ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [616625]

1

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

SISTEME POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
Suport de curs

Conf. univ.dr. MIHAI MILCA

BUCUREȘTI

2
MODULUL 1: POLITICUL ȘI POLITICA
1.1 Noțiuni generale
1.2. D efiniții
1.3. Faptul politic și politizarea societăților
MODULUL 2: NATURA ȘI EVOLUȚIA ȘTIINȚEI POLITICE
2.1. Genealogia științei politice
2.2. Abordarea sociologică a politicului
2.3. Modelele explicative ale științei politice
MODULUL 3: PUTEREA POL ITICĂ
3.1. Exercițiul puterii
3.2. Specificul puterii politice
MODULUL 4 : STATUL
4.1. Noțiuni generale
4.2. Sociogeneza statului
4.3. Statul națiune
4.4. Funcțiile statului
MODULUL 5: DOMINAȚIE ȘI LEGITIMARE POLITICĂ
5.1. Putere și dominație
5.2. Supu nerea politică
MODULUL 6: PARTIDELE POLITICE
6.1. Definiție. Criterii de identificare
6.2. Geneza partidelor politice
6.3. Tipologia partidelor
6.4. Grupurile de interes; grupurile de presiune
MODULUL 7: ELITELE POLITICE
7.1. Geneza teoriei elitelor
7.2. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice
7.3. Selecția socială a elitelor politice. Politizarea administrației centrale
MODULUL 8: PARTICIPAREA POLITICĂ
8.1. Idealul participării
8.2. Realitățile participării
8.3. Analiza comportamentelor electroral e
MODULUL 9: REGIMURILE POLITICE
9.1. Democrațiile pluraliste
9.2. Regimurile autoritare
9.3. Regimurile totalitare
MODULUL 10: SISTEME POLITICE. DEFINIȚIE. STRUCTURI ȘI FUNCȚII
MODULUL 11: SISTEMELE ADMINISTRATIVE. BIROCRA ȚIILE
MODULUL 12. RELAȚIILE DIN TRE POLITICĂ ȘI ADMINISTRAȚIE
MODULUL 13. DISTRIBUȚIA TERITORIALĂ A PUTERII
MODULUL 14. ACȚIUNEA PUBLICĂ

BIBLIOGRAFIA COMPLETĂ A CURSULUI
GLOSAR

3
Materiale bibliografice obligatorii
Sursele bibliografice sunt stabilite as tfel încât să ofere posibilitatea înțelegerii cu mai
multă ușurință a temelor abordate și sunt atât, referințe bibliografice obligatorii, cât și
facultative.
Recomandăm următoarele materiale bibliografice obligatorii:
1. Mihai Milca, Geneza teoriei elite lor. Provocarea neomachiavellienilor , Editura
Economică, București, 2001;
2. Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002;
3. Max Weber, Politica, o vocație și o profesie , Editura Anima, București, 1992.
De asemenea, la finalul fiecărui modul, se vor regăsi trimiteri bibliografice
facultative, pe care studenții le pot consulta pentru completarea cunoștințelor sau în vederea
realizării lucrărilor de verificare.
• Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului I, la această disciplină sunt programate două întâlniri cu
studenții, în vederea soluționării eventualelor nelămuriri legate de conținutul temelor. De
asemenea, în cadrul întâlnirilor, studenții pot să solicite titularului de curs sau tutorilor sprijin
pentru pregătire a lucrărilor de verificare, în calendarul disciplinei regăsindu -se termenele la
care trebuie transmise aceste lucrări, aferente modulelor.

Elemente de deontologie academică
Următoarele aspecte vor f i luate în considerare:
Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptați la examinarea
finală.
Orice tentativă de fraudă sau frauda propriu -zisă depistată pe parcursul examinării
finale va fi sancționată prin nepromovarea examenu lui sau alte tipuri de sancțiuni, conform
poziției Facultății de Administrație Publică în ceea ce privește combaterea și sancționarea
drastică a furtului ori a susținerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de
fraudare.

4

MODULUL I. POLITICUL ȘI POLITICA

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu noțiunile de bază ale studierii bazei științei
politice
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenții trebuie:
Să definească noțiunile de polit ic și politică
Să definească conceptul de fapt politi c
Să poată face distincția între politic, politică și fapt politic

Noțiuni generale
Realitatea desemnată de termenii precum „politicul“ și/sau „politica“ este
cosubstanțială și constitutivă vieții soc iale, din cele mai vechi timpuri și până azi. O realitate
cotidiană, familiară, dar care prin multe aspecte ale sale scapă înțelegerii obișnuite, rămânând
un domeniu de activitate aparte, specializat, inaccesibil și care se refuză omului de rând.
Simțul co mun înregistrează de o manieră spontană, imediată o serie de fațete și
manifestări ale vieții sociale, publice (alegerile, lupta partidelor, instituțiile statului) ce
evidențiază un caracter expres politic. Dar determinarea cu exactitate a ceea ce este rea lmente
„politic“ și/sau „politică“ în societate nu este întotdeauna ușoară.

A. O noțiune complexă și mai multe echivocuri

Ambiguitățile termenului de „politic“ alimentează prin multitudinea de sensuri asociate
acestuia, diferite perspective asupra unei r ealități policrome și proteice, universale și
particularizate, având o sferă extensibilă și limite greu de precizat și care nu reprezintă
decât o ipostază a socialului .
„Politic“ (substantiv masculin) este paradoxal un termen perfect neutru; el se susține
prin valoarea sa intrinsecă, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, insensibil la
fluctuațiile istoriei, așa cum remarca Georges Burdeau în al său Tratat de știință
politică . Politicul trimite la ideea unei ordini indispen sabile (văzută ca osatură a
societății , ca structură socială ) ce permite oamenilor să trăiască împreună. Politicul se
definește, deci, ca acel spațiu social în care indivizii acceptă să supună conflictele lor de
interese unei instanțe în măsură să ofere reglementarea acestora; o putere ce deține
monopolul coerciției legitime (Max Weber).
„Politica (substantiv feminin) definește o activitate ce constă în raportarea la putere și
exercitarea prerogativelor pe care aceasta le presupune. Ea este o funcție socială
deoarece realizarea sa este i nseparabilă de o colectivitate socială, căreia îi delimitează
câmpul de acțiune și orientarea spre anumite scopuri. Are o valoare instrumentală
întrucât nu -și află justificarea decât în scopul pe care îl slujește (ex., într -o întreprindere
politica este o tehnică în slujba scopului economic). La nivelul societății globale
politica nu împrumută un scop situat în afara ei, ci este propria sa finalitate, propria
rațiune de a fi. Politicul se eliberează – prin politică – de subordonarea în care era ținut
de con diția sa instrumentală față de societate. Din mijloc devine scop.

5
În limba engleză există o altă distincție: între policy și politics . Pe baza acesteia se
poate diferenția politica de diferitele activități ce țin de gestio narea anumitor sectoare
(politica economică, politica socială etc.); politica unui om sau a unei instituții
caracterizându -se printr -o voință ce animă o strategie determinată (politica
președintelui, a guvernului).

B. Definiții mai mult sau mai puțin precise

a) Politica – raportată la s tat. Această definiție are drept fundament invocarea
etimologiei termenului grecesc polis (cetate). Politica este arta de a guverna în vederea
binelui public, așa cum s -a prefigurat în cetatea antică. Definiția aceasta este însă restrictivă,
limitând polit ica doar la una dintre modalitățile posibile de organizare a societății. Există
societăți fără stat dar nu există societăți care să nu fie traversate de fenomene de dominație și
influență legate de repartiția inegală a resurselor patrimoniale, economice, p olitice, simbolice.
Nici o societate nu poate fi concepută în afara politicului (ca structură) și a politicii (ca
activitate) , în afara dimensiunii normative și organizaționale a fenomenelor politice.
Adeseori, universul politic al societății depășește per imetrul instituțional al statului.

b) Politica – raportată la putere. Identificarea politicii cu relația de putere reprezintă
o tentație dintotdeauna a științei politice justificând identificarea acesteia din urmă cu
sociologia politică (Maurice Duverger) . În orice societate, în orice grup uman oricât de mic ar
fi el există indivizi care comandă (guvernanți) și indivizi care se lasă comandați, se supun
ordinelor (guvernați). Unii iau hotărâri și alții le execută. Această diferențiere constituie un
dat fund amental, un fenomen politic depistabil în toate societățile. O astfel de viziune este
extensivă: tinde să dilueze politica în ansamblul realității sociale. Puterea de stat nu este
diferită prin natură de formele puterii, proprii celorlalte tipuri de colect ivități sociale. Se
deosebește de ele doar prin gradul de perfecționare a organizării și strictețea obedienței celor
guvernați. Puterea nu este caracteristică doar relației politice. Se poate vorbi de putere și în
alte situații (în familie, în școală, în B iserică).
c) Politica – identificată cu dominația. Pentru sociologul german Max Weber
singularitatea politicului este dată de capacitatea dobândită de o grupare umană de a
monopoliza resursele constrângerii fizice în interiorul unui teritoriu dat. O asemen ea
revendicare se prevalează de credințele colective suficient de profund internalizate pentru a -și
valida „legitimitatea“. Politicul apare ca o „putere deasupra puterilor“ . Se conferă astfel
valoare procedeelor de legitimare a dominației politice în detri mentul principiilor generatoare
ale societăților politice.

C. Faptul politic și politizarea societăților

Dacă în plan teoretic se poate încerca o disociere conceptuală între „politic“ și
„politică“, în practică, în realitatea cotidiană deosebirea se esto mpează. Politicul apare
numai prin politica ce îl realizează, în vreme ce politica se justifică prin politicul căruia
caută să -i aservească societatea. Politicul ca structură a societății se manifestă în
politică prin modul în care oamenii interacționează, cooperează, intră în conflict în
spațiul puterii.
Nu există fapt politic în sine. Nu există fenomen politic prin natură sau esență, diferite
de realitățile sociale. Știința politică analizează acele fapte sociale ce dobândesc în

6
anumite contexte un caract er și o calitate atribuite ca atare. Politica nu are rațiune de a
fi decât prin construirea politicului. Funcția politică la nivel social presupune
funcționalizarea politicului, a structurii unei societăți, edificarea, ajustarea, echilibrarea
ei, asigurare a unor coeziuni și detensionarea acelor relații ce pot duce la fracturi sociale
și compromiterea unității râvnite. (Raymond Aron)
Pe măsură ce politica își extinde sfera valorilor tributare acțiunii sale, finalitatea
funcției politice înglobează sectoare d e activitate tot mai diverse și mai numeroase.
Politizarea este tocmai procesul prin care faptelor sociale li se conferă atribute și
dimensiuni politice. Acest lucru se produce prin încorporarea lor în structura politică,
prin conștientizarea și valorifica rea unor raporturi, scopuri, obiective sociale ca repere
ale acțiunii politice (a partidelor, guvernelor, statelor).
Faptele politice sunt contingente, au determinări spațio -temporale. Fiecare arie
culturală, fiecare națiune produce propriile sale elemente de identificare a faptului
politic (o afacere de moravuri poate deveni un scandal politic, ex. Bill Clinton –
Monica Lewinski). Fenomene care altădată rămâneau circumscrise sferei private devin
politice prin intervenția publică a puterii (sănătatea, famil ia).
Un fapt politic – calificat ca atare – poate proveni și din redimensionarea unui raport de
forțe. O instanță politică își impune în chip autoritar voința de a face să fie recunoscut
un fapt social ca fapt politic, ridicându -l la rang de problemă, inte resând societatea în
ansamblul ei (ex. SIDA, lupta împotriva terorismului). Și cetățenii pot politiza un fapt
social prin militantism politic, impunând voința populară conducătorilor (ex. drepturi
civile, condiția femeii).
Calificativul de fapt politic poa te fi atribuit și unei probleme pe care societatea nu
ajunge să o rezolve, în condițiile unei carențe a funcției sale reglatoare. Politicul apare
astfel sub forma unei specializări în medierea și arbitrarea conflictelor într -o societate.
La intersecția int ervenției Puterii și reacției civice, odată conștientizat în termeni de
acțiune politică, un fapt social devine ceea ce se cheamă fapt politic, o necesitate
socială căreia i se conferă o semnificație politică.

Bibliografie de referință

Obligatorie
Gianfr anco PASQUINO, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002.

Opțională
Raymond ARON, Democrație și totalitarism , Editura All, București, 2007.
Întrebări d e autoevaluare
Definiți conceptul de politic
Precizați diferitele înțelesuri ale noțiunii de politică
Identificați legătura dintre faptul politic și politizarea societăților

7
MODULUL II. NATURA ȘI EVOLUȚIA ȘTIINȚEI POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu apariție și evluția științei politice, ca
preocupare a oamenilor de știință și ca obiect de studiu academic.
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenții trebuie:
Să identifice etapele parcurse în istorie de știința politică
Să enumere modalitățile de conceptualizare a științei politice
Să descrie modelele explicative ale științei politice

Există o reală dificultate în stabilirea statutului științei politice și a genealogiei sale. Și
aceasta din m ai multe motive:
a) istoria științei politice și a celor ce au practicat studiul politicii se împletește până
la indistincție, iremediabil și extrem de profitabil din punct de vedere intelectual
cu evoluția gândirii politice în genere, cu filosofia politică, cu istoria doctrinelor
politice, cu teoria statului și dreptului, cu sociologia și psihologia politică etc.;
b) evoluția științei politice are loc odată cu definirea și redefinirea obiectului său de
studiu, cu adjudecarea de noi metode și tehnici, în vederea atingerii unor
standarde incontestabile de știintificitate;
c) știința politică are rădăcini istorice adânci dar și origini de dată exactă, are o
ambiție descriptivă dar și una normativă, prescriptivă.

A. Genealogia științei politice

Gânditorii lumii anitce – Platon și Aristotel îndeosebi – au pus dintru început politica în
centrul reflecțiilor lor, deschizând o prestigioasă și acaparantă tradiție. Lui Aristotel i se
datorează sintagma „zoon politikon“ (omul ca „animal politic“). Pentru aceștia politica
era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor și interesului general – văzut ca bine
public. Politica s -a situat astfel inevitabil într -o relație privilegiată cu morala.
În epoca Renașterii, Machiavelli autorul celebrei lucrări Principele (1513) a elabora t
primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate modalități de cucerire și
exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat. Hobbes în al său
Leviathan surprinde omnipotența statului care asemenea monstrului biblic ajunge să -și
impună forța colosală asupra tuturor supușilor săi.
Montesquieu și iluminiștii francezi au evidențiat necesitatea supremației legii și
respectul ordinii naturale ca fundamente ale orânduirii politice – idei prețioase ce vor
sta la baza concepției mode rne despre politică și democrație.
Știința politică este însă printre ultimele științe sociale apărute în secolul al XIX.
Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville, Emile Boutmy; primul –
întemeietorul științei pozitive, cel de -al doilea – autorul lucrării Democrația în
America iar ultimul, ctitor al școlii franceze de științe politice (1872). Apariția științei
politice se datorează unor condiții favorizante: crearea unei administrații moderne a
cărei raționalizare în plan acțional reclama cu noștințe noi; o specializare și o
profesionalizare accentuată; laicizarea și democratizarea politicii; apariția de instituții
publice și facultăți de profil în învățământ; emanciparea politică și culturală a unor
categorii de populație în spiritul valorilo r civice ale revoluțiilor burgheze.
Încă din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu -zis al științei politice l -a
contribuit puterea. Cucerirea și utilizarea puterii, concentrarea, distribuția ei, originea și

8
legitimitatea exercitării sale, însăș i definirea ei au rămasa mereu în atenția analizei
politice de la Aristotel la Machiavelli, de la Max Weber la politologii contemporani.
Totuși, ca obiect fundamental al științei politice, mai ales în ultimele două secole, statul
s-a substituit fenomenului puterii. Dacă în primele reflecții ale clasicilor gândirii
politice, de la Machiavelli la Hobbes problema crucială este aceea a creării unei ordini
politice, cu ajutorul însă al controlului puterii, în cadrul unor frontiere delimitate,
ulterior accentul c ade pe necesitatea creării unui stat pluralist (Locke), democratic
(Tocqueville și federaliștii americani), puternic (Hegel) capabil să asigure o înțelegere
între clasele sociale (H. Kelsen), gata să decidă în situații de urgență (C. Schmitt). Se
contureaz ă două tradiții:
a) cea anglo -saxonă – ce acordă atenție proceselor sociale mai curând decât
structurilor statului (common law);
b) continental -europeană – privilegiind analiza structurilor statului, a instituțiilor
(se detașează dreptul constituțional).
O altă linie de gândire ce pleacă de la Machiavelli, trece prin Tocqueville și fertilizează
cercetările contemporane din SUA și Europa occidentală unifică studiul istoriei cu
observarea fenomenului politic (vezi studiile consacrate democrației).
Școala politică i taliană – reprezentată de Pareto, Mosca, Michels – a focalizat interesul
studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se cheamă „clasa politică“ și tendințele
oligarhice în partidele de masă, oferind prin sinteza operată cu teoria behavioristă și
analiza co mportamentului politic direcții fecunde de cercetare, cu rezultate de
incontestabilă valoare euristică.
O tentativă de a fixa mai bine obiectul științei politice care nu ar fi nici puterea, nici
statul aparține lui David Easton. Acesta propune o analiză si stemică a politicii văzută ca
„atribuire imperativă de valori pentru o societate“. Analiza sistemică are la bază un
model de inputs -uri (cereri și susțineri din partea societății) traduse în outputs -uri
(răspunsuri și decizii ce pot avea efect asupra noilo r cereri).
Analiza sistemului a furnizat studiilor politice un criteriu de știintificitate, căruia i s -a
asociat analiza comportamentalistă care -și asumă sarcina de a observa și tipologiza
comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri, mișcări, organizații)
apelând la tehnici specifice, simulări și cuantificări sofisticate. Mulți dintre
reprezentanții curentului behaviorist ajung însă să acorde un interes exagerat tehnicilor
în detrimentul teoriilor. Se afirmă astfel o tendință periculo asă către hiperfactualism,
culegere supraabundentă de date irelevante, împrumuturi de paradigme ce riscă să
anuleze autonomia abia câștigată a științei politice.

B. Abordarea sociologică a politicului

Știința politică datorează sociologiei exigențele epi stemologice ce trebuie să ghideze
analiza realității politice. Lecția lui E. Durkheim potrivit căreia „faptele sociale în sine“
trebuie considerate ca „lucruri“, ca entități obiective a favorizat efortul de scientizare a
cunoașterii politice, recursul la m etodă făcând posibilă disjungerea între realitatea
fenomenelor politice și reprezentările umane despre acestea.
Faptul politic nu este un element singular ci o rezultantă a unei serii de interacțiuni, de
relații cu mediul înglobat, rezultând un joc complex de constrângeri și intenții, de feed-
back -uri, de cauze și efecte trecând unele într -altele.

9
Sociologia politică recurge la metode și tehnici empirice consacrate (observarea,
ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza secundară a datelor) ca re oferă
informații prețioase asupra opiniilor și comportamentelor individuale și colective.
Modalitățile de conceptualizare în știința politică sunt:
a) tipologia – o metodă de clasificare ce integrează o multitudine de criterii
considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor, tipologia partidelor
politice);
b) tipul -ideal, – construit pe baza observării empirice a fenomenelor reale,
accentuându -se acele trăsături care configurează o imagine, un concept cât mai
aproape de starea pură, definitorie a acest ora (ideal -tipul weberian);
c) modelul – un ansamblu de propoziții din care se poate deduce suma consecințelor
legate în mod direct de fenomenul studiat. Are o dimensiune dinamică spre
deosebire de tipologii care sunt statice și vizează relevarea proceselor c onstitutive
ale fenomenelor sociale și politice.

C. Modelele explicative ale științei politice

a) modelul empirist – pune accent pe fapte, pe realizările nemijlocite și se bazează
pe acumulări de date cuantificate (sondaje, anchete statistice); numit și mod elul
behaviorist, presupune apelul la un pragmatism științific, obiectivist, caracterizat
printr -o matematizare excesivă (vezi studiile lui P. Lazarsfield, E. Katz, B.
Berelson, H. D. Laswell, A. Campbell); riscă să ofere doar o imagine parțială a
realităț ii politice;
b) modelul funcționalist – postulează o unitate funcțională a societății aplicabilă
politicului. Aceleași funcții caracterizează toate sistemele politice, cu unele
variații neimportante. Reproșurile aduse acestui model vizează un anume finalism
care vede în orice fapt social un răspuns la o nevoie funcțională;
c) modelul individualist sau abordarea „individualismului metodologic“ (R.
Boudon) se bazează pe contestarea teoriilor hollistice ce pedalează pe analiza
totalităților și nu a indivizilor (clas a socială, clanul, națiunea). Revendică o nouă
perspectivă prin care se restituie comportamentelor politice calitatea dată acestora
de o doză de hazard și de anumite opțiuni, indivizii nefiind simple particule sau
mașinării integrate într -un sistem suprade terminant;
d) modelul dezvoltării – vizează trecerea de la o structură tradițională la una
modernă; reține dimensiunea dinamică, de transformare a sistemelor politice (D.
Apter, E. Shills). Dificultatea pe care o presu pune constă în determinarea
parametrilor ce permit evaluarea gradului de modernitate politică. Defectul
modelului: exclusivismul comparării sistemelor politice doar cu democrațiile
occidentale, considerate un prototip al evoluției dezirabile.

Bibliografie de referință
Obligatorie
Gianfranc o PASQUINO, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002.

Opțională
Michel Hastings, Abordarea științei politice , Institutul European, Iași, 2000.
Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese , Editura Alternative, București, 1999.

10

Întrebăr i de autoevaluare
Explicați modelele științei politice
Indicați condițiile favorizante pentru apariția științei politice
Dați exemple de conceptualizări în știința politică

MODULUL III. PUTEREA POLITICĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu noțiunea de putere, în opoziție cu cea de
dominație, și cu principalele tipuri de manifestări ale puterii în cadrul unui stat de drept.

Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenții trebuie:
Să identifice definiți ile conceptului de putere, cu particularizarea ideii de putere
politică .
Să enumere cel puțin trei modalități de exercitare a puterii politice .

Puterea este un concept central al științei politice, deși esența sa este greu de definit și
trimite la o mult itudine de situații și ipostaze extrapolitice (puterea părinților asupra copiilor,
puterea socială – ca modalitate de control a indivizilor etc.) Termenul este utilizat în mai
multe accepții (cetățean versus Putere, puterea poporului, Putere – ca guvernămâ nt – versus
Opoziție, puteri publice – sinonime cu organele statului etc.).
B. de Jouvenel definește „puterea pură“ prin „comandamentul existent în sine și
pentru sine“.
Puterea se poate evidenția și în cadrul unei relații între două sau mai multe persoane ,
puterea asupra cuiva. Această perspectivă interacționistă se originizează într -o definiție
celebră avansată de Max Weber: „puterea este șansa de a face să triumfe în sânul unei relații
sociale propria voință, chiar în pofida rezistențelor; prea puțin con tează pe ce trebuie să se
sprijine această șansă“. Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o capacitate
de acțiune fie materială (a munci, a face o lucrare), fie juridică (a dispune de o competență
recunoscută de drept). În realitate puterea de a face ceva nu se inserează neapărat într -o
relație când rămâne doar o aptitudine fizică sau intelectuală susceptibilă de a se realiza într -un
proiect.

A. Exercițiul puterii

În concepția interacționistă accentul este pus pe relația disimetrică învede rată de putere.
Mai întâi puterea presupune prezența a cel puțin două persoane, Apoi puterea nu este o
esență imuabilă și nici o natură abstractă. Ea este o practică, o experiență socială. În
fine, exercitarea puterii suscită o reacție depistabilă în compo rtamentul politic. Este de
reținut definiția politologului american R. Dahl: „A exercită o putere asupra lui B în
măsura în care obține de la B o acțiune Y pe care acesta din urmă n -ar fi efectuat -o
altfel“. Această abordare permite stabilirea unei legătur i între noțiunea de putere (sau
competență juridică) și cea de responsabilitate . Cel ce exercită puterea are sau trebuie
să aibă responsabilitatea actelor sale sau a consecințelor acestora, indiferent că în
anumite situații actele sunt comise de executanți ce-i îndeplinesc ordinele.

11
Imputarea puterii – este un proces de comunicare care adesea deformează sau
simplifică exagerat realitatea. De exemplu când autorul aparent nu este autorul real sau
când procesul decizional complex este atribuit de o manieră tot almente personalizată
unui singur individ. Pe de altă parte, exercițiul puterii se poate manifesta în absența
oricărei decizii, în condiții de invizibilitate a oricărei imputări. Exercitarea unei puteri
poate produce nu numai comportamente observabile ci ș i non -decizii și cu cât este mai
intensă poate provoca absența oricărei contestații vizibile. Procesul de reducere la
tăcere sau anihilare a eventualei contestări este foarte complex, combinând elemente de
ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic și c ultural.
Exercitarea puterii se soldează cel mai adesea cu limitarea libertății individului. În acest
context problema consimțământului celor asupra cărora se exercită puterea devine de
cea mai mare importanță. Dacă B consimte să aibă un comportament suger at de A
putem, oare spune că B este supus puterii lui A?
Pragul între constrângere și consimțământ nu este totdeauna clar definit. B poate
consimți să se comporte într -un anume fel la sugestia lui A din interes (bine sau rău
înțeles), din ignoranță sau nec unoașterea datelor exacte a situației, ori chiar din orbire.
Contextul social și psihologic al consimțământului trebuie stabilit și cunoscut pentru a
se repera din punct de vedere sociologic o relație de putere efectivă.
Indivizii preferă să creadă că ei s e supun voluntar sau că sunt constrânși să se
subordoneze. Dar și cel ce exercită puterea se poate iluziona în chip similar.
O relație de putere se poate prezenta ca un comandament în măsura în care cel asupra
căruia se exercită are de ales între a se sup une ordinului sau a risca să fie sancționat (ex.
ordinul dat de un ofițer altui militar de rând). Injoncțiunea este o condiție necesară și
suficientă a comportamentului prescris? Injoncțiunea autentică se relevă atunci când cel
ce se supune ordinului are d e ales între două atitudini: să se plieze în fața comenzii
adoptând un comportament prescris sau să se expună unei pedepse. Aceasta din urmă
poate viza privarea în mod autoritar de un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu
(privare de libertate sau de bunuri materiale). Nesupunerea duce la deteriorarea
condiției subordonatului.
În cazul unei relații de putere care se exercită de o manieră necoercitivă și care este
cunoscută sub numele de influență individul se află plasat în fața unei alternative
difer ite, sau adoptă comportamentul sugerat, beneficiind de anumite avantaje
(recompensă materială sau simbolică, favoruri din partea unui personaj influent),
obținând o gratificație psihosocială (mai puțină anxietate, stimă de sine, stabilitatea
propriei condi ții) sau nu adoptă comportamentul sugerat și se privează singur de o
recompensă, suferind implicit o deteriorare a situației de care dispune.
Relația de influență exclude constrângerea și se bazează pe seducție sau persuasiune.
Manipularea constituie o var iantă de persuasiune care invederează un caracter
clandestin. A îl influențează pe B, fără ca acesta să conștientizeze direcția sau scopul
către care se îndreaptă la sugestia lui A. Manipularea presupune o manieră neloială de a
abuza de încrederea indivizi lor, refuzându -le să examineze atent situația și să ia o
decizie autonomă, în cunoștință de cauză.

B. Specificul puterii politice

Natura politică a puterii nu se revelează de o manieră obiectivă absolută ci rezultă dintr –
o acțiune de atribuire și imputare contextualizată, destinată a face recunoscut rolul

12
conducătorului (ex. un rege pe care nimeni nu -l mai consideră rege nu mai exercită nici
o putere).
La originea puterii politice există conflicte și tensiuni ce se manifestă în orice societate
umană și car e necesită rezolvări corespunzătoare. Există forme arhetipale de conflict
între generații, între seminții diferite (triburi, clanuri, populații sedentare și nomade
etc.). Există un conflict între indivizi și grupuri care se află în situații de inegalitate.
Penuria obiectivă sau negativă va general întotdeauna sentimente de frustrare și
resentimente. În fine o amenințare prezumtivă din partea unui inamic exterior, perceput
în termenii alterității și ostilității difuze, obligă de asemenea la o mobilizare soci ală ce
consolidează fundamentele puterii.
Conflictele conturează raporturi de forțe, ierarhii care cu timpul devin mize sociale
alimentând competiția politică. Puterea politică devine în aceste circumstanțe o
instanță reglatoare a disputelor și disensiunil or, a raporturilor conflictuale dintr -o
societate.
Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalitățile, disimetriile din societate și
viața politică, ci de a crea un cadru în care acestea să devină suportabile, deci
acceptabile.
Puterea politică se definește prin efectele sale (G. Balandier). Ea apără o societate de
propriile imperfecțiuni și excese, luptă contra entropiei, a factorilor perturbatori și a
situațiilor de dezordine, protejând comunitatea socială de pericolele exterioare reale sau
presup use.
Nu în ultimă instanță, sursa puterii rezidă în teamă. Oamenii au trăit dintotdeauna sub
spectrul unor amenințări sau terori (spirite, prevestiri rele, războaie, molime,
cataclisme, sărăcia). G. Burdeau preciza că „societățile sunt fricoase“ iar reprez entările
lor despre putere sunt mai puțin redutabile decât cele despre astfel de terori imaginare
sau efective. Miturile fondatoare consacră victoria contra haosului și tenebrelor. Puterea
politică, asemenea magiei, reprezintă o soluție pentru a stăpâni in controlabilul.
Teama potențează disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instanțe conducătoare
politic, chiar și atunci când frica este subliniată și exorcizată (inclusiv în sistemele
democratice).

Bibliografie de referință
Obligatorie
Gianfranco P asquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002.
Opțională
Max Weber, Politica, o vocație și o profesie , Editura Anima, 1992.

Întrebări de autoevaluare
Enumerați cel puțin trei modalități de definire a noțiunii de putere.
Identificați ș i comparați cel puțin trei moduri diferite de exercitare a puterii politice
Explicați diferențele dintre putere, control, influență și manipulare.

13
MODULUL IV STATUL

Scopul modulului: Înțelegerea conceptului juridic de stat, cu particularizare a statului națiune
și identificarea funcțiilor statului modern.
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenț ii trebuie :
Să definească conceptul de stat și de stat națiune
Să identifice principalele funcții îndeplinite de stat
Să precizeze etapele parcurse în sociogeneza statului

Omniprezent în vocabularul vieții politice, conceptul de stat sugerează multora
existența unei entități, instanțe, ființe colective, abstracte, total diferită și distinctă de
societatea civilă în care trăim. În realitate avem de a face cu indivizi: guvernanți, funcționari,
administratori etc. ce întrețin cu alți actori sociali relații constante, multiple, formale și
informale, reglementate juridic (de Constituție, legi, regulamente, convenții, acorduri și
tratate). Statul (putere publică) nu este decât un sistem de raporturi juridice complexe ce
transced opoziția între stat și societate civilă.
În anumite contexte termenul de stat nu desemnează numai puterea ce se exercită în
sânul societății civile ci societatea în ansambl ul ei privită din punct de vedere al
organizării politice globale. În domeniul relațiilor internaționale sensul care prevalează este
cel al statelor ca subiect de drept internațional public.
Școala juridică germană și franceză de la începutul secolului al XX-lea a formulat
teoria celor trei elemente constitutive ale statului. Statul presupune un teritoriu , în care
locuiește o populație și în cuprinsul căruia se exercită o putere juridic organizată.
În sânul societății civile, statul monopolizează coerciția legitimă în serviciul puterii sale
de joncțiune juridică. Ceea ce caracterizează puterea publică este capacitatea de a impune
acte unilaterale, adică norme a căror validitate este independentă de consimțământul
supușilor. H. Kelsen remarca: „Puterea statul ui nu este o forță sau o instanță mistică
disimulată în spatele statului sau al dreptului său; ea nu este altceva decât eficacitatea ordinii
juridice statale“.
În epoca modernă asistă, la o tendință caracteristică: instituționalizarea puterii politice
în structurile de stat. Instituționalizarea desemnează procesul de transfer al puterii unei
persoane fizice către o instanță abstractă. „Oamenii au inventat statul pentru a nu mai trebui
să se supună oamenilor“ (G. Burdeau).
Pentru Max Weber statul este „o înt reprindere politică având caracter instituțional în
care conducerea administrativă revendică cu succes, în aplicarea reglementărilor, monopolul
constrângerii fizice legitime“. Rămâne însă de precizat în ce scop face statul acest lucru, ce
misiune își asumă acesta („paznic de noapte“ în teoria liberală a statului minimal, stat
providență, stat misionar)?

14
B. Sociogeneza statului

Statul este un produs istoric nicidecum o formă de putere naturală. Nu există societate
fără putere, există însă societăți fără stat (societăți primitive studiate de antropologi).
Acestea sunt societățile segmentare – în care mecanismele sociale funcționează grație
unei îmbinări dinamice de segmente construite în funcție de sarcinile ce trebuie
îndeplinite; o structură fundat ă pe legături parentale și descendentă dintr -un strămoș.
Există și societăți primitive ce cunosc o diferențiere a rolurilor și o specializare a
agenților puterii: „Guvernanții“ recurg adesea la magia coercitivă a vrăjitorului, la
puterea religiei; sau dele gă grupului întreg ori unor membri ai săi recursul la violență în
vederea respectării normelor.
În societățile bazate pe dreptul cutumiar nu există o unificare a proceselor de edictare a
normelor juridice ce trebuie să regleze ordinea socială. În schimb, î n statul modern se
produce o centralizare și o monopolizare a constrângerii legitime, care se exprimă
printr -o emergență a sistemului piramidal al dreptului. Paralel cu aceasta există o
structură piramidală a administrației și serviciilor publice. Se const ituie o ierarhie
piramidală. Se instituționalizează astfel puterea politică. Și aceasta la două niveluri:
a) disocierea între persoana fizică a guvernantului și conceptul abstract de putere
publică (ex. între rege și Coroană, între președinte și președinție);
b) generalizarea statutelor juridice constitutive ale Statului de drept; definirea
prerogativelor și obligațiilor tuturor celor ce sunt supușii statului sau exercită puterea
în numele lui; este vorba de „puterea legal -rațională“ în sensul acreditat de Max
Weber. Guvernanții și agenții administrației trebuie să respecte cu scrupulozitate
legile și reglementările în vigoare.
Unii autori – ce au legat apariția statului modern de anumite transformări socio –
economice, produse în Europa la sfârșitul Evului Mediu – au supra licitat rolul factorilor
comerciali, financiari și al premiselor economice precapitaliste. Statul ar fi apărut ca un
instrument de protejare a intereselor economice ale unei elite burgheze emergente, ale
unui grup social dominant (este o teză de i nspirație marxistă împărtășită de Im. Waller
stein).
Alți autori au insistat asupra faptului că apariția statului s -ar datora mai curând unor
modele culturale preexistente Statul modern ar fi preluat de la Biserică nu numai
structura sa biocratizată și ier arhizată ci și tehnici de guvernare o teorie a suveranității,
ce ar fi avut drept consecință recunoașterea competenței puterii temporale în afacerile
politice.

C. Statul națiune

Există două concepții dominante despre națiune care pleacă de la distincți a propusă de
istoricul și sociologul german F. T önnies la sfârșitul secolului al XIX -lea între
comunitate (gemeinschaft) – întemeiată pe legături de sânge familiale, de rasă și etnie,
pe vecinătăți și camaraderie, pe trăiri afective – și societate (gesells chaft) – întemeiată
pe asociere voluntară și consimțământ, pe calcul rațional și interese utilitariste,
(întreprinderea capitalistă), pe teorii filosofice contractualiste și practici politice precum
votul universal și principiul majorității (statul modern) .

15
Opoziția dualistă între comunitatea „naturală“ și societatea „contractuală“ a fost
preluată de Max Weber care a formulat o concepție despre națiune în termeni
etnoculturali; un grup întemeiat pe date obiective – originea populației, solul, limba,
religia , moravurile, istoria politică – în care statul apare ca un instrument de unificare a
comunității naționale, de protecție a minorităților proprii detașate de patria -mamă și
care asigură în interiorul frontierelor sale coeziunea grupului comunitar.
Cealaltă concepție despre națiune, datorată lui E. Renan, valorizează nu atât elementele
de apartenență obiectivă ci voința de conviețuire, dimensiunea alegerii personale,
adeziunea ratificată. Statul este garantul unei politici liberale față de minoritățile
locui nd pe teritoriul său și o mai redusă ingerință la nivelul diasporei proprii. Națiunea
se definește prin ambiția sa de a transcende prin cetățenie apartenențele particulare,
culturale, economice sociale și a defini cetățeanul ca individ abstract, cu dreptur i și
libertăți inmprescriptibile.

D. Funcțiile statului

O întreagă tradiție de analiză s -a străduit să identifice funcțiile statului într -o
perspectivă nu numai descriptivă ci și normativă . Obiectivul subiacent era justificarea
punerii în operă a unui si stem de echilibru și contraponderi astfel încât „puterea să
limiteze puterea“ potrivit celebrului adagiu al lui Montesquieu. Soluția întrevăzută de
acesta era speranța puterilor , adică atribuirea de sarcini specifice instituțiilor statale,
distincte. Aceas tă distincție vizează trei funcțiuni (puteri):
a. legislativă (stabilirea de norme generale și impersonale); organele statului prin care
se exercită: Parlamentul (legi); Guvernul (decizii, ordo nanțe), Curtea supremă de
casație.
b. executivă (aplicarea legilor și derularea politicilor în diverse domenii: economic,
financiar, extern, apărare etc.); organele statului prin care se exercită: Guvernul,
administrația publică, Parlamentul (în situații excepționale);
c. judecătorească (soluționarea litigiilor apărute din aplicarea legilor); organele statului
prin care se exercită: magistratura, autoritățile judecătorești.
În epoca contemporană asistăm la un proces global de limitare a suveranității statului și
transfer al unor prerogative ale sale unor instanțe supra și tr ansnaționale. Are loc o
eroziune a ideii de stat -națiune.

Bibliografie de referință
Obligatorie
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002.
Opțională
Michel Hastings, Abordarea științei politice , Institutul European, Iași, 2000.
Întrebări de autoevaluare
Definiți noțiunea de stat
Enumerați cel puțin trei tipuri de factori care au contribuit la geneza statului națiune.
Analizați, la alegere, una din funcțiile îndeplinite de stat.

16

MODULUL V. DOMINAȚIE ȘI LEGITIMARE POLITICĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu noțiunea de legitimitate și impactul
acesteia asupra apariției statului democratic modern.
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenț ii trebuie :
Să facă distincția între conceptele de putere și dominație
Să identifice tipurile de dominație întâlnite pe parcursul istoriei
Să explice noțiunea de supunere politică

Conceptul de dominați e definit în câmpul sociologiei politice de Max Weber presupune
cu necesitate două elemente: legitimitatea ce-i asigură stabilitatea și o autoritate ce îi
conferă formă. Fiecare societate își creează propria „formulă“ de dominație , întemeindu -se
pe norme, valori și credințe sociale prin care își certifică trăsăturile culturale specifice.
Noțiunea de dominație prezintă avantajul pentru analiza politică de a surmonta
explicația de recursul la putere – ca raport asimetric de forță și constrângere unilaterală a
celui dominat de către dominator.

A. Putere și dominație

Pentru Weber, puterea (Macht) reprezintă doar relația socială ce permite triumful unei
voințe, în pofida rezistențelor întâmpinate, contând prea puțin pe ce se sprijină o astfel
de șansă și neprec izându -se mobilul sau modalitățile ce permit obținerea obedienței.
Dominația (Herrschaft) „semnifică șansa de a găsi persoane determinabile, gata să se
supună unui ordin cu conținut determinat“. Această definiție pune accent pe resursele
mobilizabile și co nstrângerile suferite. Conceptul vizează identificarea ordinii sociale
organizate ce permite exercitarea efectivă a puterii.
Sociologia weberiană a fost pe bună dreptate o „sociologie a dominației“ .
În condițiile dominației, supunerea este fundată pe recun oașterea de către indivizii ce se
supun a caracterului legitim al ordinelor primite. Chiar dacă frontierele între putere și
dominație sunt labile și greu de delimitat în ultimă instanță, legitimitatea este
elementul ce permite diferențierea lor.
Insistând asupra noțiunii de legitimitate, Weber face din această variabilă culturală
criteriul distinctiv a trei „tipuri ideale“ de dominație politică cu trăsături contrastante.
a) Dominația tradițională – își datorează legitimitatea pe credința în intangibilitatea
normelor cutumiare și a tradițiilor ancestrale. Se caracterizează prin predominarea
relațiilor de tip personal între senior și vasal, între principe și supușii săi, printr -o
slabă instituționalizare juridică. Acestei scheme de dominație îi corespunde tipul d e
acțiune tradițional, supunerea rezultând din grija pentru conformare cu un rol definit,
fiind exclusă orice formă de calcul rațional și deliberat.
b) Dominația charismatică (cuvântul charismă vine dintr -o rădăcină grecească și
înseamnă „grație“) – se spriji nă pe supunerea în fața calităților considerate
extraordinare ale unui conducător (ex. De Gaulle, Hitler, Khomeyni). Este dominația
exercitată de un tribun demagogic asupra mulțimilor, de un profet inspirat asupra
discipolilor săi fervenți, de un șef de st at plebiscitar asupra poporului său. Relația
funcționează pe baza capacității de seducție și suscită pulsiuni (dorințe, dragoste,

17
adorație). Autoritatea charismatică intervine în perioada de convulsii sociale, criză,
revoluție. Ea suspendă cursul normal al activității institu țiilor. Nu totdeauna
charisma este o emanație naturală a unei personalități puternice. Conducătorul
charismatic își construiește o reprezentare de sine cu ajutorul unor strategii de
comunicare eficiente. Un regim clădit pe temeiul unei autorități charismatice nu
supraviețuiește morții fondatorului său. Transformarea charismei în cult postum al
personalității permite înfiriparea unui proces de rutinizare (vezi cultul lui Stalin).
c) Dominația legal -rațională – este caracteristică pentru sis temele politice moderne.
Se manifestă în aparatul de stat, în întreprinderi, administrație, Biserică sau partidul
de masă. Tipul pur îl reprezintă „conducerea administrativ birocratică“. În cadrul său
predomină elementele de organizare impersonală, fundame ntată pe competență și
credință în legalitatea normelor juridice în vigoare. Liderii sunt recrutați nu grație
unor favoruri personale, ci după reguli tehnice ce permit aprecierea calificării
profesionale și stăpânirea acelor procedee specializate indispens abile exercitării
atribuțiilor lor. Pentru Weber statul birocratic este forma principală de dominație
legal -rațională , reieșită treptat din formele tradiționale de dominație. Acestei
scheme de dominație îi corespunde tipul de acțiune zweckrational . Individ ul se
comportă rațional în raport cu un obiectiv definit și el rațional.
Legitimitatea care este tocmai adecvarea între o instituție și o credință considerată
superioară, îndreptățită nu este dată o dată pentru totdeauna. Ea este fragilă și se
întreține p rin ritualuri susținute și frecvente. O criză politică majoră poate ilustra un
deficit al resurselor și al suporterilor pe care un regim contează la un moment dat.
Orice resursă legitimată este limitată. Uzura și demonetizarea sunt riscuri de care
guverna nții trebuie să țină cont. Erodarea legitimității poate proveni dintr -o serie de
erori comise de guvernanți dar și dintr -o stare de decepție generală ce ruinează
consimțământul cetățenilor, încurajând pornirile contestatare. Doar o manipulare
dramatică a s imbolisticii politice (ex. pericol extern pentru țară) poate restabili
temporar legitimitatea unui regim.
Momentele de criză oferă ocazia repunerii în discuție a problemei legitimității, a
redefinirii valorilor și credințelor unei societăți (ex. mai 1968 ș i fisurarea legitimității
regimului lui de Gaulle în Franța).

B. Supunerea politică

Supunerea în politică înseamnă acceptarea de voie sau de nevoie a relației inegalitare
de dominație. Acceptarea ordinii politice se poate realiza și prin violență , dar
supunerea va fi fondată atunci pe frică, sentiment ce va avea un efect negativ asupra
acțiunii de legitimare.
Puterea legitimă este cea care face din supuși complicii săi, îi transformă în aliați și
chiar în suporteri. Are loc de fapt un proces de internal izare a credințelor fondatoare ale
ordinii sociale și politice.
Supunerea este mecanismul psihologic care integrează acțiunea individuală proiectului
politic, cimentul natural care leagă oamenii de sistemele de autoritate (S. Milgram). O
serie de experimen te de psihologie socială indică faptul că individul, pus în situația de a
fi agent al voinței altuia pe care o recunoaște, acceptă controlul total al unei persoane ce

18
posedă un statut mai ridicat și nu se mai consideră responsabil de actele sale. Conversia
la starea de agent diminuează conștiința și o reduce la atitudinea de supunere în fața
autorității (vezi situațiile de război când se comit crime la ordin).
Conformitatea apare atunci când un individ își modifică, deliberat, sub o presiune
exercitată și a supra celor din jur, comportamentul, în scopul de a se armoniza cu grupul
din care face parte.
Spre deosebire de supunere care reflectă o atitudine de acceptare față de factorul de
dominație, conformitatea este o pliere în fața celor având un statut simila r subiectului în
cauză. Conformismul este o sursă de comoditate și stabilitate socială și politică, este
prețul plătit de individ pentru a nu suferi rigorile dominației (marginalizarea,
excluderea) pentru concepțiile sale heterodoxe sau ieșirile sale disto nante în raport cu
ceilalți membri ai grupului.
Dominația, supunerea și conformismul pot fi însă și surse de alienare politică pentru
individ, alături de alte forme de înstrăinare și frustrare.

Bibliografie de referință
Obligatorie
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002.
Opțională
Max Weber, Politica, o vocație și o profesie , Editura Anima, 1992.
Michel Hastings, Abordarea științei politice , Institutul European, Iași, 2000.
Seymour Martin Lipset, L’Homme et la poli tique , Editions -du Seuil, Paris, 1960.

Întrebări de autoevaluare
Precizați care este elementul de separare a puterii de dominație. Explicați.
Enumerați caracteristicile dominației tradiționale.
Precizați diferența dintre dominația tradițională și cea char ismatică
Definiți noțiunea de supunere politică

19

MODULUL VI. PARTIDELE POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu noțiunea de partid politic, cu geneza,
caracteristicile și funcțiile partidelor politice, cu tipologia acesto ra, precum și cu funcțiile
îndeplinite de partidele politice într-un stat. De asemenea, se urmărește familiarizarea
studenților cu sistemele de partide și cu criteriile care diferențiază între acestea și grupurile de
presiune sau grupurile de interes.
Obie ctivele propuse : La finalul acestui modul, studenț ii trebuie :
Să identifice, conform criteriilor învățate, partidele politice propriu -zise dintr -un stat
Să enumere principalele funcții îndeplinite de partidele politic e.
Să facă distincția între partide pol itice și grupuri de presiune sau grupuri de interes
Să poată corela tipurile de sisteme de partide cu tipurile de stat modern în care acestea
funcționează.

Partidul politic ca formă instituționalizată a activității politice ca expresie
organizațională, în plan practic, a nevoii de asociere și activism, ca mediator privilegiat al
vieții politice reprezintă, în pofida tuturor criticilor și dezamăgirilor pe care le suscită, un rău
necesar în societatea modernă.
Termenul de partid este destul de vechi și el de semna în Evul Mediu o mică formațiune
militară aflată în campanie, devenind ulterior sinonim celui de tendință, facțiune, clică. Abia
începând cu a doua jumătate a secolului al XX -lea această noțiune discutabilă sugerează o
organizație politică structurată .

A. Definiția partidului politic. Criterii de identificare

Politologii americani Joseph Lapalombara și Myron Weiner au avansat în 1966 o
definiție a partidului politic care se structurează în jurul a patru discriminanți:
a) Continuitatea organizației. Este vorba de ceea ce s -ar numi „o organizație
durabilă“, respectiv o organizație a cărei speranță de viață politică să o depășească
pe cea a conducătorilor săi în exercițiu. Acest criteriu permite departajarea partidelor
politice în adevăratul sens al cuvântu lui de clicile sau facțiunile personale care nu
supraviețuiesc de regulă fondatorilor lor, dar și de „organismele ad -hoc“ a căror
existență încetează o dată cu atingerea scopului fixat. Este condiția primordială a
transformării unei organizații în partid.
b) Caracterul național al organizației. Este vorba de „o organizație“ bine stabilită și
aparent durabilă care să aibă raporturi regulate și variate cu eșalonul național. Nu este
de conceput un partid fără ramificații pe întreg teritoriul unei țări, care să nu se
adreseze întregii comunități naționale și care să nu aibă o ambiție colectivă. Aceasta
nu înseamnă că nu există și formațiuni ce nu dispun ori au puține ramificații locale sau
regionale și a căror percepție publică este dată de prezența regulată și act ivă a unui
grup parlamentar sau de aparițiile în mass media ale unor lideri ai acestuia. Criteriul
pare să excludă radical formațiunile ce agită slogane „națio naliste“ sau „regionaliste“
sprijinindu -se pe o bază teritorială limitată.
c) Dorința de a exercita puterea. Partidul este o organizație ai cărei conducători,
naționali și locali doresc să ia și să exercite puterea, nu numai să o influențeze. Acest

20
criteriu este decisiv și permite distincția între partidul politic ce are ca obiectiv fie să
participe la putere (partide legislative), fie să o distrugă (partide revoluționare) pe de
o parte, și grupul de presiune, ce are drept scop a -i influența pe deținătorii puterii în
sensul satisfacerii unor interese particulare proprii.
d) Căutarea unei susțineri populare. Cel de -al patrulea discriminant al activității de
partid este angajarea în competiții electorale, în vederea măsurării influenței reale a
respectivei formațiuni politice la nivelul masei de cetățeni și a cuceririi suportului
popular cuantificabil pentru c a aceasta să se poată situa pe pozițiile puterii. Acest
criteriu permite să deosebim partidul de cluburi, societăți de reflexie, laboratoare
intelec tuale, de secte de toate formele de asociere ce accentuează particularismul.

B. Geneza partidului politic

Potrivit acestei definiții partidul este un fenomen de dată relativ recentă (secolul al
XIX-lea).
M. Duverger distinge două categorii de partide:
a) partidele cu origine electorală și parlamentară – acestea au apărut și au evoluat
în condițiile afirmării dem ocrației reprezentative și extinderii sufragiului popular.
Un astfel de partid permitea stabilirea unei legături între grupul parlamentar ce
reunea aleșii prin afinități politice și comitetele electorale ce încadrează, la primul
nivel, alegătorii.
b) partidel e indirecte – care nu pornesc de la mecanismul votului ci de la grupuri
preexistente: partidele socialiste provenite din sindicalismul muncitoresc, partidele
„agrariene“ provenite din puternice asociații țărănești, partide „confesionale“
provenite din grup uri religioase, Biserici oficiale, partidele comuniste provenite din
Komintern etc. Partidele „indirecte“ sunt în genere formațiuni politice centralizate,
disciplinate, distante și chiar reticente față de instituțiile democrației reprezentative.
Această di stincție propusă de Duverger este valabilă mai curând pentru țările
occidentale unde s -au constituit instituții reprezentative moderne. În țările în curs de
dezvoltare (ex. în Africa) partidele s -au format practic într -un vid instituțional fără o
gestație și maturizare democratică corespunză toare, odată cu statul decolonizat.
Particularitățile acestor partide: refuzul pluralismului, cultul exagerat al personalității
liderului, asocierea cu armata, reflectarea unor interese și conflicte tribale etc.

Rolul partidelor politice
a) Structurarea alegerilor opiniei publice. Partidele permit clarificarea condițiilor
desfășurării competiției politice prin informarea electoratului. Partidul are o siglă,
însemne, sloganuri ce -i garantează recunoașterea și notorietatea. El elaborează
programe pe baza unei doctrini asumate, propune soluții la problemele vieții politice
și oferă proiecte, valori și obiective de atins prin votul cetățenilor.
b) Selecția personalului politic. Partidul este o școală politică, o instanță de iniție re și
verificare pentru indivizii ce aspiră să se implice în lupta politică, în viața publică.
Partidul îndeplinește o funcție de recrutare a membrilor, liderilor, aleșilor săi și o
alta de încadrare (prin disciplina de acțiune).
c) Integrarea socială. Partid ul oferă indivizilor și grupurilor sociale structuri de
alegere și socializare. Militantismul într -un partid poate aduce recompense,
promovări, acces la posturi în instituții publice, satisfacerea unor interese etc.

21
Partidul se constituie adesea într -o a d oua familie, într -o comunitate și chiar într -o
veritabilă „contra -societate“ (vezi partidele ecologiste).
Unele partide se transformă în porta voce a unor grupuri defavorizate pe care le
mobilizează și le controlează canalizând nemulțumirile lor. Ele reușe sc să legitimeze
paradoxal sistemul contestat, oferindu -i acestuia semnale asupra pericolelor datorate
unor politici greșite sau impopulare.

C. Tipologia partidelor

a) Partidele de cadre – apărute odată cu instaurarea democrației reprezen tative.
Acestea au fost partide ce au reunit notabilități, având ca scop mai puțin recrutarea
unui număr ridicat de aderență, cât mai ales convertirea unui capital de notorietate în
susținerea electorală și politică. Unitatea de bază a organizării este comitetul de
circum scripție iar legătura dintre comitetele locale și aleșii parlamentari este slabă și
sporadică. Grupul parlamentar are prioritate față de aparatul de partid. Aceste partide
sunt hotărât programatice și slab îndoctrinate. Sunt alergice la elaborări con ceptuale și
se orientează cu prioritate spre „intriga sufragiilor“ manifes tând o grijă deosebită față
de dobândirea și extinderea capitalului electoral.
b) Partidele de mase sunt fructul sufragiului universal și apariției maselor muncitoare
în viața politică. În tre cele trei variante principale – partide social -democrate, partide
comuniste și partide fasciste – sunt multe asemănări dar și deosebiri frapante. Se
caracterizează prin structuri centralizate și ierarhizate, printr -un aparat permanent, de
cadre de part id printr -un mare număr de militanți, printr -o încadrare strictă și o
educație politică continuă. Sentimentul apartenenței la partid este foarte puternic,
până la identificarea totală a individului cu obiectivele partidului.
O astfel de finalitate presupun e o organizare riguroasă, rigidă, ierarhizată, conținând
în sine germenii apariției unei oligarhii de partid (R. Michels), o birocrație
inamovibilă, o minoritate care se consolidează la vârf, deține puterea în partid și nu
mai este dispusă să respecte regu lile democrației interne.
Evoluția societăților democratice conduce la depășirea acestei situații considerându -se
că partidele de cadre și cele de masă ar trebui să dea naștere unui partid „indirect“, de
alegători, ce colectează sufragii și se transformă î n mașinării puternice, eficiente în
măsură să devină partide de guvernământ sau să exercite controlul asupra puterii
politice.

Sisteme de partide
Într-un regim pluralist, între partide se statornicesc relații de opoziție sau alianță.
Sistemele de partide cele mai des întâlnite sunt:
a) Bipartitismul – un sistem de partide fondat pe alternanța la guvernare, mai mult sau
mai puțin regulată, a două partide cu vocație majoritară. Acest sistem funcționează
în SUA, în Marea Britanie. El garantează stabilitatea guve rnamentală dând o
majoritate solidă partidului aflat la putere. Sistemul permite clarificarea alegerilor,
marcând net raportul majoritate -opoziție. În același timp principiul alternanței la
guvernare este respectat cu o periodicitate de un mandat sau mai m ulte. Expectația
rotației la guvernare rămâne deci perfect credibilă. Uneori, bipartitismul poate lua
forma unui sistem cu „două partide și jumătate“, apariția unei formațiuni mai mici ce
poate bascula de o parte sau alta favorizând constituirea unei major ități funcționale.

22
b) Multipartitismul – un sistem în care cel puțin trei partide exercită o influență reală
asupra vieții politice prin stabilirea de alianțe mai mult sau mai puțin solide. Doar
arareori unul dintre ele poate obține majoritatea absolută în Pa rlament.
Asociat de multe ori unui tip de scrutin proporțional, multipartitismul poate genera o
instabilitate guvernamentală cronică (ex. Italia și Franța în perioada postbelică).
Multipartitismul favorizează disiparea revendică rilor și a presiunilor dema gogice și
populiste.
c) Sistemul partidului dominant – sistemul multipartitist în care un partid se
detașează de celelalte prin capacitatea sa de a aduna un procent suficient de voturi
(peste 30%) pentru a depăși formațiunile rivale pe o perioadă mai lungă, p recum și
prin profunda sa identificare cu regimul politic căruia îi servește ca sprijin (PSD
după alegerile din 2000). Acest sistem permite o relativă stabilitate guvernamentală
cu riscul sclerozării puterii confiscate de partidul dominant, împiedicându -se astfel
orice alternanță autentică.

D. Grupurile de interes (grupurile de presiune)

În viața politică există și alte tipuri de organizații decât partidele. Acestea sunt grupurile de
interes sau grupurile de presiune – organizații constituite în vederea apărării unor interese, a
unor cauze, prin influențarea puterilor publice.
Criteriile ce definesc grupurile de interese: a) organizarea durabilă, structu rală, prezența
în fruntea lor a unor lideri apți să elaboreze și să aplice anumite strategii de acțiun e; b)
apărarea intereselor unui grup social sau segment de populație (ex. asociațiile de
apărare a mediului, de protecția animalelor); c) exercitarea unei presiuni asupra
autorităților publice în măsură să ia anumite decizii.

Tipologia grupurilor de inter ese
a) grupuri de interese cu vocație globală – își asumă interesele unei categorii de
populație cu relevanță sociologică (muncitori, femei, tineri etc.); se disting grupuri
socio -economice (sindicate, asociații de protecția consumatorilor) și grupuri socio –
culturale (cluburi, asociații religioase, ale veteranilor etc.).
b) grupuri de interes cu vocație specializată – își asumă o cauză la care se aliniază în
mod liber simpatizanți de diferite proveniențe sociale și orizonturi culturale (ex.
Amnesty International, Green Peace, Medici fără frontiere).

Acțiunea grupurilor de interese
Presiunea exercitată de aceste grupuri vizează direct puterile publice sau/și indirect
opinia publică, susceptibilă să acționeze asupra guvernanților și autorităților.
a) presiuni indirect e – asupra aleșilor locali, naționali, miniștrilor și administrației prin
informații (petiții, documentații), consultații (dialog cu puterile în legătură cu un
proiect), corupție (finanțări secrete ale partidelor, susținerea unor lideri politici,
șantaj et c.).
b) presiuni indirecte – vizează opinia publică, mass -media care să exercite, ulterior,
ele presiuni asupra puterii, prin constrângere (mobilizare la grevă, campanii de
captare a simpatiei pentru o cauză, demonstrații de stradă) sau convingere (prin

23
publi citate intensivă în presă sau TV, cauza susținută fiind prezentată ca interes
general).

Bibliografie de referință
Obligatorie
Maurice Duverger, Les parties politiques, Paris, A. Colin, 1976.
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul Europ ean, Iași, 2002.
Opțională
Jean Baudin, Introducere în sociologia politică , Editura Amarcord, Timișoara, 1999
Philippe Braud, Sociologie politique , Editions L.G.D.J., Paris, 1998
Întrebări de autoevaluare
Enumerați criteriile de identificare ale unui partid politic. Precizați criteriile de
identificare ale grupurilor de presiune .
Precizați cel puțin două funcții ale partidelor politice într -un stat modern .
Indicați tipurile d e sisteme de partide .
Explicați sistemul de “două partide și jumătate” .

MODULUL VII. ELITELE POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu noțiunea de elită politică și cu selecția
socială a acesteia, precum și cu noțiun ea de politizare a administrației publice.
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenții trebuie:
Să identifice elementele paradigmei elitare.
Să enumere criteriile selecției sociale a elitelor .

Conceptul de elită desemnează o realitate const itutivă a politicului, consacră funciara
disimetrie a raporturilor în jurul puterii, între guvernanți și guvernați.
Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituită din individua litățile politice
și sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detașează de masa membrilor societății.
Este vorba de ascendentul unei minorități active și activizante asupra unei majorități, mai
mult sau mai puțin pasive.

A. Geneza teoriei elitelor

Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care în l ucrarea sa Principele , exaltă
virtuțile de excepție ale prințului ce știe să se slujească de calcul, viclenie și forță
pentru cucerirea, exercitarea și păstrarea puterii în scopul consolidării unui stat.
Teoria elitelor își află consacrarea prin contribuți ile repreze ntanților școlii politice
italiene Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elită“) și Gaetano Mosca (promotorul
ideii de „clasă politică“). Acestora li se poate adăuga Roberto Michels cu studiile sale
despre fenomenul oligarhic în partidul de masă, Georg es Sorel cu reflecțiile sale asupra
violenței și „mitului politic“ precum și Max Weber.
Paradigma elitară conține următoarele elemente:
a) procesualitatea istorică se întemeiază de diviziunea societății în clase – o clasă
dominantă și una dominată, o elită co nducătoare și o masă ce se lasă condusă;

24
b) știința politică reprezintă de fapt studiul elitei, al compoziției și structurii sale, al
modului de relaționare cu masa;
c) obiectivul fundamental al oricărei elite îl constituie deținerea și menținerea puterii,
păstr area privilegiilor dobândite grație puterii;
d) dominația se bazează pe forță dar și pe fraudă sau seducție, elita obținând
consimțământul masei;
e) structura socială este întemeiată și legitimată de o formulă politică asociată unor
ideologii sau mituri socialme nte acceptate;
f) guvernarea ca exercițiu politic al elitei va recupera mai mult sau mai puțin și
interesele masei, atât cât nu prejudiciază privilegiile elitei

B. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice

O controversă deja veche opune pe adepții i deii că elita conducătoare ar avea un
caracter unitar celei potrivit căreia elita este expresia singularității diferitelor ei
componente.
a) teza umanistă – ilustrată de sociologul american C. Wright Mills în lucrarea Elita
puterii (1956). După opinia sa o el ită unită prin interese comune ia toate deciziile
publice principale. Aceasta regrupează trei mari ierarhii instituționale, un „triunghi
al puterii“: nivelul economic (conducătorii marilor firme, bănci), nivelul militar
(statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici
însărcinați cu guvernarea). Această elită se remarcă printr -o puternică solidaritate.
Membrii ei aparțin acelorași medii, au aceeași formație intelectuală, împărtășesc
aceleași valori, au același comportament și stil de viață.
b) teza pluralistă – ilustrată de sociologul Robert Dahl inventatorul termenului de
poliarhie , o guvernare disipată în mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze
nu ar exista o clasă conducătoare ci o multitudine de categorii conducăto are,
antrenând relații de cooperare sau opoziție. Luarea deciziilor mobilizează numeroși
lideri – care nu alcătuiesc o elită unică și omogenă. Autonomia acestor fracțiuni le
permite să dispună de mijloace de influență distincte, resurse de putere ce conduc la
o cultură a negocierii și compromisului și la descentra lizarea procesului decizional.

C. Selecția socială a elitelor politice. Politizarea administrației centrale

Există supoziția că accesul individului la o elită politică ar fi facilitat de aparten ența sa
la o elită socială. Anumite categorii de populație apar ca fiind privilegiate de
circumstanțe și de o grilă de selecție.
a) bărbații de vârstă matură constituie un grup prevalent (ex. elitele administrative
din Franța indică o netă subprezentare a fem eilor; vârsta medie a parlamentarilor în
țări occidentale cu tradiție democratică – peste 50 de ani);
b) statut social ridicat ; recrutarea socială a politicienilor din guvern, parlament
vizează clasa superioară, în vreme ce aleșii locali provin în special din clasele
populare; apartenența ideologică poate determina în anumite situații o mutație în
profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stângii la putere se însoțește cu
accesul unor intelectuali în parlament și scăderea numărului industriașilor î n
guvern); o burghezie intelectuală înlocuiește burghezia economică;

25
c) ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de familie“;
mandatele electorale sau posturile -cheie în administrație se transmit aidoma unei
moșteniri familiale.
Există an umite instituții care se constituie în adevărate pepiniere ale elitelor politice și
administrative (ex. ENA în Franța).
Omogenizarea socială și intelectuală a elitelor conducătoare favorizează adesea
circulația membrilor acestora între sectoarele politice și administrative. În pofida unui
ideal de neutralitate politică administrația nu este niciodată scutită de ingerințele
politicului și de transferul în și din structurile ei al unor politicieni, care numai aparent
prezintă caracteristici de funcționari, te hnocrați și birocrați, chiar dacă adesea despre
societatea politică se vorbește în termeni precum: „republică a funcționarilor“,
„eșaloane birocratice“, „manageri și administratori publici“.

În raporturile dintre structurile politice și cele administrativ e apar
tendințe pronunțate de:
a) politizare a angajaților ; este vorba de puterea discreționară a guvernanților de a
recruta sau de a revoca înalți funcționari, mai ales în situația de alternanță la
guvernare;
b) politizare a activităților care rezultă din creșt erea puternică a cabine telor
ministeriale a căror sarcină constă din ce în ce mai mult în a tutela direcțiile
administrative.

Funcționalizarea personalului politic este o sintagmă pentru expansiunea clasei
politice ce se realizează prin includerea în râ ndurile sale a unui număr tot mai mare de
funcționari. În ultima jumătate de secol înalții funcționari au reprezentat 60% din
numărul miniștrilor și 70% dintre miniștrii de cabinet.
Există explicații ce privesc statutul funcției publice, disponibilitate de integrare a
funcționarilor în politică grație profesiei lor, și aceasta cu riscuri minime. Stabilitatea
regimurilor politice încurajează funcționărimea să se îndrepte, cu succes, spre cariere
politice.

Bibliografie de referință
Obligatorie
Mihai Milca , Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor , Editura Economică,
București, 2001 .
Opțională
Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, București, f.a.
Întrebări de autoevaluare
Enumerați cel puțin patru elemente de identificar e a elitelor .
Precizați ideile principale ale tezei umaniste refritoare la elite .
Menționați două aspecte ale politizării structurilor administrative .

26
MODULUL VIII. PARTICIPAREA POLITICĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu con ceptele de participare politică, sisteme
electorale și comportament electoral într -un stat modern.
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenții trebuie:
Să cunoască formele participării politice într -un stat democratic
Să identifice factorii ca re influențează comportamentul electoral
Să distingă între diferitele tipuri de alegător

Într-un regim democratic, activitățile politice nu sunt rezervate doar profesioniștilor
puterii sau agenților specializați, conducători politici, experți, parlamentar i, militanți de
partid etc. Indivizi sau grupuri de indivizi își exprimă public opțiunile politice și își
manifestă dorința și voința de a lua parte la jocul politic.
Participarea politică – ansamblul activităților prin care cetățenii sunt chemați să intre în
contact cu universul puterii, într -o manieră superficială, efemeră sau profundă și
durabilă, prin intermediul unor forme de acțiune politică (vot, încadrare într -un partid,
campanii publice, manifestații, proteste)

A. Idealul participării

E o concep ție despre democrație potrivit căreia puterea politică emană de la poporul
suveran și postulează reprezentarea unui cetățean activ. Această viziune este strâns
legată de progresul democrației și lărgirea drepturilor (drepturile omului și cetățeanului,
sufragiul popular, recunoașterea libertății de asociere și exprimare).
Participare la activitățile politice tinde astfel să se confunde cu condiția activă a
cetățeanului (consens în ceea ce privește datoria electorului de a vota). Baza teoretică a
democrației, participarea cetățenilor la viața politică este nu numai legitimă ci și
dezirabilă.

Prin participare politică cetățenii au șanse sporite de a experimenta:
a) învățarea politicului – prin participare se ajunge la înțelegerea mizelor politice
(programe, reven dicări) precum și a regulilor specifice jocului politic. A participa
înseamnă a asimila o cultură democratică a implicării politice și sociale, a împărtăși
anumite valori constitutive și practici democratice.
b) încrederea în capacitatea de a influența putere a – participarea politică se bazează
și pe credința într -un posibil control al guvernaților asupra guvernanților.
Mobilizarea democratică învederează astfel o funcție instrumentală de
implicare/asociere a cetățenilor în derularea proceselor de putere și se sprijină pe
concepția individului rațional, interesat să influențeze deciziile politice.

B. Realitățile participării

O serie de cercetări sociologice au demonstrat inconsistența mitului cetățeanului activ și
interesat de politică ajungând la concluzia că participarea este o iluzie democratică, o
momeală aruncată masei ce permite elitelor sociale și politice să confiște accesul la
activitățile din sfera puterii și să -și perpetueze dominația.

27
Evoluțiile sociale, economice și culturale din epoca contempora nă au afectat
modalitățile și mizele participării politice.
Asistăm la erodarea unor forme de participare tradițională (militantismul de partid,
sindical, participarea electorală, informarea politică prin lectura ziarelor și broșurilor)
dar și la apariția de noi activități, la legitimarea unor teme mobilizatoare (mișcarea
ecologistă, manifestații antiglobalizare).

Modalitățile participării politice
a) formele convenționale , bine integrate și conform jocului politic. Este vorba de
activități și comportamente c entrate pe votul politic (înscrierea pe listele electorale –
gradul zero al participării) sau privind angajarea activă a unui militant într -un partid,
exprimarea publică a unei opinii politice, susținerea financiară a unui lider sau
partid, asistența la re uniuni politice.
b) formele de protest – presupun activități legale (semnarea de petiții, manifestații
pașnice, grevă) sau violente (molestarea adversarilor sau reprezentanților
autorităților, deteriorarea edificiilor publice, incendii, acte de vandalism). Ac estea
sunt acțiuni colective (mobilizează grupuri de indivizi pentru o cauză comună),
acțiuni directe (ce plasează) actorii în situații față în față, în absența unui mijloc
tradițional de mediere), acțiuni autonome (care depășesc adesea cadrul juridic).
Practica activităților protestatare se ierarhizează după gradul lor crescând de
legitimitate, raportat la intensitatea violenței ce îi este proprie.

Ritualul votului
Operațiunea votării este considerată fundamentul însuși al ordinii demo cratice și nu este
reductibilă la o simplă tehnică de desemnare a reprezen tanților. Votul este ocazia și
esența unui ritual civic.

Miturile sufragiului universal
a) mitul egalității a dobândit extensie odată cu instituirea sufragiului universal. Toți
cetățenii sunt egali în f ața urnei de votare. Egalitatea afirmă o calitate identică,
echivalentă a cetățenilor, respingând viziunea organicistă a corpului politic.
b) mitul unității se bazează pe o anumită mistică a voinței poporului, înțeleasă ca apel
la unitate. Actul electoral est e privit ca un gest de adeziune, o manifestație simbolică
de apartenență la colectivitate. Alegerea se prezintă ca un rit comunitar; prin vot
oamenii își întăresc comuniunea și credința în puterea lor de a influența cursul
politicii.
A vota este măsura unu i comportament individual și social totodată. Acesta relevă nu
numai o serie de decizii proprii fiecărui alegător ci și apartenența acestuia la anumite
identități sociale ce -i influențează propria alegere.

C. Analiza comportamentelor electorale

În centru l unor astfel de analize au stat de la început factorii ce influențează
comportamentul cetățenilor în fața urnei de vot.
a) factori morfologici au fost identificați pentru prima oară de A. Siegfried (teritoriul,
tipul habitatului, regimul proprietății, influe nța clerului și tradițiile conservatoare)
cărora li s -au adăugat elementele de memorie colectivă;

28
b) apartenența la identități sociale – votul ar releva variabile socio -demografice
(vârstă, sex, loc de rezidență), socio -culturale (nivel de instruire, afiliere religioasă)
sau socio -economice (profesie, venit, posesia unui patrimoniu).
Limitele acestui model: electoratele sunt considerate din punct de vedere al
caracteristicilor colective și mai puțin prin prisma individualității electorilor,
impunând imaginea unui „alegător captiv“, prizonier al caracteristicilor sale sociale.
Există și un model „consumatorist“ ce tinde să reabiliteze strategiile individuale ale
electorilor, transformându -i în actori raționali, calculați și interesați ai alegerilor lor.
a) alegăto rul consumator – prin analogie cu piața economică, alegerile ar constitui un
fel de piață politică în interiorul căreia electoratul ar căuta să -și optimizeze votul
printr -o mai bună informare, o analiză comparativă a programelor și promisiunilor
electorale , a ceea ce se cheamă „oferta electorală“;
b) alegătorul rațional – mobilitatea comportamentelor electorale de la o perioadă
electorală la alta propune un alt model al alegătorului: mai instruit, mai independent
în fața instrucțiunilor partizane, mai emancipa t în raport cu fidelitățile ideologice,
mai motivat personal.

Determinanții sociali ai votului
Știința politică urmărește să coreleze datele electorale cu variabilele sociologice ce ar
avea o valoare predictivă, anticipatoare a rezultatelor finale ale ale gerilor

Variabilele socio -demografice
a) Sexul. Comportamentul electoral al femeilor s -a caracterizat mult timp prin
absenteism și tendințe mai conservatoare, comparativ cu cel al bărbaților.
Răspândirea valorilor feministe, implicarea masivă a femeilor în v iața economică și
socială au condus la diminuarea acestor manifestări ale comportamentului lor
electoral.
b) Vârsta. Mult timp tineretul a fost asociat unui vot de stânga pe când
conservatorismul era propriu alegătorilor mai în vârstă. După anii’80 ai secolul ui
trecut tineretul se înscrie într -o tendință de a amplifica dimensiunile schimbării în
plan electoral.

Variabile socio -economice
a) Diferența între întreprinzători și salariați. Există un clivaj între cei ce lucrează pe
cont propriu și votează cu dreapta ș i salariații ce lucrează la un patron și care votează
cu stânga. Această diferență nu se datorează unui decalaj între venituri ci prin
divergențe de ordin cultural -ideologic, de o parte apărarea proprietății, a liberei
inițiative private, de cealaltă valor ile sociale fondate pe acțiunea colectivă, accesul la
serviciile publice, protecția socială.
b) Votul muncitoresc s-a bazat multă vreme pe sentimentul anticapitalist și al
apartenenței de clasă; tradițional acordat partidelor, candidaților și programelor de
stânga. Astăzi muncitorii din Occident se îndreaptă spre formațiuni care luptă pentru
protejarea statuquo -ului (de centru sau chiar de dreapta).

Variabile socio -culturale
a) Patrimoniul. Posesia unei proprietăți influențează comportamentul de vot în sensul
apărării valorilor legate de moștenire, familie și merit; un vot, deci, conservator;

29
b) Religia. Practica religioasă rămâne încă o importantă variabilă predictivă pentru
comportamentul electoral (catolicii votează cu dreapta, ateii – cu stânga).
A vota nu este o practică total autonomă ci supusă unor presiuni exterioare.
Alegerile nu sunt identice și criteriile de alegere diferă de la scrutin la scrutin (alegeri
locale, alegeri legislative, prezidențiale).
Reprezentarea proporțională încurajează „împrăștierea“ v oturilor. Alegerile percepute
ca neavând miză imediată (alegeri europene, alegeri intermediare) favorizează
exprimarea de voturi contestatare.

Bibliografie de referință
Obligatorie
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002 .
Opțională
Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, București, f.a.
Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese , Editura Alternative, București, 1999.
Întrebări de autoevaluare
Menționați cel puțin două modalități de participare politică a cetățenilo R.
Explicați “modelul consumatorist”
Enumerați cel puțin trei variabile determinante ale votului.

30

MODULUL IX. REGIMURILE POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenților cu conceptul de regim politic , cu
caracteristicile fiecărui tip de regim politic și cu corelarea ideologiilor cu regimurile politice.
Obiectivele propuse : La finalul acestui modul, studenț ii trebuie :
Să poată identifica un regim politic prin observarea elementelor sale constitutive .
Să cunoască diferitele ideologii care au dat naștere regimurilor politice
Să distingă între regimurile politice modern

Regimul politic este un subsistem al sistemului politic. El reprezintă conceptul
fundamental al tipologiei clasice a modurilor de organi zare și exercitare a puterii politice.
Au existat de -a lungul vremii numeroase încercări de clasificare a regimurilor politice.
În antichitate descrierea și tipologizarea regimurilor politice veneau să răspundă unei
nevoi sau mai curând unei proiecții idea le: căutarea bunei guvernări. Aristotel a recurs primul
la procedeul de a combina clasamentul empiric al Constituțiilor cu judecata evalutivă sau de
ordin moral. Un prim criteriu disjungea între Constituțiile juste ce au ca reper interesul
comun și cele ca re nu se raportează decât la interesele personale ale guvernanților. Un al
doilea criteriu rezidă în numărul guvernanților care -și exercită autoritatea. Aristotel propunea
trei perechi simetrice de regimuri politice: regalitate/tiranie, aristocrație/oligar hie,
politea/democrație.
O altă tentativă de clasificare aparține lui Montesquieu care avea în vedere regimul
monarhic (pe care îl și prefera), regimul despotic și regimul republican .
Juriștii moderni cataloghează regimurile politice urmărind raporturile i nterne dintre
diferitele organe instituționale: regimuri de separare a puterilor, regimuri de suprapunere a
puterilor , regimuri de colaborare a puterilor .

A. Democrațiile pluraliste

Democrația spunea la un moment dat ironic, politologul italian Giovanni Sartori „este
numele pompos a ceva ce nu există“.
Pe de o parte democrația a ajuns să fie considerată o etichetă întrucâtva compromisă,
eșecurile ei fiind sancționate de istorie, pe de altă parte ea continuă să rămână un ideal
al guvernării poporului prin și pentru popor, greu de atins.

Teorii clasice despre democrație
a) democrația „procedurală“ – un ansamblu de instituții ce tind să apere societatea de
orice tentație și tendință despotică. Este o concepție liberală emanând din Revoluția
americană ce se stră duiește să concilieze contradicția dintre principiul voinței
majoritare și cel al libertății fiecărui individ. Democrația inventează în acest sens
compensări constituționale ce permit un echilibru funcțional al regimului politic.
b) democrația „substanțială“ – moștenire a idealurilor Revoluției franceze,
postulează că instituțiile, drepturile individuale și colective nu reprezintă decât
instrumente în slujba unei cauze superioare, către care trebuie să tindă toți indivizii.
Democrația ca valoare și nu ca metod ă (G. Hermet)

31
Există însă și o teorie alternativă care insistă asupra faptului că democrația rezidă într -o
metodă ce permite poporului de a -i accepta sau respinge pe cei chemați să îl guverneze.

Principiul democrației
a) principiul reprezentativ – în vir tutea căruia poporul suveran delegă prin sufragiu
universal unui număr redus de mandatari grija de a -i exprima propria voință. Acest
principiu de mediere se sprijină pe o „metodă a răbdării“. Suporterii candidaților
înfrânți așteaptă următorul verdict al u rnelor. Democrația este un regim pașnic și
pacificator pe fondul disputelor politice și confruntărilor electorale.
b) principiul majorității – recunoscând dreptul la exprimarea opiniilor, democrația
acceptă opoziția ideilor și nu absolutizează realizarea u nanimității de vederi. Acest
principiu consacră dimensiunea competitivă a democrației.
Competiția democratică vizează în principal cucerirea de către un partid sau alianță de
partide poziții de putere în stat.
Avansul democrației se însoțește cu un recul a l violenței politice. Informarea politică
rămâne circumscrisă, în democrație, cadrului simbolic și neutralizat al discursurilor și
argumentelor dezbătute. Violența reziduală este condamnată întotdeauna ca periclitând
fundamentale înseși ale democrației.
Competiția democratică este una raționalizată, în care regulile jocului politic sunt
acceptate și respectate de către toți actorii. Această situație este rezultatul unui proces
istoric de socializare politică și internalizare a valorilor pluralismului.

Tipo logia regimurilor
Democrația de tip occidental are deopotrivă rădăcini istorice și culturale. Se sprijină pe
un pattern contractualist, pe noțiunea de stat de drept și pe secularizarea valorilor și
atitudinilor ce separă Statul de Biserică și societatea ci vilă de stat.
a) regimurile parlamentare – în care guvernarea este responsabilă politic în fața
forului legislativ, susceptibil și acesta a fi dizolvat atunci când se impune. Șeful
statului, fără a avea un rol politic major, simbolizează unitatea națiunii. Parlamentul
poate avea două camere: una aleasă prin sufragiul universal direct și care exercită un
control direct asupra guvernului, cealaltă – desemnată prin sufragiu indirect (uneori)
exercită o funcție moderatoare asupra adunării legislative. Sistemul care protejează
limitele între executiv și legislativ are inconvenientul de a favoriza jocul partidelor și
instabilitatea guvernamentală.
b) regimurile prezidențiale – se caracterizează prin autonomia reciprocă a guvernului
și a camerelor parlamentului. Pr eședintele nu poate dizolva parlamentul iar aceste nu
poate răsturna guvernul. Executivul și legislativul au aceeași legitimitate; sunt alese
de popor, de unde și riscul unui conflict de autoritate. Regiunile prezidențiale
răspund provocării pe care o repr ezintă instabilitatea parlamentară, confruntarea
dintre diferitele autorități constituționale. Există riscul ca președintele să încline în
favoarea sa balanța puterii. Există și o variantă intermediară: regimul
semiprezidențial în care președintele și parl amentul își împart prerogativele.

B. Regimurile autoritare

În această categorie sunt incluse în genere regimurile în care primează violența și
arbitrariul: despotismul, bonapartismul, populismul, fascismul. Frontierele

32
autoritarismului sunt vagi, termenu l sugerând forme de guvernământ care astăzi sunt
percepute ca totalitarisme: dictatura, tirania.
Autoritarismul – este conceput adesea ca un antidot menit să contracareze
imperfecțiunile democrației și este favorizat de dificultățile instituirii democrație i în
societăți fără tradiție reprezentativă, principii egalitare, deschidere spre dialog și
toleranță și care nu acordă credit libertății individului și drepturilor cetățeanului.
Există o tendință în societățile tradiționale ca autoritarismul social să se transforme într –
unul politic după cum unanimitatea pe baze religioase și etnice poate încuraja anumite
forme de autoritarism politic.
Regimurile autoritare apar cel mai adesea în societăți în care convulsiile și crizele
politice, exclusivismele ideologice și tiparele culturale conservatoare sau radicaliste își
pun pecetea asupra echilibrului politic.

Criterii de definire a autoritarismului politic
a) limitarea competiției electorale; viața politică devine obiectul unui control sever
din partea puterii ce duce uneori până la dispariția pluralismului politic, încarcerarea
și chiar lichidarea fizică a opozanților. Se înlătură posibilitatea alternanței la
guvernare. Alegerile în măsura în care au loc nu amenință niciodată poziția
conducătorului în funcție care se bazează pe relații clientelare și solidarității de clan.
b) blocarea informației; în raporturile cu mass -media puterea uzează în regimul
autoritar de presiuni și cenzură. Dar supravegherea nu poate fi strictă și nici nu are
ca rezultat întotdeauna o mo bilizare ideologică totală. Autoritarismul nu vizează
anularea totală a pluralității practicilor sociale și culturale ci doar asigurarea ordinii
publice exterioare și a unanimității de fațadă. Agreează indiferența și apatia masei de
cetățeni.
c) menținerea clivajului stat -societate; spre deosebire de regimurile tota litare, cele
autoritare nu repun în discuție relația de diferențiere între stat și societatea civilă.
Regimurile autoritare se acomodează structurilor sociale existente, permițând chiar
un grad de autonomizare periferică (pentru Biserică , mediile de afaceri,
administrația locală, viața privată). În schimb sunt ținute sub control instituțiile
pluraliste (sindicate, partide, asociații), din sânul acestora recrutându -se elitele fidele
regimului.

Configurații autoritare
a) puterea patrimonială – un mod de dominație în care guvernarea vastelor
colectivități se realizează potrivit unui model domestic, sub autoritatea patrimonială
a unui suveran care confundă bunurile sale particulare cu cele ale stat ului (ex.
monarhia Vechiului Regim, despotismele orientale). Există și un
„neopatrimonialism“ modern, mai ales în lumea islamică (ex. emiratele din Golf).
Suveranul are monopolul alocării discreționare a posturilor, statutelor și valorilor
simbolice.
b) oligarhiile clientelare se definesc prin trei elemente:
gestiunea patriarhală a statului de către câteva familii potențate de latifundiari;
relații afective de loialitate – cetățeanul devine clientul unui patron politic;
camuflarea puterii îndărătul practici lor electorale manipulate și corupte (ex. regimul
caudillos în America Latină).

33
c) cezarismul bonapartist – au avut ca arhetipuri regimul lui Napoleon al III -lea în
Franța și guvernarea lui Bismarck în Germania în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Bo napartismul adaugă dictatura libera lismului economic. Se manifestă mai
ales în situații istorice de tranziție. Se uzează de votul plebiscitar. Caracteristicile
bonapartismului sunt: preeminența absolută a executivului sub egida unui
conducător pe viață, m obilizarea valorilor naționaliste sau imperiale, voința de a
ghida modernizarea „de sus“;
d) regimurile populiste – se distinge de bonapartism prin exaltarea pri matului voinței
populare, recursul frecvent la elogiile charismatice ale unității naționale (e x.
boulangismul, în Franța anilor ’80 în secolul al XIX -lea, peronismul în Argentina).
Populismul se dezvoltă în cadrul sistemelor clientelare ce caută să controleze
migrațiile interne ale țăranilor săraci spre marile metropole, alimentează frustrările și
resentimentele celor mici împotriva celor mari, ale săracilor contra plutocraților, ale
naționaliștilor contra imperialismului transfrontalier.

Fascismul (în faza sa inițială, când a apărut ca răspuns la criza liberalismu lui după
primul război în Italia, cu ecouri și în alte țări europene (ex. horthysmul în Ungaria).
Principiile esențiale: autoritatea, ierarhia, statolatria, naționalismul, xeno fobia, elogiul
violenței și instinctelor războinice, cultul gloriei, sacrificiului și credinței, al supunerii și
disciplinei oarbe față de conducători.

C Regimurile totalitare

Termenul de totalitarism îi aparține lui Benito Mussolini (Ducele fascist al Italiei între
1921 -1943) dar s -a împământenit ulterior prin analizele politice ale cercetătorilor
americani în de ceniile 4, 5 și 6 ale secolului trecut.

Criteriile de definire ale totalitarismului
a) Carl J. Friedrich (în lucrarea Dictaturile totalitare și autocrația – 1959) stabilește
următoarele criterii:
– o doctrină oficială , acoperind toate aspectele existenței u mane și la care se
presupune că aderă toți membrii;
– un partid de masă, unic ierarhizat, având în fruntea sa un conducător
charismatic și compus din militanți fideli necondiționat;
– un monopol al puterii asupra forțelor armate;
– un monopol al puterii asupra m ijloacelor de producție;
– un sistem de putere polițienească teroristă ce se sprijină pe monopolul violenței
și al propagandei politice;

Spre deosebire de vechile forme ale tiraniei, totalitarismul se sprijină de potențialul
tehnologiei și resursele birocra ției.
a) Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului – 1951 pro cedează la o
paralelă strânsă între nazism și stalinism. Au existat condiții favori zante: mișcările
totale, naționalismul, imperialismul, ascensiunea maselor în arena istoriei, dezil uziile
progresului întemeiat pe valorile iluminismului, o criză identitară a omului modern.
Totalitarismul se definește prin veleitățile scientismului său ideologic, prin tehnicile

34
de propagandă raliate exercitării violenței, instituționalizării terorii și instaurării
secretomaniei (instituții emblematice: lagărele de concentrare);
b) Raymond Aron (Democrație și totalitarism – 1969); definiția sa se apropie de cea a
lui Carl J. Friedrich. Se bazează pe următoarele elemente:
– o partidul unic ce -și rezervă mon opolul activității politice;
– ideologie oficială;
– un monopol de stat asupra mijloacelor de forță și convingere;
– supunerea activităților economice ale statului;
– teroare polițienească și ideologică.
Ordinea politică totalitară are ca elemente:
a) conducătorul su prem (Führerul, Ducele, Marele Cârmaci; Hitler, Mussolini, Stalin,
Mao, Ceaușescu); nu este un simplu despot ce are o putere discreționară, absolută, el
este sufletul și garantul mișcării ce o inspiră. Este infailibil, omnipotent,
atotcunoscător. Își const ruiește și își întreține cultul personalității. Puterea sa
personalizată ține loc de lege.
b) partidul unic și de masă, fundamentat pe o ideologie exclusivistă, devine un aparat
birocratic la scară națională, ramificat, cu o multitudine de structuri organizaț ionale;
cultivă unanimitatea și monolitismul; orice tendințe heterodoxe și facționiste sunt
stârpite în fașă prin epurări și execuții.
c) poliția politică este omniprezentă, disciplinată și secretă. Se însărcinează cu vânarea
inamicilor obiectivi desemnați du pă criterii ideologici de către putere (evrei,
chiaburi, agenți ai imperialismului etc.). Cultivă un climat de teamă și suspiciune
generalizată și se sprijină pe o „armată“ de denunțători și informatori. Dezvoltă
rețele punitive și „industrii“ penitenciare (Gulagul în Rusia sovietică, lagărele de
concentrare KZ în Germania nazistă).
d) cetățeanul este un pion al mecanismului totalitar; el devine voluntar sau involuntar
complicele puterii totalitare. Totalitarismul acaparează societatea civilă și modelează
arbitrar comportamentele umane. Ordinea totalitară se instituie cu concursul maselor
condiționate prin teroare polițienească și viol psihic.

Ideologia totalitară
Justificarea ideologică a practicilor politice este caracteristica fundamentală a
totalitarismulu i.
a) mașina propagandistică – instituie un control total asupra canalelor mass -media,
artelor, vieții publice și private a oamenilor. Direcționează și cenzurează,
promovează cu obstinație valorile agreate de putere și recurge la practici represive,
interdicț ii împotriva mesajelor și producțiilor artistice indezirabile.
b) monopolul adevărului – discursul puterii este singurul permis și tezele ideologiei
totalitare au caracter de dogmă intangibilă; orice altă atitudine este execrată ca
blasfemie, complot, trădare . Se produce o catehizare a noilor credințe sub acțiunea
propagandei permanente. Reprezentările propagandei totalitare sunt maniheiste, în
termeni de Bine -Rău, pe baza unor mituri și exaltării straturilor iraționale din om.
c) totalitarismul originar (datorat ideologiilor și credințelor totale – antisemitism,
pangermanism, rasism, imperialism, comunism etc.) și sentimentelor identitare
colectiviste.
d) o religie secularizată ce se substituie credințelor și religiilor; un milenarism
escatologic.

35
Bibliografie de re ferință
Obligatorie
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002 .
Opțională
Michel Hastings, Abordarea științei politice , Institutul European, Iași, 2000.
Întrebări de autoevaluare
Menționați cel puțin două regimuri politi ce diferite și indicați elementele lor
caracteristice
Difernțiați între regimurile autoritare și cele totalitare
Enumerați cel puțin trei elemente ale ideologiei totalitare

MODULUL X . SISTEME POLITICE. D EFINIȚ IE. STRUCTURI ȘI FUNCȚII

● Sistemele p olitice reprezintă un tip particular de sistem social. Ele sunt constituite
din elemente inter dependente – ca orice sistem avâ nd limite distincte raportate la mediul care
le circumscri e și cu care interacționează .
Sistem ele politice sunt implicate – așa cum precizează Gabriel A. Almond – în luarea
deciziilor publice de autoritate. Eleme ntele lor centrale sunt instituț iile politice – parlamentele,
birocraț iile, tribunalele – ce formuleaz ă și implementează obiecti ve colective la nivelul
societăților și di feritelor segmente ale acestora. Sisteme le politice mai includ organizaț iile
politice – partide, grupuri de interese – care î nsă nu dețin neapărat o autoritate coercitivă –
precum instituț iile statului – cu excep ția situațiilor în care controlează guvernul. Ac estora li se
adaugă mass -media, comunitățile, biserica, școala, corporațiile, fundațiile, grupurile de
experț i.
● Ceea ce caracterizează sistemele politice este în ultimă instanță procesul de luare
a deciziilor, care potrivit viziunii politologului ame rican David Easton, autorul lucră rii
Political System ( 1953 ) presupune o alocare autoritară a valorilor , indiferent de natura
sistemului ca atare, ceea ce este valabil pentru orice guvernare, din orice societate.
● Revenind la punctul de vedere formul at de Almond, se impune constatarea că
sistemul politic este un set de instituții sau agenții care alocând î n mo d autoritar valori unei
societăți formulează și implementează de fapt obiective colectiv e viabile ș i legitime.
Un sistem politic există doar înt r-un mediu internațional, dar și într -unul intern. Sistemul
primeș te in put -uri ( intrar i) de la aceste medii – informații, influențe, presiuni, revendicări,
condiționă ri. Prin intermediul out put -urilor ( ieșiri) se elaborează și se modelează politici.
● Sistemele politice prezintă structuri precum cele leg islative, administrative,
judecătorești, partidiste ș i grupuri de interese birocratice cărora le sunt asociate funcții ce
permit guvernelor să elaboreze , să implementeze politici ce reflectă anumite scopuri ș i valori.
● Există inerente funcț ii de proces – respectiv activități distinctive necesare
elaborării și implementării unei politici, î n orice tip de sistem politic:
– articularea intereselor –implică faptul că indivizii sau grupurile evidenț iază necesități
și revendică ri;
– agregarea intereselor – combină diferite solici tări în propuneri de politică susț inute cu
resurse politice semnificative;

36
– elaborarea politicii – decide car e dintre propunerile de politică urmează să devină
reguli de autoritate;
– implementarea politicii – realizează și pune î n aplicare politicile publice;
– adjudecarea politicii – conciliază disputele legate de aplicarea lor.
● Abordarea structural – funcțională evidențiază totodată că funcțiile de proces
îndeplinite de stru cturile politice se subordonează unor idei de principiu – două la număr –
potrivit că rora:
– în țări diferite aceeași structură poate î ndeplini funcț ii diferite;
– în vreme ce o instituț ie anume ( organul legislativ) poate avea o relație specială cu o
anume funcț ie ( elaborarea cadrului legislativ și a politicilor) , în mod frecvent,
instituțiile nu deț in mon opolul asupra unei anumite funcții ( preș edinții și guvernanții
pot participa la funcț ia de elaborare a politicilor, ca ș i tribunalele superio are, prin
control ul de constituționalitate al legislaț iei).
● Există pe de altă parte, funcții de sistem, care determină dacă sistemul va fi menținut
sau schimbat ( statul național versus construcțiile suprastatale de tip UE, NATO ). Aceste
funcții au rolul de sprijinir e și penetrare a procesului politic.
– Socializarea politică – implică familia, școala, mass -media, biserica și toate
structurile politice în măsură să dezvolte, să consolideze și să transforme cul tura
politica, atitudinile cetățenilor și opinia publică ;
– Recrutarea politic ă – se referă la selecț ia lide rilor politici și a personalului pentru
funcții guvernamentale și agențiile publice ( în democrații, alegerile competitive
joacă un rol major în recrutarea politică; î n sistemele autorit are recrutarea poate fi
dominată de un singur partid – cazul Chinei -, sau de lideri religioș i – cazul Iranului);
– Comunicarea politică – se referă la fluxurile de informații în interiorul societăț ii sau
al diferitelor structuri ce alcă tuiesc sistemul politic; pentru Karl W. Deut ch
comunicarea politic ă reprezintă însuș i” sist emul nervos” al guvernării; câș tigarea
controlului asupra informați ei este obiectivul cheie al conducătorilor autoritari (în
China pe lângă propaganda de partid, autorități le depun eforturi deosebite de a
contro la Internetul).
● Înțelegerea performanțelor funcțiilor de sistem este esențială pentru înțelegerea modului
în care sistemele politice răspund provocărilor venind din mediul intern ș i extern, lega te de
dezvoltarea economică, asigurarea prosperităț ii sau rezolvarea problemelor generate de crize,
consolidarea democrației etc. Efectele activităț ilor politice care se materializează î n
rezultatele politicilor publ ice pot contribui printr -o reacț ie inver să la consolidarea și creș terea
sprijinului civic la niv elul si stemelor politice, sau din contră, la decredibilizarea și contestarea
legitimitaț ii acestora.

37

MODULUL XI. SISTEMELE ADMINISTRATIVE. BIROCRA ȚIILE

Dacă legislativele și executivele elaborează politici, implementarea acestora din urmă
revine cu precădere unui subsistem al sistemului politic, cel administrativ, constituind
misiunea serviciilor publice și în special a birocrației civile.
Sistemele administrative reprezintă totalitatea instituțiilor și agențiilor care
implementează deciziile p ublice potrivit unor reglementări juridice, asigurând
administrarea, gestionarea și managementul resurselor unei societăți în interesul general
al acesteia.
Se impune o distincție de principiu între rolul politicienilor și cel al funcționarilor publici.
Primii decid, ceilalți implementează deciziile publice. Funcționarii publici alcătuiesc un
corp distinct, specializat, cuprinzând acei membri ai ramurii executive poziționați sub
nivelul de vârf al conducerii politice a statului (președinte, monarh, prim -ministru,
consiliul de miniștri). Există mai multe niveluri ale unui subsistem: administrația publică
superioară sau elita birocratică, înalții funcționari precum și un extins aparat birocratic –
funcționari publici permanenți, angajați guvernamentali, funcți onând în ministere,
departamente, agenții ale statului, care -și exercită atribuțiile grație experienței,
competențelor dobândite, specializărilor. Există de asemenea structuri centrale și
teritoriale, verticale și orizontale, o ierarhie piramidală sau stru cturi paralele, varietatea
sistemelor administrative decurgând din diferitele formule de instituționalizare a
configurațiilor puterii politice, tradițiilor istorice, elementelor de cultură politică.
De obicei folosim termenul de birocrație atunci când ne r eferim la toate entitățile ce
interacționează la nivelul sistemelor administrației publice. Termenul de birocrație (în
accepție nepeiorativă, cu conotații neutre) a dobândit o notorietate deosebită datorită
contribuțiilor teoretice ale sociologului și poli tologului german Max Weber, care avea în
vedere un mod de organizare și o practică specifică societății moderne.
Max Weber considera că birocrația corespunde tipului de dominație legal -rațional,
principalele ei caracteristici fiind:
– luarea deciziei se baz ează pe competențe, pe reguli și pe reglementări oficiale;
– pentru fiecare poziție în parte, există anumite cerințe formale și specializate de
pregătire sau de educație;
– există o structură de comandă ierarhică; un sistem strict ordonat de supra și
subordona re: informația vine de jos în sus, iar deciziile vin de sus în jos;
– deciziile sunt luate pe baza unor proceduri de operare standard, care includ un volum
consistent de înscrisuri;
– funcționarii au posturi de carieră, sunt numiți și promov ați pe merit și sun t protejați
împotriva influenței politice, în special, prin asigurarea stabilității pe post.
● Nicio organizație însă nu este perfect birocratică (poate doar armata profesionistă și
departamentele fiscale).
● Funcțiile birocrației sau misiunea ce revine f uncționarilor administrativi vizează în primul
rând:
– implementarea deciziilor publice
– aplicarea legilor și reglementărilor legale
Birocraților le revine însă și o altă misiune – de a articula și agrega interesele sociale
implicându -se totodată și în adjude carea politicilor, conciliind și consiliind în cazul în care se
ivesc dispute legate de aplicarea acestora din urmă .ț

38
Administrația publică este o sursă de informare, culege și difuzează informații de
interes public, relaționează cu cetățenii și cu mass -media.
Caracteristicile birocrației moderne, față de cele învederate de funcționarii
societăților premoderne se centrează pe competență, consecvență și libertatea față de
manipulările politice. Posturile în administrație nu pot fi dobândite decât prin conc urs și nu
pe cale ereditară; ele nu trebuie să fie obținute prin legături familiale, clientelare sau pe bază
de afinități și apartenențe de ordin politic. În exercitarea atribuțiilor lor funcționarii publici
trebuie să fie dedicați activității lor în exclu sivitate, evitând acele situații incompatibile cu
statutul lor, generatoare de abuzuri, favoritisme, fraude, corupție.
● Termenul de birocrație are însă și conotații negative. Organizațiile birocratice pot
deveni structuri greoaie, stricte în litera legii dar contrazicând spiritul acesteia, simple
mașinării inflexibile și insensibi le la necesitățile cetățenilor ce par să funcționeze în gol,
consumând energie, timp și vehiculând un volum mare de hârtii. Funcționarii apar
demotivați, blazați, plafonați profesional. Ei sunt ineficienți și refractari la schimbare și
inovații.
● Deși funcționarii publici, prin statutul lor, trebuie să fie neutri din punct de vedere
politic și ideologic, în fapt ei se lasă influențați de factorul politic, din carierism , din inerție și
conservatorism, din teama de a nu fi dislocați sau eliminați din sistem. Căutând să -și cultive
interesele instituționale proprii, birocrații simulează și disimulează responsabilități, contribuie
la proliferarea unor operațiuni și instrucți uni superflue, ceea ce fac ca activitatea
administrativă să devină contraproductivă.
● De aceea una dintre cele mai importante probleme pentru o guvernare eficientă o
reprezintă controlul birocrațiilor, atât din interior cât și din exterior. Cel mai important
control guvernamental extern este realizat de executivul politic prin bugetul centralizat,
reorganizări administrative, reducerea aparatului funcționăresc, concedieri. În sistemele
autoritare din punct de vedere politic controlul birocrației începe încă din faza recrutării
funcționarilor pe criterii politico -ideologice (nomenclatura – în regimurile comuniste de tip
stalinist). Stimulentele și privilegiile acordate sunt dublate de un control coercitiv (sancțiuni,
eliminarea din funcții, arestar ea sau chiar execuția pentru culpe grave reale sau imaginare).
● În democrații, există diferite forme de control (parlamentar, comisii de anchetă,
investigații judiciare), instituția ombudsman -ului (Avocatul Poporului), grupurile de interese,
opini a publică, mass -media.

39

MODULUL XII. RELAȚIILE DINTRE POLITICĂ ȘI ADMINISTRAȚ IE

O disociere netă între politică și administraț ie, alocarea de sarcini distincte fiecă reia
dintr e acestea reprezintă un artificiu, o operațiune pur conve nțională întrucât politicienii și
funcționarii decid, execută și participă activ la formularea ș i implementarea politicilor
publice. Chiar dacă nu decid în chip primordial, funcționarii se exercită adesea de o manieră
discreționară în interpre tarea normel or pe care le aplică. Și politicienii și funcționarii
îndeplin esc roluri interschimbabile, deși există diferențe notabile î ntre ele. Mai trebuie
precizat că administrația constituie un mediu î n care imixtiunea politicienilor se produce
frecvent, deoarece a ceștia doresc să aibă controlul asupra implementării programelor publice,
în conformitate cu programele lor politice.
J. Aberbach, R. Putnam și B. Rockman î ntr-o lucrare din 1981 “ Birocrați și politicieni
în democrațiile occidentale” semnalează faptul că l a frontiera dintre activitățile acestora se
află un grup hibrid care exercită funcții mixte ( de ex. funcții de desemnare politică ce revin
în mod fundamental funcționarilor; sau situații î n care ap ar cabinete ministeriale în
componența acestora intrând fu ncționari ce se ocupă nu d oar de consiliere, ci realizează și
urmărirea implementării programelor publice î n cadrul ministerelor).
Politicienii tind să -și impună controlul asupra administrați ei publ ice având
suspiciunea că funcționarii caută să -și protejez e inte resele corporative sau că aceștia din urmă
manifestă reticență în a adapta politicile care le pun î n pericol respectivele interese. Î n
realitate controlul politic al administrației nu este orientat să contrabalan seze sau să modifice
politicile predec esorilor guvernanți, i ar pericolul nu provine de la partidul sau coaliția de
opoziție care părăseșt e guvernarea ci de l a propria clientelă politică și funcționărească ce
dorește să ocupe noi poziț ii sau posturi vacante.
Profesorul spani ol Salvador Parrad o Diez examinâ nd prin prisma comparat ivismului
structurile politice și cele administrative ale câtorva democraț ii occidentale a identificat trei
metode principale:
– modelul osmozei – în care sfera politică ș i cea admin istrativă se intersectează,
funcțiile politice ș i cele administrative se amestecă iar elita administrativă și elita
politică a puterii executive sunt interrelaționate. În pofida acestor similitudini Franța,
Suedia ș i Germania , incluse î n acest model, prezintă numeroase diferențe între ele. În
Franța, cabinetele ( președintelui și premierului) mențin nu numai legături strânse cu
alte instituții ci dețin și capacitatea de a interveni în mod direct în chestiuni
ministeriale și administrative. Pe de altă parte les grands corps ( marile corpuri) ca re
formeaz ă elita administrativă se caracterizează prin :
a) faptul că a fost recrutată și socializată să se recunoască și creează reț ele
informale de putere;
b) instaurarea elitei administrative nu se circumscrie doar administrației
centrale ci se extin de către administrația teritorială, sfera politică și sectorul privat.
În definitiv , din punctul de vedere al relațiilor dintre sfera politică și
administraț ie există o osmoză a grupurilor umane, încâ t ambel e sfere sunt
“colonizate” de că tre membri din le s gran ds corps, adică statul, birocrația ocupă de
fapt postu rile cupolei puterii executive ș i posturile importan te din consiliile de
administraț ie, ale firmelo r publice și private. În Suedia ș i Germ ania, cupola puterii
executive și cupola ministerelor, ca și majoritatea agențiilor sunt ocupate în mod
predilect de către funcționari dar aceștia nu prezintă dimensiunile elitiste ale

40
funcț ionarilor francezi. Deși sistemul germa n este î nchis și de carieră , iar cel suedez
deschis ș i bazat pe posturi, recrutarea s e desfa șoară cam în acelaș i fel ( nu grație unui
examen cu concurs ci grație unor modele deschise, recurgându -se la interviu ș i
examen de curriculum al candidatului). Executivul nu controlează administrația prin
intermediul cabinetelor, ca î n Franț a. Ine xistența corpurilor și lipsa de identificare
între corpuri și ministere determină ca relațiile interministeriale să se desfășoare în
mod distinct. În ambele sisteme (german ș i suedez) politicie nii au încredere în
profesionalitatea și neutralitatea funcțion arilor. Numărul de funcț ii politice desemnate
pe criterii discreț ionare este relativ redus . În Ger mania s -a impus figura
funcț ionarului public, ocupând de fapt un post hibrid al cupolei. Schimbarea
partidelor la guvernare nu provoacă automat o substituire totală a funcționarilor,
mulți dintre ei servesc guverne diferite. În ambele sisteme aderă însă tot mai mulți
funcț ionari sup eriori la partide, dar asta nu înseamnă că politica a ocupat
administrația, că ci majoritatea funcționarilor posedau anterior ader ării condiția de
funcț ionari publici;
– modelul compartimentelor monopol – urmează direcț iile clasic e ale diviziunii între
politică și administrație. Marea Britanie și Italia pot fi incluse în acest model. Î n
Marea Britanie sistemul prezintă urmă toarele ca racteristici:
a) neutralitatea tradițională a funcționarilor, care nu pot să se afilieze la un parti d
și nici nu pot menține relații pe durata exercitării funcț iei cu partide politice;
b) nu există cabinete, de tipul celor din Franț a;
c) numărul de posturi de numir e discreționară este foarte redus;
d) prin crearea agențiilor și diviziunilor funcțiilor de adopta re și imple mentare a
deciziilor se încearcă îndepărtarea funcț ionarilor de procesul decizional și
orientarea lor spre execuț ia programelor publice, similar celor ce se întâmplă
în managementul sectorului privat..
Elita administrativă britanică este însă coezivă și acest lucru se datorează
provenienței acesteia ( universitățile Oxford și Cambridge, apartenenței la clasa socială medie
sau sup erioară, cultura genera listă, afilierea la asociații ș i cluburi exclusiviste).
Cazul italian este întrucâtva diferit. Diviziunea î ntre politică și administraț ie este
rezultanta unui pact prin care funcționarii nu interferează î n adoptarea d eciziilor, iar
politicienii lasă ca fun cționarii să aibă autonomie pentru a se organiza. Nu există o elită
administrativă coezivă și nici o politică statală de recrutare a clasei funcționăreș ti
conducă toare. Funcț ia publică se abordează într -un sens întrucâ tva patrimonial, ceea ce
favorizează apărarea i ntereselor corporative ale funcț ionarilor. Compartimentele monopol
funcționează ca un angrenaj între politică și administrație, înalții funcționari conformâ ndu-se
rolului exercita t de cabinetele guvernamentale și ministeriale.
– modelul guvernu lui “ străinilor” – cum a fost numit de Hugh Heclo î n 1977 și
care caracterizează sistemul american:
a) numirile discreț ionare ale președintelui – cu sau fără confirmarea Senatului vizează cu mici
excepții persoanele care provin di n sectoare din afara Administraț iei SUA;
b) numarul de posturi în cazul cărora numirea este întemeiată pe încredere politică este mult
mai mare comparativ cu alte sisteme;
c) durata medie pe un astfel de post este redusă în mod normal, inferioară mandatului
prezidenț ial.
Deci cupola este dominată de “ diplomați” în materie de relații politice și de diletanți
în chestiuni administrative. Agențiile constituie nexul de legatură între puterea executivă și

41
cea legislativă. Ideea care se află în spatele acestor funcții publice de conducere constă în
crearea unui grup de conducători polivalenți, proveniți din departamente diferite, o rezervă de
candidați pentru posturi superioare ale cupolei puterii executive.
● În majoritatea țărilor, în special în cele liberal -democratice dar și în sistemele autoritare
monopartidiste, se dorește ca funcționarii publici să implementeze deciziile politicienilor. În
practică, distincț ia între elaborarea regulilor ș i impl ementarea regulilor este neclară .
Funcționarii publici nu se ocupă numai de i mplementare. Deseori aceștia pregătesc deciziile
și îi sfă tuiesc pe politicieni. Ei mai pot fi implicați în managementul serviciilor industriale,
sociale sau administrative.
● Cel mai eficient mod în care se poate realiza un raport mai bun între polit icieni și
funcționarii publici constă în a -i face pe membrii serviciilor publice să împărtășească valorile
liderilor politici.
● Așa cum evidenția politologul Jean Blondel, rolul funcționarilor publici în general și al
specialiștilor în particular e ste atât de important încât a apărut pericolul instituirii unui stat
administrativ sau tehnocratic. Însă acest lucru este puțin probabil să se întâmple, din moment
ce funcționarii publici nu au legitimitatea de a acționa pe cont propriu. Cel mai probabil
poate apă rea un stat aminis trativ sau tehnocratic hibrid, în care politicienii se sprijină pe
funcționarii publici, dându -le în acelaș i timp o parte din autoritatea lor.

MODULUL XIII. DISTRIBUȚ IA TERITORIAL Ă A PUTERII

● Sistemele administrative se diferențiază între ele și după modul cum se împart
competențele între nivelul național și nivelurile teritoriale de guvernare, între administrația
centrală și cea locală. Pentru a analiza această distribuție de sarcini se folosesc diferiți
indicatori ( de ex. cum se distribuie cheltuielile publice și posturile de muncă publice între
nivelul național ș i nivelurile teritoriale) . Pe de altă parte trebuie cercetată capacitatea
discreționară a autorităților locale de a decide și cheltui avându -se în vedere necesitățile
cetățenilor și diverselor zone.
● În statele în care administrațiile centrale sunt de mai mici dimensiuni ( Germania,
SUA, Marea Britanie, Suedia), acestea nu sunt executorii ci mai curând decidente. Distincția
între statul federal și statul unitar nu este atât de semnificativă în momentul analizării
distribuției cheltuielilor publice și descentralizării sistemului.
● Forma în care se gestionează bunurile publice la nivel teritorial este condiționată de
cel puțin două variab ile:
– puterea autorităților din teritoriu în fața guvernului național;
– relativa uniformitate sau eterogenitate a entităților teritoriale.
● În Suedia guvernul local a fost în mod tradițional mai puternic. În Franța și în Italia
entitățile locale au un rol relativ mai slab. În ultimele decenii s -a produs un transfer de funcții
de la administrația centrală către cea regională și departamentală în Franța și către cea
provincială și regională în Italia. În SUA și Germani a, puterea locală este dependentă de rolul
pe care i -l desemnează statul, întrucât entitățile locale nu mențin relații directe cu guvernul
federal, ci prin intermediul statelor sau landurilor.
● Cu privire la uniformitatea sau eterogenitatea entităților teritoriale, Franța, Italia și
Suedia se caracterizează prin faptul că toate unitățile lor de guvernare locală (regiuni,
departamente, provincii și muni cipii) sunt uniforme, au o structură politico -administrativă
relativ similară și îndeplinesc funcții asemănătoare (Italia prezintă excepții – regiunile italiene
cu statut special – Alto Adige).

42
● În Marea Britanie și Germania omogenitatea derivă din tradiția istorică. La nivel
intermediar caracteristicile landurilor (mari, mijlocii, orașe -stat) și ale țărilor din Marea
Britanie (Scoția, Wales și Irla nda de Nord – dețin parlamente și puteri executive ; în vreme
ce Anglia depinde de Westminster -ul de la Londra.) nu sunt uniforme. În SUA,
eterogenitatea statelor și a entităților locale se traduce printr -o legislație diferențiată în
competențel e statale proprii. În mediul local eterogenitatea se devoalează în caracteristicile
predominante ale organizări i interne a orașelor.
● Se disting, potrivit profesorului Salvador Porrado Diez trei modele de guvernare
locală:
– monist (în Marea Britanie, Suedia) – guvernul municipal este reprezentat de un
consiliu ales de către cetățeni. (î n Marea Britanie primarul este – primus inter pares –
mai mult funcție onorifică ; în Suedia se alege guvern executiv ).
– dualist – există un consiliu sau o adunare aleasă iar puterea executivă marcantă,
puternică, se exercită nu doar asupra administrației municipale ci și asupra pro priei
adunări asupra propriului consiliu.
În Franța, puterea executivă a administrațiilor teritoriale este aleasă de către Adunare,
în timp ce în Italia puterea executivă a celor trei niveluri locale este aleasă de către cetățeni.
În sistemul dualist se c aută deci un puternic leade rship politic, al primarului, care să fie
capabil să dirijeze alianțele interne și externe necesare pentru a înfrunta provocările
guvernării locale.
– modelul de manager – poate fi considerat o variantă a celui dualist (experimenta t în
unele orașe din SUA sau Suedia). Managerul desemnat să dirijeze administrația
municipală nu este și președinte al entității alese, el este responsabil în fața acesteia de
prestările serviciilor publice. În SUA managerul trebuie să fie un lider al comu nității
locale preocupat de problemele care afectează jurisdicția sa, indiferent dacă serviciile
comunitare sunt prestate de organizații private sau de către niveluri superioare de
guvernare. Miza managerului – un leadership tehnocratic.
● Modelele de in staurare a prezenței nivelurilor superioare de guvernare în teritoriu:
– funcțional – în care fiecar e minister federal sau statal ar e delegații periferice la
nivelurile superioare de guvernare (Italia, SUA) ;
– prefectorial – un delegat al guvernului dirijează administrația periferică a tuturor
ministerelor (Franța) ;
– mixt (Suedia) ;
– absența administrației periferice (Marea Britanie și Germania) .
● În Marea Britanie guvernul național decide în orice moment când și ce poate face
guvernul local. În țările în car e există administrație periferică în teritoriu, distincția între
modele reflectă tradiția istorică a unui stat puternic și centralizat (Franța), un stat cu un
sistem dual de administrație (Suedia) sau a unui stat central slab (Italia).
● Integrarea vert icală – se referă la dispozitivele organizatorice care permit să se
comunice la diferite niveluri de guvernare și cum se produc contactele între elitele
naționale și cele locale. Putem identifica trei modele de integrare verticală:
– modelul de integrare în centru – este reprezentat de statele federale (SUA sau
Germania). Camera legislativă federală de natură teritorială are o importanță crucială în
adoptarea deciziilor care afectează statele. În aceste camere și în relațiile acestora cu
puterea executivă, s istemul de partide poate juca un rol important , dar interesele
teritoriale prevalează. În SUA statele își fac auzită vocea într -o instanță centrală
(Senatul și Președintele decid, confirmă numirile în Administrația Centrală), nu doar

43
prin reprezentanții a leși de către stat ci și prin intermediul grupu rilor statale de interes –
ce își exercită influența în Congres asupra deciziilor ce vor afecta teritoriul lor, precum
și modul în care se vor transfera resursele financiare.
În Germania diviziunea între adopt area deciziilor – guvernul federal – și implementarea
acestora – guvernul statal – ar putea face landerii pe un plan secund executiv. Bundesrat -ul
este mecanismul prin care landerii pot participa la o formă conjugată de adoptare a deciziilor.
Bundesrat -ul poate ajunge să scurtcircuiteze sau să modifice anumite decizii promovate de
Bundestag și guvernul federal. În plus, politica statală servește de trambulină pentru ocuparea
de posturi în guvernul federal.
– modelul de integrare la periferie – (Franța, Suedia ) se caracterizează prin două
elemente: figura delegatului guvernului sau prefectul și participarea cadrelor alese local
la nivel național. Integrarea se produce în jurul delegatului guvernului la periferie
(prefectul sau guvernatorul). Acesta î ndeplinește dublul rol de agent al centrului și
reprezentant al periferiei. Pentru primul, se ocupă de coordonarea administrației
periferice statale iar pentru al doilea transmite centrului cererile autorităților locale.
Este un agent de control dar și de reprezenta re. În prezent, puterile de supervizare ale
prefectului tind să descrească. Pe de altă parte, pe lângă integrarea la periferie, există și
mecanisme de integrare la centru (reprezentanți locali care au și locuri în Senat –
Franța, sau Riksdag – Suedia).
În Marea Britanie și Italia există o lipsă de integrare între nivelurile naționale și cele
locale. În Marea Britanie domină o relație ierarhică de integrare. Relațiile între guvernul
central și entitățile locale nu se bazează pe dialog ci reflectă direcția d e decizie unilaterală a
guvernului central, fără negociere cu entitățile locale.
Relațiile între elitele locale și cele naționale sunt practic inexistente, nu doar în privința
absenței canalelor de comunicare, consultare și decizie în comun, ci se referă și la inexistența
acumulării simultane sau succesive de mandate locale și naționale. Modelul monist de
guvernare locală, fără putere executivă mare face să nu existe un leadership politic local
vizibil care să fie în măsură să canalizeze sprijinul popular și să înalțe figura unui lider mai
presus de jurisdicția locală.
În Italia, separarea comunităților politice locale de cea națională pare mai curând
fructul delăsării și al slăbiciunii statului. Asistăm la debilitarea figurii prefectului.
Administrația ce ntrală în teritoriu – menține o reprezentare, dispersate, în condițiile în care
cadrele politice ale entităților locale, provinciale și legionare sunt alese în mod direct.
Integrarea orizontală
În Germania, între landeri, state și federație s -au constitui t mai multe mecanisme
instituționale de cooperare ( conferințe sectoriale și conferințe de președinți ai landerelor) –
vezi cazul integrării landurilor din Est după reunificare.
În plan local integrarea s -a produs fie prin fuziune fie prin asociere. Ambele modele
relevă una din marile probleme ale entităților locale – producerea de servicii în beneficiu
comunitar.
Prin fuziune se reunesc resurse și eforturi pentru gestionarea serviciilor locale. Dacă
fuziunea eșuează, com unitățile au soluția asocierii – asociații, consorții, firme intermunicipale.

44

MODULUL XIV. ACȚIUNEA PUBL ICĂ

● Analiza în termeni de politici publice reprezintă o manieră specifică de a studia statul,
concentrându -se asupra activității autoriăților statului la nivelul societății. Acea stă ramură a
sociologiei politice nu se interesează doar de reglementările juridice oficiale sau de
discursurile responsabililor politici privind propria lor activitate, ci ea caută să înțeleagă cum
funcționează statul efectiv pentru a exercita diferite ro luri.
● Acțiunea publică poate fi definită, așa cum procedează doi specialiști francezi Yves Méni
și Jean – Claude Thoenig ca reprezentând “ și non -acte angajate de către o autoritate publică
privind o problemă ținând de resortul său”.
● Caracteristicile unei politici publice, potrivit p unctului de vedere formulat de J. Lagroye în
Sociologia politică ( 1997):
– ansamblul acțiunilor considerate ține de același domeniu de activitate ( educație,
imigrație, agricultură, cultură etc.) sau de o problemat ică interesând diferite domenii ( mediul
înconjurator, politica urbană);
– actorii acțiunii se înlănțuie unii cu alții; conținutul unei politici publice este afectat de
conținutul celor precedente și afectează la rândul său pe cele ce urmează;
– rezultatul acțiunii publice este prezentat ca un “ program coerent”, permițând atingerea
de scopuri utile sau necesare; o politică publică este totdeauna prezentată ca trebuind să
rezolve probleme, ca trebuind să atingă obiective definite ca pozitiv e;
– puterile publice își atribuie sau acestora li se impută responsabilitatea deciziilor
adoptate; politica publica își află astfel consacrarea prin intervenția autorităților legitime,
oricare ar fi influența lor efectivă în elaborarea acesteia.
● O politică publică poate fi definită ca un sistem de acțiune publică presupunând un sistem
de actori, acțiunea publică ca atare și procesul ca atare.

Sistemul de actori
● În realitate, elaborarea politicilor publice nu este doar rezultatul acțiunii prof esioniștilor
politici și/sau înalților funcționari publici. Ei sunt cel mai adesea actorii determinanți și
centrali, proeminenți. Ei sunt cei care dispun ( cel puțin formal) de puterea decisivă de a lua
decizii definitive ( adică de a”tranșa” între mai mul te proiecte), de a aloca resursele publice și
mai ales, de a conferi o legitimitate etatică deciziilor adoptate. Dar contrar imaginii pe care
înteleg să și -o construiască despre ei înșiși, “decidenții publici” ( adică deținătorii puterii
politice) aceștia nu decid niciodată de o manieră complet autonomă și nu sunt niciodată
singuri în elaborarea și definirea politicilor publice. Alți actori intervin într -un chip mai mult
sau mai puțin explicit.
● În funcție de contextele socio -politice și tradițiile istor ice, pot fi departajate diferite
modele de relații între grupurile de interese și sistemele politico -administrative:
– modelul “ neo -coorporatist ” – în care un număr restrâns de grupuri de interes
ocupă o poziție dominantă în sectorul lor, fi ind asociate sau direct integrate sistemului
politico -administrativ, ceea ce duce la o “ coproducție” a activității publice ( în special în
sistemele de tradiție social -democrată – țările scandinave, Austria);
– modelul pluralist – în care nu meroase grupuri de interes sunt în competiție pentru
a exercita o influență asupra sistemului politico -administrativ ( SUA);

45
– modelul protestatar – în care relațiile dintre grupurile de interes și puterea politică
se orientează doar spre mobil izare și confruntare, respectivele grupuri neavând acces la
sistemul politico -administrativ ( Franța).
În realitate modelele se combină, sunt hibride ( în cazul UE). Diferitelor modele le
corespund diferite tipuri de rețele de actori angajați î n politicile publice ( cu diferite grade de
eterogenitate, de integrare, de configurare).
Aceste grupuri și rețele pot exercita o mare influență asupra politicilor publice și
deciziilor adoptate prin diverse măsuri:
– reglementări ( texte juridice );
– acțiuni cotidiene ale autorităților;
– programe și campanii publice de informare;
– lucrări publice la nivelul infrastructurii etc.
● Soluția adoptată va depinde de capacitatea fiecăruia dintre actori, de a conștientiza
problema și de a impune o anume repr ezentare care să concorde cu interesele și credințele
grupurilor implicate. Rezultatul va depinde și de resursele de care dispun grupurile pentru a
influența puterea politică ( actorul principal).

Conceptul de acțiune publică

● La nivelul politicil or publice avem în vedere atât acțiunile, opțiunile, deciziile care
guvernează efecte cât și ceea ce ar putea fi numite non -acte, non -intervenții ( de ex. decizia
de a nu ieși dintr -o organizație internațională, din zona euro etc.). Pe de altă parte activi tatea
puterilor publice nu se traduce doar prin gesturi concrete, materiale, ci și prin discursuri sau
reprezentări simbolice. Adesea, o politică publică acționează esențialmente asupra
reprezentărilor realității, mai curând decât asupra realității înseși. Efectele unei politici
publice sunt sesizabile în timp. Or guvernele înclină mai degrabă să acroșeze opinia publică,
urmărind rezultate politice imediate rentabile pe plan electoral.

Conceptul de proces în sistemul acțiunii publice

● Politicile p ublice trebuie considerate ca procese ce se înscriu în intervale de timp, de lungă
durată. Ele comportă diferite faze succesive.
Charles Jones într -o lucrare a sa, An introduction to the Study of Public Policy (1970) se
referea la șase mari secvențe pent ru analiza politicilor publice:
– identificarea unei probleme: indivizi sau grupuri se sesizează de anumite evenimente
pentru a genera o cerere de acțiune publică; este faza în care problema este înscrisă
pe agenda guvernamentală;
– formularea soluțiilor, elab orarea unui program de acțiune;
– adoptarea deciziei și deschiderea unei “ferestre de oportunitate”;
– punerea în aplicare a programului, faza aplicării deciziilor;
– analiza efectelor politicii urmărite, faza evaluării rezultatelor;
– încheierea programului.
● Această succesiune de faze nu reprezintă decât o grilă cu valoare orientativă.. În realitate,
diferitele faze nu urmează întotdeauna aceeași ordine cronologică. Uneori puterile publice iau
decizii, pun în aplicare politici fără ca în prealabil să formule ze soluții sau fără ca să se fi
făcut o cerere politică. Alteori, decizia este luată de către puterea publică înainte ca problema
să fi fost identificată la nivelul opiniei publice. Tot așa anumite faze pot să nu apară în proces

46
sau să nu aibă loc evaluar ea rezultatelor. Momentul exact al deciziei, actorii implicați, nivelul
aparatului politico -administrativ unde politica publică a fost elaborată, s unt adesea dificil de
reperat ( vezi în acest sens lucrarea de acum clasică a lui G.T. Allison, Esența decizie i:
Explicarea crizei cubaneze a rachetelor , 1971).
Departe de a se succeda de o manieră liniară, în cele mai multe cazuri, diferitele faze
interferează. Astfel, evaluarea rezultatelor poate conduce la identificarea de noi probleme și
deci la redefinirea pr ogramelor de acțiune, la formularea de noi soluții și decizii. La fel,
aplicarea programului poate fi modificată în permanență în funcție de evaluarea rezultatelor.

Bibliografia completă a cursului
Jean Baudin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timișoara, 1999;
Philippe Braud, Sociologie politique , Editions L.G.D.J., Paris, 1998;
Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese , Editura Alternative, București, 1999;
Maurice Duverger, Les parties politiques, Paris, A. Colin, 1976;
Michel Hastings, Abordarea științei politice , Institutul European, Iași, 2000;
Seymour Martin Lipset, L’Homme et la politique , Editions -du Seuil, Paris, 1960;
Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor , Editura
Economică, Bucur ești, 2001;
Gaetano Mosca, Storia delle dottrine politiche , Editura Gins. Laterza, Bari, 1939;
Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică , Institutul European, Iași, 2002;
Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, București, f.a.;
Max Weber, Politica, o vocație și o profesie , Editura Anima, 1992

47

48