii tradi ției se indignau s ă vadă în biserici p ăsări și
animale, totu și au existat arti ști care au știut să scoată de aici
cele mai frumoase efecte de ornamentare.
Toate acestea nu i-au împiedicat îns ă pe umilii arti ști (care
se ascundeau prin m ănăstirile ce sc ăpaseră de persecu ție, mai
ales în provincii, sau cei care tr ăiau liberi, fie chiar în refugii
rupestre, fie sub arabi sau în Italia meridional ă) să urmeze mai
înainte vechea lor practic ă obișnuită, coborâtă din ce în ce mai
mult pân ă la folclor și însuflețită de un spirit viu de satir ă
contra adversarilor biruitori pentru moment” (Iorga, 1974, 267-
268).
Constatăm cu durere c ă Iconoclasmul n-a fost numai un
dușman al unui gen de credin ță ci și al unei categorii de oameni
aleși, de tainici creatori de opere de art ă. Frumosul este valoarea
fundamental ă a spiritualit ății umane, al ături de Adev ăr și Bine,
care sunt prev ăzute și susținute de textele biblice. Dac ă

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

15Frumosul, nu este specificat nu înseamn ă că el nu poate fi
păstrat și cultivat și în cadrul credin ței. Negarea Frumosului și,
odată cu el și a creatorilor de frumos, este o grav ă aberație a
Iconoclasmului, pe care o semnal ăm cu durere, fiindc ă provine
din partea unor oameni foarte credincio și. Ori, autentic religios
și adevărat creștin nu poate fi ceea ce provoac ă suferință omului
și aproapelui nostru.
Nu putem pierde din vedere c ă Iconoclasmul constituie și în
zilele noastre o problem ă de ordin religios și creștinesc. În
ortodoxie Iconoclasmul este ex clus, cultul icoanelor fiind
respectat cu mult devotament. Contrar ortodoxismului,
reformații și neoprotestan ții exclud radical orice imagine sfânt ă.
Catolicismul se situeaz ă pe o pozi ție mijlocie având imagini prin
picturi sau sculptur i, pe care le ador ă, fac închin ăciuni cu
semnul crucii dar nu le s ărută ca în ortodoxism. Oricum,
manifestările iconoclaste di n zilele noastre nu mai constituie un
motiv de rivalitate, cu atât mai mult de du șmănie ca în trecut.
Nu putem pierde din vedere c ă în acea perioad ă de cumpănă
a celor dou ă secole, VIII și IX, pe lâng ă Iconoclasm, dar
provocat de el, a mai ap ărut o diversiune religioas ă tot cu
implicație politic ă, prin Mi șcarea studit ă. Ea apare ca for ță
socială bine conturat ă în anul 787 când Irina, doar în calitate de
sfetnic al lui Constantin al VI-lea, sus ține și apoi reu șește
transferul unor c ălugăr i d e l a m ănăstirea Saklendion din
Bithinia, la m ănăstirea Studios din Constantinopol, având în
frunte stare ț pe călugărul Platon. Astfel, mi șcarea studit ă ia
naștere în sânul c ălugărilor angaja ți în lupta pentru cultul
icoanelor.
Pe considerentul c ă factorii politici s-au implicat în lupta
dintre cei care sus țineau și cei care erau contra icoanelor, fiind

Ioan Octavian RUDEANU

16uneori favorabili iconocla știlor, studi ții au pretins s ă fie
reprezentan ți și politic, cu influen ță și chiar putere de decizie
pentru combaterea radical ă a Iconoclasmului și împuternicirea
celor drept credincio și. Spre a fi siguri au pretins separarea
totală față de stat și excluderea conduc ătorilor imperiului de la
orice reuniuni în care se dezbat probleme dogmatice. În termenii zilelor noastre, Mi șcarea studit ă se pretindea a fi un stat în stat,
la nivel egal de competen ță și autoritate. A fost o mi șcare
prototipic extremist ă, căci pretindea dreptul de a se amesteca în
conducerea statului , dar statul s ă nu aibă dreptul de a se
amesteca în problemele sale. Printre altele, aspira la dreptul ca organizarea clerului s ă fie transferat ă Mișcării. Cu astfel de
pretenții neînțelegerile și chiar conflictele dintre stat și Mișcare
au fost inevitabile.
Așa se explic ă faptul că în timpul domniei lui Nikephor I
s-au luat m ăsuri împotriva c ălugărilor studi ți, aceștia
manifestându- și mânia fa ță de curtea imperial
ă, unii dintre ei
fiind exila ți. Următorul împ ărat, Mihai I Rangabe (811-813),
realizează o împăcare și chiar o colaborare cu abatele Theodor,
cunoscut ca șef spiritual studit. În felul acesta, to ți exilații sunt
restabiliți și admiși în Constantinopol. Din punct de vedere
religios se reu șește instaurarea unei lini ști depline privind buna
înțelegere cu patriarhul Nikephor.
Din nefericire, domnia lui Mihai I a fost de scurt ă durată,
acestuia urmându-i la domnie Le on al V-lea Armeanul (813-
820), un adept al iconoclasmului. De pe o pozi ție relativ neutr ă,
Leon al V-lea convoac ă în 814 la palatul imp erial o reuniune, la
care să ia parte, atât adep ții cât și rivalii cultului icoanelor. S-a
întâmplat ceea ce era de a șteptat.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

17Studiții fanatici s-au situat pe o pozi ție extremist ă pretinzând
condamnarea iconocla știlor. Cât timp discu țiile s-au desf ășurat
strict numai pe plan religios, nu s-a întâmplat nimic deosebit, totul fiind limitat. Situa ția s-a schimbat radical când studi ții în
frunte cu abatele Theodor au pretins împ ăratului separarea total ă
a bisericii de stat și evident excluderea împ ăratului de la
dezbaterea problemelor de ordin religios. Studi ții au avut acest
curaj, fiindc ă aveau de partea lor pe patriarhul Nikephor.
Consecințele au fost cele prev ăzute. Prin tradi ție împărații s-
au implicat profund în via ța religioas ă, patronând sinoade și
susținând material constr uirea de biserici și catedrale. Astfel c ă
Leon al V-lea a fost profund tulburat și a luat m ăsuri drastice,
exilând pe patria rhul Nikephor și instaurând pe Theodotos
Melissenos Kassitero s, patriarh, f ără o opinie teologic ă
categorică și admițând ceea ce hot ăra împăratul. Acesta era,
după spusele c ălugărului ortodox Georgios Hamartolos: „un om
mai tă
cut decât pe ștele și mai dăunător decât broasca râioas ă”
(Dașkov, 1999, 193). În aceste condi ții este convocat ă o
conferință în aprilie 815, la palatul imperial în care se recuno ștea
hotărârea conciliului din 754 pr in care era recunoscut
iconoclasmul. El n-a fost restau rat în gloria lui anterioar ă dar a
fost totuși recunoscut ca religie oficial ă. Eroarea de credin ță s-a
verificat, dat fiind c ă majoritatea bisericilor au p ăstrat cultul
icoanelor, dar f ără luptă deschisă iconoclaștilor, care, la rândul
lor fiind în minoritate, nu s-au mai manifestat violent.
Ținând cont de aceast ă stare de fapt putem conchide c ă
trecerea de la secolul al V III-lea la secolul al IX-lea s-a f ăcut
turbulent și cu măsuri de for ță, dar la pu țin timp dup ă, din punct
de vedere religios, s-a ajuns la o stare de echilibru în care Ortodoxia și-a urmat drumul s ău, fiindcă cele dou ă curente se

Ioan Octavian RUDEANU

18contraziceau, dar dovedeau t ărie de credin ță. Eroarea studi ților
rămâne o înv ățătură de mare importan ță, pe care Biserica
Ortodoxă Română și-a însușit-o și a ținut cont de ea în toat ă
istoria ei, respectiv, colaborarea Bisericii cu Statul f ără a se
implica în problemele majore de conducere.
Tot la început de secol, re spectiv în anul 812, o solie
bizantină a dus tratative la Aache n, recunoscându-se pe deplin
autoritatea lui Carol cel Mare ca împ ărat al Imperiului de Apus,
după cum acesta recuno ștea un Imperiu al R ăsăritului sub
autoritatea Bizan țului. În acest fel se clarific ă situația politică a
Europei dominat ă de cele dou ă imperii cre știne, ce aveau s ă
lupte din greu atât cu expansiunea islamic ă în partea de sud, cât
și cu ultimele n ăvăliri din nord ale unor triburi barbare.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

19

CRIZELE DINASTICE.
DRAMA BIZANTIN Ă

Istoria în general, este știința cu cel mai înc ărcat material de
cercetare, fiindc ă încearcă să cuprindă în sfera sa întregul trecut
istoric al omenirii. Specificând c ă se selecționează numai ceea
ce are calitatea de „istoric” înseamn ă că se rețin numai fapte,
evenimente și personalit ăți cu rol deosebit, și deci, de o anumit ă
importanță pentru a cunoa ște desfășurarea și evoluția în timp a
vieții umane sub diversele genuri de societ ăți.
Istoria Bizan țului constituie o parte din trecutul istoric al
omenirii, cu un con ținut extrem de complicat, acest stat fiind
moștenitorul unui imperiu glorios, pe care a f ăcut eforturi
disperate de a-l continua și a-l reproduce, nereu șind, însă, din
cauza pozi ției geografice, fiind aflat la interferen ța celor dou ă
continente, dar mai ales din cauza diversit ății erorilor s ăvârșite
de cei care aveau menirea de a-l conduce.
Luptele pentru putere în istoria Bizan țului au fost
permanente și îndeosebi din cauze interne și se pare c ă în nici o
altă parte nu au fost atât de multe și atât de crunte, dominate
excesiv de crime dintre cele mai josnice.
La baza tuturor asasinatelor au stat sl ăbiciunea și
instabilitatea dinastiilor. Un caz tipic avem la începutul secolului al IX-lea când are loc un vid dinastic. Irina este ultimul reprezentat al dinastiei isauriene, iar cel ce o înlocuie ște,

Ioan Octavian RUDEANU

20organizatorul complotului de palat era Nikephor, ministru al
finanțelor. Acesta nu avea un trecut eroic de lupt ător sau
conducător de oști, nu avea înainta și celebri, ci era doar un
intrus ambi țios, favorizat de patria rhul Tanasios, care l-a și
proclamat și încoronat împ ărat. Demn de re ținut că factorul
religios s-a implicat în aceast ă schimbare de domnie, dovedind
și confirmând c ă în Imperiul Bizantin a existat o interferen ță
strânsă între viața religioas ă și cea politic ă. Așa se explic ă de ce
istoria politic ă nu poate fi recunoscut ă fără cea religioas ă și tot
la fel cea religioas ă fără cea politic ă.
Secolul al VIII-lea a fost zbuciumat din cauza
iconoclasmului, deci a f actorului religios atr ăgând dup ă sine o
eră zbuciumat ă a vieții politice. Secolul al IX-lea a început agitat
din cauza atentatului politic prin care a fost înl ăturată și
surghiunit ă împărăteasa Irina. În aceste condi ții s-a conturat în
mod clar o criz ă dinastică ce poate fi luat ă în considerare și
apreciată drept una din gravele deficien țe a întregii istorii a
Imperiului Bizantin. În lipsa unui statut juridic privind
succesiunea la domnie, se instaureaz ă improvizatul Nikephor I,
fără a fi aparținut unei dinastii sau f ără să fi putut inaugura una.
Incontestabil, de bun ă credință fiind, s-a angajat într-o
campanie împotriva bulgar ilor ce organizau expedi ții de prad ă în
imperiu.
După succese în prima faz ă, tocmai în timpul retragerii c ătre
Constantinopol, într-o zon ă extrem de periculoas ă a defileurilor
Munților Balcani, sufer ă pierderi masive și în cele din urm ă cade
prizonier. Fiul s ău, Staurakios scap ă cu viață, dar este r ănit grav.
Este totuși declarat împ ărat, dar nu domne ște decât câteva luni
în cursul anului 811, încât nu se poate vorbi de inaugurarea unei
noi dinastii.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

21În aceste condi ții, ca de multe ori în istoria imperiului,
armata, cu de la sine putere î și proclam ă împărat pe Mihai I
Rangabe (811-813), ginerele lui Nikephor I. El nu r ămâne în
istorie decât prin faptul c ă o delegație a sa îl recunoa ște pe Carol
cel Mare împ ărat al Imperiului Roman de Apus.
Întrucât nu face fa ță situației dificile a imperiului, se retrage
de la domnie și își alege ca ad ăpost o mănăstire. Dat fiind c ă
imperiul era amenin țat de invazii str ăine, armata reprezint ă
singurul factor salvator. În z ona Asiei Mici se afla unitatea
militară cea mai prestigioas ă și mai bine organizat ă, având
conducător un strateg str ălucit, cu numeroase victorii
înregistrate, numit Leon și care va fi proclamat împ ărat.
Constatăm astfel, c ă de la căderea Irinei urmeaz ă doar împ ărați
de conjunctur ă, încât dinastia Isaurian ă, datând din 711, se
consideră încheiată în 802, iar de la aceast ă dată urmează o criză
dinastică ce dureaz ă până în anul 820, când prin Mihai al II-lea
se consider ă a se fi inaugurat dinastia amorian ă, de unii istorici
numită și frigiană.
În perioada crizei dinasti ce Leon al V-lea Armeanul reu șește
o domnie de 7 ani (813-820), peri colul cel mai mare pentru
imperiu la aceast ă dată venind din partea bulgarilor, condu și de
hanul Krum, în a c ărui expedi ții a căzut și împăratul Nikephor I.
Noul împ ărat Leon al V-lea Armeanul și-a dat seama de
pericol ca și de faptul c ă nu era suficient de preg ătit, astfel c ă nu
a încercat o lupt ă deschisă împotriva bulgarilor ci se apropiau de
bizanț. La adăpostul zidului salvator Împ ăratul, cunoscând
mentalitatea bulgarilor care propun eau biruri grele spre a se
retrage, le-a oferit tratative. Preten țiile bulgare se anun țau a fi
mari constând dintr-o cantitate enorm ă de bani, aur, stofe
scumpe și fecioare pe ales.

Ioan Octavian RUDEANU

22La consfătuirea cu consilierii s ăi împăratul a propus ca în
condițiile de preg ătire ale tratativelor, s ă pregătească asasinarea
hanului bulgar Krum. Atentatul n-a reu șit și drept consecin ță a
avut loc o ac țiune crunt ă de pedepsire, ce merit ă a fi redat ă
fiindcă reprezint ă o stare de fapt dramatic ă pe care o suportau
teritoriile Imperiului Bizantin din afara zidurilor capitalei.
O redăm conform textului istoricului Nicolae B ănescu dup ă
cum urmeaz ă: „Hanul se r ăzbună cumplit. El porunci a doua zi
să se înceap ă pârjolul. Bulgarii arser ă bisericile și mănăstirile
de dincolo de ziduri, palatele și casele de la Sf. Marnas,
sfărâmară columnele, luând cu dân șii statuile din metal și
plumbul și măcelăriră populația. Prădară apoi ora șele pe
țărmul Propontidei.
La Selymbria d ărâmară până la pământ castrul, arser ă
bisericile și casele, acela și lucru îl f ăcură la Daoniu, iar la
Heracleia, neputând lua cetatea, arser ă toate casele din port și
de la margini. Pârjolul ajunsese apoi Rhaemdestum, Aprum, până la regiunea Ganos. Aflând acolo în mun ți lume mult ă
ascunsă și aproape toate turmele Traciei, m ăcelăriră o bună
parte din oameni, luându-i pe ceilal ți robi. Pe urmele lor, pân ă
la Adrianopol r ămase numai o pustie. Înconjurar ă apoi și acest
oraș lovindu-l cu ma șini de asediu. Istovi ți, nemaiavând ce
mânca locuitorii dau cetatea și cu ea o prad ă imensă în mâinile
bulgarilor. Popula ția fu târât ă în Bulgaria. Pe când furioasa
dezlănțuire a bulgarilor ref ăcea astfel în ruine ținuturi întregi,
în preajma capitalei împ ăratul nu f ăcea nici o încercare de ase
împotrivi. La ad ăpostul zidurilor el încoron ă pe fiul s ău
Symbatios, dându-i numele împ ăr
ătesc de Constantin, și
împărțea cu larghe țe daruri mul țimii ce se îndeletnicea, ca în
bune vremi lini știte, cu aclama ția celor doi augu ști. În fața

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

23incuriei bizantine bulgarii devenir ă tot mai agresivi. Iarna fiind
uscată și apele sc ăzute ei se ridicar ă iarăși vreo 30.000 și
pătrunzând pân ă în Arcadiapolis, trecur ă cu mii de captivi,
smulși de pretutindeni, dincolo de fluviul Rheginas. Pân ă să se
retragă cu numeroasa lor prad ă, se dezlănțui o ploaie, care ținu
opt zile, umflând apele fluviului și făcându-l ca o mare. Bulgarii
fură nevoiți să aștepte 15 zile pe loc. În toat ă această vreme
bizantinii nu f ăcură nimic pentru a salva din mâinile
neîmpăcatului du șman atât de aproape de dân șii, nefericita
populație târâtă în robie. Când ploaia încet ă și apele sc ăzură,
bulgarii puser ă captivii s ă închege un pod peste fluviu și trecură
cu toată prada, cu vreo 50.000 de oameni în ținuturile lor” .
(Bănescu, 1971, 91-92).
Textul reprodus este de o mare importan ță fiindcă el ne
oferă o imagine caracteristic ă a vieții sociale în întreg Evul
mediu, în care s-a conturat o deosebire profund ă între centrele
urbane și zonele rurale. Centrele urbane și-au asigurat cât de cât
o siguran ță a vieții populației mai ales când luau aspectul de
cetăți cu ziduri de ap ărare, a căror ruine le avem și noi în
principalele ora șe ale Transilvaniei. În afara zidurilor ca și în
cazul bizan țului, popula țiile trăiau sub cruntele amenin țări,
năvăliri prăduitoare și de multe ori și sub riscul ducerii în robie,
din care pu țini mai sc ăpau cu via ță.
Pe acest considerent se impune a re ține că luăm cunoștință
cu satisfac ție și plăcere de m ărețele realiz ări spirituale ale
bizanțului, dar niciodat ă nu trebuie s ă pierdem din vedere, c ă în
afara zidurilor Capitalei și ale unor pu ține centre urbane,
populația zonelor rurale tr ăia sub îngrozitoare primejdii.
Împăratul Leon al V-lea și-a ghidat primele gânduri și
acțiuni în func ție de interesul personal. Astfel s-a ar ătat

Ioan Octavian RUDEANU

24preocupat în a și alege și cinsti pe prieteni și pe viitorii
colaboratori, ocupându-se îns ă și cu umilirea premerg ătorului
Mihai I de și se află la o mănăstire, aranjând în a șa fel încât s ă fie
trimis într-un a șezământ monahal cât mai îndep ărtat și cu
condiții cât mai umane, ca nu cumva s ă-i mai poate fi rival.
Depășind aceast ă fază care a durat câteva luni, Leon al V-
lea a făcut adevărate minuni. Organizându- și armata și preluând
rolul cuvenit de comandat al ei, a trecut la expedi ție celebră și
glorioasă asupra bulgarilor, în care ha nul Krum este ucis, zonele
bulgarilor pustiite în felul celor ef ectuate de ei, încheindu-se în
cele din urm ă cu tratate de pace, în baza c ărora Imperiul
Bizantin s-a bucurat de o lini ște deplină din partea lor, timp de
30 de ani dup ă un secol de tulbur ări îngrozitoare.
Securitatea imperiului asigurat ă din partea nordic ă a oferit
condiții de consolidare în partea sudic ă.
Profitându-se și de conflicte puternice din partea arab ă,
Leon al V-lea încheie alian ță cu Veneția și susține luptele contra
arabilor din Spania și își sporește flota ce reprezenta factorul cel
mai important a ap ărării de sud a Imperiului.
Situația, am putea spune fericit ă, a imperiului de a avea pace
și liniște din partea pericolelor exte rne n-a fost bine chibzuit ă și
folosită, intervenind din noi problema religioas ă a dogmelor,
care se dovede ște din nou compromi țătoare și tulburătoare
prilejuind ac țiuni dintre cele ce a ștern umbr ă atât asupra
gloriosului imperiu cât și asupra cre știnismului. Dac ă partea
politică nu constituie un subiect preferat pentru noi, nu putem
pierde din vedere c ă pentru cre știnism și pentru prestigiu s ău ca
unele dintre cele mai extinse și prestigioase religii,
propovăduind dragostea, sunt profund d ăunătoare și

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

25compromi țătoare acele fapte ce oglindesc cea mia cumplit ă ură
și implicit du șmănie.
Din partea bizantinol ogului Nicolae B ănescu mai putem
reține următoarele relat ări edificatoare: „ Lupta fu lung ă între
cele două partide, puse de bazileus la discu ții contradictorii.
Alături de patriarhul Nikephoros se g ăsea, sprijinind icoanele,
Eutlyonios, mitropolit de Sardres, și Theodoros, vestitul egumen
de la Studion. Acesta, una dintre cele mai str ălucite figuri ale
vieții monastice ale bizan țului, ireductibil în privin ța dogmelor,
pe care știu să le ofere cu un stra șnic aparat de erudi ție
teologică, se împotrivi energic și nu se sfii a t ăgădui împăratului
dreptul de a se amesteca în biseric ă” (Bănescu, 1971, 96-98).
Cu toată marea popularitate a cultu lui icoanelor interesul
superior al statului de data aceasta birui. Patriarhul Nikephoros a
fost ridicat noaptea din palatul s ău și aruncat în mijlocul pie ții,
doar de îl va ucide vr eun iconoclast, fiind sl ăbit după boală și
neputându-se mi șca din loc. Întunericul singur la protejat și
atunci, spre ziu ă, a fost luat de acolo dus în fort ăreață de unde
într-o barc ă a fost trecut peste strâmtoare la Christopolis. A doua
zi Leon („fiul pierz ării”) pretinde di naintea poporului c ă
Nikephoros a fugit din scaun și arată nevoia de a pune pe altul în
loc. Înalta demnitate bisericeasc ă a fost dăruită la 1 aprilie 815
lui Theodotis Melissenus. Un om cu pu țină știință, fără nici o
evlavie acesta în șela credin ța oamenilor numai prin blânde țea
lui. Cum se instal ă patriarh începu a da ospe țe strălucite, și unde
îi era mai înainte mult ă cucernicie și renunțare și virtute, se v ăzu
acum numai râs și jocuri și întrețineri rușinoase.
Nikephoros nu a fost singurul isp ășitor. Mitropolitul
Eutynios pierii ucis în lovituri, iar studitul a fost surghiunit în Bithynia.

Ioan Octavian RUDEANU

26Acest crunt episod și drama dureroas ă din istoria politic ă și
religioasă a bizan țului se încheie cu victoria ru șinoasă a
împăratului, întrucât: „Leon Armeanul adun ă în acest an (815)
un sinod la Sf. Sofia, prezidat de noul patriarh și de Symbatios
Constantin. Se dezl ănțui prigonire apoi împotriva icoanelor
fărâmate și arse pretutindeni în biserici. Vasele, odoarele
împodobite cu chipuri sfinte au fost de asemenea nimicite.
Recalcitran ții față de măsurile luate erau surghiuni ți,
smulgându-li-se uneori limba pentru ca s ă nu mai protesteze.
Leon a provocat în imperiu vechea urgie iconoclast ă” (Bănescu
1971, 99).
Dată fiind aceast ă situație am putea spune c ă, în imperiu în
care creștinismul a devenit liber și salvat din persecu țiile
păgâne, în acela și imperiu și sub autoritatea unor împ ărați ce se
pretindeau eroi ai cre știnismului, au fost preluate persecu țiile la
același nivel dar pare-se chiar mai dureroase și mai umilitoare.
De necrezut, totu și, realitatea crunt ă ne oblig ă să
recunoaștem, că succesele militare împotriva du șmanilor
imperiului îl f ăcură pe Leon al V-lea mai îndr ăzneț și mai crud
față de supu și. Istoricul Genesios ni-l arat ă strașnic și la
înfățișare și la fapte. Mijloacele sale de represiune nu cuno șteau
grația, cele mai mici abateri aflau aceea și mare pedeaps ă.
„Pentru toate, re țeta sa era una singur ă: ciuntirea. Unora le
tăia mâinile, altora picioarele, pe al ții îi schilodea în alt fel și
toate aceste p ărți ale trupului ciuntite, le spânzura apoi în pie țe
făcându-l odios”.
Sub aspect politic, soarta sau pedeapsa lui Dumnezeu n-a
întârziat, c ăci o forma țiune complotist ă pătrunzând în capela
palatului imperial în ținută de preoți, l-au ucis chiar în altar unde
se refugiase la primele semne ale atentatului, t ăindu-i, dup ă

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

27obiceiul lui, întâi o mân ă apoi capul. Pedepsit ă a fost și basilisa
Theodosia, de și se știa că se luptase cu Leon spre a-l potoli de la
cruntele condamn ări. Ia a fost surghiunit ă în insula Proti,
rezervată pentru cei mari neferici ți.
Din nefericire și de condamnat este faptul c ă au fost
pedepsiți și copii, al ăturați oameni în exil, dar castra ți. Astfel,
unul din copii a murit în timpul opera ției și a fost înmormântat
alături de tat ăl său, în sărbătoarea sfânt ă a Nașterii Domnului,
când a avut loc și asasinatul.
Crimele de neiertat și de neuitat ce au avut loc în Imperiul
Bizantin provoac ă și astăzi repulsiuni și, din nefericire, de ele
fac uz necredincio șii găsind motive de acuzare și condamnare
religiei cre știne și chiar trecutului istoric al Ortodoxiei. Criticile
acestea nu sunt justificate ca temei al necredin ței. Dumnezeu
ne-a dat con știința, ne-a înzestrat cu puterea de gândire și ne-a
plănuit învățătura crunt ă și modelul des ăvârșit de via ță,
trimițându-ne pe Fiul s ău divin, dar nu a exclus puterea
diavolului pe p ământ a cărui, putere și râvnă sunt incontestabile.
Mai ales pentru noi, ortodoc șii, crimele bizan țului ne
urmăresc și ne umbresc luminata noastr ă Biserică, ceea ce nu
înseamnă descurajare, ci motiv și temei de îndreptare în gre șelile
noastre de ast ăzi, atât pe plan universal cât și pe cel na țional.
Pe plan universal se cuvine a fi tempera ți în criticile și
reproșurile noastre la adresa catolicismului pentru crunta
inchiziție pe care a patronat-o. Se cuvine a mai fi și obiectivi
recunoscând c ă, prin inchizi ție Biserica Catolic ă a dus o lupt ă
cruntă în numele credin ței, împotriva celor necredincio și, cât
timp în cazul Ortodoxiei s-a dus lupta chiar între cei cu credin ța
creștină cea mai puternic ă, dar diferen țiați dogmatic, în modul
de a crede și în forma de manifestare și de trăire a credin ței. Cu

Ioan Octavian RUDEANU

28alte cuvinte dac ă inchiziția a fost absurd ă, lupta dintre
credincioși sinodali și eretici iconocla ști a fost mai absurd ă
teoretic în conflictul de opinii și, totodată, mai degradant ă prin
condamnările lipsite de orice reglementare juridic ă și prin
execuțiile denotând s ălbăticie. S-a negat astfel religia în esen ța
ei și Creștinismul în idealul s ău de viață, cât timp ambele p ărți
spirituale sunt menite binelui suprem, ce înseamn ă fericirea
omului.
Dacă nu facem istorie numai de dragul istoriei spre
cunoașterea trecutului, ci și spre orientarea în prezent spre
pregătirea viitorului, se impune a cunoa ște că ceea ce s-a gre șit
în trecut și prejudiciaz ă și astăzi prestigiul ortodoxiei a fost și
rămâne dogmatismul exclusivist. Se cuvine a ne p ăstra
adevărurile noastre de credin ță cuprinse în dogmele autorizate
de biseric ă și chiar a le ap ăra și promova, dar pân ă la limita
acțiunii prejudicioase ce pot genera conflicte, du șmănii și lupte
cu caracter religios. Destul e sunt luptel e ce pot conduce și la
războaie de ordin economic și politic. În religie trebuie s ă ne
reculegem, s ă ne lumin ăm și să ne odihnim sufletele, dând
modelul de via ță pașnică ce reprezint ă idealul întregii lumi.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

29

LEON AL III-LEA ȘI CONSTANTIN AL V-LEA.
ICONOCLASMUL
ȘI AL VII-LEA SINOD ECUMENIC

Împăratul Leon al III-lea Isaurul ( 717-741), întemeietorul
dinastiei isauriene sau siriene, î și trăgea originea din ora șul
sirian Germaniceea, dint r-o familie de greci înst ăriți. Aceasta s-a
refugiat dup ă ocuparea ora șului de c ătre arabi în Tracia, în
orașul Mesembria, unde și-a petrecut tinere țea viitorul împ ărat.
Aici, Leon, se al ătură în anul 705 armatei bul gare a lui Iustinian
Rinothmetos, care se deplas a spre capitala bizantin ă pentru a-l
deposeda de tron pe Tiberius al III-lea. Dup ă preluarea puterii
Iustinian al III-lea Rinothmetos, nu uit ă de ajutorul lui Leon,
răsplătindu-l cu func ția de spatarios și propulsându-l astfel în
viața politică bizantină.
Învrednicit de o domnie lung ă, puțin obișnuită, Leon al III-
lea a fost un bun general și un dotat om politic. În momentul
preluării puterii Imperiul era redus teritorial la Asia Mic ă, Creta
și Marea Egee. El este, de altfel, autorul unei reforme
administrative, împ ărț
ind teritoriul în „theme”, un gen de
provincii cu autoritate administrativ ă dar și militară. Beneficiind
de un anumit grad de aut onomie, acestora le revenea și obligația
de a-și apăra teritoriul, în colaborare cu capitala imperiului, dar
nu totul fiind în sarcina acesteia.

Ioan Octavian RUDEANU

30La doar numai câteva luni de la preluarea puterii de c ătre
Leon al III-lea, Constanti nopolul este asediat de arabi atât pe
uscat cât și pe mare, timp de un an. Asediul pe mare a fost
înlăturat prin celebrul „foc grecesc”1, iar pe uscat Leon al III-lea
reușește să reziste ob ținând pe de o parte în ajutor o armat ă
bulgară, iar pe de alt ă parte a ordonat mobilizarea „themelor”
din Asia Mic ă, care au venit în sprijinul capitalei.
După acest succes Leon al III-lea se dovedește un ilustru om
politic. Introduce un nou cod de legi, Ekloga , prin care
adaptează legislația iustinian ă la cerințele timpului, ținând cont
de dezvoltarea p ăturii mijlocii: meseria și, comercian ți și mici
proprietari de p ământ. El a încercat și o politic ă financiar ă foarte
dură ce a provocat o r ăscoală. Având o armat ă bine organizat ă a
reușit să înfrângă atât răscoala cât și o nouă năvălire arabă.
Salvator al imperiului în 731 în lupta contra arabilor, semneaz ă
un tratat cu chazarii prin care se ob ține o victorie decisiv ă
împotriva arabilor ce au încercat o intrare în Europa, prin depășirea Caucazului. Leon al III-lea a procedat diplomatic în
732, prin c ăsătoria fiului s ău asociat la domnie, Constantin al
V-lea, cu Irina, fiica hanului chazar.
Atât victoriile anterioare împotriva arabilor cât și aceasta,
prin alian ța cu caucazienii, trebuie recunoscute ca salvatoare
pentru Europa. F ără această chinuită, dar totu și victorioas ă,
apărare contra arabilor, Asia Mic ă și Peninsula Balcanic ă ar fi

1 „Focul grecesc” – era un melanj din bilu țe de oțel (alice), p ăcură, terebentin ă
și sulf, cu ajutorul c ăruia erau incendiate ma șinile de r ăzboi inamice,
fortificațiile și navele, putând fi considerat primul lansator de fl ăcări din
istorie. Focul grecesc a fost introdus ca tehnic ă de luptă de către Callinicos,
arhitectul Heliopolisului, care l-ar fi adus în anul 673 î.Hr., în timpul asediului Constantinopolului

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

31avut soarta Orientului Apropiat și a Africii de Nord. Adic ă, din
punct de vedere religios, cre știnismul ar fi fost subordonat
islamismului, iar din punct de ve dere etnic alta ar fi fost
structura sud-estului european. Pe acest considerent Imperiul bizantin merit ă aprecierea noastr ă și istoria lui se impune a fi
recunoscut ă ca atare, c ăci a reprezentat cea mai puternic ă forță și
a reușit cea mai mare rezisten ță și piedică atât năvălirilor arabe
cât și celor arabo-altaice. Imperiul bizantin n-a fost numai un
focar de civiliza ție ci și salvatorul civiliza ției europene.
Constantin al V-lea Copronymus
2 (741-775) continu ă gloria
militară a lui Leon al III-lea angajâ ndu-se într-o nou ă expediție
anti-arabă, reușind să cucereasc ă teritorii pân ă în Mesopotamia
superioară și distrugând toate centrele fortificate arabe care
fuseseră baze de atac asupra imperiului. Constantin al V-lea nu a
putut beneficia prea mult de înfrângerea arabilor din r ăsărit căci
a fost atacat din apus de c ătre bulgari. De și este din nou
victorios, luptele di n Peninsula Balcanic ă au determinat o lips ă
de putere și control asupra Peninsulei Italice, unde papii Grigore
al II-lea și al III-lea se desprind de imperiu și pun bazele noului
stat al Vaticanului.
Sub aspect politic, ultimele decenii ale secolului al V III-lea
și primele ale secolului al IX-lea cuprind acelea și lupte cu
victorii și înfrângeri alternative cu arabii și bulgarii, care duc la
slăbirea imperiului datorit ă în bună parte și defecțiunilor interne.
Astfel la moartea împ ăratului Leon al IV-lea Chazarul (775-
780), rămâne la tron minorul Constantin al VI-lea de 10 ani, sub
regența mamei sale Irina, care nu reu șește să stăpânească
situația, astfel c ă în 802, are loc unul din obi șnuitele lovituri de

2 La ceremonia botezului pruncul Constantin a murd ărit cristelni ța cu
excremente, în felul acesta alegându-se cu porecla Copronymus.

Ioan Octavian RUDEANU

32palat, în care Irina este arestat ă și exilată în Insula Lesbos unde
își încheie via ța.
Este proclamat ca împ ărat ministrul de finan țe, Nikephor I
Genikos, acceptat și încoronat de patria rhul Tarasios, în
ostilitatea maselor care p ăstrau simpatie împ ărătesei. Nikephor I
(802-811) se dovede ște un iscusit administrator, procedând la
reforme economice ce au înviorat economia și viața socială.
Reușind să doteze flota, a ob ținut victorii navale, asigurând
prosperitate comer țului precum și restaurarea financiar ă a
imperiului. Grani țele exterioare au fost îns ă mereu atacate de
arabi și bulgari astfel încât hotarele imperiului s-au restrâns.
Cu aceast ă imagine sumar ă, dar esen țială, a imperiului în
secolul VIII, tr ecem și insistăm asupra vie ții religioase pe care o
urmărim cu un interes preferen țial. Specific și important în
istoria bizantin ă a fost faptul c ă împărații s-a implicat din
răsputeri în via ța religioas ă, ceea ce a condus spre manifest ări
dureroase.
Învățații au încercat s ă determine cauzele care au dus la
nașterea iconoclasmului, precum și momentul când a început s ă
se manifeste și care a fost reac ția față de el. Iconoclasmul a fost
acel curent ideologic care î și are începutul mai înainte de
domnia lui Leon al III-lea dar care în timpul acestui împ ărat a
luat o dezvoltare foarte mare, constituind, în fapt, chiar politica
sa în probleme religioase. Ic onoclasm, din punc t de vedere
etimologic, înseamn ă distrugerea icoanelor, fiind folosit cu
același sens uneori și termenul iconomahie.
Perioada iconoclast ă ocupă aproape un secol, începând cu
dinastia isaurian ă (717-802) și terminându-se în anul 843 când la
conducerea imperiului se aflau reprezentan ți ai dinastiei
amoriene. Iconoclasmul a cunoscut dou ă faze: prima, care este

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

33deschisă de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 și care se încheie
în timpul împ ărătesei Irina și a fiului s ău, Constantin al VI-lea
odată cu Sinodul al VI-lea ecume nic de la Niceea din 787; a
doua, care începe în anul 813, odat ă cu urcarea pe tron a lui
Leon al V-lea Armeanul și se termin ă în 843, în timpul lui
Mihail al III-lea, patronat de mama sa The odora.
Născută din teama de a nu c ădea în idolatrie, rezerva fa ță de
icoane a evoluat spre o disput ă evident hristologic ă, aceasta
constituind nucleul în jurul c ăreia se vor concentra cele mai
multe dezbateri.
Leon al III-lea crescuse și trăise în regiunile orientale ale
imperiului unde ideile ic onoclaste erau foarte r ăspândite. Ajuns
la conducerea imperiului și socotindu-se totodat ă „împărat și
preot”, cu drept de contro l asupra problemelor biserice ști și
laice, el va impune iconoclasmul ca doctrin ă oficială a
imperiului din convingeri religioase.
După ce am luat la cuno ștință de ceea ce este în esen ța sa
iconoclasmul și de modul în care a fost proclamat, se cuvine a
încerca explicarea genezei și a esenței sale, prin care a reu șit să
se impună. Poate mai mult decât atât se cuvine a lua act și a ține
cont că iconoclasmul s-a impus drept permanen ță a istoriei
creștinismului, men ținându-se și chiar câ știgând noi adep ți.
Prozelitismul incontestabil neoprotestant înseamn ă o adeziune și
afirmare a iconoclasm ului, prin înstr ăinarea de la cultul sfintelor
icoane.
Primele m ăsuri iconoclaste luate de Leon al III-lea sunt
reprezentate: de ordinul din 726 prin care icoanele trebuiau s ă
fie atârnate în biserici cât mai sus, sub pretextul c ă unii creștini
ignoranți, contrar înv ățăturilor bisericii, se închinau de fapt
icoanelor ca atare și nu chipurilor de pe ele, precum și de cel din

Ioan Octavian RUDEANU

34728, prin care s-a poruncit acoperi rea tablourilor cu subiecte
religioase, în unele biserici, cu vopsea.
Spre a în țelege geneza și consecin țele acestor m ăsuri vom
urmări expunerea celebrului isto ric Louis Bréhier, dovedind
competen ță și obiectivitate fa ță de evenimentele religioase, din
următorul text: „Leon al III-lea este mai ales celebru prin
politica sa religioas ă. Se știe puțin lucru despre edictul prin
care el obliga evreii și montani știi a se boteza (722), dar
surprinzător numele s ău este strâns legat în mi șcarea
iconoclast ă, a cărei inițiator a fost, și care, dup ă ce certurile
dogmatice se încheiaser ă și pacea religioas ă părea asigurat ă,
trebuia totu și să tulbure atât Biserica cât și Imperiul mai bine
de 100 de ani.
Drept urmare a realit ății mărturiilor contemporane și a
distrugerii în cea mai mare parte a scrierilor iconoclaste,
originile mi șcării sunt obscure și încurcate de date apocrife și
contradictorii. Opiniile consemnate de istorici, care îl considerau pe Leon al III-lea un ge n de despot luminat, de genul
lui Iosif al II-lea (iluminist) nu fac decât s ă încurce problema.
[…] Prima m
ăsură iconoclast ă a apărut la arabi, c ăci Coranul
nu admitea reprezent ări umane, încât edictul califului Jesid
ordona în 723 ștergerea imaginilor din bisericile cre știne și din
locuințe. În acela și timp numero și episcopi ai Asiei Mici au
proscris imaginile din diocezele lor și doi dintre ace știa,
Constantin de Nacolia și Thomas de Claudioppolis s-au
deplasat la Constantinopol s ă-l conving ă pe patriarhul
Germanos, care i-a respins cu indignare. Dac ă Leon al III-lea
împărtășea aceast ă doctrină, sau a dobândit-o în acest timp,
rămâne o problem ă neclarificat ă. Se dezminte chiar c ă el ar fi

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

35dat Edictul de condamnare a cultului icoanelor, din 726”
(Bréhier, 1994, 128).
Relatarea cronicarului Nike phor, asupra cutremurelor
puternice din vara acelui an, în care se spune c ă Leon al III-lea
ar fi considerat c ă ele sunt o pedeaps ă a lui Dumnezeu pentru
manifestările iconodule, reprezint ă una din cele mai timpurii
consemnări a noii st ări de spirit care începea s ă-i cuprind ă pe
bizantini.
A apărut astfel un curent de opinie popular ă care se prevala
de Edict, ap ărând manifest ări brutale ca dist rugerea icoanelor
Domnului Iisus, chiar de la por țile Marelui Palat. Icoanele au
fost restaurate, dar nu s-a ac ționat asupra curentului public și
astfel trupa de ordine a themei Eladicilor a fost cucerit ă de idee
și a trecut la agresiuni, incendiind o parte din flot ă și dând un
ultimatum patriarhului Germanos și papei Grigore al III-lea s ă
accepte iconoclasmul sau s ă demisioneze. G ărzile italiene l-au
salvat pe pap ă, dar la Constantipol Leon al III-lea nu s-a opus
curentului popular. Astfel, s-a d ecis, spre a se potoli tulbur ările,
să se semneze o decizie, dezb ătută și împuternicit ă de Tribunal,
sub forma unui nou edict, prin care patriarhul Germanos era
destituit și înlocuit cu adjunctul s ău, Anastasios, care s-a angajat
a promulga un act canonic, de c ondamnare a tuturor icoanelor.
Actul emis la 17 ianuarie 730 a nemul țumit mult ă lume care, în
semn de protest, a p ărăsit Constantinopolul. Spre consolare, dar
nu cu un efect deosebit, Ioan Damaschin, func ționar imperial de
prestigiu, arab de origine, a r ealizat un tratat apologetic, în
favoarea icoanelor.
O redare a celor mai semnificative manifest ări publice a
epocii, ca de asemenea și o explica ție a genezei iconoclasmului,
le avem din partea venerabilului nostru istoric Nicolae Iorga, din

Ioan Octavian RUDEANU

36a cărui operă reținem urm ătoarele: „Era atunci vremea
persecuțiilor îndreptate de calif contra cre știnilor din Siria, pe
care îi considerau idolatri, închin ători la sfin ți de lemn, f ăcuți
de mâna unor zugravi.
Mulți creștini din Siria, pe care monofizismul lor îi apropia
de Islam, semi ți dispuși prin spiritul lor spre concep ții abstracte,
semibarbari incapabili de a gusta desf ătările artei, par s ă fi
acceptat aceast ă măsură fără mare durere. Leon era el însu și
înconjurat de sirieni care îl îndemnau s ă porneasc ă și el la
rândul său, opera de purificare, sc utind, astfel, pe cre știnii din
răsărit de învinuirea c ă ar urma exemplul p ăgânilor,
închinându-se la idoli. Sfetnicii evrei și-ar fi ad ăugat și ei
sfaturile.
De altminteri curentul era înc ă și mai general. Cum
călugării budiști din China procedau, cu bun ă știință sau nu, în
același fel împotriva statului, împ ărații acestor locuri au g ăsit
că este nevoie de m ăsuri energice pentru a recupera pierderile
suferite din aceast ă cauză de tezaur și de armat ă.
Leon a crezut c ă poate s ă realizeze cu solda ții din
Constantinopol aceast ă reformă revoluționară.
A început cu un decret, interzicând doar adorarea
icoanelor, care puteau fi totu și păstrate ca obiecte decorative.
Emoția poporului a fost foarte slab ă, nu au avut loc decât
tulburări sporadice, precum uciderea de c ătre femei a
iconoclastului Iovian, când acesta a lovit cu toporul icoana Mântuitorului de la Chalkopratia […]. Dup ă câtva timp
locuitorii ora șelor, îndemna ți chiar de unii episcopi, și-au
asumat de bun ă voie misiunea de a distr uge icoanele, pe care le
acopereau în batjocur ă. Oamenii se puteau crede în vremea
când toat ă lumea se înver șuna contra r ămășițelor păgânismului

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

37proscris […]. Împ ăratul Leon a fost socotit complice vizirului
profanator, pentru dorin ța sa de a se în țelege cu arabii fiind
numit cu ocar ă nestorian, prieten al evreilor, dar absolut nici
într-un loc nu s-au ridicat masele populare contra lui și a fiului
său” (Iorga, 1974, 228-230).
În primul rând se impune ca în baza celor redate, s ă
apreciem mai pu țin vinovat pe împ ăratul Leon, condamnat
foarte crunt. Personal, el a fost un credincios obi șnuit. Ca
împărat s-a așezat de partea credincio șilor creștini care erau
persecuta ți de calif, acesta fiind cel mai puternic și mai periculos
dușman al imperiului la acea dat ă. La fel, era alimentat ă
dușmănia evreilor, ce pretextau c ă, datorită cultului icoanelor,
creștinii se asociau p ăgânilor, ce aveau cultul idolilor, aceasta
constituind un gen de aderare la p ăgânism.
Constantin al V-lea (741-775) urma șul lui Leon al III-lea, a
manifestat temperan ță fără a se implica în conflictul religios.
Dar, pe parcurs, în cursul expedi țiilor războinice, și-a dat seama
de popularitatea dominant ă a iconocla știlor în rândurile armatei,
îndeosebi printre militarii proveni ți din zonele Asiei Mici unde
se încreștinaseră, dar la care nu prinse se cultul icoanelor.
Interesat a- și consolida popularitatea și îndeosebi
devotamentul armatei, tot dup ă Louis Bréhier, Constantin al V-
lea procedeaz ă după cum urmeaz ă: „El convoac ă un conciliu la
care particip ă 338 de episcopi, reuni ți la palatul Hieria (10
februarie 754). Ia el însu și parte la dezbaterile teologice, c ăci
pregătise o carte în care, dup ă ce argumenteaz ă caracterul
eretic al portretelor lui Iisus, respinge temeinic , dar extrem de
condamnabil, interven ția și mijlocirea Fecioarei și a sfinților
(evident în rug ăciune), contestând, de asemenea, cultul
obiectelor sfinte. Nu se c unosc dezbaterile ce au durat șapte luni

Ioan Octavian RUDEANU

38dar s-a re ținut concluzia prin care se condamna, sub
amenințarea celei mai grele pedeps e, fabricarea, posedarea și
venerarea icoanelor. În acela și timp se re ține că acest conciliu a
susținut menținerea credin ței în mijlocirea Sf. Fecioare și a
sfinților demonstrând c ă acest conciliu a respins opiniile eretice
ale împăratului” (Bréhier, 1994, 81).
Situația de fapt se rezuma astfel: reprezentan ții clerului, în
marea lor majoritate n-au consim țit iconoclasmul împ ăratului,
dar decizia final ă a fost de partea acestu ia, încât iconoclasmul a
rămas în vigoare. Motiva ția o știm. Constantin al V-lea era
credincios, dar nu-l interesau prea mult adev ărurile de credin ță
ci puterea armat ă. Ori, în rândurile g ărzii imperiale și a unității
armate ce era în apropiere, majoritatea solda ților proveneau din
zonele îndep ărtate ale Asiei Mici, în care propaganda religioas ă
a fost slab ă, cu elemente de nivel inferior, fiind cuceri ți de
adepții iconoclasmului.
Așa se explic ă cum, dup ă o victorie glorioas ă asupra hanului
Teletz în 763, care efectiv puses e în mare pericol imperiul și
poziția sa de st ăpân, Constantin al V-lea î și aruncă asupra
domniei o pat ă neagră, prin cumplitele persecu ții religioase pe
care le declan șează în anii 764-765. Fiindc ă cultul icoanelor se
păstra cu str ășnicie în m ănăstiri, împ ăratul desfiin țează pur și
simplu m ănăstirile și le transform ă în școli, azile, spitale, sau
orice așezământ public, obligând cu for ța pe călugări să se
căsătorească și să-și schimbe profesia, secularizând averile
mănăstirești. Trecând de la m ănăstiri la biserici sunt destitui ți
clericii ce p ăstrau cultul icoanelor și persecuțiile culmineaz ă cu

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

39destituirea, exilarea și decapitarea patriarhului drept credincios
Constantin al II-lea în anul 7661.
Leon al VI-lea, fiu și urmaș al lui Constantin al V-lea
continuă politica iconoclast ă, destituind func ționarii publici ce
se declarau partizani ai icoanelor, astfel încât via ța religioas ă a
devenit penibil ă, apăsătoare și condamnabil ă din punct de
vedere politic și uman.
Cu moartea lui Leon al VI-lea (775-780) se sfâr șește
fluibila perioad ă a iconoclasmului, nu ca opinie și credință, ci ca
regim de agresiune și persecuție a unor cre știni contra altora, la
tron urmând minorul Constantin al VI-lea regent, patronat de
mama sa Irina.
Împărații iconocla ști, au fost determina ți în acțiunea lor și de
faptul că prin cultul icoanelor bisericile cumulau mult aur, la
care se ad ăugau fel de fel de podoa be, în defavoarea cur ții
imperiale și a tezaurului s ău. Prin acapararea acestor bog ății
împărații iconocla ști sperau s ă își susțină, parțial, cheltuielile de
apărare și realizările monumentale prin care imperiul și-a cucerit
prestigiul în istorie.
Nu putem pierde din vedere c ă iconoclasmul n-a fost
determinat dar a fost totu și favorizat și de factorii religio și,
respectiv de situa ția deficitar ă din organizarea comunit ății
creștine. Neîn țelegerile și dezbinarea bisericii cre știne au generat
dușmănii, îndeosebi ura monofizi ților crunt persecuta ți, care
abia au așteptat să aibă prilej de a r ăzbuna, intrând în bisericile
favorizate și ajungându-se la distrugeri, chiar dac ă nu erau

1 În vara anului 765 împ ăratul a uluit Constantinopolul prin spectacolul
macabru pe care i l-a oferit: pe câmpul Hippodromului, ținându-se de mâini
doi câte doi, au trecut, într-o procesiune infamant ă, zeci de c ălugări și
călugărițe, expuși înjuriilor și batjocurii oricui din mul țime.

Ioan Octavian RUDEANU

40iconoclaști convinși. În interesul orient ării asupra problemelor
bisericii noastre din epoca ce o tr ăim, se cuvine a releva
elementele asem ănătoare. Imperiul bizantin cuprindea în
hotarele sale terenuri în care se confruntau cre știnismul,
islamismul, mozaismul și zoroastrismul. Cultul icoanelor era în
floare în timpul secolelor VII și VIII contrastând cu celelalte
culte, care acuzau, întrucâtva justificat, cre știnismul de
practicarea idolatrismului p ăgân. Se pare a fi avut efect aceste
critici uluitoare pentru cre știni, căci altfel nu se explic ă masivele
manifestări iconoclaste din rândurile poporului și chiar din
partea unor ierarhi, fideli radicali r ămânând doar c ălugării
mănăstirilor.
Ținând cont de acest fapt, se impune a nu mai atribui toat ă
năpasta iconoclasmului numai împ ăraților ci și maselor populare
și chiar unor clerici, sub influen ța climatului în care tr ăiau.
Luând cuno ștință de aceast ă situație ne putem referi la situa ția
de astăzi. Știm că în Biserica noastr ă ortodoxă cultul sfintelor
icoane este onorat și păstrat cu mult ă căldură sufleteasc ă. Cu
toate acestea se impune a recunoa ște că există credincio și
ortodocși fideli Bisericii ce manifest ă reținere și indiferen ță față
de icoane, c ărora nu li se mai închin ă. De asemenea, se
înregistreaz ă pierderi din rândurile ortodoc șilor prin treceri la
neoprotestan ți. Cui se datoreaz ă rătăcirilor? E greu de apreciat,
fără a greși. Trebuie s ă ținem cont de condi țiile istorice,
asemenea celor din trecut, prin factorii defavorabili. Am trecut printr-o epoc ă în care ateismul a fost oficializat îndep ărtând o
generație de via ța religioas ă. Depășind aceast ă perioad ă
constatăm că mediul cre știn este în general defavorabil:
bisericile catolice au renun țat aproape total la icoanele din

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

41biserici. Protestan ții și neoprotestan ții denigreaz ă radical
icoanele f iind iconocla ști fanatici.
Dată fiind aceast ă situație responsabilitatea Bisericii
ortodoxe și a clerului s ău este pe cât de singular ă pe atât de
important ă întrucât reprezint ă singura for ță creștină ce menține
cultul sfintelor icoane într-un mod demn în spiritul sfintei tradiții. La baza acesteia se afl ă Sinodul al VI-lea Ecumenic,
ultimul la un înalt nivel convo cat tocmai spre remedierea
nefericitei erezii a iconoclasmului.
La sărbătorirea na șterii Domnului în 784, dup ă ce
împărăteasa Irina îl oblig ă pe patriarhul iconoc last Paul al IV-lea
să abdice, aceasta convoac ă o mare adunare clerical ă la Palatul
Magnaura și instaureaz ă pe noul patriarh dreptcredincios
Tarasios. Treptat se revine la cultul tradi țional și cuvenit al
sfintelor icoane, începând cu Biserica Sf. Apostoli din
Constantinopol, cu participarea și sprijinul nemijlocit al
împărătesei Irina. De la sine în țeles că s-a impus un nou și ultim
Sinod Ecumenic ce va avea loc în anul 787 în Niceea.
Cât de puternic a fost iconoclasmul se dovede ște prin faptul
că, deși Leon al VI-lea a murit în 780, Irina, care i-a urmat, n-a
putut întreprinde nimic pân ă în anul 784 când reu șește să
înlocuiasc ă pe patriarhul ic onoclast Paul cu Tarasios, ortodox
tradițional, și astfel a ini țiat un nou sinod care a reu șit a fi
organizat abia în anul 786. Acest Sinod și-a început lucr ările în
Biserica Sf. Apostoli din Cons tantinopol, dar nu le-a putut
continua din cauza unei unit ăți a armatei care a p ătruns în
biserică, a insultat episcopii și chiar pe împ ărăteasă. Evident c ă
ordinea a fost restabilit ă și s-au făcut pregătirile pentru Sinodul
al VII-lea care a și avut loc la Niceea. Ca m ăsuri de precau ție

Ioan Octavian RUDEANU

42armata rămasă fidelă împăratului iconoclast a fost trimis ă într-o
expediție contra arabilor.
Sinodul și-a început lucr ările la 24 septembrie 787 în
Biserica Sf. Sofia din Niceea cu participarea a 325 episcopi. Au
fost reprezentate toate patriarhiile, participând inclusiv un ambasador al papei Aurelia n, dovedindu-se unitatea deplin ă a
bisericii. În primele trei ședințe s-a discutat situa ția episcopilor
iconoclaști admițându-se reabilitarea lo r în urma unei m ărturisiri
de credință din partea lor.
În continuare s-au luat în discu ție toate textele Vechiului și
Noului Testament ce stau argumente și garanție cultului sfintelor
icoane. În final patr iarhul Tarasios a fo rmulat concluzia:
„Vechiul Testament a avut deja simboluri divine, de exemplu
heruvimii, care proiecteaz ă umbra peste tronul gra ției. Și noi
trebuie să avem chipuri ale lui Hristos și ale sfin ților care
protejează cu umbra lor tronul gra ției noastre”.
Reprezentan ții Sinodului au fost de acord c ă heruvimii
Vechiului Testament aveau chipuri de om și că, după Sfânta
Scriptură, îngerii apar oamenilor în chip constant sub înf ățișare
umană. S-a recunoscut c ă
Dumnezeu s-a ar ătat lui Iacob, sub
chip de om, luptându-se cu el. În completare la textele biblice, s-
au menționat mesaje din lucr ările sfinților părinți: Ioan Gur ă de
Aur, Grigore de Nazians, Grigore de Nysa, Chiril al Alexandriei,
din care se dovede ște că icoanele din Sfânta Scriptur ă și din
viețile sfinților, ca și moaștele lor, fiind cinstite, au avut efecte
binefăcătoare pentru credincio șii ce se roag ă cu căldură
sufleteasc ă. Din documentele Sinodului se pot re ține
următoarele idei principale: „Hristos ne-a eliberat de idolatrie
prin întruparea, moartea și învierea Sa. Mântuitorul, apostolii și
profeții ne-au înv ățat că trebuie s ă cinstim și să lăudăm mai

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

43întâi pe Maica Domnului, care este deasupra tuturor puterilor
cerești. Apoi, pe Sfin ții îngerii, apostoli, profe ți, martiri și pe toți
sfinții. Se recunoa ște că putem recurge la mijlocirea lor, pentru
a ne putea face pl ăcuți lui Dumnezeu dac ă ducem o via ță
virtuoasă. Noi cinstim de asemenea chipul sfintei și de viață
făcătoarei cruci și moaștele sfinților după vechea tradi ție a
Bisericii Ortodoxe, și în special, dup ă tradiția Sfinților Părinți,
care au acceptat icoanele și au poruncit s ă fie așezate în biserici
și în toate locurile. Aceste icoane sunt: cele ale lui Iisus Hristos,
Mântuitorul nostru, care s-a f ăcut om, apoi ale st ăpânei
noastre, pururea Fecioara Maria și ale îngerilor imateriali,
care s-au ar ătat drepților în form ă omeneasc ă, la fel, icoanele
sfinților apostoli, profe ților, martirilor pentru ca aceste copii s ă
ne aminteasc ă de original și să ne facă părtași la sfințenia lor”.
Indiscutabil c ă aceste concluzii sunt adev ăruri profunde de
credință. A opta și ultima ședință a Sinodului s-a ținut la
Constantinopol, în prezen ța celor doi împ ărați, Constantin al VI-
lea și Irina, care au aprobat și semnat Horos -ul, adic ă
documentul final prin care s-a înch eiat iconoclasmul secolului al
VIII-lea.
Caracterizarea general ă al Sinodului al VI-lea o avem
formulată de Emilian Popescu în urm ătorii termeni: „Sinodul de
la Niceea are meritul de a fi elaborat și impus în doctrina
ortodoxă necesitatea și sensul cinstirii icoanelor, doctrin ă care,
chiar dacă la câteva decenii dup ă aceea va fi contestat ă și scoasă
din uz, va fi repus ă în valoare în anul 843 și va rămâne în
vigoare pân ă astăzi. Astfel, Sinodul a contribuit pe plan
bisericesc la refacerea artei cre știne, care a avut mult de suferit.
De fapt, m ăsurile drastice și de lungă durată luate de împ ărații

Ioan Octavian RUDEANU

44iconoclaști, au dus practic la distrugerea aproape complet ă a
artei creștine anterioare secolului al VIII-lea.
Dar Sinodul nu a avut numai meritul de a reface arta
creștină, el stabilit și teologia icoanei, care în Bizan ț a rămas
inseparabil ă artei. Sinodul a legat ic oana de realitatea întrup ării
Mântuitorului, înv ățătură subliniat ă cu putere de Sf. Ioan
Damaschin: „ În timpurile de mai înainte Dumnezeu f ără corp și
formă, nu putea fi reprezentat în nici un chip. Dar acum, când
Dumnezeu ni s-a ar ătat în carne și oase și a trăit între oameni
eu pot să reprezint ceea ce este vizibil în Dumnezeu. Eu nu
cinstesc materia, ci pe Crea torul materiei, care s-a f ăcut
materie din dragoste pentru mine, care și-a urmat via ța în trup
și care prin materie a împlinit mântuirea mea ”.
S-a arătat la Sinod c ă cinstirea icoanelor este o form ă de a se
manifesta credin ța creștină căci acest lucru nu se face numai
între pozi ții, cărți sau prin experien ța personal ă, ci și prin
puterea omului asupra ma teriei, prin experien ța estetică, prin
gesturi și atitudini în fa ța sfintelor icoane.
„Totodată Sinodul al VII-lea Ecumenic a avut meritul de a
fi refăcut unitatea religioas ă cu Roma, într-o vreme când
papalitatea se îndrepta din punct de vedere politic spre regii
franci, apoi spre împ ărații din apus, și când începuse cu
sprijinul acestora s ă-și constituie propriul stat […].
Sinodul a mai dat și 22 de canoane în vederea remedierii
abaterilor întâmplate în timpul perioadei iconoclaste. Se
interziceau conduc ătorilor laici, în primul rând împ ăraților, să
se mai amestece în problemele religioase, care sunt de competen ța bisericii. Neamestecul puterii laicii în treburile
interne, principiu sus ținut cu vehemen ță de călugării studiți,
este cerut acum de Sinodul de la Niceea.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

45S-a mai hot ărât ca moa ștele sfinților să fie așezate în toate
bisericile, unde acestea lipseau. M ănăstirile care fuseser ă
transformate în caz ărmi, ori arsenale, ori chiar desfiin țate, erau
restabilite și se prevedeau pedepse pentru cei care ar mai
întreprinde ceva împotriva lor […]. S-au prev ăzut de asemenea
măsuri pentru ridicarea moralit ății clerului, condamnându-se
simonia” (Popescu, 1997, 136-193).
Din păcate adev ărurile cre știne statuate prin hot ărârile
Sinodului nu au fost respectate întru totul chiar de c ătre membrii
curții imperiale. Nerespectând aceast ă trăire autentic cre ștină,
prea măriții împărați, drept credincio și din punct de vedere
dogmatic, s-au dovedit mai p ăgâni decât p ăgânii. Constantin o
exilează pe Irina mama sa, iar fra ților tatălui său a poruncit s ă li
scoată ochii, spre a fi sigur c ă nu-l stânjenesc la domnie. Pe de
altă parte, în anul 797 Irina se r ăzbună pe fiul ei Constantin și
ordonă a fi orbit și exilat, acesta sfâr șind tragic.
După cinci ani de domnie, în 802, are loc o lovitur ă de palat,
după care urmeaz ă Nikephor I (802-811), pe deplin credincios
ortodox, care o aresteaz ă pe Irina și o exileaz ă în Insula Lesbos
unde își încheie via ța în cumplit ă mizerie.
Este evident înc ă o dată că deși în situa ția de fidelitate
nețărmurită față de adevărata credin ță ortodoxă, curtea imperial ă
bizantină a întrecut în practici anticre știne curțile păgâne.
Această stare de lucru constituie un avertisment zilelor
noastre, când divergen țele de credin ță sporesc și se adâncesc în
sfera lumii cre știne. Noi trebuie s ă ținem cont de aceasta spre a
evita ura generatoare de du șmănii ce compromite credin ța și
neagă calitatea de cre știn.

Ioan Octavian RUDEANU

46Lupta pentru ap ărarea și promovarea dreptei noastre
credințe ortodoxe se impune a r ămâne neclintit ă, dar nu trebuie
să pierdem din vedere a ne comporta ca autentici cre știni.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

47

DINASTIA FRIGIAN Ă

Istoria Imperiului Bizantin nu se poate cerceta satisf ăcător și
nici cunoa ște în esen ța ei, dac ă studiul s-ar limita doar la
expunerea cronologic ă a împăraților. Ei sunt prea mul ți și dintre
ei un num ăr mare nu au o importan ță deosebită. În acest fel s-a
ales drept criteriu de prezen tare dinastia, cu scopul u șurării
expunerii.
Pentru secolul al IX-lea dinastia frigian ă sau amorian ă este
reprezentativ ă, fiindcă, pe plan intern este contemporan ă cu
evenimente ce privesc fr ământări de ordin religios, iar pe plan
extern, se confrunt ă atât cu vechi du șmani, cât și cu apari ția
altora noi.
În ceea ce prive ște starea intern ă a Imperiului atât pe plan
religios, cât și pe cel social, re ținem din partea bizantinologului
Emilian Popescu o prezentare edificatoare a domniei lui Mihail II Traulos (820-829), primul împ ărat al dinastiei, dup ă cum
urmează: „Mihail a adoptat o atitudine rezervat ă față de
problema credin ț
ei și n-a recunoscut nici Sinodul de la Niceea,
nici pe cele iconoclaste. În sinea sa era iconoclast. Aceast ă
convingere l-a determinat s ă-și dea fiul spre educare lui Ioan
Gramaticul, cunoscut iconoclast și să nu reinstaleze ca patriarh
pe Nikephor dup ă moartea lui Thedotos Melissenos, ci pe
Antonie de Sylaseon, fost organizator, împreun ă cu Ioan
Gramaticul, al Sinodului din 815. Cu toate acestea, se pare c ă

Ioan Octavian RUDEANU

48politica iconoclast ă sub Mihail al II-lea este în descre ștere,
deoarece împ ăratul deși fără cultură, adora cu mult ă pietate pe
Maica Domnului și pe Sfinți.
Mihai al II-lea a avut de f ăcut față unei puternice r ăscoale
declanșate de un vechi tovar ăș de arme, Thoma, supranumit
«Slavonul ». Răscoala a coalizat multe for țe, mai ales din
Orient, grupând arabi, per și, armeni, slavi din Asia Mic ă […] și
a pornit și sub stindardul luptei pentru restabilirea icoanelor.
Revolta avea îns ă ca motiv principal revendic ări de ordin social
și o îmbun ătățire a situa ției celor s ăraci, care erau aspru
exploatați de func ționari prin încas ările mari de impozite.
Thoma a fost chiar încoronat împ ărat de Antiohia. For țele
pestrițe, amintite, au înaintat spre capitala Imperiului, pe care
au asediat-o aproape un an, începând cu decembrie 821. Dar forțele neomogene ale lui Thoma vor fi înfrânte de armata mai
bine organizat ă a lui Mihai al II-lea care a beneficiat și de
sprijinul pre țios al bulgarilor lui Omurtag. Thoma a fost prins,
supus unor chinuri și torturi îngrozitoare, apoi ucis. De și Mihail
a terminat înving
ător, totuși imperiul a ie șit slăbit din acest
conflict intern, care a durat aproape trei ani” (Popescu, 1996,
142).
Fiindcă problemele religioase ale istoriei ne intereseaz ă în
mod deosebit, este interesant ă poziția împăratului, care,
iconoclast în credin ță, era conștient că există o majoritate fidel ă
icoanelor. De re ținut aceast ă poziție a împăratului, fiindc ă ea
este însușită în zilele noastre, când opi niile iconoclast e nu se mai
manifestă concret, iar Biserica noastr ă ortodoxă, cu cel mai
intens cult al icoanelor, nu se sensibilizeaz ă de faptul c ă mulți fii
ai bisericii nu se închin ă icoanelor. Biserica Romano-Catolic ă
nu se declar ă iconoclast ă dar aproape a înl ăturat icoanele din

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

49locurile de închinare. Pe de alt ă parte, credincio și ai bisericilor
reformate, radical iconoclaste, fac rug ăciuni la Maica Domnului
și la Sf. Anton în bisericile tradi ționale.
Drept înv ățătură reținem că în acest secol al IX-lea
iconoclasmul a început s ă fie discret și nu mai face parte din
problema public ă. În acela și timp, Thoma, revolu ționar,
constituie un exemplu negativ implicând problema credin ței în
acțiunea sa politic ă. Spre a câ știga luptători, pe lâng ă justele
revendicări sociale și-a adăugat deviza luptei contra
iconoclasmului, prin care n-a câ știgat nimic, în schimb mii de
credincioși au devenit victime, jertfe gratuite ale unei cauze
inutile, fiindc ă nu au adus nici un serviciu dreptei lor credin țe.
Fapt onorant și îmbucur ător este, îns ă, că schimbarea
domniilor nu se mai face prin asasinate oribile, ci prin mo ștenire
pașnică de la tată la fiu. La moartea lui Mihail al II-lea urmeaz ă
fiul său Theophilos (829-840), dup ă care fiul s ău, Mihail al III-
lea Bețivul (842-867), cu care se și încheie firul dinastiei.
Împăratul Mihail al II-lea și-a încheiat domnia onorabil
prin înfrângerea revoltatului Thoma, dar a l ăsat în urma lui, un
dușman periculos, califul Al-Mamun, care îl sprijinise pe
Thoma. A șa se explic ă angajarea noului împ ărat Theophilos în
expedițiile din Asia, de și la începutul domniei încercase tratative
de pace. Califul Al-Mamun nu numai c ă nu a acceptat
propunerile de pace, dar a f ăcut și incursiuni de jaf în Asia mic ă.
Drept răspuns, Theophilos a preg ătit o armat ă și în fruntea ei
a întreprins o puternic ă expediție. A pătruns în partea de nord a
Mesopotamiei, a cucerit dou ă din cele mai vestite fort ărețe
arabe, cele de la Zapetra și Samosata, asigurând ordinea în
partea răsăriteană a imperiului. S-a întors în Bizan ț glorios, fiind
primit în mare triumf în 837.

Ioan Octavian RUDEANU

50Din nefericire bucuria n-a durat prea mult, c ăci califul arab
Al-Mutasim a atacat Imperiul din dou ă părți, cu dou ă armate
puternice. Teophilos din nou a condus o armat ă în apărare, dar
în prima lupt ă a suferit o înfrângere par țială reușind totuși să se
reorganizeze și să rămână pe poziție de lupt ă. Norocul s ău a fost
că în Imperiul arab a avut loc o revolt ă, ceea ce a permis lui
Theophilos s ă întărească linia de ap ărare la grani ța Imperiului,
fără a mai pătrunde în Imperiul arab.
Rezultatul acestor expedi ții a fost cre șterea prestigiului
Imperiului. A șa se explic ă, cum a reu șit ca în zona respectiv ă
să-și câștige ca alia ți pe cazaci și să ducă primele tratative cu
rușii, care s-au declarat alia ți ai Imperiului. În final, Theophilos
a organizat o nou ă provincie a Imperiului cu capitala la Cherson,
încheindu- și domnia în mod glorios. La moartea sa, în ianuarie
842, rămân ca mo ștenitori cinci fete și un singur b ăiat de 6 ani,
cu drepturi monarhice, fiind declarat ca împ ărat Mihail al III-lea.
Evident, nu a putut prelua put erea care a revenit mamei sale
Theodora, împ ărăteasă recunoscut ă, care a și condus Imperiul
timp de 14 ani, asistat ă oficial de consilierul Theoctistos.
Datorită prestigiului Imperiului și a unei perioade de
stabilitate, f ără mari pericole externe, avem prilejul de a
înregistra o apreciere favorabil ă și interesant ă din punct de
vedere spiritual, pe care o avem din partea bizantinologului
Auguste Bailly în urm ătorii termeni: „Nimic nu este mai
deosebit de re ținut decât elanul intelectual și artistic manifestat
de civiliza ția bizantin ă în perioada primei jum ătăți a secolului
al IX-lea. Unul din cele mai importante evenimente a avut loc în timpul lui Mihai al III-lea, respectiv înfiin țarea de c ătre unchiul
său, Bardas, a unei universit ăți, la care toate catedrele au fost
încredințate unor savan ți iluștri, datorit ă cărora ea a devenit un

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

51vast focar de cultur ă al întregului Orient. Dar s ă mai reținem un
lucru de extrem ă importan ță, faptul c ă această școală afișa o
totală independen ță din punct de vedere religios. Ea nu- și
propunea nici un obiectiv confesional, ea nu c ăuta să orienteze
învățământul într-o direc ție apologetic ă, ea nu era nici laic ă,
nici profan ă. Nu patronii bisericii era cei ce propov ăduiau aici,
ci maeștrii gândirii antice, filosofii și poeții Greciei. Se contura
categoric profilul str ălucit al Rena șterii elenismului.
Câțiva admirabili oameni, prin imensitatea cuno ștințelor și
amploarea muncii lor, evoc ă pentru noi anticipat figurile
marilor umani ști, care vor fi mai târziu gloria Rena șterii
italiene și a celei franceze. Constantinopolul în acest fel
devanseaz ă Occidentul cu 500 de ani.
Această dezvoltare a culturii grece ști a indignat Biserica,
care-i considera pe universitari ni ște magicieni inspira ți de
diavol. Se referea la erudi ții prestigio și de genul filosofilor
Leon, Photius și Ioan Patriarhul” (Bailly, 2000, 203-204).
Este adev ărat că au existat și astfel de opinii, dar nu putem
pierde din vedere c ă din rândurile celor mai devota ți credincio și,
respectiv a c ălugărilor tineri, mul ți s-au alăturat Universit ății.
Comunitatea monahal ă a mănăstirii Studion a preluat și a
propagat în a șa măsură lucrările universitarilor încât a fost
recunoscut ă ca o a doua Universitate.
Este important a re ține acest am ănunt deoarece de câte ori se
vorbește elogios despre Evul Mediu religios și creștin, se
menționează numai meritele catolicismului de a fi inaugurat
universități, inițial teologice, apoi științifice, în adev ăratul
înțeles al cuvântului. Or, se cuvine a nu trece cu vederea c ă
Bizanțul ortodox a inaugurat înv ățământul superior universitar și
timp de secole l-a reprezentat onorabil. Acest lucru este de o

Ioan Octavian RUDEANU

52importanță deosebită la modul general, ilustrând faptul c ă religia
în Evul Mediu cre știn n-a fost în contradic ție cu știința ci, din
contră, a stimulat-o. Prin istoria spiritual ă a Bizanțului dovedim
că și ortodoxia a fost un factor de cultur ă și a favorizat știința și
orice manifestare spiritual ă provenind din partea laicilor.
Drept dovad ă colectivul m ănăstirii Studion, dup ă ce a
realizat vie țile sfinților, în mod documentat, deci riguros
științific, a trecut la bibliografii laice ale unor împ ărați sau ale
unor personalit ăți ale culturii. A șa s-a ajuns a se accepta
colaborarea Kasiei, femeie celebr ă ca frumuse țe dar și talentată
poetă, a cărei poezii au fost acceptate și popularizate de
colectivul m ănăstirii.
Pe parcurs, preocup ările și realizările mănăstirii Studion au
ajuns la a șa nivel încât a fost considerat ă drept a doua
universitate, al ături de cea laic ă de la palatul Magnaura din
Constantinopol.
La acest nivel s-a ajuns, dup ă cum deja am v ăzut, prin
depășirea hotarelor preocup ărilor religioase spre cele laice.
Astfel, de la preocup ările vieții religioase din imperiu s-a trecut
la consemn ări privind realiz ări literare și, de aici, aceea și
pasionați monahi au trecut la alc ătuirea unor lucr ări privind via ța
religioasă și laic-cultural ă a vecinilor arabi, stabilind rela ții cu
Bagdadul, important centru al culturii arabe. Interesant c ă atât
smeriții noștri călugări, cât și fanaticii mahomedani n-au ținut
cont de diferen țierile, de divergen țele și chiar luptele dintre
patriile lor.
Pornindu-se de la aceste prime și originare rela ții spirituale
s-a evoluat și s-au realizat contacte și colaborări între oamenii de
artă. Concluziile bizantinologului Charles Delvoye consemnate
în opera sa, Arta bizantin ă, prevăd că de la rela țiile de ordin

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

53religios s-a evoluat și s-au realizat raporturi strânse între
civilizația ortodox ă și cea islamic ă. Această realizare poate
constitui temei de laud ă pentru cre știnism și ortodoxism
demonstrând c ă religia nu este factor de dezbinare între oameni,
ci de apropiere, cooperare și conviețuire pașnică în favoarea
progresului general.
Deși ortodoxia se poa te mândri cu modul elevat de
colaborare spiritual ă pe plan universal, totu și se manifest ă
rezervă în scrierile noastre teologice în a se releva acest mare
merit. Evident avem explica ția și justificarea re ținerii și chiar
omisiunii acestui subiect, constând în repulsia fa ță de
iconoclasmul persistent în Bizan ț. De recunoscut c ă, mai ales
pentru noi ortodoc șii, reprezentând confesiunea cre ștină ce
susține cu cel mai mare devotament cultul icoanelor,
iconoclasmul este un p ăcat de moarte, mai ales c ă a și atras dup ă
sine moartea multor credincio și și chiar împ ărați din ambele
tabere.
Recunoscând aceast ă stare de fapt este justificat a semnala și
chiar recunoa ște măreția cooper ării dintre cele dou ă civilizații
datorită faptului c ă această realizare este un merit al
iconoclasmului, ce i-a f ăcut pe islamici s ă accepte și chiar să
dezvolte bune rela ții cu creștinii.
O recomandare a pozi ției noastre fa ță de iconoclasm se
impune și în epoca noastr ă, în care iconoclasmul este foarte
extins, ba chiar pare c ă și progreseaz ă, fără a fi propov ăduit și
fără a prejudicia, totu și, cât de pu țin prestigiul cre știnismului.
O reabilitare a iconoclasmului, disculpându-l de învinuirea
păgubirii artei biserice ști și sugerând meritul dezvolt ării și
progresului artei picturale la nivel universal, o avem tot din
partea bizantinologului August Ba illy, care, catolic fiind, a putut

Ioan Octavian RUDEANU

54fi obiectiv consemnând urm ătoarele: „Ar fi fals a considera
suveranii iconocla ști ca barbari. E adev ărat totuși, că un pretext
al adversarilor lor pare justificat. Acela de a fi determinat distrugerea unor admir abile opere de art ă religioas ă. Reproșul
este fără îndoială destul de justificat și deplângem dispari ția
operelor distruse. Dar, s ă ținem cont c ă ele au fost în cea mai
mare parte înlocuite și nici nu trebuie omis faptul c ă noile
realizări au la baz ă o inspira ție deosebit ă.
Un exemplu reu șit îl reprezint ă pictura bisericii patronat ă
de împăratul iconoclast Constantin al V-lea, care cuprinde
arbori, păsări și tot felul de animale de diferite culori. Religios
nu au mai reprezentat mare lucru dar nu cumva noile motive și
trăsături au fost elemente de inspira ție Renașterii italiene? Nici
odată nu au fost șterse sau modificate aceste picturi, ca de
asemenea mozaicurile reprezent ând diverse scene laice ale vie ții
publice sau peisaje din natur ă, cu diverse animale.
În Bisericile cu picturi vechi iconografice, iconografii n-au
intervenit decât înl ăturând imaginile materializate ale lui
Dumnezeu, ale Fecioarei și ale Sfin ților. Acestea au fost
înlocuite cu scene biblice, chiar cu portrete ale profe ților, ființe
reale, încât nu s-a f ăcut altceva decât o reînnoire a artei,
revenindu-se la tradi țiile Alexandriei și, peste aceasta, ale
antichității” (Bailly, 1959, 205).
Este pe deplin evident c ă în atmosfera iconoclast ă s-a
dezvoltat o art ă care în Occident a fost apreciat ă ca Renaștere,
ceea ce ne oblig ă a recunoa ște că arta dezvoltat ă sub imperiul
iconoclasmului este Rena șterea din R ăsăritul Europei.
Dovadă a revenirii la antichitate stau realiz ările împăraților
Constantin și Theophilos care, cu toate protestele clerului, au
înlocuit mozaicurile sacre cu peisaje dominate de animale,

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

55dovedind un realism des ăvârșit. De la localurile consacrate
serviciilor religioase s-a trecut la transform ări și reînnoiri la
palatul imperial și la alte construc ții de importan ță deosebită ca
Hippodromul capitalei.
Înlăturarea portretelor și a scenelor sfinte a prilejuit apari ția
unui spa țiu liber în care s-a dezvoltat o art ă ornamental ă
specifică, considerat ă un motiv de mândrie pentru arta bizantin ă.
Călugării afectați de înlăturarea unei scene sfinte, au g ăsit
satisfacție în ilustra țiile și ornamentele unor manuscrise. Aceasta
e o realizarea specific ă artei bizantine ce se resimte în arta
tipografic ă religioas ă și ortodox ă a zilelor noastre în care apar
vignete la sfâr șit de capitole, litere mari la început de texte,
împodobite și încărcate de simboluri religioase în diferite culori.
Un exemplu celebru de realizare ornamental ă în editarea
unor lucr ări constituie Psaltirea Chloudof care cuprinde peste
200 de compozi ții, foarte vii și pline de farmec, denotând un
realism popular, în parte naiv, da r impresionant prin realitatea
reprezentării unor scene, atât din Vechiul cât și din Noul
Testament. La acesta s-au ad ăugat și scene din via ța curentă și
obișnuită a călugărilor, cu valoare de document istoric privind
activitatea și mentalitatea clasei monahale. Se deduce în orice
caz că sub imperiul iconoclasmului, adic ă a înlăturării unor
scene și obiecte religioase reprezentând stilul iconografic, s-a
realizat evolu ția spre laicizarea motivelor și creațiilor artistice.
Așa se explic ă noua configura ție a palatelor în care, în locul
motivelor religioase de pe pere ți, apar motive ale naturii precum
și folosirea excesiv ă a marmurii colorate și a mozaicurilor
rămase celebre și preluate de Rena șterea italian ă. De subliniat
că, într-un astfel de cadru iconoclast, tr ăirea religioas ă este

Ioan Octavian RUDEANU

56diminuată, dispărând motivele de inspira ție și trăire întru cele
sfinte.
În concluzie prima jum ătate a secolului al IX-lea, agitat ă și
încă sub presiunea iconoclasmului, reprezint ă totuși o stabilizare
a prestigiului imperiului precum și o realizare deosebit ă pe plan
spiritual, atât prin instituirea înv ățământului superior, cât și prin
realizări originale ale artei bizantine.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

57

VASILE I (867-886),
ÎNTEMEIETORUL DINASTIEI MACEDONIENE

Dinastia Macedonean ă este impun ătoare atât fiindc ă a reușit
să se mențină o perioad ă îndelungat ă (867-1028) cât și prin
realizările ei, motiv pentru care este elogiat ă, apreciindu-se c ă a
reușit a realiza epoca culminant ă a imperiului.
Faptul că această dinastie a fost inaugurat ă de fiul unui țăran
Macedonean modest și analfabet, atrage dup ă sine un interes
deosebit. În cele ce urmeaz ă suntem surprin și de fapte și
întâmplări în fața cărora ne întreb ăm: suntem oare într-o lume a
basmelor sau a realit ății istorice? A șa se și explică una dintre
operele bizantinologului Charles Diehl: Romaneștile aventuri
ale lui Vasile Macedoneanul . Pentru noi, românii, titlul
asemănător și corespunz ător literaturii noastre ar fi: Vasile cel
Mare, erou de basm politic .
Datorită staturii sale atletice și aspectului s ău fizic pl ăcut,
Vasile a fost angajat în tinere țe de unul din cei mai mari
crescători de cai, care prin profesia lui avea cuno ștință cu
împăratul Mihail al III-lea, un alt pasionat de spectacolul
Hippodromului. Vasile era foarte harnic și priceput, devenind
renumit, astfel încât i se ofer ă un post la palat, ca șef al
hergheliei de cai a împ ăratului. E interesant de urm ărit seria de
asasinate caracteristice și chiar dominante la curtea imperial ă,
prin care însu și Vasile ajunge împ ărat.

Ioan Octavian RUDEANU

58După cum știm la moartea împ ăratului Teophilos, Mihai al
III-lea era minor, mama sa The odora preluând domnia și având
ca asocia ți pe Bardas, fratele s ău și pe Theoctistos, consilieri
capabili și cu o bun ă reputație.
Întrucât Bardas se simte concurat în de ținerea puterii de
către Theoctistos, face apel la procedeul obi șnuit organizând
asasinarea acestuia. Bardos este promovat în func ția de Cezar în
862 și, în aceast ă demnitate, cucerit de calit ățile incontestabile
ale lui Vasile, renun ță la serviciile bunului s ău prieten
Damianov și îl n0ume ște în locul lui pe Vasile, mare șambelan
al curții, funcție în care era colaborator foarte apropiat al
împăratului. De men ționat că fiind o persoan ă foarte lini ștită,
Mihail al III-lea s-a pierdut într-o via ță ușuratică, preocupat de
curse de cai și dedat la ba nchete în șir.
Vasile era deja st ăpânit de ambi ția puterii și-l considera pe
binefăcătorul său o piedic ă. Bardas se sim țea în siguran ță
avându-l pe ginerele s ău Symbatios ca adjunct. La rândul s ău
Vasile a reu șit a-l câștiga de partea lui, convingându-l c ă socrul
său e piedica promov ării sale. Bardas a presim țit că e invidiat și
că viața îi e periclitat ă, și încearcă să se asigure propunând și
acceptându-i-se din partea împ ăratului și a lui Vasile, jur ământ
în biseric ă, chiar în prezen ța patriarhului Photios, c ă viața nu îi
este amenin țată.
Evident, este foarte dureros, mai ales din punct de vedere
religios, s ă observăm că jurământul n-a avut nici o valoare,
întrucât la pu țin timp, în aprilie 866, Bardas este asasinat, prin
manevrele lui Vasile, cu consim țământul împ ăratului și cu
ajutorul lui Symbatios, ginerele și omul de încredere al lui
Bardas. În aceast ă situație, Vasile, dup ă împărat, deține cea mai
mare putere în imperiu, ceea ce i se p ărea totuși, încă, prea puțin

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

59pentru el. Evident nu-i r ămânea decât s ă continue firul
asasinatelor ceea ce a și făcut. Nu i-a fost greu, c ăci Mihai al III-
lea se preta la chefuri în care î și pierdea controlul. Vasile a ștepta
un astfel de prilej care a și apărut în 27 septembrie 867 când
împăratul l-a invitat la un banchet în palatul Sf. Marnas. Vasile
s-a dus escortat de comploti ști care au ac ționat prompt
ucigându-l pe Mihai III după ce s-a retras în camera de odihn ă,
evident în stare ebrietate.
Nepotul s ău, Constantin al VII-lea Porphyrogenetul,
consemneaz ă asasinatul în urm ătorii termeni: „Cei mai încerca ți
nobili și înțelepți dintre senatori îl ucid prin mâna solda ților
gărzii, în palatul Sf. Mucenic Marnas. Și el, din prea multe be ții,
trecu fără să simtă de la somn la moarte”. Se cuvine a mai re ține
cu înfrigurare c ă asasinatul apar ține și celor ce se considerau cei
mai credincio și creștini, cu rug ăciuni și jurăminte efectuate în
biserici și în fața sfintelor icoane.
Independent de fa pte, mai mult p ăgâne decât cre știne,
instaurarea noului împ ărat Vasile I Macedoneanul se desf ășoară
normal, în cel mai autentic spirit cre știn, acesta declarând:
„Hristoase, împ ărate prin voia ta am împlinit domnia, ție ți-o
încredințez și pe ea și persoana mea”. Pare o situa ție absurd ă,
dar e totu și real și de necontestat faptul c ă istoria Bizan țului
înregistreaz ă crime oribile, ac țiuni ce neag ă creștinismul, dar pe
de altă parte nu putem trece cu vederea c ă același Bizanț
constituie un temei al cre știnismului în accep țiunea sa ortodox ă,
având merite de cea mai mare importan ță.
Spre ilustrarea acestei situa ții din activitatea noului împ ărat
interesante sunt preocup ările sale de ordin religios, pe care
bizantinologul Nicolae B ănescu le prezint ă după cum urmeaz ă:
„El restaureaz ă având mari succese, autoritatea sc ăzută a

Ioan Octavian RUDEANU

60imperiului. Numai conflictul cu Roma, deschis înc ă din vremea
împăratului Mihail nu-l putea aplana. În anul 878, patriarhul
Ignatie fusese depus de Mihail și înlocuit cu laicul Photie. Papa
Nicolae I nu a vrut s ă recunoasc ă acest fapt și îl excomunic ă pe
Photie. Acesta știu să exploateze resentimentul întotdeauna viu
al bizantinilor împotriva preten țiilor de suprema ție ale papei și
făcu din cauza sa personal ă o cauză națională. El o rupse cu
Biserica Romei.
În dorința lui de a relua rela țiile cu Roma, Vasile sili pe
Photie să se retrag ă într-o m ănăstire și restabili în scaun pe
Ignatie. Papa Adrian, urma șul lui Nicolae I pronun țase anatema
asupra lui Photie. Lega ții săi veniți la Constantinopol silir ă
sinodul din 869-870 s ă semneze aceast ă hotărâre. Aceast ă lipsă
de măsură a apusenilor jigni adânc mândria bizantinilor, iar
partizanii lui Photie erau foarte numero și în imperiu. Când
Ignatie muri în 877, Photie fu ridicat din nou în scaunul patriarhal. El ceru Papei Ioan al III-lea s ă trimită legați la
Constantinopol pentru restaurarea p
ăcii în biseric ă. La sinodul
prezidat de Photie (869-870) hot ărârile celuilalt sinod se
casară, Photie fiind recunoscut patriarh și formula credin ței
răsăritene admis ă. Papa Ioan al VIII-lea nu vru s ă recunoasc ă
nimic sub cuvânt c ă legații săi depășiseră împuternicirea ce li
se dase. El arunc ă anatema asupra lui Photie, în chip solemn, în
Biserica Sf. Petru din Roma (880). Acesta a fost cel dintâi act al
separării care avea s ă fie definitivat ă în veacul al XI-lea,
despărțind pentru totdeauna Biserica de R ăsărit de cea de Apus.
Marile ambi ții ale șefilor bisericii nu au fost mai prejos de ale
suveranilor timpului în voin ța lor de domina ție asupra
oamenilor” (Bănescu, 1971, 117-118).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

61Spre înțelegerea conflictului dintre Constantinopol și Roma
trebuie ținut cont c ă acesta e anterior domniei lui Vasile. La 25
decembrie 858, adic ă în timpul lui Mihai al III-lea este ales în
fruntea bisericii imperiului Photios, sub influen ța curentului laic
umanist, prin care s-a ajuns și la înfiin țarea Universit ății sub
titlul ei original de Școala Superioar ă din Constantinopol, cu
sediul în palatul Magnaura. În anul 859 a fost convocat un sinod
la Constantinopol, de c onfirmare a lui Photios, fapt contestat de
papa Nicolae I, care se pretindea primul în ierarhia bisericii creștine. În 861 se convoc ă un nou sinod la care luau parte și
delegați ai Romei, care îl recunosc pe Photios.
În 863 Papa Nicolae I convoac ă un conciliu la Lateran în
care excomunic ă pe Photios, consider ând canonic pe Ignatius.
Acesta revine ca patria rh numai în 867, la îng ăduința lui Vasile I
care era interesat politic a restabilit rela țiile de în țelegere cu
Roma. Conflictul s-a reactualizat la moartea lui Ignatius fiindc ă
preferat a fost tot Photios, respins de Papa Ioan al VIII-lea care a proclamat schisma din 880, premerg ătoare celei din 1054. Papa
se justifica și prin faptul c ă Photios era adept al iconoclasmului.
Spre înțelegerea schismei trebuie luat în considerare și
faptul că în imperiu și în biserica r ăsăriteană s-a contura un tot
mai pronun țat curent slav, prin încre știnarea slavilor și creșterea
lor numeric ă în cadrul bisericii. C onstantin (Kyril) (827-869)
propune alfabetul slavon, acceptat în principiu, și apoi el
împreună cu Methodius pleac ă în apostolat, ca reprezentan ți ai
împăratului. Normal c ă introducerea alfabetului apoi a limbii
slavone în serviciile religioase, înlocuind și umbrind latina, a
contribuit la accentuarea diferen țierii și conturarea din ce în ce
mai categoric ă a celor dou ă biserici, una occidental ă și alta

Ioan Octavian RUDEANU

62răsăriteană, corespunz ătoare celor dou ă mari religii ale
creștinismului, catolicismul și ortodoxismul.
Pentru zilele noastre, în care curentul ecumenist se
promoveaz ă și se accentueaz ă, e bine s ă cunoaștem originea
schismei, c ăci numai a șa se poate remedia un astfel de
eveniment nefericit. Condi ții favorabile sunt, printre altele s ă
luăm în considerare c ă ortodoxia nu mai e slavon ă, iar
catolicismul nu mai e latin. Na ționalitatea limbilor a învins, fiind
comună tuturor, cum la fel este dorit ă ideea de pace și de
toleranță dogmatic ă, prin care se poate ti nde la realizarea unit ății
creștine, pe care o impune revolu ția istorică.
Clarificând o problem ă de major ă importan ță din punct de
vedere teolog ic, dependent ă de domnia lui Vasile I
Macedoneanul, și care va fi mai cuprinz ător tratată într-un
capitol separat, relu ăm firul istoriei politice a Imperiului
bizantin. A șa cum s-a adresat papei de la Roma, în vederea
concilierii și a bunei în țelegeri, la fel s-a adresat împ ăratului
Ludovic al II-lea al Germaniei, trimi țându-i o solie menit ă
încheierii unei alian țe spre ap ărarea sudului Italiei de invazia
arabă. Nu se ajunge la o în țelegere, dar Ludovic al II-lea, singur,
se implic ă în lupta cu arabii ocupând ora șul Bari. Vasile este
mulțumit de aceast ă acțiune putându-se concen tra în lupta contra
arabilor în zona r ăsăriteană.
Astfel în perioada 871-883 el întreprinde o mare defensiv ă
pe întreg frontul oriental de la Marea Ciliciei pân ă la Trapezunt
în Armenia, având în obiectiv oc uparea principalelor drumuri de
invazie arab ă din Taurus și stăpânirea punctelor strategice, din
bazinul superior al Eufratului.
În această campanie, respectiv în a nul 873, Vasile I, aflat în
fruntea armatei, cucere ște bazinul superior al Mesopotamiei cu

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

63cetățile Samosata și Zapetra. În anul 878 celebrul emir
Abdallah-ibn-Ra șid, care a întreprins o ac țiune de prad ă în sudul
Capadochiei, sufer ă o înfrângere zdrobitoare, c ăzând prizonier
armatei bizantine. În anul 879, împ ăratul împreun ă cu fiul s ău,
Constantin, conduc o campani e peste frontiera sirian ă, unde sunt
cucerite și distruse câteva cet ăți, centre de invazie asupra
imperiului.
Drept rezultat al acestor lupte, țelul politicii orientale a lui
Vasile I, era atins, st ăpânind cheile mun ților Taurus cu
deschidere spre Me sopotamia, iar frontie ra imperiului spre
răsărit era mult extins ă.
În ultimul act de domnie Vasile I se bucur ă de colaborarea și
de succesele lui Nikephor Phocas , unul dintre cei mai mari
strategi bizantini ai veacului. Acesta debarc ă în Calabria și în
fruntea armatelor apar ținând themelor orientale, ocup ă toate
posesiunile arabe din regiune, pe care le une ște cu cele st ăpânite
de Imperiu în Apulia.
Sub autoritatea acestor victorii guvernatorii longobarzi din
Italia meridional ă recunosc autoritatea Imperiului. În final se
organizeaz ă două theme noi, Longobardia și Calabria, ce fac
parte integrant ă din Imperiu în dauna imperiului franc și mai
ales a arabilor, care pierd atât din teritoriu cât și din putere.
Cunoscând cât de mult a suferit Im periul de pe urma invaziilor
arabe, succesele ob ținute de Vasile I au constituit temei de via ță
liniștită și de dezvoltare prosper ă a Imperiului în toate
domeniile.
O dovadă vie a creșterii prestigiului Imperiului bizantin este
faptul că Vasile I are autoritatea de a trimite o solie bizantin ă la
curtea regelui Armenei, Asos I, acesta declarându- se aliat fidel
al Imperiului și semnând un tratat de pace și prietenie. Acest

Ioan Octavian RUDEANU

64tratat ne descoper ă că Vasile I are merite deosebite privind
politica extern ă a Imperiului, favorizat ă de destinul religios al
Bizanțului, centrul spiritual al Cre știnismului, ceea ce se
confirmă și în zilele noastre, când pa triarhul Constantinopolului
este recunoscut ca patriarh ecumeni c al ortodoxiei cu autoritate
deosebită pe plan dogmatic.
Împărații bizantini, îndeosebi de la Iustinian, au corelat
obiectivele politice cu cele religioase și astfel orice misiune
religioasă era completat ă cu una politic ă. Secolul al IX-lea este
în mod deosebit apreciat ținând cont c ă el a înregistrat
conversiunea popoarelor slave la cre știnism, ca de asemenea
alierea sau chiar integrarea lor în Imperiul bizantin.
Vasile I a sprijinit în mod deosebit pe fra ții Kyril și
Metodiu, considera ți apostoli ai slavilor. Ei au perfectat
alfabetul numit chirilic și astfel au tradus în slavon ă scrierile
religioase care pân ă la ei se aflau traduse doar în limba latin ă și
greacă. Fiindcă scrierile iconoclaste au fost în limba greac ă,
aceasta și-a pierdut autoritatea religioas ă, fapt ce explic ă
evoluția limbii slavone, ce cuprindea adev ărata credin ță
ortodoxă.
Prin încre știnarea slavilor autoritatea Imperiului a cuprins
Peninsula Balcanic ă cu prelungire pân ă în Boemia, ca de
asemenea zona Caucazului și stepele ruse ști. Metoda a avut
succese deosebite în Bulgaria, având drept rezultat slavizarea
bulgarilor și transformarea lor din du șmani periculo și ai
Imperiului, în prieteni fideli și subordona ți Bizanțului, din
păcate nu pentru mult timp.
Vasile I a sus ținut viața religioas ă și prin sprijinirea
construcțiilor. Din rândul realiz ărilor celebre fac parte: Bazilica
cu cupolă din Shrinzu-Beo ția și Bazilica Nea din incinta Marelui

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

65Palat. Ambele confirm ă și favorizeaz ă dezvoltarea stilului clasic
bizantin.
Tot pe plan intern, lui Vasile I i se mai recunoa ște meritul de
a fi stabilit o ordine deosebit ă. Faptul c ă din exterior Imperiul a
fost salvat de la invazii pr ăpăstioase, care ajungeau adeseori
până la asedierea Capitalei, faptul c ă s-a ocupat de actualizarea
codurilor juridice iustiniene prin angajarea unor speciali ști și a
întocmit el însu și un manual de drept bizantin numit Procherion ,
corespunz ător cerințelor epocii, faptul c ă noile legi au contribuit
la instaurarea unei solide ordini interne, sunt motivele pentru care se apreciaz ă că Vasile I și dinastia pe care a inaugurat-o au
condus Imperiul spre un stadiu glorios.
Deosebit de îmbucur ător este faptul c ă în sfârșit o domnie se
încheie și alta se inaugureaz ă fără asasinat. Vasile I moare în
pace la 29 august 886 și îi urmeaz ă la tron fiul s ău Leon al VI-
lea, continuând glorioasa dinastie.

Ioan Octavian RUDEANU

66

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

67

EVOLUȚIA SPIRITUAL Ă.
LEON AL VI-LEA FILOSOFUL (886-912)

Dinastia macedonean ă inaugurat ă de Vasile I r ămâne
renumită nu numai prin consolidarea politic ă a Imperiului, ci și
prin evolu ția spiritual ă ce se realizeaz ă sub împărații ei.
Pentru ortodoxie este foarte important a re ține evolu ția
spirituală ce se manifest ă și pe plan religios, fiindc ă sub aceast ă
dinastie se decide desp rinderea Bisericii de R ăsărit, respective a
Patriarhiei Bizan țului de sub autoritatea canonic ă a papei de la
Roma.
Sub autoritatea și protecția lui Vasile I, Photie este restaurat
ca patriarh și nu s-a ținut cont de anatema papei Ioan al VIII-lea,
inaugurându-se era autonomiei ortodoxe fa ță de papalitatea
catolică.
Tot în spirit de independen ță față de Roma, dovedind o
puternică credință, Vasile a reparat și a construit mai multe
biserici, încurajând în mod deosebit decora țiunile rămase
celebre din Palatul nou imperial și Biserica nou
ă ridicată alături
de Palat. El a asigurat materialele cele mai pre țioase ale epocii,
prin care s-au relizat mozaicuri originale, specifice artei
bizantine, împodobind absidele, pere ții și bolțile mărețelor
monumente.
Fiul său, Leon, zis și înțeleptul sau Filosoful, prezint ă și o
evoluție spiritual ă de ordin religios, dep ășind canoanele

Ioan Octavian RUDEANU

68bisericești ce-i interziceau botezul copilului nelegitim, din
perioada v ăduviei. El onoreaz ă atât copilul, cât și pe mama lui,
cununându-se, de și era a patra so ție.
La fel se înregistreaz ă evoluția spiritual ă tot îmbinat, ini țiată
de tatăl și continuat ă de fiu. Bizantinologul Nicolae B ănescu ne
prezintă contribuția lui Vasile astfel: „În politica intern ă Vasile
și-a câștigat o anumit ă popularitate prin m ăsurile sale în
favoarea s ăracilor, covâr șiți de greut ăți și asupriri. Împ ăratul
Mihail al III-lea sleise tezaurul împ ărțind averea public ă
favoriților săi. În loc de a impune noi sarcini popula ției, Vasile
refăcu în parte averea statului, obligând pe favori ții
predecesorului s ău să restituie jum ătate din sumele pe care le
strânseser ă. Pentru a st ăvili abuzurile, el se îngriji a pune în
funcțiuni oameni considera ți onești, recomandându-le înainte de
toate a ocroti pe cei s ăraci împotriva celor puternici.
Se îngriji apoi ca justi ția să fie la îndemâna oricui, pentru
ca cei lipsi ți de mijloace s ă nu fie împiedica ți a-și căuta
dreptatea la tribunalele înalte din capital ă. Vasile decreteaz ă de
asemenea ca reclaman ții să fie întreținuți pe socoteala sa, în tot
timpul cât st ăteau pentru judec ăți în Constantinopol. El însu și
obișnuia să împartă dreptatea în tribunalul s ău, unde din toate
părțile Imperiului puteau s ă vină oameni cu pricini în fa ța
împăratului. Prin toate acestea Vasile f ăcu, după mărturisirea
istoricului s ău, ca legalitatea și dreptatea s ă se întoarc ă iarăși
printre oameni. Caracterul apologe tic al acestei aprecieri este
evident, dar preocuparea împ ăratului nu poate fi t ăgăduită.
Grija lui deosebit ă pentru justi ție îl făcu să ceară rezumate ale
legislației lui Iustinian” (Bănescu, 1971, 118-119).
Nicolae Iorga vine la rândul s ău și prezintă contribu ția
fiului, Leon, devenit împ ărat, reușind incontestabil o oper ă

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

69măreață de evolu ție spiritual ă, ce este prezentat ă în următorii
termeni: „Pentru a consolida a șezământul lui Vasile I, fiul s ău
Leon, a crezut c ă este necesar ă o întreag ă operă de legisla ție,
care să transforme în formule juridice atât rezultatul evolu ției
lente înfăptuite sub iconocla ști, cât și acela datorat ac țiunii
marelui împ ărat […].
Modelul pe care și-l alege Leon Filosoful va fi deci mai
vechi decât Iustinian reformatorul institu țiilor, dar va trebui s ă
fie un cre știn. Leon poate s ă afirme principiul urm ător:
condițiile vieții reale dau na ștere legilor și pentru fiecare
realitate nou ă, care nu poate fi raportat ă la vreo lege veche,
trebuie făcută o nouă lege. Un frumos principiu, cu totul nou,
este acela c ă legea trebuie s ă fie înțeleasă de toți, până și de
copil. Astfel, prigonit în privin ța religiei, Leon anuleaz ă
permisiunea acordat ă țăranilor și nu numai lor, de a munci la
câmp duminica” (Iorga, 1974, 295-296).
Constatăm că Leon Filosoful, într-adev ăr, dă dovadă de
originalitate de idei și proiecte noi, dar este în acela și riguros și
chiar sever din punct de vedere religios, ținând cont de
preceptele cre știne. Așa se explic ă justa măsură de a nu se
munci duminica, dar și injusta m ăsură privitoare la
comportamentul femeilor în public. Astfel, într-o astfel de situație, femeile trebuie s ă fie rezervate, s ă vorbeasc ă cât mai
puțin, spre a nu dep ăși poziția bărbaților.
Sporul acesta de autoritate acordat b ărbaților culmineaz ă în
poziția împăraților, care, pare-se c ă de la Leon, se impuneau a fi
considera ți ca trimi și ai lui Dumnezeu pe p ământ. Se
consolideaz ă astfel absolutismul imperial ce s-a extins ș
i a
dominat întregul Ev Mediu.

Ioan Octavian RUDEANU

70După legislația lui Leon, împ ăratul se bucur ă de cele mai
pompoase titluri, fiind prea marele , regele regilor dar și prea
piosul întru Iisus Hristos , o garan ție ca toate titlurile s ă nu-l
îndemne spre abuzuri fa ță de supu și. Corespunz ător acestor
onoruri, împ ăratului i se asigur ă un palat deosebit, p ăzit de gărzi,
cu consilieri de înalt ă calitate și personal protocolar, pentru ca
atât cetățenii țării, cât și străinii să fie primi ți în condi ții
deosebite. Dac ă iese în public calea împ ăratului trebuie
împodobit ă cu flori, obicei ce se p ăstrează la noi, cu prilejul
vizitelor marilor ierarhi.
Prima impresie a fastului prev ăzut împăratului ar putea fi
aprecierea c ă totul se datoreaz ă unui orgoliu, o mândrie peste
măsură. Istoria contest ă această apreciere, considerând c ă, de la
introducerea acestui fast, s-a întrerupt firul comploturilor și
asasinatelor ce pân ă atunci au fost curente în palatul imperial.
Calificarea ca „filosof” provine din realizarea celebrului cod
de legi intitulat Basilicalele , la care au lucrat juri ști de marc ă
timp de șase ani, între 887-893, s ub directa îndrumare a
împăratului Leon. Codul con ține 60 de c ărți și reprezint ă cea
mai mare oper ă juridică a Bizanțului. Codul rezum ă în limba
greacă legislația lui Iustinian și novelele urma șilor acestuia,
prezentând norme juridice, politice și administrative
corespunz ătoare cerin țelor sociale ale secolelor IX-X și păstrând
principiile generale ale dreptului roman, universal valabile.
Opera personal ă a lui Leon este Taktike . Relatările lui
Nicolae Iorga despre aceast ă lucrare ne edific ă asupra
organizării politice și a vieții militare în Bizan țul Evului Mediu:
„Fiecare din militari beneficiaz ă de posesiunea unui lot de
pământ propor țional gradului s ău […]. Din prevederile
tratatului militar putem vedea cât era de îngrijit ă pregătirea

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

71tehnică a acestei armate. Nu este greu s ă obții ofițeri de neam
bun și având o avere proprie. Originea lor f ăcea ca ei s ă fie
respectați de solda ți, în vreme ce banii lor le îng ăduiau să
câștige buna dispozi ție a acestor oameni, prin numeroase daruri
de o utilitate modest ă, care le veneau ca un supliment la solda
lor.
La începutul unei campanii ge nerale pe care trebuia s ă o
conducă fie împ ăratul, fie unul din asocia ții săi, fie un
locotenent imperial, strategii s ăi sunt consulta ți pentru a se ști
ce pot oferi, ce iau asupra lor ca trupe auxiliare, vase, arme, ustensile, cai, ajutoare în bani. Ei au dreptul s ă ia cu rechizi ție
din orașe , d e l a m ănăstiri, de la particulari, tot ce le este
necesar pentru armament și pentru celelalte preg ătiri” (Iorga,
1974, 302).
Opera Taktike a împăratului Leon mai cuprinde date
referitoare la modul de lupt ă al popoarelor cu care a purtat
războaie, consemnate și oferite comandan ților, ca să știe cum să
procedeze în lupt ă. Sunt am ănunte privind pe arabi, bulgari,
unguri, ru
și sau sirieni. Interesante sunt și Omiliile împăratului
Leon, ce v ădesc credin ța, caracterul, gândirea și năzuința sa
filosofică de îndrumare spre o via ță morală, atât la nivel
personal, cât și social. Aceia și gândire cu acelea și năzuințe le-a
preluat și fiul acestuia, Constantin Porphyrogenetul, preocupat
activ de ad ăpostirea s ărmanilor.
Activitatea împ ăraților de acest gen a reu șit o evolu ție
spirituală, ca și una moral ă, dovadă fiind faptul c ă marile serb ări
sângeroase au disp ărut subit și definitiv din întrecerile și luptele
de la Hippodrom. La fel au evoluat și jocurile din Circ.
Au încetat de asemenea rivalit ățile dintre verzi și roșii, care
provocaser ă victime la cursele de cai, cât și lupte de strad ă.

Ioan Octavian RUDEANU

72Fără îndoială că istoria Bizan țului stârne ște interes îndeosebi
pentru problemele religioase, fiindc ă e leagănul Creștinismului,
ca de asemenea pentru problemele politice, fiind un unicat în istoria universal ă, dar și pentru problemele culturale, fiindc ă și-a
adus contribu ția de cea mai mare importan ță în creația spiritual ă.
În aceste condi ții rămân în umbr ă problemele de ordin
economic, cu latura lor social ă. Cercetând epoca dinastiei
macedonene, se impune totu și o scurtă incursiune și în aceast ă
direcție, fiindcă atât Vasile cât mai ales Leon al VI-lea Filosoful
au intervenit cu succes și au adus contribu ții majore la
dezvoltarea economic ă a imperiului.
În veacurile IX-X a început s ă se întărească poziția marilor
proprietari. Astfel în Viața Sfântului Filaret Milostivul se
menționează că un mare proprietar din Paflagonia de ținea 600
de boi, 600 de atelaj e pentru lucrarea p ământului, o herghelie de
800 de cai, 80 de catâri pentru muncile curente, 12.000 de oi,
înzestrând 40 de domenii, adic
ă moșii, pe care lucrau numero și
sclavi.
Un alt exemplu concre t este dat prin v ăduva Danielis, mare
proprietar ă, sau boiereas ă, cum i s-ar mai putea spune, care a
lăsat moștenire chiar lui Vasile Macedoneanul: 80 de domenii,
câteva ora șe, 3.000 de sclavi, mai bine zis șerbi și importante
sume de bani. Al ături de aceast ă proprietate sunt men ționate
obști sătești, care demonstreaz ă că în perioada respectiv ă,
existau aceste dou ă forme de proprietate: mo șiile nobiliare și
obștiile sătești.
Moșiile erau mari, dar datorit ă faptului c ă statul își percepea
regulat și în cea mai mare m ăsură impozitul din profitul ob știlor
țărănești, înseamn ă că ele erau destul de numeroase în aceste
veacuri. S-a semnalat și situația de terenuri p ărăsite, statul

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

73sesizându-se c ă nu încasa impozitele. Acestea erau preluate de
stat și astfel au ap ărut și fermele de stat, pe lâng ă cele
particulare. Împ ărații macedoneni sunt semnala ți a fi promulgat
novele în favoarea ob știlor țărănești. Prin ele statul avea
asigurate impozitele ce se încasau în interesul propriu și tot din
aceste oști își asigurau contingentele militare. Favorizând ob știle
țărănești statul a intrat în conflict cu marii proprietari funciari,
de la care încasa renta funciar ă.
Așa se explic ă novelele veacului al X-lea, în care împ ărații
dispuneau favoruri ob știlor țărănești atunci când ap ăreau
prilejuri de a se cump ăra noi terenuri, sa u erau terenuri în
dispută. Interesant un text de novel ă al împăratului Leon, în care
se dovede ște credință și principialitate cre ștină: „Oamenilor pe
care providen ța dumnezeiasc ă, prin marea sa mil ă, sau pentru
alte pricini, i-a ridicat de la o stare modest ă la o treapt ă
superioară […] trebuie s ă rămână la o aceia și moștenire de avere
ce i-a fost dat ă de la început și, neîntrecând m ăsura, să nu se
nenoroceasc ă pe vecii vecilor, r ăpindu-le averea”.
Că abuzuri au avut loc, este neîndoielnic, c ăci astfel se
explică novelele lui Vasile al II-lea, care prev ăd anularea unor
hotărâri de înstr ăinare a unor terenuri ale ob știlor, în favoarea
unor mari proprietari. În acela și sens, în cazul unor a șa-zise
donații în favoarea marilo r proprietari, evident ale unor terenuri
ce se cuveneau ob știlor, împ ărații macedoneni au prev ăzut
impozite foarte mari, de care sunt scuti ți țăranii foarte s ăraci.
Ideea de justi ție în favoarea celor umili este sus ținută de
Împăratul-filosof.
Cele două forme de existen ță ale propriet ății în Evul Mediu
bizantin se disting destul de clar: marea proprietate nobiliar ă,
predominant ă, și obștiile țărănești. Menținerea obștii țărănești s-

Ioan Octavian RUDEANU

74a dorit în primul rând pentru faptul c ă un impozit modest era
asigurat, apoi și din cauz ă că armata î și asigura efectivele din
membrii ob știlor.
Cu toate aceste m ăsuri, statul bizantin este unul autentic
feudal. Privind toate aceste novele în ansamblul lor, se constat ă
că statul a venit în favorul ob știlor, pe lâng ă interesul militar, și
pentru a sl ăbi potențialul politico-economic al clasei nobiliare,
care, devenind prea puternic ă, era dificil de controlat. În al
doilea rând statul imperial a procedat în a șa fel încât s ă-i rămână
disponibile mari terenuri, re spectiv mari feude, pe care s ă le aibă
cu drepturi absolute de st ăpânire în condi țiile prevederilor
feudale, având sub ordine ad ministratorii marilor propriet ăți.
Așa se explic ă de ce numai în prima parte a domina ției
dinastiei macedonene s- a manifestat o lupt ă de apărare
categorică a obștii sătești, urmând ulterior consolidarea marilor
feude de care beneficia și statul, feudal autentic.
Interesant este și faptul c ă exista și o proprietate
intermediar ă de genul celei a r ăzeșilor români, rezultat ă din
împropriet ărirea celor cu merite viteje ști pe câmpurile de lupt ă.
Astfel, se vorbe ște de o proprietate mijlocie, nu mic ă,
însemnând c ă recompensele militare er au onorabile. Similar, în
zona ora șelor se formase o clas ă mijlocie din negustori,
proprietari de ateliere și meseriași cu înaltă calificare.
Dinastia macedonean ă a reușit o etapă nouă, superioar ă din
toate punctele de vedere celor precedente. Vasile I, lupt ător de
excepție, a reușit cuceriri teritoriale, asigurarea grani țelor, liniște
internă, deși nu absolut ă, totuși cu dispute religioase mult
diminuate. El și-a încheiat via ța onorabil, adic ă nu prin asasinat,
ci prin accident de vân ătoare, fiind probabil, am putea spune,

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

75creștinește iertat pentru crimele patronate pân ă la cucerirea
puterii.
Leon al VI-lea Filosoful, denumit pe bun ă dreptate și
Înțeleptul, n-a avut norocul unor mari succese pe câmpurile de
luptă, dar a reu șit a fi model de demnitate, reu șind să impună
întregii societ ăți o mentalitate nou ă. A reușit să fie și un bun
împărat, un celebru jurist și într-o mic ă măsură și un istoric.
Primii doi împ ărați macedoneni au reu șit să imprime
imperiului o evolu ție spiritual ă rămasă de mare prestigiu politic
și având merite deoseb ite pentru statornicirea Ortodoxiei drept
ramură fundamental ă și glorioasă a creștinismului.

Ioan Octavian RUDEANU

76

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

77

CONSTANTIN AL VII-LEA
PORPHYROGENETUL, ÎMP ĂRATUL ERUDIT

Constantin al VII-lea Porphyrogenetul1 (908-959) a venit pe
lume la mijlocul lui mai 905, fiind mo ștenitorul mult a șteptat de
Leon al VI-lea Filosoful, de și mama sa, Zoe Carbonopsina („cu
ochi de c ărbune”), nu era c ăsătorită cu împăratul. Nașterea sa
scandaloas ă nu l-a împiedicat, îns ă, să aibă una dintre cele mai
lungi domnii din întreaga istorie a Bizan țului, cincizeci și patru
de ani, pres ărată cu destule pericole și evenimente. De și s-a
confruntat cu asocia ți la domnie mai vârstnici și mai puternici,
totuși principiul eredit ății puterii l-a ajutat s ă se mențină în viață
și chiar să se remarce la timpul s ău prin câteva realiz ări de
seamă.
A primit coroana imperial ă la o vârst ă fragedă, dar nu a
putut deveni cu adev ărat împărat decât la vârsta de 40 de ani, la
6 aprilie 945, în ziua de Pa ști, când l-a încoronat și pe fiul s ău,
Roman, cu titlul de coimperator.
În tinerețe fiind dat la o parte de la treburile statului, de c ătre
Roman I Lecapenul, iar în peri oada 922-924 ajungând chiar pe
locul trei în ierarhia împ ăraților datorit ă lui Christophoros

1 Porphyrogenetul – „n ăscut în Porphyra” – denumire dat ă moștenitorilor
tronului imperial, care se n ășteau în sala rezervat ă împărăteselor, Porphyra,
din Palatul Imperial, pentru a sublinia faptul c ă în momentul na șterii, tatăl se
afla pe tron.

Ioan Octavian RUDEANU

78Lecapenidul, Constantin al VII-lea s-a refugiat în știință, cu care
și-a ocupat aproape în întregime timpul liber. Rezultatul a fost
că i-a întrecut cu mult, în ceea ce prive ște gradul de instruire, pe
toți împărații Bizanțului.
După îndepărtarea lui Roman Lecapenul în decembrie 944 și
proclamarea lui Constantin al VII-lea ca autocrator de c ătre
populația Constantinopolului, acesta și-a îndreptat aten ția spre
viața cultural ă a Bizanțului, contribuind la pr ogresul intelectual
prin sprijinirea celor care se distingeau în art ă, muzică sau
istorie. A acordat o aten ție sporit ă școlii superioare din
Constantinopol, iar pe lâng ă curte a fondat un cerc al celor mai
învățați oameni din vremea sa, care, sub conducerea și cu
participarea nemijlocit ă a basileului luminat, s-au ocupat de
alcătuirea unor compendii la aproape toate ramurile științei,
cunoscute pe atunci omen irii: agronomie, medicin ă, zoologie,
tactică, istorie etc. Au fost alc ătuite în jur de cinzeci de astfel de
compilații, astăzi, din nefericire, pierdute. Sub semn ătura
monarhului însu și sunt cunoscute tr ei opere de propor ții:
lucrarea istorico-geografic ă De Thematibus (Despre theme) , în
care se dau am ănunte despre organizarea administrativ ă și
politică a imperiului, De Administrando Imperii (Despre
guvernarea imperiului) care se adreseaz ă succesorului s ău la
tron și care cuprinde date cu privire la a șezarea geografic ă a
popoarelor vecine, informa ții privitoare la leg ăturile imperiului
cu popoarele vecine (ru și, chazari, pecenegi, maghiari, arabi,
bulgari), precum și date despre puterea administrativ ă și politică
a imperiului, și cartea De ceremonii Aulae Byzantinae (Despre
ceremoniile cur ții bizantine), în care g ăsim însemn ări despre
normele aplicate la curtea bizantin ă, despre felul în care se
făceau botezurile, c ăsătoriile, încoron ările, înmormânt ările, de

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

79asemenea, despre procesiunile biserice ști, despre modul de
acordare a titlurilor onorifice. În aceast ă ultimă lucrare se dau
amănunte și despre primirea f ăcută lui Ioan Curcuas la 15 august
944 când s-a întors la Constantinopol cu v ălul Mântuitorului.
Pe lângă acestea exist ă și altele de mai mic ă importan ță,
precum Biografia panegiric ă a bunicului s ău, Vasile I
Macedoneanul, îns ă în general se poate aprecia c ă lucrările lui
Constantin al VII-lea Porphy rogenetul au un scop practic și
didactic, având darul de a oferi posterit ății o imagine a ini țierii
unui viitor împ ărat în problemele capitale ale statului bizantin.
Deși astăzi, unii istorici îl acuz ă de lacune serioase în
instruirea sa, el necunoscând limba latin ă, totuși basileul a
rămas, mai întâi de toate, un enciclopedist și un organizator, care
a conservat pentru civiliza ție o parte a istoriei, ceea ce, în sine,
reprezintă un merit uria ș. Fenomenul cultural numit de istorie
Renaștere Macedonean ă își situează, fără îndoială, apogeul în
vremea lui Constantin Porphyrogenetul, c ăci nici pân ă atunci,
nici după aceea, cultura bizantin ă n-a avut un epitrop mai bun
(Dașkov, 1999, 232).
Programul politic al lui Constantin al VII-lea, a șa cum era
expus în scrierile sale, reprezenta o sintez ă a ideii autocratice
bizantine, care sus ținea că Imperiul Bizantin era „corabia lumii”,
Constantinopolul, capitala ora șelor și a întregii lumi, iar
împăratul era ca și Christos printre apostoli. În rela țiile cu
celelalte state, pe de o parte, era statul romeu, iar de cealalt ă
parte, restul lumii, indiferent de gradul civiliza ției, „barbarii”.
Constantin al VII-lea nu a uitat c ă răsturnarea puterii
Lecapenizilor s-a realizat, în mare m ăsură, cu ajutorul
aristocrației din capital ă, însă consolidarea pozi ției lui în fruntea
statului era rezultatul simpatiei de care se bucura printre oamenii

Ioan Octavian RUDEANU

80de rând, datorit ă charismei sale. Potrivit m ărturiei istoricilor,
împăratul era foarte frumos, având un ten deschis și ochi
albaștri, cu obrajii ascun și într-o barb ă deasă și neagră, și o
statură zveltă dar viguroas ă (Norwich, 1991, 200-201). Ținând
seama de nevoile p ăturilor sărace din capital ă, el a construit, ca
și predecesorul s ău, spitale și aziluri și a împărțit cu dărnicie
pomeni.
În politica social ă Constantin a reluat chestiunea atât de
aprinsă a bunurilor țărănești și militare. Astfel, novela din 947,
alcătuită de patriciul și chestorul Teofil și adresată celor din
themele Anatolicilor și Tracesienilor, prevedea înapoierea
imediată și fără restituirea pre țului de cump ărare a pământurilor
țărănești, dobândite de c ătre marii latifundiari, de la începutul
domniei personale a împ ăratului. Interdic țiile erau valabile și în
viitor, în timp ce pentru cump ărările mai vechi, dintre anii 927-
945, era înscris ă, ca o concesie pentru aristocra ție,
obligativitatea restituirii pre țului de cump ărare. Erau excepta ți
doar cei foarte s ăraci, în timp ce novela mai prevedea, în cazul
înstrăinărilor de bunuri funciare de c ătre marii latifundiari,
dreptul de preem țiune al țăranilor. În privin ța bunurilor militare,
o altă novelă interzicea ca bunurile militare ale stratio ților să fie
înstrăinate.
Politica extern ă a lui Constantin Porphyrogenetul este
dominată mai ales de luptele cu arabii. Conflictele au loc în
sudul Italiei, f ără a avea repercusiuni prea mari în via ța
imperiului, și în Orient, unde bizantinii lupt ă împotriva emirului
de Alep, Saif-ad-Daulah. La înce put bizantinii au unele succese
aici, cucerind provincia Ge rmaniceea în 952, dar în anul
următor sunt nevoi ți să o părăsească. Prin venirea lui Nikephor
Phocas, viitorul împ ărat, în fruntea armatei imperiale și

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

81mulțumită războiului civil care cuprinsese califatul arab,
lucrurile se schimb ă în favoarea Bizan țului. Nikephor Phocas
cucerește în 957 o serie de ora șe din Siria de nord, printre care
orașul Hadat, iar un alt mare general și, de asemenea, viitor
împărat, Ioan Tzimiskes cucere ște Samosata din Mesopotamia
de nord. De asemenea, patriciul Vasile Hexameletes incendiaz ă
marea flot ă a emirului de Tars, ceea ce determin ă instituirea
unui climat de siguran ță la frontiera sud-estic ă a imperiului.
O caracteristic ă a domniei lui Constantin al VII-lea este
aceea că a avut întinse rela ții diplomatice cu str ăinătatea, la
curtea Bizan țului întâlnindu-se adesea diferi ți ambasadori arabi
sau europeni. Printre ace știa au figurat chiar și reprezentan ți ai
împăratului Otto I cel Mare ( 936-973). Tot în acest context o
mare importan ță pentru rela țiile bizantino-slave, a avut-o vizita,
în anul 957, în capitala Imperiul ui, a marii cneaghine de Kiev,
Olga, eveniment ce a avut urm ări favorabile pentru Imperiul
Bizantin, prin deschiderea unor bune perspective de misionarism
în Rusia.
Tot în vremea lui Constantin al VII-lea, prin anii 948-950,
este amintit ă venirea la Consta ntinopol a unei delega ții maghiare
în frunte cu un principe care se numea Bolczu, cu scopul de a reînnoi tratatul dintre Bizan ț și unguri, ocazie cu care acesta a
primit religia cre ștină. Istoricii Ioan Skylitzes ș
i George
Kedrenos ne spun c ă: „după întoarcerea în Ungaria a lui
Bolczu, ar fi venit la Constantinopol un alt principe, pe nume Gyula, care a fost [ și el] creștinat și a primit pe un episcop
Ierotei, cu care s-a întors în Ungaria pentru a aduce la dreapta
credință populația ungară”. Acest episod marcheaz ă momentul
primirii cre știnismului de c ătre unguri, realizat ă prin filier ă
bizantină și, bineînțeles, sub forma ritului ortodox. Amintirea

Ioan Octavian RUDEANU

82acestor evenimente legate de cre știnarea ungurilor este întip ărită
și pe coroana regelui Ștefan cel Sfânt, pe care este reprezentat
Constantin al VII-lea Porphyrogenetul, ca o m ărturie asupra
faptului c ă ea a fost primit ă de către suveranul maghiar din
partea basileului și nu din partea papei (Popescu, 1996, 15).
Constantin al VII-lea Porphyrogenetul moare pe la
jumătatea lui noiembrie 959 ca urmare, se pare, a otr ăvirii puse
la cale chiar de fiul s ău, viitorul împ ărat Roman al II-lea. El a
murit fiind pe deplin con știent, dând dovad ă, în fața morții, de o
tărie de caracter demn ă de un împ ărat și un filozof.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

83

POLITICA EXTERN Ă A BIZAN ȚULUI
ÎN TIMPUL DINASTIEI MACEDONENE

În mod unanim istoricii bizantinologi apreciaz ă că Imperiul
bizantin a realizat epoca sa de glorie în peri oada dinastiei
macedonene, respectiv între anii 867-1056. Este justificat ă
această apreciere, atât prin durata st ăpânirii, cât și prin împ ărații
celebrii care s-au distins în luptele de ap ărare ale imperiului și
prin spiritul lor constructiv în privin ța problemelor de ordin
spiritual.
Urmărind politica extern ă din perioada acestei dinastii lu ăm
contact cu dramatica via ță a acestui imperiu. Nu este exclus ca
această situație să se datoreze în bun ă măsură poziției sale
geografice. Privind harta constat ăm că imperiul s-a statornicit la
confluența celor trei continente ale planetei. El a luat fiin ță
moștenind și continuând tot ceea ce a fost mai m ăreț și mai
glorios pân ă atunci: cultura greco-roman ă. Tot lui i-a revenit
menirea de a promova cea mai elevat ă religie a lumii:
creștinismul.
Pe cât de înalt ă i-a fost menirea pe atât de amarnic ă a fost
istoria vie ții sale, fiindc ă pe lângă greutățile interne s-au ad ăugat
toate forțele întunecate și barbare ale celor trei continente.
Indiscutabil c ă inițiativa lui Constantin cel Mare a fost și s-a
dovedit m ăreață. Ca genial strateg, el a transferat capitala
Imperiului roman de la Roma la Bizan ț, încercând salvarea

Ioan Octavian RUDEANU

84imperiului de sub amenin țarea barbarilor Europei, ca din
nefericire s ă-l expună loviturilor barbare a trei continente.
A greșit oare Constantin? Abso lut deloc, din contr ă, a salvat
imperiul pentru un mileniu, c ăci Roma cu ultimul împ ărat,
devenit doar un simbol, a c ăzut deplorabil f ără nici o rezisten ță
în anul 476, atâta timp cât Bizan țul s-a prăbușit onorabil, în
lupta eroic ă de apărare în 1453 în frunte cu ultimul împ ărat
Constantin al XI-lea Paleologul.
Până la căderea imperiului, cel mai numeros, cel mai
puternic și cel mai periculos inamic, l-a reprezentant
comunitatea arab ă, animată de noua lor religie islamic ă.
Din numeroasele confrunt ări redăm una consemnat ă de
bizantinologul A.A. Vasiliev, pentru a lua cuno ștință asupra
condițiilor în care s-a desf ășurat, după cum urmeaz ă: „Arabii
din insula Malta au debarcat în Sicilia, pozi ție strategic ă de
prim ordin. În 878 ei au întreprins un asalt asupra Siracuzei, după un asediu de 9 luni. De ținem o interesant ă descriere a
asediului Siracuzei datorit ă martorului ocular, c ălugărul
Theodosie, care tr
ăia atunci în Siracuza și care, dup ă ocuparea
orașului, a fost luat prizonier de arabi și dus la Palermo. El
povestește că în timpul asediului a ap ărut foametea în ora ș.
Populația a fost obligat ă să se alimenteze cu iarb ă, cu piei și
oase de animale amestecate cu ap ă. S-au mâncat cadavrele
celor uci și și chiar copiii. Drept rezultat s-a declan șat o
epidemie, care a determ inat moartea a numero și oameni.
După pierderea Siracuzei, Bizan țul nu mai de ținea în Sicilia
decât ora șul Taormina, de pe coasta de r ăsărit a insulei.
Ocuparea Siracuzei de c ătre arabi a marcat un moment critic în
politica extern ă a lui Vasile și eșecul planului s ău de ansamblu
contra arabilor” (Vasiliev, 1932, 168).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

85Împăratul Vasile nu s-a descurajat și continuând lupta,
datorită eroicului general Nikephor Phocas, a reu șit să
cucereasc ă importantul ora ș Tarent din Italia de sud, în anul 880.
Același general a debarcat în anii urm ători în Calabria și a
ocupat toate posesiunile arabe din zon ă, astfel, întemeindu-se
două theme bizantine în Italia central ă și meridional ă. Același
general, spre sfâr șitul deceniului IX, conduce o campanie în
Peninsula Balcanic ă ocupând sudul Bulgariei. În acela și timp,
flota bizantin ă are succese în Mediterana, astfel încât secolul al
IX-lea se încheie cu un spor de autoritate a imperiului în zona sa sudică.
Secolul X începe și continu ă cu întărirea flotei, fapt ce
asigură un plus de autoritate și de stăpânire asupra pira ților arabi
ce deveniser ă extrem de periculo și. În anul 908 Bizan țul
reușește să consolideze importantele centre Antalia și
Thesalonicul și, sporindu- și flota, se ob ține una din cele mai
mari victorii maritime, fiind distrus ă flota arab ă din Marea Egee.
Făr
ă a continua cu alte lupte re ținem că bătăliile maritime au
fost foarte frecvente, în general Imperiul înregistrând succese, dar suferind și înfrângeri. E o caracteristic ă a întregii istorii a
Bizanțului care se încheie cu înfrângerea pe mare și cu asediul
Constantinopolului, nu de arabi, ci de turcii care au preluat de la
arabi religia islamic ă.
Incontestabil c ă luptele maritime au fost de major ă
importanță în istoria Bizan țului, datorit ă atât structurii lui
geografice, cât și importan ței economice a comer țului ce îi era
asigurat de c ăile maritime. Cu toate acestea nu putem pierde din
vedere politica st ăpânirii teritoriilor pe care se desf ășura atât
viața productiv ă de bunuri cât și cea spiritual ă. Lupte teritoriale
de mare importan ță s-au dus mai ales în timpul celor doi

Ioan Octavian RUDEANU

86împărați macedoneni, Nikephor Phocas (963-969) și Ioan
Tzimiskes (969-976), foar te importante fiindc ă oglindesc
politica extern ă a Bizan țului, măreață prin valoroasele sale
obiective.
În timpul domniei lui Nikephor Phocas trupele Imperiului
din orient au ocupat Tarsul, apoi au cucerit Cilicia. Un am ănunt
interesant este c ă Nikephor a dispus afi șarea pe zidurile Tarsului
a două mari embleme cu textele: „Terenul romanilor” și
„Terenul islamului”, or donând crainicilor a anun ța că în preajma
primei embleme s ă se grupeze to ți cei care doresc dreptate,
egalitatea, siguran ța vieții, a familiei și a tuturor bunurilor, iar în
jurul celei de-a doua, to ți cei care doresc regim sever, opresiune,
violențe, adultere și confiscarea propriet ăților, reușind astfel s ă
câștige opinia public ă de partea cre știnismului.
Ocuparea Ciliciei și a Ciprului a deschis lui Nikephor
drumul spre Siria, oferindu-i satisfac ție dorinței sale de a cuceri
Antiohia, centru important al Siriei, care a și fost asediat și
ocupat în anul 969, dup ă care ora șul Alep s-a declarat vasal
Bizanțului fără nici un fel de lupt ă.
S-a reușit astfel una dintre cele mai pa șnice, dar și mai
onorabile spiritual victorii, fiindc ă populația plătea un anumit
tribut imperiului, iar pe de alt ă parte s-au asigurat mari favoruri
populației creștine protejat ă și încurajat ă în opera țiuni
comerciale și ajutată în a-și reconstrui biseri cile ce au fost
deteriorate sau d ărâmate de fanaticii arabi.
Din documentele timpului se mai re ține un fapt de major ă
importanță, respectiv c ă Nikephor Phocas și-a propus s ă
cucereasc ă locurile sfinte precum Nazaretul și Ierusalimul. Pe
deplin împlinit, el s-a întors în Bizan ț simțindu-și sfârșitul vieții
aproape, eveniment care a și intervenit în noaptea de 10 spre 11

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

87decembrie 969, ca urmare a unei lov ituri de palat. În orice caz,
nu se poate pierde din vedere c ă Phocas și-a propus a reliza,
ceea ce în istorie ulterior s-a numit cruciad ă.
Urmașul său, Ioan Tzimiskes, mo ștenise și a menținut un
așa prestigiu, încât sarazinii, armenii și o parte din per și au cerut
supunere și pace. Astfel autoritatea imperiului s-a extins pân ă la
râul Eufrat, cuprinzând și centrul Edessa. Se poate recunoa ște pe
deplin adev ărat că imperiul a reu șit o culmina ție a prestigiului
său sub dinastia Macedonean ă.
Drept dovad ă, deși Nikephor Phocas î și încheiase domnia
(963-969) și chiar via ța, autoritatea imperiului a fost atât de
puternică încât urma șul său, Ioan Tzimiskes (969-976), f ără
mari eforturi, dar autoritar și cu un sim ț al conducerii înn ăscut, a
lăsat urmașului său, Vasile al II-lea (976-1025), imperiul la un
nivel superior. Putem spune astfel c ă mileniul I cre știn se
încheie în mod glorios și fericit ținând cont de situa țiile critice și
dureroase pe care imperiul le-a suportat anterior, dar care revin,
din păcate, încă din primele decenii ale celui de-al doilea
mileniu cre știn.
Astfel, chiar la început de mileniu, califul Hakim al
Palestinei a ordonat d ărâmarea unor biserici cre știne, act de
ostilitate fa ță de imperiu. Vasile al II-lea nu intervine cu armata
ci doar diplomatic, dar cu rezultat, c ăci patriarhul Nikephor
vizitând Constantinopolul în 1021 raporteaz ă că toate bisericile
creștine au fost rezidite.
Vasile al II-lea nu s-a mai angajat cu for țe în răsărit datorit ă
dificultăților pe care Imperiul le pr eîntâmpina în Apus. El
pregătea, însă, o mare expedi ție, pe care n-a mai realizat-o
datorită sfârșitului vieții, astfel c ă arabii și-au reluat ac țiunile lor
agresive.

Ioan Octavian RUDEANU

88În Occident arabii au reluat expedi țiile de jaf în sudul Italiei,
iar în Orient au cotropit din nou teritoriul imperiului. Norocul a
fost că tânărul general George Moniaces a reu șit să restabileasc ă
ordinea în teren. În acest fel nu a mai fost nevoie de participarea împăratului Roman al III-lea ( 1028-1034) care a dus tratative cu
arabii, reu șind să obțină din partea califului Palestinei, dreptul
împăratului bizantin de a numi patriarh la Ierusalim și dreptul
credincioșilor de a- și reconstrui l ăcașurile de cult. Apare pe
deplin evident faptul c ă în politica extern ă a Imperiului bizantin
s-au conturat dou ă obiective de major ă și egală importan ță:
apărarea teritoriului imperiului și apărarea bisericii cre știne.
De recunoscut c ă sub dinastia macedonean ă prin victoriile
obținute s-a reu șit nu numai ap ărarea teritoriului ci și extinderea
lui până la Eufrat, încât Siria și Antiohia au f ăcut din nou parte
din Imperiul bizantin. F ără îndoială că aceste cuceriri au
importanță
de ordin religios, salvând cre știnismul de la r ătăcirea
islamică în acea zon ă.
O importan ță deosebită de ordin religios o au și relațiile cu
noul regat în formare, cel al armenilor. Fiindc ă nu reușise un
grad înalt de organizare, poporul armean, din punct de vedere
religios, se afla în fa ța celor dou ă mari și puternice curente:
creștinismul și islamismul. În primele secole ale mileniului II
Armenia se afla în fa ța a doi rivali: Bizan țul și Persia. Deci pe
deplin întemeiat ă a fost politica împ ăraților Vasile I și al II-lea
de a interveni și a încerca s ă alipească imperiului Armenia, cel
puțin în parte, dac ă nu total, având ca rivali pe arabi.
Fără expediții armate, Vasile al II-lea a continuat politica
tratativelor, luptând pentru alie re, nu pentru cucerire, situându-
se pe o pozi ție superioar ă, autentic cre ștină contra arabilor ce
căutau cuceriri.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

89În Armenia s-a instaurat prestigioasa dinastie Bagratides.
Din cadrul acesteia s-a remarcat regele Ashot Bagratide al III-
lea, cu care Vasile al II-lea a dus tratative, oferindu-i o coroan ă
fastuoasă și onorându-l pe Ashot cu titlu l de „rege al regilor” și
asigurându-l și de ajutor militar împotriva arabilor. În aceste
condiții Ashot al III-lea întemeiaz ă o nouă capitală, Ani,
dezvoltată în stil bizantin. Ruinele existente dovedesc un avansat
grad de civiliza ție în fosta capital ă armeană pentru sectorul
cronologic corespunzând lui Ashot al III-lea Bagratide.
Relațiile pașnice, constructive, au fost dep ășite în primul
secol al mileniului al II-lea în situa ția în care Armenia a fost
atacată de turcii selgiucizi, fiind supus ă pericolului islamiz ării.
În această fază critică Vasile al II-lea s- a dovedit un bun prieten,
întreprinzând o expedi ție armată victorioas ă în urma c ăreia o
parte a Armenei a intrat sub administra ție bizantin ă, cu trupe de
pază, iar restul s-a declarat vasal ă.
Din nefericire Armeni a n-a putut fi salvat ă pentru prea mult
timp datorit ă faptului c ă Imperiul a trebuit s ă-și retragă trupele
spre a se ap ăra de dușmanii dinspre teritori ul european, deveni ți
deosebit de periculo și, precum bulgarii și pecenegii. A șa se
explică căderea Armeniei sub autoritate turceasc ă. Interesant și
important r ămâne cavalerismul onorabil al Imperiului, care,
diplomatic, a acordat azilul politic cuvenit ultimului rege Bagratid, iar religios a continuat s ă întrețină bune rela ții cu
bisericile cre știne din teritoriile ocupate , asigurându-le ajutoare.
Luând cuno ștință de politica și luptele de ap ărare ale
Imperiului Bizantin în zona r ăsăriteană și asiatică a granițelor
sale în timpul dinas tiei macedonene, ne d ăm pe deplin seama de
destinul acestuia, c ăruia i-a revenit menirea de protejare a
civilizației europene, ca și, de asemenea, de salvare și

Ioan Octavian RUDEANU

90consolidare a Cre știnismului, care pe parcurs, ca și astăzi, este
temei spiritual al umanit ății și cadru fericit de tr ăire religioas ă al
multor popoare ale lumii.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

91

MAREA SCHISM Ă

Marea schism ă, ruptura comunit ății de credin ță a Bisericii
creștine, produs ă în anul 1054, este un eveniment istoric ale
cărui cauze trebuie c ăutate cu mult timp în urm ă.
Inițial Biserica cre ștină își avea în episcopul Romei,
conducătorul ei, de și centrul politic al Imperiului roman se mut ă
în timpul lui Constantin cel Mare în partea oriental ă a
Imperiului. Acest lucru duce la apari ția unei episcopii orientale
tot mai puternice, care, datorit ă în parte și evoluției puternice a
imperiului î și va susține tot mai mult emanciparea de sub tutela
Romei. Dintre aceste eveniment e politice care vor determina
formarea unei biserici cre știne răsăritene putem men ționa:
împărțirea Imperiului Roman în 395 între fii lui Theodosie cel
Mare, organizarea p ărții de răsărit într-un imperiu prosper,
capabil să reziste invaziilor barbare, în timp ce partea apusean ă a
fost desfiin țată prin detronarea ultimului împ ărat, Romulus
Augustus în 476.
O imagine mult mai complet
ă asupra evolu ției relațiilor din
cadrul Bisericii cre știne în primul ei mileniu de existen ță,
încheiat din p ăcate cu tristul eveniment de rupere a comunit ății
spirituale în 1054, ne putem face urm ărind desfășurarea acelor
sinoade ecumenice care discut ă chestiuni de suprema ție
ecleziastic ă precum și a altor evenimente cu implica ții în aceast ă
problemă.

Ioan Octavian RUDEANU

92Astfel Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325 confirm ă
prin canonul 6, dreptul mitropoli ților din Roma, Alexandria și
Antiohia (aceste scaune episc opale având întâ ietate onorific ă)
față de episcopii afla ți sub jurisdic ția lor, stabilind și aria
jurisdicțională a episcopului Alexandriei în Egipt, Libia și
Pentapole. Acesta se bucura de acelea și drepturi ca și episcopul
Romei. Scaunul episcopal din Constantinopol nu a fost pomenit
în actele acestui sinod deoarece ora șul nu a fost înc ă inaugurat și
declarat „capital ă a Imperiului Roman ca Roma cea Nou ă”, de
către Constantin cel Mare, decât la 11 mai 330.
Sinodul al II-lea Ecumenic, desf ășurat la Constantinopol în
381, prin prevederile canonului 3, îl scoate pe episcopul
Constantinopolului de sub jurisdic ția mitropolitului de
Heracleia, și îi confer ă întâietate onorific ă după episcopul
Romei, iar în plan politico-re ligios, egalitatea cu acesta.
Sinodul al IV-lea de la Calcedon din 451 prin canonul 28,
reafirmă egalitatea celor dou ă scaune episcopale, Roma și
Constantinopol. Totodat ă extindea jurisdic ția Bisericii din
Constantinopol asupra di ocezelor Pont, Asia și Tracia, prin
conferirea c ătre episcopul capitalei a drep tului de hirotonisire a
mitropoliților din aceste dioceze,.
Canoanele 9 și 17 au preg ătit terenul pentru acceptarea
canonului 28, reglementând drepturile și prerogativele scaunului
episcopal din Constantinopol. Astfel, acesta avea dreptul s ă
rezolve orice litigii dintre un laic sau cleric și mitropolitul s ău.
Pe plan politic astfel de m ăsuri se luaser ă încă din vremea
împăraților Honorius și Theodosius al II-lea care, prin decret
imperial, nu numai c ă au confirmat Constantinopolului jus
italicum , care îl scutea de tribut, ci i-a recunoscut și toate
privilegiile de care se bucura Roma cea veche.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

93După acceptarea canonului 3 al Sinodului de la
Constantinopol din 381, care af irma egalitatea scaunului
episcopal din Constantinopol cu cel de la Roma, ierarhul
capitalei a devenit ținta atacurilor Romei, care se sim țea
ofensată, și a Alexandriei, care se sim țea retrogradat ă. Astfel,
umilirea adus ă Constantinopolului nu a mai fost tolerat ă și, cu
acordul reprezentatului împ ăratului, sinodalii formuleaz ă și
acceptă canonul 28, care completeaz ă canonul 3 al Sinodului al
II-lea Ecumenic și conferă unele privilegii biserice ști scaunului
episcopal din Constantinopol, în consonan ță cu privilegiile
politico-administrative acordate noii capitale de împ ărații
Honorius și Theodosie al II-lea. Aces te privilegii nu retrogradau
vechea capital ă, Roma, nici politic nici religios, ci era ridicat ă
pentru importan ța ei politic ă noua capital ă la egalitate cu cea
veche. Egalitatea celor dou ă metropole și a scaunelor lor
episcopale nu desfiin ța întâietatea onorific ă a Romei.
Prevederile canonului 28 al Si nodului al II-lea Ecumenic nu
au fost acceptate de lega ții papali, episcopii din Thesalonic,
Corint și alți illyrieni, subordona ți episcopului Romei, motivând
că papa Leon I ordonase s ă nu permit ă vreo modificare a
hotărârilor sinodului de la Niceea și să apere cu fermitate
autoritatea lui. Papa dorea s ă i se recunoasc ă o autoritate
dominant ă, o prerogativ ă unică în Biseric ă: să fie prim-episcop,
mai presus de to ți ceilalți, inegalabil în cinste și autoritate. Acest
lucru era fundamentat pe criterii divine, pe primatul Sf. Apostol
Petru conferit de însu și Mântuitorul Iisus Christos, prerogativ ă
transmisă episcopului Romei.
Canonul 28 de la Calcedon recuno ștea întâietatea
episcopului Romei, dar o socotea relativ ă, nu absolut ă, morală,
nu de jurisdic ție, fundamentat ă nu pe un drept divin ci pe

Ioan Octavian RUDEANU

94realitatea istoric ă, pe cinstea imperial ă a vechii Rome, urmat ă în
mod firesc în aceia și cinste de noua Rom ă, adică de
Constantinopol. Canonul dorea s ă stopeze tendin ța puterii
papale de a se extinde nejustificat în Orient. Roma, care nu mai
era capitala nici m ăcar a Imperiului Roman de Apus, nu mai
constituia un element sigur pentru garantarea întâiet ății
scaunului papal. Existau și alte metropole în Imperiul Roman
care puteau egala și chiar dep ăși din punct de vedere al
importanței politice vechea Rom ă. Numai c ă cinstea Romei ca
fostă capitală a Imperiului trecuse asupra Constantinopolului,
ceea ce tr ăise Roma în trecut, tr ăia Constantinopolul în prezent.
Sinodalii de la Cal cedon au stabilit c ă întâietatea scaunului
episcopal trebuie sus ținută pe criterii politice și nu religioase,
precum cel al apostolatului Sf. Petru, cum sus țineau
reprezentan ții papei. De altfel, acest aspect al apostolatului
Sf.Petru este discutabil. Leon I și ceilalți papi uitau c ă existau și
alte metropole unde a predicat Sf . Petru înaintea Romei, precum
Antiohia, sau care datorau vestirea Evangheliei și înființarea
bisericilor lor altor apostoli sau ucenici, ca în cazul Alexandriei. De asemenea, Ierusalimul, prin faptul c ă este locul r ăstignirii
Mântuitorului, se putea erija în „mama” tuturor bisericilor, iar episcopul acestui ora ș ar fi trebuit s ă fie primul în rang. În
concluzie, canonul 28 al Sinodul ui al IV-lea Ecumenic nu
aducea nici o lezare scaunului episcopal din Roma ci recuno
ștea
cu consecven ță întâietatea lui dat ă de importan ța istorico-
politică a orașului. Principiul era folosit acum și pentru
Constantinopol, pe care Sinodul îl ridica la cinste egal ă cu
Roma, îns ă îi conferea locul pe care îl merita în ordinea
ierarhică.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

95Poziția papei fa ță de canonul 28 al Sinodul ui Ecumenic de la
Calcedon a evoluat de la opunere categoric ă la acceptare, îns ă
aceasta din urm ă forțată și nesincer ă. Astfel, în scrisoarea c ătre
împăratul Marcian și către episcopul Constantinopolului din
452, Papa Leon I arat ă că se opune canonului 28 f ăcând referire
la canoanele Sinodului I Ecumen ic. În 453 într-o scrisoare c ătre
împărat și către participan ții la Sinod, papa confirm ă toate
canoanele cu excep ția celui de al 28-lea iar în 454, în r ăspunsul
către împărat, papa accept ă și acest canon în urma insisten țelor
basileului.
Ca urmare a canonului 28 cele cinci scaune episcopale,
Roma, Constantinopol, Antiohia, Ierusalim și Alexandria, au
fost ridicate la rang de patr iarhii formând pentarhia, care p ăstra
constituția federal ă și sinodală a Bisericii. Ea ap ăra primatul de
onoare și respingea, îns ă, primatul juridic și de putere, cum
dorea scaunul papal.
În octombrie 482, la pr opunerea patriarhului
Constantinopolului, Acachie, împ ăratul Zenon public ă un edict
de unire între ortodoc și și necalcedonieni, numit Henotikonul lui
Zenon , act care a r ămas până la 518 normativ în privin ța
relațiilor biserice ști dintre cele dou ă facțiuni. Actul era de fapt o
scrisoare adresat ă de împărat episcopilor, clerului, monahilor și
credincioșilor din Alexandria, Egipt, Libia și Pentapolis, care
anatemiza pe Nestorie și Eutihie și afirma divinitatea și
umanitatea lui Iisus Hristos, dar evita cu diploma ție atât expresia
Sf. Chiril al Alexandriei, o fire , cât și cea sus ținută de
calcedonieni două firi , în privin ța definirii persoanei
Mântuitorului Iisus Hristos.
Papa Felix al III-lea, care dorea subminarea prestigiului
mereu crescând al patriarhului de Constantinopol, mai ales dup ă

Ioan Octavian RUDEANU

96aplicarea canonului 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic a
considerat c ă este momentul potrivit pentru compromiterea
acestui scaun patriarhal. De și Henotikonul , prin faptul c ă ocolea
hotărârile dogmatice de la Cal cedon, era condamnabil din punct
de vedere ortodox, papa Felix era mai interesat de tran șarea
raporturilor jurisdic ționale și de onoare dintre Roma și
Constantinopol decât de aspectul dogmatic.
Astfel, papa Felix al III-lea îl excomunic ă și aruncă anatema
pe patriarhul Consta ntinopolului, Acachie, în urma sinodului de
la Roma din 28 iulie 484, acuzându-l c ă l-a sprijinit pe patriarhul
anticalcedonian Petru Mong al Alexandriei, care refuza s ă se
prezinte în fa ța tribunalului papal și că și-a arogat drepturile
unor provincii str ăine, nesocotind canoanele Sinodului I
Ecumenic de la Niceea. În Sinodul de la Roma din 5 octombrie
485, papa Felix, împreun ă cu cei 43 de episcopi prezen ți, au
reînnoit anatemele rostite as upra patriarhilor Acachie al
Constantinopolului, Petru Mong al Alexandriei și Petru Fullo al
Antiohiei, semnatarii Henotikonului . Anatematizându-l pe
patriarhul Acachie al Constantinopolului și pe patriarhii
Alexandriei și Antiohiei, papa Felix anatematiza întreaga
biserică a Răsăritului. Ruperea comuniunii biserice ști dintre
Răsărit și Apus a fost considerat ă chiar de teologii catolici ca un
act necugetat și începutul dezbin ării dintre cele dou ă biserici.
La rândul s ău, patriarhul Acachie al Constantinopolului a
șters din diptice numele papei Felix și a întrerupt orice leg ături
cu Roma, declan șându-se astfel schisma acachian ă pe o durat ă
de 35 de ani.
Moartea semnatarilor Henotikonului către anul 490 l-a
determinat pe împ ăratului Anastasie I (491-518) s ă încerce
înlăturarea schismei, dar aceast ă acțiune s-a soldat cu un e șec.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

97Formula de împ ăcare apare abia în 515 sub forma unei
mărturisiri de credin ță propuse de papa Hormisda, care prevedea
anatematizarea lui Nestorie, Eutihie, scoaterea din diptice a patriarhilor necalcedonieni Timotei Elur și Petru Mong ai
Alexandriei, Petru Fullo al Antiohiei și Acachie Fravitas,
Eufimie, Macedonie al II-lea și Timotei ai Constantinopolului,
care au p ăstorit în timpul schismei acachiene, precum și
acceptarea Epistolei dogmatice a papei Leon I c ătre Flavian,
care privea eliminarea ereziei lui Eutihie.
Actul, trimis ini țial împăratului Anastasie I, viza
recunoașterea primatului papei și afirma c ă Biserica Romei a
păstrat întotdeauna credin ța nealterat ă, și prin urmare, Biserica
Răsăriteană trebuie s ă mărturiseasc ă că ceea ce stabilea scaunul
episcopal roman în materie de credin ță era valabil, c ăci numai în
unire cu Roma se p ăstra credin ța creștină adevărată.
Împăcarea nu survine decât în 519 când actul trimis de papa
Hormisda este completat cu un preambul alc ătuit de patriarhul
Ioan al II-lea al Consta ntinopolului, în care declar ă că socotește
una Biserica Romei vechi și a Romei noi ș
i că recunoaște
hotărârile dogmatice și canonice ale celor patru sinoade
ecumenice. Aceast ă nouă formulă, semnată la 28 martie de
patriarh și de episcopii prezen ți la Constantinopol, consfin țește
împăcarea celor dou ă biserici, punându-se cap ăt schismei
acachiene. Chiar dac ă evenimentul d ădea satisfac ție legaților
Romei, totodat ă, accentua egalitatea celor dou ă scaune
episcopale, a șa cum stabilise Sinodul al IV-lea Ecumenic prin
canonul 28.
Un alt conflict, de data aceasta între papalitate și împărat,
izbucnește în preajma celui de al V-lea Sinod Ecumenic din anul
553 de la Constantinopol, concen trându-se în jurul problemei

Ioan Octavian RUDEANU

98„Celor trei capitole”. Acestea, cuprinzând scrierile
anticalcedoniene ale lui Theodor de Mopsuestia, Theodoret de
Cyr și Ibas de Edessa, sunt c ondamnate printr-un edict al
împăratului Iustinian I în 543. Odat ă publicat, edictul trebuia
semnat de patriarhii r ăsăriteni și de papă. Deși inițial s-a opus,
patriarhii r ăsăriteni, Mina al Constantinopolului, Zoil al
Alexandriei, Efrem al Antiohiei și Petru al Ierusalimului, pân ă la
urmă au cedat presiunilor împ ăratului și a semnat. Papa Vigiliu,
care obținuse scaunul papal cu sprijinul cur ții imperiale, este
chemat la Constantinopol și i se cere s ă semneze condamnarea
„celor trei capitole”. Papa îl excomunic ă, însă, pe patriarhul
Nina în 547 pentru c ă semnase edictul imperial, dar, ulterior este
forțat să elaboreze un act, Judicatum , prin care la rândul s ău
condamnă „cele trei capitole”. Papa Vigiliu, fiind con știent de
faptul că prin emiterea Judicatum- ului își pierde sus ținerea
episcopatului apusean, cere în 550 împ ăratului să retragă actul
respectiv și să convoace un sinod ecumenic pentru a ob ține
consensul episcopal pe ntru condamnarea „celor trei capitole”. În
551 împ ăratul Iustinian I public ă un al doilea edict de
condamnare a „celor trei capitol e”, solicitându-l pe papa Vigiliu
să-l semneze. Datorit ă constrângerii din pa rtea basileului, papa
fuge din Constantinopol și se refugiaz ă la Calcedon unde
publică Enciclica către Biserica Univeral ă. Aici el relateaz ă
despre presiunile f ăcute asupra lui de împ ărat și despre
tulburările provocate în Biseric ă după publicarea celui de al
doilea edict imperial.
Împăratul dorind s ă nu rupă complet leg ăturile cu papa și cu
episcopatul occidental, îl rug ă să revină la Constantinopol,
asigurându-l de protec ție personal ă și de redarea p ăcii în

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

99Biserică, convocând pentru anul 553 un Sinod Ecumenic la
Constantinopol.
După încheierea Sinodului al V-l ea, care a condamnat „cele
trei capitole”, datorit ă presiunilor, papa Vigiliu cedeaz ă și
acceptă în februarie 554 condamnarea lor printr-un Constitutum ,
întorcându-se spre Roma umilit.
Un alt conflict între papalitate și Biserica R ăsăriteană
izbucnește în 638 în leg ătură cu textul Ecthesis , un edict
imperial al împ ăratului Heraclius I, afi șat în nartexul catedralei
Sf. Sofia din Constantinopol. Textul respectiv, un document
dogmatic care interzicea folosirea expresiilor o lucrare sau două
lucrări, ca fiind foarte periculoas ă, și pretinzând m ărturisirea
„unei singure voin țe în Hristos”, deschidea o nou ă dispută
privind raporturile dintre elementele constitutive ale persoanei Mântuitorului și problema defini ției acestei persoane. Patriarhul
Serghie al Constantinopolului, autorul moral al Ecthesis -ului, îl
determină pe patriarhul Cy r al Alexandriei s ă semneze și el
documentul, îns ă papa Ioan al IV-lea (640-642) respinge acest
decret și chiar îl acuz ă de erezie pe împ ăratul Heraclius. Basileul
se stinge din via ță la 11 februarie 641, l ă
sând Biserica dezbinat ă
din cauza ereziei monotelite.
Legăturile cu Biserica Romei sunt reluate în acela și an de
noul împ ărat Constans al II-lea (641-668) și de noul patriarh
Pavel al II-lea (641-653), care m ărturisesc credin ța ortodox ă fără
să mai aminteasc ă de Ecthesis . Când îns ă noul pap ă, Teodor
(642-649), l-a recunoscut pe fostul patriarh Pir, ca patriarh
canonic al Constantinopolului, pa triarhul Pavel al II-lea i-a
adresat o scrisoare sinodal ă cu conținut monotelit în anii 646-
647. Redeschis astfel c onflictul dintre Roma și Constantinopol îl
determină pe împăratul Constans al II-lea s ă publice în anul 648

Ioan Octavian RUDEANU

100un nou edict dogmatic, numit Typos , care anula Ecthesisul ,
prevăzând interzicerea discu țiilor legate de expresiile o voință
sau o lucrare , două voințe sau două lucrări.
Publicarea Typosului , care urm ărea rezolvarea divergen țelor
dogmatice, a produs din p ăcate o și mai mare discordie în
biserică. Papa Teodor l-a excomunicat pe patriarhul Pavel al II-
lea al Constantinopolului la sfâr șitul anului 648, iar în urma unor
violențe suportate de lega ții papei, în octombrie 649 se convoac ă
un sinod în palatul Lateran di n Roma. Acest sinod, condus de
papa Martin I (649-655), condamn ă monoergismul și
monotelismul, respingând Ectesisul și Typosul , anatematizeaz ă
pe patriarhii Serghie și Pir ai Constantinopolului și declară că în
persoana Mântuitorului Iisus Hristos sunt dou ă firi unite
inconfundabil, dou ă voințe naturale, divin ă și umană, și două
lucrări naturale, divin ă și umană în perfect ă armonie. Opunându-
se decretului imperial Typos , papa Martin este arestat în 653 din
ordinul împ ăratului Constans al II-lea, de c ătre exarhul Ravennei
și adus la Constantinopol unde va fi judecat pentru înalt ă trădare
și condamnat la moarte, pedeaps ă comutată în exil la Chersones,
unde a și murit doi ani mai târziu.
Spre sfâr șitul domniei împ ăratului Constans al II-lea se
observă o diminuare a monotelismulu i, determinând o reluare a
relațiilor dintre Roma și Constantinopol, ceea ce nu însemna
rezolvarea definitiv ă și sigură a crizei.
Unul dintre cele mai acute conflicte dintre Biserica Romei și
cea Oriental ă a fost cel legat de iconoc lasm, care a avut drept
rezultat producerea unei mari crize religioase în Imperiul Bizantin, afectând leg ăturile fire ști dintre Constantinopol, Roma
și patriarhiile Orientale.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

101Iconoclasmul, fenomen religios cu implica ții politice,
sociale și culturale, a debutat ca o mi șcare antiidolatr ă,
fundamentat ă pe porunca a doua a Decalogului și s-a dezvoltat
ca o învățătură care combate nu numai cultul icoanelor, f ăcând
uz de teologia hristologic ă a Sinoadelor de la Efes și Calcedon,
interpretat ă în înțeles monofizit, ci și cultul sfin ților, al
moaștelor și cunoscând chiar forma de mi șcare antimonahal ă.
Iconoclasmul începe în 726 cu impunerea de c ătre împăratul
Leon al III-lea Isaurul ( 717-741) a primelor m ăsuri de înl ăturare
a icoanelor din biserici și locurile publice, urmate de înlocuirea
patriarhului ortodox Germanos I al Constantinopolului (715-
730) cu iconoclastul Anasta sie (730-754). Prin aceasta
iconoclasmul devine înv ățătură oficială, aprobată de împărat și
Biserică, și propagat ă ca atare. În consecin ță Papa Grigore al II-
lea (715-731) a respins aleger ea patriarhului Anastasie,
considerând-o drept necanonic ă, l-a condamnat pe împ ăratul
Leon al III-lea ca eretic și a scos Roma și întreaga Italie de sub
autoritatea imperial ă.
Ruperea rela țiilor dintre Roma și Constantinopol a fost
determinat ă și de acțiunea în for ță a împăratului, care a
întemnițat legații papei din capital ă, a încercat s ă aresteze pe
papă și a scos de sub jurisdic ția Romei, trecând în cea a
Constantinopolului, provinc iile Sicilia, Calabria și Illyricul.
Sinodul întrunit la Hieria în 754 în urma convoc ării făcute
de împăratul Constantin al V-lea (741-775), a întrunit un mare
număr de episcopi din întreg Imperiul Bizantin,
autoproclamându-se ecumenic, dar f ăcând însă abstracție de un
criteriu fundamental care asig ura ecumenicitatea unui sinod:
acordul pentarhiei. Lipsind aco rdul patriarhilor din Roma,

Ioan Octavian RUDEANU

102Ierusalim, Alexandria și Antiohia, nici Sinodul și nici deciziile
luate de acesta nu pot fi considerate de importan ță ecumenic ă.
Sinodul de la Hieria, folosi ndu-se de dogmele ortodoxe
fixate de cele șase Sinoade Ecumenice pentru a- și justifica
învățătura, a hot ărât îndep ărtarea icoanelor din biserici și a
interzis confec ționarea și utilizarea lor.
În acest timp la Roma se men ținea pozi ția favorabil ă
cultului icoanelor. În plus, ultimele posesiuni bizantine în Occident, Pentapolisul și exarhatul Ravennei sunt cucerite de
regele franc Pepin cel Scurt (741-768) și oferite Romei ca
„Patrimoniu al Sf. Petru” în 756. Se pun astfel bazele viitorului
„stat ecleziastic”.
Reluarea rela țiilor dintre Roma și Constantinopol se produce
cu puțin înaintea celui de-al VII-lea, și ultimul totodat ă, Sinod
Ecumenic al Bisericii Cre știne, desfășurat în anul 787 la Niceea.
Convocat de împ ărăteasa Irina cu scopul adopt ării măsurilor
necesare restabilirii cultului ic oanelor în Imperiu, acest sinod,
condus de patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), a
unit reprezentan ți ai curții imperiale, ai sca unului papal, ai
scaunelor patriarhale di n Alexandria, Antiohia și Ierusalim,
precum și numeroși ierarhi biserice ști din întreg Imperiul.
Sinodul se încheie cu restabilirea comuniunii de credin ță în
cadrul episcopatului bizantin, precum
și între Constantinopol și
celelalte scaune patriarhale. Totodat ă era condamnat
iconoclasmul și era formulat ă o învățătură de credin ță care
reabilita cultul icoanelor.
Nerezolvarea situa ției provinciei Illyricum, confiscat ă
scaunului papal de c ătre Leon al III-lea Isaurul, a r ămas totuși o
problemă deschis ă în cazul rela țiilor dintre Roma și
Constantinopol, determinând o apropiere tot mai accentuat ă de

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

103regatul franc a lui Carol cel Ma re. Astfel, papa Adrian I (772-
795), într-o scrisoare adresat ă regelui Carol cel Mare, precizeaz ă
că încă nu a recunoscut oficial hot ărârile Sinodului de la Niceea
din 787, deoarece împ ărăteasa Irina nu a rezolvat problema
Illyricumului. Din aceast ă cauză el se declara dispus chiar, dac ă
regele Carol ar accepta, s ă-l excomunice pe împ ăratul
Constantin al VI-lea.
Desprinderea papalit ății din sfera de influen ță a Imperiului
Bizantin și intrarea sub protec ția regatului franc a devenit
evidentă în urma încoron ării, după ceremonial bizantin, a lui
Carol cel Mare ca împ ărat al Imperiului Roman, la 25 decembrie
800, la Roma, de c ătre papa Leon al III-lea ( 795-816). Acest
lucru a fost posibil în condi țiile în care aten ția și energia
Bizanțului erau îndreptate înspre evenimentele desf ășurate în
acei ani în familia imperial ă. Astfel ambi țioasa împ ărăteasă Irina
nu a cedat tronul imperial fiului ei, Constantin al VI-lea, la
vârsta majoratului, ceea ce îl determin ă pe acesta s ă formeze o
coaliție iconoclast ă în jurul lui, cu ajutorul c ăreia se proclam ă
singur împ ărat în anul 790. În 792, a repus-o pe împ ărăteasa
Irina în drepturile imperiale , dar aceasta, folosindu-se de
insuccesele militare ale împ ăratului, a reu șit în 797, în urma
unui complot, înl ăturarea definitiv ă a acestuia. Împ ărăteasa Irina
a domnit sinur ă până în anul 802, când a fost înl ăturată de
împăratul Nikephor (802-811).
După anul 800, rela țiile dintre Bizan ț și papalitate continu ă,
însă au un caracter sporadic și consultativ. În timpul celei de-a
doua perioade iconoc laste (815-842) împ ăratul Leon al VI-lea
Armeanul (813-820) caut ă să obțină aprobarea Bisericii Romei
pentru iconoclasm, îns ă papa Pascal al II- lea (817-824) se opune
cu vehemen ță, apărând Sinodul al VII-lea Ecumenic și arătând

Ioan Octavian RUDEANU

104că cinstirea icoanelor este fundamentat ă pe întruparea lui
Hristos.
Un alt conflict, grav de aceast ă dată, care a determinat în
mod direct Marea Schism ă din 1054 între Biserica Romei și cea
constantinopolitan ă, izbucnește în a doua jum ătate a secolului al
IX-lea, în urma încre știnării bulgarilor. Convertirea bulgarilor,
realizată în 862, a fost împlinit ă de discipolii celor doi faimo și
apostoli, înv ățații frați Constantin (Chiril) și Metodie, astfel c ă
după eveniment hanul bulgar Boris î și va lua numele de botez
Mihail, dup ă numele na șului său împăratul Mihail al III-lea.
Neînțelegeri vor ap ărea în momentul în care bizantinii vor
încerca să plaseze Biserica bulgar ă sub autoritatea patriarhului
de Constantinopol, în timp ce țarul bulgar dorea autonomia sub
conducerea unui arhiepis cop bulgar. Din aceast ă cauză țarul
Boris-Mihail, î și îndreapt ă privirea spre Roma, unde g ăsește
sprijinul total al papei Nicolae I, marele du șman al patriarhului
constantinopolitan Photie (858-867, 877-886). Dorind s ă
readucă Illyricul sub jurisdic ție roman ă, papa lezeaz ă unele
interese vitale ale Imperiului Bizantin, determinând reac ția dură
a acestuia. În schimbul de scrisori dintre Photie și Nicolae I, au
intrat în joc și diferendele doctrinare, patriarhul ac uzându-l pe
papă de erezie, în leg ătură cu adaosul Filioque . Acest principiu
dogmatic, care sus ținea că Sfântul Duh purce de de la Tat ăl și de
la Fiul, alc ătuit în secolul al V-lea în spa țiul apusean, a ap ărut ca
o completare a hot ărârilor Sinoadelor Ecumenice de la Niceea
din 325 și Constantinopol din 381. El a fost acceptat pân ă în
secolul IX în majoritatea bisericilor apusene, ceea ce a stârnit dezaprobarea bisericilor r ăsăritene.
S-a ajuns ca un conciliu, convocat la Constantinopol în 867
și prezidat de împ ăratul Mihail al II-lea, s ă excomunice pe pap ă

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

105și să declare ca erezie doctrina Filioque , după care, patriarhul
Photie, victorios, adreseaz ă o Enciclică celor trei patriarhii din
Orient, aducâ ndu-le la cuno ștință măsurile luate și criticând
practicile papale precum postul de sâmb ăta și celibatul preo ților.
Aceste evenimente au determinat pe pap ă să-l excomunice la
rândul său pe Photie. Tensiunea extrem ă atinsă între cele dou ă
biserici va fi dep ășită prin mijloace politice. Astfel, tronul
imperial bizantin este uzurpat de Vasile I, care întemeiaz ă
dinastia macedonean ă și care în țelege să schimbe politica
religioasă a predecesorului s ău, exilându-l pe Photie și
restabilindu-l pe Ignatie în sca unul patriarhal în noiembrie 867.
Această schimbare a permis reluarea leg ăturilor cu Roma.
Între 869-870 are loc un conciliu la Constantinopol, la care
participă și delegații papei Adrian al II-lea, care îl excomunic ă
pe Photie și proclam ă reunirea celor dou ă biserici. Dar între
Vasile I și delegații papei intervin neîn țelegeri de principiu în
legătură cu jurisdic ția scaunului papal, la care se adaug ă și
cererea bulgarilor, nemul țumiți de papă, de a fi reprimi ți în
patriarhia Constantinopolului . În ciuda protestelor lega ților
papali, Biserica bulgar ă este încorporat ă, definitiv de aceast ă
dată, în Biserica bizantin ă, în urma acestor evenimente
apropierea lui Vasile I de Roma fiind compromis ă. Totuși, în
anii următori, deși protestele Romei au r ămas fără rezultat,
papii, sub amenin țarea arabilor din Sicilia, au ref ăcut treptat
relațiile cu împ ăratul și patriarhul, incl usiv prin recunoa șterea în
880, în anumite condi ții, ca patriarh a lui Photie reînsc ăunat.
Această conciliere cu Sfântul Scaun era departe, îns ă, de a
elimina deosebirile de interese și contradic ții apărute în urma
incidentelor din trecu t dintre Biserica R ăsăriteană și Apusean ă.
Practic, Constantinopolul și Roma s-au îndep ărtat atât de mult în

Ioan Octavian RUDEANU

106dezvoltarea lor distinct ă încât comunitatea lor spiritual ă și
religioasă nu mai reprezenta decât o idee abstract ă, greu de
argumentat. De mult ă vreme universalismul poltic al basileilor
se opunea universalismului eclezia stic al papilor, în condi țiile în
care primul ajunsese subminat de apari ția, cu sprijin roman, a
Imperiului Carolingian în Occident, iar al doilea avea zdruncinate pozi țiile spirituale în Orie nt, prin redobândirea
jurisdicției asupra cre știnilor din califatele arabe și prin
cucerirea lumii slave de patr iarhia constantinopolitan ă.
Pentru aplanarea neîn țelegerilor ap ărute între Biserica
apusului și cea a Răsăritului, la începutul anului 1054 sose ște la
Constantinopol o solie de la Roma în frunte cu cardinalul
Humbert, dup ă ce o coresponden ță intensă circulase în lunile
dinainte între patriarhul Mihail Kerullarios și papa Leon al IX-
lea. Aceste discu ții aveau în vedere probl eme mai vechi, care
separau cele dou ă biserici înc ă de pe vremea lui Photie, precum
doctrina Filioque , celibatul preo ților, postul de sâmb ăta și, cu
deosebire, folosirea pentru împ ărtășanie a pâinii dospite în
Biserica R ăsăriteană, respectiv a celei nedospite (azima) în
Biserica Apusean ă.
Solia fusese trimis ă pentru a purta tratative numai cu
împ
ăratul Constantin al IX-lea Monomahul, un sus ținător al
bunelor rela ții cu Roma, în vederea salv ării stăpânirilor
bizantine din sudul Italiei, latin ii ignorându-l în m od deliberat pe
patriarh. Kerullarios îns ă l-a silit pe Humbert s ă se întâlneasc ă
cu el. Discu țiile în jurul acuza țiilor reciproce de înc ălcare a
dogmelor și ritualurilor credin ței s-au prelungit mult timp și au
fost purtate de ambele p ărți cu o des ăvârșită lipsă de
corectitudine. În audien ță la Mihail, cardinalul Humbert s-a
arătat de o impertinen ță uluitoare și și-a permis atacuri la adresa

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

107Bisericii Ortodoxe. Împ ăratul a încercat s ă-i împace pe
participan ții la disput ă, dar n-a izbutit.
La 16 iulie 1054, cardinalul Humb ert a depus pe altarul Sf.
Sofia bula papal ă prin care l-a excomunicat pe Kerullarios
acuzându-l de aderen ță la nouă erezii. Drept r ăspuns, un sinod
convocat în grab ă de patriarh format din 12 mitropoli ți și 2
arhiepiscopi a aruncat anatema asupra capului Bisericii apusene redactând totodat ă o bulă asemănătoare celei a papei Leon.
Adresată episcopilor din R ăsărit, în ea sunt enumerate toate
plângerile patriarhului îm potriva bisericii romane, ca și toate
erorile dogmatice și liturgice repro șate latinilor. S-a produs
astfel evenimentul istoric numit ulterior Marea Schism ă.
Cearta credinciosului Humbert cu patriarhul Kerullarios
însă, n-a dus la o ruptur ă definitivă între Biseric ă, deși unitatea
lor fusese pierdut ă încă din secolul IX. În jurul anului 1057, o
solie a papei Ștefan al IX-lea a încercat s ă cadă la învoial ă în
problema reuniunii, îns ă fără succes, astfel de încerc ări fiind
întreprinse și mai târziu. În 1089, când împ ăratul Alexios I
Comnenul a cerut s ă-i fie puse la dispozi
ție documentele
referitoare la evenimentele di n 1054, acestea n-au putut fi g ăsite
în cancelaria patriarhiei (Da șkov, 1999, 294).
Bisericile din Apus au deven it în mod definitoriu adversare
după 1204, când Constantinopolul a fost cucerit și devastat de
participan ții la cruciada a patra.
Afuriseniile reciproce, cu o v echime de 9 veacuri au fost
retrase abia în z ilele noastre, în 1967.

Ioan Octavian RUDEANU

108

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

109

DINASTIA COMNENILOR

Dinastia macedonenilor a fost glorioas ă dar a sfâr șit
lamentabil, nedispunând de un mo ștenitor corespunz ător.
Ultimul reprezentant al dina stiei a fost Theodora (1042, 1055-
1056) dup ă care, în lipsa unui urma ș legitim, tronul imperial a
fost preluat de un fost apr opiat colaborator demnitar al
administra ției statale, sub numele Mihai al VI-lea Stratiotikos
sau cel Bătrân (1056-1057).
Următorul monarh, Isaac I Comnenul, cunoscut mai ales în
rândurile armatei, care reprezenta for ța principal ă a statului, a
fost proclamat împ ărat de militarii din Asia Mic ă, ajutat fiind de
patriarhul Miha il Kerullarios.
Dată fiind situa ția critică din punct de ve dere economic,
Isaac I Comnenul impune impozite pe toate veniturile, inclusiv
Bisericii, ceea ce face s ă intre în conflict cu patriarhul
Kerullarios. Împ ăratul îl destituie, îi desc hide proces, cauzându-i
chiar moartea. Sim țind că este dușmănit din cauza severit ății lui
administrative, împ ăratul se retrage, în cele din urm ă, la o
mănăstire. Au urmat la tron Cons tantin al X-lea Ducas (1059-
1067) și Romanos al IV-lea Diogenes (1068-1071), care au
purtat lupte grele cu turcii selgiucizi, afla ți în plină ascensiune.
A fost o perioad ă critică fiindcă s-au adăugat și tulburări interne,
cu răscoale ale militarilor. Este perioada de tranzi ție de la
dinastia Macedonenilor la ceea a Comnenilor, din rândul c ărora

Ioan Octavian RUDEANU

110se remarc ă, cu calit ăți militare și politice, generalul Alexios
Comnenul.
Fiind tulbur ări grave în Constantinopol, împ ăratul Nikephor
al III-lea Botaniatul se retrage, tr onul revenind de la sine
generalului recunoscut ca autoritate, devenit împ ăratul Alexios I
Comnenul (1081-1118), care inaugureaz ă noua dinastie
domnitoare (1081-1185).
Fostul general se dovede ște un împ ărat înțelept. Drept
dovadă stă și politica sa religioas ă. Conflictele între împ ărați și
patriarhi au fost frecvente, îns ă împăratul, din capul locului, a
proclamat și a susținut că între Stat și Biserică trebuie s ă fie o
perfectă colaboratoare.
În egală măsură împăratul se dovede ște un animator al
culturii, el însu și fiind scriitor. Mama sa, Anna Dalassena,
asociată ca regent ă, a susținut în mod deosebit activitatea
culturală. Așa se explic ă cum, fiica împ ăratului, Ana, este
apreciată a fi printre cele mai emancipate figuri feminine din
istoria culturii bizantine.
Virtuțile culturale sunt dovedite și de fiul s ău, Ioan, care are
drept ctitorie, în Constantinopol, m ănăstirea lui Hristos
Pantocratorul. El urmeaz ă modelul Sf. Vasile cel Mare,
construind pe lâng ă mănăstire, așezăminte spitalice ști și de
asistență socială pentru bătrâni.
Același Ioan tinde la rela ții cu Occidentul, fapt ce explic ă
cum s-a realizat c ăsătoria cu o principes ă maghiară, Irina, dup ă
care se implic ă în problemele dinas tice ale ungurilor. Urma șul
său, Manuel, efectueaz ă expedi ții împotriva acestora,
amestecându-se și în problemele cnezatul ui rus de la Kiev,
eveniment interesant pent ru noi, românii, fiindc ă trupele
bizantine au trecut pe teritoriul țării noastre.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

111Prin însemn ările comnenilor despre Ungaria și Ucraina s-au
realizat și primele consemn ări despre existen ța unei popula ții
românești în stânga Dun ării, adică pe teritoriul țării noastre.
Astfel, istoricul bizantin Ioan Kinnamos, care l-a înso țit pe
Manuel I (1143-1180) men ționează existența unei popula ții a
vlahilor, ca urma și ai coloni știlor romani, ocupând zona
subcarpatic ă de sud și răsărit, adică pe teritoriul Munteniei și
Moldovei.
În ceea ce prive ște Dobrogea ea a fost în lungi perioade sub
autoritatea bizantin ă, dar în perioada comnenilor st ăpânirea
bizantină a fost mai intens ă, dovezile arheologice fiind bogate,
constând în monumente, sigilii și numeroase monezi, provenind
din schimburile comerciale.
Din punct de vedere re ligios noi, românii, am beneficiat în
mod deosebit de unele avantaje, întrucât Vicina a fost un centru
religios cu mari ierarhi investi ți de la Constantinopol.
Ana Comnena, autoarea operei istorice Alexiada, realizată în
cinstea tat ălui său Alexios I, vorbe ște de o popula ție româneasc ă
bine organizat ă în secolele XI-XII în aceast ă regiune,
specificație care se datoreaz ă, evident, intenselor rela ții cu
Imperiul bizantin și influenței acestuia asupra spa țiului nord-
dunărean.
Dată fiind aceast ă situație, un rol important îl de ține
dezvoltarea social ă din aceast ă perioadă din imperiu, coincizând
cu cea a poporului român. Evident, fiind în Evul mediu, lu ăm
cunoștință de societatea feudal ă, în spiritul c ăreia s-a format
poporul român și s-a afirmat pentru prima dat ă în istorie.
Feudalismul a ap ărut ca sistem social curând dup ă afirmarea
și victoria cre știnismului, datorit ă căruia nu mai era de conceput
calitatea de sclav, disp ărând societatea sclavagist ă. Termenul de

Ioan Octavian RUDEANU

112feudalism este de origine occidental ă provenind de la cel de
feudă, adică acel gen de proprietate care s-a instituit și în răsărit
sub denumirea de pronoia sau charistikion , iar la români moșie.
Așa numita pronoie consta dintr-o întindere de p ământ
variabilă, în general de mari propor ții, cuprinzând câte un sat
sau mai multe, cu toate ogoarele, p ădurile și heleșteele din
apropiere. Cel care primea aceste întinderi primea numele de proniar , care la noi a intrat în limb ă sub forma de boier. Ca
peste tot în feudalism, pronoia era încredin țată printr-un
document semnat de împ ărat prin care proniarul intra în dreptul
de posesie, adic ă de folosin ță, fără drept de înstr ăinare.
Proprietar absolut era împ ăratul care putea revoca posesiunea
dacă proniarul nu era fidel. Pr oniarul era deci un fel de
administrator, având în supunere pareoi , respectiv șerbi sau
iobagi, care îndeplineau toate muncile. Proniarul era obligat a încasa impozitele pentru împ ărăție și să instruiasc ă o mică
unitate militar ă, gata oricând pentru a fi mobilizat ă pentru
război.
Alexios Comnenul a consolidat feudalismul pentru a avea la
îndemână un cât mai mare num ăr de osta și asigurați pentru
războaiele care deveniser ă, datorită înaintării turcilor selgiucizi,
inevitabile. Și totuși, ostașii de pe feude, n-au fost niciodat ă
suficienți, încât împ ărații au fost sili ți să recruteze mercenari din
nordul și apusul Europei.
O altă instituție feudală a fost charistikariatul , prin care
împăratul acorda unor favori ți supravegherea unor m ănăstiri cu
toate bunurile lor, care purtau numele de charistikion , având
totodată dreptul de a decide asupra tuturor bunurilor și asigurând
dotarea bisericii și întreținerea călugărilor și a călugărițelor.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

113Abuzurile erau frecvente, încât au existat adeseori conflicte cu
biserica.
Existau terenuri libere în afar ă de feude, precum și ateliere
și alte activit ăți comerciale, care erau supuse impozitelor.
Acestea erau date unor particul ari, un gen de perceptori, care
erau obliga ți a preda statului o anumit ă sumă, asigurându- și și
lor un beneficiu. Împ ăratul Alexios I, s-a ocupat în mod deosebit
de stabilirea acestui fisc, c ăutând a asigura statului un venit
stabil și dorind evitarea abuzurilor di n partea celor ce se angajau
cu colectarea taxelor.
S-a constatat c ă sub primii comneni (Alexios I, Ioan al II-
lea, Manuel I), impozitele au fost echilibrate și bine chibzuite. A
urmat o perioad ă în care s-a abuzat și s-a reținut exagerat din
venituri pentru o via ță pompoas ă la palatul imperial, iar pe teren
unii dintre perceptori încasau abuziv și rețineau pentru ei,
devenind, uneori, rivali ai imperiu lui. S-a ajuns în acest fel la
fărâmițarea feudal ă, la marii feudali ce sl ăbeau unitatea statal ă și
autoritatea conducerii centrale, determinând un declin al
imperiului.
Important este c ă modelul vie ții sociale bizantine din
perioada dinastiei comnenilor, comun întregii Europe, a inspirat și societatea feudal ă din principatele noastre române ști.
În același fel, este interesant de re ținut câteva date din
modul în care s-a realizat via ța religioas ă, un temei și un model
de inspira ție pentru via ța noastră socială.
Sub dinastia comnenilor se remarc ă în mod deosebit rela țiile
strânse și dintre curtea imperial ă și biserică, ceea ce a fost un
temei și în istoria noastr ă națională. Împărații au fost drept-
credincioși, fiind devota ți bisericii și purtând mare grij ă
mănăstirilor. Alexios I Comenneul, întemeietorul dinastiei, s-a

Ioan Octavian RUDEANU

114dovedit tot timpul devotat bisericii și preocupat de problemele
teologice, fiind el însu și autor al unor lucr ări cu caracter
dogmatic.
În lupta împotriva heterodoc șilor, măsurile cele mai aspre au
fost luate împotriva paulicienilor din Tracia și împotriva
bogomililor care se r ăspândiser ă în întreaga Bulgarie, în secolul
al X-lea, având centrul la Philippopolis (azi Plovdiv). Ace știa
din urmă au fost aspru lovi ți de împărat.1 Căpetenia lor, Vasile,
un pretins medic care umbla înconjurat de 12 înv ățăcei,
asemenea lui Iisus, a fost inv itat la Constantinopol, unde s-a
ținut o consf ătuire teologic ă în speran ța că Vasile î și va
recunoaște greșeala. Fiindc ă a persistat, Alexios a poruncit s ă fie
ars pe rug în mijllocul Hippodromului.
Evident c ă a fost o m ăsură nedreapt ă și cu totul contrar ă
credinței creștine, constituind un motiv de critic ă la adresa
trecutului cre știnismului.
Un eretic vestit a ap ărut din partea intelectualilor, Ioan
Italos, un celebru profesor de filozofie al universit ății din
Constantinopol, care a ad ăugat creștinismului, drept adev ăruri
de credin ță, idei platonice și unele teze budiste de genul
metempsihozei. Împ ăratul Alexios I s-a sesizat de aceast ă
rătăcire și a cerut s ă fie judecat de un si nod, care n-a cerut îns ă,
mai mult decât s ă fie exclus din universitate.

1 În anul 1082, deta șamentele de bogomili au refuzat s ă lupte pentru Imperiu
împotriva normanzilor. Alexios i-a ademenit printr-un șiretlic pe conduc ătorii
bogomililor în cetatea Mosynopolis din Tracia, unde a poruncit ca ace știa să
fie dezarma ți, apoi arunca ți în temni ță, iar averile familiilor lor s ă fie
confiscate. Drept r ăspuns a izbucnit o r ăscoală, bogomilii, alia ți cu pecengii,
devastând ora șele Traciei, autocratorul trebuind s ă depună multe eforturi ca
să reinstaureze ordinea (Da șkov, 1999, 316).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

115Alexios I a urm ărit în mod deosebit via ța religioas ă, luând
măsuri de emancipare a clerului și de înlăturare a devierilor de la
ordinea moral ă autentic cre ștină, fără să se implice direct, ci
respectând deplin autoritatea patriarhiei.
Fiul lui Alexios I, Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) care
i-a urmat la tron, nu s-a mai preo cupat atât de intens de via ța
religioasă, dar totu și recunoștea rolul social al bisericii și al
mănăstirilor cu care a colaborat. Drept dovad ă au stat toate
anexele m ănăstirii Pantocrator, al c ărei ctitor era. Pe lâng ă spital
a organizat ateliere, brut ărie, bucătărie, farmacie, b ăi și un azil
de bătrâni precum și un dispensar medical.
Fiul lui Ioan II, Manuel I Co mnenul (1143-1180) reia firul
politicii religioase, dup ă modelul bunicului s ău Alexios I.
Asemenea lui, Manuel I ia m ăsuri drastice împotriva
bogomililor, din rândul c ărora se ridicaser ă fanatici
propovăduitori de genul c ălugărului Niphon.
În paralel cu bogomilii, persistau urma șii filosofului
platonist Ioan Italos, cu idei str ăine creștinismului. În loc de
persecuții, împăratul a ini țiat sinoade dogmatice, dou ă dintre ele,
mai importante, în perioada 1156-1167, discutându-se Taina
Sfintei Euharistii, ca de asemenea și unele texte evanghelice,
menite înt ăririi credin ței și discredit ării ereziilor.
Manuel I Comnenul a dep ășit limitele Imperiului, prin
ambiția sa de a realiza unitatea de credin ță a întregii lumi
creștine. De la sine în țeles că a reflectat la unirea cu Biserica
apuseană patronat ă de papa de la Roma, reluând str ăduințele
bunicului Alexios, care convocase un sinod la Constantinopol în
1089 având la baz ă o accepțiune în principiu din partea papei
Urban al II-lea. Manuel I se mul țumește a numi reuniunea lui
doar conferin ță sinodal ă, aceasta desf ășurându-se la

Ioan Octavian RUDEANU

116Constantinopol în 1171. Fiind ini țiativa lui, el a și prezentat un
proiect de unire a celor dou ă Biserici.
Conferința s-a ținut și proiectul împ ăratului s-a acceptat,
propunându-se chiar condi țiile și căile de unire. În mod practic,
însă, nu s-a realizat nimic, fapt explicabil, fiindc ă Apusul era
preocupat numai de Crucia de, acestea adâncind, din p ăcate,
diferendul dintre cele dou ă Biserici.
Pentru Manuel și toată dinastia comnenilor r ămâne marele
merit de a fi n ăzuit unirea cre știnească, ca de asemenea de a
spori sfera comunit ății creștine prin noi adep ți. S-a reușit deplin
cu armenii, dar prea pu țin sau de loc cu sirienii. Comnenii au
încercat chiar o apropiere și o aliere cu arabii, o idee nobil ă,
ecumenist ă i-am spune ast ăzi, dar aproape absurd ă.
Dinastia comnenilor r ămâne celebr ă în Istoria Bizan țului
atât pentru planul social în care au realizat feudalismul în forma lui culminant ă și specific ă, dar mai ales pentru planul religios,
fiindcă toți împărații au fost st ăpâniț
i de o puternic ă credință și
s-au dovedit vrednici cre știni, cu preocup ări și merite de cea mai
mare importan ță pentru consolidarea și afirmarea culminant ă a
Ortodoxiei, de care s-a învrednicit și poporul nostru.
Am mai putea ar ăta că la scurt timp dup ă ridicarea pe tron a
împăratului Alexios I Comnenul teritoriile dintre Marea Neagr ă
și Dunăre devenite „theme bizantine”, dup ă cum confirm ă
cronica rus ă Cronica vremurilor de demult a cneazului
Sviatoslav al Kievului, încep s ă sfideze din nou autoritatea
imperială, așa cum făcuseră și în timpul domniei lui Mihail al
VII-lea Ducas, când, între anii 1072-1073, se r ăsculaseryă
împotriva m ăsurilor de introducere a monopolului comer țului cu
produse cerealiere.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

117În această perioadă forțele autohtone se aliaz ă cu pecenegii,
populație de origine turanic ă, ajunsă pe teritoriile române ști pe
la mijlocul secolului al XI-lea, luptând împreun ă împotriva
dominației bizantine: „Conducătorii acțiunii antibizantine erau
Tatos, avându- și reședința la Silistra, cel mai important ora ș de
la Dunărea de Jos, Seslav și Saccea, st ăpâni la Vicina și în
celelalte ora șe paristriene. Examinarea riguroas ă a surselor nu
îndreptățește opinia c ă aceste căpetenii locale s-ar mai fi aflat
în fruntea unor forma țiuni politice române ști. Este de presupus,
mai degrab ă, că, populației de o mare diversitate etnic ă a
Dobrogei, i s-a suprapus o p ătură dominatoare peceneg ă din
rândurile c ăreia s-au ridicat cei trei conduc ători. Victoria lui
Alexios I Comneanul în b ătălia de la Lebunion (1091) a pus
capăt rolului politic și militar al pecenegilor. Înrudi ți
îndeaproape cu ei, un alt neam turanic și-a făcut apari ția în
secolul al XI-lea în spa țiul românesc [cumanii] inaugurând o
sinteză româno-turc ă sau «o colabora ție româno-turc ă»
(ambele formule apar țin lui N. Iorga), cu însemnate urm ări
pentru procesul de constituire a statelor medievale române ști de
la sud și est de Carpa ți. Funcția de accelerator politic
îndeplinit ă de cumani la nord de Dun ăre, nu a r ămas fără
urmări și pentru romanitatea sud-dun ăreană” (Constantin,
1997, 39).
Pe de altă parte: „Vicisitudinile istoriei bizantine din secolul
al XI-lea aveau s ă crească prestigiul și profitul pe care îl
urmărea politica vene țiană, potrivit termenilor formulei ce va fi
consacrat ă: ad honorem et proficum Veneciarum. Când
împăratul Alexios Comneanul, ca re ducea lupte împotriva
invaziei turcilor din Asia și din Europa, s-a aflat amenin țat și de
cea a lui Robert Guiscard și a normanzilor s ăi din Italia
Meridional ă, dogele Domenico Salvo nu a ezitat s ă-și trimită

Ioan Octavian RUDEANU

118flota în ajutorul escadrelor bizantine; Vene ția care își apăra în
același timp domina ția asupra Adriaticii și libertatea naviga ției
în Mediterana, a fost recompensat ă atât prin victoriile sale
asupra normanzilor la asediul de la Durazzo, cât și prin marea
chrisobul ă, obținută în mai 1082 din partea basileului, adev ărat
fundament al m ăreției ei viitoare. Aceasta îi conferea privilegiul
nemaipomenit de a putea trafica liber în toate porturile enumerate de acest document, f ără să plătească vreo tax ă
autorităților bizantine. Lista este lung ă: ea începe cu porturile
din Siria de Nord pe care Bizan țul nu a încetat s ă le revendice,
urmează coasta Asiei Mici pân ă în Efes și Phoceea, ca s ă treacă
apoi în Europa și să menționeze succesiv litoralul Albaniei și
insulele Ionice, Peloponezul, Grecia cu Athena și Teba, Eubeea,
Thesalonikul, mai multe puncte de pe coasta Egeei, altele pe
malurile M ării de Marmara, pentru a se termina în sfâr șit, cu
Megalopolis, «marele ora ș», ce nu este altul decât
Constantinopolul. Se vede totu și că, în aceast
ă perioadă de
criză în care se f ăceau concesii atât de importante, Bizan țul tot
își rezervă monopolul comer țului pontic. Nici un port de pe
litoralul M ării Negre, nici din Asia Mic ă, nici din Peninsula
Balcanică, nici din Caucaz sau din Crimeea, unde s-a v ăzut că
imperiul î și mai men ținea pozi țiile, nu figureaz ă în chrisobula
lui Alexios Comneanul. Marea Neagr ă rămâne închis ă
comerțului apusean” (Brătianu, 1988, 10-11)
Ridicarea acestei dinastii pe tronul Bizan țului într-o
perioadă destul de dificil ă, când în apropierea spa țiului carpato-
dunărean începuse închegarea unui stat ungar care n ăzuia
permanent s ă-și întindă stăpânirea în Balcani și chiar pân ă la
Adriatică, coincide cu momentul când popoarele slave și
poporul român încep s ă se constituie ca state. Acestea opresc

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

119expansiunea maghiar ă și pe cea a Imperiului german care
devenise o for ță în Apus, lovindu-se mere u de intere sele politicii
Bizanțului.

Ioan Octavian RUDEANU

120

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

121

CRUCIADELE

Cruciadele reprezint ă unul dintre cele mai interesante
evenimente din istoria universal ă, care s-a desf ășurat pe o
suprafață geografic ă foarte mare, cuprinzând cele trei
continente: Europa, Asia și Africa. Pe lâng ă extinderea
geografică, cruciadele s-au desf ășurat și pe o îndelungat ă
perioadă cronologic ă, ținând cont c ă au început cu anul 1096 și
s-au încheiat cu Cruciada a VII-a, în 1270.
E o tradi ție istorică de a se încadra cruciadele tematic în
istoria bizantin ă, justificat fiind de faptul c ă Imperiul bizantin a
fost deosebit de afectat de acestea, de și ele au fost rezultatul
inițiativei imperiilor occidentale. Un alt motiv de încadrare a
cruciadelor în Bizanti nologie, este faptul c ă ele au un profund
caracter religios și prezint ă interes deosebit pentru istoria
creștinismului, care în bun ă parte se contope ște cu istoria
Bizanțului.
Din punct de vedere teolog ic, cruciadele prezint ă un interes
deosebit, fiinc ă ele sunt o crea ție a creștinismului și prilejuiesc
calificări de cea mai mare importan ță. Indiscutabil, cruciadele
sunt foarte interesante, o trecere a lor în revist ă impunându-se.
Cruciada I (1096-1099) are la origine apelul lui Alexios I
Comnenul (1081-1099) adresat pape i Urban al II-lea, de a-l
ajuta în luptele contra musulmanilor care ocupaser ă locurile
sfinte. Papa a r ăspuns favorabil apelului și în 25 noiembrie
1095, la Conciliul de la Clermont, în Fran ța, a lansat chemarea

Ioan Octavian RUDEANU

122de înrolare pentru eliberarea locurilor sfinte. Chemarea a avut
mare ecou la toate categoriile sociale. Din p ăcate entuziasmul a
fost prea mare, încât ac țiunile au fost prea pu țin judecate
rațional.
Începutul a fost chiar extrem de dureros. Un prim val de
credincioși, reușind a întruni 50.000 de voluntari, b ărbați, femei
și copii chiar, au plecat spre locurile sfinte în prim ăvara anului
1096. Condu și de kaiserul german Walter Habenicht și monahul
Petre Eremitul din Picardia, au ajuns în august la Constantinopol. Împ ăratul Alexios I Comnenul i-a condus pe
coasta golfului Nicomidiei, asigurându-i c ă merg spre locurile
sfinte. Au înaintat foarte pu țin căci, neorganiza ți militar, au fost
uciși până la unul de musulmani.
Luându-se cuno ștință de acest dezastru s-a trecut la grup ări
organizate, formate din cavaleri crucia ți, conduse de
personalit ăți celebre precum Godefroy de Bouillon al
Lutharingiei, contele Robert de Flandra și Courthouse, ducele
Normandiei.
În 1097, patru grup ări organizate, totalizând 200.000 de
luptători, s-au reunit la Cons tantinopol apoi l-au dep ășit,
îndreptându-se spre locurile sfinte. În înaintare au reu șit să
înființeze un prim stat latin la Edessa, care a durat pân ă în anul
1144, apoi un al doilea stat lati n, Antiohia, care a durat din 1098
până în 1268.
Din Antiohia, sub conducer ea contelui Raymond de
Toulouse, crucia ții în num ăr de 1.200 de cavaleri ș
i 12.000 de
soldați au înaintat spre Ierusalim. L-au asediat în perioada 7-15
iulie 1099, dup ă care au intrat și au organizat regatul latin al
Ierusalimului. Fapt dezonorabil pentru cre știni a fost

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

123exterminarea celor aproximativ dou ă mii de locuitori musulmani
și iudei din zon ă.
Primul rege ales a fost Godefro y de Bouillon, iar regatul s-a
menținut până în 1197, când Ora șul Sfânt a fost cucerit de
sultanul Saladin al Egiptului. De re ținut că, deși începutul a fost
modest și dureros, Cruciada I a realizat succese deosebite.
Cruciada a II-a (1147-1149) a fost organizat ă în urma
ocupării regatului latin Edessa de c ătre musulmani, care au
masacrat toat ă populația creștină, eveniment care a produs o vie
impresie în Europa cre ștină. Ducele Raymond de Edessa a f ăcut
apel papei Eugeniu al III-lea s ă susțină o nouă cruciadă, pentru
restaurarea regatului latin Edessa. Papa a r ăspuns favorabil și a
emis o bul ă adresată tuturor statelor occidentale pentru
recucerirea Edessei. Bula a avut ecou, dovad ă fiind faptul c ă în
noua cruciad ă s-au angajat Ludovic al VII-lea, regele Fran ței, și
Conrad al III-lea, împ ăratul Germaniei. Fiecare țară a organizat
câte o armat ă cu destina ția Ierusalim. Au trecut pe lâng ă
Constantinopol f ără să-l atace și s-au reunit la Ierusalim. În iulie
1148 au încercat s ă ocupe Damascul, baz ă de cucerire a Edessei,
dar n-au reu șit.
Armatele au r ămas spre ap ărarea Ierusalimului, iar monarhii
Ludovic al VII-lea și Conrad al III-lea s-au întors în țările lor.
Cruciada a III-a (1188-1192) are loc dup ă dramaticul
sfârșit al regatului Ierusalimului în 2 octombrie 1187. Dup ă 88
de ani de st ăpânire cre ștină, Ierusalimul este ocupat de armatele
sultanului Saladin al Egiptului, c ăzând eroic 14.000 de cavaleri,
din cei 15.000 ce ap ărau Orașul Sfânt.
Sub impresia acestui masacru s-a ini țiat cea de-a treia
cruciadă realizată prin participarea a trei glorio și monarhi:
împăratul german Frederic I Ba rbarossa (1152-1190), regele

Ioan Octavian RUDEANU

124Angliei, Richard Inim ă de Leu (1169-1199) și regele Fran ței
Filip al II-lea August (1180-1223).
Frederic I Barbarossa a condus o armat ă germană în cursul
anului 1190, colaborând pa șnic cu împ ăratul bizantin Isac al II-
lea Anghelos (1185-1195). Trecând în Asia Mic ă a cucerit
Iconium, capitala turcilor selgiucizi. În drum spre Ierusalim împăratul se îneac ă în râul Selef din Cilicia. Comanda a preluat-
o un fiu al s ău, dar care a murit și el, în cele din urm ă armata
risipindu-se și expediția luând sfâr șit.
Filip al II-lea August și Richard Inim ă de Leu au cooperat și
au plecat cu cor ăbiile spre Țara Sfânt ă. S-au comportat
dușmănos față de Imperiul Bizantin, astfel c ă, debarcând în
Cipru, au considerat-o insul ă ocupată, preluând conducerea.
Continuând drumul au poposit în Siria și au ocupat
importanta localitate Acra, baz ă de plecare spre Ierusalim. Filip
al II-lea s-a întors în Fran ța, dar Richard Inim ă de Leu a r ămas.
El n-a putut cuceri Ierusalimul, dar a fost recunoscut ca o for ță
în regiune de c ătre sultanul Saladin, care le-a cedat cavalerilor
cruciați litoralul mediteraneean între Jafer și Acra, acordând
creștinilor dreptul de a vizita Ora șul Sfânt. Dup ă aceste bune
rezultate, Richard Inim ă de Leu s-a întors în Anglia.
Cruciada a IV-a (1202-1204) a fost determinat ă de celebrul
papă Inocențiu al III-lea ( 1198-1216), care a propus o expedi ție
având ca punct ini țial de sosire Egiptul, crucia ții urmând apoi s ă
se îndrepte spre Ierusalim.
Din nefericire, aceast ă așa-zisă cruciadă, s-a transformat
într-o expedi ție de cucerire a Constan tinopolului, instituindu-se
Imperiul Latin de R ăsărit, forma țiune politic ă având ca prim
rege pe Balduin de Flandra. În perioada acestuia, 1204-1261,
clerul grec și aristocra ția bizantin ă s-au retras în Asia Mic ă,

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

125reușind o restaurare a Imperiului cu capitala la Trebizonda, iar în
Europa au putut orga niza provincia Epir.
Împăratul Isac al II-lea Anghelos a fost îndep ărtat, iar
cruciații, în aprilie 1204 au n ăvălit asupra Constantinopolului,
jefuindu-l în mod ba rbar. Se descoper ă astfel caracterul de
cucerire al acestei cruciade, sus ținută de flota Vene ției, în
profund dezacord cu scopul nobil, proclamat ini țial, de eliberare
a locurilor sfinte de sub domina ția arabă. Falșii cruciați au luat
în stăpânire o bun ă parte a imperiului, restul teritoriului fiind
împărțit în ducate conduse de prin ți apuseni.
Detestabil ă a fost situa ția nou creat ă și din punct de vedere
religios. Patriarhul a fost înl ăturat și înlocuit cu un patriarh latin,
venețianul Tommaso Morosini, ce a patronat persecutarea
bisericii b ăștinașe. În aceste condi ții s-a creat pr ăpastia profund ă
și de nedep ășit dintre cele dou ă Biserici a Apusului și a
Răsăritului, datorit ă urii manifestate de autorit ățile dirijate de
papa de la Roma. Consecin țele se resimt pân ă în zilele noastre.
Evident s-a înscris o pat ă neagră în istoria Cre știnismului,
datorită faptului c ă o expedi ție inițiată și propusă pentru
eliberarea Ierusalimului s-a soldat cu ocuparea, jefuirea și
ruinarea celebrului Imperiu Bizantin, cu rol major în promovarea și instaurarea Cre știnismului.
Cruciada copiilor . Abandonarea cruciadei a IV-a de c ătre
nobilii porni ți spre Orient sub conducerea lui Bonifaciu de
Montferrat a determinat o politic ă de pace în Siria, cre știnii și
musulmanii neîndr ăznind nici unii nici al ții să provoace o
ruptură. Amaury al II-lea, regele Ierusalimului, Acrei și al
Ciprului, în zadar i-a a ștepat pe crucia ți. Acum, când nu mai
aveau de ce s ă se teamă de rivalitatea Imperiului Bizantin, când
dispuneau de resursele acestuia, mole șeala îi cuprinse pe

Ioan Octavian RUDEANU

126cruciați, fiecare dorind s ă se bucure de p ământurile primite, de
bogățiile și funcțiile dobândite. Amaury al II-lea murea în 1205,
la un an de la c ăderea Constantinopolului, l ăsând urma șilor
speranța unui ajutor din Occident. Cum acesta întârzia s ă vină.
Regentul Jean d`Ibelin, mai întâi, apoi regele Jean de Brienne,
un baron s ărac dar chibzuit, trimis din Fran ța de Filip al II-lea
August s ă preia coroana Ierusalimului, au men ținut pacea cu
sultanul Malik-al-Adil, ea fiind acum condi ția fundamental ă de
existență a șubredului regat cruciat din Siria. Nobilii din Cipru,
conștienți de insecuritatea regatului, în 1205 se desprinser ă de
Acra. Nimeni nu se mai gândea la recucerirea Ierusalimului.
Cruciada a IV-a nu adusese nici un folos republicae -i
christiana . În locul Bizan țului se n ăscuse un Imperiu latin de
Răsărit, cum s-a numit, un stat slab, f ără vitalitate, condus de un
împărat lipsit de autoritate, în care Biserica catolic ă nu s-a putut
impune. Papa Inocen țiu al III-lea î și vedea visul spulberat, dar
nu a renun țat la dorin ța de hegemonie. Cu mult ă perseveren ță el
a căutat noi mijloace de a realiza unitatea lumii cre știne, de a
redeștepta sentimentul religios, stima împins ă până la venera ție
față de pontiful roman. Statele europene î și găsiseră, însă, de
mult făgașul. Ele porniser ă pe calea unei dezvolt ări naționale,
având nevoie de lini ște și securitate. În acest sens trebuia s ă
acționeze papa, pentru ca oamenii s ă simtă că Roma era centrul
internațional al lumii cre știne de unde porneau toate ini țiativele
politice, cerute de progresul economic și social.
Printre m ăsurile luate se num ără și dispoziția din anul 1212
de a se organiza procesiuni generale, în toate localit ățile, mici
sau mari, la o anumit ă dată, dinainte stabilit ă, în cadrul c ărora
toată suflarea catolic ă să se roage pentru pacea universal ă între
creștini. Toți, fără excepție, erau chema ți să participe, inclusiv

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

127copii, nici o scuz ă nu era admis ă. Se poate spune, p ăstrând
desigur propor țiile, că aceste adun ări au fost primele mitinguri
de pace în Europa, realizate cu mijloacele vremii, cele religioase, în conformitate cu ideologia și structura psihic ă a
omului medieval . Din ele Inocen țiu al III-lea, cu spiritul s ău
politic, voia s ă tragă foloase, procesiunile organizate în toate
statele catolice la acea și dată urmând, în gândirea papei, s ă facă
creștinătatea să se simtă unită, solidară și, mai presus de toate,
înlănțuită de aceași forță spirituală. Nu a uitat papa Inocen țiu al
III-lea să adauge rug ăciunile împotriva „necredincio șilor”,
gândindu-se la musulmanii di n Spania, unde începutul
Reconquistei instituia suprema ția absolut ă a catolicismului.
Dispoziția din 1212 era o ridicare în mas ă care nu putea s ă nu
impresioneze spiritele, mai ales cele simple, de aceea în ea se află germenii ideii de cruciad ă a copiilor, care va fi ultima mare
mișcare de mase, n ăscut
ă în Europa apusean ă în favoarea
„războiului sfânt”. Aceast ă idee a uimit pe contemporani și a
nedumerit mult ă vreme pe istorici, primii considerând-o „o
minune”, iar ceilal ți o enigm ă. Pentru a o putea în țelege trebuie
să coborâm în lumea statului de la începutul secolului al X III-
lea, o lume care trecea prin profunde transform ări social-
economice, s ă-i pătrundem mecanismul mental, s ă aflăm ce loc
ocupau copiii în universul țăranilor, cum participau ei la via ța
adulților, în sfâr șit și nu în ultimul rând, ce ecou mai avea
cruciada în rândul țărănimii.
Masele populare, de și se îndep ărtaseră tot mai mult de
cruciadă, devenită o aventur ă a nobililor, nu renun țaseră total la
ideea mântuirii, a realiz ării într-o țară a făgăduinței, țară ce le
fusese refuzat ă, credeau țăranii, din cauza p ăcatelor făcute de cei
mari. Din vina lor, se spunea, pr osperitatea ce se înregistra la

Ioan Octavian RUDEANU

128țară, odată cu renașterea economic ă, nu avea s ă fie de durat ă,
pedeapsa cereasc ă ajungându-i pentru c ă dezertaser ă de la o
cauză sfântă, iar dac ă unii se vor îmbog ăți și se vor l ăsa
ademeniți de ispita argin ților, alții se vor scufunda într-o s ărăcie
și mai mare. Era explica ția ce se d ădea diferen țierii sociale în
mediul rural, accentuat ă în Franța în urma emancip ării țărănimii,
agravată în Germania de aservirea ei târzie. Vechea egalitate și
solidaritate de grup amenin țau să dispară, iar schimbarea nu era
înregistrat ă ca un progres, ca o trecere spre structuri superioare,
cum s-a întâmplat, ci ca o rupere a echilibrului. „Ce va fi? Cum va fi?” erau întreb ările care îi chinuiau pe oameni. Gândirea
țăranului, prins ă ca într-o menghin ă, între formele vechi și noi
de viață, se zbătea să caute o ie șire, un ră
spuns, dar neputând
scruta viitorul s-a întors la credin țele de demult, care pe m ăsură
ce îmbătrâneau, p ăreau mai în țelepte, de aceea erau luate drept
repere sigure. A șa aflăm, renăscând cu o for ță nemaiîntâlnit ă
până atunci, o mentalitate sus ținută de credin ța că răul este
alungat de bine, gre șeala de virtute, p ăcatul de inocen ță,
indispensabil ă fiind pentru aceast ă schimbare, ca pentru orice
început, jertfa de sânge. A șadar, credeau ei, opusul adul ților
vinovați, erau copiii nevinova ți, prin urmare numai ei puteau,
prin jertfele lor, s ă reașeze omenirea pe calea cea bun ă.
Cruciada copiilor nu poate fi în țeleasă fără cultul
inocenților, foarte puternic în Europa Apusean ă, cu rădăcini
adânci în trecutul îndep ărtat al istoriei, transmis cu multe
credințe păgâne în cre știnism și întreținut de misticismul și
fanatismul Evului Mediu, mai ales în secolele XI-XIII. O credință străveche adus ă prin veacuri pân ă în Evul Mediu, și
perpetuată mult dup ă aceea ca o supersti ție, susținea că, prin
puritate și farmecul lor, copii pot r ăscumpăra de la divinitate

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

129vina celor mari. Era un lucru obi șnuit și general r ăspândit, ca
mamele s ă pună copiii să se roage pentru p ărinții lor. O întreag ă
literatură laică și religioas ă întreținea aceast ă credință pentru
care exist ă și o sărbătoare în calendarul catolic (28 decembrie)
asociată cu cultul lui Iisus copil, iar cruciada copiilor va purta
amprenta constant ă a acestei aprecieri, pân ă identificare.
Ziua de 28 decembrie devine o zi deosebit ă, în care se
alegea episcopus puerorum , prin care filosofia vremii era
transpusă în creștinism.
Am putea spune c ă această Cruciadă a copiilor a avut o
tradiție prin importan ța pe care ei au jucat-o al ături de părinți la
primele cruciade, ca iscoade.
Pornită din Fran ța, din departamentul Vendame, în jurul
ciobănașului Etienne din c ătunul Claies se strâng aproximativ
30.000 de copii, b ăieți și fete, din regiunile Normandia,
Vendromais și Ile de Frances. Ajun și la catedrala Saint Denis au
fost îndemna ți să se întoarc ă acasă. Sărăcia și lipsurile, îns ă, i-au
făcut să ajungă în portul Marsilia, unde se îmbarc ă pe șapte
corăbii cu care pornesc spre estul Mediteranei. Dou ă au eșuat pe
drum, iar celelalte cinci au aj uns în portul Alexandria, unde
copiii au fost vându ți ca sclavi.
S-a mai încercat și transportarea unor copii din Germania,
conduși de un anume Nicolas din Köln, care au ajuns în Genova,
sperând c ă cineva îi va duce în Palestina. Au mers și la papa
într-o stare deplorabil ă, fiind sfătuiți să se întoarc ă acasă. „Ceea
ce la început fusese m ăreț, la întoarcere nu era decât tembelism,
mulți rătăceau drum și numai pu țini din cei pleca ți în cruciad ă
au mai rev ăzut căminul părintesc”.
Această cruciadă ivită în Europa catolic ă, este începutul
unui lanț de înfrângeri, de accidente în lumea Orientului.

Ioan Octavian RUDEANU

130Cruciada a V-a (1228-1229) este o cruciad ă complex ă, cu
mai multe ac țiuni, toate specifice Evului Mediu, profund
religios, ilustrând devotamentul și spiritul de jertf ă în cinstirea
Locurilor Sfinte.
O expedi ție a fost ini țiată de Andrei al II-lea al Ungariei
(1205-1235) care, înso țit de Leopold al VII-l ea, duce al Austriei,
a condus o mic ă armată care s-a plasat în Valea Iordanului.
Nedispunând de for țe pentru a ataca Ierusalimul, s-a întors în
țară.
O altă expediție a fost condus ă de Wilhelm de Olanda și
George de Wied, reu șind să mobilizeze olandezi, germani și
francezi, dovedind credin ță fanatică. Cu aceea și idee, că din
Egipt se poate porni spre cucerirea Ierusalimului, au debarcat și
cucerit nordul Egiptului, dar totu și nu au reu șit o expedi ție spre
Ierusalim.
Principal reprezentant al cruciadei a V-a este considerat
împăratul Germaniei, Friederich al II-lea de Hohenstaufen
(1215-1250), care a reu șit să ajungă în Palestina, s ă ia în
stăpânire un anumit teren în vederea asaltului asupra
Ierusalimului. Interesant este faptul c ă intrând în rela ții cu
sultanul Egiptului, Malik-al-Kamil, a reu șit să realizeze Tratatul
de la Jaffa (11 februarie 1229), pr in care i se permitea preluarea
sub administra ție a Ierusalimului cu o zon ă extinsă din Galileea.
Deplin satisf ăcut a intrat în Ierusalim și s-a încoronat ca rege la
17 martie 1229, dup ă care s-a întors în patrie. Domina ția
creștină s-a men ținut până la 1244, când o hoard ă de turci,
chemați de sultanul Egiptului a n ăvălit și a ocupat Ierusalimul.
La 13 aprilie 1204 crucia ții au luat definitiv controlul și
puterea la Constantinopol. Doar la vârsta de 32 de ani, este

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

131înscăunat pe tronul basileilor de Constantinopol, Balduin de
Flandra, protejatul dogelui Vene ției.
Din moștenirea preluat ă de Balduin era și aceea de
recuperare a vechilor teritorii ce apar țineau bizantinilor. Ideea
nu a fost îns ă încununat ă cu o victorie, pierzând b ătălia și odată
cu ea chiar libertatea și viața.
„Astfel la 14 aprilie 1205, Ba lduin de Flandra, primul
împărat franc de la Cons tantinopol, a fost prins viu, iar contele
Ludovic de Blois, nepotul regelui Filip August, a fost ucis în fața orașului Adrianopol de c ătre valahii lui Ioni ță. Balduin a
fost dus la Târnovo, capitala va lahilor, unde câteva luni mai
târziu va muri în captivitate, în condi ții neelucidate, dar,
probabil, atroce”.
Vestea de cele petrecute la Constantinopol a ajuns pân ă la
Inocențiu al III-lea. Omul po litic care era papa nu putea s ă nu
vadă că o asemenea purtare nu era deloc în favoarea unit ății
lumii cre știne. De aceea, papa furios, scria lui Bonifaciu de
Montferrat, învinuindu-l de felul cum cruciada deviase de la
planul ei ini țial: „Neavând nici un drept, nici o putere asupra
Greciei, v-a ți abătut imprudent și în mod nechibzuit de la planul
vostru, îndreptându-v ă privirea spre Constantinopol, în loc de
Ierusalim […]; Dar vinov ăția voastră se agraveaz ă prin faptul c ă
nu ați cruțat absolut nimic și pe nimeni. Purtarea voastr ă a făcut
ca biserica greceasc ă să nu mai vrea s ă se supun ă tronului
apostolic, v ăzând din partea latinilor numai fapte diabolice și
criminale, ceea ce le d ă dreptul de a v ă privi cu dezgust, ca pe
niște câini…”.
Contemporanii și istoricii de mai târziu au numit cucerirea
Constantinopolului un adev ărat act de brigandaj. Prin cruciada a
IV-a se d ădea o lovitur ă foarte grea Bizan țului, căci restaurarea

Ioan Octavian RUDEANU

132de la 1261 nu va crea decât un imper iu destul de slab, care sta
gata să se prăbușească și care s-a men ținut cu greutate pân ă în
1453.
Ca rezultat al tuturor cruciadelor de pân ă acum, sub
autoritatea cre ștină au mai r ămas Jaffa, Acra, Tripolis și
Antiohia. Nu putem pierde din vedere c ă și astăzi Cetatea Sfânt ă
a Ierusalimnului și toate locurile sfinte ale cre știnismului sunt în
luptă de rezisten ță la agresiunea Islamului. Nu mai sunt
cruciade, dar sunt frecvente pelerinajele la locurile sfinte monahale din zon ă, ce reprezint ă o prezență vie Creștinismului.
Cruciada a VI-a (1248-1254). Subjugarea și profanarea
locurilor sfinte au continuat a indigna Occident ul credincios,
ținând cont c ă Imperiul Bizantin nu mai putea întreprinde nimic,
datorită și lipsei de cooperare și sprijin din partea statelor
creștine europene.
Papa Inocen țiu al IV-lea (1243-1253) a deschis din nou
problema dureroas ă a creștinismului, cu teritoriile originare și
sfinte sub ocupa ția păgână și persecutarea cre știnilor. De data
aceasta regele Fran ței, Ludovic al IX-lea, zis și cel Sfânt, a
răspuns chem ării și, personal, a condus o expedi ție bine
organizată, ducând lupte crunte în zon ă, în perioada 1248-1254.
Flota i-a fost distrus ă, el căzând și prizonier. Salvat totu și, n-a
mai dispus îns ă de forță suficient ă pentru a continua lupta,
reușind să se întoarc ă în țară cu conștiința de creștin împăcată și
cu încrederea în viitor.
Cruciada a VII-a (1270) se reduce la o expedi ție, tot a lui
Ludovic al IX-lea cel Sfânt, reu șind să ajungă la Tunis, sperând
într-o alian ță cu emirul zonei împotri va Egiptului, de unde s ă se
îndrepte spre Ie rusalim. Gânduri bune și frumoase, dar o
epidemie de cium ă năpustită asupra crucia ților n-a iertat nici pe

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

133rege, astfel c ă totul s-a încheiat cu atât, punând cap ăt capitolului
cruciadelor și rezultând un bilan ț cu realiz ări dispropor ționat de
mici față de sacrificiile ce s-au f ăcut.
În încheiere trebuie luate în considerare opiniile
prestigiosului bizantinolog Ioan R ămureanu, dup ă cum urmeaz ă:
„Consecin țele cruciadelor au fost și pozitive și negative. Au fost
pozitive pentru c ă datorită comerțului maritim dintre Europa,
Orientul Apropiat și Africa s-au dezvoltat ora șele, a înflorit
burghezia și chiar primele întreprinderi de tip capitalist, care au
sprijinit apoi înflorirea literaturii, a artei și a științei. Cultura
bizantină, continuatoarea prestigioasei culturi greco-romane a
contribuit în cea mai mare m ăsură la dezvoltarea civiliza ției și
culturii apusene. Constantinopolul a fost în Evul Mediu centrul
civilizației și al culturii universale, a șa cum va deveni Parisul
mai târziu.
Între consecin țele negative not ăm: scăderea moralit ății și a
diciplinei biserice ști, dar mai ales sl ăbirea con științei unității
Bisericii, mai ales dup ă cruciada a IV-a când dezbinarea dintre
Biserica R ăsăritului și Biserica Apusului s-a adâncit cu adev ărat.
Dacă orgoliul bizantinilor pentru trecutul lor și pentru cultura
lor, moștenitoarea prestigioasei culturi greco-romane, a d ăunat
unității Bisericii, nu mai pu țin dăunătoare a fost preten ția de
dominare a cavalerilor occidentali, care s-au str ăduit s-o impun ă
în numele Bisericii Catolice, totdeauna doritoare s ă obțină
conducerea suprem ă în Biserica lui Hristos, în detrimentul
Bisericii R ăsăritului.
Alunecând prea mult spre interesele lume ști spre secularism,
conducătorii apuseni ai vie ții biserice ști au contribuit la na șterea
spiritului libertin și protestatar, care se va amplifica cu putere în

Ioan Octavian RUDEANU

134secolele urm ătoare, proliferând sub forma schismelor, ereziilor
și a încercărilor de reform ă in capitis et membris a Bisericii”.
Indiscutabil c ă cruciadele au adâncit pr ăpastia deschis ă de
Marea Schism ă din1054, dar acum la început de mileniu trei, cu
inițiativele proiectelor ecumenice concepute, ne intereseaz ă
erorile săvârșite. Valoroase sunt și învățămintele ce ne pot fi
sugerate.
Dacă cruciadele au adâncit diferendele în numele unor
dogme, azi putem spune c ă în numele principiilor de baz ă ale
creștinismului se cade a depune eforturi pentru unitatea
credinței.
Dacă în trecut credincio șii apuseni au umilit
Constantinopolul datorit ă unor interese politice, ast ăzi să
încercăm a alia Occidentul la o prosperare a credin ței creștine pe
lângă Patriarhia ecumenic ă.
Dacă cruciadele au însemnat în trecut dezbinarea în
creștinism, în numele devo țiunii lui Hristos, acum e timpul s ă
luptăm pentru întronarea unit ății creștine, prin credin ța și
dragostea întru Hristos, c ăci dezbina ți pierdem mult în
concurența deschisă de Marile Religii ale lumii.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

135

DINASTIA ANGHELILOR
ȘI STATUL VLAHO-BULGAR AL AS ĂNEȘTILOR

După detronarea ultimului comn en, Andronic I (1183-1185)
și linșarea acestuia de c ătre mul țimea înfuriat ă a
Constantinopolului
1, puterea a fost preluat ă de Isaac II Anghelos
(1185-1195, 1203), întemeietorul dinastiei Anghelilor (1185-
1204).
Isaac II Anghelos era un om cult, dar, din p ăcate, lipsit de
scrupule, chiar și în raport cu normele bi zantine. Urcând pe tron,
el a promis s ă suprime pedeapsa cu moartea, dar nu și-a
respectat acest jur ământ, ca și multe altele, via ța omeneasc ă
valorând o nimica toat ă pentru basileu. În timp el s-a dovedit un
mare cheltuitor, fiind amator de lux și de mânc ăruri scumpe
după cum spune cronicarul Niketas Choniates: „Bucatele de la
masa lui erau întocmai ca cele de la masa lui Solomon […] și
fiecare osp ăț al lui era alc ătuit din mun ți de pâine, un regat de
animale, o mare de pe ști și un ocean de vin” (Choniates, 1860-
1862, 117). Totu și noul suveran a demonstrat și temeritate,
luptând de câteva ori în fr untea trupelor sale cu mult ă vitejie.

1 Andronic I, dup ă ce i s-a t ăiat o mân ă și i s-a scos un ochi din ordinul lui
Isaac II Anghelos, a fost a șezat gol pe o c ămilă și a fost purtat pe str ăzi spre
Hippodrom, expus loviturilor și huiduielilor gloatei. Acolo, a fost batjocorit
și torturat pân ă și-a dat ob ștescul sfâr șit.

Ioan Octavian RUDEANU

136Primele semne ce prevestesc demolarea imperiului din 1204
apar sub acest Isaac II, edificiul statal ruinându-se deja în
interior datorit ă sporirii sarcinilor fiscale ca și a abuzurilor și
corupției administra ției centrale, precum și în provincie, unde
erau atotputernici marii latifundi ari. De altfel, impunerea unui
impozit extraordinar pe turme, cu ocazia rec ăsătoririi basileului,
va constitui una din principalele cauze ale r ăscoalei As ăneștilor.
Deși energicul general Alexios Branas a reu șit să înfrângă
decisiv, în toamna anului 1185, pe normanzii ce pustiiser ă
Tesalonicul, obligându-i s ă abandoneze terito riile cucerite în
Peninsula Balcanic ă, în acela și timp în Bulgaria izbucne ște o
violentă revoltă sub conducerea fra ților Petru și Asan, vlahi din
sudul Dun ării. Aceștia ceruser ă să li se acorde ca pronoia un
domeniu, în care vie țuia majoritatea covâr șitoare a
concetățenilor lor împreun ă cu un însemnat num ăr de bulgari,
însă refuzul cererii precum și aroganța curții bizantine au
determinat declan șarea răscoalei. Puternica mi șcare care începe
la Târnovo, capitala viitorului stat vlaho-bulgar, va antrena atât
pe oamenii simpli cât și pe cei înst ăriți, propietari de turme și
cirezi, dintre mun ții Haemus și Dunăre, vlahi sau bulgari. În
luptele cu armatele imperiale (1186-1187) r ăsculații s-au dovedit
în cele din urm ă victorioși, găsind sprijin la cumanii și românii
din stânga Dun ării. Tratativele din prim ăvara anului 1187 au
avut ca rezultat recunoa șterea de facto de către Bizanț a celui de-
al doilea Țarat Bulgar între Mun ții Balcani și Dunărea de Jos.
Dominația bizantin ă în aceast ă zonă, care a durat 169 de ani se
apropia de sfâr șit. Tentativele imperialilor de a relua ofensiva
vor eșua, în 1190 la Verria2 și în 1194 lâng ă Arcadiopolis3

2 Verria – cetate în nordul Greciei (azi Berrhoia).
3Arcadiopolis – ora ș în Tracia (azi Lüleburgaz în Tucia european ă).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

137armatele romee fiind înfrânte. Al doilea Imperiu Bulgar a pretins
să fie moștenitorul legitim al regatului lui Boris, Simeon și
Petru. Ne ținând seam ă de drepturile ecleziastice atât ale cet ății
Ohrida, cât și ale Constantinopolului, a fost înfiin țată la Târnovo
o arhiepiscopie independent ă, iar Asan a fost încoronat țar de
primul său episcop.
În acest timp o alt ă primejdie se contureaz ă la orizont pentru
bizantini: pericolul cruciat. În 1187 Palestina este invadat ă iar
Ierusalimul cucerit de Salah ad-Din (Saladin), sultanul Egiptului și al Siriei, care îl face prizoni er pe regele Ierusalimului și al
Ciprului, Guy de Lusignan. C ăderea Sfântului Mormânt în mâna
musulmanilor atrage dup ă sine declan șarea cruciadei a III-a,
având în frunte pe cei mai vesti ți suverani apuseni: împ ăratul
romano-german Frederic I Barbarossa, prin țul moștenitor, apoi
rege al Angliei, Richard I Plantagenetul (Richard Inim ă de Leu)
și regele Fran ței, Filip al II-lea August. Monarhul german, ostil
Bizanțului, deși inițial căzuse de acord la Nürnberg cu emisarii
lui Isaac al II-lea ca basileul s ă-i dea ajutorul necesar când
trupele sale se vor de plasa pe teren bizanti n, încheie un acord cu
sultanatul selgiucid de la Iconium, ac țiune ce determin ă
încheierea un acord între Isaac al II-lea și Saladin. Acest lucru
declanșează un val de atacuri din partea crucia ților asupra
ora
șelor bizantine. Frederic I ocup ă Philippopolis1 ca pe o cetate
vrăjmașă, la fel Adrianopolul2, iar conduc ătorul de
Hohenstaufen se gândea chiar la o cucerire a Constantinopolului. În aceste condi ții cedarea lui Isaac al II-lea
Anghelos seam ănă în fond cu o capitulare. În urma unei
convenții Barbarossa î și va trece solda ții în Asia Mic ă, unde,

1 Philippopolis – ora ș în Tracia (azi Plovdiv în Bulgaria).
2 Adrianopol – ora ș în Tracia (azi Edirne în Turcia).

Ioan Octavian RUDEANU

138însă, ca rezultat al unui accident stupid survenit ca urmare a
încercării de a traversa c ălare îmbrăcat în armur ă un râu, moare
înecat, armata sa dispersându-se. Dup ă acest eveniment
neașteptat și în condi țiile în care ceilal ți capi ai cruciadei se vor
bate câtva timp în Siria, cu rezultate modeste și fără să poată
elibera Cetatea Sfânt ă, Bizanțul redobânde ște libertatea de
acțiune în Balcani. Sârbii sunt readu și sub autoritatea Bizan țului
prin înfrângerea lui Stefan Nemani a în 1190 pe râul Moravia, iar
apoi se semneaz ă un tratat prin care se recunoa ște independen ța
regatului sârb. Leg ăturile comerciale cu bizantinii vor fi înt ărite
prin căsătoria unei nepoate a lui Isaac, Eudoxia, cu fiul
cneazului sârb.
În aprilie 1195 are loc o nou ă lovitură de stat, cu
repercusiuni multiple și profunde, prin care la tronul imperiului
ajunge fratele împ ăratului legitim, Alexios al III-lea ( 1195-
1203), care îl orbe ște pe fostul monarh și îl întemni țează
împreună cu fiul acestuia. Noul suveran era cu des ăvârșire lipsit
de talente în treburile guvern ării: „Orice hârtie și oricine i-ar fi
adus-o împ ăratului, acesta o semna îndat ă, chiar dac ă acolo era
o înșiruire de cuvinte f ără noimă, iar vizitatorul ar fi cerut ca
marea să fie arată, pe pământ să se navigheze, iar mun ții să fie
puși la mijlocul m ării” (Choniates, 1860-1862, 140).
În timpul domniei noului cârmuitor, un individ de o spe ță
inferioară chiar predecesorului, noul stat vlaho-bulgar este
răscolit de rivalit ăți între căpetenii, care duc la asasinarea lui
Asan în 1196 și a lui Petru în 1197, de c ătre conjura ția unor
boieri pe care Constantinopolul caut ă să-i atragă de partea sa.
Unul dintre asasini va primi to ate onorurile în capitala romaic ă,
fiind numit guvernator de Philippopolis (Muntean, 2000, 26).
Conducerea vlaho-bulgarilor este preluat ă de fratele mai mic,

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

139Ioniță Caloian (1197-1207), care prime ște coroana regal ă de la
papa Inocen țiu al III-lea. Acesta îl rec unoaște numai ca rege,
deși Ioniță dorea să fie recunoscut ca împ ărat. Papa îi scrie apoi
lui Ioniță despre originea latin ă a vlahilor, în încercarea de a-l
atrage la catolicism, iar acesta îi r ăspunde c ă are în minte
memoria sângelui și a patriei din care descinde (Popescu, 1996,
42). În timpul lui grani țele statului vlaho-bulgar se l ărgesc, în
defavoarea bizantinilor în primul rând, de la Dun ăre până pe
Marița inferioar ă și de la portul Agatopol pân ă la Vardarul
superior.
Dar agresiunea cea mai serioas ă contra Bizan țului venea din
altă direcție. Fiul lui Barbarossa, Henric al IV-lea de
Hohenstaufen, împ ăratul Germaniei și regele Siciliei, a cerut
printr-un ultimatm s ă le fie redate normanzilor p ământurile de la
Dyrrachium3 până la Tessalonic, amenin țând cu r ăzboiul.
Romeii i-au promis tribut, îns ă în vistieria pustiit ă de familia
Anghelos nu erau destui bani. Încercarea lui Alexios al III-lea de a introduce un impozit extraordinar a provocat dezordini în capitală. În toamna lui 1197 Henric al IV-lea a murit, îns ă, în
locul lui au ap ărut alți șantajiști: dogele Republicii Vene ția,
Enrico Dandolo, și Lotario Conti, conte de Segni, cunoscut mai
bine sub numele de papa Inocentiu al III-lea (Da șkov, 1999,
343).
Frământările recente din Imperiul Romano-German au
sustras Italia de sub domina ția împăraților, papa Inocen țiu al III-
lea readucând în prim-planul politicii orientale a Occidentului catolic ideea de cruciad ă. În concep ția papală Bizanțul trebuia
supus nu militar, ci spiritual, prin realizarea unirii religioase a

3 Dyrrachium – ora ș pe coasta Dalma ției (azi Durrës în Albania)

Ioan Octavian RUDEANU

140Bisericilor sub suprema ția Romei și alinierea Constantinopolului
la cruciad ă alături de cre știnătatea apusean ă. Succesul trebuia s ă
vină în sprijinul ac țiunii din Balcani a lega ților papei, care
tocmai ob ținuseră din partea Serbiei, la 1202, și a Bosniei, la
1203, recunoa șterea suprema ției papale și a suzeranit ății ungare,
tratative similare fiind angajate și cu țarul statului vlaho-bulgar,
Ioniță Caloian.
Pentru Vene ția, pe de alt ă parte, o cruciad ă deturnată putea
duce la distrugerea Bizan țului, condi ție indispensabil ă
consolidării domina ției sale în Orient și eliminării din aceste
părți a republicilor rivale, Genova și Pisa (Andea, 1995, 170).
Încep, astfel, în anii 1197-1198 în Fran ța, pregătirile pentru
ceea ce va fi cruciada a patra. Inocen țiu al III-lea i-a
binecuvântat pe participan ții acesteia, printre care se aflau mul ți
dintre cavalerii cei mai de vaz ă din Europa, în fruntea cruciadei
situându-se Bonifaciu, marchiz de Montferrat. În aprilie 1201,
solii crucia ților au încheiat cu republica Vene ția un acord
privind echiparea unei flote puternice pentru necesit ățile
„ostașilor lui Christos”.
Cavalerii se obligaser ă să le plătească venețienilor, pentru
transportarea pe mare pân ă în Egipt, 85.000 de m ărci de argint,
însă, dovedindu-se c ă nu dispuneau de aceast ă sumă, s-a
convenit ca în schimbul diferen ței, cruciații să aducă la supunere
orașul dalmat Zadar, care de venise concurentul Vene ției pe plan
comercial în Marea Adriatic ă.
În noiembrie 1202, flota cruciat ă devasteaz ă Zadarul, în
ciuda protestelor papei, demonstrând care sunt adev ăratele
scopuri ale expedi ției, apoi se îndreapt ă spre Constantinopol. La
17 iulie 1203 a început asaltul asupr a capitalei bizantine, iar spre
dimineața zilei urm ătoare, ora șul, cuprins de fl ăcări, a capitulat.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

141Alexios al III-lea Angelos aba ndonează la 18 iulie 1203
capitala împresurat ă de crucia ți, fugind la Adrianopol, înso țit
doar de fiica sa preferat ă, luând cu sine zece chintale de aur. Și-a
găsit în cele din urm ă refugiul la curtea sultanului de Iconion,
Kay Khusraw I, c ăruia îi făcuse cândva serv icii importante.
Acesta a pornit în fruntea unei armate puternice spre Niceea, la care atenta, de aceast ă dată, ex-suveranul. În lupt ă, surprinz ător,
sultanul și-a pierdut via ța, iar Alexios al III-lea a c ăzut prizonier.
Și-a petrecut restul vie ții în straie monahale, închis într-o
mănăstire din Asia Mic ă (Dașkov, 1999, 344-345).
Între timp, la 1 august 1203, fiul lui Isaac Anghelos al II-lea,
Alexios al IV-lea este încoronat ca asociat la domnie al tat ălui
său orbit, readus de cavalerii crucia ți pe tron. Pentru aceasta
Alexios le promisese s ă le plătească colosala sum ă de 200.000
de mărci, să le întrețină timp de un an flota, s ă le pună la
dispoziție zece mii de o șteni pentru campania în Orient și să
formeze, pe cheltuial ă proprie, o garnizoan
ă de 500 de osta și, în
unul dintre ora șele Palestinei. Pentru a- și achita datoria, Alexios
al IV-lea a împov ărat cu un impozit extraordinar toate
categoriile de popula ție, inclusiv clerul ortodox. Pe deasupra,
ostașii cruciați făceau pe st ăpânii absolu ți în împrejurimile
capitalei, iar la insisten țele împăratului, patriarhul Ioan
Kamateros a fost nevoit s ă facă un șir de concesii papei. Toate
acestea au stârnit o indignare extrem ă printre locuitorii capitalei,
basileul atr ăgându-și disprețul tuturor.
În lunile urm ătoare, realizând c ă nu va putea achita întreaga
sumă promisă cruciaților, Alexios al IV-lea a început s ă tragă de
timp, rela țiile agravându-se pân ă la ultima limit ă. Cavalerii erau
nemulțumiți de proasta între ținere a o știrii lor, între latini și

Ioan Octavian RUDEANU

142romei izbucnind chiar ciocniri armate. Grecii au întreprins chiar
o tentativă de a arde flota cruciat ă, atacând-o cu vase incendiare.
În noaptea de 28 ianuarie 1204, în urma revoltei g ărzii
imperiale, Alexios al IV-lea este detronat, fiind înlocuit cu Alexios al V-lea Ducas, supra numit Murtzupholos (încruntatul)
(1204-1205), un om ferm, crud, advers ar convins al „latinilor”.
El a refuzat s ă le plătească cruciaților orice fel de recompens ă în
conformitate cu obliga țiile luate de Angelos și a început s ă
întărească orașul, pregătindu-se de r ăzboi.
În martie, c ăpeteniile cruciate au luat decizia s ă ia cu asalt
Constantinopolul, adoptând drep t pretext formal pentru
intervenție, uciderea lui Alexios al IV-lea. La 9 aprilie 1204
flota cruciat ă a pornit asaltul asupra Zidurilor Maritime, fiind
respinși în primele zile cu ajutorul artileriei și al „focului
grecesc”. În cele din urm ă, zidurile au fost str ăpunse, iar ora șul,
care rezistase aproape nou ă sute de ani în fa ța invaziilor barbare,
a fost îngenunchiat și jefuit de purt ătorii sabiei latine. Timp de
trei zile cavalerii au smuls și adunat bog ățiile din bisericile,
palatele și casele Constantinopolului , sângele locuitorilor
curgând șiroaie pe str ăzi. Jafului general i-a pus cap ăt numai o
eclipsă de lună, pe care crucia ț
ii, supersti țioși, au luat-o drept un
semn divin. Dup ă împărțirea prăzii, pe tronul bizantin a urcat
Balduin, conte de Flandra.
Împăratul Alexios al V-lea nu a abandonat lupta, încercând
să realizeze o alian ță cu ex-împ ăratul Alexios al III-lea, la care a
și fugit dup ă cucerirea capitalei. Ini țial acesta a acceptat
propunerea, îns ă ulterior, l-a invitat pe Murtzupholos la un osp ăț
și a poruncit s ă i se scoat ă acestuia ochii chiar la mas ă. Orbit,
Alexios al V-lea a încercat s ă fugă în Asia Mic ă, dar a fost prins

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

143de cruciați și condamnat la moarte și executat, pentru uciderea
lui Alexios al IV-lea.
După zdrobirea Constanti nopolului, care a pus cap ăt pentru
totdeauna existen ței Bizan țului ca imperiu de importan ță
mondială, un mare num ăr de greci a început un adev ărat exod
din teritoriile ocupate de crucia ți spre ora șele care nu fuseser ă
cucerite de latini. Cel mai puternic centru grecesc va deveni Niceea, pe care o desp ărțeau de capital ă doar Bosforul și un lanț
de munți, însă și alte centre vor organiza rezisten ța împotriva
latinilor.
Cele mai mari fr ământări se vor înregistra în partea
europeană a fostului Bizan ț, Epirul ajungând sub st ăpânirea
Anghelilor, Tracia sub cea a latinilor, iar Corintul și Atena sub
cea a lui Leon Sguros. Litoralul M ării Marmara și a Mării Egee
ca și majoritatea insulelor, au intrat pe mâna vene țienilor. În
Asia Mic ă, fără a socoti micile domenii, s-au format patru state
grecești independente: Rhodosul, Ph iladelphia, Imperiul de
Trapezunt și Imperiul de Niceea, ultimele dou ă, cele mai
importante.

Ioan Octavian RUDEANU

144

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

145

BIZANȚUL ÎN EXIL

După cucerirea și jefuirea Bizan țului în aprilie 1204 de c ătre
trupele cruciate, acesta a încetat practic s ă mai existe,
prăbușindu-se sub pova ra propriei sl ăbiciuni, victim ă a crizei
regimului politic care a degenerat în lupte pentru succesiune la
tron și a prilejuit interven ția străină.
Teritoriul Bizan țului și capitala au fost împ ărțite între
Veneția și cavalerii franci dup ă un plan dinainte preg ătit,
nesocotindu-se orice legitimism pr in alegerea lui Balduin de
Flandra ca împ ărat, iar a vene țianului Tommaso Morosini ca
patriarh.
Balduin de Flandra, în calitate de împ ărat al
Constantinopolului, nu al Bizan țului, dobândea cea mai mare
parte a ora șului cucerit și un însemnat domeniu format din
Tracia pân ă la râul Mari ța și părți din Bithynia Asiei Mici cu
insulele învecinate.
Veneția dobândea nu mai pu țin de o pătrime și jumătate din
întreg teritoriul imperiului și din capital ă, inclusiv biserica Sf.
Sofia, urmând a fi legat ă de marea metropol ă printr-o serie de
porturi și insule din Marea Adriatic ă și Egee. Totodat ă, ajunge și
în stăpânirea ora șului Adrianopol din Traci a, prin toate acestea
Veneția devenind st ăpâna incontestabil ă a Mediteranei Orientale
și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Cu toate aceste posesiuni,
cu o scutire comercial ă absolută pe întreg teritoriul fostului

Ioan Octavian RUDEANU

146imperiu și cu monopolul alegerii patriarhului, Vene ția se putea
considera, cu adev ărat, marea beneficiar ă a cuceririi Bizan țului.
Ceilalți cruciați au întemeiat ducate la Atena și Moreea în
Peloponez, ce vor dura mult ă vreme, creând aici o civiliza ție de
coloratură franceză și venețiană.
O parte din feudalii bizantini s- au acomodat cu noul stil de
viață, pactizând cu crucia ții, alții au plecat în exil, organizând
rezistența împotriva crucia ților. Aceștia din urm ă se vor grupa în
cinci centre independente: Niceea , unde ia na ștere un nou
imperiu sub conducerea familiei Laskaris, Epirul , cu capitala la
Arta1 sub conducerea Anghelilor, Trapezuntul , pe coasta de
sud-est a M ării Negre, întemeiat cu sprijinul reginei Georgiei, de
către nepoții lui Andronic I, Alexios și David, care au adoptat
titlul de Mari Comneni, Rhodosul , cârmuit de fostul arhonte al
Cretei, Leon Gabalas, și Philadelphia , împreun ă cu orașele din
jur, conduse de Theodor Mangaphas.

Imperiul de la Niceea
Niceea era cel mai puternic centru grecesc dup ă prăbușirea
Constantinopolului. Aici a venit și Theodor Laskaris, care purta
titlul de despotes , în 1204 în refugiu, îns ă locuitorii, trecu ți prin
amara experien ță a comunic ării cu puterea imperial ă a
Anghelilor, nu l-au l ăsat pe Laskaris s ă intre în ora ș, chiar dac ă,
după lungi discu ții, i-au oferit ad ăpost familiei acestuia.
Acesta și-a stabilit baza la mai neospitaliera Brussa, îns ă
ulterior, organizând energic lupta împotriva latinilor, și-a atras
simpatia niceenilor, care s-au învoit s ă-l recunoasc ă suveranul
lor. În martie 1205 sau 1206, Theodor I Laskaris a fost

1 Arta – ora ș în nord-vestul Greciei (azi în Albania).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

147proclamat împ ărat al romeilor la Niceea. Deoarece patriarhul
Constantinopolului, Ioan al X-lea Kamateros, a refuzat categoric
să părăsească Didymotika, care îl ad ăpostise, iar în curând a
renunțat la func ție și a și murit, încoronarea bisericeasc ă n-a
putut avea loc pân ă de Paști, în anul 1208, când noul patriarh
Mihail al IV-lea Autoreianos, ales și el la Niceea, a pus pe capul
lui Laskaris stema imperial ă.
Theodor I (1205-1221) se di stingea prin multe calit ăți, însă
ceea ce îl caracteriza în mod deosebit era uimitoarea capacitate de muncă, prin care și-a câștigat respectul tuturor. Urcând pe
tron și-a jurat s ă izgoneasc ă din ora șele bizantine oastea
apuseană, și, deși succesele reale ale Imperiului de Niceea în
conflictul cu latinii trebuie calificate ca modeste, totu și, el a
reușit să apere independen ța noului stat și să înfăptuiască
reforme serioase, creând baza pentru Reconquista greceasc ă
(Dașkov, 1999, 354).
Theodor a creat un sistem de ap ărare a grani țelor susținut de
trei linii defensive. Prima linie se baza pe înt
ărirea și paza
frontierelor cu ajutorul a șezărilor de akritai , categorie social ă
scutită de la plata impozitelor și care beneficia de privilegii
funciare. A doua lin ie era constituit ă de un redutabil lan ț de
cetăți și castele, dotate cu puternice garnizoane de mercenari. A
treia linie era format ă de milițiile kataphraktar ilor pronoiari,
numiți ulterior kaba llarioi, cu deta șamentele lor.
Schimbările din aparatul de stat au transformat, treptat,
Imperiul într-un stat grecesc medieval, cu un înalt nivel al conștiinței naționale și al patriotismului. În virtutea acestui fapt
Imperiul însu și poate fi pe deplin socotit mo ștenitorul legitim al
Bizanțului „viguros”, iar bas ileii lui, în ciuda propor țiilor mult

Ioan Octavian RUDEANU

148reduse, pot fi pu și în acela și rând cu Iustinian și cu Vasile
Bulgaroctonul.
În ciuda unui șir de insuccese, în anii 1205-1214, grecii au
oprit înaintarea spre R ăsărit a crucia ților, războiul împotriva
acestora transformându-se într-un r ăzboi al întregului popor.
Totodată, recurgând la r ăzboaie și la intrigi politice, Laskaris a
făcut destul de repede din țara sa, cel mai puternic stat grecesc
din Asia Mic ă.
În primul rând a c ăzut, sub loviturile niceenilor dar și ale
latinilor, st ăpânirea lui Theodor Mang aphas din Philadelphia,
urmându-i lupta cu Imperiul de Trapezunt timp de un deceniu.
Între 1205 și 1214 Theodor I le-a r ăpit trapezuntinilor David și
Alexios, Marii Comneni, care f ăcuseră nesăbuința de a se
recunoaște vasali Imperiului latin, cea mai mare parte a
pământurilor lor apusene, înl ăturând astfel un du șman la fel de
periculos ca și turcii selgiucizi. Ace știa își întemeiaser ă un
sultanat la Iconion, în centrul As iei Mici, de unde întreprindeau
atacuri de prad ă în teritoriul Imperiului niceean.
Theodor I Laskaris es te recunoscut de vene țieni „împ ărat al
grecilor” în 1219, în urma înch eierii unui acord prin care
acestora le erau recunoscute vech ile privilegii co merciale, prin
el și Imperiul de la Niceea ob ținând recunoa șterea
internațională.
În 1221, înainte de a muri, Theodor I a l ăsat tronul, nu
unicului s ău fiu cum s-ar fi c uvenit conform tradi ției, ci
ginerelui s ău, Ioan Ducas Vatatzes, un om care poseda toate
calitățile necesare unui basileu, pent ru a proteja statul de
eventualele r ăzmerițe.
Ioan III Ducas Vatatzes ( 1221-1254) s-a dovedit demn de
încrederea socrului s ău. În prim ăvara anului 1225, în or ășelul

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

149Poimanenon, în nord-vestul Asiei Mici, fra ții defunctului
împărat Theodor I, Alexios și Isaac Laskaris, înso țiți de o oștire
latină, au încercat s ă-l detroneze pe Ioan al III-lea, îns ă intrușii
au fost zdrobi ți de greci. B ătălia de la Poimaneon a marcat
cotitura în mersul r ăzboaielor latino-niceene, de acum încolo nu
grecii fiind cei sili ți să țină piept presiunii catolicilor, ci invers.
Posesiunile crucia ților din Asia Mic ă se predau una dup ă alta lui
Vatatzes, care și-a câștigat repede faima unui comandant de o ști
de temut.
Dacă Theodor I acordase cea mai mare aten ție organiz ării
Imperiului din Niceea, Ioan al III-lea și-a îndreptat aten ția spre
consolidarea intern ă a țării. Astfel, aplicând o politic ă fiscală
chibzuită și reorganizând economia imperiului, Ioan al III-lea a
reușit să refacă resursele vistieriei într-un timp scurt, într-o
vreme în care vecinii bizantinilor tr ăiau vremuri grele din cauza
înaintării mongole. El încurajeaz ă ceea ce numim autarhie
economic ă, susținând agricultura, avicultura și comerțul cu
selgiucizii, interzicând în schimb importul de materiale costisitoare și care nu erau absolut necesare.
Situația stabilă a țării i-a permis lui Ioan al III-lea s ă înceapă
la mijlocul deceniului al IV-lea al secolului al X III-lea o ampl ă
campanie de izgonire a catolicilo r din Balcani. În anul 1235 el
și-a consolidat pozi ția în Tracia încheind o alian ță cu țarul
bulgar Ioan Asan al II-lea, care rupe leg ăturile canonice cu
Roma. Cu binecuvântarea patriarhilor r ăsăriteni, bulgarii vor
avea din acel moment și ei un patriarh ortodox, prin aceasta
consolidându-se pozi țiile ortodoxismului în Balcani, mai ales c ă
încă din 1219, Biserica sârbeasc ă se îndreptase spre Niceea
pentru investirea unui arhiepisc op al Serbiei. În acea vreme,
continuă și tratativele cu cele dou ă biserici cre știne (catolic ă și

Ioan Octavian RUDEANU

150ortodoxă) pentru o unire a lor, care totu și nu se va putea
înfăptui.
Moartea în 1241 a lui Ioan Asan al II-lea și marea invazie
mongolă în Europa și Asia Mic ă, vor schimba raportul de for țe
în spațiul bizantin. Bulgaria, atacat ă de tătari, își pierde
importanța politică. Pe de alt ă parte, în Asia Mic ă atât Marii
Comneni din Trapezunt cât și Statul selgiucid cad sub domina ția
mongolă, singurii, grecii de la Niceea, sunt cru țați. Ei se
folosesc de aceste împrejur ări pentru a câ știga cât mai mult teren
în dauna grecilor diziden ți din Epir, încât, în 1246 Thesalonicul
cade în mâinile lui Ioan al III-lea. La moartea sa în 1254
Imperiul bizantin „în exil” de la Niceea, î și dublase suprafa ța
inițială (Dașkov, 1999, 358-361).
Fiul său, Teodor Laskaris al II-lea (1254-1257) s-a dovedit
mult mai intransigent în chestiunile ecleziastice, neîncurajând unirea cu Roma decât dac ă i s-ar fi recunoscut împ ăratului un
arbitraj care s ă-l așeze deasupra papei și a patriarhilor. A dus
războaie nu prea reu șite în Europa cu bulgarii și cu despotul
Epirului, Mihail al II-lea Anghelos, reu șind să pă
streze pân ă
către sfârșitul domniei cea mai mare parte a cuceririlor lui
Vatatzes. C ătre sfârșitul domniei, Mihail al Bulgariei a r ăpit
Niceei un șir de orașe din nordul Traciei, ia r despotul Epirului,
aproape toate posesiunile apusene, pân ă la râul Vardar.
Teodor al II-lea a murit în 1258, odat ă cu el epoca
Imperiului din Niceea și a dinastiei în țelepților Lascarizi,
creatorii statului na țional grecesc, luând sfâr șit. Pe tronul
imperial a ajuns, prin înl ăturarea cu abilitate a urma șilor și
susținătorilor dinastiei Lascaride, Mihail al VIII-lea din dinastia
Paleologilor. Acesta a cu cerit despotatul Epirului și a pus

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

151stăpânire pe Constantinopol , alungându-i pe latini și reînnodând
firul stăpânirii bizantine asupra acestui ora ș.

Ioan Octavian RUDEANU

152

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

153

EPOCA DRAMATIC Ă ȘI IMPERIUL BIZANTIN
(1185-1261)

După dinastia Comnenilor a urmat o perioad ă extrem de
tulbure și dureroas ă. Am înțeles a o numi „epoca dramatic ă” nu
numai pe considerentul c ă ea este dominat ă de evenimente
dramatice, ci și pentru a re ține că în fond întreaga istorie a
Imperiului Bizantin reprezint ă o dramă istorică dintre cele mai
dureroase și mai compromi țătoare.
Aspectul compromi țător prezint ă interes deosebit c ăci istoria
Bizanțului s-a inaugurat prin gloriosul merit de a fi deschis era
creștină, având la baz ă credința într-un unic Dumnezeu – Tat ăl
reprezentând Des ăvârșirea și în Iisus – Fiul prosl ăvind
Dragostea, presupunând respectul fa ță de om la cel mai înalt
nivel.
Ca și în capitolele anterioare, vom lua cuno ștință cu
condamnabile crime ce au loc și la curtea imperial ă, respectiv în
rândurile celor au apar ținut Ortodoxiei, ca apoi s ă aflăm despre
crime între aceea și creștini, de R ăsărit și de Apus, prin
intermediul cruciadelor. Nu putem pierde din vedere aceste
aspecte compromi țătoare într-o istorie bizantin ă ce o consider ăm
a fi actualizat ă, dat fiind c ă actualmente Cre știnismul se
confruntă atât cu ateismul, cât și cu Marile Religii.
În aceast ă luptă deschisă, în care ni se repro șează erori
compromi țătoare, suntem obliga ți a nu le trece cu vederea și a le

Ioan Octavian RUDEANU

154recunoaște, căci numai în acest fel dovedim c ă le regretăm și le
contestăm, întrucât putem fi scuti ți de critici din afar ă și ne
continuăm mesajul cre știn în accep ția lui onorabil ă.
Trecând la firul istoriei, se impune a re ține că dinastia
Comnenilor se încheie cu o crim ă: Andronic I Comnenul este
ucis într-o r ăscoală popular ă și înlocuit cu conduc ătorul
răscoalei Isaac II (1185-1195). Noul împ ărat s-a dovedit curajos
și merituos în luptele de ap ărare a Imperiului contra avarilor, dar
a fost afectat și el de răscoala din zona Balcanilor, condus ă de
frații Petru și Asan. Ei au fost nemul țumiți de impozitele sporite
și de faptul c ă au fost trata ți umilitor la curtea imperial ă,
refuzânduli-se calitatea de proniari, adic ă de nobili.
Răscoala a început la Târnovo, care dup ă lupte victorioase
cu bizantinii, devine capitala noului imperiu româno-bulgar, în
ea încoronându-se Asan ca împ ărat. De la sine în țeles că
Imperiul bizantin pierde teritorial zona Mun ților Haemus.
Încurajat de succesul As ăneștilor, marele jupân sârb Ștefan
Nemania se declar ă și el independent, pretinzându-se st ăpân pe
întinse teritorii iugoslave din nordul și vestul provinciei sârbe ști
Rascia, de unde provenea el. Isaac II întreprinde o expedi ție și
restabilește autoritatea imperiului în zon ă. Acest succes a fost
umbrit de cruciada a III-a care dup ă cum știm, a prejudiciat mult
Imperiu.
N-au fost de ajuns toate aceste nenorociri, c ăci Isaac II a fost
supus și unui sfâr șit de via ță dintre cele mai dramatice și
compromi țătoare pentru o societate cre ștină. Propriul s ău frate
Alexios III patroneaz ă un complot, îl detroneaz ă, îl orbește și îl
întemnițează, dovedindu-se de o cruzime f ără pereche.
Dureros de constatat c ă imoralitatea politic ă este dominant ă
și în noul regat româno-bulgar, c ăci în rândurile noii societ ăți

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

155apar rivalit ăți ce conduc la asasinarea lui Asan în 1196 și a lui
Petru în 1197. Succesorul este tot un frate al lor, Ioni ță, care
reușește să se mențină zece ani.
Din punct de vedere religios are loc o deviere de la dreapta
credință ortodoxă, nemairecunoscând autorita tea patriarhiei de la
Constantinopol. Astfel, Ioni ță primește coroana regal ă din partea
papei de la Roma, iar episc opul Bisericii din Târnovo, care și
primește calitatea de arhiepiscop din partea papei, se desprinde
total de Constantinopol.
Alexios al III-lea Anghelos este constrâns s ă recunoasc ă
oficial regatul româno-bulgar, ca și pe cel sârb. Re ținând că și
acesta din urm ă primește coroana tot din partea papei acordat ă
noului rege Ștefan, ceea ce reprezint ă o gravă extindere a
Catolicismului în sfera ortodox ă a Răsăritului.
Așa se explic ă de ce noul pap ă al Romei, Inocen țiu al III-lea
(1198-1286) recunoscut a fi fo st de mare autoritate, și-a permis
să-i ceară lui Alexios al III-lea s ă se alieze cruciadei, acesta
neputându-se opune și acceptând-o principial.
Forțele cruciate au cucerit cetatea Zara, de unde s-au
pregătit a înainta spre Constanti nopol. În sprijinul lor a ap ărut
Alexios al IV-lea, fiul detronat a lui Isaac al II-lea Angelos, care reușise a fugi de sub arest, promi țând a sprijini ocuparea
Capitalei. La apropierea crucia ților de Constantinopol, Alexios
al III-lea fuge și revine la tron Isaac al II-lea și fiul său, Alexios
al IV-lea, în țeleși a-i primi pe crucia ți.
Urmează seria dramelor: Isaac al II-lea și Alexios al IV-lea
sunt uciși într-o răscoală populară, iar Alexios al V-lea Ducas,
care a preluat tronul es te ucis de crucia ți în martie 1204,
Constantinopolul fiind ocupat și jefuit dup ă cum știm.

Ioan Octavian RUDEANU

156În afară de conduc ători, Imperiul însu și trece prin drama
umilitoare și dureroas ă fiind la discre ția fraților creștini, apuseni,
care împuternicesc ca rege pe Balduin de Flandra și hotărăsc
împărțirea Imperiului, a c ărui zonă centrală revine Vene ției și
cavalerilor apuseni, constituind Imperiul latin al R ăsăritului.
Evident are și el istoria lui, tot dramatic ă, întrucât Balduin de
Flandra cade prizonier As ăneștilor și este ucis, îns ă noi
continuăm cu istoria Imperiului Bizantin care- și urmează firul
vieții și fără celebra Capital ă.
Bizantinii nu capituleaz ă, atât pe considerentul c ă le-au
rămas terenuri disponibile, cât și pentru c ă și-au însușit ca ideal
recucerirea Constantinopol ului. În aceste condi ții ei au reu șit a
se reconstitui statal în dou ă centre mai importante: Niceea și
Epirul.
Centrul cel mai puternic și mai însemnat, dup ă cum am
văzut mai sus, a fost Niceea, în Asia Mic ă dispunând de teritorii
întinse sub st ăpânirea familiei Laskaris. Cel dintâi Laskaris,
recunoscut ca împ ărat, a fost Teodor I (1204-1222) urmat de
Ioan al III-lea Ducas Vatatzes ( 1222-1254), ginerele s ău și de
fiul acestuia, Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), care la
moartea sa las ă un fiu nevârstnic Ioan al IV-lea, înl ăturat de
Mihai al VIII-lea Paleologul, ce a deschis era u ltimei dinastii.
În Epir s-a impus o personalitate remarcant ă Theodor
Anghelos, care, în 1224 a reu șit să intre în st ăpânirea
Tesalonicului, unde a fost încoronat ca împ ărat de arhiepiscopul
grec al Ohridei, Dimitrii Chomatianos.
În acest timp, suveran în Niceea a fost Ioan al III-lea Ducas
Vatatzes, impun ător conduc ător prin calit ățile de bun
administrator, reu șind o epoc ă prosperă. A fost în a șa măsură
admirat, încât dup ă moartea sa a fost proclamat sfânt.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

157Populația Epirului s-a decis pentru ac țiuni războinice.
Natural c ă primul țel a fost Constan tinopolul, dar numai
entuziasmul n-a fost suficient. N-a reu șit, fiind pu țini și slab
dotați. După o mică pauză, dorind o extindere teritorial ă,
Theodor Anghelos s-a angajat într-o expedi ție împotriva
regatului bulgar, unde țar era Ioan Asan al II-lea cu final
dureros, Theodor fiind f ăcut prizonier, în cele din urm ă sfârșind
dramatic.
Lupta pentru Constantinopol r ămâne să o ducă Lascarizii de
la Niceea, care contau pe țarul bulgar, dar acesta era nestatornic,
manifestând când pr ietenie, când du șmănie stăpânitorilor latini
ai Constantinopolului.
O situație dificilă se contureaz ă în zona bizantin ă în 1241
când moare Ioan Asan al III-lea și are loc marea n ăvălire a
tătarilor, schimbându- se raportul de for țe în regiune. Bulgaria
atacată de tătari este sl ăbită. În Asia Mic ă, Trapezuntul grecesc
și statul Marilor Comneni cad sub domina ția mongol ă. Singuri,
grecii de la Niceea r ămân neatin și. Ei se folosesc de aceste
împrejurări ocupând, în dauna grecilor disiden ți, Epirul.
În 1246 Thesalonicul cade în mâinile împ ăratului din
Niceea, Ioan al III-lea, care între ținea bune rela ții cu Frederic al
II-lea, devenind ginerele s ău. Așa se explic ă tratativele de unire
dintre cele dou ă Biserici, dar f ără rezultate efective. În orice caz,
la moartea lui Ioan al III-lea ( 1254) Imperiul bizantin „în exil”
de la Niceea, î și dublase suprafa ța inițială datorită politicii
chibzuite a împ ăratului care, și pe plan intern, a promovat o
politică economic ă benefică, a încurajat agricultura și avicultura
dispunând de produse disponibile pentru dezvoltarea comer țului,
prin care a asigurat venituri statului.

Ioan Octavian RUDEANU

158Urmașul lui Ioan al III-lea este fiul s ău Teodor Laskaris al
II-lea, care s-a dovedit vrednic ca și tatăl, pe care l-a dep ășit din
punct de vedere spiritual și implicit religios. El a fost elev al
celebrului profesor Nikefor Bledmmydos și s-a realizat la
nivelul de autodidact teolog, dovad ă fiind calitatea lui de autor
al unei noi lucr ări cu titlul Paraclisul Maicii Domnului .
Se explic ă astfel de ce Teodor a fost deosebit de intrasigent
în probleme eclesiastice, pe o linie strict ortodox ă. El nu a
respins principial tratative cu catolicismul, dar a condi ționat să i
se recunoasc ă autoritatea suprem ă, atât față de papă cât și față de
patriarhii ortodoc și.
Fiind profund religios, și-a ales ca patriarh pe Arsenios
Autoreianos, vestit ca ascet și ca cel mai prestigios cleric. Drept
consilier principial l-a ales, surprinz ător pe Georgios Muzalon,
modest ca pozi ție, dar apreciat ca om de caracter.
Din nefericire, Teodor La skaris al II-lea sfâr șește viața
prematur, la vârsta de numai 36 de ani, r ăpus de o boal ă
ereditară dar totuși o moarte natural ă, în 1258.
Dureros, c ă după el, se înregistreaz ă din nou acte dramatice
care dezonoreaz ă creștinismul. Drept urma ș legitim r ămâne
minorul și nefericitul Ioan al IV-lea Laskaris (1258-1261) sub
tutela lui Georgios Muzalon și a patriarhului Arsenie. Înalte
funcții în stat ocupa în acest timp Mihail Paleologul, bun
administrator și talentat diplomat. De pe aceast ă poziție, el
organizeaz ă asasinarea coregentul ui Georgios Muzalon și îi
preia el locul, dar nu se mul țumește cu atât, c ăci îl orbe ște pe
minorul Ioan al IV-lea Laskaris, trimi țându-l în surghiun, încât
deplin întemeiat am apreciat aceast ă perioadă, de trecere între
două dinastii, drept epoca dramatic ă din punct de vedere uman și

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

159politic dup ă cum rămâne deosebit de compromi țătoare sub
aspect religios și creștin, fiind dominat ă de crime înfior ătoare.
Mihail are onoarea de a reveni ca împ ărat în propria capital ă
a Imperiului la Constantinopol și de a inaugura o nou ă și ultimă
dinastie a Imperiului Bizantin, aceea a Paleologilor. Ea a început cum nu se poate mai de testabil, printr-o dubl ă crimă, dar s-a
încheiat onorabil, printr-o moarte eroic ă.

Ioan Octavian RUDEANU

160

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

161

PRIMII ÎMP ĂRAȚI PALEOLOGI.
CONFLICTUL UNIONIST

Imperiul bizantin a sufe rit de pe urma a trei drame :
geografic ă, politică și religioasă.
Drama geografic ă este cea determinat ă de poziționarea la
interferen ța a trei continente și înconjurat de o mul țime de
neamuri ce se luptau pentru st ăpânirea terenurilor. Drama
politică este cea etern ă a luptelor pentru putere, ce apar și în
sânul celor mai omogene popula ții statale. A treia dram ă, cea
religioasă, poate fi intern ă determinat ă de secte, ca și externă,
când rivalitatea se extinde și peste grani țele statale. De acest
ultim gen este drama religioas ă a Marii Schisme respectiv a
dezacordului, a dezbin ării și chiar a luptelor dintre cele dou ă
curente ale Cre știnismului.
Această mare dram ă religioas ă ne apare destul de clar,
urmărind domnia celor doi primi împ ărați paleologi: Mihail al
VIII-lea și Andronic al II-lea ambii prestigio
și suverani a c ăror
domnii le vom urm ări în totalitatea lor, fiind de mare importan ță
istorică.
Mihail al VIII-lea revine ca prim împ ărat în Constantinopol,
eliberat nu de el ci de st rategul Alexios Strategopulos1, într-o

1 În vara anului 1261, basileul l-a trimis pe comandantul s ău de oști, Alexios
Strategopulos, cu opsute de arca și călări cumani, s ă execute o manevr ă
militară în apropierea zidurilor Constantinopolului. Aici acesta a aflat c ă

Ioan Octavian RUDEANU

162expediție contra lui Balduin al III-lea, u ltimul împ ărat latin. Dar
el este cel care prei a Constantinopolul în locul Niceei, se
încoroneaz ă în el și restabile ște în mare m ăsură, teritoriul
Imperiului. O parte îl ob ține prin lupte viteje ști, o alta pe cale
diplomatic ă prin tratative cu genovezii care îi cedeaz ă terenuri în
schimbul dreptului de a- și construi ora șul propriu, Pera sau
Galata, care a r ămas aliat fidel și în ultimele lupte de ap ărare ale
Constantinopolului în 1453.
Prin expedi ții războinice, Mihail al VIII-lea, reu șește să
recupereze o bun ă parte din teritoriile Peninsulei Balcanice și,
astfel, dobânde ște prestigiu pe plan intern resim țindu-se o
categorică prosperitate economic ă.
Din nefericire, pe plan extern, situa ția nu se clarificase prin
ocuparea Constantinopolului de c ătre bizantini, acesta fiind
revendicat urma șii apuseni ai crucia ților. Lui Mihail al VIII-lea,
nu i-a r ămas decât calea diplomatic ă, depunând eforturi,
încununate de succes în cele din urm ă, prin care a reu șit ca
puterile apusene s ă schimbe strategia de lupt ă în cazul
Cruciadelor, hot ărând ca Africa de Nord s ă fie bază de expedi ții
în vederea eliber ării Locurilor Sfinte și să nu mai pretind ă
includerea Constantinopolului în itinerar.
Mihail al VIII-lea reu șește această manevră diplomatic ă prin
tratative cu regele catolic al Fran ței, Ludovic al IX-lea, un adept
al unității creștine. Trateaz ă cu el ani de zile, dar și cu papa
Grigore al X-lea care, la rândul s ău, condiționa nerevendicarea
Imperiul Latin de R ăsărit, de unirea celor dou ă Biserici.

trupele de paz ă ale latinilor sunt plecate într-o expedi ție și, cu ajutorul
localnicilor, a p ătruns în ora ș și a pus st ăpânire pe el, incendiind casele
catolicilor.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

163Fără îndoială că Mihail al VIII-lea n-a avut de ales, a
acceptat în principiu Unirea hot ărâtă la Consiliul de la Lyon, în
1274.
Consecința acestei hot ărâri a fost dezl ănțuirea luptei
dramatice dintre unioni ști și fidelii ortodoc și. Definitivarea
Unirii s-a confirmat la 6 iulie 1274 la Lyon, la care basileul a
reușit să trimită o comisie unionist ă, compusă din fostul patriarh
Germanos, marele istoric Georgios Acropolites și mitropolitul
din Niceea, Teofan. De partea Unirii a fost câ știgat și teologul
de mare prestigiu Ioan Bekkos, v iitor patriarh de Constantinopol
(1275-1282), încât se poate spune c ă elita Bizan țului a fost
pentru Unire.
La comunicarea hot ărârii de la Lyon, atât o parte a clerului
cât mai ales masele populare au ma nifestat împotrivire, având în
frunte pe patriarhul Iosif I. Acesta a fost, de altfel, înlocuit în curând cu Ioan al XI-lea Bekkos. Împotriva Unirii s-au pronunțat și o parte din membrii familiei imperiale. Mihail al
VIII-lea reu șește, totuși, să se mențină la conducere datorit ă
faptului c ă s-a dovedit victorios în luptele pentru ap ărarea
granițelor, iar în interior starea economic ă era prosper ă.
În convingerile lui a r ămas fidel cultiv
ării bunelor rela ții cu
Occidentul. Ca s ă potoleasc ă divergen ța din familie l-a asociat
pe fiul său, Andronic, la domnie, dar îi aranjeaz ă și căsătoria cu
o principes ă maghiară, evident catolic ă.
În aceste condi ții Mihail al VIII-lea î și încheie domnia,
recunoscut fiind ca mare împ ărat, dar neregretat pentru politica
sa unionist ă. Normal, f ără crime de data aceasta, urmeaz ă la tron
Andronic al II-lea (1282-1328), cat egoric antinunionist. De la
sine înțeles că a fost reînsc ăunat ca patriarh Iosif, dar f ără
persecutarea lui Ioan al XI-lea Bekkos.

Ioan Octavian RUDEANU

164Deosebită satisfacție a avut întreg regnul c ălugăresc, care n-
a fost persecutat, dar nici încurajat în aceast ă perioadă. Andronic
al II-lea stabile ște o nouă orânduire privind ie rarhia bisericeasc ă
și hotărește trecerea tuturor m ănăstirilor sub autoritatea
patriarhiei din Constanti nopol. Prin întreaga sa politic ă
religioasă, refuzând orice amestec al papalit ății asupra
patriarhiei Bizan țului, conflictul unionist înceteaz ă și schisma
din 1054 reintr ă în prevederile sale.
Recunoscându-i-se acest merit lui Andronic al II-lea urm ăm
firul istoric al Impe riului, care, din p ăcate, se afla pe panta
declinului. O prim ă greșeală a împăratului a fost c ă în politica de
prietenie cu genovezii, le-a încredin țat o bună parte din flota de
război a Imperiului, care r ămâne în acest fel în inferioritate.
În ceea ce prive ște trupele de uscat, Andronic se orienteaz ă
spre mercenarii apuseni, angajând compania catalan ă, condusă
de aventurierul Roger de Flor, care s-a obligat la lupt ă împotriva
turcilor otomani, p ătrunși în Asia Mic ă, reușind chiar câteva
victorii însemnate. Compania intr ă în conflict cu grecii
autohtoni, care organizeaz ă un complot, în urma c ăruia Roger de
Flor este ucis.1 În complot a fost implicat și Mihail al IX-lea,
fiul lui Andronic al II-lea, as ociat la tron. Co mpania catalan ă
părăsește Bizan țul, înainteaz ă spre sud, stabilindu-se și
organizându-se într-un mic stat catalan.

1 Condontierul Roger de Flor și catalanii s ăi au reușit să nimiceasc ă în 1303
în Asia Mic ă forțe uriașe ale turcilor, oprindu-i din înaintare, îns ă apoi au
început s ă-l șantajeze pe basileu, pretinzându-i bani și pământuri. De fapt,
catalanii î și organizaser ă un stat independent pe teritoriul micrasiatic al
Imperiului, f ără a manifesta câtu și de puțin o inten ție de a se supune
autorităților acestuia, s ăvârșind diverse f ărădelegi împotriva bizantinilor.
Părăsesc teritoriul Bizan țului abia în 1308, stabilindu-se pe p ământurile
ducatului Atenei (Da șkov, 1999, 374).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

165În familia imperial ă intervine un conflict între Andronic al
II-lea și nepotul s ău, viitorul Andronic al III-lea, care a
degenerat într-un r ăzboi civil (1321-1328) în urma c ăruia
Imperiul sl ăbește. Recunoscând dureroasa situa ție, Andronic al
II-lea se retrage la o m ănăstire, urmându-i, firesc, Andronic al
III-lea ( 1328-1341).
Dându-și seama de situa ția critică a Imperiului Andronic al
III-lea caut ă colaboratori competen ți. Spre norocul lui î și alege
ca mare domestic, echivalent cu șef de guvern, pe Ioan
Cantacuzino, om destoinic, capabil și plin de energie. M ăsuri
grabnice trebuiau luate pentru salvarea statului, ce se afla în pragul prăbușirii. Trebuia ref ăcută măcar în parte flota, aproape
desființată sub Andronic al II-lea. În acest scop s-au depus
eforturi sporite, reu șindu-se construirea unui mare num ăr de
nave, la care au contribuit to ți cei cu stare bun ă, prieteni ai lui
Cantacuzino.
Viața socială era profund tulburat ă de infrac țiuni curente și
de nemul țumiri generate de corup ția organelor administrative.
Dată fiind aceast ă situație Andronic al II-lea înfiin
țase la
Constantinopol un gen de Curte de Apel cu 12 judec ători
superiori cu sarcina de a solu ționa nedrept ățile și nemulțumirile
din Imperiu, dar nu s-a reu șit o îmbun ătățire a situa ției.
Andronic al III-lea a reluat problema. El a prev ăzut și
înființat o instan ță superioar ă cu așa numiții Judecători
universali la Constantinopol, cu autoritate pe tot Imperiul.
Fiindcă s-au dovedit insuficien ți s-au mai înfiin țat astfel de
instanțe și în provincii.
Fiecare instan ță avea 4 judec ători, dintre care doi erau laici,
iar doi eclesiastici. De recunoscut c ă acest procedeu a însemnat

Ioan Octavian RUDEANU

166o garanție a drept ății, ca și un spor de autoritate a Bisericii,
contându-se pe onorabilitatea celor ce o reprezentau.
Fără îndoială că slujitorii Bisericii au fost onorabili, dar
pentru simplul fapt c ă între timp s-a dovedit c ă trei dintre
eclesiastici s-au l ăsat mituiți, s-a făcut mare scandal, aducându-
se critici violente și jignitoare la adresa întregului cler.
Demn de re ținut din aceast ă situație este că o colaborare
între Biseric ă și conducerea politic ă a statului a fost posibil ă,
realizându-se o mo ralitate superioar ă în viața politică, dar
existând și riscul de a compromite Biserica, întrucât cea mai
mică greșeală a unui cleric, prejudiciaz ă peste măsură prestigiul
Bisericii. În consecin ță, se poate spune c ă se poate coopera
fructuos cu Biserica f ără implicare afectiv ă și nemijlocit ă a
clericilor, limitându-se aceast ă cooperare la consf ătuiri,
îndrumări și chiar control privind activitatea institu țiilor publice
civile.
Pentru istoricii Bizan țului rămâne un titlu de onoare
cooperarea strâns ă dintre stat și Biserică, acordându-se credit
moral Bisericii, fapt ce a constituit o practic ă onorabil ă în
trecutul nostru istoric, prin strâns ă cooperare dintre domnitori și
ierarhii Bisericii Ortodoxe.
Dacă spiritual s-au înregistrat progrese în perioada primilor
împărați paleologi, din punct de ve dere politic, Imperiul se
menține cu mare greutate, recupe rând cu greu doar o parte din
vechile teritorii legitime. Astfel, în Grecia de Nord se înregistreaz ă succese prin care micile state grece ști, ca și cele
latine, sunt reintegrate în Imperiu.
În schimb, în Balcani, Serbia devine tot mai mult st ăpână,
mai ales dup ă marea victorie de la Velbujd, din iulie 1330, în
care ea câ știgă suprema ția în fața bulgarilor. Astfel, Serbia

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

167devine puternic ă și ocupă o parte din vechile teritorii legitime
ale Imperiului. La pu țin timp cele dou ă regate slave au la
conducere doi suverani prestigio și: regele Ștefan Dušan în
Serbia (1331-1355) și țarul Ioan Alexandru (1331-1371) în
Bulgaria.
La puțin timp dup ă preluarea puterii, cei doi suverani s-a
aliat și au organizat expedi ții de cucerire a unor teritorii
bizantine. Imperiul nu poate ac ționa, fiind angajat în lupte grele
cu turcii otomani, ajun și în Asia Mic ă, unde de asemenea se
pierd teritorii. Turcii cuceresc în 1331 Niceea, iar în 1337 Nicomidia.
Norocul Imperiului a cons tat în flota sa puternic ă, prin care
a recucerit insula Chios și alte insule din zon ă. Fără prea mare
greutate au fost recuperate provinciile Grecia propriu-zis ă,
Thesalia, Epir și Arcadia, încât Imperiul a reu șit să se
consolideze.
În acest timp apare și un motiv de nelini ște social ă
provocată de Isihasm, un nou curent religios. Andronic al III-lea
convoacă un sinod în vara anului 1341, menit a aduce lini ște în
disputa privind persoana Sf. Grigore de Palamas. Sinodul și-a
încheiat lucr ările, dar și Andronic al III-lea î și încheie via ța la 15
iunie 1341. Mo ștenitor ră
mâne minorul Ioan al V-lea, cu mama
sa Anna de Savoia, împ ărăteasă-regentă, de obârșie occidental ă
și cu câțiva devota ți ai Curții imperiale.

Ioan Octavian RUDEANU

168

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

169

DECLINUL IMPERIULUI.
ISIHASMUL, ANARHIA POLITIC Ă,
LUPTELE RELIGIOASE ȘI ASCENSIUNEA OTOMAN Ă

Istoria omenirii este dominat ă de neînțelegeri, conflicte și
dușmănii ce degradeaz ă viața socială cauzând nu numai
suferințe, ci și pierderi de vie ți omenești. Fiindc ă datorăm
diavolului tot ce este r ău în lume, de la sine în țeles că s-ar
cuveni ca religia, ce reprezint ă credința în Dumnezeu,
reprezentând Binele, s ă fie salvatoare și să ferească omul de la
răutățile lumii. Din nefericire, istoria în general, dar mai ales
istoria bizantin ă relevă că și credința religioas ă dezbină și
favorizeaz ă conflicte, mai ales at unci când în disputele
dogmatice se implic ă și persoane ale conducerii politice, ceea ce
în Imperiul Bizantin a fost foarte frecvent, mai ales în era dinastiei paleologilor.
Se cuvine a ne edifica asupra acelei doctrine ș
i practici
ascetice ap ărute la începutul secolului al XIV-lea în Bizan ț,
numită Isihasm1, fiindcă acum la început de secol XXI se

1 Isihasmul reprezint ă patru fenomene distincte : 1) practica ascetic ă a
călugărilor din Asia Mic ă, de la sfâr șitul secolelor III-IV, caracterizat ă prin
retragerea deplin ă din viața lumeasc ă; 2) metoda psiho-somatic ă a „rugăciunii
lui Iisus”; 3) palamismul – sistem de concep ții teologice, elaborat de Palamas
în procesul polemicii sale cu Varlaam și cu discipolul acestuia, Grigore
Akindynos; 4) politic – program social și cultural, promovat, începând din

Ioan Octavian RUDEANU

170resimte o recrudescen ță a sa. La origine, curentul îl are pe Sf.
Simeon Noul Teolog, decedat în 1022, care a ini țiat practica
unei medita ții profunde, în izolare și deplină liniște, cu capul
aplecat și cu privirea fix ă spre centrul abdomenului, rostind
continuu rug ăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluie ște-mă”.
În zilele noastre se vorbe ște de „Rug ăciunea inimii”, cu privirea
spre inim ă și rostind în profund ă meditație: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluie ște-mă pe mine
păcătosul!”.
Dacă credincio șii s-ar fi oprit la atât, la medita ția ce-i
conducea spre lumina cea nev ăzută a lui Dumnezeu ce totu și se
descoperea lor, n-ar fi fost motive de neîn țelegeri și conflicte. A
intervenit îns ă Sf. Grigore Palamas, care a pretins ridicarea
actului practic al medita ției la rang de dogm ă, ceea ce înseamn ă
credința că lumina medita ției este chiar lumina divin ă,
reprezentând pe Dumnezeu, de car e omul se poate învrednici,
reușind un nivel superior în sfin țenie și chiar în dumnezeire.
Drept consecin ță s-a ajuns la a se crede c ă se realizeaz ă o nouă
categorie de credincio și îndumnezei ți, întruchipând în ei lumina
divină originară.
Împotriva acestui gen de credin ță și categorie de credincio și
s-a ridicat c ălugărul Varlaam din Calabria, matematician de
vază. El s-a afirmat drept credincios ferm în sprijinul
Ortodoxiei, pe care a reprezentat-o și a apărat-o în tratativele cu
Biserica romano-catolic ă, la Avignon în 1339. Revenit la
Constantinopol, s-a dedat la critici dure la adresa isiha știlor,
numindu-i „privitori în buric” atacând și latura dogmatic ă.

secolul al XIV-lea de c ătre unii oameni politici bizantini (Meyendorff, 1974,
183).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

171După opinia lui, lumina pe care au v ăzut-o apostolii pe
muntele Taborului este creat ă, căci dacă ar fi necreat ă, ar fi
identică cu Dumnezeu și dacă ar fi identic ă cu Dumnezeu, ar fi
și ea invizibil ă ca și Dumnezeu. Varlaam acuz ă pe isihaști de
diteism, de credin ță în doi Dumnezei, unul ca fiin ță
transcendental ă invizibil ă și altul ca energie creat ă vizibilă ca
cea de pe muntele Taborului. Riposta din partea Sf. Grigore Palamas a fost c ă lumina de pe muntele Taborului nu era
Dumnezeu, ci numai o curgere a harului dumnezeiesc, care
iradiază din ființa lui Dumnezeu.
Pentru noi cei de ast ăzi, n-ar fi motiv de disput ă, de
neînțelegere și mai ales de du șmănie între credincio șii creștini.
De ce totu și s-a ajuns la discordie, putem explica prin dou ă
motive: credincio șii timpului erau mult mai exigen ți dogmatic
decât noi contemporanii, iar în problemele credin ței s-au angajat
pe lângă ierarhi ai Bisericii, reprezentan ți ai conducerii statului,
unii de-o parte, al ții de alta, urmând evenimente istorice nu atât
de importante pe cât de d
ăunătoare imperiului.
La interval de 4 ani se sus țin două sinoade, unul pro, altul
contra Isihasmului. Sinodul din 1341 s-a pronun țat pentru
isihaști. Varlaam fiind condamnat a plecat în Italia. A urmat
Sinodul din 1345 tot la Constantinopol, care a condamnat și
anatemizat pe Sf. Grigore Palamas sus ținătorul isihasmului. În
aceste condi ții în care se desf ășoară lupta dintre idei, s-au
conturat dou ă tabere ale împuternici ților imperiali.
Astfel, potrivnic ă isihasmului s-a afirmat împ ărăteasa Anna
de Savoia, v ăduva regent ă a împăratului Andronic al III-lea și
mama lui Ioan al V-lea Pa leologul (1341-1391), având al ături pe
patriarhul ecumenic Ioan al XIV-lea Kalekas (1334-1347).

Ioan Octavian RUDEANU

172În urma altor dou ă sinoade ținute tot la Constantinopol, la
1347 și 1351, s-a aprobat doctrina isihast ă, adoptată și de Ioan
Cantacuzino. Prin aceast ă adopție la curtea imperial ă se crează o
atmosferă extrem de încordat ă. Ioan Cantacuzino, coregent
împreună cu împ ărăteasa Anna, sim țindu-se amenin țat de
comandantul flotei imperiale , Alexios Apokaukos, unul din
apropiații împărătesei, părăsește capitala. El se refugiaz ă în
Tracia la Didymotika, puternica cetate în jurul c ăreia se aflau
numeroasele castele și moșii ale familiei sale, și unde, la 26
octombrie 1341 este proclamat împ ărat de marii latifundiari sub
numele de Ioan al VI -lea Cantacuzino. Astfel se deschide o nou ă
serie de războaie civile, absurd de a fi toate redate în am ănunt.
Ioan Cantacuzino se sprijinea pe marii aristocra ți, posesori
de pământ și pe mulțimea călugărească, dominant isihast ă, de la
Athos îndeosebi. Tab ăra advers ă normal c ă avea alia ți
prooccidentali, dar era sus ținută în interior de p ătura mijlocie a
Constantinopolului și de o parte din popula ția de rând. În
ansamblu, s-a ajuns la prosperarea anarhiei.
Situația s-a complicat și prin faptul c ă vreme de câ țiva ani
marele port al Bizan țului, Thesalonicul, era st ăpânit de a șa-zișii
zeloți, căpeteniile unei r ăscoale populare, cu adânci revendic ări
sociale, asem ănătoare tuturor revoltelor populare gen Spartacus.
Zeloții, vrăjmași ai marii propriet ăți și ai aristocra ției, se
împotriveau și ei lui Cantacuzino. Dup ă lupte de câ țiva ani, în
care au fost implica ți și sârbii lui Ștefan Dušan, apoi chiar și
turcii, ale c ăror bande armate au fost chemate în ajutor de
Cantacuzino, acesta reu șește să intre victorios în Constantinopol.
Deși a avut posibilitatea, Ioan al VI-lea Cantacuzino nu a
înlăturat dinastia Paleologilor, ci doar s-a asociat la tron cu
aceștia. În timpul domniei lui în fruntea Constantinopolului

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

173(1347-1355) a luptat din r ăsputeri să restabileasc ă ordinea,
liniștea și să salveze finan țele Imperiului.
Toate str ăduințele au fost zadarnice. Starea de anarhie
persista. Doar sub aspect religios palamismul a triumfat sub influența lui Cantacuzino.
După ce Sf. Grigore Palamas fuse se osândit de sinoadele
locale în urma intrigilor patriarhului Ioan al XIV-lea Kalekas și
chiar întemni țat, la suirea pe tron a protectorului s ău i se redau
toate drepturile.
Obosit de nenum ăratele și sângeroasele lupte intestine, Ioan
al VI-lea abdic ă în 1355 c ălugărindu-se și retrăgându-se într-o
mănăstire. Aici, sub numele de Ioasaf, se dedic ă scrisului, l ăsând
după sine câteva tratate în ap ărarea isihasmului, împotriva lui
Mahomed și a păgânilor, precum și o Istorie , în care a descris
evenimentele contemporane lui. Trece în nefiin ță în 1383 la
Mistra
1 în vârstă de aproape nou ăzeci de ani.
În 1350 Sf. Grigore Palamas intr ă în Thesalonic, unde
fusese numit mitropolit. În 1351 are loc sinodul de la Vlacherne
(Constantinopol) care constitu ie pentru el un adev ărat triumf.
Doctrina sa dogmatic ă a fost proclamat ă doctrină oficială a
Bisericii Ortodoxe. Doi adep ți ai săi, Callistos I și Filotei, vor
deveni, ulterior, pa triarhi ai Constantinopolului. Isihasmul și
învățătura palamist ă cuceresc teren în Balcani și chiar în întregul
răsărit ortodox.
Pentru o perioad ă s-au domolit luptele religioase, dar apar
periculoasele for țe externe. Pe teritori ul Imperiului se desf ășoară
un război între vene țieni și genovezi, sârbii lui Ștefan Dušan fac

1 Mistra – ora ș și fortăreață bizantină, în apropiere de str ăvechea Sparta.

Ioan Octavian RUDEANU

174invazii dezastruoase , iar pe de alt ă parte turcii p ătrund tot mai
adânc în Peninsula Balcanic ă.
La aceasta se adaug ă și un conflict religios când patriarhul
Callistos refuz ă să-l încoroneze pe Matei, fiul lui Ioan al VI-lea,
proclamat coregent și viitor împ ărat. Se constituie dou ă tabere
ce se lupt ă, conflictul sfâr șind cu alungarea de pe tron a lui
Matei Cantacuzino (1355).
Ioan al V-lea Paleologul, r ămas singur st ăpânitor, întâmpin ă
enorme dificult ăți din cauza genovezilor și turcilor în
expansiune ca și din cauza certurilor religioase, ce par f ără
sfârșit. Imperiul, în declin din cauza conflictelor interne, este tot
mai mult amenin țat de ascensiunea otoman ă. Trecuți în Europa,
turcii au ocupat Gallipoli1 și, extinzându-se, au pus st ăpânire și
pe Adrianopole, care a devenit noua lor capital ă.
Ioan al V-lea depune eforturi disperate s ă câștige sprijinul
papalității, care urma s ă organizeze o nou ă cruciadă, de data
aceasta spre salvarea Imperiului de R ăsărit. Propunerile înaintate
de el papei au fost de-a dreptul uimitoare. Un mic ajutor a primit printr-o expedi ție condus ă de Amedeo de Savoia, care a reu șit să
elibereze câteva ora șe de sub turci și să despresoare
Constantinopolul.
Între timp Ioan al V-lea întreprinde c ălătorii în Apus pentru
noi ajutoare. A ajuns astfel, la Buda, la curtea regelui maghiar
Ludovic cel Mare. În 1369, Ioan al V-lea ajunge în Italia unde a trecut la catolicism într-o biseric ă din Roma, în speran ța că va
primi ajutoare, dar a r ămas doar cu promisiuni. Drept reac ție,
patriarhul Philotheos a ini țiat o ligă de apărare, pe baz ă isihastă,

1 Gallipoli – peninsul ă pe țărmul european al Dardanelelor și orașul din
această peninsulă (azi Gelibolu în Turcia).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

175a Ortodoxiei, propunând ac țiuni critice la adresa
Constantinopolului.
În aceste condi ții tensionate între cele dou ă mari biserici, s-
a conceput o cruciad ă împotriva turcilor, constituit ă numai din
partea credincio șilor ortodoc și. Câțiva principi din zon ă, sârbi,
bulgari și nobili bizantini, au reu șit să întruneasc ă efectivele de
luptă, dar departe de nivelul celor necesare fa ță de cele ale
rivalilor turci. Cu tot eroismul cre știnilor ei au suferit înfrângeri
dureroase în anii 1371 și 1372 la Černomen2, unde au c ăzut și
principalii comandan ți. Drept consecin ță, turcii devin tot mai
puternici în peninsula Balcanic ă.
Papa Grigore al XI-lea și-a dat seama de pericolul turcesc
propunând o nou ă cruciadă. Apelul s ău n-a avut ecou din cauza
poziției Patriarhiei C onstantinopolului și a masei de credincio și
ce refuzau unirea cu Roma.
Dată fiind situa ția Ioan al V-lea accept ă în 1374 s ă se
semneze un tratat prin care se consider ă vasal turcilor otomani.
Drept garan ție a supunerii lui, a acceptat ca fiul s ău Manuil s ă
fie ostatic la curtea lui Baiazid. În aceast ă tristă situație moare
Ioan al V-lea Paleologul, l ăsând la domnie pe fiul s ău devenit
Manuil II, care reu șește să fugă din Brussa3 și să ajungă la
Constantinopol, unde î și ia în primire domnia.
Baiazid nu s-a sesizat de fuga prin țului, fiind ocupat cu
principala expedi ție, prin care a ocupat Târnovo în 1393,
capitala Bulgariei și prin ea întreg regatul bulgar, st ăpânit apoi
aproape 500 de ani. De pe aceast ă glorioas ă poziție trece
Dunărea și se confrunt ă cu Mircea cel B ătrân la Rovine în 1394.

2 Černomen – ora ș în Serbia, situat pe râul Marica.
3 Brussa – ora ș în Bithynia (azi în nord-vestul Turciei asiatice).

Ioan Octavian RUDEANU

176Cu toată vitejia și victoria românilor, Mircea este nevoit s ă
accepte un tratat de vasalitate condi ționat de retragerea turcilor
de pe teritori ul românesc.
Baiazid s-a întors în Peninsula Balcanic ă pentru noi cuceriri.
Apusul sesizat de ascensiunea otoman ă, a reușit o nouă cruciadă,
bine organizat ă datorită sprijinului dat de Sigismund, regele
Ungariei, dar f ără succes în lupt ă, căci în confruntarea de la
Nicopole, 25 septembrie 1396, Baia zid este din nou victorios,
continuând cuceririle sale. Dup ă ocuparea Bulgariei de Vest, a
înaintat spre sud, ocupând toat ă Grecia.
Constantinopolul reu șește să se mențină primind un ajutor
din partea lui Carol al VI-lea regele Fran ței. Imperiul doar se
apăra, nu se mai angaja la lupte. Noul împ ărat Manuel al II-lea a
călătorit în Apus, încercând s ă obțină un ajutor masiv, f ără de
care își dădea seama c ă nu putea fi salvat Imperiul, limitat acum
la Constantinopol, cu o unic ă zonă fortificată.
Baiazid era ocupat cu luptele cu t ătarii condu și de Timur
Lenk, ce ocup ă o parte din teritoriile Imperiului Otoman.
Războiul i-a fost fatal, c ăci în lupta de la Ankara din 28 iulie
1402 Baiazid este învins și făcut prizonier, iar Imperiul, o parte
este ocupat de t ătari, iar în rest, este lovit de dezorganizare.
În aceste condi ții, Manuil al II-lea, revenit din c ălătoria din
Franța, reușește să încheie un tratat de pace cu noul sultan
Suleyman, care restituie Imperiului Thesalonicul și o mică zonă
teritorială, recunoscând Imperiul Bizan tin ca stat deplin suveran.
Acest succes major al anului 1405, f ără luptă, se datore ște atât
situației critice a Imperiului otoman, cât și basileului Manuil al
II-lea, recunoscut drept o înalt ă personalitate, cu o cultur ă
superioară și impunător prin condi ția sa.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

177

ECUMENISMUL ÎN FINALUL BIZAN ȚULUI.
CONCILIUL FLORENTIN. ULTIMA CRUCIAD Ă

Istoria Bizan țului poate fi tratat ă din diverse puncte de
vedere: politic , reținând dinastii și războaie, religios ,
reprezentând cele mai importante aspecte ale instaur ării și
evoluției Cre știnismului, social fiindcă este oglinda
transform ării societății antice în cea feudal ă, și spiritual , fiindcă
ne descoper ă o important ă și dramatic ă luptă de idei.
La acest plan spiritual ne oprim și în faza dec ăderii
Bizanțului relevând ceea ce se deduce din toat ă istoria sa,
respectiv c ă: „Ecumenismul constituie un factor determinant al
multor evenimente majore ale Bizan țului”.
Fiindcă se poate vorbi în multe sensuri despre Ecumenism
se cuvine a lua cuno ștință și a recunoa ște ca deplin valabile
consemnările din Dicționarul religios al autorului M. Stoian:
„Ecumenici – investit cu autoritate asupra întregii Biserici creștine” și „Ecumenism – tendin ța de unire a tuturor Bisericilor
creștine într-una singur ă”.
Ambele accep țiuni se impun a fi luate în considerare, c ăci
ambele constituie cele mai valoroase criterii de cercetare și
cunoaștere a istoriei bizantine. Prima accep ție ne descoper ă o
cruntă și condamnabil ă luptă de autoritate asupra Bisericii
creștine dintre cele dou ă centre supreme: Roma și
Constantinopol.

Ioan Octavian RUDEANU

178Pentru faza final ă a istoriei Bizan țului, de re ținut a dou ă
concepție: „Tendin ța de unire a tuturor Bisericilor cre știne într-
una singur ă” manifestat ă prin susținerea întru ap ărarea și spre
salvarea Bizan țului ca centru cre știn. Conciliul florentin și toate
evenimentele epocii pe care le vom urm ări, ne vor dovedi
această măreață menire și străduință a Ecumenismului.
Un prim rezultat al acestei idei și stări de fapt salveaz ă
istoria Bizan țului de umilitoarea și compromi țătoarea idee c ă:
prăbușirea și cucerirea Constantinopolului se datore ște faptului
că bizantinii, conduc ători și clerici erau domina ți de disputele
privind sexul îngerilor . Încă se vehiculeaz ă această cruntă
minciună și autentică blasfemie, atât la adresa adev ărului istoric,
cât și al religiei cre știne.
Imperiul Bizantin a dec ăzut în primul rând datorit ă erei
istorice dominat ă de năvăliri barbare, unele provenind din
creșterea excesiv ă a popula țiilor ce necesitau noi spa ții
demografice, altele din fanatismul religios islamic sau politic aventurier, precum cel practicat de turci și tătari. Vom urm ări
ansamblul evenimentelor istorice din care se descoper ă cauzele
căderii Constantinopolului ca de asemenea manifest ările ce
ilustrează Ecumenismul ca stare de spirit a Europei cre știne.
Deși n-a ie șit biruitor, acest Ecumenism e bine s ă-l
cunoaștem fiindc ă ne descoper ă adevărul politic asupra epocii și
în același timp ne inspir ă, ne îndrum ă asupra a ceea ce r ămâne
de făcut actualmente pentru ca acela și Ecumenism cre știn să nu
se mai piard ă în reuniuni sterile, ci s ă se împlineasc ă spre
salvarea Cre știnismului din criza în care se afl ă.
Penultimul împ ărat Ioan al VIII-lea Paleologul (
1425-1448)
nu mai era st ăpân decât asupra Consta ntinopolului. Celelalte
puține regiuni, care mai r ămăseseră sub bizantini, erau

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

179guvernate de c ătre frații săi. Thesalonicul, al doilea ora ș al
Imperiului, cade asediat de turci. Împ ăratul nu s-a pierdut cu
firea și curajos și-a însușit două idei salvatoare. Prima a fost
întărirea zidurilor de ap ărare ale Capitalei, iar a doua a fost
Ecumenismul cre știn întrevăzând Unirea Bisericilor și a statelor
creștine. În acest scop el a intrat în tratative cu papa Eugeniu al
IV-lea, care s-au soldat cu Sinodul de la Ferrara-Floren ța.
Atmosfera în Apus era favorabil ă mobiliz ării forțelor
creștine împotriva turcilor, occidentalii fiind jigni ți și revoltați
de devast ările barbare ale turcilor la ocuparea Thesalonicului și
a celor din capitala Epirului, soldate cu extermin ări în masă și
transformarea bisericilor cre știne în moschei. Problema
convocării unui conciliu de unire cu Roma a devenit actual ă
fiindcă prin aceast ă unire se justifica și se putea angaja
Occidentul în a veni în sprijinul Ortodoxiei.
Dovada condi ționării unui astfel de spr ijin a dovedit-o faptul
că o hotărâre a Conciliului de la Basel-Elve ția, ce se desf ășoară
în acea perioad ă, prevedea unirea, motiv pentru care s-a și
deplasat în 1433 o delega ție la Constantinopol, dar f ără rezultat.
Ioan al VIII-lea a dus tratative cu papa Eugeniu al IV-lea și
a obținut în mai 1437, încuviin țarea organiz ării unui nou
conciliu într-un ora ș italian, decis ulterior a fi Ferrara. El las ă
locotența Imperiului fratelui Constantin și pleacă spre Italia în
fruntea unei delega ții din care mai f ăceau parte Dimitri, fratele
împăratului, patriarhul Iosif al II-lea, Visarion al Niceei, Marcu,
arhiepiscop al Efesului și marele eclesiast Silvestru Syropoulos.
Papa a primit delega ția la Ferrara, unde mai sosise și
delegația rusă în frunte cu Isidor al Kievului. Din cauza unei
epidemii la Ferrara, sinodul s-a transferat la Floren ța, în ianuarie

Ioan Octavian RUDEANU

1801439. Evident discu țiile erau dificile din cauza problemelor de
ordin dogmatic.
Cu destule dificult ăți s-a c ăzut de acord asupra
controverselor majore : filioque, purgatoriul, azimila. Foarte greu
s-a ajuns la formularea primatulu i papal pentru ca în iulie 1439
să se poată citi decretul de unire, în catedrala din Floren ța în
limbile latin ă și greacă. Cu excep ția primatului papal, pentru
care susceptibilit ățile grecești erau menajate, în toate celelalte
chestiuni controversate se d ădea câștig de cauz ă latinilor . În
semn de recuno ștință papa a în ălțat la rangul de cardinal pe
Isidor al Kievului și pe Visarion al Niceei.
Ioan al VIII-lea a sosit la Constanti nopol în februarie 1440
cu decretul de unire și evident cu asigur ări de ajutor din partea
Occidentului. La pu țin timp basileul a întâmpinat o puternic ă
ostilitate, opinia dominant ă a Constantinopolului fiind împotriva
Unirii. De re ținut: comunitatea cre ștină a Capitalei, în fa ța celui
mai mare pericol, a pus mai presus de orice credin ța sa
ortodoxă.
Antiunionismul era dominant, astfel c ă, în cele din urm ă,
chiar câțiva din cei care au semnat actul ini țial n-au mai fost de
acord. Cu mare greutate împ ăratul poate numi patriarh pe
mitropolitul Mitrophanes, adept al uni rii. Mare rival al unirii s-a
afișat mitropolitul Marcu al Efesului, care a atras dup ă sine
majoritatea monahal ă.
Situație asemănătoare a fost în tot R ăsăritul ortodox, dat
fiind că toți patriarhii apostolici s-a declarat contra Unirii. În
Rusia, opozi ția a fost violent ă și mitropolitul Isidor al Kievului,
care a citit actul semnat la Floren ța, a fost destituit și chiar
închis.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

181În Occident, înc ă nu se știa de opozi ția Unirii, încât papa
Eugeniu al IV-lea se str ăduia să-și respecte promisiunile f ăcute
Bizanțului, presupus unit, f ăcând apel la numero șii principi ai
Apusului. Din rândul principilo r s-a considerat a face parte
Iancu de Hunedoara care s-a al ăturat lui Vladislav, regele
Ungariei, care a preluat voluntarii crucia ți sosiți din Apus.
În sprijinul acestor for țe s-a aliat și despotul sârb George
Brancovici și, împreun ă, au pornit în expedi ție împotriva
turcilor, ob ținându-se în decembrie 1443, o mare victorie lâng ă
orașul Nisa. Urmarea a fost încheierea unei p ăci foarte
favorabile cre știnilor.
În baza tratatului de pace semnat la Seghedin cu otomanii,
trebuiau oprite orice expedi ții asupra acestora, mai ales c ă se
depuseser ă și jurăminte în acest sens, de care turcii țineau cont.
În aceast ă situație, la îndemnul papalit ății intervine
cardinalul Cesarini, care se oblig ă să dezlege de jur ământ pe
semnatari, printre care se afla și Vladislav, regele Ungariei.
Astfel se contura o nou ă și ultimă Cruciadă pentru care se
angajase Anglia, Fran ța, ducele de Burgundia și câteva din
stătulețele din Italia de nord.
Cruciada a intrat în ac țiune în septembrie 1444, de și Iancu
de Hunedoara n-a fost de acord datorit ă faptului c ă turcii
încetaseră ofensiva în Europa, fiind angaja ți în lupte în Asia
Mică, dar și datorită faptului c ă trupele cruciate nu erau suficient
instruite și pregătite pentru lupt ă.
Trupele au plecat totu și, contând pe faptul c ă ajung
nestingheri ți la Varna unde urmau s ă vină corăbii venețiene și
genoveze, cu care vor putea pl eca spre Constantinopol. Din
nefericire, sultanul Murad a fost anun țat și a apărut la Varna în
fruntea unei foarte numeroa se trupe. Flota apusean ă nu sosise,

Ioan Octavian RUDEANU

182dar lupta s-a impus de la sine. Ini țial Iancu de Hunedoara a
înregistrat un succes, dar regele Vladislav a intervenit și, datorită
unei manevre gre șite, a căzut în lupt ă atât el, cât și cardinalul
Cesarini. De la sine în țeles că Iancu de Hunedoara cu restul
trupei s-a retras de pe câmpul de lupt ă.
În acest timp Constantinopolul nu s-a mai angajat în lupte în
afara zidurilor, pe bun ă dreptate, c ăci nu mai dispunea de for țe.
Sultanul Murad al II-lea, victorios la Varna, a aflat de ajutoarele
din apus al c ăror obiectiv era eliberar ea Constantinopolului din
încercuirea în care se afla, încât ocuparea capitalei bizantine a început s ă-l îl preocupe tot mai mult. În vederea cuceririi lui,
Murad al II-lea a întreprins expedi ții noi împotriva Albaniei și a
unor provincii genoveze ce se bucur au de autonomie. Scopul era
izolarea Constantinopolului.
Ioan al VIII-lea, dâ ndu-și seama de pericolul în care se afla,
a făcut apeluri disperate dup ă ajutoare în Apus, care se
diminuaser ă și chiar încetaser ă, dar el nu mai putea face uz de
Unirea convenit ă la Floren ța. Se spune c ă el a și murit în stare
de disperare, con știent că nu mai era sc ăpare.
A urmat la tron Constantin al XII-lea Paleologul (1448-
1453) ultimul basileu. Acesta și-a dat seama c ă Apusul nu mai
acorda nici aten ție, nici ajutor Constantinopolului și încearcă o
salvare. La 12 decembrie 1452, de și cuno
ștea opozi ția
majoritară și înverșunată a antiunioni știlor, aranjeaz ă ca la
sfârșitul serviciului religios din catedrala Sf. Sofia, s ă se citeasc ă
proclamația de unire a celor dou ă Biserici spre a ob ține noi
ajutoare.
Evident, a fost f ără efect. Spiritul ecumenist era de mult
anihilat. Prea pu țini mai re țineau ideea. Majoritatea absolut ă a

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

183fost supus ă credinței: Decât unirea, mai bine pieirea , care a și
venit doar dup ă câteva luni.
Ar fi regretabil dac ă n-am avea nimic de înv ățat din acest
trecut istoric și n-am aprecia c ă: Ecumenismul ne-ar fi de mare
folos astăzi, când climatul spiritual este cu totul diferit de acela
al secolului al XV-lea, când patriarhul și papa sus țin ideea
realizării unității Bisericii prin consens, nu prin absor ție1.

1 Mulțumim pentru sfaturi p ărintelui Bartolomeu Anania.

Ioan Octavian RUDEANU

184

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

185

CUCERIREA CONSTANTINOPOLULUI

Istoria Bizantin ă a început cu transformarea Bizan țului în
capitala Imperiului roman de r ăsărit și sfârșește cu transformarea
marelui ora ș în capitala Imperiului otoman.
Termenul cel mai obi șnuit sub care e cunoscut evenimentul
este acela de Căderea Constantinopolului , care, evident, este
compromi țător întrucât sugereaz ă că totul s-ar datora unor cauze
interne, de și totul poate fi atribuit ascensiunii Imperiului
otoman. În acest caz termenul mai cuvenit ar fi Cucerirea
Constantinopolului .
Am putea spune c ă aproximativ timp de o mie de ani dup ă
căderea Imperiului roman, Bizan țul, după cum spune Charles
Diehl, „n-a coborât deloc, cum ne place s ă credem, în mers
neîntrerupt spre ruin ă. După spusele unui cronicar, Imperiul,
această femeie b ătrână, apare ca o fat ă, împodobit ă cu aur și
pietre pre țioase” (Diehl, 1980, 8).
A avut mari împ ărați și iluștri oameni de stat, diploma ți
abili, generali victorio și care l-au guvernat și au condus
afacerile. În mâinile lor Bizan țul a îndeplinit în lume o mare
operă. „A fost, a r ămas și va rămâne în memoria tuturor un stat
al Evului Mediu a șezat pe frontiera extrem ă a Europei la
granițele Barbariei asiatice” (Andea, 1995, 15).
Bizanțul a fost campionul cre știnătății împotriva hoardelor
barbare, centrul unei rafinate civiliza ții. A fost secole de-a

Ioan Octavian RUDEANU

186rândul înv ățătorul Orientului slav și asiatic și a avut, nu în
ultimul rând, o mare influen ță asupra Europei Occidentale care
prin Cruciadele sale a dat o mân ă de ajutor turcilor la n ăruirea
lui.
Căderea Constantinopolului, în care mul ți învățați au văzut,
veacuri de-a rândul, zidul desp ărțitor între Evul Mediu și Epoca
modernă, a trezit de mult timp interesul cercet ătorilor.
Confruntarea a dou ă lumi este termenul cel mai precis pentru a
descrie realitatea istoric ă. De o parte bizantinii, mo ștenitori
deopotriv ă ai Eladei și Romei, creatori ai unei civiliza ții ale
cărei valori rodiser ă în întreg r ăsăritul Europei, ca și în
Mediterana oriental ă. De cealalt ă parte un popor tân ăr, viguros
și aspru, venit dintr-alt ă lume, cu alte tradi ții, cu o cultur ă
evident rudimentar ă, și pe care o spiritualitate atât de aleas ă ca
cea islamic ă nu izbutise s ă-l rețină de la violen ță și abuzuri.
(Runciman, 1991, 246).
În momentul în care Mehmed al II-lea, fiul cel mai mare a
lui Murad al II-lea, devine sultan la începutul anului 1451,
Imperiul bizantin, care cuprindea alt ădată lumea din Persia pân ă
la Alpi, iar de acolo pân ă în deșerturile Arabiei, un imperiu
mondial pe care alt ădată îl străbăteai în luni și luni de zile, acum
putea fi parcurs în trei ore de mers agale pe jos. Din p ăcate, din
vechiul Imperiu bizantin n-a mai supravie țuit decât un cap f ără
trup, o capital ă fără țară. Din Constantinopol nu a mai r ămas
basileului decât o parte, în timp ce Galata apar ținea genovezilor,
iarteritoriul din afara zidurilor ora șului a căzut în mâna turcilor.
Această împărăție nu era decât un zid enorm împrejmuind
biserici, palate și un labirint de case, care se mai chema, înc ă,
Bizanț (Zweig, 1978, 33).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

187La urcarea pe tron Mehmed al II-lea i-a primit pe
ambasadorii împ ăratului Constantin cu cele mai lini știtoare și
cordiale cuvinte, jurând public și solemn, de fa ță cu martori, pe
Allah și pe profetul s ău, pe îngeri și pe Coran, c ă va respecta cu
scrupulozitate tratatele încheiat e cu basileul. Pe ascuns, îns ă,
încheie un tratat de neutralitate reciproc ă, pe timp de trei ani, cu
Ungaria și Serbia, interval în care spera s ă cucereasc ă Bizanțul.
Până atunci turcii nu st ăpâniseră decât țărmul asiatic al
Bosforului, vasele putând s ă treacă nestânjenite în Marea
Neagră, spre grânarele de acolo. Acum, Mehmet închide aceast ă
trecere, ordonând construirea unei fort ărețe pe malul european,
la Rumili Hissar1.
În august 1452 Mehmed î și convoac ă toate agalele și
pașalele și le declar ă deschis c ă are inten ția de a ataca și cuceri
Bizanțul. El trece curând de la vorbe la fapte, trimi țând emisari
în toate col țurile Imperiului turcesc s ă cheme sub arme pe to ți
bărbații valizi. La 5 aprilie 1453 o armat ă otomană imensă
inundă subit câmpia Bizan țului, ca un uria ș torent care nu se
oprește decât sub zidurile Ora șului.
Înaintea începerii atacului asupra Constantinopolului
Mehmed al II-lea, în fa ța generalilor, vizirilor, demnitarilor,
căpeteniilor religioase și a tuturor ofi țerilor superiori ai armatei
sale, a rostit urm ătoarele cuvinte înfl ăcărate pe care istoricul
francez Clot le red ă în următoarele cuvinte: „La încheierea
acestei lupte – spuse el – cele mai mari bog ății vă așteaptă. Sunt
în acest ora ș comori nem ăsurate, fie în palate, fie în casele
locuitorilor lui și încă și mai mari și mai frumoase îngr ămădite

1 Peste noapte zeci de mii de s ăpători debarc ă pe țărmul european, a c ărui
fortificare era interzis ă prin tratatele în vigoare, și sub conducerea personal ă a
sultanului, ridic ă fortăreața Rumilii Hissar.

Ioan Octavian RUDEANU

188în biserici, în monumentele și raclele f ăurite din aur și argint. Se
află oameni de seam ă, femei dintre cele ma i frumoase, fete de
neam, din familii de vaz ă. Vă dăruiesc ast ăzi un mare ora ș cu
numeroși locuitori, capital ă a vechilor romani care au devenit,
într-un anumit fel, centrul întregii lumi, vi-l dau s ă-l jefuiți
pentru a fi prada voastr ă. Dar cel mai mare câ știg este că veți
cuceri un ora ș al cărui nume este r ăspândit în întreg universul.
Cea mai mare biruin ță este că noi vom doborî ora șul, care a
fost încă de la început du șmanul nostru, care a încercat prin
orice mijloace s ă ruineze imperiul nostru […]. S ă nu crede ți că
acest oraș este de necucerit, c ăci zidurile de pe uscat sunt în trei
locuri atât de n ăruite încât este lesne de p ătruns pe acolo.
Garnizoana ora șului are foarte pu țini oameni, cei mai mul ți
neînarma ți și neînvățați cu războiul. Abia dac ă doi sau trei
apără un turn. Ace ști oameni sunt o adun ătură venită de ici și
de acolo, și nu au alt țel decât s ă-și încaseze leafa și să plece
teferi, iar nu s ă moară în luptă. Când vor vedea valul luptei
rostogolindu-se în jurul lor și înverșunându-se asupra lor din
toate părțile, răspândind groaza și aducându-le moartea în fa ța
ochilor, ei vor arunca armele și vor fugi […]. Izbânda este a
noastră și vom cuceri ora șul” (Clot, 1993, 44-52).
Desfășurarea evenimentului în forma sa cea mai laconic ă
revine bizantinologului Stelian Brezeanu, care red ă cronologic
următoarele am ănunte: „1453, aprilie, 7 – Începutul marelui
asediu al Constantinopolului. Efectivelor modeste ale lui
Constantin al XI-lea (dup ă unii Constantin al XII-lea) format ă
din 5000 greci și circa 2000 de latini, cu o flot ă slabă și fără
artilerie, Mehmed al II-lea le opune for țe impresionante ce se
ridică la aproape 200.000 de oameni, dintre care câteva zeci de
mii de solda ți de elită, susținute de cea mai bun ă flotă otomană

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

189de până atunci, condus ă de renegatul bulgar Baltoglu și de o
excelentă artilerie.
1453, aprilie, 18 – Prima încercare de asalt general asupra
orașului, respins ă cu succes de asedia ți, grație eficacit ății
focului grecesc folosit de for țele bizantine și vitejiei lui Giovanni
Giustiniani și a detașamentului latin.
1453, mai – Mehmed al II-lea face încerc ări de asalt
general asupra ora șului (1-25 mai).
1453, mai, 23 – Ultimatum al lui Mehmed al II-lea respins
de Constantin al XI-lea prin care, în schimbul capitul ării,
sultanul promitea bazileului s ă-i acorde Moreea, sub
suzeranitate otoman ă (a fost o propunere plauzibil ă, din păcate
respinsă).
1453, mai, 29 – C ăderea Constantinopolului. Început
noaptea la orele 1.30 asaltul general al ora șului se desf ășoară
în valuri succesive pentru a nu l ăsa asedia ților nici un r ăgaz.
După respingerea mai multor valuri și rănirea grav ă a lui
Giustiniani, intr ă în luptă corpul de elit ă al ienicerilor (12.000
oameni) care reu șește în zorii zilei s ă frângă rezisten ța
apărătorilor epuiza ți și să pătrundă în oraș. Între orele 9 și 10
ale dimine ții, urmeaz ă masacrul popula ției (40.000 mor ți) și un
jaf cumplit, prelungit trei zile și trei nopți. Constantin al XI-lea,
ultimul împ ărat bizantin și-a găsit o moarte eroic ă între
apărătorii cetății” (Brezeanu, 1997, 204).
Sub titlul Catastrofa Nicolae Iorga red ă evenimentul în
următorii termeni: „Turcii au reu șit să pătrundă în incinta
cetății printr-o mic ă poartă de comunicare pe care genovezii o
lăsaseră deschisă în acel loc. Au putut fi v ăzute curând c ăciulile
înalte de pâsl ă albă ale ienicerilor ivindu-se sus pe zidurile de
îndată golite de ap ărători […].

Ioan Octavian RUDEANU

190Fugarii r ăniți și plini de sânge nu au întârziat s ă
răspândeasc ă înfiorarea în ora șul imens, care se preg ătea în
liniște să prăznuiască marea s ărbătoare a Sfântului Teodosie.
Când s-au dumirit c ă aceia spun adev ărul, o nesfâr șită
consternare a mânat popula ția cu miile, boga ți și săraci,
dregători, călugări, maici, oameni din popor și preoți, toți
amestecați împreun ă, în mare basilic ă de la Sf. Sofia socotit ă
până atunci pâng ărită din cauza ereziei latine.
Turcii au n ăvălit în ora ș însetați de prad ă mai mult chiar
decât de sânge. Toate str ăzile, toate casele, au fost scotocite și
jefuite.
Chiar de la început împ ăratul a fost ucis. «Este printre voi
vre-unul care s ă-mi reteze capul?» a în trebat el pe ai s ăi, care
fugeau însp ăimântați. Nici unul nu i-a ascultat ruga […]. Un
turc l-a lovit în cap. O a doua lovitur ă de iatagan l-a doborât. A
căzut și a fost c ălcat în picioare de tropotul înfrigurat al
cotropitorilor” (Iorga, 1974, 592-593). Trupul ultimului împ ărat
al vestitului Imperiu Bizantin nu va fi niciodat ă descoperit.
„Până ce creștini să aibă timp să-și împrosp ăteze puterile și
să facă ceva mai mult decât câteva repara ții sumare la palisad ă,
o ploaie de proiectile: s ăgeți, sulițe și gloanțe au căzut asupra
lor și, la adăpostul acestui potop, ienicerii înaintau pe dou ă
rânduri, nu într-un iure ș sălbatic cum f ăcuseră bazbuzucii și
anatolienii, ci p ăstrându-și rândurile într-o des ăvârșită ordine,
care a rămas neștirbită de proiectilele du șmanului. Muzica de
război care îi îndemna la lupt ă era atât de puternic ă încât
sunetele ei puteau fi auzite pr in bubuitul tunurilor, tocmai
dincolo de Bosfor […].

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

191Creștinii erau slei ți. Luptaser ă mai bine de patru ceasuri, cu
numai câteva minute de r ăgaz, luptaser ă însă cu deznădejde,
știind că, dacă dau înapoi, aceasta înseamn ă sfârșitul […].
Apărarea se n ăruise. Poarta este ticsit ă de solda ți creștini
care încercau s ă scape, pe m ăsură ce ienicerii, tot mai
numeroși, se aruncau asupra lor. Teofil Paleologul, v ărul
împăratului a strigat c ă vrea mai bine s ă moară și i s-a pierdut
urma în mijlocul hoardele care atacau Noua Rom ă; și-a dat
seama și Constantin c ă împărăția era pierdut ă și nu nutrea nici
o dorință să-i supravie țuiască. Și-a aruncat însemnele sale
imperiale și, împreun ă cu Don Francisco și cu Ioan Dalmatul,
care-i rămăseseră alături, l-a urmat pe Teofil. Nimeni nu l-a
mai văzut vreodat ă, decât cei ce au asistat la ultima scen ă în
care basileul a c ăzut sub loviturile iataganului turcesc […].
De-a lungul zidurilor dinspre uscat, care se întindeau la sud
de valea râului Lykos cre știnii respinseser ă toate atacurile
turcilor.
Acum, îns ă aceștia, regiment dup ă regiment intrau prin
spărturile din palisad ă și se răsfirau într-o parte și într-alta, ca
să deschidă toate por țile. Oștenii de pe ziduri s-au trezit ei în șiși
înconjura ți. Mulți au fost uci și când încercau s ă scape din
cursă, dar dintre comandan ți cei mai mul ți au fost prin și de vii,
precum Filippo Contarini și Dimitri Cantacuzino […].
Mai târziu a umblat vorba prin coloniile italiene din Levant
că doi ostași turci, care pretindeau c ă l-au ucis pe Constantin,
au dus sultanului un cap, pe care ni ște curteni prizonieri, care
erau în fa ță, l-au recunoscut. Turcii l-au ridicat pe o coloan ă
din Forul lui Augustus, apoi l-au umplut cu paie și l-au trimis s ă
fie înfățișat pe la cur țile de căpetenie ale lumii islamice”
(Runciman, 1991, 158).

Ioan Octavian RUDEANU

192Asemenea drame istorice dove dind cruzime, criminalitate
barbară, răutate uman ă, depășind toate limitele s-au mai
înregistrat în istorie. Cuceriri cu distrugeri materiale și masacre
umane asem ănătoare pot fi considerate: Troia și Ierusalimul în
antichitate, cuceririle conchistadorilor spanioli în Evul Mediu și
Varșovia cucerit ă de naziști în al doilea r ăzboi mondial.
Invadarea marelui ora ș de către turci este relatat ă astfel de
istoricul italian Barbaro Nicolo: „Alții, iarăși, care intraser ă
prin poarta Horaia, s-au oprit s ă prade cartierul negustoresc,
înainte să suie înălțimile dinspre Hippodrom și Acropole. Între
timp, marinarii de pe vase le din Marea Marmara î și făcuseră
drum spre vechiul Palat imperial. S ălile erau de șarte și pe
jumătate ruinate, se mai aflau totu și în incinta lui câteva
mândre biserici, cum era biseri ca Nea, pe care Vasile I o
ridicase cu aproape cinci sute de ani mai înainte. Cu toate c ă au
fost jefuite f ără cruțare, marinarii din amândou ă flotele și
primele cete de solda ți veniți dinspre ziduri s-au îndreptat apoi
cu toți către cea mai de seam ă biserică din întregul Bizan ț,
Catedrala În țelepciunii celei Sfinte” (Barbaro, 1856, 59-61).
„Biserica era plin ă de lume. Utrenia luase sfâr șit și
începuse Sfânta Liturghie. Când s-a auzit zarva de afar ă s-au
închis uria șele porți de aram ă ale bisericii. În ăuntru cei aduna ți
se rugau s ă se săvârșească o minune, care ea singur ă i-ar mai fi
putut scăpa. Se rugau îns ă în zadar. N-a trecut mult pân ă ce
ușile au fost doborâte. Credincio șii fuseser ă prinși în curs ă.
Câțiva dintre cei mai b ătrâni și neputincio și au fost uci și pe loc;
cei mai mul ți, însă, au fost lega ți sau puși în lanțuri laolalt ă.
Văluri și eșarfe fuseser ă smulse de pe femei ca s ă slujească de
frânghii. Multe fete și tineri mai ar ătoși, ca și mulți oameni de
neam, cu îmbr ăcăminte mai scump ă, aproape s ă fie sfâșiați, în

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

193vreme ce turcii ce îi prinser ă se sfădeau între ei cum s ă-și
împartă prada. În curând un șir lung alc ătuit dintre cete mici și
pestrițe de bărbați și femei, strâns lega ți laolaltă, erau trânti ți
spre taberele solda ților, ca, și acolo, ace știa să se certe pentru
ei. Preoții au slujit în altar pân ă ce au fost și ei prinși. Dar în
ultima clip ă – așa spuneau credincio șii – câțiva preoți aducând
odoarele cele mai venerate, s-au î ndreptat spre zidurile dinspre
miazăzi ale altarului. Zidul s-a deschis și i-a cuprins, și acolo au
să rămână până ce clădirea cea sfin țită va fi iar ăși biserică”
(Runciman, 1991, 152-158).
Cuceritorul Bizan țului, Mehmed al II-lea, va intra triumfal și
oficial în Constantinopol în 30 mai 1453, am putea spune a doua
zi, și iată cum redă Andre Clot acest eveniment: „Înconjurat de
viziri, de demnitarii cur ții și de conduc ătorii religio și, sultanul
merse călare la Sfânta Sofia, oprindu-se din loc în loc pentru a
contempla casele , bisericile și piețele acestui ora ș, pe care l-ar
fi vrut cucerit f ără să fie distrus. «Ce minunat ora ș am îngăduit
să fie jefuit și devastat » a murmurat el, «și întreg sufletul îi fu
năpădit de durere » adăugă Kritobulos. Sosit în fa ța Basilicii,
descălecă uimit de atâta frumuse țe și măreție, de cataplasma,
spune Tursun Bey «asemenea cupolei celor nou ă ceruri,
mozaicurile unduind ca o țesătură lucrată în felurite culori […]
zidurile acoperite cu marmur ă în mai multe nuan țe […] și pe
boltă, chipul unui om (Christos) lucrat din buc ățele de sticl ă
aurită și în numeroase culori ». După ce admir ă «statuile
minunate și nemaivăzute» el urcă «precum Duhul Sfânt pe
partea exterioar ă a cupolei și prin ferestruici admir ă pavajul
asemănător cu o mare împietrit ă». Sultanul vizit ă și ce mai
rămăsese din palatul imperial. «Palatul Sacru » al împăraților
Bizanțului și acolo, se zice, cuget ă asupra nestatorniciei și

Ioan Octavian RUDEANU

194deșertăciunii acestei lumi. Fu auzit murmurând aceste dou ă
stihuri persane: P ăianjenul și-a țesut pânza în palatul
împărătesc / Cucuveaua și-a cântat cântecul noptatic în
turnurile Afrasiabului. Apoi proclam ă ca Sfânta Sofia (Aya
Sofya) să devină în viitor marea moschee al Istanbulului,
capitala Imperiului. «Tronul meu este Istanbulul spuse el,
scaunul autorit ății supreme » și întors spre Mecca tân ărul sultan
recită pentru înîia oar ă în Sfânta Sofia, rug ăciunea
musulmanilor. Îndelungatul vis al Islamului se împlinise. Se
încheiau 1500 de ani de istorie. Imperiul roman disp ăruse
pentru totdeauna” (Clot, 1993, 52).
Privind în spirit teologic, îndeosebi cre știn cele relatate se
impune a re ține dureroasa constata re: Constantinopolul de și
depășise un mileniu de via ță creștină, de cuvenit ă conviețuire
frățească, adăpostea o popula ție diversificat ă. Până și în
componen ța armatei se vorbea de „latini și greci” unii
descenden ți ai cetății grecești Bizanț, alții, urmașii glorioasei
Roma. Evident, nu se du șmăneau, mai ales în fa ța pericolului
otoman, dar nici perfect uni ți, cum ar fi trebuit în armat ă, nu
erau.
Pe lângă această discriminare, deci, nu divergen ță etnică s-a
mai păstrat încă dimensiunea dogmatic ă dintre fidelii ortodoc și
și unioniști, ceea ce a prejudiciat unit ății. Așa se explic ă de ce
Nicolae Iorga men ționează despre basilica Sfânta Sofia
pângărită din cauza ereziei latine desigur a celor ce erau pentru
unirea cu Roma. În fa ța situației critice, s-a uitat de diversiunea
dogmatică și toți împreun ă au socotit salvatoare Sfânta Sofia.
Nenorocul a fost c ă era prea târziu.
Actualizând situa ția, să recunoaștem că nu învățăm nimic de
la istorie și continu ăm să nesocotim porunca suprem ă a

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

195Mântuitorului: Iubirea fr ățească, măcar între credincio și, deși
corect se elimin ă orice fel de diferen țieri de crezuri.
Celebrii conciliatori Ioan al XX III-lea și Athenagoras, apoi
Paul al VI-lea și Dimitrios au dus tratative și au semnat
documentele c uvenite anul ării tuturor condamn ărilor reciproce
ale Schismei din 1054, pref igurând unitatea celor dou ă Mari
Biserici. Totu și disensiunile se men țin, nelipsind chiar
manifestări dușmănoase. E o mare eroare, c ăci astăzi, ca și în
1453, Cre știnismul tradi țional și autentic se afl ă tot în fa ța
marelui du șman al vechilor și noilor religii p ăgâne, ce ne
supraliciteaz ă.
Ar fi dureros s ă repetăm greșeala Constantinopolului de a ne
menține pe pozi ții adverse, pân ă când ne-am putea g ăsi în
situația de a fi asedia ți de o majoritate mondial ă copleșitoare.
Cucerirea Constantinopolului r ămâne incontestabil un
eveniment în istoria militar ă a turcilor, dar în acela și timp o pat ă
rușinoasă în istoria religioas ă a Islamismului prin crimele și
jafurile tâlh ărești la care au supus popula ția civilă. Bărbați,
femei și copii au fost lua ți și vânduți ca sclavi. Casele au fost
pustiite, femei și copii au devenit prad ă de război. Nu ne
surprinde c ăci islamicii și astăzi, între ei, se comport ă tot atât de
barbar, cazuri concrete în Afganistan și în invazia Kuweitului.
Luând în considerare calvarul popula ției civile pe lâng ă
pierderile osta șilor, merit ă a se reține problema: dac ă creștinește
nu ar fi fost mai cuvenit ă o capitulare pa șnică, spre salvarea
populației civile.
Cucerirea Constantinopolului pentru Bizan ț și istoria lui
rămâne o înfrângere militar ă, dar mai presus de orice r ămâne o
victorie moral ă printre cele mai celebre din istoria omenirii.
Împăratul și toți cei mai apropia ți ai săi au căzut luptând chiar și

Ioan Octavian RUDEANU

196atunci când și-au dat seama c ă totul e pierdut. N-au luptat din
orgoliu ci prin t ăria de credin ță că își apără adevărata credin ță și
cuvenitul drept de a fi st ăpân și nu robi în capitala lor glorioas ă.
Bizanțul a încetat de a mai fi un stat, dar a continuat și
persistă încă de a exista ca tezaur al spiritualit ății omenești.
Istoria Bizantin ă rămâne valoroas ă și instructiv ă, mai ales din
punct de vedere religios, fiindc ă ea s-a învrednicit de
proclamarea oficial ă a Creștinismului și de realizarea lui ca cea
mai superioar ă religie a umanit ății.
„Acakios, c ălugărul, mergea agale pe drumul colbuit.
Pășea cu grij ă ocolind pietrele col țuroase, fiindc ă încălțările
lui, purtate prea mult ă vreme, se g ăuriseră și abia îl mai
slujeau.
Când ajunse la o cotitur ă a drumului, se uit ă înapoi peste
umăr spre Constantinopolul care se contura departe spre bolta
văzduhului senin. Prin aerul cald zburau gâze zumz ăitoare.
Acakios î și plimbă privirile peste m ăreața barieră de piatră și
suspină de tristețe.
Venise la Constantinopol cu luni de zile în urm ă – le și
uitase num ărul – purtând pe rasa-i monahal ă o scrisoare
semnată de starețul mănăstirii sale. Dup ă cel mult o s ăptămână
de odihnă ar fi trebuit s ă facă drumul întors. Dar șederea lui în
măreața capitală a Imperiului Bizantin se prelunge ște aproape
o jumătate de an. La venire Acakios v ăzuse de departe fluturând
pe turnuri stindardul cu vulturul bicefalic bizantin ținând în cioc
o cruce.
Acum, la plecare, vedea pe acelea și turnuri un stindard
roșu, având în mijloc o stea și o semilun ă.
Își sumese poalele rasei și porni iar ăși, fără să se
grăbească, așa cum se cuvine la drum lung.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

197Când va ajunge la monastire-ai oplo șită pe muntele Athos
va avea de povestit fra ților lui întru Domnul…” (Corbu, 1974,
422).

Ioan Octavian RUDEANU

198

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

199

CULTURA BIZAN ȚULUI MIJLOCIU ȘI TÂRZIU

Istoria cultural ă a Bizanțului a evoluat în strâns ă legătură cu
mersul istoriei sale politice ale c ărei sinuozit ăți și condiții
specifice se reg ăsesc în succesiunea formelor și perioadelor de
manifestare ale culturii și artei bizantine. Geneza și dezvoltarea
culturii bizantine timpurii s-a remarcat prin perpetuarea elementelor de mo ștenire greco-romane și elenistice, prin
înnoirea constant ă datorată încreștinării, stimulat ă de contactele
cu culturi str ăine, mai ales orientale.
Evoluția culturii bizantine din etapele mijlocie și târzie, de
existență a Imperiului, se remarc ă de asemenea printr-o
sinuozitate accentuat ă, datorată în special, condi țiilor politice
schimbătoare ale diferitelor perioade.
Astfel, în perioada de la în ceputul dinastiei Heraclizilor
până la capătul crizei iconoclast e (610-843), cunoscut ă de
obicei, ca cea a „secolelor obscure”, s-a înregistrat cel mai scăzut nivel cultural al Bizan țului. Într-un imperiu ale c ărui
resurse financiare erau sec ătuite de guvernan ți corup
ți, de
nesfârșitele războaie cu per șii, avarii, slavii și protobulgarii,
micșorat teritorial și lipsit de centrele culturale ale Alexandriei și
Antiohiei, sfâ șiat de criza iconoclast ă și preocupat de propria
supraviețuire, progresul cultural nu- și putea găsi locul.
Învățământul nu s-a bucurat nici el de aten ția cuvenit ă iar
Universitatea din Constantinopol, de și a continuat s ă

Ioan Octavian RUDEANU

200funcționeze sub iconocla ști, a decăzut mult. Vechea distinc ție
dintre limba scris ă și cea vorbit ă a continuat s ă evolueze și chiar
s-a adâncit, dar restrângerea teritorial ă a imperiului, locuit în
majoritate de greci, i-a a dus un plus de omogenitate și biruința
deplină a folosirii exclusive a limbii grece ști nu numai în
cultură, ci și în administra ție, justiție și armată.
După decăderea culturii din epoca iconoclast ă urmează așa-
numita perioad ă a „renașterii macedonene” care și-a anunțat
apariția încă din timpul dinas tiei amoriene, odat ă cu
reorganizarea Universit ății din Constantinopol, durând pân ă la
sfârșitul dinastiei macedonene și corespunzând epocii de
expansiune teritorial ă și spiritual ă maximă a Bizanțului.
Declinul dinastiei macedonene a adus la putere nobilimea
instruită a capitalei și, împreun ă cu ea, o nou ă efervescen ță
culturală, cunoscut sub numele de noul umanism , care s-a
prelungit sub Comneni prin reprezentan ții nobilimii militare
provinciale, durând pân ă la căderea Imperiului sub crucia ți
(1025 – 1204). Acum s-au pus ba zele unei culturi mult mai
profunde și echilibrate, mult mai creatoare și mai direct legat ă
de izvoarele antice, favorizând raporturile multiple cu Occidentul latin.
„Epocii de aur” a culturii comnene i-a urmat o perioad ă de
tranziție (1204-1282), corespunz ătoare Imperiului de la Niceea
și primului dintre împ ărații Paleologi. De și secolul al XIII-lea a
fost pentru Bizan ț un secol de refacere statal ă, totuși împărații
Lascarizi s-au preocupat de refacerea Universit ății și a
bibliotecilor pr ădate și dispersate, sprijinind înv ățații refugiați la
Niceea. Ace știa au adus cu ei gustul Comnenilor pentru retoric ă
și concepția lor înalt ă despre scrisul istoric, în timp ce în mediile
monastice se accentua evolu ția misticii spre isihasm. Tot acum

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

201își fac apari ția câteva elemente culturale noi, care anun ță epoca
Paleologilor, precum resuscitarea interesului pentru științele
naturii și cele exacte sau controversele teologice cu latinii bazate
pe specula țiile filozofice neoplatonice.
Perioada de agonie și decădere a imperiului din vremea
Paleologilor i-a corespuns în plan cultural, în mod surprinz ător,
o perioad ă de renaștere, care va avea prelungiri pân ă dincolo de
momentul 1453.
Inițiativa și realizările din domeniul culturii din aceast ă
perioadă trebuie atribuite cur ții imperiale, care reorganizeaz ă
Universitatea, Patriarhiei ecumenice și a școlii sale, mi șcării
spirituale a isiha știlor, precum și contactelor mult mai frecvente
cu Occidentul. Totodat ă un rol important l-a avut
descentralizarea impus ă de fărâmițarea imperiului, care va face
din Thesalonic și Mistra, remarcabile centre de cultur ă (Andea,
1995, 207-210).
LITERATURA . Reprezentan ții culturii Bizan țului din
perioada mijlocie și târzie a imperiului continu ă să dezvolte
genurile literare mo ștenite din epoca protobizantin ă,
demonstrând acela și gust pentru literatura antic ă și
enciclopedism. Ca o caracteristic ă a tuturor genurilor literare din
această perioadă se remarc ă importan ța acordat ă formei, care,
deși antică și păgână prin origine, adopt ă idei și sentimente noi,
de inspira ție creștină.
RETORICA . Această artă, a rostirii frumoase, s-a p ăstrat în
Bizanț nu numai ca o mo ștenire a antichit ății ci și ca o
preocupare a celor mai de seam ă intelectuali bizantini de a se
conduce în demersurile lor dup ă niște reguli riguroase, prin care
să-și demonstreze elocin ța.

Ioan Octavian RUDEANU

202Dintre marii retori ai Bizan țului s-au remarcat patriarhul
Photios, în secolul al IX-lea, Mihail Psellos în secolul al XI-lea, împărații Theodor al II-lea în secolul al X III-lea și Manuil al II-
lea Paleologul în secolul al XIV-lea. De altfel perioada Paleologilor a reprezentant o adev ărată renaștere a retoricii,
ilustrată de unii autori precum Nikefor Gregoras, Bessarion sau
Gheorghios Scholarios, care au abordat în lucr ările lor teme
dintre cele mai diverse, de la chestiuni de moral ă la teologie și
politică.
Istoriografia continu ă și în epoca Bizan țului mijlociu și
târziu, ocupând un loc de prim ă importan ță în ansamblul culturii
scrise, manifest ându-se sub obi șnuitele genuri: cronografia,
biografia dar și sub cea a povestirilor și memoriilor.
Cronografia este continuat ă, fără nici o schimbare și în
epoca mijlocie și târzie a Bizan țului. Astfel Georgios Synkellos,
călugăr ajuns secretar patriarhal între 784 și 806, redacteaz ă o
Cronică universal ă de la Genez ă până la anul 284 d.Hr., r ămasă
neterminat ă. Aceasta a fost continuat ă pentru perioada anilor
284-813 de un alt c ălug
ăr, socotit între sfin ții mărturisitori,
Teofanes Confessor (M ărturisitorul), care, de și lipsit de o
cultură profundă și de spirit istoric, a întocmit o lucrare cu un
sistem cronologic meticulos, bazat ă pe izvoare mai vechi. Tot
acestei epoci îi apar ține și Nichifor Patriarhul, un ini țiat în
astronomie, geometrie, muzic ă, filozofie și teologie, care este
autorul unei scurte istorii a evenimentelor anilor 602-769 cât și a
unor lucrări care apărau cultul icoanelor.
La mijlocul secolului al IX-lea î și redacteaz ă Cronica
universală Gheorghios Monahul, poreclit și Harmatolos
(Păcătosul), a c ărui compendiu, descriind evolu ția istoriei de la

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

203Adam pân ă în anul 842 într-o manier ă iconodul ă, va sta la
temelia altor compuneri istorice posterioare.
În secolul al X-lea se reg ăsește și în continuator al cronicii
lui Teofanes, a șa numitul Teofanes Continuatus, a c ărui operă
cuprinde evenimentele di ntre 813-961, fiind scris ă la îndemnul
împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul.
Începând cu secolul al XI-lea cronografia înceteaz ă să mai
constituie un monopol al c ălugărilor, încorporând tot mai multe
elemente constitutive ale biografiei imperiale sau digresiuni de istorie natural ă și teologie. Aceast ă tendință este ilustrat ă de
opera lui Ioan Skylitzes, un înalt func ționar imperial, autor al
unui cronograf intitulat Sinopsis , conceput ca o continuare al
celui al lui Teofanes pentru anii 811-1057. În acela și spirit se
înscriu și Epitomele lui Ioan Zonaras, un înalt demnitar și
cărturar cu multiple preocup ări, care ne-a l ăsat o veritabil ă
istorie universal ă de la facerea lumii pân ă la anul 1118.
Documentarea sa dovede ște temeinicie, prin scrierile sale,
fiindu-ne transmis e primele 21 de c ărți din Dio Cassius, precum
și unele informa ții cu privire la ținuturile nord-dun ărene. Pentru
informa
ția sa bogat ă, chiar dac ă nu suficient de critic ă, opera lui
Zonaras s-a bucurat de o larg ă răspândire atât în lumea bizantin ă
cât și, datorită traducerilor, în cea slav ă și occidental ă.
După mijlocul secolului al XII-lea cronografia este
reprezentat ă de Cronica lui Mihail Glycos, tratând evenimentele
între facerea lumii și moartea lui Alexie I Comnenul (1118),
precum și de Cronograful mitropolitului Consta ntin Manasses,
care porne ște cu relatarea evenimentelor de la zidirea lumii și
sfârșind în anul 1081. Opera sa a cunoscut o larg ă circulație prin
traducerile slave, influen țând puternic și istoriografia
româneasc ă.

Ioan Octavian RUDEANU

204Între timp cronografia se apr opia tot mai mult de genul
biografiilor, acestea fiind insp irate din modelul biografiei
imperiale romane. Ca și cronicile universale, biografiile
formează și ele o serie aproape continu ă, vieții fiecărui împărat
fiindu-i consacrat ă câte una. Fiind realizate de autori care au
trăit evenimentele, biograf iile imperiale au un pronun țat caracter
memorialistic, în care relatarea b ătăliilor și discursurile fictive
alternează cu descrieri de moravuri și instituții, cu portrete
psihologice ale personajelor și cu detalii pitore ști ale vie ții
mondene.
Genul biografic, dup ă epoca nefavorabil ă din timpul
dinastiei Heraclizilor și a perioadei iconoclast e, este reluat cu
adevărat de către Leon Diaconul, tr ăind în regimul militarist al
lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Opera lui, alc ătuită la sfârșitul
secolului al X-lea, atingând segmentul temporal 959-976, este
deosebit de important ă pentru trecutul Rusiei, formând primele
ei pagini de cronic ă. Este continuat ă de Cronologia lui Mihail
Psellos, pentru împ ărații de la Vasile al II-lea pân ă la căderea lui
Mihail Ducas (976-1077). Oper a lui Psellos este vast ă,
cuprinzând pân ă și tratate de demonologie. El e socotit unul
dintre cei mai mari gânditori bizantini, fiind atras în mod special de cugetările lui Platon. Par țialitatea scrisului s ău, care rămâne
unul cu o puternic ă tentă momorialistic ă, se datoreaz ă calității
sale de înalt și influent demnitar la curtea imperial ă. Ioan Italos,
ucenicul și succesorul lui Psellos la catedr ă, a dus mai departe
emanciparea filosofiei de sub tu tela teologiei, fiind condamnat
in extremis ca eretic. Îns ă opera maestrului s ău a constituit
punctul de plecare al acelui curent filosofic plat onician care s-a
propagat în Italia Rena șterii și în restul Apusului (Muntean,
2000, 158).

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

205Un alt reprezentant al genului biografic este Ana Comnena,
fiica împ ăratului Alexios I Comnenul, care în opera sa,
Alexiada , relateaz ă evenimentele vie ții și domniei tat ălui său,
din anul 1069 pân ă în 1118. Lucrarea, fiind de fapt o cronic ă a
familiei, prezint ă un pronun țat caracter panegiric. R ămâne,
totuși, cel mai însemnat izvor pentru cunoa șterea perioadei
respective datorit ă informațiilor de prim ă mână de care dispunea
autoarea, prin calitatea sa de fiic ă de împărat. Lucrarea este
continuată de cea a istoricului Ioan Kinnamos, secretar imperial,
a cărui operă, Epitome , se remarc ă prin concizie și obiectivitate,
relatând evenimente din timpul împ ăraților Ioan și Manuel
Comnenul.
Istoricul și colaboratorul credincios al împ ăraților Lascarizi
de la Niceea a fost Gheorg hios Akropolites, care în Cronica sa
tratează evenimentele dintre anii 1203-1261, fiind continuat
până la anul 1308, de Gheroghios Packymeres cu ale sale Istorii
compuse , ambele lucr ări remarcându-se prin stilul clasicizant,
bogăția informa țiilor și înaltul grad de obiectivitate.
Secolul al XIV-lea are ca istorici mai importan ți pe Nikefor
Gregoras și Ioan Cantacuzino, primul un spirit enciclopedic al
timpului s ău, care a ilustrat prin preocup ările sale cele mai
diverse domenii ale științei, al doilea un remarcabil om politic și
memorialist. Nikefor Gregoras, originar din Heracleea Pontului, poate fi comparat cu cei mai str ăluciți reprezentan ți ai Renașterii
Apusene, prin erudi ția sa afirmându-se în aproape toate
sectoarele literaturii și artei bizantine (Muntean, 2000, 92). Prin
opera sa Istoria roman ă, care continu ă lucrarea lui Packymeres
pentru anii 1204-1359, autorul d ă dovadă de impar țialitate, cu
excepția expunerii controversei isih aste, în care a fost direct
implicat, spre deosebire de al ți istorici acordând mare aten ție

Ioan Octavian RUDEANU

206chestiunilor de istorie constitu țională administrativ ă și
economic ă. Contemporanul s ău Ioan Cantacuzino, în Istoria sa,
se ocupă de evenimentele dintre anii 1320-1356, scrisul s ău
având caracterul apologetic al memoriilor unui participant la
luptele politice men ționate.
Perioada de declin și prăbușire a Bizan țului și-a avut
istoricii s ăi, printre care Ducas, Gheorghios Sphrantzes, Laonic
Chalcocondil, care au asistat la sfâr șitul tragic al ora șului
imperial.
Ducas a îndeplinit mai multe misiuni diplomatice, având
posibilitatea cunoa șterii domniilor ultimilor Paleologi cât și
condițiile ascensiunii turcilor otomani. Este autorul unei Cronici
în care trateaz ă istoria Imperiului Bizantin pân ă la căderea
insulei Lesbos sub turci în 1462, oper ă de mare valoare
documentar ă prin relat ările unor evenimente tr ăite personal sau
prin datele extrase din izvoarele str ăine (genoveze și chiar
turcești). Pentru români Ducas este important prin știrile ce le d ă
mai ales în contextul conflictelor cu otomanii și nu mai pu țin
pentru informa ția legată de prezen ța unor osta și și principi
români la Constantinopol.
O istorie a dinastiei Paleologilor reprezint ă și Cronica lui
Gheorghios Sphrantzes, colaborator apropiat al ultimilor trei împărați. Autorul reconstituie cu pasiune și pricepere trecutul
Bizanțului de la 1258 la 1477, scrisul s ău prezentând importan ță
maximă în special pentru perioada de dup ă 1425, când sunt puse
în valoare propriile amintiri și însemnări.
Spre deosebire de Ducas, ce scrie în greaca vulgar ă,
umanistul Laonic Chalcocondil, atenian de origine, întrebuințează forma savant ă a elinei în principala sa oper ă,
Expuneri istorice, cuprinzând evenimente dintre 1298 și 1463.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

207În centrul scrierii sale se afl ă însă otomanii, pe care Laonic îi
prezintă destul de impar țial. Descriind cucerirea
Constantinopolului și expansiunea otoman ă, autorul se ocup ă pe
larg și de celelalte etnii sud-est europene, printre care și de
români. Laonic Chalcocondil reprezint ă prin opera sa începutul
unui nou gen de istoriografie, care abandoneaz ă scrisul patriotic
și în spirit tradi țional bizantin.
Alături de istoriografie, literatura religioas ă a constituit un
alt gen literar deosebit de apreciat de bizantini, fiind în strâns ă
legătură cu evoluția ortodoxiei.
În secolul al VIII-lea, în perioada erez iilor și a tulbur ărilor
iconoclaste pozi ția ortodoxismului este ap ărată prin scrierile lui
Ioan Damaschin, care a încercat s ă realizeze o sintez ă
enciclopedic ă a întregii cunoa șteri prin mijlocul indirect al
dogmei și, totodat ă, să înlocuiasc ă în aceast ă dogmă creștină,
filozofia cu teologia. Lucrarea sa de baz ă, Izvorul cunoa șterii,
realizează o expunere sistematic ă și metodic ă a doctrinei
ortodoxe, a șa cum a fost ea definit ă de conciliile ecumenice și
de Sfinții Părinți.
După victoria cultului ador ării icoanelor asupra
iconoclaștilor, și a călugărilor ortodoc și asupra înaltului cler,
Biserica secolelor IX-X va ini ția o mișcare de îndep ărtare a
culturii profane din m ănăstiri, inițiind o mi șcare de cultivare a
teologiei mistice. Principalul reprezentant al acestei tendin țe a
fost Simeon Noul Teolog, care în opera sa Capitole practice
respinge pentru mistic ă orice alt aport intelectual decât Sfânta
Scriptură. Astfel, se realizeaz ă în mediul monastic în secolele
XII-XIV o trecere de la mistic ă la isihasm, sub influen ța
scrierilor ctitorului isihasmului de la Athos, Grigorie Sinaitul,

Ioan Octavian RUDEANU

208continuată de tratatele dogmatice ale marelui teolog al
isihasmului Grigorie Palamas.
Filozofia în perioada Bizan țului mijlociu s-a împletit strâns
cu teologia, aceasta din urm ă încercând s ă ajungă cu ajutorul
primeia la în țelegerea revela ției divine. Astfel, s-a ajuns ca
filozofia s ă fie subordonat ă teologiei, situa ție care s-a perpetuat
până spre sfârșitul secolului al IX-lea când scolastica ortodox ă a
fost îndep ărtată din discu țiile teologice. Beneficiind de aceasta,
filozofia se va dezvolta din acest moment pe terenul învățăturilor lui Platon și Aristotel, fiind promovat ă în
învățământul universitar de profes ori precum Leon Matematicul
și discipolul acestuia, Photios. Pe timpul Comnenilor aceea și
preocupare se întâlne ște la Mihail Psellos, care considera c ă
învățământul trebuie a șezat pe baza logicii și fizicii lui Aristotel,
în timp ce studiul metafizicii necesit ă recurgerea la Platon.
Renașterea epocii Paleologilor l-a avut ca filozof de marc ă
pe Gheorghios Gemistos Pl ethon, care considera gândirea
creștină ca o decădere a celei elene, reprezentat ă de Platon și de
neoplatonicieni. Drept remediu al situa ției considera necesar ă o
reformă profundă a societății
și a statului prin reîntoarcerea la
vechile tradi ții, expunându- și ideile în lucrarea Despre legi .
Literatura beletristic ă este și ea reprezentat ă în Bizan țul
mijlociu și târziu, caracterizându-se prin varietate și bogăție, dar
și prin lips ă de originalitate. Ea este reprezentat ă de diverse
scrieri precum epopeea lui Dighenis Akritas, poemele
cavalerești sau diferite romane, pamflete și satire ale vremii, la
care se adaug ă cărțile populare : Varlaam și Ioasaf , Sindipa ,
Esopia, Etiopica, cu o largă circulație.
ARTA . Arta bizantin ă s-a constituit în urma sintezei de
mare originalitate a elementelor sale co mponente, imperiale,

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

209elenistice și orientale, fiind puternic impulsionat ă în timpul
perioadei de ma rile construc ții și de fastul sus ținut de împ ăratul
Iustinian cel Mare. Și arta va fi în strâns ă legătură cu istoria
Bizanțului, perioadele sa le de înflorire și decădere urmând
sinuozitățile din sfera politicului. Totu și, ca o constant ă necesară
rămâne Constantinopolul, care a re prezentat întotdeauna cel mai
important centru artistic, prin me șterii și artiștii săi, care duc în
provincii și mai departe modelele școlii sale de art ă.
Arhitectura este reprezentat ă în primul rând prin
construcțiile ecleziastice, înregistrând dup ă epoca iconoclast ă o
perioadă d e m a r e a v â n t . A c u m este momentul când se
răspândește tipul de construc ție al bisericilor în form ă de cruce
greacă, al căror plan, element principal de originalitate
bizantină, este experimentat pentru prima dat ă la Biserica Sfânta
Irina din Constantinopol. Ca o caracteristic ă a acestui nou gen
de construc ție se remarc ă dispariția stâlpilor masivi care s ă
susțină cupola central ă, și preluarea greut ății acesteia de zidurile
laterale prin intermediul a patru bol ți semicilindrice. În secolele
X-XI proiectul este dezvoltat prin în ălțarea cupolei pe un
cilindru, ca la bisericile Myrelaion și Kilisse-Geami din
Constantinopol și la biserica Fecioarei C ăldărarilor din
Thesalonic. Tot acum la biserica în cruce greac ă este practicat ă
ornamenta ția exterioar ă, fapt care le confer ă un plus de elegan ță.
Același plan de cruce greac ă combinat cu un plan triconc va
constitui modelul dup ă care se vor zidi și bisericile din marile
centre monastice de la Muntele Athos, și anume Vatopedi,
Chilandar și Iviron.
Decorația arhitectural ă este prezent ă atât prin tehnicile mai
vechi, basorelieful și sculptura ajurat ă, cât și prin împrumuturi
orientale, în special de la arabi, precum sculptura-broderie, care

Ioan Octavian RUDEANU

210reproduce în marmur ă sau piatr ă ornamentica textilelor de lux,
sculptura champlevée, care const ă din realizarea unui decor
deschis pe un fond închis și ușor încrustat.
Mozaicul mural continu ă să fie utilizat intens la decorarea
palatelor și bisericilor, somptuozitatea culorilor, fondul auriu,
simplitatea desenului și rolul jucat de lumin ă creând un efect de
măreție deosebit de puternic. Temele utilizate în cl ădirile astfel
ornamentate se bucur ă de o mare varietat e, de la subiecte
profane și evocări paradisiace, la imagini ale lui Christos și ale
Mariei, de la compozi ții triumfale și portrete de împ ărați la
figuri de ctitori și patriarhi sau scene din Vechiul și Noul
Testament.
Epocii de maxim ă înflorire a mozaicului mural bizantin,
care a corespuns prosperit ății și grandorii Imperiului
macedonean, i-a urmat o alta de înnoire pe timpul Paleologilor,
când în arta mozaicului, a șa cum s-a p ăstrat ea la biserica Chora
din Constantinopol, nu mai este c ăutată ierarhia rigid ă și
simbolismul abstract, ci rafinamentul estetic rezultat din jocul de culori și linii. Se renun ță la fondurile aurii și la rigiditate în
schimbul peisajelor reale și a grației figurilor.
Pictura a coexistat dintotd eauna cu mozaicul, dar în
condițiile dificult
ăților economice prin care trecea imperiul dup ă
căderea Constantinopolului sub crucia ți, ea devine decorul
predominant al bisericilor, datorit ă costului mai redus. Temele
abordate sunt, de asemenea, variat e, de la povestiri evanghelice,
dispuse în registre pe zidurile in terioare, la ilustrarea textelor
apocrife, a imnurilor și chiar a rug ăciunilor. Arta portretului este
remarcabil ă, pictura recâ știgând spa țiul și perspectiva linear ă,
așa cum rezult ă din frescele de la Mistra.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

211Artele minore au fost și ele apreciate de bizantini, fiind
reprezentate în special prin ilustrarea manuscriselor, ferec ăturile
de argint, sculpturile în filde ș și lemn, orfevr ărie și argintărie,
emailuri, tapiserii și broderii de lux (Andea, 1995, 222-224).
Prin originile sale greco-elenistice și prin trăsăturile sale
cele mai caracteristice, cultura bizantin ă, dincolo de influen țele
orientale pe care le-a asimila t creator, se poate spune c ă a rămas
tot timpul o cultur ă atașată valorilor și spiritului clasicismului
greco-roman și creștinismului, valori prin care a putut s ă
contribuie din plin la Rena șterea european ă. Astfel, dup ă
căderea Constantinopolului, Bizan țul a pus la îndemâna
Occidentului bogata sa mo ștenire cultural ă și elenismul
erudiților săi pribegi, care au cucerit înv ățământul european și
au hrănit spiritual umanismul modern.

Ioan Octavian RUDEANU

212

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

213

BIZANȚUL ȘI REGIUNILE CARPATO-DUN ĂRENE

Printre cele mai timpurii men ționări ale contactelor
populațiilor romanice din nordul Dun ării cu Bizan țul, figureaz ă
episodul repatrierii celor 10.000 de adrianopolitani str ămutați la
începutul secolului al IX-lea în nordul Deltei Dun ării de către
hanul Bulgariei Krum.
O altă menționare timpurie este și cea a geografului persan
din secolul al XI-lea, Gardizi, care, în lucrarea sa Podoaba
istoriilor , menționează pentru spa țiul geografic dintre maghiari
și slavi, deci în nordul Dun ării, prezen ța unor popula ții
numeroase, de religie cre ștină și de origine romanic ă, mai
numeroși dar mai slabi decât maghiarii.
Astfel, istoriografia confirm ă ceea ce arheologia a pus în
evidență prin cercet ările ultimelor decenii. În secolele V III-XI în
spațiul carpato-dun ărean se dezvolt ă cultura Dridu, pe baza
evoluției unei culturi materiale locale, având în componen ță ca
elemente de baz ă cele de origine daco-roman ă
și romano-
bizantină. Ea este singura cultur ă arheologic ă atestată în spațiul
românesc în secolele VIII-XI, având o extindere chiar și în zona
de la sud de Dun ăre. Diversele obiecte de factur ă creștină
descoperite în a șezările și necropolele acestui spa țiu, atestă
faptul că viața religioas ă creștină s-a menținut aici de-a lungul
veacurilor, și că românii nu au fost evangheliza ți de bulgari dup ă
creștinarea oficial ă a acestora în 864 (Muntean, 2000, 135).

Ioan Octavian RUDEANU

214Pe de altă parte problema identific ării românilor în scrierile
bizantine este una spinoas ă în ciuda metodelor moderne de
cercetare, datorit ă faptului c ă istoriografii bizantini, prin tendin ța
lor de a cataloga și denumi popoarele cu apelative clasice, au
încurcat și mai mult sensurile. La aceasta se adaug ă și maniera
de a scrie istorie în epoc ă, cronicarii bizantini neconsemnând
decât faptele de arme și ignorând celelalte fenomene produse în
masa popula ției de rând.
Astfel, Ana Comnena, consemnând în Alexiada conflictele
desfășurate în peninsula Balcanic ă în a doua jum ătate a secolului
al XI-lea, poveste ște cum „un neam scitic”, s ătul de jefuirile
sarmaților, și-a părăsit așezările și a coborât la Dun ăre, intrând
în tratative cu conduc ătorii locali din Dobrogea. Nicolae Iorga a
fost cel care a f ăcut observa ția că șefii popula ției locale,
considerat ă „barbară” de către Ana Comnena erau ,de fapt,
localnici daco-romani sa u protoromâni, la fel și acel „neam
scitic” alungat de cumani s ă treacă Dunărea (Iorga, 1974, 24). În
aceste condi ții mișcarea din ora șele nord-balcanice nu apare ca o
ridicare contra suveranului constantinopolitan, ci ca o prim ă
cristalizare a unor forma țiuni politice române ști de sine
stătătoare, dup ă modelul ducatelor bizantine de grani ță.
S-a remarcat, în general, c ă autorii bizantini obi șnuiau să
denumeasc ă cu termenul de „scitice”, orice popula ție care
provenea din stepele Sci ției, adică acea zon ă geografic ă descrisă
de Herodot în Istorii , considerat ă a avea limita vestic ă în zona
Dunării Inferioare. „Sci ții” Anei Comnena nu pot fi, în
majoritatea lor, decât români, descenden ții vechilor coloni
romani, confunda ți adeseori de istoricii bizantini cu popula țiile
migratoare care au c ălcat acest spa țiu.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

215Un alt cronicar, Mihail Attaleiates face o distinc ție clară
între „sci ții de la Istru”, considera ți balcanici, și pecenegii din
zonă. Acești localnici erau de fapt descenden ții traco-geto-
romanilor, care în r ăstimpul marii migra ții s-au amestecat cu
diverse etnii mai ales cu slavii.
În anul 1094, în timpul expedi ției anticumane, în timpul
operațiunilor de blocare a defileurilor din Balcani, împ ăratul
Alexios I prime ște vizita unui oarecare Pudil ă, fruntaș aș
vlahilor. Aceasta este o alt ă dovadă a cristaliz ării unei
formațiuni politice române ști în zona Dun ării de Jos sub
influența Bizanțului, în secolul al XI-lea, înt ărită și de cronica
lui Mihai I Sirianul, care men ționează pe români, sub termenul
de „Balakaye”, al ături de cumani și sârbi printre popoarele care
au creat dificult ăți imperiului sub Alexios I.
Manuil I Comnenul, de și a fost dominat de ideea restabilirii
autorității bizantine în Italia și s-a implicat într-o politic ă
occidental ă excesivă și iluzorie, totu și a fost nevoit s ă-și
îndrepte aten ția și asupra regiunii dun ărene unde, primejdiei
pecenege, i se substituise cea cuman ă. Sosit la Dun ăre pentru a
impune ordinea în regiune are surpriza de a primi de la un
localnic urm ătoarea replic ă, conform m ărturiei istoriografului
Ioan Kinnamos: „Dac ă împăratul se îngrijea de nevoile noastre,
[orașele bizantine] n-ar fi fost cucerite […] și nici bunurile
noastre n-ar fi fost luate și duse de barbari”. O alt ă știre despre
români, oferit ă tot de Kinnamos este aceea care men ționează „o
mare mul țime de vlahi, despre care se spune c ă sunt colonii de
demult ai celor din Italia”, în ținuturile de lâng ă Pontul Euxin, în
contextul campaniei din 1166 a lui Manuil I împotriva ungurilor. Este o recunoa ștere străveche a latinit ății poporului nostru
deosebit de valoroas ă.

Ioan Octavian RUDEANU

216La rândul s ău, Niketas Choniates ne istorise ște că în 1164
Andronic Comnenul, fugind spre Gali ția unde își căuta salvarea,
a fost capturat de vlahii sau românii r ăsăriteni. Dup ă o versiune
a Istoriei aceluiași cronicar, r ăsculaților Petru și Asan din sudul
Dunării, care trec în 1186 în stânga Dun ării, li s-au al ăturat, pe
lângă cumani, și „brodnicii”, adic ă românii a șezați pe râurile din
Muntenia și pe Valea Mosti ștei.
În perioada st ăpânirii latine asupra Constantinopolului,
influența bizantin ă asupra regiunilor dun ărene, a fost destul de
redusă. Către sfârșitul perioadei raporturile apropiate existente
în acea epoc ă între cele dou ă țări dunărene, legăturile înlesnite
de obârșia comun ă a locuitorilor, au determinat împrumutarea
unor institu ții bizantine în nordul fluviul ui, fie direct, fie prin
intermedierea experien ței statale vlaho-bulgare. Cristalizarea
primelor st ătulețe în stânga Dun ării, a făcut, probabil, posibil ă și
receptarea structurilor ecleziale mai avansate și consolidarea
liturghiei slave.
Investigațiile arheologice de la cetatea bizantin ă din ostrovul
Păcuiul lui Soare, au c ondus la constatarea c ă activitatea în
așezare civil ă a durat pân ă la finele secolului al XI-lea, fiind
suspendat ă până către mijlocul secolului al X III-lea, când a fost
reluată, continuând pân ă în prima parte a secolul al XV-lea.
Întreruperea de locuire se pare c ă s-a datorat cumplitei n ăvăliri
mongole care a devastat întreaga zon ă central-r ăsăriteană a
Europei. În r ăstimpul dintre mijlocul secolul al X III-lea și prima
jumătate a secolul al XV-lea, a șezarea de la P ăcuiul lui Soare s-a
dovedit un viguros centru citadin, cu o produc ție de mărfuri și
cu o activitate comercial ă deosebit ă. De altfel, în cursul
secolului al XIII-lea, pe întreg teritoriul dobrogean, și într-o
măsură mai mic ă și în Muntenia, Oltenia, Moldova și chiar

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

217Transilvania, au circulat monede bizantine, în special cea de aur
niceeană. Nu mai pu țin ceramica, de aceea și factură bizantină,
este prezent ă la Dunărea inferioar ă, îndeosebi în Dobrogea.
Un alt indiciu al leg ăturilor dintre Bizan ț și zonele dun ărene
îl reprezint ă misiunea bisericeasc ă de la Vicina, desf ășurată sub
forma întemeierii unui arhiep iscopat ortodox în acea zon ă a
Dobrogei, știut fiind c ă în acea localitate a Dun ării de Jos s-a
înființat o viguroas ă diasporă greceasc ă în primul deceniu al
secolului al XIII-lea, prin refugierea unei p ărți a popula ției
constantinopolitane dup ă cucerirea latin ă a capitalei imperiale.
Ridicarea bisericii dobrogene la treapta de mitropolie, prin anii
1259-1260, confirm ă ipoteza potrivit c ăreia biserica
constantinopolitan ă dispunea de o autoritate efectiv ă asupra
zonei dobrogene înc ă înainte de anul 1204.
Această mitropolie dobrogean ă era deosebit de activ ă,
făcându-și simțită prezența până în Moldova sudic ă, după cum
se arată într-o scrisoare a papei Grigore al IX-lea din 1234, care
se arată indignat de prozelitismul „pseudo-episcopilor” de rit
grec din aceast ă zonă.
Pentru zona vestic ă a României prezen ța ortodoxismului
bizantin este atestat ă printr-un document al Episcopiei catolice a
Oradei, care consemneaz ă numeroasele m ănăstiri „grece ști” din
zonă, aceasta fiind îndemnat ă de papalitate s ă treacă acele
mănăstiri ale „grecilor strica ți”, în stăpânirea Romei.
În secolele urm ătoare rela țiile româno-bizantine vor cre ște
atât sub aspect numeric cât și sub raportul calit ății. În 1346
dobrogeanul Dobroti ță, trimis de fratele s ău Balica, s ă intervină
în conflictul din capitala imperiului, dintre Ioan al VI-lea Cantacuzino și Ioan al V-lea Paleologul, r ămâne în Bizan ț după
încheierea conflictului și refuză să retrocedeze porturile cucerite.

Ioan Octavian RUDEANU

218Ca urmare a reac ției militare a basileului Ioan al VI-lea,
Dobrotiță acceptă retrocedarea, fiind în schimb inclus de împ ărat
printre „romeii cei mai de baz ă”, primind chiar ca pronie un
teritoriu bizantin în Dobrogea.
După anul 1368 grani țele statului cârmuit de Dobroti ță s-au
extins asupra aproape întregii Dobroge, a c ărui nume se pare c ă
provine chiar de la Dobroti ță. Ca o manifestare a puterii și
influenței statului românesc în zona Dun ării inferioare în timpul
lui Dobroti ță stă și căsătoria fiicei acestuia în 1371 cu fiul lui
Ioan al V-lea Paleologul. Ca o încercare de înt ărire a pozi țiilor
românești în Balcani stau și eforturile lui Dobroti ță de a-l
impune pe ginerele s ău pe tronul de la Trapezunt, unde
conduceau comnenii.
În ultimii ani ai secolului al XIV-lea și în primii ani din
secolului al XV-lea, de și Bizanțul era ajutat s ă supravie țuiască
numai de apele libere ale m ărilor, datorit ă cercului de for ță
impus pe uscat de otomani, el a continuat s ă fie o surs ă
superioară de legitimitate politic ă și spiritual ă în sud-estul
Europei. Ca o recunoa ștere a autorit ății spirituale a Bizan țului în
această regiune, din perspectiva rela țiilor bizantino-române st ă
și acțiunea domnitorului muntean Ni cole Alexandru Basarab, de
a crea în 1370 o ierarhie ecleziastic ă proprie în Țara
Româneasc ă, care să depindă de Bizan ț. Acest lucru a însemnat
un act de o deosebit ă importan ță politică și anume, dup ă cum
spunea Nicolae Iorga: „ca țara să intre într-un complex de drept
și prin aceasta în con știința politică a lumii” (Iorga, 1974, 25).
De câtă cinstire se bucurau la Constantinopol voievozii
tinerelor state române ști o dovedesc formulele folosite în
coresponden ța purtată de capitala bizantin ă cu Nicolae
Alexandru al Țării Române ști sau cu Ștefan I și Alexandru cel

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

219Bun, domnitorii Moldovei. „Mare voievod și Domn” erau
titlurile ce li se recuno șteau, la care se ad ăugau calificative de
„prea nobil”, „prea în țelept”, „prea vrednic”, „prea glorios”.
Apoi căpeteniile biserice ști au venit din Bizan ț și într-o țară
româneasc ă și în cealalt ă, până la destr ămarea imperiului,
datorită faptului c ă aceste ținuturi au fost alese pentru a se înt ări
influența bizantin ă la nord de Istru.
După ocuparea Constantinopolului de c ătre turci în 1453,
civilizația și, îndeosebi, cultura bizantin ă, au supravie țuit tocmai
prin acele insule de bizantinism ap ărute în exteriorul fostelor
granițe imperiale. Dintre acestea, de o prim ă importan ță au fost
statele române ști, care au p ăstrat moștenirea bizantin ă în special
în privin ța organiz ării vieții biserice ști și a modelului de
realizare a arhitecturii religioase.

Ioan Octavian RUDEANU

220

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

221

ANEXE

ÎMPĂRAȚII IMPERIULUI BIZANTIN

717-741 – Leon III Isaurul
741 – Constantin V Copronimos 742 – Artabastos
743-775 – Constantin V Copronimos
775-780 – Leon IV Cazarul 780-797 – Constantin VI
797-802 – Irina
802-811 – Nikephor I Genikos 811 – Staurakios
811-813 – Mihail I Rangabe
813-820 – Leon V Armeanul 820-829 – Mihail II Traulos
829-842 – Theophilos
842-867 – Mihail III Bețivul
867-886 – Vasile I Macedoneanul
886-912 – Leon VI Filozoful
912-913 – Alexandru
913-959 – Constantin VII Porfirogenetu
959-963 – Roman II 963 – Thephonos

Ioan Octavian RUDEANU

222963-969 – Nikephor II Phocas
969-976 – Ioan I Tzimiskes
976-1025 – Vasile II Bulgaroctonul 1025-1028 – Constantin V III
1028-1034 – Roman III Argyros
1034-1041 – Mihail IV Paphlagonianul 1041-1042 – Mihail V Calafatul
1042 – Zoe II Porphyrogeneta
1042-1055 – Constantin IX Monomahul 1055-1056 – Theodora III
1056-1057 – Mihail VI Stratioticos
1057-1059 – Isaac I Comnenul 1059-1067 – Constantin X Ducas
1068-1071 – Roman IV Diogene
1071-1078 – Mihail VII Ducas 1078-1081 – Nichephor III Botaniates
1081-1118 – Alexios I Comnenul
1118-1143 – Ioan II Comnenul 1143-1180 – Manuel I Comnenul
1180-1183 – Alexios II Comnenul
1183-1185 – Andronic I Comnenul 1185-1195 – Isaac II Anghelos
1195-1203 – Alexios III Anghelos
1203-1204 – Alexios IV Anghelos
1204 – Alexios V Murtzuphlos

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

223ÎMPĂRAȚII IMPERIULUI DE NICEEA

1205-1222 – Theodor I Laskaris 1222-1254 – Ioan III Ducas Vatzatzes
1254-1258 – Theodor II Lasacaris
1258-1261 – Ioan IV Laskaris 1259-1261 – Mihail V III Paleologul

ÎMPĂRAȚII IMPERIULUI BIZANTIN DUP Ă
RESTAURARE

1261-1282 – Mihail V III Paleologul
1282-1328 – Andronic II Paleologul 1328-1341 – Andronic III Paleologul
1341-1391 – Ioan V Paleologul
1341-1354 – Ioan VI Cantacuzino 1353-1357 – Matei Cantacuzino
1390 – Ioan VII Paleologul
1391-1425 – Manuel II Paleologul 1425-1448 – Ioan V III Paleogul
1449-1453 – Constantin XI Paleologul

ÎMPĂRAȚII IMPERIULUI LATIN AL CRUCIA ȚILOR

1204-1205 – Balduin I de Flandra
1205-1216 – Henric I de Flandra
1217 – Pierre de Courtenay

Ioan Octavian RUDEANU

2241217-1219 – Yolanda de Courtenay
1219-1228 – Robert de Cortenay
1228-1261 – Balduin II 1239-1237 – Jean de Brienne (regent)

DESPOȚII MOREEI

1348-1380 – Manuel Cantacuzino
1380-1383 – Matei Cantacuzino 1383 – Demetrios Cantacuzino
1383-1407 – Theodor I Paleologul
1407-1439 – Theodor II Paleologul 1428-1449 – Constantin Paleologul
1443-1460 – Thoma Paleologul
1449-1460 – Demetrios Paleologul
PATRIARHI DE CONSTANTINOPOL

715-730 – Germanos I
730-754 – Anastasies
754-766 – Constantin II 766-780 – Niketas I
780-784 – Paul IV
784-806 – Tarasios
806-815 – Nikephor
815-821 – Theodotos Me lissenus Cassiteros
821-837 – Antonie I Cassimates

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

225837-843 – Ioan VII Grammaticul
843-847 – Methodios I
847-858 – Ignatios 858-867 – Photios
867-877 – Igantios (a doua oar ă)
877-886 – Photios (a doua oar ă)
886-893 – Ștefan I
893-901 – Antonie II Kauleas
901-907 – Nicolae I Misticul 907-912 – Euthynius
912-925 – Nicolae I (a doua oar ă)
925-927 – Ștefan II
927-931 – Triphonos
933-956 – Theophylaktos
956-970 – Polyeuctos 970-974 – Vasile I Scamandrinos
974-979 – Antonie III Studitul
979-991 – Nicolae II Chrysoberges 991-996 – neocupat
996-998 – Sisinios II
999-1001 – neocupat 1001-1019 – Sergios II Manuelitos
1019-1025 – Eustatios
1025-1043 – Alexios Studitul
1043-1058 – Mihail I Kerularios
1059-1063 – Constantin III Li hudes
1064-1075 – Ioan V III Xiph ilinos

Ioan Octavian RUDEANU

2261075-1081 – Kosmas I Ierusalimitul
1081-1084 – Eustratios Garidas
1084-1111 – Nicolae III Grammaticul
1111-1134 – Ioan IX Agapetos
1134-1143 – Leon Styppiotes
1143-1146 – Mihail II Kurkuas 1146-1147 – Kosmas II Attikos
1147-1151 – Nicolae IV Muzalon
1151-1154 – Theodotos II 1153-1154 – Neophytos I
1154-1157 – Constantin IV Chliarenos
1157-1169 – Lucas Chrysoberges 1170-1178 – Mihail III de Anchialos
1178-1179 – Chariton Eugeniotes
1179-1183 – Theodosios I Boradiotes 1183-1186 – Vasile II Phyl akopulos Kamateros
1187-1189 – Niketas II Muntanes
1189 – Dositheos de Ierusalim 1189 – Leontios Teotokites
1189-1191 – Dositeos (a doua oar ă)
1191-1198 – Georgios II Xiphilinos 1198-1206 – Ioan X Kamateros
1208-1214 – Mihail IV Autoreanos
1214-1216 – Theodor II Eirenikos
1216 – Maximus II
1216-1222 – Manuel I Charita pulos Sarantenos
1222-1240 – Germanos II

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

2271240 – Metodios II
1240-1244 – neocupat
1244-1254 – Manuel II 1254-1259 – Arsenios Autoreanos
1260-1261 – Nikephor II
1261-1265 – Arsenios Auto reanos (a doua oar ă)
1265-1266 – Germanos III
1266-1275 – Iosif I
1275-1282 – Ioan XI Bekkos 1282-1283 – Iosif I (a doua oar ă)
1283-1289 – Grigore II
1289-1293 – Atanasios I 1294-1303 – Ioan XII Kosmas
1303-1309 – Atanasios I (a doua oar ă)
1310-1314 – Niphon I 1315-1319 – Ioan X III Glykys
1320-1321 – Gerasimos I
1323-1332 – Isaia 1334-1347 – Ioan XIV Kalekas
1347-1350 – Isidor I
1350-1353 – Callistos I 1353-1354 – Philoteos Kokkinos
1355-1363 – Callistos I (a doua oar ă)
1364-1376 – Philoteos (a doua oar ă)
1376-1379 – Macarios
1380-1388 – Nilos 1389-1390 – Antonie IV

Ioan Octavian RUDEANU

2281390-1391 – Macarios (a doua oar ă)
1391-1397 – Antonie IV (a doua oar ă)
1397 – Callistos II Xanthopolos 1397-1402 – Matei I
1402-1403 – neocupat
1403-1410 – Matei I (a doua oar ă)
1410-1416 – Euthymios II
1416-1439 – Iosif II
1440-1443 – Mitrophanes II 1443-1450 – Georgios III Mammas
1450 – Athanasios II
1454-1456 – Gennadios II Scholarios
PAPI

708-715 – Constantin
715-731 – Grigore al II-lea
731-741 – Grigore al III-lea
741-752 – Sf. Zaharia
752-757 – Ștefan al II-lea
757-767 – Sf. Paul 768-772 – Ștefan al III-lea
772-795 – Adrian I
795-816 – Sf. Leon al III-lea
816-817 – Ștefan al IV-lea
817-824 – Sf. Pascal 824-827 – Eugen al II-lea

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

229827 – Valentin
827-844 – Grigore al IV-lea
844-847 – Sergiu al II-lea 847-855 – Sf. Leon al IV-lea
855-858 – Benedict al III-lea
858-867 – Sf. Nicolae I cel Mare 867-872 – Adrian al II-lea
872-882 – Ioan al V III-lea
882-884 – Marinus I 884-885 – Sf. Adrian al III-lea
885-891 – Ștefan al V-lea
891-896 – Formosus 896 – Bonifaciu al VI-lea
896-897 – Ștefan al VI-lea
897 – Romanus 898 – Teodor al II-lea
898-900 – Ioan al IX-lea
900-903 – Benedict al IV-lea 903 – Leon al V-lea
904- 911 – Sergiu al III-lea
911-913 – Anastasius al III-lea
913-914 – Lando
914-928 – Ioan al X-lea
928 – Leon al IV-lea
928-931 – Ștefan al VII-lea
931-935 – Ioan al IX-lea 936-939 – Leon al VII-lea

Ioan Octavian RUDEANU

230939-942 – Ștefan al VIII-lea
942-946 – Marinus al II-lea
946-955 – Agapet al II-lea 955-964 – Ioan al XII-lea
963-965 – Leon al V III-lea
964-965 – Benedict al V-lea 965-972 – Ioan al X III-lea
973-974 – Benedict al VI-lea
974-983 – Benedict al VII-lea 983-984 – Ioan al XIV-lea
985-986 – Ioan al XV-lea
996-999 – Grigore al V-lea 999-1002 – Silvestru al II-lea
1003 – Ioan al VII-lea
1004-1009 – Ioan al V III-lea
1009-1012 – Sergiu al IV-lea
1012-1024 – Benedict al V III-lea
1024-1032 – Ioan al XIX-lea 1032-1044 – Silvestru al III-lea
1045 – Benedict al IX-lea
1045-1046 – Grigore al VI-lea 1046-1047 – Clement al II-lea
1047-1048 – Benedict al IX-lea
1048 – Damasus al II-lea
1049-1054 – Sf.Leon al IX-lea
1055-1057 – Ștefan al IX-lea
1059-1061 – Nicolae al II-lea

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

2311061-1073 – Alexandru al II-lea
1073-1085 – Sf. Grigore al VII-lea
1086-1087 – Victor al III-lea
1088-1099 – Urban al II-lea
1099-1118 – Pascal al II-lea
1118-1119 – Gelasius al II-lea 1119-1124 – Calixt al II-lea
1124-1130 – Honoris al II-lea
1130-1143 – Inocen țiu al II-lea
1143-1144 – Calestin al II-lea
1144-1145 – Lucius al II-lea
1145-1153 – Eugen al III-lea
1153-1154 – Anastasius al IV-lea
1154-1158 – Adrian al IV-lea
1159-1181 – Alexandru al III-lea
1181-1185 – Lucius al III-lea
1185-1187 – Urban al III-lea
1187 – Grigore al V III-lea
1187-1191 – Clement al III-lea
1191-1198 – Clestin al III-lea
1198-1216 – Inocen țiu al III-lea
1216-1227 – Honorius al III-lea
1227-1241 – Grigore al IX-lea
1241 – Celestin al IV-lea
1243-1254 – Inocen țiu al IV-lea
1254-1261 – Alexandru al IV-lea 1261-1264 – Urban al IV-lea

Ioan Octavian RUDEANU

2321265-1268 – Clement al IV-lea
1271-1276 – Grigore al X-lea
1276 – Inocen țiu al V-lea
1276 – Adrian al V-lea
1276-1277 – Ioan al XXI-lea
1277-1280 – Nicolae al III-lea
1281-1285 – Martin al IV-lea
1288-1292 – Nicolae al IV-lea
1294 – Sf. Celestin al V-lea 1294-1303 – Bonifaciu al V III-lea
1303-1304 – Benedict al XI-lea
1305-1314 – Clement al V-lea 1316-1334 – Ioan al XXII-lea
1334-1342 – Benedict al XII-lea
1342-1352 – Clement al VI-lea 1352-1362 – Inocen țiu al VI-lea
1362-1370 – Urban al V-lea
1370-1378 – Grigore al XI-lea 1378-1389 – Urban al VI-lea
1389-1404 – Bonifaciu al IX-lea
1404-1406 – Inocen țiu al VII-lea
1406-1415 – Grigore al XII-lea
1417-1431 – Martin al V-lea
1431-1447 – Eugen al IV-lea
1447-1455 – Nicolae al V-lea

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

233

IZVOARE ISTORICE

Barbaro Nicolo Giornale dell’assedio di
Constantinopoli 1453 , Corredato
di note e documenti per Enrico
Cornet, Viena, 1856.
Chalcocondylas, Laonicus De Origine ac rebus gestis
Turcorum , Corpus Scriptorum
Historiae Byzantinae, Bonn, 1843.
Chalcocondylas, Laonicus Expuneri istorice , trad. V. Grecu,
București, 1958.
Choniates, Niketas Istoria lui Niketas Choniates, care
începe cu domnia lui Ioan Comnenul , Sankt-Petersburg,
1860-1862.
Comnena, Anna Alexiada , trad. M. Marinescu,
București, 1977.
Critobulus din Imbros De rebus gestis Mahumetis II , în
Fragmenta historicum Graecorum,
V, 1, 1883.
Critobulus din Imbros History of Mehmed the Conqueror ,
trad. C. T. Riggs, Princeton, 1954.

Ioan Octavian RUDEANU

234Ducas, Mihail Istoria turco-bizantin ă (1341-
1462), ediție critică de Vasile
Grecu, Bucure ști, 1958.
Evliya Chelebi Seyahatname. Narrative of
Travels , trad. J. von Hammer,
Londra, 1834.
Gennadius, Gheorghios Oeuvres complè tes de Gennade
Scholarius Scholarios , Paris, 1928-1936.
Ibn Battutah Voyages , Paris, 1893.
Marcellinus, Ammianus Istorie roman ă (Rerum gestarum
libri qui supersunt ), trad. D.
Popescu, Editura Științifică,
București, 1982.
Porphyrogenetul, Carte de înv ățătură pentru fiul s ău
Constantin Romanós , trad. V. Grecu,
Bucure ști, 1971.
Porphyrogenetul, Despre administrarea imperiului ,
Constantin trad. G. Moravcsick, Washington,
1967.
Sphrantzes, Georgius Chronicon , Corpus Scriptorum
Historiae Byzantinae, Bonn, 1838.
Sphrantzes, Georgius Memorii, 1401-1477 , trad. V.
Grecu, Bucure ști, 1966.
Theophanes Cronica bizantinului Theophanes,
de la Diocletian pân ă la împărații
Mihail și fiul acestuia,
Theophylakt , trad. V.I. Obolenskij,
1890.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

235Tursun Bey Cronica , în Revue Historique
publiée par l’Institut d’Histoire
Ottomane, Istanbul, 1914-1916.

Ioan Octavian RUDEANU

236

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Andea, Avram Sinteză de istorie bizantin ă, Editura
Mirton, Timi șoara, 1995.
Bailly, Auguste Istoria Bizan țului, Editura Prietenii c ărții,
2000.
Bănescu, Nicolae Chipuri din istoria Bizan țului, Editura
Albatros, Bucure ști, 1971.

Bănescu, Nicolae Istoria Imperiului Bizantin , I, Editura
Anastasia, 2000.
Bréhier, Louis Civilizația bizantin ă,
Editura Științifică,
București, 1994.
Bréhier, Louis Le monde Byzantin , I: Vie et Mort de
Byzance , Paris, 1947.
Brezeanu, Stelian O istorie a Imperiului Bizantin , Editura
Albatros, Bucure ști, 1997.
Bury, J.B. History of the Later Roman Empire ,
London, 1889.
Bury, J.B. The Roman Emperors from Basil II to
Isaac Komnenos , English Historical
review, vol. 4, 1889.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

237Bury, J.B. The Imperial Administ rative System in the
9th Century , British Academy, 1911.
Bury, J.B. History of the Eastern Roman Empire ,
London, 1912.
Cazacu, Mihai Bizanțul, Editura Helicon, Timi șoara,
1995.
Chifăr, Nicolae Istoria Cre știnismului, II , Editura
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Ia și,
2000.
Clauss, Manfred Împărați romani, Editura Enciclopedic ă,
București, 2001.
Clot, A. Mohamed al II-lea – cuceritorul
Bizanțului, București, 1993.
Constantinescu-Ia și, Bizantinismul în România, Ateliere
Petru grafice, Bucure ști, 1924.
Corbu, V. Căderea Constantinopolului , București,
1974.
Dașkov, S. B. Împărați bizantini , Editura Enciclopedic ă,
București, 1999.
Delvoye, Charles Arta bizantin ă, I, Editura Meridiane,
București, 1976.
Diehl, Charles Marile probleme ale istoriei bizantine.
Figuri bizantine , I-II, Editura pentru
literatură, București, 1969.
Diehl, Charles Etudes byzantines , Paris, 1905.
Diehl, Charles Choses et gens de Byzances , Paris, 1926.

Ioan Octavian RUDEANU

238Diehl, Charles Bizanț – mărire și decădere, Editura
Științifică, 1980.
Diehl, Charles Istoria Imperiului Bizantin , Editura
Scorilo, Craiova, 1999.
Elian, Al. Curs de bizantinologie. Istoria Bizan țului
și a grecității post-bizantine , București,
1972.
Finlay, George A history of Greece from its conquest by
the Roman to the present time B.C.146 to
A.D. 1864 , Oxford, 1877.
Ford, Edward Byzantine Empire, Londra, 1911.
French, R.M. The Eastern Orthodox Church , Londra,
1951.
Gibbon, Eduard Istoria declinului și a prăbușirii
Imperiului Roman, II , Editura Minerva,
1976.
Godfrey, J. The Unholy Crusade , Oxford, 1980.
Harrison, Frederick Bizantine History of the Early Middle
Ages , Londra, 1900.
Haussig, H.W. History of Byzantine Civilization ,
London, 1971.
Hussey, J.M. The Byzantine World , London, 1957.
Iorga, Nicoale The Bizantine Empire, Londra, 1907.
Iorga, Nicoale Formes byzantines et realite balcanique,
București, Paris, 1922.
Iorga, Nicoale Etudes bysantines , I-II, București, 1939-
1940.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

239Iorga, Nicoale Bizanț după Bizanț, București, 1972.
Iorga, Nicoale Sinteza bizantin ă, conferin țe și articole
despre civiliza ția bizantin ă, București,
1972.
Iorga, Nicoale Istoria vie ții bizantine , București, 1974.
Jenkins, R. The Byzantine Empire on the Eve of
Crusade , London, 1953.
Jenkins, R. Byzantium. The imperial centuries, AD
610-1071 , London, 1966.
Krumbacher, Karl Geschichthe der byzantinischen
Litteratur , Műnchen, 1891.
Levtchenko, M.V. Byzance des origines à 1453 , Paris,
1949.
Maclagan, M. The City of Constantinopole , London,
1968.
Magdalino, P. The Empire of Manuel I Komnenos,
1143-1180 , Cambridge, 1993.
Martin, E.J. A History of the Iconoclastic
Controversy , London, 1930.
Meyendorff, John Teologia bizantin ă, 1996.
Meyendorff, John Cu privire la isihasmul bizantin și rolul
lui în evolu ția cultural ă și istorică a
Europei R ăsăritene în secolul XIV ,
1974.
Muntean, Vasile V. Bizantinologie, II, Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timi șoarei, 1999.

Ioan Octavian RUDEANU

240Nicol, D.M. The Last Century of Byzantium, 1261-
1453 , London, 1972.
Norwich, J.J. Byzantium. The Early Centuries (330-
800), London, 1988.
Norwich, J.J. Byzantium. The Apogee (800-1081) ,
London, 1991.
Norwich, J.J. Byzantium. The Decline and Fall (1081-
1453) , London, 1995.
Obolensky, D. The Byzantine Commonwealth , London,
1971.
Oman, C.W.C. Byzantine Empire , Londra, 1896.
Oman, C.W.C. A history of the Art of War in the
Middle Ages , Londra, 1924.
Ostrogorsky, G. Histoire de l`Etat byzantin , Paris, 1969.
Perowne, S. The end of the Roman World , London,
1966.
Popescu, Emilian Curs de bizantinologie , Universitatea
București, Fac. de Teologie ortodox ă,
1996.
Runciman, S Byzantine and Hellene in the fourteenth
century , Thessalonic, 1952.
Runciman, S The schism between the Eastern and
Western Churches , Evanston, 1962.
Runciman, S Căderea Constantinopolului, București,
1991.
Toynbee, A. Constantino Porfirogenito e il suo
mondo , Firenze, 1987.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

241Vasiliev A.A. Histoire de l`empire Bysantin , Paris,
1932.
Vasiliev A.A. Medieval ideas of the end of the world ,
Boston, 1944.
Zweig, S Orele astrale ale omenirii , București,
1978.

Ioan Octavian RUDEANU

242

LUCRĂRI GENERALE

Pop, Ioan Aurel Istoria Transilvaniei Medievale de
la etnogeneza românilor pân ă la
Mihai Viteazul, Presa universitar ă
clujeană, 1997.
Brezeanu, Stelian G.I. Brătianu et L`histoire en
Moyen Age, în G.I. Br ătianu – Une
enigme et un miracle historique : le peuple roumain , Editura
Științifică și Enciclopedic ă,
București, 1998.
Brătianu, Gheorghe I. Marea Neagr ă – de la origini și
până la cucerirea otoman ă, I–II,
Editura Meridiane, Bucure ști,
1988.
Brătianu, Gheorghe I. O enigmă și un miracol istoric:
poporul român, Funda ția pentru
literatură și artă Regele Carol al
II-lea, București, 1940.
Carpentier, J. și Lebrun, F. Istoria Europei, Editura
Humanitas, 1997.
Coman, Ioan G. Patrologie , Sf. Mânăstire Dervent,
1999.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

243Drăgan, Iosif C. Noi, Tracii , I, Editura Scris
Românesc, Craiova, 1976.
Drimba, Ovidiu Istoria culturii și civiliza ției, II,
Editura Științifică și
Enciclopedic ă.
Giurescu, Constantin C. Istoria românilor , I, Editura și
Giurescu, Dinu C. Științifică și Enciclopedic ă,
Bucure ști, 1975.
Oțetea, Andrei Istoria lumii în date , Editura
și colaboratorii Enciclopedic ă Română, 1972.
Păcurariu, Mircea Istoria Bisericii Ortodoxe Române ,
Editura Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., Bucure ști,
1980.
Pârvan, Vasile Studii de istoria culturii antice ,
Editura Științifică, 1992.
Popovici Euseviu Istoria bisericeasc ă universal ă și
Statistica bisericeasc ă, Tipografia
cărților biserice ști, Mân ăstirea
Cernica, Bucure ști, 1926.
Rămureanu Ioan Istoria bisericeasc ă universal ă, I,
Editura Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., Bucure ști,
1975.
Riché, Pierre Grandes invasions et empires ,
Librairie Jules Tallandier, 1973.

Ioan Octavian RUDEANU

244Stănescu, Gheorghe G. Studii de Istorie Bisericeasc ă
Universal ă și Patristic ă, Editura
Arhiediecezan ă Cluj-Napoca,
1998.
Theodorescu, R ăzvan Bizanț, Balcani, Occident la
începuturile culturii medievale românești (sec.X-XIV) , Editura
Academiei R.S.R., Bucure ști,
1974.
Theodorescu, R ăzvan Un mileniu de art ă la Dunărea de
Jos (400-1400) , Editura Meridiane,
București, 1976.
Theodorescu, R ăzvan Picătura de istorie , Editura
Fundației Culturale Române,
1999.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

245

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Andea, 1995 Sinteză de istorie bizantin ă, Editura
Mirton, Timi șoara, 1995.
Barbaro, 1856 Giornale Dell’assedio Di
Constantinopoli 1453 , Corredato Di
Note E Documenti Per Enrico
Cornet, Viena, 1856.
Bailly, 2000 Istoria Bizan țului, Editura Prietenii
cărții, 2000.
Bănescu, 1971 Chipuri din istoria Bizan țului,
Editura Albatros, Bucure ști, 1971.
Brătianu, 1988 Marea Neagr ă – de la origini și
până la cucerirea otoman ă, I–II,
Editura Meridiane, Bucure ști, 1988.
Bréhier, 1994 Civilizația bizantin ă, Editura
Științifică, București, 1994.
Brezeanu, 1997 O istorie a Imperiului Bizantin ,
Editura Albatros, Bucure ști, 1997.
Chalcocondylas, 1958 Expuneri istorice , trad. V. Grecu,
București, 1958.

Ioan Octavian RUDEANU

246Choniates, 1860 – 1862 Istoria lui Niketas Choniates, care
începe cu domnia lui Ioan Comnenul , Sankt-Petersburg, 1860-
1862.
Clot, 1993 Mohamed al II-lea – cuceritorul
Bizanțului, București, 1993.
Corbu, 1974 Căderea Constantinopolului ,
București, 1974.
Dașkov, 1999 Împărați bizantini , Editura
Enciclopedic ă, București, 1999.
Diehl, 1980 Bizanț – mărire și decădere, Editura
Științifică, 1980.
Iorga, 1974 Istoria vie ții bizantine , Bucure ști,
1974.
Meyendorff, 1974 Cu privire la isihasmul bizantin și
rolul lui în evolu ția cultural ă și
istorică a Europei R ăsăritene în
secolul XIV , 1974.
Muntean, 2000 Bizantinologie, II, Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timi șoarei, 1999.
Norwich, 1991 Byzantium. The Apogee (800-1081) ,
London, 1991.
Popescu, 1996 Curs de bizantinologie ,
Universitatea Bucure ști, Facultatea
de Teologie ortodox ă
, 1996.
Runciman, 1991 Căderea Constantinopolului,
București, 1991.

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

247Vasiliev, 1932 Histoire de l`empire Bysantin , Paris,
1932.
Zweig, 1978 Orele astrale ale omenirii ,
București, 1978.

Ioan Octavian RUDEANU

248

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

249
HARTA 1

Ioan Octavian RUDEANU

250

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

251
HARTA 2

Ioan Octavian RUDEANU

252

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

253HARTA3

Ioan Octavian RUDEANU

254

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

255
HARTA4

Ioan Octavian RUDEANU

256

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

257

CUPRINS

Prefață………………………………………………………………………….5
Europa la cump ăna secolelor VIII-IX. Între dou ă imperii …..9
Crizele dinastice. Drama bizantin ă…………………………………19
Leon al III-lea și Constantin al V-lea.
Iconoclasmul și al VII-lea Sinod Ecumenic…………………….29
Dinastia frigian ă………………………………………………………….47
Vasile I (867-886), întemeietorul dinas tiei macedoniene ….57
Evoluția spiritual ă. Leon al VI-lea filosoful (886-912)……..67
Constantin al VII-lea porphyrogenetul, împ ăratul erudit …..77
Politica extern ă a bizanțului în timpul
dinastiei macedonene ………………………………………………….83
Marea schism ă ……………………………………………………………91
Dinastia comnenilor ………………………………………………….109
Cruciadele…………………………………………………………………121
Dinastia anghelilor și statul vlaho-bulgar al as ăneștilor ….135
Bizanțul în exil ………………………………………………………….145
Epoca dramatic ă și imperiul bizantin (1185-1261) …………153
Primii împ ărați paleologi. Conflictul unionist………………..161
Declinul imperiului. Isihasmul, anarhia politic ă,
luptele religioase și ascensiunea otoman ă …………………….169

Ioan Octavian RUDEANU

258Ecumenismul în finalul bizan țului.
Conciliul florentin. Ultima cruciad ă……………………………..177
Cucerirea constantinopolului……………………………………….185 Cultura bizan țului mijlociu și târziu……………………………..199
Bizanțul și regiunile carpato-dun ărene………………………….213
Anexe
Impărații Imperiului Bizantin ………………………………..221
Impărații Imperiului de Niceea………………………………223
Impărații Imperiului Bizantin dup ă Restaurare ………..223
Impărații Imperiului Latin al Crucia ților …………………223
Despoții Moreei …………………………………………………..224
Patriarhii de Constantinopol ………………………………….224 Papi ……………………………………………………………………228
Izvoare istorice ………………………………………………………….236
Lucrări de specialitate ………………………………………………..236
Lucrări generale…………………………………………………………242
Abrevieri bibliografice ……………………………………………….245
Planșe
Imperiul Bizantin în jurul anului 800 ……………………..249
Imperiul Bizantin la anul 1000 ………………………………251
Imperiul Bizantin în jurul anului 1400 ……………………253 Harta Constantinopolului………………………………………255

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

259

Ioan Octavian RUDEANU

260

Contravaloarea timbrului literar se depune în contul
Uniunii Scriitorilor din România nr. 2511.1-171.1/ROL,
B.C.R. Filiala sector 1, Bucure ști.

Editura „C ĂLĂUZA”
Str. Horea, nr. 30
2700 Deva, jud. Hunedoara, România
Tel./fax: 0254-214684; 0744/521284
E-mail: calauzapress@yahoo.com.
Consilier editorial: Valeriu Bârg ău
Redactor de carte: Mariana Pândaru
Tehnoredactor: Cristina Moruz
Carte tipărită la Tipografia
„Floarea Soarelui”

Istorie și spiritualitate în Bizan țul timpuriu

261