Disertatie Cozma Alina Final 20.06.2017 V2 [617604]

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Facultatea de Litere
Domeniul: Masterat
Specializarea: Identitate, interculturalitate și multiculturalism în
literatura română și europeană al secolelor al XX -lea și al XXI -lea

MAGDA ISANOS – „un cântec ap roape neauzit”

Coordonator științific,
Lect. dr. Laurențiu Ichim

Absolvent: [anonimizat]
2017

CUPRINS

Argument 4

Capitolul 1. Viața și opera Magdei Isanos 5

1.1. Etimologia num elui Magda Isanos 5

1.2. Viața scriitoarei basarabene 6

1.3. Integrarea scriitoarei în sfera literaturii 20

Capitolul 2. Receptarea critică a operei Magdei Isanos 24

2.1. Imaginea literară a Magdei Isanos în Basarabia și în România 24

2.2. Poezia Magdei Isanos în viziunea criticilor literari 27

2.3. Proză 54

2.4. Publicistică 55

2.5. Lucrări în colaborare cu Eusebiu Camilar 57

Capitolul 3. Analiza literară a textelor 59

3.1. Poezii (1943) 59

3.2. Cântarea munților (1945) 64

3.3. Imnuri pentru pământ (1946) 68

3.4. Antume și postume din periodice (1932 -1948) 70

3.5. Poezii rămase până î n 1964 74

3.6. Poezii din dactilograma II 76

3.7. Poezii din „manuscris ul de la Drăganu” (1944) 77

3.8. Proză 80

Concluzii 82

Abrevieri de specialitate și curente 83

Bibliografie 84

MOT O:

Și-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel țipăt, care trezește pe oameni la o
viață nouă, care îi scutură și îi silește să vadă frumosul. Ne -a părăsit, dar nu înainte de a
ne lua voinicește de mână și a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munților,
nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune.

(Cell a Serghi: O pasăre rară , „La comemorarea Magdei Isanos”, în „Drumul femeii”,
decembrie 1945 )

4
ARGUMENT

Lucrarea de fa ță se intitulează „Magda Isanos – <<un cântec aproape neauzit >>” și
este structurată în trei capito le, fiecare cuprinzând la rându l său un număr mare de
subcapitole și paragrafe, dedicate problematicii dezbătute în detaliu.
Limba și literatura română constituie o disciplină complexă, necesitând o instruire
permanentă sprijinită pe fundamente teoretice și elemente practice.
Am ales o temă d in sfera literaturii române, și nu dintr -un alt registru, întrucât
considerăm că literatura este, mai întâi de toate, o artă, permițându -ne să ne creăm un
univers ficțional, să ne regăsim în anumite personaje pe care le alegem ca modele sau
antimodele, să simțim sentimentele exprimate prin versuri, să ne îmbogățim permanent
vocabularul , să perce pem frumosul și, la rându -ne, să -l dăruim și altora. Cu alte cuvinte,
literatura este prietenul care nu ne părăsește niciodată, este refug iul în care totul este
posibil.
De asemenea, ni se pare onest să o apreciem pe cea care și -a dedicat o mar e parte
din viață creației și -a împărtășit cu noi emoțiile, gândurile, experiențele sale .
Deși viața nu i -a permis foarte mult Magdei Isanos să -și cânte trăirile prin poezie,
poeta a fost însetată de bucuria de a trăi și a transmis această fericire prin versurile sale și
prin puținele eseuri. Tânăra Magda Isanos condamnată la moarte, își dorește să -i protejeze
pe oameni și vrea ca inevitabila ei dispariție să nu afecteze prea mul t, dăruindu -le anii ei
bogați ca amintire. Sunt ani bogați în simțiri, sunt anii ce înglobează copilăria de basm de
care-și aduce aminte cu drag și tinerețea plină de har , căci creațiile sale se nasc dintr -un
har, nu dintr -un efort creator.
Obiectivul aces tei lucrări este cunoașterea imaginii literare a Magdei Isanos atât în
spațiul basarabean, cât și în spațiul românesc, a influenței biografiei în operele sale și
analiza textelor sale; această analiză reprezintă doar începutul unui studiu care ar putea
deveni o cercetare literară profundă și necesară, în scopul cunoașterii de către oameni a
unei creatoare care a scris atât de mult și de frumos în atât de puțini ani.

5
Capitolul 1 : Viața și opera Magdei Isanos

1.1. Etimologia numelui Magda Isanos
După cum preciz ează Elisabeta Isanos în romanul Cosânzenii , etimologia numelui
a fost clarificată prin aportul unor elemente din domenii variate: o povestire auzită în
familie și o călătorie personală, imaginară, efectuată cu ajutorul unui ghid vechi, în insula
Samos, or iginea grecească a familiei din care provine bunicul matern al Magdei Isanos.
Povestea face referire la grecizarea celui care a purtat pentru prima oară numele Isanos,
Iosif Șanta, mecanic agricol la diferite moșii din zona orașului Galați. Se zice că înai nte
de a se cununa cu Hrisopia Papadopol, i s -a cerut să -și schimbe numele, pentru a fi
integrat în lumea aleasă, deși familia de negustori a logodnicei sărăcise deja. Ținând
seama de o altă opinie, Mihai, fratele mai mare al lui Iosif își schimbase numele . Acesta
era un tip petrecăreț și boem, total diferit de mezinul calm. Este sigur că unul dintre frați
fusese convins să -și schimbe numele, deoarece va ajunge egalul celor mai de sus plasați.
Desigur, în convenție cu mentalitatea vremii și a locului, orașu l Galați cuprinzând pe
atunci un important grup elen, acești superiori erau grecii.
Călătoria imaginară a Elisabetei Isanos către insula Samos a fost îndrumată de un
ghid vechi, îndeosebi pentru a cunoaște insula așa cum era în timpul în care s -a produs
emigrarea primilor negustori Papadopol. Astăzi, structura locurilor este diferită, așadar
pentru autoare a fost nu doar o călătorie în spațiu, ci și o revenire în timp, atunci când
portul Vathy de pe această insulă era constituit din două orașe: Vathy ano, situat în susul
coastei muntoase și Vathy kato (Vathy de sus și Vathy de jos). Cuvântul „Isano”, format
din două adverbe, „isa -” (însemnând „în mod egal”) și „ -ano” („sus”) .
Ipoteza este demonstrată de forma în care apare numele originar, în actul elibera t
de primarul de la Galați, la 3 octombrie 1885, când Iosif Șanta, tăinuindu -și numele de
familie real, cere e liberarea unui act ce substituie certificatul de naștere, de care avea
nevoie pentru căsătorie. Martorii, un bărbat și patru femei, au afirmat că -l cunoșteau
foarte bine pe Iosif Șanta și au fost dispuși s ă declare pe propria răspundere acest fapt.
Potrivit declarației lor, Iosif era născut în Galați, în anul 1854, neamintindu -și ziua,
deoarece în vremea aceea nu se ținea evidența registrelor. În ur ma actului eliberat atunci
de primărie, bărbatul apare ca Iosif Isano, mecanic, fiul al domnului Ioan Isano și al
doamnei Carolina Isano, amândoi decedați.

6 Elisabeta Isanos își aduce aminte de istorisirea spusă de bunicul ei, Mihai Isanos:
Acesta văzuse, pe vremea când era copil, actele autentice ale tatălui său, Iosif, depozitate
într-o lădiță de scule. La puțin timp, actele doveditoare au fost arse la imboldul Hrisopiei.
Era primejdios să aibă două identități. Așadar, orice relație a lui Iosif Șanta cu neamul lui
a fost nimicită. Pe lângă acestea, chiar și numele părinților lui au fost grecizate, pentru a
corespunde pseudonimului fiului.
Fără să fi avut mărturia orală a bunicului Elisabetei, această poveste ar fi rămas
neștiută.

1.2. Viața scriitoare i basarabene
Istorisirile pe care fiica Elisabeta Isanos le aude de la bunica și mătușile sale
dovedesc originea grecească a familiei Isanos. Conform spuselor acestora, pe la 1750,
bunicul matern Teofil Papadopol, împreună cu soția sa Ecaterina, care își a re obârșia și ea
în Samos, se stabilește la Galați.
Pe 26 aprilie 1851, în localitatea Tartăul -Moldoveni din județul Cahul, se naște
Vasile, fiul Anei și al lui Petru Balan, cioban de prin zona Sibiului.
În 1852, Ion Șanta, fierar de prin părțile Sibiulu i, se stabilește cu soția sa Carolina la
Focșani.
Pe 26 februarie 1855, în comuna Milești din Basarabia, este adusă pe lume
Elisaveta, fiica părintelui Constantin și a Ecaterinei Gândea din Căpriana (Lăpușna), fiica
diaconului Stihie.
În 1872, după ce abs olvă Seminarul din Ismail, Vasile Balan se căsătorește cu
Elisaveta Gândea în comuna Congaz.
Primul care a purtat numele „Isanos” este ardeleanul Iosif Șanta, mecanic agricol
ce lucra la diverse moșii din împrejurimile orașului Galați. Înainte de a se căsă tori cu
Hrisopia, fiica lui Papadopol, acesta a dorit să îi fie schimbat numele în „Isano”, vrând să
devină „egalul grecilor”, „egalul celor mai sus plasați” (numele „Isano” este constituit din
două adverbe, „isa” =în mod egal și „ano” =sus)1. În acest mod se întemeiază familia care
are să aducă pe lume peste o generație pe Magda Isanos.
Pe 4 octombrie 1886, în comuna Rogojeni din județul Covurlui, se naște Mihai
Isanos, avându -i părinți pe Iosif Șanta -Isanos și Hrisopia Papadopol, care mai aduc pe
lume un b ăiat, Panainte.

1 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 38

7 Pe 9 martie 1889, în comuna Roșu din județul Ismail, apare Elisabeta Balan, a
cincea din cele șase fiice ale preotului Vasile Balan și ale Elisavetei Gândea.
Mihai Isanos și Elisabeta Balan se cunosc la Iași, în 1908, unde studiază medicin a.
În 1912, Elisabeta Balan și Mihai Isanos încep a lucra ca medici psihiatri la
Spitalul Socola, aflat la marginea Iașiului, colaborând cu profesorul C.I.Parhon.
Pe 14 iulie 1915, Mihai Isanos, cu domiciliul în Iași, str. I.C.Brătianu, fiul
mecanicului Iosif Isanos și al Hrisopiei Papadopol, de profesie casnică, ia în căsătorie pe
Elisabeta Balan, în vârstă de 26 de ani, doctorandă domiciliată în Iași, strada Sărăriei.
Pe 17 aprilie 1916, în jurul orei 15:00, de Duminica Tomii, cu puțin timp înainte de a intra
România în Primul Război Mondial, Magda vede lumina zilei în locuința părinților săi din
cadrul Spitalului Sfântul Spiridon (actul de naștere nr. 767 din anul 1916, luna aprilie,
ziua 20. Registrul de stare civilă, 1 -2/1996, Iași).
Conform declara țiilor oferite de Elisabeta Isanos, în toamna lui 1916, „Bucureștiul
a căzut în mâinile lui Falkenhein. Exodul spre Iași devenise demențial: un aflux de sute de
mii de refugiați, militari și civili, români și de alte neamuri. De pomină aveau să rămână
soldații ruși, în iarnă, când jucau de frig pe vagoane, spărgând acoperișurile și căzându -le
în cap celor dinăuntru. Să -ți cadă în cap un rus degerat nu era însă cel mai rău lucru care ți
se putea întâmpla. Iașiul era flămând, secătuit de lipsuri; doar corbii din turnurile
Mitropoliei se înmulțiseră peste măsură, revărsându -se ca un văl funerar peste oraș”2.
În 1917, la un an și șase luni, Magda Isanos cunoaște durerea fizică, suferind de
poliomelită, boală în urma căreia rămâne cu sănătatea firavă și o dificul tate locomotorie.
Grija și atenția deosebită oferite de mama sa, o determină pe poetă să scrie mai târziu
Mama m -a născut a doua oară .
În 1918, familia Isanos se mută la Costiujeni, o localitate din apropierea
Chișinăului, deoarece Mihai Isanos este numit medic la spitalul de boli nervoase din
această zonă. Aici se mai nasc încă patru fete: Silvia, Veronica, Elisaveta și Ana. Locuința
în care stătea familia Isanos este creionată de Elisabeta astfel: „Grădina Casei din Vale
poate fi descrisă, ca orice alt l oc de pe lume. Ceea ce scapă descrierii este partea ei de
paradis, existând, irepetabil, numai în vise și în amintire. Geografic vorbind, locul arăta
astfel: cum veneai cu trăsura sau pe jos, era o alee de salcâmi, apoi intrai în curte pe o
parte de lemn. În dreapta vedeai grădina, din stânga curtea străjuită de brazi. În

2 Aici și în continuare, toate citatele au fost preluate de la Elisabeta Isanos apud Grati, Aliona, Magda Isanos
– Scrieri , Editur a Știința, Chișinău, 2016, p. 39

8 prelungirea curții cu păsări, erau straturile de legume. Tot în dreapta se afla și balconul,
spre care urcai trei trepte din curte și coborai treisprezece până la rondurile de flori. Aveai
puțin de urcat și mult de coborât, ceea ce -i dădeai casei, văzută dinspre grădină, aerul unei
cetăți. Erau două alei de nuci, două de peri, câțiva meri, din care unul pădureț făcea niște
mere mici, dulci -acrișoare, jumătate roșii, jumătate galbene, cu car e fetele organizau
bătălii. Era și un vișin înalt, și arțari, și duzi. Sub nuci, toamna, se făcea un pat foșnitor de
frunze galbene, iar arțarii crescuseră așa de groși, încât copilele se tolăneau ca șerpii pe
crengi”.
Un real miracol al copilăriei acestor a a fost prezența în locuință a bunicului Iosif,
care le repa ra jucăriile și le spunea poveșt i pe care nu aveau să le mai audă în altă parte,
născocite chiar din propria lui minte.
Pe 1 septembrie 1923, Magda este înscrisă la școala primară din incinta sp italului.
Anii copilăriei, petrecuți în Casa din Vale, grădina de pe lângă spital și biblioteca tatălui,
cititor pătimaș ce deținea colecții de -ale lui Eminescu, Arghezi, Rilke, Flaubert, Oscar
Wilde, rămân anii de poveste ai Magdei Isanos. Deși era doar o copilă pe vremea când
tatăl ei citea cu voce tare și reunea prietenii purtând discuții pe baza operelor citite, Magda
se exprima cu ușurință, demonstrându -și calitățile retorice, după cum însăși fiica ei
mărturisește astăzi „ Cu surorile mai mici, discuta foarte serios, ca între egali, dar cu tinerii
de seama ei sau mai mari era ironică și, uneori, chiar tăioasă. Iar faptul că nu citise o
carte, despre care ea credea că trebuie citită, îl descalifica în ochii ei pe participant. Avea
replica frumoasă și prom ptă, era mai sprintenă la minte decât normalul vârstei ei ”. De
asemenea, le învăța și pe surorile ei să citească și să scrie „Când aveam cinci ani, ea m -a
învățat să scriu și să citesc, încât primii ani la școală mă plictiseam enorm. Într -o zi, la
masă, ta ta citea Universul și eu silabiseam pe verso titlurile scrise mare. Tata nu știa că
Magda făcea școală cu noi și s -a mirat. ”3
În decembrie 1926, Magda consultă la Iași un chirurg, Hortolomei, care este dispus
să o opereze la picior. În sala de operație, i se citește pe față entuziasmul vindecării,
sensibilizându -i pe medici. Operația, constând în fixarea unei tije metalice care să -i
susțină articulația gleznei, a reușit, cu timpul, defectul fiind infim.
În anul 1929, chiar în apropierea sărbătorilor de Paș ti, bunicul Iosif se
îmbolnăvește și moare. Magda nu le -a lăsat pe surorile ei să meargă la cimitir, spunându –

3Isanos –Luscalu, Veronica, Memorii din http://www.zf.ro/ziarul -de-duminica/in -cautarea -magdei -isanos –
episodu l-6-2988169

9 le că bunicul lor merge în rai.
În același an , Magda intră elevă la Liceul Eparhial de fete din Chișinău, unde era
director Elena Alistar, sora El izei Isanos, mătușa de pe mamă a Magdei, deputat în Sfatul
Țării din partea Uniunii Femeilor Moldovene.
Liceul Eparhial de fete din Chișinău, denumit „Muntele Athos”, era situat în apropierea
gării, „ pe o sprânceană de deal, deasupra unei crâșme”. Liceul e ra pentru Magda Isanos
cel mai rece loc, comparându -l deseori cu o închisoare, deși era sprijinită de Elena Alistar.
Magda locuiește o vreme la internatul aferent liceului în care învață, care răspândea în
timpurile acelea un aer de „Rusie veche”, alături de locuința directoarei ce „trăsnea a
revoluție ca Siberia de albă”.
Dorul de Casa din Vale și -l alină prin diverse farse, glume, păcăleli, roluri pe care le joacă
pentru a se încânta pe sine și pe cei din jurul ei. Este apreciată de ceilalți datorită
inteligenței sale sclipitoare și a puterii persuasive. O întâmplare memorabilă este dovada
care atestă aceste calități: Magda joacă rolul unui avocat, câștigând „procesul” în care sunt
implicate colegele sale mai mari, amenințate cu exmatricularea din liceu d e către doamna
directoare. Potrivit argumentelor susținute de micuța avocată, fetele nu puteau fi eliminate
din liceu, deoarece de ele atârna soarta familiilor lor. Pe lângă aceasta, conform teoriei
creștine, orice sancțiune trebuie să aibă ca scop corecta rea comportamentului persoanei,
nu distrugerea acesteia. La auzul afirmațiilor Magdei Isanos, Elena Alistar cedează și le
permite fetelor să rămână în liceu, însă o penalizează pe nepo ata sa, excluzând -o timp de o
săptămână. Liceencele se opun cu îndârjire pedepsei pe care o primește Magda și
protestează făcând greva foamei zile la rând, nopțile hrănindu -se pe furiș cu pâine, fructe,
dulcețuri aduse de la Costiujeni de mama Magdei, care le sprijinea întru totul.
Din păcate, nici locuința cumpărată de părin ții ei în Chișinău nu are o grădină care
să-i ofere impresia unui spațiu paradisiac asemenea celui de la Costiujeni. Casa în care
locuia cu sora sa Silvia era, de fapt, o fostă cârciumă cu trei camere construite pe o pivniță
colosală lângă târgul de vite, în colțul unde se inte rsectau străzile Tighina (fosta
Benderskaia) și Mihail Kogălniceanu (fosta Reni). Cele două surori stăteau acolo pe
parcursul anului școlar, alături de o bătrână menajeră.
Magda începe să scrie, iar diverse creații îi apar în reviste literare consacrate. În
1934 este acceptată atât la Facultatea de Litere și Filosofie, cât și la Facultatea de Drept
din Iași, însă va renunța la prima după trei ani, din motive materiale.
Magda este descrisă de Traian N. Gheorghiu de la „Însemnări ieșen e” drept „o ființă de o

10 rară delicatețe sufletească și trupească, având o sănătate șubredă, dar și o mare dorință de
a trăi”, iar Dorel Elefterescu îi creionează portretul astfel: „înaltă și voinică, cu cozi negre
și groase, lăsate pe spate, cu fața albă ș i plină – ce strălucea de sănătate”. Într -una dintre
schițele sale, denumită Studenta , Magda se autodescrie, conturându -și o imagine a acelui
timp „are un taior nou și o servietă la fel, își întoarce fața la dreapta și la stânga, și, cu
mândrie și entuzias m, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă! (…) în neprimitoarea
cameră mobilată stă pe marginea patului și nu poate dormi; își amintește de grădina de –
acasă (…) La Universitate, a doua zi totul e copleșitor … larma, zidurile prea înalte,
îndrăznea la viitorilor colegi. (…) Desigur, i se face curte, chiar dacă nu -i frumoasă, e
tânără. Studenții îi fac loc lângă dânșii și se întâmplă să o privească lung câte un profesor.
(…) ea privește drept la oameni ca și cum le -ar spune: Eu am să înving”.
Catedra profesorală din cadrul Facultății de Litere și Filosofie este constituită din
nume prestigioase. Cursurile de Istorie a filosofiei moderne și de Logică sunt ținute de Ion
Petrovici, iar Introducerea în filosofie este realizată de Al. Claudian. Sociolo gia este
predată de renumitul profesor Petre Andrei. Din același corp profesoral fac parte și Dan
Bădăreu, Mihai D. Ralea. Printre profesorii Facultății de Drept se numără Traian Ionașcu,
Ion Coroi, Nicolai Buzea, toți cu doctorate absolvite la Paris.
În 1935, este găzduită de Olga Călinescu, mătușa paternă. Având în vedere că
locuința acesteia se află pe strada Aleea Principesa Maria, nr. 10, lângă Grădina Copou,
Magda își petrece mare parte din timpul liber în Parcul Copou, întorcându -se deseori
noaptea. Fiind de părere că le influențează negativ pe fetele ei, mătușa o dojenește aspru și
le aduce la cunoștință părinților.
În ziua de 18 a primei luni autumnale din 1935, Magda Isanos se căsătoreș te cu
Lev Panteleev la Chișinău, absolvent al profilului de F ilolog ie Clasică, pe care îl
cunoscu se în Ucraina, la Burnas, în 1933, în timp ce -și îndeplinea stagiul militar. Spre
„dezamăgirea surorilor, cel dintâi <<prieten >> al Magdei era cu opt ani mai în vârstă ca
ea, purta favorite și semăna cu un personaj, t aciturn și moale, din literatura lui Cehov ”.
După doar un an, pe 31 ianuarie 1936, această „alianță bizară a do uă tem peramente opuse”
ia sfârșit. Ulterior, Leon Panteleev va lua numele celei de -a doua soții, Grama.
Desfacerea primului mariaj și părerea celor lalți „lumea din jur își dezvelise o față
pe care nu i -o bănuise: statutul de femeie divorțată o împinsese, oarecum, la marginea
societății așa -zis burgheze, se pomenise obiectul predilect al bârfelor, spaima familiilor și
ținta atacurilor, mai mult sau ma i puțin delicate, ale bărbaților, în timp ce femeile o evitau,

11 dată fiind << cronica scandaloasă >>. Dar să fii poet e mai ușor în singurătate. ” o
determină pe Magda Isanos să scrie versuri cu un toc înmuiat adânc în sufletu -i suferind:
Acum singurătatea me a este plină/ De-aceste clare orașe și țări adumbrite, / Și fluvii care
zac liniștite/ Undeva într -o mare lumină .// Poetul știa că -i primăvară pe câmp,/ Și despre
muguri multe știa,/ Cum stau închiși și plini de ființă/ Ca și inima sa …. // O câte lucrur i
pe pământ se -ntâmplă/ Noaptea se coboară -n pădurea cea naltă/ Și -n altă parte ziua
tresaltă/ Lângă trudita omului tâmp lă.// Ceața peste porturi pluti nd tot mai jos/ Se face
trandafirie de soare/ Și dintr -odată catargul cel mare/ Desfășoară un steag lumin os.//
Acum eu aud toată viața/ Strigătele cele mai nalte din lume/ Și melodioasele Sudului
nume/ Rostindu -le ca pe rugăciuni de dimineață.// Nimic nu știm și acest anotimp/ În care
lumina se naște și cântă/ E răcoros și trist peste timp/ Ca o pajiște, ca u n plop ce s –
avântă. // Îmi place acest anotimp incert și ciudat,/ Vaporii citesc și fumul mă -nconjoară,/
Văd negrele câ mpii de primăvară.
Mai târziu, „Însemnările ieșene” nu -i aduce scriitoarei doar gloria literară, ci și
marea sa dragoste, Eusebiu Camilar „El îi aducea flori, îi văcsuia pantofii. (…) Nu l -a
întrebat nimic, nici despre numele său ciudat, asemănător cu un pseudonim: Eusebius
Camilar, cu care își semna poeziile, nici alte lucruri legate de condiția lui socială. ” În
toamna aceluiași an, Magd a Isanos îl întâlnește pe Eusebiu Camilar în cadrul societății
literare amintite, pe care ajunge să -l iubească după foarte puțin timp, după cum chiar ea îi
mărturisește mamei sale „Îl iubesc! Cum era să -l întreb ce studii are?”.
Scriitoarea locuiește în a ceastă perioadă împreună cu sora sa Silvia, studentă la
medicină, într -o vilă situată pe strada Dimitrie Greuceanu, nr. 5, astăzi strada Pinului. Este
inclusă în „Frontul Democrat Studențesc” datorită apropierii de studenții cu viziuni
democratice.
În ult ima zi a lunii martie din 1938, Magda Isanos se căsătorește cu Eusebiu
Camilar la primăria din Iași, avându -i martori pe Nicu Călinescu, unchiul femeii, și
George Lesnea „Erau un cuplu unic, ironizat de invidioși drept <<mariajul dintre poezie și
proză >>”. Cei doi locuiesc într -un apartament de pe strada Sărăriei, colț cu Ralet, în
apropierea ultimei locuințe a lui George Topârceanu.
Vara, Magda Isanos ia parte la diverse activități, printre care și la strângerea de
fonduri pentru sprijinirea poporului spa niol (avea loc Războiul Civil Spaniol început la 17
iulie 1936 și încheiat la 1 aprilie 1939). Vizitează satul în care s -a născut Eusebiu
Camilar, Oadeci, comuna Udești, județul Suceava.

12 La puțin timp după ce este licențiată în Drept, Magda rămâne singură , deoarece Eusebiu
Camilar pleacă pe front, Polonia fiind cotropită de Hitler.
În 1939, tatăl scriitoarei, Mihai Isanos, devenit director al Spitalului Costiujeni, are
un accident vascular cerebral, însă, din fericire, îl depășește fără prea multe complic ații.
Pe 13 ianuarie, Magda Isanos ajunge avocat stagiar în Baroul Iași, în cadrul
biroului de avocatură al lui Nicolae Apotecher.
În luna iunie a anului 1940, armata și angajații cu funcții administrative din
Basarabia sunt siliți să plece de pe acest ter itoriu, conform hotărârii irevocabile a
guvernului sovietic. Având, de curând, funcția de director al spitalului, Mihai Isanos este
constrâns să -și părăsească casa și biblioteca și să meargă împreună cu familia la Iași.
Chișinăul pustiit, evocat de către m edic, este deprimant: „Și în Chișinău era haos, străzile
răsunau de huruitul tunurilor și de tancuri, în gară se pregătea ultimul tren spre România.
Rușii intraseră de -acum în oraș, zâmbetul lor i -a uluit și i -a înșelat pe mulți: nu Armata
Roșie se deda la atrocități și jafuri, ci avangarda ei locală și bandiții elibe rați din pușcăria
Chișinăului de un grup de comando parașutat în zori. Rușii cumpărau tot ce găseau, mai
ales ceasuri de buzunar, folosind din plin puterea crescută a rublei. Locuințele celor
plecați, devastate întâi de localnici, au fost apoi luate în primire de ei, iar lucrurile, duse
cu trenul spre răsărit. După ce bătuseră în dungă toată ziua de 28, clopotele Basarabiei
tăceau; în schimb, pe 2 iulie, la capătul termenului de evacuare, au vui t în tot restul țării,
unde s -a ținut un moment de reculegere”. În Europa avea loc marele război, civilizația ei
se prăbușea din cauza urii: orașe bombardate, oameni flămânzi, executări și azil,
bestialitate într -un cuvânt. După o lună de ședere în Iași, s oții Isanos aleg să meargă în
București, pe strada Popa Nan, nr. 49.
În luna octombrie, Magda Isanos și Eusebiu Camilar își schimbă domiciliul pe
strada Sărăriei, nr. 19, unde au stat până în primăvara anului 1944, când vor fi refugiați.
Scriitoarea basar abeană izbutește să deschidă aici un birou de avocatură, luând parte la
câteva cazuri din oficiu „înainte pierdute” și rămânând în imaginea colegilor ei „avocata
fără arginți”. Pe 11 noiembrie are loc un cutremur de o intensitate ridicată care clatină
puternic locuința Magdei din Iași. În Iași se petrec lucruri înfiorătoare: profesorul Petre
Andei se sinucide, iar peste câteva zile sunt asasinați Nicolae Iorga și Virgil Madgearu.
Pe 8 iulie 1941, în cadrul Spitalului Brâncovenesc din București, Magda a adu s pe
lume o fetiță, numind -o Elisabeta. O vor mai alinta Zuța sau Zozoanca.
Pe 25 iulie, Mihai Isanos se reîntoarce la Costiujeni, ca director al spitalului.

13 Localitatea Cosânzeni nu a fost notată niciodată pe harta Basarabiei, în ciuda strădaniei lui
Miha i Isanos care găsește toate documentele necesare pentru a se numi astfel atât spitalul
din Costiujeni, cât și localitatea din preajma acestuia. Era un moment prielnic, întrucât
făcea parte pe atunci dintr -o comisie de înlocuire a toponimelor cu scopul de a schimba
denumirile rusești sau rusificate. Cu toate acestea, numele de basm Cosânzeni a apărut
totuși în câteva acte de căsătorie, naștere și botez, certificatul Elisabetei, emis de preotul
de la biserica din spital, sugerând acest lucru. Mihai Isanos con trola întreaga localitate,
„Costiujenii era o lume aparte și regele ei era doctorul Isanos”.
În toamnă, la București, boala Magdei se cronicizează. În prima lună de iarnă,
Baroul Iași înregistrează cererea sa din 28.11.1941, având anexată un certificat medical,
dând delegație pentru amânarea proceselor ei domnișoarei Veronica Zosin.
După doar o lună, vrând să fie independentă din punct de vedere financiar, Magda
se angajează ca funcționară la Institutul de Statistică. Lucrează șase ore pe zi, cu o pauză
în care își hrănește copilul la sân, adus acolo de sora Veronica. Nu a întrerupt activitatea
de la serviciu decât după multe rugăminți din partea familiei, când înțelesese că sacrificiul
pe care -l făcea era peste capacitățile ei. Tot în acest an, Eusebiu Camilar este retrimis pe
front, mergând până la Odesa.
În februarie 1942, Magda împreună cu copilul, însoțiți de Zeby și de una dintre
surori, se mută la Costiujeni până în aprilie, după încreștinarea fetei. Șederea prelungită a
lui Camilar pe front o sco ate din sărite pe Magda, motiv pentru care lasă copilul în grija
bunicilor la Costiujeni și pleacă la Iași. Într-o scrisoare destinată mamei sale, Magda o
roagă pe aceasta să-i ceară tatălu i să profite de autoritatea lui pentru ca Eusebiu să se
reîntoarcă de pe front: „ Războiul și nașterea copilului ne -au luat toate puterile, el nu mai
poate și e hotărât să se sinucidă și eu de asemeni, am ajuns la o limită pe care nu o putem
depăși, putem renunța la viață, dar nu o putem reîncepe; te rog să mă crezi că nu -i o
amenințare, este sentimentul intim și exact la care am ajuns la momentul de față când ne
vedem puși în situația de a lua de la capăt calvarul nostru de anul trecut. Eu, dragă mamă,
voi considera indiferența lui tata față de rugămintea ce i -o fac, drept o aprobare tacită a
morții mele, nu vorbesc de moartea lui Zeby care vă este indiferentă, atâta doar ar trebui
să știți și v -o spun, că moartea lui este și moartea mea. Nu cred să vă gân diți că fetița va fi
pentru min e un sprijin și un motiv de a supravie țui, am sacrificat prea mult pentru familia
mea, ca să mă mulțumesc cu niște rămășite, dacă copilul poate rămâ nea în concepția
voastră, fă ră tată, poate rămânea și fără mamă, cel puțin eu judec așa; n -am să trăiesc

14 decât o zi după moartea lui Zeby! ”. Aflân du-se pe front, Eusebiu Camilar suferă o
congestie pulmonară și este dus la un spital din Chișinăul abia eliberat, apoi la partea
sedentară.
În această perioadă Magda Isanos simte foarte bine lipsurile materiale. În aprilie
1942, una dintre surorile ei o g ăsește întinsă pe podea: dormea astfel de două săptămâni
din cauză că vânduse paturile. Ca urmare a acestui fapt, scriitoarea a început să aibă dureri
la încheieturi, la genunchi, iar doctorii i -au descoperit o problemă la inimă. S -a tratat cu
salicilat, s ingurul medicament existent atunci pentru reumatism.
În toamna lui 1942 se afla din nou la Costiujeni însă nici acolo nu era lipsită de
griji, știind că soțul său este singur, având de curând funcțiile de recenzor literar la Radio
Iași și secretar de reda cție la revista „Cetatea Moldovei”. Membrii familiei se adună
pentru o perioadă la Iași, dar se de spart în scurt timp din cauză că sănătatea Magdei se
agravează: „Crizele erau dramatice, atât pentru cea care le suferea, cât și pentru cei din
jur: senzație de sufocare, puls mărit, respirație precipitată, o greutate pe inimă, însoțite de
o stare de panică”. Merge la București și este spitalizată într -o clinică în grija surorii ei
Silvia și a doctorului C. Di mitriu. La propunerea acestuia face organigrama ini mii și a
aortei, care semnalează o d eformare alarmantă a inimii: „A vem grație acestui procedeu, o
imagine a inimii ei: în momentul acela, de formă alungită, mai bombată în partea de jos,
ca și cum acolo s -ar fi deplasat greutatea unei picături gata să cadă .” I se face în
continuare tratament cu salicilat și, ca printr -un miracol, medicamentul are efect, starea de
sănătate i se îmbunătățește nemaipomenit. Fiind sigură că se făcu cu ea o minune, Magda
era recunoscătoare Silviei și doctorului Dimitriu, căruia îi va închina primul ei volum de
poezii, publicat în anul următor.
Volumul cuprinde 38 de poeme, ultimele nouă grupate într -un ciclu denumit Spital .
Ca de obicei, în primăvara anului următor, Magda răsădește pomi în curtea casei
din str. Mihai Săulescu. În martie, lasă la Baroul Iași o cerere și un certificat medical „ din
care se vede că sufăr de o boală de inimă ce m -a împiedicat un timp nedeterminat să
depun vreo activitate profesională”.
Anul 1944 se anunță nefavorabil: „De Anul Nou 194 4, la Costiuj eni, Magda era
costumată în țigancă, în <<Carmen >> care iubea libertatea și ghicea viitorul: fustă creață ,
bani găuriți împletiți în părul care -i zornăia la fiecare mișcare. Le ghicea viitorul surorilor
în cărți, sfătuindu -le să nu se mărite, ca ea, pe tim p de război. Sfatul, cel puțin pentru
Silvia, venea cam târziu: tocmai își sărbătorea logodna. Fetele erau în crinoline albe,

15 confecționate din valuri de tifon, material care amintea că petrecerea era doar o iluzie, că
se aflau într -un spital cu sute de ră niți. Pentru că începea un an, pe care toată lumea îl
considera decisiv , Lena Alistar a desemnat prin câte o culoare << marile națiuni >>
adversare în război și a pornit să așeze cărțile, ca să afle care va fi soarta României.
Rezultatul a surprins: țării no astre << îi cădeau rușii la așternut >>. Unii au râs,
considerând că predicția nu era decât o glumă ”.
La scurt timp după Anul Nou, boala i -a secerat din nou trupul și sufletul Magdei,
crizele au reapărut, iar în urma acestora este internată la spitalul C.F. R din București. Din
rezultatul analizelor medicale s -a constatat o creștere a globulelor albe care, împreună cu
temperatura crescută a corpului, indica un focar de infecție. Deoarece nu exista penicilină,
i s-au prescris tonice cardiace. Din păcate, trata mentul nu are rezultatele așteptate. După o
mică îmbunătățire merge la Iași, de unde i se confirmă că simptomele simțite de revelion
se accentuează. În luna martie Mihai Isanos trebuie să evacueze urgent spitalul din
Costiujeni.
În aceeași lună Eliza aju nge de la Iași pentru a o lua pe Magda în capitală. Fiindcă Zeby
era concentrat și nu putea ieși din oraș, Eliza, Magda și fetița călătoresc spre București
fără nicio apărare. S-au urcat cu dificultate în trenul foarte aglomerat, plin de bagaje și de
perso ane nervoase, panicate. Într -un anumit mo ment, Magda este prinsă de un bă rbat care
năpustește asupra -i, vrând s -o arunce pe fereastră, însă aceasta este salvată în ultima clipă
de către doi soldați ruși cărora scriitoarea le -a solicitat ajutorul în limba r usă. Ajunse la
București, vor locui în strada Popa Nan, nr. 49, din îngăduința doamnei Zamfirescu.
Atacul cu bombe americane din 4 aprilie 1944 a continuat neplăcerile în familia
Isanos. Magda își simțea sfârșitul, iar cerul era plin de avioane: „Pe acope riș de casă
aterizase un vagon de tramvai, peste tot morți înșirați pe străzi, mai ales copii, acoperiți cu
ziare. Așa arăta centrul Bucureștiului după bombardamentul american de la 4 aprilie
1944”. Magda, împreună cu fetița, Veronica și Zica (două dintre surorile ei) reușesc să
fugă din București pe una dintre străzile astupate de dărâmături, unde le așteaptă un
prieten de familie cu mașina. Merg către satul Costești din Argeș, Magda având dreptul de
a locui ca refugiată din Iași, în ciuda faptului că doct orul Dimitriu îi recomandase ședere
într-o stațiune de altitudine moderată, cum ar fi Câmpulung Muscel sau Pucioasa.
Proprietarul din Costești, o localitate așezată într -o zonă de dealuri joase, le -a
oferit o cameră mare dar friguroasă , care nu fusese încă lzită deloc în anotimpul iernatic.
De altfel, atmosfera din Costești era la fel de agitată și de nesigură ca în oraș. Singurul loc

16 protector era șopronul din curte.
Abia în luna iunie Magda și ceilalți au părăsit camera în care stăteau și au mers
spre Dră ganu, Argeș, într -o casă cu grădină în spate, care a făcut -o pe aceasta mai
liniștită. În această locație își scrie versurile prevestitoare: „Mă bate în față răcoarea
morții, / S-au fost deschis canaturile porții, / Văd întunericul. / Vâslește, vâslește puter nicul/
Charon, aud lopețile,/ În urma mea rămân diminețile ”.
La 23 august, Basarabia era pentru totdeauna învinsă. Magda, purtând cu sine dorul
locului natal, suspina alături de surorile ei, fără să -și poată mărturisi oful. În timpul acesta
unitățile mi litare sovietice pătrundeau în București și se îndreptau spre Piața Victoriei:
„După părerea unui reporter, toți erau blonzi, chivăre ușoare de bumbac, cu haine ascunse
în franjure de camuflaje, cu automatele pe spate, ca niște arcuri legendare, iar lumea, d e la
moara lui Assan, de la Fabrica Gogel ori din sanatoriu, ieșea să -i vadă trecând pe tancurile
amfibii, care stârneau stolurile de porumbei, iar uralele nu mai conteneau. Portretul pe
care articolul de ziar i -l face ostașului sovietic, vânjos, senin și tânăr, răspunzând cu
simplitate ovațiilor și impresionând privitorii prin ținuta lui înțeleaptă, fără nimic sfidător
sau de prisos, semn al cuprinzătoarei educații umane și militare prin care trecuse în patria
lui socialistă, exprimă, poate, o iluzie de mo ment, dar și bucuria neprefăcută a speranței:
copiii aceia puri veneau să elibereze popoarele de sub teroarea întunericului, așternut de
un sfert de veac asupra Europei. Imaginea de jurnal cinematografic avea să se degradeze
însă pe măsură ce trupele înain tau spre vest. Copiii blonzi se pierduseră pe drum și în
locul lor treceau șiruri nesfârșite, mohorâte și, de aproape, se puteau desluși chipuri
mongoloide, înlemnite sub măștile de praf ”.
Din păcate, în noaptea de 5 spre 6 iunie, un atac de aviație devas tează tot, în urma
acestuia manuscrisele Magdei și ale lui Eusebiu Camilar din locuința din Iași risipindu -se.
Din toate frânturile de vise așternute pe hârtie, doamna Gorgos, prietena Magdei, a mai
găsit în grădina casei un caiet cu patru povestiri, pe ca re l-a păstrat.
În septembrie mulțimea sovietică a intrat și în Drăganu în traseul lor spre Vest.
Familia a decis să se întoarcă în casa din București, care, slavă Domnului, nu fusese
atacată. Pe Magda au purtat -o mai întâi în cârcă, apoi cu autovehiculul trimis de tatăl
acesteia de la spitalul din Jimbolia, care, la scurt timp, le -a fost luat prin rechiziție. Se
deplasau pe drumuri mai puțin circulate de teama sovieticilor despre care aflaseră că îi
împușcă pe basarabeni, considerându -i trădători. S-au tâ rguit pentru două care cu boi, unul
pentru obiecte, iar al doilea pentru Eliza, Magda și fetița acesteia, care să le ducă până la

17 calea ferată. Fetele celelalte mergeau pe jos, una dintre ele luminând drumul cu ajutorul
unei lămpi. O ploaie măruntă și rece de toamnă a străbătut prin acoperișul improvizat și a
udat-o pe Magda. În trenul în care au urcat cu mare greutate, scriitoarea s -a așezat lângă
un geam spart, deoarece suferea de dispnee, care îi cauza crize de sufocare. Timpul
petrecut în tren lângă gea mul spart, ploaia și neputința de a i se administra injecțiile cu
strofantină au agravat starea sănătă ții ei, atât de mult că la 11 sau 12 septembrie , din stația
de tramvai până acasă, circa 400 de metri, i-au parcurs în aproape o oră: „ Văzut de
departe, g rupul trebuie să fi părut vesel: fetele râdeau, Magda era aceea care le întreținea
veselia, glumind pe seama ei și a încetinelii cu care se mișcau. Un trecător ar fi putut
crede că se opreau din doi în doi metri, așezându -se când pe o bordură, când pe o tr eaptă,
ca să poată râde mai bine. Așa au trecut de intersecția cu Mecet, apoi de curtea bisericii,
de școală. Ajunseseră acasă ”.
Din spusele Veronicăi Isanos -Luscalu, „Magda căuta să nu ne îngrijoreze și spunea
că stând în pat, căci i se recomandase odihn ă multă și lipsă de efort, ea tot poate face
multă treabă și se apucase să tricoteze ciorapi de lână pentru toți bărbații familiei – și
lucra cu râvnă și se bucura când mai înzestra încă pe un cumnat cu o pereche de ciorapi”4.
Magda slăbise foarte mult, îi rămăseseră ochii mari și sprâncenele ridicate. Acuza dureri
de inimă, avea edeme la mâini și la picioare, dispnee și nu mai putea să stea întinsă, ci
doar așezată în fotoliu. Mai cu seamă nopțile erau crunte, căci nu mai putea să adoarmă.
„Din endocardită reumatismală, boala evoluase în pancardită, toată inima era prinsă, și
cele două învelișuri, și mușchiul cardiac”. Doctorul Dimitriu a vizitat -o de mai multe ori
și la una din vizite le -a anunțat pe surorile ei că nu mai poate să facă nimic. Singurul
reme diu era penicilina, care, deși se distribuia în Statele Unite ale Americii, nu ajunsese în
România.
În dimineața zilei de 16 noiembrie 1944, doctorul Dimitriu a mers să o vadă din
nou. La plecarea acestuia, când i -a spus Magdei „La revedere!”, scriitoarea i-a răspuns
„La revedere, doctore, pe lumea cealaltă”. În ciuda sorții, „era înconjurată de o aură de
umor: făcea parte din fru musețea ei, din farmecul inteli genței”. Pe timpul nopții i s -a făcut
rău, însă doctorul Dimitriu nu a putut ajunge la ea, fiind de gardă la spital. La
recomandarea acestuia, Zeby a mers la farmacie pentru a cumpăra baloane de oxigen, iar
Eliza, Silvia și Veronica au rămas alături de ea. Deodată, Magda spune: „Doamna

4 Isanos -Luscalu, Veronica, Memorii apud Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău,
2016, p. 49

18 Ailoaiei, doamna Ailoaiei, mor!”. Ailoaiei, o doamnă aflată la ei , i-a dat o cruce și a
aprins o lumânare, trecând în spatele ei pentru a nu o vedea. Magda le -a cerut tuturor să
spună „Tatăl nostru” dar nimeni nu a reușit să rostească rugăciunea până la capăt. „Magda
le privea cu ochi mari, plini de chinul prin care tre cea; apoi a făcut o mimică mirată, de
parcă ar fi spus <<A, asta a fost? >> Și pe față i s -a așternut o liniște desăvârșită: calmul pe
care, vie, nu -l avusese niciodată. Era aproape șase dimineața, în ziua de vineri 17
noiembrie 1944 ”. Când a revenit Zeby d e la farmacie, a găsit -o culcată, pe o placă de
marmură și s -a așezat lângă trupul ei. Chiar și în lumina lumânărilor, fața ei părea vie,
umbra genelor ondulându -se pe obraz.
Trupul neînsuflețit al Magdei Isanos a fost înmormântat duminică, pe 19
noiembri e, la Cimitirul „Reînvierea”, în cavoul doamnei Zamfirescu (după aceea va fi
reîngropată în porțiunea dedicată scriitorilor, la Cimitirul Bellu). Pe placa de marmură
sunt inscripționate versurile: „Oamenilor voiam să le las / sufletul meu drept pâne de
popa s,/ drept livadă și cer. / Tuturor acelora care nu mă cer / Și nu mă cunosc, am venit să
le fiu / o candelă pentru mai târziu.” Inscripția funerară este compusă din versurile puțin
modificate ale poeziei Doamne, n -am isprăvit! „Murea așa de tânără pentru a -i trezi pe
ceilalți la realitate”, avea să tragă conclu zia fiica ei, Elisabeta Isanos.

19 Fig. 1 Arborele genealogic al Magdei Isanos
STRĂBUNICII MAGDEI ISANOS

Teofil
Papadopol Ecaterina
Papadopol Ana
Balan Petru
Balan Constantin
Gândea Ecaterina
Gândea
Hrisopia
Papadopol Vasile
Balan Elisaveta
Gândea Iosif Șanta
(Isanos)
Pana inte
Isanos Mihai
Isanos -au șase fiice;
Elisabeta Balan (a cincea fiică)
MAGDA
ISANOS Eusebiu
Camilar
Elisabeta
Isanos

20 1.3.Integrarea scriitoarei în sfera lit eraturii
Magda Isanos începe să scrie versuri pe la treisprezece a ni, chiar din vremea șederii ei
la Chișinău când, într -o noapte, deschide ușa casei unui bețiv, dată fiind locația, căruia îi iese
înainte cu un prespapier în mână.
Tatăl acesteia privește pasiunea de a compune cu o atitudine respingătoare și agitată,
rupându -i sau arzându -i primele caiete de poezii. Rămân, așadar, doar câteva versuri
memorate de surorile scriitoarei, de pildă, câteva strofe dedicate surorii celei mici cu ocazia
aniversării a trei ani „În ochii tăi, / Deschiși, mirați și -ncrezători asupra lumii, / În ochii tăi
miraculos de clari,/ O s ă se-ncuibe vipera minciunii,/ Și -n colțul minuscule i tale guri,/ Atât
de dulce și surâzătoare,/ Se vor săpa cu vremea zbârcituri,/ Mereu mai adân cite, mai amare. //
Azi crezi în basme, însă mâine/ Vei învăța adesea să te -ndoiești/ Și -n lupta ne -ndurată pen tru
pâine,/ Tu vei uita, desigur, să zâmbești ”. Sunt păstrate și câteva poeme scurte cu caracter
satirizant pe care Magda le creează colaborând c u un băiat din vecinătate, care într -un anumit
moment a amintit defectul ei fizic, considerând versurile similare cu posesoarea acestora
„Regret c -am răscolit o răutate / Pe care nici n -o bănuisem în trecut,/ Dar văd din rimele -ți cu
trudă închegate/ Că ver surile -mi << șchioape >> te -au durut…// Citește -ți epigrama încă -o
dată:/ Deși nu ești deloc un Cincinat/ Vei observa că trebuie reparată/ Și -un pic de spirit nu i –
ar fi stricat.// Șchiop fu și Byron, mi se pare,/ Și -avea mai mult talent ca tine,/ De -ar sta
talentul în picioare,/ Ar scrie toți măgarii bine ”.
În 1932, publică pentru prima dată, în revista „Licurici” (an I, nr.2, 28 mai) a Liceului
de Băieți „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chișinău, poeziile Aș vrea un basm și Primăvara .
Tot la Chișinău iese d e sub tipar primul număr al revistei „Viața Basarabiei”, al cărei plan de
activitate sună astfel „…vom căuta să desțelenim păragina trecutului de robia în care a trăit
Basarabia noastră, mai bine de un veac sub stăpânire rusească; …vom căuta să înfățiș ăm
sufletul românesc basara bean în ceața vremurilor apuse ș i în splendoarea luminii românești
de astăzi; să cultivăm legăturile de conviețuire pașnică și rodnică între locuitorii Basarabiei,
fără de deosebire de naționalitate și religie; …. să ținem în c urent pe cititorul de pe
meleagurile basarabene cu literatura noastră românească și cu problemele de cultură
generală”.
În 1933, în aceeași revistă în care a debutat („Licurici, an II, nr. 2, 1 aprilie”), publică
poezia Gelozie . De asemenea, Magda partici pă și are un rol semnificativ la crearea Societății
culturale „Iulia Hasdeu” din preajma Liceului Eparhial de fete din Chișinău. Primește
premiul II la un concurs al Societății „Tinerimea română” de la București la care s -a înscris
cu un eseu având tema „D repturile femeii”. Premiul îi este oferit de profesorul Nae

21 Dumitrescu, președintele Societății, care afirmă „De dumneata sunt convins că am să mai
aud! Ai mari posibilități!”
În anul 1934, îi apare în revista „Viața Basarabiei” (an III, nr. 3, martie) poe zia
Ploaie . Cu prilejul acesta, Magda este integrată în istoria literaturii basarabene.
Publică în revista „Crai nou” (an I, nr.3, 31 martie) poezia Toporași , apoi contribuie la
tipărirea revistei „Ghiocei” din cadrul școlii, la care eleva clasei a VII -a este redactor. Scrie
pentru revista școlii Creionări și câteva prezentări cu referire la revista „Crai nou” (an I, nr.
2, aprilie) și poezia Macii , schița Inseparabilele (nr. 3). Ține o conferință cu tema „Femeia în
literatura noastră” iar în același an îi sunt publicate prozele Despre iubirile mari , Îngerii ,
Magistrata , Studenta , Orașul cu minuni (Domnișoara Vanda) , Omul cu cizme roșii .
În anul 1935, în revista „Viața Basarabiei” (an IV, nr.11 -12, noiembrie -decembrie) îi
apare poezia Rochia .
În 1936, est e prezentată de poetul ieșean Mihai Codreanu în cadrul unei adunări a
„Însemnărilor ieșene” coordonate de Mihail Sadoveanu, drept „o poetă de o mare
sensibilitate și, ceea ce -i mai rar pentru o feme ie, de o reală profunzime”. La scurt timp,
începe să coope reze la această revistă, fiindu -i publicat poemul Dragostea mea . După aceea,
se remarcă prin celebrul său poem Murim…ca mâine , din care profesorul C. I. Parhon
reproduce câteva versuri în fața unui public select din Aula Universității, Magda Isanosos
având o perioadă de faimă literară : „Era confirmarea pe care o aștepta. Ședințele
<<Însemnărilor ieșene>> se țineau în sala <<Rockefeller >> a Institutului de Anatomie, altfel
spus, la Morgă, deoarece profesorul dr. Gr. T. Popa care conduce instituția era și a nimatorul
principal al revistei. Vara, pe căldurile cele mari, se stătea pe niște ziare așternute pe scara
răcoroasă de la intrarea din stânga clădirii. Cercul <<Însemnărilor ieșene>> cuprindea
<<crema>> culturii ieșene, astfel că, după ce numele i -a apă rut în revistă, Magdei au început
să-i parvină primele ecouri ale celebrității”.
În primăvara lui 1937, inima Magdei Isanos înflorea de bucurie, când, luând dejunul
la pensiunea „Menaj”, auzi la masa de alături doi domni care îi apreciau poeziile, nebănui nd
că cea de lângă ei este autoarea.
Publică în continuare în „Viața Basarabiei” și, în paralel, în „Cuget moldovenesc”, „Pagini
basarabene”, creații ca Dorința , Grădinărie , Atavism , Toamna , Caisul , Cuvântul Evei ,
Jucărie etc.
Tot în acest an îi sunt tipă rite aproape în fiecare număr al revistei „Însemnări ieșene” poeziile
Învrăjbire , La marginea cimitirului , Blestem , Lacul , Calul de la birja de noapte , Ultimul
sărut , După scriptură , Logodnă de primăvară , Risipire , Greșeala de tipar , Vis vegetal ,

22 Capricii , Murim , Romanță . În ziarul „Lumea” (23 decembrie) apare poezia Cântarea
păstoriței , „o descoperire prețioasă” a „Însemnărilor ieșene”, Magda Isanos fiind considerată
„un nou talent în ascensiune, poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în vers uri
de o temeritate care depășește feminismul”.
În mai 1938, ziarul „Iașul” îi tipărește operele literare în proză Despre iubirile mari ,
Îngerii , Magistrata , Studenta , dar și prezentări și aprecieri critice despre Enigma Otiliei de
George Călinescu, poves tirea Ivan Turbincă , poemele Temple în flăcări de Victor Măgură.
Scriitoarea basarabeană publică în 1939 în „Jurnalul literar” (an I, nr. 1, 1 ianuarie)
recenzia la Moldovenii de Georgeta Mircea Canciov, la Vulpea de Marz Webb în nr. 2
din 8 ianuarie, la Cartea cu amintiri de Marcu Beza în nr. 17 din 12 februarie și poezia
Dimineață redată în revista literară „Viața Basarabiei” (an VIII, nr. 2-3, februarie -martie). Îi
apar, de asemenea, versurile Poem (Florile și fiecare sens luminos al lumii ), Rugăciun e, Ziua
mea netrăită , Noapte , În cimitir și Amurg .
Tot în anul 1939, pune temeliile „Societății Scriitorilor din Basarabia”, alături de Pan
Halippa, N. Costenco, I. Buzdugan, O. Crușevan -Florescu, B. Istru, T. Nencev, V. Luțcan.
În anul următor, Magda Isanos scrie poeziile Flori adevărate (apărute în „Însemnări
ieșene”, an V, nr. 4 din 1 aprilie), Săracii, Flori (tipărite în „Revista Fundațiilor” la 1 iulie)
și Elegie (2 iulie 1940 ).
Ulterior, este inclusă în personalul redacției ziarului „Avântul” de la Iași, fiind colegă cu
George Ivașcu, Alexandru Piru, Eusebiu Camilar. Fiind bănuită de cenzură, gazeta nu mai
este publicată. În consecință, în anul 1941, decid împreună cu Eusebiu Camilar, aflat acasă
într-un concediu medical, să lanseze un alt ziar, „Voința”, alocându -și toți banii. Primul
număr al ziarului iese de sub tipar pe 2 aprilie. Banii pe care îi dețin nu sunt de ajuns pentru
a se afirma pe piața presei. De altfel, au apărut cu un articol într -un scandal ce a silit
dispariția ziarului. Ajungâ nd la Iași, Eliza s -a speriat, deoarece Magda, însărcinată fiind și
foarte slăbită, dorea să ducă mai departe editarea „Voinței”. Mama o roagă insistent, reușind,
în final, să o convingă pe fiica ei să vină cu ea la București.
În anul 1943, scrie poezii c a Spital , Auz, Poemul femeii care iubea primăvara , Când
cel iubit… , Păsările , Solii cerului , Zeii, Fata bătrână , Bărbatul , Mai sunt câteva veri , care
vor apărea în „Cetatea Moldovei”, „Vremea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Cuget
moldovenesc”. De asemen ea, debutează cu volumul cu titlul Poezii , tipărit la Iași, la Editura
Institutul de Arte Grafice „Brawo”, coordonat de Eusebiu Camilar.
În 1944 apar poeziile Bunavestire , Oglinzi , Oamenii , Toamnă , Duhurile pământului ,
Am văzut și eu oameni plecând , Aștep t anul unu , Doamne, n -am ajuns până la tine , Munții

23 lumii pe inima mea , Ospăț , Aceste mâini în revistele „Vremea”, „Revista Fundațiilor
Regale”, „Victoria”, „Orizont” și „Tribuna poporului”.
În ciuda faptului că starea sănătății ei se agravase, Magda, af lându -se la București, a
copiat poeziile și le -a grupat în scopul lansării unui volum, Imnuri pentru pământ , pe care l -a
dus la Editura Fundațiilor Regale pe 9 ori pe 10 noiembrie. Colaborează cu soțul ei la drama
Focurile . Citea publicații periodice, reda cta articole, fiind convinsă că lumea era avidă de
adevăr și justiție. N-a fost adepta comunismului, ci a urmat niște principii care, din
întâmplare ori nu, se suprapuneau cu cele ale politicii de stânga, în vremurile acelea
antifascis tă și antitotalitară: umanism, libert ate și adevăr .
În anul 1945, la Editura Fundațiilor Regale este publicat volumul postum Cântarea
munților și drama în patru acte Focurile , o dramatizare a romanului Crăișorul de Liviu
Rebreanu.
În anul 1946, la aceeași editură apare volum ul Țara luminii , iar în 1947 Editura Casa
Școalelor editează Poezii , cu prefață de Camil Baltazar.
În anul 1955, la Editura de Stat pentru Literatura și Artă este tipărit volumul Versuri ,
cu o introducere realizată de Veronica Porumbacu.
În anul 1974, la Editura Minerva iese de sub tipar volumul Poezii , o antologie a
poemelor Magdei Isanos. Din postfața acestui volum, semnată de Magda Ursache, sunt de
reținut următoarele: „ În puținii ani care i s -au dat nu vom descoperi evenimente neobișnuite,
spectaculo ase, ci o serie de mici întâmplări destinate să provoace în conștiința autoarei ecouri
extrem de adânci, trecute, în ultimă instanță, în forma patetică a poemelor. În locul biografiei
propriu -zise există poezia, există legenda unei fete care a iubit copaci i, frunzele, bostanii,
culoarea, lumina, cu un anume narcisism, ca și cum ar fi fost ea însăși risipită prin livadă ori
câmpie, luând chipuri dintre cele mai felurite”5.
În anul 1989, la Editura Literatura artistică din Chișinău apare în limba latină volu mul
Confesiuni lirice , îngrijit de Vasile Badiu.
În anul 1996, este publicată ediția bilingvă româno -franceză Poezii /Poésies, traducere
de Elisabeta Isanos.
De asemenea, versurile Magdei Isanos au mai fost traduse în germană, engleză,
maghiară, rusă etc.

5 Ursache, Magda, Postfață la Poezii de Magda Isanos, Editura Minerva, București, 1974, p. 192

24 Capitolul 2: Receptarea critică a operei Magdei Isanos

2.1. Imagine a literară a Magdei Isanos în Basarabia și în România

De-a lungul vieții sale, Magda Isanos a avut parte de două momente de succes literar.
Cel dintâi răsunet al faimei l -a simțit când av ea vârsta de douăzeci de ani, după ce Mihai
Codreanu a recomandat -o în cadrul unei adunări organizate de „Însemnările ieșene” ca pe „o
poetă de o mare sensibilitate” și „de o reală profunzime ”. Avându -l ca îndrumător pe Mihail
Sadoveanu, grupul consacratei reviste cuprindea cei mai de seamă oameni ai Iașiului , iar
consimțământul acestora i -au oferit tinerei Magda o victorie răsunătoare la public. Este drept
că scrierile ei au fost tipărite și până atunci într -una dintre cele mai însemnate reviste
basarabene , „Viața Basarabiei”, dar frecventarea „Însemnărilor ieșene” în anii 1936 -1938 cu
un număr semnificativ de creații, precum și a „Jurnalului literar” în 1939, coordonat de
George Călinescu, i -a dat prilejul de a fi integrată în cercul ti nerilor lecturați și reproduși. În
primăvara lui 1937, luând masa la o pensiune, fu surprinsă să audă la masa de alături o
conversație între doi domni care îi apreciau poeziile. Tot în anul acesta, este chemată la vila
„Sonet” a lui Mihai Codreanu, iar Constantin I. Parhon îi rostește poemul Murim…ca mâine
în fața unei mulțimi ales e din Aula Universității. Merge constant la „Însemnările ieșene”, ia
parte la adunarea de inaugurare a cenaclului „Noua Junime”, fiind motivată să scrie. Într-o
scrisoare trimisă părinților, Magda face următoarele observații cu privire la eveniment: „Eu
am citit o poezie care n -a fost cu totul pe placul lui George Călinescu, totuși i -au plăcut unele
lucruri, m -a invitat data viitoare cu mai multe bucăți”. Având toate indiciile, poeta își
prevedea gloria, din moment ce, numai cu un an în urmă, își convingea mătușa în glumă că
aceea avea posibilitatea de a pătrunde în istoria literaturii române din ba nalul motiv că, în
timp, pe casa ei va exista o placă pe care va fi inscripționat: „Aici a locuit marea poetă
Magda Isanos, la mătușa ei Călinescu Olga”.
Al doilea moment demn de ci nste în cariera scriitoarei a fost în anul 1943 prilejuit de
editarea singurului volum antum Poezii , tipărit la editura „Brawo”, care coordona și revista
„Însemnări ieșene”. Cartea a stimulat interesul unor critici renumiți ca Pompiliu
Constantinescu, Gheorghe Bezviconi, Șerban Cioculescu, Ion Caraion, Virgil Ierunca, care
au publicat recenzii în „Revista Fundațiilor Regale”, „Timpul”, „România tânără”,
„Universul literar” , „Ade vărul literar și artistic”.
Luând în considerație numărul însemnat de cronici la cărțile postume Cântarea
munților din 1945, Țara luminii (Imnuri pentru pământ ) din 1946, Poezii din 1947 și alte

25 câteva, în anii următori, Magda Isanos se bucură de un inte res stăruitor, fapt precizat de
Constantin Ciopraga în prefața volumului Cântarea munților din 1988: „Ea, cea atât de
concret implantată în istoria curentă, trece – postum – într-un timp al mitului (…). În
posteritate poezia Magdei Isano s cunoaște o audi ență remarcabilă, pe măsura celei care a fost
o personalitate de excepție”6. Opera ei este remarcată în mod admirabil de Ion Caraion,
Șerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, Camil Baltazar, George Ivașcu, Alexandru Piru,
Alexandru Jebeleanu, Geo Bogza, Laur ențiu Fulga , Marin Bucur, Ion Rotaru, Victor Felea,
Horia Bădescu etc. Chiar și neîncrezătorul Geo Bogza, scrie despre Magda într -un mod
impresionant: „A scris versuri în care se simte tălăzuirea oceanului când se pregătește
furtuna, versuri uriașe, poate cele mai dintâi versuri uriașe pe care le -a scris o fiică a
poporului nostru”7. De asemenea, criticul Nicolae Manolescu a consemnat în prefața
antologiei Poezia modernă de la G. Bacovia la Emil Botta faptul că Magda Isanos a scris
poezii „excepționale, cu mare influență asupra întregii poezii feminine de după război…”8.
După aproximativ zece ani de la afirmația lui Constantin Ciopraga, Alex Ștefănescu afirmă
că: „Din Magda Isanos rămâne o legendă, din ce în ce mai cețoasă”9. Mărturia că Magda
rămâne o le gendă este publicul pe care îl are și acum, pentru care s -a realizat pagina web
www.isanos.ro , s-a îngrijit revista „Ferestre” și s -a constituit Festivalul Național de
Literatură „ Eusebiu Camilar – Magda Isanos”10.
În Basarabia, crearea imaginii literare a Magdei Isanos este dificilă din cauza situației
existente între anii 1940 și 1989. După cum se știe, atmosfera literară din perioada interbelică
a fost favorabilă pentru susținerea creației poetei. După ce a debutat cu versurile sale în
revistele școlare din Chișinău „Licurici” (1932), „Ghiocei” (1933) și „Crai nou” (1934),
școlărița ajunge să scrie pentru „Viața Basarabiei”, alăturându -se lui Pan Halippa, Șt.
Ciobanu, N. Costenco, T. Inculeț, S. Cujbă, GH. V. Madan, I. Buzdugan, Al. Boldur, A.
Luțcan și Vl. Cavarnali, ceea ce dovedește însemnătatea creațiilor autoarei. Un articol
intitulat „Serata artistică a revistei <<Viața Basarabiei >>” ilustrează faptul că Magda Isanos
a fost apreciată de către colegii ei: „Din iniț iativa revistei s -a organizat la teatrul
<<Orpheum >> o serată literară urmată de bal în ziua de 5 decembrie din anul curent (…) Au
citit din operele sale domnișoara Magda Isanos și domnul Gheorghe V. Madan ”11. De

6 Ciopraga, Constantin, Pre față la Cântarea Munților , Editura Minerva, București, 1988, p. 5, 25
7 Bogza, Geo apud Ciopraga, Constantin, Prefață la Cântarea Munților , Editura Minerva, București, 1988, p. 25
8 Manolescu, Nicolae, Prefață la Poezia modernă de la G.Bacovia la Emil Bo tta, vol.I, Editura pentru Literatură,
București, 1968 apud Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 6
9 Ștefănescu, Alex, La o nouă lectură: Magda Isanos , în România literară , nr.42, 1994 apud Grati, Aliona,
Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 6
10 Acest festival se derulează în fiecare an în satul originar al lui Eusebiu Camilar, Udești, Jud. Suceava.
11 Nr.11 -12, 1935, p. 91 apud Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016 , p. 6

26 asemenea, Nicolae Costenco o consemnează pe lista „Societății Scriitorilor din Basarabia” în
numărul 9 al aceleiași reviste (1936). Desigur că numele scriitoarei este așezat în rând cu
nume remarcabile: Pan Halippa, N. Costenco, I. Buzdugan, O. Crușevan -Florescu, B. Istru,
T. Nencev și V. Luțcan.
Despre primii pași în literatură ai Magdei Isanos, vorbește actorul și scriitorul
Dominte Timonu: „ Cu Magda Isanos am fost colegi de cenaclu. Ședințele cenaclului aveau
loc în fiecare sâmbătă seara în sala de festivități a primăriei și începeau de obicei cu un
referat, în care se ridica o problemă mai spinoasă, ca despre stil, valoarea artistică a unei
opere, sau chiar despre însăși noțiunea de artă. (…) Magda Isanos, fiica unui medic, cam
smolițică, cu ochii mari și vii, tăcută, rece, distantă, părea de o gravă seriozitate. Cei câțiva
tineri de vârsta ei nu -i prea dădeau târcoale, așa cum se întâmplă de obicei de când e lumea
lume, tocmai pentru răceala pe care o afișa. (…) Dacă Magda Isanos a izbutit să se înalțe
până la măiestria literară unde se găseș te astăzi, loc bine definit în lirica românească, desigur
că meritul îi aparține ei în primul rând. Fără îndoială, că o contribuție au constituit -o și
discuțiile purtate pe vremea aceea în cadrul cenaclului de atunci, precum și în paginile
revistelor liter are, mai ales a <<Itinerarului >> de sub direcția lui Iorgu Tudor ”12.
Redactorii de la revistele „Viața Basarabiei”, „Cuget moldovenesc”, „Pagini
Basarabene” o vedeau pe Magda Isanos parte integrantă a fondului spiritual basarabean pe
care ei îl voiau va lorificat și renumit. „Viața Basarabiei” îi tipărește versurile chiar și după ce
scriitoarea se mută la Iași pentru a studia. Este cinstită de către coordonatorii acestei reviste,
care îi publică poezia Dimineață pentru a menține vie imaginea ei.
Printre autorii care nu sunt acceptați de noul regim instalat după alăturarea Basarabiei
la Uniunea Sovietică se numără și Magda Isanos. Pentru noile generații care citesc literatură
moldovenească din partea de est a Prutului, poeta este anonimă. Devine cunoscută abia după
1989, datorită unor studii realizate de V asile Badiu în revistele locale, în care împărtășește
din testamentul Magdei Isanos, descriind -o drept o poetă de o mare sensibilitate, în a cărei
poeziei pulsează fărâme din sufletul Basarabiei. În acel ași an, Editura Literatura Artistică
publică în limba latină volumul de versuri, schițe și cronici denumit „Confesiuni lirice”.
Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi, Veronica Bâtcă și alți critici literari reînvie imaginea
Magdei Isanos, Alexandru Burlacu și A lina Ciobanu o încadrează în antologia „Scriitori de la
viața Basarabiei” și Mihai Cimpoi scrie despre ea în „O istorie deschisă a literaturii române
din Basarabia”. Dacă poezia Magdei Isanos sugerează o amprentă basarabeană sau nu,
rămâne de constatat. Co ncret este că în anul 1938, în studiul Tânăra lirică basarabeană ,

12 Timonu, Dominte, Scara din umbra și lumină , Chișinău, 2008, p. 196-198

27 Laurențiu Fulga o include pe aceasta în elita spiritualității basarabene.
În povestirile sale, fiica scriitoarei afirmă faptul că mama ei a simțit mereu „dorul de
provincia ireversibilă. Ce i plecați evocă mereu atmosfera locului de baștină: un parfum
indescifrabil, o ținută care -i definește ca o hieroglifă. Copil, ghiceam imediat în casa cui
intrasem. Recunoșteam încă din ușă o odaie de basarabeni: câteva obiecte ciudate, nelipsitul
samovar, pe care nicio luptă și niciun pact politic n -au reușit să -l disloce, mirosul de ceai și
plante medicinale, de unde ideea că ierborizau cu toții uscându -se, dar și altceva, greu de
spus, poate o anumită lentoare serioasă, un ritm al vieții zilnice”13. Mihai Cimpoi consid eră
poezia Magdei Isanos impreg nată de un vizionarism social: „de început de secol cu fâlfâiri
agitate de drapele și aprinderi de sfeșnice, cu strigăte de groază și sunete chemătoare la
goarne, cu mâini întin se peste ruini și morminte, cu i ncendieri de zări, cu galopări
tropotitoare și cu suliți ridicate în ceruri, cu oameni porniți după pilda șuvoaielor
revărsate”14.
Integrarea poetei în colecția „Moștenire” a Editurii Știința, ce înglobează scriitori
basarabeni sau cu legături sufletești faț ă de acest loc, demonstrează recunoștința și eforturile
istoricilor, criticilor literari și ale rudelor care au adunat toate articolele și manuscrisele
Magdei Isanos, de folos pentru cultura română.

2.2 Poezia Magdei Isanos în viziunea criticilor literar i

Poezia Magdei Isanos este sentimentală, cu ecouri romantice, respectând tradiția
clasică a epigonilor eminescieni, poeta fiind „acea care se anunță, chiar și pentru o activitate
restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române”15, deosebindu -se prin
disponibilități de mare poetă, după cum declară Constantin Ciopraga. Criticii literari sunt de
părere că este printre „cele mai înzestrate vlăstare”16, manifestând o dragoste infinită pentru
lumină și pentru oameni și captând lectorul prin scrieri v eritabile și prin sensibilitate. Victor
Felea o aseamănă pe Magda Isanos într -un studiu literar cu „un dar de preț și semnificativ în
același timp, ținând seama de calitatea artistică, de profunzimea și noblețea umanistă a
mesajului cuprins în versurile me reu tinerei autoare”17.
Majoritatea specialiștilor au observat faptul că Magda a optat pentru poezia ca
expresie modernă a lirismului. Scriitoarea se împotrivea romantismului cu orientare

13 Isanos, Elisabeta, Cosânzenii , Editura Augusta /Artpress, Timișoara, 2005, p. 160
14 Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia , Edit ura Arc, Chișinău , 1996, p. 128
15 Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei , Editura Timpul, București, 1996, p. 113
16 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editur a Știința, Chișinău, 2016, p. 9
17 Felea, Victor, Dialoguri despre poezie , E.P.L, București, 1965, p. 162

28 personală și se manifestă prin crearea și promovarea unei noi emoții poetice. Pompiliu
Constantinescu afirmă că în cazul ei „lirismul există, (…) în substructură, ca ceva natural.
(…) Un intimism din care irizează nu știu ce nostalgic, versul sugerând mai mult decât spune
în esență”18. Obiceiul de a scrie versuri „de alb um” prin crearea directă, provocatoare,
stârnită de sentimente necumpătate nu o mai atrăgea, poeta dorind un alt mod de a -și exprima
propriile sentimente, idei, frământări, experienț e existențiale și privitoare la dragoste. Față de
colegele ei, autoarea de ținea controlul pasiunilor sugerate, după cum precizează, din nou,
Victor Felea: „ Ceea ce reține – ca o primă impresie – în contactul cu această poezie e aerul
ei de naturalețe, de spontaneitate, țâșnirea directă a versului dintr -o emoție efectivă și dint r-o
experiență de viață autentică; asistăm la o confesiune făcută firesc, fără greutate, fără
artificiu. (…) Pornind întotdeauna de la experiențe și atitudini reale (care constituie baza
oricărei arte), poeta știe să lase versurilor întreaga lor comunica re, întregul lor fluid activ,
însă nu își părăsește nicio clipă atribuțiile directe de ordonator suveran al materialului
inițial ”19.
Într-un articol din revista „Adevărul literar și artistic” (1945), Șerban Cioculescu face
o mențiune asupra talentului lite rar al poetei: „ Magda Isanos nu ne apare, așadar, ca o
cântăreață primitivă, naturală și inspirată, ci ca o artistă înzestrată cu talentul de a -și ascunde
meșteșugul, învederându -și numai <<arderea>>. Era într -adevăr în poezia ei o flacără curată,
întreți nută de mâini experte, c a să nu -și plimbe dezordonată vâ lvătăile. Mai mult decât un
instinct artistic, o conștiință, o călăuză în alegerea cuvintelor, cu o dozare plină de grijă, a
provincialismelor, în frâna pe care știa să o pună jocului de aliterații sa u rime, în evitarea
retoricii, cu toată misiunea socială pe care și -o asumase”20. De asemenea, Dumitriu Micu
confirmă calitățile creatoare înnăscute, datorită cărora autoarea reușește să -și expună
sentimentalismele: „Sinceritatea abordată cu o lirică ostena ție nu e câtuși de puțin o poză;
este o sinceritate de o inefabilă autenticitate, orientată de instinctul artistic”21, iar Horia
Bădescu vorbeșt e despre raportul dintre conștii nță și naturalețe existent în opera Magdei
Isanos: „ La Magda Isanos, pasionalitat ea e o formă complementară a lucidității ce îi
determină modul de a exista și reprezentările, orientând -o spre o poezie de flăcări înalte și
exaltări pluriforme. Un vers ca <<Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe >> punctează
prin familiarul << nu știu >> natura spontană a lirismului, poeta fiind parcă o voce a tuturor
lucrurilor, într -o rostire închegată din simultaneități, unificând iubire și maladie, maternitate

18 Constantinescu, Pompiliu, Magda Isanos. Poezii în „Vremea”, nr. 711, București, 1943
19 Felea, Victor, Dialoguri despre poezie , E.P.L, București, 1965, p. 164
20 Cioculescu, Șerban apud Felea, Victor, Dialoguri despre poezie , E.P.L, București, 1965, p. 16 6
21 Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române , vol.II, Editura Iriana, București, 1995, p. 95

29 și aprehensiune a morții, cotidianul și ritmurile eterne. Efervescența, mobilitatea, gestic ulația
retorică, iluminările nu pot disimula anxietățile, nici răsucirile lăuntrice, spaimele, nostalgiile
acute; însă, s pre deosebire de lirica feminină de până atunci, nu șoaptele, nu suavitățile, nu
resemnarea sunt caracteristice ”22.
Viața Magdei Isanos are o mare influență în creațiile sale. Boala și conștientizarea
venirii morții determină poetă să se destăinuiască prin versuri. Totuși, a limita poezia ei la o
expresie limpede a biografiei, prevestind moartea, presupune a o simplifica. Firește că
scriitoarea a dorit să reflecte experiențele sale persoanele și, prin urmare, destăinuirea a
devenit ficțională, ori, mai bine zis, literară. Vrând să pătrundă dincolo de linia
transcendentului, să cunoască moartea, se ivește un alt tip de sinceritate, diferit de cel întâlnit
la scriitoarele dinaintea ei, poezia ei sugerând o confesiune a existenței, a ființei.
Perceperea sincerității în perspectivă modernă îi oferă prilejul poetei să utilizeze
pronumele personal la persoana întâi, eu, care concentrează în sine și eul empiric, și pe cel
fictiv. În poezia sa există simultan două glasuri care autentifică concomitent mărturisirea:
una a autoarei (auctorială) și alta abisală: Se-aprinde -n oglindă lampă bătrână / cu picior și
bonetă de-atlas / și nu știu, eu povestesc sau ea, fără glas, / amândouă cuprinse -n lumină
(Lampa ). Confuzia dintre eu și ea atrage atenția asupra sincerității individului, reflecată într –
o voce venită din subconștient. Se identifică cu dificultate adevăratul eu existent în poezie.
Glasul poetei co incide cu cea a „povestitorilor răsfățați” și a „oamenilor ciudați, fără chipuri,
fără umbră” (din Poemul femeii care iubea primăvara ). Cuvântul liric confesional se
plurivocalizează, iar imaginile conturează un adevărat spectacol al reprezentărilor.
Mode lul cel mai valoros pentru Magda Isanos este, fără doar și poate, Mihai
Eminescu. Ea reflectă din stilul lui nu doar temele și motivele literare, ci și poeticitatea,
starea de spirit, limbajul. Echilibrul dintre planul teluric și cel cosmic, celest, grădin a
paradisiacă reflectă maniera eminesciană, la care se raportează în mod creator. De la marele
geniu ea învață tehnica racordării versului la sunetele transcendentale, vibrând în ele
cosmosul.
Genul de poezie al Magdei Isanos î i pune în lumină o cultură mi topo(i)etică,
caracteristică marilor creatori de lumi virtuale. Aceasta este izvorâtă din poetica
eminesciană, dar este influențată de mordenii interbelici Macedonski, Bacovia, Arghezi,
Blaga, Ion Barbu. Avându -i drept modele pe marii deschizători de drumu ri ai poeziei și
asimilând tehnica acestora de creare a universurilor poetice, ea întemeiază o lume a sa și o
însuflețește asemenea Marelui Creator . În acest act de creație imaginația constituie un

22 Bădescu, Horia, Magda Isanos, Dicționarul general al literaturii române , București, 2012, p. 676

30 element esenț ial, deoarece permite înțelegerea legăturilor secrete între lucruri, fixează
asemănări și analogii dintre cele mai ciudate. Extraordinare sunt corespondențele dintre
parfum, sunet, emoție: Păsările cu aripi molatece,/ din smârcuri sălbatice,/ au zburat cât au
zburat – / pe spatele lor era cerul culca t – / apoi începură să ciocănească/ tâmpla mea, gata –
n vis să -nflorească./ … S-așezau pe pernele mele,/ pe lampa și -n dantela din perdele,/ și
cântau, umflând gușele,/ c -au început să răsară brândușele (Păsările ). Întotdeauna fiind
receptivă la noi interpr etări, poezia Magdei Isanos prezintă asemănări și asociații variate,
îmbinând spațiile limitate cu cele nelimitate, ilustrând tehnica sinesteziei și creând spații
fabuloase cu ajutorul oglinzii, al visului și -al reveriei.
Scrierile precoce ale lui Lucian Blaga constituie un etalon pentru tânăra poetă,
preocupată intens de a -i îndreptăți pe cei oprimați de soartă. Poeziile ei sunt, uneori, reale
ilustrații încântătoare, manifestări ale ființei, depășind latura expresionistă prin abordarea
într-o nouă perspe ctivă a realului, prin entuziasmul dionisiac, prin stăpânirea titanic ă asupra
timpului și spațiului. Nebunia, sentimentul absolutului, simțirea intensă a miturilor sunt
îmbinate în poezia socială, mesianică și în cea care este stăpânită de mister, moarte, de
lumină, de pământ, de ape, de dragoste. Poezia Magdei Isanos are influențe blagiene, fiindcă
se află întotdeauna sub farmecul tulburător al misterului, sporind sentimentul metafizic al
existenței. Poeta se integrează în grupul artiștilor care sunt ademe niți de exprimarea
arhetipului și sacrului în faptele banale ale vieții. Predominantele ficțiunii: pădurea, codrul,
grădina, parcul, muntele, copacul, oceanul, marea , râul, lacul, câmpia, florile nu sunt
elemente spațiale neutre, ci servesc la inițierea în misterele universului, sunt, de fapt, căi de
acces la sacralitate. De pildă, în poezia Copilăria mea caracterul liric nu rezultă din
descrierea peisajelor copilăriei, ci din sensibilitatea reconstituirii acestora, într -un spațiu
geografic mitic, imaginar al strămoșescului și al echilibrului sufletesc: Cine povestește în
mine, cine/ mi -aduce aminte c -am trăit acolo,/ în țara dintre sobă și genunchii bunicului,/
întâia poveste cu zmei? Universul zmeului ia naștere acolo unde miraculoasele răsărituri și
bicele de aur ale ploii stimulează spiritul într -o deplasare inițiatică individuală spre
fundamentul ființei.
Magda Isanos a scris în timpul vieții și a pregătit pentru publicare texte care
sugerează intens viziunea sa despre viață și poezie. Volumul ei antum Poezii , tipărit în 1943,
dă senzația unei puteri de construcție minuțioase. Niciun vers nu este așternut pe hârtie la
întâmplare. Cartea începe cu o ars poetica , poezia Pomii cei tineri și se închide cu un Epilog .
Poemul care -l precede pe ultimul, Poemul f emeii care iubea primăvara , este, de asemenea, o
ars poetica . În plus, autoarea și -a construit volumul asemenea unei călătorii inițiatice, de

31 cunoaștere, fapt ce evocă modernitatea artistică.
Escapada interioară, dirijată către cercetarea și aflarea unui centru spiritual, a
rădăcinilor ontologice ale eului îi întreține substanța mitopo(i)etică a creațiilor și în celelalte
volume. Un axis mundi , ce stabilește legătura între două lumi, ajung la ea, treptat: grădina,
pădurea, oceanul, lacul, insula, muntele ș i cimitirul . În poemele cu care a debutat, un
centrum mundi în care sufletul găsește tihna și stabilitatea este copilăria. Acestea sporesc un
aer melanc olic după viața patriarhală în sânul familiei, alături de mama, de bunicul cu
povești, între pomii din g rădina de acasă. În calmitatea stabilită se amplifică însă agitația
după lumina curată a dușmănoaselor stele . Visurile și contemplațiile uluitoare, iluziile
optice, jocul de lumini, oglinda, ceața, ondularea firelor de iarbă, foșentul copacilor,
mișcările apelor si altele creează miraculosul: „Înțelegem așadar că abaterile de la modelul
natural, uneori până la suprarealism, exagerarea plăsmuirilor imaginare până la impresia de
halucinare în câteva locuri se întemeiază pe principii bine gândite, totul fiind posibil pe
planul fanteziei rodnice și subsumat unor concepte umanitariste , sănătoase ”23.
Ceea ce îi oferă Magdei Isanos succesul este aderarea la un concept de poeticitate
inovator. Poeta abordează diverse mijloace de expresivitate modernă, parcurgând
componente ale variatelor poeticități într -o modalitate proprie. Originalitatea poeziei ei
rezidă în figurația caracteristică a imaginarului, impusă de stările lirice ale ființei care se află
între problemele existențiale serioase și nevoia unui loc de linișt e, între spaima în fața morții
inevitabile și bucuria asistării la Totalitate prin descompunerea în natură.
Lucrarea lui Charles Baudelaire: „ Fantezia descompune întreaga creațiune și cu
materiale îngrămădite după reguli, ale căror origine nu o putem afl a decât în zona cea mai
profundă a sufletului, creează o lume nouă”24 a influențat puternic modul de structurare a
spațiului în poezia modernă. Un aspect de ordonare spațială similar cu această idee a
modernității alege și Magda Isanos. „ Ochiu -nchis afară, înlăuntru se deșteaptă” (Eminescu,
Mihai, Scrisoarea III ) este decisiv în conturarea teritoriului ei imaginar. Pe retina ochiului
interior realitatea ajunge imagine și reflectă o altă lume. Cu ochii pătrunde într -o lume a
misterelor, ei constituie cheia ș i lacătul unei revelații: Cu ochii mei închiși eu pot vedea/
atâtea lumi cât numai Creatorul,/ cercând azurul tainic cu piciorul,/ în ziua cea dintâi
închipuia (Cu ochii mei… ). Fantezia nu doar redă realitatea, ci o și întemeiază. Prin urmare,
actul fanta zării are caractere comune cu excepționala forță vădită de Dumnezeu în creația
Universului. Imboldul creativ lasă după sine o realitate cu o altă înfățișare, o metalume de o

23 Ursache, Magda, Postfață la Poezii de Magda Isanos, Edi tura Minerva, București, 1974, p. 203
24 Baudelaire, Charles, apud Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne , București, EPLU, 1969, p. 54, apud
Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 12

32 frumusețe splendidă.
Acest fenomen, deși este judecat de oamenii cu gândire logică ca unul simplu,
reliefează gândirea mitică și permite trecerea dincolo de sacru: Când plouă nu se -ntâmplă
nimic. / Oamenii spun: asta vine de sus; streșinile -ngână: pic, pic… / și gâlgâie -n putred
apus. / Totuși am văzut zânile/ cum țineau deasupra capului mâinile/ și dansau în iarba cea
noua,/ bucuroase că plouă (Confesiuni ). În utopia caracterelor ingenue, stăpânite de vise, de
idealuri, care comunică cu orice element al naturii, obiectele cele mai distanțate se alătură, se
potrivesc în sisteme de noi sup rarealități, ca în poezia intitulată Noapte : Ascultam astă –
noapte/ crescând pădurile pline de șoapte,/ cât spațiul nalte,/ aceleași și alte;/ cu crengi
felurit înflorite,/ nu mai știu de unde pornite./ Stufos întunericul se făcea – / și rece –
mprejurul tău , stea … // Unde sunt acum, unde sunt/ Ființe, lucruri tainic împăcate,/ Lângă
pământ ca umbrele culcate,/ Și mirosind a pământ?
Imaginarul poetei ascunde un act de psihanaliză, o cercetare de sine asiduă și
continuă. Adâncirea în sine simbolizează și o afundare în misterele universului, o deplasare
spre fundamentele lumii, către pr ototipurile tuturor lucrurilor. În intimitatea naturii, poeta
simte niște emoții care le depășesc pe cele proprii, cu privire la existența totală, la întreg
cercul omenesc. Conștiința se dilată până când percepe satisfacția sufletească a existenței
absolute: Din adâncuri neștiute nici de mine, cheamă/ sufletul imagine a pe care -a scăldat -o/
și tremură de bucurie și de teamă/ văzând că nicio trăsătură n -a uitat -o (Naufragiu ). Din
nou, pădurea, codrul, grădina, parcul, muntele, copacul, oceanul, marea, râul, lacul, câmpia,
florile nu mai constituie puncte de cunoaștere pentru orientarea în spațiul realității, ci și
corpuri topografice de înfățișare imaginară a suprafeței mitice, fabuloase.
Fiind descompusă, natura este prezentată la Magda Isanos în frânturi de real ce
sugerează, ca în lirica eminesciană, simbolurile naturii veșnice, în forme inteligibile rațiunii.
Poemele autoarei ascund căutarea năucitoare de a găsi lucrurilor p relungire în veșnicie, de a
intra în interiorul lor încărcat de conținut semantic și mister, de unde se poate ajunge în
suprafața cosmosului: Căutam în iarbă și -n mohor/ tainele ascunse tuturor./ Mă uitam în
fântână și -n iaz,/ și -ascultam, – îndelung – sub brazi… (Doamne, n -am isprăvit! ). Poeziile
ilustrează un ritual magic, vrăjitoresc, prin care se poate pătrunde în teritorii tainice dar, în
același timp, știute, încadrate în frumusețea începutului. Contemplațiile fascinante, iluziile
optice readuc dimen siunile desăvârșite ale existenței: Anume deschise, zările/ vesteau
pământurile primăverile./ Drumul fugea purtând călăreții; pomii de aur și -azur ai dimineții/
creșteau ca -n povești,/ acoperind înaltele ferești (Fata ). Numeroasele imagini artistice ce
alternează, cu nesfârșitele lor sensuri, întotdeauna deschise spre îmbogățire, variatele

33 sinestezii și similitudini determină vraja, aducând aminte de începuturile lumii, unde totul
tocmai se zămislește.
Dorința arzătoare de locuri noi provoacă imaginația să creeze permanent. Deschiderea
orizontului este sprijinită de somn, reverie, vis, oglindă unde stăpânirea logicului, a rațiunii
se diminuează. Traversarea de la starea de conștiență, de trezire la somnolență se realizează
în locuri creatoare de șovăieli: f ie că intră în discuție oglinda care propagă razele unei lămpi,
fie că vorbim despre jocul nebunesc al crengilor copacilor, ori despre nesfârșitul dans al
lanurilor de verdeață. Parametrii restrânși ai odăii se zăresc în sticla misterioasă a ferestrei:
Mă simt în camera mea ca pe -o insulă ./ Seara când arde bec ul – amiază egală –/ ies ploșniț e
și gânduri în haine de gală./ Ca un Robinson visez departe orașul. // Fereastra miroasă
frumos și adie,/ dreptunghiulară, ca un drapel pe -o corabie (Insulă ). Același f apt se petrece
atunci când în odaie se ivește o oglindă, o lampă, ceață sau termometrele strălucitoare din
odaia spitalului.
Suprafețele poeziilor Magdei Isanos evidențiază o fază critică a eului separat de
numeroasele contradicții ce parcug permanent fii nța. Harul de a vedea mai mult decât poate
un om obișnuit reprezintă o fântână inepuizabilă de suferințe. Istovită de durere, poeta ar
vrea ca: Fiecare zare să nu aibă -n spatele ei înc -o zare,/ fiecare cuvânt să nu aib -un clopot
mai mult (Oamenii mă uimesc ). Cu toate acestea, nu există cale de mijloc. Femeia care iubea
primăvara va căuta întotdeauna prielnicele clipe în care fiecare lucru va fi prelungit în
umbra de taină (Femeia care iubea primăvara ). Prin forța gândului poeta adună mai multe
etape tempora le, oprește clipa și se bucură de ea cu multă grijă: Simt în mine neliniștitul
vostru suflet, străbuni / de mult putreziți în țărâna străvechii Helade,/ semizei îndrăgostiți de –
adevăr și frumos, iluștri nebuni,/ în fața cărora însăți puterea timpului cade. / …Vă simt
retrăind în sângele meu laolată,/ vă bleste m, sunt mândră de voi și sufăr prea mult
(Străbunii ).
Simțind intens foarte multe experiențe impresionante, ființa se trezește a fi spațiul
unei diversități cuprinzătoare. Existența com plexă, nemărgin ită și universal ă, provenită din
amplificarea la infinit a celei proprii, nimicește conștiința de sine. Pătrunderea în impersonal,
în anonimat este iminentă. Conștiința de sine devinde un refugiu lăuntric, profund, care
depășește limitările personale, ajun gând o conștiință cosmică. Eul liric se topește în diverse
forme ale elementarului , progresiv, descoperind înrudi rea cu ele prin minunea ce le reunește
pe toate: lucrurile blânde și întunecate . Subiectul este mascat într -o serie de forme spațiale și
tempor ale: Cerul pierdut în cețuri îl uitam. / Nu mai eram nici eu decât un ram,/ decât
rădăcină avidă și pace/ de ierburi vâscoase, opace… (Ploaia ). Poeta aduce la cunoștință

34 într-un mod Franciscan comuniunea cu natura cu care se îmbină panteist: Sunt sora ierbi i
tinere de -afară./ Aceleași seve curg într -amândouă,/ și ne -a lăsat aceeași primăvară/ pe
gene suferința, ca o rouă (Variantă ). Aspectele imaginației ei denotă universuri posibile în
care autoarea speră să existe chiar și după moarte.
Ținând seama de pri ncipiile poeticii modern e, Charles Baudelaire susținea: „ Pentru a
pătrunde în sufletul unui poet, trebuie să căutam în opera sa cuvintele ce apar mai frecvent.
Cuvântul ne traduce obsesia”25. În creațiile Magdei Isanos astfel de cuvinte sunt viață și
moart e. Repetarea acestor vocabule este garantată de preferința poetei pentru două teme
esențiale în literatură: „Adecvarea ei la temele majore ale vieții și morții, care formează
aproape în exclusivitate materia cărților poetei, e incontestabilă”26. În această privință,
acordul ideilor criticilor se impune temeinic: „Atmosfera lor (poemelor) generală este o
obsesie a morții și vieții, alternativ, în care, pare -se, este mai puternic, mai viu instictul vital:
și chiar teama de moarte este, în fond, un regret după viață, o chemare spre ea”27 și „ Bucuria
de viață și presimțirea morții rămân motivele fundamentale …”28 ori „Presentimentul morții,
laitmotivul acestui cântec, prin firea lucrurilor este atât de înrădăcinat în mintea poetei, încât
viața întreagă se ordone ază în funcție de el”29.
Moartea a fost întotdeauna tema favorită a poeziei. Mai mult decât atât, după cum afirma
Ana Blandiana, „marea poezie s -a înrudit întotdeauna cu moartea”30. În cazul Magdei Isanos
coborârea în neant descrie expresia sincerității lip site de apărare: Moartea veni atât de
simplu, tăcut. / Mâinile care nu puteau cuprinde -au zăcut/ puse una peste alta, cum sunt
uneori/ anume așezate unelte sau flori (Când cel iubit ). Pentru o tânără aflată în floarea
vârstei, împăcarea cu gândul morții est e neobișnuită. Ieșit de sub tipar la 1 iunie 1937, în
revista „Însemnări ieșene”, poemul Murim…ca mâine este o expresie formidabilă a intuiției,
momentan nedefinită, a sensibilității individului uman.
Teama cauzată de intuirea apariției morții se va acce ntua mai mult în volumele pe
care le -a coordonat chiar autoarea: cel antum, „Poezii”, 1943, și cele două postume:
„Cântarea munților”, 1945 și „Țara luminii”, 1946, pe care, conform unor mărturisiri, poeta
le-a aranjat pentru a le tipări cu puțin timp îna inte să moară. Din spusele fiicei Elisabeta
Isanos, în aceste volume Magda a abandonat profilul poetic plin de farmec al poeziilor de
început: „Interveniseră experiențele recente: izbucnirea războiului, apoi primul puseu al bolii

25 Baudelaire, Charles, apud Fried rich, Hugo, Structura liricii moderne , București, EPLU, 1969, p.43, apud Grati,
Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 14
26 Zaciu, Mircea, Dicționarul scriitorilor români , Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, p. 643
27 Constantinescu, Pompiliu, Scrieri alese , Editura pentru Literatură, București, 1957, p. 299
28 Piru, Alexandru, Istoria literaturii române , Editura Grai și Suflet, București, 1994, p. 186
29 Blandiana, Ana, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie , Editura Ca rtea Românească, București, 1978, p. 123
30 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 14

35 de inimă în 1942. Moartea, o simplă ipoteză în versurile din tinerețea basarabeană și ieșeană,
devenise o teribilă prezență reală”31.
Perceperea morții ca element inseparabil al vieții, fenomen firesc în ordinea lucrurilor
și, în același timp, ca adevăr inadmisibil, care urmează s e aibă loc fără amânare, alcătuiesc
cele două poluri între care pendulează poeta: fericire și neliniște, venerație și disperare,
dorință și spaimă, acceptare și revoltă, combinând patetismul versurilor ei. În situația ei,
lupta dintre contrarii are un răsu net caracteristic: „Nu este totuna să știi că ești muritor sau că
trebuie să mori. Ipoteticul a devenit realitate”32.
Conștientizarea terminării firului vieții stârnește în aceeași măsură suspiciune: (…) și
nu pot crede c -am să mor în curând; / viața mea s ună înalt, fără -ntristare (În diminețile
clare ), neliniște și teamă: Toate stihiile/ zburau împrejurul lor;/ mă temeam, mă temeam să
mor (Cortul singurătății ) ori Mâinile mele grele nu se ridică./ Îngere, m -aș ruga și mi -i frică
(Înger din lumină ), ajunsă câteodată să fie cuprinsă de o stare de nebunie: N-ai să zbori,
suflete, n -ai să zbori / Strigam și hohoteam uneori (Solii pământului ). Poeta dorește să alunge
moartea rugându -se cu disperare: Viață, nu mă părăsi în răsăritul acesta,/ privește fruntea
mea de pe-acum aurie./ Și aerul din cauza viitoarelor fructe/ e rumen și plin (Viață, nu
mă părăsi ), eschivându -se să -i spună morții pe nume: Să nu răspundem visului rău ,/ care
vâslește deasupra noast ră mereu… (Nu vă scuturați, florilor… ), totul unifi cându -se într -un
plânset, o jale continuă a sufletului intimidat de moarte și în incantație ezoterică de chemare
și invocare a spiritelor să o mai lase să se bucure de viață.
Bineînețeles că niciuna dintre implorări către cer nu are răspuns, acest fenomen nu
acceptă abateri de la regulă. Toate organismele vii, oamenii, plantele, iarba, florile, au în
comun un singur lucru: moartea. Omului nu -i rămâne decât să se încânte cu elementul comun
al ierbii: Cea mai frumoasă unealtă e coasa (Ion). Durerea ia sfârși t în fața cerului indiferent,
sufletul se epuizează într -o nostalgică, dar temporară stare de acceptare și solitudine cu care
se mulțumește. George Meniuc se întreabă cu nesfârșită tristețe dacă în fața morții poți fi atât
de calm și stăpânit ca în Miorița , ori ca în poezia eminesciană Mai am un singur dor și ca în
Gorunul blagian: „ Liniște în fața morții? O liniște obosită ca niște aripi de pasăre călătoare,
ca un sfârșit de zi, chinuită și agitată, o liniște voită de un colț de vrajă și pace”33.
Stările a fective se înlănțuiesc, indignarea și spaima se reunesc încet -încet în
înțelegere: Frumoase -s câmpiile vieții, frumoasă primăvara de aur; / ci eu se cuvinte să plec

31 Isanos, Elisabeta, Spre lumina tiparului (Notă asupra ediției) , în Magda Isanos. Opere.Pomii cei tineri , Editura
TipoMoldova, Iași, 20 13, p. 6
32 Bădescu, Horia, Magda Isanos.Drumul spre Eleusis , Editura Albatros, București, 1975, p. 8
33 Meniuc, George, Viziunea morții în „Basarabia”, nr. 3 -4, Chișinău, 1998, p. 26

36 înainte/ de-a-ntomna în pădure. // Se cuvine să plec înainte/ de -a vedea miezul zile i,/
când nu s -au copt perii vărateci/ și grâul nu sună (Frumoase -s câmpiile vieții ), în zâmbet:
Revolta s -a făcut surâs, durează // această plină, fără greș amiază (Amiază ). Moartea ajunge
să fie descrisă ca o stare de fericire deplină, într -un cadru parad isiac: Este la marginea
cimitirului,/ lângă bunic, un loc prea potrivit,/ să -mi uit de toate și să -i țin și lui/ când
noaptea -i lungă, iarna, de urât. // Mi -ar fi -n pământul cald așa de bine/ și trupu -n iarbă
bună mi -aș preface,/ să -l pască vite pripășite și sărace,/ ce -or cere și -o-ndurare pentru mine
(La marginea cimitirului ).
Mistuită de conștientizarea faptului că totul se degradează și dispare, de cruzimea
limitelor existențiale, poeta este cuprinsă de extenuare și se resemnează, însă o tristețe fără
margini țâșnește din toate colțurile aparentei liniști: Nu pot muri ca sălbăticiunile,/ în
resemnare și pace (Poemul femeii care iubea primăvara ). Acceptarea morții este, de fapt,
doar o mască, un rol pe care și -l atribuie ființa omenească pe scena teatrulu i lumesc.
Cercetând caracterul atitudini i în fața morții în cultura română, Andrei Pleșu
sesizează că scriitorii adoptă de obicei o „estetică a melancoliei, când scăldată de luminile
difuze, dulci aproape, ale resemnării, când dizolvându -se într -o tragică gravitate”34. Vrând cu
îndârjire să fie nemuritoare, poeta dorește să descifreze misterele morții, să identifice chipul
strain al acesteia, călcând uneori pe tărâmul zmeului de unde există cale de întoarcere.
Conform opiniei lui Baudelaire, prin artă, dar mai ales prin poezie și prin muzică, sufletul
zărește strălucirea aflată dincolo de moarte. Prin urmare, urmărirea unei frumuseți superioare
și redescoperirea sufletului este similară cu aflarea morții. Datorită imaginației, poeta revine
în prenatal, cu sc opul de a simți, la fel ca în lumea magiei, euforia începuturilor. Spațiul
originar, loc atemporal, este un conținut al inconștientului și în condiții deosebite poate fi
remarcat. Cunoașterea de sine, pătrunderea în substraturile necunoscute prin imaginaru l
poetic oferă o satisfacție profundă.
În cazul poeților simboliști inițierea s -a metamorfozat în pelerinaj, călătorie, voiaj ,
care, la Magda Isanos, sunt posibile în vis, reverie, amintire: stau singură și -mi aduc aminte
de multe (Copilăria mea ) ori Mă s imt în camera mea ca pe -o insulă./ Seara când arde becul
– amiază egală – / ies ploșnițe și gânduri în haina de gală./ Ca un Robinson visez departe
orașul (Insulă ). Prin pelerinaj , eul liric se i ntegrează într -un ținut exotic: Am să -ncep o
călătorie,/ cătr e sud, către sud, cum îți place ție./ Pe frunte -am să -mi pun viorele,/ șopârle -n
loc de salbe ușurele,// sopârle verzi, din verzile păduri,/ vor înălța fierbințile lor guri/ pân’

34 Pleșu, Andrei, Pitoresc și melancolic: O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană , p.98 apud Grati,
Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 16

37 la urechea mea, să -mi dea povețe, / ziua și noaptea drumul să mă -nvețe. // Pădu rile și toate
florile/ vor crește acoperindu -mi pieptul și subțiorile,/ însă eu am să merg mereu – /
deasupra capului c -un curcubeu (Călătorie ). Aceste contemplații fascinante, aduceri -aminte
și gânduri dezolante, fuga și retragerea de bună voie corespund în imaginar gestului de
inițiere în moarte.
Insula care apare de nenumărate ori în poezia Magdei Isanos, simbolizează un loc de
scăpare și de consolare din larma existenței, un paradis, un spațiu – matrice unde sufletul este
cuprins de fericirea supremă, aducând aminte de insula găsită de Euthanasius din Cezara lui
Eminescu: Câte -o insulă desprinsă de continent/ pleca în largul ocean transparent,/ vedeam
grădinile ei suprapuse,/ păsările -n zbor o urmau supuse./…Toate lucrurile … luminau atât
de puternic,/ că niciodată nu se făcea întuneric (Țara luminii ). Insula este prezentată ca un
„tărâm transcendent, participând la realitatea absolută și deosebindu -se ca atare de restul
Creației, stăpânite de legile devenirii și ale morții”35. Acest ținut poate fi pătrun s doar de
anumite persoane, de cele care doresc să cunoască cu toată ființa lor starea de început,
realitatea primordial ă. Pe insulă se poate ajunge doar pe apă, cu ajutorul bărcii și al corabiei :
…erau / Bărci clătinate -n ceasuri de -noptare (Febră ), ori p e cale aeriană, în zbor, în vis, în
amintire . La fel ca în creațiile eminesciene, insula are un propriu loc de refugiu, o peșteră în
care sufletele se odihnesc după moarte. Pe lângă alte accepții, acest simbol o include și pe
cea de lăcaș mortuar.
Analogi ile și corespondențele pentru care optează simboliștii dau șansa creatorilor de
a intra în tărâmuri neașteptate. Pentru Magda Isanos chiar și cimitirul reprezintă o insulă , un
loc de destindere: Este la marginea cimitirului lângă bunic,/ un loc prea potriv it/ să -mi uit
de toate și să -i țin și lui/ când noaptea -i lungă, iarna de urât (La marginea cimitirului ).
Revenirea în pământ, elementul primordial din care a fost făcut omul, înseamnă, pentru un
suflet frământat de neliniștea existențială, odihnă într -un spațiu edenic și însușirea dreptului
la eternitate: Legându -mi ochii prăbușiți și goi/ cu veșnicia, mă voi odihni./ Și puf de
păpădii m -a tămâia,/ nici nu m -oi bucura, nici m -oi mâhni/ că -i neagră țărna de deasupra
mea (La marginea cimitirului ). Verbe le care apar de cele mai multe ori în poemele Magdei
Isanos, dar și adjectivele denotă profunzimea, pătrunderea, adâncirea: a se cufunda, a
pătrunde, adânc, jos etc.
Este știut faptul că „în mitologia greacă Hypnos (Somnul) și Thanatos (Moartea) sunt

35 Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius , Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943, p.
14

38 frați gemeni”36. Aceștia sunt fiii zeiței -mame Natura și îi au ca frați pe Lethe (Uitarea) și
Geras (Bătrânețea). Poeta alege această tehnică la nivel semantic, în cazul poeziei ei moartea
și somnul fiind similare. Somnul sugerează o anulare a trecerii timpului , o ieșire din
devenire, asistare la veșnicie, o stare divină.
Moartea, ca o coborâre în abis, se petrece de regulă în locurile vâscoase, molatice ale
apei, ceții, oglinzii . Acestea au sarcina de a crea o stare de confuzie și de a facilita transferul
eului în lumea cealaltă: În cameră se făcuse iar ceață. / Melcii urcau din verdeață./ La
temeliile râului, jos,/ mirosea ca -n pădure frumos (Solii pământului ).
Existența, înfățiș ată literar este un spital în care pacienții încearcă să găsească leac
pentru moar te. Moartea însă pătrunde neobservată, punând stăpânire asupra pradei: Nimeni
acolo -n moarte nu credea./ Febra venea, dansa și strălucea./ Avea instrumente ciudate -n
care lovea/ și măști pe care le punea și le scotea … O dată numai a pus masca morții/ și -a
stat sfioasă sub arcada porții./ „Bravo! Bravo!” am strigat toți deodată. / Moartea însă era
adevărată (Febră ). Întruchipându -se în același timp în mai multe personaje, fata
tuberculoasă, bătrâna și mama, soldatul, eul liric retrăiește mereu sentimentul ab andonării
vieții fizice și al parcurgerii semnificațiilor sacre ale morții: Spitalul a rămas departe,/ cu
trâmbițe și alămuri sparte./ Pentru unii a sunat judecata, și moartea, întunecata (Epilog ).
Pe fondul unei gândiri simbolice, moartea îmbracă o mulțim e de fețe. Fețele sunt
blajine sau nefaste, luminoase ori întunecate. Moartea poartă mască de zână, de înger negru,
de pasăre, de pajură neagră, de șarpe : Erau zâne batjocoritoare,/ luminoase, nerăbdătoare;/
prin fereastra deschisă intrară,/ cu ramuri în m âini se -nchinară.// Jumătate șopârle,
jumătate fete, le curgea apa din plete/ – și vorbele lor ca un foc risipit/ alergau în orașul
adormit … (Zânele ) sau „Oh, goniți -le”… strigam și, iată, / venea pajura întunecată,/ care
spunea cu voce omenească: „un po m vrea din tine să crească” (Păsările ).
Ținutul colosal și tainic al morții este prezentat ca un spectacol cutremurător,
apocaliptic, înspăimântător: Numai omul, printre toate pășind, / auzea îngerii morții cântând
un colind,/ viermii în sânul rodiilor mari ,/ oștile de omizi și de cari,/ furnicile și muștele
istețe,/ în soarele descompunerii dându -și binețe,/ trena morții foșnind erau ele,/ mantia ei
cu ibiși și asfodele…/ Un nour cuprindea capul meduzei,/ râsul hidos fără petala buzei,/ era
mut și -auzit în toate./ Degetul uscat părea măsura că bate (Îngerii morții ). Veșniciei i se dau
configurații negative ale existenței.
Cunoscătorii învățați în materia simbolisticii au susținut: „ Moartea are mai multe
înțelesuri. Ea eliberează de durere și de grijă, dar nu este un scop în sine, ea deschide calea

36 Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului , Editura Univers, București, 1978, p. 119

39 domniei spiritului vieții celei adevărate: mors ianua vitae (moartea, poartă a vieții )”37.
Totuși această viață este o neostenită creatoare de nesfârșite „forme care apar și dispar, care
se nasc și mor, într -o cont inuă devenire … Din inepuizabila matrice a cosmosului se nasc
milioane de forme, care au același destin, devin, se transformă, se nasc ca să moară. S -ar
putea vorbi de o eternă reîntoarcere a tuturor formelor cosmice, dirijată de un destin care stă
la ba za Creației, Karma”38. În viață totul se petrece ciclic, regulat, u rmărindu -se regulile
precizate: naștere -moarte, luminare -întunecare, primăvară -toamnă: Nouri și soare și
iarăși nouri adânci,/ ca și când pe rând se descopăr frunți gânditoare,/ toate se -ntunecă, se
luminează pe rând (Clipă, desfă -ți aripile ). Omul vine pe lume și moar e cu scopul de a se
reîntoarce în huma din care a fost creat în forme noi, dându -le uitării pe cele vechi: …la
marea judecată. Voi uita/ ce -am fost, și-mprăștia tă-n forme noi/ voi pierde până și –
amintirea ta… (La marginea cimitirului ).
Cu toate c ă este stăpânită de ghearele morții, poezia Magdei Isanos emite, în mod
paradoxal, în esență, o putere de viață covârșitoare: Cred în ea, cred în numele ei (În
dimineți le clare ). Iubind cu patos viața, soarele, lumina, florile, pomii, ea nu le poate
abandona și da uitării. Poeta dorește cu tot dinadinsul să ducă mai departe cântecul vieții în
elanuri solare, susținând viața plantelor și a vietăților mici: Voi scrie despr e acea
necruțătoare / bucurie de -a fi tânăr sub soare; / cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață
(Mă scald în zi ). Această certitudine întreține setea de viață, care se răspândește peste tot.
Arma cea mai puternică și persuasivă de triumf a vieții asupra morții este creația ,
simbolizând ardoarea de eternitate, dorința de a birui efemeritatea: Zburați, cântece, zburați
departe,/ scuturați -mă de pământ și de moarte (Acum cântecul s -a sfârșit… ).
Biografia Magdei Isanos are un rol important asupra creațiil or sale. Este indiscutabil
faptul că perspectivele asupra vieții pot provoca forțe majore în poezie. Evident că
presimțirea morții apropiate stigmatizează versurile autoarei. Deosebit de pătrunzătoare și
fatală este solitutdinea nimicitoare, cauzată de nea cceptarea morții. Atitudinea de luptătoare
pe care i -o atribuie criticii volumelor postume, dar și Marin Bucur în prefața la ediția
coordonată, reprezintă expresia elegantă, eufemistică a dezacordului, tendințele de apărătoare
a norodului sunt chiar o acuz are împotriva aceste justiții abstracte. Însă poeta reușește să se
înalțe mult mai sus decât frământările interioare, fiind răspunzătoare de cântarea orfică a
vieții universale: Trebuie să preamăresc ceva și să mor. / Slavă pământului plin de
morminte…/ T rebuie să scriu, cu puține cuvinte,/ de țarini și oamenii lor (Cine va cânta ). În

37 Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri , vol.II, Editura Artemis, București, 1994, p. 316
apud Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 18
38Eliade, Mi rcea, Aspecte ale mitului , Editura Univers, București, 1978, p. 69

40 loc să exprime durere ori să fie un jurnal clinic, poezia ei arată dragoste, bucurie, venerație.
Simțindu -și aproape sfârșitul, Magda Isanos își varsă focul aducând laude deo sebite muncii,
omului simplu și vieții.
Moartea este percepută ca o trecere într -o altă lume, autoarea manifestând interes față
de aspectele ei vegetale după moarte. Așadar, poezia ei este picturală , ilustrând tablouri
naturistice reale, învăluite în lumi ni și umbre fantastice: „Observând marele spectacol al
naturii, autoarea vrea să ne spună, narativ vorbind, că în lume se produc o mulțime de
minuni: plouă, răsare soarele, crește iarba, de fapt întâmplări obișnuite. În ceea ce o privește,
ar dori să capet e una din ipostazele pe care le înfățișează în versuri, cu alte cuvinte să -și
asigure un mod de existență și după ce își pierde făptura umană”39. Bucuria naturii este
creionată în mare parte dintre poeziile postume ale Magdei Isanos. Senzația contopirii cu
lucrurile înconjurătoare, criza consimilitudinii, plasarea melancoliei într -un timp etern sunt
trăsăturile fundamentale ale poeziei ei. Moartea nu se mai simte atât de puternic în cazul
celui care știe să se camufleze în toate elementele naturii, însă până în punctul acesta omul
trebuie să parcurgă un drum greoi, fiind urmărit pretutindeni de două planuri. În consecință,
devine plauzibilă seria de disonanțe și contradicții, raportul viață -moarte, teluric -cosmic,
clipă -veșnicie, lumină -întuneric, individ -omenire, real -imaginar, răscoală -acceptare,
apolinic -dionisiac și soluționarea lor prin înglobarea în frumusețea cosmică. Variatele
sensuri ale cheii viață -moarte sunt denaturate, fasonate, amplificate, dezvoltate de context.
Ținând seama de diferit ele mituri și simboluri ale diverselor culturi, poeta se obișnuiește cu
moartea, în modul acesta dorind să o îndepărteze sau măcar să o amâne.
Poeta învață a muri grație grădinii, livezii, pădurii, codrului, parcului , care sugerează
tendența sufletului d e a se integra în armonia pădurii și în grădinile edenice. Vrând să -și
înfru musețeze moartea inevitabilă, ea oferă spațiului transcendent confortul locurilor
familiale. Relația dintre eu și lumea -grădină constituie în lirica Magdei Isanos un tipar
ontologi c asemănător celui Eminescu -Blaga.
Grădina este un locus amoenus (loc de desfătare ) în opinia lui Ernest Robert
Curtius40, un paradis celest unde ajunge sufletul după moarte. Lumea trăiește într -o continuă
primăvară și se bucură de pomi fructiferi, arbori seculari, plante luxuriante, flori parfumate și
ape magnifice. Grădina cerească este casa sacrului și orice lucru are caracter sfânt: Era plină
grădina. / Cu fiecare zeu crește lumina (Zeii). Aici conviețuiesc și zeii, și centaurii, zânele,
vrăjitoarele.

39 Ursache, Magda, Postfață la Poezii de Magda Isanos, Editura M inerva, București, 1974, p. 194
40 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 20

41 În imaginația poetei, paradisul divin este construit în mod rustic: Aș cânta liniștea din
ograda mea./ Seara – când crește în cireș o stea – / mă mai uit o dată la curechi și bostani,/
că sunt plugar de -atât amar de ani (Ion). E de la sine înțeles fiindc ă după trecerea în neființă
ea își dorește să revină în grădina de lângă casă: … mai pe -nnoptate am să mă scol,/ să dau
livezii, stupilor ocol,/ să mângâi lemnul ușilor de -acasă/ și păpușoii galbeni pe mătasă
(Întoarcere ).
Pădurea apare ca un altar în stare naturală: Primăvara -n pădure văzui/ cum trecea
Dumnezeu cu cetele lui,/ și -aprinde în fiecare mugur un fir/ de lumină ca un safir. /… Apoi
fiecare lucru părea/ plin de rouă și sărutat de stea (În pădure ). Poeta îi conferă semnificația
eminesciană de natură primordială, ce oferă omului intensitatea maximă. În mijlocul pădurii
omul se refugiază și poate visa, se poate vindeca de durerea provocată de timpul actual. Aici
ea își ridică cortul singurătății: În pădure mi -am așezat/ cortul singurătății și -am ascult at/
cântând urieșii culmii – / stejarii și ulmii (Cortul singurătății ).
Pe lângă faptul că este un spațiu al împlinirii, al fericirii supreme, pădurea, grație
simbolurilor pe care le deține, îi permite privitorului să pășească în lumea miraculoasă a
timpul ui mitic. Pentru cine știe să asculte, tăcerea copacilor înseamnă un cântec al orginilor:
Ascultam astă -noapte/ crescând pădur ile pline de șoapte,/ cât spațiu l nalte,/ aceleași și alte;/
cu crengi felurit înflorite,/ nu mai știu de unde pornite./ Stufos în tunericul se făcea/ și rece –
mprejurul tău stea… (Noapte ). Dimensiunea copacilor, întunericul nepătruns, temperatura
scăzută conferă spațiului o enigmă și tămăduire: O, răcoroasă taină care -adie în jurul
vostru, arbori seculari (Pâlc de stejari ), fiindcă su nt plămădite din cel dintâi lut – / al lumii,
în ere uitate, fierbinți (În asfințit ). Locul pădurii este completat de munte . Împreună cu
stejarii și ulmii, muntele constituie un punct de înălțare spre orizontul ceresc. Amplasat
arhetipal în centrul pădurii , lacul are rolul fântânii din mijlocul grădinii edenice: În inima
pădurilor bătrâne,/ spun basmele c -ar fi un mândru lac (Lacul ).
Imaginea momentului iniț ial va fi colorat la Magda Isanos cu o pensulă îmbibată în
albastrul opac al apelor și în verdele păd urii: verde ca un codru lichid,/ s -auzeau cerurile
cum se-nchid, se deschid (Ții minte -ntâia ploaie? ). Pădurea este și o colosală sursă de viață.
Verdele acvatic facilitează zămislirea a noi și noi vieți. Orice moarte va determina un nou
început, o viață , pădurea aflându -se în ipostaza unei mame. Razele fertilizatoare ale soarelui
reliefează arborii și pomii de aur și -azur ai dimineții (Fata ). Creanga de aur reprezintă
imaginea arhetipală a regenerării și eternității: Creanga belșugului necontenit/ scutur ată de
noi, rodească (Logodnă ). Nu din întâmplare fructele , roadele anotimpului văratic, gutuile,
perele, grâul, au culoare galbenă.

42 Asociațiile între diverse senzații se produc perfect atunci când sunt sugerate stări
inexprimabile: Căzând din nori,/ ploi le capătă crengi și flori (Auz). Dansul uluitor al
crengilor verzi, reflexiile lor cromatice și sonore produc o impresie deosebită și creează un
mediu oniric din care cresc poeme, ființe ireale (Ploaia ). Întunericul, misteriosul,
neobișnuitul provoacă în conștiința poetică o imaginație prolifică. Din substratul
incoștientului iau naștere noi organizări și măsuri spațiale: Însă crengi noaptea -n cer se
desfac.// Apoi deodată zările -nfloresc/ și clopote mari, clopote s -aud,/ departe -n cerul vessel
și rotund/ hulubii albi și roșii se rotesc (Primăvara ).
Pădurile Magdei Isanos au parte de o varietate de arbori. În ele cresc goruni și fagi și
alte dârze neamuri,/ iar mai în fund mestecenii subțiri (Anotimpuri ). Înzestrați cu har
dumnezeiesc, copacii au dimensiun i uriașe: cât spațiul nalte (Noapte ). Sunt înrădăcinați
adânc în pământ, crengile stufoase îmbrățișează cerul, fapt ce permite legătura între cele trei
niveluri ale cosmosului. Pomii își clatină ramurile încât: Nici noaptea -n pădure nu se făcea
tăcere (Anotimpuri ). Pletoasele oști și steaguri însângerate (Anotimpuri ), pâlcurile de
stejari, pletoșii oșteni (Pâlc de stejari ) comunică spațiului teluric graiul sacru. În sens invers,
prin intermediul arborilor se transmit către cer aspirațiile oamenilor.
Parcul este în cazul Magdei Isanos un derivat al pădurii, respectiv al grădinii.
Aflându -se la distanță de agitația citadină, parcul este un loc de meditare, de însingurare, de
recăpătare a bunei dispoziții, de reîntregire sufletească.
Un alt ochi cu care se mai poate vedea celălalt tărâm este oglinda . Obiectul întâlnit la
pasionații de magie, acesta nu putea fi absent în poezia unei poete aflată sub misterul magiei
și al vrăjitoriei. Oglinda lui Eminescu, privită ca spațiu de redescoperire a esențelor, de
reînvi ere a sămânței lumii, continua să aibă semnificații în poezia Magdei Isanos. În plus,
lumea ei poetică se clădește din foarte multe oglinzi, care se reflect ă unele în altele.
Oglinda preface realitatea în ilustrații ale veșniciei: Oglinzi în care totul mu lt mai
frumos se -așterne: / Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne (Charles Baudelaire,
Florile răului ). Ele îi conferă poetei descoperirea frumuseții primordial e a lumii. Lumea
privită în oglindă este similară cu cerul platonician, loc al frumos ului absolut: Vreau să
descopăr lumea, niciodată/ n -am crezut, cum spun poeții, că -i frumoasă./ Însă astăzi cu
lumina pieptănată, dimineața mi -a intrat în casă. /… Cu picioare goale ea pășea,/ în oglindă
răsuna cristalul,/ dimineața strămutase balul/ fetel or – lumini în casa mea (Dimineața ).
Jocul luminilor oglinzilor are un efect vădit, iar versurile sunt o oglindă ce reflectă
intensitatea receptivității și a coparticipării la actul creator estetic.
Prin oglindă lumea este refractată și multiplicată, dete rminând apariția mai multor

43 imagini, dând senzația de eternitate, de infinit: Oglinda -ncet răsună și s -aprinde/ și -n fundul
ei pădurile -nverzesc (Multe chipuri ). Oglinzile ajung depozite bogate cu amintiri, încă de la
începuturile lumii: Nu mi -ar părea nic idecum ciudat/ să iasă din oglinzi un cavaler, un
pirat,/ și să -nceapă a -și povesti toată viața,/ înecându -se-n apele lor dimineața (Oglinzi ).
Imaginea celui care apare în oglindă nu mai poate fi proprie, și nici reală. Oglinda nu
are sarcina de a reflecta , ca în cazul poeților simboliști doar obsesiile individuale, ci prin eul
poetic care devine impersonal, încep să comunice și alte glasuri: S-aprinde-n oglindă lampa
bătrână/ cu picior și bonetă de -atlas -/ și nu știu, eu povestesc, sau ea fără glas,/ amândouă
cuprinse -n lumină (Lampa ). Există două voci, cea auctorială și cea a lămpii bătrâne , a
luminii veșnice, care se suprapun până devin una singură. Astfel, în ogli ndă individualul se
dizolvă în cosmic.Oglinda nu mai constituie ima ginea unui singur om, ci arată ființa umană
în totalitate de la începuturile lumii. Este o tehnică blagiană, al cărei reprezentant s -a declara t
împotriva individualismului simbolist. Oglind a semnifică, așadar, memoria subconștientă.
În oglindă subconștientul apare în mai multe forme ale morții. Aici eul poetic meditează
asupra mai multor stări: Candelă întârziată,/ te -am aprins târziu, anum e,/ să clipești doar
pentru min e./ Tu clipești în ce ea lume (Între oglinzi ). Fețele care apar sunt arhaice: Mai
multe chipuri s -ascund în oglinzi,/ obraji și mâini ca nuferii deschise,/ străbat la suprafața
multor vise/ străbunii mei cucernici și plăpânzi (Multe chipuri ). Pe fondul luminos al
oglinzilor fii nțele umane trec în cortegii orientate spre seară. Oglinda semnifică momentul de
scurtă durată și înșiruirea formelor, întotdeauna altele. Teama devenirii stârnește ființa
umană până în ultimul punct: De oglinzi mă tem și acum./ Este înlăuntrul lor ca un fum,/
care noaptea se -ntinde -n odaie,/ mai ales când e luna -n văpaie./ Se deschide -n oglindă o
poartă/ spre nu știu ce lume moartă41. Conștientizarea apariției morții cauzează suferință,
angoasă, creionată într -un spectacol uluitor al imaginației: …duhuri f ără pace, văpăi ,/ jucau
peste tot în odăi. // Hohoteau, se -ascundeau în oglinzi./ Atunci te rugam să aprinzi/ și pentru
mine -o stea, o lumină./ Statornică, pământească nădejd e, vină! // Dar nu venea.O umbră
prin unghere/ se furișa c -un pas tăcut, și lângă/ picioarele patului meu aștepta, nătângă, /
sufletul veș ted să mi -l poată cere (La-nceput, prin ferestre deschise ).
Ființa umană este desprinsă de nenumăratele împrejurări ale sale care o înspăimântă.
Criza este iminentă: Foarte mulți oameni se -neacă -n ogl inzi,/ femei palide, prunci suferinzi/
se apleacă -așa și se privesc spre sea ră -/ puterea lor îi soarbe și -i omoară…/ Însă noi, când
intră -n odaie/ luna cuprinsă -n veștedă văpaie,/ acoperim ciudatele oglinzi:/ suntem poeți și
suntem suferinzi (Oglinzi ). În sticlă se oglindesc chipuri de zâne, de îngeri, de doamne și

41 Grati, Alio na, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 22

44 domni, dar și chipul Maicii Domnului și al lui Iisus Hristos. Toate, laolaltă, formează un real
proces de naștere a lumii arhetipale: Vă simt retrăind în sângele meu laolaltă,/ vă blestem,
sunt mândră de voi și sufăr prea mult -/ moștenirea ce mi -ați lăsat -o e grea și -i bogată/
străbuni putreziți în țărâna Heladei, demult (Străbunii ).
Prin intermediul oglinzii individu l reușește să revină la originile sale și la
spiritualitate.
De asemenea, pent ru Magda Isanos apa este un alt simbol primordial, o materie
primă, favorabilă în clădirea peisajelor. Oceanul, marea, lacul, fântâna, râul, ploaia, roua nu
sunt elemente banale ale naturii, ci fiecare dintre ele ascunde o semnificație. Apa repre zintă
viața, centrul de regenerescență, modalitatea de purificare. Întreaga poeziei a poetei este
construită pe baza armoniei dintre lichide. Sute de fire curgătoare, văzute și nevăzute se
amestecă și acoperă universul creației. În teritoriul acvatic colosal, poeta crede că va reuși să
învingă starea de spleen și să -și găsească liniștea sufletească.
Apa a impulsionat dintotdeauna imaginația romanticilor. De la poeții lakiști, Goethe, Novalis
și până la Baudelaire apa a dobândit numeroase semnificații. Din perspectiv a lui Novalis,
doar poeții ar trebui să fie interesați de lichide, fiindcă doar ei pot sesiza și evoca prin limbaj
sacrul pe care îl dețin acestea. Mihai Eminescu, „marele poet al acvaticului”42, după cum l -a
numit Constantin Ciopraga, îi împărtășește opini a poetului german. Apa este de o primă
importanță și în poezia poeților moderni, iar despre nesfârșita semnificație a apelor la
Thomas Stearns Eliot, Federico Garcia Lorca, Giuseppe Ungaretti, Juan Ramon Jimenez,
Gottfried Benn, George Bacovia, Lucian Blag a se poate scrie la infinit. Versuri ca Vijelioase
flori, din pământ aburind, / Ca niște strigăte cresc, saltă zâmbind / … Însă-n mijlocul lor,
bolnav de vis, / ochiul lui Dumnezeu șade deschis … (Flori ) atestă un vizionarism fluent și o
înregistrează pe Ma gda Isanos în clasa marilor poeți ai fluidelor.
Apa constituie materia pluriformă și reacționează la melancoliile simpatetice.
Sufletul, asemenea apei, are fluxuri și refluxuri, suișuri și coborâșuri. În plus, sufletul are
stare lichidă: Ca cerul peste a pe mă aplec / peste sufletul meu singur și trudit, / lumini și
umbre ca -n oglindă trec/ și toate doar de tine -au povestit. // Basmul dragostei noastre nu l -a
uitat/ apa cea stătătoare a inimii mele, / cum nu uită lacul nuferi c -a purtat,/ sau, în zori, că
noap tea oglindise stele (Naufragiu ). Apa este lichidul ce îmbină echilibrat magia divină,
lumina, candoarea, așadar frumusețea la care aspiră eul poetic.
Pe de altă parte, simbolistica apei concordă cu semnificațiile nemărginitului cosmic:
oceanul transparent , mările ce se clatină în depărtare, lacul adormit provin dintr -o geografie a

42 Idem , p.23

45 transcendentului. Apa este principiul cosmogonic primordial, fundamentul lumii: … Poate -n
fund,/ unde ceru -ntâlnește câmpiile;/ poate la temeliile/ lacului, unde stele s -ascund, / să se
deștepte un zeu… (Urcați ca fumul, imnuri liniștite ) sau La temeliile râului, jos,/ mirosea ca –
n pădure frumos (Solii pământului ). Aidoma imaginilor lacustre ale lui Eminescu, apele
acestea au suprimat mișcarea și sunt imaginea bolții cerești. Imobi litatea lor simbolizează
lipsa trecerii timpului și devenirii, adică moartea timpului. Ele sunt apele neînceputului,
nimicul de dinaintea lumii.
În sfera imaginarului poetei, apa este însăși moartea: Și-n moarte vei intra mai târ ziu,/
ca-ntr-o apă / răcor itoare (Poemul femeii care iubea primăvara ). Teritoriul morții este un
tărâm nordic înghețat: Plantațiile albastre ale cerului / cine le va cosi lângă țările gerului?
(Fragment ). Piatra este, de asemenea, o apă înghețată, având în vedere că este alcătuită d in
sticle prețioase, care răspândesc lumină. În interiorul ei Aurul spunea vorbe viclene: / << Sunt
ascuns și totuși lucesc >>/ <<Sunt marmoră din care templele cresc. >> / <<Sunt piatră
prețioasă, safirul. >>/ << Sângele mi -i ca trandafirul >> (Zeii). Ca o prime jdie, apa -gheață
apare și în carnea fructului: În fructe, dimineață -am văzut/ luciul morții, zâmbetul ei temut
(Nicio frunză nu se clatină sus… ).
Apele refractare topesc imaginea realității. Jocurile luminilor creează starea de
confuzie, îndoială, amint ind de haosul începuturilor: Ca ochii obosiți de vis, așa / se
desfăceau astralele pleoape, / și tulbure ca -n fundul unei ape,/ cocorii nopții, ultimii, treceau
(Cerul acela ). Datorită caracteristicilor ei de a făuri senzații de lunecare văluroase, apa
însoț ește voiajurile imaginare. Aducerile -aminte, contemplațiile, visele se realizează în spații
acvatice: cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi -/ stau singură și -mi aduc aminte de
multe (Copilăria mea ). Spațiul în care se visează, este acoperit de ceață, instalându -se
atmosfera potrivită pentru trecătorul pornit în călătoria inițiatică: În cameră se făcuse iar
ceață (Solii pământului ).
Gândurile asemenea unor corăbii plutesc în spațiile apei: Vin amintirile către inima
mea/ ca navele care se reîntorc de d eparte,/ și pe covert, dulce povară și grea,/ ele -mi aduc
bucuriile dragostei moarte (Ca niște pași ). Toposul călătoriei pe apă asociat cu visul tentant
apare în mai multe poezii de -ale Magdei Isanos. După modelul clasi cilor latini, creația unei
opere este asemănată cu o călătorie pe mare. A scrie poezie înseamnă a ridica pânzele, a
porni în larg: Visul e -aproape ,/ fă-i numai semn,/ călător pe pământ și pe ape,/ în corăbii și
cară de lemn … (Visul e -aproape… ) sau prin schimb semantic: Se clatină -n min e cata rguri /
și doruri de larguri, / de lanuri cu spicul de spumă,/ cu sarea deasupra drept brumă
(Romanță ). Fereastra, prin care se poate zări nesfârșita mare, este ca o invitație la frumos:

46 Fereastra miroasă frumos și adie,/ dreptunghiulară ca un drapel pe -o co rabie (Insulă ). O
apă-tentație, o vrajă se ivește până și în pavajul urban: Se-ntinde caldarâmul ca o apă,/
ademenind molatecă piciorul (Rătăcind cu luna ).
La sfârșitul călătoriei se găsește un imens paradis acvatic. În poezia Lacul , Magda
Isanos destăinui e într -un mod fantastic tabloul splendid al morții. Se prezintă un teritoriu
format prin sedimentare sub acțiunea apei, unde din ondulările apei apar personajele de
basm. Jocul luminilor, elementele galvanice, dansul verdețurilor aduc aminte de imaginea
gerului pe suprafața umedă a ferestrelor. Inițial, totul se află în stare latent ă și nu există un
spațiu mai propice pentru evoluție. În momentele meditării geamului înghețat, imaginația nu
are impedimente, creația nu are margini. Orice aspirație se poate re aliza, deoarece nu mai
există coordonatele impunătoare ale timpului și ale spațiului din odaie. Peisajele
impresionează puternic prin albul lor neatins, reflectat de lumini amețitoare, care pe furiș pot
lua culorile și formele mușchilor catifelați , ale ierburilor mătăsoase , ale căprioarelor
însetate , ale lampioanelor de pitici etc. Miracolul divinității se răspândește peste tot, tentând
sigur sufletul hoinar și sătul de limitele cotidianului.
Acest paradis este condus de zâne . Fantasme neptunice, zânele au însușirile apei.
Cântecele lor năucitoare aduc călătorii în lumea viselor, asemenea sirenelor antice sau a
ielelor. Transpunerea în tărâmul morții este aidoma unui somn: Orbiți de verdele -atâtor
câmpii,/ de cântec de mierlă și ciocârlii,/ ne ducem în peșt eră să dormim;/ și când se
întâmpla să murim,/ eram zidiți acolo, uitați (Țara luminii ). Inițierea în secret are putere
eliberatoare, moartea este o reîntoarcere și o asociere cu apa -origine: Ești tainica -mi putere
și mândrie,/ de când te știu mi -i cerul m ai aproape / și nu mai pot durerile să vie, / să-mi
tulbure -ale sufletului ape (Daruri ).
Călătoriile maritime se finalizează cu un naufragiu , sentiment de retragere, de
solitudine, resimțit însă cu o mare satisfacție orgolioasă, starea de spirit favorită a poeților
simboliști: Amintirile ca algele și mâlul mă cuprind, / și iată -mă împotmolită, tristă barcă,/
fără catargul voinței și cârmă de gând./ Cine către țărmuri are s -o întoarcă? (Naufragiu ).
Imaginea mării provoacă stări interioare de neliniște. Din in teriorul sufletului se naște o
melancolie.
Apa este o sursă de viață și de tinerețe. Efectul ei este regenerator iar a te afunda în ea
înseamnă a prinde vigoare: Intrând în apa albastră,/ întinereai sub șal (Mama ). Astfel, apa
devine verde, culoarea vital ității și a expansivității: Ții minte -ntâia ploaie cum cădea,/ cu
fulgere, cu stele lungi în ea? Arborii stăteau drept, intonând/ imnul vieții și zarea foșnind, //
verde ca un codru lichid,/ s -auzeau cerurile cum se -nchid, se deschid.// Și noi stăteam ca

47 pomii în picioare./ << Nimic nu moare, mi -a șoptit, nimic nu moare … >> (Ții minte -ntâia
ploaie? ). Apa este substanța revigorantă, lichidul indispensabil vieții: Și ca un arbor tânăr să
mă-mbuib/ de seva nouă, care curge -n toate / plantele… (Primăvară ). Deficitul apei-sevă are
ca efect risipirea, regretul, diminuarea sentimentelor, într -un cuvânt moartea: S-a scurs din
inima mea tinerețea ca vinul / dintr -un vas prea plin, care s -a revărsat, / … De când s -a dus,/
sunt ca o creangă veștedă,/ (…) și lumea nicio bucurie nu -mi mai dă/ inimii mele, goală și
putredă ciutură (Risipire ). Semnificația apei este valorificată și în alte conținuturi.
Amintirile provin din călătoria în sfera verdelui lichid. Alunecarea în substanța vâscoasă și
impersonală stimulează împăca rea: Nu mai eram nici eu decât un ram, / …de ierburi
vâscoase, opace… (Ploaia ). Apele râurilor vijelioase sugerează existența umană.
A pleca în largul oceanului înseamnă a te întoarce la origini și a te încărca pozitiv
pentru a putea face față lumii coti diene. Eul liric se întoarce la începuturi, de unde se naște
din nou, aidoma creștinului în apa botezului.
Folosirea obsesivă a simbolului apei reprezintă o mărturie a feminității universului
poetic al Magdei Isanos. Gândirea modernă preferă examinarea su bterană, sinestezică, unde
femeia se asociază cu apa. Nu întâmplător femeia este comparată cu apa, căci apa este mama
a tot ceea ce există, originea vieții.
Valorificarea feminității, apa cu trăsături delicate și materne are în poezia Magdei
Isanos răsune te din opera romanticilor germani. Femeile ei indică mumele acvatice -tiparele
eterne și misterioase ale lucrurilor , către care merge eroul goethian ( Faust ) pentru a
reîntoarce umbra Elenei43. Ființele neptunice, diafane, cu părul desfăcut, zânele visează
cețosul anotimp și căderea nopții. Originea lor este acvatică: și când din ape se născură ele, /
a lacului năluci și albe iele (Primăvara ). Câteodată o zână a izvoarelor se zărește în păpuriș ,
cu părul verde, rochii verzi (Zâna ). Altădată cele mai frumoase ie le și zâne apar din ape
stătătoare și din umbroase izvoare .
Zânele, ființe halucinante, nu apar oricui, ci doar acelora care pot percepe
perfecțiunea: apărea -n pajiște sau lângă bălți,/ o zână pe care -o văzusem și -n alte dăți. /
Numai picături de apă, văpă i,/de fosfor era frumusețea -i dintăi (Ploaia ). Zânele -nimfe,
divinități vegetal -umede și somnolente atacă oamenii obosiți de existență. Printre șiroaiele
ploii, zânele dansează mlădios și ademenitor jocul care anunță moartea: Totuși am văzut
zânile/ Cum ți neau deasupra capului mâinile/ și dansau în iarba cea nouă,/ bucuroase că
plouă (Confesiuni ). Cântecele lor acționează asemenea substanțelor toxice care -i anesteziază
pe cei ce privesc către moarte: Limpede glas aveau, verde cunună,/ și -mbrăcate -n lumină d e

43 Idem , p.26

48 lună,/ povesteau despre moartea -mpăcată (Duhurile pământului ). Ele atrag spiritu l în dansul
înfiorător al morții până la epuizare, asemenea sirenelor antice.
Magda Isanos studia ză mitul Ofeliei lunatice moarte pe apă , transformându -l în
basmul popular autohton. În versurile poetei, mitul universal se suprapune ușor cu mitul
etnofolcloric. Sirenele, nimfele, naiadele, nereidele, ființele mitologice întâlnite la alte
culturi sunt înlocuite de zâne. Ofeliile poetei azvârlesc brâul ce se schimbă în ape ca î n
basmele românești: Voi, zâne bune, / zvârliți -mi un brâu,/ să se facă râu/ și să sune . Lor li se
cere, ca în balada mioritică, să sape locul de veci al eului pe aici pe aproape : Apoi, sub
torentul spumos,/ îngropați -mă jos,/ s-aud prin piatră,/ ca și cum aș sta lângă vatră,/
poveștile -acestui ținut luminos … (Zâne de rouă ).
Zâna este plasată de cealaltă parte a oglinzii ca un chip al ființei în abis: <<O, zână, a
cui ești tu, a izvoarelor? >>/ Degetele -i picură mireasmă, râzând/ se ridică în vârful
picioarelor / și spune: <<Eu sunt un gând,// o părere, o neființă >> (Zâna ). Din apele
interioare ale oglinzii răsar raze de lumină, fete tulburătoare: în oglindă răsuna cristalul,/
dimineața strămutase balul / fetelor -lumini în casa mea (Dimineața ). De fapt, zâna Ofelie
este cea care devine dimineața ce se oglindește în lac: Plutește printre nuferi zâmbitor/ al
dimineții chip împărătesc (Scăldătoarea -n zori ). Această Ofelie este creată în stil rimbaldian
cu ecouri shakespeareiene: „ Plutește pe râu la vale, dar în jurul ei se deschide un spațiu
îndepărtat, cu stele de aur, dinspre care vine un cântec misterios, cu vânturi ce se prăvălesc
de pe munții depărtați, cu glasul horcăitor al mărilor, cu spaima infinitului. Ofelia e ridicată
la rangul unei figure eterne; de mai bine de o mie de ani plutește pe râu, de mai bine de o mie
de ani cântecul ei cântă nebunia celor cărora << marile viziuni >> le -au <<sugrumat
cuvântul >>”44.
Câteodată fețele zânelor sunt înspăimântătoare: Erau zâne batjocoritoare,/ luminoase,
nerăbd ătoare; / prin fereastra deschisă intrară,/ cu ramuri în mâini se -nchinară./ Jumătate
șopârle, jumătate fete,/ le curgea apa din plete -/ și vorbele lor ca un foc risipit/ alergau în
orașul adormit … (Zânele ). Fiind construite în modul acesta, zânele exprim ă, pe de o parte,
urâțenia, moartea, durerea, dar pe de altă parte, frumusețea, nașterea, feminitatea. Ele pot fi
dătătoare de viață, pot vindeca, dar în același timp reprezintă decepția, prăbușirea.
Imaginea părului Ofeliei îmbibat în apă apare f recvent în poeziile isanosciene: și-n
casa de piatră fântânile cântă culcate,/ dulce răsună brățările, părul domol (Clipă, desfă -ți
aripile ). Imaginea apei fântânii care se întinde pe orizontală ca origine a tuturor lucrurilor se
întretaie cu imaginea părului desp letit pe ape unduioase (domol ), simbolizând femeia -mumă.

44Ibidem

49 O mumă cu părul bogat este pădurea care a scoborât, ca pe niște odoare,/ clopotele ei de
verdeață răsunătoare (Pădurea ). După părerea Magdei Ursache, aceste chipuri provocatoare
constituie mitul feme ii-plantă .
Principiile tainice ale gândirii poetice îngăduie similitudinea dintre părul -apă și
penele îngerilor , vestitori de moarte: Îngerii veneau noaptea târziu./ S -așezau în rând și
vegheau,/ rezemați în suliți cu vârf auriu./ Aripile lor stufoase ne -năbușeau (Îngerii ). Și
aripile păsăril or-gânduri călătoare în universu l imaginar sunt păr: Păsările cu aripi
molatice,/ din smârcuri sălbatice,/ au zburat cât au zburat – / pe spate le lor era cerul culcat –
/ apoi începură să ciocănească/ tâmpla mea gata -n vis să -nflorească (Păsările ). Apa, părul,
păsările, penele, dantela din perdele conturează cadrul în care se poate visa și cânta: Altele,
mici, plutiră ca un roi,/ multicolor și asurzitor spre noi./ Odaia se umplu de vânt și pene;/
clipeam alene (Păsăril e).
O apă-femeie care prevestește moartea, dar și viața veșnică este Maica Domnului: Și
Maica Domnului a venit. (Albastră/ era haina ei ca -n icoană.)/ A luat de pe masă o cană/ și –
a dat să bea soldatului din stânga noastră.// Apoi s -a așezat mai deopa rte,/ cu fruntea
plecată./ Înconjurată de raze, ca -n carte,/ și -ngândurată.// Nu știu cine -a zis: << E un vis >>
(Icoana ).
Ultima clipă din viață se desfășoară după regulile unui ritual folcloric. Soldatul bea
apă moartă/ vie oferită de Maica Domnului și Ea – apă. Nu se pune în discuție o moarte
totală, fiindcă bâ nd din apa -origine, neființele renasc. În opera Îngerul motivul biblic de
anunțare a morții este în același timp unul de vestire a unei noi vieți. Îngerul, chip al morții,
prezice conceperea unei alt e vieți: Și pe mine îngerul m -a vestit;/ fața lui alba durea./ – Nu
sunt Maria, nu, i -am șoptit,/ nu -i vestea mea.// Iată un ram înflorit,/ lui să -i vestești,/ dac -ai
venit, părăsind,/ cete cerești.// – Prunc ai să naști, auzii,/ și m -am plecat./ Înger, ar ipi azurii/
n-am mai aflat .
Principiul etern -femininului, Maica Domnului semnifică dragostea mistică, dar și
forțele celeste de origine matriarhală care doresc să salveze omul ce suferă și se află în
durere, ușurându -i intrarea în viața veșnică. Moartea aj unge renaștere datorită harului iubirii
cerești.
Dragostea maternă este percepută ca o comoară ce conține o mulțime de vieți latente:
Cu încetul spațiul s -a mai lărgit./ Lucrurile devenind bogate -au sunat . Un alter ego al eului
liric este un personaj femin in din basme: De fapt, eram Cenușăreasa, eram/ cea care poartă
viața și cântă,/ eram aproape de pământ și frântă/ de marea mea putere ca un ram (Mama ).
Realizarea faptului că există atâtea vieți virtuale diminuează groaza în fața morții. Moartea

50 nu va fi î nțeleasă într -un mod rău, ci ca o îmbrățișare liniștită a mamei. A muri înseamnă
reîntoarcerea la origini, în brațele mamei marine.
Magda Isanos se vede după moarte ploaie și floare, știind că al ei copil o va vedea în
toate elementele înconjurătoare: Copilul meu, să nu mă cauți. Toate/ îți vor vorbi de mine cu
dreptate./ … Să știi c -am să râd în flori/ și c -am să mă -nconjor de multe ori/ cu nourii și cu
ploaia ogrăzile/ unde mi -am petrecut amiezile (Copile, să nu mă cauți ).
Huma amplifică funcția htoniană germinativă a elementului feminin. În pământ se
găsesc viitoarele vieți: Semințele -n somn visau că există colori,/ roșu, albastru, gri, minunate
colori (Pomii cei tineri ). Autoarea creează asemănări între suflet și pământul fertil : Nu-i vina
mea, nu -i vina nimănui/ că sufletul ca țărna mi -i bogat,/…Inima mea -i ca țărna -n care toate/
își au înfipte trainic rădăcina;/ iubirea, ura, și chiar gândul (Înrudire ). Sufletul și țărâna se
pare că au intensificate realități virtuale. În consecință, sufletul se combin ă cu fărâma
începutului. Apa-țărână a sufletului , principiu feminin dă naștere unei vieți. În folclorul
românesc, pământul este femeia în care Dumnezeu a aruncat toate semințele, pentru a -și
hrăni copiii. În acest mod se conturează o relație magică, aparen t ciudată, între femeie, țărână
și suflet: Eu eram principiul neschimbat,/ țărâna, întunericul roditor (Nuntă ).
În lucrarea Apa și visele , Gaston Bachelard pune accentul pe relația dintre Apă,
Femeie, Vis (Fantezie, Creație, Poezie ). În perspectiva lui, pe ndularea pe apă aduce aminte
de legănatul mamei înaintea somnului: „ Dintre cele patru elemente numai apa poate legăna.
Ea este elementul legănător prin excelență. E o caracteristică în plus a firii ei feminine ”45. În
leagănul apei -mamă, copilul alunecă în tărâmul viselor. În poeziile Magdei Isanos este
ilustrată somnolența și starea de latență. Repetiția, figură de stil dominantă în poemele ei,
creează senzația de plutire: Am să -ncep o călătorie,/ către sud, către sud, cum îți place ție
(Călătorie ). De asem enea, privire a când într -o parte, când în cealaltă, mișcarea nebunească a
părului, ondularea mâinilor, sunetul brățărilor, jocul grațios al fărâmelor de realitate
reflectate în oglinzi, murmurul sângelui prin vene – toate dau senzația scurgerii apelor
dătătoare de viață.
Poezia isanosciană este dominată de o feminitate pătrunzătoare, fiind caracterizată de
către specialiștii în literatură ca „nota personală a poemelor Magdei Isanos”, „lirica atât de
feminină, însă fără pic de dulcegărie (…) feminitate ș i poezie a fiziologiei”46 ori „
impresionantă este mai ales fremătarea feminină”47. Versurile ei înglobează bogăția spirituală

45 Bachelard, Gaston, Apa și visele , Editura Univers, București, 1995, p.107 apud Grati, Aliona, Magda Isanos –
Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 28
46 Constantinescu, Pompiliu, Scrieri alese , Editura pentru Literatură, București, 1957, p. 299
47 Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române , vol.III, Editura Minerva, București, 1987, p. 92

51 și intelectuală a unei femei de o deosebită cultură poetică.
Deși nu este dulceagă, poeta exprimă emoție prin creațiile sale. Versu rile capătă
delicatețe din dragostea față de oameni și de viață, din propria naturalețe. Ceea ce
diferențiază poemele Magdei de Isanos de ale celor dinaintea sa este faptul că „exuberanța
este controlată lucid”48. Opera Magdei Isanos stabilește în literatur ă română o nouă asumare
și, în consecință, un nou caracter al feminității.
Escapada lirică și -o începe sub semnul admirației, al minunării. În versurile inițiale,
omenirea apare ca în ochii unei tinere care este încântată de orice îi oferă viața. Versuril e
transmit toate forțele candide ale unei ființe ce vrea să trăiască viața la superlativ, crezând în
ziua de mâine. Sentimentele exuberante nu au niciun fel de reguli: Ardeau ca niște făclii vii, /
în vârf de firave tulpini./ Își înălțau râzând zglobii/ obr azul roșu dintre spini.// I -am adunat
cu mâini avare,/ Am rătăcit în seara blândă,/ umplându -mi brațele de floare/ învăpăiată și
plăpândă (Macii ).
Până la poeziile din volumul „Cântarea munților”, ce arată preocuparea pentru
acțiunile sociale, autoarea se focalizează asupra emoțiilor: Mi-s dragi portretele, mi -s dragi
ungherele / pe unde se -ascund să toarcă tăcerile,/ ca niște pisici singuratice./ Casa e plină de
zbor de perdele lunatice… (Interior ). Mutarea de pe planul exterior pe planul interior, al
stărilor sufletești dovede ște un act de narcisism feminin ce se potrivește „înrădăcinării mai
adânci a femeii în totalitățile originare, care ocrotesc de fisurile prea abrupte dintre subiect și
obiect, dintre suflet și corp ”49. Mergând în odaie, bărbatul arată virilitate, descoperită de
femeie prin niște mijloace necunoscute: Umplând încăperea și inima toată, / bărbatul veni
de-afară, din zloată;/ glasul lui mare făcu să se sperie focul./ Suduia lepădându -și cojocul.//
Parc -ar fi un stejar stufos,/ gândii în tain ă, dar era frumos./ Se supăra și -ndată râdea./
Acum -am să -l fac să nu mai poată pleca.// << Tu ești subțire și ageră ca o nuia, / îmi spunea
uneori,/ ești plină de ghimpi și flori;/ Teme -te de mâna mea c -ai să mori…>>// Puterea
izvora potolit,/ din brațele ș i pieptul lui dezgolit…// Doamne, fă -mă ca Dalila, vicleană/
când o da geană pe geană,/ să -i aflu taina și să -l robesc/ visului meu pământesc (Bărbatul ).
Poemul redă ingenio s, într -un stil persiflant, răspândirea erotismului feminin.
Experiența bogată în materia atracției îi va fi de folos femeii să aibă spirit de inițiativă
erotică și să comu nice cu iubitul prin mijloc senz orial, Dalila fiind modelul său arhetipal.
„Inima femeii, care îl înfășoară candid cu privirile și gândurile, dorindu -i bărbăția cu ac el

48 Chelariu, Traian, Magda Isanos. Poezii în „Universul litera r”, nr. 17, 20 iunie, 1943
49 Lou Andreas –Solomé apud Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității , Editura Universității
„Al.I.Cuza”, Iași, 1995, p. 86 apud Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 29

52 senzualism suav, nemărturisit, stare de spirit nemaiîntâlnită până acum în poezie ”50, afirmă
Ion Rotaru. Nenumărate lucrări arată faptul că imaginația unor poeți ca Eminescu, Mallarmé,
Rimbaud se concentrează obsesiv asupra imaginii femeii, probabil din cauza lipsei acestei
ființe, anima fiind prototipul feminin stabilit în categoria masculinului. Prin urmare,
imaginea bărbatului în textele isanosciene ar putea desemna arhetipul animus . Acesta nu mai
întruchipează îngerul blond, jumătatea androginică, ci și spaima. Erotismul firesc al corpului
(visul pământesc ) este dorit recuperării raționale a erosului cosmic ușor de înduplecat.
Sesizarea aceasta conduce fără doar și poate la alegerea Cătălinei din poezia eminesciană ca
fiind o susținere a vieții și a energiei vii.
Universul Magdei Isanos, afară de cel în flăcări din „Cântarea munților”, se
organizează în curbe, rotunjimi și spirale. Atitudinea de vizionar a poetei este a unui fluent:
Păsările cu aripi molatice, / din smârcuri sălbatece, / au zburat cât au zburat -/ pe spatele lor
era cerul culcat -/apoi începură să ciocănească/ tâmpla mea, gata -n vis să -nflorească/… S –
au așezat pe pernele mele,/ pe lampă și -n dantela din perdele,/ și cântau, umflând gușele,/ c –
au început să răsară brândușele (Păsările ). O viziune volută se diferențiază de una care
exprimă simbolurile războinice cum ar fi coloana, stâlpul, sabia , constituind manifestarea
pură. Cu toate acestea, Magda Ursache zărește în versurile Magdei Isanos o senzualitate cu
ecouri cosmice: „Visătoare și contemplativă, autoarea se ipostaziază într -o fărâmă a marelui
mecanism cosmic, ceea ce -i umple ființa de iubire infinită pentru plante și oameni.
Cufundată în eresul difuziunii euthanasice, spiritul poetei se reconfigurează adesea în sensul
erotismului p ropriu -zis uman, ca o năzuință obsesivă și supremă, inventând un veritabil mit
al femeii -plantă ”51. În poezia Vis vegetal senzualitatea prinde viață și însuflețe ște tot
universul, înconjurând cu dragoste orice element al lui: Atuncea, sprijinindu -mi de perv az/
genunchiul ud de frunze și pământ, / cu părul încă doldora de vânt,/ cu rouă și cu lună pe
obraz,/ eu ți -aș sări în casă și senină/ (uitând de -atâta vreme să vorbesc),/ cu câte -un cuib în
fiecare mână/ întinsă, aș începe să zâmbesc . Un alt indiciu al fe minității în poezia
isanosciană este urmărirea obsedantă a simbolurilor fertilității universale. Îmbinarea
lichidelor, susurul curgerii continue a apelor subterane, vârtejurile senzuale, adunate cu alte
mișcări similar e: combinarea punctelor de vedere, fio rul versurilor, mania părului unduios,
mișcarea mâinilor, reflexele luminii în oglindă sunt trăsături ale feminității arhetipale a
creației. Spiritul matern care este asociat cu fertilitatea pământului permite realizarea vieții.
În această privință, simbol urile cu funcție htoniană germinativă a elementului feminin sunt

50 Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române , vol.III, Editura Minerva, București, 1987, p. 92
51 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 31

53 analizate, reinterpretate în mai multe situații. Reprezentativă este imaginea care sugerează
contopirea narcisiacă cu elementul matern al naturii: Cenușăreasa (cenușie asemenea
pământului), p ersonaj de basm, aduce aminte de Marea Zeiță telurică, Terra -Mater, un alter –
ego veșnic, urmaș dintr -un matriarhat cosmic: Cu-ncetul, spațiul s -a mai lărgit./ Lucrurile
devenind bogate -au sunat,/ zările ca piepturi de dor s -au mișcat,/ către mine venind.// De
fapt, eram Cenușăreasa, eram/ cea care poartă viața și cântă,/ eram aproape de pământ și
frântă/ de marea mea putere ca un ram.// Priveam în tăcere pământul, zările,/ brazdele
arcuindu -și spinările;/ eram singură și -nrudită cu toate;/ lucrurile blânde și-ntunecate.//
Dac-ar fi venit cineva și -ar fi zis:/ <<Am hot ărât să -ți dăm coroană, vină… >>,/ fruntea nu
mi-o plecam pentru altă lumină,/ inima n -o deschideam unui vis… (Mama ).
Realizarea de a avea atâtea vieți virtuale micșorează spaima în fața morți i. Femeia își
conștientizează calitățile și puterea creatoare. Este o atitudine diferită, feminină , puternică,
liniștită, delicată față de moarte care a înspăimântat întotdeauna lumea.
Elementul care diferențiază versurile Magdei Isanos de cele ale poetel or din timpul
său este părăsirea egocentrismului, modalitatea în care ea disipează problemele personale în
problemele omenirii. Eul care ia asupra lui soarta societății împresurate de rău izbucnește în
retorici înalte ocazionale, în expresii pline de patos . În volumul „Cântarea munților”
reprezentarea lirică ia o întorsătură, aducând modificări feminității, mutând -o în nefiresc:
Mama a trecut printre plumbi, / ducând la sân ceva nevăzut./ Peste râul albastru,/ mama
printre plumbi a trecut./… / Când ai căzut printre plumbi, la punți,/cânta cineva sus pe
munți./ Ai murit cu gura -n țărână,/ cu flamura desfășurată -n mână (Mama ). Imnul social,
misionarismul, urletele de indignare, militantismul și elanul eroic înlocuiesc călătoriile în
lumea visurilor: Mi-era ruși ne să mai scriu despre flori/ și stele,/ și iar auzeam în visele
mele/ largi, zbuciumate,/ inima omenirii întregi cum bate:/ << Vrem pâine, dreptate >> (Am
fost departe de oameni ). Impresia nedreptății și revolta împotriva războiului o impulsionează
pe Magda Isanos să ajungă o poetă luptătoare, a indignării politice.
Totuși, și în acest volum Magda Isanos își păstrează vizionarismul, ilustrând în cadrul
colectivității oprimate energia protectoare a vieții: Aș vrea acest poem să -l ridic ca un val,/ s –
acopăr c u el partea neagră din lume,/ totul să fie alb ca -ntr-un mare spital/ fără morți, fără
nume (Aș vrea… ). Ea este ocrotitoare a mulțimilor, spirit al dreptății, mamă jertfându -se,
soră a celor sensibili, iubită a soldatului trimis împotriva voinței lui la ră zboi. Chiar și în
aceste poeme -pledoarii, Magda Isanos se lasă condusă de dragoste. Forța de a convinge fără
arme și violență, aproape în taină, va avea efecte mai pătrunzătoare, mai persuasive decât
orice act eroic sincer: Te-așteaptă murgul, gata de ducă ./ I-am dat jăratec și miez de nucă./

54 I-am gătit cu panglici frâurile,/ să sară munții și râurile.// Ți -am gătit sulița cu urmuz și
beteală./ Ți -am pus la piept, sub căptușeală,/ trei fire dintr -o perie,/ gurile munților să nu te
sperie.// De -i cădea, iubi tule, sub streașina lui,/ sugrumat de labe gălbui,/ norodul cu
flamuri și sfeșnice/ te va -ngropa -n legendele veșnice (În pădurile țării mele ). Ritmul interior
al versurilor evocă bocetul femeii a cărui bărbat me rge în război. Rânduiala pentru drumul
lung ș i primejdios are originea în poezia folclorică.
Începând cu Magda Isanos, poezia feminină nu mai este receptată ca o mărturisire
care stârnește plânsul sau ca o banală confesiune structurată în versuri. Cu toate că s -a spus
„Nu s -a înțeles că nu poate ajun ge la artă decât o femeie care și -a depășit condiția de femeie,
așa cum nu poate ajunge la artă decât un bărbat care și -a depășit condiția de bărbat”52 faptul
că poetul Magdei Isanos e femeie și -a interpretat rolul. Artista și -a oglindit în creație
sensibil itatea, emoția și a constituit un veritabil tablou al imaginarului feminin, atestând
existența unei mitopo(i)eticități feminine care nu a ocolit satisfacțiile estetice.

2.3. Proză

Conform spuselor Elisabetei Isanos, Magda Isanos ar fi s cris numeroase texte de
proză scurtă, însă s -au risipit în timpul călătoriilor dificile între Iași, Costiujeni și București.
Multe dintre ele au rămas la Costiuj eni, în primul refugiu din Basarabia, când familia a
plecat în grabă, fără bagaje și fără caiet ele Magdei Isanos. Alte schițe s -au pierdut în martie,
1944, din cauza unei explozii care a avut loc în curtea casei situată pe strada Mihai Săulescu.
Textele existente arată predispoziția poetei pentru prezentarea lirico -epică, rămasă
fără desfășurare în genul dat. Agitat de război, modificări de regimuri și de brutalitatea
oamenilor, timpul nu a avut răbdare cu Magda Isanos, aruncând -o dintr -un loc în altul și
nelăsându -i ocazia de a scrie proză, care solicită liniște și tihnă. Întâile lucrări, Creionăr i și
Inseparabilele , tipărite în revista „Ghiocel” în 1934, reconstituiesc scene din liceu dintr -un
unghi moral -afectiv. Celelalte, publicate după câțiva ani în presa de la Iași, înglobează
impresii, plăsmuiește fragmente de basm, expun declarații morale.
Textul Magistrata , publicat î n 1938 în ziarul „Iașul” este, cu siguranță, o formă a
lucrării Femeia în literatura noastră cu care Magda Isanos a participat la conferință în 1934.
Poeta promovează emanciparea femeii, fiind de părere că este natural.
După m oartea ei, i -au fost făcute cunoscute câteva texte de proză scurtă, având
personaje comune: Naiada (apărută în revista „Cronica” în 1973, nr. 8), Domnișoara Vanda ,

52 Blandiana, Ana, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie , Editura Cartea Româ nească, Bu curești, 1978, p. 123

55 Toto și Omul cu cizme roșii (apărute în revista „Manuscriptum” în 1974, nr. 3). Sunt eseuri
care arată preferința Magdei Isanos pentru subiectele mistice, cu personaje bizare,
singuratice, cu situații dintr -un oraș mic. Despre aceste texte, Constantin Ciopraga nota: „ În
toate revine termenul ciudat , în intenția de a sublinia abaterea de la normă ; în toate lucrurile
evoluează într -un anumit indeterminism, încât nu știm unde începe și unde sfârșește excepția
de la regulă. Abia punctat, insinuat cu suplețe, ezotericul creează spații de penumbre, o
atmosferă de irealism, acea senzație de ambiguitate proprie discursului fantastic. Cine e
așadar Domnișoara Vanda ? Nimeni n -ar crede că aceasta, cu grația ei feciorelnică, cu surâsul
ei gingaș e posedată de duhuri. În păpușile confecționate de ea, tânăra Vanda crede că intră
<<sufletele copiilor mici, morți de curând >>, rămânând prinse acolo ca în niște capcane
frumoase. Parabolă? Basm? Cine ar bănui că << frumosul, coloratul atelier de păpuși e un iad
unde sufletele se pârjolesc >>. În cele din urmă, cu drăgălașele ei gropi în obraz halucinează,
declarând că ea însăși e păpușă ”53.
Orașul cu minuni și Toto reprezintă părți dintr -o lucrare nefinalizată ce oglindește un
univers tainic populat de oameni melancolici și gânditori, consumându -și viața in interiorul
unui oraș străin.
Omul cu cizme roșii îi aduce aminte lui Constantin Ciopraga de „ceva din suflul
povestitorilor ca Gottfried Reller despre Oamenii din Seldwyla”54. Similitudinea se
realizează datorită personajului misterios care a ajuns dintr -un loc necunoscut la balul din
salonul unei generălese. Bărbatul e ra îmbrăcat ciudat, vorbea straniu, iar „farmecul lui izvora
din fiecare gest, din toată făptura lui de uriaș blond și poate chiar din adâncuri necunoscute
nimănui”, cucerind inimile tuturor femeilor din oraș. Conversațiile despre el duc la
creionarea unei ființe diabolice.
Poarta în oglindă este un text netipărit, scris probabil în perioada ieșeană. Între 1934
și 1937 și constituie un eseu excepțional despre refugiul în ireal, despre forța de atracție a
ficțiunii și necesitatea de completare în spiritual.

2.4. Publicistică

Revistele ieșene propune publicului câteva texte isanosciene care reprezintă niște
exerciții inițiatice de publicistică literară. La 2 mai1938, ziarul „Iașul” îi tipărește o
prezentare a romanului lui George Călinescu, Enigma Otiliei , în care este realizată o

53 Ciopraga, Constantin, Prefață la Cântarea Munților , Editura Minerva, București, 1988, p. 20-21
54 Idem , p. 21

56 comparație între personajele feminine. Nr. 1 al „Jurnalului literar” din 1936 îi publică o
recenzie, cu ușoare semne polemice, a cărții Moldovenii de Georgeta Mircea Canciov.
Aceeași revistă îi include alte două articole privitoare la cărțile Vulpea de Mary Webb (nr.2,
1939) și Cartea cu amintiri de Marcu Beza (12 februarie 1939).
Este probabil ca în timpul când se afla la Iași, mai exact când inaugura ziarul
„Voința” ori sprijinea apariția „Avântului”, Magda Isanos să fi scris mai multe articole care
s-au risipit din cauza bombardamentului din iunie 1944. Au rămas nepublicate niște
fragmente de publicistică socială redactate în anul 1944.
Fiica ei, Elisabeta Isanos, face următoarele afirmații despre activitatea literară a
mamei sal e din ultimele luni de viață: „Dacă puterile fizice îi lipseau, îi rămâneau în schimb
alte resurse: citea gazetele, scria articole, crezând, cu naivitatea celui curat, că lumea era
însetată de adevăr și dreptate. Nu putea să -și închipuie că, în loc să înce apă o eră nouă, mai
dreaptă, s -apropia cu pași repezi un alt coșmar, țesut din minciună. Sunt momente (poate că
fiecar e generație îl are pe al ei) ca o ieșire pe brânci din purgatoriu spre stelele eliberate. Și
prima reacție a unui suflet cinstit nu poate fi decât făgăduința că lumea nu va mai greși și nu
va mai lăsa nici pe alții să risipească zestrea purității redobândite. Ca de obicei, după o mare
încercare, exista senzația că timpul începea să se numere din nou, că puteai chiar să -i
surprinzi trecerea c lipelor curățate de zgură, să -i cuprinzi dintr -o privire faptele, încă
nescăpate din frâu, să pui ordine -n lume, făgăduind solemn că vei veghea -o să nu mai fie
zvârlită în haos. Pentru că răul poate să reînceapă, de la ceva în aparență mărunt: o eroare
strecurată într -un ziar, un criminal rămas nepedepsit. Ea încerca să vegheze, atât cât îi stătea
în puteri, ca lumea să meargă pe făgașul cel bun, să nu se mai întâmple ce se întâmplase ”55.
Modificarea stilului este vizibilă, discursul devine sobru, anunță vi itorul, sugerând un
punct de vedere drept și civic față de evenimentele fatale ale timpului și față de oamenii care
le amplifică. Magdei Isanos începe să -i placă analiza și problematizarea. În primul fragment
Cetim cu surprindere… autoarea dezvăluie într -un mod nimic itor propulsat imitat de un autor
anonim al revistei „Scânteia” (nr.9, 1944), conform căruia funcționarii și civilii care s -au dat
la o parte din calea războiului sunt doar „slugile vânzătoare de țară ale lui Hitler care se
refugiau din fața m âniei poporului”. Atitudinea liniștită a martorului ocular, dar și setea de
adevăr o determină să precizeze că aceștia „erau în m area lor majoritate oameni necăj iți,
funcționari mici, cu un salariu de mizerie, muncitori ș i țărani îngroziți nu de judecata
poporului, ci de războiul care urma să se dea peste capetele lor, în clipa imediat următoare
când Moldova devenea teatru de război”.

55 Isanos, Elisabeta, în revista „Ferestre”, an V, nr. 3, 2014

57 Fragmentul Stau lângă o școală primară… promovează condamnarea celor care sunt
vinovați de uciderea profesorului Nicolae I orga. Sunt incluși în discuție atât tinerii „otrăviți
de doctrinele totalitare”, cât și de coordonatorii lor „otrăvitorii tineretului român”. Magda
Isanos este de părere că tulburarea sistemului educațional, contaminat cu „metode naziste”,
amenință viitoru l oamenilor. Atitudinea antirăzboinică a unui tânăr este considerată vrednică
de admirat (Răspunsul unui tânăr ).
În alt fragment, denumit Milă pentru fasciști? , autoarea apără cu îndrâjire evreii
obidiți de regimul nazist. Textul este compus sub forma une i pledoarii justițiare care nu este
deloc indulgent cu criminalii de război: „Vă curg lacrimi de crocodil de grija că democrația
se va <<compromite >> prin arestarea și punerea voastră la zid. Voi care -ați schingiuit pe cei
nevinovați – și-ați stors cea din urmă vlagă a patriei îngenuncheate, vorbiți despre milă. Dar
nu vă trece oare prin gând că singuri, prin propria voastră voință liberă v -ați pus în afara
legilor; în afara comunității omenești, în rândul celor mai mari criminali, criminali de război,
împo triva cărora cu fermitate, fără dorință și răzbunare și fără ură, țara este datoare să se
apere și se va apăra! ”56.
Puținele fragmente de publicistică atestă faptul că Magda Isanos promovează o
scriere autentică, care să reflecte conștiința morală și să o glindească doar adevărul!

2.5. Lucrări în colaborare cu Eusebiu Camilar

În anul 1942, într -o scrisoare destinată mamei sale, Magda Isanos scria acestea: „Eu
nu pot veni deocamdată acasă pentru că Zeby scrie și nu poate dovedi fără mine, afară de asta
scriu și eu, poate gătesc un manuscris pentru la toamnă pentru Fun dații. Știi că noi nu putem
scrie fără să ne sfătuim unul cu altul ”57. Magda Isanos și Eusebiu Camilar scriau, de regulă,
împreună, fiecare la cărțile sale, citindu -le apoi unul altuia și făcân d comentarii asupra lor.
Din această colaborare, s -au ivit două lucrări: drama Focurile și traducerea Minunata istorie
a lui Nastratin Hogea de Leonind Soloviov. Nu se cunoaște procentul de lucru al fiecăruia,
însă în ambele cărți numele Magdei Isanos apar e ca prim autor.
Într-un interviu apărut în ziarul „Tinerețea” (an.I, nr.17, 28 octombrie 1945) Eusebiu
Camilar declara că a creat împreună cu Magda Isanos primele trei acte ale dramei Focurile ,
în lunile septembrie – noiembrie 1944, lui rămânându -i să re dacteze actul IV la care se
gândiseră împreună. Drama a fost tipărită în colecție „Operele premiate ale scriitorilor tineri

56 http://www.isanos.ro/ro/magdaisanos/proza.html
57 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p. 36

58 români” la Fundația pentru Literatură și Artă, a primit Premiul Fundațiilor Regale s -a bucurat
de câteva articole critice elogioase. Conform Elisabetei Isanos, drama a fost pusă în scenă în
sala Liceului „Matei Basarab” , nefiind apreciată de celelalte teatre din cauza atmosferei de
după mombardament.
Focurile reprezintă o dramatizare a romanului Crăișorul de Liviu Rebreanu. Subiectul
este constituit din fragmente ilustrative din răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784
din Transilvania. Se evocă drama lui Horea. Crăișorul Horea, porecla dată de moți, ar trebui
să fie un erou de legendă, datorită vitejiei lui de a sări în apărare a țăranilor iobagi români,
maghiari și sași, cerând pentru ei pământ și libertate. Cu toate acestea, nu este descris în mod
excepțional. Este umanizat, având o viață interioară dinamică, dar și momentele lui de
deznădejde și de timiditate. Se îndrăgostește , salvează pe alții din ghearele morții și zbiară de
durere atunci când e frânt pe roată.
Povestea lui de viață rămâne în plan secund, primul loc ocupându -l drama maselor
oprimate. Acțiunea piesei este dinam ică, iar montajul scenei este construit în așa fe l încât să
ilustreze o dramă socială. Astfel, decorurile urmează unele după altele rapid, punând în sce nă
noi și noi personaje care își exprimă revolta colectivă. Atitudinea nobilimii și a trădătorilor
răscoalei încordează situația, pregătește și îndreptăț ește reacția de furie a țăranilor. Munții
înflăcărați și compararea lor cu cei care vor dreptate sunt simboluri dominante în volumul
„Cântarea munților” al Magdei Isanos. Replicile personajele sunt pline de patos, similare cu
tonul poetei atunci când este pusă în fața problemelor sociale.
Minunata istorie a lui Nastratin Hogea de Leonid Soloviov este tradusă din limba
rusă în anul 1944, când cei doi soți s -au refugiat din comuna Drăganu într -o casă din
București. Conform mărturisirilor fiicei Elisabeta Isan os, celor doi soți li s -a oferit ajutorul
mamei Magdei Isanos care știa foarte bine limba rusă. Leonid Soloviov este autorul operei
dramatice ce cuprinde două acțiuni distincte, intitulată Povestiri despre Nastratin Hogea . Cei
doi soți au tradus din prima parte , Tulburătorul liniștii , publicată într -o revistă din Rusia în
1940. Cartea lui Leonid Soloviov conținând circa 300 de povestiri a fost apreciată și foarte
răspândită, fiind tradusă și în franceză, olandeză, daneză etc. Protagonistul este Nastratin
Hogea, un țăran care a trăit în secolul al XIII -lea, în Uzbekistanul de azi, în orașul Buhara. El
înglobează inteligența poporului, dar și ironia, înșelătoria și dorința de a -i apăra pe cei
împilați. În prefața cărții, cei doi traducători își exprimă nădejde a că au reușit să transpună
fidel opera lui Soloviov și că au ilustrat p erfect acele vremuri și oameni.

59 Capitolul 3: Analiza literară a textelor

3.1. Poezii (1943)

Volumul Poezii este prima carte cu care debutează Magda Isanos. Acesta a fost
publicat la Iași, la Editura Institutul de Arte Grafice „Brawo”, condusă de Athanasie
Gheorghiu. Volumul a fost îngrijit de Euse biu Camilar și cuprindea 38 de texte ocupând 64
de pagini. Este unica publicație de poezii antumă. Acest volum are în alcătuirea lui și cicl ul
denumit Spital .
Exegeții au primit cu admirație cartea, iar autoarea era privită ca o persoană talentată
și capabilă care avea să fie renumită în literatura română. Nume importante au realizat
recenzii privitoare la volumul Poezii : Ion Șiugariu, Viața poeziei (despre Poezii ) în „Revista
Fundațiilor Regale”, nr. 10, 1943; Constantin Vârtej, Magda Isanos. Poezii în „Prutul”, nr.
1093, 1943; Iulian Vesper a scris un articol referitor la câteva poezii în „Basarabia”, nr. 593,
1943; Petru Comarnescu, O poet ă a sufletului: Magda Isanos , în „Timpul” , nr. 2204, 1943;
Cornelia Hașeganu, Poezii , în „România tânără”, nr. 4-9, 1943;Virgil Ierunca, Magda Isanos ,
în „Capitala”, nr. 2153 , 1943; Pompiliu Constantinescu, Magda Isanos, Poezii , în „Vremea”,
nr. 711, 1943; M.Chirnoagă, Magda Isanos, Poezii , în „Viața”, nr. 804, 1943; Doina Peteanu,
O fată născută sub semnul poeziei: Magda Isanos , în „Viața”, nr. 773, 1943; Traian
Chelariu, Magda Isanos, Poezii , în „Universul literar”, nr. 17, 20 iunie 1943, Mircea
Pavelescu , Magda Isanos. Poezii , în „Vremea”, nr. 711 15 august 1943; Ion Carnet Ornea,
Poezii în „Viața literară”, nr. 3, 1944 și în „Luceafărul”, nr. 1, 1944; tot în revista
„Luceafărul”, an IV, nr. 1, ianuarie 1944, a publicat și Ion Nanu articolul intitulat Magda
Isanos. Poezii ; Ion Caraion, La moartea Magdei Isanos , în „Tribuna poporului”, nr. 67,
1944;Olga Caba, Magda Isanos , în „Timpul”, nr. 2584, 1944; George Mărgărit, Magda
Isanos, Poezii , în „Viața”, nr. 1009, 1944; Vladimir Magnea, Magda Isanos. Poezii , în
„Făclia”, nr. 30, 1944; G.Dumitrescu, A murit Magda Isanos , în „Victoria” , nr. 26, 18
noiembrie 1944; G. Mărgărit, Poezia Magdei Isanos în „Tribuna poporului”, nr. 89, 16
decembrie 1944; Al. Popovici, La moartea Magdei Isanos , în „Revista Fundațiilor Re gale”,
nr. 12, decembrie 1944.
Ion Șiugariu prezintă în revista amintită câteva poezii de -ale Magdei Isanos, alături de
alte două volume de -a lui Ion Pillat și Emil Vora, clasând -o pe aceeași treaptă cu nume
literare importante.
În continuare, ne vom opr i asupra câtorva p oezii.

60 Nu știu cum s -a făcut

Nu știu cum s -a făcut.
Tinerețea s -a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s -a mai lăsat.
Nu mai e mândru și încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunătoare,
vara mea cu grâul și cicoare?
N-am să caut, n -am s ă-mi aduc aminte.
Toate erau mai frumoase -nainte. Lumina egală
nu m -ademenește , nu mă -nșală.
Toate fructele spre care -am râvnit
s-au copt și -n vis din nou au înflorit.

Da. Nu știu cum s -a făcut.
Pământu -i mic și zările -au scăzut.
Nu se petrec minuni și nu cad stele,
Ca-n nopțile copilăriei mele.

Este foarte dificil de precizat câtă concordanță există între semnificația unei opere
literare și tragismul destinului artistului. Putem afirma că în cazul în care soarta a pus sub
semnul întrebării ființa creato rului, opera a evoluat în notele ei grave. Cu alte cuvinte, de
fiecare dată când spiritul creator se întâlnește cu moarte a, dialogul „atinge sublimul
expresiei”58. Magda Isanos este unul dintre artiștii a căror creație este rezultatul sorții lor,
discută de spre sine prin sine și se confundă în poezie cu eul liric.
Poezia Nu știu cum s -a făcut , organizată în patru catrene, oglindește, așa cum se poate
observa și din titlu, incertitudinea autoarei și neputința de a înțelege ceea ce i -a pregătit
viața: o moart e timpurie. Tinerețea, de care nu a apucat să se bucure foarte mult, s -a risipit,
fapt accentuat prin cele două verbe la perfect compus ( s-a dus, a trecut ), sugerând
imposibilitatea de a mai simți această perioadă a vieții. Arcul sprâncelelor , o punte înt re
două etape diferite ale vieții, sau poate, între viață și moarte, s-a mai lăsat , coborând spre
locul originar. Metafora Arcul sprâncenelor (…) nu mai e mândru și încondeiat reflectă
starea interioară a eului liric, proiecția autoarei, care este exprim ată și fizic: nu mai poate fi
semeață în fața unui timp pierdut, irecuperabil. Eul poetic tânjește după vară, anotimp al
bucuriei, al liniștii, individualizat datorită adjectivului pronominal posesiv mea (vara mea ).
Grâul, care se seamănă, crește și apoi s e recoltează, simbolizează ciclul nașterii, al vieții și al
morții, dar și bogăția spirituală grație culorii sale. Eul creator dorește să se resemneze, fără
să-și mai aducă aminte de ce -a fost înainte, trăind fericirea supremă în vis. Spațiul oniric este
o cale de transcedere și un reflex al morții, o nemoarte , dar și singurul mijloc de a comunica
cu tinerețea.

58 Bădescu, Horia, Magda Isanos. Drumul spre Eleusis , Editura Albatros, București, 1975, p. 5

61 Din păcate, nu mai poate avea loc niciun miracol , ca în tărâmul de basm al copilăriei,
singura soluție de a învinge realitate a fiind acceptarea ace steia.

Viață, nu mă părăsi

Viață, nu mă părăsi în răsăritul acesta,
privește fruntea mea de pe -acum aurie.
Și aerul din cauza viitoarelor fructe
e rumen și plin.

Viață, -ncălzește puțin începutul acesta,
ascultă numele meu de pe -acuma sonor.
O pasăre zbura -n cea dintâi zi repetându –
l,
și pomii ceilalți atunci mă luară de mână:
— Hai, să -nflorim…

Tu nu mi -ai spus despre toamna frunzelor roșii,
tu nu mi -ai spus despre moartea copiilor,
nici pentru ce trandafirul sălbatec
râdea -n cimitir…

Opera lite rară intitulată Viață, nu mă părăsi , alcătuită din trei strofe, constituie
implor area vieții de către eul liric de a rămâne lângă el. Titlul, format dintr -un substantiv în
cazul vocativ și un verb la modul imperativ, analitic din punct de vedere structural , reluat în
prima strofă a poeziei, reprezintă o cheie de lectură care orientează cititorul, descifrând
dorința asiduă a eului creator de a trăi. Viața, un dar al divinității, este personificată și rugată,
ca pe un înger păzitor, să i se alăture și să nu p lece atât de devreme. Întreaga poezie poartă
simbolul bogăției, fiind învăluită în culoarea auriu: răsăritul, fruntea aurie, fructele rumene .
Răsăritul înseamnă lumină sacră, renaștere a soarelui, iar fructele sugerează esența vieții din
care eul liric dor ește să mai guste.
Poezia isanosciană ascunde o întreagă sete de viață, o încredere fermă, resimțită și de
elementele naturii care pornesc alături de ea marșul vieții: Hai, să -nflorim… . Pasărea, un axis
mundi , care face legătura între cer și pământ, este imaginea sufletului, dar și a nemuririi.
Aceasta repetă numele eului poetic, care va rămâne auzit pretutindeni, chiar dacă viața îl va
părăsi.
Viața nu l -a pregătit pe eul liric în așteptarea morții, nu i -a povestit despre anotimpul
autumnal în care fru nzele cad, asemenea oamenilor, nici despre trandafir, floarea ritualică
care, în aceste versuri, prevestește moartea și râde sarcastic.

62 Mă scald în zi

Mă scald în zi ca un copil în râu.
N-am ieri, nici mâine, și voioasă -n uliți
privesc cum trece s oarele cu suliți,
și mă gândesc la vară și la grâu.
Voi scrie despre -acea necruțătoare
bucurie de -a fi tânăr sub soare;
cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață.
Tu, sărută -mi cartea, dimineață…
Fereastra se umple de -amurg și -ngândurată
se uită la m ine cum mă bucur și cred –
ca și când eu am scornit grădina -ntomnată,
si stelele nalte, și coarnele scunde de ied…

După cum afirmă Horia Bădescu, Magda Isanos „ gravitează (…) în jurul suavităților,
al uimirilor în fața miracolului vieții, în jurul im pulsurilor lirice generate de reacțiile unei
afectiv ități puse în contact nemijlocit cu universul înconjurător”59. Poezia exprimă o stare
sufletească, nimic mai mult. Autoarea stăpânește universul cu toate pulsările lui și se bucură
de acesta. Eul poetic, p roiecția autoarei în textul liric, trăiește clipa, fapt sugerat de
comparația mă scald în zi ca un copil în râu. Râul reprezintă curgerea vieții, a morții și a
renașterii. Simte puternic explozia de vitalitate a tinereții și cu o putere debordantă oprește
timpul în loc: n-am ieri, nici mâine . Trăiește clipa eternă, cu bucuria unui suflet de copil
inocent. Soarele, element cosmic care este des întâlnit în poemele isanosciene, este
plurivalent. În primul rând, el apare ca o manifestare a divinității, a creato rului. De
asemenea, el este izvorul luminii, al căldurii și al verii. Sulițele, substitut al razelor soarelui,
lovesc în tânărul eu liric, care presimte apropierea sfârșitului. Starea de existență doar în
prezent, dragostea sălbatică de viață este o stare paralelă cu cea de dispariție. Poeta vrea să
lase scrise fericirile ei, sub forma unui testament spiritual, aproape sacru, solicitându -i
cititorului , desemnat printr -un pronume personal la numărul singular, cu sens colectiv, să-i
sărute cartea . Adverbul de timp dimineață sugerează un nou început, respectiv o nouă zi din
viață, realizarea existenței. Fereastra , obiect cu valențe semantice deosebite, permite
legătura între două planuri: interior și exterior, viață și moarte, realitate și ficțiune. Pe lângă
acestea, constituie un simbol al evadării din lumea cotidiană, preluând toate grijile și
tristețil e, datorită personificării.

59 Idem , p. 11

63 Rădăcina

Unii dau sânge altora -n dar.
Eu tinerețea ți -am dat -o, plină de har.
Am spus zilelor: „Nu sunteți ale mele.
Nu vă rătă ciți printre vise și stele”.

De la douăzeci la treizeci, numărați,
ți-am dat anii bogați;
unul câte unul, luminând,
calea ta, s -au trecut curând. Poate au fost flori și s -au stins.
Acuma s -a făcut târziu. A nins.
Nimeni nu caută vechile cărări,
nimeni nu plânge moarte primăveri.

Și anii mei au fost pământ bogat.
Stejarul a crescut. Nu s -a plecat.
Sevele acelor vise de demult
în tine -s biruință și tumult.

Bătrâna rădăcină uneo ri
caută muguri în pământ și flori,
uitând că ce -a fost viață și mister
se leag ănă deasupra ei, în cer.

Poezia Rădăcina oglindește, din nou, o mare sensibilitate poetică și un potențial de
autenticitate impresionant. Cu puține vocabule, controlându -și cu o deosebită decență elanul
interior, poeta își cântă tristețile sufletului, fră mântările, fața crudă a realității. Construită
într-un stil modern, abordând tehnica ingambamentului, cele cinci strofe reflectă regretul
eului liric față de anii trecuți și întâlnirea cu thanatosul prea devreme. Sângele este simbolul
primordial al vieții, este transfigurarea iubirii de oameni, a dorinței de sacrificiu, fiind
similar cu sângele lui Hristos care s -a jertfit pentru omenire. Similitudinea între sângele
dăruit altora în dar și tinerețea, de asemenea, oferită este perfectă, căci ambele înseamnă
viață. Mai mult decât atât, tinerețea înglobează cei mai înfloritori ani ai vieții, de neprețuit.
Ca și în alte poeme, moartea este o temă preponderentă, iar eul poetic o primește, în
același timp, cu melancolie, dar și cu resemnare. Anii de la douăzeci până la treizeci sunt cei
mai valoroși, cei mai bogați. Florile, elemente din sfera esteticului, sugerează viața,
frumosul, care s -au risipit în foarte puțin timp: Poate au fost flori și s -au stins . Ninsoarea,
desemnată prin culoarea alb, constituie un sim bol al unui univers în care toate culorile s -au
evaporat. În acest text, albul nu mai are rezonanțe pozitive, ci anunță ultimele clipe de viață.
Stejarul este figura arborelui sacru și a axei lumii, instrumente de comunicare între cer și
pământ, care se ar ată semeț în fața sorții, înălțându -se, nu aplecându -se, simbolizând forța de

64 a lupta. Viața și misterul , adică întreaga ființă a poetei, veghează de sus tot ținutul,
păstrându -și grația ca în anii petrecuți pe pământ.

3.2. Cântarea munților (1945)

Cântarea munților este un volum postum, publicat la Editura Fundațiilor Regale,
înglobând 31 de titluri. Sumarul este constituit de autoare înainte să moară, în vederea
tipăririi unui volum.
Volumul a fost observat și comentat de Alexei Bihoreanu, Magda Isa nos, Cântarea
munților , în „Era nouă”, nr. 328, 1945; Dan Petreșincu, O mare poetă: Magda Isanos , în
„Dreptatea nouă”, nr. 129, 1945; Alexandru Piru, Cântarea munților , în „Tinerețea”, nr. 20,
18 noiembrie, 1945; Mihai Beniuc a realizat o prezentare la vol umul acesta, intitulată
Cântarea munților. Poeme , Ministerul artelor, București, 1945; Ion Călugăru, Cântarea
munților. Poeme de Magda Isanos , în revista „Scânteia” , nr. 389, 26 noiembrie 1945;
Ieronim Șerbu, Magda Isanos. Cântarea munților , în „Veac nou”, nr.52, 1 decembrie 1945;
Petru Vintilă, Cântarea munților , în „Luptătorul bănățean”, nr. 405, 1946; Camil Baltazar,
Magda Isanos – poetă luptătoare , în „Revista Fundațiilor Regale”, an XIII, nr. 6, iunie 1946;
George Demetru Pan, Magda Isanos. Cântarea mu nților , în „Spectator”, nr. 98, 1946; Ștefan
Popescu, Cântarea munților, în „Revista literară”, nr. 4, 1946; B. Sava, Magda Isanos.
Cântarea munților , în „Moldova liberă”, nr. 382, Șerban Cioculescu; Șerban Cioculescu,
Magda Isanos. Cântarea munților , în „Adevărul”, nr. 16562, 1946; Viorica Constantinescu,
Cântarea munților. Poeme de Magda Isanos , în „Înainte” , nr. 578, 1946; Laurențiu Fulga,
Cântarea munților , în „Glasul armatei”, nr. 42, 1946.

Cânt
Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu știu, eu sorb cântecu l sau el mă soarbe.
Atât de sus ne -nălțăm câteodată…
Sufletu -mi arde de -o flacără înfricoșată.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
așa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinți și minuni; Fă-mă să cânt despre oameni și suferinți,
șoptesc cu buzele reci, fierbinți,
despre săraci, despre copii și foame…
Și-n mijlocul cereștii mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care -ar trebui să creez lumea, s -o pun la
loc.

65 prieteni, nu -mi împletiți cununi.
Cântecul e -n mine ca -n voi t ăcerea;
îi bănuiesc uneori putere a,
însă nu știu nimic și mă -nchin smerit
îngerului lângă mine ivit. Apoi rămân singură. Nu știu nici eu
de ce mi -a vorbit din stufișul aprins
Dumnezeu.

Versurile acestei poezii sunt deosebite și expresive pentru harul Magdei Isanos, cu tot
amestecul Mihai Eminescu – Tudor Arghezi, atât de evident. Lirica ei este, după cum se
poate observa, construită într -un stil artistic democrat. Forța interioară este oglindită în
versuri: ea oferă maturitate expresiei și dă frâu liber imaginației. Și-a dorit să iasă din lirica
românească formalistă, care se zbă tea între cele două războiae mondiale.
În această poezie Magda Isanos este înfățișată ca un purtător de cuvânt al dragostei, al
dragostei mesianice, prezicătoare a mântuirii prin credință. Această dragoste este atât de
puternică încât, din perspectiva creatoarei, poate clădi lumea, o poate dărâma și reconstrui.
Relația omului cu Divinitatea este reliefată printr -o întâlnire cu Dumnezeu, care reușește să
ofere iubire lumii întregi, lăsându -și apoi creatorul singur.
Cânt , un singur cuvânt, dar cu o încărcătură afectivă impresionantă, arată harul cu
care este înzestrat eul creator de a -și exprima stările sufletești și de a le transmite ș i celorlalți
aceste sentimente . Fără să vadă nimic, având c a sursă pură inspirația, acesta cântă asemenea
privighetorilor oarbe. Prin intermediul cântului este exprimat suflul divin din care sunt create
cântecele. Datorită acestei arte, omul permite legătura sa cu demiurgul și cu minunăția
creației sale. Fiecare v ers ilustrează superioritatea omului în comparație cu celelalte creații,
iar acesta este utilizat ca lian între sacru și profan.
Versul Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe sugerează spontaneitatea lirismului
isanoscian. Privighetoarea este o pasăre mitică, care are un renume universal, datorită
perfecțiunii ei. În opera Romeo și Julieta de William Shakespeare, privighetoarea este opusă
ciocârliei. Dacă cei doi îndrăgostiți ascultă de privighetoare, ei rămân împreună, dar sunt
expuși morții. În sch imb, dacă ascultă de ciocârlie , trăiesc amândoi, dar separat. Așadar,
privighetoarea este un simbol al unicității, al fericirii de moment, iar în final al morții. Ea
arată legătura care există între moarte și dragoste.
Sufletul este descris la superlativ, f iind asociat cu rugul din care a vorbit Dumnezeu,
prin comparația ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, așa arde sufletul meu . Acesta arde de
teama a ceea ce urmează să se întâmple.
Tăcerea, asemenea cântecului, deși cei doi termeni sunt total opuși, repr ezintă un

66 preludiu al deschiderii spre revelație. Potrivit tradițiior, înainte de creație a fost tăcere și
tăcere va fi și când va veni sfârșitul. Prin cântec, autoa rea îmbie suferința, făcând -o mai ușor
de suportat. Cuvintele de foc sugerează tot arta cre ației și purificarea, mistuirea, datorită
flăcărilor. Focul transmite puterea dumnezeiască, cu care autoarea poate crea din nou lumea.

De-am fi împărțit pe dreptate

La trecătorile stâncilor
gem cu tâmpla pe stâncă.
Și-aș fi vrut să te mai laud încă,
luminată culme a munților.

De-am fi împărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-aș muri așa tânără.

Puteam încă mult să mă bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt încă mult
cu tâmpla pe orga pădurilor. Mai erau atâtea grădini de cules…
Aș fi împodobit pân ’ la fund
blidul acesta rotund,
cu năframe și mere.

De-am fi împărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani mulți aș mai fi secerat
strălucirea câmpiilor.

Prietene, adă -mi spice de grâu,
sus, pe culmil e munților,
lângă ceruri și vânturi,
lângă focul tăcut al păstorilor…

Viață, pentru unii ai fost
masă pururi întinsă,
pentru mine – ploaie pustie,
tu, cu nedreptățile -ți cumpene;
și totuș i, plecând, te salut regretându -te.

Poezia citată reflectă dori nța de persistență a splendorii și a binelui, de refuzare „a
părții de umbră a lumii ”60, după cum afirmă Horia Bădescu . Magda Isanos nu reuște să
înțeleagă care sunt criteriile de care ține cont soarta pentru a o condamna la moarte atât de
repede. De aceea, ceea ce vrea sunt cât mai mulți ani de viață, tragica ironie a destinului,
pentru a avea ocazia să înglobeze în versuri colosala diversitate a naturii, pentru a izbuti să

60 Idem , p. 37

67 cuprindă în ele imaginea realei candori. Ceea ce știa sigur poeta, este faptul că nu va mai fi.
Nu că va dispărea de pe pământul prea mult iubit cândva așa cum se petrece în mod obișnuit,
ci că va muri acum. Un acum care poate însemna zile, săptămâni, luni, chiar câțiva ani. Poeta
nu și -a dus la bun sfârșit toate sarcinile, ea ar mai fi p utut slăvi natura. Faptul că pământul o
cheamă spre el i se pare o încălcare a legii universului. Pentru ea, viața este o ploaie pustie ,
arătând parcă și lacrimile cerului care -i plâng nenorocirea. Autoarea alege să introducă în
această poezie foarte multe elemente din sfera semantică a vieții: stânca, verzile ramuri,
pădurile, câmpiile, spicele de grâu, păstorii etc.
Magda Isanos este cuprinsă de o exasperare nemărginită, adresând întrebări unei
divinități surde la răspunsurile pe care ea le solicită.
Își dorește să fie nemuritoare ca stânca, statornică însă realizează că singura cale prin
care poate rămâne veșnic în univers es te creația și, în final, se resemnează, salutând chiar
viața necruțătoare.

Florile și fiecare sens luminos al lumii

Florile și fiecare sens luminos al lumii
să poposească -n cartea mea deschisă,
și ca -n pământul milei și minunii
să-nvie-aicea pasărea ucisă.

Mi-i dor să scriu de -o dreaptă dimineață
și mă -nfioară fila fără semn;
mi-i dor să săp în inimi ca -ntr-un lemn
un nu me ce -l purtăm cu toții: viață.

Poezia Florile și fiecare sens luminos al lumii constituie un elogiu închinat vieții.
Floarea, simbol al esteticului, al vieții, dar și al veștejirii inopinante substituie existența,
moartea și renașterea, căci din orice floare care moare răsare, la un moment dat, un alt
mugur. Magda Isanos î și dorește să imprime viața în filele cărții, să o facă eternă, să-nvie
pasărea Phoenix, simbol al nemuririi sufletului. Tânjește după o dimineață justă, care
reprezintă o nouă zi de viață. Vrea să imprime în inimă cuvântul viață, provocân d-o parcă să
pulseze neîncetat. Judecata ei de a fi presupune să facă ceva, să lase ceva în urmă, să învingă
lupta cu timpul necruțător care nu mai are răbdare cu ea.

68 Autoarea plasează omul în centrum mundi , iar dispariția lui ar trebui să afecteze toate
elementele vegetalului și e necesar ca acestea să preia forța de viață și să o aștearnă în cărți.
Disperarea care a învăluit -o o determină să roage pueril florile și pământul să înlăture
fantasmele morții. O mel ancolie nemărginită și solitudinea acoperă ve rsurile. Poeta știe că nu
și-a împlinit menirea și îi e teamă că numele ei se va șterge odată cu plecarea ei, de aceea își
dorește să -l graveze prin creațiile sale.

3.3. Imnuri pentru pământ (1946)

În 1944, Magda Isanos și-a transcris și a aranjat poeziile cu scopul de a publica un
nou volum, pe care l -a înmânat Editurii Fundațiilo r Regale pe 9 ori pe 10 noiembrie. Una
dintre poezii , denumită Țara luminii , dădea numele volumului din 1946. În versiunea din
1964 îndrumată de Marin Bucur se alege până la urmă titlul autoarei Imnuri pentru pământ .
La versurile din prima versiune se mai adaugă două texte din manuscrisul Magdei Isanos: În
asfințit și Nunta .
Despre acest volum au scris recenzii: Ștefan Popescu, Țara luminii , în „Revista
literară”, nr. 12, 1946; George Ivașcu, Magda Isanos. Țara luminii , în „Tinerețea”, nr. 6, 25
octombrie 1946; Octav Șuluțiu, Versuri , în „Apărarea”, nr. 9, 1946; Lucia Demetrius, Magda
Isanos , în „Adevărul”, nr. 16547 , 1946; Alexei B ihoreanu, Țara luminii de Magda Isanos, în
„Era nouă”, nr. 483, 1946.

Nu vă scuturați, florilor…

Nu vă scuturați, florilor,
ascultați -mă bine, surorilor.
Toamna -i departe;
departe -al clopotelor cântec, de moarte.
Să ne rugăm, numai, lumina
atotpute rnică -n cer să țină.
Alai oprit în mersul lui, grădina,
Să nu răspundă morții când o să vină…

Să nu răspundem visului rău,
care vâslește deasupra noastră mereu…

Angoasa provocată de venirea morții este o temă des întâlnită în poemele isanosciene.
Poeta cere naturii să empatizeze cu ea , înrudindu -se chiar cu florile și rugându -le să nu se

69 scuture. Florile substituie viața, iar petalele lor sunt clipele asupra cărora Magda Isanos
imploră să nu cadă din potirul vieții. Toamna, anotimpul singurătății, al melancoliei, al
plânsului divin, al morții este departe, sugerând amânarea momentului de sfârșit de către
Magda Isanos. Autoarea crede că doar ruga către divinitate, lumina puternică , o mai poate
salva de primejdia morții. Indiferența față de această insta nță thanatică, consideră ea, o
determină să se retragă, o face mai slabă. Moartea, fenomenul inopinant, îngrijorează mereu
omul, fiindcă nu anunță când vine, ci apare ca o umbră perindată pretutindeni.

Trebuie să plec astă -seară

Trebuie să plec astă -seară
sau mâine. Un înger de pară
lângă patul meu va veni:
scoală -te, nu zăbovi.

Îngere, lasă -mă pe pământ.
Strânge -ți aripile pline de vânt
și privește:
totu-nflorește și crește. Lasă -mă să -mi trec umbra pe -aici,
peste ape -n tremur și potici,
să culeg flori , să-mpletesc cununi…
Iată, nu cer alte minuni.

Ia o ramură și prefă -o-n femeie,
du-o-naintea dumnezeului tău să steie;
ea va răspunde nevinovată
despre viața mea toată.

Poezia ilustrează venirea morții, care nu mai are răbdare, ci dorește să ia sufl etul
poetei astă-seară sau mâine , amânând -o doar cu câteva ore. Dacă în credința ortodoxă
îngerul vine la Fecioara Maria pentru a -i da de veste o nouă viață, în această poezie
isanosciană îngerul de pară coboară pentru a vesti moartea. Acesta îi cere să în frunte
moartea, sa dea piept cu ea, să se ridice, fără să întârzie. Ca și în alte poezii, autoarea nu se
resemnează foarte ușor, ci îi explică îngerului că ea are o menire pe pământ pe care trebuie să
o îndeplinească. Metafora aripile pline de vânt sugere ază i nstabilitatea, violența, lipsa de
milă. Pe de altă parte, vântul este o formă a divinității, fiind o ref lectare a sufletului și,
implci t, a Duhului Sfânt .
Majoritatea verbelor utilizate în poezie sunt la modul imperativ, arătând rugămințile
poetei de a fi lăsată pe pământ, pentru a crește și ea și pentru a înflori.

70 3.4. Antume și postume din periodice (1932 -1948)

Această diviziune cuprinde poezii reunite din publicații și manuscrise de către Marin
Bucur care le -a înglobat în versiunea îndrumată d e el: Magda Isanos. Versuri (1964).
Această versiune reia versurile din volumele Poezii (1943), Cântarea munților (1945), Țara
luminii (1946), reținând, pentru ultimele, ordinea stabilită de Magda Isanos. Volumul din
1946 este redenumit Imnuri pentru pămân t, titlul inițial.
Addenda cuprindea texte originale și însemna, în ordine cronologică, poezii tipărite în
periodice și neincluse în volumul antum ori în cele două volume postume, versuri apărute în
diferite reviste după moartea autoarei, dar și poeme din manuscrise. Datorită aportului lui
Marin Bucur, toate versurile din acest sector conțin indicii despre anul și revista în care au
fost publicate pentru prima oară.
Majoritatea poemelor acestea au fost pu blicate în tinerețea basarabeană și ieșeană a
Magdei Isanos în revistele „Licurici”, „Crai nou”, „Ghiocei”, „Viața Basarabiei”, „Cuget
moldovenesc”, „Pagini basarabene”, „Însemnări ieșene”, „Iașul”, „Jurnalul literar”,
„Vremea”, „Revista Fundațiilor” . Fiica autoarei, Elisabeta Isanos, lămurește de ce nu au
existat în volumul de debut 18 poeme ( Dragostea mea, Dorința, Atavism, Jucăria, Rochia,
La noapte, Lacul, Logodnă de primăvară, După Scriptură, Risipire, Vis vegetal (Aș vrea să
fiu copac și -aș vrea să cresc), Greșeală de tipar, Murim…ca mâine, Capricii, Romanță ) , cu
toate că fuseseră tipărite în reviste: „ Magda Isanos intenționa încă mai demult să -și adune
într-o carte poeziile din perioada succesului ei literar, când a fost <<copilul -minune >> al
revistei << Însemnări ieșene >> (…) Moartea, o simplă ipot eză în versurile din tinerețea
basarabeană și ieșeană , devenise o teribilă prezență reală, și astfel, cu primul volum de
poezii, profilul ei poetic începea să prindă un al t contur, față de cel meditativ , uneori grațios,
al poeziilor de început”61.
Marin B ucur a avut ocazia să citească ziarele și revistele din acele timpuri din care a
ales o parte din poeziile Magdei Isanos care nu fuseseră incluse în volumele din 1945 și
1946. Între ani 1944 și 1948 au fost tipărite mai multe versuri isanosciene în „Revist a
literară”, „Tribuna poporului”, „Victoria”, „Revista fundațiilor”, „Almanahul Universul”, pe
care istoricul le copiază în versiunea sa. După anul 1948, intră în umbră și, în afar ă de ediția
îngrijită de Veroni ca Porumbacu, autoarea nu se mai află în aten ția ziarelor. Tocmai în anul
1963, „Luceafărul” tipărește o serie constituită din nouă poezii din perioada ieșeană: Aș
vrea…, Belșug trist, Ciuta, Dimineața, Înrudire, Înțelepciune, Iubirea, Sapho, Târziu , pe care

61 Grati, Aliona, Magda Isanos – Scrieri , Editura Știința, Chișinău, 2016, p.539

71 Marin Bucur le selectează pentru volumul din 1964.

Dragostea mea

Eu știu că tu nu meriți dragostea
și-mi place totuși să ți -o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
și totuși câte -ntr-însa s -oglindesc … Nu meriți iarăși clipele de -acum
și gândurile bune câte ți le -am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s -au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
și după ce – milos – i-a sărutat
leprosului, pe uliță, picioarele…

Deși în multe dintre poezii și -a creionat autoportretul, cu arcul sp râncenelor lăsat din
cauza suferinței de care a avut parte și a conștientizării marii treceri, Magda Isanos a scris și
poezii de dragoste, în care și -a exprimat optimismul inegalabil și iubirea permanentă. Poezia
de dragoste, scrisă de Magda Isanos, este p lasată în taină și cuprinsă de liniștea dinaintea
marelui început.
Poeta se află în plină vitalitate, în anii fragezi ai vieții, când află cu toată bucuria cea
mai desăvârșită și mai umană formă de expresie a existenței: dragostea. Dragostea este
sentime ntul suprem, care reușește să alunge melancolia și moartea, care luminează întreg
ținutul. Este vorba despre lumina înălțătoare, necesară, amintită în poezia anterioară.
Versurile citate ilustrează o mare forță a dăruirii iubirii, în ciuda faptului că, po ate,
iubitul nu o merită. Poeta conștientizează că nici în planul terestru, nici în cel cosmic, nimic
nu este echitabil: bolta nu merită miile de stele care strălucesc, iar petalele fragile nu ar
trebui să fie menite distrugerii. Aceasta asociază iubirea c u astrul ceresc, soarele, care este
capabil să lumineze întreg universul și să -l încălzească, așa cum dragostea povățuiește și
sensibilizează și cele mai întunecate suflete. Iubirea rămânea pururea curată dacă este dăruită
în forma ei candidă, fără niciun fel de așteptare sau interes.

Jucăria

Dușman grozav e timpul, mi se pare acuma, ca și când te -aș fi visat,

72 cum poate mai visează câte -o floare
pământul, iarna, după ce -a-nghețat.
Iubirea noastră astfel a trecut,
ca dâra luminoasă a unei stele,
și bezn a-n urma ei s -a refăcut,
de-mi pare steaua fericirii mele
că niciodată n -ar fi strălucit.
Și nu mai știu acuma dac -am stat
cu tine, dacă -n pieptul tău iubit
eu inima -ntr-o zi ți -am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din depărtări de basm răsună parcă,
pentru că mierea tot acelui grai, lângă urechea alteia le -ncearcă.
Din ce în ce mai șubred e sub pas
pământul amintirilor, și -mi pare
că dintr -un vis frumos mi -au mai rămas
frânturi ciudate și strălucitoare.
Zadarnic între ele să le leg
încerc acuma, fiin dcă nu se poate
din cioburi, vasul să -l mai faci întreg;
și tristă, surâzând, mă joc cu toate
aducerile -aminte la un loc,
ca un copil cu jucăria care
i s-a stricat, dar n -a dat -o pe foc,
pentru că alta mai frumoasă n -are.

Poezia Jucăria oglindește tema dragostei platonice neîmplinite. Eu poetic, aflat în
ipostaza îndrăgostitei, și -ar fi dorit ca timpul să se oprească pentru a putea simți din plin
iubirea, dar acesta trece, și, odată cu el, și dragostea, devenindu -i dușman. Singurul spațiu în
care își ma i poate revedea iubitul este cel oniric. Autoarea creează o similitudine
excepțională: îndragostita este asociată cu pământul în anotimpul iernii, al deznădejdei, al
pieririi, care și -ar mai dori să răsară o floare, substitutul dragostei pierdute. Iubirea s-a risipit
asemenea stelelor căzătoare, s -a spart în mii de cioburi pe care nu le mai poate lipi pentru a
reîntregi dragostea. Erosul este desprins din basm, sugerând un timp mitic, din care va trebui
să iasă la un moment dat, revenind în lumea reală.
Eul liric își reconstituie puzzle -ul iu birii, cu ajutorul amintirilor, creionând un tablou
impresionant. Deși este conștient că a avut parte de o dragoste temporară, inima iubitului
fiind dăruită altei persoane, el știe că nu va mai găsi o dragoste la fel de sacră și mai
frumoasă decât ace asta. Ținutul mirific al copilăriei, frântura cea mai importantă din viața
Magdei Isanos, este evocat și în acea stă poezie de dragoste, ilustrând dorința, patosul,
nevinovăția cu care a iubit, asemenea copilului ce -și îndrăg ește jucăria, chiar și atunci când
este stricată.
Jocul reprezintă aici un simbol al luptei eului poetic cu el însuși, trist, dar surâzând ,
urmărind ca victorie resemnarea. A juca înseamnă a crea o punte între realitate și fantezie,
între rațiune și drago ste, între vis și adevăr, alegând drumul cel mai bun.

73 Risipire

S-a scur din inima mea tinerețea ca vinul
dintr -un vas prea plin, care s -a revărsat,
și astăzi sângerează sufletul de spinul
regretului că nicio picătură n -am păstrat.

Pentru că numai ea, cu ochii săi, făcea
să strălucească -așa de tare soarele,
și florile se desfăceau frumoase pentru ea,
și visurile toate -i sărutau picioarele.

De când s -a dus, sunt ca o creangă veștedă,
care-nainte de -a-nflori se scutură,
și lumea nicio bucurie nu -i mai dă
inimii mele, goală și putredă ciutură.

Acest poem începe cu o comparație a tinereții cu vinul care s -a revărsat dintr -un vas
prea plin, sugerând însăși viața, sângele care trece prin vene. Spinul devine metafora
sufletului îndurerat, mâhnit fiindcă nu a păstrat nici un strop din potirul tinereții, elixirul
vieții, picătura care te readuce la viață. Adverbul numai ilustrează faptul că tinerețea este
singura etapă a vieții în care omul poate controla tot universul: determină soarele să
strălucească mai tar e, florile răsar pentru această vârstă de aur, lumea visurilor are poarta
deschisă.
Tinerețea este timpul în care se poate visa, se poate percepe semnificația oricărei
culori, se poate auzi sunetul firului de iarbă, se poate simți și dărui viața. Odată c u încetarea
acestor clipe, sufletul ajunge o creangă veștedă , nemaiavând verdele viu al frunzelor, nici
mugurii florilor, nemaibucurându -se de nicio rază din partea soarelui.
Inima este goală, căci nu mai are sentimente, nu mai înțelege frumosul, nu se ma i
poate bucura de tot ceea ce o înconjoară, anii grei ce urmează ducând -o ușor, ușor către o
stare de alterare.

74 3.5. Poezii rămase până în 1964

Poeziile din această secțiune fac parte din versiunea îngrijită de Marin Bucur, fiind
originale. Acestea consti tuie texte și variante de texte, adunate din caietele de poezii păstrate
de mama Magdei Isanos până în momentul în care i le -a înmânat lui Marin Bucur pentru a
coordona volumul. Acesta a reușit să intre în posesia anumitor poezii datorită lui Eusebiu
Camil ar.

Acuma cântecul s -a sfârșit …

Acuma cântecul s -a sfârșit.
Nu știu de -i bine ori rău.
Din frunze -am cântat. Dumnezeu,
lângă mine stând, mi -a șoptit.

De fapt, nu era Dumnezeu, era pom.
Și câteodată -avea glas de om.
„Sărbătorește, mi -a spus el, ace ste
câmpii dezmierdate și creste…” Și ca o pasăre neînvățată
m-am apucat să cânt. Eram mirată
și bucuroasă, și nici n -am simțit
cum trece anotimpul fericit!

Zburați, cântece, zburați departe,
scuturați -mă de pământ și moarte,
și preamăriți natura -n care încă
e liniște și -nțelepciune -adâncă.

Titlul Acuma cântecul s -a sfârșit este o propoziție enunțiativă, care la nivel expresiv
este o metaforă ce anticipează tema poeziei, fiind reluat la începutul primei strofe. În centrul
acestui element paratextual s e află substantivul cântec ce poate face trimitere la mitul antic al
lui Orfeu, care domolea duhurile rele cu lira sa. Poetul modern reprezintă, sugerează Magda
Isanos, o proiecție simbolică a lui Orfeu.
Imaginea întregii poezii este oferită de arta care se îmbină cu viața. Secvența
lingvistică Din frunze -am cântat. Dumnezeu, / lângă mine stând, mi -a șoptit. simbolizează
natura care a inspirat -o pe poetă, empatizând cu trăirile acesteia, dar și harul creator primit de
la divinitate. Comparația Și ca o pasăr e neînvățată / m-am apucat să cânt. sugerează curajul
eului creator de a -și înfrunta toate temerile omenește, pentru a -și împlini chemarea, și de a
face artă asemenea unei păsări neinițiate. Verbul la perfect compus s-a sfârșit ilustrează
încheierea ciclulu i vieții , respectiv al creației, și apropierea morții, dar dăinuirea sufletului
autoarei prin versurile sale.
Anotimpul fericit este o metaforă a vieții, sau poate, a tinereții , care nu a durat prea

75 mult. Verbele la imperativ zburați sugerează îndemnul eu lui creator către păsările -mesagere
de a duce creația lui pretutindeni, pentru a fi cunoscută de toată lumea, chiar dacă el nu va
mai fi pe acest pământ de care cere a fi scuturat.

Floare rară

Cândva, pe vrejul sufletului meu
o floare -a-mbobocit, o flo are rară,
ce se numea iubirea, însă eu
am rupt -o și-am lăsat -o ca să moară.
De-atuncea sufletul, bătrân și obosit,
n-a mai putut să deie altă floare
ca dânsa, care timpuriu s -a vestejit,
frumoasă și plăcut mirositoare
Și-adesea dorul florii minunate
și unice, pe care n -am știut
s-o strâng pe veșnicie dintre toate,
asemeni unui ghimpe m -a durut.

Pentru Magda Isanos, la fel ca și pentru Novalis, floarea este simbolul dragostei și al
bucuriei, identificându -se chiar cu o floare culeasă din Grădina Edenului. Floarea este taina
frumosului, a esteticului dăruit lumii. Iubirea este o floare rară, care nu crește oriunde,
exprimând unicitatea, originalitatea. Eul liric nu acceptă dragostea în momentul în care o
întâlnește, ci o abandonează, ba chiar o rupe și o l asă să moară . Odată pierdută dragostea
aceasta în forma ei pură, nu se mai poate întoarce, stârnind mâh nirea în sufletul eului poetic,
care a îmbătrânit și a obosit, căutându -și dragostea părăsită.

Înțelepciune

Înțelepciune este să respiri
ușor, și după lacrimi să zâmbești,
petalele ce cad din trandafiri
și nu s -aud când mor, să le iubești. Privește pomii drepți din bătătură –
ei cată totdeauna cătră cer,
și-n ruga lor cea verde parcă cer
mai multă ploaie, mai puțină ură.
Nu te gândi la mâine, nici la i eri.
Poate naintea spicelor să cazi,
stăpâni când nu suntem decât pe azi,
nu te gândi la mâine, nici la ieri.

76 Poemul Înțelepciune este ca un testament, o povață închinată întregii omeniri.
Autoarea mărturisește că nu deținem decât prezentul de care trebui e să ne bucurăm, fără să
ne gândim la trecut ori la viitor. Poeta îndeamnă lectorul să iubească chiar și petalele de
trandafiri căzute și să privească obstacolele vieții cu optimis, căci după fiecare ploaie se
zărește curcubeul. Imaginea pomilor drepți , falnici, mândri, care se înalță către cer, către
divinitate, sacralitate ar trebui să fie împrumutată și de om. Din păcate, omul privește către
cer tot mai puțin, devenind insensibil și semănând ură. Ruga neistovită a pomilor pentru a
aduce ploaie sugerează empatizarea naturii cu omul. Ploaia poate trimite la ideea unui botez
ritualic, care să scape lumea de păcat. Ultima strofă începe cu versul Nu te gândi la mâine,
nici la ieri și se termină cu același vers, accentuând faptul că omul trebuie să trăiască cli pa și
să se bucure de orice lucru, considerându -l un dar divin.

3.6. Poezii din dactilograma II

Dactilograma I și Dactilograma II sunt denumirile academice ale manuscriselor
Magdei Isanos și aparțin fiicei ei, Elisabeta Isanos. Acestea au fost în posesi a surorii Magdei,
Silvia Isanos -Munteanu. Dactilograma I conține poezii din perioada ieșeană, 1936 -1937, din
timpul în care Magda era studentă și locuia cu sora ei. Dactilograma II cuprinde poezii din
perioada anilor 1950 -1960.
Elisabeta Isanos a obținut a ceste manuscrise datorită verișoarei ei, Irina, fiica Silviei
Isanos, care știa că Dactilograma I a fost pregătită de Magda Isanos cu scopul publicării unui
volum. Cele șase poezii înglobate în aceastp secțiune au fost preluate de Elisabeta Isanos din
Dact ilograma II .

Singură stau…

Singură stau cu povestea aceasta ce -o duc,
Pentru visul meu frăgezit în vânt,
Pentru nuiaua mea necioplită de nuc,
Cu care mă jucam și scriam pe pământ. Grădina -și aduce aminte,
Dar câinele Azor a murit:
Unde -i? Poate -ntr-o seară
În cer s -a suit…

Deși este constituită doar din două catrene, poezia aceasta reflectă colosalul univers al
copilăriei , în care primul toc de scris este bățul, iar fila este pământul nesfârșit. Grădina,
spațiul edenic, este tărâmul după care Magda Isanos tânjește mereu și pe care îl evocă ori de
câte ori are ocazia.

77 Modul ludic în care scrie pe pământ anticipează harul creator și devenirea unei poete
de succes. Textul este construit ca o confesiune învăluit de regretul acelor timpuri, accentuat
de punctele de suspensie din titlu.

Agonii

Din ce în ce mai tristă mi se -nșiră
În spate -o zi asemenea cu alta,
Și port singurătăți pe sub înalta
Cicoare ce deasupra se resfiră:

Polenul ei de stele niciodată
N-o să-mi atingă buzele și mâna,
Ce, pe tăcerea pieptului culcată,
Va cântări de -a pururea țărâna; De-acolo din albastru, numai ploi
Când o să stau la câteva picioare
Sub iarbă, de -or să poată să coboare,
Și-acelea pe din două cu noroi!

Premergătoare nopților în mine
Au năpădit durerile, și -aș vrea
Tot sufletul să mi -l anin de -o stea
Pe care -o știu că -n geamul tău rămâne.

Poezia pusă în discuție reprezintă o coborâre în adâncul sufletului poetei. Aceasta își
preconizează moartea, ca în multe alte poeme: pe tăcerea pieptului culcată,/ Va cântări de -a
pururea țărâna . Autoarea este cuprinsă de melancolie din cauza solitudinii cu care
întâmpină thanatosul. Stelele reprezintă întruparea îngerilor, dar și a sufletului pe care ea
vrea să -l aștearnă în fiecare noapte, luminându -i pe cei rămași. Buzele, elem ent al logosului
și al erosului și mâna constituie punctele necesare creației.
Albastrul este una dintre culorile cele mai adânci și pure, sugerând infinitul și, poate,
puntea ce desparte omul de soarta sa, pragul dintre suflet și trup.

3.7. Poezii din „manuscrisul de la Drăganu ” (1944)

Această secțiune cuprinde opt poeme care sunt variante din „Manuscrisul de la
Drăganu”62 nepublicate până la volumul coordonat de Elisabeta Isanos. Acest manuscris a
fost păstrat de soțul autoarei, Eusebiu Camilar, care l-a și intitulat astfel și cuprinde poeme
scrise ori prelucrate de Magda Isanos în vara refugiului din Argeș. A fost salvat chiar de
Magda Isanos, conform scrisorii în care însăși mărturisește acestea: „Nu știu unde ești și
dacă o să -ți parvină scrisoarea aceasta; dar cum am plecat de la Drăganu, înainte să fi primit

62 Idem , p. 540

78 vreo veste d e la tine, îți scriu, poate ești mai norocos decât mine și primești scrisoarea asta.
Am sosit, după multe peripeții și un drum foarte greu, pe -o vreme ploioasă, la București; o
parte din bagaje nu le -am putut lua, de teama aglomerației din trenuri (…) În privința
manuscriselor, n -ai grijă, le -am adus pe toate” (Scrisoare către Eusebiu Camilar, din 18
septembrie 1944, București)63.
Poeziile din acest compartiment au fost pregătite de Magda Isanos spre a fi publicate
între 18 septembrie și prima decadă a lui noiembrie 1944 și apoi înmânate Edituriui
Fundațiilor Regale cu doar câteva zile înainte ca ea să moară. Conform lui Ion Caraion care
publică articolul La moartea Magdei Isanos în revista „Tribuna poporului”, nr. 67, 20
noiembrie 1944: „În ultimele săptămâni, ziarele i -au publicat unele din poemele pe care le -a
depus în volum acum zece zile la Editura Fundațiilor Regale”64. Elisabeta Isanos afirmă că
acest document a fost răvășit înc ă din octombrie 1944, când Editura Fundației Regale era
atacată în presa de stânga.

Am scris cartea asta ca un copac

Am scris cartea asta ca un copac
Răcoros în câmpie
Pentru frații mei care zac
Ca și mine -n spitale
Și sărăcie,
Cu mâinile goale
De orice dar,
Singuri, c -un petec de cer murdar
În fereastra deschisă,
Ei vor citi…

Titlul, constituit dintr -o propoziție enunțiativă, care la nivel expresiv este o
comparație, este reluat în incipitul poeziei, accentuând testamentul spiritual pe care autoarea
îl lasă posterității: cartea. Copacul nu este un element vegetal ales întâmplător, ci acesta este
intermediarul între pământul în care are înfiptă rădăcina și cerul pe care îl atinge cu crengile,
adică intermediarul între realitate și ficțiune, între suflet ul Magdei Isanos și viața prea mult

63 Ibidem
64 Ibidem

79 iubită.
Versurile concentrează durerea resimțită de poetă în ultimele zile de viață, când era
bolnavă și se afla pe patul de spital. Cerul, care apărea în alte poeme ca un infinit azuriu,
acum este doar un petec murdar , simbolizând durerea, suferința și regretul. Fereastra
deschisă permite comunicarea sufletului autoarei cu universul.

Ușa s -a-nchis…

Ușa s -a-nchis, mama s -a dus.
—„Copilule, în spital e bine.
Nu plânge, sunt îngeri cu tine
Și Domnul Isus.”

Îmi vine s ă râd. Sora Ana
Arată c -un deget icoana
Și-mparte pesmeți și mere.
Tăcere, copii, tăcere.
Că moartea vine și auzi fluturând
Veșmântul ei și îngeri cântând.

Pe unul de tot liniștit
Au tras cearșaful, l -au acoperit.

Poemul Ușa s -a-nchis … exprimă manife starea morții și are ușoare ecouri
tradiționaliste, descriind ritualul specific pomenirii sufletului dus pe tărâmul celălalt: se-
mpart pesmeți și mere . Ușa este o poartă care face legătura între viață și moarte și, din
păcate, s-a-nchis , nemaipermițând eul ui poetic să pătrundă în realitate. Acesta sfidează
moartea, râzând, deși se află în ipostaza unui copil. Biografia Magdei Isanos și experiențele
sale medicale sunt oglindite în această poezie. Spitalul a devenit un cămin, un spațiu
protector în care înger ii și Iisus sunt prezenți. Palindromul Ana indică , încă o dată, caracterul
sacru.
Tabloul creionat în aceasta poezie este copleșitor, sugerând angoasa care a cuprins -o
pe autoare la presimțirea morții și încercarea de a o învinge prin creație.

80 3.8. Proză

Primele scrieri în proză sunt redactate în perioada basarabeană, fiind tipărite în revista
„Ghiocel”: Creionări în nr. 2, an 1, aprilie 1934; Inseparabile în nr. 3, mai al aceluiași
an.Textele create ulterior fac parte din perioada studențească. În anul 1 938, ziarul „Iași”
tipărește scrierile Despre iubirile mari, Îngerii, Magistrata, Studenta . De asemenea, există și
fragmente ca: Orașul cu minuni, Toto, Omul cu cizme roșii , apărute pentru prima dată în
revista „Manuscriptum”, nr. 3, 1974.
Proza Poarta di n oglindă este autentică si a fost oferită sub forma unei copii fidele de
către Elisabeta Isanos. Nu se știe cu exactitate când a fost scrisă această operă. Găsind
asemănări cu privire la subiectul și stilul prozei Orașul cu minuni , Elisabeta Isanos o
încadrează în perioada ieșeană, între anii 1934 -1937.

Omul cu cizme roșii

Omul cu cizme roșii ilustrează personajul misterios care a venit nu se știe de unde la
balul din salonul unei generălese. Intrusul era îmbrăcat straniu, vorbea dumnezeiește, iar
farme cul lui izvora din fiecare gest, din toată făptura lui de uriaș blond și poate chiar din
adâncuri necunoscute nimănui, astfel reușind să cucerească imediat inimile tuturor femeilor
din oraș. Discuțiile în jurul lui duc la conturarea unei ființe diabolice.
Textul Omul cu cizme roșii se deschide cu un motto, constând într -un dialog purtat
de vrăjitoare și de Mefisto. Incipitul prozei indică reperele spațio -temporale: acțiunea se
petrece toamna, în jurul orei 11 noaptea, în casa Margaretei M., soția generalu lui M., care
dădea un bal fastuos în locuința sa. Printre invitatele tinere, frumoase, două femei erau cele
mai grațioase: domnișoara Cristina, conducătoarea grădiniței de copii, o domniță blondă,
desprinsă parcă din basme și Margareta M., stăpâna casei. I nvitați de seamă se numărau
printre cei aflați la marele bal: doctorul Cox, notarul.
Ivirea omului cu cizme roșii este surprinsă de domnișoara Cristina, care -l zărește pe acesta
purtând o conversație cu Margareta M. Ceva timp, toate privirile se îndreptar ă spre
personajul ciudat, cu umeri largi, păr lung și blond, care venise la un bal atât de select, dar
într-un costum atât de nepotrivit. Uimitor este că, Margareta M., în loc să -l dea afară, începe
să valseze cu el, iar necunoscutul cunoștea cu adevărat m ișcările dansului. Adam, căci așa se
prezentase într -un final, era străin și călătorea spre Egipt, dar poposise în țara respectivă
pentru ceva timp, ajungând, astfel, la balul respectiv. Nicio femeie nu înceta să -l urmărească

81 cu privirea pe fermecătorul Ad am, ce le cucerise pe fiecare, cu aspectul său fizic angelic și
cu vorbele sale măgulitoare.
Textul se termină cu disparițiile și aparițiile repetate ale omului cu cizme roșii,
considerat de toți locuitorii orașului, diavolul.

Domnișoara Vanda

Personaj ul principal al acestei opere este, după cum se poate observa și din titlu,
domnișoara Vanda, un personaj care învăluie întregul text în miste r și magie. Domnișoara
Vanda este vânzătoare la un atelier de păpuși de unde cumpără toate fetițele și băieții pe care
ea îi așteaptă cu bomboane, pișcoturi și fructe zaharisite65, ademenindu -i parcă într -un ținut
fantasmagoric.
Nimeni nu știe, însă, că în trupurile păpușilor confecționate din pâslă și porțelan sunt
încătușate sufletele copiilor morți de curând. Ochii, oglinda sufletului, se fac mari și rugători
și parcă ar vrea să plângă și nu pot66. Nimănui nu -i poate trece prin minte că în atelierul
domnișoarei Vanda este un adevărat iad, că sunt suflete care tânjesc să fie auzite. Toată
lumea dorește să cumpere dint re păpușile ei, iar printre cumpărători se numără un tânăr abia
mutat în cartier, care vrea să achiziționeze o păpușică pentru nepoata lui. Tânărul alege
aleatoriu o păpușă și în momentul în care domnișoara Vanda îi oferă pachetul, acesta o
strânge în braț e și-i mărturisește dragostea lui. Din această zi, protagonista devine din ce în
ce mai frumoasă, iar toți oamenii o admiră fiindcă se logodise cu un tânăr cumsecade și
bogat.
Mai erau doar câteva zile până la nuntă, iar domnișoara Vanda lucra, ca de obi cei, în
atelierul ei. Deodată, aceasta auzi niște zgomote ușoare și când se ridică, văzu cum toate
păpușile prinseră viață și se plimbau prin încăpere, râzând sarcastic și cerându -i socoteală.
Îngrozită, domnișoara Vanda iese să ceară ajutor vecinilor, dar când aceștia ajung în casă,
toate păpușile sunt la locul lor. Femeia ajunge la spital, iar atunci când tânărul Alec o
întreabă ce se petrece cu ea, aceasta îi mărturisește că nu e decât o păpușă.
Acest ritual înspăimântător poate trimite la ideea Magdei Isanos de a rămâne veșnic
pe acest pământ, însuflețind anumite obiecte, de pildă, păpușile. Autoarea a ilustrat în
numeroasele ei scrieri setea de viață și recurge la diverse metode de a trăi veșnic, chiar dacă
acestea nu sunt creștine.

65 Isanos, Magda, Domnișoara Vanda , în Scrieri , Ediție coordonată deAliona Grati, Editura Știința, Chișinău,
2016, p. 224
66 Ibidem

82
CONCLUZII

La finalul celor trei capitole consacrate operei Magdei Isanos putem reliefa faptul că
aceasta și -a ocupat întreaga viață, deși a fost foarte scurtă, literaturii, îndeosebi poeziei,
lăsând posterității o adevărată avuție culturală și spirituală.
Primul capito l prezintă viața și opera Magdei Isanos. Am considerat necesar să
precizăm etimologia numelui Isanos, viața scriitoarei basarabene, ținând cont că într -o
perioadă atât de fragedă s -a dedicat artei și integrarea acesteia în sfera literaturii, la o vârstă
atât de crudă.
În al doilea capitol ne -am concentrat atenția asupra imaginii literare a Magdei Isanos,
atât în Basarabia, cât și în România și ni s -a părut util să cunoaștem opiniile exegeților
asupra poeziei ei, a prozei și a publicisticii. De asemenea, am comentat cuplul litera r Magda
Isanos -Eusebiu Camilar și lucrările pe care cei doi le -au redactat împreună .
Ultimul capitol al lucrării de disertație îl constituie analiza literară a textelor autoarei.
Asupra acestora am comentat din punct de vedere struc tural și expresiv, dorind să retrăim și
să descifrăm sentimentele transmise de Magda Isanos.

83
Abrevieri de specialitate și curente

etc. – etcetera
fig. – figură
nr. – numărul
p. – pagina

Semne și convenții grafice

< provine din
<< >> ghilimele între ghilimele
/ sau (separă cuvintele ori versurile)
„” încadrează sensul cuvintelor

84 BIBLIOGRAFIE:

Corpus de texte
Isanos, Magda, Cântarea munților , Editura Minerva, București, 1988
Isanos, Magda, Poezii , Antologie, postfață și bibliografie de Magda Ursac he, Editura
Minerva, București, 1974
Isanos, Magda, Poezii / Poésies , Traducere de Elisabeta Isanos, Editura Libra, București,
1996
Isanos, Magda, Scrieri , Ediție, studiu introductiv, repere cronologice, note și comentarii,
referințe bibliografice de Al iona Grati, Editura Știința, Chișinău, 2016
Isanos, Magda, Vis vegetal , Editura Nico, Târgu -Mureș, 2014

Dicționare
Bădescu, Horia, Magda Isanos, Dicționarul general al literaturii române , București, 2012
Pop, Ion, (coord.), Dicționar analitic al operelor literare românești , A-M, ed. definitivă, ED
Casa Cărții de știință, Cluj -Napoca, 2007
Simion, Eugen, (coord.), Dicționarul general al literaturii române, A -B, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 2004
Zaciu, Mircea, Dicționarul scriitorilor români , Editura Fundației Culturale Române,
București, 1998
Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Alexandru, Dicționarul esențial al scriitorilor
români , Ed. Albatros, București, 2000

Istorii literare
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române , vol.II, Editura Iriana, București, 1995
Piru, Alexandru, Istoria literaturii române , Editura Grai și Suflet, București, 1994
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române , vol.III, Editura Minerva, București, 1987

Studii de interes general
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitul ui, Editura Univers, București, 1978
Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius , Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1943
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei , Editura Timpul București, 1996
Manolescu, Nicolae, Poezia modernă de la G. Bacovia la Emil Botta , Editura pentru

85 Literatură, București, 1968

Studii critice de specialitate
Bădescu, Horia, Magda Isanos.Drumul spre Eleusis , Editura Albatros, București, 1975
Blandiana, Ana, Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie , Editura Cartea Rom ânească, București, 1978
Cimpoi, Mihai, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia , Editura Arc, Chișinău,
1996
Constantinescu, Pompiliu, Magda Isanos. Poezii în „Vremea”, nr. 711, București, 1943
Constantinescu, Pompiliu, Scrieri alese , Editura pentru Literatură, București, 1957
Felea, Victor, Dialoguri despre poezie , Editura Pentru Literatură, București, 1965
Isanos, Elisabeta, Cosânzenii , Editura Augusta / Artpress, Timișoara, 2005
Isanos, Elisabeta, Magda Isanos .Opere.Pomii cei tineri , Editura TipoMoldova, Iași, 2013
Meniuc, George, Viziunea morții în „Basarabia”, nr. 3 -4, Chișinău, 1998
Timonu, Dominte, Scara din umbră și lumină , Chișinău, 2008

Resurse on -line
https://www.scribd.com/doc/25222159/Dictionar -de-Motive -Si-Simboluri -Literare consultat
la data de 1 7.12.2016
http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A6944/pdf consultat l a data de 21.02.2017
https://arhivaluceafarulromanesc.wordpress.com/%E2%96%BC -jurnalism/olga -morar –
%E2%80%9Em agda -isanos -sau-poezia -religioasa%E2%80%9C/ consultat la data de
09.04.2017
http://www.romlit.ro/o_poet_de_recitit_magda_isanos consultat la data de 1 1.12.2016
http://ziarullumina.ro/magda -isanos -o-voce -feminina -aparte -a-scrisului -romanesc –
76130.html consultat la data de 1 7.02.2017
http://convorbiri -literare.dntis.ro/RACHIERUmar13.htm consultat la data de 30.02.2017
http://www.isanos.ro/ consultat la data de 12.04 .2017
http://c onvorbiri -literare.ro/?p=7280 consultat la data de 12. 11.2016