Figura 1.1 Reprezentarea unei metode de suprapunere a hărților tematice utilizate în procedura de EIM [616899]

Capitolul I Cadrul legislativ in domeniul protectiei mediului aplicabil exploatarilor miniere Multe obiecte antice stârnesc astazi, admirația unui public larg atras de creația în sine, de calitatea ei sau de talentul artistic, neglijâdu-se de multe ori dificultățile tehnice ce au trebuit invinse pentru a permite aceste realizări. Dacă astăzi se poate recompune un tablou destul de fidel în ceea ce privește operațiunile efectuate în atelierele metalurgice sau de orfevrăvie datorită cercetării lor pe cale arheologică, nu același lucru se poate afirma și despre exploatarea minereurilor utile, care este o etapă premergătoare și obligatorie, fiind materia prima indispensabilă a acelor ateliere. Exploatarea resurselor minerale, mineritul a precedat descoperirea metalurgiei și a utilizării metalelor native. Încă din mezolitic se cunosc urme ale exploatării silexului, este adevărat că nu putem 1vorbi, totuși, de mine în înțelesul de azi al cuvântului, pentru ca în neolitic, ocupația să capete amploare, resturile unor exploatări fiind descoperite în Anglia, Sicilia, Belgia, Franța, dar mai ales în Egipt. Astăzi, urmele exploatăriloe se prezintă sub forma unor gropi ce corespund puțurilor din neolitic. Aceste gropi sunt într-un număr destul de mare (250 la Grime’s Grove), se întind pe suprafețe importante (câteva zeci de hectare la Spiennes în Belgia), și sunt datorate surpării puțurilor și galeriilor scurte săpate la o adâncime relativ mică. Galeriile aveau o înălțime cuprinsă între jumătate de metru și doi metri și o lărgime între un metru și doi jumătate de metri. La Grime’s Grove s-a remarcat existența galeriilor pe două nivele, corespunzând traseului urmat de doua filoane de silex, precum și scările săpate în piatră pentru a se putea ajunge la zăcământ. Tot aici au fost descoperite ciocane și dălți, unele de piatră altele din corn de cerb, precum și mici vase. Astfel putem observa că omaneii din neolitic au dobândit cunoștințe deloc neglijabile în ceea ce privește tehnica minieră. Acestea fiin prelucrate fără dificultate de cei care urmau a le aplica în extracția minereurilor. Pe teritoriul României există, în mai multe locuri, zăcăminte de silex exploatabile cu ușurință în neolitic, măcar unele dintre ele. Dacă e sa ne referim la utilizarea metalelor în preistorie, specialiștii sunt unanimi de acord că primele obiecte au fost confecționate încă din neolitic, dar la producerea lor nu s-a utilizat decât metalul nativ descoperit la suprafață, depistarea de noi resurse s-a facut abia duce ce resursele de la suprafață au fost epuizate. Putem afirma că nu doar hazardul se află al originea metalurgiei, ci și curiozitatea spiritului uman a jucat un rol important. De esență ni se pare în acest sens remarca făcută de Plinius, încă în sec. I, care vorbind despre minele de argint spaniole constată că “ pretutindeni unde este descoperit un filon, este sigur că un altul se găsește în apropiere. Această particularitate se potrivește și celorlalte metale și, probabil că de aici derivă la greci cuvântul metal (unul lângă altul)”. 2În încercarea de a depista urmele unei exploatări antice, trebuie, mai întâi, sa ne debarasăm de mentalitatea, dobândită involuntar, că pentru a fi rentbil, exploatabil, un zăcământ trebuia să aibă o anumită extindere sau o concentrație în metal util. Cantitatea extrasă, uneori, era foarte redusă, prezentând importanță doar pentru omul preistoric , însă nu trebuie să uităm că zăcămintele doarte ici fară nic un interes economic pentru zilele nostre au putut juca un rol destul de important altădată . 3Anumite minereuri au fost extrase fără a lăsa urme cum ar fi spre exemplu, zăcămintele aluvionare. De asemenea, concentrații importante puteau exista la suprafață fără, însă, a se extinde în profunzime, minereul odată ridicat nepermițând stabilirea trecutei sale existențe. Acest lucru fiind posibil și în zilele noastre, un exemplu fiind descoperirea la Tabrincout, Mauritania la suprafața solului a câtorva sute de kolograme de wolfram ( minereu de tungsten) în bucăti de minereu, practic pur. Lucrările făcute pentru recuperarea întregului zăcământ au dus la o decepție mare, deoarece zăcământul nu era mai adânc J.G.D. Clarke, L’Europe Prehistorique, Paris, 1955, p.2611 Plinius, Hist. Nat., XXXIII, 31, 1 și 2.2 S-a calculat că faimoaseele mine de aramă din Sinai au produs 5500 tone de metal ( vezi T.A. Richard, L’homme 3et les Metaux, Paris, 1927, p. 81). Inscripțiile din Snai aunt eșalonate pe 2000 de ani deci, producția medie anuala era în medie de 2,25 tone. După alte calcule producția era de 8000 de tone și se eșalona pe 14000 de ani, cu o medie de 5,72 tone pe an ( vezi R.J. Forbes, Metallurgy in Antiquity, Leyden, 1950, p.335). Astfel putem spune că este o cifră considerabilă, totuși din punct de vedere al contemporanului, aceste cifre dovedesc sărăcia unei mine celebre (cf. J. Ramin, op. cit., p.11).

decât cu câteva zici de cm. Astfel este evident că în cazul exploatarii în antichitate a unor depozite de 4suprafață, de cositor, aramă sau fier nu a lăsat nici un fel de urmă. Oricum ar fi, trebuie sa remarcăm că anticii acumulau, fără îndoială, mereu experință, astfel depistau noi mijloace în descoperirea zăcămintelor nevizibile la suprafață. Criterii precum mirosul, culoarea, greutatea, influența asupra vegetației țineau locul unui embrion al geologiei. Cantitatea de minereu poate fi estimată destul de vag prin cercetarea zonei, însă presupune o estimare destul de exactă în cazul calității acesteia. Astfel, aceasta se face prin compararea rocii inconjurătoare cu roci din zone deja exploatate și prin analizarea rezultatelor spălării și a fuziunii produsului obținut. Deși astăzi avem puține dovezi directe în ceea ce privește exploatarea zăcămintelor de metale în epoci anterioare cucerii romane, avem în schimb una indirectă dar destul de importantă și anume, extracția și tratarea minereurilor pe scară largă în epoca romană, imediat după cucerirea Daciei. S-a putut trece la o asemenea exploatarea grație cunoașterii locului zăcământului de către localnici, minele și exploatările la suprafață fiind deja în uz, astfel romanilor nemairevenindu-le sarcina, destul de costisitoare și îndelungată în timp, de evaluare a zăcămintelor. Această exploatare rapidă și pe scară largă a fost ușurată și de calitățile minereurilor complexe conținute mai ales de subsolul Transilvaniei. Aici ne referim, în special, la cele din zona Munților Apuseni care conțin atât metale nobile, precum aurul și argintul, cât și alte metale neferoase și feroase. În comparație cu zăcămintele maramureșene, care sunt deasemenea cunoscute și folosite de localnici, cele din Apuseni se prezintă cu un conținut mai redus de sulf astfel pretându-se la o ușoară prelucrare. 5Cele mai căutate metale în timpurile străvechi au fost aurul, argintul și arama, primele două dorite pentru stabilitatea și strălucirea lor, fiind utilizate mai ales la confecționarea pieselor de podoabă. Arama era întrebuințată atât pentru piese de podoabă cât mai ales pentru confecționarea uneltelor și armelor, la început singur, iar mai apoi obținându-se bronz prin amestec cu alte metale. Datorită bogăției subsolului țării noastre metalurgia acestor metale nu a fost doar timpurie ci și foarte dezvoltată. Potrivită ni se pare aici remarca lui M. Rusu care constatând că în repetate rânduri 6zăcămintele de cupru sunt confundate cu metale prețioase lansează ideea că nu ar fi exclus ca acolo unde sunt semnalate spălătorii de aur antice, să fi fost cules și cuprul nativ . La fel se întâmplă și în cazul 7argintului,care apare foarte des sub forma unor granule mici, totuși aceste granule sau filamente sunt extrem de fine pentru a putea fi prelucrate fără o fuziune prealabilă. Prezența cuprului în stare nativă nu este rară în zilele noastre, ea este semnalată în Franța, Cornawall, Germania centrală, în Irlanda, Alaska, Spania, Iran, de asemenea în mai multe puncte din Transilvania. O bogată colecție de cupru nativ se află la muzeul geologic din cadrul Universității clujene, provenind din intreg arealul transilvănean și zonele învecinate. În urma unor recente analize efectuate pe eșantioane din bucăți de cupru, s-a ajuns la concluzia că nu exista practic metal pur deoarece în oricare dintre analizele făcute s-a descoperit unul sau mai multe elemente străine, adevărat că în cantități infime. În ceea ce privște obținerea cuprului din minereu, nu 8este chiar atât de ușoară pe cât s-ar crede. Tocmai și în zilele noastre, dintre toate metalele comune, obținute pe cale industrială, arama din minereu prezintă procesul cel mai complicat. Putem afirma că teoria precum că metalurgia aramei este datorată unei întâmplări fericite, când la un foc de tabără câteva dintre pietrele ce înconjurau focul au început datorită căldurii să se topească eliminând arama fluidă. Asta deoarece, astăzi, se știe cu precizie că arama începe să intre în procesul de reduce încă la 450 de grade, la 800 de grade reducerea fiind deja destul de avansată, iar la 1083 de grade metalul intră în fuziune. Iar cum J.Ramin, op. cit., p.11.4 Anticii nu aveau posibilități de cunoaștere a compoziției minereurilor, dar ei au priceput repede consecințele pentru 5calitatea produsului și folosirea ce i se poate da. În primul secol al erei noastre Plinius menționa diferite calități de aramă și de fier, pe care le pune, cu bună dreptate , pe seama minereurilor din care acestea proveneau ( vezi Pliniusm, Hist. Nat., XXXIV , 2, 1-2; XXXIV , 41, 2, 3-4). Vezi, M. Rusu, Metalurgia bronzului din Transilvania la începutul Hallstattului, rezumatul tezei de doctorat, 1972.6 M. Rusu, în Acta MN, IX, 1972, p.30.7 Comunicarea prezentă la Simpozionul de arheometrie din luna mai 1997 , la Muzeul de Istorie a Transilvaniei de 8doamna Dana Pop.

la focul de tabără se pot obține cu ușurință 750 – 800 de grade, această teorie este perfect veridică. H.H. 9Coghlan a încercat în reptate rânduri să verifice această teorie, însă de fiecare dată încercările lui s-au soldat cu eșec. Asta până să pună o bucată de malachit și un pic de mangal sub un vas de ceramică și să-l înconjoare cu jar, fară a mai folosi nici un fel de ventilație, obținând astfel aramă după ce o bucată de minereu de aramă a ajuns accidental într-un cuptor ceramic. Astfel a ajuns la concluzia că excesul de aer conduce la oxidarea minereului și nu la reducerea sa. Dacă ermeticitatea unui cuptor nu este perfectă, 10permițând reducerea accesului CO sau CO2, reacția se produce destul de ușor, permițând reducerea minereului cuprifer. Această teorie conform căreia prima arama din minereu s-a obținut în cuptoare 11ceramice fixează prioritatea în cronologia relativă a confecționării ceramicii asupra metalurgiei. Deși începută mult înainte, exploatarea aramei pe teritoriul țării noastre ia amploare în Hallstatt A, stabilindu-se chiar o proporție de 1/ 20 între intensitatea exploatării în Bronz D în comparație cu Hallstatt A. Cu părere de rău, urmele exploatării antice, după cum am și menționat anterior, nu pot fi dinstinse de cele ale epocii romane sau ale evului mediu. Această cu atât mai mult cu cât dimensiunile extrem de reduse ale galeriilor de mină sunt păstrate până târziu în epoca modern, cu un traseu schimbător datorită necesității urmăriri filonului de cupru. Un bun exemplu în dovedirea acestei afirmații o constituie descoperirea făcută la Moldova Noua de către Ovidiu Bozu și Doina Benea. Aici un întreg deal este traversat în toate direcțiile de sute de mentri de galerii întortocheate, care urcă și coboară și iau diferite direcții în urmărirea metalului dorit. Cele romane sunt ușor de deosebit, ele având o înalțime de aproximativ un metru și un profil trepezoidal. În peretele galeriei sunt săpate, din loc în loc, lăcașuri în care se așeza opaițul oferindu-i minereului lumina trebuincioasă. În schimb, celelalte galerii prezintă un contur neregulat, sinuos și nu pot fi exact datate. Unele, în număr cel mai mare, aparțin exploatărilor medievale și moderne, totuși nu e exclus ca altele să fie anterioare epocii romane. Prezența, atestată arheologic pentru toate epocile, a comunităților umane în apropierea acestui loc poate fi determinată, pe lângă facilitățile create de Dunăre și de bogăția sobsolului. Una dintre operațiunile de preparare a aramei înainte de fi predată atelierilor de bronzieri, era afinarea, aceasta constând în înlăturarea într-o măsură cât mai mare a altor elemente cu care se asocia și care îi influențau proprietățile ( de exemplu plumbul, bismutul și antimoniul îi dă modelare, iar arseniul, duritate). Arama in stare lichidă reține mult oxigen, iar dacă oxigenul nu este eliminat, arma nu este ductibilă și nu poate fi mulată cu ușurință. Introducerea unui lemn verde în aramă în timpul fuziunii este o moldalitate de a scăpa de oxigen, ea fiind utilizată și până astazi. Totodată, anticii au descoperit că prin topirea matelului în atmosferă oxidantă, arseniul și antimoniul se oxidează și se volatizează, în timp ce fierul, cobaltul și fierul se silecatizează. Dacă e să ne referim la exploatarea aurului, datele statistice, exact ca și în cazul aramei, relevă o dezvoltare mare în Bronz D și Hallstatt A.Specialiștii consideră că acest lucru este posibil grație 12obținerii unei părți din cele două metale în spălătoriile comune. Constatarea că spălătoriile de aur antice suprapun din punct de vedere geografic cone cuprifere, este oarecum șocantă. Sunt semnalate spălătorii de aur în Banat la: Borlova, valea Mare, Bocșa Montană, Turnu, Bolșavnița și Oravița ( aici sunt descoperite și mine antice de cupru). În Munții Apuseni și Maramureș numărul localităților în care se spăla aur este mult mai mare: Petrila, Sălciua, Găina, Baia de Criș, Ruda, Lupșa, Vidra, Câmpeni, Bistra etc. Alte spălătorii antice sunt indicate la: Băița, Botez, Atid, Baiuț, Brad, Cavnic, Lupeni, Căraci, Lucșoara, Lupoaia, Certejul de Sus, Mălăiești, Somesul rece, Procura, Crișcior, zona Sebeșului etc. Desigur, 13acestora li se pot adăuga si altele, una dintre spălătoriile care ne atrag în special atenția, posibil să fi Vezi întreaga istorie a ipotezelor privind descoperirea metalurgiei la J. Ramin., op. cit., p. 22-28.9 H.H. Coghlan, Some experiments on then origin of Early Copper, în Man, 1939, p.106-107.10 Arama este unul dintre metalele care intră ușor în combinație, de aceea și minereurile ce conțin aramă sunt 11suficient de numeroase, spre exemplu: calcopirita, bornita, enargita, melacolita, cuprit, atacamita, etc. M. Rusu, în ActaMN, IX, 1972, p. 30.12 Ibidem. Vezi tot aici și o hartă a spălătoriilor antice, precum și una a descoperirilor de pise de aur, p. 62 – 63.13

existat în antichitate chiar pe Valea Orașului, în zona cetăților dacice. Spălarea nisipului aurifer este semnalată și la Costești într-un raport ce datează din 1805. 14Cu părere de rău este greu de stabilit vechimea haldelor de nisip rămase în urma activității de spălare,probabil deoarece unele dintre ele au fost acoperite de vegetație, altele au fost înlăturate de activitățile omului modern, iar cele mai multe dintre ele au dispărut datorită eroziunii apei. Relatând despre exploatarea aurului în Latene, V . Pârvan era de părere că „…extragerea aurului nu a avut loc în Dacia prin procedee tehnnice în adevăr sistematice, spărgându-se minereul aurifer, din stâncă vie și apoi măcinându-se în praf pentru spălarea aurului. Ci e mai probabil că aurul era „spălat” din nisipul aurifer al râurilor, sau ales, ca pepite din quartzul aurifer dezagregat de intemperii în conurile de dejecție ale văilor. De abia după venirea romanilor se va fi organizat prepararea mecanică a aurului chiar în Munții Apuseni și romanii au adus atunci specialiști mineri din Dalmația, pe acei Baridustae și Sardeates, Pirustae, semn că dacii nu erau altceva decât „culegători” de aur și din placers ori din nisipul râurilor. Nu vom repeta… știrile precise ale lui Diodor și Strabon despre procedeele aurileguli-lor celtici din a doua vârstă a fierului, destul să spunem că ele privesc exploatarea din placers și râuri, respectiv căutarea de pepite prin mici puțuri… iar nu exploatarea prin cariere… „. 15Și D. Popescu când scria în opera sa denumita Prelucrarea aurului înainte de cucerirea romană, nu credea că se poate vorbi despre un minerit al aurului – „nu avem până acumn nici o dovadă despre felul cum se obținea aurul în acele vremuri. Tot ce putem ști sunt simple supoziții, care pot avea valoare mai mult pentru teoria „spălatului”, decât pentru teoria mineritului” . 16Desigur, nu putem decât să ne raliem la constatările cu privire la lipsa indiciilor despre minele de aur propriu-zise. Totuși cantitatea marea de aur menționată încă de la Herodot, concretizată în cifre 17date de Ioannes Lydus, este puțin probabil că putea proveni doar din spălarea nisipului aurifer. E 18adevărat că dacii nu au desfășurat lucrări miniere de proporții, nu au construit acumulări mari și aducțiuni de apă ca cele a romanilor, însă este mai mult ca sigur că dacii au construit și săpat galerii mai scurte și înguste sau puțuri pe direcția filonului aurifer, însă urmele acestora nu au fost descoperite ca atare, anume datorita aspectului lor nemonumental. Dacă e să ne referim la aurul transilvănean și la lucrările pe care le necesită, nu credem că erau în număr foarte mare, mai ales deoarece el era obținut fie din spălarea nisipului, fie din filoane, rezultând în ambele cazuri aur cu o puritate suficient de mare.T Totuși, în caz ca era nevoie, se apela la o operațiune simplă ce nu avea nevoie de vreo instalație specială. Plinius susținea că „pentru purificare acetsa era prjiit împreună cu plumb”. Deasemenea, mai este menționat de către Agricola, un mod de afinare cu ajutorul sării și al plumbului, folosind și urina ca agent reducător. Strabon relatează despre o coacere dublă a minereului. În prima coacere se dobândește o zgură de electrum, iar în a doua, argintul se ardea complet. 19Pentru a se produce fuziunea micilor pepite sau granule de aur era necesar, mai întâi, ca ele să se coacă, astfel evitându-se pierderile de transport nedorite. Încă din epoca Latene se practica, la scară largă, obținerea argintului. Acest lucru este dovedit nu numai de tezaurul mare de argint ce a fost prădat de romani ( peste 331.000 kg) ci și de numeroasele 20descoperiri de bijuterii, vase și monede confecționate din prețiosul metal. Este foarte probabil ca principala sursă de argint să fi fost minereul din sudul Munților Apuseni cât și din Munții Maramureșului, în apropiere a unui minereu înrudit, numit galena, asta deorece seprarea argintului de aur reprezintă o operațiune destul de complicată. În legătură cu acest minereu, Plinius spunea că minereul de argint era un pâmânt roșcat sau cenușiu și că nu se putea topi decât în amestec cu H. Daicoviciu, Șt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăți și așezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, București, 1989, p. 1446. Șt. Ferenczi, Importanța unor metale neferoase și a unor minerale în procesul de formare a puterii dacice în Munții Sebeșului, în Sargeția, XIV , 1979, p. 93 – 101. V . Pârvamn, Getica. O protoistorie a Daciei, București, 1926, p. 59615 D. Popescu, Prelucrarea aurului înainte de cucerirea romană, în Materiale, II, 1956, p. 197 – 198.16 Herodot, Iv, 104.17 I. Lydus, De magistratibus, II, 28.18 Cf. J. Ramin, op. cit., p. 132.19 J. Carcopino, Les richesses des Dances etb le redressement de l’empire romain sous Trajan, în Dacia, I. 1924, p. 20331.

gint. Filioanele de argint, reprezentau și ele o sursă de aprovizionare pentru daci, exploatarea lor făcându-se ca și în cazul celor aurifere, prin puțuri și galerii. În majoritate, operațiunile de afinare a argintului se făceau în apropierea zăcământului și ele se soldau cu obținerea unui argint de o calitate bună, așa cum o certifică piesele de argint ce s-au păstrat până în ziua de astăzi. Insăși anticii aveau posibilitatea de a verifica puritatea metalelor, chiar dacă nu este dovedit că anume dacii aveau această posibilitate, este foarte probabil să o fi avut. Citând opere mai vechi ce apartineau lui Herodot, theophrast sau Pidar, Plinius aduce aminte de piatra heracliană sau lidianăcare permitea aprecierea titlului metalului după culoarea semnelor lăsate prin frecarea metalului, eficient nu numai pentru aur , dar și pentru argint și aramă. 21În atelierele renumite din marile așezări dacice se făceau unele operațiuni de epurare a galenei cu conținut de argint, astfel, în 1804 între niște ruine de la Gradiștea Muncelului s-au găsit peste 1700 kg de galenă în bulgăro ce atingeau greutăți de până la 44 kg. Aceste cantități importante de minereu ca, 22dealtfel, și alte metale neferoase precum aramă, zinc etc, erau aduse la atelierele din capitală pentru operațiunile de preparare în urma cărora se obțineau două produse, aici ne referim la plub și argint, la fel de necesare capitalei. Trebuie să menționăm că operațiunile de preparare a argintului și, în general, a tuturor minereurilor, necesită o mare cantitate de combustibil. Iar cum primul combustibil folosit în antichitate a fost lemnul, este foarte normal ca tocmai în zonele montane să ia o amploare mai mare, acolo unde natura imbină armonios vegentația abudentă și prezența minereurilor prețioase. Metalurgia fierului și obținerea fierului din minereu rod al unei experiențe lungi și destul de anevoioase, era cu totul diferită de aceea a cuprului, astfel explicându-se de ce a apărut atât de târziu. Odată stabilită însă, ea a avut nevoie doar de un utilaj simplu pututând fi destul de repede învățată și însușită. În acest fel, oriunde se găsea lemn si minereu de fier, se putea produce fier din momentul în care se știa cum trebuie produs. 23Nu se poate stabili exact care a fost momentul începutului epocii fierului pe meleagul țării noastre, dar se cunoaște că cele mai vechi piese de fier sunt databile în sec. XII – XI î.e.n. Se referă la un celt aflat într-unul din tumulii necopolei de la Lăpuș, mânerul unui cuțit descoperit la Rozavlea, o brățară descoperită la Bobda, un pumnal de bronz cu miez de fier, provenind de la Tirol, o sabie de fier și un ac de bronz cu miez de fier , descoperite în Banat. Specialiștii consideră că epoca fierului la noi a început 24în Hallstatt A, deoarece se merge pe premisa că epoca fierului nu începe din momentul când se constată o generalizare a făurii uneltelor și armelor de fier, ci de la data când este cunoscută tehnologia fierului. Belșugul de produse și de unelte de fier, specific mai ales fazei târzii a statului dac, presupune localizarea, cunoașterea și explotarea zăcămintelor de fier în proporții mari. Totuși, în literatura de specialitate foarte puțin s-a menționat despre sursele de procurare a minereului de fier și despre locurile exacte în care el se exploata. Se indicau de obicei minereurile de la Teliuc și Ghelari a căror exploatare era considerată probabilă în epoca dacică, singura fiind doar aceea de epocă romană. Studiul făcut în 25zona capitalei statutului dac relevă bogăția în minereuri a zonei și denotă exploatarea unora dintre ele, 26aducând drept dovezi descoperirile de minereu de fier, zgură, ateliere de prelucrare a fierului și mai multe produse din acest metal. Locul de extracție a fierului, ca și în cazul celorlate metale, este mai degrabă presupus decât cunoscut cu siguranță. Aceasta grație faptului că minereul de fier se găsește în numeroase locuri, în cantități suficiente pentru nevoile acele timpuri, nefiind necesar să se sape galerii adânci pentru a-l aduce la suprafață. Astfel erau de ajuns simplele gropi pe direcția concentrațiilor de mineru, pentru a indestula nevoile epocii. În același timp, romanii tocmai veniți au exploatat carierele și minele deja în uz, în felul După J. Ramin, op. cit., p. 58.21 S. Jako, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiștea Muncelului în anii 1803- 1804 (IV), în 22ActaMN, X, 1973, p.672. Idem, în Acta MN, IX, 1972, p.517. J. Bernal, Știința în istoria societății, București, 1964, p. 101.23 M.Rusu, Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania, în In memoriam Constantini Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 24349 – 360; A. Laszlo, în ArhMold, XI, 1987, p. 41 – 50. Oct. Floca, Villa rustica și necropola daco – romană de la Cinciș, în ActaMN, II, 1965, p. 166; H. Daicoviciu, 25Dacia, p.52, 168 – 169; I. H. Crișan, Burebista, p. 42. Șt. Ferenczi, op. cit. 26

acesta urmele de dinaintea exploatării lor în minele transilvanene, au dispărut sau nu mai pot fi deosebite. 27În ajutorul unei încercări de reconstituire a realităților din antichitatea dacică vin anologiile cu situația existentă în alte zone ale Europei, dar mai ales rezultatele cercetărilor arheologice din ultimii ani. Dintre toate constatările cercetărilor arheologice din alte zone ale Europei, trei ni se par esențiale de amintit. Prima presupune exploatarea, pe durata epocii Latene, doar a minereurilor de fier vizibile la suprafață. După cum am relatat mai sus, la începutul exploatării , extragerea minereului se făcea prin gropi plate și câmpuri deschise. Există însă și o excepție care se referă la exploatarea în subteran, relatată de Caesar pentru unele triburi din Galia. În Comentariile sale referitoare la războaile cu galii, Caesar menționează galeriile cunoscute de aquitani de la minele de aramă și galeriile folosite la 28minele de fier, care erau folosite de celți și pentru a ieși înconjurarea armatelor romane în bătălii. O altă mențiune cu privire la exploatarea fierului este făcută de Tacitus și se referă la teritoriul de astăzi al 29Ungariei fară a se preciza, însă, dacă se făcea la suprafață sau în subteran. A doua constatare se referă la exploatarea cu precădere a minereurilor sărace în fier, datorită avantajelor de ordin tehnic pe care le prezentau în procesul reducerii (limonit, calcopirit, hematit). Într-un final, a treia privește observația potrivit căreia de cele mai multe ori reducerea minereului pe scară largă, în proporții mari, se făcea cu predilecție în apropierea locurilor de exploatare. Acest lucru se explică, în primul rând, de volumul și greutatea minereurilor și, în al doilea rând, prin dezvoltarea infimă a mijloacelor de transport, care i se alătură starea căilor de comunicații. Mai ales că majoritatea zăcămintelor se aflau în zonele de deal și de munte, cu relief dificil si vălurit. Dacă ne referim la primele doua constatări, toate zonele de pe teritoriul României unde se cunoaște existența minereurilor de fier intră în discuție. Minereurile cele mai importante de la noi sunt cele ce conțin oxizi, acestea fiind următoarele: magnetitul (71,4%), hematitul (70%), oxidul hidratat, linomitul ( 63%), sideritul (48,3 %) și calcopiritul ( 46,6 %). Aceste minereuri apar în asociere în cadrul acelorași zăcăminte iar numarul lor depășește 100 de localități pe teritoriul cărora au fost descoperite, unele zăcăminte găsindu-se chiar și în 2 – 6 puncte de pe teritoriul localităților din ziua de astăzi. E. 30Stoicovici a întomit o listă a celor mai bogate 32 de zăcăminte, care cuprinde: Avrig, Baia de Aries, Baia 31de Aramă, Băița Bihorului, Baia de Fier, Botiza, Băiuț, Budești, Călugări, Cavinic, Căpuș Corbești, Ciclova, Ghelari, Lueta, Lăpușna, Moneasa, Moldova Nouă, Ocna de Fuer, Obirșia, Oravița, Petril, Păltiniș, Roșia Nouă, Rodna, Sasca Montană, Șinca Nouă, Sălciua, Șercaia, Teliuc, Tăuț, Zlatna. Teoretic vorbind, oricare dintre aceste zăcăminte au putut fi exploatate în epoca dacică, preferate fiind zăcămintele de hematit, limonit și cele oxidate de siderit. Totuși, este greu de apreciat exploatarea lor, având în vedere că este o cale lungă de parcurs de la existența acestor zăcăminte și exploatarea lor. Mai ales că au fost șterse de epocile ulterioare urmele tuturor posibilelor exploatări dacice. Singura dovadă certă în susținerea exploatării a unui zăcământ constă în existența acolo, sau în imediata apropiere, a cuptoarelor de redus sau a cuptoarelor de prăjit minereu de fier. Totuși prezența reală a minereului extras în ruinele cuptoarelor de redus este foarte rară, iar în fericitul caz în care a existat, nu s-a putut stabili efectiv locul de proveniență a minereului datorită efectuării deficitare a analizelor compoziției minereului. Aici ne referim la descoperirile de la Grădiștea Muncelului și la cele 32de la Cozmeni în care s-a menționat doar prezența limonitului împreună cu zgura rezultată din reducere. 33Cu toate acestea, există și anumite exploatări sigure, și anume cele de la Doboșeni, Șercaia, Cireșu, Mădăraș și câteva puncte din zona capitalei statului dac. Astfel, la Cireșu, în zona Olteniei, este indicată prezența zăcămintelor de fier ,dar și prezența a două cuptoare de prăjit minereul. 34 D. Popescu, Exploatarea și prelucrarea metalelor în Transilvania până la contropirea romană, în SCIV, II, 2, 271951, p.27. Caesar, De bello Gallico, III, 21, 3.28 Germania, XLIII, 1. 29 Vezi listele cu zăcăminte la R. Dumitrescu și D. Rădulescu, Mineralogia topografică a României, 1966.30 Cf. M. Rusu, In memoriam Constantini Daicoviciu, p. 357 – 358. 31 C. Daicoviciu și colab., Șantierul arheologic Grădiștea Muncelui – Blidaru în SCIV , VI, 1 – 2, 1955, p. 209.32 P. Janos, D. Covacs, Periegheză arheologică în bazinul Ciucului, în Studii și materiale, II, Tg. Mureș, 1967, p.47.33 D. Rădulescu și R. Dumitrescu, op. cit., p. 87.34

În estul Transilvaniei, la Doboșeni și Mădăraș s-au descoperit și resturile unor cuptoare de 3536redus, o dovadă certă a exploatărilor menționate. S-au mai găsit zăcăminte de fier și un cuptor de redus minereu și în Țara Făgărașului, la Șercaia. În munții Orăștiei, s-au identificat patru locuri sigure de 37exploatare a minereului de fier. Și anume, în puctul „Dosul Vîrtoapelor” – „Sub Cununi” , în punctul 38„Dealul Strâmbu”, „Tîmpu” și în muntele „Bătrâna”. Astfel, la Dosul Vîrtoapelor s-au înregistrat 3940resturi de reducere a minereului, la Tîmpu s-a semnalat existența zăcămintelor de fier, o zgură de fier, mult pământ ars și lupe mari de fier, iar în muntele Bătrâna s-a descoperit de unde provenea minereul găsit la Grădiștea Muncelui. Construcțiile cercetate pe Dealul Rudele, la Meleia și cele identificate pe Tîmpu au caracter sezonier, deoarece pereții lor din lemn nu erau lipiți cu lut așa cum se practica la casele dacilor. Astfel, s-a ajuns la concluzia că ele reprezentau stâni, asta și pentru că o altă destinație pe acea 41vreme era oarecum imposibilă. Totuși găsirea vaselor de ceramică în cantități mari a făcut această concluzie să fie indoilenică, deoarece inventarul obișnuit al stânilor din acele timpuri era constituit cu precădere din vase de lemn și câteva de metal. Cunoscând toate aceste lucruri s-a pus întrebarea dacă nu cumva aceste construcții sezoniere au legătură cu exploatarea minereurilor de fier, ele fiind locuințe ale lucrătorilor. Ceea ce poate fi foarte poisbil având în vedere caracterul lor sezonier, concentrarea acestora pe spații relativ restânse, invetarul lor și existența , în unele dintre ele, a unor mici „depozite” de unelte de fier ( ciocane și clești). Una din regiunile care s-a bucurat de o cercetare sistematică a resurselor de fier, utilizate înaintea cucerii romane, este Dobrogea. E. Zah a descoperit în urma unor cercetări amănunțite mai 42multe puncte în care se găsește fier dintre care cu siguranță reprezentat unitți mici „siderurgice” cele de la Dervent ( sec. IX – VIII î.e.n.), Babadag (sec. IX – VI î.e.n.), Telița sec. II – I î.e.n.), Histria ( sec. III – II î.e.n.), Păcuiul lui Soare ( sec. X – XIV e.n.) Capidava ( sec. X e.n.), Ulmetum ( sec. III e.n.), Troesmis (sec. II – III e.n.), Dinogeția ( sec. X – XIII). Astfel, zăcământul de la Dervent se constituie din nisipuri ferungioase conținând concrețiuni de până la 10 cm având o formă sferoidală sau din cruste de 1 – cm frosime. Conținutul de fier mediu este de 22 – 40 %. Locuitorii așezarilor halstattiene de la Babadag, făceau rost de minereul necesar de la Altan- Tepe, din zona de oxidare a cuprului (numită și pălărie), ce se exploata în antichitate. În ziua de astăzi, datorită lucrărilor efectuate pe dealul Ceamurlia, se mai găsesc foarte rar bucăti de minereu la suprafață. Totuși, cu multe decenii în urmă, înaintea dezlănțuirii acestor lucrări, geologii au măsurat acele pălării, 43ajungând la concluzia că cea mai mare dintre ele avea o lungime de peste 600 m și o lățime oscilând între 30 și 120 m. Procentul de fier conținut în aceste pălării era de 54 – 60 %. La Histria au fost găsite blocuri și plăci de minereu, iar o nișă de 25 – 30 m este considerată a fi fost o carieră din care s-a extras fier. La Telița, în mai multe, au fost identificate blocuri de magnetit și oligist amorf, plăci de dimensiuni impunătoare, groase de 5 – 6 cm, precum și filoane cu un conținut de 60 % de fier. Și în epoca romană au fost exploatate intens zăcăminte bogate, dar și ușor accesbilie, pe Valea Teliței fiind descoperite unele dintre cele mai mari cuptoare din epocă, săpate în pantele malului. 44În ceea ce privește exploatările probabile, considerate ca atare datorită prezenței minereului de fier , ne referim, mai întâi, la zona de est a Transilvaniei, asta deoarece ea este renumită prin numeroase așezări, fortificații și tezaure monetare, care duc la ideea unei prosperități a zonei care nu putea exista numai din practicarea agriculturii și a creșterii vitelor. V orbim, mai exact, de așezările și fortificațiile de la Lueta, Turia, Bălan și Covasna, în apropierea cărora se găsesc zăcăminte mari de fier. 45 Z. Szekely, Raport preliminar asupra sondajelor efectuate de muzeul regional din SF . Fgeorghe în anul 1956, în 35Materiale, V , p.231 – 233. P. Janos, D. Kovacs, op. cit., p.46.36 Cercetări efectuate de Fl. Costea și I. Ciupea.37 Șt. Ferenczi, op. cit.38 Idem, op. cit., p. 303.39 Idem, op. cit., p. 30640 H. Daicoviciu, op. cit., p. 153 – 161. 41 E. Zah, Exploatarea fierului în Dobrogea antică, în Pontica, 4, 1971, p. 191 + 201642 P. Rascu, Studii geologige și miniere în județul Tulce (Doborgea), Burești, 1904.43 V . Baumann, în Peuce, IX, 1984, p. 41- 48.44 D. Rădulescu și R. Dumitrecu, op. cit.45

Conchidem lista localităților pe teritoriul cărora cu siguranța sau cu probabilitate s-au exploatat minereurile de fier, făcând o mică precizare și anume, considerăm prezența cuptoarelor în apropierea zăcămintelor drept dovezi certe ale exploatărilor minereurilor de fier, iar existența cuptoarelor și a zgurii în alte așezări dacice nu le considerăm numaidecât probe convingătoare ale unei exploatări miniere. Prin urmare, hotărârile rămân la discreția și studiul geologilor. Datorită dispariții vechilor urme de exploatare menționate, se știu foarte puține amănunte de ordin tehnic despre metodele si sistemele de exploatare a minereurilor. În ajutorul reconstituirii acestora pot veni descoperirile de ordin general, adică analogiile cu alte zone europene și consemnările insuficiente de ordin etnografic privitoare la mineritul țărănesc, mai ales, în evul mediu. Totuși ne imaginăm că majoritatea exploatărilor trebuie să fi fost la zi și executate prin săparea de gropi sau de puțuri nu foarte adânci. Este posibil că înaintau în masivul galeriilor cu fronturi scurte, dispuse pe înclinarea stratului de minereu. Fără îndoială, atât depistarea cât și exploatarea minereurilor de fier presupunea cunoștințe deosebite de ordin tehnic, astfel încât extracția minereurilor a fost posibilă numai sub directa îndrumare a unor specialiști în acest domeniu. Nu putem determina „rentabilitatea” exploatărilor, însă ne putem contura o imagine cu ajutorul numeroaselor lupe de fier, unelte de tot felul, arme și obiecte cu diferite întrebuințări. Totuși în urma unor calcule, s-a determinat că este necesar aproximativ 50 de tone de minereu asemănător cu cel existent în muntele Bătrâna, pentru obținerea unor lupe de fier ce au fost descoperite într-un singur atelier de la 46Grădiștea Muncelului. Deasemenea, nu putem cu exactitate spune dacă exploatarea zăcămintelor de fier se făcea sub monopolul regilor daci sau, pur si simplu, din proprie inițiativă. Credem, totusi, că este foarte probabil să fi existat ambele forme. În ceea ce privește îmbogățirea minereurilor, evident celor sărace, se știe că mai peste tot fierul era redus în cuptoare de dimensiuni mici, unde se amesteca minereul de fier cu cărbune de lemn (mangal) și anumite roci destinate să ușureze operațiunea, adică fondați. Înainte de a fi introdus în cuptoarele de redus, minereul parcurgea anumite operațiuni, cum ar fi: spargerea, mărunțirea, separarea gravimetrică, spălarea primară, zdrobirea în particul cât mai mici, spălarea secundară și prăjirea. Primele doua operațiuni, adică spargerea și mărunțirea cred că nu este necesar să intrăm în detalii având în vedere că lucrurile sunt cât se poate de simple. Cea de a treia operațiune se făcea folosindu-se instalații făcute din lemn prin care era posibilă trecerea unor bucăților de dimensiuni egale, probabil niște ciururi, piepteni sau greble care sunt pomenite de izoarele antice, dar care, cu părere de rău, nu s-au mai păstrat. 47În cadrul spălării primare erau înlăturate cît mai mult posibil adaosurile nedorite de rocă și pământ, iar în cadrul spălării secundare bucățile de minereu fiind mai mici se obținea un rezultat mai bun. Prăjirea reprezenta cea mai importantă operațiune la care era supus minereul înainte de a fi introdus în cuptoarele de redus. Ea ducând la indepărtarea atât a apei cât și a multor compuși pământoși, inclusiv, și al sulfului. Prăjirea era întrebuințată peste tot în spațiul european, mai exact în lumea etruscă, 48dar și în mediul celtic sau germanic. 49Descoperirea celor două instalații la Cireșu, Oltenia, atestă prăjirea și pe teritoriul României, 50iar mai târziu datorita lui Lucian Roșu și cercetărilor sale în zona au mai fost descoperite 12, asemenea Calculele aparțin inginerului V . Costea ( vezi I. Glodariu, în ActaMN, XIII, 1975, p. 117.46 J. Ramin, op. cit., p.106.47 “Insula Elba abundă în siderit, ce se exploata pentru obținerea metatalului, el fiind foarte bogat. Se începea prin 48zdrobirea pietrei și apoi bucățile erau projite în cuptoareconstruite cu multă artă. Violența focului determina intrarea în fuziune a particulelor de fier. Apoi aceste bucăți erau din nou zdrobite și introduse în cuptoare” ( Diodorus, V , 13).R. J. Forbes conchide că prăjirea fierului era o practică curentă la Elba ( R. J. Forbes, Studies…, vol. IX, p.181). La Huttemberg (Carintia), au fost identificate două cuptoare unite print-o groapă, aflate la o distană de 3 m unul 49de altul. Primul avea diametrul de 1, 50 m și o adâncime de 0,60 m , al doilea avea diametrul de 1,30 m și era adând de 1 m. Astfel în primul dintre ele se făcea prăjirea, il el găsindu-se bucăți de minereu prajit în amestec cu cuarț, iar cel de al doilea la reduce deoarece conținea o masă de fier semiredusă și zgură. În groapă s-au găsit și tuburi pentru suflat aerul ( Daremberg, Soglio. Art. Ferrum, passim). L.Roșu, E Bujor, Cuptoarele de redus minereul de fier din epoca geto-dacică, descoperite la Cireșu, în Rev. Muz, 50V , 4m 1968, p. 307 – 309.

instalații. Le vom detaila pe primele două, deoarece despre cele 12 , L. Roșu se limitează a spune că 51sunt asemănătoare cu celelalte. Astfel, prima reprezenta o vatră ovală, cu diametrul de 5 m, încinsă cu o bordură de pământ ars, impregnat cu partciule de zgură. Vatra era situată în pantă având două straturi succesive din lutuială, iar în mijlocul ei se afla o adâncitură lutuită. O mare cantita de zgură de fier și bucăți de lipitură arsă s-au găsit pe vatră. Cât privește cea de-a doua construcție era cât se poate de similară cu prima și se afla în apropierea ei. Vatra ei era rotundă și era înconjurată de două rânduri de cărămizi având mai multe sănțulețe adâncite, toate pornite din camera de ardere centrală și dispuse în formă de evantai. Camera de ardere era puțin mai adâncite decât restul vetrei, iar pe marginele ei erau poziționate în picioare cărămizi, la o anumită distană una de cealaltă. În aceeași cameră de ardere pătrundea o conductă de lut care străbătea peretele de cărămizi. S-a presupus că toate aceste instalații reprezintă, nu altceva decât, cuptoare primitive, asemănătoare bocșelor unde se aduna minereul de fier și deasupra caruia se punea un strat gros de pământ moale. Acest pământ era destinat să astupe spațiile ce ar fi lăsat aerul să iasă din interior. Arderea în cuptoare se iniția în focarul sau în camera de ardere și era întreținută de tirajul creat de o deschizătură în capătul de jos al pantei și un horn în partea superioră. Minereul, astfel îmbogățit, probabil, era din nou zdrobit în bucăți mai mici, amestecat cu mangal și introdus în cuptoarele de redus, de unde, la sfârșit se scotea o lupă cu o puritate considerabilă, conținând un fier moale, care intra pe mâinile fierarilor. De-a lungul ultimelor trei decenii s-a remarcat o creștere a interesului față de problemele de mediu și a dezvoltării durabile în armonie cu mediul. Asociată cu această creștere a interesului a fost introducerea unei noi legislații, provenită din surse naționale și internaționale, cum ar fi Comisia Europeană, care încearcă să influențeze relația dintre dezvoltare și mediul înconjurător. Un exemplu important este (EIM) Evaluarea Impactului asupra Mediului (Glasson și colab., 2005). O componentă a conceptului dezvoltării durabile constă în ținerea sub control a impactului activităților social-economice asupra mediului. Ținerea sub control a impactului presupune cunoașterea în detaliu a fenomenului, ceea ce presupune parcurgerea etapelor de identificare, estimare, apreciere etc. Este ceea ce se urmărește prin conceptul general al evaluării impactului asupra mediului (Rojanschi și colab., 2008). Ca și în alte domenii, și în cazul Evaluării Impactului asupra Mediului există mai multe definiții, dar nici una dintre ele nu este universal acceptată. Într-o definiție succintă EIM urmărește investigarea științifică a efectelor complexe ce ar rezulta sau rezultă din impactul unei activități ce urmează a fi promovată sau există, fie asupra mediului în general, fie asupra factorului social, cultural, economic și posibil politic (Rojanschi și Bran, 2002). În conformitate cu (Oros, 2006), (Clark, 1989) dă următoarea definiție: ,,Evaluarea Impactului asupra Mediului este o procedură de încurajare a factorilor de decizie spre a ține seama de efectele posibile ale dezvoltării investițiilor asupra calității mediului și productivității resurselor naturale și un instrument pentru colectarea și asamblarea datelor pe care proiectanții le consideră necesare pentru a realiza proiecte de dezvoltare mai durabile și profund favorabile mediului. De obicei EIM este aplicată în vederea susținerii politicilor pentru o utilizare mai rațională și durabilă a resurselor în realizarea dezvoltării economice”. (Jay și colab., 2007) susțin că: ,,Evaluarea Impactului asupra Mediului reprezintă evaluarea efectelor care pot apărea în urma unui proiect major (sau o altă acțiune), care afectează în mod semnificativ mediul. Este un proces sistematic pentru a lua în considerare posibilele impacturi înainte de luarea unei decizii, dacă o propunere ar trebui sau nu ar trebui să primească aprobarea de a continua. EIM impune, printre altele, publicarea unui raport care descrie efectele semnficative probabile în detaliu. Consultarea și participarea publicului sunt parte integrată a acestei evaluări. Evaluarea Impactului asupra Mediului este, prin urmare, un instrument anticipativ, participativ de management de mediu”. În legislația românească de mediu avem o primă definiție în Legea Protecției Mediului nr. 137/1995 republicată în 2000, conform căreia, prin evaluarea impactului asupra mediului se înțelege ,,cuantificarea efectelor activității umane și a proceselor naturale asupra mediului, a sănătății și securității omului, precum și a bunurilor de orice fel”. O altă definiție, mai completă a apărut în L. Roșu, Considerații cu privire la structura societății dacice înainte de Burebusta, în Rez. Muz., 3, 1978, p.46 – 5147.

Ordonanța de Urgență a Guvernului (OUG) 91/2002 ,,evaluarea impactului asupra mediului este un proces menit să identifice, să descrie și să stabilească, în funcție de fiecare caz și în conformitate cu legislația în vigoare, efectele directe și indirecte, sinergice, cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și mediului”. Această definiție apare în mai multe reglementări în listele de termeni și definiții și este menținută și în actuala reglementare cadru pentru protecția mediului, respectiv OUG 195/2005. În cadrul proiectului PHARE 2000 "Asistentă Tehnică pentru Asigurarea Conformării cu Directivele privind Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM)", finanțat de Comisia Europeană, apare un Ghid EIA în care este dată o definiție mai aproape de realitate și anume: ,,EIM este o procedură prin care se evaluează impactul asupra mediului și prin care potențialele efecte negative asupra mediului sunt diminuate sau eliminate, dacă este posibil. EIM reprezintă un proces organizat de culegere a informațiilor utilizate pentru a identifica și a înțelege efectele proiectelor propuse asupra mediului înconjurător (apă, aer, sol, faună, vegetație, etc.) cât și asupra mediului social și economic al populației potențial afectate”. În continuare autorii proiectului susțin că ,,EIM este un instrument de planificare folosit de autoritățile competente pentru protecția mediului pentru atingerea obiectivului fundamental de dezvoltare durabila”. Scopul principal al EIM este acela de a preveni deteriorarea sau degradarea mediului cauzată de activitățile umane. Evaluarea Impactului asupra Mediului furnizează factorilor de decizie o măsură a implicațiilor unui proiect propus și indică consecințele probabile asupra mediului ale acțiunilor lor, cu scopul de a se asigura că dezvoltarea continuă numai într-un mod acceptabil (Jay și colab., 2007). Un alt scop este acela de a determina factorii de decizie să-și justifice acțiunile prin deschiderea procesului de luare a deciziilor către publicul larg și să asigure consultarea publicului și chiar participarea lui la pregătirea deciziei în legătură cu proiectele de dezvoltare. Din procesul de Evaluare a Impactului asupra Mediului (EIM) trebuie să rezulte un Raport la studiul de evaluare a impactului asupra mediului, întocmit într-o manieră sistematică, fundamentată și interdisciplinară pentru a garanta că procésele de planificare și de luare a deciziilor se bazează pe elemente relevante din domeniile științelor exacte, științelor sociale și a celor aplicate. Acest raport se înaintează autorității competente pentru protecția mediului. Raportul trebuie să fie întocmit de o persoană jurídica sau fizică independentă de titularul proiectului și care, conform legislației naționale, este necesar să fie atestată. Conținutul cadru al raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului este cel recomandat în partea a II-a Anexei 2 din Ordinul 860/2002 și este prezentat în Anexa I a acestei lucrări. După cum se poate constata, nu este menționat un capitol anume pentru concluzii din simplul motiv că Raportul constituie în sine o sinteză a tuturor studiilor întreprinse pentru a răspunde la întrebările formulate de autoritatea competentă pentru protecția mediului în legătură cu impactul semnificativ al proiectului. Asta înseamnă că rezultatele la care s-a ajuns prin studiile întreprinse pentru evaluarea impactului trebuie să fie prezentate de elaboratorul raportului într-o manieră clară, precisă și sugestivă din care să reiasă dacă și în ce măsură proiectul va afecta mediul. SUA a fost prima țară care a dezvoltat un sistem de Evaluare a Impactului asupra Mediului. Când a fost publicată în 1962 cartea ,,Silent Spring”, scrisă de Rachel Carson, sensibilizarea socială la problemele de mediu din SUA a atins proporții ridicate și a culminat cu presiunea crescândă a mișcărilor ecologiste de la sfârșitul anilor 1960 (https://www.env.go.jp). Aceste evenimente au condus la elaborarea Actului Național de Politică a Mediului (NEPA = Național Environment Policy Act) care a fost aprobat în 1969 și a devenit lege începând de la 1 ianuarie 1970. Obiectivul NEPA a fost introducerea unei politici de promovare a protecției calității mediului ca prioritate națională. În ciuda numeroaselor lacune și a simplității aparente, să nu mai vorbim de numeroasele probleme întâmpinate în punerea în aplicare a obiectivelor și aspirațiilor sale, NEPA a fost inovatoare, vizionară și radicală. Nu numai că a stabilit prin Evaluarea Impactului asupra Mediului ceea ce ar putea fi considerat în esență o nouă formă de management de mediu, dar, de asemenea a pronunțat îngrijorările ce au fost oficializate 15 ani mai târziu, în definiții ale dezvoltării durabile (Sadler, 1996, citat de Cashmore, 2004). Cu toate acestea, cei implicați în formularea NEPA nu au putut anticipa impactul global pe care îl va avea această lege, ea fiind adoptată în mai mult de 100 de țări. Internaționalizarea și instituționalizarea rapidă a Evaluării Impactului asupra Mediului a făcut ca NEPA să fie descrisă ca fiind una dintre principalele inovații politice ale secolului XX (Bartlett, 1988, citat de Cashmore 2004). De asemenea NEPA este văzută ca legea din SUA cu cel mai mare impact internațional (Caldwell, 1998, citat de Cashmore, 2004).

În textul legii se prevede că ,,este obligatoriu ca la orice recomandare sau raport asupra propunerilor de lege sau asupra altor acțiuni federale majore care afectează semnificativ calitatea mediului uman să fie anexat un document elaborat sub responsabilitatea serviciilor din domeniu, prin care să ateste că impactul asupra mediului, pe care îl poate avea acțiunea propusă, a fost studiat, că aspectele adverse și inevitabile sunt justificate prin considerente explicite de politică națională, că aspectele privind resursele pe termen lung sunt evaluate și că utilizarea ireversibilă și iremediabilă a resurselor mediului este justificată”. Prin alt amedament s-a introdus necesitatea ca studiile de impact să fie făcute publice. Astfel, prin această lege (NEPA), Congresul a fixat 5 obiective majore: lărgirea obligațiilor administrației pentru punerea în operă a unei politici naționale de mediu; stabilirea unei proceduri pentru luarea obligatorie în calcul a mediului; crearea unui consiliu pentru calitatea mediului (CEQ); îmbunătățirea informațiilor asupra mediului; furnizarea unui raport anual asupra realizărilor progresive a acestor obiective. Dispozitivul cel mai inovator al acestei legi (NEPA) a fost studiul de impact, care a avut apoi o dezvoltare rapidă și, surprinzător de repede, s-a generalizat în celelalte țări dezvoltate, în organismele internaționale și în întreaga lume. Această dezvoltare se datorează faptului că studiul de impact era destinat nu numai pentru a realiza cunoașterea precisă a consecințelor uneia sau alteia dintre activități, dar era și un mijloc de a obliga administrația să-și schimbe comportamentul și să integreze constrângerile de mediu în procesul de luare a deciziilor. Pentru a ajuta la punerea în aplicare a procesului de EIM, prin NEPA s-a creat de asemenea și Consiliul pentru Calitatea Mediului (CEQ – Council on Environmental Quality), organism care ține direct de președinte. Acest consiliu are rolul de a coordona procesul de EIM în Statele Unite (Canter, 1999) și este însărcinat cu prezentarea unui raport anual asupra stării mediului, de asemenea acesta veghează la buna aplicare a NEPA și în special a studiilor de impact. Procedura americană de evaluare a impactului asupra mediului și procesul său analitic stabilit prin NEPA este în prezent un model pentru celelalte sisteme compatibile din întreaga lume. În Canada la data de 20 decembrie 1973, evaluarea impactului asupra mediului a fost legiferată de către Guvernul Federal al Canadei, prin introducerea Procesului de Verificare a Evaluării Mediului (PVEM). Scopul PVEM era de a garanta evaluarea consecințelor tuturor propunerilor federale pentru a pune în evidențe efectele nefavorabile potențiale, încă din procesul de planificare, înainte de a fi luate decizii irevocabile. ,,Actul de Evaluare a Mediului” (Canadian Environmental Assessment Act 2012 – CEAA 2012) și reglementările sale stabilesc baza legislativă pentru practică federală de evaluare a mediului în majoritatea regiunilor din Canada. CEAA 2012 a intrat în vigoare la 6 iulie 2012 și înlocuiește fostul Act de Evaluarea a Mediului (Canadian Environmental Assessment Act 1995). Evaluarea impactului este definită ca un instrument de planificare pentru a identifica, a înțelege, a evalua și a atenua, acolo unde este posibil, efectele asupra mediului ale unui proiect. Impulsul pentru introducerea în China a Evaluării Impactului asupra Mediului (EIM) a fost dat de Legea de Protecție a Mediului din Republica Populară Chineză, care a fost adoptată, în principiu, de către Comitetul Permanent al celui de-al cincilea Congres Național Popular, în septembrie 1979. O porțiune din Articolul 6 al acestei legi prevede: ,,Toate întreprinderile și instituțiile trebuie să acorde o atenție deosebită pentru prevenirea poluării și a daunelor aduse mediului atunci când își selectează șantierul, proiectează, construiesc sau planifică producția. În planificarea de noi proiecte de construcție, reconstrucție și extindere, un raport privind efectele potențiale asupra mediului se prezintă departamentului de protecție a mediului sau altui departament adecvat pentru examinare și aprobare înainte ca proiectarea să poată fi făcută…” (Wenger și Xiaoying, 1990). Astăzi, Legea privind Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIA Law) impune ca să fie făcută o evaluare a impactului asupra mediului înaintea proiectării construcției. Cu toate acestea, dacă un dezvoltator ignoră complet această cerință și construiește un proiect fără a presenta această evaluare a impactului singura pedeapsa este că Biroul de Protecție a Mediului (Environmental Protection Bureau – EPB) poate cere dezvoltatorului să facă o evaluare a impactului suplimentară. Dacă dezvoltatorul nu realizează această sarcină suplimentară în timpul alocat, numai atunci EPB este autorizat să amendeze dezvoltatorul. Chiar și așa, amenda maxima posibilă este de 25000 de dolari americani, o fracțiune din costul total al proiectelor majore. Lipsa unor mecanisme mai stricte de aplicare a legii a rezultat într-un

procent semnificativ de proiecte care nu au completat evaluările impactului asupra mediului cerute de lege, înainte să înceapă construirea efectivă. Introducerea legislației privind protecția mediului în Egipt, în 1994, a fost un reper major ce a susținut norme de mediu clare, etice și practice. Legea a fost văzută ca un mult așteptat instrument de salvare a condițiilor de mediu dezastruoase. Cea mai mare parte a legii s-a axat pe evaluarea impactului asupra mediului ca un instrument viabil de dezvoltare durabilă. Noile proiecte sunt obligate să efectueze o evaluare a impactului asupra mediului înaintea începerii lucrărilor de construcție. În cadrul Agenției de Mediu (Egyptian Environmental Affairs Agency – EEAA) a fost format un departament de evaluare a impactului asupra mediului. Obiectivul principal al departamentului este de a stabilii bazele practicii de EIM aduce noi politici și strategii de dezvoltare a EIM, de asemenea este responsabil de evaluarea declarațiilor de impact prezentate de dezvoltatori. Introducerea Evaluării Impactului asupra Mediului în Egipt a fost relativ târzie, în comparație cu alte țări din regiune. Experiența locală în acest domeniu este încă în faza incipientă și se confruntă cu o varietate de constrângeri (Wood și Ahmed, 2002). Uniunea Europeană (UE) este o comunitate de state care aspiră către integrare politică și economică și către stabilitate. Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European de la Paris din 1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de guvern europeni au declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a expansiunii economice și au solicitat un program de acțiune. Aceasta s-a concretizat prin mai multe Programe de Acțiune, primele două fiind programe de patru ani iar următoarele, programe cincinale. Încă din primul Program de Acțiune se prevedea că ,,în toate procesele de proiectare și de decizie, trebuie avute în vedere, într-o fază cât mai timpurie posibil, efectele asupra mediului”. În cel de al doilea Program de Acțiune, Consiliul Europei prevede necesitatea elaborării unei proceduri de EIM. În această perioadă, respectiv până în anul 1985, s-au petrecut numeroase transformări în legislația cu privire la mediu, în special referitor la limitarea poluării prin stabilirea unor standarde minime. Astfel, s-au adoptat directive pentru managementul deșeurilor, pentru limitarea zgomotelor, pentru protecția factorilor de mediu apă și aer și pentru conservarea naturii. Anul 1987 a fost declarat Anul European al Mediului. În același an, protecția mediului a fost introdusă oficial ca titlu special în Actul European Unic (tratatul de baza al uniunii). Apoi, în 1993, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht, mediul devine un obiectiv principal al politicii UE. Apare acum conceptul de ,,creștere durabilă și neinflaționista cu respectarea mediului”, iar în activitatea Comisiei se adopta principiul precauției cu privire la mediu. La 1 mai 1999 intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam (a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997) care introduce principiul dezvoltării durabile ca obiectiv, și protecția mediului la un nivel ridicat, ca prioritate a Uniunii. Acest tratat a stabilit obligația de integrare a protecției mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în vederea promovării dezvoltării durabile. Al cincilea și al șaselea Program de Acțiune s-au focalizat pe dezvoltarea durabilă și protecția mediului. Pe parcursul primelor patru programe de acțiune, UE a stabilit câteva princpii fundamentale cărora trebuie să li se subordoneze toate măsurile în domeniul politicii de mediu. Iată cele mai cunoscute dintre acestea. Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM), care vizează prevenirea sau remedierea daunelor aduse mediului (și anume, speciilor și habitatelor naturale protejate, apei și solului). Operatorii care desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul de substanțe periculoase sau activități care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări iminente la adresa mediului. Dacă s-au produs deja pagube, operatorii sunt obligați să adopte măsurile adecvate pentru remedierea acestora și să suporte cheltuielile aferente. Domeniul de aplicare al directivei a fost extins de trei ori pentru a include gestionarea deșeurilor extractive, funcționarea siturilor geologice de stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și gaziere offshore. A preveni este mai important decât a vindeca. Cel de-al doilea principiu, adoptat în mod explicit de către UE, este acela că ,,este mai bine să previi decât să vindeci” efectele negative ale poluării asupra mediului. Principiul spune că atunci când datele științifice și tehnice disponibile nu permit o evaluare

completă a riscurilor, se va acționa cu precauție în luarea deciziei astfel încât să se asigure un nivel ridicat de protecție a mediului, a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor. Măsurile de protecție a mediului trebuiesc luate la nivelul adecvat, ținând seama de tipul de poluare, de acțiunile necesare și de zona geografică adecvată. Cel mai util este ca deciziile de acțiune să fie luate de către autoritățile care sunt cele mai apropiate de persoanele afectate prin acțiunea respectivă. În schimb, politicile trebuie coordonate la un nivel mai înalt, acesta ar fi rolul Uniunii. Este mai eficient să dezvolți politici care să se adreseze cauzelor poluării decât să se adreseze găsirii de soluții pentru efectele provocate. Protecția mediului este o problemă de educație. Întrucât protecția mediului constituie o responsabilitate pentru fiecare, este necesar să se întreprindă acțiuni educaționale în acest sens pentru toate categoriile de vârstă. După mulți ani de deliberări, în martie 1985 Consiliul de Mediu al Comunității Europene a aprobat Directiva 85/337/EEC care a intrat oficial în vigoare la 27 iunie 1985. Aceasta este cunoscută sub denumirea ,,Directiva EIM”, iar titlul sau original era ,,Directiva privind Evaluarea Efectelor Anumitor Proiecte Publice și Private asupra Mediului”. Scopul directivei este de a lua în considerare atât efectele directe cât și cele indirecte ale unui proiect asupra urmatarilor factori: populația umană, flora și fauna; solul, apa, aerul, clima și peisajul; interacțiunile dintre factorii menționați la cele două puncte anterioare; bunurile materiale și moștenirea culturală. Directiva 85/337/EEC a fost implementată de cele 12 state membre începând din iulie 1988. Implementarea ei a fost evaluată în 1993 de către Centrul EIM al Universității din Manchester. Acest studiu a evidențiat marea varietate a modurilor de implementare a EIM în diferite state membre. De exemplu, numărul Comunicărilor de Impact asupra Mediului (CIM) elaborate anual în Irlanda și Portugalia era de circa 80, în timp ce în Franța erau între 5000-8000. De asemenea, calitatea documentelor era extrem de variată și s-a dovedit că majoritatea CIM aveau o calitate nesatisfăcătoare. Ca urmare, Comisia Europeană a propus în ianuarie 1996 îmbunătățirea Directivei 85/337/EEC în principal prin modificări sau adăugiri la Anexele I și II. Ca urmare, Directiva 85/337/EEC a fost modificată în 1997 prin Directiva 97/11/EC. Această Directivă prevede printre altele necesitatea introducerii unei etape distincte de încadrare a proiectelor în procedurile naționale de EIM. Conform acestei directive, EIM este o procedură legislativă care trebuie aplicată pentru evaluarea efectelor asupra mediului pentru proiectele private dar și pentru planuri, programe și politici care pot avea efecte asupra mediului. În prezent, pentru a ajuta autoritățile statelor membre și dezvoltatorii să gestioneze cu mai multă ușurință consecințele pe care proiectele de construcție le au asupra mediului, Comisia a reunit toată legislația UE existentă care reglementează evaluarea impactului asupra mediului. Directiva inițială privind evaluarea impactului asupra mediului (Directiva 85/337/EEC) și cele trei revizuiri ulterioare ale acesteia (din 1997, 2003 și 2009) au fost reunite pentru a crea o versiune mai compactă, clar tradusă și mai ușor de folosit. Parlamentul European și Consiliul au adoptat Directiva EIA codificată la 13 decembrie 2011, iar textul acesteia a fost publicat la 28 ianuarie 2012 ca Directiva 2011/92/UE. Obiectivul Directivei EIA este de a asigura faptul că proiectele care pot avea un efect semnificativ asupra mediului sunt evaluate în mod adecvat înainte de a fi aprobate. Prin urmare, înainte de luarea oricărei decizii de a permite realizarea unui astfel de proiect, posibilele sale efecte asupra mediului sunt identificate și evaluate. Dezvoltatorii pot modifica apoi proiectele pentru a reduce la minimum impactul lor negativ, înainte ca acesta să se producă efectiv, sau autoritățile competente pot include în aprobarea proiectului măsuri de atenuare. Directiva asigură o participare din timp a publicului la procedurile de adoptare a deciziilor legate de mediu. În cursul perioadei de evaluare a proiectului, membrii publicului interesat trebuie să fie informați și să poată face observații cu privire la propunerile dezvoltatorilor, permițând astfel autorităților competente și dezvoltatorilor să ia decizii în cunoștință de cauză (http://ec.europa.eu/). Prima lege a protecției mediului din România a fost legea 9/1973 apărută imediat după Conferința de la Stockholm (1972), ca urmare a semnării de către România a ,,Declarației de la Stockholm”, prin care se cere guvernelor să-și concretizeze politicile în materie de mediu înconjurător și să le coordoneze cu celelalte obiective fundamentale, în special cu dezvoltarea. Aceasta era o lege cadru care prevedea necesitatea și importanța protecției calității mediului, fără a include cerințe explicite pentru evaluarea impactului asupra mediului în sensul actual. Multe articole ale legii menționau că realizarea

oricărui proiect trebuie să se facă cu protejarea calității factorilor de mediu și cu păstrarea unei bune calități a mediului înconjurător. Nu a existat o metodologie de evaluare a proiectelor din acest punct de vedere și nici prevederi exprese cu privire la încorporarea considerentelor ecologice în procesul de luare a deciziei. S-au instituit autorități de mediu care erau responsabile pentru monitorizarea stării mediului; ele erau de asemenea autorizate să oprească activitatea oricărui obiectiv industrial cu efecte negative asupra mediului. În realitate însă, obiectivele economice, respectiv dezvoltarea prin industrializare rapidă (forțată) primau întotdeauna în luarea deciziilor și astfel multe obiective industriale mari, cu impacturi puternice și binecunoscute asupra mediului (ex: negrul de fum la Copșa Mică, Vâscoză la Suceava, carierele din Călimani, Roșia Poieni) își desfășurau activitatea relativ nestingerite. S-au organizat cercetări ale diferitelor institute de cercetare, privind efectele negative pe care obiectivele industriale le aveau asupra oamenilor și asupra mediului înconjurător. Din nefericire, astfel de cercetări erau rareori luate în considerare în procesul de luare a deciziilor. În plus, foarte puține din aceste rezultate erau comunicate publicului larg. Cu toate acestea, unele proceduri de evaluare a impactului diferitelor proiecte au fost prezente în activitatea de până în 1989, chiar dacă un au avut acest nume (EIM) și erau altfel structurate. Astfel de exemple sunt o serie de studii de amplasament (a unor obiective economice), studii de dispersie a poluanților în atmosfera, studii de hidrochimie, studii de supraveghere a calității factorilor de mediu: apă, aer, sol, studii de impact al utilizării pesticidelor, studii de evoluție a nivelului radioactivității, studii privind impactul poluării asupra stării de sănătate. Pe lângă legea mediului 9/1973, care a stat la baza activităților în domeniul mediului până în anul 1989, aceasta a fost completată cu alte câteva legi specifice, hotărâri ale guvernului ( Hotărâri ale Consiliului de Miniștri) sau ordine ministeriale care au legiferat activitatea în domeniul mediului în acea perioadă. După 1990, reglementările apărute au purtat amprenta convențiilor internaționale semnate de România, influenței UNEP (United Nations Environmental Programme) și influenței unor instituții ca Banca Mondială sau alte organizații donatoare de fonduri care includ și cerințe ecologice. Acordul de asociere la UE a României – care stabilește clauzele pentru eventuala aderare la UE – este principalul factor determinant în crearea noii politici și legislației de mediu. Între 1990-1995, au fost revăzute principalele reglementări anterioare în politica de mediu și au fost elaborate câteva noi hotărâri, printre care încă de la început se evidențiază Decizia Departamentului Mediului din Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului (MAPPM) nr. 113/1990, care introduce pentru prima dată în România necesitatea EIM. Decizia stabilește ca toate obiectivele de investiție și activitățile noi, precum și documentațiile de extindere și dezvoltare a activităților existente trebuie să se facă numai cu avizul de mediu. Acest aviz se acordă în baza unui studiu sau a unei analize de impact supra mediului a activității ori a obiectivului ce urmează a fi realizat. Decizia stabilește și conținutul cadru al documentațiilor pentru obținerea acordului de mediu, și desigur conținutul minimal al evaluării impactului asupra mediului. Această decizie a fost urmată de alte câteva ordine ale MAPPM, care au cuprins cerințele EIM și le-au reglementat: Ordinul nr. 170/1990 al MAPPM, cuprinzând îndrumări cu privire la procedura de emitere a acordului de mediu; Ordinul nr. 437/1991 al MAPPM privind reglementări pentru obținerea autorizației de mediu; Ordinul nr. 619/1992 al MAPPM pentru aprobarea normelor metodologice privind procedura de elaborare și conținutul minim al studiilor de impact asupra mediului; Ordinul nr. 383/1993 al MAPPM privind aprobarea regulamentului de organizare și funcționare pentru Agențiile de Protecția Mediului; Ordinul nr. 462/1993 al MAPPM pentru aprobarea condițiilor tehnice privind protecția atmosferei și a normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți atmosferici produși de surse staționare; Decizia nr. 116/1993 a Departamentului Mediului din MAPPM privind aprobarea normelor metodologice pentru activitatea de control în domeniul protecției mediului. O reglementare cuprinzătoare a activității de EIM în România se realizează însă după apariția legii cadru pentru protecția mediului, Legea 137/1995 (Oros, 2006), această lege va fi prezentată însă pe larg puțin mai târziu. Derularea generală a studiilor de evaluare a impacturilor se derulează de obicei în cel puțin trei faze: diagnosticarea stării actuale a calității mediului în contextul unei dezvoltări socio-economice programate și planificate; evaluarea impacturilor antropice asupra componentelor de mediu generate de către un proiect antropic; elaborarea unor măsuri de diminuare a efectelor impacturilor și încadrarea lor în politici de gestiune integrată a mediului în perspectiva dezvoltării durabile (Arts, 1998).

Metodele standard de evaluare au fost în principal orientate spre dimensiunea tehnică, economică și financiară a proiectelor antropice. Consecințele unei astfel de abordări au fost considerate adesea explicite și precise fără a mai menționa motivațiile ei culturale și tehnice. Consecințele asupra mediului sunt greu de estimat datorită complexității sistemului analizat și sunt adesea greu de cuantificat din cauză că sunt, în mod intrisec, calitative și vagi. În plus, evaluarea proiectului aproape întotdeauna a însemnat evaluare economică, în timp ce efectele asupra mediului sunt mai greu de cuantificat și transformat în unități monetare care sunt mai ușor de apreciat. În momentul de față există numeroase metodologii de evaluare a impactului asupra mediului, aceste metodologii au la bază numeroase și variate metode și tehnici care provin din mai multe discipline științifice. Din punct de vedere conceptual metodele se diferențiază de tehnici. Metodele vizează diferite componente în evaluare (identificarea, descrierea și compararea impacturilor prin utilizarea nivelelor scalare, a ponderii acestora) și sprijină colectarea și clasificarea datelor despre impactul asupra mediului. Tehnicile sunt căi de lucru care oferă, prelucrează date care pot fi utilizate de către metode. O metodă poate utiliza una sau mai multe tehnici. În România, tehnicile de evaluare depind în mare măsură de datele și informațiile oficiale oferite de către instituții. De multe ori legislația facilitează sau impune procedura de selectare a tehnicilor de evaluare. De obicei, tehnicile tind să varieze mai puțin la utilizare decât metodele. Una dintre tehnicile larg aplicate este tehnica Delphi (Muntean, 2005) care ia în considerare opinia experților față de implementarea unui proiect de dezvoltare și evaluarea impactului produs de acesta asupra componentelor de mediu. Consultarea experților se face de către persoana autorizată să realizeze studii de EIM cu scopul de a obține informații relevante și independente despre proiectul supus procedurii de evaluare. Rezultatele acestei tehnici depind de alegerea experților, de tipul chestionarelor utilizate, de profesionalitatea și obiectivitatea comisiei de control. Rojanschi și Bran (2002) menționează și alte tehnici importante în procedura de EIM cum ar fi: tehnica modelării structurale interpretative, tehnica arborelui de funcționare, tehnica arborescentelor interogative, etc. Orice activitate/procedură de evaluare a impactului uman poate utiliza mai multe tehnici, iar aplicarea metodelor este controlată de o serie de legi, reguli și regulamente în vigoare. În practică există o diversitate de metode de evaluare a impactului asupra mediului. Acest aspect este dictat de scopul studiilor de impact, de legislația care încadrează aceste studii și de componența/competența echipelor de evaluare. Alegerea tehnicilor sau metodelor de evaluare depinde de: timpul și resursele logistice și financiare existente, scopurile evaluării, criteriile de evaluare, echipa de evaluare și componența ei. Uneori evaluarea poate fi redusă doar la discuții ad hoc și nu utilizează nici o altă tehnică sau metodă. Deoarece mediul, societatea și economia sunt în schimbare permanentă, metodele valabile într-o anumită perioadă își pot pierde din importanță mai târziu sau într-o altă situație (context). Ca atare, situații reale aparent similare pot fi evaluate diferit sau metodele de evaluare a lor pot fi diferite. Metodele cele mai utilizate în evaluarea impactului asupra mediului sunt: Metodele ad hoc au fost primele utilizate și sunt considerate nesofisticate deoarece oferă o minimă ghidare pentru evaluator. Ele se limitează la sugerarea arealelor de manifestare a impacturilor potențiale deși o parte de impacturi pot fi omise, ceea ce le limitează din valoare. Aceste metode sunt utilizate în primele etape ale cercetării la teren și furnizează o serie de informații directe și indirecte asupra problemelor de mediu. Listele de control reprezintă niște liste de problematici (uneori sub formă de întrebări) care se doresc a nu scăpa din vedere nici unul dintre aspectele care ar putea produce efecte potențial semnificative. Elaboratorul studiului de impact va urmări una sau mai multe asemenea liste și se va asigura că un va scăpa din vedere nici unul dintre aspectele necesare în procesul de evaluare. Aceste liste cuprind acele caracteristici ale investiției propuse, care pot da naștere unor impacturi semnificative. Listele de control pot fi generale (pentru toate tipurile de proiecte și/sau tipurile de mediu); generice (relative la o anumită clasă de proiecte sau un anumit tip de mediu) sau specifice (pentru un anumit proiect sau pentru un mediu anume). Listele de control pot fi însoțite de note explicative sau de instrucțiuni de utilizare (Oros, 2006).

Ele permit identificarea și menționarea listei impacturilor, dar și evaluarea naturii și caracterului impacturilor: advers/benefic, semnificativ/nesemnificativ, pe termen scurt/lung, etc. În literatură se evidențiază cinci tipuri principale de liste de control (Lazăr și Faur, 2011): liste de control simple, liste de control descriptive, chestionare, liste de control de scară, liste de control de pondere. Listele de control sunt importante deoarece permit ordonarea ideilor, facilitează culegerea de date și informații și permit vizualizarea acestora astfel că impactul poate fi localizat mai bine. Listele de control simple au fost utilizate pe scară largă în primii ani ai studiilor de EIM, și reprezintă încă o abordare valabilă pentru sistematizarea unui studiu de impact supra mediului (Canter, 1999). În general, listele de control simple descriu impacturile și dau o serie de măsurători și predicții în timp ce listele de control mai sofisticate aplică tehinici de măsurare și scalare a impacturilor (Muntean, 2005). Un exemplu de evaluare sintetică a impactului cu ajutorul unei liste de control a luat în considerare o serie de criterii de evaluare a semnificației (posibile) a impacturilor în Culoarul Târnavei Mari (Tabelul 1.1). Aceste criterii vizează impacturile propriu-zise, afectarea mediului, politică de mediu cea mai adecvată, consultarea și participarea publică, incertitudinea, managementul mediului și acțiunile de reconversie teritorială. Metoda de evaluare a semnificației impacturilor a vizat acordarea unor note de evaluare a căror valoare a fost stabilită astfel: răspunsurile de tip A (Da) = 2; răspunsurile de tip B (Nu) = 1; răspunsurile de tip C (Un este cazul/neaplicabil) = 0. Scara de evaluare a impactului are valori cuprinse între 1 și 60. Numărul mare de răspunsuri pozitive sunt materializate într-un sector final de evaluare pozitiv ceea ce indică existența unui impact semnificativ (negativ) asupa componentelor de mediu din localitățile Mediaș, Sighișoara, Dumbrăveni și Copșa Mică sau la nivelul întregului culoar. Un scor environmental negativ indică existența unui impact mai puțin semnificativ (pozitiv) sub aspectul intensității, magnitudinii și efectelor. Acest tip de listă de control face trecerea către metodele matriceale de evaluare a impactului environmental și este orientată către susținerea procesului de luare a deciziei care vizează implementarea unei politici environmentale locale și regionale. Metodele de suprapunere a hărților tematice au apărut în anii’60, sunt derivate din planificarea teritorială și arhitectura peisajului, se bazează pe elaborarea și suprapunerea de hărți tematice care reprezintă caracterele ambienale și elementele de sensibilitate și criticitate ce caracterizează un anumit mediu teritorial. Hărțile tematice permit – prin suprapunere și comparare – realizarea unei imagini compozite asupra locurilor și rutelor de producere a impacturilor. Astfel de analize sunt realizate prin reprezentări cartografice pe diferite teme și suprapunerea lor succesivă. Reprezentarea prin metoda suprapunerii hărților tematice este dată în Figura 1.1. Acest tip de metodă este foarte utilă în analiză preliminară a impacturilor antropice și a efectelor lor asupra mediului deoarece oferă date ușor de vizualizat și interpretat de către comisiile de încadrare sau identificare a impacturilor.
Figura 1.1 Reprezentarea unei metode de suprapunere a hărților tematice utilizate în procedura de EIM

Matricile pot fi utilizate pentru identificarea, studierea sistematică, vizualizarea și evaluarea majorității impacturilor asupra mediului. O matrice simplă este o combinare a două liste de control: una descrie impacturile potențiale sau existente asupra activității/proiectului antropic (distribuite pe coloane) iar cealaltă cuprinde condițiile de mediu sau socio-economice care pot fi afectate de aceste impacturi (distribuite pe rânduri). ,,Matricile simple pot merge dincolo de acțiunea de identificare și de ordonare a impacturilor iar matricile mai complexe pot conduce la identificarea impacturilor indirecte” (Barrow, 1997, citat de Muntean, 2005). Una dintre cele mai ieftine, rapide și bine testate matrici este cea a lui Leopold (Leopold matrix). Prin această matrice se face legătura între factorii de mediu și activitățile antropice și se asigură utilizatorul că nici un tip de impact nu a fost omis. Matricea Leopold încrucișează 88 de componente ambientale (linii) cu 100 acțiuni elementare (coloane), cu un total de 8800 celule cu impact potențial. Impactul prognozat este marcat în celula respectivă, prin înscrierea datelor referitoare la intensitatea și importanța impactului, în funcție de scări numerice dimensionate uniform. Modul de completare a unei astfel de matrici este, după cum urmează: se identifică toate activitățile antropice care pot afecta mediul (coloane); se plasează o bară în fiecare căsuță a matricei din coloanele identificate la punctul 1; în partea de sus a căsuței se plasează un număr situat în domeniul 1-10, care indică magnitudinea impactului (10 reprezintă magnitudinea cea mai ridicată, iar 1 cea mai redusă). Înaintea fiecărui număr se notează tipul impactului: pozitiv – semnul ,,+”, semnalând un impact pozitiv; negativ – semnul ,,-“, semnalând un impact negativ; în colțul din stânga al fiecărei căsuțe se plasează un număr de la 1 la 10 care indică importanța impactului (regional, local, etc.). Această distincție, între magnitudine și importanță este vitală: un impact ar putea fi mare, dar nesemnificativ, sau mic, dar semnificativ. Spre exemplu, din punct de vedere ecologic, asfaltând peste un teren agricol mare intens cultivat poate fi destul de nesemnificativ în comparație cu distrugerea chiar și a unei mici părți a unei zone protejate (Glasson și colab., 2005). Interpretarea matricei se bazează pe experiența profesională a specialiștilor în evaluarea impactului, pe baza însumării notelor, în cazul unui studiu de impact, pentru fiecare variantă propusă de proiect se completează câte o matrice analizându-se influenta pe care o poate avea asupra mediului, astfel încât să se poată lua o decizie. Metodele multicriteriale identifică atributele particulare ale opțiunilor de dezvoltare antropică, evaluează și compară diferitele alternative de dezvoltare ale unei acivitati antropice. Ele depind de opinia subiectivă a experților și evaluatorilor și de obicei sunt combinate cu alte tipuri de metode. Metodele de analiză în rețea (diagrame-rețea, matrici etapizate, diagrame-sistem, grafuri și rețele lineare) sunt bazate pe rețele de tip cauză-efect (analiza rețelelor). Majoritatea sunt metode hibrid rezultate din combinarea rețelelor cu matricile de evaluare. Metoda rețelelor a fost dezvoltată pentru tratarea explicită a impacturilor care pot rezulta dintr-un impact inițial, ca impacturi secundare, terțiare și de ordine superioare. O rețea folosește matrici multiple pentru a cuantifica interacțiunile temporale dintre impacturi și pentru a arăta întreaga dimensiune a impacturilor potențiale. Dintre metodele menționate amintim rețeaua Sorenson (o matrice etapizată) care este considerată o rețea causa-condiție-efect (Erickson, 1994, citat de Muntean, 2005). Sorensen (1971) a dezvoltat o rețea pentru una dintre multiplele utilizări ale terenurilor din zonele de coastă, făcând posibilă urmărirea efectelor secundare și ulterioare ale acțiunilor asupra componentelor mediului. Rețelele de acest tip sunt cunoscute ca rețele Sorensen. La începutul unei analize de impact se impune identificarea și organizarea impacturilor potențiale într-un mod sistematic. Metodele sau tehnicile utilizate pentru identificarea impacturilor și selectarea celor semnificative trebuie să îndeplinească simultan două condiții: să fie complete în sensul că trebuie să identifice la modul exhaustiv toate impacturile posibile, dar să fie focalizate totuși pe domeniile mai importante și sa evidențieze, astfel, impacturile cu efecte semnificative. V om discuta pe scurt în continuare listele de control, matricile de impact, rețelele de impact, acestea fiind cele mai commune și mai utilizate în procesul de evaluare a impactului asupra mediului. Listele de control sunt utile în principal datorită unui anumit grad de standardizare și datorită faptului că pot fi considerate complete și suficiente pentru a cuprinde totalitatea impacturilor care trebuiesc evaluate. În plus, utilizarea listelor de control ajută la o mai bună ordonare a ideilor și

problemelor abordate, la o mai bună organizare în culegerea datelor și informațiilor și o bună vizualizare a rezultatelor. Ele pot fi utile în special pentru personalul lipsit de experiență sau care nu este sufficient familiarizat cu tipul de proiect sau cu tipul de mediu în discuție. Există însă pericolul ca acest tip de instrument să fie utilizat în mod mecanic, fără a face conexiunile cu procesul real pentru care au fost gândite. Din acest motiv, este foarte important ca listele de control să fie însoțite de note explicative atent redactate, iar acestea să fie bine studiate de utilizatori (Oros, 2006). Listele de control sunt liste standard care prezintă o imagine de ansamblu asupra categoriei de impacturi associate unui tip particular de proiect. Deși listele de verificare promovează gândirea sistemică asupra domeniului posibil al impacturilor și permit un rezumat concis al efectelor, acestea sunt deseori generale și incomplete: nu arată interacțiunile dintre două sau mai multe efecte; nu se poate face nici o estimare privind probabilitatea de apariție a impacturilor; datorită naturii subiective a estimărilor, adesea listele de verificare nu sunt completate identic de către cercetători diferiți; identificarea efectelor este calitativă și subiectivă. Matricile de impact îmbină folosirea încrucișata a două liste de control, de obicei, una referitoare la caracteristicile proiectului și cealaltă referitoare la caracteristicile mediului înconjurător. Matricea apare sub forma unui tabel în care pe una din axe se trec componentele și caracteristicile mediului care ar putea fi afectate de proiect, iar pe cealaltă axă se trec caracteristicile privind activitățile prevăzute în proiect. Cea mai dificilă sarcină este aceea a estimării cantitative a efectelor. Estimarea se poate face fie numai calitativ sau/și cantitativ. De multe ori, având în vedere noutatea problemelor, lipsa unor date anterioare sau similare, natura extrem de diversa a efectelor, complexitatea și multitudinea interacțiunilor, incertitudinile in cazul unor acțiuni, se poate realiza doar o estimare calitativa. Limitele teoretice și practice ale matricelor sunt, după cum urmează: se concentrează pe impacturile directe luând în considerare două aspecte: factorul cauză al impactului și componenta țintă a mediului afectată de către acel factor; nu pot viza aspectele cumulative ale impacturilor. În matricele de tip Leopold impacturile sunt întotdeauna identificate printr-o serie de legături distincte, în ambele direcții, între activitățile desfășurate și componentele mediului. În realitate însă, trăsăturile caracteristice ale mediului pot fi afectate într-un mod cumulativ printr-un număr de impacturi diferite ce apar pe căi diferite; matricea de impact ne ceea ce ar trebui investigat, dar nu ne arata și cum trebuie facută această investigare a impacturilor importante , de accea, folosirea lor de către persoane neexperimentate ar putea avea un caracter mecanic. una dintre limitările matricei este aceea un de faptul receptorii fi afectați prin intermediul multor căi de către mai multe elemente ale investiției în același timp, de accea matricea poate scăpa din vedere efectele cumulative sau asociate și poate omite unele din impacturile importante. Matricea poate fi realizată numai după ce toate interacțiunile probabile dintre activitatea propusă și componentele mediului au fost identificate. Matricea este un rezumat vizual folositor și ușor de înțeles. Așa numitele „retele” pot facilita identificarea și utilizarea EIM a diferitelor căi de producere a impacturilor și implicațiilor acestora asupra caracteristicilor mediului. Majoritatea sunt metode hibrid rezultate din combinarea rețelelor cu matricile de evaluare. Avantajele rețelelor de impact sunt, după cum urmează: evidențiază, în mod mai sistematic decât matricile, efectele secundare sau indirecte; existenta unor relatii multiple sau de concomitenta a cauzelor și cumularea efectelor, ținând seama si de dimensiunea; cuantifică interacțiunile temporale dintre impacturi; arată întreaga dimensiune a impacturilor potențiale; identificarea rapidă a problemelor asupra cărora, dacă se acționează, se obține o îmbunătățire implicită în starea altor aspecte de mediu (Rojanschi și colab., 2008). Ca dezavantaje pentru folosirea rețelelor de EIM putem reține următoarele: pentru fi suficient de complet, sistemul de rețea ar putea să necesite includerea unui număr foarte mare de variabile de relații funcționale, astfel el ar deveni extrem de complex si dificil de utilizat; identificarea mai bună a complexității subsistemelor de mediu prin care se face transmiterea impacturilor nu ușurează utilizarea sistemului; utilizatorii rezultatelor unei analize de tip rețea ar putea să le accepte mai greu din cauză că procesul nu este ușor inteligibil; dificultatea vizualizării tuturor legăturilor, ca urmare numărului mare de probleme analizate (Rojanschi și colab., 2008). Evaluarea impactului asupra mediului este parte integrată din procedura de emitere/respingere a acordului de mediu. EIM este o procedură prin care se evaluează impactul asupra mediului și prin care potențialele efecte negative asupra mediului sunt diminuate sau eliminate, dacă este posibil. EIM reprezintă un proces organizat de culegere a informațiilor utilizate pentru a identifica și înțelege efectele

proiectelor propuse asupra mediului înconjurător (aer, apă, sol, faună, vegetație, etc.), cât și asupra mediului social și economic al populației potențial afectate. Identificarea și luarea în considerare a efectelor asupra mediului ale unui proiect/investiție încă din primele etape ale planificării acestuia conduc la evaluarea din timp a posibilelor efecte negative asupra mediului. Astfel, se pot stabili măsuri de minimizare a acestor efecte înainte de a deveni ireversibile (Breabăn, 2009). Procesul de Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM) este legat de reglementarea activităților cu impact semnificativ asupra mediului și se realizează în baza legislației naționale de mediu care transpune prevederile legislației comunitare în domeniu (Manual EIA – ANPM; http://www.anpm.ro/). În această secțiune prezentăm principalele acte normative care reglementează în România problematica EIM așa cum apare în legislația românească de mediu începând cu apariția primei legi pentru protecția mediului de după 1989, cu completările succesive prin ordonanțe de urgență și cu Ordonanța de Urgență 195/2005 care înlocuiește legea protecției mediului, precum și cu actele normative actuale care reglementează procesul de EIM. Întrucât Ordonanța de Urgență 195/2005 preia și sistematizează practic prevederile actelor normative cadru anterioare, cu mici modificări, aceasta nu va face obiectul unei prezentări speciale. Micile modificări aduse prin această ordonanță le vom include pe parcurs acolo unde își produc efectele, corectând în acest fel eventualele neconcordanțe, fără a le specifica în mod expres. Prima lege a protecției mediului de după 1989 a fost promulgată în decembrie 1995, cu numărul 137/1995. Această lege a constituit cadrul general al activităților de mediu și al evaluării impactului asupra mediului până în decembrie 2005, când a fost abrogată. Legea 137/1995 a fost bazată pe principii și elemente strategice care conduc către dezvoltarea durabilă și încă din art.4 stabilea ‚,obligativitatea procedurii evaluării impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor sau activităților’’ ca fiind una dintre modalitățile de implementare a principiilor și elementelor strategice ale legii. Așadar, legea introduce obligativitatea evaluării impactului asupra mediului pentru toate activitățile economice care pot avea un impact semnificativ asupra mediului, fie ele activități noi, fie activități existente la data apariției legii. Legea 137/1995 republicată în anul 2000 după mai multe modificări, a fost din nou modificată prin OUG nr. 91/2002. Modificările au adus o serie de aspecte noi și importante cu privire la activitatea de evaluare a impactului asupra mediului. În fine, la sfârșitul anului 2005 Legea Protecției Mediului 137/1995 a fost înlocuită cu Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 (Oros, 2006). OG 91/2002 pentru modificarea și completarea Legii protecției mediului nr. 137/1995, stipulează obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului și obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea aprobării anumitor planuri și programe, ca făcând parte dintre modalitățile de implementare a principiilor și a elementelor strategice pe care se bazează activitatea de protecția mediului în scopul asigurării unei dezvoltări durabile (art. 4). OG 91/2002: stabilește condițiile de emitere a acordului de mediu pentru proiectele publice sau private care pot avea impact semnificativ asupra mediului și de emitere a acordului integrat de mediu pentru instalațiile noi folosite în anumite categorii de activități industriale prin supunerea acestora, conform deciziei autorității competențe pentru protecția mediului, evaluării impactului asupra mediului (art. 8); prevede condițiile de revizuire, actualizare, suspendare și anulare a acordului de mediu precum și de soluționare a litigiilor generate în aceste cazuri (art. 9, 10 și 101); stabilește condițiile în care se realizează evaluarea impactului asupra mediului pentru proiectele propuse pe teritoriul României, care pot avea efecte semnificative pe teritoriul altor țări (art. 11); prevede condițiile de asigurare a informării și participării publicului la deciziile privind activități specifice (art. 12); HG 918/2002 stabilește procedura cadru pentru evaluarea impactului asupra mediului pe baza următoarelor elemente: autoritățile de mediu sunt autoritățile competente pentru a conduce procedura de evaluare a impactului asupra mediului; lista cu tipuri de proiecte care se supun obligatoriu evaluării impactului asupra mediului (Anexa 1 la HG 918/2002) și lista cu tipuri de proiecte pentru care necesitatea evaluării impactului asupra mediului se stabilește în urma unei analize efectuată pentru fiecare caz în parte (Anexa nr. 2 la HG 918/2002); cele trei etape principale ale procedurii cadru de evaluare a impactului asupara mediului și de emitere a acordului de mediu, și anume: încadrare, definirea domeniului evaluării și revizuirea calității raportului la studiul de evaluare.

Ordinul 860/2002 al Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului stabilește procedura detaliată de evaluare a impactului asupra mediului și de emitere a acordului de mediu pentru proiecte, pe baza următoarelor elemente: tipurile de proiecte pentru care se solicită acordul de mediu și competențele de emitere a acestuia; clasificarea proiectelor de activități în funcție de impactul potențial asupra mediului în trei categorii: cu impact nesemnificativ, cu impact redus și cu impact semnificativ; depunerea solicitării și evaluarea inițială a acesteia; descrierea etapelor de încadrare, definirea domeniului evaluării și realizarea raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului, revizuirea calității raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului; informarea și participarea publicului la procedura de evaluare a impactului asupra mediului. Actele normative care reglementează în prezent procesul de EIM sunt: Hotărârea nr. 445 din 8 aprilie 2009 (modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 17/2012) privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice și private asupra mediului și Ordinul nr. 135/76/84/1284 din 10 februarie 2010 privind aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării impactului asupra mediului pentru proiecte publice și private (http://www.mmediu.ro/).

Capitolul al II-lea Proceduri privind investițiile în domeniul exploatărilor miniere prealabil punerii în funcțiune a instalațiilor Exploarările miniere la zi se caracterizează printr-o mare extindere a fronturilor de lucru și prin capacități mari de producție, datorită gradului înalt de mecanizare a operațiilor de dezvelire și extragere a substanței minerale utile. Lucrările topografice trebuie adaptate la specificul procesului de producție, care se desfășoară la zi, în orice condiții climatice și într-un ritm intens. Ridicarea topografică a incintelor miniere nu diferă prea mult față de ridicările obișnuite, decât prin natura obiectelor ridicate și scările necesare care sunt de obicei 1:2.000 – 1:500, pentru planurile de ansamblu. Conținutul planurilor miniere de suprafață se caracterizează prin detaliile ce se reprezintă potrivit dimensiunilor și formei pe care o au în teren, la scara respectivă, dacă acest lucru este posibil, sau în caz contrar, prin semne convenționale. Pe planuri trebuie să apară toate punctele de triangulație, de drumuiri, reperele și mărcile de nivelment încastrate în fundații, precum și punctele care au folosit la ridicarea detaliilor. De asemenea se reprezintă toate clădirile, numereotate pe grupuri de procese tehnologice. Pe planurile la scara 1:2.000 și mai mari se indică și numărul de etaje, rețelele de alimentare cu apă, canalizare, de telecomunicații, liniile aeriene precum și stâlpii izolați. De asemenea trebuie să apară toate construcțiile hidrotehnice, căile ferate normale si înguste, funicularele, pasajele de nivel, viaductele, instalațiile de semnalizare, drumurile, spațiile verzi, formele de relief, hidrografia, elementele de sol și vegetație și toate lucrările miniere de la suprafață. Dacă pe teren există puncte ale triangulației geodezice superioare acestea vor fi utilizate prin îndesirea lor cu puncte de ordinul IV și V . Când numărul, poziția și depărtarea punctelor de ordin superior nu sunt suficiente pentru crearea unei rețele de ordin IV și V , ele se vor îngloba într-o rețea de triangulație topografică locală. Când nu există nici un punct superior de suprafață, se va crea o rețea de triangulație locală. Osatura trebuie să îmbrace în întregime terenul de ridicat, deci tipul rețelei va fi funcție de forma perimetrului terenului respectiv. Punctele se amplasează în exteriorul suprafeței active, pentru a se asigura stabilitatea lor pentru a se asigura stabilitatea lor in toate fazele exploatării. Cele mai frecvente tipuri de rețele sunt lanțuri de triunghiuri și patrulatere.
) Pentru sprijinirea ridicărilor curente, rețeaua de bază se îndesește printr-o serie de puncte amplasate chiar în interiorul carierei. Îndesirea se face prin metode clasice, cum ar fi interecțiile și drumuirile, sau prin metode specifice ridicării carierelor, cum sunt rețeaua de pătrate sau triunghiuri și liniile de profil. Metoda de îndesire aleasă depinde de relieful terenului, dimensiunile, configurația și

adîncimea carierei și de metoda de exploatare aplicată. În anumite cazuri se folosesc combinații ale metodelor enumerate. Densitatea punctelor depinde de scara ridicării. Pentru scara 1:2.000 sunt necesare cel puțin 25 de puncte pe kilometru pătrat, iar pentru scara 1:1.000 cel puțin 100 de puncte. Distanța intre puncte nu va depășii 300 m pentru scara 1:2.000 , 200m pentru scara 1:1.000 și 100m pentru scara 1:500. Precizia de determinare a punctelor trebuie să fie cel puțin echivalentă cu precizia grafică, adică cu 0,2 mm la scara planului. La îndesirea punctelor prin intersecții trebuie avută în vedere vizibilitatea directă între punctele de osatură și interiorul carierei, cea ce se poate asigura doar la adăncimi mici sau prin amplasarea punctelor de osatură la marginea excavației. Drumurile se execută de-a lungul treptelor și se sprijină pe punctele de osatură. În cazul treptelor circulare se folosesc drumuiri în circuit închis. Lungimea laturii nu poate depășii 4 km pentru scara 1:5.000 și 0,6 km pentru scara 1:500. Rețeaua de pătrate poate fi folosită numai pentru ridicarea primei trepte, cînd suprafața terenului este plată. Caroiajul poate fi orientat după axele de coordonate x, y sau după direcția de înaintare a treptei . Lungimea laturilor variază între 200m și 50m, în funcție de scara ridicării și viteza de înaintare a frontului. Pentru ridicarea detaliilor, pătratele mari se subdivid în pătrate mai mici cu laturi de 5 – 20 m. Liniile de profil se folosesc la ridicarea carierelor cu taluz abrupt. La marginea carierei punctele de osatură se amplasaeză fie sub forma unui poligon închis ABCD fie formând aliniamente paralele. De-a lungul laturilor AB și CD se bornează o serie de puncte echidistante care formează sistemul de drepte paralele 0-0, 1-1, ……., 8-8, egal depărtate între ele. Pe aliniamentele paralele I – I și II –II se amplasaeză punctele 4,…,10 respectiv 4’,…….10’, în așa fel încât treptele 4 – 4’, ……, 10 – 10’ să fie paralele, echidistante și perpendiculare pe cele două aliniamente de bază.
) Cotele punctelor pot fi determinate prin nivelmentul geometric sau trigonometric, în funcție de precizia cerută și scopul urmărit. În general osatura altimetriei este formată de punctele osaturii planimetrice a căror cote se determină prin nivelment geometric de precizie. La nevoie se pot amplasa repere speciale de nivelment în zonele stabile ale suprafeței. Drumuirile de nivelment geometric, prin care se determină cotele punctelor de îndesire, nu pot depășii 4 km lungime. Citirile se fac la două orizonturi de viză prin schimbarea înălțimii aparatului, iar vizele trebuie să fie sub 150 m lungime. Drumuirile de nivelment trigonometric se execută dus-întors, diferența dintre cele 2 valori obținute trebuie să fie sub 0,03 L in metri ( L este lungimea drumuirii). Neînchiderea pe cote nu poate fi mai mare de ±20 cm, iar lungimea drumuirii de 1.300 m. Scopul ridicării detaliilor este calculul și reprezentarea grafică completă și precisă a tuturor lucrărilor ce se execută în perimerul exploatărilor la zi. Se ridică și se reprezintă prin planuri și secțiuni relieful și situația suprafeței, marginile superioare și inferioare ale treptelor de dezvelire și de exploatare, variația înclinării taluzurilor și lațimii bermelor , haldele de steril și depozitele de substanță minerală utilă,

gurile lucrărilor miniere subterane și de exploatare, aflorimentul substanței minerale utile și liniile de contact cu rocile înconjurătoare, accidentele tectonice etc. Precizia punctelor de detaliu trebuie să fie de cel puțin 0,5 mm la scara planului. Metodele de ridicare sunt cele utilizate în ridicările la zi, cu anumite adaptări la condițiile de teren. Dacă excavația nu este adâncă, punctele de schimbare de pantă a, b, c,…..e se jalonează. Se staționează cu teodolitul în punctul M, situat pe dreapta 7 -7 și se măsoară unghiurile dintre puncte aflate pe direcția M – 3 și celelalte jaloane din carieră. Se măsoară de asemenea, unghiurile de înclinare. Se măsoară de asemenea unghiurile de înclinare a fiecărei vize. Pozițiile liniei de profil 3 -3 și a punctului M fiind cunoscute pe plan, pentru determinarea planimetrică a punctelor a, b, c,…..e este suficientă transpunerea grafică a unghiurilor βi ele se vor găsii la intersecția vizelor cu linia de profil. Cotele punctelor se determină cu ajutorul distanțelor orizontale Ma, Mb, ….., Me și a unghiurilor de pantă, pornind de la cota cunoscută a punctului M. Poziția punctelor de detaliu poate fi determinată și analitic prin intersecția inainte. Pentru linia de profil 3 -3 intersectările pot fi efectuate din punctele 3 și M cu ajutorul unghiurilor β măsurate și γ calculate prin diferența orientărilor. Dacă adâncimea carierei și înclinarea pereților nu permit jalonarea punctelor de schimbare de pantă, semnalizarea punctelor de profil se poate efectua cu o bilă de oțel legată de o sîrmă. Pentru ridicarea profilului 7 – 7 se asează câte un troliu de mînă cu sîrmă în punctele A și B. După legarea sîrmei pe cele două trolii se leagă de sîrmă în dreptul punctului A, o bilă de oțel vopsită în roșu-alb, cu diametru de circa 10 cm, și i se dă drumul ușor pe taluz în jos. Bila va aluneca pe suprafața taluzului datorită greutății proprii și va fi menținută pe aliniament cu ajutorul sîrmei. În punctul c de pe linia de profil 4 – 4’ se staționează cu un teodolit și se măsoară unghiurile βi între aliniamentul c – 4’ și pozițiile succesive ale bilei, înregistrînd în același timp și unghiurile de inclinare a vizelor. Raportarea punctelor pe plan și calculul cotelor se desfășoară ca în cazul precedent. La ridicarea carierelor prin linii de profil, unghiurile între vizele și linia de profil nu pot fi sub 30 g. Echidistanța între liniile de profil variază între 50 – 100 m, în funcție de precizia cerută și de configurația carierei. Înălțimea treptelor și înclinarea taluzului depinde de tipul și dimensiunile excavatoarelor folosite, de grosimea zăcămîntului, de compoziția petrografică, de umiditatea rocilor, de durata exploatării, etc. Pentru proiectarea carierei se folosesc unghiurile de taluz stabilite prin instrucțiuni, însă o dată cu punerea în exploatare a zăcămîntului stabilirea treptelor trebuie urmărită în mod obligatoriu prin măsurători topografice. Datele furnizate de observațiile efectuate cu ajutorul instrumentelor vor servii la definitivarea înălțimii și înclinării treptelor. Observarea stabilității taluzului se execută de-a lungul unor aliniamente perpendiculare pe direcția treptelor. Ridicările se sprijină pe repere stabile amplasate în afara oricărei deplasări. Comportarea taluzului se urmăreste prin determinarea deplasării unui număr de puncte amplasate le distanța de 5-10m între ele. Componenta orizontală a mișcării se deduce din variația distanței orizontale între puncte pornind de la un punct stabil, iar componenta verticală prin nivelment geometric sau trigonometric. Vectorul deplasării totale se obține prin însumarea celor două componente. Stabilitatea taluzului este caracterizată prin dimensiunile prismei cuprinse între suprafața fizică și suprafața de alunecare nulă. Rocile cuprinse în această prismă sunt supuse mișcării. Măsurătorile se repetă periodic. Intervalul de timp între două observații succesive depinde de intensitatea mișcărilor și variază de la o lună la un an. Executarea cadastrului minier realizează următoarele obiective: determinarea suprafețelor de teren, cu sau fară construcții, deținute de unitățile miniere, indiferent de deținătorul acestora; administrarea și gestionarea corectă a patrimoniului unităților miniere și apărarea drepturilor reale ale concesionării asupra imobilelor, prin înscrierea acestora în registrele cadastrale și în carțile funciare și cărțile miniere; asigurarea unei baze juste pentru stabilirea taxelor, impozitelor și redevențelor datorate statului pentru activitățile miniere de la suprafață și din subteran, conform legislației din domeniul respectiv; stabilirea zonelor juridic miniere, perimetre de exploatare sau de explorare, prin includerea terenurilor cu folosință minieră în cadastrul general.

Evidența, programele executive, caietele de sarcini și îndrumarea metodologică a execuției lucrărilor de cadastru minier este organizată și se centralizează de companiile naționale miniere și alți prestatori de activități miniere pentru fiecare dintre unitățile miniere pe care le subordonează. Evidența cadastrală minieră se întocmește pe unități administrative, pentru care se întocmesc anexele cu datele necesare cadastrului general. La executarea lucrărilor de cadastru minier vor fi folosite toate lucrările de cadastru, geodezie, topografie și cartografie executate pâna la data respectivă, de tipul: documentații tehnice, dosare cazier cadastrale, planuri de situație la diferite scări și în diferite etape de dezvoltare a activității miniere, planuri din etapele de proiectare a obiectivului sau de avizare pe parcursul dezvoltării. Toate procedurile cadastrului minier trebuie să respecte prevederile legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, modificată și republicată, ale normelor tehnice și regulamentelor elaborate de ANCPI asigurând astfel posibilitatea integrării datelor cadastrale în cadastrul general. Executanții lucrărilor de cadastru minier trebuie să fie persoane fizice sau juridice autorizate de ANCPI, iar lucrarile de cadastru din subteran de persoane autorizate conform regulamentului de topografie minieră. Rețeaua geodezica de sprijin, de îndesire și de ridicare se realizează astfel încât să se asigure densitatea de puncte necesară pentru executarea lucrărilor topocadastrale. Măsurătorile de teren se sprijină pe puncte din rețeaua geodezică de stat și în funcție de necesități se procedează la înscrierea ei. În perimetrele cu activitate minieră în care sunt aprobate sisteme de referințe proprii, este obligatorie adoptarea acestora în lucrările geodezice și topo-fotogranetrice, indiferent de executantul lucrărilor de cadastru minier. Rețelele de sprijin din perimetrele miniere (triangulații, trilaterații, poligonații de precizie) se întrețin în sisteme de referință aprobate, în condițiile tehnice de execuție stabilite prin înstrucțiunile aflate în vigoare. În configurația rețelei geodezice de îndesire și ridicare se includ cel puțin 4 puncte geodezice din rețeaua geodezică de sprijin, care să încadreze toate punctele poligonului nou creat. Punctele rețelelor de sprijin și de ridicare trebuie să satisfacă cerințele precizie stabilite prin ,,normele tehnice pentru introducerea cadastrului general” emise de ANCPI. Aceste puncte se determină planimetric atât în sistem de Proiecție Stereografică 1970, cât și în sistemul propriu bazinului minier, iar altimetric se determină atât în sistemul de referință Marea Neagră 1975, cât și în sistemul de referință minier. Materializarea punctelor rețelei geodezice de sprijin și de ridicare se face cu borne din beton armat standardizate sau omologate ANCPI. În incintele miniere sau pentru fiecare imobil izolat se plantează minim 3 borne, la distanță de circa 250-500 m între ele, amplasate în zone de siguranță, în condiții de stabilitate, accesibilitate și vizibilitate reciprocă între ele luate câte două borne consecutive. Dacă instalațiile din incinta minieră sunt supuse unui program de urmărire a deplasărilor și a deformațiilor în timp prin metode geodezice, punctele rețelei de urmărire vor fi integrate în rețeaua de ridicare pentru cadastru minier. Delimitarea cadastrală se face de către o comisie de delimitare numită prin decizia conducătorului unității miniere, din care fac parte un reprezentant al beneficiarului, unul al executantului și unul al consiliului local al unitătii administrativ teritoriale pe raza căruia se află obiectivul minier. Comisia încheie un proces verbal de recunoaștere (predare-primire) a amplasamentului în care este descris amplasamentul unității miniere și limitele față de vecini. Pentru descrierea amplasamentului și identificarea vecinilor se stabilește numele sau denumirea vecinului persoană fizică sau juridică, care se trec pe schița de vecinătate, care are numerotate toate punctele de frângere a limitei de proprietate a unității miniere. Dacă nu este stabilită o limită prin împrejmuire durabilă, limita se bornează în punctele de frângere a hotarului. Dacă limita de vecinătate nu poate fi marcată fizic, se pot introduce în delimitarea hotarului puncte nematerializate a căror delimitare se face din 3 puncte fixe materializate. Bornarea punctelor de frângere a hotarului se face de executantul cadastrului minier. Pentru toate punctele de hotar, materializate sau nematerializate, se determină coordonatele planimetrice X, Y în proiecție stereografică 1970 și se întocmesc descrieri topografice. Dosarul de delimitare cadastrală conține următoarele documente: memoriu tehnic; datele masurătorilor de teren și prelucrarea acestora, pe suport magnetic; schița vizelor decizia de constituire a

comisiei de delimitare; schița generală a limitei amplasamentului la scară convenabilă (1:5.000 sau 1:10.000), cu numerotarea punctelor, eventual cu detalii la scară mai mare; descrierile topografice ale punctelor materializate și schițele de reperaj; inventar de coordonate ale tuturor punctelor de frângere a limitei; suprafața amplasamentului calculată analitic din coordonatele planimetrice X, Y ale punctelor de frângere a limitei; procesul verbal de delimitare cadastrală și recunoaștere a vecinătăților; Documentația tehnică întocmită după executarea rețelelor geodezice de sprijin, de îndesire și de ridicare se supune recepției și cuprinde următoarele: memoriu tehnic, cuprinzând descrierea generală a lucrării, metode de lucru, aparatura utilizată, prelucrarea datelor de măsurători (softwere-ul utilizat, metoda de compensare a rețelei, abaterile standard, elipsa erorilor pentru fiecare punct geodezic nou determinat, preciziile obținute; schema de dispunere a punctelor vechi și noi, cu marcarea vizibilităților și schema masurătorilor efectuate (schița vizelor); fișiere cu date din măsurători pe suport magnetic; descrieri topografice și schițe de reperaj pentru punctele vechi și noi; inventar de coordonate în proiecție Stereografică 1970 și în sistem de referință al bazinului minier, inclusiv pe suport magnetic; tabel comparativ cu coordonatele vechi și coordonatele noi ale acelorași puncte redeterminate prin compensarea rețelei geodezice; dosarul de verificare a lucrării, întocmit de o persoană autorizată. Planul cadastral se redactează în format digital (se livrează și pe suport de hârtie) și trebuie să respecte următoarele prevederi standard: planul cadastral de ansamblu, la scara 1:2.000, 1:5.000 sau 1:10.000, se redactează pe fiecare teritoriu administrativ și conține toate imobilele miniere existente pe acel teritoriu; planul cadastral de bază, se întocmeste la scara 1:2.000 sau 1:1.000 pentru cariere, platforme, depozite și la scara 1:500 pentru incinte miniere sau imobile miniere izolate; redactarea planșelor în format analogic, pentru planul cadastral de ansamblu și planul cadastral de bază se face la alegerea beneficiarului, în formate standardizate A4, A3, A2, A1 sau A0, în funcție de reprezentarea la scară a suprafeței utile. Principalele elemente care ar trebui să fie incluse în planul topografic al suprafeței miniere sunt limitele de proprietate și construcțiile cu folosință minieră. Detaliile planimetrice principale ale planului topografic se determină în teren cu precizia de maxim 10 cm față de rețeaua geodezică de sprijin. Planul topografic și cadastral digital va fi gestionat de o platforma de tip GIS pe straturi folosind pentru reprezentarea detaliilor de conținut simbolurile din ,,Atlasul de semne convenționale” în funcție de scara adoptată. Straturile planului topografic și cadastral digital pot fi următoarele: puncte vechi de triangulație, proprii bazinului minier; punctele rețelei geodezice de sprijin și de ridicare; limitele zonei juridice miniere și indicarea vecinilor; caroiajul stereografic 1970; caroiajul sistemului propriu al bazinului minier; simbol de marcare a poziției punctului radiat; numărul punctului radiat; punct cotat; limită de incintă; vegetație; hidrografie; căi de comunicație; rețele de transport supraterane; curbe de nuvel corespunzătoare scării de redactare a planului; platforme tehnologice și de depozitare; construcții miniere de suprafață; clădiri; stâlpi de electrificare; rețele subterane de comunicații; limite geologice detaliate de exploatare; sondaje; limite date de actele juridice ale proprietății sau alte drepturi de administrare; zone de servituți; limita UAT; limita intravilanului localității teritoriului administrativ; spații verzi; teren degradat; teren în litigiu; numerotare cadastrală. Numerotarea cadastrală a imobilelor se face conform normelor tehnice emise de ANCPI. Documentațiile lucrărilor de cadastru minier conțin următoarele piese: aviz de începere a lucrărilor emis după caz OCPI sau ANCPI; tema lucrării; memoriu tehnic; procese verbale de predare a obiectivelor, însoțite de schițele aferente semnate de reprezentanții beneficiarului și a executantului; inventarul de coordonate în proiecție Stereografică 1970 și al sistemului minier, cu schițele rețelei de sprijin și de ridicare; inventar de coordonate ale punctelor radiate; descrieri topografice și schițe de reperaj ale punctelor din rețeaua de sprijin și de ridicare; fișa imobilului; registrul cadastral al imobilelor pe UAT; indexul alfabetic al proprietarilor și domiciliul acestora; registrul cadastral al proprietarilor; planul cadastral digital și analogic; dosarul de delimitare a unității miniere; dosarul de verificare tehnică; procesul verbal de recepție finală a lucrării. Machetele cu datele specifice cadastrului minier sunt cuprinse în anexele nr.7 -16 din normele metodologice privind executarea lucrărilor de cadastru de specialitate in domeniul extractiv minier. Actualizarea și întreținerea lucrărilor de cadastru minier se face cu o periodicitate de cel mult 6 ani sau de câte ori este necesar.

Înscrierea imobilelor în cartea funciară se face pâna la introducerea cadastrului general la nivelul UAT cu caracter nedefinitiv, conform prevederilor art. 59 din legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, modificată și republicată.

Capitolul al III-lea Studiul de caz privind legislația de mediu și populația la exploatarea Certejul de Sus. Impactul unei exploatări de minereu aurifer Ritmul accelerat al dezvoltării și presiunile asupra mediului care vin odată cu aceasta, fac din evaluarea impactului asupra mediului o sarcină din ce în ce mai dificilă și complexă. Deoarece se acumulează din ce în ce mai multe date, structurile analitice tradiționale v-or avea nevoie de reajustări pentru a fi în avantajul personalului specializat în conducerea studiilor de impact asupra mediului. Considerate și tehnici, GIS sprijină EIM prin actualizarea regulată sau în timp real a datelor despre mediu și ajutarea experților în evaluarea impacturilor cumulative. Cu ajutorul lor este posibilă cuantificarea impacturilor cumulative, actualizarea datelor obținute prin teledectie și sprijinirea deciziilor de planificare teritorială (Muntean, 2005). Un produs secundar benefic al acestei metode este reprezentat de gradul de flexibilitate în reprezentarea spațială. Cu alte cuvinte, investigatorul nu este limitat de abstractele zonale tradiționale cum ar fi: recensămintele, unitățile administrative teritoriale, etc. atunci când vine vorba de definirea zonei de impact. Structura de procesare internă poate fi divizată în două subsisteme: sistemul de reducere a datelor (sau hărților) și sistemul de refacere a datelor (Figura 2.1). După localizarea ariei care urmează a fi examinată, operația de reducere a hărții traduce sursa documentului într-o bază de date digitală. Această bază de date este împărțită mai departe în două componente: imagine sau informația vizuală (IDS), datele necesare de definire a unităților zonale (poligoane) din aria de studiu și caracteristicile fiecărui poligon (DDS). Recuperarea datelor este un aspect integral al oricărui sistem de informații. În cazul GIS, datele recuperate sunt prezentate sub formă tabelară, sub formă de hărți sau pe un terminal grafic interactiv unde utilizatorul poate solicita hărțile și tabelele, acestea putând fi accesate imediat. Din perspective EIM, mai apoi, informația poate fi utilizată pentru a schița modele specifice de utilizare a terenului în interiorul mediului analizat și poate indica unitățile de teren inferioare și superioare, din care perturbarea realizată prin intervenția proiectului poate fi analizată (Griffith, 1980).
Figura 3.1 Structura de procesare a datelor GIS La ora actual GIS nu a atras prea multe studii de cercetare, însă acest fapt nu ar trebui luat ca o respingere necondiționată din partea comunității EIM. Mai degrabă, ar trebui să reflecte necunoașterea aplicabilității, ba mai mult, potențialul enorm pe care îl are domeniul procesării informației automatizate.

Este responsabilitatea practicanților EIM să experimenteze noile tehnici ce ar putea să sporească înțelegerea noastră legată de relațiile om-acțiune. Metoda ilustrativă de apreciere globală a stării de calitate a mediului (metoda Rojanschi), numită și a bonitării, este una dintre cele mai folosite în practica procedurală a EIM în România. În cele ce urmează vom presenta această metodă așa cum ne este ea prezentată în cartea autorului ,,Politici și strategii de mediu’’ (Rojanschi și Bran, 2002). Pentru aprecierea impactului unor activități umane asupra mediului, cât și pentru urmărirea evoluției în timp a fenomenului de poluare a mediului se simte nevoia utilizării unei metode de evaluare globală a stării de sănătate sau de poluare a mediului la un momento dat. În cele ce urmează se prezintă o metodă de apreciere a stării de sănătate sau de poluare a mediului și de exprimare cantitativă a acestei stări pe baza unui indicator rezultat dintr-un raport între valoarea ideală și valoarea la un moment dat a unor indicatori de calitate, considerați specifici pentru factorii de mediu analizați. Metoda ce se supune atenției presupune parcurgerea mai multor etape de aprecieri sintetice bazate pe indicatori de calitate posibili să reflecte o stare generală a unuia dintre factorii de mediu analizați și apoi corelarea acestora printr-o metodă grafică. În acest sens se propune încadrarea calității la un moment dat a fiecărui factor de mediu într-o scară de bonitate, cu acordarea unor note care să exprime apropierea, respectiv depărtarea de starea ideală. Scara de bonitate este exprimată în note de la 1 până la 10, unde nota 10 reprezintă starea naturală neafectată de activitatea umană, iar nota 1 reprezintă o situație ireversibilă și deosebit de gravă de deteriorarea factorului de mediu analizat. În general se consideră că este posibilă aprecierea mediului dintr-o anumită zonă și la un momento dat prin: calitatea aerului; calitatea solului; calitatea apei; starea de sănătate a populației; deficitul de specii de plante și animale înregistrat (indice de biodiversitate). Fiecare dintre acești factori se poate caracteriza prin câțiva indicatori de calitate reprezentativi pentru aprecierea gradului de poluare și pentru care există stabilite limite admisibile. În funcție de înscrierea în limitele normale se acordă nota de bonitate. Notele de bonitate obținute pentru fiecare factor de mediu în zona analizată servește la realizarea grafică a unei diagrame, ca o metodă de simulare a efectului sinergic. Figura geometrică este un triunghi echilateral când se analizează trei factori de mediu, un pătrat când avem date pentru patru factori de mediu și poate un pentagon regulat când se au în vedere cinci factori de mediu (Figura 3.2).
) Figura 3.2 Calculul indicelui de poluare globală în situația analizării a cinci elemente exprimând calitatea mediului Starea ideală este reprezentată grafic printr-o formă geometrică regulata cu razele egale între ele și având valoarea a 10 unități de bonitate. Prin unirea punctelor rezultate din amplasarea valorilor exprimând starea reală se obține o figură geometrică neregulată, cu o suprafață mai mică, înscrisă în figura geometrică regulată a stării ideale.

Indicele stării de poluare globală a unui ecosistem – I – rezultă din raportul între suprafața reprezentând starea ideală Si și suprafața reprezentând starea reală Sr. IPG = Si/Sr Când nu există modificări ale calității factorilor de mediu, deci când nu există poluare, acest indice este egal cu 1. Când există modificări în calea factorilor de mediu, indicele IPG va căpăta valori supraunitare din ce în ce mai mari pe măsura reducerii suprafeței triunghiului, pătratului sau pentagonului real. Avantajele metodei constau în faptul că: oferă o imagine globală a stării de sănătate a mediului, a calității acestuia, la un moment dat; permite compararea între ele a unor zone diferite cu condiția ca acestea să poată fi analizate în baza acelorași indicatori; permite compararea stării unei zone în diferite momente în timp; posibilitatea stabilirii unei legături directe între sănătatea mediului și sănătatea populației; se asigură utilizarea activă a unui enorm fond de date privind parametrii de stare a mediului ce se obțin în urma funcționarii sistemului de monitoring la nivel național. Dezavantajul metodei constă în nota de subiectivitate generata de încadrarea pe scară de bonitate și care depinde în primul rând de experiența și exigenta analizatorului, precum și de posibilitatea aprecierii limitelor pentru toți indicatorii care caracterizează mediul la un moment dat și a ponderii acestuia în determinarea stării generale de calitate a mediului. Metoda evaluării ciclului vieții produsului (Life-Cycle Assessment, LCA) permite evaluarea efectelor pe care un produs le are asupra mediului pe toată perioada vieții lui, cu scopul creșterii eficienței utilizării resurselor și a înlăturării problemelor de calitate a acestuia (ex: energia și materiile prime consumate, emisiile și deșeurile generate, durata de viață a produsului s.a.). Metoda permite evaluarea opțiunilor de diminuare a impacturilor generate de anumite produce asupra componentelor de mediu (Muntean, 2005). Evaluarea ciclului de viață (LCA) este o metodă bazată pe o abordare globală a sistemului de producție (,,cradle-to-grave”) și pe o abordare multicriterială a impactului asupra mediului. LCA adună intrările și ieșirile dintr-un sistem de producție și la rândul său, evaluează potențialul impact asupra mediului, principiul său constă în cuantificarea resurselor consummate și emisiile în mediu, în toate etapele ciclului de viață a produsului. Toate impacturile sunt asociate într-o unitate comună (ex. 1 tonă de grâu) și rezumate în efecte asupra mediului (ex. Schimbările climatice) (Fallahpour și colab., 2012). În timpul ciclului de viață al unui produs, acesta eliberează poluanți în mai multe locații diferite. Amplasarea unei anumite surse, precum și condițiile din împrejurimile sale influențează puternic soarta poluanților emiși și expunerea ulterioară a posibililor receptori sensibili (Potting și Hauschild, 2006). Pentru a pregăti un EIS și pentru a implementa un EMS o serie de sarcini comune trebuie să fie îndeplinite. Axându-ne pe aceste caracteristici comune este posibil să găsim sinergii. Acest lucru implică în primul rând asigurarea că metodologia de EIM pregătește etapele ulterioare de planificare EMS. Acest lucru poate fi realizat folosind o abordare ,,favorabilă EMS” în timpul procesului de evaluare a impactului asupra mediului. Elementul esențial este reprezentat de folosirea legăturii ,,activitate-aspect-impact asupra mediului”, promovată de Standardul ISO 14001. Abordarea este descrisă în cele ce urmează și prezentată prin adaptarea metodei folosite și dezvoltate de Luis Enrique Sanchez și Theo Hacking și este ilustrată cu ajutorul exploatării miniere de la Certejul de Sus. Se iau în considerare următoarele capitole principale de EIM, iar pentru fiecare dintre ele se arată cum poate fi făcută o legătură cu procesul de EMS, adăugând astfel valoare procesului de EIM: descrierea activităților proiectului; consultarea publicului; descrierea mediului înainte de începerea proiectului; identificarea și evaluarea impactului; cerințe legale; planuri de management de mediu. Pentru a putea fi în măsură să prezicem schimbările de mediu pe care un proiect le poate provoca este necesar să înțelegem mecanismele prin care activitățile proiectului pot interacționa cu mediul. În terminologia EMS din Standardul ISO 14001 acest lucru este cunoscut ca și ,,identificarea aspectelor de mediu”. Acest pas nu este tot timpul exprimat clar în procesul de EIM. Cu toate acestea, tranziția de la EIM la EMS este facilitată în mare măsură dacă aspectele de mediu sunt clar identificate în procesul de 52EIM. Aspect de mediu – element al activităților, produselor sau serviciilor unei organizații care poate interacționa cu 52mediul (cf. SR EN ISO 14001:2005).

Aspectele de mediu pot fi concepute privind o organizație drept o ,,cutie neagră”. Dacă un proiect implică o ,,cutie neagră” complet independentă, efectele asupra mediului pot rezulta doar din faptul că acea ,,cutie neagră” va ocupa un anumit spațiu. Impacturi suplimentare pot rezulta doar în cazul în care sunt intrări sau ieșiri din ,,cutia neagră”. Prin urmare, identificarea aspectelor asociate activităților proiectului implică: stabilirea modului în care va ocupa terenul; identificarea materiilor prime și a produselor rezultate (intrări și ieșiri).
) Figura 3.3 Reprezentarea interacțiunilor dintre un proiect și mediul înconjurător Acest lucru este ilustrat în Figura 3.3. O înțelegere a activităților care au loc în interiorul “cutiei negre” este necesară pentru a identifica aspectele de mediu care sunt (sau ar putea fi) asociate cu acestea. Principalele activități ale unei exploatări miniere sunt prezentate cu ajutorul Tabelului 3.1. Tabelul 3.1 Principalele activități într-o exploatare minieră
Intrările și ieșirile sunt foarte bine identificate într-o diagramă a procesului tehnologic (Tabelul 3.2). Posibilele intrări și ieșiri datorate micilor incidente ar trebui de asemnea considerate. Succesul identificării aspectelor de mediu depinde în mare măsură de subdivizarea corectă a proiectului în activitățile lui componente. Pe de o parte, întreaga mină poate fi considerată ca o activitate, iar pe de altă parte, fiecare proces poate fi tratat ca o activitate separată.
Mina de aur de la Certejul de SusFaza operațională a unei mine de aur implică următoarele activități principale: −Exploatarea carierei deschise −Eliminarea rocilor sterile −Prelucrarea metalurgică pentru extragerea aurului −Eliminarea sterilului −Servicii suport (ateliere, aprovizionarea cu apă și energie, recuperarea deșeurilor, etc.) −Transportul materialelor la situl minier; −Reabilitarea terenurilor.Notă: Pentru o evaluare detaliată, aceste activități ar trebui împărțite în continuare în alte activități componente. Prin urmare, exploatarea în carieră deschisă ar include, de exemplu, îndepărtarea vegetației, îndepărtarea și depozitarea solului vegetal, îndepărtarea solului, forarea, dinamitarea stâncilor, extracția minereului, pomparea apelor subterane.

Tabelul 3.2 Diagrama simplificată a fluxului tehnologic – faza operațională Exploatarea minieră Certejul de Sus Diagrama simplificată a fluxului tehnologic — faza operaționalăIntrăriActivitățiIeșiriExterneÎn cadrul situluiÎn cadrul situluiExterneMotorină Explozibili Apă tehnologică (Suprimarea prafului)Exploatarea carierei deschiseCauciucuri folosite Scurgeri de motorină/apăPraf ZgomotApă tehnologică (Suprimarea prafului)Eliminarea rocilor sterilePraf Zgomot Scurgeri din gropile de gunoiElectricitate Chimicale Apă tehnologică și recirculatăProcesarea metalurgicăSteril Apa recuperată Scurgeri de substanțe chimicePraf, gaze și fumSteril Apă tehnologică (de irigații)Eliminarea steriluluiApă recirculată Scurgeri de sterilPraf Surplusul de apă Infiltrații din baraj Scurgeri din barajFertilizatori, pesticide, semințe, îngrășământReabilitarea terenuluiPraf Zgomot ScurgeriElectricitate (de la rețea) Apă (din râu)Electricitate Chimicale Echipamente și piese de schimb Cauciucuri folosite Echipamente defecte Produse chimice respindeServicii suportElectricitate Apă tehnologică Scurgeri de substanțe chimiceFier vechi Produse chimice Uleiuri uzate Canalizare Deșeuri generaleMotorină Explozibili Substanțe chimice Echipamente și piese de schimbTransportul în situl minierMotorină Substanțe chimice Echipamente și piese de schimbScurgeri de substanțe chimice

Identificarea aspectelor îngrijorătoare ar trebui să facă parte din etapa de evaluare a procesului de EIM. În timpul acestei etape anumite aspecte pot fi eliminate prin investigații tehnice preliminare. De asemenea, este aceptat ca model de bună practică, consultarea publicului ca parte a etapei de evaluare, deși în multe țări acest lucru nu reprezintă o cerință legală. Opiniile și/sau sugestiile obținute din consultarea părților interesate sau afectate de proiect, pot facilita evaluarea aspectelor de mediu care necesită o analiză suplimentară. Dacă se realizează consultarea publicului, este necesar să fie analizate comentariile făcute în conformitate cu modelul ,,activitate-aspect-impact asupra mediului”. Făcând asta, comentariile pot fi clar legate de analiza prezentată în EIS. Tabelul 3.3 ne arată cum comentariile publicului pot fi înțelese în termenii acestui model. Acest lucru poate fi folosit în pregătirea EMS pentru dezvoltarea procedurilor, programului de management de mediu și programului de consultare a publicului. Tabelul 3.3 Exemple de analiză a comentariilor publicului
Descrierea condițiilor prealabile implementării proiectului reprezintă o componentă standard a EIS. Acesta reprezintă contextul în care acțiunile proiectului vor fi analizate, iar impacturile vor fi identificate, prevăzute și evaluate. Când considerăm impacturile, mediul este de obicei împărțit în părțile sale componente, acest lucru depinde de poziția în cadrul mediului și de natura activităților organizației, de practicile standard și de cerințele legale. Componentele de mediu cu aplicabilitate generală sunt prezentate în Tabelul 3.4, care conține de asemenea exemple a criteriilor care pot fi folosite pentru a ,,măsura” valoarea mediului. Tabelul 3.4 Componentele mediului cu aplicabilitate generală ComentariiActivitateaAspectul de mediuMediu îngrijoratorIon (fermier): ,,Infiltrațiile provenite de la cariera deschisă îmi vor contamina fântâna.”Cariera deschisăInfiltrații contaminatePânza freaticăMihai (ecolog): ,,Eliminarea sterilului va ocupa un lac.”Barajul de sterilOcuparea terenuluiHabitatul și biodiversitatea
MediulDefinițieExemple de criterii de evaluareBiofizicCapacitatea solului și a terenurilorValoarea intrisecă a terenului (agricultură, conservare, etc.)Potențialul agricol

Nivelul detaliilor prevăzute în EIS trebuie să fie în conformitate cu impacturile asupra mediului, de multe ori sunt oferite mai multe detalii referitoare la impacturile mai puțin importante, doar pentru că informația este ușor de accesat, pe când impacturile semnificative sunt descrise superficial. Atunci când se dezvoltă un EMS, aspectele semnificative trebuie identificate pe baza mărimii impactului lor asupra mediului. Prin evaluarea impacturilor în timpul EIS și crearea legăturii cu aspectele de mediu putem avea justificarea necesară pentru a determina importanța impacturilor identificate în timpul implementării EMS. O tehnică de identificare a impactului, cu scopul de a integra EIM și EMS este aplicarea modelului ,,activitate-aspect-impact asupra mediului”. Odată ce activitățile proiectului au fost descrise, fiecare aspect de mediu relevant trebuie asociat cu fiecare activitate și impacturile asupra mediului trebuie asociate cu fiecare aspect de mediu. Dacă un aspect de mediu este prezent, nu înseamnă în mod obligatoriu că va rezulta un impact semnificativ. De exemplu, un proiect poate necesita deversarea unui efluent. Cu toate acestea, dacă efluentul are aceeași calitate cu apa răului în care este deversat și are un volum mic încât nu poate fi măsurat în aval, atunci nu va rezulta nici un impact semnificativ. În unele cazuri este necesară evaluarea impactului pentru a determina dacă un anumit aspect este semnificativ. Criteriile utilizate pentru a determina importanța mpacturilor asupra mediului trebuie definite și folosite în mod constant în timpul EIS. Dacă aceste criterii sunt clar definite și documentate în timpul EIS, aceleași criterii pot fi folosite mai târziu în planificarea EMS, asigurându-se astfel faptul că preocupările publice exprimate în etapa de aprobare a proiectului vor fi de asemenea luate în considerare în scopul managementului de mediu. Ecologia, fauna si flora, peisaje sensibilePlante și animale și relatiile dintre acesteaBiodiversitatea Rare sau pe cale de dispariție UnicitateaApele de suprafațăRâuri, pârâuri, bălți, baraje, etc.Utilitatea (recreere, industrie, pentru consum, agricultură, etc.) Valoarea ca habitat naturalPânza freaticăApele subteraneUtilitatea (recreere, industrie, pentru consum, agricultură, etc.)OceaneleCorpurile de apă sărată (oceane, mări și estuare)Utilitatea (recreere, etc.) Valoarea ca habitat naturalAtmosfera/AerulCalitatea aerului, nivelul zgomotului, nivelul radiațiilorNiveluri de pericol sau deranjante (pentru oameni sau mediul biofizic) Contribuția la schimbările climaticeResursele PământuluiRezervele de resurse neregenerabileRezervele disponibileUmanVecini / comunitățiPersoanele fizice sau grupurile de persoaneModul de viață Standardul de viață Sănătatea și bunăstareaSituri culturale / istoriceSituri arheologice, cimitire, monumente naționale, etc.Vechime și raritate Importanța culturalăPeisajulAspectul peisajuluiCompatibilitatea cu mediul înconjurător Economia regionalăSistemele de producție, moneda de schimb și sectorul public.Produsul intern brut

Procesul de identificare și clasificare a aspectelor reprezintă un exercițiu de evaluare. Aspectele care nu pot produce impacturi semnificative sunt clasificate ca și ,,nesemnificative’’ și nu necesită atenție suplimentară. Impacturile clasificate ca fiind ,,semnificative” sau ,,moderate” necesită atenție suplimentară. Importanța aspectelor ar trebui clasificată pe ipoteza că măsurile de management recomandate în timpul procesului de EIM vor fi respectate. Influența diferitelor alternative ale proiectului asupra importanței diferitelor aspecte trebuie luată în considerare. Cu toate că unele organizații pregătesc procesul de EMS în timpul funcționarii propriu-zise a întreprinderii, EMS poate fi de asemenea folosit pentru a administra un proiect în timpul construirii sau dezafectării lui. Majoritatea reglementărilor de EIM impun ca identificarea impacturilor și găsirea măsurilor de atenuare să se realizeze pentru fiecare fază majoră a unui proiect. Astfel, pentru a integra pe deplin ambele instrumente, aspectele de mediu și impacturile fiecărei faze ar trebui identificate și analizate, de asemenea trebuie luate în considerare impacturile posibilelor alternative ale proiectului. Aspectele și impacturile asociate diferitelor activități ale unui proiect pot fi rezumate folosind o matrice de impact. Aspectele și impacturile din faza de funcționare a exploatării miniere de la Certejul de Sus sunt prezentate în Tabelul 3.5. Matricea trebuie interpretată după cum urmează: partea stângă prezintă aspectele de mediu asociate cu fiecare acțiune a proiectului (activități, produse sau servicii). Fiecare acțiune poate influența unul sau mai multe aspecte de mediu; partea dreaptă arată impacturile asupra mediului anticipate a fi generate de fiecare aspect de mediu. Tabelul 3.5 Faza operațională a exploatării miniere de la Certejul de Sus, clasificarea impacturilor folosind componentele mediului Exploatarea minieră de la Certejul de Sus Matricea de impact a fazei operaționaleActivitățiAspecteImpacturi asupra mediuluiÎntreaga minăExploatarea carierei deschiseEliminarea rocilor sterileProcesarea metalurgicăEliminarea steriluluiServicii suportTransportulmaterialelor la situl minierMediul biofizicMediul umanProductivitatea soluluiEcologiaApele de suprafațăPânza freaticăAtmosfera / AerulResursele PământuluiVecini – Proprietari de fermeVecini – AgricultoriSituri arheologice și culturalePeisajulEconomia regiuniiTransformări ale terenului●●●●●Distrugeri de suprafață●●●●

●●●Schimbări ale topografiei●○●Incidente●●●●Deversări în cadrul sitului minier●●●○●Deversări în afara sitului minier●●●○○○Consumul de resurseMaterii prime●Produse fabricate●●●●●Energie●Captarea/Folosirea apei●●●●●Pânza freatică○○○●○○
Evaluarea aspectelor ● Aspect semnificativ □ Aspect nesemnificativ ●●●●●Apa râurilor○○●○○○
Evaluarea impactului ● Impact semnificativ ○ Impact redus □ Impact nesemnificativ Emisii în apă●●●●Surse fixe○○●○○○●●●●Surse dispersate○○●○○○Emisii în aer●●●Praf●●●●●●Gaze și fum●●●●Alte emisii●●●●Zgomot●●●●Deșeuri generale●

Matricea de impact ne oferă posibilitatea de a face legătura între o activitate particulară a proiectului și impactul asociat acesteia. Nivelul detaliilor va fi determinat de modul în care echipa de evaluare va decide cum să împartă proiectul în părțile lui componente, în acest caz matricea poate varia. De exemplu, Tabelul 3.6 arată impacturile ca descriptive statements în loc să le clasifice în funcție de componentele mediului. Se pot realiza matrici suplimentare pentru fazele de construcție, dezafectare sau post-închidere ale unui proiect. Tabelul 3.6 Faza operațională a exploatării miniere de la Certejul de Sus, clasificarea impacturilor as descriptive statements Aspecte sociale●Locuri de muncă●●●●Atragerea de muncitori din alte zone●●●Training●●Generarea de venituri●
Exploatarea minieră de la Certejul de Sus Matricea de impact a fazei operationaleActivitățiAspecteImpacturi asupra mediuluiEvaluarea aspectelor ♦ Aspect semnificativ șAspect redus □ Aspect nesemnificativ Întreaga minăExploatarea carierei deschiseEliminarea rocilor sterileProcesarea metalurgicăEliminarea steriluluiServicii suportTransportul materialelor la situl minierMediul biofizicMediul umanCalitate redusă a soluluiContaminarea soluluiReducerea nivelului pânzei freaticeReducerea rezervelor de apăDeteriorarea calit. Apei de supraf.Deteriorarea calit pânzaei freaticeDeteriorarea calitatii aeruluiDistrugerea habitatului naturalAlterarea ecosistemelor acvaticeEpuizarea resurselorImpact vizualDeranjarea locuitorilorDegradarea mediului construitPierderea resurselor culturalePosibilitatea accidentarilorImpact asupra sănătătâții omuluiRăspândirea diferitelor boliReducerea producției agricoleCresterea activității comercialeCrește cererea de servicii publiceCreșterea populațieiCreșterea protestelorCreșterea forței de muncăCreșterea veniturilor din impoziteScăderea venituluiTransformări ale terenului

Evaluarea impactului ● Impact semnificativ ○ Impact redus □ Impact nesemnificativ♦♦ș♦șPerturbarea solului●●●ș♦♦Curățarea terenurilor●●●♦♦♦Restricții în utilizarea terenului●○●♦♦șSchimbări topografice●Incidente♦Deversări în cadrul sitului minier○○○○♦Deversări în afara sitului minier○●●●○Consumul de resurseșMaterii prime●șșProduse fabricate●♦ș♦ș♦Energie●Captarea/Folosirea apei♦Pânza freatică●○♦♦Apa râurilor●○

Emisii în apă♦♦Surse fixe●●♦Surse dispersate●○●Emisii în aer♦♦♦Praf●○♦șGaze și fum●○Emisii în sol♦Infiltrații chimice●●○●○♦Eliminarea deșeurilor solide●●○●○Alte emisii♦♦♦ș♦șZgomot●○♦Vibrații●șRadiații○Aspecte sociale♦Locuri de muncă○○○♦Atragerea de muncitori din alte zone●●●●șTraining○♦Cerere de bunuri/servicii●●

Identificarea impacturilor reprezintă un punct cheie al procesului de EIM. După ce posibilele impacturi au fost identificate, ar trebui selectați anumiți indicatori specifici. Identificarea evoluției în timp a acestor indicatori poate arăta apoi factorilor de decizie, precum și celorlalte părți interessate de proiect, viitoarea starea a mediului dacă acel proiect va fi aprobat. Identificarea impactului nu reprezintă scopul principal al EMS deoarece, în majoritatea cazurilor, este posibil să se determine (cu ajutorul unui sistem de monitorizare) impactul real al activității, produselor sau serviciilor. Impacturile care pot rezulta din diverse accidente vor trebui, de asemnea, a fi identificate, din moment ce ele nu vor fi prezente în cadrul funcționarii normale a sistemului de monitorizare. Lipsa unor valori de referință cu care să se compare impacturile reale (și cele estimate) reprezintă un lucru obișnuit, datorat în primul rând realizării unui studiu de EIM necorespunzător înaintea implementării proiectului. În cazul în care procesul de EIM este realizat corespunzător, valorile de referință ar trebui să fie deja bine cunoscute atunci când se începe procesul de EMS, acest lucru reprezintă un alt avantaj care se obține din integrarea proceselor de EIM și EMS. Evaluarea impactului este o cerință comună a EIM și EMS. Importantă impacturilor asociate diferitelor aspecte de mediu poate fi determinată luând în considerare riscul: Importanța impacturilor asupra mediului (riscul) = probabilitatea x efectul. Standardul ISO 14004 ( care însoțește Standardul ISO 14001, furnizând instrucțiuni pentru implementarea EMS), se bazează pe experiență EIM pentru a recomanda criterii de clasificare a impacturilor în funcție de importanța lor. Acesta sugerează că impactul poate fi analizat luând în considerare gravitatea, întinderea în spațiu, durata impactului și probabilitatea de apariție. Evaluările legale întreprinse ca parte a procesului de EIM, pot îndeplini mai multe funcții, cum ar fi furnizarea unui set de criterii pentru aprecierea importanței impacturilor și asigurarea unui început pentru etapa de definire a domeniului evaluării impactului asupra mediului. Atunci când evaluările sunt întreprinse ca parte a punerii în aplicare a unui EMS, unul din scopurile sale principale este de a identifica cerințele minime de performanță. Uneori este dificil să legăm cerințele legale în mod direct de acțiunile de management, dar această dificultate poate fi abordată structurând clar rezultatele evaluării în conformitate cu modelul ,,activitate-aspect-impact asupra mediului”. Exemplele oferite de Tabelul 3.7 ilustrează această abordare. Unele cerințe legale pot reglementa sau restricționa activități (de exemplu, interzicerea rezervoarelor de depozitare subterană), altele pot stabilii standarde de performanță pentru mediu, iar altele pot limita natura sau magnitudinea impactului asupra mediului. ♦Oportunități de afaceri●●○șCreșterea prețurilor●♦Generarea de venituri●

Tabelul 3.7 Structură recomandată pentru verificarea cerințelor legale sau de altă natură
Scopul principal al managementului de mediu ar trebui să fie reducerea importanței aspectelor de mediu, astfel încât acestea să nu poată provoca impacturi semnificative. EIS, de cele mai multe ori, tind să se concentreze pe atenuarea impactului (adică ,,vindecare” ), în loc să se concentreze pe proiectarea și gestionarea activităților proiectului astfel încat în urma acestora să nu rezulte un impact asupra mediului (adică ,,prevenire’’). Managementul global, menit să asigure faptul că există capacitatea necesară pentru a pune în aplicare atât managementul preventiv cât și cel ,,curativ” este de asemenea, de multe ori neglijat de EIS. Scopul și exemple ale diferitelor tipuri de management de mediu sunt prezentate în Tabelul 3.8. Acțiunile de management trebuie să fie asociate cu activități sau aspecte, în scopul reducerii impacturilor negative și sporirii celor positive. CerințaActivitățiAspecteMediuCerințe caracteristiceInfluențează amplasarea, aspectul, caracteristicile, etc. infrastructurii și echipamentelor.Reglementează cantitatea și/sau calitatea intrărilor și ieșirilor; natura și amploarea utilizării terenurilor și/sau caracteristicile aspectelor sociale.Limitează daunele aduse mediului.Exemple ipotetice:Cerințe administrativeCariera deschisă: aprobarea scrisă trebuie să fie obținută înainte de începerea mineritului.Emisii în aer: rezultatele monitorizărilor căderilor de praf trebuie depuse o dată la trei luni.Ecologie: este necesară aprobarea scrisă de la Ocolul Silvic înainte de tăierea arborilor cu diametrul mai mare de 200mm.Cerințe de performanțăBarajul de decantare: Pantele laterale nu pot sa depășească 35◦.Emisii în apa: calitatea efluentului trebuie să se conformeze standardului X. Apele de suprafață: efluentul nu poate fi evacuat într-un râu din categoria X.Calitatea aerului: concentrația pulberilor în suspensie nu poate depăși zilnic 240ug/m³; media anuală nu poate depăși 80ug/m³.

Tabelul 3.8 Exemple de acțiuni de management de mediu
În majoritatea EIS, măsurile de management sunt prezentate ,,mediu-cu-mediu”, adică sunt descrise în conformitate cu componenta de mediu particulară pe care intenționează să o protejeze. Autoritățile sunt adesea mulțumite cu această prezentare, din moment ce acestea sunt mai mult preocupate de mediul înconjurător, decât de activitățile proiectului. Cu toate acestea, această schemă nu este prea agreată de personalul operațional, dat fiind faptul că, responsabilitatea lor de zi cu zi este reprezentată de managementul activităților. Din această cauză, managementul conținut într-un EMS este prezentat drept ,,activitate-cu-activitate”. Încă o dată, trecerea la formatul EMS poate fi facilitată prin adoptarea explicită a modelului ,,activitate-aspect-impact asupra mediului” în etapa de EIM. Procesului de EIM, care se concentrează pe planificarea și proiectarea în faza de preaprobare a unui proiect, de multe ori îi lipsește obligația legală de a proteja mediul în fazele operaționale ale proiectului aprobat. În schimb, procesul EMS necesită o monitorizare continuă și acțiuni semnificative ce duc la îmbunătățirea calității mediului. Efectuarea ambelor procese, simultan sau separat nu duce neapărat la atingerea scopurilor și beneficiilor descrise anterior, de aceea atât planificatorii, cât și managerii și legislatorii trebuie să dezvolte o strategie atent gândită pentru a corela în mod conștient cele două procese, cu scopul de valorifica punctele forte ale fiecărui sistem. Procesul de EIM ar trebui planificat astfel încât să fie compatibil cu cerințele ulterioare de planificare EMS, oferind astfel un punct de plecare clar pentru EMS. Tipul de managementScopulExemple: Exploatarea minieră de la Certejul de SusManagement preventiv sau proactivDe a controla activitățile, produsele sau serviciile organizației, astfel încât să influențeze potențialul aspectelor de a produce impacturi−Recircularea apei din procese astfel încât să se reducă consumul de apă și evacuarea apelor reziduale și, prin urmare, să se reducă impactul asupra apelor se suprafață. −Punerea în aplicare a unui program de consultare a publicului pentru a îmbunătății comunicarea și relațiile cu locuitorii.Management curativ sau reactivDe a atenua sau remedia impacturile inevitabile, neprevăzute sau accidentale−Reabilitarea terenurilor perturbate de acțiunile organizației în scopul restabilirii productibilității terenurilor. −Plata despăgubirilor către proprietarii terenurilor pentru daunele cauzate culturilor de către scurgerile de substanțe chimice.Management globalDe a stabilii resursele, competențele, etc. necesare pentru managementul preventiv și curativ−Alocarea responsabilităților. −Asigurarea resurselor financiare sau de altă natură adecvate. −Punerea în aplicare a unor programe de sensibilizare și formare. −Păstrarea înregistrărilor cu privire la sănătate, securitate și mediu.Notă: Bold = Acțiuni de management Italic = Aspect de mediu Underline = Mediu

EIM și EMS sunt două din uneltele folosite pentru planificarea și managementul activităților umane, cât și pentru reducerea impacturilor lor negative asupra mediului și societății. Majoritatea tehnicienilor sunt specializați doar în una din aceste unelte și deseori înțeleg greșit sau o neglijează pe cealaltă. Acest lucru face ca EMS să nu se bazeze pe documentele EIM existente, iar EIM nu este conceput pentru a facilita EMS. Pentru a depăși unele dificultăți practice în integrarea celor două unelte, în această lucrare se propune ca pregătirea EIS să fie structurată în jurul modelului ,,activitate-aspect-impact asupra mediului”. Informațiile privind identificarea și clasificarea impactului pot fi organizate și prezentate folosind matricea de impact pentru a evidenția legăturile dintre activități și aspectele de mediu asociate acestora și pentru a lega aceste aspecte de factorul de mediu asupra cărora manifestă un anumit impact. Punctele slabe ale unui sistem tind a fi compensate prin punctele forte ale celuilalt.

Concluzii Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie și evaluează, în mod corespunzător și pentru fiecare caz, în conformitate cu prevederile legale, efectele directe și indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: ființe umane, faună, floră, sol, apă, aer, peisaj, bunuri material, patrimoniu cultural, precum și interacțiunile dintre acești factori. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului se realizează în etape, după cum urmează: etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului; etapa de definire a domeniului evaluării și de realizare a raportului privind impactul asupra mediului; etapa de analiză a calității raportului privind impactul asupra mediului. Elaborarea raportului privind impactul asupra mediului se realizează de către persoane fizice sau juridice, care au acest drept, potrivit legii și este supus comentariilor publicului interesat, ale cărui propuneri/recomandări sunt luate în considerare în etapa de analiză a calității acestuia. Evaluarea impactului asupra mediului nu poate fi efectuată după ce lucrările de investiție au fost demarate sau proiectele au fost realizate. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de emitere a aprobării de dezvoltare. Evaluarea Impactului asupra Mediului este un instrument anticipativ, participativ de management de mediu. Prin realizarea EIM se stabilesc măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea și eliminarea, dacă este posibil a efectelor negative ale proiectului asupra factorilor de mediu, asupra oamenilor, bunurilor materiale și patrimoniului cultural. Un obiectiv important al EIM este acela de a deschide către public procesul de luare a deciziilor care afectează mediul. Autoritățile trebuie să-și modifice comportamentul prin informarea și consultarea publicului și prin implicarea participării lui la luarea deciziilor. Consecințele asupra mediului sunt greu de estimat datorită complexității sistemului analizat. În practică există o diversitate de metode de evaluare a impactului asupra mediului. Acest aspect este dictat de scopul studiilor de impact, de legislația care încadrează aceste studii și de componența/competența echipelor de evaluare. Alegerea tehnicilor sau metodelor de evaluare depinde de: timpul și resursele logistice și financiare existente, scopurile evaluării, criteriile de evaluare, echipa de evaluare și componența ei. Metodele sau tehnicile utilizate pentru identificarea impacturilor și selectarea celor semnificative trebuie să îndeplinească simultan două condiții: să fie complete în sensul că trebuie să identifice la modul exhaustiv toate impacturile posibile, dar să fie focalizate totuși pe domeniile mai importante și să evidențieze, astfel, impacturile cu efecte semnificative. Deoarece se acumulează din ce în ce mai multe date, structurile analitice tradiționale v-or avea nevoie de reajustări pentru a fi în avantajul personalului specializat în conducerea studiilor de impact asupra mediului. Procesului de EIM, care se concentrează pe planificarea și proiectarea în faza de preaprobare a unui proiect, de multe ori îi lipsește obligația legală de a proteja mediul în fazele operaționale ale proiectului aprobat, făcând astfel necesară folosirea și a altor intrumente de protecția mediului, un astfel de instrument fiind EMS. Efectuarea ambelor procese, simultan sau separat nu duce neapărat la atingerea scopurilor și beneficiilor dorite, de aceea atât planificatorii, cât și managerii și legislatorii trebuie să dezvolte o strategie atent gândită pentru a corela în mod conștient cele două procese, cu scopul de valorifica punctele forte ale fiecărui sistem. Punctele slabe ale unui sistem tind a fi compensate prin punctele forte ale celuilalt.

Bibliografie 1.Arts J., EIA Follow-up: On the Role of Ex-Post Evaluation in Environmental Impact Assessment, Geo Press, Groningen, 1998. 2.Breabăn I. G., Evaluarea impactului asupra mediului, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009. 3.Canter L. W., Environmental Impact Assessment, CRC Press LLC, Boca Raton, Florida, 1999. 4.Corcheș M., Evaluarea impactului ecologic asupra mediului înconjurător, Note de curs, Tipografia Universității ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Alba Iulia, 2012. 5.Curtean-Bănăduc A., Degradarea și protecția mediului, Note de curs, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Sibiu, 2012. 6.Glasson J., Therivel R., Chadwick A., Introduction to Environmental Impact Assessment Third Edition, Routledge, London, 2005. 7.Lazăr M., Faur F., Identificarea și evaluarea impactului antropic asupra mediului, Îndrumător de proiect, Editura Universitas, Petroșani, 2011. 8.Muntean O. L., Evaluarea impactului antropic asupra mediului, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005. 9.Oros V ., Evaluarea impactului asupra mediului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006. 10.Rojanschi V ., Bran F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002. 11.Rojanschi V ., Grigore F., Ciomoș V ., Ghidul evaluatorului și auditorului de mediu, Editura Economică, București, 2008. 12.Cashmore M., The role of science in environmental impact assessment: process and procedure versus purpose in the development of theory, Environmental Impact Assessment Review, 24, 2004, pp.403-426. 13.Fallahpour F., Aminghafouri A., Ghalegolab Behbahani A., Bannayan M., The environmental impact assessment of wheat and barley production by using life cycle assessment (LCA) methodology, Environment Development and Sustainability, V olume 14, Issue 6, pp.979-992, December 2012. 14.Griffith C., Geographic Information Systems and Environmental Impact Assessment, Environmental Management, V olume 4, Issue 1, pp.21-25, January 1980. 15.Jay S., Jones C., Slinn P., Wood C., Environmental impact assessment: Retrospect and prospect, Environmental Impact Assessment Review, 27, 2007, pp.287-300. 16.Potting J., Hauschild M. Z., Spatial Differentiation in Life Cycle Impact Assessment A decade of method development to increase the environmental realism of LCIA, The International Journal of Life Cycle Assessment, V olume 11, Supplement 1, pp.11-13, January 2006. 17.Sánchez L. E., Hacking T., An approach to linking environmental impact assessment and environmental management systems, Impact Assessment and Project Appraisal, V olume 20, Number 1, pp.25-38, March 2002. 18.Wenger R. B., Xiaoying W. H. M., Environmental Impact Assessment in the People’s Republic of China, Environmental Management, V olume 14, Issue 4, pp.429-439, July 1990. 19.Wood C., Ahmed M. T., Environmental Impact Assessment in Egypt An Analytical View, The International Journal of Life Cycle Assessment, V olume 7, Issue 3, pp.181-182,