Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON INTRODUCERE ÎN CATEHETICA ORTODOXĂ TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST BUCUREȘTI – 2004… [616486]

Licență

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON INTRODUCERE ÎN CATEHETICA ORTODOXĂ TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST BUCUREȘTI – 2004… [616486]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DIN B U C U R E Ș T I
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„PATRIARHUL JUSTINIAN”
Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON

INTRODUCERE ÎN
CATEHETICA ORTODOXĂ
TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA
FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST

BUCUREȘTI – 2004

2

C U V Â N T Î N A I N T E
Volumul de față cuprinde elementele de bază ale Cateheticii Ortodoxe, pe
care le prezentăm în această ediție de probă spre folosul studenților din anul al III-
lea, Secția Pastorală, totodată cursanților de la master și doctorat. În același timp,
preoților de la parohii și profesorilor de religie din școli, având în vedere faptul că
manualul valorifică și semnalează o bibliografie catehetică și metodică la zi,
îndeosebi din spațiul teologiei românești. După cum se va observa, unele prelegeri
sunt mai dezvoltate, altele mai scurte, potrivit cu actualitatea pe care o reprezintă,
conținutul fiind conceput în general schematic, având mai mult un rol de semnalare
al temelor principale, deodată cu al reperelor bibliografice. Cursul se limitează doar
la acele teme catehetice și metodice care corespund mai ales din punctul de vedere al
misiunii practice, la care se adaugă bibliografia obligatorie și cea generală,
orientativă. Deși temele abordate nu tratează toate subiectele importate din domeniu,
ele acoperă integral spațiile orelor de curs și ale seminariilor consacrate anului
universitar, răspunzând, de fapt, strictului necesar al exigențelor la această
disciplină. Cartea de față are o seamă de teme comune cu cele abordate în volumele
similare, apărute în câmpul catehetic românesc, dar și altele noi, care nu au mai fost
prezentate până acum. Ne raportăm în primul rând la manualul de Catehetică semnat
de regretatul părinte profesor sibian Dumitru Călugăr1, pe care l-am numi „clasic” –
având în vedere tematica tradițională a disciplinei, dar și la cursurile distinșilor mei
colegi din țară, părinții profesori Costachi Grigoraș (Iași)2 și Ilie Ivan (Pitești)3, care
includ doar parțial subiectele „clasice”, propunând în schimb altele noi, deosebit de
interesante, izvorâte din propriile preocupări didactice și pastorale. Se înțelege că
mi-au fost de mare sprijin toate cele trei manuale și țin să exprim aici întreaga mea
prețuire pentru autorii lor.
Cursul de față tratează, la rândul său, atât teme din șirul celor devenite
tradiționale, dar și altele mai noi, care s-au impus aproape de la sine pe parcursul
anilor de pastorație și profesorat, cum sunt, spre exemplu: Mijloacele practice de
catehizare în Biserică, Factorii educației religioase, Redactarea și prezentarea
catehezei etc. Numărul temelor, ca și cel al paginilor volumului, în general, este
intenționat restrâns, din două motive: pe de o parte, limitarea la materialul care
acoperă spațiile orelor de curs, respectiv la posibilitățile de asimilare ale studenților;
pe de altă parte, încadrarea în numărul de pagini care să favorizeze fixarea unui preț
de vânzare accesibil, având în vedere sărăcia cvasi-generală a studenților noștri,
virtuali cumpărători.
1 Prima oară tipărită în anul 1976, 218 p., urmate de alte două ediții: 1985 și 2003.2 Mergând, învățați toate neamurile!… – Bazele hristologice, apostolice și patristice ale Cateheticii și
Omileticii, Editura Trinitas, Iași, 2000, 364 p.3 Îndrumător catehetic, Editura Conphis, Rm. Vâlcea, 2001, 261 p.3

Întrucât în ultima vreme se vorbește tot mai des de o posibilă restructurare a
programelor disciplinelor teologice, impusă de restructurarea generală a
învățământului românesc (legată, de fapt, de armonizarea cu cel din țările Uniunii
Europene), se preconizează anumite operații și în programa analitică a Cateheticii
(dimpreună cu cea a Omileticii). În acest scop, am receptat cu bucurie intenția
organizării unor întâlniri ale profesorilor de aceeași specialitate din țară, pentru a
fixa, de comun acord, o tematică unică, care, după ce va primi aprobarea Comisiei
de Învățământ a Sfântului Sinod, să stea la baza viitoarelor manuale și cursuri. Până
atunci, în virtutea autonomiei universitare, ne luăm îngăduința să tipărim acest curs,
structurat după o viziune proprie, pe care l-am susținut efectiv în fața studenților
teologi bucureșteni, începând cu anul 1998. Cu gândul la o eventuală nouă ediție,
revăzută și îmbunătățită – desigur, dar și la preconizatul manual universitar „unic”,
aștept cu interes observații și sugestii, din partea tuturor celor care vor binevoi să
utilizeze cursul, atât cu privire la tematică, conținut și bibliografie, cât și cu referiri
la concepție, stil, limbaj etc.
Închin această lucrare catehetică memoriei iluștrilor profesori-înaintași în
câmpul acestei discipline de la Facultatea de Teologie din București, profund
îndatorat scrisului și pildei lor de slujire: dr. Badea Cireșeanu , liturgist cu renume,
dar și autor al primului Curs de Catehetică (litografiat); pr. dr. Grigorie Gristescu ,
peste 20 de ani ostenitor la catedră, în vremuri foarte grele pentru Biserică și Neam;
pr. dr. Mihail Bulacu , cel mai prolific autor român de studii catehetice din toate
timpurile; arhid. dr. Nicolae Balcă , distins teolog și erudit filozof creștin, care a
pus în serviciul Cateheticii tot ce a dat mai frumos și util universul fascinant al
filozofiei; nu în ultimul rând, pr. dr. Constantin Galeriu , profesor în anii studenției
mele și îndrumător din vremea doctoratului, care a imprimat disciplinei pecetea
luminoasă a personalității sale duhovnicești. Pentru toți, nețărmurită admirație și
recunoștință, iar pentru studenții noștri îndemn stăruitor de a le urma pilda.
Rezerv finalul acestui scurt cuvânt înainte venerabilului nostru Patriarh, Prea
Fericitul Părinte Teoctist , spre a-i aduce fiască mulțumire pentru Înalta
binecuvântare acordată tipăririi acestui volum, deodată cu urări anticipate de mulți
ani, buni și rodnici, în slujirea Bisericii și a Neamului, cu prilejul apropiatei
aniversări a frumoasei vârste de 90 de ani!
A U T O R U L4

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
CATEHETICA se numără printre disciplinele cu tradiție ale Teologiei Practice,
care, la începuturile programelor didactice ale Facultății de Teologie (la București: 1881-
1884), era inclusă într-o singură Catedră, la un loc cu Omiletica, Liturgica și Pastorala4,
datorită apropiatei lor înrudiri, având, totodată, profesor comun5. În același timp, de
remarcat este faptul că în însăși Legea Învățământului Superior (25 iunie 1890), la art. 4,
Catehetica era nominalizată între disciplinele teologice de bază, o dată cu Dogmatica,
Studiile Biblice, Istoria Bisericească , Liturgica etc. Cu timpul a devenit, apoi, materie
distinctă, dar nu singură, ci împreună cu Omiletica, pentru că are temele cele mai apropiate
dintre celelalte trei ale catedrei. Propriu-zis, Omiletica și Catehetica s-au detașat în anul
1928, avându-l titular pe părintele Grigorie Cristescu. Mai târziu au fost unele perioade
când cele două materii au fost separate, acest fapt explicându-se parțial și prin pregătirea
specifică a titularilor. De exemplu, între anii 1947-1952, Omiletica (incluzând și Exercițiile
de Predică) a fost predată de părintele Grigorie Cristescu, iar Catehetica de părintele
Mihail Bulacu, specialist în Catehetică și Pedagogie , cu doctoratul susținut în acest
domeniu încă din anul 19286. În anul 1952 Omiletica și Catehetica vor fi din nou asociate,
dar cu un adaos al noțiunilor de Pedagogie, sub denumirea de Omiletică și Catehetică, cu
noțiuni de Pedagogie , avându-l ca titular pe arhid. dr. Nicolae Balcă, care va onora strălucit
această disciplină până la pensionare (1970). Pentru scurte perioade, disciplina a fost apoi
suplinită de diac. Emilian Vasilescu (1970-1971), pr. Ion Bria (1971-1973) și pr. Gabriel
Popescu (1973-1977). Din anul 1977 la catedră a slujit regretatul părinte profesor
Constantin Galeriu, până la ieșirea la pensie (1994), imprimând disciplinei mai ales un
caracter practic, izvorât din experiența pastorală de excepție a p. c. sale. Între anii 1994-
1998, cursul a fost susținut de părintele profesor Vasile Răducă (actualmente titular la
Teologie Morală), iar din 1998 până în prezent de către subsemnatul.
În anul 1992, Facultatea de Teologie reintră în Universitate, prilej cu care
Pedagogia a fost desprinsă de Catehetică și Omiletică, fiind preluată de profesori
specializați în domeniu. Disciplina și-a păstrat, așadar, doar denumirea de Catehetică–
Omiletică, așa cum se prezintă și astăzi: Catehetica pentru anul al III-lea de studii, Secția
Pastorală, iar Omiletica la anul al IV-lea, aceeași secție. O dată cu reintroducerea religiei în
școală, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât (și Universitatea a acceptat)
ca în cadrul Teologiei Practice să se predea și disciplina intitulată Metodica predării
religiei, curs opțional, la anul al III-lea de studii, pentru toate secțiile. Metodica, nu este
altceva, de fapt, decât Pedagogia creștină , propriu-zis o componentă a Cateheticii și
opinăm că nu ar trebui predată separat, ci în cadrul acestei discipline. Comparând
programele analitice ale Cateheticii și Metodicii vom observa imediat că programa celei
din urmă este inclusă efectiv în cadrul celei dintâi.
Din punctul de vedere al instruirii religioase, Catehetica a fost prezentă dintru
început în sistemul învățământului religios românesc, atunci când el a căpătat forme
organizate. Ca știință, însă, această disciplină este tributară, sub aspectul terminologiei și al
4 Pentru unele date utilizăm medalionul analitic al Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Catedra de Omiletică
și Catehetică cu noțiuni de Pedagogie , în “Studii Teologice”, an. XXXIII (1981), nr. 7-10, p. 578-581.5 Între titularii cu activitate mai îndelungată la aceste discipline se numără și eruditul dr. Badea CIREȘEANU,
autorul celebrului tratat de Liturgică, în 3 volume („Tezaurul Liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit”,
București, 1910-1911-1912), dar și al unor remarcabile cursuri de Catehetică și Omiletică (litografiate).6 Titlul tezei de doctorat: Studiu introductiv în Catehetica Ortodoxă , Oradea, 1928.5

structurării materialului didactic, teologiei apusene, fapt pe care arhimandritul cărturar
Juvenal Ștefanelli, autorul primului tratat științific de Catehetică în literatura noastră
ortodoxă7, îl recunoaște fără complexe. Format în disciplina școlilor germane, Ștefanelli ne
oferă prin tratatul său o mostră de erudiție și acrivie științifică, pilduitoare chiar pentru
exigențele didactice din zilele noastre. În acest tratat se menționează, între altele, că în
Germania apar primele manuale de nivel superior, din domeniul de care ne ocupăm. După
ce prezintă câteva încercări mai timide, dar prezente încă din secolul al XVI-lea, Ștefanelli
îl nominalizează pe F. H. Schwarz, care “cumpenind însemnătatea catecheticei, și
înțelegând necesitatea și folosul ei pentru crescerea religioasă și morală în biserică a scris:
Katechetik oder Anleitung zum Unterrichte der Jugend im Christentum8, Gissen, 1818”9.
Revenind în aria preocupărilor catehetice românești, se cuvine să mai pomenim
câteva nume de rezonanță ale câtorva dascăli de Teologie, care au ostenit și ostenesc cu
multă dăruire, prin cuvântul rostit și scris: dr. Dumitru Boroianu, pr. dr. Nicolae Terchilă,
arhim. dr. Iuliu Scriban, pr. Nicoale Petrescu (toți trecuți în veșnicie), dimpreună cu
reprezentanți în viață și activitate: pr. dr. Sebastian Șebu, pr. dr. Costachi Grigoraș, arhim.
dr. Veniamin Micle, dr. Ioan Toader, pr. dr. Eugen Jurcă etc.10.
*
TERMINOLOGIE. În cadrul acestei discipline întâlnim foarte frecvent următorii
termeni: catehet, catehumen, cateheză, catehetică . Catehetul este cel care învață pe altul,
învățătorul sau dascălul; catehumenul este cel care învață de la altul, ucenicul, elevul;
cateheza este, în general vorbind, lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba catehizarea
în biserică, în cadrul cultului divin, fie că este vorba de ora de religie.
Catehetica este disciplina Teologiei Practice care se ocupă cu normele științifice de
predare ale învățământului religios-educativ, cu scopul de a forma caractere religios-morale.
Etimologic11, toți acești termeni provin din grecescul κατάχε ῖν (κατά și ἡχεῖν 12 = a
suna, a răsuna de sus în jos, a spune ceva de la loc înalt . Activitatea catehetică din Biserica
primară se numea κατήχισις, termen pe care nu-l întâlnim sub această formă în Sfânta
Scriptură. Întâlnim în schimb formele verbale κατηχε ῖν, κατηχεῖσθαι, care se găsesc și la
Iosif Flavius și la Filon. Iată câteva exemple:
Fapte 21, 21: Și ei au auzit despre tine13 (despre Pavel, n. n.) că pe toți iudeii care
trăiesc printre neamuri îi înveți să se lepede de Moise… ( ηχήθησν δὲ περὶ σοῦ ὅτι
ἀποστασίαν διδάσκεις ἀπὸ Μωϋσέως τοὺς κατὰ τὰ ἔθνη πάντας ᾽ Ιουδαίους…)
7 Cernăuți, 1880; ediția a II-a, îmbogățită, 1904, 342 p. 8 Catehetica sau îndrumarea în învățământ a tineretului în creștinism . 9 Op. cit. , p. 8. 10 Operele lor catehetice principale sunt incluse în lista noastră bibliografică, anexă a cursului de față, care
poate fi consultată și la Biblioteca Facultății noastre de Teologie. 11 Pentru explicațiile etimologice utilizăm Manualul de Catehetică al pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1984 (ediția a II-a) și Cursul de Catehetică pentru
anul al III-lea al pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, București, 1996. Detalii etimologice amănunțite pot fi urmărite
și în Catehetica arhim. J. ȘTEFANELLI, p. 17-22, a cărui preocupare în acest sens este de-a dreptul
impresionantă, în demersul său recurgând nu numai la citatele biblice cunoscute, ci și la autori aparținând
literaturii și filozofiei antice, dovedind, astfel, o excelentă cunoaștere a limbii clasice grecești.12 Κατά= prepoziție cu acuzativ și genitiv: în, pe, lângă, dar și de sus în jos + de jos în sus ; ἡχεῖν, vb. = a
suna, a răsuna.13 Sensul, aici, este au fost învățați (informați) despre tine…6

Romani 2, 18: Și-I cunoști voia (lui Dumnezeu, n. n.) și , învățat fiind de Lege
(ηχούμενος ἐκ τοῦ νόμου știi să deslușești deosebirile;
Galateni 6, 6: Cel ce primește cuvântul (învățăturii) să-i facă învățătorului său parte
de toate bunurile (Κοινωνείτω δὲ ὁ κατηχούμενος τὸν λόγον τῷ κατηχοῦντι ἐν πᾶσιν
ἀγαθοῖς). Interesant de observat diferența de nuanță dintre διδάσκωșiκατηχέω
În timp ce primul termen înseamnă „învăț pe altul orice fel de știință” (matematică,
fizică, geografie etc.), al doilea, o dată cu sensul general de „a învăța pe altul”, implică
un conținut special: (învăț despre) Dumnezeu, credință, crearea lumii etc.
După cum lesne se poate observa, utilizarea verbului accentuează mai ales
caracterul predării orale al învățăturii creștine, conținute în Revelația dumnezeiască.
Desigur, elementele de bază ale catehezei apostolice erau preluate, pe de o parte, din Noul
Testament, iar pe de altă parte, din Tradiție. Trebuie să precizăm, de asemenea, că misiunea
de catehizare apostolică nu implica doar aspectul didactic, învățătoresc, adică o predare și o
însușire a doctrinei, ci, deopotrivă, viața cultică și disciplinară, propriu-zis întreaga
activitate misionar-pastorală a Bisericii. Cu alte cuvinte, cateheza nu se preocupa numai de
împărtășirea cunoștințelor, ci și de integrarea aspiranților la Botez în viața liturgică:
rugăciunea, postul, exorcismele, examinarea conștiinței etc.
Un alt aspect care trebuie reținut este că în primele veacuri ale creștinismului
catehumenii erau reprezentați îndeosebi de oameni maturi, care doreau să fie inițiați în viața
creștină. Abia de la începutul Evului Mediu (sfârșitul secolului al V-lea), catehumenii
numărau oameni mai puțin înaintați în vârstă. Catehizarea s-a făcut, de asemenea, și
pruncilor botezați de mici, începând cu anii în care se impunea educarea deprinderilor
creștine. Astfel, înțelesul cuvântului “cateheză” și “catehumen” variază de la o perioadă
istorică la alta, precum și în funcție de vârsta subiecților: la cei maturi și neinițiați în viața
creștină, catehizarea premerge botezului, la cei mici o succede. Până la organizarea
catehumenatului, ca formă instituțională de educație religioasă, cateheza se confunda cu
predica, în special cu cea misionară, iar uneori și cu celelalte mijloace de pastorație,
completându-se reciproc.
RAPORTUL CU OMILETICA . 1. În prima fază a propovăduirii învățăturii
creștine, se desfășura predica misionară = kerigma (de la gr. κηρύγγω = a fi crainic, a
vesti, a anunța). Kerigma a fost opera Sfinților Apostoli și a unor ucenici ai lor. Ei vesteau
Evanghelia celor care încă nu auziseră de ea. Astfel, iudeilor se adresau în limbaj biblic
vetero-testamentar, arătând ca Hristos este împlinirea profețiilor pe care ei, ca membri ai
poporului iudeu, le cunoșteau de la sinagogă. Păgânilor se adresau potrivit gradului de
înțelegere: grecilor, de pildă, în limbaj rațional și chiar filozofic (cum a procedat, de pildă,
Sfântul Apostol Pavel), altora în contextul credințelor și tradițiilor locale, urechea lor fiind
familiarizată cu termenii acelor credințe. Se cunoaște că misiunea kerigmatică a întâmpinat
uneori mari obstacole, propovăduitorii riscându-și nu de puține ori viața. Se știe, de
asemenea, că de multe ori nu erau acceptați, ba dimpotrivă, erau alungați cu pietre sau chiar
omorâți. Conținutul kerigmei era simplu dar de esență:
Dumnezeul Cel Unic , creator al cerului și al pământului, veșnic proniator;
Întruparea Fiului Său, pentru mântuirea neamului omenesc;
Întemeierea împărăției lui Dumnezeu , la care sunt chemate toate neamurile, împărăție
concretizată în Biserica tuturor celor botezați.
Dacă cei ce ascultau erau receptivi, urma catehizarea și botezul, dacă nu kerigma rămânea o
încercare nereușită pe moment, însă cu nădejdea propovăduitorului într-o reușită viitoare. 7

2. Kerigmei îi urma, așadar, catehizarea propriu-zisă , cu toate implicațiile
specifice, făcută inițial tot de Sfinții Apostoli și de ucenici ai lor, dar care era continuată, în
cele mai multe cazuri, de didascali sau învățători, despre a căror slujire vorbește Sfântul
Apostol Pavel în Epistola I-a către Corinteni: “Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică:
întâi apostoli, al doilea profeți, al treilea învățători ( διδάσκαλους)…” (I Cor 12, 28). În
legătură cu misiunea deosebit de importantă a didascalilor, literatura catehetică românească
beneficiază de un studiu excepțional, aparținând profesorului de vrednică pomenire Teodor
M. Popescu, intitulat “Primii didascali creștini”14. Esențial, cateheza a fost dintru început
ocazională și didactică. Ocazională, când s-a făcut într-un mod neorganizat, în locuri
întâmplătoare, de către cateheți pasageri; cea didactică presupune un loc și un spațiu de
timp bine determinate, desfășurându-se în cadrul unor instituții cu autoritate (Biserica, școli
catehetice), fiind susținută, desigur, de persoane pregătite și autorizate de aceste instituții.
3. În faza următoare, după ce catehumenii erau botezați și integrați, astfel, în
comunitatea eclezială, ei erau beneficiarii predicii propriu-zise , fie sub forma omiliei, fie a
predicii tematice, în cadrul cultului, desigur.
În concluzie: cateheza începe misiunea propovăduirii, iar omilia sau predica o
completează, o dezvoltă și o desăvârșește.
*
Din punct de vedere interconfesional, de-a lungul istoriei creștinismului, o dată cu
regretabila separare pe denominațiuni, au apărut în mod inevitabil și diferențieri de
abordare a demersului catehetic. Astfel, romano-catolicii au dat atenție cu precădere
disciplinei, protestanții instruirii intelectuale, pe când la ortodocși accentul a rămas pe cult,
pe integrarea în viața liturgică.
*
Implicații actuale . Astăzi nu se mai poate vorbi de catehumeni în înțelesul
termenului din Biserica primară. Puțini sunt oamenii maturi, cel puțin în țara noastră, care
să nu fie botezați, iar cele mai multe solicitări pentru intrarea în creștinismul ortodox, ale
celor care inițial au aparținut religiilor necreștine se datorează căsătoriilor mixte. Pentru
aceste cazuri, catehizarea se face în mod particular, neorganizat, cu atenție sporită sau,
uneori, redusă, în funcție de gradul de preocupare al preotului-catehet și, implicit, de
receptare al “catehumenului”.
Cu toate acestea, vorbim și astăzi în mod curent de cateheză și catehizare. Și nu fără
temei. După evenimentele din decembrie 1989 a fost posibilă reintroducerea religiei în
școală, acest demers constituindu-se, astfel, într-o formă organizată de catehizare. În
parohii, cu toate că și pe vremea dictaturii comuniste preoții au făcut catehizare “cu timp și
fără timp”, începând cu anul 1990 s-au putut organiza întruniri speciale, îndeosebi cu tinerii
doritori de luminare a credinței, având loc, astfel, un dialog catehetic organizat. Sunt, astfel,
parohii care, în afara orarului de slujbe, au în programul săptămânal o zi și o oră specială
consacrată catehizării propriu-zise, cu o tematică prestabilită, cu studiu biblic și doctrinar,
cu teme care se citesc acasă și se discută apoi la biserică asupra lor, deodată cu dialogul ad-
hoc la care cei interesați pun întrebări iar preotul răspunde. În sprijinul acestuia au venit și
noile publicații creștine, cărți și reviste, ale câtorva edituri creștin-ortodoxe deosebit de
14 Publicat în “Studii Teologice”, nr. 2/1932, p. 140-211; republicat de Editura Institutului Biblic și de
Misiune al BOR în vol. Biserica și cultura, București, 1996, p. 214-233. Menționăm că acest studiu face parte
dintre lecturile bibliografice obligatorii pentru examene, în cadrul disciplinei Cateheticii. 8

prolifice15, fiind posibilă deschiderea de biblioteci publice cu program de împrumut, chiar
în interiorul sfintelor lăcașuri. Unele parohii au editat reviste și buletine, cu un impact
benefic și în plan catehetic.
În condițiile în care astăzi, mai mult ca oricând, sectele de tot felul operează cu un
zel tot mai aprig, împărțind gratuit un număr crescând de publicații otrăvite, dialogând cu
creștinii noștri prin specularea tuturor prilejurilor, profitând, totodată, de ignoranța multora,
slujitorii Bisericii neamului nu pot fi pasivi, ci se vor implica în misiunea de catehizare cu
responsabilitatea cuvenită.
Scopul de azi al catehizării nu diferă esențial de cel din totdeauna: instruirea
păstoriților cu privire la doctrină și cult, în vederea mântuirii. Didactic vorbind, catehetica
urmărește cu prioritate formarea de caractere creștine16. Observăm, așadar, că accentul nu
cade atât pe aspectul informativ, ci mai ales cel formativ. Mai adânc vorbind, a catehiza
înseamnă a face din credincioși membri vii ai Bisericii , susținându-i în creșterea
duhovnicească spre desăvârșire, după cum inspirat se exprimă Sfântul Apostol Pavel: "Până
vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârșit , la măsura vârstei deplinătății în Hristos" ( Ef. 4, 13).
Importanța actuală a Cateheticii se leagă direct de importanța misiunii Bisericii în
contemporaneitate. Alături de Omiletică, această disciplină valorifică întreg tezaurul
doctrinar, biblic, istoric, cultic și canonic al Bisericii drept-măritoare, arătându-ne
principiile, metodele, formele și mijloacele prin care acest tezaur poate să ajungă și să
pătrundă în inimile credincioșilor, spre a-i convinge la săvârșirea faptelor prin care să
dobândească mântuirea.

15 Alături de vechea și prestigioasa Editură a Institutului Biblic și de Misiune a BOR de la București, s-au
afirmat în mod deosebit următoarele: Deisis – Sibiu, Anastasia – București, Bizantină – București, Sophia
-București, Ramida – București, Buna-Vestire – Bacău, deodată, evident, cu editurile mitropoliilor,
arhiepiscopiilor și episcopiilor ortodoxe române, din țară și din străinătate.16 Pentru acest subiect a se vedea Teza de doctorat a pr. prof. Dumitru CĂLUGĂR, Caracterul religios-
moral creștin, Sibiu, 1955, XVI + 292 p.9

II. SCURT EXCURS ÎN ISTORIA CATEHEZEI
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârșit. Cateheza creștină s-a născut o
dată cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental
Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice ( sau învățătorești) a
Mântuitorului, datorită complexității ei, propriu-zis complexității personalității Catehetului
Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istoria umanității. Căci orice încercare în
acest sens își va asuma inevitabil riscul relativizării. De aceea, conștienți de acest risc,
recunoaștem ab initio imposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălțimii Sale
catehetice, chiar dacă evangheliile ne dau o mulțime de indicii deosebit de grăitoare în acest
sens. În consecință, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoțite pe alocuri de
ilustrații, acordând în schimb libertate cursanților să completeze singuri imaginea Celui mai
mare Catehet din istoria mântuirii cu date și remarci trecute prin filtrul cugetării și trăirii
personale. Iată, așadar, semnalările noastre:
slujirea învățătorească , una dintre cele trei slujiri, egale în importanța lor mântuitoare,
asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească și pastorală), este evidențiată mai
pregnant de către evangheliști decât celelalte două. El era numit în mod obișnuit
Învățătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuși l-a confirmat: “Voi Mă numiți
pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul
misiunii Sale, audiența era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulțimea Îl
îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de învățător era
cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creștinismului. Spre deosebire
de păgânism, creștinismul este o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să aibă
neapărat un învățător religios. Politeismul grec și roman reprezenta o religie fără
dogme, nepropunând adevăruri de credință, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se
pierdea, teoretic, în legendă, mit și superstiție. În contrast, creștinismul nu s-a mărginit
la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost și ea prezentă dintru început, ci și-a
conturat o doctrină, o teologie, pe baza învățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai
mare Învățător. Fericiți vor fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiți adversarii Lui!
Chiar și cei mai înverșunați dintre aceștia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a
vorbit vreun om ca Omul acesta”! (In. 7, 46). Care era, de fapt, “secretul” acestei
supremații retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Mt., atunci când
spune: “…Căci îi învăța ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (7,
29). Același evanghelist Ioan notează și o explicație revelatoare a Mântuitorului:
„Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (6, 33). Iar puterea și duhul izvorau
din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în același timp, întărit,
împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelență, paradigmă a
tuturor pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună
dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârșit, I-a consacrat una dintre cele
mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat:
“Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga
omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”17.
conținutul învățăturilor Sale vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire,
viața viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică:
17 Clement ALEXANDRINUL, Scrieri, vol. 4 din PSB, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, trad.
de Pr. D. FECIORU, București, 1982, p. 198.10

Dumnezeu, lume, om , ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veșniciei18.
De aceea, în esență, marea temă a predicii și catehezei Sale o constituie vestirea
împărăției lui Dumnezeu : “Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat.
Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăției
cerești, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea și
dumnezeirea Sa.
locul activității catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu
S-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea și Samaria, învăța în case,
sub cerul liber, în piețele publice, în adunări sociale, pe mare și pe uscat, pe munte și la
șes, în pustie etc., așadar, în orice loc unde era ascultat.
metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii și mijloace pe
care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de
fapt, și astăzi. Esențial, modul desfășurării învățământului hristic, la fel cu traiul Său
cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire și compasiune pentru cei umili, în același
timp, însă, plin de demnitate, măreție și forță spirituală. O simplă enumerare a principiilor
și metodelor pedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza
Mântuitorului. Selectăm câteva exemple:
1. Principii:
Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează
permanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărora le vorbea. Într-un
fel vorbește cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbește autoritar cu Petru
cel impulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel smerit etc.;
Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind
cu tact metoda inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate
ceea ce este esențial de reținut și urmat: “Căutați mai întâi împărăția cerurilor și
dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă…” (Mt. 6, 33);
Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat și astăzi în procesul educațional, a fost
utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind
diverse mijloace intuitive, cum ar fi acțiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de
o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulțire a pâinilor etc.),
individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te smintește…”,
“Dacă-ti va da cineva o palmă…” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său
evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Vameșul și fariseul) etc.
Temeinic, durabil: El însuși a spus: “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele
nu!” (Mc. 13, 31). În același duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu
ai cuvintele vieții veșnice!” (6, 68). Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui
jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol
Pavel se întreabă retoric și mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărți pe noi de
dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările…?” (Rom. 8, 35).
Activ și practic: vorbește plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii
viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină
etc.;
18 Explicații detaliate la Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru
suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1/1983, p. 34-61. 11

Educativ: urmărește nu doar informarea “despre…”, ci formarea, zidirea sufletească a
omului. Nu cele trecătoare, ci cele veșnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
2. Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente și astăzi: inductivă (parabolele),
deductivă (predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiți, dar, voi
desăvârșiți…”), genetică (“Eu sunt ușa…”), experimentală (pescuirea minunată, înmulțirea
pâinilor);
3. Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică) , așa cum o întâlnim în special
în pilde, cât și cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), așa cum o vedem în
convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).
4. Moduri de învățământ , se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în fața
mulțimilor) și monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).
*
Din cele de mai sus nu trebuie să înțelegem că succesul unic al învățăturii
Mântuitorului s-ar datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate
anterior. “Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând
dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană.
“Cheia” și “noutatea” sunt reprezentate de El Însuși: învățătura Sa nu este una teoretică, un
fel de “artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-
ni-se o identificare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa. Cu alte cuvinte, a trăit pe viu
învățătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare
pentru cei ce sunt chemați să-și asume misiunea învățătorească: “Și după cum omul,
oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebește de animale, tot așa și învățătorul
trebuie să arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face
orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-
un cuvânt din toate!”19 Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, așa cum inspirat a
formulat savantul Simion Mehedinți (1868-1962), “Cel dintâi mare educator al omenirii și
adevăratul mântuitor al copiilor”20. Pedagogului Suprem, profesorul-geograf, dublat de
profesorul-pedagog, Simion Mehedinți, îi consacră aprecieri de mare frumusețe, dintre care
spicuim: "Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe
fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simțise toate
19 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, vol. 23 PSB, trad. pr. dr. Dumitru FECIORU, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1994, p. 823 (tâlcuire la Mt. 23, 6-7).20 Scrieri despre educație și învățământ. Antologie. Ediție îngrijită de Dumitru MUSTER, Editura Academiei,
București, 1992, p. 216. Simion Mehedinți, cel mai mare geograf român, trebuie socotit și unul dintre cei mai
mari pedagogi pe care i-a avut țara noastră. A fost nu numai un savant ci și un creștin autentic și un naționalist
în cel mai bun sens al cuvântului. La instalarea comunismului pe meleagurile noastre el nu s-a "aliniat",
asumându-și cu demnitate toate privațiunile prin care a trecut din această cauză. Notăm, fie și în treacăt,
câteva dintre cele mai cunoscute scrieri pedagogice ale sale: Poporul (Cuvinte către studenți ), București,
1921; Altă creștere. Școala Muncii , București, 1929 (vezi și ultima ediție, a 9-a!, Edit. Axia, Craiova, 2003,
prefațată de pr. V. GORDON); Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor ,
București, 1935; Creștinismul românesc , București, 1995; Parabole și învățături din Evanghelie , București,
1925 (reeditată în 2002, cu o prefață semnată de pr. V. GORDON). 12

disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor… Nazarineanul cel inimos se
simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia care înconjura Templul din
Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flămânzi, bătuți și schingiuiți, pentru
paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoșteniți ai sorții. Pe toți
aceștia voia El să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat, în
nemărginita Lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește pe
aproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi, deoarece chiar în cea mai
păcătoasă făptură omenească tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine
știe, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în
stare să-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean
era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma
în alt chip creșterea copiilor…"21
Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul,
precum Eu v-am iubit pe voi… ”, In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie… ),
Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură și supremă metodă : a iubirii depline, jertfelnice,
susținută cu dumnezeiasca Sa smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la
moarte – și încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între
pedagogia Mântuitorului și a filozofilor mari ai antichității, am observa fără greutate că
filozofii erau promotori ai rațiunii, în detrimentul evident ai simțămintelor de dragoste.
Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobște cel mai mare filozof antic, excela în exerciții
raționale, în silogisme și finețuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele
contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie și dragoste, fapt care i-a atras în
final dezaprobarea generală, exceptând atașamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său și
al multora ca el se confirmă adevărul că rațiunea îngâmfă, pe când dragostea smerește .
Rațiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoașterii și acceptării
părerii celuilalt – soră bună cu smerenia. Așadar, nu cu rațiunea a operat Mântuitorul, ci cu
iubirea, căci silogismele raționale, oricâtă admirație ar stârni din partea ascultătorilor, nu
mișcă inima și nu determină, în final, săvârșirea faptelor bune. De aceea, Mântuitorul ne-a
învățat și ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea
mai puternică a oricărui învățământ . Iar pentru cel care cumpănește bine realitățile este
limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simțămintele. Evident, bune sau rele. Însă,
dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, așadar, pedagogii care au
cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracție acum de cel mai prețios izvor al celei mai
înalte și eficiente pedagogii. O confirmare aparte în acest sens o reprezintă atașamentul față
de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-
1827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esențiale, a desprins el din pedagogia divino-
umană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea nețărmurită și utilizarea maximă a intuiției. “O
mare piedică în cunoașterea adevărului, mărturisește Pestalozzi, este știința de vorbe, de
care nu se leagă, însă, o cunoaștere reală a lucrurilor… Când pasărea cântă… Când viermele
se târăște pe o frunză, atunci tu, învățătorule, curmă lecția de vorbe, deoarece pasărea și
viermele învață pe copil mai mult și mai bine. Taci!” 22. Tăcerea, ne amintim, era , de fapt,
una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Și din nou a intrat în
pretoriu – Pilat, n. n. – și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu?… Dar Iisus tăcea…” – In. 19, 9).
21 Ibidem, p. 215.22 Ibidem, p. 219.13

În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod
constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989,
exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei. Exemplul cel mai strălucit
din perioada anterioară comunismului îl avem în scrierile pedagogice ale lui Simion
Mehedinți, din care am citat deja în prelegerea de față. Interesant este că și în anii
comunismului au fost minți luminate din acest domeniu care au avut curajul recunoașterii
în scris a lui Iisus, ca neîntrecut Învățător. Iată un exemplu: “Hristos a fost un vorbitor cu
totul peste nivel, iar parabolele Sale, chiar în traducere, impresionează și pe cel mai adânc
adversar al creștinismului…” 23. Și să luăm aminte că afirmația este făcută în anul 1973, în
plină epocă ceaușistă!
După anul de grație 1989, pedagogii laici creștini au ieșit din “catacombe” și au
scris nestingheriți, acordându-I Mântuitorului locul pe care L-a avut din totdeauna în
pedagogia românească autentică. Între aceștia în ultima vreme s-a remarcat în chip aparte
profesorul de psihologie și pedagogie de la Universitatea din Iași, Constantin Cucoș, care,
în cel mai recent volum al său cu privire la educația religioasă, consacră 15 pagini
referitoare la pedagogia Mântuitorului, “hristică” – după cum o numește domnia sa24.
Dincolo de unele stângăcii de exprimare prea “laică” C. Cucoș merită o atenție aparte, în
acest demers deloc ușor al observării impactului actual și concret al catehezei
Învățătorului nostru suprem. Iată, bunăoară, un fragment al descrierii consacrate
Mântuitorului: "Iisus Hristos este norma fundamentală, paradigma esențială de la care se va
inspira adevăratul creștin în acțiunile sale. În măsura în care noi ne livrăm Lui, și
Dumnezeu coboară la noi. Fiți dar următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți (Ef. 5, 1) –
ne cheamă Sfântul Apostol Pavel. Și acest travaliu se cere a fi făcut pe cont propriu și în
mod liber, până vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la
starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13). Iisus
Hristos este modelul formator prin excelență. Tradiția ne îndeamnă să-L imităm pe El, să-I
urmăm exemplul și nu să fim egalii Lui. Hristos este un model care transcede omul; acesta
din urmă pretinde și caută să-L egaleze, fără însă a atinge statutul Său. Vom face în acest
punct următoarea precizare: observăm că modelul hristic îngăduie o perfecționare a
atributelor umane reale și nu ne sperie prin intangibilitatea Lui. Spre El au acces toți
indivizii, indiferent de slăbiciunile și căderile de circumstanță. Nimeni nu este împiedicat
de nimic în acest urcuș…"25 Iar la sfârșitul paragrafului, prof. Cucoș conchide: "Hristos ne
oferă chipul cu generozitate, dragoste și înțelegere. Dar oamenii rămân responsabili de
calitatea asemănării."26
Așadar, făcând abstracție de anumiți termeni mai puțin compatibili cu limbajul
teologic, prezentarea făcută Învățătorului Suprem de către acest tânăr profesor neteolog, ca
de altfel și câtorva sfinți părinți mai cunoscuți27, este o dovadă exemplară a reîntoarcerii
pedagogiei laice spre valorile perene ale catehezei creștine.
23 Vasile FLORESCU, Retorica și neoretorica , Editura Academiei RSR, București, 1973, p. 91.24 Constantin CUCOȘ, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice , Edit. “Polirom”, Iași, 1999, p. 75-
90 (începând cu § Iisus Hristos ca învățător suprem , p. 75-78).25 Ibidem, p. 76.26 Ibidem, p. 78.27 Ibidem, p. 47-57. 14

III. CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREȘTINE
1. CATEHEZA SFINȚILOR APOSTOLI . Formați la “Școala Catehetică” a
Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinții Apostoli, ascultători poruncii Sale “ Mergând, învățați
toate neamurile…” (Mt. 28,19), au continuat misiunea Sa catehetică, rânduind, totodată,
episcopi, preoți și diaconi, pentru plinirea slujirii învățătorești. Factorul esențial în demersul
catehetic apostolic nu se leagă, însă, de o anumită știință pedagogică, cu toate că ei erau
înțelepți prin firea lor și înțelepțiți prin harul Sfântului Duh, ci de o nețărmurită dragoste
față de Hristos și Evanghelia Sa, totodată față de cei cărora le făceau catehizare. Așa se
explică râvna lor jertfelnică, știut fiind faptul că numai iubirea totală poate determina
sacrificiul. De aceea, Sfinții Apostoli, în slujba lor învățătorească, s-au dus la moarte ca la
nuntă! Sfântul Apostol Pavel exprimă în mod admirabil acest temei al iubirii de Hristos, ca
mobil suprem al râvnei lor nelimitate: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
sabia? Precum este scris ( în Ps. 43, 24, n. n. ): Pentru Tine suntem omorâți toată ziua,
socotiți am fost ca niște oi de junghiere … Căci nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici
stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi… nu vor putea să ne despartă pe noi de
dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru…” (Rom. 8, 35-39).
Înarmați cu această dragoste și întăriți cu puterea Sântului Duh, primit la
Cincizecime, Sfinții Apostoli au cutreierat trei continente (Asia, Europa și Africa),
propovăduind Evanghelia și întemeind peste tot Biserici creștine. O dată cu întemeierea
Bisericilor, ei rânduiau episcopi și preoți, cărora le porunceau să vegheze la păstrarea
nealterată a învățăturii evanghelice. Misiunea catehetică s-a desfășurat parte în scris
(consemnată parțial în cele 27 de cărți ale Noului Testament), parte oral (consemnată
sporadic în alte scrieri decât cele neo-testamentare).
Scopul prioritar al catehezei apostolice era pregătirea “catehumenilor” pentru
Taina Sf. Botez. Obiectul catehizării: cuvântul Domnului, Sfânta Evanghelie. Mărturisirea
Sfântul Apostol Pavel este programatică, în acest sens, pentru toate timpurile, de altfel:
“Căci nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos!” (II Cor. 4, 5).
Metodele și formele catehizării erau adaptate corespunzător situațiilor concrete.
Bunăoară, Sfântul Apostol Pavel, în convorbirile catehetice cu iudeii folosea argumente din
Legea Veche, iar cu păgânii argumente raționale (uneori filozofice), intuitive etc., desprinse
din viața, obiceiurile și gândirea lor. Învățământul catehetic se desfășura gradat, de cele mai
multe ori inductiv (de la simplu la complex ) așa cum mărturisește același Sfânt Apostol
Pavel, atunci când le scrie corintenilor: “V-am hrănit cu lapte, iar nu cu bucate ( tari, n.n.),
căci încă nu erați în stare; și nici chiar acum nu sunteți în stare, fiindcă sunteți încă
trupești…” (I Cor. 3, 2-3). Cu același înțeles le scrie, de asemenea, conaționalilor săi evrei:
“Fiindcă voi, cei ce de multă vreme ar fi trebuit să fiți învățători, încă mai aveți nevoie ca
cineva să vă învețe întâiile gânguriri ale cuvintelor lui Dumnezeu; și ați ajuns să aveți
nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci tot cel ce se hrănește cu lapte e un nepriceput în
cuvântul dreptății, fiindcă e prunc; iar hrana tare e pentru cei desăvârșiți, care prin
obișnuință au simțurile deprinse să deosebească binele și răul” (5, 12-14).
Râvna și tactul pedagogic al Sfântul Apostol Pavel se vădesc, de altfel, din propria-i
mărturisire, atunci când spune: “Tuturor toate m-am făcut, pentru ca-n orice chip să-i
mântuiesc…” (I Cor. 9, 22). Metodele și formele de catehizare ale Sfântul Apostol Pavel,
cunoscute mai bine decât în cazul celorlalți apostoli, datorită scrierilor neo-testamentare,15

sunt, de altfel, emblematice pentru toți Apostolii și ucenicii lor. Toți, fără excepție, s-au
făcut tuturor toate pentru a-și plini mandatul încredințat.
2. SLUJIREA HARISMATICILOR. Împreună cu Sfinții Apostoli, în Biserica
primară au făcut misiune profeții și didascalii, ca purtători ai unor harisme speciale,
specifice râvnei incandescente a slujirii apostolice. Mărturie despre acești misionari-
cateheți depune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Corinteni: “Și pe unii i-a pus
Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea, profeți; al treilea, învățători…” (12, 28).
Că aceștia aveau un har misionar special ne încredințează tot Sfântul Apostol Pavel, atunci
când întreabă retoric: “Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt profeți? Oare toți sunt
învățători? Oare toți fac minuni?…” (I Cor. 12, 29).
Dintre harismatici, cei care s-au ocupat în mod expres de catehizare au fost
didascalii. Ilustrul profesor de teologie, regretatul Teodor M. Popescu, le-a consacrat un
studiu cu totul excepțional, intitulat Primii didascali creștini , apărut mai întâi în revista
“Studii Teologice”28, iar relativ recent în volumul “Biserica și cultura”29. Iată cum distinge
domnia sa slujirile celor trei harisme: “Pe când Apostolul era misionarul profesionist, iar
Profetul organul inspirat, care prezice, revelează, ceartă și sfătuiește, Didascalul este, așa
cum îl arată și numele, învățătorul propriu-zis al comunității, cel care o instruiește mai de-
aproape în cele ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și înțelepciunii. În
triada de slujitori ai cuvântului dumnezeiesc, el este factorul special al învățământului
creștin. Numai el are ca funcție determinantă învățătura. Pentru istoria teologiei creștine,
didascalul are, de aceea, o importanță pe care n-au avut-o evanghelistul misionar și
profetul…”30. Misiunea apostolilor și a profeților s-a stins de timpuriu, dar a didascalilor a
continuat până prin secolul al V-lea, după cum ne încredințează istoricul bisericesc
Socrate31. Cum lesne se poate deduce, didascalii erau rânduiți de către Sfinții Apostoli în
comunitățile în care așezau preoți. Astfel, în timp ce preoții se ocupau cu precădere de
săvârșirea cultului divin, didascalii aveau în grijă explicarea învățăturilor evanghelice
propovăduite de Sfinții Apostoli. Tot ei erau cei care protejau aceste învățături de
interpretări greșite, de atacurile ereticilor etc. Funcția didascalilor a fost preluată încet-încet
de bărbați instruiți, care vor întemeia școli catehetice și alte instituții de învățământ. Toate,
bineînțeles, cu binecuvântarea și sub ascultarea Bisericii.
3. LITERATURA CATEHETICĂ ÎN PRIMELE VEACURI. Câteva repere. Pe
lângă cărțile Noului Testament, care ne dau știri foarte importante privitoare la cateheza
primelor veacuri, literatura creștină beneficiază de câteva scrieri deosebit de prețioase în
acest subiect. Prezentarea noastră va fi selectivă, având doar scopul de a semnala câteva
dintre ele, în vederea stimulării unei lecturi individuale din partea cursanților. Astfel,
precizăm mai întâi că literatura catehetică a primelor veacuri poate fi clasificată în trei
categorii: a. perioada Părinților Apostolici; b. perioada apologetică-polemică; c.
perioada post-apologetică. Facem de asemenea precizarea, chiar dacă faptul s-ar
subînțelege de la sine, că demersul catehetic de astăzi nu poate ignora bogăția informativă
28 Nr. 2/1932 (și în Extras)29 Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 79-182. Pentru
importanța deosebită pe care o prezintă acest studiu, cursanții au obligația să-l citească, urmând a fi examinați
din el la colocvii.30 Biserica și cultura…, p. 86-87.31 Ibidem, p. 124.16

și mai ales formativă pe care izvoarele patristice le oferă preoților și dascălilor de religie
din zilele noastre. Operele Sfinților Părinți, ca o fericită completare și tâlcuire a Sfintei
Scripturi, constituie temelia pe care se zidește edificiul trainic al unui învățământ complet,
care să-și poată împlini scopul, acela de a forma caractere religios-morale , țintind în ultimă
instanță desăvârșirea, în vederea mântuirii. Cunoașterea și utilizarea lor de către noi, cei de
azi, urmează, de fapt, sfatului înțelept dat de Sfântul Apostol Pavel, atât de potrivit în acest
sens: “Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu;
priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința…” (Evrei 13, 7).
Prezentăm, așadar, câteva dintre cele mai cunoscute repere patristice, scrieri ale
unor vrednici “mai-mari” ai noștri, conform perioadelor mai sus enunțate32:
a.Perioada Părinților Apostolici. Se numesc Părinți Apostolici scriitorii creștini
care au trăit în a doua jumătate a secolului întâi și prima jumătate a secolului al
doilea, care au fost ucenici ai Sfinților Apostoli, sau cel puțin i-au cunoscut33.
Cele mai însemnate scrieri ale Părinților Apostolici sunt: Învățătura celor
doisprezece Apostoli (Didahia)34, Epistola Sf. Barnaba, Epistola către Corinteni
a Sf. Clement al Romei, Epistolele Sf. Ignațiu al Antiohiei, Epistola Sf. Policarp
al Smirnei, Păstorul lui Herma, Epistola către Diognet etc.35
Alături de aceste scrieri, de mare importanță sunt și Constituțiile Apostolice , operă al cărei
autor nu este cunoscut, apărută probabil în sec. III-V, alcătuită din opt cărți, care conțin un
rezumat al întregii învățături dogmatice, morale și cultice creștine a Bisericii primare.
b.Perioada apologetico-polemică a înregistrat opere ale apologeților greci , ca:
Quadratus, Ariston de Pella, Sf. Justin Martirul și Filozoful (Apologiile I și II,
Dialogul cu iudeul Trifon), Miltiade, Apolinarie, Meliton de Sardes, Tațian
Asirianul, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul etc.36 și ale apologeților
latini: Tertulian, Menunciu Felix, Sf. Ciprian etc.37
c.Literatura catehetică de după epoca apologetică , înregistrează lucrări de
adâncă erudiție, precum: Pedagogul (autor: Clement Alexandrinul), Catehezele
Sf. Chiril al Ierusalimului, Marele cuvânt catehetic (al Sf. Grigorie de Nyssa)
etc.
32 Pentru acest capitol utilizăm cu precădere manualele de Catehetică tipărite la Editura Institutului Biblic și
de Misiune al BOR: al pr. prof. dr. D. CĂLUGĂR, pentru Institutele Teologice, București, 1976, p. 26-33 și
al pr. prof. N. PETRESCU, pentru Seminariile Teologice, București, 1978, p. 33 ș.u.33 Termenul "Părinți apostolici" nu a fost cunoscut antichității creștine. El a fost pus în circulație în secolul al
XVII-lea de primul editor al acestor scrieri, J. B. COTELIER, în lucrarea sa "Patres aevi apostolici", 2
volume, 1672. Vezi vol. Scrierile Părinților Apostolici, vol. 1 din colecția PSB, trad. de Pr. D. FECIORU,
Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979, p. 9.34 O dată cu această cunoscută scriere, anumite tratate Catehetice nominalizează și Epistola celor 11 Apostoli ,
conservată în coptă și armeană. Este vorba de o scriere din veacul al II-lea, alcătuită de fapt din trei lucrări
diferite (un „Testament”, „O epistolă catehetică dogmatică” și o „Apocalipsă”), care ne dau informații
interesante cu privire la comunitățile iudeo-creștine primare. Amănunte în lucrarea La catéchèse aux premiers
siècles, Cours du R. P. Jean DANIELOU, rédige par Régine du Charlat, Ecole de la Foi , Paris, 1968, p.26-27.35 Ibidem – în cuprinsul a 350 p.36 Apologeți de limba greacă , vol. 2 din colecția PSB, trad. de Pr. T. BODOGAE, Pr. Olimp CĂCIULĂ și Pr.
D. FECIORU, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, 390 p.37 Apologeți de limbă latină, vol. 3 din PSB, trad. Nicolae CHIȚESCU, Eliodor CONSTANTINESCU, Paul
PAPADOPOL, David POPESCU, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1981, 508 p.17

Asupra acestora din urmă vom zăbovi cu un scurt comentariu, întrucât prezintă un mare
interes nu numai pentru istoria catehezei, dar și pentru învățământul nostru religios de
astăzi.
– Pedagogul 38 aparține marelui erudit creștin Clement Alexandrinul (sec. II-III),
scriitor cu o cultură literară, filozofică și teologică strălucită, la care se adaugă o excelentă
elocință. Scrierea se adresează catehumenilor din Alexandria, în sânul cărora se
strecuraseră niște deprinderi păgâne. Este compusă din trei cărți și se încheie cu un imn de
slăvire al Mântuitorului. De fapt, El este Pedagogul Suprem, după cum însuși Clement
mărturisește: “Pedagogul nostru, însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care
conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog” 39. Tot în
același capitol (al VII-lea, Cartea I ), Clement propune și o “definiție” a Pedagogiei
creștine: “Pedagogia este credință în Dumnezeu; este învățătură a slujirii lui Dumnezeu;
este instruirea spre cunoașterea adevărului; este viețuire dreaptă, care duce la cer…” 40.
Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului , constituie și astăzi, la fel ca în
sec. al IV-lea când au fost rostite, un izvor deosebit de prețios pentru Catehetica creștină41,
mult apreciate de teologii români, dovadă fiind studiile si articolele consacrate lor42. Sunt
în număr de 24: Procateheza, 18 cateheze către catehumeni (care urmau să fie botezați) și
5 cateheze mistagogice, adresate celor de curând botezați (neofiților) .
-Procateheza este un prolog al catehezelor, în care se dau sfaturi celor care
voiesc să intre în creștinism. Ea începe cu o revărsare a bucuriei din partea
autorului, pentru cei care au fost chemați a fi pregătiți pentru Botez: “Acum
suflă asupra voastră, care aveți să fiți luminați43, mireasma fericirii! Acum
adunați florile cele duhovnicești, ca să împletiți cununile cerești! Acum a adiat
mireasma cea bună a Sfântului Duh! Acum ați ajuns la porțile palatului
împărătesc! Să dea Dumnezeu ca să fiți luați înăuntru chiar de Împăratul! Acum
s-au arătat florile pomilor! Să dea Dumnezeu ca și rodul să fie desăvârșit!
Deocamdată numele vostru vi s-a înscris și ați fost chemați la oaste. Purtați în
mâini făclii pentru alaiul de nuntă și doriți să aveți viețuire cerească! Bună este
intenția voastră! Iar ei îi urmează nădejdea. Căci nu minte cel care a spus: Toate
le lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28). Dumnezeu
este bogat în facerea de bine; totuși așteaptă din partea fiecăruia o voință
sinceră. Pentru aceasta, Apostolul a adăugat: Celor care sunt chemați potrivit
voinței (Rom. 8, 28). Dacă voința ți-e sinceră, atunci Dumnezeu te cheamă. Dar
dacă ești cu trupul aici, dar nu ești și cu mintea, nici un folos nu ai. S-a apropiat
odinioară și Simon Magul de baia botezului. A fost botezat, dar n-a fost luminat.
38 A se vedea CLEMENT ALEXANDRINUL , “Scrieri – Partea întâia” , vol. 4 din colecția PSB, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al BOR, trad. Pr. D. FECIORU, București, 1982, p. 165-362.39 Ibidem, p. 198.40 Ibidem, p. 196.41 Sf. CHIRIL al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. D. FECIORU, București, partea I, 1943 ( Procateheza și
primele 12 Cateheze) și partea a II – a, 1945 (următoarele 12 Cateheze) , Colecția “Izvoarele Ortodoxiei”,
numerele 6 și 7. A se vedea și ediția recentă, sub titlul Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003, 386 p. 42 A se vedea Bibliografia Generală, atașată la sfârșitul Cursului, în care am notat câteva dintre aceste studii
și articole.43 „Care aveți să fiți luminați” ( φωτιζόμενοι– referire la cei care se pregăteau să primească taina
Sfântului Botez. Astfel, termenul φωτιζόμενοιdevine sinonim cu βαπτιζόμενοι (nota trad.)18

Și-a cufundat trupul în apă, dar nu și-a luminat inima cu Duhul. Trupul s-a
coborât și s-a ridicat iarăși, dar sufletul nu s-a îngropat împreună cu Hristos și
nici nu s-a sculat împreună cu Hristos. Îți dau exemple de căderi, ca să nu cazi și
tu…” 44.
-Cateheza I se dezvoltă pe textul de la Isaia 1, 16: “Spălați-vă și vă curățiți și
scoateți vicleșugurile din inimile voastre dinaintea ochilor Mei”;
-Cateheza a II – a tratează despre pocăință, despre iertarea păcatelor, despre cel
potrivnic etc., având drept călăuză un text din Iezechiel: “Dreptatea dreptului
peste el va fi și fărădelegea celui fără de lege peste el va fi. Dacă cel fără de lege
se va întoarce de la toate fărădelegile lui, va trăi negreșit și nu va muri!” (18,
20);
-Cateheza a III-a este un fel de “lecție” despre Botez, pe baza textului de la
Rom. 6, 3-4: “Sau nu știți că oricâți ne-am botezat în Hristos Iisus, ne-am
botezat întru moartea Lui? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez…”
-Cateheza a IV-a tratează despre zece dogme, cuprinse, de fapt, în Simbolul
Credinței: despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Cruce, despre Înviere etc.
-Cateheza a V-a vorbește despre virtutea credinței, pornind de la textul din Evrei
11, 1: “Credința este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor
nevăzute…”;
-Cateheza a VI-a se ocupă cu explicarea primului articol din Simbolul
Credinței;
-Cateheza a VII-a conține învățătura despre Tatăl și atributele Sale, pornind de
la cuvintele: "Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, din care se
numește tot numele părintesc, în cer și pe pământ…" (Ef. 3, 14-15);
-Cateheza a VIII-a, plecând de la citatul din Ieremia 32, 18-19 ( Dumnezeule
mare și puternic, Doamne mare în sfat și puternic în lucruri, atotputernice…) ,
explică atributul atotputerniciei lui Dumnezeu-Tatăl;
-Cateheza a IX-a explică expresia din Crez “Făcătorul cerului și al pământului,
al tuturor celor văzute și nevăzute…”, pe baza citatului din Iov 33, 4;
-Cateheza a X-a explică primele cuvinte din articolul al II-lea al Simbolului de
Credință: “Și întru Unul Domn Iisus…”, pe baza textului din I Cor. 8, 5-6;
-Cateheza a XI-a explică în continuare cuvintele din Crez “Fiul lui Dumnezeu,
Unul născut, Carele din Tatăl S-a născut…”
-Cateheza a XII-a tâlcuiește articolul al III-lea din Simbolul Credinței, citând
textele din Isaia 7, 10-13, cu scopul de a combate pe eretici și pe iudei;
-Cateheza a XIII-a vorbește despre Cruce, răstignirea și îngroparea Domnului,
îndemnând la cinstirea Sf. Cruci, a face semnul ei etc.;
-Cateheza a XIV-a, ținută în ziua Sf. Paști, explică articolele V și VI din Crez,
despre Înviere și Înălțare;
-Cateheza a XV-a vorbește despre venirea întru slavă a Domnului nostru Iisus
Hristos, ca să judece viii și morții ( articolul al VII-lea din Crez );
-Cateheza a XVI-a explică articolul al VIII-lea din Crez, vorbind despre Duhul
Sfânt, combătând, totodată, ereziile lui Simon Magul și a lui Manes (gnostic din
secolul al III-lea);
44 Partea I, vol. 6, p. 37 ș.u.19

-Cateheza a XVII-a continuă explicațiile despre Sântului Duh;
-Cateheza a XVIII-a, ultima din cele “pentru cei care au să se lumineze”,
vorbește despre Biserică ( articolul al IX-lea din Crez ).
Facem mențiunea că toate aceste 18 cateheze au fost ținute înainte de Sfintele Paști, iar
în ziua praznicului, după ce au fost botezați, catehumenii au purtat numele de “luminați”
sau “neofiți”. În săptămâna luminată, Sfântul Chiril le ține alte 5 cateheze, numite
“mistagogice” (κατηχήσεἰ μυσταγογικαί):
-Cateheza I-a mistagogică (XIX) explică ritualul Tainei Sf. Botez;
-Cateheza a II-a mistagogică (XX) continuă explicarea începută în cateheza
anterioară;
-Cateheza a III-a mistagogică (XXI) vorbește despre Taina Sf. Mir și despre
ungerea propriu-zisă, pe care Sfântul Părinte o numește ,,χρίσμα”;
-Cateheza a IV-a mistagogică (XXII), vorbește despre Taina Sfintei Euharistii;
-Cateheza a V-a mistagogică (XXIII) explică momentele mai însemnate din
Sfânta Liturghie, o dată cu simbolismul lor.
Marele Cuvânt Catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa (Λόγος κατηχητικός ο μέγας 
este cea mai importantă lucrare a sa45. Scrisă pe la anul 385, lucrarea cuprinde 40 de
capitole și are mai mult un conținut dogmatic, fiind adresată dascălilor creștini din acea
vreme (între care și didascalii, despre care am vorbit mai sus). În accepțiunea de azi,
această lucrare ar putea fi inclusă în categoria catehismelor, dar depășește cu mult
nivelul mediu al acestora. Scrierea este structurată în trei părți, precedate de un prolog
în care vorbește despre rolul pe care îl are învățământul catehetic. Prima parte tratează
despre Sfânta Treime; a doua parte despre păcat, întrupare și mântuirea prin Hristos; a
treia despre Botez și Euharistie.
*
Dintre autorii de literatură catehetică ai primelor veacuri din Apus evidențiem doi
Părinți:
Sfântul Niceta de Remesiana46, cu lucrarea Catechismus sive instructionis libelli sex
(Catehismul, sau șase cărticele de învățătură ), publicată în anii 374-381, cu învățături
pentru candidații la Botez ( competentes). S-au păstrat în întregime numai cărțile a 3-a și
a 5-a. Între preocupările principale se numără combaterea păgânismului, a
politeismului, ocultismului și astrologiei.
Fericitul Augustin47 cu scrierea De catechisandis rudibus (Despre trebuința de a-i
învăța pe cei simpli) , scrisă aprox. pe la anul 400, în 27 de capitole, adresată unui
diacon din Cartagina, Deogratias, la cererea acestuia, pentru a-i fi îndrumar în munca
lui de catehizare. Această lucrare este considerată primul manual de catehetică al
45 Vezi vol. Sf. Grigorie de NYSSA, Marele cuvânt catehetic , trad. de T. CRISTESCU și N. BARBU,
București, 1947; ediția a II-a = 1998 (edit. "Sofia"). Pentru teologia Sf. Grigore de Nyssa, mai ales cu privire
la om și la mântuire, a se vedea teza de doctorat a pr. Vasile RĂDUCĂ, Antropologia Sfântului Grigore de
Nyssa, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, 403 p. 46 Pentru viața și opera Sf. NICETA de Remesiana, vezi Pr. Ștefan ALEXE, Sfântul Niceta de Remesiana și
ecumenicitatea patristică din sec. IV și V, Teză de doctorat, ST XXI, 1969, nr. 7-8, p. 453-587; 47 Fer. AUGUSTIN, De catechisandis rudibus , MIGNE, P.L. XXXX, col. 309-348; (vezi și Oeuvres
complètes de Saint Augustin, text bilingv, Trad. par PERONNE, VINCENT & comp., Paris, 1869, Tom. XXI
(Sur la manière d'enseigner la doctrine chrétienne aux ignorants ), p. 394-443. Trad. rom. de George Bogdan
ȚÂRA, Prima cateheză. Inițiere în viața creștină. Ediție bilinvă, Polirom, București, 2002; 20

Bisericii primare apusene , după cum Pedagogul lui Clement Alexandrinul este socotit
primul “manual catehetic” din Orient. Este structurată în trei părți: prima tratează
despre materia învățământului catehetic, a doua despre procedeele (metodele) adecvate
învățământului, iar a treia despre ținuta catehetului. Amintim, de asemenea, că Fericitul
Augustin a lăsat, între altele, o altă lucrare din domeniul catehetico-pedagogic, De
Magistro (Despre Învățător), tradusă și în limba română48. Această lucrare se prezintă
sub forma unui dialog cu fiul său Adeodatus (fruct al unei iubiri nelegitime, de dinainte
de convertire, mort la vârsta de 17 ani, copil de o inteligență precoce, care-l speria
uneori pe tatăl său). Linia călăuzitoare a lucrării este Dumnezeu, "Unicul Învățător",
Care se află în ceruri și pe Care, după opinia Fericitului Augustin, în măsura în care
vom învăța mai mult, Îl vom iubi mai mult. "A-L iubi și a-L cunoaște" înseamnă
adevărata fericire pe care pretind toți că o caută, dar puțini sunt aceia cărora le este dată
bucuria de a o fi găsit cu adevărat…
48 Idem, De magistro, P.L. XXXII, col. 1193-1220; trad. rom. Eugen MUNTEANU, Institutul European, Iași,
1995 (ediție bilingvă). 21

4. C A T E H U M E N A T U L . Sub acest nume se cuprinde perioada dintre
jumătatea secolului al II-lea și secolul al V-lea, în care, sub o formă organizată, s-a
desfășurat catehizarea iudeilor și a păgânilor în scopul încreștinării. Ca formă neorganizată
didactic putem vorbi de catehumenat chiar de pe vremea Sfinților Apostoli, întrucât era
firesc ca înainte de Botez candidații să fie instruiți, pentru a putea da dovadă, apoi, despre
credința lor. Cu timpul s-a simțit însă nevoia unui învățământ catehetic cu un program
coerent, pe o anumită durată, în funcție de situațiile specifice. Primele dovezi despre
organizarea catehumenatului le avem în jurul anului 150, în scrierile Sf. Justin Martirul și
Filozoful. Astfel, în Apologia I, notează între altele: “Toți cei care s-ar încredința a crede că
lucrurile acestea învățate și propovăduite de noi sunt adevărate și care făgăduiesc că vor
putea trăi așa, sunt învățați să se roage și să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea
păcatelor pe care le-au săvârșit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm și
postim laolaltă cu ei. Apoi, ei sunt conduși de noi undeva, unde este apă și sunt renăscuți
acolo, în același fel în care noi înșine am fost renăscuți; ei primesc atunci o baie în apă, în
numele Părintelui tuturor și Stăpânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și
al Sfântului Duh…”49 Iar puțin mai încolo: “…Iar baia aceasta se numește luminare, întrucât
cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminați la minte…”50. Observăm,
așadar, că înainte de baia Botezului, avea loc un anumit instructaj, fiind învățați să se roage,
să postească etc., iar după “baie” se numeau “luminați”, termen pe care îl întâlnim și în alte
scrieri din perioada catehumenatului, cum am văzut mai sus, de exemplu, în Catehezele Sf.
Chiril al Ierusalimului .
Instrucția catehetică, aflăm tot de la Justin Martirul, era asigurată de cateheți. Iar
catehumenii au fost împărțiți inițial în două categorii: instruiți elementar și înaintații.
Conținutul instruirii îl constituia învățătura de bază a Bisericii, cuprinsă îndeosebi
în Simbolurile de Credință. Evident, era explicată doctrina despre Sfânta Treime, Biserică,
Taine, moarte, înviere, viața veșnică etc., alături de învățăturile morale, necesare unei
conduite creștine firești.
Durata catehumenatului a crescut progresiv (aflăm din Constituțiile Apostolice , în
special Cartea a VII-a): 3 luni, 1 an, 2 și chiar 3 ani.
Treptele catehumenatului erau trei: ascultătorii (participau la Sfânta Liturghie până
la “câți sunteți chemați…”); îngenunchetorii – catehumeni mai avansați (participau până la
Heruvic); luminații, numiți și competenți, erau catehumenii înscriși deja pe listele pentru
Taina Botezului, cu 40 de zile înaintea Sfintele Paști.
Inițial, Botezul se săvârșea numai în sâmbăta Paștilor. Noii botezați se numeau
“luminați” sau “neofiți” și umblau îmbrăcați într-o haină albă toată Săptămâna Luminată
(de la Paști la Duminica Tomii). Mai apoi Botezul s-a săvârșit și-n ajunul altor Praznice
Împărătești: Nașterea, Botezul, Rusaliile, Floriile. Ca o reminiscență (și dovadă) a acestui
fapt este cântarea la Liturghie “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat…”,
în loc de Trisaghion.
*
Concluzii. La finele acestui succint excurs în slujirea catehetică a primelor veacuri
creștine se impun câteva observații generale:
49 În vol. 2 PSB, Apologeți de limbă greacă , trad. de pr. D. BODOGAE, pr. D. FECIORU și pr. O.
CĂCIULĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1980, cap. LXI, p. 66.50 Ibidem, p. 67.22

-fiecare dintre cele patru paragrafe tratate ar fi meritat, având în vedere
importanța lor, un număr mult mai mare de pagini, în care să fie prezentate și
alte aspecte decât cele menționate. Din rațiuni metodologice, am procedat, însă,
la această restrângere asupra strictului necesar, în special pentru a nu încărca
excesiv cursul;
-informațiile sumare incluse în această prelegere pot fi completate prin
aprofundarea bibliografică, cu deosebire prin analizarea lucrărilor mai
importante, semnalate atât în interiorul capitolelor, cât și la notele de subsol.
După cum ușor se poate observa, am semnalat cu precădere lucrările traduse din
operele Sfinților Părinți, pentru gradul ridicat de accesibilitate, dar studenții pot
apela și la altele, netraduse încă, fie în text original, fie în variantele unor limbi
moderne, de largă circulație, cum sunt cele din cunoscuta colecție "Sources
Chrétiennes"51;
-precizăm, de asemenea, că unele dintre lucrările catehetice importante, din
aceeași perioadă a primelor veacuri creștine, vor fi menționate în capitolul
următor, în cadrul școlilor catehetice, context în care au slujit părinții și scriitorii
bisericești.
51 Dintre lucrările reprezentative străine, pentru detalii cu privire la cateheza primelor veacuri notăm (și
recomandăm) în special două: 1. COLOMB, Joseph, Le service de l’Evangile , Manuel catéchétique (catolic),
Vol. I și II, „Desclée” – Paris, 1968, 611 + 816 p.; 2. Cours du R. P. Jean DANIELOU, rédige par Régine du
Charlat La catéchèse aux premiers siècles , Ecole de la Foi, Paris, 1968, 270 p. 23

IV. Ș C O L I L E C A T E H E T I C E
La fel ca în capitolele precedente, nici aici nu ne propunem să intrăm în prea multe
detalii istorice, pe care cei interesați le pot afla în manualele de specialitate, ci să punctăm
doar care au fost marile centre ale catehizării, reprezentanții mai de seamă, operele lor
principale în acest subiect (inclusiv tematica acestora), totodată ce anume din aceste opere
poate sluji demersului catehetic actual.
ALEXANDRIA. În acest centru vestit al antichității au călcat picioarele Sfântului
Marcu, unul din cei șaptezeci apostoli, autor al Evangheliei a 2-a. Iată ce ne relatează
Eusebiu de Cezareea în privința lui: “Despre Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis să
predice Evanghelia în Egipt, așa cum a compus-o, și tot el a întemeiat acolo primele
biserici”52. Iar în Cronică spune că Marcu a evanghelizat și Alexandria, știre preluată
probabil de la Dionisie, episcopul Alexandriei, ucenic al lui Origen, la care Eusebiu se
referă deseori în Istoria sa53.
Ei bine, în acest centru evanghelizat deja, pe la jumătatea secolului al II-lea s-a
deschis o importantă școală catehetică, al cărei prim conducător a fost Panten (pe la anul
180). Interesant este faptul că școala alexandrină este cunoscută sub nume diferite: școala
cuvintelor sau învățăturilor sacre διδασκαλεῖον τῶν ίερῶν λόγον); școala catehizării (τὸ
τῆς κατηχήσεως διδασκαλε ῖον); adunarea (pentru învățătură) a credincioșilor (ἠ τῶν
πιστῶν διατριβή)sau, simplu, Școala din Alexandria (τὸ κατ΄Αλεξάνδρεαν διδασκαλε ῖον).
După Panten, cei mai valoroși cateheți au fost Clement Alexandrinu l (150-217) și Origen
(185-245). La început această școală nu a fost întreținută de Biserică, ci prin mijloace
particulare. Origen, de pildă, pentru a putea trăi vindea manuscrise ale unor autori profani
pe care le poseda, sau dădea lecții particulare. Însă erudiția profesorilor alexandrini avea să
se răsfrângă benefic asupra prestigiului școlii, în special prin studierea și interpretarea
Sfintei Scripturi. Metoda prioritară de interpretare în această școală este cea alegorică54.
Această tendință mistică de abordare a textelor sfinte va fi temperată, în plan general, prin
interpretarea literală pe care se va axa Școala din Antiohia, despre care vom vorbi mai jos.
De la Clement ne-au rămas trei lucrări mai importante: Pedagogul, Protrepticul și
Stromatele. Dintre acestea, în ceea ce privește Catehetica, cel mai mult ne interesează
Pedagogul55, despre care am făcut deja câteva remarci în prelegerea anterioară56. Ca și alți
mari și conștiincioși dascăli creștini, Clement urmărea întemeierea unei științe creștine care
să contracareze și să învingă orgoliul “științei” păgâne. El nu respinge, de fapt, filozofia
păgână, pe care o aseamănă oarecum cu Vechiul Testament, care pregătește receptarea
52 Vezi EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri – Partea I, PSB, vol. 13, Editura Institutului Biblic…, trad. pr. T.
BODOGAE, București, 1987, p. 82. 53 Ibidem, nota 84.54 Paradoxal, se pare că Origen a interpretat literal un text scripturistic semnificativ, Mt. 19, 12, în care se
vorbește despre fameni. Este posibil, așadar, ca această interpretare să-l fi determinat să se castreze, fapt care
i-a atras o sumedenie de necazuri, inclusiv post-mortem (condamnarea de către sinodul al V-lea ecumenic).
Am folosit, însă, expresiile "se pare" și "probabil", pentru că nu este exclus ca alte motive să fi fost
determinante, între care și încercarea de a contracara acuzațiile că ar umbla cu femei, după cum menționează
istoricul Eusebiu de Cezareea ( op. cit., cap. VIII, p. 231). 55 Observații pertinente asupra personalității lui Clement și a lucrării “Pedagogul” face C. CUCOȘ, în
Educația religioasă. Conținut și forme de realizare , Editura “Didactică și Pedagogică”, București, 1996, 29-
31. De asemenea, în volumul Educația religioasă. Repere teoretice și metodice , "Polirom", 1999, p. 47-48.56 Menționăm, totodată, că face parte din bibliografia obligatorie pentru examen, fapt care obligă pe cursanți
să o citească în particular și să remarce elementele constitutive, în special cele cu aplicabilitate actuală.24

Noului Testament. El apreciază știința în general, însă pe cea creștină în mod cu totul
special, pe care o consideră, de fapt, prima treaptă a mântuirii. “Pedagogul” este
considerat, astfel, primul tratat științific de pedagogie din care s-a alimentat tradiția creștină
privind educația în toate timpurile.
Origen s-a impus posterității în domeniul doctrinar-catehetic în special prin lucrarea
Despre Principii (Περὶ ̉Αρχῶν), adică ,,Despre Începuturi” , în patru cărți, în care se ocupă
cu învățătura creștină despre: Sfânta Treime, îngeri, lume, om, suflet, înviere, libertate,
Sfintele Scripturi etc.57. Om de mare căldură sufletească și de adâncă profunzime a
convingerilor religioase, în același timp dascăl de strălucită erudiție, în special în domeniul
biblic și dogmatic, el a fost considerat, totodată, “cel mai popular catehet al veacului al III-
lea, care și-a petrecut toată viața în câmpul învățăturii și al predicii”, cum se exprimă un
cercetător francez pe la începutul secolului al XX-lea58. Scopul lucrării „Despre Principii”,
nominalizată mai sus, este cel mărturisit de Origen însuși: “Am scris această lucrare, pe de
o parte, pentru aceia dintre credincioșii noștri care caută explicarea în haina rațională a
principiilor de credință; dar pe de alta parte, am vrut să dau și un răspuns împotriva
ereticilor care mereu ne provoacă la discuții neplăcute…” 59.
ANTIOHIA. Este vorba de capitala provinciei romane Siria60, în care , după
moartea martirică a Sfântului Arhidiacon Ștefan de la Ierusalim, s-au refugiat mulți dintre
creștinii de aici de teama represaliilor. Aici va propovădui și Sfântul Apostol Pavel
împreună cu Barnaba (Fapte 11, 26) și cu alți “prooroci și învățători” (Fapte 13, 1). De
reținut, de asemenea, că în Antiohia ucenicii lui Hristos s-au numit prima oară creștini
(Fapte 11, 26-27).
Aici va ființa, astfel, o puternică școală catehetică, cei mai de seamă reprezentanți ai
ei fiind următorii: Lucian de Samosata (preot martir), Diodor de Tars, Sf. Ioan Gură de
Aur († 407). Linia prioritară de interpretare a Sfintei Scripturi a fost cea literală, sau
istorico-gramaticală, cum se poate observa foarte bine îndeosebi la Sfântul Ioan Gură de
Aur, reprezentantul cel mai renumit al acestei școli. De aceea, în cele ce urmează vom
creiona câteva aspecte legate de preocupările sale catehetice. Opinii cu privire la educație
aflăm în mai toate predicile sale (în special omilii), dar cele mai accentuate convingeri
pedagogice le găsim în “Despre gloria deșartă și cum trebuie să crească părinții pe copii”61.
În ceea ce privește catehumenatul și amănunte legate de școala propriu-zisă, găsim
date remarcabile în catehezele baptismale , 12 în total, dintre care cele mai relevante sunt a
doua și a treia, traduse și editate alături de alte șase de Antoine Wenger, în cunoscuta
57 Vezi trad. rom. ORIGEN – Scrieri alese, vol. 8 PSB, Editura Institutului Biblic…, trad. pr. T. BODOGAE,
București, 1982, 297 p.58 J. G. BARDY, Un prédicateur populaire au III-e siècle, în “Revue pratique d’apologetique”, Toulouse,
1927, p. 515.59 ORIGEN – Scrieri alese, vol. 8 PSB, Editura Institutului Biblic…, trad. pr. T. BODOGAE, București, 1982,
p. 14.60 Facem această precizare, pentru a nu se confunda cu Antiohia Pisidiei, oraș din provincia romană numită
“Galatia” (vezi Fapte 13, 14-44); cf. Pr. dr. Ioan MIRCEA, Dicționar al Noului Testament , Editura
Institutului Biblic…, București, 1984, p. 29.61 Vezi Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Despre creșterea copiilor , în vol. "Puțul și împărțire de grâu", Bacău,
1995, p. 410-431. Interesant este faptul că această lucrare este considerată prima cu caracter educativ din
învățământul rusesc, în traducere slavonă (Șt. BÂRSĂNESCU + colectiv, Istoria Pedagogiei, București,
1969, p. 51). Menționăm că asupra conținutului acestei scrieri vom face anumite remarci într-o altă prelegere,
în care vom vorbi despre familie – factor al educației.25

colecție Sources chrétiennes62. Ele au fost recent traduse și în limba română de un merituos
absolvent al nostru, Marcel Hancheș (promoția 2002, actualmente preot), foarte bun
cunoscător al limbii grecești vechi, editate în condiții excepționale63.
Menționăm mai întâi faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur, hirotonit preot în Antiohia
în anul 386, de către episcopul Flavian, avea calitatea de predicator al catedralei episcopale
(386-398), funcție care includea și sarcina de a pregăti catehumeni pentru primirea
Botezului, lucrare ce se făcea de regulă în timpul Postului Paștilor. Așa se face că Sf. Ioan a
rostit o serie de cateheze baptismale , dintre care din nefericire ni s-au păstrat foarte puține.
Am pomenit de catehezele 2 și 3, pentru faptul că în ele se descriu cel mai explicit ritualul
botezului.
De altfel, este cu totul remarcabilă și prima cateheză, intitulată „Către cei ce
urmează a fi luminați”, în care evenimentul unic al Botezului este comparat cu o nuntă, la
care Mirele este Hristos, iar mireasa viitorul creștin. Iată cât de plastic și sugestiv se
exprimă Sfântul Părinte: „Clipa de față este a bucuriei și veseliei duhovnicești. Căci, iată,
ne stau înainte doritele zile ale nunților duhovnicești. Fiindcă nu greșește cineva dacă
numește nuntă ceea ce se întâmplă acum, și nu numai nuntă, ci și înrolare minunată și
preaslăvită. Și să nu socotească cineva că sunt nepotrivite cele spuse, ci să-l audă pe
fericitul Pavel, dascălul lumii, care, folosindu-se de aceste amândouă modele64, zice: V-am
logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită (II Cor
11, 2); iar în altă parte, după ce descrie armele ca pentru niște soldați ce se avântă la război,
zice: Îmbrăcați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului
(Ef. 6, 11). Astăzi se face bucurie în cer și pe pământ. Căci dacă pentru un singur păcătos
care se pocăiește se face atâta desfătare, cu cât mai multă bucurie nu se face îngerilor și
arhanghelilor și tuturor puterilor de sus și tuturor celor de pe pământ, pentru atâta mulțime
care, într-un suflet, disprețuiește cursele diavolului și râvnește să se înscrie în turma lui
Hristos? Haideți să vorbim despre mireasa care urmează să fie condusă în sfânta cămară a
nunții și să vă arătăm bogăția covârșitoare a Mirelui și negrăita iubire de oameni ce o arată
față de ea și de ce fel de lucruri se desparte ea și care sunt cele pe care le va dobândi. Și
dacă îngăduiți, să cercetăm mai întâi cele referitoare la mireasă și să vedem în ce stare este
ea când Mirele o primește. Fiindcă mai ales în acest mod se vădește nesfârșita iubire de
oameni a Stăpânului tuturor. Căci nefiind El îndrăgostit de chipul ei, nici de frumusețea,
nici de prospețimea trupului, totuși se apropie de ea. Ba mai mult, fiind urâtă și
respingătoare, plină de rușine și întinăciune și, într-un cuvânt spus, cuprinsă de bubele
păcatelor, așa o duce în cămara de nuntă…”65.
Un studiu deosebit de valoros asupra catehezelor baptismale, în general, face
regretatul părinte profesor Ene Braniște, fost titular al Catedrei de Liturgică la Facultatea
noastră66. Desigur, părintele Braniște reliefează aspectele liturgice ale referirilor Sfântului
62 Paris, 1957, vol. 50, 284 p. Notăm că volumul se găsește și la Biblioteca Facultății noastre de Teologie.63 Editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 2003, 131 p., sub titlul: Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale.
Cartea beneficiază de o prefață consistentă, semnată de P.S. LUCIAN Lugojanul – Episcop Vicar al
Arhiepiscopiei Timișoarei, care acordă, totodată, și binecuvântarea pentru apariție. 64 Înscrierea în oaste și căsătoria (nota trad., p. 21)65 Ibidem, p. 21-22.66 Explicarea Botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur , în S.T. nr. 7-8 / 1970, p. 509-527.
Studiul are și un capitol critic comparativ între Sfântul Ioan Gură de Aur și Sf. Chiril al Ierusalimului, ca
interpreți ai Botezului, p. 524-527. Se arată, astfel, că în timp ce Sf. Chiril este mai didacticist, înclinat spre
argumentări raționale, Sf. Ioan Gură de Aur se adresează cu precăderii inimii, insistând mai mult pe sfaturi
morale, reliefându-se, de fapt, calitatea lui de orator și nu cea de profesor. Oferă, în schimb, multe amănunte26

Ioan Gură de Aur, foarte prețioase pentru noi, dar studiul P. C. Sale le scoate în evidență și
pe cele care țin de conștientizarea importanței Tainei, atât pentru cel botezat, cât și pentru
săvârșitor, conștientizare care trebuie și astăzi mereu actualizată. Căci săvârșitorul nu era
doar un simplu tipicar și ceremonialist, ci și un învățător capabil să predea, să explice
doctrina Bisericii, să examineze, să îndemne etc., iar neofitul, născut prin har, a dobândit
cea mai mare cinste, aceea de a fi creștin. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează
astfel neofiților: “Fiți deci vrednici de această mare cinste! Fugiți de toate ispitele
diavolului, împodobiți-vă cu zelul pentru virtute, cercetați biserica, petreceți-vă ziua în
rugăciune și mulțumire, în lectură și zidire sufletească, în convorbiri duhovnicești… Căci
Botezul nu folosește la nimic, dacă după primirea lui continuăm a duce o viață
nedemnă!”67.
În general, învățătura catehetică hrisostomică, în forma ei de expunere, poartă
pecetea personalității marelui orator, orientată mai mult spre eforturile ascetice și progresul
în virtute decât spre speculația asupra învățăturilor de credință, orientare întru-totul valabilă
și pentru cateheții din zilele noastre.
*
De cetatea Antiohiei se leagă și numele lui Teodor de Mopsuestia (†428), de la
care s-au păstrat 16 omilii catehetice . Cu toate că în urma acuzațiilor de nestorianism,
Teodor a fost condamnat de sinodul al V-lea ecumenic, rămâne totuși un nume de referință
pentru școala antiohiană, fiind – după opinia părintelui I. Gh. Coman – „pionul cel mai
raționalist” al ei68. El fusese foarte apropiat și de Sf. Ioan Gură de Aur, pe care îl apără
energic în fața adversarilor. Pentru merite reale a fost ales episcop de Mopsuestia, în Cilicia
(392), păstorind aici până la moarte. Cu toate că după condamnarea de la sinodul al V-lea
(533 – Constantinopol), mare parte dintre lucrări i-au fost distruse, au mai rămas destule cât
să stârnească admirația cercetătorilor. Între acestea, omiliile catehetice , rostite pe când era
preot în Antiohia, hirotonit și apreciat de episcopul Flavian. Aceste cateheze s-au păstrat, de
fapt în traducere siriacă, a cărei descoperire este relativ recentă. Primele zece omilii
catehetice sunt comentarii la Simbolul de credință, analoage cu cele ale Sf. Chiril al
Ierusalimului. Sunt urmate, apoi, de o cateheză la Tatăl nostru, apoi de cinci mistagogice:
două despre Botez, una asupra Mirungerii, două despre Euharistie69.
IERUSALIM. Nu se cunosc anii de început ai școlii catehetice din această cetate.
Abia în secolul al IV-lea ne este cunoscută activitatea ei, datorită Sf. Chiril al
Ierusalimului, care în anii 347-348 și-a rostit aici celebrele sale cateheze, despre care am
vorbit într-un capitol anterior.
CEZAREEA PALESTINEI . Începuturile acestei școli se leagă de numele lui
Origen, care, în urma unor neînțelegeri cu episcopul Demetrius din Alexandria, se
refugiază aici. Între elevii săi se numără Pamfil, Sf. Grigorie de Nazianz și Eusebiu de
legate de ceremonialul Tainei Botezului, deosebit de prețioase pentru reconstituirea cultului baptismal. Cei
doi sfinți părinți au, totuși, multe preocupări comune în aceste scrieri, între care aceea de a-și întemeia
argumentările pe Sfânta Scriptură. Ca o particularitate interesantă, comună de asemenea, menționăm ideea
despre trecerea evreilor prin Marea Roșie, după izbăvirea din robia egipteană, ca simbol preînchipuitor al
izbăvirii din robia diavolului prin Botezul creștin (Sf. Chiril, Cateheza III, 5 și Sf. Ioan, Cateheza III, 24-25); 67 Ibidem, p. 524.68 Patrologia…, p. 192.69 Amănunte la J. DANIELOU, La catéchèse aux premièrs siècles , Paris, 1968, p. 31-32. 27

Cezareea. Sf. Grigorie lasă posterității, între alte opere, Cele cinci cuvântări teologice , care,
pe lângă valoarea lor dogmatică, au și o mare importanță catehetică. Cei interesați pot
beneficia de traducerea românească70. Trebuie să notăm și contribuția însemnată a lui
Pamfil în această școală, el înzestrând-o cu o bibliotecă impresionantă, totodată prestigiul
de care s-a bucurat Eusebiu, cel mai învățat episcop al Cezareii Palestinei , căruia istoria
bisericească îi datorează atât de mult pentru informațiile din primele secole ale
creștinismului71.
EDESA SIRIEI. Școala de aici își datorează începuturile învățatului Protogene, pe
la sfârșitul veacului al II-lea. Între cateheții mai însemnați amintim pe Efrem Sirul († 378),
cunoscut imnolog și orator bisericesc, numit și “liră a Sfântului Duh”, pentru vorbirea sa
frumoasă. În interpretarea Sfintei Scripturi a ținut calea de mijloc, între cea alexandrină și
cea antiohiană.
ȘCOALA APUSEANO-AFRICANĂ include cetățile Roma, Milanul, Cartagina,
Hippo-Regius etc. La Roma s-au remarcat Sf. Justin Martirul și Filozoful72 și Hipolit (cu a
sa Tradiție Apostolică73). La Milan a activat Sf. Ambrozie, cu scrieri preponderent
dogmatice și morale, între care celebra De mysteriis74. La Cartagina – Tertulian (De
baptismo75, De anima, De poenitentia etc) și Sf. Ciprian, care-și avea aici reședința
episcopală (De dominica oratione= Despre Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru) . La
Hippo (nordul Africii) își avea reședința episcopală Fericitul Augustin, despre ale cărui
lucrări s-a vorbit mai sus.
ȘCOLILE MĂNĂSTIREȘTI. După ce creștinismul a dobândit libertate de
manifestare, în secolul al IV-lea se pun bazele monahismului organizat. Între inițiatori
amintim pe Pavel de Teba († 341) , Antonie cel Mare († 356) Pahomie cel Mare († 346).
Organizator strălucit al monahismului răsăritean este, de asemenea, Sf. Vasile Cel Mare
(330-379), care dă între altele și Regulile mari și mici pentru monahi, alături de alte scrieri
ascetice76. Trebuie să notăm că, înainte să întemeieze monahismul pe baze chinovitice, Sf.
Vasile cel Mare a vizitat Alexandria (prin anul 357) și împrejurimile, mergând prin locurile
pe unde odinioară viețuiseră Antonie, Pahomie și alți călugări îmbunătățiți. Într-o lucrare
biografică recentă, intitulată „Viața Sfântului Vasile cel Mare”, Stelianos Papadopoulos,
autorul, relatează în amănunt tot ce a putut afla în legătură cu pelerinajul Sfântului în țara
Egiptului, „ca să vadă cum se nevoiesc asceții și monahii… A cercetat deci profund și
amănunțit chipul în care se luptau împotriva satanei asceții pustiei egiptene…”77. Astfel,
„întregul Egipt se înfățișa ochilor lui Vasile ca o pustie cu nenumărate oaze ale luptei
70 Vezi Sf. GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. de pr. Gh.TILEA și N.
BARBU, C. de Argeș, 1947 (retrad. de Pr. D. STĂNILOAE, Anastasia, 1993).
71 Vezi vol. 13 și 14 din colecția PSB: Istoria Bisericească, 1987 și Viața lui Constantin cel Mare , 1991,
ambele apărute la Editura Institutului Biblic din București.72 Despre lucrarea sa, Apologia I, care ne interesează cel mai mult, s-a vorbit mai sus. 73 „Sources Chrétiennes”, nr. 11, 1946, trad. fr. dom BOTTE. Amănunte la J. DANIELOU, op. cit., p. 34.74 Trad. rom. pr. prof. dr. Ene BRANIȘTE, PSB, vol. 53, p. 9-25.75 „Sources Chrétiennes”, vol. 35, Paris, 1952, p. 64-96, trad. fr. M. DROUZY, cu o foarte consistentă
introducere (+ note) de R. F. REFOULÉ.76 Lista completă a lor poate fi consultată în vol. 17 PSB, București, 1986, p. 40-41, grație ostenelii exemplare
a pr. prof. dr. D. FECIORU.28

duhovnicești pentru desăvârșire. O țară cu o mulțime de case de oaspeți ale Duhului
Sfânt…”78. Experiența dobândită aici, va cântări enorm, așadar, pentru organizarea
ulterioară a monahismului, pe care el însuși o va face.
Din opera sa aparținând câmpului omiletic și catehetic recomandăm în chip special
Omilia către tineri , în care Sfântul Vasile sfătuiește pe tinerii creștini din vremea sa ce
atitudine trebuie să aibă față de scrierile profane. Această omilie catehetică impresionează
în primul rând prin erudiția în câmpul profan de care autorul dă dovadă, citând cu o
dexteritate debordantă din mai toți scriitorii și filozofii antichității: Homer, Hesiod, Pericle,
Socrate, Platon, Pitagora, Euripide, Solon etc. Departe de a respinge scrierile lor, le
recomandă cu sinceritate, dar atrage atenția că trebuie extras din ele numai ceea ce folosește
vieții, dând exemplul albinei, care zăbovește asupra tuturor florilor, dar nu de la toate
culege mierea: “Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac
albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă
tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl
lasă cu plăcere… Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și
cât se înrudește cu adevărul (subl. n.), iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când
culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să
culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ceea ce este vătămător. Așadar, chiar de la
început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învățături și să le adaptăm scopului urmărit,
potrivit proverbului doric: să potrivim piatra după fir ”79. Această recomandare este întru-
totul valabilă și pentru tinerii din zilele noastre, care sunt, de altfel, mult mai expuși
capcanelor de tot felul pe care unele cărți profane le ascund, decât erau cei din vremea Sf.
Vasile. De aceea socotim că este locul aici să amintim și sfatul Sfântul Apostol Pavel, care
consună armonios cu linia călăuzitoare pe care se axează omilia Sf. Vasile: “Toate-mi sunt
îngăduite, dar nu toate de folos” (I Cor. 6, 12). Reținem în final că Sf. Vasile, cu toată
prudența pe care o recomandă, sfătuiește totuși răspicat: “Trebuie să stăm de vorbă cu
poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos
oarecare pentru cultivarea sufletului…”80
În Apus, întemeietorul școlilor mănăstirești este considerat Benedict de Nursia ,
care a înființat ordinul călugăresc al Benedictinilor (529), la mânăstirea de pe Monte-
Casino (Italia). Treptat, au luat ființă școli în tot Apusul Europei, în care religia nu era
obiect de învățământ separat, ci interferată cu celelalte materii, întrucât toate cele septem
artes liberales81 se predau în spirit religios. “Manuale” de bază erau: Sfânta Scriptură,
cărțile de cult și scrierile lui Aristotel (“încreștinate”). Limba de predare-ascultare era
latina, metoda prioritară – memorizarea. Călugării ajung cu timpul și preoți parohi, ființând
astfel așa-numitele Școli parohiale, în care erau ajutați de cântăreți și paraclisieri, singurii
“intelectuali” ai comunităților și, implicit, singurii luminători ai celor dornici de învățătură.
Materialul didactic se reducea la citirile din cărțile pomenite mai sus, la care se adăuga
memorizarea Simbolului de credință, a rugăciunii Tatăl nostru, a celor zece porunci etc.
77 Stelianos PAPADOPOULOS, Viața Sfântului Vasile cel Mare , trad. diac. Cornel COMAN, Edit. Bizantină,
p. 65. 78 Ibidem, p. 67.79 Omilia XXII-a Către Tineri – Cum pot întrebuința cu folos literatura scriitorilor eleni , în vol. 17 PSB…, p.
569-57080 Ibidem, p. 568. 81 Înotul, călăria, aruncarea lăncii, scrima, vânătoarea, jocul de societate ( un fel de șah), arta versificației. Vezi
Șt. BÂRSĂNESCU & co, Istoria Pedagogiei, București, 1969, p. 42. 29

V. DOUĂ NUME REPREZENTATIVE ALE CATEHEZEI POST-
PATRISTICE: SF. TEODOR STUDITUL (759-826) și SF. SIMEON NOUL TEOLOG
(949-1022)
În afară de faptul că Sf. Teodor Studitul este pomenit în șirul iconodulilor, în prima
duminică a Postului Mare ( a Ortodoxiei), iar Sf. Simeon Noul Teolog este considerat al
treilea sfânt, în ordine cronologică (după Ioan Evanghelistul și Grigorie de Nazians), căruia
Biserica i-a recunoscut supranumele de „teologul”, puțină lume știe că acești doi cu
adevărat mari sfinți ne-au lăsat scrieri foarte valoroase, cu un impact duhovnicesc actual
deosebit. Între ele, așa cum anticipam în titlu, un important număr de cateheze, rostite în
comunitățile monahale în sânul cărora au viețuit. Chiar dacă au fost rostite și scrise, așadar,
pentru monahi, cea mai mare parte a învățăturilor cuprinse în ele pot fi de mare folos în
instruirea duhovnicească și pentru slujitorii căsătoriți ai sfintelor altare, totodată pentru toți
credincioșii de rând, care vor să-și îmbogățească sufletul cu sfaturi înțelepte ale părinților
Bisericii. În acest scop, considerăm oportun a le semnala, deodată cu prezentarea unor
informații bibliografice actualizate, spre folosul tuturor celor interesați. Evident, accesul la
o înțelegere obiectivă a lor impune prezentarea contextului istoric și cultural în care s-au
născut, de aceea, în cele ce urmează, vom creiona pentru fiecare sfânt părinte elementele
bio-bibliografice de rigoare82.
Sf. Teodor Studitul. S-a născut în Constantinopol, în anul 759, din părinții Fotin –
intendent al finanțelor bizantine83 și Teoctista – soră cu Sf. Platon, celebrul egumen al
mănăstirii Studion din Constantinopol. Teodor a crescut duhovnicește pe lângă acest unchi,
dovedindu-se ucenic foarte râvnitor prin ascultare, nevoințe, lepădare de sine, motiv pentru
care Sf. Platon îi încredințează grija construirii bisericii, rânduindu-l, apoi, egumen în locul
său. La începutul anului 795, împăratul Constantin al VI-lea, numit și „Porfirogenetul”
(780-797) și-a izgonit soția legitimă, Maria, pentru a se căsători cu Teodora, culmea ironiei
– o rudă apropiată a Sfinților Platon și Teodor. Temându-se de amenințările iconoclaste ale
împăratului, patriarhul Tarasie nu a luat atitudine, însă Sfinții Teodor și Platon au fost
deosebit de fermi, condamnând atât prin viu grai cât și în scris gestul sfidător al
împăratului. Intransigența lor a stârnit, însă, mânia suveranului, le-a atras bătăi și exilul la
Tesalonic. Împăratul a murit după scurt timp, iar ei au fost eliberați, întorcându-se aureolați
de nimbul suferinței pentru o cauză dreaptă și prețuiți de episcopi și popor. După încă doi
ani petrecuți în Olimp, ei s-au mutat la mânăstirea lui Studion din Constantinopol, situată în
partea de apus a cetății, în apropierea „Porții de Aur”84. Întemeiată în 463, de patriciul Al.
Studios (originar din Apus), pe proprietățile sale, mânăstirea fusese bogat înzestrată și
populată de la început cu călugări „achimiți” ( neadormiți), întrucât slujbele aici erau
neîncetate85. Programul liturgic de aici a influențat în mare măsură pe cel al mănăstirilor de
82 Pentru acest capitol utilizăm și informațiile ample furnizate de JOIȚA Ciprian-Ionuț, în lucrarea Opera
catehetică a Sf. Simeon Noul Teolog , Dizertație-Master la Catehetică și Omiletică, elaborată sub îndrum.
subsemnatului, Facultatea de Teologie din București, 2003.83 MENTHON, Bernardin, Sfinții și mânăstirile din Olimpul Bitiniei, trad. de Protosinghel
PetroniuTĂNASE,
Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994, p. 161.84 Pentru unele amănunte legate de istoricul și programul duhovnicesc al mănăstirii Studion utilizăm Manualul
de Istorie Bisericească Universală, editat de Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol.
I, București, 1975, p. 393-394.85 Janin, RAYMOND, La région occidentale de Constantinople- étude de topographie , în Revue des
études30

la muntele Athos. Viețuitorii erau împărțiți în trei cete, care asigurau un program liturgic și
administrativ continuu, prin rotație: în timp ce unii erau la slujbă, alții erau la diferite
ascultări, iar alții se odihneau. Mânăstirea Studion fusese pustiită în urma persecuțiilor lui
Constantin Copronim (741-775), iar după venirea Sfinților Platon și Teodor aceasta a
cunoscut o îndelungată perioadă de înflorire. Numărul monahilor a crescut continuu
datorită bunei rânduieli stabilite și aici de Sf. Teodor în privința slujbelor și ascultărilor,
ajungând la cifra de 1000 de viețuitori. De aceea, Sf. Teodor s-a văzut nevoit să pună mai
mulți duhovnici și supraveghetori ai obștii, pe care nu mai putea să o conducă de unul
singur86. El însuși se adresa călugărilor de trei ori pe săptămână, prin faimoasele de
acum Cateheze. Pornind de la întâmplările cotidiene, el scotea învățături prin care indemna
pe călugări la respectarea rânduielii și angajamentelor luate, insistând mai ales asupra
strictei observări a sărăciei călugărești. Idealul de viață monahală, după opinia Sf. Teodor,
este cel de obște, punând la bază ascultarea, munca manuală și cea intelectuală. Toate într-o
disciplină urmărită până la amănunt. În anul 806 a reînceput conflictul cu Curtea Imperială,
datorită reabilitării preotului Iosif, care binecuvântase căsătoria lui Constantin al VI-lea.
Noul patriarh a cedat, dar Sf. Teodor și monahii săi nu, fiind dispuși să apere până la
moarte rânduielile canonice ale Bisericii. Sf. Teodor a fost exilat după doi ani de opoziție
într-o insulă din Arhipeleagul Prinkipo, în anul 808. În 811 împăratul a murit, iar el a fost
din nou eliberat. Peste câțiva ani, însă, împăratul Leon Armeanul declanșează o nouă
persecuție iconoclastă, iar Sf. Teodor îndrăznește să-l înfrunte, arătându-i că treburile
bisericești sunt în seama preoților, iar împărații trebuie doar să îi asculte87. El a fost exilat
din nou pentru cinci ani (816-820) și tratat deosebit de aspru, mai ales după ce s-a
descoperit că a corespondat cu ucenicii săi de la locul de exil. În anul 820, Sf. Teodor a fost
din nou eliberat, dar nu s-a mai întors la Constantinopol. El a trecut în veșnicie la 11
noiembrie 826, la Crescentius, iar după biruința Ortodoxiei, din anul 843, moaștele sale au
fost aduse în triumf la mânăstirea lui Studion, la 26 ianuarie 84488. Intransigența studiților,
moștenită de la Sf. Teodor, se va manifesta și mai târziu, atât în timpul patriarhului
Metodie, cu privire la reabilitarea episcopilor iconoclaști, cât și în timpul disputei din jurul
patriarhilor Fotie și Ignatie, în secolul al IX-lea.
Opera Sfântului Teodor are însemnătatea scrierilor Sfinților Maxim Mărturisitorul
și Ioan Damaschin, afirmă crecetătorul Beck89, cuprinzând îndeosebi lucrări polemice
îndreptate împotriva iconomahilor: Trei tratate, Câteva probleme, Șapte capitole , alături de
Panegirice, Scrieri imnografice, Scrisori (peste 550), mici scrieri ascetice, liturgice,
canonice etc. Un loc cu totul aparte îl ocupă, așa cum anticipam, Catehezele sale. Acestea
au fost strânse la un loc la scurt timp după moartea Sf. Teodor și grupate de primul lor
byzantines, 15/1957, p. 98; Viețile sfinților pe noiembrie, Edit. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1993, p. 174.86 Este interesantă și evoluția ulterioară a situației mănăstirii Studion. În anul 1204 ea a fost distrusă de către
cruciați, cu ocazia cuceririi Constantinopolului. Refăcută în anul 1290, pe vremea împăratului Andronic al II-
lea Paleologul, a fost distrusă definitiv de către turci, în anul 1453. Biserica mănăstirii, închinată Sfântului
Ioan Botezătorul a fost transformată, astfel, în moschee… Notăm aici și alte câteva nume de călugări care și-
au câștigat faimă duhovnicească deosebită (afară de egumenii Platon și Teodor, pomeniți frecvent în studiul
nostru): Iosif de Tesalonic, Tadeu Studitul, Simeon Studitul („Evlavis” – duhovnicul Sf. Simeon Noul
Teolog), Nichita Sthetatos, Iosif Brzennios; Istoria Bisericii Universale… , p. 394.87 MENTHON, op. cit., p. 168.88 Idem, Iconologia bizantină între politică imperială și sfințenie monahală, în Sf. Teodor Studitul, Iisus
Hristos- prototip al icoanei Sale, Alba Iulia, 1994, Ed. Deisis, p. 35.89 H. G. BECK, Kirche und theologhiche Literatur im byzantinischen Reich , München, 1959; apud Istoria
Bisericii Universale, vol. I, București, 1975, p. 381.31

editor, după cum arată Julien Leroy, în patru volume, care se constituie în două colecții
separate, menționate, astfel, în toate cele trei variante ale vieții Sf. Teodor: Marile
Cateheze, care cuprind primele cărți ale culegerii, și Micile Cateheze, care constituie cea
de-a patra carte a cuvântărilor90. Micile Cateheze sunt descrise cu precizie, și aflăm că ele
sunt în număr de 13491, însă Marile Cateheze sunt mai puțin cunoscute. În prima carte a
acestora (păstrată integral) se includ 87 de cateheze, a doua se compune din 128 de
cateheze (dintre care trei pierdute, iar una alterată), iar a treia cuprindea 50 de cateheze92.
După toate aparențele, Marile Cateheze datează dinaintea persecuțiilor iconoclaste, când Sf.
Teodor „era în putere și pace”93, fiind mai lungi ca întindere, însă mai puțin elaborate. Prin
ele Sf. Teodor se adresa de trei ori pe săptămână monahilor, pentru a-i hrăni sufletește. În
schimb, Micile Cateheze datează din anii de exil, probabil după 821, așa cum arată
numeroasele aluzii la persecuțiile îndurate, cuprinse în ele. După conținut, sunt foarte
apropiate unele de altele, după cum susțin îndeobște cercetătorii operei Sf. Teodor. Formula
de adresare în Micile Cateheze este „Fraților și părinților”, pe când în Marile Cateheze este
„Fraților, părinților și fiii mei”, ceea ce ar arăta că cele din urmă au fost rostite în mânăstire,
unde Sf. Teodor avea mulți fii duhovnicești, iar cele dintâi sunt adresate din exil, când Sf.
Teodor nu mai cunoștea bine starea monahilor săi. Din cuprinsul Marilor Cateheze se
deduce adesea că Sf. Teodor învăța în Constantinopol, ceea ce nu se observă în Micile
Cateheze. De asemenea, în Marile Cateheze se pomenește de muncile câmpului și alte
activități cotidiene ce presupun timpuri de pace, nu de persecuție. J. Leroy arată că este
foarte probabil ca cele două culegeri să fi avut un impact diferit: în timp ce Micile Cateheze
au devenit foarte curând o carte destinată lecturii publice (mai ales în mânăstiri, la slujba
utreniei), aceasta nu s-a întâmplat niciodată cu Marile Cateheze. Obiceiul acestei lecturi,
atestat chiar de una din versiunile Vieții, s-a răspândit de la Studion în numeroase mânăstiri
bizantine, ceea ce a făcut ca Micile Cateheze să fie copiate adesea și răspândite, iar celelalte
au rămas probabil pentru multă vreme în biblioteca de la Studion94.
În limba română există o singură traducere ( parțială) a Catehezelor Sf. Teodor,
făcută de episcopul Filaret al Râmnicului, în anul 1784, reeditată în 1940 de Arhimandritul
Atanasie Dincă, egumenul mânăstirii Căldărușani, și în 1994 – de Editura Episcopiei
Ortodoxe a Albei Iulia, sub îngrijirea Pr. Petru Pleșa. Episcopul Filaret a folosit o traducere
în limba neo-greacă făcută de Nicolae Glykys și tipărită la Veneția în 1676. Această
traducere cuprinde 49 dintre Marile Cateheze și 46 dintre Micile Cateheze. După cum
observa J. Leroy95, „reforma” studită s-a dorit a fi, de fapt, o reîntoarcere la izvoarele
monahismului, o preocupare pentru împlinirea integrală a poruncilor lui Hristos și pentru
90 LEROY, Julien, L’influence de Saint Basile sur la reforme studite d’après les Catéchèses , în Irenikon
4/1979, p. 498; idem, Un nouveau témoin de la Grande catéchèse de Saint Théodore Studite , în Revue des
Etudes byzantines, 15/1967 , p. 73.91 Ibidem, apud Vita b, P. G. 99, 264a, 7-13.92 CONGOURDEAU, Marie-Helene – art. Theodore Stoudite, în Dictionaire de Spiritualite , tome 15,
fasc. XCVI- XCVIII, Beauchesne, Paris, 1990, col. 404; apud Leroy, L’influence…, p. 496-497.93 DINCĂ, Arhim. Athanasie, Introducere la Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, cercetate cu
deamanuntul și
date acum pe graiu îndreptat, de Arhim. Athanasie Dincă, egumenul mănăstirii Căldărușani, exarhul
mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, studiu introductiv de Arhim. Athanasie Dincă, p. 1-32,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1940, p. 1.94 LEROY, Un nouveau…, p. 74.
95 Idem, L’influence…, p. 501-502.32

revenirea la spiritualitatea comunitară a Bisericii primare, de unde și accentul pus de Sf.
Teodor pe chinovialism și critica făcută de el „teologilor” de profesie. Catehezele nu fac
decât să slujească acestui scop al reînvierii adevăratei vieți chinoviale. Așa se face că una
dintre principalele surse de inspirație ale Sf. Teodor au fost Regulile mari și mici ale Sf.
Vasile cel Mare, unul din cei mai citați autori, alături de Sf. Dorotei din Gaza.
Chinovialismul este considerat superior eremitismului, deoarece monahii din chinovie își
sacrifică independența și voința proprie prin supunerea față de egumen. Rațiunile practice
sunt cele care dau tonul și forma Catehezelor: de mică întindere, ele cuprind idei și
îndemnuri ce se repetă adesea, iar limpezimea lor este de multe ori în detrimentul stilului.
Catehezele cuprind învățături valabile pentru toți monahii, impregnate de intransigența ce
trebuia să-i motiveze pe aceștia în împlinirea datoriilor: „Învățătura trebuie să fie
neșovăielnică, pentru ca pe cel bun să-l păstreze întru bunătatea sa, iar pe cel rău să-l
îndrepte. Pe lângă aceasta, dragostea lui pentru fiecare în parte se cuvine să fie covârșită și
umbrită de dragostea pentru întreaga frățime, căci starețul nu este numai călugăr și
împreună ostenitor ca oricare altul, ci cap și cârmă…” De aceea, „rareori…biruiesc printre
rânduri și scăpărări de dragoste și cuvinte îndulcite”96, care sunt prezente mult mai adesea
în scrisorile Sf. Teodor. Desele repetiții nu trebuie interpretate ca o lipsă de spontaneitate,
ci ca efect al preocupării pedagogice de a imprima adânc, în mintea tuturor, regulile de
viață și comportamentul călugăresc. Pe de o parte, fondul învățăturilor din Cateheze este
adesea sintetic, deoarece trebuia să fie accesibil unui număr foarte mare de oameni cu
posibilități de înțelegere diferite, iar pe de altă parte exprimarea acestei învățături este
pronunțat variată, datorită preocupării de a se face înțeles de fiecare dintre ascultătorii săi.
Catehezele sunt punctate cu dese mărturii verbale de umilință ale Sf. Teodor, dintre care
mai ales epitetul ασώτος (nemântuit, osândit) îi repugnă lui Pavel Everghetis, care îl omite
sistematic97.
Obiectul Catehezelor este unul singur: viata monahală, cu diversele ei trăsături. În
spiritul Sf. Pahomie și al Sf. Vasile cel Mare, Sf. Teodor arată obligativitatea păzirii tuturor
poruncilor divine, fără excepție, iar prin poruncile Domnului se înțeleg toate cuvintele
Mântuitorului care pot direcționa comportamentul nostru. Această raportare integrală la
cuvintele Domnului este, de asemenea, un lait-motiv și al Catehezelor Sf. Simeon Noul
Teolog, precum vom vedea mai încolo. Pentru a face mai limpezi și accesibile învățăturile
sale, Sf. Teodor folosește numeroase pilde inspirate din îndeletnicirile omenești, sau din
succesiunea anotimpurilor în natură. Sf. Teodor laudă în primul rând viața călugărească, ce
se aseamănă vieții îngerilor. Tunderea în monahism este egală cu un al doilea botez, care
șterge păcatele și dăruiește Duhul Sfânt, iar valoarea sa este unică. De aceea Sf. Teodor
refuză să facă deosebire între mica și marea schimă monahală, considerându-le una singură.
Intrarea în monahism este (sau ar trebui sa fie) un botez al pocăinței, care șterge păcatele de
după Sf. Botez, spune Sf. Teodor, în timp ce Sf. Simeon va accentua că al doilea botez este
însăși pocăința de toată viața însoțită de lacrimi. Tema plânsului pentru păcate nu lipsește
nici din scrierile Sf. Teodor98. Pentru păstrarea făgăduințelor monahale este nevoie de
stăruință, altfel se ajunge la cădere și lepădare, așa cum s-a întâmplat cu „ticălosul
Eutropian”99. Împlinirea tuturor poruncilor Domnului este sprijinită de exercițiul supunerii
de bunăvoie și al ascultării până la moarte. Supunerea necondiționată trebuie însoțită de
96 DINCĂ…, p. 9.97 LEROY, Un nouveau…, p. 81.98 Ex. Cuvântul 78, trad. cit., p. 330.99 DINCĂ…, p. 18.33

iubire față de egumen, pentru ca acesta să-și poată duce cu bine înfricoșătoarea sarcină și
răspundere. De aceea, cei ce vor să ocupe această funcție trebuie să dea dovadă de daruri
sufletești și resurse deosebite și să demonstreze o bună cunoaștere a Scripturii și a Sfinților
Părinți, iar nu să se încreadă în ei înșiși și să se grăbească spre dregătorii. Egumenul trebuie
să fie un exemplu pentru monahii săi, pe care să-i „molipsească” cu pilda sa.
Imitarea unui exemplu nu se limitează numai la persoana egumenului, ci Sf. Teodor
propune spre urmare pe Sf. Ioan Botezătorul, pe martiri, dar mai ales pe marii Părinți ai
monahismului, ale căror vieți ar trebui să le cunoască toți monahii. Aceștia au imitat la
rândul lor pe Mântuitorul și pe Sfinții Apostoli, formând astfel lanțul unei tradiții
neîntrerupte. Fiecare monah trebuie să-și aleagă, însă, modelul cel mai apropiat de starea
sa: egumen, iconom, pustnic sau monah din chinovie. Modelul suprem rămâne însă, pentru
toți, Mântuitorul Iisus Hristos. Legătura egumenului cu ucenicii este asigurată de
ἐξαγóρευσις – mărturisirea gândurilor, prin care ucenicii își dezvăluiau în întregime
sufletele înaintea duhovnicului, iar acesta din urmă observa starea sufletească a fiecărui
monah și turna în sufletele lor din priceperea, harul, experiența și iubirea sa. Această
mărturisire este calea spre urcuș duhovnicesc a monahului, de aceea ea nu trebuie întreruptă
nici în cazul despărțirii fizice, datorată surghiunului și prigonirilor. O virtute foarte
însemnată în viața monahală, și mai ales în cea de obște, este sărăcia de bună voie, care
asigură eliberarea de grijile zilnice și libertatea sufletească a călugărului. Sf Teodor
enumera o mulțime de păcate mărunte care se împotrivesc acestei virtuți: împodobirea
chipului, a părului și a hainelor, folosirea vopselelor și altor lucruri „femeiești”, tunderea
scurtă a părului, draparea hainelor, adunarea de lucruri „de bun gust”, cum ar fi cutii cu ace
frumos lucrate, mănuși, cuțite împodobite cu inele, chei turnate artistic, blănuri, candelabre
pentru lumânări, catarame de fildeș pentru cingătoare, tocuri pentru bricege, cingători
colorate și alte mărunțișuri mustrând cu asprime atașamentul față de acestea, care poate fi
cauza unor tulburări mult mai mari. Și la Sf. Simeon Noul Teolog întâlnim frecvent astfel
de atenționări, criticând preocupările similare, rămase la fel de ispititoare și pentru vremea
sa.
Un accent deosebit este pus și pe virtutea curăției trupești, piatră de temelie a vieții
monahale, de fapt starea în care a fost creat primul om. Esența acestei virtuți este stăpânirea
sufletului asupra trupului, pentru ca amândouă să devină locaș al Sfântului Duh. Pentru
aceasta monahii se dedau unei viețuiri aspre, însoțită de cugetarea la cele cerești, spre care
tind neîncetat. Asceza trebuie să aibă ca scop domolirea trupului, spune Sf. Teodor, nu
omorârea lui. Supunerea trupului prin osteneli nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru
faptele bune. Sf. Teodor regretă că nu poate fi un exemplu pentru monahi în aceasta
privință, din cauza sănătății sale șubrede. În lupta duhovnicească împotriva ispitei
gândurilor un rol important îl are, pentru Sf. Teodor, pomenirea morții și a Judecății de
Apoi, prilejuită și de moartea vreunuia dintre frații mânăstirii.
Sf. Teodor Studitul este în primul rând un egumen, iar Catehezele sale se adresează
prioritar monahilor, dar cu toate acestea învățăturile sale fac referire și la creștinii din lume.
Singura diferență dintre monahi și laici, spune el – urmând Sfântului Vasile cel Mare – este
că cei dintâi nu se căsătoresc niciodată și trebuie să dobândească virtuțile în mod desăvârșit.
În timp de persecuție, sfințenia este cu atât mai accesibilă celor ce vor fi prigoniți sau vor
ajuta pe cei prigoniți. Chiar dacă Sf. Teodor și monahismul studit nu ținteau în mod direct
viața contemplativă, el are în scrierile sale accente mistice, deși deosebite de ale urmașului
său de la Studion și apoi de la Sf. Mamas, Sf. Simeon Noul Teolog. El indică drept scop al34

vieții monahale unirea sufletului cu Hristos, asemănată iubirii dintre soți, dar superioară
acesteia, din unghiul de vedere al consacrării pentru slujirea integrală.
*
Sf. Simeon Noul Teolog. Relativ recent, prestigioasa editură Deisis, prin osteneala
exemplară a eruditului profesor de teologie Ioan Ică Jr., animatorul ei principal, a tipărit trei
volume cu operele cele mai reprezentative ale Sf. Simeon Noul Teolog: 1. Discursuri
teologice și etice. Scrieri I100; 2. Cateheze. Scrieri II101 și 3. Imne, Epistole și Capitole.
Scrieri III102. Pentru slujitorii sfintelor altare și ai catedrelor din școli sunt de importanță
majoră toate trei, desigur, dar mai aproape de instruirea catehetică sunt, fără îndoială,
catehezele, și nu atât cu raportare la informarea minții, cât mai ales la formarea
caracterului creștin duhovnicesc. Atragem, așadar, dintru început atenția că aceste
cuvântări, prin conținutul și mesajul lor, se înscriu în afara accepțiunii comune pe care
termenul „cateheză” îl are astăzi, invitând – dincolo de luminarea minții, obiectiv prioritar
al catehezei în genere – la curățirea inimii, deodată cu înduplecarea voinței pentru
practicarea virtuților creștine. Pentru înțelegerea conținutului acestora și, mai ales a
împrejurărilor în care au fost rostite, se impune analizarea, fie și pe scurt, a vieții și operei
Sfântului Părinte, în ansamblul ei, așa cum vom proceda în cele ce urmează.
Sf. Simeon s-a născut în Paflagonia, din părinții Vasile și Teofano, supranumiți
“galatoni”, după locul de baștină ( Galata) și a fost trimis de la o vârstă fragedă la bunicii
săi din Constantinopol, oameni cu trecere la curtea imperială. Încredințat unui “grămătic”
pentru a primi primele studii, copilul s-a dovedit receptiv și inteligent. La un moment dat, la
o vârstă pe care criticii o fixează între 14 și 18 ani, Simeon accede la demnitatea de spătar-
obicular. Potrivit lui P. A. Yanopoulos, această funcție era rezervată eunucilor, cel puțin
până în secolul al IX-lea103, aspect ce pare confirmat în privința Sf. Simeon de Viața sa,
unde el se arată unui anume Filotei ca “un bărbat cu părul cărunt, cu înfățișarea distinsă și
gravă a unui eunuc”104. Nelăsându-se ispitit de funcții și demnități Simeon se atașează tot
mai tare de Simeon Studitul (zis Evlavis), viețuitor la celebra mănăstire Studion și
îndrumătorul său duhovnicesc încă din copilărie, și îi cere să-l primească pentru a fi trecut
în rândul monahilor. Sf. Simeon Evlavis îl refuză pe moment, îndemnându-l să aștepte
vârsta maturității și dându-i pentru îndrumare spirituală “cartea” lui Mc. Ascetul (Despre
legea duhovnicească ). Din această scriere, Sf. Simeon a reținut apoftegma care spunea:
”Când cauți tămăduire, ia seama la conștiință și tot ce va spune ea, fă, și vei avea
folos”105. Purcezând fără întârziere sau ezitare la aplicarea acestui precept și progresând
mereu în nevoință și rugăciuni, Sf. Simeon ajunge “după puțină vreme”106 să aibă o primă
viziune a luminii dumnezeiești, descrisă în paragraful 5 al Vieții: ”Văzu o lumină de sus,
aruncându-și din înălțimea cerului strălucirea peste el, lumină pură și nemărginită, care
100 Deisis-Sibiu, 1998, 560 p.101 Deisis-Sibiu, 1999, 382 p.102 Deisis-Sibiu, 2001, 431 p.103 GOLITZIN, ierom. Alexander, Simeon Noul Teolog – Viața, epoca, gândirea (studiu), trad. de diac.
Ioan I.
Ică jr., în Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 424, nota 34.104 Un grand mystique byzantin. Vie de Simeon le Nouveau Théologien (949-1022) par Nicetas
STETHATOS (prescurtat Viața), introducere și note de P. Irenee HAUSHERR S. I., trad. în colaborare
cu P. Gabriel HORN S. I., Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, Roma, 1928, 147, 6 .105 Sf. MC. ASCETUL, Despre legea duhovnicească , trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. D.
STĂNILOAE, în Filocalia, vol. 1, Edit. Harisma, București, 1992, p. 277.106 Viața 4, 30.35

lumina toate și strălucea ca lumina zilei…; îi părea că toată casa și chilia unde stătea,
dispăruse… Iar el se găsea răpit în văzduh și uitând cu totul de trupul său. În această stare a
fost cuprins de o mare bucurie și de lacrimi fierbinți; și uimit de minunea acestei
întâmplări, striga cu voce tare: “Doamne miluiește!”, după cum și-a dat seama când și-a
revenit în sine. A văzut în înălțimea cerului un nor plin de lumină, fără formă și contur, plin
de slava lui Dumnezeu, iar la dreapta acestui nor, stând în picioare, pe duhovnicul său
Simeon Evlavis, privind direct la acea lumină și adresându-i fără împrăștiere rugăciunile
sale”. Această relatare pare să fie paralelă celei făcute de Sf. Simeon însuși în Cateheza 22,
unde tânărul numit Gheorghe rostea aceeași rugăciune “Dumnezeule, milostiv fii mie
păcătosul!“, iar în timpul viziunii i se arată și bătrânul său îndrumător. După această
viziune, Sf. Nichita, ucenicul biograf, arată că Simeon a cerut din nou părintelui său să fie
primit în monahism, dar acesta a considerat că nu este încă momentul potrivit. Relatarea lui
Nichita face apoi o pauză de 6 ani, gol care poate fi umplut prin aceeași mărturisire
autobiografică a lui Simeon din Cateheza 22. După “nu puține zile”, tânărul “a căzut în
necontenite ispite ale vieții”, care i-au stins încetul cu încetul râvna pentru cele
dumnezeiești, ajungând “într-un întuneric desăvârșit…, în rele mai presus de cele ce mi s-
au întâmplat mai înainte și într-o asemenea stare, ca și cum nicicând n-aș fi gândit sau n-aș
fi auzit sfintele cuvinte ale lui Hristos”. Tânărul „Gheorghe” a intrat până la urmă în
monahism și a recâștigat, cu osteneală multă, vederea luminii. Sf. Nichita relatează cum, la
6 ani după această primă viziune, Simeon a trebuit să facă o călătorie acasă. Înainte de a
pleca, el își vizitează părintele duhovnicesc care, spre uimirea sa, îi recomandă pe loc
intrarea în monahism. Surprins, tânărul promite să facă aceasta de îndată ce va rezolva
“misiunea datorată slujirii împăratului“. Ajungând în casa părintească, în vremea Postului
Mare, își sporește nevoințele, însoțindu-le de lectura Scării Sfântului Ioan Sinaitul , al
cărei manuscris l-a aflat în biblioteca sa. Sunt importante remarcile lapidare ale lui Nichita
despre hrana duhovnicească și principiile de viață ale Sf. Simeon, deoarece le vom găsi mai
târziu la baza învățăturilor sale. Astfel, relatează că în casa părintească Simeon alterna
rugăciunea cu citirea Sfintelor Scripturi, închis într-o mică chilie, lângă un paraclis. Din
Scara Sfântului Ioan, Simeon va reține o sentință esențială: ” Nesimțirea este moartea
sufletului și moartea intelectului, înainte de moartea trupului “107. Notăm un amănunt
interesant cu privire la intensitatea și durata rugăciunilor: stând cu mâinile ridicate ceasuri
întregi, ele înțepeneau, iar el cu greu le putea apoi coborî din nou. Cugetarea la moarte era
însoțită de pocăință cu lacrimi, pe care o vom regăsi apoi ca fiind începutul vieții
duhovnicești și parte esențială a învățăturii sale. După ce renunță în scris la toată averea ce i
se cuvenea de la părinții săi, își luă doar lucrurile sale și “cele ce-i reveneau din celelalte
venituri”, și însoțit de câțiva servitori plecă spre Constantinopol. Biograful îl aseamănă cu
Lot fugind din Sodoma, fără a mai privi în urmă… Și un alt eveniment minunat se
întâmplă: într-o zi, mergând așa și fiind în mijlocul munților, a fost înconjurat ca de un foc
de sus de strălucirile harului Duhului (Sfânt), ca oarecând Pavel pe drumul Damascului,
care l-a umplut de bucurie și i-a întărit râvna de a-și urma neabătut țelul…
Noviciatul și începutul vieții monahale. Ajuns după opt zile în capitală, Simeon a
mers direct la părintele său duhovnicesc, care s-a îngrijit mai întâi să împartă bunurile
acestuia săracilor, păstrând două livre de aur pentru a “plăti” intrarea lui Simeon la Studion.
A doua zi l-a prezentat egumenului Petru și l-a îmbrăcat în haina monahală de novice, iar
egumenul l-a încredințat pe Simeon părintelui său, deoarece nu aveau vreo chilie liberă, iar
107 Cuvântul 13, Filocalia vol. 9, p. 209-210.36

vârsta lui Simeon (probabil Studitul, care avea pe atunci cam 60 de ani108) excludea orice
motiv de îngrijorare. Simeon Studitul îi ceru tânărului ucenic să-și facă sălașul în mica
încăpere “asemănătoare unui mormânt”109 de sub scara chiliei sale, și îi dădu noi îndrumări
pentru deprinderea virtuții: preocuparea doar de sine, evitarea convorbirilor inutile și a
vizitelor la chiliile fraților, înstrăinarea față de toți și meditarea la propriile sale păcate și
la chinurile veșnice . Tânărul Simeon dădea dovadă de o ascultare desăvârșită, fiind gata “să
se arunce într-un cuptor în flăcări sau în adâncul mării”110 la porunca bătrânului, care
folosea această ascultare pentru a-l face să-și și taie voia proprie: uneori îi poruncea
tânărului râvnitor de post și rugăciune să mănânce și să doarmă, iar Simeon se străduia să
împlinească acestea; alteori îl punea în situații umilitoare și obositoare; altădată îi dădea
cinste și odihnă. Prin toate acestea, tânărul sporea în virtute și, totodată, se umplea de
respect și venerație față de părintele său, încât săruta locul unde văzuse pe bătrân în
picioare, rugându-se, sau lua cu mâinile sale lacrimile căzute ale bătrânului și le punea pe
ochii și inima sa, socotindu-se chiar nevrednic să-i atingă vreun veșmânt”111. Rar se poate
întâlni un asemenea atașament al unui ucenic față de maestrul său!!
Acest progres rapid al lui Simeon a trezit, însă, invidia diavolului, arată Sf. Nichita,
căci au urmat mai multe valuri de ispitiri asupra sa. Prima dată l-a atacat somnul, dându-i o
oboseală, o întunecare a minții și o greutate atât de mare în trup, încât lui Simeon îi părea că
este îmbrăcat de la cap până la picioare cu un sac foarte greu și nu putea nici să asculte
psalmodia în biserică. Luptându-se cu tărie, Simeon s-a împotrivit cu toată voința, iar ispita
a dispărut: ”Odată, când Simeon stătea în picioare la începutul imnelor dimineții, a simțit că
sacul se retrăgea încet-încet de la vârful picioarelor și se ridica, lăsând libere părțile de unde
se îndepărta, însă părțile spre care urca încercau o mai mare greutate. În sfârșit, totul s-a
împrăștiat în aer, ca un nor răspândit de un vânt puternic”112, iar el s-a simțit ușor, de parcă
nu ar fi avut trup. A urmat, însă, atacul fricii: în timpul nopții, pe când se ruga, demonii îl
împresurau, făcând zgomot mare și provocând apariții înfricoșătoare; iar când se pregătea
de somn, se arătau “ca niște etiopieni”113, aruncând foc din ochi și gură, suflându-i cărbuni
aprinși în față și făcând alte lucruri înfricoșătoare, dar Sfântul îi alunga de fiecare dată prin
aceleași rugăciuni stăruitoare. Ultimul război sufletesc a fost cel al duhului desfrânării
(πορνεία), demonii atacându-l de mai multe ori în fiecare noapte și încercând să-l ispitească
cu fantasme pentru a-i răni inima cu plăcerea legăturilor trupești. Sfântul însă dădea dovadă
de o deosebită trezvie, chiar și în timpul somnului, rămânând nerănit de aceștia. Odată
biruit acest întreit atac al patimilor, asaltul demonic se mută în exterior. Nichita arată că
acesta s-a materializat în invidia trezită în inima fraților mai neglijenți cu datoriile lor
monahale și chiar în cea a egumenului Petru, proferând calomnii la adresa lui Simeon. El
nu a încercat, însă, a se apăra de ele, ci “fugea de toți oamenii, fără a urî pe cineva”114 și își
încredința sufletul grijii părintelui său. În timpul slujbelor stătea în picioare, nemișcat ca un
stâlp, fără a-și mișca ochii în jur și vărsa râuri de lacrimi – manifestări pe care le vom
întâlni ca exigențe ale lui Simeon față de fiecare monah, în Cateheza 26. Comportamentul
108 Cateheza 16, p. 192.109 Viața 11, 10.110 Viața 12, 6.111 Viața 12, 10-26.112 Viața 13, 15-21.113 Viața 14, 4.
114 Viața 16, 7-8.37

său duhovnicesc aducea multă bucurie monahilor râvnitori, dar i-a atras aversiunea celor
leneși, care au făcut cauză comună cu egumenul însuși pentru a-l determina pe Sf. Simeon
să renunțe la hotărârea și atașamentul față de părintele său, sau, în caz contrar, să-l alunge
din mânăstire. Părintele duhovnicesc al Sf. Simeon îl încuraja fără încetare, însă, arătându-i
că toate eforturile ascetice și strădania pentru virtute sunt deșarte dacă rămân exterioare,
dacă nu rodesc într-un suflet “curat, simplu, drept, smerit și blând”, suflet în care locuiește
harul Duhului Sfânt. Plin de dorința de a primi acest har prin rugăciunile acestuia, mai
degrabă decât prin propriul efort, bătrânul îi răspunse: “Fiul meu, și eu sunt om; dar
crezând în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, îți spun că vei primi harul său de două ori
mai mult decât mine”115. Observăm și frecvența folosirii de către Sf. Nichita a unor exemple
biblice: monahii îl invidiază pe Simeon, ca altădată fiii lui Iacov pe Iosif, iar Simeon
Studitul îi făgăduiește ucenicului său o dublare a harului pe care-l avea el însuși, asemenea
Sfântului Ilie față de ucenicul său Elisei. Făgăduința bătrânului nu întârzie să se
îndeplinească: abia revenit în chilia sa, plin de încredere în cuvintele bătrânului, „deodată o
lumină de sus îl înconjură ca un fulger, îi cuprinse mintea și îl învălui cu totul, umplându-l
de bucurie”116. Străpuns de iubire dumnezeiască, el se închină lui Dumnezeu, îi mulțumi și
atunci o altă minune se arătă: “Chiar când se închina lui Dumnezeu, un nor luminos îl
învălui în chip inteligibil, umplându-i sufletul de desfătare, de dulceață și de har
dumnezeiesc“.117 Toate aceste experiențe ale luminii dumnezeiești, care se vor repeta și
amplifica mai târziu – așa cum aflăm din scrierile Sfântului – și-au pus pecetea de neșters
asupra personalității lui și a felului său de a defini calea sufletului spre curățire și unirea cu
Dumnezeu. Cercetătorii contemporani afirmă că relatarea din Cateheza 16 este, în ciuda
unor elemente minore de deosebire, o rememorare de către Sf. Simeon a aceleiași
experiențe harice. În cateheza pomenită Sf. Simeon aduce mai multe precizări asupra
luminii, care este ipostatică, lumină a lui Dumnezeu în care Acesta vorbește cu el,
revelându-i extraordinara importanță a pocăinței pentru dobândirea bunătăților cerești118. În
urma acestei noi viziuni, Simeon primește “înțelepciune și știință în cuvânt, încât toți se
mirau de înțelegerea și de cuvintele lui, și ziceau în mintea lor: “De unde are acesta
înțelepciune și știință, de vreme ce nu are studii profane?“119.
Lucrurile se precipită, însă, în mănăstirea Studion: calomniatorii Sfântului ațâță
resentimentele egumenului Petru, care, cuprins de invidie față de Simeon Evlavis, pentru
credincioșia arătată de ucenicul lui, și văzând hotărârea de nestrămutat a acestuia din urmă,
dădu ordin să fie îndepărtat din mănăstire. Atunci Evlavis îl luă pe fidelul său ucenic și
merse la Antonie, egumenul mănăstirii vecine a Sf. Mamas din Xerokeros, pentru ca acesta
să-l primească pe Sf. Simeon în obștea sa. Încurajat, probabil, de alungarea lui Simeon de la
Studion, tatăl său își reînnoiește strădaniile de a-l readuce în lume, fiind ajutat și de câțiva
membrii ai Senatului, cu toții încercând “să-l împiedice pe Simeon să renunțe la lume și la
115 Viața 19, 6-8.116 Viața 17, 4-9.
Viața 17, 10-11.
Viața 17, 14.
Viața 18, 16-17.
Viața 19, 6-8.
Viața 19, 13-16.117 Viața 19, 22.118 Cateheza 16, p. 194-195.119 Viața 20, 4-7.38

cele din lume”120. Sfântul îi răspunse tatălui său printr-o epistolă, al cărei conținut înflăcărat
îi arătă acestuia ce fel de “cuvinte ar fi trebuit să-i scrie el fiului său”121, de asemenea, ce
adresare epistolară trebuia să adopte nobilul paflagonian față de Sf. Simeon Studitul.
Adresarea plină de respect îi este revelată lui Simeon în timp ce el scria tatălui său, printr-o
nouă apariție a luminii dumnezeiești, din mijlocul căreia o voce îi spuse: “Către apostolul și
ucenicul lui Hristos și mijlocitorul și solitorul nostru către Dumnezeu”122. Curând după
mutarea la Mănăstirea Sf. Mamas, Sf. Simeon Studitul, care îi făcea dese vizite ucenicului
său, îi conferi acestuia tunderea deplină în monahism și îl îmbrăcă “cu veșmântul
bucuriei”123. De acum, Sf. Simeon se dăruiește unor nevoințe mai înalte: lăsând la o parte
toate celelalte, se ocupă numai cu rugăciunea și liniștirea ( isihia), cu meditarea
dumnezeieștilor Scripturi, unindu-se cu Dumnezeu în lumina contemplației (θεορ ία).
Programul zilnic al Sf. Simeon , descris de Sf. Nichita în paragraful 25 Vieții, este foarte
asemănător în linii generale cu cel al Catehezei 26 a Sf. Simeon, adresată monahilor săi,
despre care am mai vorbit. Se împărtășea zilnic cu Sfintele Taine ale lui Hristos ( ceea ce
înseamnă că și Liturghia se săvârșea zilnic ), consuma verdețuri și semințe, care constituiau
toată hrana sa din timpul zilelor săptămânii. Duminicile și în sărbători lua parte la masa
fraților, stând cu capul plecat, într-o permanentă pocăință. După rugăciunea de sfârșit se
grăbea spre chilia sa, unde se închidea pentru rugăciune. Aceasta era urmată de o scurtă
lectură și de puțin repaus, culcat pe pământ, în zilele lungi de vară, desigur124. Tot în
duminicile și la sărbătorile importante, Sf. Simeon petrecea noaptea întreagă fără somn,
rugându-se de seară până în zori, iar la răsăritul soarelui iarăși începea rugăciunea, “căci nu
socotea nimic mai important decât convorbirea cu Dumnezeu”125. O mare grijă o arăta față
de orice vorbă ce ar fi putut fi rostită fără rost, dovedind față de respectarea poruncilor
Domnului aceeași intransigență pe care o cunoaștem din scrierile sale. Toată ziua și-o
petrecea închis în chilia sa, lucrând pentru “mierea virtuții”126 și “construind, asemenea unei
albine harnice … lăcașul fiecărei virtuți”127 – imagine pe care o vom regăsi în Cataheza 27,
în metafora vasului alcătuit din toate virtuțile, care doar întreg fiind poate primi harul lui
Dumnezeu128. Ziua Sf. Simeon începea cu rugăciunea, însoțită de reculegerea față de orice
impresie exterioară, o zilnică întâlnire cu Dumnezeu în Lumina Sa, însoțită de căldura
Duhului și deplina bucurie a inimii și purificarea prin propriile sale lacrimi. După aceasta,
Sfântul ieșea din chilie pentru catismă – denumire sintetică, probabil, pentru laudele
bisericești, la care se face citirea din Psaltire –, apoi se afunda în lectura Scripturii și a
Vieților Sfinților, cu care vedem că era foarte familiarizat și pe care le citează adesea129.
Lucrul său manual, pe care îl începea după aceasta, consta în scrierea caligrafică a textelor
duhovnicești, pe care o deprinsese în tinerețe. La semnalul dat de toacă, se ridica imediat
pentru lauda lui Dumnezeu, iar la săvârșirea Sfintei Liturghii, după ce asculta Sfânta
Evanghelie, se retrăgea într-un paraclis ( ευ κτηίρον) alăturat bisericii, și acolo se ruga cu
120 Viața 22, 7-9.121 Viața 23, 1-2.122 Viața 23, 12-13.123 Viața 24, 4.124 Cateheza 26, p. 278.125 Viața 25, 16-17.126 Viața 26, 7.127 Viața 26, 8.128 Cateheza 27, p. 283.129 Cateheza 5, p. 90-94, Cateheza 6, p. 107-110 ș.u.39

lacrimi și vorbea cu Dumnezeu, până ce se săvârșea sfințirea darurilor. După ce se
împărtășea cu Sfintele Taine, se întorcea în liniște în chilia sa, unde-și lua frugala sa masă,
apoi reîncepea lucrul de mână până seara. La lăsarea serii, Sf. Simeon se reîntorcea la
rugăciune și studiul Sfintei Scripturi, în care stăruia până la miezul nopții, uneori adâncit în
contemplație și extaz. Toaca se auzea din nou în al șaptelea ceas al nopții, iar Sf. Simeon se
ridica după o odihnă de numai un ceas (!) și participa la laudele de dimineață ( Utrenia),
rămânând în picioare pe toata durata slujbei, în același paraclis, ascultând lectura Sfintei
Scripturi și udând pământul cu lacrimi. La sfârșitul acesteia, Sf. Simeon părăsea cel din
urmă biserica și se reîntorcea la nevoințele sale. În timpul Postului Mare, nevoința sa era și
mai aspră: nu mânca mai nimic în timpul săptămânii, iar sâmbăta și duminica participa la
masa de obște, consumând puține legume crude sau fierte. Pentru somn nu se întindea
niciodată, ne mai spune biograful, ci doar își punea capul pe mână, stând așezat, și așa
dormea „un mincinos somn de cam un ceas”130. Aceste nevoințe sunt caracterizate de Sf.
Nichita ca “lucrarea de început și cea de mijloc”131 a vieții duhovnicești, în timp ce Sf.
Simeon “se grăbea cu înțelepciune spre desăvârșire”132.
Stăreția la mânăstirea Sf. Mamas. Catehezele simeoniene. Ajuns la “starea
bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13), Simeon Studitul
tocmai se gândea la așezarea ucenicului “ca o lumină în sfeșnic”, adică la hirotonia lui,
când a intervenit moartea starețului Antonie. Cu asentimentul monahilor de la Sf. Mamas și
al Patriarhului Nicolae Hrisoverghis, Sf. Simeon este hirotonit preot, mărturisit fiind de toți
cu voce mare ca vrednic de aceasta, și ridicat la vrednicia de egumen. În timpul hirotoniei,
pe când Sf. Simeon stătea în genunchi, cu capul plecat în fața arhiereului ce citea
rugăciunea, a avut viziunea pogorârii Duhului Sfânt peste el, ca „o lumină nemărginită,
simplă și fără formă”133. Smerenia sa ajunse la extrem, căci dorea să evite orice slăvire
omenească. Iar celor ce-l întrebau despre vrednicia celui ce va să fie preot, Sf. Simeon le
răspundea că este un lucru cutremurător. ”Viața” scrisă de Sf. Nichita redă aici același text
care se regăsește în Filocalia greacă și tradiția dependentă de ea, ca și „ Cap” al Sf. Simeon
Noul Teolog, dar pe care Jean Darrouzes îl atribuie unui anonim, iar părintele Stăniloae Sf.
Simeon Evlavis134. Sf. Simeon imploră ca nimeni să nu primească preoția nevrednic fiind, ci
mai înainte să dobândească prin nevoință sfințenia necesară unei taine atât de mari, efort
sintetizat în două (de acum bine cunoscute) căi: păzirea și împlinirea neîncetată a
poruncilor lui Hristos, de asemenea, zilnica și chiar perpetua pocăință. Slujirea preoțească îl
transfigura pe Sf. Simeon asemenea lui Moise și Sfântului Ștefan protomartirul: în timpul
jertfei liturgice fața sa „părea o față de înger”135, iar cei care participau la Sfânta Liturghie
nu-i puteau privi strălucirea, atunci când dădea poporului binecuvântarea păcii, căci “harul
Duhului întreg pătrunzând tot trupul său îl făcea cu totul asemenea focului și devenea de
nevăzut pentru ochii omenești în timpul Liturghiei”136. Un ucenic al său, Simeon Efeseanul,
adaugă viziunea sa din timpul co-liturghisirii cu el, când l-a văzut (cu ochii duhovnicești)
îmbrăcat în veșminte arhierești, adică având deplinătatea harului preoției, și cufundat în
130 Viața 28, 22.131 Viața 28, 18-19.132 Viața 29, 2.133 Viața 30, 18-19.134 Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, Cele 225 capete teologice și practice, în Filocalia, vol. 6, Ed.
Humanitas, București, 1997, p. 105.135 Viața 33, 4-5; cf. Faptele Ap. 6, 15.136 Viața 33, 11-13.40

tainele dumnezeiești137, iar Meletie, care fusese tuns în monahism de Sf. Simeon, afirmă că
acesta era adesea văzut ca înconjurat de un nor luminos în altar, în timpul sfintei
anaforale138.
Iată acum un al doilea aspect al reformei sale: după ce s-a îngrijit mai întâi să refacă
numărul monahilor de la Sf. Mamas, Sf. Simeon a purces și la o reformă a modului de viață
al acestora, printr-o neobosită catehizare . Cuvintele sale, puternic întărite de exemplul
personal – aici el este asemănat Apostolului Pavel – îi călăuzeau pe monahii săi spre “arta
artelor și știința științelor, viețuirea monahicească”139. Primele dintre învățături, în ordine
cronologică, sunt Catehezele, discursuri adresate de Sf. Simeon monahilor de la mănăstirea
Sf. Mamas – din Xylokerkos, așa cum arată titlul manuscris al cărții140, iar altele sunt
scrisori de îndrumare duhovnicească, adresate acelorași monahi, ca de pildă Catehezele 12,
17, 19 și 20141. După locul pasajului în care Sf. Nichita face mențiune despre ele, înainte de
relatarea revoltei monahilor, avem motive să credem că acestea aparțin primei perioade a
egumenatului său, înainte de anii 995-998. La rostirea Catehezei 1, Sf. Simeon era “cel din
urmă dintre toți și prin ani și prin vârstă”142, însă “rânduit să stau înaintea… tuturor”143,
fiind proaspăt hirotonit ieromonah și numit egumen. Această cateheză, ca și toate celelalte,
începe cu adresarea tradițională ”Fraților și părinților”, și se încheie cu o doxologie.
Prototipul literar al catehezelor simeoniene pare să fi fost Catehezele rostite de celebrul
întemeietor studit și model de râvnă ortodoxă, Teodor Studitul, dar asemănarea este
valabilă doar în privința formei. C atehezele simeoniene au un stil și conținut duhovnicesc
cu totul diferit de relativa ariditate atribuită cuvântărilor Sf. Teodor. Momentul rostirii
Catehezelor poate fi observat adesea din însuși conținutul acestora: Cateheza 11 a fost
137 Viața 33, 14-19.138 Viața 33, 18-23.
139 Viața 35, 3-4.140 ICĂ jr., diacon Ioan I., Catehezele simeoniene: problematica filologică și istorică, în Sf. Simeon Noul
Teolog – Cateheze, Ed. Deisis, Sibiu 1999, p. 19.141 KRIVOCHEINE Basile, Studiu introd. La Symeon le Nouveau Théologien – Catéchèses, trad. par. J.
Paramelle, Sources Chrétiennes – 96, Paris, 1963, p. 165, nota 1.142 Cateheza 1, p. 21.143 Ibidem, p. 21. Este cu totul impresionantă smerita lui mărturisire: „Fraților și părinților, vreau să
grăiesc
cele ce țin de folosul sufletului și mă rușinez – martor mi-e Hristos, Adevărul! – de iubirea voastră,
cunoscându-mi nevrednicia. De aceea, aș fi vrut să tac pururi… ca unul pe care conștiința îl osândește
pentru că întru totul cu nevrednicie am fost rânduit Prin urmare, nu mică întristare mă cuprinde pentru
faptul că eu, smeritul, am fost preferat să vă călăuzesc pe voi, cei preacinstiți, pe care mai degrabă eu
însumi trebuia să vă am drept călăuzitori, ca unul ce sunt cel din urmă dintre toți și prin ani (31 n.n.)și
prin vârstă (3 de ani de mănăstire, n.n.) …, Cateheza I, p. 21; Această mărturisire seamănă izbitor cu cea
din pareneza Sf. Mc. Antim Ivireanul, rostită la instalarea ca mitropolit (1708), încât înclinăm să credem
că sfântul ierarh cărturar cunoștea cateheza simeoniană, din care probabil s-a inspirat. Iată un fragment:
„… m-au rînduit și pre mine Dumnezeu și m-au pus, om mic fiind și smerit, păstor mic, la mică turmă, la
dumneavoastră, pre carii eu nu vă am, nici vă țiu turmă mică, ci mare și înaltă… măcar că eu am fost mai
mic și mai netrebnic decât toți, precum au fost și David mai mic între frați în casa tătîne-său, dară
Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia mea și streinătatea mea, n-
au socotit prostia și neștiința mea, ci au căutat la bogăția și noianul bunătății sale și au acoperit de cătră
oameni toate spurcăciunile și fărdelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât
năsipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei. Și m-au
trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor…” , Didahii, Edit. Minerva, București, 1983, p. 9-10.41

rostită în prima Duminică din Postul Mare144, Cateheza 12 probabil în duminica
următoare145, iar Cateheza 13 curând după Sf. Paști146; Cateheza 21 a fost rostită pe când
Sf. Simeon Evlavis era încă în viață147, Cateheza 4 probabil după moartea acestuia148, ca și
Cateheza 6149, iar Cateheza 10 probabil la ziua sărbătoririi adormirii sale150. În fine,
Cateheza 17 pare să fi fost o epistolă redactată spre sfârșitul vieții Sf. Simeon Noul
Teolog151, scrisă așadar probabil la Schitul Sf. Marina de lângă Palukiton și având
caracterul unui testament spiritual al marelui teolog mistic. În unele dintre Cateheze se
menționează numele câtorva monahi vizați (de ex. Teofilact, căruia se adresează Cateheza
19152), sau Antonie, al cărui fericit sfârșit este relatat în Cateheza 21153. Catehezele
păstrează fidel forma originală în care au fost rostite, după cum se poate observa și din
sfârșitul Catehezei 30 – Sf. Simeon observând că a lungit mult cuvântul și se întrerupe,
promițând să continue altă dată154, ceea ce face și în Cateheza 31. Caracterul viu și personal
al discursului răzbate pretutindeni . Astfel, îndrumările despre viața monahală includ și
insistența asupra păcatului alipirii pătimașe față de rude ( Cateheza 7), sau preocuparea
pentru calitățile duhovnicești ale egumenului, însoțite în Cateheza 18 de o plastică descriere
a celor care, ignorând lipsa chemării dumnezeiești, căutau să dobândească acest loc prin
intrigile și mașinațiunile care nu lipseau din mănăstirile bizantine din acel timp. Exigențele
față de asumarea păstoririi în Biserică se întâlnesc și în Cateheza 28, unde critica se
îndreaptă, nediferențiat, împotriva egumenilor, arhiereilor și preoților, subliniindu-se
necesitatea unei vrednicii reale pentru dobândirea iertării păcatelor. Pentru ca, așa cum am
afirmat mai sus, Catehezele simeoniene să-l fi făcut pe autorul lor cunoscut încă din timpul
vieții, trebuie ca ele să fi cunoscut curând după încheierea colecției o largă difuziune.
Aceasta a făcut ca atât conținutul, cât și ordinea pieselor acestei colecții să se păstreze în
mare parte neschimbate până astăzi155, transmițându-ne frumoase exemple de proză ritmică
bizantină (unele cateheze și cele 2 Mulțumiri), fapt ce demonstrează o cunoaștere deosebită
din partea Noului Teolog a regulilor literare, și o bună stăpânire a limbii elegante a timpului
său, atât orale cât și scrise156.
O notă distinctă în ceea ce privește conținutul o întâlnim în Cateheza 34-a, fapt
pentru care facem mențiune aparte. Sf. Simeon, dăruit de Dumnezeu cu un șir de viziuni și
descoperiri, consideră oportun să mărturisească despre ele și ucenicilor. Cum era poate de
așteptat, unii nu îl cred, alții se smintesc, socotind mărturisirile acte de mândrie, iar alții se
revoltă, așa cum vom vedea puțin mai departe. Sf. Simeon, duhovnicesc înțelegător al
acestor omenești reacții, nevoind a-i lăsa nedumeriți, recurge la un act pedagogic firesc: le
explică motivul pentru care și-a mărturisit anumite descoperiri în loc să le țină în taină, așa
cum s-ar fi așteptat unii, reproșându-i că asemenea experiențe se țin ascunse, dintr-o
144 Cateheza 11, p. 157.145 Cateheza 12, p. 165 și 166, și nota 1, p. 104.146 Cateheza 13, p. 172.147 Cateheza 21, p. 234 și nota 2.148 Cateheza 4, p. 52.149 Cateheza 6, p. 112.150 Cateheza 10, p. 153, și KRIVOCHEINE, Introd.cit., p. 166.151 Cateheza 17, p. 199.152 Cateheza 19, p. 220.
153 Cateheza 21, p. 233-236.154 Cateheza 30, p. 327.155 KRIVOCHEINE, Introd. cit., p. 166.156 Ibidem, p. 171.42

„elementară smerenie”. Explicațiile sale, de o sinceritate dezarmantă, pătrunse de total bun-
simț, sunt îmbrăcate, totodată, în haina unor expresii deosebit de plastice și sugestive: „Așa
cum un sărac iubitor de frați (πτόχος φιλαδέλφος ) cerând de la un oarecare om iubitor de
Hristos și milostiv, și primind niște bani, aleargă cu bucurie la semenii săi în sărăcie și le
vestește, zicându-le în taină: „Alergați cu râvnă și voi, ca să luați!”, arătând cu degetul și
indicându-le pe cel ce i-a dat lui banul, iar dacă aceștia sunt neîncrezători, deschizându-și
palma, le arată însuși banul, ca să creadă și să se grăbească să-l ajungă din urmă degrabă pe
bărbatul acela milostiv, tot așa și eu, smeritul și săracul și dezbrăcatul de orice bine și rob al
sfinției voastre, al tuturor, făcând experiența iubirii de oameni și a compătimirii lui
Dumnezeu, și apropiindu-mă de El prin pocăință și prin mijlocirea sfântului Simeon,
părintele meu și al vostru ( Evlavis, n.n.), primind eu, cel nevrednic de orice har, harul, nu
suport să-l ascund în sânul sufletului, ci vouă tuturor, fraților și părinților mei, vă spun, pe
cât îmi este cu putință, darurile lui Dumnezeu, vă arăt cum este talantul cel dat mie, și prin
cuvânt îl descopăr desfăcându-mi palma, și zic nu în ascuns și în taină, ci strigând cu glas
mare: „Alergați, fraților, alergați!”; și nu strig numai, ci-L și arăt pe Stăpânul Care l-a dat,
punând înainte în loc de deget cuvântul…”157
Revolta monahilor „ucenici” . O nouă experiență harică extraordinară ne este
descrisă în cap. 36 al Vieții: într-o noapte, în timpul rugăciunii, un nor luminos s-a pogorât
din cer peste capul său, prin acoperișul desfăcut al casei, și l-a acoperit timp de mai multe
ceasuri, umplându-l de nespusă bucurie, și ”a auzit o voce tainică ce-l învăța taine străine și
ascunse”158. După această viziune, harul dumnezeiesc l-a transformat cu totul, dăruindu-i
cuvânt de învățătură, și “deși era cu totul neînvățat în disciplinele profane, teologhisea, ca
odinioară ucenicul cel iubit”159. Biruind cu totul nevoia fizică a Domnului, a foamei și a
setei, Sf. Simeon “petrecea nopți întregi în cele ale teologiei”160, iar harisma sa a început să
se materializeze în scrieri: “uneori scria Imne ale iubirii dumnezeiești în metru liber, alteori
cuvinte de exegeză…, sau scria cuvântări catehetice, sau chiar prin epistole trimise către
unii, se făcea auzit de toți”161. Călăuzirea duhovnicească a monahilor nu era lipsită de
greutăți, căci unii dintre aceștia, atrași poate la Sf. Mamas de personalitatea Sf. Simeon, nu
reușeau să plinească exigențele ascetice și duhovnicești ale acestuia, și probabil curând
deveneau nemulțumiți de asprimea cerută de egumenul lor. Astfel de monahi existau și la
Studion pe vremea noviciatului Sf. Simeon, și este foarte probabil că nu numai acolo se
sălășluiau cei ce vedeau în monahism o viață comodă și ușoară. S-a întâmplat, astfel, ca
într-o zi, pe când Sf. Simeon cuvânta în biserică după obiceiul său, după doxologia
Utreniei, un număr de aproximativ 30 de monahi să-l întrerupă în mod violent, rupându-și
deodată hainele ca Ana și Caiafa, scoțând strigăte neînțelese și repezindu-se la el ca fiarele,
probabil cu gândul de a-l scoate din mănăstire. Sf. Simeon., văzându-i, rămase calm și
surâzător, așteptând cu mâinile împreunate. Monahii furioși nu s-au putut însă apropia de
el, ”căci harul care locuia în Simeon îi ținea la distanță…”162. Neștiind ce să mai facă,
răzvrătiții au ieșit alergând din biserică ca niște ieșiți din sine și nebuni, spărgând zăvoarele
porților mănăstirii și îndreptându-se spre locuința patriarhală. După ce au trecut de prima
poartă a marii biserici a lui Dumnezeu – catedrala Sf. Sofia – au început să strige
157 Cateheza 34-a, trad. cit., p. 347-348.158 Viața 36, 7-8.159 Viața 36, 13-14.160 Viața 36, 15.161 Viața 37, 11-15.
162 Viața 39, 4-5.43

nemulțumirea, încât patriarhul Sisinios s-a văzut nevoit să-i primească și să le asculte
plângerile. După ce a aflat “nebuneștile lor intrigi”, patriarhul l-a chemat și pe Sf. Simeon,
și aflând de la acesta desfășurarea întâmplărilor și cauza revoltei monahilor, i-a dat
dreptate, hotărând exilarea din mănăstire a celor nemulțumiți. Sf. Simeon imploră atunci pe
patriarh să-i ierte, dar acesta cu greu consimți la revocarea sentinței de exil, fără a le
permite, însă, revoltaților să intre în mănăstire, încât aceștia se răspândiră în diferite părți:
unii au fost trecuți între catehumenii bisericilor, alții trimiși în alte mănăstiri, iar cei mai răi
se răspândiră pe ici și colo. ”Nesuportând să vadă gol staulul oilor”163, Sf. Simeon se strădui
să-i întoarcă pe cei rătăciți, căutându-i pe fiecare unde se găsea și străduindu-se să-i
îmblânzească prin dăruirea celor necesare și prin cuvinte mângâietoare, până ce a reușit să-
i readucă pe toți în mănăstire .
Refacerea “turmei” a însemnat și restabilirea coeziunii și disciplinei, care devine o
continuare a tradiției studite, “o nouă comunitate de sfinți studiți”164, exemplari prin fapte,
ținută și comportament, “îngeri netrupești psalmodiind în înțelegere și slujind cu căldură lui
Dumnezeu”165. Mănăstirea Sf. Mamas devine, astfel, un important centru duhovnicesc unde
înflorea sfințenia și punctul de plecare al unei mișcări de înnoire duhovnicească a
monahismului bizantin. Atașamentul și râvna duhovnicească pe care le trezea Sf. Stareț
sunt ilustrate de Sf. Nichita prin exemplul ucenicului Arsenie, unde se arată și priceperea de
călăuzitor sufletesc Sf. Simeon. Relatarea despre ucenicul Arsenie reliefează o latură a
sfințeniei, proprie și Sf. Simeon, care este adeseori uitată sau neglijată: iubirea și mila față
de orice creatură a lui Dumnezeu. Atunci când Arsenie, cuprins de mânie împotriva unor
ciori ce mâncau grâul pus la uscat al mănăstirii, le ucise pe toate, Sf. Simeon fu cuprins de
o mare durere și porunci ca Arsenie să fie plimbat prin mănăstire cu ciorile moarte legate de
gât, pentru a-l certa pentru gravitatea faptei sale…166.
Retragerea din egumenat. Redactarea Capetelor ascetice. După 25 de ani de
egumenat, când obștea monahală era bine organizată și închegată, Sf. Simeon începe să se
simtă împovărat de prea multele griji gospodărești și, asemenea Sf. Platon – întemeietorul
monahismului studit, cu ucenicul său, Sf. Teodor, el hotărăște să se retragă, lăsându-l în
locul său pe Arsenie, pe care l-am întâlnit mai înainte, cu aprobarea patriarhului Serghios II
(1001-1019), desigur. Sf. Simeon ține o cuvântare în fața obștei despre calitățile starețului
și datoriile lui și ale monahilor față de el167- identificată de B. Krivocheine a fi Cateheza
18168, apoi se retrage “într-un colț izolat”169, făcând ascultare de ucenicul său, asemenea
tuturor celorlalți, dar rămânând îndrumător duhovnicesc al monahilor170. O nouă experiență
harică este descrisă de Sf. Nichita mai departe, parcă pentru a legitima autoritatea
duhovnicească și teologică incontestabilă a Sf. Simeon, datorată transfigurării sale depline
prin harul dumnezeiesc: Lumina care i s-a arătat, transformând noaptea în zi și
pătrunzându-i tot trupul, care s-a făcut “cu totul foc și lumină”, l-a făcut “să aparțină numai
163 Viața 41, 5.164 Viața 44, 14-15.165Viața 44, 16-17.166 Viața 52-57.167 Viața 60-67.168 Cateheza 18, 201-218.169 Viața 59, 15-16.170 Viața 59, 20-23 și nota 1, p. 81.44

Duhului Sfânt”, să fie “plin de harismele dumnezeiești” și “însuflețit și mișcat doar de
Duhul dumnezeiesc”171.
Cele 225 de “cuvinte acetice în capete despre virtuți și viciile opuse acestora”172 au
fost redactate, după mărturia Vieții, în această perioada de liniște de după retragerea din
egumenat și înainte de începutul conflictului cu Ștefan al Nicomidiei. Stilul redactării este,
așadar, cel în capete sau în capitole, iar conținutul ascetico-mistic, indicat în titlu, este rod
al “propriei sale cunoștințe despre filozofia practică și a cunoașterii dumnezeiești”173. De o
mare popularitate, aceste “Capete” au fost cuprinse parțial în Filocalia greacă a Sf.
Nicodim Aghioritul (153 de capete, între care 26 aparțin Sf. Simeon Evlavis)174 și în toate
traducerile slave și românești, făcute după aceasta, fiind, până în secolul nostru, singurele
scrieri ale Noului Teolog răspândite pe scară largă în lumea ortodoxă. Întrebându-se asupra
datei redactării Capetelor, savantul J. Darrouzes este nedumerit de lipsa accentelor
polemice din această operă a Sf. Simion, dat fiind că el acceptă cronologia lui Hausherr,
conform căreia retragerea din egumenat a Sf. Simeon a avut loc la doi ani după începutul
dificultăților create de sincelul Ștefan. Contradicția este prezentă, însă, numai în calculele
erudiților catolici, însă nu și în relatarea Sf. Nichita Stithatul, conform căreia renunțarea la
egumenat a Noului Teolog nu a fost motivată de nici un factor extern, iar conflictul cu
sincelul a început la ceva timp după aceea (un an, conform cronologiei lui P. Hristou).
Aceasta explică în mod firesc discreția oricăror aluzii personale și lipsa polemicii directe,
observată de Darrouzes175.
Conflictul cu sincelul Ștefan “al Alexinei”. Discursurile teologice și etice. În
prologul relatării lungului conflict avut de Sf. Simeon cu autoritatea bisericească, Sf.
Nichita readuce în față imaginea Sf. Simeon Evlavis, care “petrecuse patruzeci și cinci de
ani în obișnuitul martiriu al conștiinței”176, adică în viața monahală, iar ajuns la bătrânețe “a
primit har apostolic și săvârșea minuni și a scris prin Duhul Sfânt, o carte întreagă de folos
duhovnicesc deși era neînvățat”177, carte din care s-au păstrat doar cele 40 de capete morale,
publicate și la noi în Filocalie. Venind timpul să “se odihnească de marile osteneli ale
ascezei”, acesta a fost atins de o boală ce l-a dus la moarte, iar fericitul său ucenic a
compus, în amintirea și cinstea virtuților acestuia, “din descoperire dumnezeiască”178 imne
și laude, și a scris viața lui în întregime. Mai mult, pentru a atrage pe cât mai mulți în
urmarea virtuților studitului, el a început să sărbătorească în fiecare an, pomenirea
părintelui și învățătorului său, cinstindu-l ca pe un sfânt și făcând să i se picteze icoana.
Aflând de această sărbătoare, patriarhul Serghios – probabil după câțiva ani, când
sărbătoarea începuse să ia amploare, după cum vom vedea mai jos, el ceru Sf. Simeon
explicații despre ceea ce se petrecea. El parcurse scrierile Sf. Simeon Evlavis, aprobând
apoi din toată inima activitatea starețului de la Sf. Mamas și participând el însuși la
sărbătorirea anuală, “cu lumânări și miruri”179. Prăznuirea s-a săvârșit astfel în pace timp de
171 Viața 71, 13-14.172 Viața 71, 18-19.173 Viața 71, 19-23.174 Filocalia, vol.6, p. 14-15.175 SYMEON le Nouveau Theologien, Chapitres théologiques, gnostiques et pratiques, introd.,texte
critique, trad. et notes de J. DARROUZES A.A., S. C. 51 bis, Ed. du Cerf, Paris, 1980, p. 28.176 J. DARROUZES – Introd. la Symeon le Nouveau Theologien, Chapitres…, p. 34177 Viața 72, 10-11. 178 Filocalia vol. 6, p. 89-106, cf. HAUSHERR, Introd. cit., p. XLV.179 Viața 72, 22-26.45

16 ani, înainte ca neînțelegerile dintre Noul Teolog și sincelul Ștefan al Nicomidiei să dea o
turnură nouă lucrurilor. Iată cum îl descrie Sf. Nichita pe acest personaj: ”Era atunci un
oarecare Ștefan, întâi-stătător al mitropoliei Nicomidiei, Ștefan al Alexinei, bărbat superior
mulțimii în cuvânt și în știință, puternic nu doar pe lângă patriarh și împărat, ci și capabil să
răspundă la probleme neașteptate oricui îl întreba, în cuvinte curgătoare și cu limbă suplă,
care se retrăsese din scaunul episcopal din motive cunoscute doar de el și de Dumnezeu,
stând pururea lângă patriarh, și mare era înaintea tuturor faima științei sale"180. Calitățile
sale naturale erau de netăgăduit, căci însuși împăratul Vasile II l-a trimis în 976 să
dialogheze în numele său cu generalul răzvrătit Bardas Skleros. Talentul său diplomatic
este reliefat, apoi, de cronicarul Kedrenos în următoarele cuvinte: “Destoinic să liniștească,
să îndulcească prin farmecul cuvântului său firile cele mei neînduplecate”181. În privința
formației teologice, sincelul Ștefan era se pare un “epitomator”, ….unul dintre acele spirite
clare, capabile să reducă problemele la scheme ușor de urmărit182, trăsătură ce l-a făcut
folositor fostului medic Nicolae Hrisoberghis, ajuns acum patriarh183. Observăm aceasta și
din lista scurtelor scrieri păstrate de la el: “Despre cele trei părți ale sufletului; 2) despre
împărțirea patimilor; 3) despre împărțirea și subîmpărțirea facultăților sufletului; 4) despre
liberul arbitru” și alte câteva184. În opinia teologului catolic J. Darrouzes, deși arhiepiscop
demisionar, deci revenit în mod canonic la starea monahală, sincelul Ștefan s-ar putea să fi
deținut importanta funcție de didascal, asemenea lui Leon Filosoful, “care după ce a ocupat
scaunul Tesalonicului, și-a reluat locul la Universitatea din Constantinopol”, sau poate lui
Alexandru al Niceei, care “în prima jumătate a secolului X… cumula titlul de mitropolit cu
un profesorat”185. În această calitate, sincelul Ștefan ar fi avut mai multă trecere în fața
sinodului patriarhal, și un cuvânt important de spus în chestiunile doctrinare.
Opoziția este de la bun început reliefată, “însă și fericitul Simeon avea adevărata
cunoaștere de la Duhul, și era iubit de toți în acea vreme, și toți apreciau știința lui și se
minunau, și nu doar ca pe un înțelept cu duhul, ci ca pe un sfânt îl cinsteau cu toții”186.
Desprindem așadar și planul acestui conflict: nu unul teologic sau canonic disciplinar, ci
unul duhovnicesc în care sincelul Ștefan reprezenta o teologie “raționalistă”, formal
ortodoxă, dar ruptă de viață, iar Sf. Simeon era promotorul teologhisirii din insuflarea
Duhului Sfânt, rezervată doar oamenilor duhovnicești. Invidia se aprinse în sufletul celui
care “pe cât se prețuia pe sine, pe atât îi disprețuia pe ceilalți”187 văzând că “Simeon îl
depășea în acel timp prin faima științei sale în Constantinopol și vestea înțelepciunii sale în
cuvânt”188, și auzind de scrierile sale ”despre lucrurile dumnezeiești și omenești și de
teologie”189. În caz că sincelul Ștefan ar fi fost într-adevăr didascal, adică unul dintre cei ce
controlau întregul învățământ bizantin, conflictul între cele două personalități capătă un
180 Viața 73, 11-12.181 Viața 74, 5- 12.182 Hausherr, loc cit., p. LIV.183 Ibidem p. LIV.184 Ibidem p. LV.185 Ms. Parisinus graecus 1162 și 1504, cf. DARROUZES, Jean – Etienne de Nicomédie, în Dictionnaire
de Spiritualité (prescurtat D.S.), fasc. XXX-XXXII, col.1514, Ed. Beauchesne, Paris, 1961. 186 Jean DARROUZES, Introducerea la Simeon le Nouveau Théologien- Traites théologiques et
éthiques, introd., texte critique, trad. et notes , S. C.122, Ed. du Cerf, Paris, 1966, p. 11.187 Viața 74, 12-15.188 Viața 74, 18-19.189 Viața 74, 31-32.46

sens mai profund, teologic și istoric190, opunând la cumpăna dintre milenii și în vecinătatea
istorică a Marii Schisme pe cei mai importanți reprezentanți ai celor două – deja
ireconciliabile – direcții ale teologiei din Bizanț, și arătând Bisericii Ortodoxe calea pentru
supraviețuirea sa.
Sigur pe sine, Ștefan se lăuda că ușor îl va pune pe Sf. Simeon într-o situație penibilă,
atunci când se vor întâlni, datorită propriei priceperi în subtilități teologice. Numai că arma
sofismului pregătită de sincel a dat greș în fața Sfântului. Întâlnindu-se în palatul patriarhal,
sincelul găsește momentul să-i pună acestuia problema teologică menită să-l pună în
încurcătură și să-i arate neștiința. Dar iată ce relatează biograful: “Luând masca prieteniei
sincelul îi zice: Salutare prea cucernice Simeon, am auzit despre evlavia și înțelepciunea
ta… Sfântul răspunse: Dumnezeu, căruia îi slujesc să te răsplătească după dragostea ta față
de noi, sfințite stăpâne; după măsura întâmpinării ce mi-o faci să-ți dea pace sufletului”191,
arătând astfel că îi cunoștea prea bine intențiile. Ațâțat, sincelul își plasă întrebarea capcană,
învăluită în politicoase elogii: “Spune-mi, cum desparți ( horizeis) pe Fiul de Tatăl, prin
cugetare (epinoia), sau, concret, în realitate ( pragmati)?”192, așteptându-se ca Sfântul să nu-
și dea seama că oricare alternativă aleasă ar fi o greșeală. Sf. Simeon nu se grăbi să
răspundă, reliefându-și încă o dată atitudinea în această privință: “Vouă arhiereilor vi s-a
dat cunoștința tainelor lui Dumnezeu, preaînțelepte stăpâne, și aveți datoria să le explicați
celor ce vă întreabă… Ar trebui mai degrabă ca voi să ne inițiați în această cunoaștere, și să
ne învățați să ne plângem cu smerenie păcatele noastre, și să nu cercetăm cu ispitire lucruri
mai adânci și mai sublime decât noi”193, spune Sf. Simeon corectându-l ușor ironic și
făgăduindu-i să-i trimită în scris răspunsul pe care i-l va insufla Duhul Sfânt.
Întors la chilia sa, Sf. Simeon se roagă mai întâi, apoi alcătuiește răspunsul în proză, și
îl transcrie după aceea în versurile care sunt cunoscute astăzi drept Imnul 21194. Observăm
că și în dialogul cu teologul patriarhal, ca și în această epistolă de răspuns, Sf. Simeon nu
are nicidecum tonul blând și îngăduitor la care poate ne-am fi așteptat, ci el devine acid și
mușcător, arătând adevărata conduită a sfinților: îngăduitor cu păcatele altora, însă
inflexibil în privința credinței în Dumnezeu și a teologhisirii.
Înfuriat de umilirea sa teologică, a cărei veste, fără îndoială, s-a răspândit repede în
rândurile cetățenilor capitalei, Ștefan al Nicomidiei își pune în gând să-l compromită cu
orice mijloace pe Sf. Simeon, pentru a putea să-l îndepărteze apoi mai cu ușurință.
Negăsind nimic reprobabil în viața Sfântului, Ștefan găsește singurul punct de atac în cultul
Sf. Simeon Evlavis, și se asociază în scopul său cu câțiva membri ai staulului Sf. Simeon,
ceea ce arată că opoziția internă de la Sf. Mamas nu dispăruse, ci doar aștepta un prilej
potrivit pentru a se manifesta. Sinodul patriarhal a respins la început orice acuzație asupra
Sf. Simeon, deși sincelul se arăta foarte insistent în plângerile sale. Aceasta pentru că ei
înșiși participaseră adesea la sărbătoarea Sf. Simeon Evlavis, iar patriarhul chiar trimisese
an de an ofrande, după cum am văzut, încât acum “se rușinau să facă din lumină întuneric și
190 Jean DARROUZES, Introd. cit., p. 11.191 Viața 75, 4-8.192 Viața 75, 16-17.193 Viața 76, 2-10.194 Sf. SIMEON Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești , traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr.
D. STĂNILOAE, în Studii de teologie dogmatică ortodoxă , Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991,
p. 437 –453 și Discursuri teologice și etice, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. ICĂ jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 1999, p. 51-65.47

din întuneric lumină, și să numească amărăciunea limbii sincelului dulceață, iar dulceața
adevărului lui Simeon amărăciune”195.
Redactate probabil în această perioadă, “celebrele sale Tratate teologice (1-3) și
etice (1-15)”196 constituie cea mai importantă operă cu caracter teologic a Sf. Simeon, cea
care-i va aduce supranumele de “Noul Teolog”, operă de controversă și “veritabil și
pasionat manifest al teologiei autentice a Bisericii: trinitară, eclezială și existențială,
împotriva teologiei intelectualiste, scolastice și formaliste ce se înfiripase în Bizanț”197.
Scrise probabil în focul conflictului cu sincelul Ștefan, Tratatele teologice și etice (în
traducerea românească numite Discursuri) nu par să fie adevărate cuvântări rostite în fața
unui auditoriu (ca în cazul Catehezelor), ci “scrieri de circumstanță fără altă legătură între
ele decât o aceeași doctrină generală”198, în care Sf. Simeon nu mai vorbește în calitate de
egumen, ci de apărător al adevăratei teologii mistice, împotriva celor ce o neagă sau o
denaturează, vizând un auditoriu mai larg199.
Slăbiciunea omenească și-a spus cuvântul, însă: după doi ani, membrii sinodului au
acceptat să-l condamne pe Sf. Simeon, dacă sincelul le va oferi un motiv pentru aceasta, iar
sincelul nu a întârziat să găsească un pretext în comportamentul neobișnuit al Sf. Simeon
Evlavis, “care după ce și-a mortificat trupul printr-o nepătimire ( apatheia) radicală,
stingând cu totul mișcările naturale (ale acestuia), și ca un cadavru față de alt cadavru
simțind trupul celor de care se apropia, simula pătimirea, voind să-și ascundă nepătimirea
sa… Pentru că voia ca prin această momeală să scoată pe unii, dacă nu pe toți… din groapa
pierzării”200, acuzând “păcătoșenia” acestui “pretins” sfânt. După doi ani de insistențe,
sincelul reușește astfel să-l aducă pe Sf. Simeon la judecata sinodului, pe motivul că ar fi
trecut în rândul sfinților pe un păcătos, acuzație comparată de Nichita cu calomniile aduse
lui Hristos Însuși. Putem vedea în această acuzație și un ecou al începutului impunerii
autorității Bisericii asupra cultului sfinților și a canonizării acestora. I. Hausherr
presupune201 o participare a sincelului Ștefan la alcătuirea, nu cu mult timp înainte, a
“Menologhionului” lui Vasile, ai cărui autori ne sunt necunoscuți și care este “o încercare
de reglementare a cultului sfinților, cel puțin în privința cultului universal”202, și deci un
efort, din partea acestuia cel puțin, de a centraliza problematica canonizării în mâinile
autorității patriarhale. Atacul său asupra Sf. Simeon ar fi fost, astfel, “legitimat” de însăși
politica centralizatoare a Bisericii bizantine. Știm, de asemenea, că în aceeași vreme
împăratul Vasile al II-lea milita pentru stabilirea cultului universal al sfinților împărați
Constantin și Elena, Teodora ș.a203.
Patriarhul îi arătă Sf. Simeon că el personal îi aprobă inițiativa, dar îi ceru să
restrângă amploarea festivă doar la mănăstirea sa, pentru a domoli atacurile sincelului. Sf.
Simeon răspunse printr-o lungă cuvântare în care, pe temeiul Sfintei Scripturi și al tradiției
patristice, arătă datoria de a-i cinsti pe părinții duhovnicești și pe sfinți, lucru care este și
195Viața 79, 13-15. 196 ICĂ jr., diacon Ioan I., Teologie și spiritualitate la Sf. Simeon Noul Teolog , în Mitropolia Ardealului
an XXXII (1987), nr. 3, p. 40.197 Ibidem, p. 40-41.198 J. DARROUZES, Introd. cit, p. 8.199 Ibidem, p. 13.200 Viața 81, 2-10.201 HAUSHERR, loc. cit., p. LXIX.202 Ibidem, p. LV.203 FLOCA, arhid. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. II, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 179.48

spre folosul sufletesc al celor ce îi prăznuiesc, și îl provocă pe sincel să arate propriile sale
argumente biblice sau ale Tradiției. Lipsit de argumente, sincelul nu se dădu deloc învins, și
“timp de șase ani l-a dus pe cel drept în judecată… socotind să facă să fie condamnat la
moarte”204, până ce a reunit în jurul cauzei sale pe toți episcopii, în frunte cu patriarhul,
cărora li se adăugau unii monahi ai lui Simeon. Cu ajutorul acestora din urmă, răuvoitorii au
răpit într-o noapte din mănăstirea Sf. Simeon icoana în care părintele duhovnicesc al
acestuia era înfățișat împreună cu alți sfinți și cu Hristos Însuși, și au dus-o la palatul
patriarhal. Chemat din nou în sinod pentru a da socoteală despre icoană, Sf. Simeon
argumentă cu vechimea uzului de a picta chipurile sfinților, alături de clasicele argumente
iconodule din secolele VII-VIII, după care se închină înaintea icoanei, invocând în ajutor cu
glas tare pe sfântul său părinte, și îi adresă sincelului ironice și usturătoare felicitări. Acesta,
după ce mai întâi obținu ștergerea inscripției ”Sfânt” de pe icoană, convinse pe patriarh să
poruncească înlăturarea tuturor icoanelor Sf. Simeon Evlavis din mănăstirea Sf. Mamas. O
trupă de oameni potriviți pentru acest lucru au fost trimiși, spărgând cu topoarele toate
icoanele de lemn, iar pe celelalte acoperindu-le cu funingine și ipsos, pentru a le face să
dispară. Anticipând finalul, Sf. Nichita ne anunță că invidia îi va aduce Sf. Simeon aceleași
încercări pe care le-a suferit Sf. Ioan Gură de Aur205.
Exilarea din Constantinopol. Ultimele scrieri și săvârșirea din viață a Sf.
Simeon. Sf. Simeon se văzu în situația de a se apăra și în scris, și redactă prima sa apologie,
păstrându-o pentru timpul unui nou proces. Așteptarea nu a fost lungă, căci Sf. Simeon este
adus iarăși în consistoriu, fiind pus să aleagă: ori să înceteze sărbătoarea, ori să părăsească
mănăstirea și orașul. Citirea lungii sale apologii nu a putut, prin tăria argumentelor, să
schimbe voința sinodalilor și el a fost condamnat la exil, probabil în ziua de 3 ianuarie, data
când mai apoi ucenicii săi comemorau acest eveniment. Sf. Simeon a fost debarcat dincolo
de Propontida, în apropierea unui orășel de lângă Hrisopolis, numit Palukiton, “lipsit de
toate, pe timp de iarnă, și într-un loc pustiu, unde se află coloana prințului osândit”206.
Primul lucru făcut de Sf. Simeon a fost să-l slăvească pe Dumnezeu, apoi “coborând
la poalele colinei a aflat un paraclis (schit – eukterion) ruinat, cu hramul Sf. Marina, în
care a intrat și a înălțat către Dumnezeu rugăciunile ceasului al nouălea”207.
Vestea exilului Sf. Simeon a început să se răspândească, și mulți oameni veniră să-l
vadă și să afle motivele acestei persecuții. Pentru a-și dovedi nevinovăția în fața tuturor, ca
și în fața generațiilor viitoare, Sf. Simeon scrise un nou memoriu adresat patriarhului
Serghios, care i-a fost transmis acestuia prin senatorul Genesios și alți magistrați, fii
duhovnicești ai Sfântului. Se pare că între timp lucrurile se schimbaseră în înaltele cercuri
bizantine, iar patriarhul nu se mai simțea deloc stăpân pe situație văzând atâtea persoane
influente acuzând sentința nedreaptă contra Sf. Simeon, și chiar “s-a temut ca nu cumva
problema să nu ajungă până la împărat”208, iar el să fie scos din scaun. Patriarhul dispuse ca
memoriul Sf. Simeon să fie citit în sinod, unde amintirea prezenței sincelului pare să fi fost
acum ceva de domeniul trecutului. Parcă scuzându-se în fața “puternicilor ucenici ai
Sfântului”209, patriarhul recapitulează evoluția disputei sincelului cu Sf. Simeon și
motivează decizia de exil prin căutarea păcii Bisericii. Acum, când amenințarea sincelului a
204 Viața 87, 10-11.205 Viața 93, 23-27.206 Viața 95, 8-9.207 Viața 96, 1-3.208 Viața 102, 15-16.209 Viața 103, 2.49

dispărut, patriarhul se arată dispus să-i redea Sf Simeon mănăstirea, și afirmă chiar
asentimentul sinodului pentru hirotonia acestuia ca arhiepiscop al unei importante
mitropolii. Întâmpinat și însoțit de mulțimea ucenicilor săi, Sf. Simeon reveni în capitală
pentru a-l întâlni pe patriarh, dar nu acceptă nici un compromis în privința sărbătoririi
părintelui său, ori ascunderii nevinovăției sale: “De vreme ce pentru dreptate și păzirea
poruncii lui Dumnezeu Cel Viu am fost izgonit, nu mă voi mai întoarce acolo cât voi
trăi”210. Patriarhul îi răspunse, mirat: “Cu adevărat, studit ești!”211, și îi dădu voie să se
sălășluiască oriunde ar voi. Astfel, Sf. Simeon rămase un timp în Constantinopol, în casa
prietenului său Hristofor Fagura, învățând pe toți cei ce doreau să-l asculte (oameni de cele
mai diverse categorii și vârste), apoi se reîntoarse la locul său de exil. Aici începu – cu
ajutorul financiar al “celor puternici”– să construiască o mănăstire în jurul paraclisului Sf.
Marina, pe care-l primise în dar de la Hristofor Fagura, la începutul exilului său. Zidirea s-a
făcut cu opoziția înverșunată a localnicilor vecini, care adesea aruncau cu pietre și îl
acopereau de injurii, încercând să-l înspăimânte și amenințându-l. După încheierea lucrării,
Sf. Simeon adună aici “mica sa turmă”212, cumpără metocul mănăstirii Eughenios, și
continuă să prăznuiască pomenirea părintelui său duhovnicesc cu mare fast, atrăgând
“clerul Marii Biserici a lui Dumnezeu (Sf. Sofia), împreună cu mulți monahi și laici”213.
Dobândind, în sfârșit, liniștea dorită, Sf. Simeon se consacră contemplației, și continuă
compunerea “Imnelor iubirii dumnezeiești”214, începută pe când era monah la Sf. Mamas,
redactând de asemenea “discursuri apologetice și antiretice”215 pline de înțelepciune și
pătrundere. Despre compunerea Imnelor iubirii dumnezeiești Sf. Nichita ne relatează în
două scurte pasaje, în care îl vedem pe Sf. Simeon compunând “în metru liber” mai întâi la
mănăstirea Sf. Mamas, înainte de revolta celor 30 de monahi, compunere reluată în anii
bătrâneții, după exilarea la Sf. Marina. Datarea Imnelor poate fi detaliată examinând însuși
conținutul acestora, dar singura datare precisă rămâne cea a Imnului 21, propriu-zis
scrisoarea către sincelul Ștefan al Nicomidiei. Aluziile din text sugerează că Imnul 7 a fost
scris probabil după moartea Sf. Simeon Evlavis216, ca și Imnul 37, în care Sf. Simeon
deplânge moartea învățătorului său217. J. Koder sugerează că și Imnul 10 ar fi fost redactat
în aceleași împrejurări218. De după moartea Sf. Simeon Evlavis datează și Imnul 15219, de pe
când Noul Teolog era încă egumen. Tot ca egumen a scris și Imnul 14220 și Imnul 43, acesta
din urmă sugerând, prin tonul resemnat și pesimist, perioada de conflict de dinaintea
exilului221. Cea mai mare parte a Imnelor este atribuită de critică222 perioadei ultime a vieții
Sf. Simeon, acestea conținând aluzii la bătrânețea sa223, la apropierea morții224, sau chiar la
210 Viața 107, 21-23.211 Viața 108, 2.212 Viața 110, 16.213 Viața 110, 21-22.214 Viața 111, 8.215 Viața 111, 15-16.216 Imnul 7, trad. cit, p. 350.217 Imnul 37, trad. cit, p. 572.218 J. KODER, Introd. la Syméon le Nouveau Théologien , Hymnes, S.C. 156, p. 75.219 Imnul 15, trad. cit., p. 386.220 Imnul 12, trad cit., p. 375.221 Imnul 43, trad. cit., p. 607-610.222 J. KODER, op. cit., p. 76.223 Imnul 41, p. 588.224 Imnul 28, p. 503-504.50

exilul său225, fiind astfel în concordanță cu relatarea biografiei scrisă de Sf. Nichita
Stithatul.
Cu toată vârsta sa înaintată, Sf. Simeon mai dori să-și revadă – pentru ultima dată –
patria și casa părintească. După relatarea altor câteva minuni, Sf. Nichita Stethatos ne
povestește despre ultima boală a Sfântului, așa cum a aflat-o de la același Nichifor:
“Această boală era o scurgere a pântecelui care îl golea de materia sa și desfăcea legătura
diferitelor elemente ele trupului său. Fericitul rămase culcat multe zile, țintuit de boală și
pierzându-și puterile… Slăbiciunea secătuise într-atât trupul său, că el nu se mai putea
mișca singur, dacă mâinile noastre nu-i veneau în ajutor, întorcându-l cu ajutorul unui fel de
meșteșug de pe o parte pe alta”226. Dar Nichifor, ucenicul de chilie al Sf. Simeon, îl văzu
din nou, într-o altă noapte, “pe cel pe care noi abia îl întorceam în pat cu ajutorul unui
mecanism… înălțat în aer, în chilia sa, la cam patru coți de pământ, rugându-se lui
Dumnezeu într-o lumină de nedescris”227. În ambele împrejurări Sf. Simeon i-a interzis lui
Nichifor să povestească altcuiva cele văzute, până la moartea sa.
Așa cum am văzut, relatarea morții Sf. Simeon lipsește din codicele Parisinus
Graecus. În Coislinianus 692 se relatează cum, după 13 ani de exil, Sf. Simeon muri în ziua
de 12 martie, conform descoperirii, nu înainte de a fi profețit și ziua mutării moaștelor sale:
“La al cincilea indiction mă veți îngropa, și la al cincilea indiction mă veți vedea din nou,
ieșind din mormânt și rămânând cu voi”228. După Krivocheine, “este foarte posibil ca
Nichita Stithatul să fi asistat la moartea lui Simeon”229. Împlinirea profeției a avut loc la 30
de ani după moartea Sf. Simeon în acest fel: “Printr-un semn (de sus) s-a hotărât mutarea
sfintelor sale moaște, întipărindu-se în mod misterios a cincia literă (a alfabetului) în
marmura chiliei ucenicului său Nichita Stithatul… Astfel, la sfârșitul celui de al cincilea
indiction, în anul 6560 (1052)… s-a făcut mutarea moaștelor sale pline de har și bună
mireasmă, care strălucesc acum pe pământ…”230.
Supranumele de „Noul Teolog” . După ce am parcurs, fie și pe scurt, firul bio-
bibliografic al Sfântului Părinte, înțelegem fără un efort special că numele de „teolog” i-a
fost atribuit în chip firesc, ținându-se seamă, desigur, atât de opera profund teologică scrisă,
cât și de viețuirea duhovnicească îmbunătățită. A „teologhisit”, așadar, nu doar cu ajutorul
vorbei și al condeiului, ci mai ales prin viața ascetică, descrisă atât de amănunțit de
ucenicul său, Nichita Stithatul. Sfântul Simeon s-a dovedit „teolog” mai ales prin dragostea
sa pentru rugăciune și contemplație, confirmând, astfel, prin felul de a trăi cuvintele
inspirate ale lui Evagrie Ponticul ( Monahul): „Dacă ești teolog ( dacă te ocupi cu
contemplarea lui Dumnezeu ), roagă-te cu adevărat; și dacă te rogi cu adevărat, ești
teolog”231. Se naște, însă, întrebarea firească, al cărei răspuns a stârnit o sumedenie de
controverse: de ce i s-a atribuit supranumele de „ noul” teolog? Nu intră în obiectivul
studiului nostru a dezbate aici pe larg această chestiune, dar ne însușim cu încredere
punctul de vedere exprimat de istoricul Dan Zamfirescu într-un studiu de valoare
225 Imnul 4, p. 346.226 Viața 125, 4-11.227 Viața 126, 14-19.228 Viața 128, 19-20.229 KRIVOCHEINE B., În lumina lui Hristos: Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), Viața –
Spiritualitatea – Învățătura, trad. de pr. conf. dr. Vasile LEB și ierom. Gheorghe IORDAN, Edit.
I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 58.230 Viața 129, 17-23.231 Cuvânt despre rugăciune , în “Filocalia”, vol. 1, trad. Prot. Stavr. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ed. A II-a,
Sibiu, 1947, p. 81.51

incontestabilă, elaborat pe vremea studiilor de magisteriu ( doctorat), sub îndrumarea
eruditului profesor Alexandru Elian: Probleme teologice și hagiografice legate de
supranumele Sfântului Simeon Noul Teolog232. Dacă în unele manuscrise este numit “Sf.
Simeon cel Nou”, pentru a-l deosebi de predecesorii săi omonimi233, numirea de “Noul
Teolog” îl pune alături și în același timp îl distinge de predecesorii săi “teologi”, la distanta
de secole, Sf. Ioan Evanghelistul și Sf. Grigorie de Nazians. Ideea de “al treilea teolog” se
pare ca nu era străină Bizanțului, care “îl numise astfel pe Maxim Mărturisitorul”234, dar în
același timp risca să capete, în privința Sf. Simeon, o tentă de inovaționism, vecină cu
erezia. B. Krivocheine sugerează că acest nume i-ar fi fost dat Sf. Simeon mai întâi de către
oponenții săi, în mod ironic235, însă D. Zamfirescu crede că “expresia… este o forma
lăudabilă construită după un anumit canon și înrudită cu altele la fel – de pildă “noul
mărturisitor”236.
232 ZAMFIRESCU, magistr. Dan, Probleme teologice și hagiografice legate de supranumele Sfântului Simeon
Noul Teolog, în „Ortodoxia”, an X (1958), nr. 10, p. 395-429.233 KRIVOCHEINE, The Writings of St. Symeon the New Theologian , în „Orientalia Christiana
Periodica”, an. XX (1954), p. 322.234 ZAMFIRESCU…, op. cit., p. 405. 235 KRIVOCHEINE, op. cit., p. 322.236 ZAMFIRESCU…, op. cit., p. 415.52

VI. ÎNVĂȚĂMÂNTUL CATEHETIC ROMÂNESC. Repere ale unui scurt
excurs istoric – catehetic.
Din darul lui Dumnezeu, evenimentele din decembrie 1989, cu jertfele a sute de
tineri, ne-au oferit posibilitatea de a reașeza Religia ca obiect de învățământ în programele
școlare, la toate nivelele. Biserica însăși a putut ieși din “ghetoul” în care sistemul totalitar
comunist-ateu o izolase aproape un sfert de veac, pentru a-și desfășura nestingherită
misiunea lăsată ei de Dumnezeu-Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Trebuie să menționăm,
însă, că a fost necesară o asiduă muncă de lămurire din partea slujitorilor Bisericii, în
special a membrilor Sfântului Sinod, dusă cu factorii politici și cu anumite persoane cu
funcții din învățământ, în rândurile cărora mulți reprezentanți au rămas tributari unei
mentalități ante-decembriste atee, care vedeau în reintroducerea religiei o “siluire” a
libertății copiilor, ignorând, conștient sau nu, faptul că numai credința și trăirea în adevăr
oferă deplină libertate, după cuvântul Mântuitorului “Adevărul vă va face liberi!” (In. 8,
32). Adevărul fiind, de fapt, Dumnezeu Însuși, precum El a spus-o: “Eu sunt Calea,
Adevărul și Viața…” (In. 14, 6). Așadar, liber este numai cel ce crede în adevăr, în
Adevărul Suprem, de fapt .
Din punct de vedere legislativ a fost necesară trecerea câtorva ani buni până când
Parlamentul a votat acele articole în favoarea predării religiei în școală ca materie
obligatorie, de importanță egală cu… educația fizică, biologia, istoria, geografia etc.237…
Obstrucția a venit, însă, și din partea unor părinți neduși la biserică, totodată din partea unor
cadre didactice cu orizontul limitat de aceeași educație materialist-dialectică, pe deasupra și
cu pretenție de “științifică”… Până la urmă, însă, buna-credință a biruit, mai ales după o
mediatizare mai intensă a istoriei tradiției educației religioase la români , necunoscute până
atunci de sărmanii oponenți, făcându-se apel, totodată, și la opiniile unor mari bărbați ai
țării, ale căror nume obstrucționiștii le rosteau cu zeloasă admirație, dovedind în schimb o
mare ignoranță cu privire la dreapta-credință mărturisită de ei. În acest sens, este suficient,
credem, să evocăm un singur exemplu. Nicolae Iorga, personalitate uriașă a culturii noastre,
recunoscută unanim ca atare, pe vremea când era Ministru al Cultelor și Artelor, a rostit în
Parlament aceste memorabile cuvinte: “Învățământul religios în școala primară chiar, este
în aceste timpuri, când moralitatea laică se dovedește incapabilă de a da cheagul sufletesc
societății, o necesitate de neînlăturat… De aceea am primit idea de a se face învățământul
religios în însăși școala primară…”238.
237 Astfel, din anul 1991 când s-a prevăzut în Constituției României art. 32, alin. 7, în care se precizează:
Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat,
învățământul religios este organizat și garantat prin lege , a trebuit să așteptăm până în anul 1995, când prin
Legea nr. 84 din 24 iulie, art. 9, s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, dar pentru gimnaziu
doar opțională și pentru licee și școli profesionale facultativă. A se vedea și “Protocolul Ministerului
Învățământului", nr. 9715/10.04. 1996, încheiat cu Secretariatul de Stat pentru Culte, nr. 8159 din
11.04.1996, alin. 6. În completare, "Ordonanța de urgență a Guvernului", nr. 36/1997, pentru modificarea și
completarea Legii înv. 84/1995; art. 9 (1) precizează: Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial,
liceal și profesional includ Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul
părinților și al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea. (2): La solicitarea scrisă a
părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația
școlară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive
obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină , "Monitorul Oficial al
României", Partea I, nr. 370/3.VIII. 1999.238 Nicolae IORGA, Cuvântul rostit în Adunarea Deputaților, publicat în “Monitorul Oficial” nr. 69 din 1353

În cele ce urmează ne propunem să întreprindem un mic excurs istoric cu privire la
strădaniile depuse pentru propovăduirea religiei creștine, cu precădere pe linie școlară,
pentru ca, învățând din experiența trecută să avem mai multă râvnă în demersul catehetic
actual, împlinind, astfel, porunca Mântuitorului “Mergând, învățați toate neamurile!…” (Mt.
28, 19)239 și luând aminte, totodată, la sfatul unui ales slujitor al Lui, Sfântul Apostol Pavel:
“Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu; priviți cum
și-au sfârșit viața și urmați-le credința!” (Evrei 13, 7)240.
Se cunoaște din paginile Istoriei Bisericii Române că până la înființarea școlilor
propriu-zise și la organizarea învățământului, la noi se făcea carte în și pe lângă sfintele
lăcașuri, îndeosebi tinda bisericii ținând multă vreme loc de “sală de clasă”. Mai înainte,
însă, de a se ține lecții în “tindă”, învățăturile de bază ale dreptei credințe au fost “predate”,
cu timp și fără timp , prin cultul însuși, prin reprezentarea iconografică și, mai ales, prin
predică. Se știe că o bună bucată de timp slujbele se oficiau în alte limbi decât cea vorbită
de popor (latină, greacă pe alocuri, slavonă), dar cel puțin la spovedanie și la predică se
utiliza limba înțeleasă de cei mulți, graiul autohton . Această realitate, cunoscută direct de
către slujitorii consacrați, este recunoscută și de către pedagogii laici, unii asumându-și
curajul s-o mărturisească chiar în plină perioadă a comunismului. Amintim în acest sens
lucrarea “Învățământul oral prin predică – cel dintâi sistem de învățământ de durată la
români”, elaborată de pedagogul Ștefan Bârsănescu241, care scrie, între altele: “În istoria
poporului român a existat pe plan de învățământ un moment deosebit de important: apariția
învățământului oral prin predică, care a cunoscut atât o largă rază de acțiune, cât și o durată
mare în timp. Toate aceste aspecte au făcut ca el să joace un rol însemnat în viața poporului
român… Această statornicire și organizare a vieții sociale reclamau și un sistem de norme
de viață. Factorul principal care își asuma acest rol atunci a fost Biserica , dispusă ca, o
dată cu procesul de creștinare a populației și de răspândire a credinței creștine, să
desfășoare un învățământ oral prin predică, în cadrul căruia să predea poporului și norme de
conduită a vieții…”242. (sub. n.). Acest fenomen nu este singular, nici specific doar nouă,
românilor. Cu anumite particularități, desigur, este întâlnit în toate țările care au îmbrățișat
creștinismul. Șt. Bârsănescu evocă, bunăoară, exemplul Franței și cercetările lui E.
Durkheim, concretizate în lucrarea “L’évolution pédagogique en France”243. Pentru spațiul
românesc este prezentată, apoi, baza documentară a învățământului oral prin predică ,
făcându-se apel la câteva izvoare istorice deosebit de importante pentru noi: Legenda sancti
Gerhardi (care semnalează faptul că la începutul secolului al XI-lea un anume episcop
aprilie 1932. Tot el, după mărturia părintelui Mihail BULACU, făcută într-una din prelegerile ținute la
Universitatea din București în ciclul "Școală și cultură", a afirmat că "școala pleacă tot de la creștinism, de la
lecția de catehism din pridvor, de la educația celor "chemați", a "catehumenilor", care trebuiau firește, să
învețe patru lucruri: dogma, simbolica, ritualul, morala"… Vezi Catiheții de odinioară și colindele religioase ,
în vol. Cuvinte din Evanghelie pentru sufletul românesc , București, 1943, vol. I, p. 118.239 Trebuie să remarcăm faptul că termenul “învățați” din porunca Mântuitorului în original este faceți ucenici
= μαθητεύσατε (vezi, de ex. Η ΚΑΙΝΗ ΔΙΑΘΗΚΗ, Atena, 1995, p. 131, col. I) ceea ce sugerează depășirea
simplă a instruirii pe linie informativă, “învățați” având astfel sensul de formați sufletele ucenicilor , faceți-i
ucenici ai lui Hristos! 240 Utilizăm, ca reper principal de orientare în studiul nostru, prelegerea Pr. prof. dr. Constantin GALERIU,
Ora de religie în trecut și astăzi , din “Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală”,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1990, p. 5-12.241 În vol. “Pagini nescrise din istoria culturii românești, sec. X-XVI”, Editura Academiei RSR, București,
1971.242 Ibidem, p. 32. 243 Vol. I, Paris, 1938; apud Șt. BÂRSĂNESCU, op. cit., p. 34, nota 19.54

Gerhard predica în părțile Aradului și că a întemeiat o mânăstire de rit apusean la Cenad,
unde adusese mai mulți călugări, cărora, printre altele li se prevedea obligația de a predica
învățătura creștină ), Bula papală din anul 1235 (în care se pomenește de niște “pseudo-
vlădici schismatici” localnici, care trebuie combătuți… În fapt este vorba de episcopi
ortodocși care predicau dreapta-credință), Actele sinodale din 1359 și 1369 ale patriarhiei
de Constantinopol (documente în legătură cu recunoașterea Mitropoliei Ungro-Vlahiei) ,
hrisoave etc. Trecând cu vederea inerentele neînțelegeri confesionale, reținem, așadar, că se
predica învățătura creștină, în esență aceeași, în Răsărit și Apus, iar a predica – spune E.
Durkheim- înseamnă a preda, a învăța pe alții, a instrui pe alții… Căci predica,
necunoscută în antichitate, se impune în creștinism drept principala armă de luptă, ca
astfel să-și difuzeze ideile, combătându-le pe cele păgâne244. Reținem, totodată, că Cenadul
este consemnat în istoria pedagogiei noastre ca reper pentru prima școală atestată
documentar pe teritoriul românesc.
Desigur, documentele invocate mai sus sunt târzii față de începuturile creștinismului
la noi, care este de origine apostolică și care s-a conturat o dată cu formarea poporului
însuși. De aceea se cuvine precizarea că ceea ce lapidar se pomenește în mărturiile de mai
sus, se va fi desfășurat secole de-a rândul, episcopii și preoții predicând, adică predând
învățătura creștină. Terenul pe care au semănat primii predicatori creștini la noi a fost
providențial pregătit de credințele și ideile religioase specifice spațiului carpatic-dunărean.
De altfel, se recunoaște unanim, religia și educația religioasă s-a născut odată cu crearea
omului, altfel spus, potrivit formulării savantului Mircea Eliade, "sacrul nu este un stadiu în
istoria conștiinței, el este element în structura acestei conștiințe… La nivelurile cele mai
arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine un act religios. Căci a fi, sau mai
degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios” 245 (sub. n.).
Potrivit acestui postulat, înțelegem mai bine importanța spiritualității strămoșilor
noștri, cu fondul ei monoteist (adorarea lui Zalmoxis), cu credința în nemurire și cu
admirabila putere de jertfă, trăsături evidențiate mai ales pe vremea preotului Deceneu (†
44 î. Hr.) și a regelui Burebista (70-44 î. Hr.), când, nu întâmplător, între altele, s-a luat
măsura arderii unor mari suprafețe de viță de vie, pentru a se evita decăderea morală prin
consumul exagerat de vin. Iar după cucerirea romană (106) se poate vorbi chiar despre
existența unor școli de grad elementar, întrucât din această perioadă datează tăblițele cerate
(tabulae ceratae) descoperite în Scytia Minor și în Dacia romană, folosite pentru învățarea
scrisului. O dată cu aceste tăblițe s-au descoperit și mai mulți “stili” din metal și os, cu
ajutorul cărora școlarii din acel timp scriau pe acele tăblițe246.
După răspândirea creștinismului, o dată cu învățământul religios, cultic și
predicatorial, promovat prin bisericile din cetăți și sate, un rol important l-a avut misiunea
creștină din așezările mânăstirești. Cu toate că nu putem vorbi la noi de un monahism
organizat până la Sf. Nicodim de la Tismana († 1406)247, călugări și pustnici au viețuit pe
teritoriul țării noastre dintru început. Aceștia, la fel ca și preoții de mir, au predicat și au
învățat poporul dogmele credinței creștine, cu râvnă, cu pricepere și cu eficiență. Luând
244 Ibidem.245 Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase , vol. I, trad. Cezar Baltag, București, 1981, p. IX.246 Prof. dr. doc. Șt. BÂRSĂNESCU & colectiv, Istoria Pedagogiei, Editura didactică și pedagogică,
București, 1969, p. 39.247 De numele Sf. Nicodim se leagă și copierea unui Tetraevanghel slavon, scris probabil la Prislop; vezi Pr.
prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Române , Manual pentru Seminariile Teologice, Ediția a IV-a,
Galați, 1996, p. 87.55

apoi o formă organizată, mânăstirile devin adevărate școli ale învățământului religios, aici
promovându-se totodată, ca nicăieri altundeva, scrierea și mai târziu tipărirea de cărți. În
tratatele de istorie pedagogică românească aceste școli sunt consemnate cu titlul
“mânăstirești”, ca de exemplu la Ieud, Peri, Vad, Tismana, Cozia, Neamț etc. La Peri a
apărut și o Bucoavnă în limba slavonă între anii 1663-1669 (a doua în ordine cronologică,
după cea de la Râmnic din anul 1651248.
Începând cu secolul al XVI-lea ne vom întâlni cu tot mai multe tipărituri religioase
românești, deosebit de importante și în plan catehetic, dintre care vom consemna și noi
câteva, deodată cu amintirea unor școli și a unor nume de cărturari, clerici și mireni.
În ordine cronologică, consemnăm deschiderea, la anul 1490 a școlii din Șcheii
Brașovului, pentru românii ortodocși de aici, cu două cicluri: elementar – pentru pregătirea
negustorilor și meseriașilor și unul mai avansat (“superior” să-i zicem) care pregătea preoți.
Este prima școală românească ortodoxă atestată documentar.
La începutul secolului al XVI-lea, domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521) va
scrie, în slavonă, Învățăturile către fiul său Teodosie , lucrare în care expune anumite
norme de conduită pentru viitorul domn. Din conținutul său se desprinde faptul că ea nu era
adresată exclusiv lui Teodosie249 și celorlalți fii, ci și “altor domni”, având, astfel, un
caracter educațional normativ general. Chiar titlurile unor fragmente precizează acest fapt,
cum este, de exemplu, al VI-lea: “Învățătură a lui Io(an) Neagoe Voievod către copiii săi și
către alți unși ai lui Dumnezeu, când vor cârmui sau vor așeza pe dregătorii și marii boieri
ori le vor lua dregătoria după faptele lor…”250. Întreaga lucrare este pătrunsă de adânci
simțăminte creștine, tot timpul sfătuitorul raportându-și învățăturile la preceptele
evanghelice, iar cuvintele Dumnezeu, Biserică, sfinți etc., apar aproape în fiecare pagină. În
acest sens, următorul pasaj este concludent, credem: “De aceea, te sfătuiesc, fiul meu, mai
întâi să nu uiți niciodată frica lui Dumnezeu, pentru că frica lui Dumnezeu este mumă
tuturor binefacerilor și îndreptărilor “(subl. n.)251.
În anul 1544, Filip Moldoveanul (zugrav, dar și tipograf, cunoscător al mai multor
limbi străine) va tipări la Sibiu Catehismul românesc , din păcate astăzi pierdut252, iar prin
anii 1551-1553 va da la lumină Tetraevanghelul slav-român, prima carte în limba română
păstrată.253
În aceeași vreme istoria consemnează strădaniile altui tipograf însemnat, Diaconul
Coresi, deopotrivă cărturar, iscusit traducător, din osteneala căruia notăm: Întrebare
Creștinească (Brașov, 1560), un mic Catehism în limba română (așadar, primul în
românește păstrat), sub formă de întrebări și răspunsuri, cuprinzând Cele 10 porunci,
Crezul, Tatăl nostru , câteva învățături sumare despre rugăciune, botez, împărtășanie etc.;
Evanghelia cu învățătură sau Cazania254, cea mai importantă tipăritură a sa (Brașov,
1581), care cuprinde tâlcuirea Evangheliilor din toate duminicile și sărbătorile de peste an,
248 Onisifor GHIBU, Din Istoria literaturii didactice românești , Ediție îngrijită de Octav Păun, Editura
didactică și pedagogică, București, 1975, p. 247.249 Teodosie a urmat pentru scurtă vreme tatălui său la tron și a murit la Constantinopol. Amănunte la C. C.
Giurescu, Isoria românilor, vol. II, Partea I, Ediția a IV-a, București, 1943, p. 155.250 Basarab, NEAGOE, Învățăturile lui… către fiul său Teodosie , Versiune originală, (transcriere, traducere
în limba română și studiu introductiv de prof. dr. G. MIHĂILĂ), cu o prefață de Dan ZAMFIRESCU,
Editura “Roza Vânturilor”, București, 1996, p. 429.251 Ibidem, p. 321.252 Amănunte despre acest catehism ne oferă Nicolae IORGA în Istoria Bisericii Românești și a vieții
religioase a românilor , Vol. I, Editura Ministerului de Culte, București, 1928, p. 170-171.253 Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Op. cit., p. 147.56

începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului . Merită reținut și faptul că tipărirea acestei
Cazanii este rodul unei colaborări transilvano-muntene, prin câțiva cărturari, ierarhi si
mireni, ce reprezintă cu cinste cele două provincii românești: cheltuiala tipăririi a făcut-o
judele Brașovului, Lucas Hirscher, care a și adus exemplarul slavon de la mitropolitul
Serafim al Ungrovlahiei , binecuvântarea pentru tipărire o dă mitropolitul Ghenadie al
Transilvaniei, iar traducerea aparține lui Coresi și învățaților preoți brașoveni Iane și Mihai
de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. O mențiune aparte facem în legătură cu
termenul “cazanie” care în slava veche înseamnă “învățătură” ( kazanie)255, fapt care indică
rolul acestor cărți în actul catehetic propriu-zis, care trece granițele utilității omiletice, fiind
receptate ca un fel de “manuale” pentru învățarea poporului.
Un eveniment deosebit în literatura catehetică îl constituie Mărturisirea de credință
a lui Petru Movilă , primul catehism dezvoltat din spațiul ortodox, structurat pe cele trei
virtuți teologice, credința, nădejdea și dragostea, aprobat de sinodul de la Iași din anul
1642, ca normativ pentru întreaga ortodoxie, recunoscut drept a treia Mărturisire de
credință a Bisericii Ortodoxe, după Simbolul Credinței și Dogmatica Sf. Ioan Damaschin.
S-a tipărit mai întâi la Amsterdam, în limbile latină (1643) și greacă (1667), iar în
românește a fost tradusă de logofătul Radu Greceanu, cu sprijinul fratelui său Șerban și al
lui Constantin Cantacuzino Stolnicul (Buzău, 1691). Această Mărturisire va fi reeditată de
mai multe ori, ultima diortosire mai însemnată făcându-se pe vremea patriarhului Justinian
Marina (București, 1952), ediție care păstrează structura celei originale, dar va beneficia de
unele îmbunătățiri și adaosuri.
Cazania lui Varlaam (Iași, 1643) se prezintă ca un monument al culturii noastre
religioase și literare, o expresie a unității de neam, credință și limbă a românilor din
Moldova, Muntenia și Transilvania. Intitulată Carte românească de învățătură la
dumenecele de preste an și la praznice împărătești și la svănți mari , Cazania beneficiază de
două impresionante prefețe, una a domnitorului Vasile Lupu, alta a mitropolitului Varlaam,
nu doar lămuritoare cu privire la demersul tipăririi, ci adevărate mărturisiri ale crezului
ortodox-național. Iată, bunăoară, cum se exprimă domnitorul (reproducem textul cu
ortografia originală) : “Prea luminat întru pravoslavie, șicredinciosu întru părin’tele
nenăscut, șiîntru fiiul dela părin’tele născut mainte de toți veacii. șiîntru dhul’ svănt’ dela
părintele purcedzătoriu, șipre fiiul odihnitoriu. svănta troiță unul’ adevărat’ dmdzău
ziditoriu șifâcătoriu tuturor vădzutelor șinevădzutelor.
Io Vasilie Voevod. Cu darul’ lui dmdzău țiitoriu, șibiruitoriu, șidomnu atoată țara
moldovei dar’ șimilă, șipace șispăsenie a toată seminția romănească pretutindenea ce să află
pravoslavnici într’aceasta liîmbă. cu toatâ inima cearem’ dela domnul dmdzău
șiizbăvitoriul nostru Is Hs. Diîntrucât s’au îndurat’ dmdzău diîntru mila sa de ne-au dăruit’
dăruim’ șinoi acest’ daru limbii romănești, carte pre limba romănească întăiu de laudă lui
dmdzu, după aceea de învățătură șide folos’ sufleteloru pravoslavnici. să iaste șide puțin’
preț’ iară voi să o priimiți nu ca un lucru pemntesc’ ce ca un odor ceresc’. șiprînsă cetind’
pre noi pomeniți șiîntru ruga voastră pre noi nu uitareți șihiți sănătoși”256.
Iar mitropolitul Varlaam mărturisește, între altele, simțămintele sale de ierarh român
conștiincios, care dorește ca învățăturile Sfintei Scripturi să fie date pe limba cea înțeleasă
254 Pentru studiul critic recomandăm ediția tipărită de Sextil PUȘCARIU și Alexie POPOVICI, cu numele
Carte cu Învățătură, Atelierele Grafice Socec & Co, București, 1914.255 Vezi I. D. NEGRESCU, Limba slavă veche. Perioada slavonă la români, texte paleoslave și româno-
slave. Glosar slavo-român , Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1961, p. 335, col. I.256 Textul este reprodus după ediția tipărită în anul 1943, la Editura pentru literatură și artă.57

de mulți: “…cum’ ca să nu greșascâ hieș‘tecine mar’ginea șisăvrășitulu acela spre carele-I
fâcut’. cătr’aceea ș‘altâ usteniînță s’au adaos aceloru bărbați purtâtori de dhulu svănt’ căci
câ mărgăndu de susu în gios, șiîn puținăîndu-se diîn oameni înțelesul’ sventeloru scripturi,
le-au câotat’ a pogoră șisvănta scripturâ tot’ mai pre înțelesulu oameniloru păn’au început’
a scoate așeaș‘ cineș‘ pre limba sa pen’tru ca să înțeleagă hiecine să sa înveațe . șisă
mârturisească minunate lucrurile lui dmdzău cu multu mai vrătos limba noastră romănească
ce n’are carte pre lim’ba sa. cu nevoe iaste a înțeleage cartea alții lim’bi. șipentru lip’sa
dascalilor ș‘a învățăturei, căt’ au fost’ învățăndu mai multă vreame, acmu nice atăta nime
nu învațâ, pentr’aceea de nevoe mi-au fost ca un’ datornic’ ce sint’ lui dmdzău cu
talanutulu ce mi-au dat’ să-mi poci’ plăti datoria macaru de căt’ pănă nu mâ duc’ în casa
cea de lut’ a moșiloru miei, adunat-am’ diîntoți tălcovnicii sventei Evglii dascalii besearicii
noastre șideac’-am’ scris. arătat-am’ măriei sale pravoslavnicului domnu Io Vasilie
Vovodul’ cu mila lui dmdzău Domnulu țărăi moldovei.. .”257.
Aceste mărturisiri, cu valoare de testament, au găsit un ecou deosebit în sufletele
românilor, vlădici, preoți și simpli credincioși, Cazania cunoscând cea mai largă răspândire
pe teritoriul românesc, fiind retipărită (desigur, cu unele adaosuri și îmbunătățiri) în mai
multe rânduri.
Un alt reper al ostenelilor mitropolitului Varlaam este Răspunsul la Catehismul
calvinesc (Iași, 1645), o luare demnă de atitudine ortodoxă față de erorile doctrinare
cuprinse în Catehismul calvinesc tipărit la Alba Iulia în anul 1642, aducând lumină asupra
învățăturilor despre Sf. Scriptură, credință și faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea
sfinților, a icoanelor etc. Minunat exemplu de atitudine misionară, care se cere mereu
înnoită, mai ales în zilele noastre, când otrăvurile sectare de tot felul intoxică sufletele
creștinilor, tineri și vârstnici, mai puțin întăriți în dogmele adevăratei credințe.
Este momentul să amintim în continuare de două tipărituri cu totul excepționale:
Noul Testament de la Bălgrad , prima ediție românească integrală a Noului Testament
(1648), rod al ostenelilor mitropolitului Simion Ștefan (1643-1656) și al ieromonahului
Silvestru, fost egumen la Govora, în prefața căruia mitropolitul scrie acele cuvinte
memorabile despre folosul utilizării limbii înțelese de toți: “…Bine știm că cuvintele trebuie
să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii umblă în toate țările, așia și cuvintele acelea
sunt bune care le înțeleg toți…”258; Biblia de la 1688, prima ediție integrală a Sfintei
Scripturi în limba română, numită și Biblia lui Șerban Cantacuzino , la tipărirea căreia au
semnat, alături de domnitor, episcopul Mitrofan de Huși, frații Radu și Șerban Greceanu,
învățatul moldovean Nicolae Milescu Spătaru etc259. Textul românesc tipărit al Sfintei
Scripturi a reprezentat un salt considerabil și în misiunea de catehizare, preoții și învățătorii
având la îndemână acum cuvântul lui Dumnezeu în limba neamului, spre a-l face cunoscut
cu mai mare râvnă, căci necunoașterea acestui izvor al Revelației dumnezeiești este pricină
a tuturor relelor, după cum opinează Sf. Ioan Gură de Aur260. Iar despre folosul mântuitor
al Bibliei, același sfânt părinte spune: “Cunoașterea Scripturilor întărește duhul, curăță
conștiința, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeților
diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului,
257 Ibidem, p. 31.258 Vezi ediția critică tipărită la Alba Iulia, cu binecuvântarea P. S. Episcop Emilian BIRDAȘ, 1988, p. 116259 A se vedea ediția jubiliară tipărită la 300 de ani de la prima apariție, la Editura Institutului Biblic și de
Misiune al BOR, București, 1988. 260 Omilia IX-a la Col., P.G. LXII, 361.58

dându-i aripi ușoare și face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată
mai bine”261.
Tot în acest veac, în binecuvântata cetate a Iașului, mitropolitul Dosoftei (1671-
1686) va scoate la lumină prima încercare de versificare în limba noastră: Psaltirea în
versuri, tipărită la mânăstirea de la Uniev din Polonia în anul 1673262. Psalmii, atât de
prezenți în cultul public, dar și în cel particular, vor fi fost utilizați și ca “bucăți de lectură”,
alături de cele din Ceaslov și celelalte cărți de cult, în orele ținute în tinda bisericii.
Versificați, au fost desigur mult mai atractivi pentru copiii dați la școli ca să învețe cititul,
scrisul etc.
Pășind în veacul al XVIII-lea , se impune zăbovirea pentru câteva momente asupra
personalității mitropolitului cărturar Antim Ivireanul (1708-1716), unul din cei mai mari
tipografi și traducători pe care i-a avut Țara Românească, cel căruia îi datorăm, între altele,
introducerea definitivă a limbii române în cultul Bisericii noastre. Între cărțile care
interesează direct învățământul catehetic, alături de cunoscutele Didahii, amintim
Învățătură pe scurt pentru taina pocăinții (Râmnic, 1705), cu scurte explicații asupra
Tainei Mărturisirii și Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos
pentru învățătura preoților (1710, Târgoviște), un mic catehism în trei părți, folositor
preoților în misiunea lor de catehizare263.
O mențiune aparte se cuvine despre cărțile propriu-zise, de școală. Amintim mai
întâi Bucoavnele sau Bucvariile, cu lecții în care se cuprind învățături de bază ale credinței,
enunțate chiar din titluri264. De pildă, Bucoavna de la Bălgrad (Alba Iulia, 1699) este
intitulată după însuși cuprinsul ei: “Bucoavna ce are în sine deprinderea învățăturii
copiiloru la carte și simbolulu credinții creștinești, diece porunci ale legii vechi și ale celei
noue șiepte taine ale bisericii răsăritului, iproci” 265. Iar bucoavna de la Râmnic (1726) este
tipărită cu titulatura următoare: “Întâia învățătură pentru tineri (în slavonește și
românește)… cu litere și silabe într’însa. Scurtă tâlcuire a legii celor zece Cuvinte,
Rugăciunea Domnului, Simbolului credinței și a celor nouă fericiri…”266. În principal,
Bucoavnele cuprindeau alfabetul chirilic, exerciții de silabisire și texte pentru lectură cu
conținut creștin.267 Onisifor Ghibu (1883-1972), profesor de pedagogie al Universității din
Cluj (iar din 1941 al Seminarului Pedagogic Universitar din Sibiu), în excepționala lucrare
Din istoria literaturii didactice românești (1916), notează următoarele despre cuprinsul
acestei Bucoavne: “…Partea de lectură propriu-zisă consta exclusiv din lecturi de ordin pur
religios și anume: rugăciunea când va să înceapă copilul a învăța, rugăciunile dimineții
(Împărate ceresc, Prea Sfântă Treime, Tatăl nostru și Din somn sculându-mă ); apoi:
Simbolul credinței și Simbolul Sf. Atanasie , Cele zece porunci de căpetenie ale legii vechi și
cele șase desăvârșiri ale legii noi. De la p. 36 la 62 se tratează pe larg despre cele șapte
taine, prin întrebări și răspunsuri, arătându-se și locurile din Sf. Scriptură și dându-se și
începuturile rugăciunilor corespunzătoare din Molitvelnic. Sfârșitul îl formează: cele trei
261 Omilia X-a, P.G. LXIII, 485.262 Dosoftei a fost nevoit să apeleze la serviciile acestei tipografii, întrucât cea veche, din timpul lui Vasile
Lupu, nu mai funcționa. Vezi Pr. prof. M. PĂCURARIU, op. cit., p. 201.263 Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Române pentru Facultățile de Teologie, ediția II-a,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, vol. II, București, 1994, p. 150. 264 Pentru amănunte recomandăm lucrarea prof. Onisifor GHIBU, Din istoria literaturii didactice românești:
I. Bucoavnele; II. Abecedarele ; III. Cărțile de cetire din Transilvania , București, 1916.265 I. Bianu, N. HODOȘ, Bibliografie românească veche , Tom. I, p. 369 (iproci = etc.).266 Ibidem, Tom. II, p. 29.267 Istoria Literaturii Române , Editura Academiei RSR, Ediția II-a, București, vol. I, 1970, p. 316. 59

fapte bune ale bogosloviei, cele șapte daruri și cele douăsprezece roduri ale Duhului Sfânt,
cele șapte lucruri ale milei trupești și cele șapte faceri de bine împotriva acestora și, în fine,
cele patru lucruri mai de apoi ale omului”.268 Conținutul eminamente creștin al acestei
Bucoavne dezvăluie intenția unei educații profund religioase, avându-se în vedere
formarea caracterului religios moral , țel întru-totul valabil și astăzi în cadrul educației
religioase din școli. De altfel, scopul tipăririi este mărturisit chiar în Predoslovie: ”Primiți
dar această cărticică și citind-o înțelegeți pietatea cuvântului, pentru ca să fiți în stare a VĂ
ÎNDREPTA VIAȚA VOASTRĂ ȘI A VA PURTA DUPĂ PORUNCILE LUI
DUMNEZEU, PRECUM SE CUVINE ORICĂRUI CREȘTIN PRAVOSLAVNIC”269.
O altă Predoslovie care merită a fi evocată este a Bucoavnei Mitropolitului Iacob
Putneanul (1755), în care întâlnim sfaturi asemănătoare cu ale Sfântului Ioan Gură de Aur
din cuvântările sale cu privire la creșterea copiilor: “Toată obișnuința vieții omenești stă
spre hrană, o iubitorilor de Hristos. Creșterea prunciască atârnă și de ce fel de copilu iaste,
aceiașiu și dacă se face mare, de iaste învățatu, din copilărie întru învățătură cinstită și întru
frica lui Dumnezeu (care iaste începutul înțelepciunii), se cade a nădăjdui că acela va fi cu
bună creștere și dacă va fi mare… Dinu creșterea copiilor ca dintr-o rădăcină bună și rea,
pentru toată viața curge… Cum daru vei nădăjdui de bine, unde nu iaste hrană bună
copiilor? Care văzând noi lipsiți copiii de hrana ce li se cade, bolind cu inima de
nenorocirea învățăturii lor, am dat în tipar această cărțulie, începând de la azbuchi, cu toată
rânduiala, precum se vede ca să poată după buchii ceti și cu sloguri întru întărirea cetirii
sale, și după aceste rugăciuni de seară și de dimineață și rânduiala pentru masă și după
masă…”270.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea își fac
apariția câteva lucrări de pedagogie propriu-zisă: Pedagogia lui Iosif Mesiodax (numele
grecesc al lui Iosif, dacul din Moesia, potrivit precizărilor lui N. Iorga din lucrarea “Un
pedagog moldovean pe la 1800”), carte ce se ocupă cu educația copiilor, publicată la
Veneția în anul 1789271; Pedagogia Creștină sau Tratat despre buna conducere, educarea
și formarea pe care copiii trebuie să o primească de la părinți pioși și dascăli virtuoși,
alcătuită de umilul monah Grigorie din Țara Moldovei și cu îngrijire revăzută de către
unul din cei mai buni dascăli Domn Nicodem de Naxos, pentru folosul a tot poporul
268 Am notat aceste informații din ediția 1971, p. 34. O. GHIBU arată că și abecedarele apusene din această
vreme aveau conținut eminamente religios, unele chiar și un astfel de titlu. De exemplu, abecedarele
franțuzești se numeau Croix de par Dieu sau Croix de Jésus, nume inspirat de icoana Răstignirii de pe
copertă… Ibidem, p. 35.269 I. BIANU, N. HODOȘ, op. cit., p. 31.270 Ibidem, p. 131. Vezi și lucrarea † TEOCTIST, Mitropolit al Moldovei și Sucevei, Mitropolitul Iacob
Putneanul, Mânăstirea Neamț, 1978, p. 77-78. A se vedea, totodată, Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creșterea
copiilor, în vol. "Puțul și împărțire de grâu", Bacău, 1995. Bunăoară, în “Cuvântul 44”, întâlnim un
avertisment ferm pentru părinții care neglijează educația creștinească a copiilor: “Pe acești părinți eu – și să
nu socotească cineva că ceea ce se grăiește este de mânie – și decât ucigașii de copii zic ca sunt mai răi. Pentru
că aceia despart trupul de suflet, iar aceștia și pe suflet și pe trup ducându-l îl aruncă în focul gheenei. Și pe
moartea aceea nevoie este să o primească negreșit de la fire. Iar de aceasta se putea și să scape dacă neluarea
aminte a părinților nu o ar fi adus pe ea asupra…” , în cap. “Pentru creșterea copiilor”, p. 416. Iar în “Cuvânt
pentru ce fel de clironomii ( bogății, n. n.) trebuie să lăsăm copiilor noștri”, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă:
“Deci să nu ne sârguim să adunăm bani și pe aceștia să-i lăsăm copiilor, ci sa-i învățăm pe ei fapta cea bună…
În consecință, de voiești să lași bogăție multă copiilor tăi, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu!”,
Ibidem, p. 428, 429.
271 Pr. prof. dr. Constantin GALERIU, op. cit., p. 7.60

ortodox, “umilul monah din Țara Moldovei ( de la Neamț, n. n.) " fiind de fapt mitropolitul
de mai târziu al Ungro-Vlahiei, Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1834). Meritul aparte al
acestei Pedagogii este că se oferă copiilor un catehism mult mai accesibil decât Psaltirea
sau alte cărți de cult. În conținutul său autorul insistă asupra importanței principiului
intuiției, crez exprimat așa: “Conduceți-i la Biserici, arătați-le icoanele Domnului Iisus
Hristos, ale Sfintei Fecioare și ale Sfinților și învățați-i a face semnul Sf. Cruci, cu plecările
și metaniile. Să se aplece până la pământ și să zică: Iisuse Mântuitorule, Fiul lui Dumnezeu,
ai milă de mine!”272.
Secolul al XIX-lea va înregistra un număr tot mai mare de catehisme, o dată cu
deschiderea unor importante școli, inclusiv instituții de nivel universitar, al căror baze s-au
pus, de fapt, încă din secolele precedente. Este cazul să privim în urmă, fie și lapidar, la
Academia domnească din Iași (1640) de pe vremea lui Vasile Lupu, Școala grecă-latină de
la Târgoviște (1646), Academia domnească de la București (1694), pe vremea domnitorului
martir Constantin Brâncoveanu, Școlile deschise în Transilvania prin legiuirile date de
împărăteasa Maria Tereza pe la 1764 etc. Bunăoară, în Transilvania școlile elementare se
împărțeau în trei grupe: comunale (sau “triviale”, numite așa după cele trei materii: religie,
citire, aritmetică), capitale și normale, acestea din urmă pregătind învățători. În toate cele
trei școli religia avea loc privilegiat, fiind stabilit și faptul că trebuia să fie predată numai de
către preoți273. Revenind asupra importanței Catehismelor, se cuvine subliniat rolul lor
preponderent în lucrarea de catehizare. Ediția de bază, mult răspândită la noi, a fost
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă , despre care am amintit deja, care, după
traducerea ei în românește a cunoscut 17 ediții274, fiind citită în toate provinciile românești.
După ea s-au inspirat apoi celelalte catehisme, inclusiv din secolul al XX-lea. Ne referim la
cele semnate de Pr. Ioan Mihălcesu (mai apoi Arhiereu și Mitropolit), Arhim. Iuliu Scriban,
Pr. prof. Petre Vintilescu, Pr. prof. Toma Chiricuță, și alții. Un fapt cu totul remarcabil este
că lecțiile de religie pentru școala primară erau incluse în Cartea de citire275.
În Țara Românească un eveniment deosebit îl constituie începuturile învățământului
de nivel superior, datorate în mare măsură lui Gheorghe Lazăr, conducător al Școlii de la
Sf. Sava (1818), școală a cărei programă prevedea, alături de cursurile de inginerie și de
filozofie, predarea Catehismului și a Istoriei “vivlicești” a Vechiului și a Noului Testament.
Chemarea tinerilor la studii a făcut-o cu râvnă apostolică Gh. Lazăr prin “Înștiințarea către
de toată cinstea vrednică tinerime” (august, 1818). După o muncă epuizantă de trei ani,
acest apostol al învățământului românesc se întoarce grav bolnav la Avrig – Sibiu, unde se
născuse în anul 1779 și unde va închide ochii la numai 44 de ani (1823)…
Un alt moment însemnat în afirmarea învățământului catehetic îl constituie
înființarea și organizarea Seminariilor Teologice : 1803 la Socola-Iași, cu binecuvântarea
mitropolitului Veniamin Costachi, care a avut grijă să rânduiască aici “dascăli procopsiți”;
1811 la Sibiu, prin purtarea de grijă a episcopului Vasile Moga, seminar la care va preda o
vreme și Gheorghe Lazăr; 1836 este anul în care se vor deschide Seminarii la București,
272 Apud Pr. Mihail BULACU, Spiritul catehezei patristice din școala românească , Tipografia cărților
bisericești, București, 1937, p. 36.273 Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Doua sute de ani de învățământ Teologic la Sibiu , 1786-1986, Sibiu,
1987, p. 13-14.274 10 la București, 2 la Neamț, 3 la Sibiu, 1 la Buzău, 1 la Iași; vezi † JUSTINIAN, Cuvânt înainte la
Învățătura de credință creștină ortodoxă , București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR,
București, 1952. 275 Pr. prof. dr. C. GALERIU, op. cit., p. 8.61

Buzău și Argeș, iar în 1837 și la Râmnic. Iar cu privire la înființarea Facultăților de
Teologie notăm: 1850 la Sibiu (sub păstorirea mitropolitului Andrei Șaguna), 1860 la Iași
(pe vremea lui Cuza), 1881 la București (mitropolit Calinic Miclescu). Chiar dacă unele au
trebuit să-și închidă temporar porțile (ca de exemplu cea din capitala Moldovei în 1864),
aceste facultăți au pecetluit reușita mult dorită de înaintași de a avea un învățământ teologic
superior în Țările Române. Fie și în treacăt, trebuie să amintim faptul că dintre toți ierarhii
ortodocși care au militat pentru promovarea învățământului românesc, Andrei Șaguna s-a
remarcat într-un chip aparte. El înființează școlile elementare, numite “poporale”, care, sub
oblăduirea Bisericii, beneficiau de prestația învățătorilor școliți la Institutul pedagogic din
Sibiu. Directori ai școlilor poporale erau preoții parohi, iar protopopii aveau misiunea de
inspectori în raza protopopiatului. La sfârșitul arhipăstoririi sale, numai în Arhiepiscopia
Sibiului funcționau aproape 800 de astfel de școli (!), dintre care mai mult de jumătate
înființate de el. Alături de cărțile de cult și manualele școlare, tipărite cu binecuvântarea sa,
un rol catehetic major l-a avut Telegraful Român, cu apariție neîntreruptă din anul 1853
până azi.276
În rândul școlilor cu impact pozitiv deosebit în veacul al XIX-lea trebuie pomenită
și Preparandia de la Arad (1812) cu limba de predare română, pentru pregătirea viitorilor
învățători ai școlilor confesionale din Arad, Crișana și Banat, propriu-zis un Institut
Pedagogic, care va pregăti terenul pentru deschiderea în același oraș a unei școli teologice
cu doi ani de studii, iar din 1824 cu durata de trei ani.
Râvna promotorilor învățământului religios ortodox a avut în decursul istoriei
nenumărate piedici, mai ales în Ardealul pluriconfesional, despre care se pomenește destul
de des în izvoare și asupra cărora nu insistăm acum. Semnalăm, însă, că unele tulburări s-au
produs de multe ori și datorită unei altfel de “râvne”, cea fără pricepere, în genul celei de
care vorbește Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Rom. (10, 2). Ne referim, concret, la
anumite influențe pedagogice externe exagerate, cum este cazul celei herbartiene, venită în
Ardeal prin studenții români aflați în Germania, anume un caracter prea intelectualist-
rațional, sub care s-a asimilat și predat chiar și Teologia. Iar “povestirea liberă”, de altfel
metodă clasică a predării învățământului, a alunecat în etalare subiectivă de “talente”, prin
îndepărtarea peste limitele admise de textele sacre, biblice. De aceea, pentru astfel de
probleme și altele asemenea, s-au convocat și ținut două congrese catehetice , la Sibiu
(1922) și Mânăstirea Dealu (1933)277.
O contribuție însemnată la precizarea statutului religiei în școală l-a avut, desigur,
legislația cu privire la învățământ . Ar fi deosebit de interesant un studiu amănunțit asupra
evoluției în timp al acestei legislații, care este foarte sugestiv pentru încercările de limpezire
a normelor actuale. Fiecare moment important în istoria școlilor românești s-a bazat, firește,
pe o anume legislație, dar primul cod modern de legislație școlară îl datorăm ilustrului
pedagog Spiru Haret (1851-1912), profesor universitar, inspector general și ministru al
învățământului278. Cu privire la subiectul nostru, legea care ne interesează este cea din
1898: “Legea asupra învățământului secundar și superior”. Până în anul 1948, când religia a
fost suprimată din programele școlare, această materie a fost considerată prioritară și, o dată
cu apariția cataloagelor, figura în fruntea tuturor celorlalte materii.
276 De notat, așadar, că “Telegraful Român” este ziarul românesc cu cea mai veche apariție neîntreruptă .277 Pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al BOR, București, 1976 p. 56.278 Doctor în matematici la Paris, a ocupat prin concurs o catedră universitară, pe care a slujit-o în mod
exemplar.62

Secolul al XX-lea, până la venirea tăvălugului comunist, a înregistrat prestația unor
pedagogi de mare valoare, care s-au preocupat, deodată cu problemele pedagogiei moderne
în general, și de educația religioasă, cu totală dăruire și solicitudine. În primul rând trebuie
să avem în vedere mulțimea de preoți-profesori care și-au consacrat timpul și energia vieții
pentru învățământul religios, atât la nivel primar și mediu, cât și la cel universitar. O dată
cu ei la pedagogii laici trecuți în veșnicie, profund trăitori ai creștinismului ortodox: Vasile
Băncilă, G. G. Antonescu, Constantin Narly, Simion Mehedinți și Teodor M. Popescu, cu
preocupări remarcabile și în câmpul învățământului religios românesc, ignorați în perioada
comunismului din motive politice, din păcate foarte puțin cunoscuți și astăzi, la zece ani
după “Revoluție”.
Din prima categorie s-a evidențiat cu vigurozitate părintele Mihail Bulacu (1898-
1985), profesor de religie la Seminarul Pedagogic Universitar, titular al catedrei de
Omiletică și Catehetică al Facultății de Teologie din București (1936-1952), autor de cărți
și studii omiletice și catehetice, propriu-zis cel mai prolific publicist român din domeniul
catehetic din toate timpurile279. Este în general cunoscut în mediul teologic, de aceea nu
insistăm cu amănunte bio-bibliografice. Facem, însă, precizarea că lucrarea de căpetenie
din domeniul catehetic-pedagogic, Pedagogia creștină ortodoxă , monumentală ca formă și
conținut (571 p.) se impune a fi reeditată, întrucât, din anul apariției (1935), literatura
catehetică românească n-a mai cunoscut un astfel de compendiu pedagogic creștin, mai ales
că exemplarele sunt foarte rare280. Evident, o astfel de reeditare, întru-totul binevenită,
presupune anumite aduceri la zi, dar numai în spiritul conținutului original, desigur.
În aceeași categorie a preoților-profesori cu preocupări catehetice deosebite se
înscrie și numele părintelui Dumitru Călugăr (1907-1988)281, strălucit titular al catedrei de
Omiletică și Catehetică al Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1968-1978), care a
lăsat, între altele, cel mai recent manual de Catehetică de nivel universitar (București 1976;
ediția a II-a, 1984). Conținutul manualului este în mare măsură valabil și astăzi, fiind
necesare doar câteva actualizări sub aspectul tematicii și al bibliografiei. Îl recomandăm în
special pentru următoarele capitole: Psihologia religioasă, Educația religioasă, Materia
învățământului religios, Principiile didactice ale catehezei și Anexa care cuprinde cateheze
sau lecții practice. Pentru predarea religiei în școală, părintele Călugăr ne-a lăsat și Cele
șapte cărți de religie282, care, chiar dacă sunt pe alocuri depășite ca limbaj și tematică,
constituie un veritabil punct de plecare pentru alcătuirea manualelor de religie de astăzi283.
Începem acum șirul pedagogilor creștini ortodocși laici cu Vasile Băncilă (1897-
1979), scriitor și filozof creștin, reprezentant strălucit al elitei interbelice284, necunoscut de
279 Amintim câteva din cărțile reprezentative: Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă , Teză de doctorat,
Oradea, 1928; Pedagogia creștină ortodoxă , București, 1935; Spiritul catehezei patristice în școala
românească, București, 1937; Conștiința creștină după Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului , București,
1946.280 Bunăoară, cel de la Biblioteca Facultății de Teologie din București lipsește de aprox. 3-4 ani din raft, cu
toate că figurează în fișier.281 Face studii de specializare la Universitatea din Jena (1937-1938); doctor în teologie al Facultății din
București, cu teza Caracterul religios-moral creștin , publicată la Sibiu în 1955.282 Reeditate de Episcopia Romanului și Hușilor în 1990.283 Prezente deja, pentru primele clase, pe băncile școlilor prin osteneala părintelui profesor dr. Ioan Sauca. 284 Născut la 1 ian. 1897 la Brăila, licențiat al Universității din București, Facultatea de Filozofie, specializat la
Paris în același domeniu, profesor la liceul “Mihai Viteazul” din București și, un timp, la clasa Marelui
Voevod Mihai. Se înțelege că din acest motiv, la venirea comunismului a devenit “dușman al poporului”…
Vezi Vasile BĂNCILĂ, Aforisme și para-aforisme. Omul și existența , Ediție îngrij. de Ileana BĂNCILĂ,63

marea masă a cititorilor români decât după trecerea câtorva ani de la evenimentele din
decembrie’89, prezent acum în bibliotecile noastre prin două cărți deosebit de valoroase,
editate de “Anastasia”: Duhul sărbătorii și Inițierea religioasă a copilului , ambele apărute
la București în anul 1996. Pentru Metodica predării religiei ne interesează, desigur ambele
lucrări, dar cea de-a doua fiind mai apropiată preocupărilor noastre285facem o scurtă
zăbovire asupra ei. Cartea are șapte capitole: Importanța religiei pentru copil, Metoda
religioasă și idea concretismului, Metoda afectivă și sentimentul spiritualizat, Credință și
sinceritate, Iubire, seriozitate și doctrină, Decalogul atmosferei, Formalism și povestire.
Pentru demersul catehetic actual, aceasta lucrare este de importanță capitală. Autorul
pledează în mod inteligent și cu dovada unei înalte conștiinciozități pentru educația
religioasă timpurie a copilului: “Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l știe cu putere un
educator, este că vârsta copilăriei este cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea
religioasă a omului. Un adevăr care, de altfel, se aplică la orice fel de educație căci, vorba
lui Comenius, creanga trebuie îndoită cât e verde… Să învățăm o dată, în chip definitiv și
efectiv, adevărul vechi și de bun simț că dacă nu se introduce omul în religie de când e
copil, el va risca să nu cunoască niciodată farmecul și binefacerea religiei. Dacă nu plouă
primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Plugarii știu că grânele trebuie să fie crescute
înainte de a veni căldurile verii, ca să nu le vatăme. La fel și în formarea religioasă. Planta
de preț a religiei să fie adânc înrădăcinată în solul sufletului, pentru ca secetele vieții să nu-i
poată face nici un rău…”286. După o impresionantă pledoarie pentru educarea religioasă a
copiilor, autorul mărturisește convins: “Așadar, un copil crescut cu religie va fi mai
spiritualizat și deci mai serios la toate obiectele din școală , precum și în toate
manifestările lui “287.
În ultima parte a lucrării, V. Băncilă își exprimă opiniile în legătură cu persoana
profesorului de religie, prezentate sub un titlu sugestiv, Dodecalogul atmosferei , vorbind
despre elementele sine qua non ale desfășurării lecției de religie, un fel de logistică
obligatorie: mediul fizic și decorul, pragul lecției (atitudinea profesorului la intrarea în
clasă), pregătirea (aperceptivă, n. n.), aliații firești (adică susținerea lecției cu ajutorul celor
mai dotați și receptivi elevi), natura exemplelor (tactul de a prezenta ilustrări potrivite, nu
din cele care produc dubii sau ilaritate), grija de a înlătura oboseala, pedagogia preventivă
(menținerea unei atmosfere plăcute, ideale, pe tot parcursul lecției) și, în fine, atitudinea
educatorului. Am subliniat această ultimă dimensiune, pentru că ea sintetizează toate
eforturile recomandate anterior. Iată cum se exprimă autorul: “Felul prezenței sufletești a
educatorului hotărăște soarta educației… Elevii vor trăi în cercul de efluvii invizibile care
pornesc din ființa lui, că obștea de școlari, pe către e chemat s-o păstorească va trăi și va
respira neîncetat în aura lui, în ectoplasma lui spirituală, ca să aplicăm, metaforic, un
termen luat din metapsihică. Fiecare om sugerează o anume atmosferă. Sunt oameni care
Editura “Marineasa”, Timișoara, 1993, p. 1.285 De altfel și în Duhul sărbătorii întâlnim aprecieri strâns legate de educația copiilor prin intermediul
sărbătorilor creștine. Iată un exemplu: “Sărbătoarea nu implică numai o metafizică și o morală, ci și o
pedagogie. S-a spus că nu viața este pentru școală, ci școala pentru viață. Dar maximul vieții este sărbătoarea,
deci școala trebuie să fie pentru sărbătoare… Din fericire, valorificarea sărbătorii în școală e înlesnită de două
împrejurări. Cea mai însemnată este copilul însuși. Acesta, întrucât nu este pervertit, e o ființă însetată de
sărbătoare – ceea ce am văzut că este ceva plin, iar nu o simpla zi liberă: o zi de lucru poate fi sărbătoare, iar o
zi liberă poate fi negația sărbătorii; copilul are o mare capacitate festivă. Copilului îi place natura, trăiește
divinul, se dăruiește, jubilează… ” (subl. n.), p. 90.286 Vasile BĂNCILĂ, Inițierea religioasă a copilului , Editura “Anastasia”, București, 1996, p. 20-21.287 Ibidem, p. 29. 64

îmbălsămează totul în jur ca un trandafir de soi și sunt alții care infectează totul ca un dihor.
Unii liniștesc prin simpla lor prezență, alții neliniștesc chiar fără să spună un cuvânt; unii
înalță atmosfera, alții o coboară; unii purifică, alții întinează tot ce ating. Unii produc o
atmosferă sfințitoare încât în vecinătatea lor te simți mai bun și mai tare, alții demonizează
ori deprimă…”288.
Aceste câteva ilustrări ale gândirii distinsului pedagog Vasile Băncilă sunt
suficiente, credem, pentru ca fiecare profesor de religie să fie convins a-și face timp pentru
a citi integral Inițierea religioasă a copilului spre marele folos în străduința de a-și
îmbunătăți propria persoană, deodată cu îmbogățirea conținutului actului catehetic.
Un alt reprezentant strălucit al pedagogiei creștine românești este G. G. Antonescu
(1882-1953), profesor de Pedagogie la Universitatea din București, o vreme și la Seminarul
Nifon din același oraș, autor al unor lucrări de prestigiu în domeniu289, înlăturat de la
catedră de către comuniști în anul 1948, sub acuzația de “fideism” și “naționalism”, acuzații
care constituie mai degrabă recunoașterea unor merite, decât stigmatizarea propriu-zisă:
“fideist” înseamnă credincios (lat. fides-i = credință), iar “naționalist” românul ce ține la
identitatea neamului, la caracterul “național” al Statului Român. Lucrarea ce ne interesează
în chip aparte este Educația morală și religioasă în școala românească (București, 1937),
structurată în trei mari capitole: I. Educația morală în școala românească; II. Psihanaliză
și educație; III. Educația religioasă în cadrul educației integrale. Chiar dacă au trecut un
număr de ani buni de la data publicării acestei cărți, conținutul ei este în cea mai mare
parte actual. Întrucât prelegerea de față se adresează în primul rând viitorilor profesori de
religie, vom face o mică ilustrare din ultimul capitol al cărții cu referire la această
importantă misiune: “În ceea ce privește pe profesorul de religie considerăm că acesta
trebuie să aibă o serioasă pregătire filozofică… fiindcă dacă în sufletul seminariștilor sau al
tinerilor teologi apar față în față concepția științifică deoparte și cea teologică de alta, ele nu
pot rămâne izolate, căci nu putem împărți sufletul elevilor noștri în compartimente. Aceste
două concepții se vor ciocni și din ciocnirea aceasta, sau iese armonie, și atunci înseamnă
că am ajuns la rezultatul pe care-l preconizam adineaori: conlucrarea armonică între
educația religioasă și intelectuală; sau iese contradicție, iar în cazul când aceasta este
mărturisită, ajungem la scepticismul religios; iar în cazul când este ascunsă ajungem la
ipocrizia religioasă. Pot să vă spun că atunci când am fost profesor la Seminarul Nifon, am
găsit elevi sceptici, care au trecut apoi la alte facultăți, după ce și-au mărturisit îndoiala, pe
când alții, care aveau îndoieli, dar voiau să se facă preoți, le-au ascuns și au trecut la
facultatea de teologie, – aceștia sunt ipocriții. N-avem nevoie nici de sceptici nici de
ipocriți; avem nevoie de credincioși adevărați…”290. Observăm, așadar, că G. G. Antonescu
pledează pentru “o serioasă cultură filozofică”, pe care viitorii profesori de religie să o
dobândească în cadrul Facultății de Teologie. Acest deziderat poate fi exprimat și astăzi,
constatându-se în plus că nici acum nu avem o catedră de filozofie propriu-zisă, deși
anumite incursiuni în acest domeniu se pot face la câteva din disciplinele de bază, cum ar fi,
spre exemplu, dogmatica, morala, istoria religiilor etc. Ceea ce nu se parcurge, însă, în
288 Ibidem, p. 115.289 Semnalăm câteva dintre ele: Din problemele pedagogiei moderne , București, 1924; Pedagogia
Generală, București, 1930; Curs de pedagogie, București, 1925-1926; Istoria Pedagogiei. Doctrinele
fundamentale ale pedagogiei moderne , București, 1939; Educația morală și religioasă în școala
românească, București, 1937 (ultima subliniată de noi pentru interesul aparte în cadrul disciplinei Metodicii
predării religiei).290 Op. cit., p. 136-137.65

cadrul programei, trebuie suplimentat prin lecturi individuale, în așa fel încât orice teolog
să posede cunoștințe, fie și generale, în legătură cu gândirea marilor filozofi ai lumii, antici,
moderni și contemporani. Această preocupare, întâlnită de altfel la mulți dintre studenții
noștri, trebuie făcută cu discernământ, în sensul propus de Sf. Vasile cel Mare în cunoscuta
“Omilie către tineri”291, totodată fără neglijarea gândirii Sfinților Părinți, care ne-au lăsat,
de fapt, “filozofia” cea mântuitoare.
Constantin Narly (1896-1956) este un alt mare pedagog al perioadei interbelice292,
rămas în conștiința educatorilor mai ales prin lucrarea Pedagogia generală , publicată întâia
oară în anul 1938, reeditată în 1996, cu 528 de pagini și următorul cuprins: I. Problema
posibilității educației; II. Problema idealului pedagogic; III. Problema mijloacelor
educației; IV. Problema comunității pedagogice. În această ultimă parte la p. 490-493
găsim referiri la religie, în subcapitolul Concretizarea (educației n. n.) în Instituții despre
care afirmă: “Religia este poate cea mai activă formă, sub care valoarea de devotare s-a
înfățișat în omenire… Prin etica pe care o susține, religia exercită o influență totală asupra
omului…” (p. 490). La un moment dat, C. Narly atrage atenția că de multe ori, printr-o
predare nepedagogică a religiei sentimentul religios se poate pierde în fața multelor date
impuse a fi memorate: “Frumusețea și înălțimea etică a religiei creștine, este întunecată de
amănuntul istoric și sistematic. Rezultatul este indiferența religioasă sau ateismul pe care îl
promovează adesea, fără să vrea și fără să știe, însuși învățământul religios. Dacă în locul
instrucției religioase s-ar face cu precădere educația sentimentului religios, și aceasta mai
puțin în școală și mai mult în Biserică, religiozitatea ar spori…” (p. 492).
Credem că observațiile profesorului Narly sunt în mare măsură valabile, dar ne
îngăduim observația că necesitatea indiscutabilă a cultivării sentimentului religios în
Biserică trebuie făcută în paralel cu instrucția religioasă la clasă, în mod progresiv și
echilibrat.
Simion Mehedinți (1869-1962) a fost nu numai un mare geograf, ci și unul dintre
cei mai mari pedagogi ai României, dăruit de Dumnezeu cu o viață bogată, atât ca număr de
ani (93) cât și ca activitate consacrată slujirii neamului293. A fost profund credincios,
291 Sf. VASILE CEL MARE, Omilia către tineri, trad. pr. D. FECIORU, București, 1986 (vol. nr. 17 din
colecția P.S.B)292 Născut la Tecuci, face liceul la Focșani și Facultatea de Litere și Filozofie la Iași. Aici se va apropia de I.
Găvănescu, între ei legându-se o strânsă prietenie. Așa se explică faptul că una dintre cărțile lui C. Narly se
intitulează Opera pedagogică a profesorului I. Găvănescu (București, 1929). În 1923 C. Narly pleacă la studii
în Germania, la Göttingen, unde, în anul următor va obține titlul de doctor în filozofie cu teza Die soziale
Schichtung Rumäniens (Stratificarea socială a României). Întors în țară, va fi numit pe rând, asistent la
Facultatea de litere din Iași, profesor la Facultatea de Filozofie a Universității din Cernăuți și, în fine, de la 1
oct. 1940, la București, profesor de Pedagogie și Istoria Pedagogiei la Facultatea de litere și filozofie, unde va
preda până în anul 1947, când, din motive politice, postul său va fi “comprimat”. Trece în veșnicie în anul
1956, fiind înmormântat în cimitirul Belu. Dintre lucrările sale mai amintim: Problema idealului pedagogic,
1925; Educație și ideal, 1927; Tolstoi educator, 1929; Misiunea educației românești , 1941; Misiunea
educatorului, 1943; (vezi prefața la C. NARLY, Pedagogie generală, București, 1996, alcătuită de Viorel
NICOLESCU).293 Născut în Soveja – Vrancea, orfan de mamă de la 9 ani și de tată înainte de terminarea liceului. Licențiat al
Facultății de filozofie și litere din București (cu teza Ideile lui J. J. Rousseau despre educație) , doctor în
geografie al Universității din Leipzig (cu teza Die kartographische Induktion), profesor la catedra de
geografie a Universității din București, membru al Academiei Române (1915), autor de cărți fundamentale
din domeniul geografiei (cea mai reprezentativă: Terra. Introducere în geografia ca știință – 2 volume) și al
pedagogiei (Altă creștere. Școala muncii, Creștinismul românesc, Poporul – cuvinte către studenți, Poți să fii
om deplin fără să fii creștin? etc.) . Înmormântat în cimitirul Belu din București. 66

mărturisind public convingerea că Iisus Hristos este nu numai Mântuitorul lumii ci și cel
mai mare educator al omenirii 294, avertizând tineretul că nu poți fi om deplin fără să fii
creștin și că un om, ca și un popor, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie …295. Scrisul
său din câmpul pedagogic este atât de pătruns de duhul evanghelic, încât instrucția
religioasă de astăzi ar suferi o gravă pierdere ignorând-i cărțile, în care, fără excepție, se
observă fără greutate o împletire armonioasă a convingerilor creștine cu simțămintele unui
patriotism exemplar. Căci Simion Mehedinți n-a slujit doar poporul român cu o
conștiinciozitate ieșită din comun, ci a fost un mare admirator al virtuților sale strămoșești.
În Creștinismul românesc exemplifică a aceste virtuți, nominalizându-le chiar ca titluri de
capitole: Lipsa războaielor confesionale; Neutralitatea față de certurile dogmatice;
Primatul sufletului; Arhaismul creștinismului românesc; Simbioza între Biserică și Stat;
Lipsa ereziilor și a ereticilor; Prezența lui Iisus în folclorul național; Absența pornirii spre
răzbunare; Acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală; Încrederea în biruința
binelui asupra răului; Prioritatea frumuseții morale asupra justiției formale .296 Cu toate că
știa foarte bine și anumite scăderi ale conaționalilor, n-a pregetat o clipă să le evidențieze
doar virtuțile, cu tact pedagogic și mare optimism, așa cum se recomandă mai ales în zilele
noastre, când exemplele pozitive pot avea un rol întăritor, sursă de nădejde și inspirație.
Iată, bunăoară, cum se exprimă Simion Mehedinți în legătură cu “Absența pornirii de
răzbunare la români”: “Poporul român este lipsit de orice înclinare spre răzbunare.
Sentimentul acesta presupune calcularea la rece a suferinței altuia. Violența, ca fapt
individual, este cu putință oriunde. Dar de o aplecare a neamului românesc spre ură
calculată împotriva cuiva, evident că nu poate fi vorba. Cum se explică această pornire spre
iertare? Unii observatori superficiali s-au grăbit să dea o explicație simplistă: românul nu se
răzbună, fiindcă nu simte suferința! Așa să fie? Cine își dă osteneala să privească traiul de
toate zilele al țăranului român, acela va ajunge la o concluzie cu totul deosebită. Va vedea
că ceea ce deosebește pe plugarul sau păstorul român de neamurile vecine este o mare
cumpătare în judecată și o foarte delicată rezervă față de alții. Din fire, românul adevărat
este discret, nu dă buzna în viața altuia și nu se coboară niciodată la nivelul vulgului…”297.
O explicație de bun simț și prețuire față de poporul pentru slujirea căruia a consacrat cu
generozitate toată energia vieții sale îndelungate.
Teodor M. Popescu (1893-1973)298, nume de referință în galeria profesorilor
teologi laici, care, deodată cu preocupările de strictă specialitate din domeniul pe care l-a
slujit cu devotament total, Istoria bisericească și Patrologia, este prezent și în literatura
294 S. MEHEDINȚI, Scrieri despre educație și învățământ. Antologie , ediție îngrij. de D. MUSTER, Editura
Academiei Române, București, 1992, p. 216.295 Idem, Poți fi om deplin fără să fii creștin ?, Cartea românească, București, f. a. (vezi coperta).296 Idem, Creștinismul românesc , Fundația “Anastasia”, București, 1995, p. 235.297 Ibidem, p. 84. 298 Născut în Boteni – Dâmbovița, licențiat al Facultății de Teologie din București, doctor în teologie al
Facultății de Teologie din Atena (cu teza Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic) ,
titular al catedrei de Istorie și Patrologie al Facultății de Teologie din București (1948-1959), deținut politic în
închisorile comuniste (1959-1964). Î. P. S. Bartolomeu ANANIA al Clujului îi face următorul portret: “A fost
unul din cei mai mari profesori ai Facultății de Teologie din București. Generațiile de studenți ai anilor ’40,
din care fac și eu parte, îl numeau “Domnul Tudor”, sau, chiar mai simplu, “Tudor”, cu acea respectuoasă
familiaritate ce care se spune “Regele”. Era admirat și iubit, dar și foarte temut. Un examen la Istoria Bisericii
Universale era o probă de foc, iar un 8 cu distincție, constituia un triumf… Înalt, uscățiv, cu mustața tunsă
englezește, avea o mână osoasă pe al cărei deget mijlociu, la dreapta, se statornicise o bătătură enormă, cât o
ghindă, urmă a creionului muncit pe hârtie… ” (“Prefața” la Biserica și cultura, p. 5).67

noastră catehetică, îndeosebi prin lucrarea Primii didascali creștini 299. Acest studiu este
foarte important pentru observarea etapelor catehizării în Biserica primară, didascalii
făcând parte din triada slujitorilor harismatici de care amintește Sfântul Apostol Pavel: “Și
pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli; al doilea profeți; al treilea învățători
(διδάσκαλοι)…” (I. Cor. 12, 28). Acești învățători aveau misiunea să explice dogmele
credinței creștine neofiților și să-i apere, totodată, de influențele ereticilor. Despre ei se
pomenește chiar și în veacul al V-lea. Propriu-zis, didascalii sunt predecesorii profesorilor
de la școlile catehetice din secolele III-IV, totodată ai profesorilor de religie și teologie, în
general, din timpurile ulterioare. În timp ce apostolii predicau kerigmatic vestea cea bună,
profeții își manifestau sporadic harisma prorociei, iar preoții și episcopii se ocupau cu
oficierea liturgică a slujbelor, didascalii erau slujitorii care catehizau cu timp și fără timp,
astfel că importanța misiunii lor depășește granițele slujirii convenționale, întrucât, așa cum
afirmă autorul, “în planul învățăturii, didascalul harismatic depășește pe episcop și cu
competența și cu învățătura…”300. Înainte de a încheia această scurtă semnalare a
personalității și scrisului prof. Teodor M. Popescu, se impun câteva cuvinte despre
conferința Biserica și cultura , ținută la Primul Congres de Teologie Ortodoxă (Atena,
1936), în care se cuprind câteva principii programatice pentru relația religie-cultură din
zilele noastre. Ceea ce Popescu M. Teodor a spus atunci este întru-totul valabil și astăzi: pe
de o parte, Biserica trebuie să fie deschisă culturii, se înțelege – celei autentice, așa cum a
fost dintru început, căci marii bărbați ai ei au fost și mari oameni de cultură, pe de altă parte
ea trebuie să ofere culturii miezul fără de care aceasta riscă să cadă în derizoriu. Iată cum
răspunde autorul la întrebarea “ce trebuie să ofere Biserica pentru cultură?”: “Forța morală
a religiei, legea mântuitoare a lui Iisus Hristos, spiritul și virtuțile Evangheliei, moravurile
și instituțiile creștine, fără de care nu se poate edifica pentru societate o casă solidă și
sigură; idea autorității divine, ierarhia valorilor, simțul moral, un ideal care depășește
contingentul. Tocmai datorită faptului că rămâne legată de pământ, cultura noastră este atât
de relativă, imperfectă, de schimbătoare, de neputincioasă în a ne asigura pacea, încrederea,
împăcarea, bucuria de a trăi…”301. Iar concluzia este pe cât de concisă și fermă, pe atât de
realistă: “Biserica trebuie să creștineze din nou cultura!”302, dar pentru împlinirea acestui
deziderat și slujitorii Bisericii, preoți și profesori, trebuie, se înțelege, să iasă în
întâmpinarea culturii, cu deschidere plină de solicitudine.
*
În actualitate, Metodica predării religiei beneficiază de osteneala câtorva
reprezentanți remarcabili, atât din rândurile clerului, cât și ai laicatului, prin cărțile și
studiile publicate, totodată prin activitatea practică din biserici și școli. În rândurile
clericilor trebuie amintiți mai întâi profesorii de la Seminariile și Facultățile de Teologie,
titulari ai catedrelor de Catehetică, iar alături de ei și cei care predau Religia în școli.
“Decan” de vârstă și preocupări este părintele Constantin Galeriu (1918-2003), fost titular
al catedrei Facultății de Teologie din București (1978-1994), după aceea îndrumător de
doctorate pentru Omiletică și Catehetică, autorul unui curs de Metodică și a câtorva studii
fundamentale în domeniu303. Convingerile puternice asupra folosului indiscutabil al predării
religiei în școli le-a exprimat îndată ce s-au redeschis porțile libertății, după decembrie
299 Vezi "Studii Teologice", an. III, 1932, p. 140-211 și în volumul Biserica și cultura, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al BOR, București, 1996300 Biserica și cultura…, cap. “Autoritatea didascalilor”, p. 138.301 Ibidem, p. 224.302 Ibidem, p. 223.68

1989, fiind preotul cu cea mai mare popularitate în București, în întreaga țară (prin
conferințele susținute în ultimii ani în diferite orașe), totodată în străinătate. Convins că
“educația este un dar, o acțiune specifică omului, căci numai omul se educă, animalul se
dresează”, opinând, totodată, că “credința religioasă nu reprezintă o achiziție evolutivă în
istoria omenirii, ci un dat originar, căci ea începe o dată cu omul…”, părintele Galeriu
conchide: “Astfel, educația religioasă a copiilor este o necesitate fundamentală. Asupra
noastră apasă o răspundere grea în fața lor și a lui Dumnezeu, a Mântuitorului Care a spus:
“Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor”
(Mt. 19, 14)304.
Un alt nume de referință în ogorul catehetic românesc contemporan este al p. cv.
arhimandrit Veniamin Micle (n. 1939), în prezent duhovnic la Mânăstirea Bistrița –
Vâlcea, care a publicat studii catehetice deosebit de consistente, cuprinse mai apoi într-un
singur volum, Inițieri catehetice305, volum cu importanță specială și pentru faptul că
semnalează peste 500 de repere bibliografice, în limbile română, franceză, germană,
engleză, italiană, spaniolă și portugheză.
O mențiune aparte se cuvine pentru manualele de Metodică pentru predarea religiei
în școală, chiar dacă denumirea de “manual” este improprie pentru unele dintre ele. Având
în vedere, însă, faza de pionierat în care ne găsim, fiecare dintre aceste cărți merită
aprecierea noastră, pentru că ele constituie un instrumentar concret în mâinile profesorilor
de religie, mai ales că și munca lor este, de asemenea, temerară, în această perioadă confuză
de “tranziție”, când educatorii conștiincioși au încă de luptat cu anumite mentalități și
concepții din afara Bisericii. De aceea, Metodicile propuse de prof. Rodica Șendroiu, pr.
Ioan Popescu & co , prof. Letiția Leonte, prof. Ana Danciu etc., sunt extrem de utile, în
situația penuriei quasi-generale a materialului catehetic bibliografic actual. Ne îngăduim,
însă, observația că unele dintre ele, la o eventuală nouă ediție, vor trebui revizuite și
completate, cu sprijinul unor profesori-teologi de specialitate, pentru a corespunde
exigențelor de formă și conținut.
Dintre profesorii laici, un loc special în bibliografia “Metodicii predării religiei” l-a
câștigat Constantin Cucoș306, specialist în Pedagogie, Psihologie și Filozofie, de la
Universitatea din Iași, prezent în bibliotecile noastre, între altele, cu două lucrări strâns
legate de domeniul catehetic: Educația religioasă, conținut și forme de organizare 307 și
Educația religioasă. Repere teoretice și metodice 308, aceasta din urmă reluând-o, cu
adaosuri și completări, pe cea dintâi, de fapt. Salutăm cu admirație preocuparea atât de
303 Catedra de omiletică – catehetică cu noțiuni de Pedagogie , în S.T. 7-10 /1981; Mântuitorul Iisus Hristos,
Învățătorul nostru suprem , Ortodoxia, nr. 1 / 1983; Revelația și educația, în " Ortodoxia", nr. 3-4 / 1993; Ora
de religie în trecut și astăzi, în " Altarul Banatului", 4-6/1995.304 Ora de religie în trecut și astăzi , în “Îndrumări metodologice…”, p. 12.305 Bistrița-Vâlcea, 1993. Iată titlurile studiilor cuprinse în volum: Importanța catehezei în Biserica Ortodoxă,
după învățătura și practica primelor veacuri creștine; Principii catehetice în Catehezele Sfântului Chiril al
Ierusalimului; Sfântul Atanasie cel Mare, învățător al unității creștine; Preotul catehet, după cărțile de
învățătură din secolul al XIX-lea; Cateheza romano-catolică, în secolul al XX-lea; Activitatea învățătorească
a preotului pentru promovarea credinței ortodoxe; Psihologia catehumenilor.306 Născut în 1958, absolvent al Facultății de Filozofie a Universității “A. C. Cuza” din Iași, doctor în științele
educației, cu studii în străinătate la Salonic (Grecia), Lille (Franța), Bologna (Italia), în prezent titular al
catedrei de Științele Educației, Universitatea din Iași, autor al câtorva cărți în domeniu, singur și în
colaborare: Pedagogie și axiologie , București, 1995, Pedagogie, Iași, 1996, Psihopedagogie (colab.), Iași,
1994 etc.307 București, 1996.308 Iași, 1999.69

intensă a unui laic pentru domeniul educației religioase, care vine în sprijinul teologilor cu
un bagaj impresionant de cunoștințe psiho-pedagogice și care dovedește, deopotrivă, în
cuprinsul celor două cărți nominalizate, o serioasă cultură teologică, îndeosebi din
domeniul biblic și patristic. Ediția 1999, pe care o recomandăm (cu unele foarte mici
rezerve), prezintă 7 capitole, așezate într-o succesiune logică, iar la sfârșit cu un adaos
bibliografic, cu lucrări de actualitate în domeniu. Micile noastre rezerve sunt legate de
limbaj, care se cere pe alocuri “îmbisericit”309 (de aceea, pentru o viitoare ediție a cărții este
bine ca manuscrisul să fie lecturat de un profesor-teolog), totodată cu privire la opinia
autorului în legătură cu predarea religiei în liceu. Domnia sa este de părere că în liceu
religia să fie cuprinsă în cadrul unei discipline numite “Cultura și istoria religiilor” (ceea ce,
principial, n-ar fi rău), dar predată și de licențiați ai Facultăților de istorie și filozofie (fapt
care, iarăși, n-ar fi rău în sine), dar – și aici ne exprimăm rezerva – noi știm cam ce fel de
istorie și filozofie se făcea pe vremea comunismului, încât din partea anumitor profesori,
școliți înainte de 1989, există riscul promovării unor idei și principii impregnate de ateism.
Aceste mici inadvertențe nu afectează, însă, valoarea de fond a lucrării. De fapt, cartea este
girată de Î. P. S. Daniel al Moldovei care o prefațează, apreciind nivelul academic al
conținutului: “Tipul de discurs avansat de autor se înscrie pe o linie modernă, de factură
universitară, la care este bine să se raporteze dascălul de religie… Felicităm pe autor si
binecuvântăm pe toți cei care vor citi cu folos această carte.”310. Lucrarea este străbătută de
credința mărturisită deseori că numai o conlucrare strânsă între clerici și laicatul specializat
poate da rezultate pozitive în actul catehetic contemporan (vezi, de exemplu, §
Complementaritatea laicat-clericat în realizarea educației religioase , p. 299). Reținem, de
asemenea, exemplara conștiinciozitate de abordare a problemei: “Predarea religiei în școală
trebuie asumată cu maximum de atenție și seriozitate. Miza este prea mare și este posibil să
pierdem totul dacă greșim… Numai solidaritatea de concepție și de metodă a specialiștilor,
pedagogi, dar și teologi, ne poate feri de alunecarea pe panta improvizației și a derizoriului.
Conlucrarea dintre laici și clerici se impune mai mult decât oricând…”311. Autorul, în
calitatea lui de “laic” se ține de cuvânt: multe dintre paragrafele cărții dovedesc
receptivitate față conținutul teologic al educației, ocupându-se, astfel, cu educația în
gândirea patristică (p. 47 ș.u.), Iisus Hristos ca învățător suprem (p. 75) etc. Rămâne ca și
profesorii-teologi să-și însușească fără urmă de rezervă sau complexe îndrumările psiho-
pedagogice care umplu zeci de pagini din acest volum. Dintre acestea un pronunțat caracter
practic, așadar de utilitate imediată, apreciam a fi următoarele paragrafe ale cap. al 6-lea (p.
181-292): Principii și reguli de realizare a educației religioase; Metode de predare-
învățare; Evaluarea cunoștințelor și atitudini religioase; Proiectarea lecției de religie;
Limbaj și comunicare la ora de religie.
Am acordat prof. C. Cucoș un spațiu preferențial în studiul de față, pentru că
lucrările domniei sale răspund în chipul cel mai potrivit exigențelor demersului catehetic
actual, totodată pentru că în conținutul prezentat valorifică tot ce s-a scris mai bine în
trecutul mai îndepărtat și mai apropiat, atât din spațiul teologic, cât și din cel laic.
Terminologia utilizată, chiar dacă dă uneori impresia unui aparent stil prolix, ușor afectat
de prețiozități, este de nivel universitar, în care, o dată cu noțiunile clasice, întâlnim termeni
noi, intrați de altfel în circuitul limbajului pedagogic universal, ca brainstorming, feed-
309 Vezi de ex. p. 77, în care se face deseori o asociere nepotrivită de termeni ( Hristos este ghid care conduce
lumea… Comandant al oștilor cerești… etc.).310 Ibidem, p. 10.311 Ibidem, p. 29.70

back, proiectare curiculară etc., de care nici Metodica predării religiei nu mai poate fi
străină.
Anul 2000 a înregistrat două cărți noi în bibliografia Metodicii, ambele cu girul
Ministerului Educației Naționale, totodată cu binecuvântări din partea Bisericii: Metodica
predării religiei, editată de Arhiepiscopia Albei-Iulia312 și Metodica predării religiei în
învățământul preuniversitar , apărută la Editura "Gheorghe Alexandru" Craiova313.
Amândouă sunt deosebit de utile pentru profesorii de religie, atât sub raportul conținutului,
cât și al bibliografiei menționate la sfârșit. Conținutul fiecăreia se prezintă sub formă dublă:
teoretică și practică, prin descrieri detaliate ale noțiunilor metodice de bază și, în partea a
doua, prin propuneri de proiecte didactice pentru toate nivelele. Principial nu se depărtează
prea mult de structura cărții prof. Cucoș (care este citat frecvent în ambele), dar au un
limbaj mai accesibil și mai apropiat de cel catehetic.
*
Încheind aici acest succint periplu istorico-analitic în spațiul catehetic românesc,
suntem cuprinși de o mare admirație față de râvna dascălilor și preoților predecesori, nu
mai puțin a celor contemporani, precum odinioară poetul nostru cel de toate zilele,
Eminescu, care mărturisește la începutul poeziei “Epigonii”: “Când privesc zilele de-aur a
scripturilor române/Mă scufund ca într-o mare de visări dulci și senine…”. Simțim, totodată,
cum fiecare dintre ei ne cheamă să le urmăm pilda, rostind parcă o dată cu Marele Pavel:
“Fiți mie următori precum și eu sunt lui Hristos” (I Cor. 11, 1).
312 Autori: Pr. prof. dr. Sebastian ȘEBU, prof. Monica OPRIȘ și prof. Dorin OPRIȘ, 302 p.313 Autori: Nicolae IORDĂCHESCU, Gheorghe ALEXANDRU, Alina VÂLCU, Ovidiu Gheorghe
IONESCU, Ion DRĂGUȘIN, Iuliana GHEORGHE.71

VI. IMPORTANȚA PRINCIPIILOR DIDACTICE PENTRU CATEHIZARE

Intenții. Materialul de față se adresează, deopotrivă, studenților teologi, preoților
tineri și profesorilor de religie începători, cu nădejdea că le va fi de folos în osteneala deloc
ușoară, pe de o parte, de a transmite ascultătorilor-ucenici în chip eficient învățăturile
Sfintei Ortodoxii, iar pe de altă parte, de a le modela sufletele, după chipul lui Hristos,
Modelul nostru Suprem. Această modelare sau zidire, se aseamănă, într-un anume fel, cu
zidirea unei case: dacă se face după un plan bine întocmit, cu respectarea normelor de bază
ale construirii, va rezulta o clădire trainică și frumoasă. Dar dacă se construiește la
întâmplare, fără a se respecta legile tehnologice, va rezulta, dimpotrivă, o clădire șubredă,
nelocuibilă…
Așa se întâmplă și cu rezultatele catehizării, atât în Școală cât și în Biserică. Acolo
unde se cunosc și se respectă principiile de bază ale educației, deodată, desigur, cu
aplicarea corectă a metodelor și mijloacelor de predare-învățare, finalitatea actului catehetic
este optimă. Și, dimpotrivă, când nu se cunoaște metodologia, sau nu se instrumentează
corespunzător, rezultatele sunt slabe, catastrofale chiar. S-ar putea obiecta de către unii
preoți și profesori, care dau mai puțină importanță principiilor și metodelor pedagogice, că
se descurcă foarte bine și fără ele, căci se sprijină, în schimb, pe experiența practică, pe
flerul personal, pe observarea directă a realităților etc. Răspundem că în asemenea cazuri
este vorba de o falsă strategie didactică. Toți marii pedagogi, clerici sau mireni, mai ales
din ultimele două sute de ani, nu doar că au cunoscut și aplicat cu cea mai mare
conștiinciozitate metodologia didactică, dar fiecare s-a străduit s-o îmbunătățească și s-o
adapteze mereu la realitățile cotidiene. În schimb, "pedagogii" care au ignorat legile
misiunii învățătorești, n-au depășit niciodată stadiul mediocrității. La fel se întâmplă cu cei
asemenea lor de azi, iar lipsa de eficiență și slaba lor prestanță la catedră și la amvon se
răsfrânge, din păcate, negativ asupra elevilor și credincioșilor, victime sigure ale ignoranței
și confuziilor de tot felul. În asemenea cazuri nefericite se creează, de fapt, un cerc vicios:
catehetul are impresia (uneori chiar se preface) că predă, ucenicii se prefac că ascultă și
înțeleg, cultivându-se, astfel, o relație mincinoasă, a cărei urmare este eșecul sigur.
Pentru o mai bună înțelegere a problematicii, materialul de față nu-și propune doar
descrierea principiilor didactice în sine, ci și creionarea câtorva clarificări. De aceea,
înaintea abordării subiectului propriu-zis, vom face anumite delimitări, însoțite de
precizările etimologice care se impun.
A. DEFINIȚII ȘI DELIMITĂRI . Din examinările studenților la Catehetică și
Metodica predării religiei , precum și a candidaților înscriși pentru titularizare, definitivat și
gradul II, ne-am dat seama că mulți dintre ei confundă adesea principiile cu metodele,
formele și mijloacele didactice. De aceea, socotim necesar să le definim acum, deodată cu
nominalizarea lor, fie și parțială:
 Principiile didactice sunt norme după care se orientează activitatea
educatorului. Sau, după o definiție mai cuprinzătoare, norme generale și
fundamentale care orientează activitatea de însușire a cunoștințelor, de formare a
priceperilor și deprinderilor la elevi314. Nominalizarea principiilor se va face mai jos,
o dată cu descrierile și ilustrările ce se impun. Trebuie să mai facem, totuși, o
delimitare: literatura de specialitate face distincție între "principiile pedagogice", în
general, și "principiile didactice", de care ne vom ocupa în studiul de față. Astfel, în
314 Constantin POSTELNICU, Fundamente ale didacticii școlare , Edit. "Aramis", București, 2000. 72

timp ce principiile pedagogice reprezintă norme cu valoare strategică și operațională,
care vizează nivelul proiectării generale, având ca scop optimizarea procesului de
învățământ în ansamblul dimensiunilor sale, principiile didactice au în vedere
eficiența actului didactic în relația directă profesor-elev, prin acțiuni concrete de
predare-învățare-evaluare315;
 Metodele didactice/de învățământ reprezintă un ansamblu de
procedee și căi menite să sprijine realizarea obiectivelor pedagogice . Etimologic,
cuvântul "metodă", provenit din limba greacă, este compus din μετὰ = spre, către și
ὁδóς = cale. Taxonomia metodicii predării-învățării ține seama, în principal, de două
criterii: a. Demersul logic care țintește asimilarea (cu metodele: inductivă, deductivă,
analitică, sintetică, genetică ); b. Izvorul principal al învățării ( metode de comunicare
orală: expozitive și interogative; metode de comunicare scrisă; metode de cunoaștere
a realității religioase; metode fundamentate pe acțiune )316.
 Formele … sunt o altă denumire a metodelor, utilizată de către unii
cateheți317. Practic, când spunem "forme" înțelegem "metode" și invers. Alți autori
întrebuințează termenul „forme” pentru a denumi anumite mijloace practice de
predare-învățare: lecția, cateheza etc.318
 Mijloacele didactice reprezintă instrumentarul auxiliar care
facilitează transmiterea și asimilarea cunoștințelor, deodată cu înregistrarea și
evaluarea rezultatelor obținute. Dăm câteva exemple: textul biblic, icoana, harta,
casetele audio-video, calculatorul etc.
*
La sfârșitul acestui mic periplu orientativ trebuie să precizăm că metodele și
mijloacele didactice sunt subordonate principiilor, nu invers. Bunăoară, unul dintre
principii cere ca învățământul să fie accesibil. Pentru-l a-l face accesibil, însă, ne vom servi
de câteva metode corespunzătoare, între care, spre exemplu, cea inductivă (de la apropiat
la îndepărtat, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, de la particular la
general), utilizând, în același timp, mijloacele auxiliare cela mai adecvate: o iconiță,
participarea la o sfântă slujbă, un pelerinaj la o mănăstir e etc.
B. PRINCIPIILE DIDACTICE .
1. PRECIZĂRI ETIMOLOGICE ȘI ISTORICE . Etimologic, cuvântul "principiu"
înseamnă "început" (lat. principium-ii)319. Bunăoară, ediția latină a Bibliei, Vulgata,
utilizează acest termen chiar în primul verset al ei: In principio Deus creavit caelum et
terram… (Facere 1, 1). Termenul apare, de asemenea, la începutul Evangheliei după Ioan:
In principio erat Verbum et Verbum erat apud Deum et Deus erat Verbum… (In. 1, 1), ca
315Sorin CRISTEA, Dicționar de pedagogie , Grupul editorial "Litera", Chișinău-București, 2000, p. 298. 316 Pr. prof. dr. Sebastian ȘEBU, prof. Monica OPRIȘ și prof. Dorin OPRIȘ, Metodica predării religiei ,
Editura "Reîntregirea", Alba Iulia, 2000, p. 63-152. 317 A se vedea, spre exemplu, Pr. prof. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele Teologice,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1976, p. 173-187. Părintele
autor vorbește în același capitol și despre "metode" și despre "forme". Sub această ultimă denumire, p. c. sa
menționează: forma narativă-expozitivă (sau monologică) și forma întrebătoare, dialogică (sau interogativă ),
ibidem, p. 183-184.318 Pr. Prof. S. ȘEBU & comp., Metodica…, p. 195-212.319 La rândul lui, principium este direct legat de princeps, compus din primus (= primul) + capio (= a lua, a
prinde, a apuca, a alege ); vezi Gh. GUȚU, Dicționar latin român , Edit. Științifică și Enciclopedică,
București, 1983.73

de altfel în alte multe locuri vetero și neo-testamantare. Când spunem, așadar, "Principii
didactice", ne referim, la normele care stau la baza sau începutul strategiei
învățământului.
Din punct de vedere istoric , principiile au fost utilizate de către toți cei care și-au
asumat greaua dar nobila misiune de învățător, între care și învățătorii religiei creștine,
începând de la Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul Suprem, continuând cu Sfinții
Apostoli, cu Părinții Apostolici, cu Sfinții Părinți ai veacurilor patristice și post-patristice,
până la dascălii de Teologie de astăzi, cu diferitele lor trepte. Nominalizarea, clasificarea și
sistematizarea lor aparține, însă, promotorilor pedagogiei moderne. Între aceștia, la acest
capitol, s-au remarcat în mod deosebit I. Comenius (1592 -1670), J.J. Rousseau (1712-
1778) și I. Pestalozzi (1746-1827). Începutul l-a făcut pedagogul ceh Jan Amos Comenius,
în lucrarea Didactica Magna, publicată în anul 1657, la Amsterdam320, în cuprinsul altei
lucrări, mai mari, Opera Didactica Omnia . Merită a fi reținut, mai întâi, cui adresează
celebrul pedagog Didactica Magna: "Tuturor diriguitorilor omenești: conducătorilor de
stat, păstorilor bisericilor, directorilor de școli, părinților și tuturor copiilor, grație și pace de
la Dumnezeu…"321. Despre principii, propriu-zis, Comenius vorbește de la cap. al XV-lea la
cap. al XIX-lea, inclusiv, numindu-le principii ale prelungirii vieții, ale predării și
învățării în așa fel încât efectul să fie sigur, ale predării și învățării lesnicioase, ale
predării și învățării temeinice și ale învățării concise și rapide . Analizând cu atenție
această lucrare se observă descrierea următoarelor principii didactice, așa cum sunt ele
formulate astăzi: al învățământului intuitiv, al învățământului conștient, al învățământului
sistematic, al accesibilității și al temeiniciei și durabilității . Întreaga lucrare, ca de altfel
întreaga operă a lui Comenius, are imprimată credința în Dumnezeu și propovăduirea
valorilor morale. "Viața aceasta nu este decât o pregătire pentru cea eternă"322, spune el,
căci, adaugă, "menirea ultimă a omului este, de bună seamă, fericirea veșnică în comuniune
cu Dumnezeu"323. După opinia sa, educația nu se poate face decât prin întreita carte: natura,
Biblia și conștiința omului . Înălțimea operei sale pedagogice i-a atras, astfel, pe bună
dreptate, supranumele de "părintele pedagogiei moderne"324.
2. AVANTAJELE UTILIZĂRII PRINCIPIILOR DIDACTICE . Complexitatea
procesului de învățământ presupune o strategie clară, bine definită. Altfel se cade ușor în
rutină, derizoriu și amatorism. Unul dintre marile pericole ale ignorării principiilor în
timpul predării unei lecții, sau a unui curs, este alunecarea pe panta improvizațiilor
spontane, riscându-se, astfel, pierderea firului logic al expunerii. Desigur, orice profesor
bun recurge deseori la anumite digresiuni, "paranteze", considerații personale, improvizând
ad-hoc fraze întregi. Nimic rău în aceasta, mai ales că o lecție trebuie să fie presărată
întotdeauna cu anumite "respirații", binevenite atât pentru elevi, cât și pentru profesor.
Procentul improvizațiilor nu trebuie să depășească, însă, limitele admise la nici o lecție,
care, în structura ei psiho-pedagogică, trebuie să poarte pecetea sobrietății și a limpezimii,
320 Vezi, de exemplu, Jan Amos COMENIUS, Didactica Magna, Traducere, note, comentarii și studii se prof.
univ. dr. Iosif ANTOHI, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, 197 p. 321 Ibidem, p. 10.322 Ibidem, p. 23.323 Ibidem. 324 Nela STĂNCULESCU, Educația religioasă în concepția lui Jan Amos Komenski – părintele pedagogiei
moderne, în "Glasul Bisericii", 1/1996, p. 128-133. De observat că numele "Komenski" este cel de origine
(ceh), iar "Comenius" este cel latinizat.74

atât sub raportul conținutului, cât și al modalităților de expunere. Iar împlinirea acestor
deziderate nu se poate face decât prin aplicarea inteligentă a principiilor. "Încorsetat" de
rigoarea lor, profesorul este ferit, astfel, de riscul îndepărtării de subiectul propriu-zis325. În
aceeași ordine de idei, trebuie avut în vedere și faptul că procesul de învățământ se
adaptează mereu la condițiile noi ale vieții, în general. Adaptarea nu se face, însă, oricum.
Profesorul va ține seama de realitățile cotidiene, adaptându-se cu ajutorul principiilor
didactice, astfel că elevul asimilează mai adecvat cele primite, dacă aceste principii sunt
respectate.
3. NOMINALIZAREA PRINCIPIILOR DIDACTICE . Manualele, dicționarele și
tratatele de pedagogie prezintă diferit ordinea și numărul lor, apărând diferențe, de altfel,
chiar și în formulare. Aceste diferențe nu afectează, însă, fondul metodologic. Caracterul
normativ precis al lor nu obligă neapărat la formulări standard, rigide sau "înghețate", căci
ele au evoluat în timp, neavând nici astăzi un statut exclusivist și definitiv. Fondul, scopul
și utilitatea lor rămân neschimbate, dar numărul, ordinea și enunțurile sunt deschise tuturor
îmbunătățirilor posibile. Dintre toate sursele depozitare, dicționarele ar trebui să le prezinte
mai unitar. În realitate, însă, și ele preferă acest statut al autonomiei deschise formulărilor
personale, de la autor la autor326 .
Pentru a simplifica cât mai mult posibil lucrurile, în cele ce urmează vom prezenta
doar principiile cele mai eficiente, în ordinea stabilită de autorul unui bun și recent tratat de
Metodică, din care ne vom inspira parțial și în analizele care urmează327: principiul
autonomiei și respectării libertății individuale, principiul respectării particularităților de
vârstă și individuale (psihologic), principiul învățământului interesant și plăcut, principiul
temeiniciei și durabilității, principiul intuiției, principiul participării conștiente și active, la
care adăugăm cele două principii absolut obligatorii pedagogiei creștine: hristocentric și
eclesiocentric.
Înainte de a le explica pe rând, facem precizarea că nu vom intra în prea multe
detalii descriptive, care pot fi întâlnite din abundență în orice tratat de pedagogie laică.
Vom face, în schimb, anumite considerații de ordin practic, încercând să le dăm și un
conținut biblic și patristic, așadar creștin, recurgând în acest scop atât la texte din Sfânta
Scriptură, cât și la sfaturi ale unor Sfinți Părinți. Evident, nu vom renunța în totalitate nici la
precizările pedagogilor laici, acolo unde acestea consună cu doctrina și morala ortodoxă.
4. DESCRIEREA PRINCIPIILOR DIDACTICE
325 Detalii sub acest aspect, la Pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, Curs de Catehetică, București, 1996, p. 34.326 Iată, bunăoară, două exemple: 1. Dicționarul de pedagogie editat la București în anul 1979, de către un
colectiv de autori, sub redacția lui Viorel NICOLESCU, nominalizează, între altele, următoarele principii,
formulate astfel: p. accesibilității, p. intuiției, p. însușirii conștiente și active a cunoștințelor, priceperilor și
deprinderilor, p. însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor, p. învățământului activ, p. sistematizării
cunoștințelor, p. unității, continuității și consecvenței, p. unității dintre instrucție și educație, p. unității
teoriei cu practica etc. , p. 361-371; 2. Dicționarul de pedagogie , autor Sorin CRISTEA, București, 2000
(așadar, foarte recent), le prezintă altfel: p. orientării formative a activității didactice, p. sistematizării
activității didactice, p. accesibilității activității didactice, p. participării elevilor în cadrul activității
didactice, p. interdependenței necesare în cadrul activității didactice între cunoașterea senzorială și cea
rațională, p. interacțiunii necesare, în cadrul activității didactice, între teorie și practică, p. esențializării
rezultatelor activității didactice, p. autoreglării activității didactice… , p. 300. 327 Constantin CUCOȘ, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice , Edit. Polirom, Iași, 1999, p. 189-
194.75

a. Principiul autonomiei și respectării libertății individuale . Enunțul însuși ne
sugerează implicațiile acestui principiu: acela de a ține seama că, în virtutea libertății
primită de la Dumnezeu, fiecare om dispune de autonomie ( αὔτοςînsuși;
νóμοςlege), adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi proprii. În cazul
de față, de a se supune sau nu exigențelor didactice. Căci știința și disciplina, fără de care
nu se poate concepe, de altfel, procesul de învățământ, trebuie să fie acceptate liber-
consimțit, întrucât nu pot fi impuse dictatorial. Dumnezeu Însuși respectă libertatea totală
pe care i-a dat-o omului: "Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide
ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine…" (Apocalipsă 3, 20). După cum credința
religioasă nu are demnitate valorică dacă nu se bazează pe adeziunea liberă a persoanei,
actul catehetic nu se împlinește fără atașamentul benevol al învățăcelului, față de conținutul
său și față de cel care-l propune. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală
precauție și iubire. Sunt întru totul actuale, în această privință, îndemnurile savantului
geograf (dar și pedagog) Simion Mehedinți (1869-1962): "Nu te amesteca în conștiința
nimănui. E o supremă cruzime să încerci a apăsa pe sufletul cuiva. Între naștere și moarte e
o singură viață, nu două. Cu ce drept te amesteci în forul interior al altui suflet? Orice om
își are socoteala lui cu eternitatea, dacă sufletul lui e capabil de o astfel de mare socoteală.
Crezi oare că poți veni polițienește să robești inima cuiva? Poți să pui pe cineva cu de-a sila
pe rug; îi poți sfâșia carnea de pe oase…, poți să-l prefaci în cenușă… Se poate! Dar stăpân
pe cugetul și pe simțirea altuia nu poți fi prin silnicie niciodată. Un singur imperativ e
valabil: al iubirii. O singură cale poate duce spre reală înduplecare: să nu te atingi de
libertatea de conștiință altfel decât prin puterea argumentării. Lasă-l deci pe fiecare cu legea
lui. Iar dacă ți se pare că nu-i potrivită cu adevărul, pune-i în față convingerile tale, dar cu
toată cumpătarea cuvenită"328. Așadar, convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea
deplinei libertăți, copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic. Pe de altă parte,
nu există, totuși, exercitare a educației fără influențare, direcționare și intenționalitate. Non-
intervenția totală este o iluzie, deși este arborată și clamată de către unii "pedagogi".
Libertatea absolută a copilului este la fel de inoperantă și periculoasă ca și atitudinea
dictatorială. De aceea, trebuie să înțelegem că este obligatorie o minimă intervenție, însoțită
de o dimensionare limpede a scopului și o proiectare inteligentă a traseului de parcurs.
Libertatea autentică nu se dezvoltă decât în adevăr, în Adevărul Absolut, de fapt.
Mântuitorul Iisus Hristos a spus-o pe înțelesul tuturor: "Adevărul vă va face liberi!" (In. 8,
32). Iar Adevărul Absolut este El Însuși, căci tot El a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața" (In. 14, 6). În acest context, înțelegem acum, mai adânc, că cel cu adevărat liber se
supune de bunăvoie Mântuitorului și Evangheliei Sale, ajungându-se la rostirea tainică a
frumoasei sintagme duhovnicești: "Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!" "Libertate"
în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj, cu întreaga suită de atitudini imorale, în
care se complac, din păcate, atâția tineri din zilele noastre…
Așadar, principiul autonomiei și respectării libertății individuale presupune, pe de o
parte, o adeziune benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câștigă, nu se
impune, iar pe de altă parte, că trebuie să-i ajutăm la rândul nostru să-și armonizeze
permanent libertatea cu adevărul, pe toți cei încredințați spre educare. 
328 Simion MEHEDINȚI, Apropierea de Iisus în Biserica noastră prin alegerea educatorilor , București, 1935,
p. 15; apud C. CUCOȘ, op. cit., p. 190. 76

b. Principiul accesibilității sau psihologic (numit și principiul respectării
particularităților de vârstă ). Acest principiu presupune ca desfășurarea procesului de
învățământ să fie corelată permanent cu posibilitățile de receptare ale elevului. Progresul
științelor și al cunoașterii, în general, a sporit considerabil exigențele didactice, așa încât
elevii sunt supuși unui efort individual din ce în ce mai mare. Ei bine, acest efort sporit nu
trebuie totuși exagerat. După cum se cunoaște, mulți dintre elevi sunt predispuși la extreme:
fie să încerce să învețe și să asimileze peste puterile lor firești, fie să se complacă într-o
atitudine pasivă, de lene și indiferență. Ambele extreme sunt nocive și primul care trebuie
să încerce a le înlătura este profesorul. El trebuie să dozeze foarte bine materia pe care o
predă, în așa fel încât asimilarea să se facă în condiții optime. Pentru că atât cerințele care
impun un efort exagerat, cât și cele care contribuie la reducerea efortului, sau chiar îl
anihilează, au urmări negative față de elev, creând fie surmenaj, învățare mecanică
("toceală"), fie dezinteres, indiferență, stagnări în dezvoltarea psihică etc. Să ne amintim că
Însuși Mântuitorul a utilizat în permanență principiul psihologic. Dumnezeiesc cunoscător
al sufletului omenesc, Mântuitorul S-a adaptat permanent la mentalitatea, cunoștințele și
preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel a vorbit cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim
cel erudit. Autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel
smerit etc. Principiul psihologic presupune un alt principiu asociat, cel natural. Fără să
suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda
inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate ceea ce este esențial
pentru a fi urmat: “Căutați mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui, și toate celelalte se
vor adăuga vouă…” (Mt. 6, 33). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel, respectând același
principiu psihologic, scrie corintenilor: "Și eu, fraților, n-am putut să vă vorbesc ca unor
oameni duhovnicești, ci ca unora trupești, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit,
nu cu bucate tari, căci încă nu puteați mânca și încă nici acum nu puteți… " (3, 1-2).
Din exemplele biblice de mai sus reținem, așadar, că pentru realizarea accesibilității se
recomandă, cu prioritate, metoda inductivă: de la ușor la greu, de la concret la abstract, de
la particular la general. Din păcate, există pe alocuri tendința unor profesori începători de a
fi exhaustivi în lecțiile pe care le predau, străduindu-se să nu le scape nici o informație
legată de subiectul respectiv, aglomerând astfel excesiv mintea copiilor. Această râvnă
necontrolată duce la saturație și surmenaj, atrăgând, totodată, oprobiul întregii clase. La fel
de nocivă este și supra-aglomerarea orarului și al curriculum-ului școlar, în general. Pentru
prevenirea tendinței de exhaustivitate, pe de o parte, iar pe de alta a supra-aglomerării
programului și programei, considerăm foarte potrivite recomandările lui J. A. Comenius,
care insistă îndeosebi pe principiul conformității cu natura . Astfel, în capitolul al XVII –
lea al Didacticii Magna, intitulat "Principiile predării și învățării lesnicioase", spune la un
moment dat: "Natura nu supraîncarcă, ci se mulțumește cu puțin. De exemplu: nu cere doi
pui dintr-un ou… Natura nu se precipită, ci procedează lent. Pasărea nu-și aruncă ouăle în
foc ca să iasă puii mai devreme, ci le clocește încet, cu căldura naturală. Nici după aceea
nu-i îndoapă cu mâncare ca să crească mai repede ( căci așa i-ar sufoca ) ci, din contra, le dă
cu încetul și cu măsură, atât cât poate să mistuiască fragilul lor stomac… De asemenea, nici
pomicultorul nu cere ca planta să crească în prima lună, sau să dea fructe în primul an… De
aceea a fost o tortură pentru tinerime să fie ocupată zilnic 6, 7, sau 8 ore, cu lecții școlare și
cu exerciții, la care se adaugă și orele de lecții particulare… Dacă se toarnă cu forța într-un
vas cu deschizătura mică (cu care se poate compara sufletul copiilor), iar nu picătură cu
picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a lichidului va da, desigur, pe de lături și77

mult mai puțin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar turna picătură cu picătură.
Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât dorește el și nu atât cât pot ei
înțelege. Puterile copilului trebuie ajutate și nu apăsate, iar formatorul tineretului trebuie
să fie asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu și stăpânul ei… "329.
Desprindem din această pledoarie că trebuie să ne adaptăm exigențele didactice la
vârsta și nivelul de înțelegere al copiilor. Nu-i nimic grav în faptul că nu epuizăm
cunoștințele într-o oră, o zi, un an… Nici Dumnezeu, Atotputernicul, n-a făcut lumea într-o
singură zi, ca să ne arate că trebuie să fim cu rânduială în munca noastră, indiferent de
domeniul de activitate. Important este ca ceea ce predăm să poată fi înțeles, asimilat, reținut
și aplicat în viață cu folos. Pe de altă parte, mulțimea informațiilor nu trebuie să fie
descurajatoare, nici pentru profesori, nici pentru elevi. Vom selecta din ele atât cât este
necesar pentru moment, iar restul materialului rămâne a fi recuperat pe parcursul vieții,
potrivit cu râvna, interesul și nevoile fiecăruia330.
c. Principiul învățământului interesant și plăcut (= al "motivației") . Afirmației
frecvente că materia X este "neinteresantă" și "displăcută", trebuie să-i facem următoarea
corecție: modul în care este predată materia X este neinteresant și displăcut… Aceasta
pentru că toate materiile sunt interesante și plăcute, dacă prezentarea lor atrage, convinge și
zidește. Între ele, desigur, Religia. Pentru a o face, însă, plăcută, profesorul trebuie să
convingă prin toate metodele și mijloacele sale didactice: conținut de substanță, limbaj
adecvat, ținută morală ireproșabilă, obiectivitate în evaluare etc. Mai presus de toate, să
dovedească o dragoste sinceră pentru materia în sine și pentru cei cărora le-o propune. Are
dreptate pedagogul I. Nisipeanu când afirmă că "Învățământul religios trebuie să fie afectiv,
să trezească în copii sentimente vii și intense de plăcere, de pietate, de compătimire, de
admirație față de Dumnezeu"331. Cu alte cuvinte, să li se faciliteze o anumită "motivație".
Din acest punct de vedere, motivația reprezintă o sumă de idealuri, interese și mobiluri
care capacitează dorința și efortul de asimilare a cunoștințelor . Motivația mai este numită
și "motorul învățării", căci pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevului și al
credinciosului în general. După cum la predică credincioșii trebuie câștigați prin acel
"captatio benevolentiae", tot așa și pentru catehizare, atât în biserică, cât și în școală.
Practic, copiii pot fi motivați prin două căi: a. exterioară (competiția, încurajarea, lauda,
recompensa, pe de o parte, iar pe de alta, mustrarea, amenințarea, pedeapsa etc.); b.
interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi competitiv etc.). De bună
seamă, între mijloacele care țin de calea constrângerii și cele ale convingerii, vom opta
întotdeauna pentru cea din urmă, cultivând, astfel, motivația internă, ca suport trainic al
educației religioase. Pentru ca învățământul să fie într-adevăr interesant și plăcut, o dată cu
respectarea celor menționate până aici, trebuie să evite cu desăvârșire cele două extreme:
expunerile sofisticate , producții ale unui intelectualism sterp și alunecarea în dulcegării
sentimentaliste, adică alimentarea unei false și pretinse trăiri duhovnicești. Religia devine
329 J. A. COMENIUS, Didactica Magna…, cap. XVII, p. 73.330 Este utilă în acest sens sugestia Sf. CHIRIL al Ierusalimului, făcută sub forma unor întrebări retorice:
"Oare pentru că nu pot să beau tot fluviul, să nu iau cu măsură ceea ce îmi folosește? Oare pentru că nu pot să
cuprind tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuința mea? Sau pentru că nu pot să
mănânc toate fructele dintr-o mare grădină, în care am intrat, vrei să ies cu totul flămând?…", Catehezele
(Partea I), Cateheza a VI-a, 4, în "Izvoarele Ortodoxiei", vol. 6, trad. Pr. D. FECIORU, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1943, p. 153. 331 Ion NISIPEANU, Religia pentru copii. Învățământul religiei în școala primară, Edit. Cultura Românească,
București, 1924, p. 17. 78

interesantă și plăcută atunci când cunoștințele luminează și deschid mintea spre cele de sus,
încălzind inima spre iubire sinceră și mobilizând spontan voința spre gânduri, cuvinte,
gesturi și, mai ales, faptele mântuitoare.
d. Principiul temeiniciei și durabilității vizează îndeosebi finalitatea actului catehetic:
ceea ce s-a predat, iar elevii (credincioșii) și-au însușit, să se concretizeze în cunoștințe
temeinice, reprezentative și durabile, care să se reflecte firesc în deprinderi corespunzătoare
idealului vieții moral-creștine. Educația religioasă este durabilă dacă se sprijină pe izvoarele
ei temeinice: Sânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Pe acestea se poate clădi, apoi, tot ce s-a
câștigat mai bun și mai frumos în tezaurul pedagogiei moderne și contemporane. Căci "casa
științei și a înțelepciunii" trebuie zidită pe "stâncă", nu pe nisip, după îndemnul
Mântuitorului (Mt. 7, 24-27). Iar "stânca" înseamnă cuvintele Lui, care se cer împlinite.
Căci tot El a spus: "Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!' (Mc. 13, 31).
Pornind de la aceste postulate, prin respectarea principiului temeiniciei și durabilității
(trăiniciei), din punct de vedere practic, înțelegem, pe de o parte, predarea acelor cunoștințe
care țin de esența creștinismului, pe de alta, instrumentarea modalităților optime de predare-
învățare. Astfel, o dată cu transmiterea învățăturilor fundamentale, potrivit programei
analitice, desigur, se vor stimula corespunzător procesele mnemice (de memorare). Sunt
cunoscute două căi: memorare mecanică și logică. Evident, se va opta pentru cea de-a doua,
întrucât este întemeiată pe înțelegere. Este adevărat că anumite lucruri se învață uneori
mecanic (de exemplu, rugăciunile), dar procesul mnemic poate fi ușurat prin repetări în
grup, potrivit dictonului clasic "repetitio, mater studiorum est". O dată cu repetițiile și
recapitulările, durabilitatea memorării învățăturilor de bază poate fi favorizată și de
exerciții, comparații, eșalonări, examinări etc.
Având în vedere toate acestea, nu trebuie neglijat ceea ce este opus acestui principiu,
adică pericolul superficialității și împrăștierii. Altfel spus, al risipirii energiei cu învățături
marginale, lipsite de substanță, totodată al neglijării efortului de concentrare, prin
împrăștierea minții în chestiuni efemere. Sfântul Vasile cel Mare ne dă câteva sfaturi foarte
utile în acest sens: "Dacă mintea noastră se împrăștie la lucruri diferite, nu putem să
împlinim desăvârșit nici o poruncă, nici însăși iubirea de Dumnezeu, nici iubirea față de
aproapele. Pentru că nu poate să învețe cineva cu precizie vreo artă sau știință, dacă mereu
trece de la una la alta, și nici nu este cu putință să învețe una perfect de la altele, fără să
cunoască cele ce sunt cerute pentru împlinirea scopului…"332.
e. Principiul intuiției presupune realizarea unității dialectice între senzorial și rațional,
între concret și abstract, între particular și general. Etimologic, termenul provine din
latinescul "intueor" (vb. = a privi, a lua în considerare, a considera ; adv. "intus" =
înăuntru). Când spunem, așadar, material intuitiv, ne referim la acele mijloace auxiliare pe
care le utilizăm în cadrul orelor sau în afara lor (icoane, hărți, pictura unei biserici etc.). Dar
nu numai cele care țin de intuiția externă, văzută, ci și cele imaginative, care țin de
comunicarea simțămintelor sufletești. Se creează, astfel, o strânsă relație între cuvânt, ca
mijloc de comunicare, și materialul intuitiv: cuvântul comunică, materialul intuitiv
confirmă. Principiul intuiției facilitează enorm înțelegerea adevărurilor de credință, care,
prin natura lor, sunt suprasensibile, iar pentru a fi accesibile trebuie să apelăm mereu la
materialul intuitiv. Însuși Mântuitorul a utilizat acest principiu, prin parabolele pe care le-a
rostit. Sfinții Părinți, de asemenea, au utilizat cu prisosință acest principiu. Iată, bunăoară cu
explică Sfântul Chiril al Ierusalimului pătrunderea harului Duhului Sfânt în ființa omului:
332 Sf. VASILE CEL MARE, Asceticele, PSB, vol. XVIII, București, 1989, p. 226. 79

"Apa udă pe cel botezat numai pe dinafară; Duhul, însă, botează pe cele mai dinăuntru ale
sufletului fără să lase nimic nebotezat. Pentru ce te miri? Să-ți dau un exemplu material,
mic și neînsemnat, dar destul de bun pentru cei mai puțin dotați. Dacă focul pătrunde prin
grosimea fierului și-l preface în întregime în foc, dacă ceea ce este rece ajunge fierbinte,
dacă ceea ce este negru ajunge strălucitor, dacă focul care este ceva material intră înăuntrul
materiei fierului și-l aduce în starea aceasta fără nici o piedică, pentru ce te miri dacă Duhul
Sfânt intră în părțile cele mai dinăuntru ale sufletului?" 333.
În pedagogia modernă, principiul intuiției a dobândit chiar o supremație față de
celelalte, mai ales prin J. Pestalozzi, considerat nu numai unul dintre cei mai mari pedagogi
moderni, dar numit expres și "părinte al intuiției", întrucât el consideră acest principiu drept
"bază a instrucției". Iată ce spune el: "Numai intuițiile, observațiile, dau omului forța de a
rezista prejudecăților. A vedea și auzi bine, iată primul pas spre înțelepciunea vieții!"334.
Pentru ca materialul intuitiv să fie eficient, trebuie să îndeplinească trei condiții. Să fie:
tipic (să evidențieze notele esențiale ale obiectului sau fenomenului respectiv), concludent
(să elimine dubiile, îndoielile) și substanțial (în loc de multe materiale intuitive, care să
aglomereze inutil lecția respectivă, sunt preferabile mai puține, dar reprezentative,
substanțiale).
f. Principiul participării conștiente și active ne atrage atenția asupra faptului că elevii
(ascultătorii) nu constituie o masă inertă, aptă doar să primească cu pasivitate niște
cunoștințe, ci sunt parteneri de dialog. A participa "conștient și activ" înseamnă, pe de o
parte, a urmări cu atenție ceea ce se predă, iar pe de altă parte, a pune gândirea în acțiune în
așa fel încât o parte dintre noile învățături să fie intuite și chiar exprimate în dialogul din
cadrul orei. Lecția de religie nu presupune un monolog invariabil al catehetului, ci dialog,
chiar dacă un anumit procent al orei, în general, va fi consacrat expunerii. Dialogul poate
avea loc, desigur, în oricare moment al lecției, dar cel mai potrivit loc este după tratare,
atunci când se face fixarea cunoștințelor ( momentul logico-psihologic al "recapitulării").
Aplicarea acestui principiu se face prin metoda "socratică", numită și "maieutică" = a
"moșitului" ideilor, numită, de asemenea, "erotematică", sau „întrebătoare”, de la gr.
ἐροτάο,ω = a întreba. Pentru activizarea clasei, de mare utilitate sunt nu doar întrebările
obișnuite, directe, ci și cele retorice, care sugerează, de fapt, răspunsul. Iată, bunăoară, cum
a procedat Sfântul Chiril al Ierusalimului într-una din celebrele sale cateheze: "De vreme ce
ai auzit că Evanghelia a vorbit despre Iuda, nu se cade oare să primești mărturia acestui
fapt? Ai auzit că I s-a împuns coasta cu sulița; nu trebuie să vezi oare dacă și acest lucru
este scris? Ai auzit că a fost răstignit în grădină; nu se cade oare să vezi dacă și acest fapt a
fost consemnat în scris? Ai auzit că a fost vândut cu treizeci de arginți; nu trebuia oare să
cunoști pe profetul care a spus aceasta?"335. Așadar, pe lângă faptul că este sugerat foarte
limpede răspunsul afirmativ, catehumenii sunt invitați indirect ca ei să cerceteze singuri
locurile scripturistice respective.
Potrivit principiului participării active, profesorul trebuie să valorifice întotdeauna
înclinația către activitate, care este ceva natural pentru copii. Propriu-zis, activizarea
elevilor la ora de religie presupune menținerea lor într-o stare de trezie intelectuală, de
încordare plăcută, de căutare a soluțiilor unor situații problemă pe care profesorul le
333 Catehezele…, Cateheza a XVII-a, 14. 334 Apud Șt. BÂRSĂNESCU & colectiv, Istoria Pedagogiei…, p. 125. 335 Catehezele…, Cateheza a XIII-a, 8. 80

provoacă. A fi activ la religie înseamnă a gândi, a medita, a raționa, a merge pe firul unui
gând, al unei idei etc.336.
g. Principiul legării teoriei de practică . Nimic nu trebuie învățat doar pentru cultivarea
minții și înnobilarea inimii, ci și pentru a pune voința în mișcare, în așa fel încât
cunoștințele teoretice să se regăsească în viața personală de zi cu zi. Bine a spus Seneca (2
î.Hr. – 65 d.Hr.) atunci când a afirmat că "non scholae discimus, sed vitae!"337. Adică nu
doar pentru moment, pentru a obține note bune, ci pentru a utiliza în practică cunoștințele
teoretice. În cadrul acestui principiu urmărim două aspecte, îndeosebi: 1. Rezolvarea unor
probleme pe baza cunoștințelor teoretice; 2. Desfășurarea unei activități care reclamă
cunoștințele teoretice.
În biserică, aplicarea acestui principiu se regăsește cel mai evident în cultul divin: ceea
ce se învață teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări, gesturi liturgice etc.
h. Principiul hristocentric (teocentric) . Cateheza, în strânsă legătură cu predica, are în
vedere aceeași temă centrală a propovăduirii: Hristos-Dumnezeu și Evanghelia Sa. Altfel
spus, fidelitate față de învățătura Mântuitorului. Numim acest principiu și "teocentric"
pentru a nu se crea impresia greșită că celelalte două persoane al Prea Sfintei Treimi, Tatăl
și Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Teologia Dogmatică face anumite deosebiri, desigur, în ceea
ce privește lucrările specifice ale persoanelor treimice ( Tatăl este Creator, Fiul –
Mântuitor, Duhul Sfânt – Sfințitor) , dar, potrivit perihorezei și aproprierii, fiecare persoană
dumnezeiască participă la toate lucrările celorlalte două. De fapt, așa cum se menționează
tot în Teologia Dogmatică, opera de mântuire pleacă de la Tatăl, se săvârșește prin Fiul și
se desăvârșește prin Duhul Sfânt.
Cateheza, fidelă întru-totul Revelației, trebuie să aibă permanent un accentuat
caracter trinitar. Învățământul creștin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc338. De aceea ne
avertizează atât de ferm Sfântul Apostol Pavel: "Nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe
Hristos!" (II Cor. 4, 5). Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar
Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeiești, ne întărește continuu pentru receptarea Revelației.
i. Principiul eclesiocentric . Acest principiu cere catehetului să nu prezinte la ora de
religie altă învățătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric presupune
fidelitate față de Hristos și Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate față
de păstrătoarea Evangheliei, Biserica – Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia
inspirată a Sfântului Apostol Pavel, "toate le-a pus sub picioarele Lui ( Hristos, n. n.) și, mai
presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește
toate întru toți…" (Ef. 1, 22-23). Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaș,
ci și in sensul de comunitate, care adună la un loc pe cei botezați. Pentru aprofundarea
acestui detaliu apelăm iarăși la Sfântul Chiril al Ierusalimului: "Biserica poartă în chip
foarte potrivit numele de Biserică (ἐκκλησία), pentru că cheamă și strânge la un loc pe toți
oamenii, după cum spune Domnul în Levitic: "Adună ( ἐκκλησίασον) toată adunarea la ușa
336 C. CUCOȘ, Op. cit., p. 194. 337 Epistulae, 86. 338 Foarte plastic exprimă Sf. Chiril al Ierusalimului acest adevăr: "Nu era om de rând Cel care a murit pentru
noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era un simplu om. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat…",
Cateheza a XIII-a, 33. 81

cortului mărturiei (Lev. 8, 3). Trebuie notat că termenul "adună" ( ἐκκλησίασον) este
întrebuințat acum pentru prima dată în Scripturi cu prilejul instalării lui Aaron ca arhiereu
de către Domnul. Iar în Deuteronom spune Dumnezeu lui Moise: "Adună ( ἐκκλησίασον)
la Mine poporul să audă cuvintele Mele ca să învețe să se teamă de Mine " (Deut. 4,
10)…"339. "Adunarea" nu presupune, așadar, doar strângerea oamenilor într-un spațiu fizic
determinat, ci și comuniune în dobândirea aceleiași învățături mântuitoare. De aceea,
respectarea principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere
care ar însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat
Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus340. În consecință, catehizare autentică înseamnă
propovăduirea credinței autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduiește
învățături străine Bisericii, este el însuși un înstrăinat și va "înstrăina" și pe cei ce-l ascultă,
transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos.
Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric este transmiterea
doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii . A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina
și morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă, chiar contrară conținutului. Eruditul
arhimandrit Iuliu Scriban a publicat în 1938 un studiu-testament pentru toți slujitorii români
ai Altarelor, valabil și acum (inclusiv pentru slujitorii catedrei) Datoria preotului către
limba bisericească 341, în care spune la un moment dat: “Preotul este om cu carte. Pe el îl
putem face să înțeleagă mai bine darul frumos pe care Biserica îl are în limba cu care ea a
lucrat până acum în sânul neamului. De aceea este o întrebare foarte sănătoasă și la locul ei a
sta de vorbă azi despre limba Bisericii. Preotul, având a apăra neamul de multe furișări
străine în sânul lui, trebuie să-și dea seama de unele ca acestea și să privească drept sarcină a
lui și pe cea privitoare la “limba vechilor cazanii”… Făcând așa, preotul va fi un luptător fără
sabie și pușcă, dar apărător deplin și adevărat al acestei duioase moșteniri a trecutului, care
este limba noastră de la Traian până azi ”342 .
*
Concluzii. Cunoașterea și aplicarea corectă a principiilor didactice reprezintă atât un act
de receptivitate față de experiența pedagogilor-cateheți înaintași, cât și o dovadă de
profesionalism. A "catehiza" la întâmplare, dimpotrivă, denotă lipsă de conștiinciozitate,
amatorism și plafonare profesională. Trebuie avut, însă, în vedere faptul că principiile nu se
constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt inter-dependente
și se condiționează reciproc, facilitând optimizarea învățământului numai dacă sunt
corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei. Cu deosebire, Religia solicită, o dată cu
observarea principiilor laice, și utilizarea celor care țin de spațiul eclezial, hristocentric
(=teocentric) și eclesiocentric, principii numite îndeobște "speciale", pentru conținutul lor
specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a
existenței, ne beneficiind de urcușul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu. În fine, nu
trebuie uitat că principiile didactice nu țintesc doar informarea învățăceilor, luminarea
minții lor, ci formarea caracterului moral creștin343, în așa fel încât ei să devină, la rândul
lor, slujitori devotați ai Domnului și educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel,
339 Catehezele…, Cateheza a XVIII, 24 (subl. n.). 340 Epistolae, 73, 21. 341 Sibiu, Edit. “Revistei Teologice”, 31 p. 342 Ibidem, p. 14, 29.343 A se vedea Pr. Dumitru CĂLUGĂR, Caracterul religios moral creștin, Sibiu, 1955.82

catehizarea va parcurge drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru cateheți, cât și pentru
ucenici.83

VII. FACTORII ESENȚIALI AI EDUCAȚIEI RELIGIOASE

Preliminarii. Din darul și voia lui Dumnezeu omul este singura ființă educabilă din
întreaga creație. Animalele, chiar cele cu un grad sporit de inteligență și instincte ( delfinii,
câinii etc.) nu se educă (nu se pot educa!) ci se dresează. Iar diferența dintre educație și
dresaj este incomensurabilă: în timp ce omul educat devine cu timpul un creator original,
animalul supus dresajului nu poate depăși niciodată stadiul de imitator. De ce? Prin voia
Creatorului, numai omul a fost înzestrat cu suflet hărăzit veșniciei, cu rațiune, sentiment și
voință, funcțiuni care pot fi educate ca atare, realizându-se limbajul articulat, gândirea
logică, afectivitatea superioară și voința autonomă. Numai omul este persoană, purtând
pecetea chipului lui Dumnezeu, Treime de Persoane . Iar educația este posibilă numai acolo
unde se pot dezvolta relații personale reciproce. Trebuie precizat, însă, din capul locului,
faptul că omul se modelează ca ființă umană doar în condițiile unui mediu corespunzător
socializării și educației. Pedagogul Ioan Bontaș relatează cazul intens mediatizat a două
fetițe – Amala și Kamala – care au viețuit într-o pădure tropicală în stare animalică, iar apoi
au fost internate într-un orfelinat, încercându-se recuperarea lor. Nu s-a reușit decât într-o
măsură foarte mică obținerea caracteristicilor ființei umane: Amala nu a supraviețuit, iar
Kamala, după 7 ani de "recuperare" nu a putut să stăpânească mersul biped, efortul
logopedic concretizându-se abia în articularea a 40 de cuvinte344.
Cu privire la distanța notabilă dintre educația omului și dresajul animalelor este
elocventă, de asemenea, experiența psihologului american Kellog, care a creat condiții
egale de viață și educație atât pentru fiul său Donald, cât și pentru un pui de cimpanzeu,
Goa. După o anumită perioadă, a constatat că fiul său a progresat normal, ca orice ființă
umană, în timp ce puiul de cimpanzeu a devenit doar o maimuță semidresată.
Conștienți, așadar, de acest privilegiu unic al actului creației acordat omului,
trebuie să răspundem cu recunoștință și solicitudine chemării făcute de Dumnezeu spre
desăvârșire, prin cele mai adecvate căi. Una dintre ele, de valoare fundamentală, este
educația religios-morală .
Terminologie. Abordarea eficientă a oricărui subiect presupune dintru început o
înțelegere clară a termenilor de bază utilizați. În cazul temei noastre, fără a intra în detalii
etimologice complicate și obositoare, se impun câteva precizări legate în special de
cuvintele "factor" și "educație". Ambii termeni sunt latini și au intrat în vocabularul
românesc în formă foarte apropiată. Astfel, "factor, oris" (subst. m.), înseamnă "făcător,
creator, autor, fabricant"345, având aceeași rădăcină cu verbul "facio-ere, feci, factum" = a
face, a săvârși, a crea etc.346 Iar termenul "educație" provine din substantivul feminin
"educatio, onis", care înseamnă "educație, creștere, purtare de grijă", având corespondent în
verbul "educo, ere, duxi, ductum" = a crește, a scoate (din), a face să iasă, a da la iveală, a
înălța etc.347 Pentru ambele cuvinte de care ne ocupăm, dicționarul dă mult mai multe
sensuri, dar noi le-am reprodus doar pe cele principale. Chiar și numai din acestea, ne dăm
seama, fără greutate, că "factor" nu înseamnă simpla mișcare de a face o acțiune oarecare,
ci a crea ceva durabil. La rândul său, "educo" (compus la rândul său din prep. "e" și vb.
"duco"), înseamnă, între altele, a scoate din, înțelegând prin aceasta că prin educație omul
este scos din starea vegetativă, simplu-biologică, și condus pe cărările științei și ale
344 I. BONTAȘ, Pedagogie, Editura "All", București, 1994, p. 34.345 G. GUȚU, Dicționar latin – român , Editura Științifică și Enciclopedică", București, 1983, p. 458. col. I.346 Ibidem, p. 456-457. 347 Ibidem, p. 381-382. 84

bunelor purtări. Sau, după cum excelent se exprimă un tratat modern de Pedagogie, „a
scoate individul din starea de natură și a-l introduce în starea de cultură”348
A. FACTORII GENERALI ai educației și rolul lor în dezvoltarea
personalității349. Pentru o expunere sistematică a problemelor de care ne ocupăm, folosind
cu precădere metoda inductivă ( de la simplu la complex ), socotim util să clasificăm factorii
educației în "generali" și "speciali", ultimii fiind incluși, de fapt, între primii, dar solicitând
o analiză separată, datorită implicațiilor speciale pe care le incumbă.
Pe baza cercetărilor pluridisciplinare ( de filozofia educației, de psihologie și
sociologie, de genetică etc.), pedagogia a stabilit trei factori generali ai dezvoltării
personalității: a. Ereditatea (ca factor intern); b. Mediul (ca factor extern); c. Educația (ca
factor mixt, intern-extern). Acestor trei factori le corespund tot atâtea teorii adiacente:
teorii ereditariste, teorii ambientaliste și teorii ale dublei determinări .
a. EREDITATEA reprezintă ansamblul predispozițiilor de natură anatomo-psiho-
fiziologică, înnăscute sau transmise prin informațiile genetice, de la generațiile anterioare la
generațiile tinere, prin intermediul părinților.
Potrivit criteriilor științifice de analiză a factorilor ereditari, s-au stabilit trei grupe
de predispoziții (potențe) ereditare: 1. Potențe ale analizatorilor (auz, miros, văz, gust,
pipăit); 2. Potențe ale sistemului nervos central (în special temperamentele, cu tipurile
adiacente350); 3. Potențe care privesc instinctele (lat. "instinctus" = conduită înnăscută,
instinct) – nu doar cele de ordin biologic (hrană, apărare, perpetuare a speciei etc.), ci și cele
care țin de latura spirituală (înclinații etice înnăscute, care tind spre desăvârșirea și
împlinirea persoanei umane). Cu privire la moștenirea ereditară, potrivit învățăturii
ortodoxe, nimeni nu trebuie să se teamă de anumite încărcături negative (ca de ex.
blesteme, consecințe ale păcatelor, etc.), dacă este integrat în Biserica cea una prin Sfintele
Taine. Nu numai păcatul strămoșesc este șters prin Taina Sf. Botez, de exemplu, dar, prin
Spovedanie și Euharistie, sunt eliminate și eventualele consecințe ale păcatelor părinților,
bunicilor etc.351 Sentința vetero-testamentară, "Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au
strepezit dinții" (Ieremia, 31, 29), este amendată de însuși proorocul care o rostise, chiar în
versetele următoare (versete mesianice, de fapt): „Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa;
cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinții. Iată vin zile, zice Domnul, când voi
încheia cu casa lui Israel legământ nou…” (v. 30, 31). Iar proorocul Iezechiel rostește: "Fiul
nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va
socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa!" (18, 20). Să observăm exprimarea la timpul
348 Ion NICOLA, Domnica FARCAȘ, Pedagogie generală, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1996, p.
42.349 Pentru acest paragraf utilizăm Pedagogia prof. I. BONTAȘ, cit., p. 35-46. 350 Melancolic (sensibilitate excesivă, mobilitate scăzută, inhibiție), coleric (impulsivitate, agitație,
îndrăzneală, lipsă de echilibru), flegmatic (inerție, inhibiție excesivă, zeflemisire, perfidie,
imperturbabilitate), sanguin (echilibru, dinamism, discernământ, stăpânire de sine).351 Este interesant, în acest subiect, mesajul cărții dr. KENNETH McAll, Vindecarea arborelui genealogic ,
Editura "Harisma", București, 1993 (cu o prefață semnată de părintele GALERIU), în care, iată, un medic
anglican recomandă Sfânta Liturghie pentru vindecarea și stingerea unor păcate ale înaintașilor, pentru a se
curma suferințele, mai ales de ordin psihic, ale urmașilor din familia respectivă. Nimic nou, de altfel, pentru
tradiția noastră ortodoxă. "Noutatea" este utilă, totuși, pentru cei încă sceptici, anume că un medic, deci un
reprezentant al științelor laice , recunoaște binefacerile și remediile Sfintei Liturghii, în boli în care tratamentul
alopat se dovedește neputincios. 85

viitor: "fiecare va…", "fiul nu va…" etc., timp care se referă la vremea împărăției harului,
propriu-zis, la Biserica creștină.
b. MEDIUL (lat. "medium" = ambianță, condiții înconjurătoare, ambientale),
reprezintă ansamblul condițiilor ambientale în care omul trăiește, se dezvoltă, muncește și
creează. Mediul are mai multe componente: mediul natural (condiții de climă, relief,
vegetație, faună…), mediul ecologic352 (legat strâns de m. natural, cu referire la nepoluare,
puritatea aerului, apei, solului, subsolului; sănătatea florei, a faunei etc., mediul psiho-
social (ansamblul factorilor sociali, istorici, culturali, religioși etc.).
c. EDUCAȚIA, general vorbind, este un fenomen socio-uman care asigură
transmiterea informațiilor și deprinderilor de la o generație la alta, în scopul formării
personalității și creării unor condiții normale de conviețuire.
Educația religioasă , ca dimensiune specială a educației, reprezintă totalitatea
mijloacelor divino-umane utilizate în scopul formării caracterului moral-creștin353.
B. FACTORI SPECIALI AI EDUCAȚIEI RELIGIOASE.
1. Intenții. În acest capitol vom analiza factorii concreți ai educației religioase,
încercând propriu-zis să răspundem la întrebarea: cine face acest gen de educație ? Am
văzut mai sus că "factor" înseamnă "făcător, creator" etc., așadar cineva care face concret
ceva. Facem observația, însă, că numim "factori" atât instituțiile în cadrul cărora se
desfășoară lucrarea, cât și persoanele care lucrează efectiv. Pentru prima categorie, în mai
toate tratatele de Pedagogie creștină (ca de ex. manualele și cursurile de Catehetică) se
evidențiază trei mari factori ai educației religioase: Familia, Biserica și Școala, ca instituții
de bază ale societății. Iar în categoria persoanelor care fac educația, sunt nominalizați, în
general, părinții, clericii și profesorii (ultimele două categorii incluzând toate nivelurile
cunoscute: ierarhi, preoți și diaconi, pentru "clerici"; învățători, pedagogi, profesori de nivel
mediu și superior, diriginți etc., pentru "profesori"). Se impune, însă, o nouă observație: în
categoria persoanelor care fac educație creștină se uită adesea numele lui Dumnezeu,
Treime de Persoane , Izvorul și Creatorul a toate, inclusiv al educației. De asemenea, nu
trebuie uitat nici catehumenul, indiferent pe ce treaptă s-ar afla (copil, adult, elev, student
etc.), pentru că el nu este doar un receptor pasiv, ci factor sinergic al educației. De aceea,
considerăm oportun să analizăm factorii instituționali în paralel cu persoanele angajate
efectiv în demersul catehetic, cu atenție prioritară asupra sinergismului specific fiecărui
nivel de care ne ocupăm.
2. Idealul educației religioase . Câteva repere. Pentru a face descrieri obiective ale
factorilor educaționali, deodată cu propunerile care se impun, trebuie să creionăm mai întâi
câteva observații legate de ceea ce se urmărește efectiv prin educația religioasă, spre a ști
care este obiectul sau ținta eforturilor catehetice. Cu toate că de-a lungul timpului,
principial, scopul educației, în general, a avut în vedere desăvârșirea persoanei, atât
noțiunea de "persoană" cât și cea de "desăvârșire" au fost înțelese diferit. De aici apar și
exprimările diferite cu privire la finalitățile actului educativ. Bunăoară, pentru antichitatea
greacă esența educației consta din realizarea "kalokagathiei" ( καλóς = frumosși ἀγαθóς =
bun, adică obținerea, în paralel, a frumuseții fizice și bunătății sufletești, deziderate care
352 Gr. οἱκος = casă, locuință; gr. λóγος = cuvânt, vorbire, știință. 353 Vezi lucrarea Pr. prof. dr. D. CĂLUGĂR, Caracterul religios-moral creștin (Teză de doctorat), Sibiu,
1955.86

nu sunt ignorate, de altfel, nici de pedagogia modernă, la bază avându-se ideea de
perfecțiune354. Instrucția fizică se făcea, așadar, în armonie cu cea etică (morală), chiar dacă
aceasta din urmă era limitată la principii destul de sărace, comparativ cu cele creștine de
mai târziu. Făcând un arc peste timp, vom observa că marii pedagogi din perioada modernă,
majoritatea dintre ei oameni profund credincioși, își întemeiază nu doar principiile, ci și
metodele și mijloacele educației, pe criterii exclusiv moral-creștine. Astfel, pedagogul ceh
Ioan Comenius (1592-1670, promotor al principiilor didactice, prin celebra sa lucrare
"Didactica Magna") vede în educație un factor preocupat de perspectiva vieții veșnice.
Pentru filozoful și pedagogul german Immanuel Kant (1714-1804) scopul educației este
formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare pedagog german, căruia
Pedagogia modernă îi datorează consacrarea "treptelor formale" ("strămoașele" momentelor
logico-psihologice ale proiectelor didactice de astăzi), propune la vremea sa concentrarea
tuturor materiilor de învățământ pe baze etice. J. Pestalozzi (1749-1832), cel mai mare
pedagog elvețian (și unul dintre cei mai mari ai lumii), deosebit de atașat Sfintelor
Evanghelii, nominalizează credința și iubirea, drept valori pedagogice ideale. Cu alte
cuvinte, idealul educației se concretizează în omul profund credincios, care-și dovedește
credința prin iubire.
Pedagogia românească nu este lipsită, la rândul ei, de reprezentanți remarcabili,
care, călăuziți de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creștin drept
finalitate ideală a educației. Socotim suficiente și numai două exemple în acest sens (este
adevărat, două nume strălucite ale elitei interbelice): G. G. Antonescu (1882-1953) și
Simion Mehedinți (1869-1962). Primul, etichetat "fideist" (= credincios) de către
comuniștii care l-au scos de la catedră în anul 1948, consideră că educația integrală trebuie
să includă obligatoriu educația religioasă355. Al doilea, este convins că omul ideal este
creștinul deplin, întrebând retoric: "Poți să fii om deplin fără să fii creștin?"
Toți pedagogii mai-sus evocați (și ca ei ar mai putea fi citați mulți alții) s-au
exprimat în favoarea unui ideal educațional creștin, pentru că au avut în conștiința lor
Modelul Suprem, Iisus Hristos, Care a rostit, între altele, această chemare: "Fiți, dar, voi
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!" (Mt. 5, 48). Trebuie să
reținem, în esență, că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educației, ci a înfățișat
în Persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane. Aceiași pedagogi au
cunoscut cu siguranță și concluzia Sfântului Apostol Pavel, potrivit căreia ținta pedagogiei
creștine este ajungerea la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea
bărbatului desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos (Ef., 4, 13).
De aceea, formularea propusă de părintele Dumitru Călugăr, caracterul religios
moral-creștin356, ca răspuns la întrebarea "ce se urmărește prin educația religioasă?", ni se
pare că sintetizează în mod fericit ceea ce pedagogii mai vechi și mai noi au exprimat în
acest subiect.
354 Homer pune în gura eroului legendar Hector aceste cuvinte: "Să fiu totdeauna primul între ai mei și
înaintea tuturor să mă disting… să fiu meșter la vorbe și vrednic la fapte…", apud Șt. BÂRSĂNESCU &
colectiv, Istoria Pedagogiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 20. 355 Vezi lucrarea Educația morală și religioasă în școala românească , București, 1937 (în special cap. al III-
lea: Educația religioasă în cadrul educației integrale ). 356 Termenul grecesc ,,χαρακτήρ”, din care derivă românescul "caracter" înseamnă adâncitură, sculptură,
dăltuire, ceea ce sugerează următoarea definiție care se poate da educației: ceea ce educatorul dăltuiește în
sufletul copiilor. 87

3. Factori concreți ai educației religioase
a. DUMNEZEU – Factor și Izvor veșnic al educației. Înainte de a vorbi despre instituțiile
de bază, anunțate mai înainte ( familia, biserica, școala ), se impune precizarea că "Alfa și
Omega" actului pedagogic este Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul, dar a întemeiat și
familia și Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat și școala, mai întâi în familie și în biserică,
cu timpul câștigându-și, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă
legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Parafrazând spusele lui Petre Țuțea (1901-1991),
neîntrecut în definiții și formulări surprinzătoare, în legătură cu afirmația lui Newton
"gravitația este Dumnezeu!"357, plecăm și noi de la premisa: " Educația este Dumnezeu !"
Și nu este doar începutul și sfârșitul ei, ci Factor și Creator permanent. Toți educatorii
trebuie să aibă conștiința că educația nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul
sinergiei divino-umane. Altfel spus, un act teandric. Cei care au încercat să facă "educație"
fără Dumnezeu, au eșuat lamentabil. Iar cel mai elocvent exemplu pentru noi, petrecut chiar
sub ochii noștri, a fost sistemul educațional ateo-comunist din România. Dumnezeu a fost
alungat din școală pentru aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros și
astăzi, observându-se în mentalitățile ante-decembriste, opace, înguste, refractare la orice
demers moral-creștin. Astfel de mentalități și-au făcut loc, din păcate, chiar în cercurile
puterii politice și în structurile decizionale din ministere, inspectorate, școli etc. Numai așa
se poate explica incredibila susținere a unor legi necreștine într-o țară creștină (ca, de
exemplu, avortul și homosexualitatea, iar mai nou dezbaterile cu privire la prostituție),
totodată vulnerabilitatea acelor articole de lege cu privire la învățământul religios din
școală, potrivit cărora un părinte sau un tutore legal, nedus la biserică, poate cere în scris
neobligativitatea frecventării orei de religie pentru copilul său.
De aceea, revenim: actul educațional complet și eficient este teandric. Dumnezeu
ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul
mântuirii noastre, în general, ci și în educarea copiilor noștri, în familie, în biserică și în
școală. Acest dar dumnezeiesc a devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui Iisus
Hristos, Piatra Unghiulară de la care începe zidirea caracterului creștin al pruncului,
clădindu-se apoi, piatră cu piatră, virtuțile adolescenței și ale maturității, pentru ca în final
opera pedagogiei divino-umane să fie încununată cu aura înțelepciunii și cu venerabilitatea
bătrâneții.
Iată de ce, toți pedagogii înțelepți vor mărturisi smeriți că nu ei sunt factori decisivi,
primi și ultimi, ai demersului educațional, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este
zadarnică, după cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa ( sufletului, n.n.), în zadar
s-ar osteni cei ce o zidesc…" (Ps. 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de
Marele (dar smeritul) Apostol – Pedagog Pavel: "Când unul zice: Eu sunt al lui Pavel! Iar
altul: Eu sunt al lui Apollo!… Ei bine, ce este Apollo? dar Pavel, ce este? : Slujitori prin
care voi ați crezut, și după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Căci eu am sădit, Apollo a
udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Așa că nici cel ce sădește e ceva, nici cel ce udă,
ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt una, dar fiecare-și
357 În stilul său cu totul original, Petre ȚUȚEA a spus într-un interviu televizat că informațiile privind legea
atracției universale, care se leagă de numele fizicianului englez Isaac NEWTON (1642-1727), au fost
transmise și preluate oarecum denaturat. Povestea cu mărul care cade și inteligența fizicianului care vede ceea
ce alții nu văzuseră, are, desigur, un anumit procent de adevăr, dar e țesută și cu mult folclor. "Newton, zicea
Țuțea, era un om smerit și credincios. Întrebat admirativ cum a descoperit el mecanismele gravitației, el a pus
totul pe seama lui Dumnezeu, zicând: Nu eu, ci Dumnezeu. Gravitația este Dumnezeu !" Cu alte cuvinte, a
vrut să spună, că El este Creatorul cerului și pământului, cu toate legile, inclusiv ale gravitației…88

va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I
Cor. 3, 4-9).
b. FAMILIA CREȘTINĂ. Cea mai veche și, totodată, cea mai puternică instituție
umană este familia, cunună a creației și expresie a iubirii și comuniunii proniatoare a lui
Dumnezeu. Ea a fost numită adesea "mica biserică", sau "biserica de acasă", pentru
caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi
considerată, de asemenea, ca o "mică școală", pentru că aici copiii primesc lecții esențiale
de viață, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci și ulterior. Cât de frumos se exprimă în acest
sens unul dintre cei mai mari pedagogi pe care i-a avut România, Constantin Narly (1896-
1956): "La poporul nostru de agricultori, ea a fost chiar unica școală de specialitate
profesională a majorității populației. Ei îi datorăm, în afară de ceea ce datorăm Bisericii,
toate virtuțile trecute ale neamului. Iubirea de pământ și dragostea de cultivarea lui, iubirea
de neam, venerația lui Dumnezeu, ca și proverbiala omenie și ospitalitate a românului, se
datorează familiei noastre patriarhale…"358.
Familia este recunoscută unanim ca instituție de bază a societății, nu doar din
perspectivă religioasă, ci și din punct de vedere civil, întrucât în toate țările civilizate
familia este ocrotită prin lege. În România, bunăoară, Codul Familiei prevede, astfel, la art.
1: "În România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și
sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei și copilului și
manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații…"359. Codul prevede,
de asemenea, articole referitoare la educația copiilor, între care cel mai apropiat prelegerii
noastre este următorul: "Părinții sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să
crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și
pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile
statului, spre a-l face folositor colectivității…"360. Iată, așadar, că cel puțin din punct de
vedere legal (și declarativ), familia se bucură de o atenție deosebită din partea statului.
Împlinirea acestor obligații depinde, însă, de o serie de factori responsabili, de condițiile
sociale-economice, de conștiința și conștiinciozitatea celor abilitați să aplice legile etc.
Revenind asupra subiectului nostru, spunem mai departe că familia reprezintă, după
Dumnezeu, factorul cel mai important și decisiv al educației creștine, nu numai al copiilor,
ci al fiecărui membru în parte. Pentru că fiecare persoană, aparținătoare unei familii, este
atât factor cât și subiect al educației: copiii învață de la părinți, bunici, frații mai mari, dar și
invers. De asemenea, ceilalți membrii ai familiei, dacă sunt, învață unii de la alții. Această
"școală" de familie are, de altfel, cel puțin trei înțelesuri: de a învăța pe alții, cu sensul de a-
i sluji și de a învăța de la alții, cu sensul de a-i asculta. Chiar și din punct de vedere
etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noțiuni-cheie, învățare-slujire-
ascultare. Astfel, potrivit dicționarelor, "familia-ae (lat.) are trei sensuri de bază: 1.
totalitatea slujitorilor unei case; 2. casă (totalitatea membrilor ei); 3. bunurile unei case,
patrimoniul, mijloacele de trai …361. După cum se poate lesne observa, sensurile etimologice
acoperă foarte bine implicațiile educației în familie: nu fac referiri doar la persoane, ci și la
bunurile care creează, de fapt, mediul în care cresc și sunt educate persoanele, propriu-zis
358 Pedagogie Generală, Editura "Didactică și Pedagogică, R. A.", Ediția a II-a, București, 1996, p. 485.
Pentru amănunte bio-bibliografice, vezi nota de subsol de la prelegerea „Învățământul catehetic românesc…”,
paragraful „Secolul XX”.359 Codul Familiei, Editura "Lumina Lex", București, 1995, p. 3. 360 Ibidem, Titlul III, Cap. I, Secțiunea I, art. 101.361G. GUȚU, dicț. cit., p. 460-461. 89

"logistica" actului pedagogic, începând cu icoanele din camere și terminând cu grădina,
ogorul, atelierul etc., care fac posibilă acel sine qua non "ora et labora" în orice act creativ,
cu atât mai mult în cele de care depinde educația și mântuirea sufletului.
Dar pentru ca o familie să fie, într-adevăr, factor esențial al educației creștine ,
trebuie să întrunească anumite condiții, am spune, tot esențiale. De aceea, în cele ce
urmează vom schița câteva dintre ele, cu recomandarea de a fi aprofundate, prin analiză
personală, având ca sprijin și bibliografia la care facem permanent trimitere362.
1. În familia creștină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască .
Educația copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită
iubirea dumnezeiască dintre persoanele Sfintei Treimi. Pentru a ne apropia cât de cât de
înțelesul adânc al relației tainice al acestei iubiri, să ne imaginăm un triunghi echilateral, de
fapt triunghiul iubirii intra-trinitare , având la fiecare unghi câte una dintre persoanele
treimice: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Astfel, Tatăl și Fiul se asociază și își răsfrâng iubirea
asupra Duhului Sfânt, Tatăl și Duhul Sfânt asupra Fiului, Fiul și Duhul Sfânt asupra
Tatălui… Această asociere în bine trebuie să fie și în familie: tata și mama să-și îndrepte
toată iubirea asupra copilului (copiilor); tatăl și copilul (copiii) asupra mamei; mama și
copilul (copiii) asupra tatălui. Observăm, așadar, că dacă în creație, în general, se poate
vedea – cu ochii credinței, desigur – pecetea iubirii Sfintei Treimi, în familie această pecete
ne apare cu cea mai mare evidență. Propriu-zis, familia creștină trebuie văzută ca o icoană
a iubirii lui Dumnezeu pe pământ363. Iar acolo unde, din felurite motive, soții nu au copii
naturali, din punctul de vedere al moralei creștine ei sunt obligați să înfieze, să crească și să
educe orfani, întrucât există nenumărați astfel de copii care au nevoie de ocrotirea unui
cămin familial. În acest mod, iată, triunghiul iubirii intra-trinitare poate fi reflectat și în
familiile fără copii naturali!
Această solidaritate de răsfrângere a iubirii este cea mai bună pază de înlăturare a
egoismului, care poate constitui pentru orice om o mare și grea ispită. Părintele Dumitru
Stăniloae descrie într-un mod admirabil plinătatea iubirii treimice, arătând, de fapt, că ea
este posibilă numai în trei, în contrast cu "monismul" și "dualismul" care se găsesc, practic,
în imposibilitate de a ieși din egoism: " Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria
și deci de sensul existenței. El s-ar îndoi chiar de existența lui, care s-ar amesteca cu visul…
Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistență și o bucurie și un sens
al existenței. Dar nici această doime reală, care e în același timp o unitate dialogică, bazată
pe unitatea de ființă, nu este suficientă. Comuniunea în doi este și ea limitare, din două
puncte de vedere. Mai întâi comuniunea în doi nu deschide întregul orizont implicat în
existență. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se și închid. Celălalt devine nu numai
o fereastră, ci și un zid pentru mine. Cei doi nu pot trăi numai din ei doi. Ei trebuie să aibă
conștiința unui orizont care se întinde dincolo de ei, dar în legătură cu amândoi. Iar acest
orizont nu poate fi constituit de un obiect sau de o lume de obiecte. Aceasta nu-i scoate din
monotonia unei vederi restrânse, sau a unei singurătăți în doi. Numai al treilea subiect îi
scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai un al treilea subiect poate fi și el
partener de comuniune și nu stă pasiv în fața lor, ca obiectul …"364.
362 În formularea unor condiții și principii ale educației creștine din familie, am utilizat și cursul de Catehetică
al pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ, ms. dactil., București, 1996, p. 67-73. 363 Pr. lect. dr. Gheorghe POPA, Familia creștină: o perspectivă teologică și spirituală , în vol. Familia
creștină azi, Editura "Trinitas", Iași, 1995, p. 147. 364 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978, vol. 1, p. 307-308, & Treimea Persoanelor, condiție90

2. Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însușiri ființiale: unitatea,
trăinicia, sfințenia și egalitatea dintre soț i365. Observăm, astfel, fără nici o greutate, că
aceste însușiri ființiale reprezintă tot o reflectare a însușirilor și atributelor divine ale
persoanelor Sfintei Treimi. Optimizarea relațiilor dintre membrii familiei se poate realiza
luând aminte la sfaturile Sfântului Apostol Pavel, care, sub inspirație divină, scrie la un
moment dat: "Femeilor, fiți supuse bărbaților voștri, așa cum se cuvine întru Domnul.
Bărbaților, iubiți pe femeile voastre și nu fiți amarnici față de ele. Copiilor, întru toate
ascultați-i pe părinții voștri, căci aceasta este bineplăcut Domnului. Părinților, nu-i întărâtați
pe copiii voștri, ca să nu se deznădăjduiască. Robilor, întru toate ascultați-i pe stăpânii
voștri cei după trup, nu cu slujire doar de ochii lumii, cu gândul de a plăcea oamenilor, ci
întru curăția inimii, temându-vă de Domnul…" (Col. 3, 18-22).
3. Familia (căsătoria) trebuie să-și propună ca scopuri prioritare înmulțirea
neamului omenesc (nașterea, dar și educarea copiilor) și ajutorul reciproc între membrii
ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât și în cele spirituale, în vederea
mântuirii366. În acest sens vor fi urmărite anumite aspecte dintre care nominalizăm367:
-copiii trebuie ajutați să scape de anarhia instinctelor oarbe și a tendințelor
spontane (necontrolate, n. n.) ca să devină capabili a se conduce singuri;
-trebuie stimulați, totodată, să se smulgă treptat din tirania egoismului instinctual,
pentru a deveni tot mai buni;
-copilul trebuie deprins cu munca, răbdarea, uitarea de sine, pentru a se devota
binelui obștesc. În acest scop, trebuie ajutat să-și aleagă o profesie
corespunzătoare vocației și aptitudinilor lui, nu forțat spre una în care să nu se
poată împlini.
Ca o primă remarcă de sinteză, părinții trebuie să conștientizeze faptul că fiecare copil,
fiind rodul conlucrării dintre ei și Dumnezeu, trebuie să se bucure, deodată, de o ereditate
sănătoasă, unită cu o educație pe măsură . Astfel, la aspectele menționate anterior adăugăm
următoarele368:
În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase , în raport cu
cele de ordin material, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "Căutați mai întâi împărăția lui
Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea ( materiale, n. n.) se vor adăuga vouă" (Mt.
6, 33). Copiii trebuie învățați să se poarte ca oameni duhovnicești, nu materialnici. Să
gândească, să vorbească și să se manifeste duhovnicește. Cât de actuale sunt, în această
privință, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cei ce sunt după trup, cugetă cele ale
trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorința cărnii este moarte, dar
dorința Duhului este viață și pace" (Rom. 8, 5-6). De aceea, moștenirea cea mai
prețioasă pe care o putem lăsa copiilor noștri constă nu în cele materiale (a căror
importanță nu trebuie negată total, bineînțeles), ci în cele de ordin spiritual. Sfântul Ioan
Gură de Aur s-a remarcat și în acest capitol de pedagogie creștină într-un mod cu totul
deosebit. Recomandăm în acest sens cuvântul "Pentru ce fel de clironomii ( bogății)
a deplinului lor caracter personal și a comuniunii depline . 365 Teologia Morală Ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980, vol. II, p. 289. 366 Ibidem.367 Ibidem, p. 296.368 Anumite formulări și îndemnuri apud pr. lect. dr. Vasile RĂDUCĂ , op. cit., p. 67-73. 91

trebuie să lăsăm copiilor noștri", care, în contrast cu timpul considerabil trecut de la
rostirea lui, apare ca extrem de actual. Iată, bunăoară, una dintre concluziile rostite de
Sfântul Părinte spre finalul cuvântării: "În consecință, de voiești să lași bogăție multă
copiilor tăi, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu… Deci să nu căutăm aceasta:
cum să lăsăm bogați pe copii, ci cum să-i lăsăm îmbunătățiți. Că de vor avea nădejdile
lor la bogăție, de nimic alt nu vor purta grija, ca cei ce pot să acopere răutatea
năravurilor cu mulțimea banilor. Iar de se vor vedea pe dânșii că sunt lipsiți de
mângâierea cea de acolo, toate vor face ca prin fapta bună să afle sărăciei multă
mângâiere. Deci nu le lăsa lor bogăție, ca să le lași fapta bună… Că aceasta cu adevărat
este cea mai mare avuție, aceasta este bogăția cea nespusă și necheltuită, care în toate
zilele mai multă face avuția. Că nimic nu este întocmai ca fapta bună, nimic nu este mai
tare decât aceasta. Chiar decât împărăția și purtarea de coroană. Că la ce-i poate folosi
coroana și porfira, dacă este vândut de trândăvirea și nebăgarea de seamă?…"369. Așadar,
una dintre grijile de căpetenie ale părinților este să-i asocieze pe copii la viața și
rugăciunea Bisericii, învățându-i să respecte valorile esențiale, fără a se intra în conflict
cu normele relative, inevitabile în viața de zi cu zi.
Să-i formăm pe copii pentru o ascultare liberă și plină de convingere . Părinții trebuie
să mențină un permanent echilibru între măsurile restrictive și acordarea libertăților, cu
scopul de a le stimula copiilor un bun autocontrol asupra libertății, în sensul viețuirii în
adevăr, iubire și dreptate. Căci numai relațiile bazate pe sinceritate, afecțiune și adevăr
pot da rezultate optime, întrucât numai adevărul conferă libertatea autentică. "Adevărul
vă va face liberi!", a spus Mântuitorul Iisus Hristos (In. 8, 32). Evident, nu orice fel de
"adevăr", ci numai acela care izvorăște din Adevărul Suprem, Mântuitorul și
Evanghelia Sa, precum tot El a spus-o despre Sine Însuși: "Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața" (In. 14, 6).
Comunicarea dintre părinți și copii, conținutul și calitatea ei, constituie, de altfel,
una dintre "cheile" reușitei educații creștine. Dragostea părintească și buna intenție, în
general, nu lipsesc decât în cazul anumitor părinți inconștienți și denaturați. Ceea ce se
poate reproșa uneori multor părinți, însă, sunt metodele greșite utilizate în educație. De
aceea, cunoașterea învățăturii creștine în acest subiect, potrivit Scripturii și Sfinților
Părinți, va fi de mare folos, deodată cu cercetarea altor izvoare, cum sunt tratatele de
pedagogie și cărțile cu preocupări pedagogice, în general. Desigur, oamenii simpli, mai
ales cei de la țară, mai rar vor avea timp pentru "lecturi pedagogice"… Și chiar mulți
dintre intelectuali nu dau importanța cuvenită lecturii în această privință și nici
metodelor psiho-pedagogice. Preotul și profesorul de religie, însă, trebuie să se
informeze temeinic și-n acest domeniu, atât de important în plan familial ( și național,
de altfel) spre a informa și a forma, la rândul lor, pe cei încredințați spre educație. De
aceea, facem și cu acest prilej îndemnul ca toți cei ce și-au asumat uriașa răspundere a
369 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt pentru ce fel de clironomii trebuie să lăsăm copiilor noștri , în vol.
Puțul și împărțire de grâu, Editura "Buna Vestire", Bacău, 1995, Cuvântul 46, p. 428-429. Sfaturi deosebit de
potrivite pentru educația copiilor, date de același Sfânt Părinte, a se vedea în același volum, cuvântările 44
(Pentru creșterea copiilor – I) , p. 410-420 și 45 (Pentru creșterea copiilor – II) , p. 421-425. Pentru o mai largă
perspectivă a gândirii hrisostomice cu privire la educația creștină a copiilor, recomandăm a se citi și
cuvântarea intitulată în manuscrise "Despre slava deșartă și cum se cuvine să-și educe părinții copiii", tradus
recent în limba română de către Ioan ICĂ-jr., la Editura "Deisis" – Sibiu, 2000, p. 105-136, după A. M.
MALINGREY, Sur la vaine gloire et l'éducation des enfants, în Sources Chrétiennes, vol. 188, Paris, 1972, p.
96-196. 92

educației creștine (părinți, preoți, profesori ș.a.), să consulte măcar o parte din
bibliografia pedagogică, atât de generoasă în acest subiect370. Capcanele căderii copiilor
și tinerilor s-au înmulțit într-un mod alarmant, iar la noi în țară acestea sunt cauzate în
mare măsură și de condițiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, deruta
profesională, drogurile, alcoolismul, prostituția, nesiguranța vieții de mâine, deprimarea
etc., dau o imagine negativă lumii în care trăim. Familia poate, însă, chiar în aceste
condiții, să crească și să educe creștinește copiii, cultivându-le un suflet sănătos, într-un
trup sănătos, deviză pe cât de veche, pe atât de actuală (ne amintim, desigur de celebra
expresie a lui Juvenalis, Orandum est ut sit mens sana in corpore sano371 ). În același
context al eforturilor de optimizare a educației copiilor în familie, amintim strădaniile
pedagogului american Zig Ziglar, care, cu aproximativ 15 ani în urmă, s-a făcut
remarcat cu o carte tradusă recent și în limba română, Putem crește copii buni într-o
lume negativă372, pe care o apreciem ca deosebit de instructivă, mai ales cu privire la
comunicarea dintre părinți și copii, premisă sine qua non pentru obținerea rezultatelor
dorite373. Potrivit autorului, "ingredientul esențial al comunicării în familie este să
asculți cu adevărat…"374. Remarcăm, mai întâi, titlul foarte bine ales, titlu ce se
regăsește, apoi, în toate paginile cărții, în principiul potrivit căruia indiferent de
condițiile de viață, copiii trebuie deprinși să gândească pozitiv . Altfel spus, în limbaj
ortodox, nădejdea să fie stăpână pe toate gândurile lor. Nu deprimarea, angoasa,
anxietatea etc. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu, dar fundamental: nădejdea este de
la Dumnezeu, deprimarea (deznădejdea) de la satana! Însă, pentru a crește copii buni,
Zig Ziglar propune ferm: "Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi
părinți buni…"375. Iată câteva dintre expresiile „cheie” ale autorului, care se constituie,
370 Astfel, pe lângă lucrările citate anterior, mai nominalizăm aici câteva dintre cele mai importante repere
bibliografice privitoare la educația religioasă a copiilor, în general, cu referiri speciale la educația în familie:
Sf. CLEMENT Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. FECIORU, București, 1982 (vol. 4 Colecția Părinți și
scriitori bisericești); Sf. CHIRIL al Ierusalimului, Catehezele, trad. pr. D. FECIORU, București, partea I,
1943, partea a II – a, 1945 (Colecția Izvoarele ortodoxiei); CĂLUGĂR, pr. Dumitru, Catehetica, manual
pentru Institutele Teologice, București, 1976; PETRESCU, pr. Nicolae, Catehetica, manual pentru
Seminariile Teologice, București, 1978; BULACU, pr. Mihail, Pedagogia Creștină Ortodoxă , București,
1935; BĂNCILĂ Vasile, Inițierea religioasă a copilului , București, 1996 (ed. Anastasia ). Idem, Duhul
Sărbătorii (în special cap. " Pedagogia sărbătorii "), București, 1996; CORNIȚESCU, pr. Constantin, Sf.
Grigorie de Nazianz despre familia sa , S.T. 5- 6/1964, p. 350-366; CUCOȘ C – tin, Pedagogie și Axiologie ,
București, 1995. Idem, Educația religioasă, conținut și forme de realizare , București, 1996; Idem, Educația
religioasă. Repere teoretice și metodice, Edit. "Polirom", Iași, 1999; FAMILIA CREȘTINĂ AZI (elab. de un
colectiv de profesori de la Facultatea de Teologie din Iași), Editura "Trinitas", Iași, 1995; FECIORU, pr.
Dumitru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur , București, 1937; Idem, Revelația și educația, în "
Ortodoxia", nr. 3-4 / 1993; MAGDALENA, Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, cu
traducerea românească a cuvântului Sf. Ioan Gură de Aur "Despre educația copiilor", Editura "Deisis", Sibiu,
2000; MICLE, Ierom. Veniamin, Inițieri catehetice, Mt. Bistrița (Oltenia ), 1993. PERNOUD, Laurence
(colab. cu Agnes Grison ) Cum îmi cresc copilul (în original : J'eleve mon enfant, Paris, 1994, premiată de
Academia franceză de medicină ), trad. de Doina Brindu, București, 1994; 371 Satirae, 10, 356; JUVENALIS (Decimus Iunius), cca. 60-140 d. Hr. Apud Proverbe și cugetări latine ,
Ediție îngrijită de Vasile DIACONU și Maria MARINESCU-HIMU, București, 1976, p. 253.372 ZIG ZIGLAR, Raising positive kids in a negative world , trad. de Irina-Margareta NISTOR, Editura "Curtea
Veche", București, 2000, 246 p. 373 Recomandăm în special paragrafele: Vorbitul la timp (p. 139); Atenție la ton (p. 144); Spuneți "nu" cu
grijă, dar ferm (p. 145); Fiecare "nu" trebuie să aibă o logică (p. 146); Tonul răspicat poate crea ceva
probleme (p. 147); Un "Te rog" dă rezultate excelente (p. 148).374 Ibidem, p. 149. 375 Ibidem, p. 9.93

de fapt, în tot atâtea principii pedagogice: formarea copilului este un efort de echipă;
disciplina – cheia măreției copilului bun; iertarea – "pozitivul" absolut în viață;
perseverența pozitivă formează copii buni; iubirea – adevărata autoritate în formarea
copiilor buni…
O dată cu prezentarea avantajelor acestor principii, Ziglar insistă și asupra măsurilor
contraindicate în pedagogia familială: duritatea; tonul răspicat; refuzul de a îndeplini
dorințele copiilor, fără explicații logice etc. Dar, ceea ce ne-a atras atenția, însă, în mod
deosebit la acest capitol este ceea ce autorul numește "modelul dezastrului": "Când un
copil merge la unul dintre părinți să-i ceară ceva și este refuzat, iar celălalt acceptă,
rezultatele sunt dezastruoase. Indiferent dacă cel de-al doilea părinte cunoștea sau nu
reacția partenerului său, adică refuzul, rezultatele sunt tot nenorocite… Când un copil își
abordează părintele și cere voie să facă un anumit lucru, prima întrebare ar trebui să fie:
"Dar ai întrebat pe mama (sau pe tata)?" Dacă răspunsul este „nu” și aveți cea mai mică
bănuială că celălalt ar putea avea o altă părere, îi puteți răspunde: "O să discutăm și îți
spunem noi". Dacă un copil a vorbit cu celălalt părinte și este în joc siguranța sau
reputația copilului, ambii părinți trebuie să se implice categoric în hotărârea ce se va
lua"376. Rezumativ, pentru reușita educației copilului, cartea lui Zig Ziglar pledează
pentru bună-înțelegere în familie: între soți, între părinți și copii, între frați etc.
Părinții să colaboreze armonios cu alți educatori: preoți, profesori,
diriginți etc. Astfel, pentru fiecare treaptă a creșterii copilului, părinții vor comunica tot
timpul cu educatoarea de la grădiniță, cu învățătoarea de la școala primară, cu profesorii din
gimnaziu și liceu, între care în mod aparte cu dirigintele. Părinții care nu merg niciodată pe
la școală (sau merg foarte rar) nu se pot aștepta la rezultate bune, iar cele rele care vor veni
cu siguranță, se vor răsfrânge negativ, inevitabil, în viața de familie.
Atenție specială trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului , pe
care este bine să-l aleagă mai întâi părinții pentru copiii de la 7 ani în sus, discutând apoi cu
ei, pe măsura vârstei și a înțelegerii, dacă îl păstrează sau îl schimbă, în funcție de
compatibilitatea sau incompatibilitatea pe care o simte copilul cu un duhovnic sau altul.
Desigur, ținând legătura cu duhovnicul copiilor (care poate fi și duhovnicul nostru, de la
caz la caz), nu se va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se poate realiza un
serviciu prețios, de ambele părți: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe
care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie, iar părinții pot fi avertizați de către
duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat soluționate.
*
Din cele parcurse până aici se desprind de la sine câteva dintre condițiile de bază ale
educației creștine optime ale copiilor în familie:
-viețuirea în iubire, ca reflectare a iubirii intra-trinitare dumnezeiești;
-acordarea priorității pentru valorile spirituale;
-o bună comunicare între părinți și copii ( o ascultare de ambele părți: copiii să
asculte de părinți, potrivit poruncii dumnezeiești, dar și părinții să audă cu
adevărat ceea ce spun și doresc copiii! );
-o conlucrare pedagogică permanentă cu ceilalți factori educaționali;
Legat de această ultimă precizare, întrucât în ultimul paragraf vom vorbi despre
importanța școlii în educația religioasă, evocăm aici mărturia impresionantă a unui profesor
376 Ibidem, p. 135.94

de religie, student de-al nostru: "La finalul unei ore de religie, la clasa I, i-am întrebat pe
copii ce ar dori să le povestesc din Biblie. O fetiță mi-a propus să le vorbesc despre Iov și
cei trei prieteni ai lui… M-am mirat foarte tare că fetița știa despre Iov, despre care nici cei
dintr-a V-a nu auziseră toți, și am întrebat-o de unde știe. Mi-a răspuns că in fiecare seară
mama ei îi citește câte o "poveste" din Biblie și cu o seară înainte tocmai îi citise despre Iov
și prietenii săi… Urmărind-o pe fetița respectivă și la celelalte ore, am observat că ascultă
cu multă atenție și că îi place foarte mult ora de religie…"377. Iată, așadar, cât de important
este mediul familial pentru formarea deprinderilor religioase, care, în paralel, favorizează
direct proporțional reușita orei de religie în școală. Reținem, totodată, rolul de căpetenie al
mamelor, care, prin structura și vocația lor maternă, sunt mai implicate afectiv în procesul
educațional creștin: în timp ce bărbații, în cele mai multe cazuri, sunt nevoiți să plece de
acasă, pentru că trebuie să se ocupe în mod prioritar de agoniseli materiale, pentru mame
prioritatea numărul unu este să îngrijească de casă, iar în casă cea mai prețioasă comoară
sunt copiii. Toți, fără excepție cred, ne amintim, astfel, că mamele noastre ne-au învățat
primele rugăciuni, ele ne-au împreunat mânuțele în fața icoanelor, ele ne-au învățat să ne
închinăm și tot ele ne-au dus la biserică la slujbe și mai ales pentru a ne spovedi și împărtăși
cu Sfintele Taine… Evident, rolul special al mamelor nu exclude în nici un fel răspunderea
comună pe care o au tații. Mama și tata numai împreună sunt numiți părinți, educatori ai
copiilor. Iar dacă vreunul dintre ei (sau amândoi, Doamne ferește!) neglijează această
răspundere sau misiune, sunt mai vinovați decât chiar ucigașii de oameni, după cum
avertizează atât de categoric Sfântul Ioan Gură de Aur: "Pe acești părinți – și să nu
socotească cineva că ceea ce se grăiește este de mânie – și decât înșiși ucigașii de copii zic
că sunt mai răi. Pentru că aceia despart trupul de suflet, iar aceștia și sufletul și trupul,
ducându-l, îl aruncă în focul gheenei. Și moartea aceea nevoie este să o primească negreșit
de la fire. Iar de aceasta se putea și să scape dacă neluarea aminte a părinților nu o ar fi adus
pe ea asupra. Lângă acestea, pentru moartea trupului venind învierea, degrabă va putea să o
stingă; iar pierzarea sufletului nimic nu o va mai putea mângâia. Că nu mai este de-aici
după ea următoare mântuire, ci nevoie este să se muncească sufletul fără de moarte. Pentru
aceasta zicem, nu fără întristare, că niște părinți ca aceștia sunt mai răi decât ucigașii de
copii. Deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a într-arma dreapta și a o
înfige în gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet… "378.
Înainte de a încheia acest paragraf, socotim util să răspundem la întrebarea: "Când
începe educația religioasă a copilului?" Analizând temeinic lucrurile, vom realiza că nu din
clipa nașterii, cum am fi tentați să credem la o primă reflecție, ci din clipa conceperii379.
Acela este momentul când prinde viață o nouă ființă umană, având în sâmbure toate
caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât și de educație. Să nu
ni se pară exagerată afirmația. Iar educația, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se
377 Mărturie consemnată într-un test la Catehetică de către studentul nostru Doru C-tin MOGOȘ, anul III,
Teologie Pastorală, 30 aprilie 2001.378 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt pentru creșterea copiilor , în vol. Puțul și împărțire de grâu , Editura
"Buna Vestire", Bacău, 1995, p. 416. 379 Desigur, la acest punct problemele necesită o anume nuanțare. Potrivit informației părintelui John BRECK
(Darul sacru al vieții, trad. P. S. dr. Irineu Pop Bistrițeanu, Cluj Napoca 2001, p. 329), "știința embriologiei a
arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru
finalizare". Așadar, o zi și jumătate. Oricum, chiar cu această marjă de aproximație și "eroare", afirmația
noastră că educația copilului (fătului) trebuie să înceapă în clipa conceperii rămâne, credem, valabilă. 95

transmite fătului prin intermediul mamei380. Într-un fel se va dezvolta pruncul în pântecele
mamei care merge la biserică, își face rugăciunile acasă, viețuiește într-o atmosferă
creștinească etc., în cu totul altul cel al cărui purtătoare nu vrea să știe de cele sfinte,
fumează, frecventează barurile, ascultă muzică deșănțată (ori "heavy-metal" etc.), sau face
altceva și mai rău. În același context, într-un fel fătul al cărui mamă este ocrotită de un tată
credincios, în altfel cel supus, o dată cu mama, maltratărilor unui tată denaturat…
În concluzie, în strădania de a da o educație creștină copiilor, pentru părinți esențial
este nu atât să instruiască, ci să încerce a fi creștini autentici. Cu alte cuvinte, cum foarte
bine remarca părintele profesor V. Răducă, părinții dau mărturie nu numai pentru ceea ce
sunt în realitate, ci și despre ceea ce tind a fi. Astfel, copilul va aprecia și va ști să facă
distincție între nedesăvârșirea unui om sincer și nedesăvârșirea nemărturisită a
fariseului…381.
c. BISERICA. Educația creștină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără
slujirea Bisericii, ca instituție divino-umană, instituție fundamentală a societății, mai veche
decât chiar cea a statului. La noi, cel puțin, după retragerea aureliană (271-275) până la
întemeierea cnezatelor și voievodatelor (secolul al XIV-lea) și până la unificarea lor
(Basarab I, 1330), singura instituție existentă neîntrerupt a fost Biserica . Ei îi revine,
aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat ființa neamului de la pierire, în fața atâtor
năvălitori, care-și făcuseră drum pe la noi în acel mileniu văduvit de o conducere statală
unitară. Acest mileniu, numit "întunecat", datorită obscurității pe plan politic, a fost luminat
doar de harul credinței drept-măritoare, dăruit cu generozitate, atunci ca și astăzi, de Sfânta
Biserică. Ea a ținut loc și de școală și de cancelarie domnească. Episcopii și preoții au fost
conducători spirituali la vedere și, tainic, cu timp și fără timp , cu voie și fără de voie,
îndrumători și sfătuitori politici. Căci dacă celelalte instituții ale unui neam sunt supuse
deseori efemerității, datorită caracterului lor vremelnic și trecător, Biserica se
caracterizează prin viabilitate veșnică, pentru că veșnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos.
Fiind întemeiată pe "piatra credinței", Însuși Mântuitorul ne încredințează că ea nu poate fi
dărâmată de nimeni, nici chiar de "porțile iadului"… (Mt. 16, 18). Știm, de altfel, că nu de
puține ori s-a încercat "dărâmarea" ei în decursul istoriei, și la propriu și la figurat. S-a
încercat mai ales pe vremea comunismului de prea-tristă amintire, s-a poruncit încarcerarea
ei într-un "ghetou" izolat, s-a reușit chiar întemnițarea unui însemnat număr al
380 Deosebit de ilustrativ ni se pare un material apărut în cotidianul „Ziua” din 24 mai 2003, p. 16 (semnat
D.S.), sub titlul „Vocea mamei, muzică divină pentru bebeluși”: „Încă din uter, bebelușii recunosc, ba chiar
preferă vocea mamei, relevă un studiu despre dezvoltarea fătului dat publicității în această lună și citat ieri în
site-ul american de știri WorldNetDaily.com, consultat de Rompres. Potrivit rezultatelor înregistrate de
cercetători canadieni și chinezi, creierul unui bebeluș învață modele de vorbire încă de când copilul se află în
uterul mamei. «Înainte de naștere, creierul este programat să învețe limbajul», a declarat pentru postul de
televiziune ABC News o profesoară la universitatea Queens din Ontario, Barbara Kisilevsky, care a realizat
studiul împreună cu o echipă de psihologi din Queens și cu specialiști în obstetrică din Hangzhou (China).
Viitoarele mămici au fost înregistrate pe casete audio în timp ce citeau cu voce tare o poezie. Apoi, la
jumătate dintre bebeluși li s-a pus să asculte înregistrarea de două minute cu vocile mamelor lor, în timp ce
cealaltă jumătate a trebuit să asculte voci feminine nefamiliare. Cercetătorii au descoperit că bebelușii au
răspuns la vocea mămicilor lor printr-o accelerare a bătăilor inimii, în timp ce, la auzul unei voci feminine
nefamiliare, bătăile inimii au scăzut în intensitate. Reducerea bătăilor inimii constituie «un mecanism de
atenționare», a spus Kisilievsky pentru ABC News. Bătăile inimilor unor bebeluși care aud voci nefamiliare s-
au încetinit, deoarece aceștia erau nevoiți să fie mult mai atenți la voci pe care nu le recunoșteau…” 381 Pr. lect. dr. V. RĂDUCĂ, Curs…, p. 73. 96

mărturisitorilor ei382, dar ea n-a putut fi nici măcar marginalizată, necum distrusă. Este
adevărat că au fost dărâmate unele lăcașuri sfinte, poate și din greșeala unor slujitori mai
fricoși, timorați, șantajați, terorizați (ei și familiile lor), amenințați în fel și chip etc., dar în
aceeași vreme se ridicau altele, chiar cu încuviințarea unor potentați ai zilei, aflați cu sau
fără voie în solda satanei, dar cu unele momente de omenie în atitudinile lor. Căci, vorba
părintelui Ilie Cleopa, "în slujba Bisericii trebuie și pe satana să-l pui la lucru!" Așa au
procedat, de-a lungul veacurilor, slujitori și cârmuitori vrednici, cu frică de Dumnezeu,
încât, în pofida tuturor încercărilor, Biserica noastră se prezintă astăzi drept cea mai
credibilă instituție în opiniile majorității românilor intervievați . Nu e puțin lucru, ca în
această învălmășeală a tranziției noastre "originale" și interminabile, cetățenii să declare,
într-un procent covârșitor, că singură Biserica este vrednică de încrederea lor. Desigur,
credibilitatea ei înseamnă pentru noi mântuire, dar și formarea (= educarea) de caractere
creștine, apte să contribuie, moral și material, la propășirea neamului. Așadar, când spunem
"mântuire", înțelegem deodată pregătirea sufletelor pentru viața veșnică, dar și educarea lor
pentru o viețuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică!
Extra Ecclesiam nulla salus , a spus atât de inspirat Sfântul Ciprian ( Epistola 73, 21) și tot
el ne atrage atenția că "cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de
tată!"383. Și, într-adevăr, Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii și bătrâni,
bogați și săraci, buni și răi, universitari ori simpli pălmași, fericiți și nefericiți…
În plan educațional-creștin , Biserica este factor esențial, prin mijloacele ei
tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică și cultul. Practic , dintre toate, cultul divin
este cel mai apropiat mijloc de educație religioasă , întrucât doctrina, morala și disciplina
(buna rânduială) sunt "predate" creștinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în
cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc și cuvinte de învățătură, predici și
cateheze, atât de importante în luminarea minții credinciosului. Cultul însuși are o funcție
didactică, deodată cu cea harismatică, sfințitoare. Participând la slujbe, credinciosul își
sfințește viața, dar își luminează și credința, în același timp. "Cultul" devine, astfel, un
cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Așa se exprimă un mare liturgist pe care l-a avut
Biserica noastră, părintele profesor de vrednică pomenire, Ene Braniște. După opinia p. c.
sale, ortodoxie înseamnă, practic, "botezul pruncilor în apa sfințită din cristelniță, cununiile
puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului
pentru spovedanie, sau în fața icoanelor pentru rugă, “paștele” primit cu frică și cutremur la
marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfințită la Bobotează, grija pentru împlinirea
soroacelor tradiționale de pomenire a morților…" După care precizează prevenitor: "Luați
creștinului ortodox pe acestea și i-ați luat totul!"384.
Încercând să răspundem acum la întrebarea "când începe educația copilului în
Biserică?", vom spune, la fel ca în paragraful precedent: înainte de a se naște! Căci mamele
creștine, deplin conștiincioase, din clipa în care știu că au zămislit prunc în pântece, vor
apela cu tot mai multă solicitudine la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi și împărtăși
periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular,
vor participa cât mai des cu putință la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se
interna în spital pentru naștere, se vor spovedi din nou și se vor împărtăși, pentru a fi întru-
382 A se vedea, de pildă, Mărturisitori de după gratii , Edit. Arhidiecezană Cluj-Napoca, 1995 și Biserica
întemnițată. România 1944-1989 , editat de Institutul Național pentru studiul totalitarismului, București, 1998.383 De Unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P. L. IV, 502.384 Pr. prof. dr. Ene BRANIȘTE, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a
păcii și a bunei înțelegeri între oameni , în "Studii teologice", Anul V (1953), nr. 9-10, p. 633.97

totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman: aducerea
pe lume a unui nou prunc! După naștere, se cunoaște, Biserica are câteva rânduieli pentru
mame și nou-născuți, de mare frumusețe și adâncă semnificație liturgică. De acum, se
desfășoară în mod firesc etapele integrării și creșterii pruncului în Biserică, prin cele trei
Taine, numite "de inițiere", Botezul, Mirungerea, Împărtășania, cărora se asociază,
bineînțeles, celelalte slujbe și rugăciuni. Această asistență duhovnicească înseamnă, de fapt,
și educație creștină , atât pentru mamă cât și pentru prunc. Educația va continua, apoi, prin
tot ceea ce oferă spațiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc. Acest program liturgic
educațional, cu rezultatele lui benefice, este prea bine cunoscut pentru a mai fi nevoie a se
insista cu precizări speciale. Ceea ce credem că trebuie avut mai mult în vedere, totuși, sunt
anumite mijloace practice, cum ar fi: cateheza, dialogul pe teme religioase, publicațiile
creștine, biblioteca parohială etc. Despre acestea, însă, vom vorbi mai pe larg într-o
prelegere separată385.
d. ȘCOALA. Vorbind despre școală, ca factor esențial în educația religioasă, avem
în vedere trei realități: școala ca instituție, profesorul de religie și elevul. Despre fiecare
vom creiona, în cele ce urmează, câteva caracteristici, constatări și propuneri. Facem cu
bucurie și apreciere mențiunea că la acest paragraf vom utiliza unele amănunte propuse de
către o parte a studenților anului al III-lea de la Secția de Teologie Pastorală a Facultății
noastre, notate în testul pe această temă în ziua de 30 aprilie 2001.
1. Școala, ca instituție, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale și spirituale cu
ajutorul cărora se desfășoară procesul educațional. Ea poate fi de stat (publică) și
particulară. În cazul nostru, vorbim despre școală ca instituție publică, care presupune o
dublă obligație: una din partea statului (aceea de a asigura la nivel optim cadrul juridic,
material etc.), alta din partea școlii (aceea de a răspunde cu rezultate concrete încrederii
acordate, investițiilor financiare etc.).
În general vorbind, pentru ca rezultatele școlare să fie cele scontate, profesorilor și
elevilor trebuie să li se asigure o bază logistică adecvată: clădiri salubre, săli de clasă
corespunzătoare, materii de învățământ bine structurate și în deplină armonie cu profilul
școlii, manuale aduse la zi, programă analitică alcătuită pe criterii strict pedagogice etc. O
dată cu acestea, toți factorii responsabili trebuie să asigure în școală un mediu familial
sănătos, o atmosferă primitoare, în care spiritul academic să nu elimine căldura prieteniei și
a bunei conviețuiri. Școala este o a doua familie, atât pentru profesori cât și pentru elevi.
Direcțiunea, diriginții, profesorii, pedagogii ș. a., trebuie să aibă în vedere tot timpul că
școala nu este un loc al constrângerii și siluirii, ci al stimulării inițiativei și interesului
pentru știință și moralitate. Este instructiv, credem, să observăm că termenul "școală", ce
provine din latinescul "schola" (care la rându-i se trage din grecesul σχολ®  etimologic
înseamnă, între altele, tihnă, răgaz386, ceea ce ne sugerează caracterul de loc al tihnei
sufletești care trebuie asigurată și oferită atât de către profesori, cât și de către elevi. Tot în
cadrul etimologic, să ne amintim că la romanii din antichitate școala purta și numele de ludi
(joc, distracție), profesorul având numele de ludi magister (cel care-i învață pe copii
anumite jocuri)387, sens asociabil și astăzi, mai ales copiilor din clasele primare, care vin la
școală să învețe, desigur, dar care simt permanent și nevoia jocului, a distracției (în
385 Vezi și Pr. lect. dr. Vasile GORDON, Mijloace practice de catehizare în Biserică , în "Glasul Adevărului" –
Buzău / iulie-sept. 2000), p. 22-38.386 Vezi, spre exemplu, A. BAILLY, Dictionnaire grec-français , "Hachette", Paris, 1963.387 Apud Șt. BĂRSĂNESCU, Istoria pedagogiei…, cit., p. 34.98

înțelesul pedagogic al cuvântului), a destinderii etc., pentru că sunt copii, iar copilăria nu
poate fi "pusă în cui", nici ignorată, nici reprimată cu brutalitate. Chiar și elevii mai mari
păstrează în ființa lor semnele copilăriei388, astfel că sensul de "ludi" al școlii nu trebuie
eliminat în totalitate nici în cazul lor.
O altă chestiune de principiu, se leagă de atitudinea discriminatorie, întâlnită pe
alocuri, potrivit căreia unele școli sunt considerate "bune", altele "rele", de cele mai multe
ori pe criterii de plasament "geografic", mai ales în mediul urban: cele "bune" se găsesc în
spațiul central, cele "rele" în cartierele mărginașe. La acest punct atragem atenția că nu
școlile în sine sunt „bune” sau „rele”, ci interesul și conștiinciozitatea profesorilor și al
elevilor, deodată cu al părinților, desigur. Legat de acest aspect întâlnim un fenomen care
afectează grav eficiența procesului de învățământ: școlile și clasele "bune" sunt supra-
aglomerate, cele "slabe" fără numărul normal de elevi. În consecință, trebuie avută în
vedere obligativitatea legală de a nu se depăși numărul regulamentar de elevi, în nici o
clasă, oricât de "bine" ar fi cotată.
Cu privire specială asupra orei de religie , pe lângă cele mai sus-menționate, întru-
totul valabile și în cazul ei, socotim prioritar a se urmări următoarele:
asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ, nu lăsată la
discreția unor factori care nu conștientizează încă importanța ei, pentru a nu mai
fi considerată materie secundară, asociată, între altele, cu educația fizică și
desenul (cu toate că aceste discipline își au însemnătatea lor incontestabilă!). În
același timp, plasarea ei în orar să nu mai fie arbitrară (la finele orelor, când
oboseala este maximă, sau când unii elevi sunt tentați să plece acasă), ci într-un
spațiu temporal psihologic adecvat;
alcătuirea unei programe analitice în concordanță cu posibilitățile reale de
predare-învățare, programă cu un caracter stabil și cu o taxonomie echilibrată. O
sugestie benefică este, credem, ca programele să se plieze, pe cât posibil, pe
calendarul liturgic;
realizarea unei concordanțe între materii, cu privire la conținutul învățământului:
este inadmisibil, nepedagogic (totodată neștiințific!), ca în timp ce profesorul de
religie predă despre creaționism, potrivit Sfintei Scripturi, unii profesori de
biologie, fizică, filozofie, istorie etc., să mai vorbească, la ani buni de la căderea
comunismului, despre "tragerea omului din maimuță" și altele asemenea, în
condițiile în care mari oameni de știință neteologi neagă categoric tezele
darvinismului. Duplicitatea conceptelor, care mai dăinuie încă din păcate în
unele școli, duce la rezultate pedagogice dezastruoase: mintea copilului, atât de
fragilă și vulnerabilă, devine confuză, derutată, incapabilă să-și contureze un
discernământ sănătos. Armonizarea relațiilor între direcțiunea școlii, profesorii
neteologi și profesorul de religie, în toate privințele, inclusiv în cel al
conținutului educațional, bazat pe un curriculum concordant cu adevărul
științific, va duce, incontestabil, la rezultate optime;
asigurarea unei minime baze materiale, așa cum bine se procedează în cazul
altor discipline (biologie, fizică, limbi străine etc.). Ideal ar fi ca în școli să fie
amenajat un cabinet de religie, cu o mică bibliotecă teologică, icoane, hărți
biblice, televizor și aparat video, pentru vizionarea unor casete din domeniu, un
388 Până și despre oamenii maturi se poate spune, potrivit unui dicton sugestiv, că sunt "copii care au
îmbătrânit…"99

casetofon etc. În școlile mai mari ar putea fi amenajat chiar un paraclis, în care
elevii să poată intra liber pentru rugăciune și reculegere. Periodic ar putea fi
invitat aici preotul de la biserica cea mai apropiată pentru anumite slujbe,
meditații religioase etc. Tot la capitolul "bază materială", socotim necesar ca
școlile să sprijine excursiile și pelerinajele elevilor la mănăstiri și-n alte locuri
de interes religios.
*
Încheiem acest paragraf cu observația că un sprijin cu totul aparte în acest demers al
bunei desfășurări al orei de religie în școală, sub toate aspectele mai sus-menționate, îl
poate oferi ierarhul locului, direct sau prin reprezentanții desemnați (inspectori de religie,
consilieri cu probleme de învățământ, protopopi), fapt care se observă pregnant în anumite
eparhii. Având în vedere această șansă, profesorul de religie va ține strâns legătura cu
centrul eparhial, semnalând problemele întâmpinate și solicitând sprijinul pe care acest for
îl poate oferi.
e. PROFESORUL (EDUCATORUL389). După cum foarte mulți dintre creștini
identifică adesea pe preot cu Biserica, așa se întâmplă și în cazul școlii: prestigiul sau
blamul unei școli este asociat nemijlocit cu profesorul… Trebuie să recunoaștem din capul
locului că, în ambele cazuri (ca, de altfel, în oricare domeniu), avem de-a face cu un mare
procent de dreptate, deoarece reușita misiunii unei instituții (școală, biserică, armată,
poliție, parlament etc.) depinde într-o măsură covârșitoare de conștiinciozitatea slujitorilor
ei. De aceea, subliniem că și reușita orei de religie depinde nemijlocit de conștiinciozitatea
celui care o predă. Copiii văd religia (de fapt, ortodoxia) prin prisma profesorului, deoarece
calitățile și defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Astfel, elevii
își pot crea o imagine reală asupra ortodoxiei (de frumusețe inefabilă!), potrivit frumuseții
caracterului profesorului autentic, sau, Doamne ferește, una strâmbă, falsă, mediocră,
potrivit strâmbătății, falsității, mediocrității, sau, cel mai rău, lipsei de caracter al
pretinsului profesor.
În paragraful de față vom creiona câteva dintre calitățile de bază ale profesorului de
religie, am zice minimale sau, după expresia deja celebră, sine qua non, având în vedere trei
dimensiuni: intelectuală, morală și fizică. Înainte de aceasta, însă, trebuie să evidențiem
faptul că unui profesor, la fel ca preotului sau altor educatori, de care depinde formarea
caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate. Și înțelegem, pe de o parte, că
nu i se pretinde nimănui să fie un savant, sfânt, sau geniu, altfel spus, un desăvârșit. Pe de
altă parte, educatorul autentic trebuie să dovedească, însă, o permanentă strădanie spre a-și
contura personalitatea. Să tindă neîncetat spre desăvârșire, predispus continuu epectazei
intelectuale și duhovnicești. Iar elevii vor ști întotdeauna să aprecieze această tensiune spre
o devenire superioară ( devenirea întru ființă , după expresia plastică a lui C. Noica) și vor fi
mereu îngăduitori cu inerentele slăbiciuni omenești. Sau, asemănător relațiilor dintre părinți
și copii, în familie, la rândul lor elevii pot face diferența dintre nedesăvârșirea unui om
sincer și nedesăvârșirea nemărturisită a fariseului .
Așadar, ce este personalitatea? Încercarea de definire a personalității, în general, și a
personalității profesorului , în special, se lovește de relativismul cuvintelor, de incapacitatea
lor de a surprinde în profunzime trăsăturile psiho-fizice ale ființei umane. Dicționarele se
389 Vom observa către sfârșitul paragrafului de ce am specificat în paranteză acest termen.100

rezumă la enunțuri lapidare390, iar manualele, preluând în general definițiile din dicționare,
oferă în completare mai mult un material descriptiv al celor trei categorii de calități
amintite, decât o analiză a componentelor personalității. De aceea, nu vom insista pe
definiții, ci pe câteva dintre calitățile minime fără de care nu poate fi concepută vorbirea
despre această noțiune.
Astfel, din punct de vedere intelectual , un profesor de religie trebuie să posede o
bună cultură generală, dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între
altele, inteligență vie, imaginație creatoare, memorie durabilă și fidelă. El trebuie să fie un
autentic specialist în materia pe care o predă, având, totodată, și cunoștințe psiho-
pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. De aceea, suntem total
împotriva profesorilor improvizați, specializați în desen, muzică, sport etc., care, pentru a-și
"completa" norma didactică iau și câteva ore de religie…
În același context al calităților intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un
cititor pasionat al literaturii teologice, dar și al cărților din domeniile ajutătoare. Cu
deosebire, trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, deodată cu studierea, fie și
parțială, a operelor Sfinților Părinți. El nu este un simplu transmițător de cunoștințe, ci un
propovăduitor, iar una dintre notele esențiale ale personalității propovăduitorului creștin,
din punct de vedere intelectual, este cunoașterea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților
Părinți. Se știe că faima sfântului Ioan Gură de Aur consta tocmai în cunoașterea
amănunțită a Sfintei Scripturi și utilizarea ei cu dexteritate în activitatea învățătorească. El
însuși atrage atenția că “necunoașterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor“391, iar
cu alt prilej afirmă: “Cunoașterea Scripturilor întărește duhul, curăță conștiința, smulge
patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeților diavolului, ne face să
locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi ușoare și face
să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”392. Sfântul
Ambrozie, la rândul său, era foarte supărat că preoții și dascălii din vremea sa neglijau
citirea Scripturii: “De ce nu vă dedicați timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiți cu
Hristos? Nu-L mai vizitați, nu-L mai ascultați?…” 393.
Pasionat cititor al Scripturii, profesorul de religie se va îngriji, deopotrivă, să-și
completeze mereu biblioteca personală cu tot ceea ce-i este util în demersul său catehetic,
fiind la curent, totodată, cu procesul de elaborare al programelor analitice, pentru a face, la
nevoie, sugestii de îmbunătățire a lor.
Un "cuvânt de ordine" al profesorului de religie, intelectual autentic, trebuie să fie
fermitatea. Cu sine însuși, cu materia pe care o predă, cu elevii. Fermitate care nu exclude,
bineînțeles, bunătatea și căldura sufletească, dar care inspiră disciplină, încredere și, mai
ales, face ca ora de religie să fie respectată.
Din punctul de vedere al calităților morale , nominalizăm: credință puternică,
iubire nețărmurită, smerenie, discreție394, discernământ și bun simț. În cazul fiecăreia
390 DEX-ul, spre exemplu, propune următoarele explicații: Personalitate: 1. Ceea ce este propriu unei
persoane și o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă
o persoană. 2. Persoană care are însușiri deosebite într-un anumit domeniu de activitate… .391 Omilia IX-a la Col., P.G. LXII, 361.392 Omilia X-a, P.G. LXIII, 485.393 De officiis ministrorum, I, 20,28, P.L. XVI, 50 A.394 Discreția este o manifestare superioară a smereniei. Discret nu înseamnă doar a știi să păstrezi secretele ce
ți se încredințează, ci și a te manifesta cât mai simplu, natural, cuviincios, măsurat, sobru, cumpătat ș.a.
Profesorul discret este cel care se ferește de orice excentrism, în idei, voce, gesturi. Face totul ca și cum n-ar
face el nimic . Vezi Dicționarul analogic și de sinonime al limbii române , Edit. Științifică și enciclopedică ,101

trebuie să fim, desigur, atenți la nuanțele specifice, dar ele se leagă întreolaltă, cu mii de
fire nevăzute. De aceea, dacă lipsește una, celelalte sunt inoperante. Întâi de toate,
profesorul de religie trebuie să aibă conștiința că nu predă o lecție oarecare, ci un crez
anume, drept, curat, deplin și neștirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox395. Astfel,
credința neabătută, unită cu celelalte virtuți pomenite, vor confirma vocația autentică și
mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocație este, de fapt, un martor și mărturisitor al
Învățătorului Suprem, Iisus Hristos și al Evangheliei Sale. Profesorul nu învață în nume
personal, ci în numele lui Hristos . Apelând iarăși la sensurile etimologice, vom observa că
latinescul professor-oris înseamnă, ca prim înțeles, martor, căci pro + for, fari, de unde
provine, se traduc prin a spune ceva înaintea cuiva, a depune mărturie396. Înaintea
cunoștințelor în sine, așadar, prin viața lui morală profesorul de religie depune mărturie
bună despre învățătura pe care o predă. În acest sens, pomenim aici cuvintele avertisment,
atât de inspirate, ale Fericitului Augustin: “Sit eius quasi copia dicendi, forma vivendi!”397.
Am nominalizat între calitățile morale și "bunul-simț", pentru că o considerăm o
dimensiune definitorie a profesorului de religie. Cine are bun simț se va prezenta
întotdeauna pregătit, va fi apropiat de elevi, va ști să și asculte, nu numai să vorbească, va fi
punctual atât la sosire, cât și la plecare, va fi obiectiv la note398 și, mai ales, se va strădui
permanent să păstreze echilibrul – atât de greu de aflat uneori – între exigență și îngăduință,
asprime și bunătate, sobrietate și atitudine jovială etc. etc.
Cu privire la calitățile fizice menționăm că profesorului i se cer: un trup sănătos,
fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; fața prietenoasă, atrăgătoare; ținută
vestimentară curată și lipsită de excentrisme . Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o
reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie
reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică și viața morală, ci și prin înfățișare,
îmbrăcăminte, gestică, mimică ș.a. Căci copiii percep frumusețea religiei și prin frumusețea
acestor elemente. Iar acolo unde frumusețea fizică este mai puțin prezentă, totuși, ea poate
fi suplinită, fără mare efort, de bunătate sufletească, îmbrăcăminte decentă, simplitate în
manifestări etc. Simion Mehedinți notează, bunăoară, despre Socrate și Pestalozzi: "Erau
foarte departe de canonul frumuseții plastice, dar amândoi erau simpatici prin bunătatea și
lumina privirii lor"399.
Cu toate că preocuparea pentru ținuta exterioară nu trebuie exagerată în vreun fel
("exagerate" trebuie să fie grija pentru pregătirea intelectuală și viața morală! ), profesorul
de religie nu poate să apară oricum în fața elevilor săi. Este de dorit, astfel, ca bărbații să fie
îmbrăcați în costum decent (nu blugi, nu culori stridente), iar femeile, de asemenea, în
haine care să impună respect, nu care să provoace ilaritate (pantaloni, fuste scurte, bluze
București, 1978, p. 176, § 368. Ca adjectiv, “ discret” este menționat în aceeași familie de cuvinte cu: modest,
simplu, natural, firesc, sobru, măsurat, cumpătat, chibzuit, moderat, ponderat, cuviincios, cuvios (!), decent,
politicos, respectuos, plecat. Iar ca atitudine înțeleaptă și bine plăcută lui Dumnezeu, este revelator, de
asemenea, îndemnul Sfântul Apostol Pavel adresat corintenilor: “Și aceasta v-o spun fraților: că vremea s-a
scurtat de acum, așa încât cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea; cei ce plâng ca și cum n-ar plânge; cei
ce se bucură ca și cum nu s-ar bucura …" (I Cor. VII, 29-30). Adică să facă totul ca și cum n-ar face, discret!395 Pr. prof. dr. C. GALERIU, Elemente pentru cursul de Metodică , f. a., "Cursul nr. 3", p. 12. 396 Vezi G. GUȚU, dicț. cit.397 “Să-i fie felul de a trăi, precum bogăția grăirii!”, De doctrina christiana , P.L., XXXIV, 4, 61.398 Merită a fi reținut, la acest punct, sfatul unui profesor cu experiență: la notare mai bine să greșești în
favoarea elevului, decât în defavoarea lui . 399 Simion MEHEDINȚI, Scrieri despre educație și învățământ. Antologie, Editura Academiei Române,
Îngrijitor de ediție, Dumitru MUSTER, București, 1992, p. 224.102

decoltate etc.). Rezumativ, profesorul de religie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru
biserică, ca pentru Sfânta Împărtășanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el
un altar sfânt, nu o tribună oarecare, sau tejghea de magazin.
*
Ca sinteză la cele prezentate până aici, invocăm pledoaria marelui pedagog român
Simion Mehedinți, potrivit căruia numele autentic al celui chemat să predea cunoștințe
copiilor este cel de educator. În "Trilogia Școlii", Mehedinți descrie detaliat cele trei trepte
ale dascălului: belferul, profesorul și educatorul400. Astfel, primul este numit "vătaf peste
copii", al doilea "slujbaș al școlii", iar al treilea "părintele tineretului". De numele celui
dintâi se leagă metode și atitudini total nepedagogice, primitive, între care bătaia, limbajul
violent, jignirile, siluirea pentru memorizare absurdă ( toceala), care duc, de fapt, la
reprimarea personalității copilului. "Profesorul" este o treaptă superioară "belferului", dar
nu eficientă în totalitate: predă și ascultă respectând metodologia, dar neimplicându-se
afectiv. Este insul rece, care-și face "datoria", căruia nu i se poate reproșa nimic oficial, dar
care nu convinge. În final, rezultatele slabe nu sunt departe de cele ale "belferului".
Educatorul, în schimb, este chipul pedagogului ideal, părintele tineretului , pentru că
armonizează în ființa sa însușirile esențiale, sub cele trei aspecte: intelectual, moral și fizic.
Educatorul este, de fapt, personalitatea care se inspiră fără întrerupere din personalitatea
Celui mai mare Educator al omenirii, Iisus Hristos, despre Care Simion Mehedinți
mărturisește: "Așadar nu poate fi vorba nici de exagerare nici de ipocrizie, când afirmăm că
Iisus a fost cel dintâi și cel mai mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al
copiilor"401. Descriind detaliat caracteristicile personalității educatorului, Mehedinți
enumeră apoi câteva dintre însușirile acestuia: iubire de părinte, darul de a pătrunde în
sufletul învățăceilor, știința de a se face plăcut, optimismul, tăria de caracter402. Spre
finalul paragrafului nominalizează și câteva trăsături negative, care exclud irevocabil pe
cineva din rândurile educatorilor: lipsa iubirii (disprețul față de elevi), ambiția, vanitatea
(egoismul) și falsitatea (minciuna)403.
Încheiem acest subcapitol concluzionând că profesorul de religie trebuie să fie un
educator autentic, un părinte pentru copii, gata oricând de jertfele cerute într-o astfel de
misiune. Chiar dacă statutul orei și al celui care o predă este încă nedifinitivat în planul
legislativ, în conștiința elevilor și părinților evlavioși profesorul de religie are o răspundere
asemănătoare cu a preotului, de slujirea căruia atârnă împlinirea celor mai nobile idealuri,
în final, mântuirea sufletului. În acest context al responsabilității uriașe, rămân pilduitoare
cuvintele unui alt mare savant creștin român: "Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei,
trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo, nu pentru tine, că tu ești om trecător,
dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru
sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar dacă ar
fi să-l crești cu sângele vieții tale…"404.
Educatorul orei de religie ideal ar fi, fără îndoială, preotul-profesor. Așadar, nu cu
simplă pregătire de preot, ci și posesorul cunoștințelor psiho-pedagogice, stăpânind, astfel,
metodologia procesului de învățământ. Întrucât, în practică, majoritatea profesorilor de
religie sunt de genul feminin (și nu vedem nimic rău în aceasta!), nu ne rămâne decât să le
400 Ibidem, p. 189 ș. u.401 Ibidem, p. 216. 402 Ibidem, p. 222-226.403 Ibidem, p. 227-228. 404 Vasile PÂRVAN, Scrieri, București, 1981, p. 379. 103

îndemnăm pe distinsele profesoare să încerce a imita la clasă atitudinile preotului serios și
sincer. Pentru reușită vor avea nevoie, desigur, de un îndrumător-duhovnic, nu doar ca orice
bun creștin, ci pentru a se sfătui în permanență cu el în această nobilă și unică misiune,
aceea de a forma caractere creștine.
f. ELEVUL. Chiar dacă nu vom insista prea mult în descrierea elevului, ca factor
esențial al educației religioase, pentru a nu prelungi peste măsură prelegerea de față, suntem
datori măcar cu aceste precizări:
elevii nu sunt doar niște receptori pasivi ai cunoștințelor, nici doar tocilari și emițători
mecanici, care trebuie să reproducă docili cele predate, ci sunt factori esențiali ai
educației, parteneri de dialog, suflete capabile să gândească și să creeze ;
până la o anumită vârstă nu li se poate cere decât o responsabilitate parțială pentru
conștientizarea importanței orei de religie. De cele mai multe ori, receptivitatea sau
nereceptivitatea lor reflectă mediul religios sau nereligios de acasă, copiii fiind, astfel, o
oglindă a familiei din care provin. Profesorul de religie trebuie să realizeze, astfel, mai
mult decât oricare dintre profesori, că, în general, copiii sunt curați la suflet și că unele
însușiri negative nu sunt proprii ființei lor, ci amprentele mediului negativ de acasă.
Bine a spus Simion Mehedinți că nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai
descoperit încă partea cea bună405;
elevii trebuie socotiți prieteni, demni de cel mai înalt respect, nu subalterni obligați să
suporte orice cuvânt, capriciu, sau atitudine;
la rândul lor, elevii trebuie să fie receptivi, ascultători față de profesori, ca față de
proprii părinți, îmbrăcați decent, cuviincioși în vorbire și atitudini, demni în exprimarea
eventualelor nemulțumiri. Nu să vorbească necontrolat, ca "din turmă", sabotând ora,
refuzând învățătura și nelăsând nici pe alții să învețe. Parabola Semănătorului se aplică
și aici: nu-i întotdeauna vina celui care seamănă, că recolta va fi slabă (sau nu va fi
deloc!), dacă pământul este pietros sau plini de spini…
elevul trebuie să conștientizeze (nu înaintea profesorului, desigur, dar o dată cu el) că
orice învățătură bună are menirea să-l ridice, să-l înalțe spre demnitatea de om deplin,
să ajungă la "starea bărbatului desăvârșit", potrivit dezideratului suprem exprimat de
Sfântul Apostol Pavel (Ef., 4, 13). Căci însuși cuvântul "elev", intrat în vocabularul
nostru prin filieră franceză (élève = elev, élever = a ridica), provine din latinescul
"elevare", care înseamnă a ridica de la pământ, a înălța dintr-o stare …406. Altfel spus,
învățătura, mai ales cea creștină, are menirea de a-l ridica pe copil din starea biologică,
vegetativă, la demnitatea omului chemat spre desăvârșire.
Elevii sunt datori, în concluzie, să răspundă cu respect, bună purtare,
recunoștință și conștiinciozitate, mâinii întinse din partea educatorului, ofertă a dragostei și
responsabilității, pentru plinirea lui ca om, nu mai puțin pentru prezentul și viitorul
neamului din care fac parte.
* *
*
În loc de concluzii la sfârșitul acestui studiu mărturisim convingerea că reușita
educației religioase a copilului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor factorilor umani,
descriși mai sus, cu Factorul Suprem, Dumnezeu. Copilul se va dezvolta normal și va
405 Op. cit., p. 154.406 G. GUȚU, dicț. cit.104

deveni un caracter creștin, dacă îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu, nu numai în
Biserică, ci și în familie și în școală. Mai adânc, copilul Îl va descoperi pe Dumnezeu în
tainițele lui sufletești, dacă Îl va simți prezent mai întâi în inimile educatorilor săi: părinți,
preoți, profesori de religie ș. a. Crescut și maturizat cu această descoperire, va depinde apoi
numai de voința proprie pentru a-și păstra curat caracterul moral-creștin, la zidirea căruia
educatorii conștiincioși au ostenit cu migală și dăruire. 105

VIII. MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE ÎN BISERICĂ. CÂTEVA
CONSTATĂRI ȘI PROPUNERI.
Preliminarii. Experiența pastorală, fie cât de modestă, constată că este nevoie acută
de catehizare, pentru toate vârstele de credincioși, mai ales cu privire la cunoașterea și
aprofundarea doctrinei ortodoxe. Avem în vedere, desigur, luminarea credinței în punctele
ei principale, deodată cu explicarea simbolurilor cultului divin, public și particular, pentru o
participare mai activă la săvârșirea lui. În cele ce urmează, vom prezenta câteva mijloace
practice, la îndemâna oricărui preot, fie de la oraș, fie din mediul rural, cu mențiunea că
prezentarea noastră se bazează în exclusivitate pe ceea ce noi înșine am experimentat în
cele mai bine de două decenii de slujire preoțească, mai întâi la țară, apoi la oraș. De fapt,
diferențele "metodologice", vom vedea, nu sunt foarte mari, doar exigențele unor
credincioși din mediul urban fiind pe alocuri mai sporite.
Înainte de a face propunerile propriu-zise, trebuie să creionăm câteva remarci făcute
de noi pe parcursul anilor de activitate pastorală. Amintim mai întâi faptul că, din diverse
motive, creștinii noștri acordă, în general, puțin timp preocupărilor religioase. Cei mai mulți
se limitează la frecventarea bisericii (în această categorie intrând așa-numiții "creștini de
duminica"), frecventare mai mult sau mai puțin consecventă. Ocupațiile de tot felul ale
credincioșilor noștri, grija zilei de mâine, greutățile tranziției etc., pe de o parte, iar pe de
alta insuficienta atenție față de cele duhovnicești, ne determină să constatăm cu tristețe că
mulți dintre ei nu au o credință luminată. Chiar după evenimentele din decembrie 1989,
când nimănui nu i s-au mai impus restricții pe motive religioase, când librăriile și tarabele
au fost din ce în ce mai pline de cărți de spiritualitate, nu putem afirma că s-a progresat
simțitor în aprofundarea credinței ortodoxe. Există, desigur, excepții. În fiecare parohie,
știm, sunt creștini îmbunătățiți sub acest aspect, dar numărul lor nu credem că este
semnificativ. Sunt puțini cei care au citit integral Sfânta Scriptură, spre exemplu, iar marea
majoritate nu cunoaște, măcar în linii mari, înțelesurile Sf. Liturghii, ca să nu mai vorbim
despre al celorlalte slujbe. În aceste condiții nu este de mirare că superstițiile de tot felul
proliferează în voie, iar fenomenele "paranormale", apărute în ultima vreme la noi
(radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, practicile yoga etc. ) câștigă tot mai mulți aderenți.
În același timp, trebuie să luăm seama bine la faptul că mulți dintre creștinii noștri
sunt victimele superstițiilor, ale sectelor mai vechi și mai noi, ale fenomenelor paranormale
de care aminteam, datorită ignoranței în materie de credință, ignoranță explicabilă, pe de o
parte, prin lipsa personală de preocupări, pe de alta, prin lipsa unei catehizări sistematice
din partea slujitorilor Bisericii. Sunt mulți creștini care doresc să afle mai mult decât li se
oferă în predica duminicală, de multe ori și aceasta lipsită de consistență și puterea
convingerii. Aceiași creștini, preocupați în problemele de credință, citesc acasă cărți
duhovnicești, dar atunci când nu înțeleg ceva nu găsesc întotdeauna solicitudinea cuvenită
din partea preotului, pentru a li se explica cele neînțelese. Și după câteva astfel de "eșecuri",
coroborate și cu alte nemulțumiri, justificate sau nu, credinciosul va apela, în mod
inevitabil, la "ajutor" eterodox.
Pentru a preîntâmpina acest fenomen, este necesară o reconsiderare a preocupărilor
slujirii învățătorești, fără a fi neglijate, desigur, celelalte două dimensiuni ale preoției,
sfințitoare și pastorală. Evident, ne dăm seama că mijloacele de catehizare actuală pe care le
vom prezenta mai jos nu reprezintă o noutate în slujirea pastoral-misionară ( cunoaștem
destui preoți care le utilizează ), dar pledăm pentru intensificarea și generalizarea lor,106

adaptate, desigur, la situațiile specifice, locale. Se înțelege că aceste mijloace nu sunt
singurele care pot contribui la luminarea credinței, dar experiența ne-a arătat că cele pe care
le vom prezenta s-au dovedit foarte eficiente407. Iată, așadar, câteva dintre ele: cateheza de
la slujbele din zilele de rând, dialogul săptămânal, biblioteca parohială și publicațiile
parohiale.
1. CATEHEZA. În fiecare parohie, în afară de duminici și sărbători, se oficiază
slujbe pentru zilele de rând, în cele mai multe cazuri miercurea, vinerea și sâmbătă seara.
De obicei se săvârșesc acatiste, diverse sfințiri (ale apei, icoanelor etc.), Taina Sf. Maslu și
vecernii, slujbe la care se poate adăuga, la sfârșit, o scurtă cateheză, care, dacă este bine
întocmită și susținută cu convingere, aduce multă lumină și bucurie în sufletele
ascultătorilor și va atrage un număr tot mai mare de credincioși. Majoritatea vin, desigur,
pentru slujba respectivă, dar există un număr dintre ei, în special intelectuali, care vin
numai dacă știu că se rostește și un cuvânt de învățătură, mai ales acolo unde este axat pe
explicarea doctrinei și a cultului, însoțit de permanente actualizări. Astfel de creștini chiar
ne mărturisesc uneori că în alte părți slujbele sunt mai bogate, dar, spun dânșii "prefer să
vin la această biserică pentru că aici mi se explică mereu câte ceva…"
Menționăm din capul locului că o astfel de cateheză nu trebuie să depășească
"timpul psihologic". Se recomandă, în principiu, să fie cât se poate de scurtă, pentru a nu
avea efectul contrar celui scontat. În general, în jur de 10 minute. Este foarte importantă,
așadar, încadrarea în ceea ce numim "timp psihologic", adică o adaptare la condițiile
concrete. Uneori și 5 minute este mult: dacă slujba a fost mai lungă, dacă este foarte cald,
sau foarte frig, dacă tema (sau modul de abordare al ei) nu declanșează interesul
ascultătorilor etc. Alteori, când simțim că credincioșii sunt predispuși la explicații mai
detaliate, "timpul psihologic" se poate prelungi, în directă proporționalitate cu interesul
sesizat. Se impune, astfel, o întreită adaptare: la auditoriu, la conținutul catehezei și la
persoana însăși a vorbitorului . La auditoriu, cunoscându-le capacitatea de înțelegere,
măsura dorinței de cunoaștere și, totodată, limitele răbdării; la conținutul catehezei, adică
proporțional cu gradul de dificultate al subiectului respectiv; la persoana noastră însăși ,
ca învățători, cunoscându-ne propriile puteri, cunoștințe, limite, dexteritate în exprimare,
nivelul experienței etc.
Auditoriul catehezelor din biserică este întotdeauna variat, alcătuit din credincioși
de vârste și preocupări diferite. Acest fapt impune un nivel mediu de expunere al
învățăturilor, preferabil într-un limbaj cât se poate de simplu.
Conținutul catehezelor se va orienta după trebuințele sufletești ale credincioșilor
din parohia respectivă, pe care fiecare preot le cunoaște, măcar în linii mari. Tematica se
fixează la libera opțiune a preotului, îngrijindu-se, totuși, să aibă în vedere cu prioritate
principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe, semnificația (simbolismul) actelor de cult,
407 Nu vom neglija, desigur, mijloacele recomandate de manuale, mai vechi și mai noi, cum sunt cele de
Catehetică și de Metodica predării religiei . Exemple: Catehetica pentru Institutele Teologice (autor: Pr. prof.
dr. Dumitru Călugăr, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1976), prezintă
următoarele "Mijloace în educația religioasă": rugăciunea, meditația religioasă, deprinderile morale, cultul
divin , Sfintele Taine etc. (p. 105-117); Educația religioasă. Repere teoretice și metodice (un tratat universitar
de "Metodică", autor: Constantin Cucoș, Editura "Polirom", Iași, 1999), sub titlul Forme de realizare a
educației religioase, enumeră: exemplul,. instrucția religioasă, activitățile educative, rugăciunea individuală,
cântecele religioase, ceremonialul religios, predica și conferința cu subiect religios, literatura și arta cu
subiecte religioase etc. (Cap. 6, § 9, p. 281-282)). 107

punctele de credință interpretate greșit de către protestanți și neoprotestanți (în care
includem și mișcările harismatice, fenomenele paranormale etc.).
Pentru prima categorie sugerăm următoarele subiecte:
-dogma Sfintei Treimi (cateheze despre Sfânta Treime, în
general, și despre fiecare persoană a Sfintei Treimi, în particular);
-Revelația dumnezeiască;
-Sfânta Scriptură;
-Sfânta Tradiție;
-crearea lumii văzute și nevăzute;
-providență;
-înviere;
-mântuire;
-judecată;
-virtutea și păcatul;
-post și rugăciune;
-poruncile dumnezeiești și poruncile Bisericii;
*
Din categoria catehezelor liturgice, exemplificăm:
-simbolismul Sfintei Liturghii (aprox. trei cateheze succesive);
-simbolismul Vecerniei;
-simbolismul Utreniei;
-simbolismul Sfintelor taine;
-simbolismul Ierurgiilor.
*
Dintre subiectele controversate interconfesional, propunem:
– Sfânta Tradiție;
-Sfintele Taine (o cateheză generală + câte una pentru fiecare, separat);
-cultul Maicii Domnului;
-Sfânta Biserică;
-cultul Sfinților;
-cultul Sfintelor Moaște;
-cultul Sfintei Cruci;
-harul divin;
La acestea se adaugă subiecte impuse de vremurile actuale: radiestezia, bioenergia,
bioterapia, cristaloterapia și problemele de "bioetică" ( clonarea, fecundarea in vitro,
transplantul de organe, eutanasia, etc.).
Succesiunea subiectelor va avea, evident, o anumită logică pe parcursul unui an
liturgic, fiind grupate pe categorii, sau sub forma unor cicluri care, periodic (la 2-3 ani) se
pot repeta și împrospăta, desigur, cu elemente noi. În afară de temele enumerate mai sus,
preotul poate aborda catehizarea și sub forma unor mici cuvântări conjuncturale (scurte
pareneze, de exemplu). Bunăoară, după o slujba unui acatist, poate face comentariul unui
icos sau al unui condac, extrăgând anumite învățături religios-morale; după slujba Sf.
Maslu, se poate explica, pe rând, mesajul principal al pericopelor evanghelice și apostolice,
se poate aborda importanța tămăduirii sufletești ca mijloc pentru facilitarea vindecării
trupești etc.; după slujba vecerniilor se pot spune câteva cuvinte despre viața sfântului108

pomenit, chiar dacă nu este dintre sfinții mari, actualizându-se acele virtuți care se cer
imitate astăzi ș. a.
Ca o concluzie la acest prim paragraf subliniem marea importanță a unei cateheze,
fie cât de scurtă, la orice fel de slujbă de peste săptămână. Notăm, de asemenea, că la aceste
cateheze se poate declanșa și un mic dialog, cu toate că timpul este foarte limitat. Cei
prezenți pot fi invitați, totuși, să pună o întrebare, două, la care preotul va răspunde scurt,
cu promisiunea (dacă întrebarea solicită un răspuns mai amplu, sau este din afara
subiectului) că problema legată de acea întrebare va fi reluată într-o cateheză ulterioară.
2. DIALOGUL SĂPTĂMÂNAL . Întrucât la o cateheză programată după o slujbă
nu se poate desfășura un dialog întotdeauna eficient, este nevoie ca cel puțin o dată pe
săptămână să aibă loc o întâlnire specială, prestabilită în acest scop. Pentru că un astfel de
dialog se desfășoară în biserică, este bine ca el să fie precedat de o slujbă, care să nu
depășească, însă, o oră. Noi am experimentat, practic, următorul procedeu: am organizat
dialogul în fiecare miercuri seara, la orele 18.30. Între orele 17.30 – 18.30 săvârșim
următoarele slujbe, prin rotație (o dată pe lună): sfințirea apei (agheasma mică) – în prima
miercuri din lună, două vecernii mici – în miercurile de mijloc, sfințirea icoanelor – în
ultima miercuri. Facem miruitul, iar apoi, cu cei care doresc să rămână la dialog, ne așezăm
în jurul unei mese și stăm de vorbă. Nu mai mult, însă, de o oră ! Este foarte important
acest aspect: participanții știu că, după slujbă, mai sunt reținuți doar o singură oră , atât cât
este programat, nu mai mult, pentru a li se permite să plece la timpul știut, fapt de mare
importanță psihologică dar și fizică, mai ales pentru cei care locuiesc departe. La sfârșit se
face o mică rugăciune (de obicei, Cuvine-se cu adevărat ), iar cu cei doritori de a pune
întrebări suplimentare se mai rămâne, atât cât este nevoie.
Desigur, dialogul propriu-zis se poate desfășura și fără o anumită tematică, lăsând
pe cei prezenți să pună ad-hoc întrebările ce-i frământă, iar preotul să răspundă pe rând la
ele. Din experiența noastră, însă, am constatat că întâlnirea pentru dialog este mult mai
eficientă după o tematică stabilită anterior. Iată, bunăoară, cum se pot organiza lucrurile:
-se programează citirea sistematică a Bibliei. Este recomandabil, în acest sens, a
se începe cu Noului Testament. De ce? Pentru că Vechiul Testament este mai
greu de parcurs pentru începători. Există multe locuri care pot crea dificultăți și
poticniri, iar cititorii cu mai puțină răbdare se pot demoraliza repede, existând,
astfel, riscul abandonării. De aceea vom face mai întâi lectură și studiu asupra
Noului Testament, după care – întăriți cu învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos
și ale Sfinților Apostoli – vom parcurge cu mai mare eficiență paginile Vechiului
Testament. Practic, se iau de fiecare dată pentru lectură câte 10 capitole, care se
citesc cu atenție acasă de către fiecare participant, "cu creionul în mână" – cum
se spune, iar în săptămâna următoare se comentează cele citite, credincioșii pun
întrebări, sau li se pun întrebări, preotul răspunde, explică, iar cu timpul
răspunsurile și explicațiile vor veni chiar din partea lor, mai ales a unora cu
preocupări mai intense. După aceea se iau ca temă alte 10 capitole ș. a. m. d.408
După câteva întâlniri, preotul poate îndemna pe cei prezenți să se ofere pentru a
prezenta ora următoare un rezumat al celor citite, cu scurte comentarii, după caz,
408 Acolo unde credincioși sunt mai puțin dispuși să ia "teme pentru acasă", se poate recurge la citirea în
biserică a 1-2-3 capitole, în timpul dialogului, chiar dacă se va înainta mai greu cu parcurgerea Bibliei.
Câștigul este că ascultă toți, pe când acasă nu toți își fac "temele…"109

iar preotul va fi, astfel, un "moderator" care va interveni doar atunci când se
impune. Acesta este, de fapt, idealul: participanții să fie singuri în stare să
interpreteze d. p. v. ortodox textele biblice, pentru ca în eventuale confruntări cu
sectarii să nu fie puși în inferioritate;
-o altă fază a dialogului presupune lecturarea Catehismului, de preferință a unuia
mai bogat, ca de pildă cel cu întrebări și răspunsuri409, pentru ca credincioșii să
fie familiarizați cu principalele puncte ale doctrinei ortodoxe. Și din Catehism se
pot da "teme pentru acasă", măcar unui număr restrâns de participanți, celor care
au în bibliotecă această carte, desigur. Ideea este ca credincioșii să fie cooptați
în procesul de catehizare, să pregătească lecții, să le expună, să răspundă ei
înșiși măcar la întrebările mai ușoare etc.
-în etapa următoare se poate trece la parcurgerea unui manual de Dogmatică,
pentru început de nivel mediu410, fapt care permite aprofundarea și fixarea
cunoștințelor de Catehism.
-între alte obiective ale dialogului trebuie să mai figureze: anumite capitole din
Istoria Bisericească Universală și românească, pentru contextualizarea
cunoștințelor biblice și dogmatice; teme liturgice cu explicarea simbolismelor
slujbelor principale; teme misionare, cu dezbaterea acelor învățături
controversate cu sectarii (teme care se pot face și în paralel cu dezbaterea
"lecțiilor" dogmatice); alte subiecte cerute de contextul religios, cultural, social,
chiar economic și politic, în măsura în care acestea implică educația religioasă,
morală și civică.
Pentru a se elimina pericolul rutinei, al plictiselii și al saturației, ora de "dialog
biblic" se va structura astfel : 1. Rugăciunea (Împărate ceresc, Tatăl nostru, sau altceva
potrivit), după care toți cei prezenți iau loc; 2. Preotul face o mică introducere, aprox. 5
minute, reamintind celor prezenți ce s-a discutat ora trecută, sau făcând un scurt
comentariu asupra unor evenimente religioase majore petrecute în acea săptămână, în
țară sau străinătate; 3. Credinciosul rânduit prezintă "tema", în aprox. 15 minute; 4. Cei
de față pun întrebări, la care încearcă să răspundă mai întâi cel care a pregătit tema, sau
altcineva dintre participanți, iar acolo unde ei se poticnesc intervine preotul; 5. Ultimul
sfert de oră al întâlnirii este bine să fie rezervat întrebărilor de ordin general, pe teme
religioase, fără a se exclude, însă, mici dezbateri pe teme culturale, sociale, economice,
chiar politice (când ele se interferează cu problemele religioase); 6. În ultimele 2-3 minute
ale orei se fixează tema și prezentatorul ei pentru data viitoare; 7. Se face o rugăciune de
încheiere sau se cântă ceva.
Se poate întâmpla uneori ca participanții să se lase absorbiți cu totul în anumite
discuții, astfel că – pe nesimțite – să se depășească 60 de minute. Acest fapt va fi, însă, o
excepție. Este bine ca regula să fie păstrată, iar preotul să vegheze asupra acestui aspect,
repetăm, foarte important din punct de vedere psihologic . Din când în când este bine ca la
aceste dialoguri să invităm câte o personalitate din afara parohiei (un profesor de teologie,
un duhovnic mai îmbunătățit, chiar un laic – specialist într-o problemă care-i interesează pe
enoriași) pentru ca dialogul să arate, astfel, deschidere față de experiențele altora. Anumite
409 De exemplu, Învățătura de credință ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1952, 481 p, care, sub forme ușor prescurtate, a fost reeditat după 1990.410 Dintre manualele recente, cel mai practic ni se pare al pr. conf. George Remete, Dogmatica Ortodoxă,
Editura „Reîntregirea”, Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba-Iulia, 2000, 394 p. Se prezintă într-o formă modernă,
într-un limbaj accesibil, cu bibliografie la zi. 110

teme discutate la acest dialog pot fi prezentate în sinteză în paginile Buletinului parohial,
despre care vom vorbi mai jos.
3. BIBLIOTECA PAROHIALĂ. În vremurile noastre nu se mai poate concepe
catehizare fără o lectură minimă din partea credincioșilor, nu doar în mediul urban, ci și în
cel rural. Este adevărat că la oraș credincioșii au condiții mai prielnice în acest scop, dar și
creștinii de la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu și alte cărți de căpătâi
ale creștinului, ca de pildă Catehismul, Viețile Sfinților etc. Desigur, întotdeauna și-n tot
locul au fost preoți care s-au străduit să faciliteze procurarea cărților pentru creștinii iubitori
de lecturi evlavioase, așa încât nu prezentăm acest aspect ca pe o noutate. Atenția spre care
trebuie să ne concentrăm astăzi cu mai mare solicitudine este legată de faptul că s-au
înmulțit într-un chip fără precedent cărțile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste
tot: pe stradă, în parcuri, în piețe, în cutiile poștale etc. Astfel, dacă nu-i vom ajuta noi pe
creștinii noștri să citească literatură ortodoxă, o vor citi numai pe cea sectară și, neavând
termeni de comparație, vor risca să ia de bună învățătura greșită. Cum mulți dintre creștinii
noștri nu au posibilități să cumpere cărți ortodoxe, soluția salvatoare este înființarea de mici
biblioteci parohiale, care să funcționeze cu scopul de a împrumuta cărțile solicitate.
Spuneam mai sus că acest procedeu nu poate avea pretenția a fi nou. Noutatea pe care o
prezentăm este că biblioteca trebuie să fie amenajată în interiorul Sfântului Lăcaș, pentru
a fi la îndemâna tuturor . Pentru alte detalii, recomandăm a se citi interviul pe această temă
publicat în anul 1994411, interviu al cărui conținut este în mare măsură valabil și astăzi.
Acum, la 10 ani de la publicarea acelui material, confirmăm toate cele spuse atunci. În plus,
constatăm faptul că solicitudinea creștinilor față de inițiativa noastră a fost foarte mare, atât
în ceea ce privește împrumutarea cărților, cât și cu privire la donațiile făcute pentru a ne
sprijini, în cărți și în bani. Practic, am suplimentat rafturile celor trei corpuri de bibliotecă,
pentru ca toate cărțile să fie expuse la vedere412. Se înțelege, credem, că biblioteca ne-a fost
un sprijin direct și permanent pentru dialogul de miercuri seara, atât prin sporirea
cunoștințelor teologice, cât și ca bază de discuții asupra unor cărți, autori, teme etc.
4. BULETINUL PAROHIAL reprezintă un mijloc de catehizare deosebit de
eficient în zilele noastre, atât pentru creștinii participanți la Sfintele Slujbe, care-și pot
îmbogăți, astfel, cunoștințele în materie de religie, cât și pentru cei care, din diferite motive,
nu pot veni la biserică, dar se pot bucura de citirea unui cuvânt ziditor și pot fi beneficiarii
unor îndrumări liturgice. O dată cu acestea, enoriașii pot fi ținuți la curent cu anumite
probleme administrative, cu programul slujbelor și cu alte știri de interes general. Sprijinul
misionar al unei publicații parohiale este deosebit de mare. Întâi de toate, este o bună
pavăză împotriva colportajului sectar. La fel ca în capitolul precedent, spunem și aici că
dacă nu vom pune noi, ortodocșii, în mâinile credincioșilor noștri măcar o publicație cu
învățătura cea mântuitoare, le vor pune sectarii foile și broșurelele lor pline de otravă
ucigătoare de suflete. Ecourile pe parcursul celor șapte ani de apariție sunt deosebit de
încurajatoare. Prin diverși credincioși, buletinul se răspândește nu numai în parohie, ci mult
în afara ei, în toate colțurile Bucureștiului și ale țării413, trecând chiar granițele ei în Europa
411 Este vorba, de fapt, despre un material în legătură cu amenajarea bibliotecii cu împrumut în interiorul
bisericii Sf. Ilie Gorgani, publicat în "Vestitorul Ortodoxiei" din 15 mai 1994, p. 2. 412 Biblioteca numără acum aprox. 2000 de exemplare. 413 Într-o zi, în biserică, m-a întâmpinat un credincios care s-a prezentat cu mult respect, mi-a spus că este din
Satu Mare și că a citit un număr al Buletinului, că este în delegație la București, că a dorit să mă cunoască. M-111

și pe alte continente…414 De peste tot am primit telefoane de confirmare, cu aprecieri dar și
cu anumite sugestii și observații pentru îmbunătățirea grafică și de conținut. Am primit
cereri pentru abonamente din locuri la care nu gândeam, fapt care ne bucură, ne
încurajează, dar ne și obligă din ce în ce mai mult. Trebuie să recunoaștem deschis că nu
toate numerele, nici toate materialele publicate sunt la nivelul dorit de enoriași. Ne
asumăm, însă, condiția de începători, cu speranța într-o mai bună reușită în viitorul
apropiat. Cheia reușitei, fie și parțiale, constă în închegarea unui colectiv redacțional
conștiincios, cu pregătire de nivel universitar și cunoscător al realităților din parohie.
Sacrificiul de timp și bani nu este prea mare, astfel că orice parohie, chiar cu posibilități
materiale mai modeste, poate să întreprindă acest demers. Buletinul parohial, departe de a
constitui o povară financiară, este și un mijloc eficient de sensibilizare a cititorilor pentru a
sprijini material biserica, mai ales în cazurile în care se derulează lucrări de reparații,
pictură, restaurări etc. Pe una dintre pagini se poate publica numele donatorilor, amănunt
stimulativ pentru alți creștini, care vor imita gestul celor despre care au citit. Dar cel mai
mare câștig al lucrării acestei foi parohiale este stimularea unui mai mare atașament al
credincioșilor față de biserica respectivă, o dată cu sporirea numărului participanților la
sfintele slujbe. Avem cazuri de creștini care numai după ce au citit un număr al buletinului
au venit la biserică, să vadă cum se desfășoară o slujbă, să cunoască preoții care au scris
materialele publicate etc. Plăcându-le atmosfera, s-au atașat cu totul de sfântul nostru lăcaș.
Este adevărat că alcătuirea materialelor pentru buletin necesită un anumit sacrificiu de timp
și energie. Dar "sacrificiul" este răsplătit peste măsură, din toate punctele de vedere. Între
beneficiile de care se poate bucura preotul, în afară de cele menționate deja, este faptul că
are prilejul să publice, iar publicarea înseamnă un antrenament pastoral-misionar deosebit,
care favorizează întâi de toate perfecționarea limbajului omiletic și catehetic, îmbogățește
cultura generală și în special pe cea teologică, prin lecturile obligatorii pentru redactarea
anumitor materiale etc. Preotul apare în fața credincioșilor și în postura unui om care scrie,
chiar dacă scrisul nu este poate la înălțimea unui membru al Uniunii Scriitorilor. Pe prima
pagină (uneori continuând și pe a doua) este bine să se publice întotdeauna un cuvânt
pastoral, legat de o anumită sărbătoare, cuvânt ce constituie propriu-zis nucleul unei predici
pentru sărbătoarea respectivă. În câțiva ani, preotul poate avea, așadar, un număr apreciabil
de predici publicate, chiar și numai cu un buletin lunar, cum este cazul cu al nostru415. Pe
lângă predici, preotul poate publica mici eseuri pe teme religioase și cultural-educaționale,
poezii, scurte comentarii asupra evenimentelor mai importante, cu prioritate din câmpul
religios etc. Alături de preot, enoriași ai parohiei respective pot contribui cu diferite
materiale, care se înscriu pe linia misionar-pastorală. Este bine ca preotul să coopteze cât
mai mulți colaboratori, întrucât buletinul trebuie să-și păstreze cât mai mult posibil
caracterul parohial, deschis tuturor enoriașilor. Evident, nu va putea publica materialele
tuturor celor care se vor oferi, pentru că unele sunt nepublicabile, fie datorită conținutului
slab, fie din cauza neconcordanței cu profilul publicației, dar nu le va respinge cu
brutalitate, ci va explica fiecăruia dintre cei "respinși", cu tact și delicatețe, spunând că, de
fapt, colectivul redacțional, în plen, în ședința de lucru avută, nu a dat încuviințare pentru
a rugat, totodată, să-l spovedesc, ceea ce am și făcut în clipele următoare.414 Am primit recent un telefon din America. O dată cu felicitările pentru conținutul buletinului, familia
respectivă, care cunoștea biserica noastră, ne-a solicitat contul de la bancă pentru a ne ajuta cu o anumită
sumă la cheltuielile pentru restaurarea Catapetesmei…415 Așa s-a conturat prima noastră carte de predici, Mergând, învățați…, Editura Universității din București,
2001, 327 p.112

materialul respectiv. Este bine, astfel, ca preotul să nu-și asume niciodată singur
responsabilitatea editării, dar, pe de altă parte, nici un material nu va fi publicat fără știrea
sa, pentru că el răspunde de fapt și de drept pentru tot ceea ce se întâmplă în cadrul
parohiei. Pentru a preîntâmpina orice fel de neplăceri, se recomandă ca editarea buletinului,
ca de altfel a oricărui gen de publicație parohială, să nu înceapă fără binecuvântarea
chiriarhului locului. Este un semn de încunoștințare și supunere canonică, pentru ca
lucrurile să se desfășoare "cu binecuvântare ierarhică".
*
Concluzii. Așa cum se poate sesiza în titlul materialului de față, am încercat să
prezentăm câteva mijloace de catehizare ce pot fi utilizate în biserică. Nu am vorbit nimic
despre catehizarea în școală, în familie sau alte locuri, pentru că nu ne-am propus acest
lucru. Desigur, familia și școala sunt factori esențiali ai educației religioase, dar pentru a
vorbi despre ele este nevoie de un studiu separat, așa cum am procedat, de fapt, prin
alcătuirea studiului "Factorii esențiali ai educației". Dintre cele patru mijloace propuse mai
sus, primele două ( cateheza și dialogul) se pot subsuma total interiorului sfântului lăcaș,
dar ultimele două ( biblioteca și buletinul parohial) depășesc spațiul propriu-zis al bisericii.
Biblioteca poate funcționa cu succes și într-o cameră a casei parohiale de lângă biserică, iar
redacția Buletinului de asemenea. Le-am inclus, totuși, în lista mijloacelor "din biserică",
pentru că lucrarea lor se raportează mai mult la cei care trec pragul ei, fără a-i exclude,
bineînțeles, pe cei care nu vin la sfintele slujbe.
În sfârșit, facem mențiunea că cele patru mijloace prezentate aici este recomandabil
a fi utilizate chiar de la începutul pastorației, pentru că niciodată nu este prea devreme
pentru o lucrare misionară importantă. Procedând așa preotul începător va dovedi ab initio
vocație autentică, întrucât va avea din capul locului conștiința că nu se mai poate face astăzi
pastorație numai prin săvârșirea slujbelor tradiționale, nici doar cu "ceaslovul și
molitvelnicul", după expresia unui înalt ierarh al Bisericii noastre, mitropolitul Antonie al
Ardealului416. Și încă o dată atragem atenția asupra pericolului tot mai iminent: dacă nu
vom utiliza noi, preoții ortodocși, aceste mijloace prezentate ( și altele asemenea ) le vor
utiliza, cu zelul arhicunoscut, sectarii și neo-sectarii, spre durerea și pierderea Ortodoxiei.
De aceea, preoților tineri le recomandăm a se sfătui cu cei mai în vârstă, care
experimentează metode și mijloace corespunzătoare exigențelor pastorale de astăzi, pentru
împlinirea corespunzătoare a mandatului sacerdotal încredințat nouă de Mântuitorul Iisus
Hristos: "Mergând, învățați…" (Mt. 28, 19)417.
416 † Dr. Antonie Plămădeală , Vocație și misiune creștină în vremea noastră , Sibiu, 1984, p. 162. Iată
contextul afirmației Î. P. S. Sale: "Exigențele lumii moderne au crescut și din alte puncte de vedere. Se cere în
plus cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul și cu Molitvelnicul . Preotul trebuie să fie egal în cultură cu
păstoriții lui, dacă nu chiar superior lor, fiindcă numai așa mai poate sta de vorbă cu ei. Trebuie să
răspundă la exigențele lor, trebuie să vorbească în limba lor, limba veacului nostru, să macine ideile
veacului nostru și ale societății noastre, să poată deci răspunde preocupărilor credincioșilor de azi… Lumea
de astăzi a început să vrea altceva, vrea argumente, vrea logică, vrea o desfășurare de idei, stil sobru și
căutat, nu se mai mulțumește cu retorici ieftine și cu floricele… " (p. 162 – 163). Să luăm aminte că aceste
afirmații au fost făcute în anul 1982 (vezi p. 155, nota *, la subsolul paginii). De atunci au trecut 18 ani!
Afirmațiile sunt valabile, dar responsabilitatea noastră, a slujitorilor a crescut simțitor.417 Atragem atenția că sensul original al expresiei "învățați" este " faceți ucenici" (vb. μαθητεύσατε)… Vezi, de
ex. Η ΚΑΙΝΗ ΔΙΑΘΗΚΗ, Atena, 1995, p. 131, col. I, ceea ce sugerează depășirea simplei instruiri pe linie
informativă, “învățați” având astfel sensul de formați sufletele ucenicilor , faceți-i ucenici ai lui Hristos! 113

* *
*114

IX. REDACTAREA ȘI PREZENTAREA CATEHEZEI. REPERE TEORETICE,
METODICE ȘI PRACTICE
PRELIMINARII. Materialul de față, conceput propriu-zis pentru Cursul de
Catehetică al studenților anului al III-lea de la Facultatea de Teologie Pastorală (zi și fără
frecvență), se adresează deopotrivă și preoților începători, ca îndrumar pentru misiunea
catehetică de la parohii, dar și pentru a veni în sprijinul lor atunci când se prezintă la
anumite examene ( definitivat, promovare, transfer, numiri în orașe etc.). Se știe că la aceste
examene, între obligațiile de concurs, intră și prezentarea și susținerea unui anumit număr
de cateheze. Pe parcursul ultimilor ani, mulți dintre tinerii noștri absolvenți mi-au solicitat
frecvent ajutorul în acest sens, mai ales că manualele de Catehetică, tipărite în urmă cu mai
bine de 20 de ani, nu mai corespund cerințelor actuale și se găsesc foarte rar, iar
îndrumarele din acest domeniu sunt puține418, de asemenea. De aceea, încercând să venim
în întâmpinarea celor interesați, vom prezenta strategia redactării și susținerii catehezei,
însoțită de câteva schițe de planuri, ca exemplificări. Considerăm mai potrivit să propunem
"schițe de cateheze" și nu "planuri dezvoltate", pentru a da posibilitate fraților mai tineri a
le dezvolta singuri, atât pentru a fi originali în alcătuirea lor, cât și pentru a le adapta
conținutul la situațiile concrete în care își desfășoară misiunea. Iar când spunem "adaptare"
ne referim atât la beneficiarii (ascultătorii) catehezelor, cât și la cateheții înșiși, potrivit
puterii de receptare a învățăturii, pe de o parte, și de transmitere, pe de alta, totodată în
funcție de nivelul intelectual și duhovnicesc, de râvna personală, de problemele concrete
etc.
1. ETAPELE REDACTĂRII ȘI PREZENTĂRII CATEHEZEI
Redactarea și prezentarea catehezei implică parcurgerea unor etape obligatorii.
Aceste etape se aseamănă foarte mult cu cele care trebuie parcurse pentru întocmirea și
susținerea predicii, preluate, de fapt, din Retorica latină419: inventio (adunarea
materialului), dispositio (aranjarea lui), elocutio (grija pentru limbaj și stil), memoria
(asimilarea, memorarea), actio (grija pentru gestică, mimică, atitudini etc.).
a. Inventio (inventio-ire = descoperire) – implică efortul de a găsi și aduna materialul în
legătură cu tema ce urmează a fi tratată. În același timp, "inventio" presupune și explorarea
propriei memorii, pentru valorificarea unor cunoștințe acumulate în timp. Din punct de
vedere practic, la fel ca în cazul pregătirii apropiate a predicii, în această etapă a găsirii și
adunării materialului, recomandăm trei mijloace speciale care pot asigura originalitatea
catehezei: o rugăciune pentru începutul lucrului, fie chiar și mai scurtă; meditarea asupra
temei și modalității de lucru; încercarea de a schița un plan scris fără a consulta nici o
sursă de inspirație. Astfel, rugăciunea va face ca redactarea catehezei să se desfășoare într-
o atmosferă harică, iar meditarea sau cugetarea profundă asupra temei ne va antrena
întreaga ființă în perspectiva redactării. Cateheza nu este doar lucrarea noastră, ci este, întâi
418 Dintre manuale, mai cunoscute sunt două: al pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru
Institutele Teologice, București, 1976 și al pr. prof. Nicolae PETRESCU, Catehetica, Manual pentru
Seminariile Teologice, București, 1978; iar ca îndrumar catehetic mai apropiat de zilele noastre recomandăm
volumul Pr. prof. Sorin COSMA, Cuvinte ale dreptei credințe , Arad, 1992, 572 p. (în curs de reeditare). 419 A se vedea QUINTILIAN, M. Fabius, Arta oratorică, Trad. Maria HETCO, B.P.T., vol. I, II și III,
București, 1974, 409 + 383 + 465 p.115

de toate, lucrarea lui Dumnezeu. Ca orice act liturgic și cateheza este sinergică, divino-
umană: împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu. De aceea ne vom ruga Lui să ne ajute cu
harul Său pentru a întocmi și rosti o cateheză folositoare pentru zidirea întru mântuire a
credincioșilor. Schița personală (cu formularea temei, a ideilor, argumentelor, digresiunilor
etc.) va fi determinantă în asigurarea originalității. Cum și cât timp afectăm fiecăreia dintre
aceste trei etape preliminare în parte vom stabili de la caz la caz. Dintre ele, etapei
"meditației" îi consacrăm de obicei un spațiu mai mare de timp: propriu-zis, după
rugăciunea de început, timpul care se va scurge până la schițarea în scris a planului și a
conținutului. Să luăm un exemplu: pentru o cateheză săptămânală, dintr-o zi programată
anume, începem să ne facem planuri în minte cu cinci-șase zile înaintea susținerii efective,
frământând teme, idei, gândindu-ne la eventuale actualizări etc. Pe parcursul zilelor
respective vom renunța poate la unele idei cu care am pornit, vom adăuga altele, vom
reveni asupra unora etc. etc. Acest "proces" mental este întru-totul benefic și se poate
desfășura cu întreruperi, între alte treburi și obligații, "printre picături" – cum se spune. De
multe ori și seara, înainte de a adormi, este bine să ne lăsăm antrenați în aceste "meditații
catehetice", căci peste noapte subconștientul continuă să caute idei, soluții, formulări, în așa
fel încât dimineața beneficiem de ele fără să fi făcut vreun efort special. Astfel, după câteva
zile de căutări vom avea deja o mulțime de idei și formulări, din care vom selecta apoi și
vom așterne în scris ceea ce considerăm că este necesar420.
Dacă nu vom proceda așa și vom începe prin a ne inspira și copia de la alții, vom fi
inevitabil influențați și riscăm să nu mai avem mai nimic original în cateheza respectivă.
După ce ne-am fixat, însă, propriile idei și intenții, vom recurge desigur și la sursele pe care
le considerăm de folos, având în vedere cu prioritate Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți.
Schița personală (am zice și originală), prezintă încă două avantaje: catehetul are, ab initio,
sentimentul stăpânirii temei și conștientizează, totodată, limitele în care va face munca de
documentare, ceea ce va favoriza ulterior câștigarea unui timp prețios. Materialul poate fi
adunat apoi sub forma fișelor, a notițelor, sau chiar prin așezarea de semne în cărțile sau
revistele pe care le vom utiliza;
b. Dispositio (dispositio-onis = orânduire, aranjare ) înseamnă operația de
repartizare a materialelor potrivit momentelor logico-psihologice ale catehezei (în planul ei
proriu-zis). Ordinea acestor momente, pe care le vom prezenta ceva mai jos, corespunde
într-o anumită măsură cu momentele din retorica greco-romană: exordium = partea
introductivă; narratio = istorisirea faptelor; divisio = analizarea faptelor și ideilor;
argumentatio = prezentarea temeiurilor (probelor) pentru susținerea celor expuse și, după
caz, pentru respingerea argumentelor adversarului (sectanți, eretici etc.); digressio =
utilizarea ilustrațiilor în legătură cu tema (pilde, istorioare etc.), care au darul de a "rupe"
monotonia expunerii, de a crea un binevenit "respiro", atât pentru ascultători, cât și pentru
vorbitor; peroratio = partea finală a expunerii, care presupune o anumită fermitate,
420 Cele trei etape propuse de noi se regăsesc, în legătura cu redactarea predicii, care nu diferă esențial de cea a
redactării catehezei, și în unele tratate omiletice occidentale. Bunăoară, J. Daniel BAUMANN semnalează
următorii pași ("steps"): 1. Preparing the preacher. Prayer begins all preparation; 2 . Choosing the subject
and text; 3. Studying the text; Shaping the material; Writing the sermon… etc. (An introduction to
contemporary preaching , "Baker book house", Grand Rapids, Michigan, 1988 , p. 117-119). Un alt exemplu
este cel dat de Paul GUERIN și Terence SUTCLIFFE, coautori ai volumului Guide du prédicateur à l'usage
des laics et des prêtres , Centurion, Paris, 1994. Astfel, în capitolul "La préparation d'une homélie", propune
etapele: 1. Lire les textes dans le missel (sans notes ni commentaires); 2. Travailler les textes avec
commentaires; 3. Méditer personnellement les textes; 4. Penser à l'auditoire; 5. Faire une première
rédaction; 6. Mettre au point la rédaction finale… , p. 77-78. 116

vehemență (în sensul bun al cuvântului) și chiar și puțin patos, în scopul de a fi cât mai
convingător;
c. Elocutio (elocutio-onis = exprimare, fel de exprimare, stil ) este etapa în care
vorbitorul se va îngriji de stilul cuvântării, sub aspectul corectitudinii gramaticale și al
frumuseții de exprimare. Se înțelege de la sine că și limbajul va fi cel potrivit conținutului
catehezei și cadrului în care se desfășoară, adică un limbaj teologic, bisericesc, liturgic ș.a.
După ce am repartizat materialele la locul potrivit în cadrul planului, redactarea efectivă a
catehezei o vom face într-un limbaj corect gramatical și într-un stil cât mai frumos, plăcut și
convingător. Cateheza trebuie scrisă în totalitate, mai ales de către începători. În cazul în
care, din diferite motive, n-o vom scrie în întregime, este de neapărată nevoie să se
alcătuiască măcar un plan mai dezvoltat. La folosirea materialului trebuie să ne ferim pe cât
posibil de copiere (plagiat!), chiar dacă în materialul adunat avem multe idei ale altora.
Acest material cules trebuie în așa fel prelucrat încât să avem sentimentul că predica și
cateheza întocmită este a noastră. Cu timpul vom folosi tot mai puțin materiale de
împrumut, exceptând textele scripturistice și patristice, care nu deteriorează niciodată
originalitatea, ci, dimpotrivă, o autentifică. Vom folosi mai puțin (sau deloc) ideile, frazele
și cuvintele altora, pentru a învăța noi înșine, nu alții prin noi, căci cateheza este un act de
creație personală, nu de compilație.
Etapa "elocutio" implică, de fapt, întregul efort stilistic al catehetului. În traducere,
precum am menționat mai sus, elocutio înseamnă exprimare sau stil. Stilul reprezintă,
așadar, totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a-și
exprima gândirea și simțirea sa. Sau, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române,
talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală .421
Stilul catehezei are, esențial, un fond comun, dar aplicat el se prezintă cu anumite
particularități, de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului, capacității, stărilor
sufletești și mai ales talentului oratoric. De aceea, are dreptate scriitorul francez Buffon
(1707-1788), care a spus că "Le style c’est l'homme même…"
Din punct de vedere omiletic și catehetic stilul poate fi analizat sub trei aspecte:
gramatical, literar și bisericesc. În cele ce urmează vom puncta, pentru o minimă orientare,
doar elementele de bază ale stilului, fără să intrăm în detaliile care trebuie studiate de fapt
în cadrul gramaticii limbii române.422
gramatical (sau literal, ad litteram), înseamnă respectarea regulilor de bază ale limbii
din punct de vedere fonetic, morfologic, sintactic, lingvistic și semantic423. Principalele
calități ale stilului gramatical sunt: corectitudinea, puritatea424, precizia, claritatea,
finețea și armonia stilistică;
literar, adică vorbirea figurată, care implică următoare clasificare: figuri stilistice de
cuvinte și figuri stilistice retorice. Între figurile stilistice de cuvinte (numite și "tropi" de
la grecescul τρέπω = a întoarce, a schimba ) se înscriu: epitetul, comparația, metafora,
alegoria, personificarea, hiperbola etc., iar figurile stilistice retorice mai utilizate sunt:
421 DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), Editura "Univers enciclopedic", București,
1998, p. 1021, col. II.422 Pentru considerații speciale privind limbajul și stilul poate fi consultat articolul nostru, Factori ai reușitei
predicii: noțiuni de limbaj, stil, gestică, material ilustrativ etc., publicat în "Studii Teologice", Seria a II-a,
anul L (1998), nr. 3-4, p. 86-103.423 "Semantica" este ramura lingvisticii care se ocupă cu sensurile cuvintelor. 424 A nu se face confuzie cu "purismul", adică tendința de a elimina cu orice preț arhaismele, provincialismele
și neologismele, atitudine care duce, de fapt, la sărăcirea limbii. 117

inversiunea, repetiția, interogația retorică, invocația retorică, antiteza, gradația,
eufemismul, reticența, concesia, antilogia ( sau paradoxul), exclamația etc.;
bisericesc, adică stilul limbii "vechilor cazanii"425, armonizat desigur lexicului actual.
Este, de fapt, stilul liturgic al sfintelor slujbe, atât de apreciat de către credincioșii
noștri. Cum predica și cateheza sunt considerate, de asemenea, acte liturgice, stilul
trebuie să fie același. La 3 octombrie 1876, la Iași, Mihail Eminescu participa la
parastasul Voievodului Grigore Ghica, săvârșit cu prilejul dezvelirii bustului acestuia.
Impresionat de frumusețea limbii liturgice din rugăciunile și cântările slujbei, Eminescu
avea să noteze plin de admirație: “Aceasta este dulcea limbă a trecutului!” 426. Remarca
poetului ne sugerează, așadar, a nu pierde dulceața și frumusețea limbii noastre de
dragul modernismului și al neologismelor, care ne pot duce, de altfel, în ispita
prețiozităților și al unor suficiențe retorice, detestabile în urechile ascultătorilor. Dacă în
antichitate oratoria (sau Retorica) era considerată o artă, cu toate că ea se axa cel mai
adesea pe discursurile avocaților în tribunale, cu atât mai mult predica creștină: ea este,
trebuie să fie mereu operă de artă, o mostră a vorbirii îngrijite, inteligente,
pătrunzătoare. Dar să reținem, totodată, că în predică și cateheză nu facem artă pentru
artă, ci artă pentru a-i convinge pe ascultători la săvârșirea faptelor bune în vederea
mântuirii. Pe scurt, artă pentru mântuire . De aceea, nu vom utiliza figurile stilistice de
dragul stilului, ci pentru a transmite la modul optim adevărurile de credință. La Amvon
trebuie să se vorbească altfel decât prin ziare, la televizor, la radio, pe stradă, la piață
etc. Sau, cum foarte bine s-a spus, predicatorii creștini trebuie să rămână oratori ai
Amvonului, nu ai forului . Pe de altă parte, sfințenia adevărurilor evanghelice nu poate fi
exprimată decât prin cuvinte curate, bisericești, ferite de banalități, vulgaritate,
dezacorduri și cacofonii427. Cuvintele predicii și ale catehezei trebuie să poarte pecetea
liturgică a cuvintelor armonioase de rugăciune. Desigur, predica nu se confundă cu
rugăciunea, dar ambianța în care se rostește trebuie să fie aceeași ca în timpul
rugăciunii, sau oricărei alte slujbe. Noi spunem acum "predică", dar rostirea omiletică
se poate numi foarte bine și "oratorie bisericească". Or, cuvântul "oratorie" vine din
latinescul "oratoria" care înseamnă "vorbire", dar și "rugăciune", plecându-se de la
rădăcina termenului "os-oris" (gură), căci cu aceeași gură vorbim, dar ne și rugăm în
același timp. Așadar, predica nu este o vorbire oarecare, ci un act liturgic care se
desfășoară în cadrul liturgic al unei sfinte slujbe. Este, altfel spus, ca o slujbă. De aceea,
stilul omiletic și catehetic autentic este cel bisericesc, care valorifică dulcea limbă a
trecutului, fără a respinge tot ce este plăcut, frumos și convingător din stilurile
exprimării obișnuite, gramatical, literar etc.
d. Memoria presupune efortul de memorare pe care catehetul trebuie să-l facă
pentru a face o expunere liberă. Evident, memorarea nu se va face mecanic, cuvânt cu
cuvânt, dar se vor reține toate ideile importante, inclusiv succesiunea lor. În acest scop cel
mai mare sprijin îl va avea în planul catehezei, iar fidelitatea memorării va depinde în mare
măsură de caracterul logic al acestui plan.
e. Actio cuprinde toate mijloacele catehetului prin care expune cateheza: vocea
(pronunțarea), gestica, mimica, ținuta vestimentară etc.
425 După celebra expresie a poetului-preot Alexei MATEEVICI, din cunoscuta poezie "Limba noastră". 426 Apud D. MURĂRAȘU , Naționalismul lui Eminescu , București, 1932, p. 188. Vezi și ed. a II-a, București,
1994, Edit. “Pacifica”, sub îngrijirea lui Oliviu TOCACIU, p. 139, nota 40.427 De la gr. ,,κακóς”, care înseamnă ,,urât” și ,, φονή” = sunet. 118

Astfel, vocea, deodată cu pronunțarea, trebuie să fie naturală, caldă, dulce, curată,
cu timbru plăcut, nu forțată, dură sau stridentă. În cateheză nu utilizăm invariabil aceeași
intensitate a vocii, pentru că trebuie s-o adaptăm în permanență textului, auditoriului,
spațiului în care vorbim. În unele momente vorbim mai tare, în altele mai încet, uneori
pronunțând și câte un cuvânt șoptit, fiind atenți în tot timpul să fim auziți de toată lumea. Să
luăm aminte că vorbitul mai tare nu înseamnă să țipăm! Nimic mai dezagreabil ca țipetele,
vorbitul prea tare, în loc de vorbire calmă, cu o intensitate a vocii bine armonizată
contextului liturgic. Este adevărat că în unele momente conținutul catehezei solicită o
intensitate mai mare a vocii, dar numai în anumite momente și în nici un caz nu vom țipa!
Așadar, pronunțarea sau rostirea propriu-zisă a cuvântării , ca efect direct al vocii,
trebuie să aibă câteva însușiri de bază:
-naturală, potrivit cu firea și temperamentul fiecăruia, nu forțată, nici căutând să
imite pe cineva, nici afectată;
-corectă, conformă cu regulile ortoepice ale gramaticii;
-variată, adaptându-se permanent la conținut și la simțămintele pe care vrem să
le exprimăm;
-armonioasă, adică o rostire echilibrată, nici prea rară (care duce la plictisirea și
pierderea receptivității ascultătorilor), nici prea grăbită (care-i lasă în urmă pe
ascultători).
Gesturile catehetice sunt mișcările ale mâinilor și ale corpului, în general, care însoțesc
rostirea. Frumusețea unei expuneri rezultă nu numai din conținut, ci și din gesturi și
mișcarea corpului. De aceea, trebuie să avem un control atent mai ales asupra mâinilor și al
capului. Se înțelege, desigur, că la cateheză, la fel ca în predică, nu vom avea o poziție
rigidă, fixă, de "statuie", sau de copil timid care-și rostește sufocat de emoție poezia pe
scenă. Dar nici nu vom face gesturi excentrice, fluturând mâinile în toate părțile, sau
mișcând tovărășește mâna dreaptă, ca dictatorii comuniști. De asemenea, nu ne vom
balansa corpul cu mișcări de balet, nici nu vom ridica mereu călcâiele ca gimnastele. Ci
vom face numai acele mișcări discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite momente
ale cuvântării. Vom fi atenți, totodată, la mișcarea capului, care trebuie să fie ținut drept și
natural, mișcându-l la fel de discret ca și celelalte părți ale corpului. Trebuie să luăm seama
la câteva capcane: capul ținut prea mult plecat dezvăluie o timiditate excesivă, dat pe spate
aroganță, înclinat în laturi lâncezeală, țeapăn și nemișcat o oarecare duritate de caracter…
Mimica și expresia feței trebuie să însoțească, de asemenea, în mod natural și
discret textul catehezei. Ascultătorii privesc tot timpul fața celui care vorbește, fruntea,
obrajii, mișcarea sprâncenelor, urmărind mai ales expresivitatea ochilor. Simțămintele
noastre se pot citi foarte ușor din felul privirii, ochii fiind numiți pe bună dreptate "ferestre
ale sufletului", prin care noi vedem lumea și lumea privește în noi. De aceea, în timpul
catehezei vom privi cu seninătate pe cei din fața noastră, fără să fixăm privirea doar spre o
singură direcție, sau un anume colț al bisericii, și nici să ținem ochii închiși, complet sau pe
jumătate, ori să afișăm o privire rătăcită și căutătoare peste ascultători. Vom privi în așa fel
încât fiecare ascultător să se simtă văzut, fără a ne localiza cu insistență asupra cuiva.
Întrucât privirile unor credincioși care urmăresc cu simpatie desfășurarea catehezei sunt
încurajatoare pentru vorbitor, socotim, totuși, că este indicat a-i privi mai des, dar nu
minute în șir și nu doar pe ei. Altfel, credincioșii respectivi se vor simți stingheriți, fapt care
nu va trece neobservat nici de către cei din jur. 119

Ținuta vestimentară , este un punct asupra căruia socotim de prisos a insista prea
mult, rezumându-ne la observația că preotul trebuie să fie îmbrăcat în odăjdii îngrijite,
deopotrivă, la sfintele slujbe și în timpul predicii și catehezei. Nu murdare, zdrențuite,
șifonate, prea mari sau prea mici. Părul, barba, dinții, unghiile, încălțămintea, sunt de
asemenea elemente care trebuie îngrijite cu atenție, căci un catehet neglijent tuns,
nepieptănat, cu dinții stricați, cu unghiile netăiate (sau cu unghie mare la degetul mic…), cu
pantofii murdari etc., trezește dezgust în fața ascultătorilor. Cât ar fi cateheza de bună,
susținută de un preot neglijent nu-și va împlini scopul! Trebuie eliminat categoric, de
asemenea, obiceiul unor confrați de a purta ghiul pe unul din degete. Gestul este și de prost
gust și sfidător: în timp ce mulți dintre credincioși abia își pot asigura pâinea traiului zilnic,
"păstorul" lor se afișează cu podoabe de aur… Asta nu însemnă, însă, că nu poate purta
inelul obișnuit, dacă este căsătorit.
*
Toate aspectele care țin de "actio", menționate mai sus (și altele asemenea) se
încadrează în acel simț al măsurii pe care trebuie să-l aibă orice slujitor autentic, pe care l-
am numi de fapt bunul-simț.428. Iar măsura, spune Sf. Isaac Sirul, face orice lucru
frumos!429 Cine se îngrijește să cultive bunul simț, sau simțul bunei măsuri, își va controla
întotdeauna vocea, pronunțarea, gesturile, ținuta corporală și vestimentară etc. Bunul simț
al predicatorului și catehetului, pe care credincioșii îl vor constata, va fi, deodată, factor
decisiv al reușitei și criteriu esențial de evaluare a catehezei și predicii. O bună stăpânire și
utilizare a vocii, gesticii, mimicii etc., ca factori auxiliari ai reușitei, deodată cu un conținut
corespunzător al catehezei, vor favoriza o comunicare optimă cu ascultătorii-ucenici430.
Acești factori fac parte din ceea ce omiletica modernă numește "metalimbaj", sau "meta-
comunicare"431, adică limbajul și comunicarea de dincolo de cuvintele propriu-zise. Căci
avem, deodată, o comunicare obișnuită, verbală, dar și o comunicare specială, non-verbală
sau "meta-verbală", cea a gesturilor, a timbrului vocii, a ținutei corporale etc. Învățătorul
ideal va fi cel care va transmite mesajul evanghelic armonizând cele două căi, verbală și
meta-verbală, realizând astfel o comunicare optimă cu ascultătorii, din toate punctele de
vedere.
2. P L A N U L C A T E H E Z E I
Manualele de Catehetică prezintă planul catehezei cu anumite deosebiri, nu foarte
mari, dar observabile totuși. Pentru a facilita asimilarea și utilizarea unui plan cât mai
adecvat trebuințelor din zilele noastre, recomandăm unul foarte simplu, dar pe care-l
socotim eficient. Se înțelege de la sine că acest plan este flexibil, ușor de adaptat la
428 Pentru detalii în acest subiect, vezi Pr. V. GORDON, Despre bunul simț în predică sau respectul față de
cuvânt, în " Vestitorul Ortodoxiei", nov. 1993.429 La pr. prof. dr. D. STĂNILOAE, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă , Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1986, p. 36. 430 Pentru o comunicare optimă cu credincioșii trebuie avută în vedere mai întâi o bună comunicare
(comuniune) cu Dumnezeu. De fapt, comunicarea în predică este întreită: cu Dumnezeu, cu semenii și cu el
însuși. În aceste trei direcții, predicatorul trebuie să aibă împăcare și atunci comunicarea va avea temei.431 Vezi lect. dr. I. TOADER, Metode noi în practica omiletică, Cluj-Napoca, 1997, p. 163-164. De
asemenea, PEASE, Allan (and GARNER A.), Limbajul vorbirii sau arta conversației (în original: Talk
language; how to use conversation for profit and pleasure ), trad. de Ileana Busuioc, București, 1994. 120

subiectele, locul și auditoriul pentru care se alcătuiește, totodată pasibil de îmbogățire sau
simplificare. Căci într-un fel vom aborda un subiect la clasă, la ora de religie, în alt fel,
desigur, în biserică. În mare, pentru ambele situații, planul pe care-l propunem este
următorul:
1. Pregătirea aperceptivă – este momentul logico-psihologic cu ajutorul căruia se
pregătește terenul pentru abordarea subiectului propus. Denumirea se leagă de termenul
francez aperçevoir = a zări, a întrezări, a observa discret etc. Întrezărim, adică, subiectul,
din referințele ce se fac la un subiect tratat anterior, cu care de obicei se află în strânsă
legătură. De exemplu, dacă vorbim despre "Cultul Sfintelor Moaște", se presupune că în
cateheza anterioară s-a vorbit despre "Cultul Sfinților", în general. Acest moment poate
coincide, de fapt, cu ascultarea lecției precedente , de aceea unele manuale, în loc de
"pregătirea aperceptivă", indică “ascultarea” ca prim moment al catehezei.
2. Anunțarea temei – se va face direct, în puține cuvinte, într-un mod cât mai
accesibil: Astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre Cultul Sfintelor Moaște.
3. TRATAREA va constitui cel puțin 50% din corpul catehezei. Pentru orice subiect
religios, tema va fi tratată cu temeiuri din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, fără a se
face, însă, abuz de texte, urmând a fi selectate bineînțeles cu mult discernământ. Se vor
utiliza, de asemenea, elemente din prezentul cotidian, cu materiale extrase, la nevoie, și din
literatura laică, din informațiile mas-media etc. Chiar dacă fondul conținutului va fi cel
clasic, tradițional, izvorât din tezaurul doctrinar, biblic, istoric, canonic, cultic ș.a., cu
vechime considerabilă, prezentarea se va face sub semnul exigențelor contemporane, în
limbajul actual, potrivit interesului celor care ascultă hic et nunc (aici și acum) . În cadrul
tratării vom ține seama de ceea ce punctam mai sus (la momentul „dispositio”): istorisirea,
povestirea, argumentarea, digrsiunile etc.
4. Recapitularea (fixarea) , este momentul în care sub forma dialogului ( forma
erotematică, întrebătoare, sau socratică) se procedează la întrebări și răspunsuri, pe baza
conținutului prezentat în tratare. Scopul este de a fixa mai bine elementele de bază (de aici
și denumirea de “fixare”), sau a lămuri ceva dacă n-a fost bine înțeles. Întrebările pot fi
puse atât de către cei care ascultă, cât și de către cel care predă.
5. Asocierea (uneori aprofundarea), are menirea de a face mai multă lumină asupra
subiectului, asociindu-l cu un subiect similar. Bunăoară, dacă vorbim despre Sfintele
Moaște, vom arăta că în aceeași categorie de cinstire sunt Sfintele Icoane, Sfânta Cruce etc.
Există subiecte, însă, la care nu se pot face asocieri pe măsura importanței. În aceste cazuri
se poate recurge la aprofundare. De exemplu, dacă vom prezenta o cateheză despre Sfânta
Treime, se recomandă utilizarea aprofundării, atât cât auditoriul poate urmări și asimila în
acel spațiu relativ restrâns de timp.
6. Generalizarea – reprezintă momentul care ne pregătește de finalul catehezei.
"Generalizare" înseamnă integrarea subiectului concret într-un sistem sau cadru general,
adică o definire concisă a temei, alcătuită în contextul din care face parte acel subiect.
Uneori generalizarea poate fi reprezentată de un text biblic, text care definește în mod
fericit subiectul respectiv, alteori o frază dintr-un sfânt părinte, sau chiar o concluzie
personală.
7. Aplicarea (încheierea) , este momentul concluziilor finale, procedându-se la
legarea subiectului de viața practică. Spre exemplu, dacă am susținut o cateheză despre
Sfânta Cruce, vom îndemna pe cei prezenți să o cinstească după cuviință, iar închinăciunea
să se facă în mod corect. Propriu-zis, atât la clasă cât și în biserică, se vor face câteva121

închinăciuni demonstrative, acest lucru însemnând, de fapt, aplicarea celor învățate în
tratare.
*
Răsfoind manuale și cărți cu cateheze diverse, observăm că unele dintre ele conțin și
intuiția, ca moment logico-psihologic. Și nu este greșit. Când anumite subiecte o cer,
putem folosi într-adevăr materialul intuitiv, care va fi deosebit de util. De exemplu, vorbind
despre Sfintele Icoane, vom arăta, desigur, câteva icoane celor prezenți. Vorbind despre
geografia Țării Sfinte, vom utiliza, bineînțeles, harta, ca material intuitiv. În asemenea
situații momentul “intuiției” va fi plasat imediat după tratare, sau chiar în interiorul tratării.
Imagini intuitive pot fi utilizate, de asemenea, chiar fără un material anume, făcând apel la
imaginație sau imaginarea unei situații. Vorbind, de pildă, despre Tablele Legii Vechi, le
descriem intuitiv, pentru că nu-i posibil să le avem efectiv în mână…
*
Cum spuneam și mai sus, planul de mai sus este flexibil, pretându-se la adaptări
potrivit cerințelor concrete. Sunt situații care solicită parcurgerea tuturor momentelor
logico-psihologice, altele care necesită mai puține. De pildă, recapitularea poate lipsi
atunci când subiectul este mai ușor și a fost înțeles deplin la tratare. Poate lipsi uneori și
asocierea sau, după caz, aprofundarea etc.
* *
*122

X. SCHIȚE DE PLANURI PENTRU CATEHEZE432
I. CATEHEZĂ DESPRE IMPORTANȚA LECTURILOR PENTRU LUMINAREA
CREDINȚEI 433
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ: – știm cu toții cât de important este cultul
divin pentru viața noastră duhovnicească434, întrucât numai cine participă efectiv la sfintele
slujbe se poate numi creștin activ, care trăiește creștinismul dinăuntru;
– creștinul care nu frecventează biserica și nu participă la cultul ei, este un simplu
"spectator", viețuind, de fapt, în afara creștinismului. Este vorba, cu regret notăm, de tipul
"creștinului fără Biserică". În această situație se ajunge de obicei și dintr-o lipsă de
luminare a credinței, din lipsă de catehizare, din lipsa unor lămuriri pe care trebuie să le
primească credinciosul de la preot, totodată din lipsa unor lecturi minime , mai ales pentru
creștinii intelectuali, care, prin natura preocupărilor, simt nevoia unor informări
suplimentare.
2. ANUNȚAREA TEMEI : – astăzi vom vorbi, cu ajutorul Domnului, despre
importanța lecturilor pentru luminarea credinței .
3. TRATARE: – fiecare domeniu al preocupărilor omenești presupune existența
unei anumite bibliografii de specialitate. Observăm acest fapt nu numai în ramurile științei,
ale industriei, comerțului, agriculturii etc., dar chiar și pentru îndeletniciri particulare ale
unor oameni simpli (de exemplu țăranii crescători de albine, apicultorii, au la îndemână una
sau mai multe cărți din domeniul albinăritului, cu descrieri detaliate ale acestei insecte
domesticite, cu rețete pentru hrană, pentru boli etc.). Căci "secretele" îndeletnicirilor nu pot
fi transmise și reținute doar pe cale orală, fiind necesară scrierea și studierea lor ca atare;
– adevărurile de credință, de asemenea, nu sunt transmise și moștenite doar prin viu
grai, de la părinți la copii, de la preoți la credincioși etc. ( deși în mare măsură se întâmplă
și așa), ci prin cărți speciale, asupra cărora vom insista în cele ce urmează;
– precizăm, mai întâi, care sunt cărțile necesare pentru un minimum de informare și
zidire duhovnicească, altfel spus, care constituie "abc-ul" creștinului: întâi de toate Biblia
(iar pentru copii Mica Biblie); concomitent, Catehismul cu întrebări și răspunsuri; trebuie
atras atenția că în privința citirii Bibliei, începătorii să parcurgă mai întâi Noul Testament
și apoi Vechiul Testament , spre a se întări în prealabil cu învățăturile evanghelice, după
care pot întâmpina mai ușor imaginile deseori contradictorii și confuze ale perioadei de
dinainte de Hristos; apoi: Viețile Sfinților, Proloagele, Filocalia, Patericul și altele din
aceeași categorie; desigur, ne-am putea opri aici, dar din experiența practică știm că foarte
mulți credincioși citesc mai mult. Dăm câteva exemple: cărți din colecția Părinți și
Scriitori Bisericești , Manuale de Teologie , romane pioase (ca de exemplu: Fabiola,
Martirii, Ben-Hur, Quo-Vadis, Cămașa lui Hristos), apoi diferite cărți de spiritualitate ,
autohtone și traduceri, oferite din belșug de edituri creștin-ortodoxe oficiale și
particulare435. Din mica bibliotecă personală nu vor lipsi, desigur: Cartea de rugăciuni ,
432 Conținutul acestor schițe va fi adaptat potrivit nivelului ascultătorilor: pentru cei cu un nivel superior de
înțelegere vor fi utilizate cât mai multe date (chiar și altele decât cele menționate), iar pentru începători doar
strictul necesar. 433 Se are în vedere faptul că această cateheză se va ține în biserică.434 Se presupune că în cateheza anterioară s-a vorbit despre cultul divin.123

Psaltirea, Ceaslovul , Acatistierul, care conțin, o dată cu rugăciuni, acatiste, psalmi ș.a. și
îndrumări catehetice și tipiconale, foarte utile pentru programul duhovnicesc particular;
– creștinii trebuie sfătuiți ca atunci când nu înțeleg ceva din Biblie sau alte lecturi, să
ceară lămuriri preotului, totodată să-i solicite și alte cărți, potrivit nevoilor personale. În
acest scop, se cunoaște, fiecare parohie are o bibliotecă parohială, care poate fi amenajată
chiar în Sfântul Lăcaș (dacă este spațiu), spre a fi la îndemâna tuturor celor interesați în
luminarea credinței ortodoxe;
4. RECAPITULARE : – care sunt, așadar, cărțile de căpătâi pe care trebuie să le
citească creștinii?
– alături de acestea, ce alte cărți de spiritualitate ortodoxă cunoașteți?
5. INTUIȚIA: – iată, iubiți credincioși, vă prezentăm acum câteva dintre cărțile care
vă stau la îndemână, unele din biblioteca parohială (care pot fi împrumutate pe un anumit
termen), altele de la pangarul bisericii, care pot fi cumpărate pentru a vă îmbogăți propriile
biblioteci (se vor prezenta câteva cărți, iar dacă timpul îngăduie se vor citi și mici
fragmente din ele, pentru ilustrare).
6. ASOCIEREA: – alături de lecturile creștine, despre care am vorbit mai sus, în
scopul luminării credinței avem și alte mijloace pe care vi le recomandăm: ascultarea
predicilor și a catehezelor la sfintele slujbe; convorbirile cu preoții (mai ales în cadrul
Tainei Sfintei Spovedanii), cu profesorii de teologie, cu creștini mai avansați în
cunoștințele religioase etc.; participarea la conferințele pe teme religioase, susținute de
slujitori reprezentativi ai Bisericii; ascultarea unor emisiuni creștin-ortodoxe difuzate la
radio și televiziune (de exemplu, Iașiul, Clujul și Alba-Iulia au posturi de radio ortodoxe
care transmit 24 din 24 de ore, zilnic); lectura presei religioase de bună calitate etc. etc.
7. GENERALIZAREA : – între preocupările plăcute și folositoare sufletului
omenesc se numără și cititul cărților ("Nu este alta și mai plăcută zăbavă decât cetitul
cărților", a spus cronicarul Miron Costin). De aceea socotim potrivit să amintim acum și
îndemnul Sfântul Apostol Pavel dat lui Timotei, dar – prin el – nouă tuturor: "Până la
venirea mea, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură " (I Tim. 4, 13).
8. APLICAREA: – la început de secol XXI, instruirea catehetică nu reprezintă doar
un deziderat de îmbogățire duhovnicească personală, ci este o datorie misionară . În
condițiile în care sectele de tot felul, dublate de nenumărate curente paranormale, de fel de
fel de mișcări și asociații pretins-religioase, desfășoară o activitate deosebit de intensă,
creștinul ortodox trebuie să posede măcar un minimum de cunoștințe religioase, spre a
putea face față cât de cât unei eventuale discuții, totodată pentru ca să știe a discerne "grâul
de neghină" din mulțimea cărților și publicațiilor care au inundat piața, care sunt puse în
cutiile poștale sau sunt împărțite gratuit pe stradă, în parcuri etc.
*
435 Cele oficiale funcționează în fiecare arhiepiscopie și episcopie, iar dintre cele particulare amintim:
Anastasia-București, Deisis-Sibiu, Editura Bizantină- București, Editura Sofia-București, Editura Ramida,
Editura Valea Plopului etc. Trebuie să atragem atenția că mai există și alte edituri care se auto-intitulează
creștin-ortodoxe, dar nu au competență în domeniu. Acestea aduc de fapt un mare prejudiciu misiunii
catehetice ortodoxe, prin puerilitatea abordării unor subiecte în care autorii dovedesc un cras amatorism
(Pelerinul român-Oradea, Edit. M-tirii Frăsinei etc.). 124

II. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ : – Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două
căi: naturală și supranaturală. Revelația supranaturală, la rândul ei, a fost transmisă tot prin
două căi: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;
– între ele există unele asemănări (au același izvor, Dumnezeu; același mesaj al
credinței, nu se contrazic etc.) , dar și unele deosebiri (ca formă de exprimare, una în scris,
cealaltă și scris și oral; Sfânta Scriptură este inspirată în totalitate, Sfânta Tradiție numai
parțial; Sfânta Scriptură transmite cuvântul Domnului direct, Sfânta Tradiție – indirect,
uneori comentat, interpretat etc. ).
2. ANUNȚAREA TEMEI : vom vorbi astăzi, cu ajutorul Domnului, despre Sfânta
Scriptură.
3. TRATAREA:
definiție: colecția de cărți ale Vechiului și Noului Testament scrise de către
autori sacri, sub inspirația Sfântului Duh;
denumiri: "Biblia" (gr. τά βιβλία = cărțile); "Sfânta Scriptură" (lat. Sancta
Scriptura);
cuprins: Vechiul Testament – 39 cărți canonice + 13 necanonice; Noul Testament –
27 de cărți canonice436;
stabilirea canonului : – pentru Vechiul Testament pe vremea lui Ezdra (sec. V î.Hr.),
pentru Noul Testament, sfârșitul sec. I, recunoscut de către Biserică la Sinodul local din
Laodiceea (360) și Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787);
elemente de istorie a textului biblic : a. Vechiul Testament : aprox. în anul 1250 î. Hr.
Moise primește Tablele Legii pe muntele Sinai și scrie Pentateuhul. Celelalte scrieri
vetero-testamentare sunt alcătuite până aprox. în sec. V î. Hr. (pe vremea lui Ezdra);
Septuaginta = varianta grecească a Bibliei ebraice. Traducerea s-a făcut în Alexandria,
pe la 250 î.Hr., de către 72 învățați evrei, aduși din Palestina de Ptolemeu al II-lea
Filadelful. De reținut că însuși Mântuitorul (ca de altfel și Sfinții Evangheliști) citează
după Septuaginta, nu după varianta ebraică; Vulgata = varianta latină a Bibliei, tradusă
de către Fericitul Ieronim (sec. al IV-lea); Textul Masoretic ("masora"=tradiție) =
textul ebraic al Vechiului Testament, transcris în sec. VIII-X d. Hr., care, pe lângă
consoanele existente până atunci, primește și vocale, pentru a facilita lectura. Unii
exegeți afirmă, însă, că masoreții au falsificat anumite versete, în defavoarea creștinilor
și, evident, în favoarea iudeilor;
b. Noului Testament a fost scris în limba greacă, cu excepția Evangheliei după Matei,
scrisă inițial în ebraică (dialectul aramaic), dar tradusă apoi în greacă, de către însuși
autorul;
– împărțirea în capitole și versete : a. În capitole: sec. al XIII-lea, cardinalul Ștefan
Langton și călugărul Huges de Saint Glef; b. În versete: în sec. al XVI-lea, tipograful
parizian Robert Ștefan. Această împărțire a permis, apoi, utilizarea lecturii folosind
"locurile paralele" de la subsolul fiecărei pagini;
-primele ediții românești ale Bibliei: 1648 (numai Noul Testament,
numit "de la Bălgrad", datorat ostenelii mitropolitului Simion Ștefan); 1688 – prima ediție
integrală ("Biblia lui Șerban" ); 1856 – Biblia de la Buzău; 1858 – Biblia lui Șaguna; 1795
436 În cateheza dezvoltată vor fi nominalizate toate cărțile Sfintei Scripturi;125

– Biblia de la Blaj; 1914 – Biblia de la București; 1936 – Biblia lui Gala Galaction și Vasile
Radu; 1944 – Biblia patriarhului Nicodim; 1968 – Biblia patriarhului Justinian etc.
-"Varianta Cornilescu" = acceptată oficial de către Societatea Biblică Britanică
(1921). Cornilescu Dimitrie, călugăr schismatic, a fost inițial cântăreț bisericesc al
preotului Tudor Popescu, la Biserica "Cuibul cu barză" din București, ambii trecuți la
sectari. Este Biblia „românească” a sectanților, cu intervenții părtinitoare în textul
original…
– Biblia de la Ierusalim – opera colectivă a unui mare grup de specialiști
catolici, cu o traducere prea liberă a textelor;
-Biblia "ecumenică" = "Traduction Oecumenique de la Bible" (TOB), alcătuită
de o echipă mixtă, cu note explicative la subsol. Nu are autoritate științifică.
inspirația Sfintei Scripturi = autorii ei au scris sub influența directă a Sfântului Duh.
Argument biblic: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos spre
învățătură" (II Tim. 3, 16);
interpretarea Sfintei Scripturi se face atât literal (istorico- gramatical), cât
și alegoric437. Pentru a nu greși, interpretarea se face numai de către persoane autorizate de
Biserică. Să luăm aminte la avertismentul Sf. Ap. Petru: "În ele ( Epistolele Sfântul Apostol
Pavel, n. n.) sunt unele lucruri anevoie de înțeles, pe care neștiutorii le răstălmăcesc ca și pe
celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II, 3, 16). Calități sine qua non ale interpreților: să
fie recunoscuți de către Biserică; să cunoască Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; să aibă o
pregătire teologică atestată oficial; să aibă o viață morală corespunzătoare etc.
importanța Sfintei Scripturi pentru mântuire . Însuși Mântuitorul îndeamnă:
"Cercetați Scripturile, că socotesc că în ele aveți viață veșnică…" (In. 5, 39), iar în alt loc:
"Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu și pe Iisus
Hristos pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Iar cunoașterea lui Dumnezeu nu este posibilă fără
cuvântul Său revelat în Scriptură. De asemenea, se știe că pentru mântuire este nevoie de
credință, har și fapte bune. Credința este, întâi de toate, "din auzire, iar auzirea prin
cuvântul lui Hristos" (Rom. 10, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur, excelent cunoscător și mare
exeget al Sfintei Scripturi, afirmă: "Cunoașterea Scripturilor întărește duhul, curăță
conștiința, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeților
diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului,
dându-i aripi ușoare și face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată
mai bine"438.
4. RECAPITULAREA : – se fixează elementele de bază ale întrebări de genul "știți
să nominalizați câteva dintre cărțile V. T. și N. T.?"; "cum se face interpretarea Sfintei
Scripturi?"; "care este importanța ei pentru mântuire?" etc.
5. ASOCIEREA: – cunoașterea supranaturală dobândită prin Sfânta Scriptură se
asociază (și se completează) cu sprijinul Sfintei Tradiții (despre care vom vorbi într-o
cateheză separată), dar și prin cunoașterea naturală (directă) a creației, după cuvântul
psalmistului: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria"
(Psalm 18, 1).
437 Îndrumări practice pentru erminia biblică ortodoxă oferă pr. prof. C. Coman în vol Biblia în Biserică.
Eseuri pe teme biblice, Editura Bizantină, București, 1997, în special p. 71-79 și 101-106.438 Omilia a X-a, P. G., LXIII, 485.126

6. GENERALIZAREA : – Sfânta Scriptură este Cartea prin excelență, din trei
puncte de vedere: a. istoric (istoria mântuirii neamului omenesc); b. religios-moral (cea
mai înaltă scriere sacră); c. literar (un monument unic al literaturii universale).
7. APLICAREA: – credem că sunt valabile și astăzi cuvintele Sfântului Ioan Gură
de Aur: "Necunoașterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor"439. De aceea, remediul
se subînțelege.
– fiecare creștin trebuie, mai ales în condițiile complicate ale vieții contemporane, să
fie un om "tare în Scripturi", așa cum se spune în Faptele Apostolilor despre iudeul Apollo,
alexandrin de neam (18, 24);
-cunoașterea autentică a Scripturii este pază bună împotriva oricăror rătăciri,
înlesnește aflarea celor mai bune răspunsuri în fața atacurilor sectare și este cel mai prețios
sprijin în misiunea noastră de a-i ajuta pe semeni să se apropie de Dumnezeu.
*
439 Omilia a IX-a la Col., P.G. LXII, 361.127

III. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA TRADIȚIE
1.PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ : – am observat în cateheza anterioară că
Dumnezeu S-a revelat oamenilor pe două căi, naturală și supranaturală; calea supranaturală
are, la rândul ei, două mijloace: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție;
– cunoașterea lui Dumnezeu și a doctrinei Bisericii nu este posibilă numai prin
intermediul Sfintei Scripturi, cum greșit pretind confrații protestanți și neoprotestanți, ci și
prin intermediul documentelor Sfintei Tradiții, așa cum vom vedea în cele ce urmează.
2. ANUNȚAREA TEMEI : astăzi vom prezenta câteva din învățăturile de bază cu
privire la Sfânta Tradiție.
3. TRATAREA:
definiție: totalitatea adevărurilor de credință necuprinse în Sfânta Scriptură, dar
consemnate în scris mai târziu; etimologic, termenul provine din latinescul "traditio-
onis" = predare, transmitere (a învățăturii), povestire; alte denumiri: predanie,
memoria vie a Bisericii (Sergiu Bulgakov), viața duhului în Biserică (Vladimir
Lossky);
temeiuri biblice: "Sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi
scris…" (In. 21, 25); "Drept aceea, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-
ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tes. 2, 15);
temeiuri patristice : – Sf. Vasile cel Mare: "Dintre dogmele și păstrate în Biserică, pe
unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția apostolilor.
Ambele forme de transmitere au aceeași putere pentru credință. Și oricine are o inițiere
cât de mică în chestiunile bisericești nu va ridica obiecții. Fiindcă, dacă am încerca să
lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris ( în Biblie, n.n.), ca și când n-ar avea
mare însemnătate, am greși, păgubind Evanghelia în cele esențiale. De exemplu, ca să
amintesc de primul și cel mai obișnuit: ce temei scris au cei care speră în numele
Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul Crucii? Din ce scriere am
învățat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii?… În virtutea căror scrieri
(biblice) binecuvântăm apa botezului, undelemnul ungerii, și pe cel care se botează?
Nu în virtutea tradiției transmise în mod tainic? Nu provin toate acestea din învățătura
părinților noștri păstrate în taină, care bine au știut că prin tăcere se păstrează caracterul
sacru al tainelor?…"440
– Sf. Ioan Damaschin: "În Sfânta Scriptură nu se pomenesc cele întâmplate la
moartea Sf. Născătoarea de Dumnezeu Maria. Dar acestea se povestesc în cea mai
veche și adevărată Tradiție, care știe să relateze că în momentul slăvitei ei adormiri toți
Sfinții Apostoli, care colindau lumea în vederea mântuirii acesteia, s-au adunat la
Ierusalim venind pe calea aerului. Aici au avut o viziune îngerească și se auzea o
melodie dumnezeiască a puterilor cerești…"441.
aspecte ale Sfintei Tradiții: statornic și dinamic. a. Statornic – se referă la conținutul
Tradiției Apostolice ( Tradiția dumnezeiască apostolică ), care începe la Cincizecime și
se încheie la moartea Sfântului Ioan, fixată în scris de Biserică până în epoca sinoadelor
ecumenice. b. Dinamic = preluarea, comentarea, actualizarea și trăirea aspectului
statornic;
440 Sf. VASILE CEL MARE, Despre Sfântul Duh, XXVII, Migne, P.G. 32, 188; vezi trad. rom. de pr. C.
CORNIȚESCU și pr. T. BODOGAE, vol. 12 PSB, București, 1988, p. 79-80. 441 Sf. Ioan DAMASCHIN, Omilii la Adormirea Fecioarei Maria , 2, 18, Migne, P.G., 96, 748; apud Pr. prof.
I. G. COMAN, Sfânta Tradiție în lumina Sfinților Părinți , în "Ortodoxia", anul VIII (1956), nr. 2, p. 165.128

criteriile Sfintei Tradiții au fost fericit formulate de către Vincențiu de Lerini (sec. IV):
"In ipsa item catholica ecclesia magnopere curandum est ut id teneamus quod ubique,
quod semper, quod ab omnibus creditum est" ( În însăși Biserica universală trebuie avut
grijă foarte mult să ținem ceea ce a fost crezut peste tot, totdeauna, de către toți )442;
deosebiri confesionale : – În Biserica Romano-Catolică învățătura despre Sfânta
Tradiție, principial, este aceeași. Aplică, însă, greșit aspectul dinamic al ei, prin
introducere de dogme noi, nevalidate de vreun sinod ecumenic;
-Bisericile Protestante (și "fiicele" lor mai mici, cele neoprotestante), resping în
totalitate Sfânta Tradiție, susținând in corpore "Sola Scriptura". Parțial, recunosc și ei,
totuși, o anumită "tradiție bisericească", întrucât, vrând-nevrând, și-au format și ei
tradițiile lor;
documentele care tezaurizează învățăturile statornice ale Sfintei Tradiții :
-hotărârile sinoadelor ecumenice;
-canoanele Sfinților Părinți;
-cărțile de cult ale Bisericii;
-mărturisirile de credință și catehismele Bisericii;
-monumentele de artă bisericească;
-datini și practici acceptate de Biserică.
4. RECAPITULAREA : se fixează elementele principale din tratare, prin câteva
întrebări: "Ce este Sfânta Tradiție?", "Care sunt temeiurile prin care Biserica o consideră
izvor al Revelației?", "Unde este tezaurizată?" etc.
5. ASOCIEREA: – trebuie sesizată în detalii apropierea profundă a Sfintei Tradiții
de Sfânta Scriptură, deodată cu interdependența lor. Pe de o parte, conținutul Sfintei
Tradiții își are temeiul în Sfânta Scriptură, iar pe de altă parte, Sfânta Scriptură însăși
devine mai accesibilă prin elementele de tezaur ale Sfintei Tradiții (în special tâlcuirile
Sfinților Părinți).
6. GENERALIZAREA : – din cele prezentate până aici, reiese un strâns raport între
Scriptură, Tradiție și Biserică: "Rostul și lucrarea Sfintei Tradiții constă, deci, atât în
precizarea înțelesului Scripturii ( prin regula de credință pe care o are Biserica ), cât și în
actualizarea și dinamizarea cuvântului Scripturii fiecărei generații, fiecărui timp, până la
sfârșitul veacurilor"443.
7. APLICAREA: – Sfânta Tradiție este prețuită cu adevărat de către cei care cunosc
documentele ei și, mai ales, trăiesc conform principiilor pe care acestea le conțin. Cine le
ignoră, n-au ce prețui și nici nu se pot bucura, din păcate, de binefacerile lor;
– după cum credem și mărturisim infalibilitatea Sfintei Scripturi, așa trebuie să
credem și să mărturisim infalibilitatea Sfintei Tradiții, având ca temei lucrarea directă și
continuă a Sfântului Duh în viața Bisericii444.

442 VINCENȚIU DE LERINI, Commonitorium primum , 2, Migne, PL, 50, 640; apud. pr. I. Gh. COMAN, Op.
cit., p. 171. 443 Pr. lector G. REMETE, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, 1996, p. 103-104. 444 Pr. prof. I. Gh. COMAN, Op. cit., p. 178.129

IV. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA TREIME
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ : – cea mai mare poruncă din Lege,
reconfirmată și de către Mântuitorul Iisus Hristos, este iubirea de Dumnezeu (dublată de
iubirea aproapelui) – (Deut. 6, 5; Lc. 10, 28). După cum nu poți spune, însă, că iubești pe
cineva dacă nu-l cunoști, tot așa nimeni nu poate afirma că-L iubește pe Dumnezeu dacă
nu-L cunoaște, atât cât El ni S-a descoperit, desigur;
– cunoașterea lui Dumnezeu nu este doar un deziderat al lumii imanente, ci este
legată de veșnicie, după cuvintele Mântuitorului: "Aceasta este viața veșnică: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (In.
17, 3);
– când rostim cuvântul "Dumnezeu", întotdeauna avem în vedere Sfânta Treime:
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, o singură ființă, întreită în persoane . De aceea, cateheza noastră
își propune evidențierea elementelor de bază cu privire la dogma Sfintei Treimi.
2. ANUNȚAREA TEMEI : Astăzi vom medita asupra învățăturii ortodoxe cu
privire la Sfânta Treime .
3. TRATAREA:
3- dogma Sfintei Treimi reprezintă cea mai mare taină a creștinismului. De aceea,
credem că în locul "dogmei Sfintei Treimi" este mai potrivită formularea "taina Sfintei
Treimi", datorită atributului infinității dumnezeiești care copleșește capacitatea finită și
relativă a cunoașterii umane. Întemeiați pe mărturiile Scripturii, toți Sfinții Părinți
învață că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Sa, ci doar în lucrările Sale, atât cât
El însuși S-a revelat ;
– Mărturii scripturistice. Sfânta Scriptură ne dă mărturie că Dumnezeu S-a revelat ca
Treime de Persoane: a. Vechiul Testament: "Să facem om după chipul și asemănarea
Noastră" (Fac. 3, 25); Teofania de la stejarul Mamvri (Fac. 18); "Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul Savaot…" (Is. 6, 3);
b. Noul Testament: La Botezul Domnului , arătarea Sfintei Treimi sau Teofania
(Mt. 3, 16-17); trimiterea Apostolilor la propovăduire, în numele Sfintei Treimi:
"Mergând, învățați…, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh "
(Mt. 28, 19);
– Mărturii patristice . a. Sfinții Părinți participanți la primele două sinoade ecumenice
(Niceea – 325 și Constantinopol – 381) au formulat dogma trinitară, sintetizând-o în
Simbolul de credință numit "niceo-constantinopolitan); b. cele mai reprezentative
tratate trinitare au scris următorii Sfinți Părinți: Atanasie cel Mare (Despre întruparea
Logosului; Contra elinilor), Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nyssa
(Contra lui Eunomiu), Grigorie de Nazianz (Cele cinci cuvântări teologice), Chiril al
Alexandriei (Despre Sf. Treime), Didim cel Orb (Despre Sfântul Duh, Despre Sf.
Treime)445.
Pentru nivelul obișnuit al unei cateheze recomandăm, însă, capitolul al VIII-lea,
"Cartea întâia", din Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin446, întrucât acest sfânt părinte
a cunoscut și a valorificat tratatele menționate anterior, depășind, însă, nivelul unei
445 O parte dintre aceste tratate sunt accesibile datorită traducerilor din colecția PSB de la Editura Institutului
Biblic și de Misiune al BOR, cum este, de exemplu, lucrarea Despre Sfânta Treime (trad. pr. D. Stăniloae,
PSB – 40, 1994), altele datorate altor edituri și colecții, ca lucrarea Cele cinci cuvântări teologice ale Sf.
Grigorie de Nazianz (trad. pr. D. Stăniloae, Edit. Anastasia, București, 1993).130

simple sinteze, prin contribuții personale de valoare excepțională. Iată, bunăoară, cum
descrie el credința în Sfânta Treime447: "Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în
care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând:
Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh . Credem într-Unul
Tatăl, principiul și cauza tuturora; nu S-a născut din cineva; singurul care există
necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia
născut, Fiul Său și purcezătorul Prea Sfântului Duh. Credem și într-unul Fiul lui
Dumnezeu, Unul născut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a născut din Tatăl înainte
de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu
făcut, de-o-ființă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut… De asemenea, credem și în
Duhul Sfânt, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în
Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și co-etern.
Credem în Duhul cel din Dumnezeu cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al
vieții și al sfințeniei. El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul;
nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în
putere; El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeiește, dar nu este
îndumnezeit; desăvârșește, dar nu se desăvârșește; împărtășește, dar nu se
împărtășeșete; sfințește, dar nu se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile
tuturor; în toate, asemenea Tatălui și Fiului…"448;
– Analogiile Sfintei Treimi . Pe lângă mărturiile scripturistice și patristice, un
oarecare merit în înțelegerea raționalității, posibilității și sensului existenței unei
realități personale întreite îl au anumite analogii din lumea materială, ca de exemplu:
sufletul omenesc (cu cele trei componente: rațiune, sentiment și voință) , pomul
(rădăcină, trunchi și coroană), soarele (corp mineral, căldură și lumină), floarea (corpul
ei, culoarea și mirosul ), spațiul (înălțime, lungime, lățime ), timpul (trecut, prezent și
viitor) etc.
– Erezii anti-trinitare . Dogma Sfintei Treimi fiind taina tainelor, așadar cel mai
greu accesibilă omului, a fost deseori răstălmăcită, ajungându-se la erezii care au pus la
grea încercare Biserica și pe slujitorii ei devotați. Cele mai vehemente erezii sunt
catalogate în patru grupe: monarhianismul (susține o singură Persoană divină;
reprezentanți: Pavel de Samosata și Sabelie); subordinaționismul (Fiul și Duhul Sfânt
nu sunt egali cu Dumnezeu Tatăl; reprezentanți: Arie și Macedonie); triteismul (susține
existența a trei Dumnezei distincți; reprezentanți: Ioan Filipon din Alexandria, sec. al
VI-lea); unitarianismul = un monarhianism "modern", susținut de Faustus Socinus, sec.
al XVII-lea (de aici și denumirea de "socinieni").
Cultul divin – izvor al cunoașterii dogmei Sfintei Treimi . Întemeiat pe Sfânta
Scriptură și pe Sfânta Tradiție, cultul divin (public și particular) exprimă în modul cel
mai accesibil nuanțele dogmei trinitare, învățându-ne, de fapt, că pe Dumnezeu îl
cunoaștem în măsura în care îl slăvim și îl experiem liturgic, începând cu simpla
închinăciune, continuând cu meditarea în liniște adâncă asupra lucrărilor și însușirilor
Persoanelor Prea Sfintei Treimi și încheind cu împărtășirea din Sfântul Potir, la Sfânta
Liturghie.
446 "Izvoarele Ortodoxiei", nr. 1, Trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Librăriei Teologice, București, 1938, p.
18-34.447 Reproducem doar câteva fragmente din capitolul menționat.448 Ibidem, p. 19, 20, 27 și 28.131

4. RECAPITULAREA :
-care sunt formele cele mai frecvente de mărturisire a credinței în Sfânta Treime?
(R: închinăciunea și Simbolul de credință);
-redați o mărturie biblică și una patristică, cu privire la dogma Sfintei Treimi;
-care este modalitatea cea mai eficientă de a cunoaște dogma Sfintei Treimi?
5. APROFUNDAREA . Întrucât elementele materiale (și chiar analogiile pomenite
mai sus) nu pot fi asociate cu dogma Sfintei Treimi, în locul momentului logico-psihologic
al catehezei numit "asociere", propunem aprofundarea, chiar dacă acum o vom face foarte
pe scurt, din cauza spațiului restrâns al catehezei noastre, desigur. Propriu-zis, ne vom
referi la un singur detaliu, ce apare sub forme discrete, învăluite în mister, în Scriptură și
Tradiție, dar excelent formulat de către părintele Dumitru Stăniloae449, anume reflectarea
iubirii intra-trinitare în creație. Așa cum menționam mai la început, Dumnezeu ne este
cunoscut prin lucrările Sale, între care cel mai accentuat prin observarea iubirii față de
creație. Detaliul concret la care dorim să facem referire este reflectarea iubirii Persoanelor
Sfintei Treimi în familie . Astfel, triunghiul iubirii intra-trinitare ( Tatăl și Fiul își asociază
iubirea și o îndreaptă asupra Sfântului Duh; Tatăl și Sfântul Duh asupra Fiului; Fiul și
Sfântul Duh asupra Tatălui ) se poate vedea reflectat în iubirea dintre persoanele unei
familii autentic creștine, cu deosebire în familiile cu copii (iar unde nu se nasc în mod
natural, pot fi înfiați): tata și mama își asociază și îndreaptă iubirea asupra copiilor; tata și
copiii asupra mamei; mama și copiii asupra tatălui …
Esențial, numai o treime de persoane poate exercita iubirea completă, autentică .
6. GENERALIZAREA : "Prea Sfântă Treime , miluiește-ne pe noi: Doamne,
curățește păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează și
vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău!"
7. APLICAREA (încheierea) . Dogma Sfintei Treimi fiind dogma-dogmelor și
taina-tainelor, nu poate fi înțeleasă decât printr-o credință luminată, prin trăire creștină
autentică și mai ales prin rugăciune (cult). De aceea, în locul oricăror concluzii, propunem
rostirea unei mărturisiri-rugăciune, întâlnită foarte frecvent în cultul nostru ortodox:
"Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt;
Treime Sfântă, slavă Ție!"
V. CATEHEZĂ DESPRE MAICA DOMNULUI
1.PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ :
449 A se vedea Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1978, cap. al III-lea, Sfânta Treime, structura supremei iubiri , p. 306-309. Iată câteva
crâmpeie ale "demonstrației" părintelui profesor: "Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria și deci
de sensul existenței… Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistență și o bucurie și un
sens al existenței. dar nici această doime reală, care e în același timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de
ființă, nu e suficientă. Comuniunea în doi este și ea limitare… Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi
restrânse, sau a unei singurătăți în doi. Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în
doi, numai al treilea subiect care poate fi și el partener de comuniune… ", p. 308-309 (subl. n.). 132

– Cultul Bisericii noastre este structurat pe o succesiune ierarhică bine determinată:
adorare pentru Prea Sfânta Treime, supra-venerare (= supracinstire) pentru Maica
Domnului și venerare (= cinstire) pentru Sfinți, Sfânta Cruce, Sfinții Îngeri și Sfintele
Moaște;
– Fecioara Maria a fost aleasă, pentru vrednicia ei, de Dumnezeu însuși pentru a-L naște
pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Această alegere este o dovadă că însuși Dumnezeu
i-a acordat o cinstire fără egal, temei logic și firesc pentru a o cinsti și noi, oamenii, în
chip deosebit. Din păcate nu toți creștinii acceptă această logică. De aceea, o cateheză
despre Maica Domnului este binevenită, din cel puțin două puncte de vedere: 1. Pentru
a evidenția temeiurile de bază ale cinstirii ei; 2. Pentru a răspunde atacurilor nedrepte
din partea sectarilor.
2.ANUNȚAREA TEMEI : Vom vorbi astăzi despre câteva dintre temeiurile cinstirii
Maicii Prea Curate, deodată cu evidențierea importanței slujirii ei în iconomia
mântuirii.
3. TRATAREA:
– Temeiuri biblice . a. Vechiul Testament : 1. Fac. 3, 15: "Dușmănie voi pune între
tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei
înțepa călcâiul". Sfinții Părinți înțeleg prin "femeie" pe Maica Domnului, iar "sămânța" =
Fiul ei, Iisus Hristos; 2. Is. 7, 14: "Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și îi vor
pune numele Emanuel"; 3. Iez. 44, 2: "Poarta aceasta va fi închisă; nu se va deschide și
nimeni nu va intra prin ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat prin ea. De aceea va fi
închisă" (referire la pururea fecioria Maicii Domnului); 4. Ps. 45, 10: "Stătut-a Împărăteasa
de-a dreapta Ta, în haină aurită și prea-înfrumusețată" (referire la locul Maicii Domnului în
ierarhia cerească). O dată cu acestea, trebuie reținute și alte locuri vetero-testamentare, cu
referire tainică la Maica Domnului: Fac. 28, 11-19 ( Scara lui Iacov), Ieș. 3, 2 (Rugul care
ardea și nu se mistuia), Ieș. 16, 33 (Vasul = năstrapa cu mană), Num. 17, 8 (Toiagul lui
Aaron) etc.
b. Noul Testament: 1. Lc. 1, 28: "Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este
cu tine. Binecuvântată ești tu între femei" (cuvintele arhanghelului Gavriil); 2. Lc. 1, 35:
"Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri" (cuvintele
aceluiași arhanghel); 3. Lc. 1, 42: "Binecuvântată ești tu între femei…" (cuvintele
Elisabetei); 4. Lc. 11, 27: "Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt!" –
strigă o femeie din popor – cuvinte pe care Iisus le-a confirmat: "Așa este…" (v. 28); 5. Lc.
2, 51, loc în care aflăm că Iisus îi era supus; 6. In. 2, 3 – Iisus preface apa în vin, la
rugămintea Maicii Sale; 7. In. 19, 26 – aflăm că nici când era pe Cruce Iisus nu a uitat-o,
încredințând-o ucenicului Său iubit.
– Temeiuri patristice (dogmatice, canonice, cultice): 1. Sinodul al III-lea Ecumenic
(Efes, 431) l-a condamnat pe Nestorie care o numea pe Maica Domnului "Născătoare de
Hristos" și, prin semnătura a 198 de episcopi, i s-a recunoscut calitatea de ,,Θεοτóκος”,
adică ,,Născătoare de Dumnezeu”. Ca bază a hotărârilor sinodale au fost luate cele 12
anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei450; 2. Tot la sinodul al III-lea Ecumenic s-
au stabilit câteva canoane prin care se condamnă învățăturile greșite ale lui Nestorie
(inclusiv cele cu privire la Maica Domnului), dar și ale celor care îi vor călca pe urme (în
450 Istoria Bisericească Universală , Manual pentru Institutele Teologice, București, 1975, p. 252. 133

special canoanele 2, 3, 4, 5 și 7)451; 3. Sfântul Ioan Damaschin spune: "Propovăduim că
Sfânta Fecioară este în sensul propriu și real Născătoare de Dumnezeu. Prin faptul ce Cel ce
S-a născut din ea este Dumnezeu adevărat, este adevărată Născătoare de Dumnezeu aceea
care a născut pe Dumnezeu adevărat, întrupat din ea…"452; 4. În cultul ortodox, Maica
Domnului este invocată după Sfânta Treime, înaintea îngerilor și a sfinților, prin faptul că
este considerată mijlocitoare prin rugăciunile ei. În această privință, este foarte sugestivă
icoana numită "Deisis" (= Rugăciune), în care Mântuitorul este încadrat în dreapta de
Maica Domnului, iar în stânga de Ioan Botezătorul. Frumusețea și bogăția cultului Maicii
Domnului se poate observa cel mai bine în slujbele consacrate sărbătorilor ei: Nașterea… (8
sept.) și Intrarea în Biserică (21 nov.) – în care sunt evidențiate virtuțile părinților,
Ioachim și Ana; Buna-Vestire (25 martie), în care este evocată acceptarea ei de a deveni
Mama Fiului lui Dumnezeu; Soborul… (26 dec.) – omagiul Bisericii pentru vrednicia ei de
mamă; Adormirea… (15 aug.) – care reliefează conștiința Bisericii că Maica Domnului este
"Panaghia" (= Preasfânta), care ne miluiește cu rugăciunile ei.
– Câteva precizări la atacurile sectare . Facem întâi mențiunea că obiecțiunile
sectare sunt rezultatul ignoranței lor în materie de interpretare biblică. Paradoxal, însă, își
întemeiază tocmai biblic aceste obiecțiuni, legate în special de pururea-fecioria ei. "Bazați"
pe textele de la Mt. 1, 24 și Mt. 13, 55, spun că ea a mai avut copii, pe așa-numiții "frați" ai
Domnului (care de fapt erau verișori). Răspunsurile ortodoxe sunt la îndemâna oricui, mai
ales în Mărturisirile de credință (catehisme), încât nu insistăm aici asupra lor. În schimb,
evocăm cuvintele de total bun simț ale unui teolog protestant (!), Hengster Berg: "Pururea-
fecioria Mariei constituie antiteza binecuvântată împotriva barbariei care socotește că aceea
care a luat Duh Sfânt și a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt a trăit apoi în comuniune
matrimonială cu Iosif"453.
– Devieri ale romano-catolicilor și protestanților . a. Catolicii a promovat dogme
noi: imaculata concepție (1858), înălțarea ei cu trupul la cer (1954), numirea ei, la
Conciliul II Vatican (1965), ca Mamă a Bisericii ("Mater Ecclesiae") și Co-Redemptis
("Co-Mântuitoare"); b. Protestanții îi acordă Maicii Domnului o cinstire oarecare, numind-o
"fericită", "fecioară lăudată", "preavrednica", dar nu i-au rânduit nici un fel de cult,
considerând-o doar o "femeie deosebită".
4. RECAPITULAREA :
-Cine i-a acordat Maicii Domnului cinste, mai întâi?
-Reproduceți trei temeiuri semnificative pentru cinstirea ei;
-Care este locul Maicii Domnului în cultul ortodox?
5. ASOCIEREA. Maica Domnului este considerată de Sfinții Părinți "Eva cea Nouă", care
a născut pe Cel Care ne-a adus mântuirea, spre deosebire de "Eva cea Veche", soția lui
Adam, prin care a venit căderea.
6. GENERALIZAREA : "Cât va fi Biserica, și în chip deosebit Biserica Ortodoxă, Maica
Domnului va fi nelipsită din credința, din evlavia, din dragostea și din cinstea noastră
pentru ea. Numele ei îl poartă cele mai multe femei, icoana ei se găsește în toate bisericile
451 Vezi Arhid. prof. dr. Ioan FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii , Sibiu, 1992, p. 73-
75.452 Op. cit, p. 175-176. 453 Apud Pr. lect. George Remete, Dogmatica, Alba Iulia, 1996, p. 286134

și în cele mai multe case de creștini, sărbătorile ei sunt între cele mai de cinste, rugăciunile
către ea, dintre cele mai obișnuite " (prof. Teodor M. Popescu)454.
7. APLICAREA:
-evlavia poporului a păstrat până astăzi expresia "Doamne, Maica Domnului",
care exprimă asocierea ei în lucrarea de mântuire;
-toate slujbele săvârșite în Biserica noastră au în rânduială rostiri de cinstire și de
cerere către Maica Sfântă;
-o dată cu argumentele biblice, patristice, liturgice etc., pentru cinstirea Maicii
Domnului există argumentul logic al bunului simț: nu poate fi despărțit
niciodată Fiul de Mamă și nici Mama nu poate fi despărțită de Fiu , așa cum din
păcate o fac neoprotestanții și, parțial, protestanții. Cum poate susține cineva că-
L iubește pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, iar pe cea pe
care El a ales-o ca mamă să o considere o simplă femeie, care nu și-a păstrat
sfințenia fecioriei, a mai avut alți copii etc. etc.?
*
454 Meditații Teologice, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1977, p. 52. 135

VI. CATEHEZĂ DESPRE SFÂNTA BISERICĂ
1.PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ :
-mântuirea are două aspecte esențiale: obiectivă și subiectivă; cea obiectivă se
mai numește și răscumpărare, cu trei dimensiuni: de jertfă, recapitulativă și ontologică;
cea subiectivă se numește și îndreptare, fiind lucrarea de însușire personală a mântuirii
obiective, cu ajutorul harului, prin credință și fapte bune;
– mântuirea subiectivă (sau personală) nu se poate realiza decât în Biserică, pentru
că aici se dobândește harul, prin Sfintele Taine, începând cu Botezul ("De nu se va naște
cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu" – In 3, 5), căci în
afara Bisericii nu există mântuire ("Extra Ecclesiam nulla salus", a spus Sf. Ciprian455 și tot
el a afirmat: "Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca tată"456).
2. ANUNȚAREA TEMEI : Astăzi vom vorbi despre importanța Bisericii pentru
mântuirea noastră.
3. TRATAREA:
1. Întemeierea Bisericii : a. Tainic, prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ("… să
păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său" – Fapte 20, 28);
b. În mod văzut, istoric, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, la Cincizecime ( Fapte 2);
2. Ființa Bisericii: a. Biserica este o instituție teandrică (divino-umană),
cuprinzându-i pe toți cei botezați, care mărturisesc credința cea una, ușa ei fiind deschisă
pentru toți oamenii, inclusiv pentru păcătoși ("Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi…", Mt. 9, 12); b. Biserica are două aspecte: văzut (locaș, membrii, acte cultice etc.)
și nevăzut (harul și toate lucrările tainice); c. Biserica de aici, de pe cale, se numește
"luptătoare", iar cea de dincolo de pragul imanentului, "triumfătoare". Biserica are, așadar,
și un caracter veșnic, căci fiind "zidită pe piatra credinței, nici porțile iadului nu o vor
birui!" (Mt. 16, 18);
3. Însușirile Bisericii sunt cele mărturisite în Simbolul de Credință: una, sfântă,
sobornicească și apostolească. a. Una – întrucât Unul este Întemeietorul și capul ei,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Ef. 1, 23); b. Sfântă – sfânt fiind Duhul care lucrează în
ea. În acest sens mărturisim despre ea că este și infalibilă (lat. "infallo" = care nu înșeală,
care nu greșește); c. Sobornicească (= universală) – întrucât are în vedere mântuirea
tuturor oamenilor ("Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină", I Tim 2, 4) și se sprijină pe cele 7 sinoade (soboare) ecumenice; d.
Apostolească – se sprijină și pe mărturia Sfinților Apostoli, în prezența cărora s-a întemeiat
și care, la rândul lor, au întemeiat biserici locale în lumea cunoscută atunci. Lor li s-a spus:
"Propovăduiți Evanghelia la toată făptura…" (Mc. 16, 15) și "Mergând, învățați…" (Mt. 28,
19).
4. Membrii Bisericii: clerul (ierarhia) și poporul drept-credincios (mirenii).
5. Biserica este și factor al educației, nu doar al mântuirii . Este important să
remarcăm rolul ei și în plan pedagogic, istoric-național etc. La noi, cel puțin, după
retragerea aureliană (271-275) până la întemeierea cnezatelor și voievodatelor (secolul al
XIV-lea) și până la unificarea lor (Basarab I, 1330), singura instituție existentă neîntrerupt
455 Epistole 73, 21, 2; vezi și Apologeți de limbă latină , vol. 3 PSB, București, 1981, p. 432.456 De Unitate Ecclesiae, VI; Epistola 74, 7, 2; vezi Apologeți… cit., p. 438. 136

a fost Biserica. Ei îi revine, aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat ființa neamului
de la pierire, în fața atâtor năvălitori, care-și făcuseră drum pe la noi în acel mileniu văduvit
de o conducere statală unitară. Acest mileniu, numit "întunecat", datorită acestei obscurități
pe plan politic, a fost luminat doar de harul credinței drept-măritoare, dăruit cu
generozitate, atunci ca și astăzi, de Sfânta Biserică. Ea a ținut loc și de școală și de
cancelarie domnească. Episcopii și preoții au fost conducători spirituali la vedere și, tainic,
cu timp și fără timp , cu voie și fără de voie, îndrumători și sfătuitori politici.
4. RECAPITULAREA :
-Cine a întemeiat Biserica? Care este "ziua ei de naștere" în istorie?
-Care sunt elementele care țin de ființa Bisericii?
-Detaliați rolul Bisericii ca factor al educației.
5. ASOCIEREA:
– Biserica, cu toate că este factorul cel mai important în lucrarea de mântuire,
din punct de vedere al educației creștine nu este singurul. O dată cu ea, factori esențiali ai
educației sunt familia și școala. Astfel, buna conlucrare între acești trei factori este
determinantă pentru formarea caracterului moral creștin , ținta finală a educației.
6. GENERALIZAREA : Biserica este darul lui Dumnezeu în care și prin care
dobândim mântuirea. Acest adevăr incontestabil a fost exprimat într-un mod deosebit de
inspirat de către Fericitul Augustin: "Fără Biserică poți avea totul în afară de mântuire. Poți
avea cinstire, poți deține Evanghelia, poți avea credință și să predici în numele Sfintei
Treimi, dar niciodată nu vei putea găsi mântuire decât în Biserică! "457.
7. APLICAREA:
– când pronunțăm cuvântul "Biserică" ne gândim, deodată, la clădirea ( locașul)
de cult, la comunitatea credincioșilor (I Cor. 1, 2) și la viața liturgică;
– sfințenia Bisericii se reflectă și se regăsește, prin extensiunea binefacerilor ei,
atât în viața de familie ( familia însăși este numită "mica biserică" ), cât și în sufletul
("inima") fiecărei persoane în parte. Așa se explică un minunat fragment de rugăciune din
Canonul Sfintei Împărtășanii: "Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai
născut din Fecioară, și curățește inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup
și Sânge…”. În același sens, la fel de minunat, se exprimă Sf. Efrem Sirul: " Să facem din
sufletele noastre biserici, care să fie vrednice de Dumnezeu. Dacă vine unul din cei mari ai
pământului, chiar și ușa ta se împărtășește de cinste. Cu atât mai mult trebuie să fie
împodobită dacă Dumnezeu însuși locuiește în tine. Fii pentru El biserică și preot.
Slujește-i Lui în biserica ta, după cum a fost și El preot și jertfă pentru tine. Fii și tu pentru
El biserică, preot și jertfă. Fiindcă sufletul tău este biserică, nu lăsa nici o necurățenie în
ea. Nu lăsa nimic în casa lui Dumnezeu din cele ce sânt urâte. Împodobește-o în schimb cu
tot ceea ce i se cuvine Lui… "458
*
457 Apud N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa Școalelor", București, 1997, p. 44.458 Ibidem, p. 38. 137

VII. CATHEZĂ DESPRE COMPORTAMENTUL ÎN BISERICĂ
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ :
-în cateheza anterioară am vorbit despre importanța Bisericii pentru mântuirea
noastră, totodată despre înțelesurile cuvântului „Biserică” etc.
-între aceste înțelesuri îl avem și pe cel de „lăcaș de cult”, în care se săvârșesc
sfintele slujbe ce țin de cultul divin public.
2. ANUNȚAREA TEMEI:
-astăzi vom reliefa importanța câtorva reguli de bază care trebuie respectate în
Sfântul Lăcaș, pentru a ne fi de folos participarea la sfintele slujbe.
3. TRATAREA:
– din constatările practice, toți credincioșii știu că deseori întâmpinăm anumite greutăți în
menținerea ordinii la sfintele slujbe, unii creștini fiind obișnuiți să vorbească, alții să se
plimbe încoace și încolo, alții să intre și să iasă din sf. locaș, cu treabă și fără treabă etc.. De
aceea, suntem nevoiți să facem repetate apeluri la comportament civilizat, să „dezbatem”
problema în cadrul dialogurilor particulare etc. Câțiva credincioși ne-au sugerat, însă, și
tipărirea unor îndrumări, în scopul asigurării liniștii și a ordinii. A rezultat, astfel, următorul
material, o vreme afișat la avizier, ulterior publicat în „Buletin parohial”459:
Pentru ca participarea la sfintele slujbe să ne fie de folos, trebuie să ținem seama
de câteva reguli de bază ale comportamentului nostru în biserică, dintre care le notăm pe
cele considerate de noi mai importante:
la sfânta biserică vine fiecare când dorește și când poate. Ușa sfântului lăcaș este
deschisă permanent în timpul slujbelor. Bine-plăcut Domnului este, însă, a se participa
la toată slujba, sau măcar de la începutul Sfintei Liturghii. Cine vine devreme la
biserică, se poate închina la toate icoanele, dar cine vine mai târziu, după începerea Sf.
Liturghii, își va căuta discret un loc mai la urmă și nu va mai veni în față, spre a nu
tulbura pe cei integrați deja în rugăciune;
trebuie să fim îmbrăcați cuviincios și cu haine curate și să nu purtăm ostentativ bijuterii
luxoase (lanțuri, medalioane, ghiuluri, brățări, broșe etc.). Femeile să nu se fardeze
strident, nici să-și vopsească buzele peste măsură, căci altfel riscă să-și lase rujul pe
icoane, murdărindu-le. Este bine ca femeile să poarte fustă lungă, nu pantaloni, iar
bărbații costum decent, nu blugi, sau altceva care nu cadrează cu biserica. Nu-i
obligatoriu ca femeile să poarte basma pe cap, dar cele care poartă bine fac;
în timpul Sfintei Liturghii nimeni nu va sta în fața icoanelor de la sf. altar, pe solee,
altfel credincioșii vor fi nevoiți să privească spatele celor care nu țin seama de această
regulă. În plus, cei care se postează acolo îi pot incomoda pe credincioșii care vin să se
împărtășească;
când ies preoții cu cinstitele daruri, nu este bine să ne întindem pe jos înaintea lor, de-a
curmezișul, întrucât există riscul ca preoții să se împiedice și să împrăștie – Doamne
ferește! – vinul din potir și părticelele de pe sf. disc;
după ce am intrat în sf. lăcaș și ne-am găsit un loc în care să nu deranjăm pe cineva, este
bine să stăm acolo până la sfârșit, nu să ne mutăm de colo-colo, nici să părăsim slujba
înainte de a se termina. Despre cei care pleacă înainte, Sfinții Părinți spun că se
aseamănă cu Iuda, care a părăsit Cina de Taină, înainte de a se încheia…
459 „Buletinul parohiei Sf. Ilie-Gorgani”/oct. 2000.138

în legătură cu "locul" pe care ni-l alegem, dacă vrem să ocupăm un scaun este bine să
privim în jurul nostru și să vedem dacă nu cumva sunt persoane mai în vârstă sau
bolnave, care ar avea nevoie să stea jos. Dacă da, atunci cuviincios este să cedăm
scaunul. O altă soluție pe care o recomandăm este ca atunci când sunt mulți credincioși
în biserică, scaunele să fie folosite pe rând de către cei ce nu pot sta tot timpul în
picioare;
atenția și privirea credincioșilor trebuie să fie îndreptată spre sf. altar, spre a ne
concentra la sf. slujbă, nu spre ușă, să vedem cine intră și iese, sau în alte părți,
"studiind" cine a venit și cine nu, cu ce s-a îmbrăcat cutare și cutare etc., tulburând,
astfel, pe alții cu indiscreția noastră…
 nu este bine ca în timpul slujbei unii credincioși să stea în pridvorul bisericii și să
vorbească. Făcând așa, aduc ofensă lui Dumnezeu, preotului care săvârșește slujba și
credincioșilor aflați în biserică. De asemenea, fumatul în pridvor este total incompatibil
cu atmosfera de sfințenie a bisericii !
rugăm ca la intrarea în sf. lăcaș cei care au telefoane celulare să le închidă, spre a nu
tulbura slujba cu zgomotul produs de eventualele apeluri; atragem atenția, de asemenea,
că nu este cuviincios să intrăm în sf. lăcaș cu gumă de mestecat în gură;
nu trebuie să cântăm mai tare decât cântăreții și coriștii, spre a nu-i acoperi și a nu
deranja, astfel, slujba. Dacă vrem, totuși, să însoțim corul cu vocea noastră, trebuie s-o
facem foarte încet ( piano), spre a nu tulbura pe cei din jur460;
nu este îngăduit nimănui să vorbească în biserică, iar când cumpărăm lumânări sau
altceva de la pangar, sau când venim la sf. altar la preot, trebuie să vorbim cât mai încet
posibil, în șoaptă, în așa fel încât să nu deranjăm. Nici la terminarea sf. liturghii, în
timpul miruitului, nu este bine să vorbim, spre a respecta până la capăt sfințenia
lăcașului. De asemenea, nu vom umbla la vasul cu agheasmă în timpul slujbei, spre a nu
se face zgomot; tot pentru evitarea zgomotului trebuie să deschidem și să închidem ușa
de la intrare cu atenție, fără a o trânti.
prinoasele aduse în biserică vor fi împărțite în liniște, numai din momentul în care
preotul a încheiat anunțurile și a început miruitul;
la miruit vor veni întâi bărbații, pe cât se poate în ordinea vârstei, iar apoi femeile, în
aceeași ordine;
rugăm pe credincioșii mai familiarizați cu ritualul să nu facă observații tăioase în timpul
slujbei celor care nu cunosc încă prea multe reguli și care, din neștiință, trec uneori pe
unde nu trebuie, stau în genunchi la Sfintele Paști etc. Le putem face observație, totuși,
dar numai afară, după slujbă, cu blândețe și vorbă bună;
prevenim credincioșii să fie atenți la lucrurile pe care le au asupra lor (genți, poșete etc.)
și să nu le lase din mână, pentru că în biserică intră, din păcate, și anumite persoane rău-
voitoare, care vin special să fure. Pentru aceștia ( în speranța că vor citi și ei aceste
recomandări!) facem îndemnul ca, în loc să fure, mai bine să stea de vorbă cu noi, cu
preoții, și vom încerca să-i ajutăm dacă sunt cu adevărat nevoiași, în limitele
posibilităților, prin intermediul Consiliului și Comitetului Parohial…
*
460 Este bine să pomenim și de canonul 75 Trulan (Constantinopol, 692), care zice: "Voim ca cei ce se află în
biserică spre a cânta, să nu se folosească de strigăte netocmite și să silească firea spre răcnire , nici să
adauge ceva în afară de cele ce sunt orânduite de Biserică, care nu-i sunt nici potrivite nici cuviincioase, ci cu
multă luare aminte și smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci
sfântul cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie cucernici…" (subl. n.) – Pidalion, București, 1933, p. 288.139

Din toate aceste recomandări, la care se pot adăuga și altele asemenea, trebuie să
reținem că venirea la biserică înseamnă, de fapt, întâlnirea cu Dumnezeu, care nu se poate
desfășura decât în condiții de bună cuviință și evlavie. Respectând regulile de mai sus, vom
dovedi respect față de sfânta biserică, totodată față de semenii noștri veniți să se roage.
4. RECAPITULAREA ( = „fixarea”):
-vom relua câteva din cele mai stringente reguli (tăcerea, cântarea discretă,
celularele…);
-vom răspunde eventualelor întrebări și nelămuriri venite din partea credincioșilor.
5. ASOCIEREA:
– cuvântul „biserică” vine din grecescul „basilikoia” (= casa împăratului), înțelegând, astfel,
că biserica este lăcașul sau casa Împăratului–Dumnezeu. Să ne imaginăm, acum, că am
merge în casa unui rege, a unui președinte, sau alt înalt demnitar pământesc… Cum ne-am
comporta? Cu siguranță, ne-am strădui să fim cât mai cuviincioși! Atunci, nu se cuvine cu
atât mai mult, oare, să fim întru-totul cuviincioși în Casa Domnului – Împăratul împăraților,
a Cărui demnitate este desăvârșită în sfințenie și înălțime?
6. GENERALIZAREA :
– învățând să respectăm sfințenia Casei Domnului, deprindem bunele maniere
pentru a respecta și îmbogăți atmosfera de armonie și sfințenie a propriei familii (numită și
”mica biserică”) și a oricărui loc comunitar. Iar a respecta sfințenia bisericii înseamnă a
face deosebire între sf. locaș și alte locuri publice, unde este inevitabilă gălăgia și
dezordinea (piețele, magazinele etc.). Ne vom păzi, astfel, să nu cădem sub incidența
mâniei Mântuitorului, care i-a mustrat aspru pe cei care făceau negoț în Templul din
Ierusalim: „Nu faceți Casa Tatălui Meu, casă de neguțătorie!!” (In. 2, 16).
7. APLICAREA:
– de mare ajutor în formarea unor deprinderi cuviincioase ne este rugăciunea la
intrarea în biserică (din Cartea de Rugăciuni ): „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa
Domnului voi merge. Iar eu întru mulțimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta;
închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă; Doamne, povățuiește-mă cu dreptatea Ta, pentru
vrăjmașii mei îndreptează înaintea Ta calea mea , ca fără alunecare să preaslăvesc o
Dumnezeire: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururi și în vecii vecilor.
Amin.”
*140

VIII. CATEHEZĂ DESPRE TAINA SPOVEDANIEI. ASPECTE PRACTICE
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ :
– dintre cele șapte Sfinte Taine rânduite de Biserică pentru mântuirea omului ( Botezul,
Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Căsătoria, Preoția, Maslul) unele sunt irepetabile
(Botezul, Mirungerea, Preoția) , altele se repetă în funcție de solicitările creștinilor
(Spovedania, Împărtășania, Maslul) ; o excepție face Taina Căsătoriei, irepetabilă în sine,
dar îngăduit a se administra „a doua” și „a treia” oară, prin pogorământ, în cazuri
excepționale;
– dintre Tainele repetabile, cea mai mare frecvență o are Spovedania, credincioșii solicitând
administrarea ei din ce în ce mai des, într-un număr crescător. Nu de puține ori, însă, preoții
constată, pe de o parte, că mulți creștini nu au nici măcar noțiunile elementare despre
această Taină, iar pe de alta, că la fel de mulți sunt influențați (și derutați) de anumite
„îndrumare” voluminoase, tipărite fără acordul oficial al Bisericii.
2. ANUNȚAREA TEMEI : vom dialoga astăzi despre importanța unor îndrumări
practice cu privire la Taina Spovedaniei.
3. TRATAREA:
– cateheza de față nu va prezenta aspectele doctrinare, biblice, canonice și liturgice ale
Tainei, despre care vorbim adesea, ori se poate învăța din Catehism. Mai importante, d.p.v.
practic, ni se par anumite îndrumări concrete, în urma cărora credincioșii să aibă folos.
Altfel spus: să facă o spovedanie sinceră și completă, pentru a primi cum se cuvine, apoi,
Sfânta Împărtășanie;
– cele mai sensibile întrebări puse de credincioși, cu deosebire de către tineri, sunt legate de
Taina Spovedaniei. Suntem întrebați mai ales în legătură cu numeroasele „chestionare” și
„îndrumare” pentru spovedanii apărute copios, în tiraje excesive, care au umplut tarabele
librăriilor și pangarele bisericilor. Consultându-le, unii credincioși își notează liste
interminabile de păcate, reale ori închipuite, pierzându-se în detalii nesemnificative, care
consumă un timp considerabil pentru a fi citite, spre disperarea celorlalți creștini care
așteaptă la rând, totodată, de ce să nu o spunem direct, și a preotului duhovnic.
Reglementarea situației nu este posibilă doar prin câteva sfaturi repetate la finalul slujbelor,
nici numai prin discutarea cu participanții conștiincioși ai dialogului săptămânal, ci este
nevoie de o popularizare mai largă a unor îndrumări efective, care este bine a fi afișate în
locuri vizibile din sf. locaș, cu literă mare, în format A3. Iată, așadar, un posibil text-
îndrumar:
„Pentru că în ultima vreme numărul credincioșilor care doresc să se spovedească la
biserică este sporit, am simțit obligația de a da câteva îndrumări practice, mai ales din două
motive: 1. Pentru ca spovedania să fie întotdeauna completă, chiar dacă uneori aglomerația
este mare; 2. Să fie operativă, așa încât credincioșii prezenți să nu aștepte peste măsură la
rând.
este bine, pe cât posibil, să ne păstrăm fiecare duhovnicul pe care ni l-am ales în mod
liber. Dacă vrem să mergem la altul, trebuie să cerem dezlegare de la duhovnicul de la
care plecăm. Obiceiul de a schimba mereu duhovnicii este dăunător, întrucât riscăm să
nu ne cunoască nici unul atât cât este necesar pentru a ne ajuta cu sfaturile cele mai
bune; 141

înainte de a veni la preot este bine să postim, să citim rugăciunile pentru spovedanie
(din Cartea de Rugăciuni ) și, mai ales, să ne cerem iertare de la cei pe care i-am
supărat;
credincioșii trebuie să respecte, pe cât posibil, programul pentru spovedanie al bisericii,
publicat în Buletinul parohial sau afișat la avizier. Numai în cazuri de extremă urgență
vom solicita să fim spovediți și în afara acestui program;
după ce s-a făcut molitva pentru spovedanie, ordinea venirii la preot va ține seama de
bătrâni, bolnavi, persoane cu copii mici, timpul sosirii etc.
se va păstra distanța corespunzătoare față de locul spovedaniei (cca. 3 m.), pentru a nu
se auzi nimic din cele ce mărturisește cel care este la rând;
pentru a nu irosi inutil timpul preotului și a-i face pe ceilalți creștini să aștepte prea
mult, rugăm pe fiecare creștin, ca atunci când îi vine rândul, să facă referire numai la
păcatele personale (nu ale altora!) și să evite a spune alte lucruri care nu țin de Taina
Spovedaniei. În cazul în care noi, preoții, vom observa că cineva se abate de la
spovedanie și începe să povestească lucruri din afara ei, ne vom rezerva dreptul de a
întrerupe acea povestire… Pe de altă parte, dacă cineva dorește să stea de vorbă cu
preotul mai mult și despre alte lucruri, sau vrem să-i povestim necazurile etc., vom veni
altă dată, când nu este aglomerație (vom stabili cu preotul când);
vom mărturisi numai păcatele pe care le-am făcut de la ultima spovedanie, precum și pe
cele pe care nu le-am spus la alte spovedanii, din uitare, rușine sau neîncredere. Dacă
vom ascunde ceva, cu bună știință, nu se iartă nici păcatele mărturisite. Trebuie să știm,
de asemenea, că fiecare preot a depus jurământul de a păstra cu strictețe secretul
spovedaniei, încât să nu avem rețineri că va divulga cuiva cele mărturisite. Să avem
încredere, așadar, a ne mărturisi complet, altfel facem voia diavolului… Căci diavolul,
atunci când păcătuim ne ia rușinea, iar când mergem să ne spovedim ne-o dă înzecit;
nu vom mărturisi păcatele pe care le-am spus la alte spovedanii, dacă nu le-am repetat.
Prin aceasta, dovedim încredere în Taina Spovedaniei și în preot "ca iconom al tainelor
lui Dumnezeu" (I Cor. 4, 1);
unii creștini au obiceiul să vină cu o foaie (sau mai multe) pe care și-au scris păcatele.
Procedeul este bun, dar nu este obligatoriu. Este bun pentru că ne ajută să nu uităm
ceva, din cauza emoțiilor sau a oboselii. Pe foaie vom nota, însă, numai strictul necesar
(păcatele mai mari), nu toate mărunțișurile pe care le recomandă unele îndrumare
pentru spovedanie, tipărite fără acordul oficial al Bisericii. De altfel, oricâte pagini am
scrie, niciodată nu vom epuiza greșelile făcute… De aceea, ne vom limita la cele care ne
apasă mai greu pe suflet, pentru că importantă nu este atât înșirarea a cât mai multe
păcate, ci părerea de rău, căința, pentru toate cele săvârșite, știute și neștiute. Așa
numita "spovedanie după pravilă", potrivit căreia trebuie să înșirăm liste întregi de
păcate, nu este conformă cu practica ortodoxă. Căci spovedania înseamnă dialog cu
preotul, nu citirea unui inventar interminabil de păcate, pierzându-ne în amănunte și
riscând să uităm esențialul;
dorind să fim cât mai conciși, nu vom renunța, totuși, să-i punem preotului anumite
întrebări, dacă ne frământă ceva. Câteva secunde în plus nu cauzează nimănui,
dimpotrivă, ne ajută să plecăm împăcați sufletește. Astfel, îi vom pune cel puțin
întrebarea dacă avem voie să ne împărtășim (în cazul în care preotul, din cauza oboselii,
uită să ne spună); 142

după spovedanie, dacă am primit dezlegare să ne împărtășim, vom face acasă
rugăciunile (canonul) Sfintei Împărtășanii, din Cartea de Rugăciuni sau Ceaslov. De
aceea, ne vom spovedi, de obicei, cu cel puțin o zi înainte de a ne împărtăși, pentru a
împlini acest canon de rugăciune (și alte canoane pe care le va rândui duhovnicul);
*
Prin cele enumerate mai sus nu am epuizat nici pe departe învățăturile practice
legate de Taina Mărturisirii, dar nădăjduim că am surprins măcar aspectele esențiale. Alte
lămuriri le putem afla "din mers", sau întrebându-l pe preot în zilele în care se desfășoară
dialogul catehetic în biserică. Esențial pentru noi, în calitate de creștini, este să avem un
duhovnic care să ne cunoască bine, la care să ne spovedim măcar o dată pe an (sau și mai
des, atunci când ne simțim apăsați sufletește) și ale cărui sfaturi să le ascultăm așa cum
ascultă copiii buni de proprii părinți.”
4. RECAPITULAREA : – vom răspunde întrebărilor ce ni se vor adresa de către
participanții la cateheză (dialog);
5. ASOCIEREA: – cu Taina Sfântului Botez. După cum prin baia Botezului se iartă toate
păcatele (cel „strămoșesc” la copii, plus toate celelalte la catehumenii adulți), tot așa și prin
Spovedanie (numită și „al doilea Botez”) – dacă este completă și însoțită de căință,
împlinirea canonului etc., se dobândește curăție de „nou născut”, totodată vrednicia
necesară pentru a primi Sfânta Împărtășanie;
6. GENERALIZAREA : Toți trebuie să ne spovedim, chiar dacă ni se pare că nu am greșit
cu nimic. Așa ne învață Sf. Ioan Evanghelistul: „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim
pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este
credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.” (I
In 1, 8-9);
7. APLICAREA:
– suntem întrebați adesea: „Cum este bine să ne spovedim: mai des sau mai rar?”
Răspunsul formulat de Învățătura de Credință Ortodoxă ni se pare deosebit de lămuritor (și
de total bun simț), motiv pentru care îl redăm aici: „Spovedania nu este legată de termene
sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori și oricând
simțim nevoia de a ne ușura sufletul de povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului
și nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât mai bine . De obicei, însă,
spovedania este legată de posturi. De aceea, Porunca a patra a Bisericii ne învață să ne
mărturisim de patru ori pe an, adică în cele patru posturi…”461

461 Învățătura de credință… , p. 293-294.143

IX. CATEHEZĂ DESPRE RUGĂCIUNE462
1.PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ :
-Dumnezeu este nu numai Realitatea Supremă, ci și Binele Absolut, de la Care
ne vine, așadar, toată bunătatea. Comuniunea cu El este vitală ("Fără de Mine nu puteți face
nimic!", In 15, 5; "Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă
de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa și voi, dacă nu rămâneți în Mine", In 15, 4; de aici
s-a inspirat, credem, Sfântul Apostol Pavel când a mărturisit: "Toate le pot în Iisus Hristos,
Cel ce mă întărește" – Filip. 4, 13);
– Comuniunea cu Dumnezeu se realizează prin cult. Structurii psiho-fizice a omului
îi corespund cele două dimensiuni ale cultului: intern și extern. Cultul intern este concentrat
în cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea; cultul extern se manifestă în
două moduri: public (sfintele slujbe) și particular (rugăciunea) .
2. Astăzi vom vorbi despre aspectele generale ce țin de cultul particular, adică
despre rugăciune.
3. TRATAREA:
A. Definiție și etimologie. Cea mai cunoscută definiție este cea formulată de Evagrie
Monahul (numit și "Ponticul", † 399): "Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu"463.
Etimologic termenul vine din limba latină ( rogatio-onis) și este interesant de observat că
primul sens al acestui substantiv este "propunere", al doilea "cerere", al treilea "întrebare";
iar ca verb ("rogo-are"): 1. a întreba; 2. a cere…464;
B. Temeiuri scripturistice . Modelul Suprem și în privința rugăciunii ni-l dă
Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a rugat îndeosebi în locuri retrase ("În zilele acelea, Iisus
a ieșit la munte să Se roage și a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu" – Lc. 6, 12;
a se vedea și rugăciunea din grădina Ghetsimani, Lc. 22, 41-42, precum și alte momente),
dar și în locuri publice, ca de exemplu la învierea lui Lazăr (In. 11, 41-42). De asemenea,
Mântuitorul a îndemnat la rugăciune: "Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită"
(Mt. 26, 41); i-a învățat pe ucenici "Tatăl nostru" (Mt. 6, 9-13). Sfinții Apostoli au practicat
rugăciunea și au îndemnat la rugăciune, ca de exemplu la alegerea lui Matia (Fapte 1, 24);
Sf. Ap. Petru, înainte de a o învia pe Tavita (Fapte 9, 40); iar Sfântul Apostol Pavel
îndeamnă stăruitor: "Rugați-vă neîncetat!" (I Tes. V, 17).
C. Temeiurile Patristice în favoarea rugăciunii sunt nenumărate. Prezentăm aici
doar crâmpeie din marea de învățături cu privire la acest subiect: Sf. Ciprian: "Aceia pot
dobândi ce cer de la Dumnezeu, pe care El îi vede că veghează la Rugăciune"465; Sf.
Macarie cel Mare: "Lucrul cel mai de căpetenie este stăruința, la vreme, în rugăciune"466;
Sf. Ioan Gură de Aur: "Oamenii se supără când sunt grămădiți de cereri. Dumnezeu însă
462 Pentru redactarea acestei schițe de cateheză utilizăm cu precădere Teologia Morală Ortodoxă , vol. 2,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1980, p. 13-55 și Învățătura de Credință Creștină
Ortodoxă, aceeași Editură, București, 1952, p. 202-223.463 Cuvânt despre rugăciune , 3, în Filocalia Românească 1, trad. de prot. D. STĂNILOAE, Sibiu 1947 (Ediția
a II-a), p. 73. Tot Evagrie, în aceeași lucrare, spune: "Dacă ești teolog roagă-te cu adevărat; și dacă te rogi cu
adevărat, ești teolog!", Ibidem, 60, p. 81. 464 G. GUȚU, Dicționar latin-român, Editura Științifică, București, 1973, p. 482465 Despre Rugăciunea Domnească , 31.466 Omilii, III, 13.144

iubește pe cel care stăruie…"467. Și tot el zice: "Dacă voiți să aflați cunoștința voii lui
Dumnezeu, dacă voiți să aflați esența înțelepciunii duhovnicești, aceasta se poate numai
prin rugăciunea necurmată"468. Evagrie Ponticul: "Precum cel mai de preț dintre toate
simțurile este vederea, așa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuțile este rugăciunea"469.
D. Felurile rugăciunii : a). După formă: lăuntrică și verbală; b). După subiect:
personală și publică; c). D. p. v. al conținutului: de laudă, de mulțumire și de cerere. De
laudă: – după exemplul Mântuitorului: "Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ…" (In. 17,
4) și al Maicii Preacurate: "Mărește, suflete al meu, pe Domnul…" (Lc. 1, 17); de
mulțumire: – după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: "Neîncetat vă rugați! Dați mulțumire
pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi" (I Tes. 5,
17-18); de cerere: – "Cereți și vi se va da!" – spune Mântuitorul (Mt. 7, 7); "Toate câte veți
cere în rugăciune, crezând, veți lua!" (Mt. 21, 22).
E. Însușirile (exigențele) rugăciunii : să izvorască din inimă curată și să fie făcută cu
atenție; să fie făcută cu dragoste față de Dumnezeu și de aproapele; să nu conțină cereri
care să contravină moralei creștine și bunului simț; să fie numai pe linia voii lui Dumnezeu
(de aceea se spune, cu toată dreptatea, că cea mai scurtă și mai înțeleaptă rugăciune este:
"Doamne, facă-se voia Ta cu mine!").
F. Foloasele rugăciunii : comuniunea cu Dumnezeu și dobândirea asemănării cu El;
luminarea minții, bucuria inimii, întărirea voinței. Iar Sfinții Părinți se întrec în a le descrie:
cheia vistieriei darurilor dumnezeiești (Fer. Augustin), cununa virtuților (Sf. Maxim
Mărturisitorul), doctorie mântuitoare, împiedicând păcatele și vindecând nelegiuirile (Sf.
Ioan Gură de Aur), leacul mâhnirii și urâtului (Sf. Nil Sinaitul), rodul bucuriei și al
mulțumirii (Evagrie Monahul) etc. etc.470.
O dată cu Sfinții Părinți, care mărturisesc despre foloasele duhovnicești ale
rugăciunii, medicii creștini susțin rolul terapeutic general al ei. Între aceștia, s-a remarcat în
chip aparte dr. Alexis Carrel471, îndeosebi prin "Eseul despre rugăciune". Mai întâi face o
splendidă încercare de a o defini: "Rugăciunea este o tensiune a spiritului uman spre
Creatorul imaterial al lumii. În general, rugăciunea este un țipăt de durere, un strigăt de
ajutor. Uneori, însă, rugăciunea devine contemplație senină a Principiului imanent și
transcendent al lucrurilor; un act de iubire și de adorație față de Acela de la Care
izvorăște minunea vieții. De fapt , rugăciunea este un efort al omului de a comunica cu
Ființa Nevăzută, cu Acela Care este Creatorul a tot ce există, cu Înțelepciunea supremă,
Puterea și Frumusețea Absolută…" (subl. n.).
În legătură cu foloasele rugăciunii , Alexis Carrel spune: "Oamenii care se roagă în
mod serios se caracterizează prin perseverență în împlinirea obligațiilor, printr-un simț al
datoriei și al răspunderii avansat, prin mai puține căderi și păcate și printr-o anumită
bunătate față de ceilalți… Rugăciunea produce în suflet calm, liniște interioară, armonie
între activitatea nervoasă și cea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieții,
467 Omilia XX, 5. 468 Omilia a II-a la Col.. 469 Op. cit., 150, p. 93. 470 Fragmente preluate de la N. MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Editura "Casa școalelor", București,
1997.471 Alexis Carrel (1873-1944), chirurg și fiziolog francez, autor al unor lucrări de prestigiu pentru care a
primit premiul Nobel pentru medicină (1912). O dată cu lucrările de medicină, a scris și cărți de spiritualitate,
între care cea mai cunoscută este "Omul – ființă necunoscută" ( L'homme cet inconue). După ce a vizitat locul
de pelerinaj de la Lourdes (Franța), a devenit un creștin practicant, așa explicându-se scrierea acestui splendid
eseu despre rugăciune. 145

sărăcia, boala, calomnia și moartea. Echilibrul cauzat de rugăciune devine un puternic
ajutor terapeutic pentru omul bolnav … Astfel, rugăciunea îi marchează pe credincioșii săi
cu o caracteristică particulară: castitate în privire, calm în atitudine, bucurie senină în
expresie, curaj în conduită și, când nevoia o cere, jertfa de sine a soldatului sau
martirului…"472.
4. RECAPITULAREA :
– încercați o definiție personală a rugăciunii;
– expuneți, pe scurt, un moment de trăire și de împlinire a rugăciunii, din
experiența duhovnicească proprie.
4.ASOCIEREA: cu postul (Mt. 17, 21) și cu milostenia (Mt. 12, 7);
6. GENERALIZAREA : Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea
păcii, mama lacrimilor, punte care trece peste ispite, scăpare de întristări, fărâmarea
războaielor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare, izvorul virtuții, cauza darurilor, propășire
tainică, dovada nădejdii, luminarea minții, secure pentru deznădejde, comoara celor ce
iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propășirii, descoperirea stării, arătătorul viitorului,
hrana sufletului, pecetea slavei (Sf. Ioan Scărarul)473.
7.APLICAREA: Să încercăm a răspunde la câteva întrebări: Când ne rugăm?
Unde? Cum? Pentru cine? (și altele asemenea, după caz).
*
472 Fragmentele sunt preluate după textul publicat în magazinul "Reader's Digest", ian./ 1941;473 Apud N. MOLDOVEANU, Op. cit. , p. 474.146

X. CATEHEZĂ DESPRE RUGĂCIUNEA „TATĂL NOSTRU”
1. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ:
-în cateheza anterioară am vorbit despre importanța și felurile rugăciunii, în
general (recomandăm a se aminti în special paragrafele despre felurile, însușirile
și foloasele ei);
-între rugăciunile noastre zilnice se numără și rugăciunea „Tatăl nostru”, numită și
„Rugăciunea Domnească”; în conținutul acestei rugăciuni sunt anumite cuvinte și
expresii mai greu de înțeles pentru credincioșii de rând, care ne pun adesea
întrebări legate de ele;
2. ANUNȚAREA TEMEI : Pentru astăzi ne propunem scurte lămuriri în legătură cu
următoarele expresii: A. „Sfințească-se numele Tău”; B. „Vină împărăția Ta”; C.
„Pâinea noastră cea de toate zilele” D. „Nu ne duce pe noi în ispită” E. „Ne izbăvește de
Cel-Rău”
3. TRATAREA: – precizăm mai întâi că Rugăciunea Domnească are trei părți: 1.
invocare („Tatăl nostru Carele ești în ceruri”); 2. șapte cereri („Sfințească-se …” etc.);
3. încheiere („Că a Ta este împărăția…”); pentru a înțelege cât mai bine importanța și
foloasele acestei rugăciuni este bine a se face explicații complete asupra tuturor părților
ei (propriu-zis, un ciclu de cateheze) , sau cel puțin a-i îndemna pe credincioși să citească
lămuririle destul de bogate pe care le oferă Învățătura de credință ortodoxă (Catehismul)
-astăzi zăbovim doar asupra problemelor semnalate la „anunțarea temei”, întrucât
cele mai multe întrebări care ni se pun sunt legate de ele;
A. Întrebare: de ce zicem „Sfințească-Se numele Tău…? Cum, adică, Dumnezeu nu este
Sfânt?”
Răspuns: Da, Dumnezeu este sfânt din fire (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza
V Mistagogică, 12). Nici nu îndrăznim, așadar, a cere să se sfințească prin rugăciunile
noastre, ci doar recunoaștem și mărturisim sfințenia Lui, pe de o parte, iar pe de alta,
dorim ca numele Lui să se sfințească în noi, în viața noastră. Altfel spus: să ne
împărtășim de sfințenia Lui , prin alungarea păcatului și practicarea virtuților. Căci spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Sfințim numele Tatălui nostru cel după har, carele este în
ceruri, omorând pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de
stricăciune” (Filocalia Rom., II, p. 263). Așadar, expresia „sfințească-se…” are înțeles
de „preamărească-se de către toți oamenii și de către toată făptura” – zice, la rândul său,
Sf. Ioan Gură de Aur ( Omilia „Poarta strâmtă…” )474.
În lumina celor tâlcuite de Sfinții Părinți, înțelegem acum mai bine de ce
Mântuitorul a spus: „ Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă
faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16).
În concluzie: Numele lui Dumnezeu „se sfințește” (= se slăvește), prin faptele noastre cele
bune…
B. Întrebare: Cum rostim: „fie” împărăția Ta sau „vină …”
Răspuns: Pentru a răspunde la cea de-a doua întrebare, ne-am gândit că cel mai
util lucru este să transcriem întreaga rugăciune, potrivit textului propus în cea mai
recentă ediție a Bibliei, datorată ostenelilor Î.P.S. Bartolomeu al Clujului, aprobată recent
ca ediție sinodală a Bisericii Ortodoxe Române: Tatăl nostru Carele ești în ceruri,
sfințească-se numele Tău; vină împărăția Ta; facă-se voia Ta precum în cer și pe
474 Învățătura de credință… , p. 228.147

pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă
greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne izbăvește de Cel-Rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin .
(Mt. 6, 9-13).
Observăm, așadar, răspunsul așteptat: “ Vină împărăția Ta” și nu “Fie împărăția
Ta”, cum greșit auzim uneori. Adică, ne rugăm „să vină” și pe pământ armonia vieții
cerești, inclusiv în familiile și în sufletele noastre. Nu „să fie”, ca și cum această
împărăție n-ar exista…
C. Întrebare: uneori auzim „pâinea noastră cea spre ființă”, alteori „… cea de toate
zilele…” Cum e corect?
Răspuns: Întrucât se întâmplă adesea, chiar în Biserica noastră, să auzim ambele
expresii, socotim oportun să oferim lămuririle necesare. Expresia “pâinea noastră cea
spre ființă”, traduce mot-à-mot cuvintele din textul grecesc ,, τὸν ἅρτον ἡμῶν τὸν
ἐπιούσιον” (ούσία= ființă), iar “pâinea noastră cea de toate zilele ” reproduce varianta
latină “panem nostrum cotidianum (cotidian = zilnic)”. Practic, ambele variante sunt
valabile, exprimând aceeași idee de hrană zilnică, atât materială cât și spirituală. Evident,
este vorba și de hrana vieții veșnice, Sf. Euharistie. Întrucât limba română este de
sorginte latină, socotim mai potrivit să rostim “.. .cea de toate zilele ”. Este varianta pe
care o propune și Bartolomeu Anania, atât în textul de la Mt. 6, 11, cât și pentru cel de la
Luca 11, 3 (a se vedea, spre exemplu, și următoarea explicație, la nota de subsol: “cea
spre ființă, expresie folosită în unele versiuni, nu traduce exact cuvântul original, dar
nici nu constituie o erezie…” ). Trebuie să avem în vedere și faptul că unii creștini,
necunoscând bine textul, pronunță “ pâinea noastră cea spre o ființă, introducând acest
“o” care denaturează complet sensul originar. În concluzie, pentru că suntem un popor de
origine latină, pentru faptul că expresia “… cea de toate zilele” s-a impus oarecum de la
sine, cât mai ales pentru a nu se mai crea confuzii, propunem și noi să folosim numai
această variantă, chiar dacă până acum am folosit-o și pe cealaltă. Este adevărat că în
varianta cântată sunt puse pe note cuvintele “ pâinea noastră cea spre ființă” . Așadar,
atunci când cântăm, procedăm conform partiturii, mai ales că este o melodie tradițională
care s-a împământenit. Dar în varianta necântată vom rosti așa cum am propus mai sus.
Credem, totodată, că sună mai bine pe românește.
D. Întrebare: de ce zicem „nu ne duce pe noi în ispită?”. Întrebarea, cu mici variațiuni,
sună de fapt cam așa: „Cum, părinte, Dumnezeu ne duce în ispită? N-ar fi corect să zicem
și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită?” .
Răspuns: înțelesul acesta este, dar traducerile românești respectă textele originale,
latinești și grecești („Et ne inducas nos in temptationem” – Vulgata; „καὶ μὴ εἰσενέγκης
ημᾶς εἰς πειρασμόν” – Biblia gr.), totodată variantele moderne din principalele limbi de
circulație, engleză, germană și franceză („And lead us not into temptation” – King
James Version; „Und führe uns nicht in Versuchung ” – Biblia lui Luther; „Et ne nous
induis point dans la tentation ” – Biblia franceză)475. Respectăm aceste variante nu ca
simpli imitatori, ci pentru că nu este nevoie să schimbăm sau să „ameliorăm” textul,
deoarece cuvintele respective sunt limpezi și precise, prin ele înțelegând, de fapt, că Îi
cerem lui Dumnezeu să nu ne ducă în ispite care ne-ar transforma în prăzi pentru Cel-
Rău. De aceea ne și rugăm imediat: „ci ne izbăvește de Cel-Rău”. Cu alte cuvinte, ne
475 Pentru variantele în limbile latină, greacă, engleză și germană, am utilizat CD-ul „BibleWorks”, un
program deosebit de util și practic pentru analizarea paralelă pe versete a variantelor de traducere. 148

rugăm să fim ajutați a evita răul, nu a-l provoca. Iată cum tâlcuiește, bunăoară, Sfântul Ioan
Gură de Aur: „În aceste cuvinte Domnul ne arată lămurit nimicnicia noastră și ne potolește
trufia, învățându-ne să fugim de lupte și nu să le căutăm. Așa victoria ne va fi mai
strălucită, iar înfrângerea diavolului mai rușinoasă. Când suntem târâți în lupte, da, atunci
trebuie să le înfruntăm cu curaj; dar dacă nu suntem chemați, să stăm liniștiți și să așteptăm
timpul luptelor, ca să arătăm și că nu umblăm după slavă deșartă și că suntem curajoși”476.
De altfel și versiunea Bartolomeu Anania transcrie textul neschimbat („și nu ne duce pe noi
în ispită”), iar la notă dă următoarea explicație: „În înțelesul de a nu ne lăsa să cădem în
ispită sau ferește-ne de prilejul ispitei . De altfel, ispita nu e o cădere propriu-zisă, ci o
încercare sau un examen prin care cineva poate să cadă; o probă de foc.”
E. Întrebare: cum e corect: „Cel viclean” sau „Cel-Rău”?
Răspuns: Apreciam că expresia “ne izbăvește de Cel-Rău”, este mai aproape de
înțelesul corect. Cel-Rău, adică diavolul, este o realitate personală, un personaj adică, nu
un fenomen indefinit. De aceea se folosesc inițiale mari. Expresia “cel viclean” pe care o
auzim adeseori nu este greșită în sine, dar prin “viclean” se poate înțelege și un om cu
păcatul vicleniei, pe când atunci când spunem “Cel-Rău” ne referim la diavol, care este
întruchiparea răului prin excelență. Așadar, atât pentru uniformitate, cât și pentru
conformitate cu textele originale, totodată cu înțelesurile corecte, socotim potrivit să
folosim varianta Tatăl nostru reprodusă mai sus, având totodată încredere și în
competența lingvistică și teologică a ierarhului cărturar de la Cluj, Bartolomeu Anania, a
cărui variantă biblică a primit aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
*
4. RECAPITULAREA : atragem atenția că aceste succinte explicații ( pe care le
nominalizăm) sunt departe de a epuiza problemele și înțelesurile. Invităm (și programăm) la
un ciclu de cateheze, în care vom explica și celelalte părți trecute cu vederea aici.
5. ASOCIEREA: Înțelegerea și rostirea corectă a rugăciunii Tatăl nostru este un pas
important pentru a ne strădui să înțelegem corect Cultul Divin, în ansamblul lui, pentru a
participa la săvârșirea lui cu toată voluntaritatea. Pe de altă parte, însă, pentru a ne
mântui, rugăciunile noastre trebuie însoțite neapărat cu postul, milostenia etc. (faptele
bune, în general). Altfel, rugăciunile rămân simple exerciții verbale sau ale minții…
6. GENERALIZAREA: Tâlcuirea rugăciunilor, a Scripturii, a doctrinei Bisericii și a
cultului, în general, nu se poate face decât în duhul și lumina scrierilor Sfinților Părinți, la
care se adaugă cele ale dascălilor de teologie și ale slujitorilor luminați ai Sfintelor Altare.
De aceea, să țineam seamă de sfatul inspirat al Sf. Ap. Pavel: „ Aduceți-vă aminte de mai-
marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au
încheiat viața și urmați-le credința (Evrei 13, 7);
7. ÎNCHEIEREA : rostim rar, cu toții, rugăciunea Tatăl nostru, potrivit textului
recomandat în cateheza de față.
476 Omilii la Mt., XIX, 6; trad. Pr. D. Fecioru, PSB vol. 23, București, 1994, p. 255. 149

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE PENTRU EXAMENE:
1. SEMESTRUL I :
Teodor M. Popescu, Primii didascali creștini, în „S.T.” nr. 2/ 1932, p. 140-211, sau
în vol. Biserica și cultura , București, 1996, p. 79-182: instituirea, atribuțiile, calitățile,
mărturii scripturistice și patristice cu privire la slujirea lor, didascalii scriitori etc..
Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. Fecioru, București, 1982 (vol. 4
P.S.B.): date generale despre autor și lucrare, cu atenție asupra elementelor cu impact în
pedagogia actuală: a. Portretul pedagogului ideal; b. Atitudinea față de bunurile
materiale; c. Sfaturi morale pentru comportamentul creștin ;
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. pr. D. Fecioru, București, partea I,
1943; partea a II – a, 1945 (colecția „Izvoarele Ortodoxiei”); de asemenea, ediția
IBMBOR, București, 2003: date generale despre autor și catehezele sale; cunoașterea
conținutului “Procatehezei”;
Sf. Vasile cel Mare, Omilia către tineri, trad. pr. D. Fecioru, București, 1986, vol.
nr. 17 din colecția P. S. B, p. 566-582: cunoașterea conținutului, cu atenție specială
asupra acelor sfaturi care corespund exigențelor catehezei contemporane;

2. SEMESTRUL AL II – LEA :
 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor , în vol. „Despre feciorie.
Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor”, trad. pr. D. Fecioru, Edit.
IBMBOR, București, 2001, p. 389-427.
 Sf. Simeon Noul Teolog , Cateheze. Scrieri II , trad. diac. Ioan Ică jr., Edit. Deisis,
Sibiu, 1999;
 Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere , Editura "Humanitas", București, 1999
(ediție revizuită), primele șase capitole: 1. Introducere în bunele maniere; 2. Cum
arată un om manierat; 3. Salutul; 4. Prezentarea; 5. Formule de adresare; 6. Arta
conversației și comportamentul în societate ;
 Pr. Vasile Gordon, Bibliografia Catehetică (orientare generală).150

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ (Inclusiv pentru METODICA PREDĂRII
RELIGIEI). Lucrările marcate cu * sunt obligatorii pentru examene.
1. Izvoare scripturistice și patristice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod , versiune diortosită de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București – 2001;
Bible Works – CD cu Sfânta Scriptură în 7 limbi și 25 de variante: 15 greacă, 2 latină, 2
ebraică, 1 engleză, 2 germană, 1 poloneză, 2 rusă (+ comentarii, detalieri lingvistice ș.a.);
Fer. Augustin, De catechizandis rudibus , MIGNE, P.L. XXXX, col. 309-348; (vezi și
Oeuvres complètes de Saint Augustin , text bilingv, Trad. par Peronne, Vincent & comp.,
Paris, 1869, Tom. XXI (Sur la manièred'enseigner la doctrine chrétienne aux ignorants ),
p. 394-443. Vezi trad. rom. de George Bogdan Țâra, Prima cateheză. Inițiere în viața
creștină. Ediție bilinvă, Polirom, București, 2002;
Idem, De magistro, P.L. XXXII, col. 1193-1220; trad. rom. Eugen Munteanu, Institutul
European, Iași, 1995 (ediție bilingvă).
* Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. Fecioru, București, 1982 (vol. 4 P.S.B.).
* Sf. Chiril al Ierusalimului , Catehezele, trad. pr. D. Fecioru, București, partea I, 1943,
partea a II – a, 1945 (Colecția Izvoarele Ortodoxiei ).
Sf. Grigorie de Nyssa , Marele cuvânt catehetic , trad. de T. Cristescu și N. Barbu,
București, 1947; ediția a II-a = 1998 (Edit. "Sophia").
Sf. Ioan Gură de Aur , Despre creșterea copiilor , în vol. "Puțul și împărțire de grâu",
Bacău, 1995, p. 421-431;
*Idem, Despre creșterea copiilor , în vol. „Despre feciorie. Apologia vieții monahale.
Despre creșterea copiilor”, trad. pr. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2001, p. 389-
427 (text care se regăsește parțial și în volumul publicat de Editura „Deisis”: Maica
Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, cu traducerea
românească a Sf. Ioan Gură de Aur „Despre creșterea copiilor”, Sibiu, 2000, p. 105-139).
Idem, Huit catécheses baptismales , editate de Antoine Wenger, Sources chrétiennes , Paris,
1957, vol. 50, 284 p. În românește: pr. Marcel Hancheș, „Sf. Ioan Gură de Aur,
Catehezele”, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei, 2003, 131 p.
*Sf. Vasile cel Mare , Omilia către tineri , trad. pr. D. Fecioru, București, 1986 (vol. nr. 17
din colecția P. S. B).
Sf. Teodor Studitul , Cuvintele… (cateheze și predici) , Edit. Episcopiei Alba Iuliei, 1994
(ediție îngrij. de pr. Petru Pleșa).
Idem, Les Grandes Catéchèses , trad. par Florence de Montleu; studiu introd. Julien Leroy,
Col. „Spiritualité orientale”, nr. 79, Abbaye de Bellefontaine, 2002;
Idem, Petites Catéchèses , trad. d’Anne-Marie Mohr; introd. par Marie-Hélène
Congourdeau, Col. „Les Pères dans la foi”, Paris, 1993.
*Sf. Simeon Noul Teolog , Cateheze. Scrieri II , trad. diac. Ioan Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu,
1999; v. și Ediția a II-a – 2003;
2. Manuale: 151

Antonescu, G. G., Din problemele pedagogiei moderne , București, 1924;
Idem, Pedagogia Generală , București, 1930;
Idem, Curs de pedagogie , București, 1925-1926;
Idem, Istoria Pedagogiei . Doctrinele fundamentale ale pedagogiei moderne , București,
1939.
Bârsănescu, Șt. (coordonator), Istoria pedagogiei , Manual pentru liceele și Institutele
pedagogice, București, 1969.
Bontaș, Ioan, Pedagogie. Manual universitar de pedagogie , București, 1994.
Brânzeu, pr. Nicolae, Semănătorul. I. Catehetica , Lugoj, 1936.
Bulacu, pr. Mihail, Pedagogia Creștină Ortodoxă , București, 1935.
Călugăr, pr. Dumitru, Catehetica, manual pentru Institutele Teologice, București, 1976.
Colectiv, Istoria învățământului din România de la origini până la 1821 , București, 1983.
Colectiv, Îndrumări metodologice pentru predarea religiei în școală , Editura Institutului
biblic și de misiune al B.O.R., București 1990.
Colectiv, Didactica aplicată în învățământul religios (Activitatea didactică a profesorului
în afara orelor la clasă), Editura "Gheorghe Alexandru", Craiova, 2001.
Colomb, Joseph, Le service de l’Evangile . Manuel catéchétique, Vol. I și II, 611 + 816 p.,
„Desclée” – Paris, 1968.
Cucoș, Constantin, Pedagogie, Compendiu de studii pedagogice , Iași, 1996, (pp. 160-175 :
"Educația religioasă" ).
Danielou, R. P. Jean, La catéchèse aux premiers siècles , Cours rédige par Régine du
Charlat, Ecole de la Foi, Paris, 1968.
Fossion, André, Manuel de catéchèse pour jeunes et adultes , Desclée, Paris, 1985.
Golu P., Verza E., Zlate M., Psihologia Copilului , Manual pentru cl. a XI-a școli normale,
București, 1995.
Iancu, Stela, Psihologia școlarului – "De ce merg unii elevi încruntați la școală?", Editura
"Polirom", Ed. II-a, Iași, 2000.
Leavit, Guy P., Predarea cu succes , trad. Eleonor Daniel, „Societatea Misionară Română”,
1985.
Mullinax, Marolen și Marieta Dinu, Manual de instruire Montessori , Casa Speranța,
Constanța, 1998.
Narly C., Pedagogie generală , București, 1996 (ed. a II-a; ed. I = 1938).
Nicola, Ioan, Pedagogie, Manual pentru școlile post-liceale , București, 1994.
Oprescu, N., Pedagogie (vezi cap. "Educația moral-religioasă", p. 372-377), București,
1996.
Petrescu, pr. Nicolae, Catehetica, Manual pentru Seminariile Teologice, București, 1978.
Stanciu, I., Gh., O istorie a pedagogiei universale și românești, București, 1977.
Stefanelli, Juvenal, Catehetica, Cernăuți, 1904.
Idem, Cateheze tratând învățături dogmatice și morale al Bisericii drept-credincioase
răsăritene, Manual, Tom III, Sibiu, 1881.
Tarangul, Oreste, Manual de catehizație pentru instrucția religioasă a adulților în
duminici și sărbători , Arad, 1930.
152

3. Dicționare:
Colectiv de autori , Dicționar de pedagogie , Edit. Didactică și Pedagogică, București,
1979.
Cristea, Sorin, Dicționar de pedagogie , "Litera internațional", Chișinău–București, 2000.
Horst Schaub și Karl G. Zenke, Dicționar de pedagogie , trad. Rodica Neculau, Polirom,
București, 2001.
Păcurariu, pr. Mircea, Dicționarul teologilor români , București, 1996.
Sorescu, pr.V., Figuri, evenimente, și locuri biblice (dicționar pentru predarea religiei în
școală ), București, 1995.

4. Cărți, studii, articole:
Antonescu, G.G., Educația morală și religioasă în școala românească , București, 1937.
Antonesei, Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educației , Iași, 1996.
Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentului de la 3 la 17/18 ani,
cu aplicație la fișa școlară , Editura Tehnică, București, 1997.
Bălan, Bogdan & colectiv, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grad ,
Polirom, Iași, 1998.
Balcă, Nicolae, Importanța catehetică a Sfintei Liturghii , în „B.O.R.”, 1-2/ 1958, p. 194-
213.
Idem, Caracteristici esențiale ale sufletului creștinului autentic , „S.T.” 9-10/1954, p. 475-
494.
Idem, Etapele psihologice ale mărturisirii , „S.T.” 1-2/ 1955, p. 25-38.
Idem, Vechiul Testament și catehizația religioasă creștină , „G.B.”, 3/1957, p. 162-167.
Basarab, Neagoe, Învățăturile lui… către fiul său Teodosie , Versiune originală,
(transcriere, traducere în limba română și studiu introductiv de prof. dr. G. Mihăilă),
București, 1996.
Băbuș, arhim., Grigore, Opera catehetică a Sf. Chiril al Ierusalimului și actualitatea ei , în
„Ortodoxia”, nr. 3/1986, p. 139-149.
Băncilă, Vasile, Inițierea religioasă a copilului , Editura Anastasia, București, 1996.
Idem, Duhul Sărbătorii (în special cap. „Pedagogia sărbătorii”), București, 1996.
Bârsănescu, Șt., Învățământul oral prin predică, cel dintâi sistem de învățământ de durată
la români, în „Pagini nescrise din istoria culturii românești”, Editura Academiei, București,
1971.
Idem, Pedagogia și didactica , Craiova, 1944.
Belu, pr. Dumitru, Preocupări și studii de Pastorală, Omiletică și Catehetică , în „S.T.” 5-
6/1968, p. 454-470.
Bodnariu, protos., Gheorghe, Misiunea Bisericii în școală , București, 1994, 82 p.
Braniște, pr, Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila , (teză de doctorat),
București, 1943.
Idem, Însemnătatea Sf. Liturghii pentru viața creștină . Material cultic și omiletic pentru
explicarea Sfintei Liturghii, „G.B.” nr. 1-3/1951, p. 33-36.153

Idem, Explicarea botezului în catehezele baptismale ale Sf. Ioan Gură de Aur , în „S.T.”
nr.7-8/1970, p. 509-527.
Idem, Explicarea Sf. Taine de inițiere (Botez, Mirungere, Euharistie) în literatura creștină,
București, 1990, 179 p.
Idem (împreună cu prof. Ecaterina Braniște), Noțiuni de istoria sfântă a Vechiului și
Noului Testament pentru uzul orelor de catehizare a copiilor , „Credința noastră”,
București, 1991.
Breck, pr. John, Darul sacru al vieții , trad. PS Irineu Pop Bistrițeanu, Cluj Napoca, 2001.
Bulacu, pr. Mihail, Studiu introductiv în catehetica ortodoxă (teză de doctorat), Oradea,
1928.
Idem, Școala exegetică biblică din Antiohia , București, 1931.
Idem, Spiritul catehezei patristice în școala românească , București, 1937.
Idem, Noblețea educației creștine după Sfântul Ioan Hrisostom , București, 1940.
Idem, Conștiința creștină după Catehezele Sf. Chiril arhiepiscopul Ierusalimului. Studii
de Catehetică, București, 1941.
Idem, Cateheza ortodoxă , „G.B.” nr. 1-2/1949, p. 33-48.
Idem, Principiile catehezei și personalitatea catehetului , „S.T.”, 7-8/1949, p. 535-566.
Idem, Probleme de pedagogie catehetică , „S.T.” , 3-6/1950, p. 236-261.
Idem, Liturghia catehumenilor și credincioșilor și cateheza în Biserica primară a
Ierusalimului, „Ortodoxia”, 4/1980, p. 601-619.
Calciu, pr. Gheorghe, Șapte cuvinte către tineri , București, 1996.
CARTE DE RUGĂCIUNI , tip. cu binecuv. IPS Bartolomeu, Cluj, 1995
Călugăr, pr. Dumitru, Treptele formale și învățământul religios , Sibiu, 1938.
Idem, Caracterul religios-moral creștin (teză de doctorat), Sibiu, 1955.
Idem, Metode și forme pentru prezentarea învățăturii creștine ortodoxe , „M.A.”, 5-6/1972,
p. 398-412.
Idem, Principii fundamentale ale învățământului religios , în „M.A.” nr. 9-10/1975.
Idem, Din izvoarele catehezei , „M.B.” nr. 7-9/1975, p. 385-399.
Idem, Rolul cazaniilor în formarea vieții religioase și morale , „M.B.”, 4-6/1978, 247-253.
Idem, Hristos în școală. Manualul catehetului ortodox pentru școala primară, vol. I, Sibiu,
1934; vol. II, Sibiu, 1937.
Idem, Șapte cărți de religie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Bacău, 1990.
Cerghit, Ion, Metode de învățământ , ediția a III-a, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1997.
Coman, pr. Constantin, Biblia în Biserică . Eseuri pe teme biblice , Edit. Bizantină,
București, 1997.
Coman, Episcop, Vasile, Religie și caracter (Contribuții la cunoașterea și predarea religiei
în perioada adolescenței), Oradea, 1992.
Comenius, J., Amos, Didactica Magna. Trad., note și comentarii de Iosif Antohi, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1970.
Idem, Pampaedia, EDP, București, 1977.
Idem, Texte alese, EDP, București, 1958.
Idem, Arta didactică. Trad. din latină de David Popescu, EDP, București, 1975.
Comșa, ep. dr., Grigorie, Tineretul României , Arad, 1934.
Cornițescu, pr. Constantin, Sf. Grigorie de Nazianz despre familia sa , „S.T.” 5-6/1964, p.
350-366.154

Cosma, pr. Sorin, Cuvinte ale dreptei credințe (Cateheze ), Arad, 1992.
Coué, Emile, Stăpânirea de sine, București, f.a., 96 p.
Cristescu, pr. Grigorie, Predică și cateheză , Sibiu, 1929.
Cucoș, Constantin, Pedagogie și Axiologie , București, 1995.
Idem, Educația religioasă, conținut și forme de realizare , București, 1996.
Idem, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999.
Idem (coordonator), Psihopedagogie, pentru examenele de definitivare și de grade
didactice, Editura Polirom, Iași, 1998, 317 p.
Danciu, Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee , Editura
Anastasia, București, 1999, 261 p.
Diaconu, pr. Adrian, Cateheza în activitatea pastoral-misionară a preotului , S.T. 3/1989,
p. 77-89.
Familia creștină azi (elab. de un colectiv de profesori de la Facultatea de Teologie din
Iași), Editura Trinitas, Iași, 1995, 203 p.
Fecioru, pr. Dumitru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur , București, 1937.
Idem, Pedagogia nouă și pedagogia creștină, București, 1946.
Felea, pr. Ilarion, Religia culturii, Arad, 1994 (ediția a II-a); în special cap. 10: Religia și
sistemele de educație , p. 246-257.
Foerster, F. W., Școala și caracterul , trad. Șt. Constantinescu, București, f.a.
Idem, Cartea vieții. O carte pentru băieți și fete , trad. N. Pandelea, București, f.a.
Idem, Învățământul religios și învățământul moral , trad. I. Negioță, Chișinău, 1933.
Galeriu, pr. Constantin, Catedra de omiletică – catehetică cu noțiuni dePedagogie , în
„S.T.” 7-10/1981, p. 578-587.
Idem, Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul nostru suprem , Ortodoxia, nr. 1/1983, p. 34-
61.
Idem, Revelația și educația , în „Ortodoxia”, nr. 3-4/1993, p. 100-107.
Idem, Ora de religie în trecut și astăzi, în „Îndrumări metodologice și didactice pentru
predarea religiei în școală”, Editura IMBOR, București, 1990, p. 5-12.
Găvănescul, Ion, Pedagogie Generală , București, 1923.
Ghibu, Onisifor, Din istoria literaturii didactice românești: I. Bucoavnele; II.
Abecedarele; III. Cărțile de cetire din Transilvania , București, 1916.
Idem, Pentru o pedagogie românească . Antologie. București, 1977.
Gordon, pr. Vasile, Rolul catehetic- misionar al ierurgiilor , în „S.T.” nr. 5 /1986, p. 114-
125.
Idem, Religia în școală. Câteva repere bibliografice , „S.T.” nr. 1-2/1997, p. 153-164.
Idem, Activitatea omiletică, catehetică și pedagogică a pr. prof. dr. Mihail Bulacu.
Pomenire la 100 de ani de la naștere, în „B.O.R.” 1-6/1998, p. 155-174.
Idem, Învățământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Scurt excurs istorico-
pedagogic, „Ortodoxia”, 3-4/2000, p. 50-73.
Idem, Mijloace practice de catehizare în Biserică, în „Glasul Adevărului”, Episcopia
Buzăului/iulie-sept. 2000, p. 22-38.
Idem, Factorii esențiali ai educației religioase , „Glasul Bisericii”, nr. 5-8/2001, p. 125-
163.
Idem, Religia în școală. Evaluare și perspective , în „Anuarul Facultății de Teologie
București”, 2001-2002, p. 369-386.155

Idem, Biserica și Școala . Analize Omiletice, catehetice și pastorale, Edit. Christiana,
București, 2003, 446 p.
Idem, Aspecte practice ale catehezei actuale , în Almanahul Episcopiei Buzăului / 2004.
Grigoraș, pr. C-tin, Fericitul Augustin și locul lui în pedagogia creștină , „M.M.S.” nr. 8-
10/1992, p. 73-90.
Idem, Treptele herbartiene și învățământul religios , în „M.M.S.” nr. 1-3/1993, p. 39-47.
Idem, Mergând, învățați toate neamurile!… – Bazele hristologice, apostolice și patristice
ale Cateheticii și Omileticii, Editura Trinitas, Iași, 2000.
Idem, …Propovăduiți Evanghelia la toată făptura!… – Omiletică și Catehetică specială,
Editura Trinitas, Iași, 2000.
Herbart, J. Fr., Prelegeri pedagogice , Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1976.
Ionescu, pr. Marin, Inima e cârmaciul minții. Catehetica zilelor noastre , București, 1927.
Idem, Colectare de material omiletic și catehetic , București, f.a. (297 p.).
Iorga, Nicolae, Istoria învățământului românesc , București, 1928.
ÎNVĂȚĂTURA DE CREDINȚĂ CREȘTINĂ ORTODOXĂ , Editura Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, București, 1952.
Irineu, ep. de Ecaterinburg și Irbițk, Mamă, ai grijă!, Călăuziri pentru creșterea și educarea
ortodoxă a copiilor; trad. din lb. greacă de diac. drd. Nicușor Morlova, Editura Buna-
Vestire, Bacău, 2001 (95 p.).
Ispir, Vasile, Principiile educației creștine , în „B.O.R.” nr. 1-3/1946, p. 110-146 și nr. 4-6,
p. 161-179;
Ivan, pr. dr. Ilie, Îndrumător catehetic , Editura Conphis, Rm. Vâlcea, 2001.
Joița, Ciprian-Ionuț, Opera catehetică a Sf. Simeon Noul Teolog , Disertație-Master, susț.
sub îndrum. Pr. prof. V. Gordon, Facultatea de Teologie din București, 2003.
Jurcă, pr. Eugen, Experiența duhovnicească și cultivarea puterilor sufletești. Contribuții
de metodologie și pedagogie creștină , Editura Marineasa, Timișoara, 2001.
Leonte, Letiția, Ucenicul lui Hristos , Îndrumări metodologice pentru predarea religiei în
școli, Editura Crater, București, 1998, 144 p.
Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii , Iași, 1992.
Magdalena, Maica, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, cu trad. rom. a
cuv. Sf. Ioan Gură de Aur Despre educația copiilor (trad. după „Sources Chrétiennes 188,
p. 96-196) Editura Deisis, Sibiu, 2000.
Idem, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă . Convorbiri, reflexii și alte sfaturi,
Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Marian, prof., Rodica, Profesorul de religie în școală, Editura Pelerinul român, Oradea,
1997.
Marinescu, Aurelia – Anastasia , Codul bunelor maniere astăzi , Editura Humanitas,
București, 1999 (ediție revăzută și adăugită).
Mehedinți, Simion, Poporul (Cuvinte către studenți ), București, 1921.
Idem, Altă creștere. Școala Muncii , București, 1929 (ed. II-a).
Idem, Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea educatorilor , București,
1935.
Idem, Scrieri despre educație și învățământ. Antologie . Editura Academiei, București,
1992.
Idem, Creștinismul românesc , Editura Anastasia, București, 1995.
Idem, Parabole și învățături din Evanghelie, Editura Sophia, București, 2002. 156

Metodica predării religiei (colectiv de autori), Editura Gheorghe Alexandru, Craiova,
2000.
Micle, Ierom., Veniamin, Inițieri catehetice, Mt. Bistrița (Oltenia ), 1993.
Miroiu, Adrian (coord.) & co, Învățământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Polirom,
Iași, 1998.
Moldovan, pr. Ilie, Teologia Sântului Duh după catehezele Sf. Simion Noul Teolog , în
„S.T.” 7-8/1967, p. 418-431.
Idem, Iubirea, Taina căsătoriei. Teologia iubirii (vol. I) și Adevărul și frumusețea
căsătoriei. Teologia iubirii (vol. II), Alba Iulia, 1996.
Mureșan, Pavel, Învățarea eficientă și rapidă , Editura Ceres, București, 1990.
Necula, pr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică , Galați, vol. I – 1996; vol. II –
2001 (material pentru cateheze liturgice ).
Nisipeanu, I., Religia pentru copii. Studiu metodologic, teoretic și practic, în spiritul
școalei active, București, 1922.
Idem (colab. cu T. Geantă) , Pentru educația estetică a copilului . Metodologia
dexterităților în spiritul școalei active, Editura Cultura Românească, București, f.a.
Paulescu, dr. N.C., Instincte, patimi, conflicte , București, 1995 (Ed. Anastasia).
Păcurariu, pr. Mircea, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu , 1786-1986, Sibiu,
1987.
Idem, Istoria învățământului teologic în Biserica Ortodoxă Română , în „B.O.R.”, 9-
10/1981.
Pernoud, Laurence (în colab. cu Agnes Grison ) Cum îmi cresc copilul (în original :
J’élève mon enfant, Paris, 1994, premiată de Academia franceză de medicină ), trad. de
Doina Brindu, București, 1994.
Pestalozzi, J. H., Texte alese, București, 1965.
Petre, pr. Teodor, Păcate și virtuți, (Culegere de cateheze), Valea Plopului, 1994.
Plămădeală, mitrop., Antonie, Dascăli de cuget și simțire românească , București, 1981.
Popescu, Anastasia (Mama Sica ), Cum să-i învățăm pe copii religia , Editura Anastasia,
București, 1996 (Îndreptar realizat împreună cu Răzvan Bucuroiu).
Popescu, M. Teodor, Primii didascali creștini , în „S.T.” nr. 2/ 1932, p. 140-211.
Idem, Biserica și cultura, București, 1996.
Popescu, Ion, M. Năstase și E. Popescu, Metodica predării religiei, f. edit., București,
1997.
Postelnicu, Constantin, Fundamente ale didacticii școlare , Editura Aramis, București,
2000.
Procopovici, pr. Petre, Împărtășania și Spovedania în slujba educării tineretului școlar ,
Rm. Vâlcii, 1945.
Radu, Nicolae (& colectiv), Psihologia educației , Editura Fundației România de mâine,
București, 2001.
Răducă, pr. Vasile, Rolul formativ al religiei, în „S.T.” nr. 1-3/1994, p. 89-96.
Idem, Actul catehetic: cateheza și acțiunile sale , „S.T.”, nr. 3-4/ 1997, p. 153-164.
Idem, Curs de Catehetică , ms. dactil., București, 1996.
Rădulescu, prof., Mihai, Cartea creștinului începător , București, 1996.
Răduț, pr. Ion, Valoarea catehetică a muzicii în cultul ortodox , în „M.O.”, nr. 5-6/1975,
Religia în școală (Minifilocalie pentru viață ), Ep. Dunării de Jos, Galați, 1996, 47 p.157

Remete, pr. George, Dogmatica Ortodoxă , Manual pentru Seminariile Teologice, Editura
Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1996; v. și Ed. a III-a, adăugită, A. Iulia, 2000.
Idem, Cunoașterea prin tăcere , Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.
Sârbu, pr. Ilie, Catehizarea copiilor și tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii , în „Altarul
Banatului”, nr. 5-6 /1990, p. 50-57.
Smiles, S., Ajută-te singur (Self-help ), sau Caracter, purtare și stăruință, ilustrate cu
ajutorul biografiilor , trad. de Al. Lascarov-Moldovanu, ed. a III-a, f. a., București, 291 p.
Stănculescu, prof., Nela, Educația religioasă în concepția lui Jan Amos Komensky –
părintele pedagogiei moderne , „G.B.” 1-4/1996, p. 128-133.
Șebu, pr. Sebastian (& Monica și Dorin Opriș), Metodica predării religiei , Alba Iulia,
2000.
Șendroiu, Rodica, Metode și procedee de predare a religiei în școală , București, 1997.
Șerbănescu, pr. Nicolae, Facultatea de Teologie a Universității din București. O sută de
ani de la înființare. Scurte date despre învățământul teologic superior din Principatele
Române în prima parte a secolului al XIX-lea (până la 1864) , „B.O.R.”, 9-10/1981, p.
1018-1093.
Terchilă, pr. Nicolae, Psihologia contemporană și învățământul religios , (teză de
doctorat), Sibiu, 1935.
Tilea, pr. Gh. T., Probleme fundamentale în opera moral-socială a Sf. Ioan Gură de Aur:
III. Familia creștină , București, 1947.
Thomas H. Groome and Harold Daly Horell, Horizon & Hopes. The Future of Religious
Education, Paulist Press, New Jersey, 2003.
Vasilescu, diac. prof., Emilian, Probleme de psihologie religioasă și filosofie morală,
Ediția a II-a, București, 1941.
Vintilescu, pr. Petre, Spovedania și duhovnicia , București, 1939 (ed. a II-a, 1995);
Idem, Funcțiunea catehetică a Sfintei Liturghii , S.T. nr. 1-2/1949, p. 17-33.
Vulcănescu, Mircea, Posibilitățile filosofiei creștine , Ed. Anastasia, București,
Ziglar, Zig, Putem crește copii buni într-o lume negativă! , (în original, Raising positive
kids in a negative world ), trad. Irina-Margareta Nistor, Editura "Curtea Veche", București,
2000.
Wackenheim, Charles, La Catéchèse, Col. „Que sais-je?”, Paris, 1983.
158

C U P R I N S
CUVÂNT ÎNAINTE …………………………………………………………………………………… 3
I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ……………………………………………………… …….. 5
1.Terminologie …………………………………………………………………………………. 6
2.Raportul cu Omiletica ……………………………………………………………………. 7
3.Implicații actuale …………………………………………………………………………… 8
II. EXCURS ÎN ISTORIA CATEHEZEI. Mântuitorul Iisus Hristos,
Catehetul Desăvârșit ………………………………………………………………………………… 10
III.CATEHEZA ÎN PRIMELE VEACURI CREȘTINE
1.Cateheza Sfinților Apostoli…………………………………………………………….. 15
2.Slujirea harismaticilor ………………………………………………………………….. 16
3.Literatura catehetică în primele veacuri creștine …………………………….. 16
4.Catehumenatul ……………………………………………………………………………. 21
IV.ȘCOLILE CATEHETICE ……………………………………………….. …… 23
V. DOUĂ NUME REPREZENTATIVE ALE CATEHEZEI
POST-PATRISTICE: SF. TEODOR STUDITUL (759-826) și
SF. SIMEON NOUL TEOLOG (949-1022)………………………………… 30

VI. ÎNVĂȚĂMÂNTUL CATEHETIC ROMÂNESC
Repere ale unui scurt excurs istoric …………………………………………….. 53
VII. IMPORTANȚA PRINCIPIILOR DIDACTICE PENTRU CATEHIZARE
Intenții………………………………………………………………………………………. 72
Definiții și delimitări…………………………………………………………………… 72
Precizări etimologice și istorice……………………………………………………… 73
Avantajele utilizării principiilor didactice………………………………………. 74
Nominalizarea principiilor didactice……………………………………………… 75
Descrierea principiilor didactice……………………………………………… ……76
VIII. FACTORII ESENȚIALI AI EDUCAȚIEI RELIGIOASE
a. Preliminarii……………………………………………………………………………….. 84
b. Terminologie………………………………………………………………………………84
c. Factori generali: ereditatea, mediul, educația………………………………………….. 85
d. Factori speciali ai educației religioase:
1.Intenții……………………………………………………………………….. ……… 86
2.Idealul educației religioase………………………………………………………. 86
3. Factori concreți ai educației religioase:
Dumnezeu – factor și izvor veșnic al educației…………………. 88 159

Familia creștină……………………………………………………………… 89
Biserica…………………………………………………………………………. 96
Școala…………………………………………………………………………… 98
Profesorul……………………………………………………………………… 100
Elevul…………………………………………………………………………… 104
IX. MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE ÎN BISERICĂ
Preliminarii…………………………………………………………………………………. … 106
1.Cateheza……………………………………………………………………………………… .. 107
2.Dialogul săptămânal……………………………………………………….. ………….. 109
3.Biblioteca parohială………………………………………………………… ……….. .. 111
4.Buletinul parohial…………………………………………………………… ……..….. ..111
X. REDACTAREA ȘI PREZENTAREA CATEHEZEI
1.Etapele redactării și prezentării catehezei ……………………………………. 115
2.Planul catehezei ………………………………………………………………………… .120
XI. SCHIȚE DE PLANURI PENTRU CATEHEZE:
1.Cateheză despre importanța lecturilor pentru luminarea credinței….. 122
2.Cateheză despre Sfânta Scriptură………………………………………………… 125
3.Cateheză despre Sfânta Tradiție…………………………………………………… 128
4.Cateheză despre Sfânta Treime ……………………………………… ……….. 130
5.Cateheză despre Maica Domnului ………………………………………………. 133
6.Cateheză despre Sfânta Biserică …………………………………………………. 136
7.Cateheză despre comportamentul în biserică………. ……………………. 138
8.Cateheză despre Taina Spovedaniei. Aspecte practice ……………… 141
9.Cateheză despre rugăciune…………………………………………… 144
10.Cateheză despre rugăciunea „Tatăl nostru”………………………….. 147
XII. DOCUMENTARE BIBLIOGRAFICĂ:
1.Bibliografie obligatorie pentru examene………………………………. 150
2. Bibliografie generală orientativă…………………………… …………………151 160

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON INTRODUCERE ÎN CATEHETICA ORTODOXĂ TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST BUCUREȘTI – 2004… [616486] (ID: 616486)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON INTRODUCERE ÎN CATEHETICA ORTODOXĂ TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA PREA FERICITULUI PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST BUCUREȘTI – 2004… [616486]

Copyright Notice

Rezonanțe Aeronautice – Echo – Whisky – Tango Centru A eronautic Strejnic 1 Stud. Arh. Adrian Ș andor Indrumă tor : Dr. Arh. Vladimir Nicula Cuprins… [601413]

Program de Conversie Profesională Geografie [302772]

Lucrare de licență [301825]

Promisiuni nerealiste la produse [625574]

În sectorul energetic din majoritatea statelor europene s-au produs transformări majore determinate de necesitatea creșterii siguranței în… [305051]

Prof. Univ. dr. Leti ia Oprean ț ef lucrări dr. ing. Ecaterina Lengyel Ș Absolvent: Oncescu Ionela Mădălina -Sibiu- 2015 UNIVERSITATEA “LUCIAN… [600763]

Copyright Notice

Similar Posts