Strategii și metode de cercetare psihologic ă [617769]

Strategii și metode de cercetare psihologic ă

Lect.univ. Sandina ILIE

Formă a procesului gnoseologi c – cercetarea psihologic ă are ca obiect
de studiu fenomenele și însușirile psihice.
Complexitatea obiectului de cercetare a psihologiei, natura subiectiv ă
a psihicului se r ăsfrâng asupra metodologiei utilizate în cercetarea
psihologic ă, imprimându-i o serie de el emente de specificitate.
Orice cunoa ștere, deci și cea psihologic ă se realizeaz ă utilizându-se un
ansamblu de metode care sunt ghidate în general de concepția
cercetătorilor și de principiile teoretico- științifice de la care acesta
pornește, cu alte cuvinte, de metodologia cercet ării.
Metoda nu este o structur ă dată și imuabil ă, în decursul timpului ea
înregistrând modific ări, corecții, perfec ționări, devenind tot mai adecvat ă
și mai eficient ă obiectului.
Nici una dintre metodele de cercetare psihologică , oricât ar fi ea de
elaborată și complex ă, nu este suficient ă singură pentru o cunoa ștere
psihologic ă și științifică a individului, ceea ce f ace ca experimentatorul s ă
aibă nevoie de o strategie de cercetare .
Ca plan de ac țiune ordonat ă în vederea atinge rii scopului propus,
strategia de cercetare psihologic ă presupune parcurgerea urm ătoarelor
etape: documentarea; stab ilirea scopului și a obiectivelor; formarea
ipotezelor de lucru; alegerea și precizarea metode lor, mijloacelor
subiectelor; specificarea condi țiilor în care se va efectua cercetarea;
stabilirea modalit ăților de prelucrare și interpretare a datelor și validarea
(măsura în care concluziile pot fi generalizate).
În cercetarea psihologic ă sunt utilizate mai frecvent urm ătoarele
strategii:
• Strategia cercet ării genetice – presupune studierea genezei și
evoluției fenomenelor psihice și a comportamentelor într-un dublu plan –
filogenetic și ontogenetic;
• Strategia cercet ării comparate – surprinde, cu prec ădere,
deosebirile calitative existente între di ferite etape evolutive ale psihicului,
prin compararea psihicului uman cu cel animal, al adultului cu al copilului
etc.;
• Strategia cercet ării psihopatologice – vizează studierea
tulburărilor sau a devierilor func țiilor psihice și comportamentale;

• Strategia cercet ării longitudinale – presupune urm ărirea unui
individ de-a lungul mai multor etape ale vie ții lui;
• Strategia cercet ării transversale – implic ă cercetarea mai multor
indivizi afla ți la niveluri diferite de dezvoltare psihic ă.
Metodele cele mai utilizate în st rategiile de cercetare psihologic ă sunt:

1. Metoda observa ției
Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosit ă nu numai
în psihologie. Este frecvent utilizat ă deoarece este cel mai u șor de aplicat
din punct de vedere tehnic ș i nu necesit ă o aparatur ă sofisticat ă.
Ca metod ă de cercetare a psihologiei, observa ția constă în urmărirea
atentă intenționată și înregistrarea exact ă, sistematic ă a diferitelor
manifestări ale comportamentului individului, ca și a contextului
situațional unde acesta se pr oduce, în scopul sesiz ării unor aspecte
esențiale ale vie ții psihice.
Cuvântul „observa ție“ semnific ă tocmai constatarea exact ă a unui
fenomen, fapt, cu ajutorul unor mijloace de investigație și apoi studierea
aprofundat ă a acestei constat ări. Observatorul este do ar un „fotograf“ al
faptului, iar observa ția trebuie s ă redea exact natura faptului, fenomenului.
Condițiile unei bune observa ții
Există o serie de exigen țe care trebuie avute în vedere, pentru ca
observația să se caracterizeze prin eficien ță și obiectivitate:
a) stabilirea precis ă, clară a scopului urm ărit. Este necesar ca
observația să se realizeze pe baza unui pl an dinainte stabilit, în care s ă se
menționeze obiectivul urm ărit, aspectul, latura sa u comportamentul vizat;
b) selectarea formelor, care vor fi utilizate, a condi țiilor și mij-
loacelor necesar e. Vor fi precizate cu clar itate tipurile de observații
folosite și condițiile de loc, timp, durat ă, de înregistrare a manifest ărilor
subiectului, aparatura folosit ă pentru înregistrare, elaborarea unui plan
riguros al observaț iei;
c) notarea imediat ă a observa țiilor . Pentru a se evita omisiunile sau
distorsiunile este foarte important ca observa țiile să se noteze dac ă este
posibil chiar în timpul activit ății, dacă nu, imediat dup ă încheierea
activității;
d) necesitatea discre ției – în sensul c ă subiectul nu trebuie s ă-și dea
seama că este observat și ce aspecte sunt vizate;
e) să fie sistematic ă – urmărind fenomenul propus în planul ini țial, în
pofida tenta ției de a- și îndrepta aten ția asupra unor aspecte mai
spectaculoase;
f) să fie veridic ă – înregistrându-se doar faptele observate și nu
supozițiile observatorului, p ărerile, comentariile acestuia. Este foarte

important ă constatarea tendinț ei observatorului de a deforma faptele în
funcție de orizonturile, dispozi țiile mentale în care se afl ă acesta în
momentul efectu ării observa ției. Este necesar să se combat ă mai ales, a șa-
numitele efecte „de anticipare“ – profe ția care se împline ște. Aștept ările și
anticipările observatorului induc rezultate în conformitate cu acestea.
Cercetările au demonstrat c ă anticipările „profetului“ cresc probabilitatea
ca evenimentul anticipat s ă se și producă (Masling, 1959);
g) datele re ținute să permită un minimum de cuantificare și
prelucrare statistico-matematic ă;
h) efectuarea unui num ăr optim de observa ții în condi ții cât mai
variate;
i) posibilitatea repet ării observa ției pentru eviden țierea semni-
ficativului, esențialului.
Avantajele observa ției
Este vorba în primul rând de u șurința aplicării, economicitatea
mijloacelor materiale necesare efectu ării cercet ării, naturale țea și
autenticitatea fenomene lor relevante. Observa ția permite surprinderea
manifestărilor comportamentale fire ști ale individului în condi ții obișnuite
de viață. Ofer ă date de ordin calitativ.
Dezavantajele observa ției
Observatorul trebuie s ă aștepte uneori mult timp pân ă se produce
fenomenul vizat, f ără a putea interveni în nici un fel. La aceasta se adaug ă
imposibilitatea de a izola și controla variabilele. Mai mult decât atât,
prezența observatorului poate determina intrarea în func țiune a
mecanismelor de ap ărare ale subiec ților care modifică situația global ă a
câmpului social sau a compo rtamentelor celor observa ți, chiar fenomenul
studiat pe ansamblu.

2. Metoda experimentului
Introducerea experimentului ca metod ă specifică de cercetare în
psihologie în anul 1879 de c ătre W. Wunat, a însemnat desprinderea
psihologiei de filosofie și constituirea ei ca știință de sine st ătătoare.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condi ții bine
determinate cu scopul de a verifica o ipotez ă.
De la introducer ea lui ca metod ă a psihologiei și pân ă în prezent,
experimentul a cunoscut o evolu ție continu ă atât sub aspectul sferei de
extensiune (la început, se aplica doar în studiu l proceselor senzoriale și
motricității, astăzi se utilizeaz ă în cercetarea tuturor proceselor și funcțiilor
psihice), cât și sub cel al structurii interne și al suportului tehnic (ini țial
aparatura folosit ă era simplist ă, preponderent mecanic ă, astăzi este una
ultrasofisticat ă, electronic ă și informatic ă).

Următoarea defini ție, mai complet ă, a experimentului sintetizeaz ă și
principalele sale caracteristici: „Experimentul este observarea și
măsurarea efectelor manipul ării unei variabile independente asupra
variabilei dependente, într-o situa ți e î n c a r e a c țiunea altor factori
(prezenți efectiv, dar str ăini studiului) este redus ă la minimum“
(Festinger&Ratz, 1963).
Așadar experimentul este o observa ție provocat ă, controlat ă, iar
conceptele de baz ă pe care le implic ă sunt: variabile; situa ție
experimental ă, manipulare experimental ă.
Variabila semnific ă orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi
modificat fie calita tiv, fie cantitativ c ăpătând grade diferite de intensitate.
În experiment sunt dou ă tipuri de variabile:
– variabile independente – la care varia ția este influen țată direct de
experimentator, pentru a-i observa consecințele;
– variabile dependente – la care varia ția este în funcție de variabila
independent ă.
Schema de baz ă a experimentului psihologic include urm ătoarele
secvențe: variabila independent ă care se noteaz ă în general cu S – stimul;
variabila dependent ă care este notat ă cu R – R ăspuns iar rela ția dintre ele
apare: R = f(S).
Cea mai cunoscut ă clasificare este cea care eviden țiază trei tipuri de
experiment : natural, de laborator și psiho-pedagogic .
Experimentul natural se realizează în condi ții naturale, fire ști.
Sarcina este și ea natural ă, pentru că subiectul î și desfășoară activitatea sa
obișnuită . Desfăș urându-se în condi ții obișnuite, reac țiile subiectului nu
vor fi influen țate de ambian ță – acesta fiind principalul avantaj al
experimentului natura l. Dezavantajul const ă în faptul c ă acest tip de
experiment este mai imprecis și nu avem certitudinea c ă nu intervin și alți
factori care s ă influențeze desfășurarea fenomenului.
Experimentul de laborator se realizeaz ă în condi ții artificiale,
deoarece presupune scoaterea subiectului din ambian ța obișnuită de viață
și introducerea lui într-un laborator special amenajat în acest scop, cu
aparatură adecvată, condiții și programe de desf ășurare bine determinate
etc.
Avantajul acestui tip de experiment const ă î n f a p t u l c ă este foarte
precis și riguros prin dozarea și succesiunea precis ă a sarcinilor, realizarea
unui control maxim al situa ției experimentale, eliminarea variabilelor
ascunse care ar putea influen ța rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracter ul artificial al experimentului de
laborator. Condi țiile de laborator fiind tota l diferite de cele din via ța reală,
se pune problema identit ății comportamentului subiec ților în condi ții de

laborator și în condi țiile concrete, naturale de via ță. De asemenea for ța
unor variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din
viața reală, subiectul putând s ă o sub sau supraaprecieze. Este posibil de
asemenea ca uneori experimentatorul s ă sugereze în mod involuntar ce
anume așteaptă de la subiect, deformându-i astfel reac țiile, sau subiec ții
din dorința de a se prezenta într-o lumin ă favorabil ă să reacționeze altfel
decât în condi ții obișnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o form ă particular ă a expe-
rimentului natural, utilizat ă în cadrul procesului instructiv-educativ. El
poate fi constatativ , urmă rind consemnarea situa ției existente la un
moment dat și formativ , urmă rind introducerea unor factori de progres în
vederea îmbună tățirii performan țelor.
Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva
condiții. În primul rând trebuie s ă avem grijă ca subiec ții introdu și în
experiment să fie motiva ți corespunză tor. Dacă nu exist ă o motiva ție
adecvată, atunci vom m ăsura doar aparen țe. O altă cerință este asigurarea
reprezentativit ății eșantionului de subiec ți și stabilirea unor grupe
experimentale echivalente. Și în sfârșit pentru c ă atât experimentul natural
cât și cel de laborato r au avantaje, dar și dezavantaje este cel mai bine ca
același experiment să se organizeze mai întâi în condi țiile naturale
obișnuite ale subiec ților, iar apoi s ă se repete în condi ții de laborator.

3. Metoda convorbirii și interviului
Dacă cele dou ă metode prezentate anterior investigheaz ă mai ales
conduita și reacțiile exterioare ale subiect ului, metoda convorbirii ș i
interviului perm ite sondarea vie ții interioare, a inten țiilor, opiniilor,
atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspira țiilor, conflictelor,
prejudecăților, mentalit ăților, sentimentelor, va lorilor, statutului
profesional, dorin țelor așteptărilor, idealurilor, etc.
Convorbirea este o discu ție premeditat ă, angajat ă între cerce-
tător/psiholog și subiectul investigat, presupunând rela ția directă, de tipul
față în față, dar și sinceritatea deplin ă a subiectului.
Convorbirea este o metod ă mai complicat ă și mai greu de „învăț at“
deoarece în cadrul ei, influen ța reciprocă dintre psiholog și subiect este
mai mare decât în oricare alt ă metodă și presupune o selec ție a relat ărilor
făcute de subiect. De asemenea se bazeaz ă pe capacitatea subiectului de
introspecție, de autoanaliză , necesitând o motivare corespunz ătoare a
subiecților.
Există mai multe tipuri de convorbire, în func ție de situație alegându-
se dintre:

• Convorbirea standardizat ă, dirijată, structurat ă, care se bazeaz ă
pe formularea acelora și întrebări, în aceea și formă și aceeași ordine pentru
toți subiecții;
• Convorbirea semistandardizat ă, semistructurat ă, în care
întrebă rile, pot fi reformulate, se poate schimba succesiunea acestora, se
pot pune întreb ări suplimentare;
• Convorbirea liber ă, spontană nu presupune folosirea unor întreb ări
prestabilite, acestea fiind formulate în func ție de situa ția particular ă în care
se desfășoară;
• Convorbirea psihanalitic ă, propusă de S. Freud se bazeaz ă pe
metoda asocia ției libere de idei și este folosit ă pentru analiza și
interpretarea diferitelor probleme ale pacientului;
• Convorbirea nondirectiv ă, propusă de C. Rogers, creeaz ă
condițiile psihologice care s ă faciliteze relat ările spontane ale subiectului
fără ca acesta s ă fie permanent întrebat.
Eficiența acestei metode este dată de respectarea unor condi ții:
− necesitatea desf ășurării după o structurare anterioar ă a întrebărilor
de către experimentator;
− întrebă rile să vizeze culegerea cu anticipa ție a unor informa ții
despre subiect, prin folosirea altor metode – observa ția, analiza
produselor activit ății etc.;
− preocuparea pentru anticiparea r ăspunsurilor subiectului de că tre
experimentator, pentru a ști cum să se comporte în eventualele
situații neprev ăzute;
− motivarea adecvat ă a subiecților pentru a ob ține din partea acestora
răspunsuri sincere.
Avantajele metodei sunt date de posibilitatea ob ținerii unor informa ții
numeroase și variate, direct de la sursă , într-un timp relativ scurt, precum
și faptul c ă nu necesită aparatură sofisticat ă ori instala ții speciale.
Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atât
al experimentului, cât și al subiectului și din eventuala lipsă de
receptivitate determinat ă de lipsa de motivare a subiectului.
Alături de convorb ire se utilizeaz ă și interviul care se deosebe ște de
aceasta doar prin faptul c ă în cadrul interviului, locul experimentatului nu
poate fi inversat cu cel al subiectului, rela ția fiind în acest caz univocă –
experimentatorul este cel care totdeauna pune întreb ările, iar subiectul
totdeauna r ăspunde.

4. Metoda anchetei psihologice

Ca metod ă de cercetare psihologic ă, ancheta presupune recoltarea
sistematic ă a unor informații despre via ța psihică a unui individ sau grup
social și interpretarea acesto ra în vederea desp rinderii semnifica ției lor
psihocomportamentale.
În principal exist ă două forme ale acestei metode, care se folosesc în
cercetarea psihologic ă: ancheta pe baz ă de chestionar și ancheta pe baz ă de
interviu.
Ancheta pe baz ă de chestionar constă în folosirea chestionarului ca
instrument de lucru și urmeaz ă în derularea sa mai multe etape:
– etapa prealabil ă sau preancheta care presupune: stabilirea
obiectului anchetei; docum entarea; formularea ipotezei; determinarea
universului (popula ția) anchetei; e șantionarea.
– etapa I – constă în alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului.
Se impune în prima faz ă aplicarea unui pretest pentru a vedea dac ă a fost
bine conceput chestionarul, dup ă care se poate redacta definitiv
(chestionarul). Tot în aceast ă etapă se vor stabili și modalit ățile de
administrare ale chestionarului fi e prin autoadministrare, fie prin
intermediul persona lului specializat.
– etapa a II-a – este rezervat ă desfășurării propriu-zise a cercet ării.
– etapa a III-a – prelucrarea datelor ob ținute.
– etapa a IV-a – analiza și interpretarea datelor precum și redactarea
și comunicarea raportului final de anchet ă.
Cele mai dificile și, totodat ă, cele mai importante momente ale
anchetei pe baz ă de chestionar sunt alegerea e șantionului, care trebuie
neapărat să fie reprezentativ – adic ă să reproduc ă la scară mică toate
caracteristicile popula ției care urmeaz ă a fi investigat ă – ș i redactarea
întrebă rilor, a chestionarului. Definit ca „o succesiune logic ă și
psihologic ă de întreb ări scrise sau imagini grafice cu func ție de stimuli, în
raport cu ipotezele cercet ării, care prin administrarea de c ătre operatorii
de anchet ă sau prin autoadministrare, determin ă din partea celui anchetat
un comportament verbal sa u nonverbal, ce urmeaz ă a fi înregistrat în
scris“ (L. Chelcea, 1975), chestionarul necesit ă o deosebit ă atenție atât
față de conținutul întreb ărilor, cât ș i față de tipul, forma și ordinea lor. În
formularea întreb ărilor trebuie evitate gre șelile care pot interveni: întreb ări
prea generale, limbaj greoi, artificializat, cuvinte cu în țeles dublu, întreb ări
tendențioase etc.
Ancheta pe baz ă de interviu c o n s tă în folosirea interviului ca
relaționare experimentator-subiect. Es te vorba de un dialog între
participan ți, care se centreaz ă asupra temei de cercetare, fiecare participant
păstrându-și locul de emiță tor sau de receptor.

Interviul poate fi conceput aș a cum am v ăzut, atât ca metod ă integrată
altor metode mai mari, cât și ca metod ă de sine st ătătoare, cu legile și
caracteristicile sale proprii.
Avantaje :
Ambele forme de anchet ă, permit investigarea unui num ăr mare de
subiecți într-un timp relativ scurt, recolta rea unui material extrem de bogat,
precum și prelucrarea rapid ă, mai ales când exist ă răspunsuri precodificate
la întrebări.
Dezavantaje :
Este posibil ă apariția unor deformă ri subiective atât din partea
experimentatorului, cât și a subiec ților mai ales c ă această metodă se
bazează pe capacitatea de autocunoaștere și autoanaliz ă.
Este de asemenea posibil ca subiec ții, chiar bine inten ționați să
furnizeze informa ții iluzorii, neadecvate în rapo rt cu fenomenul investigat.

5. Metoda biografic ă (anamneza)
Contribuie al ături de alte metode la stabilirea profilului personalit ății
subiectului, dar și la explicarea comportam entului actual al acestuia.
Metoda biografic ă vizează strângerea informa țiilor despre principalele
evenimente tr ăite de individ în existen ța sa, despre rela țiile și semnifica ția
lor în vederea cunoa șterii „istoriei personale“ a subiectului.
Se concentreaz ă asupra succesiunii diferitelor evenimente din via ța
individului, rela țiilor dintre evenimentele cauză și evenimentele efect,
dintre evenimentele scop și cele mijloc. Cauzometria și cauzograma, ca
variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai surprinderea rela țiilor
dintre evenimente.
Există o dificultate întâmpinat ă în folosirea acestei metode – cea a
măsurării, în care indica țiile biografice ar putea fi convertite în date
științifice. Experimentatorul dispune de dou ă categorii de procedee de
analiză a datelor, ob ținute prin metoda biografic ă:
• procedee cantitative (selective) analizându-se cursul vie ții
subiectului în întregime;
• procedee calitative (integrale) analizându -se o microunitate
biografică, de exemplu o zi obi șnuită din viața individului, din momentul
trezirii și până la cel al culcă rii.
Informația primară poate fi recoltat ă pe cale indirectă sau direct ă.
Calea indirect ă constă în studiul documentelor (fi șe școlare, profesionale,
caracteriz ări, recomand ări, jurnale, date de familie etc.) și în discu ții cu
persoane cu care subiec tul studiat se afl ă în relații semnificative (rude,
prieteni, colegi, șefi, subalterni etc.). Pentru a în țelege comportamentul

actual al subiectului și relaționarea lui cu ceilal ți, este necesar s ă ne
concentrăm atenția asupra perioadelor m odale ale psihogenezei:
− vârsta de 3 ani – constituirea con științei de sine și a Eului;
− vârsta de 6/7 ani – adaptarea și integrarea școlară;
− vârsta de 12/14 ani – pubertatea și profundele sale transform ări;
− vârsta de 16/18 ani – adolescen ța, afirmarea Eului, structurarea
liniei și a idealului de via ță.
Calea direct ă constă în obținerea datelor care ne intereseaz ă de la
însuși subiectul pe care ni l-am ales sp re studiu, în cadrul unor convorbiri
sau interviuri speciale. Se știe că oamenii diferă foarte mult între ei în ceea
ce priveș te deschiderea, di sponibilitatea de a- și relata în mod obiectiv și
sincer trecutul. De aceea psihologul trebuie s ă aibă în vedere câteva
exigențe metodologice :
− determinarea prealabil ă a apartenen ței tipologice a personalit ății
subiectului;
− stabilirea strategiei dialogului (pe baza tipologiei stabilite) în
vederea ob ținerii datelor și informa țiilor necesare;
− câștigarea încrederii subiectului și înlă turarea barierelor cognitiv-
afective care ar putea frâna r ăspunsurile la întreb ări;
− păstrarea unei distan țe necesare, prin neimplicare afectiv ă pentru a
disocia din relat ările individului, realul de imaginar, sinceritatea de
simulare;
− înregistrarea doar a evenimentelor semnificative modale pe care le-a
trăit subiectul și care prin con ținutul sau impactul avut, au marcat
cursul devenirii ulterioare a profilului personalităț ii;
− manifestarea pruden ței, chiar suspiciunii în leg ătură cu datele
furnizate de subiec t (sau de ceilal ți) și neapă rat verificarea acestor
informații prin alte metode.
Avantajele decurg din naturale țea și autenticitatea da telor furnizate de
această metodă .
Dezavantajele sunt date de faptul c ă fiind o metod ă de reconstituire a
vieții unui individ, pornind de la dive rse surse, este posibil ca aceast ă
reconstituire s ă fie incomplet ă sau chiar voit deformat ă.

6. Metoda analizei produselor activit ății
Trăsăturile personalit ății umane, capacit ățile, disponibilit ățile,
potențele sale, se exteriorizeaz ă nu doar în conduite nonverbale, motorii
sau expresiv-emoționale, ci și în produsele activit ății.
Analiza psihologic ă a produselor activit ății – compuneri, desene,
creații literare, sau de orice fel, obiect e realizate, modu l de rezolvare a

unor probleme etc. – furnizeaz ă informații despre însu șirile psihice ale
persoanei, constituind re ale surse de cunoa ștere științifică a individului.
Produsul activit ății devine un fel de oglind ă a creatorului s ău, iar prin
analiza psihologic ă a obiectului, afl ăm multe lucruri despre însu și creatorul
său.
Cu ajutorul acestei metode putem cunoa ște atât caracteristicile psihice
ale unor persoane în via ță, cât și ale unor personalit ăți dispă rute.
Folosirea acestei meto de presupune un exerci țiu îndelungat și mai ales
elaborarea și utilizarea unor grile speciale de decodificare prin care s ă se
evidențieze rela țiile dintre diferitele elemente ale produsului activit ății și
diferitele structuri ale personalit ății. Pentru aceasta este necesar ă
introducerea unor criterii atât de ordin cantitativ (num ăr, frecven ță), cât și
calitativ (originalitate, nivel de performanță , valoare utilitar ă, valoare
estetică etc.).
În general produsele de ordin litera r-artistic sunt relevante mai ales
pentru componentele motiva țional-afective și morale ale personalit ății, în
timp ce produsele de ordin științific și tehnic sunt relevante pentru
componentele de ordin cognitiv-instrumental și motor-dexteritatea.

7. Metodele psihometrice
Metodele psihometrice sunt modalit ățile de mă surare a capacit ăților
psihice ale individului în vederea stabilirii prezen ței sau absenței lor și mai
ales a nivelului și gradului de dezvoltare.
Prin intermediul acestor metode se urm ărește stabilirea unui
diagnostic pe baza c ăruia să se poată formula un prognostic asupra
evoluției viitoare.
Cea mai cunoscut ă dintre metodele psihometrice este metoda testelor
psihologice. Dac ă inițial testele m ăsurau doar dezvoltarea intelectual ă a
copiilor, mai târziu au fost extinse la determinarea aptit udinilor în vederea
selecției profesionale, iar ast ăzi sunt folosite în leg ătură cu toate func țiile
psihice și în toate domeniile de activitate.
Testul este o prob ă relativ scurt ă, standardizat ă care vizeaz ă
determinarea cât mai exact ă a unor însu șiri psihice.
Pentru a fi util, testul trebuie s ă întruneasc ă niște calități:
− validitatea – vizeaz ă gradul în care testul m ăsoară ceea ce
și-a propus;
− fidelitatea – se refer ă la stabilitatea în timp a rezultatelor, adic ă
obținerea de rezultate relativ asem ănătoare la o nou ă aplicare;
− standardizarea – presupune s ă ofere acelea și condiț ii subiecților
supuși examin ării fără a-i favoriza pe unii și defavoriza pe al ții

(aceleași sarcini, acelea și instrucțiuni, acelea și modalit ăți de cotare
și interpretare a rezultatelor);
− etalonarea – const ă în stabilirea unui etalon, adic ă a unor unit ăți de
măsură a rezultatelor ob ținute.
Condiții de utilizare eficient ă a testelor:
• crearea unor teste sau adaptar ea celor existente la condi țiile
socioculturale ale popula ției investigate;
• utilizarea nu doar a unui singur test, ci a un ei baterii de teste ș i apoi
corelarea rezultatelor ob ținute cu cele ale altor metode;
• stabilirea unor leg ături între rezultatele ob ținute la teste cu cele din
activitatea practic ă.
Ca și celelalte metode, testele au avantaje care rezid ă din capacitatea
de a măsura obiectiv și standardizat o anumit ă capacitate psihic ă, în funcție
de aceasta permi țând diagnoza nivelului de d ezvoltare a acesteia, dar și
dezavantaje deoarece nu iau în consid erare modul în care se ob ține
rezultatul, ci doar rezultatu l; de multe ori testele con țin confuzii și
ambiguități, clasificările sunt rigide, unii autori ignor ă deosebirile de nivel
cultural al subiec ților etc.
Testul este nu numai o metod ă de sine st ătătoare, ci poate constitui și
o important ă sursă de probe pentru experiment ul psihologic, caz în care
nici modul de aplicare, nici interp retarea rezultatelo r nu se vor mai
conforma instruc țiunilor standardizate, ci logicii interne a modelului
experimental, ipotezelor și obiectivelor acestuia.

8. Metoda model ării și simulă rii
Este o metod ă relativ nou ă și a apărut ca urmare a dezvolt ării
ciberneticii și inteligen ței artificiale.
Metoda const ă în realizarea unor scheme logice ale organiz ării și
desfăș urării unor func ții psihice – percep ție, gândire, memorie etc.,
simularea lor pe computer și realizarea unor programe care s ă le
reproducă.
P. Golu (1980) consider ă că simularea pe computer a diferitelor
funcții psihice reprezint ă „forma cea mai înalt ă de aplicare a metodei
modelării în cercetarea psihologic ă“.
Modelele simulative sunt în gene ral programe pentru calculator,
validarea lor f ăcându-se prin compararea traiec toriei procesului viu cu
derularea lui pe computer, aproximativ pe baza cercet ării empirice. Dacă
până acum s-a reușit mai ales simularea în sfera proceselor cognitive, în
prezent se încearc ă și simularea unor procese afectiv-motiva ționale și chiar
de dinamic ă generală a personalităț ii.

9. Metoda genetic ă și comparat ă
Această metodă pornește de la ideea unanim acceptat ă potrivit c ăreia
psihicul este un fenomen ap ărut în cursul evoluției generale, determinat de
acțiunea mediului sociocultural și cunoscând astfel o dezvoltare atât
ontogenetic ă, dar și istorică, filogenetic ă.
Metoda genetic ă și comparat ă constă în urmărirea unui subiect sau a
unui lot de subiec ți pe o durat ă mai mare de timp, suficient ă pentru a pune
în eviden ță transform ările așteptate sau încheierea unui ciclu evolutiv. De
asemenea aceast ă metodă poate studia comparativ mai multe loturi,
eșantioane de subiec ți de vârste diferite.
Metoda genetic ă și comparat ă se bazeaz ă pe principiul longitu-
dinalității și ocupă locul central în câteva ramuri particulare ale
psihologiei: psihologia copilului, psihologia vârstelor, psihologia
diferențială, psihologia educa țională etc.
Pentru teoria psihologic ă este foarte important nu doar s ă se
evidențieze existen ța deosebirilor dintre stadiile genetice succesive, ci mai
ales să se interpreteze aceste deosebiri, lucru pe care îl are în sarcin ă
metoda genetică și comparat ă.

Note bibliografice

1. Ceaușu, V., Cunoașterea psihologic ă și condiția incertitudinii ,
București, Editura Militar ă, 1978.
2. Chelcea, S., Experimentul în psihologie , București, Editura Științifică și
Enciclopedic ă, 1982.
3. Cosmovici, A., Metode de investigare a personalit ății, Bucure ști,
Editura Academ iei, 1980.
4. Golu, M., Bazele psihologiei generale , București, Editura Universitar ă,
2002.
5. Radu, I. (coord.), Introducere în psihologia contemporan ă, Cluj-
Napoca, Editura Sincron, 1991.
6. Zlate, M., Introducere în psihologie, Bucure ști, Casa de Editur ă și Presă
„Șansa“ S.R.L. 1994.