AACCAADDEEMMIIAA DDEE ȘȘTTIIIINNȚȚEE AALLEE SSEECCUURRIITTĂĂȚȚIIII NNAAȚȚIIOONNAALLEE [617078]

1 ROMÂNIA
AACCAADDEEMMIIAA DDEE ȘȘTTIIIINNȚȚEE AALLEE SSEECCUURRIITTĂĂȚȚIIII NNAAȚȚIIOONNAALLEE

EELLEEMMEENNTTEE CCOONNCCEEPPTTUUAALLEE PPEENNTTRRUU
FFUUNNDDAAMMEENNTTAARREEAA NNOOIIII SSTTRRAATTEEGGIIII NNAAȚȚIIOONNAALLEE
DDEE AAPPĂĂRRAARREE AA ȚȚĂĂRRIIII

București – 2015

2

3
EElleemmeennttee ccoonncceeppttuuaallee ppeennttrruu ffuunnddaammeennttaarreeaa
nnooiiii SSttrraatteeggiiii NNaațțiioonnaallee ddee AAppăărraarree aa ȚȚăărriiii

Simpla constatare a schimbărilor survenite în lume de -a lungul ultimelor decenii a
devenit prozaică. Complexitatea și dinamismul acestora au plasat evoluțiile de securitate sub
semnul incertitudinii. Teme vitale precum suveranitatea națională, int egritatea teritorială sau
prezervarea democrației se regăsesc , în continuare , în centrul dezbaterilor, respectiv la vârful
agendelor de securitate. În același timp însă, o serie largă și variată de alte problematici ce țin de
sănătate, educație, mediu, cul tură, demografie, pentru a menționa doar câteva, și -a făcut loc în
sfera preocupărilor legitime în materie de securitate. Mai mult, riscurile și amenințările
emergente se constituie în factori care le amplifică și/sau alterează pe cele convenționale.
Centr area conceptuală și acțională a securității aproape exclusiv la nivel statal și în domeniul
apărării este, în contextul mutațiilor asociate globalizării, perimată și îngustă. În același timp
însă, transformarea paradigmei în care este interpretată și , implicit, asigurată securitatea,
reclamată de condiții empirice evidente, este un proces complicat a cărui coerență și finalitate
sunt dificil de întrevăzut. Cauzele acestei probleme se datorează nu numai incertitudinii față de
evoluțiile de securitate care se suprapun și se intersectează ca nivel (local, național, regional,
global) și domeniu (militar, politic, economic, social, societal, tehnologic, de mediu etc.) , ci, mai
ales, confuziei conceptuale. Orientarea pe chestiuni aplicate, practice, a exercitat di ntotdeauna o
atracție mai mare pentru structurile statului, în mod tradițional mai mult acționale decât
reflective, dar incapacitatea, refuzul sau ignorarea dimensiunii abstracte pot avea consecințe
grave. De exemplu: cum poate fi asigurată securitatea făr ă ca aceasta să fie (re)definită în
contextul noilor schimbări?1
Dintr -o perspectivă cognitivă, actualul complex al provocărilor de securitate cu care se
confruntă România pare puțin probabi l să sufere schimbări sistemice în ceea ce privește
magnitudinea ș i natura lor. Cu alte cuvinte, spectrul cunoscut al entităților și proceselor care
emană riscuri și amenințări nu va cunoaște modificări deosebite, ceea ce nu înseamnă însă că ele
nu pot dezvolta manifestări inedite, în sensul în care o amenințare se poate corela cu o
vulnerabilitate anterior neexploatată sau inexistentă, sporind probabilitatea de concretizare.

1 Încă operăm cu o definiție din 1991, deoarece republicarea Legii privind securitatea națională nu a făcut decât să
preia definiția anterioară din Legea nr. 51/1991, înlocuind sintagma „siguranță națională” cu „securitate națională”.

4
Într-un mediu incert, astfel de surprize tactice pot conduce la consecințe sistemice, de tulburare a
echilibrului de forțe, a ordinii politice ș i stabilității socio economice. Totodată, surpriza strategică
nu poate fi exclusă, mai ales în condițiile în care securitatea este afectată deopotrivă de
creativitatea umană și progresul tehnologic, a căror combinare , într-un registru negativ , poate
genera efec te deosebit de grave. Firește, o asemenea stare de impredictibilitate reclamă
cunoaștere și, implicit, investiția în capabilități care generează cunoaștere, dar premisa
cunoașterii nu este echivalentă cu cea a prevenirii și soluționării unor potențiale cri ze, cu atât mai
mult cu cât forțele și fenomenele cu care ne confruntăm au o amploare globală sau cel puțin care
depășește soluțiile proiectate la nivel național sau regional2.
O clasificare a riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților poate ține con t de criteriul
teritorial (la nivel național, regional, global) și de cel dimen sional (politic, militar,
socio economic, societal, de mediu etc.), chiar dacă aceste provocări, în manifestarea lor,
traversează , de fapt , aceste limite. Odată cu sfârșitul Răzb oiului Rece și mai ales în anii ce au
urmat , a crescut nivelul de conștientizare a transformării mediului de securitate, unul extrem de
fluid, în care coexistă riscuri și amenințări convenționale, de genul celor emana te de clasicele
fricțiuni inter statale, și asimetrice, în care sunt incluși actor i și procese noi, de regulă nonstatali și
nonmilitari . Mai mult, această stare aparte de coabitare poate căpăta valențe simbiotice, în sensul
în care cele două categorii se îngemănează, se susțin și se amplifică re ciproc, așa cum se petrece
în cazul războaielor numite mai nou de tip hibrid. Elocvente pentru ilustrarea acestei
complexități sunt exemplele Federației Ruse și Statului Islamic. Rusia se manifestă agresiv atât
prin instrumente clasice (diplomatic, militar , intelligence), cât și printr -o versiune mai rafinată și
lărgită a doctrinei cunoscut e ca „maskirovka”, care implică propagandă, subversiune,
dezinformare etc. Efectele acestui comportament sunt vizibile pe mai multe dimensiuni,
afectând , de exemplu , și stabilimentul politic și piața energetică, respectiv pe mai multe niveluri:
de la contestarea dreptului internațional, alterarea jocurilor de putere globale și regionale,
avansarea iliberalismului ca alternativă la modelul democratic propus de Occident, exer citarea
abuzivă și arbitrară a controlului de facto asupra teritoriilor aparținând altor state suverane și
până la alterarea vieții unor întregi comunități și națiuni, incapabile să își urmeze destinul politic
și economic pe care și -l aleg. Statul Islamic, deși în esență diferit, se înscrie în aceeași paradigmă
a unui actor, de data aceasta el însuși de tip hibrid, care îmbină modalități clasice de exercitare și

2 Exemplul ucr ainean este elocvent în acest sens.

5
extindere a puterii și autorității în teritoriile pe care le controlează, cu instrumente care
exploatează la maxim inovările în materie de tehnologie informațională și de comunicații sau
libertăți , cum ar fi cea a circulație i, mai a les în spațiul european și euro atlantic. Ca și în cazul
Rusiei, comportamentul său are consecințe atât locale, afectând echilibrele de putere din regiune,
cât și mai largi, amenințând se curitatea întregului areal euro atlantic. De asemenea, are implicații
politice, prin retrasarea unor granițe sau subminarea unor guverne recunoscute, socio economice,
prin controlarea unor imp ortante resurse, alimentarea fluxurilor migraționiste și a economiei
subterane, sau culturale, prin radicalizarea unor categorii ale populației rezidente nu doar în
regiunea extinsă a Orientului Mijlociu , ci și în spațiul european, fără a aminti teroarea i nstituită
în zonele în care acționează.
Cu toate acestea, argumentul unei clasificări pe niveluri și dimensiuni îl constituie
alocarea eficientă, integrată și coerentă de resurse (cine, ce, unde, când și cum se mobilizează
pentru a gestiona riscurile?) în tr-o construcție deop otrivă interstatală, inter instituțională și prin
cooperare cu actori non guvernamentali3. Indivizibilitatea securității, înțeleasă din această
perspectivă multiplă, este un principiu fundamental în acest sens. Tot din această perspectiv ă,
apartenența la comunitatea euroatlantică apare ca o valoare indispensabilă pentru reflecția și
acțiunea strategică românească, iar consolidarea relației transatlantice ca interes major
de securitate.
Viitoarea strategie națională de securitate4 ar trebu i proiectată într-o manieră mixtă:
bazată pe amenințări, pe capabilități, dar și orientată către oportunități. Scopul este acela de a
amplifica avantajele fiecărei abordări și de a reduce deficiențele pe care le prezintă fiecare în
parte. Spre exemplu, o s trategie bazată pe amenințări („threat -based”) presupune o evaluare
atentă și corectă a mediului de securitate, respectiv identificarea tendințelor și a evoluțiilor, dar
prezintă dezavantajul unei supraîncrederi în propriile capacități analitice. În acest caz, direcțiile
de acțiune, răspunsurile la amenințări sunt evident prioritizate în baza acestora din urmă, ceea ce
implică riscul de a nu fi pregătit pentru situațiile în care apar mutații bruște și neanticipate în
mediul de securitate. La polul opus, o s trategie bazată pe capabilități („capabilities -based”) se
axează pe dezvoltarea de instrumente plurivalente, multi funcționale, care să permită soluționarea
oricăror situații cu potențial de risc, ideală fiind atingerea condițiilor de reziliență. Această

3 De exemplu, migrația poate fi astfel abordată la nivel local, național, regional, comunitar sau internațional.
4 Chiar dacă titulatura de la noi este, conform cadrului legal, Strategia Națională de Apărare a Țării – în definitiv,
un alt element de confuzie.

6
abordare presupune însă costuri semnificative și, mai ales, este predispusă la risipa de resurse
pentru o paletă largă de riscuri și amenințări cu o probabilitate redusă de a se manifesta. În fine, o
ultimă abordare, care implică o transformare nu doar în ce ea ce privește natura strategiei , ci chiar
paradigma în care aceasta este elaborată, se referă la identificarea oportunităților („opportunities –
oriented”). Securitatea a fost, de prea mult timp, asociată cu protejarea unor interese și mai puțin
cu promovar ea lor, cu prezervarea unor valori agreate și recunoscute la nivelul comunității sau
națiunii respective în detrimentul cunoașterii și exploatării oportunităților ce pot consolida sau
crea avantaje comparative.
O altă chestiune vitală se referă la locul ș i rolul viitoarei strategii în cadrul arhitecturii
normative și programatice din domeniul securității. O strategie necoroborată cu o politică de
securitate, respectiv o lege actualizată privind securitatea națională5 și reprezintă un element
necesar, dar i nsuficient pentru asigurarea securității naționale. Dincolo de ordonarea și
relaționarea logică dintre lege, politică și strategie, ultima poate constitui un prim reper
în vederea completării acestui trinom, tocmai pentru că este și singurul care există și care
urmează să apară.
Aportul acestui document strategic trebuie valorificat și în sensul definirii și clarificării
terminologiei din domeniu, de la conceptul propriu -zis de securitate la cele de risc, amenințare și
vulnerabilitate, respectiv la trasarea precisă a dimensiunilor securității. Acest ultim imperativ
condiționează practic operaționalizarea nu doar a strategiei -cadru , ci și a celor subsecvente care
urmează să fie elaborate de diferitele instituții și structuri cu responsabilități în domeniul
securității. Efortul de reflecție strategică ar trebui să fie exhaustiv, deoarece omiterea unei
dimensiuni ar putea avea consecințe grave în ceea ce privește activitatea unor actori din sectorul
de securitate, implicit în ceea ce privește asigurarea securită ții. Mai mult, strategia ar putea chiar
enunța explicit dimensiuni le care necesită strategii sectoriale și cine sunt actorii care să le
coordoneze și să le integreze, cu atât mai mult cu cât diferitele riscuri, amenințări și
vulnerabilități pot avea un imp act transversal pe multiple dimensiuni.
Nu în cele din urmă, o abordare strategică reclamă coroborarea intereselor, obiectivelor și
direcțiilor de acțiune, pe fiecare dimensiune în parte. O eventuală lipsă de coerență sau
secvențialitate (de exemplu , un in teres care nu este transpus ca obiectiv sau obiective care nu
sunt operaționalizate prin direcții de acțiune) ar crea premisele unui document conceptual fără
valențe practice sau cu disfuncții pe partea de implementare.

5 De menționat absența ambelor în plan național.

7
Ca o notă finală, strategia de secu ritate națională are rolul de a contura profilul strategic
al României pe termen mediu și lung. Este necesar ca , din afirmarea valorilor și principiilor,
respectiv , din elaborarea obiectivelor și direcțiilor de acțiune , să transpară un stat inteligent,
credibil și capabil, cu o democrație vibrantă și o economie viabilă, care să performeze mai mult
și mai bine atât pentru cetățenii cât și pentru aliații și partenerii săi.

***

Contribuția de față nu își propune să se substituie Strategiei, ci , mai degrabă , să
fundamenteze științific și critic conceptul de securitate extinsă, practic nucleul ideatic în jurul
căruia este elaborat un astfel de document.

aammbbaassaaddoorr GGeeoorrggee CCrriissttiiaann MMAAIIOORR

pprreeșșeeddiinntteellee AAccaaddeemmiieeii ddee ȘȘttiiiinnțțee aallee SSeeccuurriittăățțiiii NNaațțiioonnaallee

8

CCoonncceeppttuull ddee sseeccuurriittaattee eexxttiinnssăă:: ccăăttrree oo nnoouuăă SSttrraatteeggiiee ddee SSeeccuurriittaattee NNaațțiioonnaallăă

În ultimele decade, securitatea a căpătat elasticitate și complexitate conceptuală, proces
reliefat atât în cercurile academice , cât și în documentele strategice (politici și strategii de
securitate) , ce îi conferă multiple sensuri și dimensiuni , în funcție de actorii implicați (cine și cui
asigură securitatea ), respectiv de natura percepută a amenințărilor , valorilor și intereselor (de cine și
ce protejă m). Dezbaterea nu este recentă, iar originile ei pot fi trasate încă din secolele XVII -XVIII,
când , în gândirea liberal ă iluminist ă, securitatea apărea simultan ca o stare individuală , a omului, și
colectivă , a statului (Rothschild , 1995: 63).
„Militarizarea” securității și asocierea ei preponderent cu statul au apărut ca preocupări de
abia în contextul Revoluției franceze și al războaielor napoleoniene (Rothschild , 1995 : 61),
evoluând cu fluctuații până către perioada Războiului Rece, când perspectiva realistă, preocupată , în
special , de dimensiunea milit ară și axată pe stat, a dominat studiile de securitate cu o atât de mare
autoritate încât adepții versiunii statiste și militare au fost denumiți „tradiționaliști”, iar cei care
căutau lărgirea orizontală (pe domenii) și aprofundarea verticală (pe niveluri) a conceptului au fost
etichetați drept „non -tradiționaliști” (Buzan et al, 1998 : 2-3).
Demersurile de clarificare conceptuală au fost intrinsec legate și de preocupări legitime cu
privire la dimensiunile și nivelurile conceptului, la gr adele, mijloacele și costurile de
operaționalizare a securității. Încă din perioada de pionierat a studiilor de securitate , de la începutul
anilor ’50, a fost sesizat faptul că „securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la
adresa valoril or însușite, iar , în sens subiectiv , absența temerilor că aceste valori vor fi atacate”
(Wolfers , 1952 : 485). Subiectivitatea era astfel un derivat al percepției unui/unor actor/i cu privire
la ceea ce trebuie apăr at și în fața căror amenințări. Interpreta rea securității apare deci ca o chestiune
circumstanțială: chiar Wolfers sesiza că accentul pe securitatea „hard” era un produs al modului în
care era percepută realitatea Războiului Rece și că numai cu două decenii în urmă, în timpul Marii
Depresiuni, dimensiunea socio economică se situa ca primă prioritate pe agenda intereselor naționale
(Wolfers , 1952 : 482). Din această perspectivă, era firesc ca, odată cu sfârșitul Războiului Rece,
secur itatea să fie reconceptualizată ; astfel, Barry Buzan, pornind de la premisa că securitatea era
prea îngust delimitată și avea nevoie de un cadru teoretic mai larg, propune o înțelegere extinsă a
securității, pe trei niveluri – indivi duală , națională , internațional ă – și patru dimensiuni – militară,
politică, economică, ecologică (Buzan , 1983). Ulterior, avea să dezvolte conceptul la cinci niveluri,

9
adăugând subnaționalul și subsistemul internațional și cinci dimensiuni, prin alăturarea securității
societale, apreciind însă că dimensiunile sau sectoarele nu sunt izolate într e ele: „fiecare definește
un punct focal în cadrul unei problematici de securitate și o modalitate de a ordona prioritățile, dar
toate sunt țesute între ele într -o rețea strânsă de legături” (Buzan , 1991: 433). De fapt, aceste
dimensiuni sunt considerate , mai degrabă , forme diferite ale securității și nu concepte fundamental
distincte (Bal dwin, 1997 : 23). Tot către sfârșitul erei bipolare, Richard Ullman sublinia că
„securitatea este definită și valorizată de amenințările la adresa ei”, viziune care se axa pe definiția
amenințării ca „acțiune sau secvență de evenimente care (1) amenință drastic și iminent să
degradeze calitatea vieții locuitorilor unui stat, sau (2) amenință să limiteze semnificativ gama de
opțiuni politice de care dispune guvernul unui stat sau entități private, neguvernamentale (persoane,
grupuri, corporații) din cadrul acelui stat ”, ceea ce oferea posibilitatea „deschiderii” securității față
de dimensiuni ca mediul, economia, societatea (Ullman , 1983 : 133) .
Securitate a a fost concepută și ca o construcție socială și intersubiectivă de către
reprezentanții Școlii de la Copenhaga , în cadrul unui proces discursiv de „securizare”, prin care un
actor ridică o temă politică la rangul de chestiune de securitate națională, reclamând emergența unei
amenințări existențiale și necesitatea unor acțiuni urgente, pentru a căpăta posibilitatea de a o trata
prin măsuri speciale , care ies din cadrul politicilor publice obișnuite (Buzan et al , 1998 : 23-24).
Dincolo de controversele ridicate de o astfel de ab ordare , „securizarea” subliniază totuși nu doar
legătura intrinsecă dintre dimensiunile securității și spectrul amenințărilor, cât mai ales caracterul
extraordinar al problematicii de securitate națională.
În deceniile post -Război Rece, o veritabilă exploz ie în materie de studii de securitate a
condus la o supraabundență de concepte și dimensiuni ale securității , care nu s -au rezumat numai la
dezbaterile academice , ci și la strategiile și politicile de securi tate ale actorilor statali, non statali sau
interg uvernamentali. În anul 1991, Noul Concept Strategic al NATO preciza că securitatea, pe lângă
„dimensiunea sa indispensabilă de apărare”, include și „elemente politice, economice, sociale și de
mediu” (art. 24). Începând cu anul 1993, în cadrul Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite a
fost promovat conceptul de securitate umană, accentuându -se necesitatea lărgirii conceptului de
securitate de la un „accent exclusiv asupra securității naționale la unul mai mare asupra securității
oamenilor, de la secur itate prin înarmare la securitate prin dezvoltare umană, de la securitate
teritorială la alimentație, șomaj și securitatea mediului” ( Human Development Report , 1993). S -a
ajuns practic ca , în prezent , majoritatea largă a strategiilor și politicilor de secu ritate, indiferent de

10
nivel, să plece de la o accepțiune extinsă asupra conceptului de securitate. La acest proces de
schimbare a interpretării securității a contribuit , fără îndoială , și dinamica fenom enelor asociate
globalizării, de la cele de tip transf rontalier la cele din sfera tehnologică, care au alterat spectrul
amenințărilor, riscurilor, provocărilor și vulnerabilităților în materie de securitate. Paradoxal,
amplificarea preocupărilor din domeniu nu a contribuit și la clarificarea conceptuală: secu ritatea a
rămas același „simbol ambiguu” (Wolfers , 1952 ) sau „concept contestat” (Buzan , 1983 ). Din
contră, s -a ajuns ca , de la o percepție restrânsă asupra securității, așa cum era a „tradiționaliștilor”,
să se ajungă la una gonflată, în condițiile în car e o serie întreagă de problematici sunt „securizate”.
Or, un exces de securizare relativizează și produce aceeași confuzie ca o neglijare sau limitare : când
totul ține de securitate, nimic nu mai este securitate. De altfel, chiar autorii teoriei se curizări i au
promovat ideea „de securizării” , pentru a evita aglomerarea politicilor în sfera excepțională a
securității și reîncadrarea lor în cadrul politic normal (Buzan et al, 1998 : 29).
În acest context conceptual și empiric, r olul unei strategii de secur itate națională este crucial ,
pentru că are în vedere: analizarea , pe cât posibil de obiectivă și de corectă , a mediului de securitate,
definirea limpede și concisă a conceptului de securitate și racordarea sa la spectrul de amenințări,
păstrarea unui echilibr u delicat între domeniile incluse în și cele excluse din sfera securității,
specificarea obiectelor prioritare de referință (securitatea cu i) și a domeniilor securității, iar criteriul
decisiv constă în capacitatea de a trece de la domeniul politic la cel strategic și, nu în cele din urmă,
de a transpune conceptul de securitate în plan operațional .
În progra mul prezidențial al actualului p reședinte al României, Klaus Iohannis, se specifică
faptul că va fi promovat „conceptul de securitate na țională extinsă, care să cuprindă următoarele
domenii: apărarea, securitatea socială, securitatea educa țională, securitatea alimentară, securitatea
economică, securitatea energetică, securitatea mediului, securitatea financiară, securit atea
infrastructurilor critice ” (Iohannis , 2014: 36).

Securitatea și apărarea
Domeniul apărării constituie nucleul „hard” al securității naționale. În fond, de la sectorul
militar este extin să securitatea către alte domenii, m ilitarizarea conceptului de securitate, în sensul
interpretării securității ca obiectiv al statului realizabil prin mijloace militare , avându -și originile la
răscrucea secolelor XVII -XVIII (Rothschild , 1995 : 61). Începând cu cel de -al Doilea Război
Mondial și de -a lungul Războiului Rece, odată cu instalarea teoriilor r ealiste ca paradigmă

11
dominantă în domeniul relațiilor internaționale, apărarea a jucat un rol central în dezbaterile pe teme
de securitate. De altfel, studiile de securitate au fost acaparate de preocupări intelectuale și politice
concentrate în jurul știi nței și artei militare: „dacă forța militară era relevantă pentru o chestiune,
atunci era considerată o problematică de securitate; dacă nu, atunci problematica era expediată în
categoria low politics – securitatea a devenit un drapel de fluturat, o etiche tă de aplicat, dar nu un
concept de utilizat” (Baldwin , 1997 : 9). Mai mult, alte domenii din sfera politicilor low erau
asociate securității numai în măsura în care implicau sau aveau relevanță pentru sectorul militar
(Hough , 2004 : 4). Tradiționaliștii arg umentează că securitatea se referă la amenințările ce privesc
„uzul și controlul forței militare”, iar studiul acestui domeniu se concentrează pe condițiile care
favorizează utilizarea mijloacelor armate și modul în care acestea influențează comportamentul
actorilor de pe scena internațională (deopotrivă statali sau nonstatali), în sensul politicilor și
acțiunilor pe care le antamează pentru a preveni, a se pregăti sau a se angaja în război (Walt , 1991 :
212). Genul acesta de reflecție de tip realist pleacă de la câteva premise fundamentale și anume că
starea mediului internațional se caracterizează prin anarhie, iar principalii actori sunt reprezentați de
state. În aceste condiții, supraviețuirea statelor devine epicentrul securității naționale, fundamentul
pe care rezidă orice alte interese de genul „profitului sau puterii” (Waltz , 1979 : 126).
Amenințările militare vizează toate componentele statului, atât „baza fizică” , ce poate fi
„deteriorată, deformată sau dezmembrată” prin „distorsionarea sau distruger ea instituțiilor și prin
reprimarea, subminarea sau anihilarea ideii de stat”, cât și „straturile de interese sociale și
individuale” , pe care este întemeiat statul ca „entitate și idee socială” (Buzan , 1983: 75). Acțiunile
militare ostile pot distruge rea lități politice, economice, sociale și culturale, realizări seculare
umane, motiv pentru care se situează ca înaltă prioritate pe lista preocupărilor de securitate, dar
acestea nu se rezumă doar la variante extreme ca invazia sau ocupația , ci și la unele m oderate , care
doar alterează integritatea teritorială, instituțiile, ideologia și politicile re gimului de guvernare: plaja
este atât de variată încât la un capăt se află lovitura nucleară, iar , la celălalt , hărțuirea unor vase de
pescuit (Buzan , 1983: 76). Caracteristica esențială se referă însă la utilizarea forței militare sau la
amenințarea cu utilizarea acesteia, ceea ce face ca amenințările de acest gen să depășească sfera
interacțiunilor normale de ordin politic, social și economic; acesta este și mot ivul care explică
accentul disproporționat plasat pe securitatea militară „chiar și atunci când amenințări din alte
sectoare par să reprezinte un pericol mai mare și imediat” (Buzan , 1983: 75).

12
Această componentă „hard” a securității a fost mult complicat ă în era globală. Războaiel e
clasice inter statale au devenit excepție la o normă acum reprezentată de conflicte neconvenționale,
asimetrice, care se po artă, mai degrabă, la nivel intra statal sau transnațional și a căror natură este mult
mai ambiguă (gheril ă, insurgență, terorism etc.). În aceste condiții, componentele de bază ale
securității militare – capabilitățile militare, respectiv percepțiile reciproce cu privire la intențiile
actorilor – au suferit transformări substanțiale. În primul rând, în condiț ii de incertitudine, amplificate
și de apariția unor actori mult mai puțin definiți, intențiile sunt dificil de evaluat. Apoi, rolul forțelor
de securitate a fost redefinit într-un sens mai larg care include , pe lângă instrumentul clasic militar , și
comuni tățile de intelligence sau forțe le de aplicare a legii și asigurare a ordinii. Explicația se regăsește
nu doar în transformarea în sine a amenințărilor militare , ci în conjugarea acestora cu amenințări
și/sau riscuri din alte domenii care reclamă utilizare a puterii militare. Capabilități militare sunt
folosite, de exemplu, și pentru obiective politice precum asigurarea ordinii în zone de conflict sau
state eșuate (în operațiuni de stabilizare și reconstrucție), pentru obiective economice , precum
asigurarea culoarelor comerciale mari time (anti piraterie) sau protejarea gazoductelor , pentru obiective
din domeniul securității umane (operațiuni umanitare) ori pentru prevenirea și combaterea
criminalității organizate (trafic ilegal, proliferare a armelor de distru gere în masă ). Așa cum s -au
disipat frontierele dintre state , s-a estompat și granița dintre civil și militar, iar statele s -au întrecut în a
gândi și proiecta soluții pentru a -și adapta organismele militare la noile dinamici de securitate.
Eforturile de r eflecție și planificare strategică din sectorul militar depășesc din ce în ce mai mult sfera
misiunilor clasice de apărare a suveranității și integrității teritoriale, prin menținerea unui nivel al
capabilităților ofensive și defensive care să permită proi ectarea forței militare în teatre de conflict
îndepărtate, inclusiv în operațiuni în sprijinul păcii, și respectiv dis uadarea amenințărilor militare .
Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite accentuează misiunea fundamentală de „a
descuraja și a înfrânge amenințările militare, inclusiv atacurile balistice, cibernetice și teroriste” ,
pentru a -și proteja cetățenii și propriile interese, dar forțele militare americane sunt destinate și
menținerii stabilității regionale, acordării de asistență umanita ră și în cazul calamităților naturale . În
acest scop, sunt prevăzute măsuri și investiții în domeniul cibernetic, spațial, de intelligence și
recunoaștere (The National Security Strategy , 2015: 7 -8).
În documentul de evaluare strategică a securită ții și apărării al Marii Britanii ( Strategic
Defence and Security Review ) este subliniată „contribu ția unică și vitală” a for țelor armate la
asigurarea securită ții na ționale într -un mediu interna țional în care natura războiului este în

13
schimbare: „globalizarea a cr escut probabilitatea apari ției conflictelor în care sunt implica ți actori
non-statali sau state e șuate”, m ai mult chiar conflictele inter statale suferă o metamorfoză în sensul
utilizării unor „tactici asimetrice precum ac țiuni economice, cibernetice și prin intermediul unor
terți” care să substituie sau să suplimenteze ac țiunile militare conven ționale. Cu alte cuvinte,
„diferen țele dintre războaiele interstatale și conflictele neconve nționale se reduc dramatic”.
Totodată, țintele preferate de entită țile ost ile trec din spectrul militar în cel civil, autorii atacurilor
încercând să influen țeze nu doar teatrul de luptă , ci societatea în ansamblul ei într -un veritabil
război informa țional (Strategic Defence and Security Review , 2010: 16).
Cartea Albă a Apărări i și Securită ții Naționale a Fran ței clasifică paleta de riscuri și amenin țări
în „amenin țări asociate puterii” – augmentarea politicilor de putere ale Rusiei și Chinei, dublate de
creșterea bugetelor militare, instabilitatea regională din Orientul Mijloci u; proliferarea armelor de
distrugere în masă și atacurile cibernetice din partea unor actori statali; „riscuri asociate
vulnerabilită ților” – provenite din state e șuate care generează instabilitate; „amenin țări și riscuri
intensificate în contextul global izării” – creșterea circula ției bunurilor, mărfurilor și persoanelor,
pirateria , terorismul, infrastructura cibernetică (Le Livre Blanc de la défence et de la securité nationale
de la Republique Franҫaise , 2013: 2) . În acest context, misiunile din domeniul apărării vizează protec ția
teritoriului na țional și a popula ției, descurajarea nucleară și interven ția for țelor armate în afara
teritoriului na țional, iar apărarea î și va asuma cinci func ții strategice: cunoa ștere și anticipare,
descurajare, protec ție, pr evenire și interven ție. Având în vedere dinamica mediului de securitate,
modelul for țelor armate va fi proiectat pentru a întreprinde opera țiuni coercitive împotriva actorilor
statali, respectiv opera țiuni de management al crizelor, îndeplinind criterii pr ecum: autonomia strategică,
posibilitatea angajări i în diferite tipuri de conflicte și crize, specializarea pentru noile tipuri de misiuni și
constituirea unor for țe multi rol capabile să fie desfă șurate în mai multe tipuri de misiuni ( Le Livre Blanc
de la défence et de la securité nationale de la Republique Franҫaise , 2013: 4 -5).
Strategia de Securitate Națională a Spaniei p ornește de la aceea și premisă a schimbării
naturii conflictelor armate în contextul globalizării, în sensul diminuării conven ționalită ții lor și al
creșterii ponderii conflictelor din statele e șuate, activită ților ilegale ale actorilor statali și non statali,
conflictelor inter etnice și competi ției pentru resurse naturale. Mai mult, noul tip de conflicte po ate
amplifica alte riscuri și am enințări ca traficul ilegal, iar spa țiul și zona cyber s-au conturat ca
posibile teatre de luptă. În acest context, capabilită țile militare trebuie să fie credibile și eficace
pentru apărarea țării, dar și pentru a participa la gestionarea crizelor și conf lictelor din alte teatre,

14
asumându -și misiuni în sprijinul păcii și de natură civilă ( The National Security Strategy of Spain ,
2013 : 24). Adaptarea for țelor armate la noul context strategic presupune, pe lângă aspecte
structurale și opera ționale, și promov area culturii apărării, respectiv dezvoltarea industriei de
apărare ( The National Security Strategy of Spain , 2013 : 40).
Strategia de Securitate a Cehiei (2011) și Strategia de Securitate Națională a Ungariei (2012)
pleacă de la o evaluare similară a impa ctului globalizării asupra mediului de securitate care face ca,
deși asupra teritoriului na țional să existe un risc minim de atac militar, riscuri asimetrice din teatre
distante , aflate în arealuri instabile și țări disfunc ționale să se poată perpetua cu r epeziciune în
Europa Centrală, prin intermediul tehnologiilor și din cauza caracterului transna țional ( The Security
Strategy of the Czech Republic , 2011: 8 ; The National Security Strategy of the Republic of Hungary ,
2012: 4). Ambele state subliniază aderar ea la principiul securită ții colective și pledează pentru o
integrare a capabilită ților militare cu cele civile pentru a face fa ță unei game variate de riscuri și
amenin țări ( The Security Strategy of the Czech Republic 2011: 13 -14; The National Security
Strategy of the Republic of Hungary , 2012: 5).

Securitatea socială
Dimensiunea socială a securită ții naționale, a nu se confunda cu cea societală, este dificil de
diferen țiat de celelalte dimensiuni, mai ales datorită interdependen ței pe care o manifestă în legătură
cu economicul și politicul. Este un exemplu elocvent pentru țesătura inter dimensională pe care o
prezintă securitatea na țională (Buzan , 1991: 433). Ambiguitatea se manifestă inclusiv în planul
politic, unde nu a fost clarificat cu exactitate ceea ce „semnifică socialul în contrast cu economicul
și politicul sau, cu alte cuvinte, care probleme și fenomene sociale sunt efectiv relevante în sfera
politicii sociale și de ce” (Kaufmann , 2013 : 97).
Dimensiunea socială a fost im plicit asociată securită ții în plan interna țional, atunci când
Tratatul de la Versailles specifica necesitatea „întemeierii păcii universale pe dreptatea socială”,
deoarece nedreptatea, priva țiunile și sărăcia de pe pia ța muncii pot provoca o a șa stare de
nemul țumire încât să pună în pericol armonia socială. De asemenea, erau stipulate condi ții sociale
care necesitau o solu ționare urgentă: reglementarea zilei de lucru, prevenirea șomajului, salari zarea
adecvată, asigurarea medicală, respectarea drepturilor femeilor și minorilor, pro tejarea imigran ților,
recunoa șterea dreptului de asociere ( The Treaty of Versailles , 1919: XIII Part). Înfiin țarea
Organiza ției Mondiale a Muncii în acela și an și preluarea ștafetei în domeniul sus ținerii politicilor

15
sociale de la Liga Na țiunilor la Organi zația Na țiunilor Unite (ONU) , prin includerea O rganizației
Mondiale a Comerțului (OMC) , a constituit un proces notabil prin care principii de politică și
securitate socială au fost promovate de sus în jos în statele membre și, mai apoi , relativ uniformizat e
în jurul unor standarde sociale.
Securitatea socială a devenit , ulterior , o preocupare centrală a politicii sociale (Kaufmann ,
2013 : 108), ca termen programatic asociat „dreptă ții sociale” (Kaufmann , 2013 : 98), constituindu -se
sistemic drept modalită ți politice de sus ținere și implementare ale asigurărilor de șomaj, medicale și
ale pensiilor (Welfens , 2013 : VII). Elementele securită ții sociale au fost considerate factori
catalizatori ai „dinamicilor de productivitate și inovare pe termen lung”, contribui nd, totodată, prin
standarde medicale și de remunerare, la siguran ța muncii (Welfens , 2013 : X). De men ționat și
tendin ța statelor dezvoltate , mai degrabă , de a facilita decât a furniza securitate socială (”enabling
versus providing states”), prin măsuri di recte și indirecte de politici sociale, inclusiv de ordin
economic și educa țional (Kaufmann , 2013 : 17). Deși impactul globalizării în plan social se află în
centrul dezbaterilor din domeniu, datorită unei duble influen țări, deopotrivă negative și pozitive, a
pieței muncii, fenomenele globale au stimulat adoptarea unor ample programe de reformă socială
(Welfens , 2013 : 119). Sistemele de securitate socială au fost adaptate pentru a răspunde
provocărilor reprezentate de imigra ție și mobilitatea sporită de pe p iața muncii, precum și
procesului de îmbătrânire a popula ției din statele dezvoltate, ce ar putea pune presiune pe bugete
care trebuie să suporte fonduri de pensii în cre ștere. Riscul ca globalizarea economică să conducă la
micșorarea standardelor sociale în Nord este prezent, dar ar putea fi compensat prin cre șterea
acestora în Sud (Welfens , 2013 : 116).
Securitatea socială nu este tratată explicit în Strategia de Securitate Europeană, dar evaluarea
riscurilor și amenin țărilor surprinde impactul acestora în plan social ( European Security Strategy.
A secure Europe in a better world , 2003: 4 -5). Totodată, este amintită componenta socială a
principiilor bunei guvernări , care ar trebui exportate în vecinătatea UE în procesul de reconstruc ție
și stabilizare ( Euro pean Security Strategy. A secure Europe in a better world , 2003: 7 -8).
În cadrul ONU, problematica socială este tratată , mai degrabă , ca parte a securită ții umane,
Raportul asupra dezvoltării umane specificând că „securitatea umană are două aspecte. Mai în tâi,
înseamnă siguran ță față de amenin țări cronice ca foametea, bolile și oprimarea. În al doilea rând, se
referă la protec ția față de distrugeri bru ște și dureroase în via ța de zi cu zi – fie că este vorba de
locuin țe, locul de muncă sau comunită ți” (Huma n Development Report , 1993: 23). În terminologia

16
onusiană, „securitatea umană este o securitate integrată, sustenabilă, cuprinzătoare în fa ța fricii,
conflictului, ignoran ței, sărăciei, priva țiunilor sociale și culturale și a foametei” (van Ginkel ,
Newman , 2000 : 79).
Strategi a de Securitate Națională a Statelor Unite nu specifică dimensiunea securită ții
sociale, dar aceasta se poate datora și semnifica ției restrânse pe care o are sintagma de securitate
socială în terminologia americană. În schimb, prezerva rea sistemului de securi tate socială apare ca
imperativ în Franța (Le Livre Blanc de la défence et de la securité nationale de la Republique
Franҫaise , 2013: 28), iar , în Marea Britanie , se apreciază că tendin țele sociale și demografice vor
modela viitorul , în sensul în care „infrastructura slabă, excluderea politică și șomajul, combinate cu
presiunile demografice și în materie de resurse, cauzate par țial și de urbanizare, pot cre ște riscul de
instabilitate și conflict” ( Strategic Defence and Security Revie w, 2010: 17). Spania nu abordează
distinct dimensiunea socială a securită ții, dar o plasează în corela ție cu securitatea economică și
precizează impactul unor riscuri în sfera socială a securită ții naționale (2013: 28 -32). Totodată, î și
propune ca obiectiv promovarea dezvoltării și coeziunii sociale în bazinul mediteranean pentru
asigurarea stabilită ții regionale ( The National Security Strategy of Spain , 2013: 14). În Cehia,
socialul este considerat un nivel al „sistemului extins de securitate na țională” ( The Security Strategy
of the Czech Republic , 2011: 22), fără a fi detaliat . În contrast , Ungaria nu doar că specifică
dimensiunea socială a securită ții (The National Security Strategy of the Republic of Hungary , 2012:
4), dar evaluează și impactul unor risc uri și amenin țări în plan social ( The National Security
Strategy of the Republic of Hungary , 2012: 16 -18) și tratează problematica socio demografică prin
prisma diminuării sărăciei și marginalizării sociale, respectiv a adresării scăderii cantitative a
popu lației care afectează stabilitatea și sustenabilitatea întregii societă ți (The National Security
Strategy of the Republic of Hungary , 2012: 19).

Securitatea educațională
Dimensiunea educa țională a securită ții se conturează pe baza premisei că resursa uman ă este
critică pentru bunăstarea și securitatea na țiunii. Un eventual e șec educa țional ar afecta securitatea
națională prin prisma dificultă ții de ocupare a pie ței de muncă, în ciuda șomajului și a problemelor
de încadrare a func țiilor din sistemul de secu ritate na țională (Klein et al , 2010 : 4). Mai mult,
dincolo de lipsa de calificări și competen țe, un nivel scăzut de educa ție este corelat cu starea fizică,
de sănătate, a indivi zilor și cu ponderea infrac ționalită ții din rândurile lor (Klein et al, 2010 : 4). În

17
acest context, educa ția devine vitală pentru asigurarea securită ții na ționale: „știința, tehnologia și
limbile străine, precum și competen țele de solu ționare a problemelor și cultura civică, sunt
esențiale”, iar reforme structurale care să vizeze îmb unătă țirea unei oferte educa ționale utile,
competitive, inovative și echitabile” sunt absolut necesare (Klein et al, 2010 : 5). Pregătirea elevilor
și a studen ților pentru societatea și economia cunoa șterii din era globală este critică, iar din această
perspectivă performan ța sistemului educa țional asupra competitivită ții și inovării în domeniul
economic, precum și asupra încadrării în institu țiile din sectorul de securitate na țională are un
impact covâr șitor asupra securită ții naționale (Klein et al, 2010 : XIII).
Educa ția este , de asemenea , esențială pentru men ținerea ritmului dezvoltării și a stabilită ții
sociale: „în era globalizării, caracterizată printr -un acces la fonduri masive de informa ții, func țiile
principale ale educa ției nu se limitează la preda rea unui set rigid și învechit de cuno ștințe. Educa ția
este acum un proces dinamic a cărui țintă este de a ajuta umanitatea să cultive noi principii care să o
ajute să se adapteze la lumea contemporană […] ceea ce va conduce la un impact major asupra păc ii
și stabilită ții” (Yonggen , 2001 : 8). Mai mult, educa ția poate contribui chiar la „crearea unui concept
de securitate care se potrive ște erei globale […] axat nu doar pe securitatea propriului teritoriu , ci pe
securitatea și stabilitatea întregii lumi” (Yonggen , 2001 : 8). Cooperarea pe teme de securitate,
indivizibilitatea securită ții sunt principii care pot fi cultivate, prin educa ție, la nivelul con științei
colective . În acest sens pot fi identificate două niveluri: unul public, în care se formează su sținerea
publicului larg pentru politicile de securitate, și un altul al elitelor, unde sunt inoculate arta și știința
elaborării deciziilor, inclusiv dintr -o perspectivă etică, nu doar cea a performan ței (Yonggen , 2001 :
9). Educa ția aduce , așadar, valoare adăugată strategiilor și politicilor de securitate, prin promovarea
culturii de securitate.
Dimensiunea educa țională mai poate fi tratată ca parte a securită ții umane, constituindu -se
chiar ca element de cuantificare a gradului de asigurare a acesteia: „veniturile, sănătatea, educa ția,
libertatea politică și democra ția ar putea reprezenta un set de domenii pentru măsurarea securită ții
umane” (King , Murray , 2002 : 13), „aspectul cantitativ [n. trad. , al securită ții umane] se referă la
suficien ța materială, iar asigurarea securită ții umane trebuie să aibă , în esen ța sa, satisfacerea unor
nevoi materiale fundamentale […] precum alimenta ția, adăpostul, educa ția și sănătatea, esen țiale
pentru supravie țuirea fiin țelor umane” (Thomas , 2000 : 6).
Statele Unite nu tratează educa ția ca dimensiune securitară distinctă, dar o consideră
esențială pentru asigurarea prosperită ții (The National Security Strategy , 2015: 15 -17). Marea

18
Britanie o abordează dintr -o perspectivă distinctă, plasând securitatea ca precondi ție pent ru
prosperitate, educa ție, comer ț, industrie ( Strategic Defence and Security Review , 2010: 22). Nici în
Franța nu este conturată educa ția ca sector de securitate na țională, dar este vizibilă o preocupare
sporită pentru racordarea sistemului educa țional mil itar la cel civil, în vederea asigurării unei
resurse umane calificate corespunzător ( Le Livre Blanc de la défence et de la securité nationale de
la Republique Franҫaise , 2013: 111 -118). Ungaria și Cehia nu delimitează educa ția ca sferă a
securită ții na ționale, dar pun accent pe importan ța educa ției în promovarea culturii de securitate
(The National Security Strategy of the Republic of Hungary , 2012: 17 ; The Security Strategy of the
Czech Republic , 2011: 18) .

Securitatea alimentară
Primele abordări ale co nceptului de securitate alimentară au apărut după cel de -al Doilea
Război Mondial, în cadrul dezbaterilor Organizației pentru Agricultură și Alimenta ție (FAO),
desfă șurate la Roma, în anul 1963. Evolu ția continuă a conceptului de „securitate alimentară” până
la opera ționalizarea acestuia în cadrul politicilor publice na ționale a reflectat recunoa șterea de către
factorii deciden ți a complexită ții aspectelor tehnice și politice conexate. Defini țiile securită ții
alimentare existente în literatura de specialita te între anii 1974 și 1996, împreună cu cele existente
în documentele oficiale ale FAO și Băncii Mondiale de la mijlocul anilor ’80, eviden țiază evolu ția
gândirii privind securitatea alimentară. Aceste defini ții constituie, de asemenea, indicatoare
relevan te pentru analizele politice, care au reformat înțelegerea securită ții alimentare ca o problemă
de responsabilitate na țională și interna țională. Cea mai uzitată defini ție a „securității alimentare”
este cea rezultată în urma procesului de consultare a lide rilor prezenți la World Food Summit
(WFS) din noiembrie 1996. Astfel, FAO adoptă o definiție mult mai complexă: „securitatea
alimentară la nivel individual, național, regional și global se obține când toți oamenii, în orice
moment, au acces fizic și econo mic la alimente suficiente, sigure și nutritive care să răspundă
nevoilor și preferințelor lor nutriționale alimentare pentru a duce o viață activă și sănătoasă”.
Conform defini ției, soluționarea eficientă a problemei alimentare la toate nivelurile – indiv idual,
familial, național, regional, global – presupune ca demers inițial analiza semnificațiilor și
interconexiunilor dintre conceptele care stau la baza realităților practice legate de sfera securității
alimentare, alimentației și nutriției , în vederea e laborării unor instrumente și politici organizaționale
utilizate pentru preîntâmpinarea riscurilor, amenințărilor sau vulnerabilităților și contracararea

19
eventualelor crize alimentare survenite în domeniul garantării accesului la hrană al indivizilor și
colectivităților umane. Siguranța alimentară este o componentă importantă a securității alimentare,
devenind o preocupare majoră globală. La nivelul ansamblului filierei agroalimentare, problematica
siguranței alimentare presupune o abordare complexă și actu ală. Tradițional, aspectele ce vizează
siguranța alimentară sunt analizate la nivelul etapelor intermediare ale filierei agroalimentare și,
într-o măsură mai redusă, în et apele inițiale sau finale, însă cercetarea anumitor maladii manifestate
în sectorul z ootehnic a demonstrat necesitatea identificării cauzelor de la originile filierei
alimentare, respectiv în etapele inițiale ale acesteia, dar și o strictă verificare pe tot circuitul pe care
îl parcurge un produs alimentar până ajunge la consumatorul final . Problema siguranței alimentare
capătă noi valențe pe fondul manifestării fenomenului globalizării, în condițiile dezvoltării fără
precedent a comerțului cu produse agroalimentare. Astfel, securitatea și siguranța alimentară
implică disponibilitatea alime ntelor, accesul la acestea, precum și calitatea alimentelor .
Problema alimentară la nivel mondial se caracterizează prin decalaje cantitative și calitative
marcante între țări și grupuri de țări, dar și în interiorul aceleiași țări, pe fondul discrepanței dintre
resursele alimentare și necesități, dintre cererea nominală și cererea solvabilă. Răspândirea geografică
și temporală a lanțului alimentar privind producția, procesarea și consumul amplifică posibilitatea
apariției vulnerabilităților. Ingrediente v ariate ale produselor alimentare sunt produse, procesate și
consumate în diferite locații ale globului, de aceea evenimentele de securitate alimentară, din orice
punct al întregului lanț, au un impact local limitat, dar pot afecta piețe multiple , globale, în modele ce
ar putea fi întâmplătoare, aleatorii sau sistematice. Armonizarea politicilor de siguranță alimentară, în
general, precum și definirea unor parametri comuni pentru aplicarea unor măsuri de prevenție și
urgență reprezintă o provocare importantă . Amenințările la adresa s iguranței alimentare trebuie să fie
anticipate și abordate înainte să devină o problemă extinsă.
Dezvoltarea sistemelor de prevenire a riscurilor la adresa securității alimentare și de răspuns
la situații de urgență privind securi tatea alimentară constituie o prioritate majoră la nivelul tuturor
statelor. Percepția severității efectelor crizelor alimentare, precum și capacitatea de a le gestiona și
preveni diferă de la o țară la alta. O serioasă criză alimentară dintr -o anumită țar ă poate fi
considerată o situație de rutină într -o țară cu un sistem mult mai bine dezvoltat. La nivel mondial,
sectorul agroalimentar este direct influențat de o serie de factori a căror combinație poate periclita
evoluția, până acum ascendentă, a societă ții umane. Consumul irațional de resurse, schimbările
climatice, globalizarea, instabilitatea prețurilor din sectorul energetic și, mai ales, managementul

20
defectuos al riscurilor asociate acestor fenomene pot determina apariția unor crize pentru care mai
mult de o cincime din omenire nu este pregătită. În ultimii ani, fenomenele foametei și malnutriției
s-au accentuat. Schimbările climatice, diminuarea resurselor hidrologice, utilizarea extensivă a
cerealelor la producția de biocombustibili și trendul ascen dent al populației se mențin drept
vulnerabilități principale în ceea ce privește asigurarea necesarului de cereale la scară globală.
Fluctua ția pre țurilor la alimente favorizează inflația în statele cu venituri reduse, având ca rezultat
amplificarea sărăc iei, respectiv instabilitatea politică în statele în curs de dezvoltare. Modificarea
abordărilor actuale de reducere a foametei implică eforturi enorme și o conducere politică și
științifică comprehensivă. Sarcina de bază a economiei mondiale pe componenta de alimentație
constă în furnizarea, fără a distruge mediul înconjurător, a accesului economic la alimentație
suficientă pentru generațiile actuale și viitoare, care depinde , în mod direct , de nivelul de sărăcie a
popula ției. Lipsa securității alimentare poate genera, pe plan intern, convulsii și tensiuni sociale,
afectează starea de sănătate fizică și psihică a populației, poate crea stări de instabilitate economică
și politică, iar , pe plan extern , poate genera presiuni diplomatice, economice și politic e din partea
unor forțe care au ca efect deteriorarea securității naționale.
La nivelul Uniunii Europene se promovează un model de agricultură ecologică și durabilă,
adaptată realităților din statele membre și piețelor acestora și care să poată asigura d isponibilitatea și
accesibilitatea alimentelor, precum și o calitate corespunzătoare din punct de vedere nutritiv a
acestora. Prin intemediul unei politici agricole coerente sunt facilitate fluxurile comerciale de la
zonele excedentare la zonele cu deficit , precum și cercetarea în domeniu cu implica ții asupra
calită ții și productivită ții produselor agroalimentare. Agricultura românească este încă dependentă
de condițiile meteorologice și de alocările d e la bugetul național. Fărâmițarea parcelelor, dotările
tehnologice insuficiente sau depășite, lipsa performanțelor în domeniul cercetare – dezvoltare –
inovare, problemele nerezolvate din domeniul siguranței alimentare și a zoonozelor constituie
vulnerabi lități privind securitatea alimentară, la acestea ad ăugându -se dezorganizarea segmentelor
de pe filiera de produse și dificultățile fermierilor de a se asocia și de a -și stabili și promova poziții
și obiective comune. La nivel na țional, problemele economic e și-au pus amprenta asupra
destructurării agriculturii care, în prezent, nu poate răspunde necesarului de consum al populației și
nici cerin țelor de calitate, iar structura de producție se caracterizează prin puternice dezechilibre
între sectoare și ramur i, precum și între ramuri și tipuri de culturi. Conștientizarea la nivelul
factorilor de decizie guvernamentali a importan ței asigurării unui nivel ridicat de securitate și

21
siguran ță alimentară reprezintă o primă condi ție necesară pentru direc ționarea inve stițiilor publice și
private spre agricultură, sector strategic al economiei na ționale, cu implica ții directe asupra
realizării securită ții naționale.

Securitatea economică
Conceptul de securitate economică a câ știgat importan ță odată cu schimbarea str ucturală a
sistemului rela țiilor interna ționale prin cre șterea ponderii aspectelor economice luate în considerare
în stabilirea priorită ților de dezvoltare și cooperare. În perioada postbelică, ideea de securitate
economică a căpătat un loc ferm pe agenda politică. Discuția privind redefinirea și extinderea sferei
securității a apărut ca urmare a conștientizării noilor amenințări care depășeau cadrul strict militar
specific Războiului Rece. Noua abordare a constat în mutarea accentului de pe securitatea sta tului
(securitatea na țională) spre un cadru mai larg privind securitatea oamenilor, fie ca indivizi, fie ca o
colectivitate globală sau interna țională (abordare transna ționalizată). Această abordare a luat în
considerare diferite dimensiuni: bunăstarea eco nomică, problemele ecologice, identitatea culturală,
precum și drepturile politice devenite vitale într -o măsură mai mare decât cea militară. Diferite școli
de gândire au adus propriile defini ții pentru a explica legătura dintre economie și problemele de
securitate. Școala de la Copenhaga s -a impus în sfera studiilor de securitate , în primul rând prin
extinderea securității către sectoarele politic, economic, social și ecologic, fiecare dintre acestea
fiind definit prin raportarea la anumite tipuri de ameni nțări. Amenin țările economice sunt, conform
lui Barry Buzan, „cele mai înșelătoare și mai dificil de dominat din cadrul securității internaționale.
Punctul unde spectrul amenințărilor economice se transformă , în mod legitim , într-o chestiune de
securitate națională este extrem de dificil de stabilit și constituie o chestiune politică în cel mai înalt
grad.” (1983: 138 ) Atunci când consecin țele amenin țării economice se propagă dincolo de sfera
economică, intrând în sfera militară sau politică , pot apărea o s erie de aspecte care privesc
securitatea na țională datorită legăturilor existente între capacită țile economice și cele militare, între
economie și puterea statului raportată la situa ția existentă în sistemul interna țional, precum și între
evolu țiile econom ice și stabil itatea socio politică a unui stat. Dimensiunea economică a securită ții
are un impact direct asupra modalită ții de funcționare a sistemelor sociale și politice ale unui stat, a
alianțelor și coalițiilor de state și chiar și a organizațiilor și o rganismelor naționale și internaționale.
Dimensiunea economică a securității este una de tip sinergic, întrucât coagulează toate celelalte
dimensiuni – umane, culturale, sociale, informaționale și militare.

22
Problemele de securitate economică se referă la accesul la resurse naturale, sisteme de
finan țare și piețe de desfacere, necesare sus ținerii unui nivel acceptabil de bunăstare a unui stat cu
impact direct asupra puterii acestuia. Odată cu prăbu șirea economiilor centralizate, for țele care
acționează î n cadrul pie ței libere constituie principalele mecanisme generatoare de practici
economice solide . Securitatea economică a început să devină o preocupare constantă a guvernelor
naționale atunci când efectele dezechilibrelor economice au fost atât de ample și greu de cuantificat
încât a fost grav afectată însă și structura socială și politică a societă ții. Securitatea economică este o
consecin ță a modului de în țelegere a rela ției dintre percep ția factorilor de decizie politică și
realitatea generată de ac țiunea for țelor pie ței. Această rela ție este direct influen țată de prioritatea
acordată intereselor statelor, necesită ții men ținerii unui sistem concuren țial în pia ță, precum și de
interesele actorilor economici priva ți care pot intra în contradic ție cu cele de securitate na țională.
Încercările de a securiza problemele economice sunt, în esen ță, o parte a dezbaterii politico –
ideologice în cadrul economiei politice interna ționale, fiind o modalitate de a lua pozi ții economice,
ce decurg din ra ționamente care au în prim -plan nevoia statului de a -și apăra interesele de securitate
națională. Dacă însă modalitatea de transpunere a acestor interese de securitate în cadrul unor
reglementări sau ac țiuni nu este strict monitorizată prin raportare la necesită țile men ținerii unei
economii de pia ță func ționale, există riscul derapajului spre o abordare na ționalistă , și în anumite
cazuri, autarhică, care să determine o imixtiune prea mare a statului, generându -se astfel o nouă
categorie de probleme economice.
Globalizarea co ntemporană a determinat sporirea interdependenței economice a țărilor din
întreaga lume prin creșterea volumului și varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii, a fluxurilor de
capital și forței de muncă, integrarea piețelor financiare internaționale, d ezvoltarea unor corpora ții
transna ționale și domina ția lor crescândă asupra economiilor na ționale, dar și o difuziune mai largă
a tehnologiei. Globalizarea devine un factor determinant în conturarea abordărilor privind
securitatea economică, datorită cre șterii interdependen țelor dintre economiile na ționale, cu impact
direct asupra propagării riscurilor determinate de dezechilibrele macroeconomice. Crizele financiare
și economice succesive au stimulat interesul factorilor de decizie politică de la nivel na țional în
crearea unor mecanisme eficiente și eficace de asigurare a securită ții economice. Globalizarea a
determinat noi abordări ale securită ții economice centrate pe două tipuri de amenin țări propagate
dincolo de grani țele na ționale: amplificarea traficul ui ilegal tot mai dificil de controlat și care
generează tranzac ții economice ilegale (aducătoare de venituri organiza țiilor teroriste și de

23
criminalitate organizată) și propagarea șocurilor economice (în special la nivelul pie țelor de capital
și a sectoru lui financiar -bancar) care pot submina cre șterea economică, adânci inegalită țile sociale și
afecta stabilitatea politică. Capacitatea unui stat de diminuare a primului tip de amenin țări depinde
de crearea unor mecanisme eficace de identificare, monitoriza re și control a traficului
transfrontalier, în colaborare cu organiza țiile de la nivel regional și interna țional cu atribu ții în
domeniu. Amploarea efectelor propagării șocurilor economice depinde de robuste țea mecanismelor
interne de autoreglare a economi ilor na ționale , precum și de capacitatea statului de a compensa
anumite dezechilibre din sectorul financiar -bancar prin injec ții de capital. Securitatea economică a
unui stat este diminuată atunci când aceste amenin țări se materializează, efectele sunt per sistente și
afectează structural func ționarea economiei, iar costurile aferente înlăturării acestor efecte depă șesc
posibilită țile financiare ale statului respectiv.
În analizarea rela ției dintre globalizare și securitate economică este important să se e vite
supradimesionarea no țiunii de securitate economică prin includerea tuturor categoriilor de riscuri de
sorginte economică, care ar putea complica procesul de elaborare a politicilor de securitate
economică na țională. Evolu țiile economice pe plan intern ațional către o economie mondială
globalizată , bazată pe interdependen țe și abordarea economică protec ționistă la nivel na țional ,
impun o conceptualizare mai atentă a termenului de securitate economică, evitând , în acela și timp , o
defini ție limitată specif ică unui stat, având la bază particularită țile economice ale acestuia. Luând în
considerare aceste elemente, securitatea economică cuprinde două componente (Liew , 2000 : 193) : o
componentă micro , centrată pe individ ca referent al securită ții, ce converge c u no țiunea de
securitate umană, axată pe asigurarea unui venit corespunzător pentru fiecare persoană , necesar
acoperii necesită ților umane de bază și o componentă macro, axată pe asigurarea func ționării
corespunzătoare a mecanismelor de pia ță în scopul gar antării cre șterii economice și bunăstării
societă ții. La nivelul Uniunii Europene, procesul de extindere a determinat apariția unor noi
provocări la adresa securității economice a statelor membre. Constituirea unei piețe unice, adoptarea
monedei euro de că tre unele state membre, extinderea spațiului Schengen au determinat a pariția
unor dezechilibre macro economice cu consecințe asupra stabilității sectorului financiar -bancar,
productivității economice, capacității de protecție a sistemului de asistență socia lă și ratei șomajului.
Asigurarea securită ții economice devine un obiectiv major al strategiilor de securitate na țională,
depinzând de structura economiei na ționale și interdependen țele acestei a la nivel interna țional ,
accentuate de adâncirea procesului de globalizare , contextul geopolitic regional și global , precum și
modelul de organizare socială .

24
Securitate a energetică
Conceptul de securitate energetică a intrat pe agenda liderilor politico -militari ai statelor din
spațiul euroatlantic, în perioada Răzb oiului Rece, după primul „șoc al petrolului” (1970). În aceste
condi ții, securitatea energetică a devenit un concept menit să definească, să apere și să promoveze
valorile, interesele și necesitățile din acest domeniu cu impact asupra securității naționale , prin
reducerea efectelor dependenței de resursele energetice externe. În anii ’80 și ’90, interesul
academic în domeniul securită ții energetice a scăzut ca urmare a stabilizării pre țurilor petrolului și
diminuării amenin țării cu instituirea unor embargou ri pe considerente politice. În primul deceniu al
secolului XXI, datorită schimbărilor profunde produse în planul securită ții internaționale,
majoritatea statelor naționale democratice și -au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile și
legislațiile în materie de securitate energetică. Problematica asigurării securită ții energetice a
reapărut în anii 2000 , fiind determinată de cre șterea cererii de resurse energetice din Asia, de
întreruperile aprovizionării cu gaze a unor state din Europa, precum și de accentuarea presiunilor
pentru promovarea energiilor alternative (Yergin, 2006 : 69-82; Hughes , Lipscy, 2013 : 449 -469;
Hancock , Vivoda, 2014 : 206 -216). Adi țional , securitatea energetică este , în prezent, strâns legată de
alte probleme de politică energeti că, cum ar fi asigurarea accesului echitabil la noile tehnologii de
producere a energiei și mecanismele de atenuare a efectelor schimbărilor climatice (Goldthau, 2011 :
213-217). Astfel, securitatea energetică devine una dintre priorită țile politicii energe tice. Literatura
de specialitate define ște securitatea energetică drept securitatea surselor energetice; securizarea
traseelor energetice; identificarea unor trasee alternative de energie; identificarea unor surse
alternative de energie; protecția mediului înconjurător.
În condițiile în care mediul de securitate se află într -o continuă remodelare și schimbare,
identificarea solu țiilor la nivelul societă ții pentru asigurarea securității energetice reprezintă un
proces continuu și complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relații și interdependențe
destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate a statului, societății și cetățeanului.
Așadar, în contextul actual al globalizării și al manifestării unor amenințări asimetrice la adresa
securității naționale, securitatea energetică are un rol fundamental în cadrul studiilor de securitate.
Analiza asupra acestui segment al securității globale a unui stat este îngreunată de metodologia de
lucru care trebuie să țină cont de linia care diferen țiază securitatea economică de conflictualitatea
specifică negocierilor de interese din mediul de afaceri cu resurse energetice (în special cu petrol și
gaze naturale), ori de legătura dintre politica bazată pe ob ținerea unei eficiențe maxime în afacerile

25
cu hidrocarburi și amenințările la adresa securității energetice a unui alt stat. Securitatea energetică
trebuie să țină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice
disfuncționalitate sau vulnerabilitate dintr -o parte a mapam ondului afectând consumatorii din
întreaga lume. Rapoartele științifice au concluzionat că alimentarea cu energie pe termen lung este
potențial vulnerabilă din următoarele considerente: dependența crescândă față de importurile de
energie într -un mediu domi nat de conflicte și competiția pentru obținerea energiei; instabilitatea
geopolitică a unor regiuni surse de hidrocarburi; lipsa investițiilor în re țelele de transport a
petrolului și gazelor naturale; incertitudinile recente față de fiabilitatea rețelelor de energie electrică
din cauza atenției reduse acordate capacităților de stocare și a interconexiunilor transfrontaliere
minimale; dependența sporită de importuri și lipsa investițiilor în sectorul energetic; accentuarea
problemelor de mediu din cauza schimbărilor climatice ce necesită implementarea unor măsuri care
pot avea un impact nefavorabil asupra folosirii combustibililor fosili. Din cauza acestor condiții,
este nevoie de dezvoltarea unor noi tehnologii de captare și stocare a carbonului, de produ cere a
energiei nucleare și stocare a deșeurilor nucleare, precum și de producere a energiei din surse
regenerabile. Inovația tehnologică devine fundamentală pentru reducerea vulnerabilităților
sistemului energetic ale unui stat și pentru depășirea cu succ es a efectelor unei potențiale crize
energetice. Gradul de vulnerabilitate a sistemului energetic este o combinație a următorilor factori:
varia țiile cererii de energie; flexibilitatea la modificarea mixtului energetic; răspunsul rapid și
adaptarea la creș terile prețurilor la energie; capacitatea de a asigura managementul unei întreruperi a
alimentării cu energie. Securitatea alimentării cu energie trebuie adaptată pentru asigurarea unei
funcționări adecvate a economiei, unei furnizări neîntrerupte a energi ei, la prețuri accesibile,
respectând, în același timp, normele de protec ție a mediului. Securitatea alimentării cu energie nu
trebuie să conducă la maximizarea capacității energetice sau să minimizeze dependența de
importurile de energie, însă trebuie să aibă ca scop reducerea riscurilor la care ar conduce o astfel de
dependență. Toate acestea determină actorii cu interese în domeniul energetic să adopte strategii în
vederea atingerii acestor obiective.
Securitatea energetică este o componentă vitală a or icărei strategii de securitate națională.
Europa rămâne vulnerabilă la șocurile din domeniul aprovizionării cu energie, astfel că noua
Strategie europeană a securită ții energetice stabile ște o serie de măsuri concrete de consolidare a
rezilien ței Europei și de reducere a dependen ței sale de importurile de energie, în condi țiile în care
UE importă în medie 53% din energia pe care o consumă. Principala vulnerabilitate în materie de

26
securitate a aprovizionării cu energie este dependen ța puternică de un furnizo r extern unic, în
special în domeniul aprovizionării cu gaze naturale. Factura energetică externă a UE reprezintă
peste un miliard de euro pe zi (UE importă țiței și produse petroliere în valoare de peste 300 de
miliarde de euro anual, din care o treime di n Federa ția Rusă). Securitatea energetică a UE trebuie
privită și în contextul sporirii cererii de energie la nivel mondial, care este prevăzută să crească cu
27% până în anul 2030, cu schimbări importante ale aprovizionării cu energie și ale fluxurilor
comerciale. În proiectul Strategiei energetice 2015 -2035, România și-a asumat următoarele
obiective: s ecuritatea aprovizionării cu energie și asigurarea dezvoltării economico -sociale, în
contextul unei viitoare cereri de energie în creștere; asigurarea compe titivită ții economice prin
menținerea unui preț suportabil la consumatorii finali; protecția mediului prin limitarea efectelor
schimbărilor climatice. Pentru acestea, România trebuie să pună în operare capacită ți energetice noi,
competitive , care să utiliz eze tehnologii curate, pentru acoperirea deficitului de capacitate apreciat
că va apărea după anul 2015, cu tendin țe clare de adâncire în perioada 2020 -2025 și având în
vedere atingerea obiectivelor ambi țioase de decarbonizare la nivel european și de redu cere cu 40% a
emisiilor de gaze cu efect de seră până în anul 2030. Astfel, apare necesitatea implementării unor
mecanisme -suport care să faciliteze realizarea unor investi ții importante în infrastructura energetică
de producere și transport, bazate pe pri ncipiile pie ței libere de energie și cu respectarea
reglementărilor europene privind transparen ța, competi ția și ajutorul de stat.
Cheia îmbunătă țirii securită ții energetice a Uniunii Europene constă într -o abordare
comprehensivă pentru crearea unei pie țe interne func ționale și o mai bună cooperare la nivel
regional și european, în special în privin ța dezvoltării coordonate a unor re țele de transport de
petrol, gaze naturale și energie electrică. Sunt necesare eforturi suplimentare pentru a se asigura o
corelare mai puternică între obiectivele strategiei europene a securită ții energetice și politica externă
și de securitate a Uniunii Europene, inclusiv prin realizarea unei abordări unitare (la nivelul blocului
comunitar) în rela țiile contractuale cu furniz orii externi (în special cei din domeniul gazelor
naturale). La nivel na țional, asigurarea securită ții energetice, prioritară în cadrul politicii energetice
a României, are în vedere , în principal , reducerea dependen ței energetice de Federa ția Rusă prin
realizarea unui mix energetic diversificat, echilibrat (inclusiv prin exploatarea preconizatelor
rezerve de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre), precum și prin utilizarea unor
tehnologii ce permit reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră , producerea în condi ții de eficien ță
sporită a energiei din surse regenerabile, precum și cre șterea securită ții în producerea energiei

27
nucleare. Astfel, crearea unui climat stabil și predictibil în ceea ce privește cadrul de reglementare și
realizarea uno r strategii viabile privind utilizarea eficientă a resurselor energetice devin condi ții
esențiale pentru asigurarea securită ții energetice ca parte componentă a securită ții naționale.

Securitatea mediului
Reprezentan ții mediului științific și politic au dezbătut utilitatea și ramificațiile corelării
termenilor „ mediu ” și „ securitate ”, culminând cu conturarea conceptului de securitatea mediului .
Acest concept, definit abia în secolul XX, î și are originea încă din Antichitate, diferi ți autori (Floyd
și Matt hew, 2013 : 128) considerând că cele mai vechi abordări ale conceptului ar putea fi prezente
în: Războiul peloponezian al lui Tucidide și Republica lui Plato n, ce descri u interdependențele
societă ților de resursele naturale, fapt ce creează un dinamism inci tant, dar și vulnerabilități ale
securită ții acestor societă ți. Anii ’60 reprezintă momentul apariției primelor elemente fundamentale ale
conceptului de „ securitatea mediului ”, izvorât din interesul acordat de societatea umană problemelor de
mediu, pe fond ul primelor mișcări ecologiste moderne. Perioada Războiului Rece a evidențiat
elementele specifice dezvoltării societății umane la acel moment față de problemele de mediu:
începutul suprapopulării, degradarea mediului și conflictele pentru resursele de med iu. Securitatea
mediului a fost statuată și a devenit astfel o componentă fundamentală a securității statului -națiune.
Apariția conceptului „securitatea mediului” și evoluția acestuia până la finalul erei Războiului Rece
poartă amprenta unor elemente imuab ile dar, în același timp, și caracteristici de căutări empirice,
cercetări științifice și proiecții conceptuale precise ale unor personalități remarcabile din diverse domenii
și sectoare specifice secolului XX. Astfel, integrarea aspectelor de mediu în apa ratul securității
naționale a oricărei națiuni poate fi văzut ă ca un exemplu al unei tranziții mai mari a problemelor de
mediu de la „ general ” la „ strategic ” pentru consumatori, producători și societate (Allenby , Richards ,
1994 : 205) . O altă perspectivă a dezvoltării conceptului de securitatea mediului o reprezintă relația
cauzală dintre degradarea mediului și conflicte, care , de multe ori , pot deveni violente, aspecte
semnalate de diver și autori (Myers , 1986 : 251 -257). Conflictele pot fi generate de accesu l la resurse
naturale epuizabile, precum apa, terenurile agricole, pășunile, pădurile, resursele marine, în special în
ariile naturale protejate, cel mai probabil ca rezultat al limitării rezervelor (epuizarea sau degradarea
resurselor naturale), creșterii nesustenabile a cererii ( cauzată de presiunil e populației sau creșter ea
consumului pe cap de locuitor, adesea asociat e modelelor economice bazate pe export), inegalităților
distributive sau al unei combinații între acești factori. În ultimii ani s -a manif estat un interes deosebit

28
pentru schimbarea climatică , ca potențială variabilă -cheie în înțelegerea securității și a conflictelor
de la sfârșitul secolului XX (Matthew , 1995 : 14-23). Barry Buzan (1991: 433) a subliniat că
securitatea mediului se referă la întreținerea biosferei locale și planetare ca fiind sistemul -suport
esențial de care depind toate activitățile umane. Literatura de specialitate (O’Brien , Leichenko ,
2000 : 221 -232; Folke , 2006 : 253 -257) atrage atenția asupra faptului că oamenii vor resimți
schimbările de mediu diferit, în funcție de modelele actuale și istorice ale alo cării resurselor și de
feedback ul complex inerent sistemelor om -mediu. Unele elemente -cheie ale discursului pe această
temă includ impactul de mediu al globalizării accelerate , preocupările cu privire la creșterea
populației, răspândirea bolilor și potențialul dezvoltării durabile.
Legătura dintre degradarea mediului și securitatea națională devine evidentă datorită
caracterului esențial al protecției mediului ca suport pentru existența umană. Condițiile de mediu sunt
inevitabil legate de sistemele social, politic și economic care pot prezenta incertitudini, de aceea
redefinirea conceptelor de securitate trebuie să vizeze înțelegerea vulnerabilităților, a punctelor critice și
metodelor de consolidare a rezistenței sistemelor de care civilizațiile – viețile noastre – depind. Aducând
atingere stabilității statelor și fragilizând echilibrele regionale și internaționale, degradarea mediului
a devenit un subiect de legitim interes în mediile academice și politice (Brauch , 2011 : 93) , iar
amploarea tensiunilor geopolitice în jurul rarefacției resurselor naturale, modificările teritoriale și
conflictele legate de suveranitate, slăbirea statelor fragile politic și creșterea exponențială a
mișcărilor migratorii, impactul destabilizator al multiplicării evenimentelor climatice extreme s -au
constituit într -un apel la mobilizarea și conștientizarea riscurilor și amenințărilor de mediu.
Cunoașterea riscurilor și amenințărilor de mediu în actua lul context, precum și
particularitățile acestora pe fondul globalizării presupun nu doar analiza fenomenelor, ci și
anticiparea evoluțiilor viitoare cu impact asupra securității naționale. Rapoartele științifice au
eviden țiat că riscurile și amenințările globale de mediu includ schimbările climatice, diminuarea
resurselor de apă, poluarea Oceanului Planetar, poluarea aerului și subțierea stratului de ozon,
degradarea solului, deteriorarea biodiversității, diminuarea sporită a fondului forestier, colapsul
resurselor naturale. Începând cu anul 1991, toate strategiile de securitate națională ale SUA au
menționat degradarea mediului ca amenințare la adresa securității . Strategia europeană de securitate
din anul 2008 încadrează încălzirea globală și degradarea m ediului ca amenin țări complexe și
interconectate din cauza efectelor ireversibile asupra umanită ții și asupra ecosistemului planetar , ce
impun îmbunătă țirea capacită ților de analiză și de alertă timpurie. În strategiile de securitate

29
națională din diverse țări (Federa ția Rusă, Marea Britanie, Spania, Franța, Olanda ), asigurarea
securit ății mediului ocupă un loc prioritar în ierarhia intereselor naționale , astfel că degradarea
mediului și consecin țele fenomenul ui schimbărilor climatice reprez intă principale ameninț ări la
adresa securității naționale și provoc ări la adresa securității și stabilității regionale și globale. În
România se constată un proces de diversificare a riscurilor și amenințărilor la adresa securității
mediului, prin prisma intercondiționăr ilor tot mai accentuate cu ramuri de bază ale economiei
naționale. Vasta problematică a protecției mediului în contextul dezvoltării durabile se concentrează
în România pe combaterea fenomenelor de poluare inerente unor activități umane, prevenirea
deterio rărilor posibile, asimilarea, adaptarea și aplicarea cerințelor de mediu comunitare, realizarea
unor proiecte europene și internaționale comune, pentru protejarea biodiversității și a zonelor
umede, monitorizarea calității apelor și a stării fondului fores tier, a efectelor fenomenelor ecologice
de anvergură globală, soluționarea unor probleme acute, cum sunt cele ale diminuării și valorificării
deșeurilor, ecologizării agriculturii, promovarea tehnologiilor curate, asigurarea sănătății publice și
securități i alimentare, dezvoltarea infrastructurii de mediu.
Predicțiile sumbre privind media temperaturii aerului, în perioada 2007 -2100, ale
resurselor de apă până în anul 2025, a productivității agriculturii până în anul 2080, cauzate de
schimbările climatice, rata scăzut ă de descoperire de noi surse de energie comparativ cu rata
crescândă de consum, determină o regândire a „erei energie -schimbări climatice”. Acest context
impune ca securitatea mediului să fie abordată ca o provocare comună la adresa securități i, din
cauza interconexiunii riscurilor și amenințărilor caracterizate ca multiple, imprevizibile, sistemice
și globale , urmare a fenomenului de globalizare, a caracterului de „planetă interconectată”:
accentuarea efectelor schimbărilor climatice, reducere a resurselor de energie, distrugerea
biodiversității, creșterea încălzirii globale, amplificarea criminalității organizate, creșterea
frecvenței conflictelor armate, volatilitatea economică, dezordinea socială, creșterea fenomenului
de migrație, îmbătrânir ea populației, distrugerea infrastructurii, apariția și răspândirea rapidă a
unor noi boli umane și animale, criza alimentelor, distrugerea agriculturii, deteriorarea relațiilor
comerciale, accentuarea fenomenului de urbanizare, scăderea autorității statul ui. Raportat la
aceste realități, se impun integrarea dimensiunii de mediu în cadrul strategiilor de securitate
națională și crearea unor mecanisme de asigurare a securității mediului în cadrul structurilor de
securitate și intelligence care să cuprindă în treaga matrice de legături sistemic e.

30
Securitatea financiară
Securitatea financiară este dificil de separat de cea economică, sistemul financiar -bancar
fiind plasat de obicei în cadrul acestei dimensiuni securitare (Buzan , 1991: 433): „securitatea
econom ică se referă la accesul la resurse, finan țe și piețe, necesar pentru men ținerea unor niveluri
acceptabile de prosperitate și putere” (Buzan et al , 1998 : 8). Mai mult, pie țele, ca areal de
manifestare al securită ții economice și financiar -bancare, sunt int rinsec asociate stării de risc,
incertitudine și insecuritate, tocmai datorită specificului competi ției de pe pia ța liberă (Buzan , 1983:
79; Brauch et al, 2011 : 80).
În contextul globalizării, mai ales prin prisma liberalizării comer țului și a pie țelor de capital,
sectorul financiar a crescut exponen țial pe pia ța mondială. Circula ția banilor și nivelul investi țiilor
au atins cote de nebănuit în urmă cu câteva decenii. Ca și în alte situa ții însă, globalizarea poate
avea efecte secundare: dacă unele pie țe naționale sau regionale beneficiază de fluxuri regulate de
capital financiar, altele nu reu șesc să performeze similar. Această dinamică instabilă, volatilă a
resurselor financiare private este cauza pentru care nu pot asigura o dezvoltare sustenabilă uniform ă
la nivel mondial (Mingst , Arreguin -Toft, 2011 : 294). Situa ția este critică și din cauza faptului că
fluxurile dinspre institu țiile multilaterale (Banca Mondială, Fondul Monetar Interna țional, bănci
regionale de dezvoltare) sau donatori oficiali (SUA, Ger mania, Japonia) s -au înscris pe un trend
descendent încă din anii ’80, în timp ce fluxurile private au crescut: în 2006, raportul era de 100 de
miliarde fa ță de 600 de miliarde USD (Mingst , Arreguin -Toft, 2011 : 294). Mai mult,
interconectarea financiar -bancară din era globală a contribuit la propagarea și augmentarea efectelor
crizelor financiare, a șa cum s -a putut observa în ultimii ani, iar rapiditatea și amploarea cu care
acestea s -au răspândit a u făcut foarte dificilă solu ționarea lor (Mingst , Arreguin -Toft, 2011 : 295).
Răspunsurile greoaie și incomplete, dublate de excesele în materie de speculă și îndatorare , au
condus la prefigurarea sectorului financiar -bancar ca o veritabilă amenin țare la adresa securită ții
naționale (Leveson , 2011 : 45). Mai mult, c onsecin țele îndatorării se transformă într -un cerc vicios
în condi țiile în care întârzie acordarea de credite care să preîntâmpine alte riscuri (Leveson , 2011 :
46). Pare, așadar, că sectorul financiar reprezintă , mai degrabă , o sursă de risc pentru securit atea
națională, care poate avea consecin țe dramatice în plan social, economic, politic și militar, din cauza
impactului bugetar.
Statele Unite nu individualizează securitatea financiară ca parte a securită ții naționale, dar î și
propun ca obiectiv stabiliz area sistemului financiar intern și contribu ția la stabilizarea celui

31
interna țional ca precondi ții pentru prosperitatea globală ( The National Security Strategy , 201 5: 17).
Totodată, plasează infrastructur a critică, cibernetică și fizică din sectorul financ iar ca factor de
diminuare a vulnerabilită ților și cre șterea a rezilien ței în materie de securitate na țională ( The
National Security Strategy , 2015: 9).
Marea Britanie consideră sistemul financiar ca unul dintre pilonii pe care se sprijină toate
celelalt e politici publice, inclusiv cea externă, de securitate și de apărare ( Strategic Defence and
Security Review , 2010: 14), dar nu fără a contura finan țele ca domeniu aparte al securită ții
naționale.
Deși nu delimitează finan țele ca domeniu securitar, Franța este mai explicită în a afirma că
restabilirea economică și financiară este cheia independen ței na ționale ( Le Livre Blanc de la défence
et de la securité nationale de la Republique Franҫaise , 2013: 20), deoarece men ținerea sau
atingerea nivelului dezirabil de capabilită ți militare depind, în mare măsură , de bugetul alocat ( Le
Livre Blanc de la défence et de la securité nationale de la Republique Franҫaise , 2013: 30) .
Totodată, Cart ea Albă din Fran ța evaluează sectorul financiar în contextul riscurilor ciber netice,
crimei organizate și terorismului ( Le Livre Blanc de la défence et de la securité nationale de la
Republique Franҫaise , 2013: 48 -49).
Spania distinge clar securitatea financiară, în tandem cu cea economică, în cadrul cărora
obiectivele constau în „promovarea dezvoltării economice sustenabile, diminuarea dezechilibrelor de
pe pia ță, contracararea activită ților criminale, îmbunătă țirea prezen ței economice a Spaniei în plan
interna țional și garantarea rezilien ței serviciilor esen țiale economice și financiare” ( The National
Security Strategy of Spain , 2013: 39). De asemenea, consideră instabilitatea financiară drept o
vulnerabilitate majoră a securită ții naționale ( The National Security Strategy of Spain , 2013: 28).
Ungaria eviden țiază, de asemenea, componenta financiară a conceptului de securitate
interpretat într -o manieră lărgită ( The National Security Strategy of the Republic of Hungary , 2012:
2-4), subliniind „creșterea semnificativă a relevan ței stabilită ții financiare. Stabilitatea și rezilien ța
sistemului economic și financiar al Ungariei sunt interese na ționale importante și repere ale politicii
de securitate” ( The National Security Strategy of the Republic of Hungary , 2012: 13). În contextul
crizei financiare, vulnerabilitatea Ungariei, prin pr isma îndatorării fa ță de creditori străini, este
crescută ( The National Security Strategy of the Republic of Hungary , 2012: 5, 13).
Și Cehia men ționează securitatea financiară ca nivel al sistemului de securitate într -o
accep țiune lărgită ( The Security St rategy of the Czech Republic , 2011: 22). Analizând impactul

32
globalizării asupra pie ței financiare interne și interna ționale, Strategia de securitate cehă
accentuează importan ța stabilită ții financiare ca element de securitate na țională ( The Security
Strate gy of the Czech Republic , 2011: 19), context în care examinează și corela ția dintre finan țe și
gama de riscuri și amenin țări la adresa securită ții (The Security Strategy of the Czech Republic ,
2011: 13, 16).

Securitatea infrastructurilor critice
Problema tica infrastructurilor critice s-a configurat ca prioritate pe agenda de securitate
națională a majorită ții statelor la sfâr șitul secolului XX și începutul secolului XXI ca rezultantă a
escaladării riscurilor și amenințărilor asimetrice. Potențarea acestor stări de risc a generat premi se
consistente de amenințări vectoriale la adresa infrastructurilor, mai ales cele cu grad ridicat de
criticitate în planul stabilității și securității economico -sociale. Riscurile și amenințările la adresa
obiectivelor vitale pentru funcționarea societății și securitatea cetățenilor au căpătat noi valențe, cu
dinamică ridicată și grad de intensitate crescut, fapt ce a condus la necesitatea definirii conceptului
de „infrastructură critică ” din perspectiva unei abordări integra te. Primele demersuri semnificative
în această direc ție s-au manifestat în Statele Unite ale Americii, fiind inițial determinate de analizele
efectuate la nivelul anilor ’80 privind starea infrastructurii (condițiile tehnice improprii, inadecvanța
tehnolog ică și necesitatea dezvoltării acesteia în raport cu cerințele economice și sociale tot mai
crescânde din această țară). Anii ’90 au accelerat procesul de definire a conceptului de
„infrastructură critică ”, ca rezultat direct al reconfigurării mediului de securitate după terminarea
Războiului Rece. Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au reprezentat începutul unei ere noi
în relațiile internaționale (Smith , 2002 : 1) și momentul determinant pentru extinderea utilizării la
nivel global a conceptului de „infrastructură critică ”. În acest context, a crescut necesitatea adoptării
de măsuri unitare și ferme, coagulate în strategii naționale și macro regionale, de protecție a acestor
infrastructuri față de o serie de riscuri și amenințări, în special cele d e ordin terorist. Implicațiile
amenințărilor la adresa infrastructurilor critice și necesitatea protecției acestora au fost reflectate
consistent în preocupările administrațiilor din Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Olanda,
Germania, Suedia, Franța, precum și a le organizațiilor internaționale, de îmbunătățire, pe de o parte,
a strategiilor de securitate, subsumate măsurilor de identificare și protecție a acestor categorii de
infrastructuri, iar, pe de altă parte, a sistemelor instituționale și organiz aționale de securitate, care să
permită identificarea riscurilor și avertizarea timpurie, concomitent cu inițierea și adoptarea

33
deciziilor de contracarare a efectelor acestora. Interferența conceptului de securitate cu cel de
protecție a infrastructurilor critice a fost reflectată de evenimentele produse pe teritoriul Statel or
Unite, dar și al unor state membre ale Uniunii Europene ca urmare a cre șterii frecven ței atacurilor
teroriste. Astfel, impactul distrugerii unor simboluri naționale și a unor capacită ți de transport a
determinat, pe lângă importante pierderi de vieți omenești și pagube materiale cu efecte
semnificative în plan economic și social, un impact psihologic negativ având drept consecin ță
deteriorarea percep ției cetă țeanului privind nivelul de securitate individuală.
Evoluțiile în sfera protecției infrastructurilor critice au evidențiat necesitatea revizuirii
modului de abordare a acestei problematici, în concordanță cu dinamica actuală a riscurilor și
amenințărilor manifestate la adresa aces tor infrastructuri și cu nevoia de armonizare, la nivel
regional , a cadrului de reglementare aferent. Asigurarea unei protecții sporite a infrastructurilor
critice na ționale cu impact regional continuă să fie grevată de lipsa unui standard comun de evaluar e
a riscurilor și adoptare a unor măsuri de securitate unitare, în condițiile în care majoritatea
infrastructurilor critice se află în proprietatea sau gestionarea unor operatori privați. Efectele
negative generate de această situa ție continuă să fie poten țate de lipsa de coordonare a politicilor de
adaptare la efectele schimbărilor climatice, precum și de capacitățile instituționale și financiare
limitate în gestionarea situațiilor de urgență, manifestate mai ales la nivelul statelor în curs de
dezvoltare. Lipsa unor analize cuprinzătoare privind funcționarea continuă și sigură a
infrastructurilor critice interdependente diminuează capacitatea de contracarare a riscurilor și
amenin țărilor la adresa acestor infrastructuri cu impact asupra asigurării securită ții naționale,
prosperității economice, precum și a calității vieții în societățile de astăzi. Demersurile de evaluare a
riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților aferente infrastructurilor critice trebuie să se
fundamenteze pe conceptele prezentate în cadrul standardelor internaționale, doctrinelor și
strategiilor de apărare și securitate națională, precum și de către organismele specializate în
domeniu. Extinderea paletei de riscuri necesită o reevaluare continuă a rolurilor pe care autoritățile
guvernamentale și entitățile private le au în asigurarea infrastructurilor necesare furnizării unor
servicii de bază pentru funcționarea societății . Această situație a determinat creșterea accentului pe
reziliență ca o strategie importantă pentru a ajuta la a tenuarea multitudinii de riscuri cu care se
confruntă proprietarii și operatorii de infrastructuri critice (National Infrastructure Advisory
Council , 2009 : 8).

34
La nivelul Uniunii Europene , unul dintre obiectivele majore este reprezentat de reducerea
carac terului transnațional al problematicii infrastructurilor critice și accelerarea implementării unor
măsuri unitare de protec ție a acestora. Identificarea infrastructurilor critice na ționale și europene ,
precum și a setului particular de circumstanțe în car e funcționează acestea reprezintă o provocare
majoră, în condițiile în care nivelul de criticitate se poate modifica în timp, ca urmare a
dezvoltărilor tehnologice. La nivel național, transpunerea Directivei nr.114/2008 a Consiliului
Uniunii Europene privi nd identificarea infrastructurilor critice europene și evaluarea necesității de
îmbunătățire a protecției acestora a imprimat o nouă direcție problematicii protecției
infrastructurilor critice din România. Conform OUG nr. 98/2010, au fost identificate zece sectoare
de infrastructuri critice la nivel național: energetic, tehnologia informației și comunicației,
alimentare cu apă, alimentație, sănătate, securitate națională, administrație, transporturi, industria
chimică și nucleară, spațiu și cercetare. Rapoa rtele na ționale au eviden țiat că, î n pofida unor
progrese înregistrate în zona de reglementare, la nivel operațional rezultatele sunt încă modeste și
nu sprijină în mod adecvat procesul de luare a deciziilor și răspuns în situații de criză. La nivelul
infrastructurilor critice naționale s -au constatat o serie de vulnerabilități , derivând , în principal , din
insuficiența resurselor financiare, în special în domenii precum sănătate, alimentare cu apă, energie,
transporturi, precum și din absența unei culturi d e securitate la nivelul proprietarilor/operatorilor/
administratorilor de infrastructuri critice.
Abordarea comprehensivă a problematicii infrastructurilor critice creează fundamentul
necesar asigurării unui cadru adecvat protecției acestor infrastructuri, ca parte a demersului de
realizare a securității naționale. Sfera activită ților de protecție a infrastructurilor critice, în contextul
creșterii interdependențelor, pe fondul accentuării fenomenului de globalizare, nu mai ține cont de
granițele naționale și implică eforturi comune în sensul identificării și evaluării oricăror puncte
vulnerabile ale acestora ce pot constitui „ținte” ori „noduri” importante de reflexie a amenințărilor
la adresa securității regionale.
Factorii de risc specifici infrastructuri lor critice naționale trebuie menționați în strategiile de
securitate națională și în estimările informative destinate factorilor de decizie. Devine astfel evident
rolul structurilor de securitate și intelligence în sprijinirea activităților de protecție a infrastructurilor
critice , ce trebuie să asigure suportul informațional necesar factorilor de decizie cu responsabilități
în domeniu, prin realizarea unor activități de intelligence strategic specializat pe problematica
infrastructurilor critice. Acest de mers trebuie sus ținut de integrarea problematicii protecției
infrastructurilor critice în cadrul obiectivelor prioritare privind realizarea securi tății naționale.

35
Bibliografie
 Allenby, Brad , Richards D. J. (eds.) – The Greening of Industrial Ecosystems , Washington, DC, National Academy of
Engineering, National Academy Press, 1994.
 Baldwin , David – „The concept of security” în Review of International Studies , nr. 23, 1997
 Brauch, Hans Günther – „Concepts of Security Threats, Challenges, Vulnerabilities a nd Risks” în H. Brauch, Oswald
Spring, C. Mesjasz, J. Grin, P. Kameri -Mbote, B. Chourou, P. Dunay, J. Birkman (eds.) – Coping with Global
Environmental Change, Disasters and Security , Berlin, Springer, 2011.
 Buzan , Barry – „New Patterns of Global Security in the Twenty -First Century” în International Affairs , vol. 67, nr. 3
(iulie 1991)
 Buzan , Barry – People, States and Fear: The National Security Problem in International Relations , Brighton,
Wheatsheaf Books, 1983.
 Buzan , Barry, Waever Ole , de Wilde Jaap – Security. A New Framework for Analysis , Londra, Lynne Riener Publishers,
1998.
 Floyd, Rita , Matthew Richard (eds.) – Environmental security. Approaches and Issues , New York, Routledge, 2013.
 Folke, Carl – „Resilience: The emergence of a perspective for so cial-ecological systems analyses” în Global
Environmental Change , vol. 16, nr. 3, 2006.
 Goldthau, Andreas – „Existing approaches and discouses in global energy governance”, în Current Opinion in
Environmental Sustainability , volume 3, 2011, pp. 213 -217
 Hancock, Kathleen, Vivoda, Vlado – „International Political Economy: a field born of the OPEC crisis returns to its
energy roots”, în Energy Research and Social Science 1, 2004
 Hough, Peter – Understanding Global Security , New York, Routledge, 2004.
 Houghes, Llewelyn, Lipscy, Phillip – „The politics of energy” în Annual Review of Political Science 16 (1), 2013.
 Iohannis, Klaus – Proiect prezidențial: România lucrului bine făcut, 2014 , disponibil online la adresa web
www.iohannispresedinte.ro, consultat la dat a de 12.04.2015 .
 Kaufmann , Franz -Xaver – Thinking about Social Policy. The German Tradition , Berlin, Springer, 2013.
 King , Gary , Murray Christopher – „Rethinking Human Security” în Political Science Quarterly (Winter 2002).
 Klein, Joel, Rice , Condoleeza , Levy, Julia – U.S. Education Reform and National Security. Independent Task Force
Report No. 68 , New York, Center on Foreign Relations, 2010.
 Leveson, Nancy – Engineering a Safer World: Systems Thinking Applied to Safety , Massachusetts, The MIT Press,
2011.
 Liew , Leong – „Human and Economic Security: Is There a Nexus?” în William T. Tow, Ramesh Thakur și In -Taek
Hyun (eds) – Asia’s Emerging Regional Order: Reconciling Traditional and Human Security , New York, United
Nations University Press, 2000 .
 Matthew, R ichard – „Environmental Security: Demystifying the Concept, Clarifying the Stakes” în Environmental
Change and Security Project Report, nr. 1, 1995.
 Mingst , Karen , Arreguin -Toft, Ivan– Essentials of International Relations (5th edition) , New York, W.W. Nor ton &
Company, 2011.
 Myers, Norman – „The environmental dimension to security issues” în Environmentalist Journal , vol. 6, nr. 4, 1986.

36
 National Infrastructure Advisory Council – Critical Infrastructure Resilience Final Report and Recommendations ,
Septembe r 2009, disponibil online la adresa web http://www.dhs.gov/xlibrary/assets/niac/niac_critical_
infrastructure_resilience.pdf, consultat la data de 10.04.2015.
 O’Brien, Karen , Leichenko Robin – „Double exposure: assessing the impacts of climate change withi n the context of
economic globalization” în Global Environmental Change , vol. 10, nr. 3, 2000.
 Rothschild , Emma – „What is Security?” în Daedalus , vol. 124, nr. 3, The Quest for World Order , 1995.
 Smith, M.N. – „Counter -terrorism and the Use of Force in In ternational Law” în The Marshall Center Papers , nr. 5, 2002.
 The United Nations Development Programme – Human Development Report , 1993
 Thomas , Caroline – Global Governance. Development and Human Security , Londra, Pluto Press, 2000.
 Ullman , Richard – „Rede fining Security” în International Security , vol. 8, nr. 1 , 1983.
 Van Ginkel, Hans , Newman Edward – „In Quest of Human Security” în Japan Review of International Affairs , vol. 14,
nr. 1, 2000.
 Walt, Stephen – „The Renaissance of Security Studies” în Interna tional Studies Quarterly , vol. 35, nr. 2, 1991.
 Waltz , Kenneth – Theory of International Politics , New York, McGraw -Hill, 1979.
 Welfens , Paul – Social Security and Economic Globalization , Berlin, Springer, 2013.
 Wolfers , Arnold – „National Security as an A mbiguous Symbol” în Political Science Quarterly , vol. 67, nr. 4 , 1952.
 Yergin, Daniel – „Ensuring energy security” în Foreign Affairs , 2006.
 Yonggen ,, Xiong – „Rethinking Education, National Security and Social Stability in China”, lucrare prezentată în
cadrul Conferinței Security Implications of Economic and Cultural Trends , Centrul pentru Studii de Securitate Asia –
Pacific, Honolulu, 17 -19 aprilie 2001.

 *** The National Security Strategy , 2015 , regăsit online la adresa web www.whitehouse.gov , consultat l a data de
12.04.2015
 *** Strategic Defence and S ecurity Review , 2010, regăsit online la adresa web www.gov.uk , consultat la data de
12.04.2015
 *** Le Livre Blanc de la d éfence et de la securit é nationale de la Republique Fran ҫaise, 2013, regăsit online la adresa
web www.ladocumentationfrancaise.fr , consultat la data de 14.04.2015
 *** The National Security Strategy of Spain , 2013, regăsit online la adresa web www.lamoncloa.gob.es , consultat la
data de 14.04.2015
 *** The Security Strategy of the Czech Republi c, 2011, regăsit online la adresa web www.army.cz , consultat la data de
14.04.2015
 *** The National Security Strategy of the Republic of Hungary , regăsit online la adresa web www.mfa.gov.hu , consultat
la data de 14.04.2015
 *** Treaty of Peace with Germany (Treaty of Versailles ), 1919 , regăsit online la adresa web www. loc.gov, consultat la
data de 14.04.2015
 *** European Security Strategy. A secure Europe in a better world , 2003, regăsit online la adresa web
www.consilium.europa.eu, consultat la data de 14.0 4.2015