Creștinismul în Peninsula Arabică [616655]

1
Creștinismul în Peninsula Arabică

Încă foarte mulți din cei care trăiesc în vest, când se referă la Orient, imediat se
gândesc că acolo există o singură religie și aceea e Islamul. Conștiința vestică nu numai
că nu pune mare accept pe faptul că religia creștină își are originea în Orient, dar mai
mult decât atât nu conștientizează că încă există o viață creștină vie în Orient prin
diferitele biserici creștine și credincioșii lor care trăiesc în această zonă. Iar în ciuda
istoriei zbuciumate din acele teritorii în cur sul istoriei creștinii din zonă au avut un aport
important la dezvoltarea culturală a regiunii lor și nu numai.
Orientul Mijlociu este locul unde a luat ființă creștinismu l fiind centrul creștinității
la începuturile lui. Aici au fost inființate primele comunități creștine de către ucenicii lui
Iisus Hristos. Încă din primul secol creștin au apărut comunități creștine importante în
Mesopotamia și în Peninsula Arabică .
Limba arabă a fost una din primele limbi în care creștinismul a fost propovăduit.
În Faptele Apostolilor se menționează că arabii erau și ei prezenți la sărbătoarea
Cincizecimii la Pogorârea Duhului Sfânt când au auzit cuvântul Evangheliei și în limba
lor mater nă (Fapte II, 10 -11). Totodată Sfântul Apostol Pavel este cel care după
convertirea sa a călătorit în Arabia spre a propovădui creștinismul. Deși zona la care se
referea Sfântul Apostol Pavel este strânsă legată doar de zona de la nord de Damasc când
se re feră la Arabia , totuși noi avem în vedere o zonă multă mai vastă ce cuprinde întreaga
peninsulă arabă .
Referindu -ne la creștinii din zona în care se vorbește acum limba arabă trebuie să
precizăm dintru început că avem de a face cu două tipuri de populații: pe de o parte
arabii, și nomazi și sedentari, ce s -au convertit la creștinism înainte de apariția Isla mului;
iar pe de altă parte comunitățile ce nu erau vorbitoare de limba arabă – cei de limbă

2
aramaică și siriacă, cei vorbitori de greacă și cei de limbă coptă; dar care au fost arabizate
după ridicarea și răspăndirea Islamului.1
Avem astfel în față ma i multe etape în ceea ce privește răspândirea creștinismului
în Peninsula Arabă. Trebuie să precizăm că această regiune ce se întinde din punct de
vedere geografic de la Mediterană în nord până la Yemen în Sud, platoul Mării Roșii în
vest, cuprindea două g rupuri mari din punct de vedere lingvistic. Avem pe de o parte
locuitorii din sud, ce vorbeau o limbă semitică înrudită cu siriaca , și pe de altă parte pe
cel al locuitorilor din jumătatea nordică ce vorbeau araba.2
Popoarele din sud , din centre ca Main, S aba, Qataban sau Hadramawt, au avut un
rol important în peninsula arabă în perioada preislamică . Aceste orașe state erau conduse
de preoți – regi (mukarribi) sau de regi (malik). Dintre toate aceste s -a distins regatul din
Saba ce își avea capitala la Mari b, supranumit Parisul lumii orientale vechi, ragat
întemeiat la sfîrșitul secolului al II lea î. Hr. Prin prisma soluli fertil și cu ajutorul
legăturilor comerciale ce le avea cu regatele din jur a cunoscut una din cele mai
înfloritoare dezvoltări din acea vreme3.
După seco lul al II lea î. Hr. încep să se dezvolte orașe state și în nordul Peninsulei
în zona Siriei, beneficiind de influența puternică a civilizațiilor aramaică și greacă. Astfel
a apărut în această perioadă înfloritorul oraș Petra ce se afla la răspântia mai mu ltor
importante drumuri comerciale.
În același timp Imperiul roman se afla în plină ascensiune în această zonă.
Extinderea spre sudul Peninsulei arabe a condus la numeroae conflicte cu triburile arabe
de la frontiera siriană, fapt ce a condus la construir ea celebrului limes sirian. Un puternic
rival al Romei a fost regatul Palmyrei, al cărui apogeu a fost atins sub regina Zenobia în
secolul al III lea d. Hr. când a cucerit Egiptul și o parte a Asiei Mici. Abia în anul 273
împăratul Aurelian a reușit să cuc erească acest adversar puternic.

1 Alexander Treiger, The Arabic Tradition , în „The Orthodox Christian World”, ed. Augustine Casiday, London,
Routledge, 2012, p. 89.
2 Sabatino Moscati, Vechile civilizații semite , traducere de Eugen Costescu, București, editura Meridiane, 1975, p.
220.
3 The Cambridge Histoy of Islam , volumul I: The Central Islamic Lands, edited by P. M. Holt, Ann K. S. Lambton and
Bernard Lewis, Cambridge, At the University Press, 1970, pp . 7-10.

3
La începutul perioadei bizantine au apărut și primele distanii de sorginte arabă.
Prima – ghassanizii – din Siria, a fost un aliat important al împăraților bizantini deși era
condusă de creștini ce erau influențați de monof iziți. Această dinastie a jucat un rol
important în campaniile pe care împăratul bizantin Iustinian le -a întreprins în secolul IV
lea în teritoriile orientale. Sfârșitul dinastiei ghassanizilor a venit în secolul al VII lea
când Siria și Palestina au fost cucerite de către perși. A doua – lakmiții – și-a avut centrul
pe râul Eufrat în orașul Hira. Aceasta a fost apropiată de perșii sassanizi și prin urmare a
devenit o adversară a ghassanizilor. Spre deosebire de cei din Siria lakmiții au fost în
mare parte adepți ai creștinismului nestorian, religie pe care au îmbrățișat -o și mulți din
conducătorii acestui regat.
Trebuie să precizăm că locuitorii din centrul Peninsulei arabice nu erau doar
nomazi, ci mulți dintre ei s -au grupat în adevărate orașe pe drumul c aravanelor ce
porneau din Yemen spre Peninsula Sinai, Siria sau Palestina. Două dintre cele mai
cunoscute orașe din această zonă au fost Mecca și Yathreb (viitorul oraș Medina). Fiind
centre comerciale importante , în cele două orașe se întâlneau negustori din toate
confesiunile religioase orientale, inclusiv și creștini.
Răspândirea creștinismului în perioadă preislamică în Peninsula arabă se află în
strânsă legătură cu răspândirea creștinismului în întreaga lume și poate fi delimitată în
două etape importa nte delimitate de domnia împăratului Constantin cel Mare, a cărui
politică de stat a dat un statut oficial Bisericii creștine prin celebrul Edict de la Milano
(313), și prin convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325)4.
Adolf Harnack în lucrarea sa Misiune și răspândirea creștinismului în primele trei
secole creștine – Leipzi g, 1924 – prezenta o hartă a teritoriilor în care a fost atestată
prezența creștinilor în acele timpuri. Aceasta hartă cuprindea printre regiunie ce au fost
creștinate și Arabia și India, prin care înțelegea și Arabia meriodională, alături de

4 Ion Barnea, Octavian Ilieacu, Constantin cel Mare , București, Editura Știinșifică și Enciclopedică, 1982, pp. 69 -72.

4
celelalte teritorii dini Orient precum Palestina, Fenicia, Siria, Mesopotamia, Asia Mică,
Persia, Egipt sau Etiopia5.
Această largă răspândire dincolo de frontier ele Imperiului roman a fost provocată
și de multiplele persecuții îndreptate împotriva creștinilor din ordinul unor împărați
romani. Deși nu avem mențiuni exacte despre comunitățile ce au luat ființă în această
zonă, este cert totuși că existau eparhii ce deserveau credincioșii din această regiune
având un cler și o ierarhie arabă. În ceea ce privește primele predici creștine în Peninsula
arabică, o legendă atribuie acest fapt unui anume Phemion, un ascet siria n ce a fost
capturat de arabi și vândut ca scla v în Najran6. Totoadată mare istoric creștin Eusebiu de
Cezareea amintește în lucrarea sa de faptul că Apostolii Bartolomeu și Anania au predica
in sud -estul Arabiei. De asemenea în actele martirice avem mărturii și creștini arab ce au
suferit pentru Hrist os în timpul persecuțiilor lui Dioclețian.
După celebrul Edict de la Milano s -a afirmat și Biserica Arabă, care, alături de
celelalte Biserici creștine, a devenit un focar de răspândire a creștinismului. Chiar la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea au fost prezenți mitropolitul Nicomah dimpreună cu
cinci episcopi arabi.
Printre triburile arabe aflate la granița de sud est a Imperiului roman, din
Coelesiria și până la Muntele Sinai și golful Aqaba, creștinismul a fost propovăduit în
principal prin activitatea aopostolică a eremiților ce trăiau în aceste zone deșertice.
De asemenea în Muntele Sinai exista un episcop ce păstorea pe creștinii din jurul
acestei regiuni , episcop ce ținea de patriarhia de la Alexandria. Sfântul Simeon Stâlpnicul
este cel care a convertiti pe un anume șeic arab – Aspebethos – primimnd numele de
Petru. Acesta a devenit mai apoi episcop pentru creștinii din orașul său.
În secolulu al V lea o nouă eparhie a luat ființă spre a păstori triburile arabe
creștine de la sud de Damasc. Însă, deși în regiunea centrală a Peninsulei arabe e xistă

5 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală (IBU) ,
volumul I (1 -1054), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1967, pp. 159 –
161.
6 F. E. Peters, Muhamad and the origin of Islam , State University of New York Press, 1994, pp. 46 -47.

5
mărturii ce atestă prezența a numeroși misionari creștini, nu putem vorbi totuși de o
biserică instituționalizată în această parte a Arabiei.
În Yemen, în sudul Peninsulei, creștinismul s -a răspândit cu repeziciune după
venirea episcopului Teofil Ind ul – un discipol al lui Eusebiu de Nicomidia. Acesta a
predicat un creștinism nestorian printre homeriți, reușind să aducă la creștinism pe însuși
regele din Himyar – înființând mai apoi biserici puternice în Tarafan, Adeni și Hormuz.
O altă mențiune impor tantă despre creștinii din zona Yemenului este strânsă legată
de regele iudeu Duh Novas ce a promovat o politică sistematizată de iudaizare forțată a
regiunii. O politică prin care a persecutat pe numeroși creștini de la Najran. Doar
intervenția Bizanțului a făcut ca creștinii să nu fie alungați din aceste ținuturi.
Conducătorul Etiopiei, primid încuviințarea Bizanțului a intervenit și a reușit să îl
înfrângă pe Duh Novas și să aducă pacea pentru creștinii de aici.7

7 Ibidem.

6
Creștinismul în Arabia la apariția Islamului

La începutul secolului al VII lea, când conform tradiției Mahomed a avut primele
revelații, întreaga Peninsula arabă – eminamente creștină – era sub juridicția politică a
perșilor, a căror religie era într -un declin continuu și rap id.
Un statut diferit a avut Hedjazul, regiune care în ciuda faptului că se afla într -un
ținut arid, deșertic și fără să aibă dechidere la mare, s -a dezvoltat puternic prin prisma
faptului că pe aici treceau caravanele negustorilor. Au luat ființă aici ce ntre importante
precum, Taif, Yathreb (Medina) sau Mecca, oraș care sub conducerea tribului
qurayșiților, trib din care provine și profetul Islamului, a cunoscut o mare înflorire
economică. După cum am spus aceste orașe din hejaz se aflau la conflueța dint re patru
mari puteri economice ale vremii: statele mediterane bizantine în nord -est, Imperiul
etiopian din colo de Marea Roșie în nord -vest, Mesopotamia și Ctesifonul sassanid în est,
regatele yemenite cu deschidere la Oceanul Indian, și prin aceasta la Ch ina și la India în
sud8.
În secolul al VI lea Mecca a preluat rolul de lider în ceea ce privește viața socio –
economică din regiune. Orașele Hedjazului – adevărate centre comerciale, financiare, dar
și religioase – au avut un rol hotărâtor pentru viitorul întregii Peninsule arabi ce. Ascte
orașe au fost cele care au împins întreaga regiune spreun nou stil de viață. Prin aceste
orașe s -a dimminuat compartimentarea tribală și astfel s -a ajuns treptat la o unitate a
lumii arabe.
Prosperitatea Meccai nu a fost afectată de schimbările p olitice ce s -au produs în
Orientul Apropiat după moartea împăratului bizantin Iustinian (564), ce au condus la
trecerea Siriei și Egiptului sub ocupație sassanidă. Mai mult decât atât qurayșiții și
negustorii din Hedjaz au profitat din plin de pe urma conl ictului dintre perși și bizantini.

8 Andre Miquel, Islamul și civilizația sa. Din secolul al VII – leapână în secolul al XX – lea., volumul I, traducere de
Gloria Dorothea Ceacalopol și Radu Florescu, București, editura Meridiane, 1994, p. 46.

7
În legătură cu prezența creștinilor în Hedjaz la apariția Islamului avem informații
puține care nu ne pun în față un tablou edificator. Totuși se pare că triburile arabe Iudham
și Udha erau în mare parte creștinate. Toto dată se pare că în Mecca creștinii erau cei ce
proveneau din tribul quraișitilor. Faptul că în Panteonul Meccăi, locul cel mai sfânt
pentru întreaga Arabiei – erau prezente icoane ale lui Hristos și ale Maicii Domnului, este
o mărturie a pr ezenț ei creștine în regiune și a influenței acestei asupra primeleor predici
ale lui Mahomed9.
Postrivit mai multor dovezi sunte indreptățiți să credem că creștinismul era
răpândit în rândul triburilor ce aparțineau de fosta provincie romană a Arabiei, în special
în Q ud’a. Totodată trebuie să precizăm că erau creștini și la est de Hedjaz, unde viețuiau
numeroși pustnici, în Ayla, în Taima, și în capul Golfului Aqaba10.
De asemenea la începutul erei islamice, Duma Al -Jandal, o fortăreață pe drumul
dinspre damasc spre Medina, era în întregime creștină, condusă de un rege creștin și
având un episcop ce se afla sub jurisdicția Damascului.
Yemenul, după ce a fost ocupa de perși a trecut sub ifluența creștinismului
nestorian ce era în floare la curtea sassanidă.
Vedem astf el că la apariția Islamului Mahomed s -a adresat în special celor care
deja erau familiar i cu mesajul religios ce implica un Dumnezeu unic. Predica sa devenea
intelegibilă așadar pentru majoritatea locuitorilor din ținuturile arabe. Mahomed
preaslăvea pe Du mnezeul unic, vestea venirea Judecății de apoi și trezea amintirea
profeților în inimile ascultătorilor săi. Înițial mesajul său a fost adresat locuitorilor
propriului său oraș, însă prin prisma faptul că la Mecca erau și mulți negustori veniți din
diferit e alte state a făcut ca mesajul său să fie unul adresat întregii regiuni11.

9 Dominique Sourdel, Janine Sourdel -Thomine, Civilizația Islamului clasic , volumul I, traducere de Eugen Filotti,
București, e ditura Meridiane, 1975, pp. 30 -50.
10 Nadia Anghelescu, Introducere în Islam , București, editura Enciclopedică, 1993, pp.15 -30.
11 F. Schuon, Să înțelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musul mane, traducere de Anca Manolescu,
București, editura Humanitas, 1994, pp. 13 -18.

8
Nu același auditoriu îl avea Mahomed în zonele deșetice unde mesajul creștin era
doar puțin răspândit, iar influențele iudaice erau aproape inexistente, în raport cu orașele
și târg urile unde activau comunități importante, în special în Yemen și în Hedjaz.
Știm deja că în Yemen, iudaismul și creștinismul au fost succesiv religii de stat în
secolele ce au precedat apariția Islamului. Însoțitorii caravanelor ce veneau din ținuturile
siro-mesopotamiene, unde erau numeroare mănăstiri și edificii creștine au adus și mesajul
Evangheliei în sudul Arabiei. Nu întâmplător legenda spune că Mahomed înainte de a -și
începe predica sa s -a întâlnit cu un călugăr creștin arian din Bosra. Prin urmare prezența
monoteismului iudeo -creștin, chiar dacă nu a pus în discuție păgânismul arab, a condus la
nevoia de a avea o manifestare religioa mai elevată pentru cei ce trăiau în acele orașe.
Religiozitatea locuitorilor Meccăi dar și a celor din Hedjaz și din celelalte orașe
din Arabia a făcut ca victoria Islamului în timp să fie mult mai facilă.
Însă cu toate acestea la moartea profetului Mahomed (632), noua religie, ce avea
puternice influen țe creștine și iudaice, dar și influențe din religia zoroastriană, nu era
răpândită pe mai mult de o treime din teritoriul Peninsulei arabice.

9
Schisma de la Calcedon și urmările ei în Arabia

Istoria creștinismului atât înainte de Edictul de la Milano, cât și după acesta a fost
marcată frecvent de diferite dezbateri teologice, confruntări sau erezii ce au fost
determinate și de interpretări diferite de ordin religios dar și din pricina jocurilor politice
ale vremii. Răspândirea creștinismului pe un teritoriu atât de vast a făcut ca religia
creștină să vină în contact cu diferite tradiții culturale și spirituale. Acest fapt a condus la
apariția mai multor curente, unele dintre acestea dezvoltându -se în adevărate erezii
precum: gnosticismul, ari anismul, montanismul, hiliasmul, apolinarismul, nestorianismul,
etc., ce au fost condamnate pe rând de diferite sinoade eclesiastice. Totuși unele dintre ele
au marcat crești nismul și în secolele ce au urmat12.
După condamnarea lui Nestorie la Sinodul al II lea Ecumenic de la Efes (22 iunie –
31 iulie 431), o nouă erezie a agitat viața religioasă a Bisericii răsăritene. Este vorba de
religia monofizită sau eutihianismul, după numele fondatorului ei – un anume Eutihie,
arhimandrit la Constantinopol, starețul u nei mănăstiri din apropierea capitalei ce era un
adversar puternic al nestorianismului.
Dacă Nestorie exagerase deosebirea celor două firi din persoana Mântuitorului
Hristos, mergând până la a declara că sunt două persoane diferite; Eutihie a mers în
direcția opusă, susținând unirea celor două firi atât de mult încât a ajuns să declare că
firea dumnezeias că o contopește pe cea omenească și astfel rămâne o singură fire –
monofizism. Doctrina ortodoxă punea în lumină că sunt două firi în Hrsitos ,
dumnezeiască și omenească unite într -o singură persoană divino -umană. Cea mai
importantă consecință a dosctrinei monofizite era că prin aceasta se elimina firea umană
din persoana Mântuitorului și astfel se ajungea la anularea întregii opere de răscumpărare
a omului. Mântu irea umanității nu se poate înfă ptui dacă Hristos nu este și Dumnezeu
adevărat dar și om adevăra t în același timp13.

12 IBU, pp. 175 și următoarele.
13 Ibidem .

10
Instruit în probleme teologice, admirat pentru asceza sa, Eutihie se bucura de
influență la curtea imperială, fiind nașul de botez al eunucului Hrisafie, personalitate
foarte apropiată împăratului Teodosie al II -lea (408 -450). În scurt timp, erezia monofizită
a fost contestată public de Teodoret al Cirului, în lucrarea „Eranistes” (447), precum și de
patriarhul Antiohiei, Domus. În noiembrie 448, episcopul Eusebiu de Dorylaeum (Frigia)
a atras atenția și patriarhului Flavian de Constanti nopol (446 -449). A fost rațiunea
convocării sinodului local de la Constantinopol (12 noiembrie 448) cu participarea
episcopilor din capitală, la care Eutihie a fost invitat să -și expună ideile. Arhimandritul se
afla intr -o poziție favorabilă: protecția lui Hrisafie, adversar al patriarhului Flavian, și
sprijinul patriarhului Dioscor al Alexandriei (444 -451).
După unele tegiversări, Eutihie, sigur pe influența sa, a confirmat în fața sinodului
local ideile monofizite (22 noiembrie 448). Forul eclesiastic l -a condamnat pentru erezie,
verdictul fiind semnat de 30 de episcopi și 23 de egumeni. Sentința l -a determinat pe
Eutihie să apeleze la papa Leon I al Romei (440 -461) și la patriarhul Dioscor al
Alexandriei, partizanul său recunoscut.
Prin scrisoarea către p atriarhul Flavian (13 iunie 449), Leon l -a calificat pe Eutihie
drept „eretic periculos”, sancționând hotărârea de anatemizare adoptată de sinodul din
Constantinopol din anul precedent. Prin influența sa, Eutihie a ajuns să impună
suspiciunea că însuși pat riarhul Flavian ar fi eretic.
A fost decisă convocarea unui nou sinod la Efes (august 449), în condiții
favorabile lui Eutihie. Decizia acestui „sinod” a fost contrară verdictului de la
Constantinopol (noiembrie 448). Violențele de la această reuniune, înd eosebi ale
arhimandritului sirian Barsuma, au provocat moartea în scurt timp a patriarhului Flavian.
Unii dintre adversarii lui Eutihie – episcopul Eusebiu de Dorylaeum, Teodoret al Cirului
și Ibas de Edessa – au fost condamnați pentru nestorianism, iar un ii chiar depuși din
scaun, precum Domnus de Antiohia și Teodoret al Cirului. Profitând de slăbiciunile
împăratului, Dioscor al Alexandriei a obținut aprobarea deciziilor de la Teodosie al II -lea.
În schimb, papa Leon cel Mare, informat despre cele petrecut e la Efes, a calificat această

11
reuniune drept „sinodul tâlhăresc” ( ephesinum non judicium , sed latrocinium ),
respingând toate hotărârile sale14.
Este evident că evenimentele și verdictul de la Efes au produs o criză puternică în
rândurile clericilor și cred incioșilor. Unele eparhii – Egipt, Palestina, Tracia – au fost
favorabile deciziilor, în altele – Siria, Pont, Asia Mică – câțiva episcopi au rămas
adversarii monofizismului. Tabăra nemulțumiților era, totuși destul de mare, și se bucura
de solidaritatea p apei Leon cel Mare. Un fapt neprevăzut, dar așteptat, a dat o șansă
partizanilor ortodoxiei – decesul lui Teodosie al II -lea (28 iulie 450). Succesiunea a
revenit surorii sale, Pulheria, protectoare a dreptei credințe, care s -a căsătorit cu generalul
Marci an (împărat 450 -457) și l -a eliminat pe intrigantul Hrisafie. A apărut ideea
convocării unui nou sinod ecumenic, care să invalideze deciziile de la Efes, iar victimele
„sinodului tâlhăresc” au fost reabilitate.
Sinodul al IV -lea ecumenic de la Calcedon s -a reunit în perioada 8 -28 octombrie
451, cu o participare nemaiîntâlnită (între 520 și 630 de episcopi), inclusiv o delegație
reprezentativă trimisă de papa Leon cel Mare, și la care noul patriarh al
Constantinopolului, Anatolie (449 -458) a jucat un rol not abil, iar împăratul însuși și soția
sa au fost prezenți la ședința finală. Patriarhul de Alexandria, Dioscor, a fost pus în
minoritate, în pofida agitațiilor provocate de partizanii lui; unii din aceștia s -au dezis însă
de monofizism și au fost tratați cu clemență.
Hotărârea de credință din 25 octombrie 451 a restabilit valabilitatea Sfintei
Scripturi, deci adevărata credință, și a condamnat monofizismul. De asemenea, a fost
soluționată rivalitatea dintre Juvenal al Ierusalimului și Maxim al Antiohiei în le gătură cu
jurisdicția asupra Palestinei, Arabiei și Feniciei. Canonul 28 – unul din cele 30 adoptate –
a permis decizii de mare importanță, printe care: ridicarea Bisericii Ierusalimului la
rangul de patriarhie, situarea scaunului de la Constantinopol pe l ocul al doilea după
scaunul Romei, dar bucurându -se de aceeași cinste, stabilirea ierarhiei onorifice a
vechilor scaune patriarhale pe principiul importanței lor politice.

14 21

12
Împăratul Marcian a sancționat hotărârile Sinodului al IV -lea ecumenic din
Calcedon și a ordonat exilul lui Dioscor și al lui Eutihie15.
Deciziile Sinodului din Calcedon au devenit baza învățământului religios al
ortodoxiei, dar au avut și o mare importanță politică pentru istoria Bizanțului. Prin
opoziția lor deschisă față de monofizism, autoritățile de la Constantinopol și -au înstrăinat
provinciile orientale, Siria și Egiptul, unde majoritatea populației era partizana concepției
lui Eutihie. Monofiziții au rămas fideli doctrinei lor religioase, chiar după verdictul din
451, și au refuzat compromisurile. Biserica egipteană a abolit folosirea limbii grecești în
serviciile sale, celebrate ulterior în limba coptă. Au izbucnit tulburări religioase la
Ierusalim, Alexandria și Antiohia, ca urmare a aplicării deciziior sinodului; ele au luat
carac terul unor grave revolte populare, reprimate violent cu concursul autorităților civile
și militare. S -au conturat tot mai clar conflicte cu caracter etnic în Siria și Egipt. A apărut
ideea desprinderii de Imperiul bizantin. Aceste tulburări și structura et nică a populațiilor
acestor provincii au creat condițiile trecerii acestor provincii sub dominație persană și
ulterior arabă (secolul al VII lea).

15 22

13
Cultura creștină de limbă siriacă

Ramură a limbii aramaice, și bazată pe alfabetul fenician, limba siriacă – idiom
mort în secolul al XIV lea – a intrat în istoria literaturii universale odată cu zorii
creștinismului. Ea a fost vorbită și s -a scris în ea pe un teritoriu extins, din Asia Mică
până în Persia, din Armenia pînă în Peninsula arabică. C onvertirea la creștinism a
populațiilor păgâne din Siria, Mesopotamia, Persia a făcut ca limba siriacă să fie – alături
de limba greacă – limba Bisericii în aceste teritorii până în secolul al V lea, apoi limbă
unică până în secolul al XIV lea, când a fost înlocuită de arabă. În aceasta limbă s -a
născut și s -a dezvoltat o cultură creștină cu un destin unic în raport cu tradiția generală a
Bisericii creștine; această fizionomie i -a fost conferită de caracterul ei provincial și
marginal, la frontierele direct e cu alte culturi și literaturi care s -au exprimat în alte
limbi.28
Este evident că literatura creștină de limbă siriacă s -a afirmat îndeosebi în
comunitățile creștine constituite în Orientul Mijlociu; începuturile lor sunt legate de
perioada apostolică. C hiar în primul deceniu al secolului al II lea d. Hr., Ignatie din
Antiohia (mort în 107) se referea la o „Biserică a Siriei”. La Antiohia și Damasc au
predicat printre iudeo -creștini și păgâni – perioade variate de timp – Sfinții Apostoli Petru,
Pavel și B arnaba. Prigonirea creștinilor din Ierusalim și Palestina în secolele I -II d. Hr. a
provocat migrări spre Antiohia; revelația și convertirea lui Saul la creștinism sunt legate
de Damasc. Aceste comunități au evoluat și s -au extins prin eforturile ucenicilo r
apostolilor – unii dintre aceștia au fost Evodiu și Ignatie, episcopi ai Antiohiei în a doua
jumătate a secolului I d. Hr. și la începutul celui următor – preoților, diaconilor,
misionarilor.29
In lucrarea deja menționată privind răspândirea creștinismul ui în primele trei
secole, Adolf Hamack observă că încă de la început Siria a fost una din cele mai
importante provincii creștine din Imperiu. Însemnătatea Antiohiei era unanim
recunoscută, și ea nu a fost depășită decât de Alexandria în secolul al III lea . Școala sa

14
exegetică a avut o influență remarcabilă în teritoriile adiacente. Alături de acest centru și
de Damasc, s -au afirmat comunitățile din Bereea, Apameea, Cyrus, Samosata. Nu
întâmplător, la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), din cele două pro vincii siriene
stabilite de Septimiu Sever (193 -211) au participat 22 de episcopi și 2 horepiscopi.
Tot A. Harnack ne informează că noua Biserică s -a impus de timpuriu și dincolo
de Eufrat, în Mesopotamia, având în Edesa cel mai important centru, probabil cu cel mai
vechi locaș public de cult (cca. 200) și o școală teologică de primă mărime încă din prima
parte a secolului al III lea. De altfel, centrele de educație teologică din Antiohia și Edesa
au format pe cei mai mulți episcopi locali din secolele II -III. Comunități creștine din ce în
ce mai importante s -au constituit la Nisibis, Cascar (Carrhae), Reshaina, Persa, Europos,
Macedonopolis. Să observăm că în provincia Osroene, creștinismul a devenit religia
oficială înainte de Constantin cel Mare, statut d ecis de toparhul Abgar (176 -213).
Lunga rivalitate cu Imperiul a făcut Persia tolerantă față de creștini, fiind
cunoscută comunitatea de la Seleucia -Ctesifon.30
Fără a insista aici asupra disputelor doctrinare, în cultura creștină de limbă siriacă
au fost reprezentate – cu roluri și semnificații variate – multe curente și erezii, între care
maniheismul, gnosticismul, antitrinitarismul, dar mai ales, începînd cu secolul al V -lea,
nestorianismul și monofizismul (iacobismul); coexistența cu doctrina adevărată –
ortodoxia a fost evidentă, deși ponderea celei din urmă a involuat. Practic, cultura
creștină de limbă siriacă în ansamblul ei, mai ales după secolul al V -lea, a fost ilustrată de
teologii Bisericilor nestoriană și iacobită (monofizită) condamnate oficia l de Biserica
ortodoxă prin deciziile Sinoadelor ecumenice de la Efes (431) și, respectiv, Calcedon
(451). Perioada ce a urmat după aceste verdicte a determinat, în contexte istorice
instabile, constituirea Bisericilor independente vechi orientale între c are siro -iacobită și
nestoriană.31
Acestea au fost mediile spirituale în care a prins contur cultura creștină de limbă
siriacă, reprezentată de doctrinari, exegeți, teologi, predicatori, mistici, traducători dintre
care menționăm, până în secolul al Vll -lea, pe Bardeanes, Aphraate călugărul, Efrem
Sirul, Ioan din Lycopolis, Ștefan Bar Sudayli, Isac din Ninive.32

15
Fără a anticipa demersurile analitice următoare, să observăm, alături de Prof.
Remus Rus, că cea mai importantă contribuție a culturii creștine de limbă siriacă a fost în
domeniul filozofiei. Traducerile din operele filozofilor greci în siriacă, filieră pentru
transpuneri în arabă, au avut un aport direct la nașterea gândirii filozofice în lumea
islamică și indirect la apariția scolasticii medievale europene.33

16
Școli creștine din Orient

Evoluția principalelor școli creștine din Orient a fost indisolubil legată de istoria
comunității creștine, de luptele doctrinare, îndeosebi dintre ortodoxie, nestorianism și
monofizism, de adversitățile politice, cu precădere dintre bizantini, perși și ulterior arabi,
de dezvoltarea monahismului, mănăstirile constituind în multe cazuri adevărate focare de
formare teologică și filozofică. Aceste școli s -au afirmat frecvent prin polemicile avu te cu
alte centre importante precum cele din Alexandria și Cezareea Palestinei.34

Antiohia

Existența scolii este atestată din secolul al III -lea. Primele informații ne sunt
oferite de Eusebiu, care îl menționează pe preotul Malchion, avînd discipoli în retorica
„elină”. De numele lui se leagă însă criticile pe care i le -a adus episcopului Pavel de
Samosata, condamnat ca antitrinitar de sinodul din anii 268/269.
Fondatorul propriu -zis al școlii este considerat însă Lucian de Samosata, fost elev
la Edessa, sosit la Antiohia spre sfârșitul secolului al III lea. A fost cunoscut pentru
atenția acordată studiilor de exegeză biblică, constituind un cerc de discipoli și partizani
(syllucianisti ). Unele izvoare apreciază că Lucian ar fi împărtășit doctrina lui Pav el din
Samosata, ar fi fost anatemizat, dar spre sfârșitul vieții (mort în 312) ar fi revenit la
dreapta credință.
Lucian a fost unul din primii exegeți importanți ai Sfintei Scripturi, revizuind
traducerea Septuagintei; interpretările sale s -au deosebit de cele ale Școlii din Alexandria.
De studiul Sfintei Scripturi, cu precădere al Vechiului Testament, este legat și
numele preotului Dorotei, bun cunoscător al limbilor ebraică și greacă.35
În a doua jumătate a secolului al IV -lea, școala antiohiană a form at doi exegeți de
seamă ai teologiei creștine, Diodor din Tars și loan Hrisostomos. Să observăm încă de
acum că la această școală a fost cultivat cu deosebire aristotelismul.

17
După Sinodul de la Calcedon (451), Antiohia a fost unul din centrele
monofizismul ui, ajungându -se la crearea Bisericii siro -iacobite, în frunte cu patriarhul
Sergiu din Pella (544), beneficiar al sprijinului împărătesei Teodora, soția lui Iustinian.
Acest context a influențat și istoria școlii antiohiene până la apariția și ofensiva
islamismului.36

Edessa

Vechimea acestei școli este, după unele mărturii, mai mare decât a celei din
Antiohia. Se știe, de pildă, că Lucian din Samosata a fost discipolul acestei școli creștine
condusă atunci (secolul al III lea) de Macarie. În perioada ur mătoare, figuri ilustre ale
literaturii siriace s -au format sau au predat în acest centru spiritual.
Bardesanes, de pildă, s -a născut și a petrecut o mare parte din viață la curtea din
Edessa, înainte de a fi misionar în Munții Armeniei, unde a și murit (2 22).
Sub influența creștinismului, limba siriacă din Edessa s -a perfecționat și a devenit
limba literară și eclesiastică a tuturor Bisericilor Orientale de la Marea Mediterană la
Golful Persic.
În secolul al IV lea, Efrem Sirul, cel mai de seamă Părinte al Bisericii siriene,
ilustru comentator al Sfintei Scripturi, și -a definitivat educația la Edessa. Unul dintre
discipolii săi, Zenobiu, a fost diacon în biserica din Edessa și învățătorul lui Issac din
Antiohia.
Școala persană din Edessa, în secolul al V -lea, a devenit un puternic focar al
nestorianismului. Ibas, episcop din anul 435, traducător din operele lui Teodor în cadrul
școlii persane, a fost un ardent partizan al lui Nestorie și a condus celebra școală. Dar
politica religioasă a împăratului Zenon – hotărârea din 489 – a provocat distrugerea
acestei școli, fapt care a determinat transferul centrului teologic de la Edessa la Nisibe,
unde exista deja un puternic nucleu. 3 7

18
Nisibe

Știm că după moartea lui Ibas (457), unii din partizanii lui s -au refugiat în Persia,
unde aproape toți au accedat la înalte funcții eclesiastice.
Dintr -un izvor – de la începutul secolului al VI lea, aflăm numele unora dintre
nestorienii expulzați: Acațiu, devenit patriarh, Barsauma, Mana, Ioan – episcopi, Narses.
Acest a din urmă și Barsauma au rămas la Nisibe unde au organizat centrul de învățământ
cel mai important din Siria Orientală. La începutul secolului al VI lea, marea majoritate a
creștinilor din Persia erau nestorieni. Episcopul Paul de Nisibe a predat la școal a din oraș.
Succesorul lui Narses la conducerea școlii a fost nepotul său, Abraham. În acest centru s –
a instruit și Mar Aba, persan de origine, botezat la Hirta, care studiase greaca cu
profesorul Toma la Edessa, cunoscut traducător al Sfintei Scripturi.
Mediile spirituale din Nisibe au pregătit terenul constituirii Bisericii nestoriene,
una din vechile Biserici Orientale.
Alte școli creștine din Orient au funcționat la Seleucia, Ctesifon, Merv,
Gundisapur și în mănăstiri precum Kennesrin, manifestându -se mai ales din secolul al VI
lea.

19