Etnogeneza an I 2019 -2020 [616577]

Etnogeneza an I 2019 -2020
Gîrjoabă Gabriel

Preexamen
Populația Daciei romane (autohtoni și coloniști), problema romanizării .

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Im periul
Roman condusă Traian în anul 106 și a durat până în anul 271.
Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu
scopul de a hărțui legiunile romane aflate în această zonă.
Au existat multe revolte împotriva stăpânirii romane în i nteriorul provinciei , astfel
încât ocupația romană nu a fost deloc ușoară,i n aproximativ cei 100 ani din cei
165 de ani au existat conflicte armate.
Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu, își avea hotare:
spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în su d Dunărea, iar spre răsărit râul
Hierosos.
Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de
dacii liberi.
La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împ ăratul Traian. După moartea sa
la data de 11 August 117 încep năv ăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din
nord.
Procesul de colonizare a fost realizat în perioada stăpânirii romane 106 –
271,drept consecința în provincia cucerită au avut loc evenim ente și transformări
importante.
O prima consecința a fost construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și
monumente .
În anul 108 – 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica (în sud -vestul Depresiunii Hațegului) .
A doua consecința a fost construirea unei b ogate rețele de drumuri pietruite .
În amul 107 – 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea cu interiorul
Daciei până la Apulum, Potaissa , Napoca și Porolissum, acesta este unul dintre
cele mai vechi drumuri de piatră de pe teritoriul României.
A trei a consecința a fost exploatarea masivă a bogățiilor subsolului , de exemplu
aur, argint, sare etc.

Dacii au suferit pierderi se mnificative în urma războaielor, în realitate, majoritatea
populației dacice continuă să trăia scă sub stăpânire romană, e ste cunos cută
existența unor unități militare auxilia re formate din daci după domnia Imparatului
Roman Traian, unele fiind recrutate în secolul III.
În inscripțiile latine din provincie apar nume traco -getice, aparținând
autohtonilor, însă în număr mic de 2 la sut a din umele proprii atestate epigrafic,
asta pentru că populația dacică ce locuia în zona rurală nu era foarte alfabetizată.
Dacii din elită aristocratică au primit cetățenie romană și au primit nume romane.
Cei ce care locuiau în mediul urban nu își afirm au originea datorită intereselor
practice.
Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile.
Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă,
deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit să se
adapteze prezenței zecilor de mii de romani în cei 170 de ani, sau astfel spus,
venirii printre ei a vorbitori de limbă latină.
Colonizatorii erau impartiți pe de două tipuri de categori : civili și militari.
Colo nizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani .
Cei mai mu lți coloniști au venit, din împrejurimile Daciei, și foarte puțini din inima
imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au
interz is colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică.
Mai intalnim coloniști din Galia, Asia Mică pană si din Siria și Africa.
Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu geții , vorbeau
aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropier e între ei.
Din Imperiu Roman au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii și preoții lor.
Limba geților s -a păstrat precum și modul de viață și ocupațiile autohtonilor.
Adaugandu -se acesti coloniști civili la populația bastinase, Dacia a ajuns să a ibă în
scurta vreme un număr considerabil de locuitori.
Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din
toate provinciile impe riului a fost cea mai intensă.

Examen
Creștinismul în teritoriul fostei provincii Dacia și în Scythia (sec. IV -VII).

Creștinismul s -a răspândit pe cuprinsul Imperiului Roman cu precădere în secolul
al III-lea, această perioadă a fost și martora primelor persecuții sistematice inițiate
de către stat împotriva noii religii.
În timpul împă ratulu i Maximin Tracul libertatea cultului es te suspendată pentru
șase luni în anul 235, Decius aplică aceeași interdicție pentru 12 luni în ultimul an
de domnie, iar împăratul Valerian va persecuta clerul și laicii eminenți vreme de
42 luni, între anii 257-260.
Inițial sa constituind o religie a celor defavorizați, creștinismul promite egalitatea
între oameni și ideea une i vieți de apoi mai bune, b eneficiind de influențe din
rândul religiilor orientale și curent ului filosific neoplatonic.
Creștinismul a dobândi t treptat din ce în ce mai mulți adepți, încă în timpul "păcii
lui Gallienus" .
Gallienus emite un edict de toleranță, prin care dă comunităților creștine dreptul
de proprietate asupra edificiilor de cult și cimitirelor acestora.
În timpul Tetrarhi ei a avu t loc marea persecuție in anii 303 -311, încheiată prin
edictul de toleranță asupra noi religi i, emis de Galerius la Serdica in data de 30
aprilie 311 .
Acesta a fost urmat și î ntărit de Edictul de la Milano in anul 313 , care garantează
toleranța religioasă în Imperiul Roman, marcând sfârșitul marilor persecuții ale lui
Dioclețian.
Momentul se referă în fapt la o scrisoare semnată de Licinius care se adresată
guvernatorilor provinciilor răsăritene controlate de acesta, prin care le cere să
înceteze orice persecuție asupra creștinilor .
Drept consecința s crisoarea nu consfințea însă creștinismul ca religie de stat și nici
nu îl angaja personal pe Licinius în credința creștină.
În 325, atunci când împăratul Constantin cel Mare va convoca primul sinod
ecumenic al bisericii creștine, după înfrânger ea lui Licinius la Chrysopolis in anul
324, vor fi bazele dogmatice și canonice ale creștinismului și se va consacra
această religie ca religie oficială a Imperiului Roman.
Apariția și răspândirea creștinismulu i pe teritoriul României demonstrează
continuarea legăturilor cu Imperiul Roman și după retragerea romană, ca și
continuitatea autohtonilor.

Stim că Imparatul Constantin cel Mare , cel care a dat edictul de recunoaștere a
creștinismului, a facut un pod de piatră la Celei și ca a trimis o armata in
Muntenia.
Pe malul drept al Dunari, in Moiesia și Dacia Pontică, existau insa numeroase
centre crestine, unde sa gasit numeroase monumente crestine, capele, cripte,
bazilici și altele.
În stânga Dunării există de asemenea vestigii paleocreștine, u nele dintre acestea
pot fi atribuite cronologic chiar înainte de părăsirea provinciei Dacia.
Atrage atenția în mod deosebit o gemă din onyx, astăzi dispărută, datată în a
doua jumătate a sec. III p.Chr. și care înfățișează pe ”Bunul Păstor”, deopotrivă cu
povestea lui Iona și inscripția creștină Iisus Hr istos Fiu al Domnului Mântuitor .
Între obiectele creștine din Dacia sau de pe teritoriul fostei provincii o mențiune
aparte merită don ariul de la Biertan , purtând o inscripție votivă.
Proveniența latină a creștinismului daco -romanilor este demonstrată de evoluția
lingvistică a unor termeni legați de noua religie, anumite noțiuni ale credinței
creștine fiind elemente prezente exclusiv în limba română: ara (altar), angelus
(înger), basilica (biserică), baptizare (a boteza), beatus (bietul/ fericitul), crux
(cruce), communicare (a cumineca), credere (a crede), credentia (credință), credo
(crez), christianus (creștin), ieiunare (a ajuna), le x (lege/ credință), presbyter
(preot), peccatum (păcat), paganus (păgân), pervigilium (priveghi), sanctus (sfânt)
sau vocativul Domine Deus (care a dat în limba română Dumnezeu); proveniență
antică au sărbători .
Creștinismul în Dobrogea este atestat nu doa r în sursele literare antice, dar și pe
cale epigrafică. Se cunosc peste 80 de inscripții cu caracter creștin, databile în
secolele IV -VII, provenind de la Tomis, Callatis, Histria, Lazu, Axiopolis, Dinogetia,
Salsovia, Tropaeum Traiani și Niculițel, marea majoritate fiind în limba greacă .
In aceste centre ale țarmului drept, veneau în Dacia misionari sau propagandiști,
răspândind noua credință și corventind la ea pe plugarii și pastorii daco -romani
din Muntenia, Ardeal și Moldova, mai ales barbarii germani ci din Dacia.
În concluzie, crestinismul a fost recunoscut în Dacia înca din timpul dominație
romane; convertirea in masa populației daco -romane din stanga Dunari sa facut
intre anii 350 -450 cu ajutorul misionarilor.