Teoria Oblig In Dr Roman Cursul 6 If Seria Ii Iii [616305]

TEORIA OBLIGAȚIILOR ÎN DREPTUL ROMAN
CURSUL 6

STINGEREA OBLIGAȚIILOR
(continuare)

A. Modurile voluntare de stingere a obligațiilor
a. Plata ( solutio )
Plata este modul obișnuit de stingere a obligațiilor și se realizează prin îndeplinirea
prestațiunii care face obiectul legăturii juridice. Conform etimologiei sale, cuvântul plată (solvere )
ne evocă dezlegarea debitorului de raportul juridic prin executarea or icărei prestațiuni.
Așadar, plata poate avea ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie transmiterea
proprietății, fie executarea unei lucrări.
i. Plata poate fi făcută de către debitor sau chiar de altă persoană, deoarece pe creditor nu
îl interesea ză cine execută obligația. Când obligația constă în transmiterea proprietății, plata se
face numai de către proprietar. Obligațiile contractate în considerarea calităților speciale ale unei
persoane, trebuie să fie executate chiar de către debitor. Cel ce plătește trebuie să fie capabil.
Pupilul nu poate plăti fără auctoritas tutoris .
ii. Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal (tutore,
curator) sau convențional (mandatar). Cel ce primește plata trebuie să fie capabi l. Dacă se plătește
unui pupil fără auctoritas tutoris , obligația nu se stinge. O asemenea plată este valabilă dar nu este
liberatorie, astfel încât debitorul poate fi constrâns să mai plătească o dată.
iii. Plata trebuie să fie integrală . Creditorul nu poate fi silit să primească plata în rate. De

asemenea, plata trebuie să poarte chiar asupra lucrului care face obliectul obligației. Debitorul nu
se poate libera plătind altceva decât lucrul datorat. Totuși, î n vremea lui Justinian, s -a admis în
mod excepțional, că plata poate purta chiar asupra altui lucru decât cel datorat ( datio in solutum
necessaria ).
iv. Locul plății este în mod obișnuit stabilit prin contract sau rezultat din natura obligației.
Dacă nu există elementele necesare pentru determinarea locului executării, debitorul poate face
plata oriunde, cu condiția să nu fie un loc nepotrivit. Astfel, debitorul poate face plata la domiciliul
său. Când obiectul obligației constă dintr -un lucru individ ual determiant, creditorul trebuie să se
înfățișeze la domiciliul debitorului pentru a pretinde executarea obligației. Această practică a fost
preluată mai târziu și în alte sisteme de drept și a fost consacrată prin expresia de datorie querabilă .
v. Locul intentării acțiunii în caz de neplată . În ipoteza că plata nu se efectuează la scadență,
creditorul intentează acțiune la domiciliul debitorului (actor sequitur forum rei) . Pe această cale,
locul executării este fixat tot la domiciliul datornicului. Dacă însă s -a fixat în contract locul
executării , creditorul trebuie să intenteze acțiunea în acel loc. Creditorul care pretinde să i se
plătească în alt loc decât cel fixat prin contract, comite, potrivit dreptului civil, o pluris petitio loco .
Drept urmare, acțiunea va fi respinsă. Pe de altă parte, c reditorul nu mai poate intenta o a doua
acțiune, întrucât dreptul său s -a stins cu ocazia intentării primei acțiuni, când a comis pluris petitio
loco.
Mergând în întîmpinarea exigențelor comerțului, pr etorul a admis totuși ca plata să poată
fi cerută și în alt loc decât cel fixat prin contract. În asemenea cazuri, judecătorul trebuia să ia în
considerare diferența existentă între valoarea bunurilor la locul unde s -a stabilit să se facă plata și
locul unde creditorul a intentat acțiunea. Astfel, dacă părți le s-au înțeles ca debitorul să remită
anumite bunuri la Atena, iar creditorul intentează acțiunea la Roma, judecătorul va lua în
considerare valoarea pe care acele bunuri o au la Atena, întrutcât acolo s -a fixat locul executării
obligației.
vi. Imputa ția plății . Când înt re creditor și debitor există mai multe datorii succesive, se
pune problema imputației plății . Întrucât sunt mai multe datorii și se face o singură plată, apar
anumite complicații în legătură cu stabilirea datoriei care se stinge prin efectuarea acelei plă ți.
Dacă debitorul indică datoria pe care o plătește, știm în mod automat că acea datorie se stinge.
Dacă însă d ebitorul nu face această precizare, se presupune că el a vrut să se libereze mai întâi de

datoria cea mai oneroasă. Așa de pildă, se prezumă că d ebitorul a vrut să stingă prin plata efectuată
datoria care producea cele mai mari dobânzi.
vii. Proba plăț ii se făcea fie prin martori, fie prin jurământ, fie prin alte mijloace. Astfel, în
epoca clasică s -a generalizat sistemul eliberării unui înscris d ebnitorului pentru ca acesta să poată
face mai lesne proba plății. Aceste înscrisuri pe care noi le numim chitanțe sunt de două feluri.
Criteriul de distincție dintre ele stă în modul de redactare.
Chitanțele din prima categorie sunt redactate într -o for mă obiectivă: a spus că are (habere
se dixit). Ele sunt scrise de către debitor și poartă sigiliile a șapte martori. Este de remarcat faptul
că în fizionomia acestor chitanțe se mai păstrează ceva din vechea mentalitate a romanilor potrivit
căreia orice ac t trebuie probat cu martori. Înscrisul nu emană de la creditor, cu toate că lui urmează
să îi fie opus. Forța sa probantă rezidă numai în sigiliile celor șapte martori, pe care le -am întâlnit
și în materia testamentului și care ne aduc aminte de formele ma ncipațiunii, actul în care se
exprimă prin excelență vechea concepție a romanilor, cu privire la probațiunea actelor juridice.
Chitanțele din cea de a doua categorie, redactate în formă subiectivă, emană chiar de la
creditor. Datorită acestui fapt, chita nțele de la al doilea tip nu poartă în mod necesar sigiliile unor
martori. Dacă primele chitanțe sunt de origine romană, celelalte sunt de origine greacă și ne
înfățișează prin redactarea lor subiectivă practica mai veche a grecilor de a face proba actelor
juridice cu ajutorul înscrisurilor.
viii. Forma plății . La origine, pentru ca plata să aibă efect liberatoriu, pe lângă executarea
efectivă a obligației, era necesar să fie îndeplinite anumite forme solemne. Cerința îndeplinirii
formelor solemne decurge din principiul simetriei sau al corespondenței formelor.
Astfel, obligația născută per aes et libram se stingea prin utilizarea aceleiași forme, dar
întrebuințată în sens invers. Obligația născută prin întrebare și răspuns (stipulatio) se stingea tot
prin întrebare și răspuns, cu precizarea că la efectuarea plății rolurile părților se inversau
(acceptilatio verbis) . În fine, obligațiile izvorâte dintr -un contract în formă scrisă (litteris) , se
stingeau tot prin utilizarea formei scrise (acceptatio litter is). Este de remarcat faptul că în epoca
veche chiar dacă plata efectivă nu avea loc, dar se îndepliniseră formele solemne arătate mai sus,
obligația se stingea. Dacă însă plata era făcută dar nu erau întrunite formele solemne, debitorul
rămânea și pe mai departe obligat.

b. Darea în plată ( datio in solutum )
Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel datorat. Dacă însă creditorul este
de acord, debitorul se poate libera printr -o altă prestație, transferând, de pildă, proprietatea asupra
unui sclav în locul sumei de bani datorate.
Stingerea obligației prin plata altui lucru decât cel datorat, cu acordul creditorului,
constituie o operație juridică distinctă de plată și este desemnată prin termenul de datio in solutum
(darea în plată). La origine, când debitorul nu se putea libera plătind alt ceva fără consimțămîntul
creditorului, darea în plată era voluntară (datio in solutum voluntaria) . Darea în plată voluntară a
fost creată și utilizată în scopul deposedării micilor proprietari, de pământurile lor. În acest mod,
cei bogați dădeau țăranilor împrumuturi bănești cu dobânzi mari, iar la scadență, întrucât țăranii
nu puteau plăti, creditorii acceptau să primească în locul sumei de bani, o suprafață de pământ.
Constatăm și cu această ocazie, cum fizionomia unor instituții juridice este adaptată in tereselor
vârfurilor clasei dominante, în cazul de față, intereselor marilor proprietari funciari.

c. Novațiunea
Novațiunea este înlocuirea unei vechi obligații cu o obligație nouă, prin intermediul
stipulațiunii sau contractului litteris . Această ope rațiune juridică presupune stingerea unei
obligații, dar în același timp presupune apariția unei obligații noi, fapt ce i -a determinat pe
jurisconsulții romani să afirme că novațiunea constă în transferul obiectivului vechii obligații în
noua obligație.
Novațiunea nu îmbracă, așadar, forma unui act juridic de sine stătător, ci este efectul unui
act și anume, efectul stipulațiunii sau al contractului în formă literală.
Stipulațiunea, ca și contractul litteris , nu au fost create în scopul realizării novaț iunii, ci au
fost numai adaptate în vederea realizării acestei operațiuni juridice. Așadar, stipulațiunea și
contractul litteris , între alte funcții pe care le îndeplinesc, servesc la realizarea novațiunii.
Nu există novațiune consensuală, în sensul că u n contract de vânzare nu poate fi înlocuit
prin alt contract de vânzare. Din punct de vedere strict formal, imposibilitatea realizării novațiunii
consensuale, decurge din faptul că novațiunea nu este efectul oricărui contract, ci numai efectul
stipulațiuni i sau al contractului literal. Dacă părțile vor să înlocuiască un contract de vânzare prin

altul, trebuie mai întâi să recurgă la un act prin care să desființeze primul contract și numai după
aceea să încheie noul contract.
Novațiunea realizată prin cont ract este numită și novațiune voluntară , pentru a se deosebi
de novațiunea necesară , care se realizează ca efect al lui litis contestatio .
Pentru realizarea novațiunii este necesar să fie întrunite următoarele condiții :
(i) o obligație veche
(ii) o obligaț ie nouă
(iii) aceeași datorie (idem debitum)
(iv) ceva nou (alquid novi)
(v) intenția de a nova (animus novandi) .

(i) O obligație veche . Nu există nici o cerință specială cât privește obligația veche. Ea
poate fi naturală, civilă sau pretoriană, poate fi de drept strict sau de bună credință.
(ii) O obligație nouă . Noua obligație, întrucât rezultă din stipulatio sau din contractul
litteris , este în mod necesar o obligație de drept strict . Indiferent de natura obligației vechi, întrucât
obligația nouă este de drept stri ct, situația debitorului se va înrăutăți. Așa cum se știe, în sistemul
obligațiilor de drept strict, răspunderea debitorului este mai gravă. Astfel, în cazul obligației
naturale, debitorul poate fi urmărit printr -o acțiune și prin urmare nu poate fi silit să plătească. Prin
novarea obligației naturale, debitorul se va vedea ținut, potrivit regimului obligațiilor de drept strict
și va putea fi urmărit, în condiții deosebit de grele pentru el. În cazul novării unei obligații de bună
credință, situația debitor ului se va agrava, de asemenea, întrucât la obligațiile de bună credință se
ține cont fde voința reală a părților, de scopul pe care l -au urmărit, pe când la obligațiile de drept
strict se au în vedere numai termenii actului. Chiar și în cazul novării unei obligații de drept strict,
situația debitorului se poate agrava, prin introducerea unei condiții sau prin suprimarea unui termen
favorabil debitorului.
Toate acestea ne îndreptățesc să credem că, sub aspectul utilității sociale, novațiunea este
o operaț ie juridică introdusă în scopul agravării vechii obligații, în interesul celor bogați, în special
în interesul negustorilor și al bancherilor.
În același timp, sub aspect tehnic, novațiunea este un procedeu juridic evoluat, de natură
să simplifice anumit e operațiuni juridice. Astfel, prin încheierea unui singur act, se realizează mai
mujlte scopuri: stingerea unei obligații, crearea unei obligații noi și totodată agravarea situației

debitorului.
(iii) Aceeași datorie ( idem debitum ) În vechiul drept roman se cerea ca obiectul vechii
obligații să fie identic cu cel al obligației noi. În caz contrar, n -ar mai fi vorba de o novațiune
(transmiterea obiectului primei obligații în cea de a doua), ci de crearea unei obligații noi, de sine
stătătoare, alături de vechea obligație. Așadar, potrivit dreptului civil, dacă prima obligație avea
ca obiect transferul proprietății asupra unui sclav, cea de a doua obligație nu putea avea ca obiect
o sumă de bani.
Dreptul pr etorian a creat, totuși, un mijloc procedural prin care s -a permis realizarea
novațiunii, chiar cu schimbarea obiectului obligației. Potrivit acestui sistem, dacă debitorul era
urmărit de către creditor, pentru executarea primei obligații, avea la îndemână o excepție (exceptio
pacti ) pe care o putea opune cu succes creditorului.
În dreptul lui Justinian, s -a admis novațiunea cu schimbarea obiectului, s -a cerut ca părțile
să-și manifeste expres intenția în acest sens.
(iv) Ceva nou ( aliquid novi ) Obligația nouă trebuie să prezinte un el ement nou față de
vechea obligație. În legătură cu introducerea elementului nou trebuie să distingem între cazul în
care novațiunea are loc între aceleași persoane (iner easdem personas) și în cazul în care se
realizează între persoane noi (iner novas pers onas) .
În primul caz (novatio inter easdem personas) , elementul nou poate consta în introducerea
sau suprimarea unor modalități (termen sau condiție). Precizăm cu această ocazie că toate
accesoriile vechii obligații nu mai apar în noua obligație. Astfel, garanțiile primei obligații dispar
din obligația nouă . În acest sens trebie să înțelegem că se stinge vechea obligație, deși obiectul său
trece în obligație nouă. În cazul când prima obligație nu era garantată, elementul nou poate consta
în suprimarea unui termen, astfel încât obligația anterioară devine exe gibilă imediat. Tot așa de
bine poate fi introdus un termen, o condiție sau o garanție care nu figurează în obligația anterioară.
Aceste modificări sunt absolut necesare, deoarece în lipsa lor nu se poate distinge între obligația
veche și obligația nouă.
În cazul novațiunii inter novas personas , elementul nou constă în schimbarea debitorului
sau a creditorului. Pentru realizarea novațiunii prin schimbarea de creditor este necesar atât
consimțământul creditorului cât și al debitorului. Dimpotrivă, la novaț iunea prin schimbare de
debitor este necesar numai consimțământul creditorului. Aceasta, întrucât, pe de o parte, pe
creditor nu îl interesează cine execută obligația, iar pe de altă parte, oricine poate plăti în locul

vechiului debitor.
Cînd novațiunea prin schimbare de debitor se realizează cu consimțământul vechiului
debitor, poartă numele de delegație . Înlocuirea vechiului debitor, cu un altul, delegato debiti , are,
așa cum se vede, o funcție novatorie, dar poate îndeplini și alte funcții. Astfel, pri n intermed iul
delegaț iei se poate crea o obligație nouă, fără ca prin aceasta să se stingă o obligație anterioară.
Vechiul debitor se numește delegant , noul debitor este delegat , iar creditorul delegatar .
(v) Intenția de a nova (animus novandi). Un alt eleme nt necesar pentru realizarea
novațiunii este intenția de a nova. În lipsa acestui element ar exista două obligații alăturate. Intenția
de a nova trebuie să rezulte din actul prin care se realizează novațiunea ( stipulatio sau contractul
litteris ).
În drep tul vechi, precum și în dreptul clasic, intenția de a nova rezultă din întrebuințarea
anumitor termeni. Cînd stipulațiunea era întrebuințată în scopul realizării unei novațiuni, îmbrăca
o formă specială, din care rezulta intenția părților de a nova. Întruc ât stipulațiunea era un act de
drept strict, întrebuințarea formelor proprii novațiunii ducea la novarea obligației chiar dacă părțile
n-ar fi dorit acest lucru. Ne amintim că la contractele de drept strict, interpretarea se face potrivit
literei actului, iar voința reală a părților nu era luată în considerare.
În dreptul postclasic, odată cu decăderea formalismului, cînd termenii solemni ai
stipulațiunii au fost suprimați, criteriul formei n -a mai putut, prin forța lucrurilor, să constituie un
indiciu pr ivind intenția părților de a nova. În noua situație, intenția de a nova rezulta din anumite
prezumții. Astfel, dacă erau întrunite toate condițiile necesare novațiunii, dar nu rezulta intenția de
a nova, se presupunea totuși că și această condiție este înd eplinită. În practică, novațiunea era
recunoscută numai în cazurile admise de către dreptul clasic. Printr -o constituțiune dată în anul
530, Justinian a cerut părților să -și manifeste expres intenția de a nova.
Efectele novațiunii . Prin realizarea novați unii, accesoriile vechii obligații se sting. În acest
mod, garanțiile personale sau reale ale vechii obligații dispar. Părțile puteau încheia însă o
convenție specială în vederea menținerii acelor garanții. Tot așa, dobânzile de către debitor se
sting. Dac ă debitorul fusese pus în întârziere înainte de novațiune, prin novarea obligației efectele
morei se sting. Așadar, o serie de avantaje ale creditorului dispar prin realizarea novațiunii. Cu
toate acestea, prin natura sa, novațiunea rămâne o operație jurid ică favorabilă creditorilor.
Mai precizăm că prin realizarea novațiunii, viciile vechii obligații dispar. Din punct de
vedere tehnic, acest efect al novațiunii decurge din faptul că excepțiile care se puteau opune vechii

creanțe dispar odată cu acea crea nță. Prin stingerea creanței, se sting toate accesoriile sale.
Novațiunea necesară . Spre deosebire de novațiunea voluntară, care se realizează prin
voința părților, novațiunea necesară decurge din efectele lui litis contestatio . Așa cum s -a văzut la
materia procedurii, prin litis contestatio vechiul drept se stinge (efectul extinctiv) și apare un drept
nou (efectul creator). În felul acesta, în baza unui simplu mecanism procedural, se realizează
novarea unei obligații. Obligația se stinge pe deplin la iudicium legitimum și pe cale de excepție
(exceptionis ope) la iudicium imperio continens . Prin litis contestatio vechea obligație este
înlocuită cu o obligație nouă. Totuși, anumite distincții sunt necesare. Astfel, novațiunea volu ntară
presupune atenția părților de a nova, pe când novațiunea necesară se realizează automat. Pe de altă
parte, la novațiunea voluntară excepțiile dispar odată cu vechiul drept, pe când la novațiunea
necesară ele se mențin. De asemenea, la novațiunea volu ntară obiectul noii obligații trebuie să fie
identic cu cel al obligației vechi, pe când la novațiunea necesară obiectul se schimbă în virtutea
caracterului pecuniar al sentinței.
d. Compensațiunea
Compensațiunea e ste operația juridică prin care datorii le și creanțele reciproce se scad
unele din altele, pntru ca executarea să poarte numai asupra diferenței. Realizarea compensațiunii
prsupune, așadar, existența a două datorii și a două creanțe reciproce. În loc să se facă două plăți
distincte, se face o c umpănire a celor două datorii și se plătește numai difrența. Pe această cale,
două operațiuni juridice se reduc la una singură. Presupunând că Primus îi datorează lui Secundus
500 de ași, iar Secundus datorează la rândul său 1000 de ași lui Primus , în loc să se facă două plăți
distincte, Secundus îi va plăti 500 de ași lui Primus (creanța de 500 de ași se stinge prins cădere,
iar din creanța de 1000 de ași se valorifică numai restul de 500).
Potrivit unui text din Modestin, compensatio est debiti et credi ti inter se contributio
(compensația este scăderea unor datorii și a unor creanțe unele din altele).
Compensațiunea se poate realiza prin acordul părților. În acest caz, ea este convențională.
Dacă însă părțile nu ajung la o învoială, compensațiunea se p oate face pe cale judiciară.

Compensațiunea judiciară a cunoscut o îndelungată evoluție, întrucât procedeele juridice
prin care s -a realizat s -au modificat de la o epocă la alta, în funcție de evoluția generală a ideilor

și instituțiilor juridice.
În epo ca veche a dreptului roman, compensațiunea judiciară nu s -a putut realiza datorită
principiului unității de chestiune. Conform acestui sistem, judecătorul nu se putea pronunța decât
asupra pretențiilor formulate de către reclamant. Dacă pârâtul avea la rân dul său anumite pretenții
față de reclamant, judecătorul nu le putea lua în considerare. Față de acest sistem, dacă părțile
aveau creanțe și datorii reciproce, era necesar să se organizeze două procese și să se pronunțe două
sentințe distincte. Acest proce deu este însă inechitabil pentru partea care plătește, întrucât aceasta
riscă să suporte consecințele insolvabilității celeilalte părți.
Ulterior, la începutul epocii clasice , compensațiunea a fost admisă în cazul acțiunilor de
bună credință, atunci cân d drepturile de creanță reciproce izvorau din același contract (ex eadem
causa) . S-a considerat că ar fi contrar principiilor echității ca judecătorul să nu ia în considerare și
afirmațiile pârâtului. Așadar, dacă în fața judecătorului chemat să judece ex aequo et bono pârâtul
pretindea că are la rândul său un drept de creanță, izvorât din același contract, judecătorul avea
libertatea de a face compensațiunea, condamnându -l pe pârât să plătească numai diferența, sau,
după caz, pronunțând o sentință de abso lvire (dacă cele două creanțe reciproce erau egale).
Judecătorul lua în considerare creanța pe care pârâtul o opunea în compensație, întrucât altminteri
ar fi însemnat să -i dea creditorului ceea ce el trebuia să restituie, soluție contrară principiului: Dolo
facit qui petit quod statim redditurus (comite un dol cel ce pretinde ceea ce trebuie să restituie
imediat). Totuși, în acest caz compensațiunea judiciară nu este impusă prin formulă și ca atare
rămâne facultativă pentru judecător.
În cazul acțiunilor de drept strict însă, judecătorul nu putea face compensațiunea, datorită
faptului că trebuia să facă o interpretare literală a actului și să urmeze în mod riguros indicațiile
primite prin formulă. Pe de altă parte, acțiunile de drept strict sancționează c ontracte unilaterale,
în care, în mod necesar o singură parte are calitatea de creditor. În acest stadiu, nu s -a admis încă
efectuarea compensațiunii între creanțe izvorâte din cauze juridice diferite. Așadar, în cazul
acțiunilor de drept strict, în epoca anterioară lui Marc Aureliu, judecătorul lua în considerare numai
pretențiile reclamantului, pronunțând o sentință de condamnare sau absolvire.
Prin reforma realizată de Marc Aureliu, a fost extinsă aplicarea compensațiunii și în
domeniul acțiunilor de d rept strict . Aplicând principiul potrivit căruia face un dol cel ce pretinde

ceea ce trebuie să restituie, Marc Aureliu a pus la dispoziția pârâtului o excepțiune. În noul sistem,
compensațiunea presupune existența unor creanțe izvorâte din contracte (ex d ispari causa) . Într –
adeavăr contractele de drept strict sunt unilaterale și dau naștere unor obligații în care numai o
parte are calitatea de creditor. Deși în cazul acțiunilor de drept strict, excepția opusă de către pârât
nu are nici o legătură cu cerere a reclamantului, potrivit inovației lui Marc Aureliu, judecătorul este
obligat să o examineze. Astfel, dacă reclamantul intentează o acțiune în scopul valorificării unei
creanțe de 1000 de ași împotriva pârâtului, care la rândul său are asupra reclamantulu i o creanță
de 500 de ași, la cererea pârâtului, magistratul va introduce în formulă o excepție de dol. În faza a
doua a procesului, judecătorul va analiza atât pretențiile reclamantului cât și afirmațiile făcute de
către pârât pe cale de excepție. Constat ând că excepțiunea de dol opusă de către pârât este
întemeiată (reclamantul datora la rândul său 500 de ași), judecătorul va pronunța o sentință de
absolvire. Această soluție decurge din caracterul absolutoriu al excepțiunilor în sistemul procedurii
formal e. Așa cum se știe, fiind sclav al formulei, judecătorul nu poate pronunța o sentință de
condamnare la mai puțin. Față de mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul
care nu face compensațiunea din proprie inițiatvă, riscă să piardă întreag a creanță. Fiind interesat
să evite această perspectivă, reclamantul face singur compensațiunea (în exemplul nostru va
pretinde numai 500 de ași).
Pentru ca excepția de dol să fie opusă cu succes de către pârât, este necesar ca cele două
creanțe să fie v alabile atât după dreptul civil, cât și după dreptul pretorian. De asemenea, cele două
creanțe trebuie să fie exigibile (obligația naturală poate fi opusă în compensație).
Prin reforma lui Marc Aureliu s -a admis aplicarea compensațiilor la creanțele izvo râte din
contracte diferite, numai în materia acțiunilor de drept strict. Cu timpul, s -a admis aplicarea
compensațiunii și la acțiunile de bună credință izvorâte din contracte diferite . Astfel, vânzătorul
poate opune în compensație cumpărătorului o creanță dintr -un contract de locațiune încheiat
anterior.
Datorită faptului că în acțiunile de bună credință excepțiunea de dol este subânțeleasă,
compensațiunea poate fi cerută în fața jud ecătorului, cu toate că în formulă nu se face vreo
mențiune în acest sens.
În epoca lui Justinian s -au introdus anumite reforme de natură să generalizeze și să unifice
procedeele pentru realizarea compensațiunii . Creanțele puteau fi compensate în toate a cțiunile, fie

de drept strict, fie de bună credință, dacă erau întrunite anumite condiții.
a. Astfel, creanța adusă în compensație trebuie să fie exigibilă. Putea fi opusă în
compensație și creanța izvorâtă dintr -o obligație naturală.
b. Creanța trebuie să fie lichidă (să poarte asupra unei sume de bani sau asupra unor obiecte
omogene, a căror valoare putea fi lesne apreciată de către judecător).
c. Se mai cerea ca dreptul de creanță adus în compensație să fie reciproc (să aparțină celui
care îl opune și nu unui terț). Cu toate acestea, s -a permis garantului să invoce în compensație
creanța debitorului principal. Tot așa, debitorul cedat putea opune cesionarului creanța pe care a
avut-o față de cedant, în momentul realizării transferului de creanță.
Potrivit sistemului introdus în epoca lui Justinian, compensațiunea opera ipso iure în toate
acțiunile. Dacă în dreptul clasic pârâtul trebuia să ceară introducearea excepțiunii de dol în
formulă, de data aceasta, compensația se putea realiza printr -o simp lă declarație a pârâtului, care
în apărea pe care și -o făcea, arăta că la rândul său are o creanță față de reclamant. Pârâtul putea
face această declarație în orice moment al procesului. Judecătorul verifica dacă declarația pârâtului
este întemeiată și pro nunța o sentință de condamnare la diferență. Aceasta, în cazul în care creanța
pârâtului era inferioară celei a reclamantului. Dacă dimpotrivă, creanța pârâtului era mai mare
decât cea a reclamantului, acesta din urmă era condamnat să plătească diferența.
Mai precizăm că deși compensația opera ipso iure , nu era totuși un mod forțat de executare
a obligațiilor .