Impactul culturii mediatice asupra cooperării trans – [616143]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI”
CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
ȘCOALA DOCTORALĂ DE FILOSOFIE

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător de doctorat:
PROF. UNIV. DR. LIVIU -PETRU ZĂPÂRȚAN

Student -doctorand: [anonimizat]

2017

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI”
CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE
ȘCOALA DOCTORALĂ DE FILOSOFIE

Impactul culturii mediatice asupra cooperării trans –
frontaliere UE -Rusia. Regiunea Leningrad

Conducător de doc torat: Student -doctorand: [anonimizat]

2017

2

CUPRINS
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 7
Capitolul 1. Context: frontiera de vest a Rusiei ………………………….. ………………………….. … 16
1.1. Regiunea Leningrad: caracteristici generale ………………………….. ……………………….. 16
1.2. Frontiera Rusiei cu Finlanda ………………………….. ………………………….. ………………… 17
1.2.1. Frontiera Rusia – Finlanda: perspective generale ………………………….. ……………. 17
1.2.2. Frontiera Rusia – Finlanda: perspective istorice ………………………….. ……………… 22
1.2.3. Percepții asupra frontierei cu Finlanda ………………………….. …………………………. 27
1.3. Frontiera Rusiei c u Estonia ………………………….. ………………………….. ………………….. 31
1.3.1. Frontiera Rusia – Estonia: perspective generale ………………………….. ……………… 31
1.3.2. Frontiera Rusia – Estonia: perspective istorice ………………………….. ……………….. 37
1.3.3. Percepții asupra frontierei cu Estonia ………………………….. ………………………….. . 40
1.4. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 46
Capitolul 2. Frontiera ca obiect de studiu ………………………….. ………………………….. ………… 48
2.1. Întrebuințări ale frontierei ………………………….. ………………………….. ……………………. 48
2.1.1. Mai există loc pentru statul națiune în plin proces de globalizare? ………………. 48
2.1.2. Granițele ca delimitare a controlului teritorial și ideologic ………………………….. 56
2.1.3. Frontierele ca mijloc de clasificare ………………………….. ………………………….. …. 59
2.2. Evoluții contemporane în studiul frontierelor ………………………….. ……………………… 62
2.2.1. Perspectiva geopoliticii critice ………………………….. ………………………….. ……….. 62
2.2.2. Perspe ctiva constructivistă ………………………….. ………………………….. …………….. 67
2.3. Zonele de frontieră ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 76
2.3.1. Definiție și caracteristici ………………………….. ………………………….. ………………… 76
2.3.2. Interacțiuni ale zonelor de frontieră ………………………….. ………………………….. … 78
2.4. Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 85
Capitolul 3. Practici discursive: constr ucția și reconstrucția imaginii vecinilor …………….. 88
3.1. Considerații analitice ………………………….. ………………………….. ………………………….. 88
3.1.1. Imaginea vecinilor vestici de -a lungul timpului ………………………….. …………….. 89
3.1.2. Imagine și scop politic ………………………….. ………………………….. ………………….. 94
3.1.3. Ziarele ca sursă ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 96
3.1.4. Contextul mediatic rusesc ………………………….. ………………………….. ……………… 98
3.1.5. Descifrarea semnificației semiotic e ………………………….. ………………………….. . 107
3.2. Analiza materialelor: dimensiuni și perspect ive ale cooperării ………………………… 111
3.2.1. Istoria ca element în construirea imaginii celuilalt ………………………….. ………. 112

3
3.2.2.Traumă sau reconciliere istorică în p resa din Rusia ………………………….. ………. 133
3.2.3. Europenizarea reflectată în presa scrisă ………………………….. ……………………… 136
3.2.4. Relațiile Rusiei cu structurile euro -atlantice în pr esa………………………….. ……. 152
3.2.5. Frontiera în reprezentările mediatice ………………………….. ………………………….. 154
3.2.6. Imaginea Estoniei și Finlandei în presa din Rusia ………………………….. ……….. 164
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 175
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 183

4
Lista prescurtărilor
ENI – Instrumentul European de Vecinătate
ENPI – Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat
EST -LAT -RUS – Programul de Cooperare Transfrontalieră Estonia -Letonia -Rusia 2007 –
2013
EST -RUS – Programul de Cooperare Transfrontalieră Estonia -Rusia 2014 -2020
EstRusFortTour – Ansamblu unic Eston – Rus de fortărețe dezvoltat ca un singur produs
turistic
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
UE – Uniunea Europeană
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

5

Lista figurilor
Figură 1. Localizarea geografică a zonei de frontieră Rusia -Finlanda ………………………….. 18
Figură 2. Trecerile de frontieră dintre Rusia și Finlanda în perioada 1989 – 2015. …………. 20
Figură 3. Numărul trecerilor de frontieră în perioada 2010 -2015 în regiunea Leningrad și
zonele adiacente din Finlanda.. ………………………….. ………………………….. ………………………. 21
Figură 4. F inlanda – Comerț extern, import -export cu Federația Rusă. Procent din
exporturile și importurile totale. ………………………….. ………………………….. …………………….. 30
Figură 5. Poziția geografică a zonei de frontieră Rusia -Estonia. ………………………….. …….. 32
Figură 6. Evoluția demografică în Ivangorod. ………………………….. ………………………….. ….. 34
Figură 7. Evoluția teritorială a Rusiei. ………………………….. ………………………….. …………….. 55
Figură 8. Patru modele de interacțiune. ………………………….. ………………………….. …………… 80
Figură 9. O teorie a studiilor zonelor de frontieră. ………………………….. ………………………… 81
Figură 10. Dilema securi tății frontierei. ………………………….. ………………………….. ………….. 82
Figură 11. Dimensiu ni ale frontierelor Europene. ………………………….. ………………………… 85
Figură 12. Cuvinte cheie folosite în reprezentarea eveni mentelor din jurul transferului
Soldatului de Bronz. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 129
Figură 13. ”Noi” Vs. ”Ei” ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 132
Figură 14. Construcții lingvistice pentru r eprezentarea traumei și reconcilerii istorice în
cazul Finlandei. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 135
Figură 15 Construcții lingvistice pentru reprezentarea traumei și reconcilerii istorice în
cazul Estoniei. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 136
Figură 16. Sintagme folosite pentru a construi frontiera cu Estonia. ………………………….. 159
Figură 17. Sintagme folosite în construirea frontierei cu Finlanda. ………………………….. .. 161
Figură 18. Domenii abordate, procent din totalul articolelor. ………………………….. ……….. 164
Figură 19. Tonul articolelor în funcție de domeniu. Finlanda, ziarul Kommersant. ……… 166
Figură 20. Tonul articolelor în funcție de domeniu. Estonia, ziarul Kommersant. ……….. 167
Figură 21. Evoluția to nului articolelor. Finlanda, ziarul Kommersant. ……………………….. 168
Figură 22. Evoluția tonului articolelor. Estonia, ziarul Kommersant. …………………………. 169
Figur ă 23. Evoluția comparativă a tonului negativ în ziarul Kommersant pentru Finlanda și
Estonia, procent din total. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 169
Figură 24. Categorii de semnificanți, procent din total. Estonia , ziarul Kommersant. ….. 172

6
Figură 25. Categorii de semnificanți, procent din total. Finlanda , ziarul Kommersant. … 172
Figură 26. Tonul articolelor după categoria semnificantului – Finlanda …………………….. 172
Figură 27. Tonul articolelor după categoria semnificantului – Estonia ………………………. 173

Lista tabelelor
Tabel 1. Atitudinea statelor europene față de Rusia.. ………………………….. …………………….. 29
Tabel 2. Dinamica populației locale în Narva (mii de locuitori).. ………………………….. ……. 33
Tabel 3. Indexul încrederii în mass media pentru perioa da 2007 -2016. . ………………………. 99
Tabel 4. Circulația ziarel or cotidiene din Rusia -2015. ………………………….. …………………. 105
Tabel 5. Construirea lingvistic ă a imaginii de victimă. ………………………….. ………………… 123
Tabel 6. Princ ipalii semnificanți – Finlanda. ………………………….. ………………………….. ….. 170
Tabel 7. Prin cipalii se mnificanți – Estonia. ………………………….. ………………………….. ……. 171

7
Introducere
Abordare și noutate
Spațiul ex -sovietic este caracterizat printre altele de o dinamică importantă a
sistemului de frontiere demonstrând încă o dată permanenta reconst rucție a frontierelor și a
semnificațiilor atașate acestora. Noile structuri statale tind să se focuseze înspre o geopolitcă
sensibilă ce înglobează, printre altele, concepte de securitate hard și instrumentalizarea fricii
în vederea obținerii coeziunii in terne. În felul acesta, noile zone de frontieră devin de multe
ori locul confruntărilor discursive între actori cu viziuni și ideologii diferite, coagulate într –
o înțelegere conflictuală asupra frontierei. Retoricile privind redundanța frontierelor și
diminuarea tot mai accelerată a rolului istoric al acestora ca bariere în fața mișcării bunurilor,
oamenilor și ideilor sunt contrazise de înțelesurile mereu schimbătoare ale frontierelor și
instrumentalizarea acestora în scopul construirii diferenței și a con trolului social. La
interferența dintre Rusia și vecinii săi vestici, Estonia și Finlanda, sfârșitul perioadei
comuniste și căderea Cortinei de Fier nu a însemnat sfârșitul frontierelor, ci mai degrabă a
semnalat începutul unor noi procese de divizare și r econceptualizare a frontierei,
materializate atât la nivel discursiv, cât și la nivel material. În special frontiera dintre Rusia
și Estonia este percepută ca fiind un loc de confruntare între diferite ideologii, percepții
asupra spațiului și memorii confl ictuale, făcând astfel subiectul a diferite analize axate pe
înțelegerea proceselor de re/construire a frontierelor. Instrumentalizarea frontierei estice în
vederea unei detașări față de Rusia și de trecutul sovietic a constituit o prioritate în discusul
eston ce a urmat căderii URSS. Într -o mai mică măsură, Rusia a mobilizat și reconceptualizat
la rândul ei frontiera cu Estonia în vederea construirii unei porți către Europa, fără a renunța
însă la imaginile pozitive ale perioadei sovietice sau a trecutului său grandios.
Pe fondul unei evoluții mult mai puțin sinuoase și a unei relative stabilități, frontiera
dintre Rusia și Finlanda nu pare a fi un obiect de studiu presant. Cu toate acestea, implicațiile
și încărcătura ideologică a zonei de frontieră au ri dicat numeroase întrebări și generat o
popularitate însemnată a zonei de frontieră la nivel academic. Acest interes provine însă cu
precădere dinspre partea vestică a liniei de demarcație, unde frontiera cu Rusia este
percepută ca un argument pentru numero ase evoluții la nivelul politicii interne și externe
finlandeze. Pentru Finlanda, frontiera estică va fi în permanență o constantă și o determinată
de bază a evoluției politicii țării, fiind astfel esențială înțelegerea în profunzime a realităților
determi nate de aceasta. Pentru Rusia frontiera reprezintă un model de bună cooperare cu o
democrație vestică, iar construirea ei la nivel discursiv oferă o înțelegere mai largă asupra

8
raportării Rusiei la scena internațională. Plasarea acestor frontiere în contex t european și o
analiză comparativă a construcțiilor discursive asociate zonelor de frontieră constituie astfel
elemente importante în lărgirea prismei analitice și înțelegerii construcției complexe a
frontierelor vestice ale Rusiei. În același fel, o abor dare multidisciplinară are meritul de a
extinde cadrul analitic și a aduce noi elemente în discuția privind reconceptualizarea
frontierei. Începutul studiului frontierelor a fost caracterizat printr -o concentrare disciplinară
dominată de domenii precum geo grafia, istoria, relații internaționale, științe politice,
frontierele fiind înțelese în principal ca elemente fixe determinate de suveranitate,
teritorialitate sau locație. Ulterior însă, analiza frontierelor s -a extins și a devenit mai
inclusivă, cu cont ribuții din diferite științe sociale sau economice. Astfel, studiul frontierelor
a încorporat abordări interdisciplinare, care au adus noi perspective și înțelesuri asupra
frontierelor, permițând o analiză a acestora ca sisteme în care factorii politici, s ociali și
economici interacționează la diferite nivele. Pe acest fundal, științele comunicării (Chavez,
2012; Horga, 2007) , alături de studiile culturale (Ravisco, 2010) sau filosofia (Balibar,
2009) , au început recent să contribuie la diversificarea studi ilor asupra frontierelor și au
integrat noi elemente în înțelegerea acestora. Acestea pot contribui și la o teoretizare a
studiilor frontierelor, demers ce s -a dovedit a fi unul dificil până în acest moment.
Contextualitatea frontierelor a determinat numer oși cercetători să se axeze pe studierea unor
studii de caz și să urmărească evoluțiile frontierelor la nivel local. Cu toate aceste dificultăți
în oferirea unui cadru conceptual unic, au existat și diferite încercări de teoretizare și de
unificare a domen iului de studiu făcute pe baza a diferite elemente: Brunet -Jailly (2005)
oferă o tipologie a variabilelor centrată pe forțele pieții și schimbul economic, activitatea
politică între diferite nivele ale guvernământului, b aza politică a comunităților de graniță și
specificul cultural al acestor comunități. În felul acesta, Brunet -Jailly a încercat să ofere un
cadru teoretic suficient de larg încât să se plieze pe multiple zone de frontieră. Van Houtum
și van Naerssen (2002) s-au folosit de concepte sociologice precum ”alteritate și ordonare”
(”othering and ordering”) pentru a oferi o înțelegere generală a frontierelor, iar Rumford
(2006) a subliniat și el importanța teoretizării frontierelor într -o lume în care globalizarea
este o realitate, dar în care se manifestă încă și o puternică rezistență față de aceasta. Payan
(2014) , la rândul lui, sugerează o teoretizare în studiul frontierelor plecând de la metodele
de analiză și nu de la natura fenomenelor asociate zonelor de frontieră. În vederea construirii
unei teorii a frontierelor este necesar, susține el, să ne focusăm asupra strategiilor și
instrumentelor metodologic e pe care le putem folosi și să le alegem pe cele care ne pot crește
puterea predictivă (Payan, 2014, p. 3) , sugerând în acest sens acordarea unei atenții sporite

9
studiilor comparative multidisciplinare. În favoarea studiil or comparative vorbește și A.
Kireev (2013) , care propune și o tipologie a frontierelor bazată pe studiul istoric comparativ
al frontierelor rusești.
Diferitele perspective pluridisciplinare integrate în acest subdomeniu de studiu au
făcut însă dificilă dezvoltarea unei teorii generale a frontierelor, un astfel de demers fiind
împiedicat de natura contextuală a frontierelor și dependența acestora de factorii locali și
regionali. Printre altele, Kireev justifică această si tuație prin influența ”stilului și retoricii
post-sructuraliste și post -moderniste” (Kireev, 2013, p. 46) , care aduce cu sine scepticism în
privința ”oricărei narațiuni universale”, ceea ce face ca cei mai mulți cercetător i să prefere
abordările empirice în fața celor teoretice și analize futuriste asupra dinamicii frontierei în
locul studiului istoric al limitărilor sale structurale. Astfel, cei mai mulți dintre cercetători au
considerat mai utilă o focusare pe principalel e concepte uzitate și stimularea unor discuții
constructive pe aceste teme (Kolossov, 2012; Johnson et al. , 2011) . Newman, care inițial a
susținut necesitatea fomulării unui cadru teoretic conceptual care să poată fi folosit în
aducerea diferitelor perspe ctive asupra frontierelor într -un cadru analitic comun (Newman ,
2003) a ridicat o serie de întrebări privind multitudinea de studii de caz în studiul frontierelor
care împiedică focusarea pe discuții privind concepte, teorii și o terminologie comună.
Ulter ior însă a renunțat la ideea generării unei teorii a frontierelor, afirmând că ”o teorie
unică nu este nici posibilă, nici necesară” (Newman , 2006, p. 156) , fiind mai importantă
dezvoltarea unei înțelegeri comune asupra terminologiei existente. În acord cu această
viziune, Paasi (2005) semnalează chiar un excedent al perspectivelor teoretice asupra
frontierelor, sugerând o creștere a cercetărilor interdisciplinare în vederea lărgirii
perspectivelor metodologice în studiul frontierelor. Această perspectivă construiește pe
complexitatea remarcabilă a frontierelor și contextualitatea acestora, dar nu sugerează
limitarea la studii de caz, ci lărgirea abordării prin conceptualizări și trasarea unui vocabular
comun, luând astfel în considerare faptul că toate frontierele sunt afectate de aceleași
fenomene globale, diferențele situându -se la nivelul implicațiilor regionale. În acest fel, un
atribut de bază al studiilor frontierelor constă tocmai în multidisciplinaritate lor și a
perspectivelor diferite pe care le permit și le integrează, astfel încât cercetarea de față va
îngloba diferite perspective pentru a nuanța înțelegerea asupra unor frontiere frecvent
studiate.
În ciuda evoluțiilor accelerate ale frontierelor în contextul g lobalizării studiul de față
construiește pe ideea că indiferent de schimbările în semnificația și înțelesurile frontierelor,
geografia este în continuare extrem de relevantă la nivelul construcției relațiilor

10
internaționale, iar spațiul de interferență înt re Rusia și UE este o evidențiere perfectă a
acestei realități. Retorica unei ”lumi fără granițe” se lovește, uneori violent, de persistența
mentală, simbolică, dar și materială a frontierelor. Nevoia de apartenență la o comunitate și
de diferențiere în fa ța ”celuilalt” pe baza unei identități colective consolidate istoric (Horga,
2007, p. 35) sunt constante care transformă frontierele în realități culturale ale perioadei
contemporane. Astfel, în ciuda forțelor globalizării , frontierele continuă să joace un rol
esențial în felul în care percepem realitatea din jur și felul în care ne raportăm la cei care se
situează de partea cealaltă a frontierei. Rezistența acestor percepții în timp și capacitatea lor
de perpetuare induc n evoia integrării unei perspective istorice în cadrul de analiză deschis
de geografie, cu atât mai mult cu cât frontiera mentală este mai pregnantă între comunități
care au percepții diferite asupra trecutului istoric. Percepțiile asupra istoriei sunt folos ite de
multe ori ca determinanți ai frontierei, astfel încât integrarea unei analize din perspectivă
istorică lărgește cadrul de înțelegere asupra frontierei. Pentru O ’Dowd (2010) această
”aducere înapoi a istoriei” în s tudiile frontierelor ajută la o mai bună înțelegere a
reprezentărilor actuale prin conștientizarea poziționărilor istorice și evitarea unei exagerări
a noutății formelor contemporane de globalizare și modificări frontaliere.
Schimbările de regim și cele d e pe scena internațională pot reconfigura doar într -o
măsură relativă frontierele, un element esențial în acest proces fiind percepția oameniilor
asupra acestor frontiere. Așa cum sugerează studii de caz din literatura de specialitate,
anumite frontiere și practici de frontiere pot fi atât de adânc înrădăcinate în mințile oamenilor
și în percepțiile acestora încât unele dintre funcțiile lor pot fi perpetuate și după dispariția
acestora din punct de vedere instituțional. Percepțiile mentale ale frontierelor trebuie
acceptate ca o realitate concretă a lumii noastre. Pierzându -și uneori din relevanța
geografică, frontierele se fac înțelese sub forma construcțiilor sociale a înțelesurilor acestora,
rolul discursului în construirea semnificațiilor atașate fiind u nul esențial (Paasi, 2001;
Strüver, 2004) . Această reconfigurare și reconceptualizare a granițelor la nivelul percepțiilor
se realizează în societatea contemporană în special prin intermediul mass media, astfel încât
o înțelegere mai profundă a sensurilor atribuite frontierelor unui stat poate fi realizată printr –
o analiză a reprezentărilor în presă a semnificațiilor frontierelor. Rolul discursului în
construirea sensului frontierelor a fost acceptat pe fondul plasării frontierelor și în contextul
imaginati v, discursiv, conturând astfel în permanență imaginea perceptuală a observatorului
(Strüver, 2004) . Mass media poate contribui la transformarea sau perpetuarea percepției
asupra frontierelor ca barieră sau zonă de contact, acea stă formă de comunicare situându -se
în modernitatea târzie într -o pozitiție centrală în procesul de proliferare a informației

11
(Giddens, 1991) și a reprezentărilor dominante ale frontierelor (Anderson, 1991) .
Reflectarea asupra reprezentării mediatice pleacă de la asumpția că politicile unei țări sunt
puternic influențate de discursul public care se dezvoltă în jurul anumitor teme, în ceea ce
privește setarea și construirea unei agende de discuții (MC Combs , Shaw, 1972) . Mai mult
decât atât însă domeniul reprezentărilor mass media se structurează ca un spațiu în care
diferiți actori construiesc probleme sociale (J.Young, 1981) și prezintă anumite soluții prin
conturarea unor opțiuni politice. Astfel, studiul de față construiește pe perspectiva
îmbrățișată de Kitch care vede jurnalismul ca un proces, mai degrabă decât ca un produs
(Kitch, 2008, p. 318) , iar discusul din presă va fi înțeles ca un mijloc de conturare a
semnificației colective atribuite frontierei.
Scopul și obiectivele cercetării
Scopul acestei cercetări este de a urmări imaginea creată în presa din Rusia asupra
vecinilor vestici și reflectarea acesteia în percepțiilor existent e asupra frontierei și de a corela
aceste informații într -o analiză a procesele care conduc la o eficientizare a cooperării
transfrontaliere în principal prin focusarea asupra procesului de construire a barierelor
mentale prin practici discursive și imagin i mediatice. Studiul analizează dezvoltarea
formelor de cooperare la frontiera vestică a Rusiei, cu precădere în ceea ce privește relația
cu Estonia și Finlanda, și practicile discursive reflectate în mass media centrală, regională și
locală care contureaz ă imaginea celor doi vecini, încercând să traseze anumite corelații între
cele două elemente. Delimitarea temporală a studiului cuprinde perioada 2000 -2015, extinsă
la anii 1993 -1996 pentru analizarea aderării Finlandei la Uniunea Europeană. Prin
modificăr ile contextului internațional și a relațiilor Rusiei cu cele două țări, această perioadă
impune o extindere a analizei întreprinse dinspre frontieră înspre entitățile delimitate de
aceasta și o integrare a contextului bilateral în înțelegerea reprezentăril or și percepțiilor
asupra frontierelor. Diferite elemente vor fi integrate în această analiză. Este vorba în primul
rând despre o interogare a rolului trecutului și memoriei colective în conturarea frontierei de
stat și a impactului pe care reprezentările trecutului în presa scrisă îl poate avea asupra
determinării identității colective. În ce fel se modifică imaginea vecinilor de -a lungul
timpului și cât de prezent este trecutul istoric în aceste reprezentări? Discursul istoric din
presa scrisă permanentiz ează stereotipuri și prejudecăți sau face loc unui dialog cooperant?
Un alt accent important va fi pus pe prezența ”Europenizării” în discursurile și imaginile
mediatizate. Ce elemente ale identității europene sunt prezentate și cum influențează această
alegere natura cooperării? În felul acesta vom putea urmări felul în care prezența tot mai

12
pronunțată a actorilor europenei în spațiul din vecinătatea Rusiei afectează reprezentările
celor două țări în presa rusească și formele de cooperare practică.
Vom i ntegra, de asemenea, în această analiză relația centru -periferie, urmărind
măsura în care discursurile diferă la aceste nivele și se influențează reciproc, urmărind în
egală măsură raportul dintre discursul hegemonic și cel polemic din textele studiate. Pe ntru
înțelegerea memoriei și identității colective dintr -o societate este nevoie de o analiză atât a
reprezentărilor istorice împărtășite într -o anumită măsură de toți membri societății, dar și
reprezentările polemice, fiind ”dinamica interacțiunii sociale dintre reprezentările
hegemonice și polemice cea care creează, organizează/ reorganizează cadrul colectiv prin
care o imagine a trecutului este transmisă” (Tieaga, 2009, p. 339) . În felul acesta, introducem
o perspectivă mai nuanțată asupra reprezentărilor mediace, evidențiind raportările diferite
relative la frontiera cu Estonia și Finlanda și permitem evidențiarea perspectivelor locale
asupra problematicilor de frontieră.
Studiul pleacă de la două întrebări tematice de bază:
1. Cum au evoluat percepțiile asupra Estoniei și Finlandei de -a lungul timpului în
discursurile publice din Rusia și cum afectează aceste elemente cooperarea trans –
frontalieră ?
2. În ce fel fluctuează reprezentările mediatice la diferite nivele (central, regional, local)
și ce elemente de diferențiere există între strategiile discursive folosite pentru cele
două țări?
Pentru a răspunde acestor întrebări studiul va fi construit pe cateva paliere importante:
1. Nivelul istoric va viza impactul fragmentelor ist orice transmise prin reprezentările
din presă asupra imaginii vecinilor și a percepției asupra frontierelor. De asemenea,
acest aspect va urmări în ce măsură aceste reprezentări istorice conturează un spațiu
al cooperării sau perpetuează imagini stereotipa le și pozitionări conflictuale. În ce
măsură reprezentările asupra frontierelor sunt influențate de un trecut marcat de
cooperare sau conflict? Care este reprezentarea istorică a ”celuilalt” în regiunile de
frontieră dintre Rusia -Estonia și Rusia -Finlanda și cum s -a schimbat aceasta în timp?
2. Nivelul european va investiga raportul dintre reprezentările mediatice și identitate,
în special felul în care sunt reprezentate frontierele pentru a denota mărci identitare
în raport cu Europa. Cât de influentă este U niunea Europeană în a modifica
reprezentările asupra frontierelor? În ce măsură este folosită ideea de frontieră în
scopul creării unei relații de familiaritate cu Europa? Cum este reflectata
proximitatea UE în înțelegerea frontierelor?

13
3. Relația centru -periferie va urmări diferențele existente între discursurile și
reprezentările din presa centrală și cea regională și locală. În ce măsură reflectă presa
evoluții locale sau naționale/ internaționale? În ce măsură pot influența reprezentările
locale discursul central asupra politicii externe și relația cu UE?
4. Elemente care pot îmbunătăți perspectivele de cooperare prin reprezentări media și
construcții discursive. Ce forme de cooperare trans -frontalieră ar putea promova un
sentiment mai intens de vecinătate ș i apartenență? Analiza comparativă va avea un
aport important în această parte, încercând o ilustrare a factorilor care ar putea
îmbunătăți cooperarea dintre Rusia și Estonia prin oglindirea succeselor obținute în
practicile trans -frontaliere dintre Rusia și Finlanda.
Metodologie și material de studiu
Studiul de față este construit pe un screening al ziarelor și o analiză semiotică a
articolelor selectate, precum și realizarea unui studiu de caz comparativ asupra informațiilor
privind frontiera Rusiei c u Finlanda, respectiv cu Estonia, îmbinând o serie de materiale și
abordări cantitative și calitative. Studiul de caz comparativ este axat asupra tipurilor de
reprezentări mediatice uzitate pentru cele două țări studiate – Finlanda și Estonia – și felul
în care aceste reprezentări pot contura anumite forme de cooperare trans -frontalieră. De
asemenea, analiza comparativă este extinsă și asupra strategiilor discursive de la nivel
central, respectiv regional și local. Acest instrument este util în analizarea ș i sintetizarea
anumitor similitudini, diferențe și modele existente și facilitează interpretarea informațiilor
obținute.
Munca empirică a inclus colectarea unor materiale de sprijin în elaborarea analizei:
alte materiale de presă, declarații oficiale, rap oarte oficiale, urmărirea dezbaterilor din
Finlanda și Estonia pe teme congruente cu subiectul abordat. Chiar dacă studiul de față este
centratat pe perspectiva rusească asupra acestei tematici, perspectiva ambilor actori implicați
în cooperarea trans -frontalieră este extrem de importantă pentru extinderea înțelegerii.
Astfel, am colectat materiale referitoare și la perspectiva Estoniei și Finlandei pentru a putea
susține încadrarea informațiilor obținute din presa rusească într -un context mai larg și
cupri nzător.
La nivel metodologic primele două capitole se axează pe analiza bibliografică,
îmbinând perspectiva istorică și cea disciplinară pentru a obține o imagine de ansamblu
asupra evoluției și transformărilor obiectului de studiu.
Cel de -al treilea capi tol se constituie într -o analiză comparativă a materialelor de
presă pe cele două subiecte studiate, făcând recurs la sondarea materialelor de presă și

14
analiza semiotică a acestora. Acest demers prezintă atât o abordare cantitativă (cuatinficarea
corpusulu i mediatic la nivelul tematicilor abordate, tonului general al articolelor, precum și
frecvența referințelor la cele două țări analizate), cât și o abordare calitativă structurată în
jurul semioticii sociale având ca scop situarea reprezentărilor din presă în contextul în care
au apărut. S -a urmărit astfel o investigare a posibilelor schimbări discursive și conectarea
acestora cu evoluțiile mai largi care au apărut în zona de frontieră și în relațiile dintre actorii
internaționali din această zonă.
Un numă r total de 990 articole au fost colectate pentru perioada 2000 -2015 din ziarul
Kommersant, ziarele Leningradskaia Pravda și Vesti, precum și din ziarele locale Ivangorod
și Vîborg. Fiind vorba doar de o selecție restrânsă de materiale și fără a analiza di scursul
din diferite canale de comunicare (televiziune, radio, internet), intenția nu este aceea de a
extrapola practicile discursive analizate la nivelul întregii societăți, ci mai degrabă de a
indica anumite direcții observate și evoluțiile acestora. Mai mult decât atât, analizarea
acestora pe o lungă perioadă conferă o perspectivă istorică și permite personificarea și
evidențierea unor evoluții deseori prezentate într -o manieră formală și în retrospectivă.
În vederea analizării acestor materiale a fost nevoie de întocmirea unei baze de date,
construită în jurul mai multor elemente. Tonul articolelor a fost codat în funcție de imaginea
generală a Estoniei, respectiv a Finlandei (pozitivă, neutră sau negativă). Categorizarea
tematică a avut în vedere princ ipalele subiecte dezbătute în relațiile bilaterale dintre Rusia și
cele două vecine vestice. Au fost folosite categoriile: politică externă/ securitate, economie,
cultură, social, management de frontieră, mediu, însă această clasificare are limitări genera te
de faptul că un articol poate fi încadrat în mai multe astfel de categorii, astfel încât
categorizarea își pierde într -o oarecare măsură acuratețea. O codificare consistentă a avut la
bază o serie de semnificați (activități, evenimente, obiecte și poveș ti) care au ajutat
înțelegerea conotațiilor semnificanților și înțelegerea în timp a imaginilor reprezentate.
O analiză de trend a fost realizată pentru a arăta ce subiecte și tematici au fost
acoperite, frecvența articolelor, diferența între nivelul cent ral și cel regional în privința
subiectelor acoperite etc. Analiza discursului, combinată cu studiul de caz comparativ oferă
o detaliere a elementelor care influențează raportarea la cooperarea trans -frontalieră și
practicile contemporane din zonele de fro ntieră. Scopul analizei este așadar atât descriptiv,
cât și analitic, încercând evidențierea imaginilor create în articolele de presă. În faza
descriptivă analiza a urmărit referințele la cei doi vecini și frecvența acestora de -a lungul
timpului, iar în fa za analitică accentul a fost pus pe plasarea informațiilor obținute în
contextul general al relațiilor dintre Rusia și Uniunea Europeană și a strategiilor folosite de

15
actorii implicați. Compararea celor două zone de frontieră conferă posibilitatea urmăriri i
unor abordări asupra cooperării și strategii discursive diferite și analizarea acestora pe fondul
inițiativelor reale existente în aceste regiuni de frontieră.
1.4. Structura lucrării
Lucrarea este împărțită în trei capitole. Primul capitol vizează trasa rea contextului
general în care este plasată frontiera Rusiei, analizând din această perspectivă principalii
factori și principalele evoluții relevante la nivelul regiunii Leningrad. Analiza comparativă
asupra celor două segmente de frontieră conferă o viz iune de ansamblu asupra factorilor care
pot determina anumite forme și intensități ale cooperării trans -frontaliere. Perspectiva
istorică adâncește înțelegerea asupra frontierei și contextualitatea acesteia.
Cel de -al doilea capitol urmărește discuțiile a supra frontierelor pentru a înțelege mai
bine evoluția de -a lungul timpului și proveniența acestora. Conceptualizarea frontierei prin
recurgerea la literatura de specialitate are ca finalitate stabilirea unor repere interpretative
utile în dezvoltarea stud iului de caz. Înțelegerea semnificației politice, sociale și simbolice a
frontierei este estențială în conturarea cadrului mai larg de evoluție și transformări socio –
politice care au avut loc în Europa.
Cel de -al treilea capitol urmărește dezvoltarea prac ticilor discursive din presa
rusească relative la imaginea celor doi vecini vestici și implicit a frontierei Rusiei cu aceștia.
Ilustrarea influenței pe care presa o exercită asupra vieții sociale este unul dintre obiectivele
urmărite în acest capitol, pre cum și sublinierea opiniilor dezbătute la nivel public în
contextul cărora s -a dezvoltat cooperarea trans -frontalieră și cum au afectat percepțiile
practicile trans -frontaliere. Partea de concluzii va sumariza analiza întreprinsă și va oferi
răspunsuri la întrebările din prima parte a lucrării.

16
Capitolul 1. Context: frontiera de vest a Rusiei
1.1. Regiunea Leningrad: caracteristici generale
Regiunea Leningrad se întinde de la Golful Finlandei până pe malurile Ladoga și
Onega și până la păduri le din Karelia, învecinându -se în nord -vest cu Finlanda și în vest cu
Estonia. În interiorul său se află orașul Sankt Petersburg, dar cele două entități sunt separate
din punct de vedere administrativ începând din anul 1931. Frontierele actuale ale regiuni i au
fost demarcate abia în 1946 fiind adăugat regiunii istorice Ingria (numele sub care a fost
cunoscută regiunea până în anul 1927) și Istmul Karelia cedat de Finlanda în 1940 în urma
răzoiului de iarnă. De altfel, regiunea Leningrad conține astăzi terit orii care au aparținut
înainte de cel de -al doilea război mondial Finlandei și Estoniei. Finlanda nu a rev endicat însă
niciodată orașul Vî borg, iar Estonia a renunțat la pretențiile sale privind zonele de lângă
frontiera actuală (Hedenskog, Oldberg, 2002) . Regiunea cuprinde 2 dintre cele 3 porturi
rusești din Golful Finlandei și este un nod de transport important prin care trec toate
drumurile și căile ferate din și înspre St. Petersburg.
Puternic industrializată, regiunea a dezvoltat exploatarea petrolier ă ca principală
ramură industrială (43% din totalul producției industriale), precum și industria lemnului și
hârtiei (10 %) (Russian Regional Economic and Business Atlas. Economic and Industrial
Profiles , 2013, p. 99) , în condițiile în care peste 35% din po pulația totală de 1.778.900 de
locuitori trăiește încă în mediul rural, conform statisticilor din 2016 (Site -ul oficial al regiunii
Leningrad) . La nivel național, regiunea oferă cel mai bun mediu de investiții pe baza unei
legi adoptate în 1997 și amendate în 1999, atrăgând o serie de companii europene majore,
precum: Philop Morris, Ford, Alfa Laval și Coca -Cola, dar și numeroase companii
finlandeze. (Oldberg, 2002, p. 56) .
În mod tradițional, z onele de frontieră din nord -vestul Rusiei au fost considerate
“fereastra înspre Europa” a Rusiei și prezintă astăzi o rețea bine dezvoltată de legături
transfrontaliere (K.Baev, 2003, p. 93) . Pe fondul reducerii forțelor armate din zonă și a
desecuritizării regiunii, autoritățile ruse, atât la nivel central, cât și regional, au arătat de -a
lungul timpul interes în vederea explorării oportunităților de cooperare din zonă. Regiunea
Leningrad prezintă o rețea de cooperare tra nsfrontalieră extinsă, în special în zona de
frontieră cu Finlanda, chiar și în ciuda lipsei unei Euroregiuni în această arie. În vederea
menținerii și dezvoltării cooperării actorii regionali se folosesc în special de contactele
directe între municipalită ți și regiuni, practici legate de conceptul de “twin -cities” și alte
programe bilaterale și contacte între diferite autorități și organizații de ambele părți ale

17
frontierei (Radvilavičius , Mezhevich, 2010) . Totodată, începând cu 1990 rolul relațiilor
econo mice internaționale în nord -vestul Rusiei a crescut în mod semnificativ, în special după
criza din august 1998. Finlanda este unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai
regiunnii Leningrad, în 2008 aceasta însumând 5,6% din totalul comerțului in ternațional al
regiunii (Radvilavičius, Mezhevich, 2010, p. 63) , rolul Estoniei la nivelul schimbului
comercial și al investițiilor în regiune fiind unul mult mai mic .
Diferențele la nivelul schimburilor economice între regiunea Leningrad și cele două
state vecine se regăsesc și la nivelul cooperării generale cu acestea. Cooperarea cu Finlanda
este transpusă într -un număr mare de contacte între cetățeni și oameni de afaceri, număr
ridicat de turiști, proceduri simplificate de obținere a vizei, relații polit ice relativ stabile,
înțelegeri bilaterale transpuse în tratate și contacte la diferite nivele între autorități (op.cit. ,
2010) . În schimb, la nivelul relațiilor cu Estonia situația este mai puțin promițătoare din
punct de vedere al interacțiunilor transfr ontaliere, cooperarea fiind puternic afectată de
relațiile politice vulnerabile și deseori conflictuale, de proasta infrastructură existentă în
zonă, corelată cu numărul redus al punctelor de trecere a frontierei și contactele directe
relativ reduse.
În ciuda relativei liberalizări a vieții economice în Rusia la începutul anilor ‘90,
numeroase obstacole stau în calea unei reale dezvoltări a cooperării economice
internaționale. Printre acestea cele mai importante sunt legate de reglementările în privința
transportului transfrontalier, infrastructura limitată în zona de frontieră , corupția locală și
procedurile birocratice. În acest context, frontier a a rămas pentru o lungă perioadă după 1990
o linie de demarcație, prevenind integrarea economică și socială a zonelor de frontieră
(Zimine, 2002, p. 65) . Un alt factor ce afectează relațiile transfrontaliere ale regiunii este și
proximitatea orașului St. Petersburg, care prin caracteristicile lui (al doilea oraș ca mărime
al Rusiei și al patrulea la nivel european) reușește să domine întreaga regiune de nord -vest
și să atragă cei mai mulți parteneri europeni (Radvilavičius , Mezhevich, 2010) . Prin urmare,
regiunea Leningrad atrage mai puțini investitori și mai puțină atenție în privin ța potențialului
de cooperare.
1.2. Frontiera Rusiei cu Finlanda
1.2.1. Frontiera Rusia – Finlanda: perspective generale
Rusia și Finlanda împart mai mult de 1300 km de frontieră , de la Golful Finlandei
până aproape de Marea Barents. Linia de frontieră tre ce în general prin zone de pădure, slab
populate, în special în zonele de nord, cu o tendința puternică de depopulare. O excepție
notabilă în acest sens este metropola St. Petersburg, care se află însă la o distanță de

18
aproximativ 150 de km față de frontie ră. Regiunea Leningrad și zona finlandeză din acest
sector de frontieră sunt mai bine populate compartiv cu zonele de frontieră din nord, aici
fiind localizate și cele mai mari orașe din regiunea de frontier ă. Regiunea Leningrad are o
populație de 1.778.90 0 de locuitori, în timp ce St. Petersburg are peste 5.123.000 de locuitori
(Site -ul oficial al Administrației St. Petersburg) . De partea cealaltă a frontierei regiunile
Carelia de Sud, Kymenlaakso și Savonia de Sud însumează o populație de 465.615 locuitori.
Densitatea populației în St. Petersburg este de 3.390,94/km2, în regiunea Leningrad
densitatea fiind de 20,32 km2, iar în zonele din Finlanda: Kymenlaakso 32/km2, Carelia de
Sud 18/km2 și Savonia de Sud 8,1/km2. Media în Un iunea Europeană este de 116 (South –
East Finland – Russia CBC 2014 -2020 , 2015, p. 8) . Pentru a menține securitatea și ordinea
publică a fost stabilită o zonă de frontieră de ambele părți ale frontierei. În Finlanda această
zonă este de maxim 3 km pe uscat și 4 km pe apă (The Finnish Border Guard , 2016) , iar în
Rusia această zonă este de aproximativ 15 km în cele mai multe zone. Obținerea unui permis
special este o precondiție pentru intrarea în acestă zonă.

Figură 1. Localizarea geografică a zonei de frontieră Rusia -Finlanda. (Sursă: Google
Maps).

19
Cadrul politic pentru dezvoltarea c ooper ării la frontiera Rusia -Finlanda a fost creat
încă din 1992 , prin semnarea Acordului bilateral de cooperare în zonele de frontieră (Järviö,
2011) , fiind extins ulterior prin aderarea Finlandei la spațiul european și de finanțările oferite
de UE pentru sprijinirea cooperării transfrontaliere (fondurile INTERREG pentru Finlanda,
programul Tacis și ENPI pentru Rusia). Ast fel, chiar dacă frontiera dintre Rusia și Finlanda
este în continuare foarte atent păzită1, iar trecerea acesteia se face pe baza unei vize, regiunile
din zona de frontieră au reușit să -și identifice interesele comune și să dezvolte o cooperare
extensivă p lecând de la acestea, în ciuda diferențelor dintre regiunea Leningrad, mult mai
extinsă și mai dezvoltată, și zonele vecine din Finla nda.
În timpul Războiului Rece frontiera dintre Rusia și Finlanda inspira teamă, iar
intrarea în zonă de frontieră necesita lungi proceduri birocratice. Contactele între oameni de –
o parte și de alta a frontierei erau foarte rare, în condițiile unei frontieră puternic militarizate
și păzite. Mai mult, această linie de demarcație semnifica totodată și un decalaj important
între nivelul de trai de -o parte și de cealaltă a frontiere i. Schimbarea semnificației frontierei
după căderea Uniunii Sovietice, în ciuda menținerii unui regim strict de control la frontieră ,
a condus la o creștere rapidă a traficului la frontieră și o înțelege re a oportunităților de
cooperare existente. În regiunea studiată sunt 4 puncte de trecere a frontierei (din totalul de
9 puncte existente la granița dintre Rusia și Finlanda) Imatra -Svetogorsk, Nuijamaa –
Brusnit shnoje, Vaalimaa, Vaiinkkala, care deservesc cel mai mare volum al traficului la
frontieră. Aproximativ 75% din trecerile de forntieră între Rusia și Finlanda se înregistrează
în regiunea Leningrad, 23% la frontiera Republicii Carelia, iar 2% la frontiera regiunii
Murmansk. În 2015 numărul total al trecerilor de frontieră a fost de peste 9.200.000 de
persoane. Dintre acestea, în zonele de frontieră din regiunea Leningrad s -au înregistrat peste
6.950.000 de treceri, dintre care 74 % au fost cetățeni ruși (evoluția trecerilor de frontieră
poate fi urmă rittă în Fig.1 și 2). Din totalul trecerilor de frontieră, numărul finlandezilor a
scăzut începând cu 1990, ajungând să constituie acum mai puțin de 20% din totalul trecerilor,
în contrast cu un procent de aproape 90% în 1989 (Laine, 2013, p. 34) . Pe fondul crizei din
Ucraina, a scăderii rublei și reducerea puterii de cumpărare în Rusia, începând cu anul 2014
se poate remarca o scădere importantă a traficului la frontieră. În 2014 scăderea a fost de

1 Poliția de frontieră finlandeză este văzută ca fiind cel mai eficient serviciu de frontieră de la frontiera externă
europeană, modelul bazându -se pe o aplicare strictă a reglementărilor Schengen, stabilirea unor structuri de
cooperare transfrontalieră și o politică flexibilă de acordare a vizelor bazate pe folosirea unei tehnologii
avansate (Järviö, 2012, p. 34) . De altfel, Finlanda acordă anual cel mai mare număr de viz e cetățenilor ruși și
este una dintre principalele susținătoare a eliminării vizelor pentru aceștia.

20
14% față de anul precede nt, iar în 2015 a ajuns la o scădere de 22 de procente. În 2010 rușii
au ajuns să constituie peste jumătate din numărul de turiști care vizitează Finlanda (Torstila,
2011) , însă acest număr a scăzut în ultimii ani, condițiile economice din Rusia făcând
excursiile în Rusia prea scumpe pentru mulți locuitori. Turiștii ruși preferă cumpărăturile în
Finlanda și vacanțele la ski în această țară. De asemenea, un fenomen larg prezentat de presa
locală îl reprezintă cumpărarea de case de vacanțe pe malurile unor lacuri curate din estul
Finlandei. Acest fenomen a luat amploare în perioada anilor 2000, rușii formând în curând
cel mai numeros grup de cumpărători strănini. În ultimii ani însă fenomenul a fost stopat de
criza economică din R usia. Cei mai mulți finl andezi merg la cumpărături în Vî borg sau
St.Petersburg, profitând și de oferta culturală a acestor orașe. Aproximativ o treime din
traficul total la frontieră se derulează prin cel mai aglomerat punct de trecere a frontierei,
Vaalim aa- Torfyanovka.

Figură 2. Trecerile de frontieră dintre Rusia și Finlanda în perioada 1989 – 2015. Sursă:
(The Finnish Border Guard, 2016)
02468101214
1989
1990
1991
1992
1993
1994
1995
1996
1997
1998
1999
2000
2001
2002
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
2010
2011
2012
2013
2014
2015Milioane
Numărul trecerilor de frontieră

21

Figură 3. Numărul trecerilor de frontieră în perioada 2010 -2015 în regiunea Leningrad și
zonele adiacente din Finlanda. Sursă: (The Finnish Border Guard, 2016) .
Numărul redus al cazurilor de trecere ilegală a frontierei (în 2015 au fost raportate 13
cazuri. 2007 -27 de cazuri) denotă fa ptul că frontiera este încă atent controlată, în ciuda
deschiderii începând cu anii ‘90. Constituind o parte a frontierei Schengen controalele sunt
menținute, spre deosebire, de exemplu, de practicile la frontiera deschisă pe care Finlanda o
are cu Norvegi a sau Suedia. Politica flexibilă de acordare a vizelor adoptată de ministerul
finlandez de externe este corelată cu proiectul privind abolirea vizelor între Rusia și UE pe
care Finlanda îl promovează la nivelul statelor europene, iar numărul redus al trece rilor
ilegale de frontieră confirmă lipsa unor amenințări reale la adresa securității europene pe
care o astfel de măsură le -ar putea aduce.
Diferențele dintre regiunile de frontieră din Rusia și Finlanda (la nivelul populației,
structurii economice, stand ardelor de viață) sunt provocări importante în fața creșterii
gradului de integrare a zonelor de frontieră. În acest fel, imaginea asupra situației de la
frontiera Rusia -Finlanda este una ambivalenta. Pe de -o parte, regiunile sunt agrenate în
politici și p rograme de cooperare comune (ex. Programul de Cooperare transfrontalieră Sud –
Estul Finlandei – Rusia 2014 -2020 se adresează regiunii Leningrad și orașul ui St. Petersburg
din Rusia și oznelor adiacente din Finlanda, fiind inclus în Instrumentul European de
Vecinătate (ENI), care continuă ENPI ), însă în ciuda relaxării barierelor instituționale și
creșterii libertății de mișcare dintre cele două țări, frontiera impune în continuare un efect de
barieră în fața interacțiunii spontane specifice altor zone de fro ntieră (Laine, Autumn 2015,
024681012
2010 2011 2012 2013 2014 2015MILIOANE
Ruși Finlandezi Alte naționalități

22
p. 128) . Astfel, î n ciuda creșterii și diversificării cooperării transfrontaliere, zona de frontieră
dintre Rusia și Finlanda este departe de modelul integrat definit de Oscar Martinez (1994a) .
1.2.2. Frontiera Rusia – Finlanda: perspective istorice
Frontiera dintre Rusia și Finlanda a fost demarcată în urma Tratatului de la Nöteborg
dintre Suedia (Finlanda fiind parte a Imperiului Suedez din secolul XIII p ână în 1809) și
Novgorod (stat medieval rusesc) în anul 1323. Zona din sudul și vestul frontierei , inclusiv
Vîborg, a aparținut Suediei, iar zona din nordul și estul frontierei , inclusiv părțile nordice ale
Finlandei, au aparținut Rusiei (Németh, Fritsch, Eskelinen, 2014, p. 4) . Din acel moment a
suferit numeroase modificări ca urmare a poziției la interferența dintre două puteri
emergente: Suedia și Rusia, precum și la interferența dintre creștinitatea estică și cea vestică.
Timp de mai bine de 6 secole mo dificările frontierei au răspuns schimbărilor în raporturile
de forțe dintre cele două puteri, separând astfel două culturi, regiuni și limbi diferite. Cu
toate acestea, tratatul din 1323 nu a stabilit o linie de demarcație clară între două entități
suvera ne, oamenii putând să se miște liberi de -o parte și de alta a frontierei (Liikanen, 2008,
p. 25 ; Laine, 2013, p. 38 ), stabilind astfel o înțelegere diferită asupra frontierei. O evoluție
importantă în regiune a fost înregistată în timmpul Războiului Nordic (1699 -1721) când țarul
Petru cel Mare a câștigat estuarul Neva și a stabilit acolo noua capitală a Rusiei, Sankt
Petersburg.
Odată cu războaiele napoleoniene puterea Imperiului Suedez a decăzut, iar în 1809
Rusia a anexat teritorului Finlandei prin Trata tul de la Fredrikshamn. În cadrul Imperiului
Rus autocratic Finlanda a devenit un mare ducat autonom, cuprinzând și regiunea Karelia
cucerită de ruși în secolul XV III, iar din 1812 și regiunea Vî borg. Frontiera stabilită nu a
avut caracter militar sau etni c (Liikanen, 2008) , statul creat fiind o „construcție politică a
Rusiei”, bazată pe practici birocratice, nu pe existența unei populații cu puternice sentimente
naționale (Paasi , 1997) . Ducatul autonom Finlanda și -a menținut st ructurile religioase propii,
precum și cele juridice și administrative create în timpul dominației suedeze (Laine, 2013,
p. 38) , cu o economie mai dezvoltată decât cea a Rusiei și reușind să beneficieze în noul
context de piețele rusești (Paasi, 1997) . Existența unei frontiere între Finlanda și Rusia nu a
însemnat în această perioadă lipsa interacțiunii economice și culturale, frontiera fiind una
mai degrabă deschisă, diferențele dintre o parte și cealată a frontierei cresc ând treptat, odată
cu accentuare procesului de construire a unei identități naționale în Finlanda începând cu
secolul XIX. După cum remarcă Marin, relativa autonomie a marelui ducat finlandez a
derivat din, dar a și contribuit la consolidarea diferențelor culturale dintre finlandezi și ruși
(Marin, 2006, p. 11) , chiar dacă frontieră este transpusă în diferite elemente împărtășite de

23
ambele părți ale ei (ex. Shamanii finlandezi devin figuri emblematice în povești rusești,
elemente arhitecturale rusești pot fi întâlnite în diferite orașe finlandeze etc.). Diferite
interpretări ale acestei frontiere apar în literatură. Paasi o definește ca fiind determinantă în
procesul de construire a identității finlandeze (Paasi , 1990) , în timp ce Marin o definește în
termeni de zonă de contact, mai degrabă decât de zonă de frontieră (Marin, 2006, p. 11) .
Procesul de construire a unei identități naționale s -a tradus fără îndoială printr -o tot mai
accentuată î nțelegere a frontiere i în termeni specifici unui stat -națiune autonom (Laine,
2013, p. 38) , transformându -se într -o adevarată barieră după câștigarea independenței de
către Finlanda.
Pe fondul eșecului din Primul Război M ondial și a problemelor interne din Rusia
care au dus la izbucnirea Revoluției Bolșevice, Finlanda și -a declarat independența pe 6
decembrie 1917, urmând o perioadă de tensiuni interne pe fondul luptei de putere dintre
Social Democrați ( “Roșii”) susținuți de Republica Sovietică Rusă, și forțele conservatoare
ale Senatului (“Albii”), susținute de Imperiul German (Laine, 2013, p. 39) . Tensiunile au
escaladat curând într -un război civil și o revoluție Bolșevică eșuată, în 1920 semnându -se
Tratatul de la Tartu prin care se stabilizează relațiile dintre Rusia și Finlanda. Independența
Finlandei a fost recunoscută, iar frontiera stabilită între cele două entități a fost una puternic
militarizată și ostilă, aceasta trebuind acum să delimiteze teritoriul unui stat independent în
fața amenințărilor venite din partea Rusiei Sovietice (și ulterior a Uniunii Sovietice). Chiar
dacă frontiera stabilită în 1920 a urmărit aceeași linie care separa Rusia de Marele Ducat
Finlandez, semnificați a ei a fost complet diferită, zona de frontieră devenind acum o zonă
de excludere și integrând puternice obstacole ideologice și militare care au făcut aproape
imposibilă cooperarea. Frontiera a fost astfel una închisă, legăturile comerciale au fost
întrer upte, iar interacțiunile ilegale trans -frontaliere au condus chiar și la conflicte
diplomatice (Paasi , 1995) .
Mai mult dec ât atât, în constrast cu perioada precedentă, imaginea Rusiei a devenit
una negativă, iar relațiile Fino -Sovietice au fost caracteriz ate de ostilitate, lipsa încrederii și
un grad minim de interacțiune (Paasi , 1990) . Pe lângă clara divizare politică, frontiera cu
Finlanda a însemnat acum și o barieră economică, pe fondul eforturilor Finlandei de a
dezvolta relații economice cu Vestul. D acă în 1910 27% din exporturile Finlandei aveau ca
destinație Rusia, în 1930 doar 0.5% din exporturi mergeau înspre Uniunea Sovietică. (Paasi ,
1997) .
În timpul celui de -al doilea război mondial frontiera a cunoscut o ultimă modificare,
în urma celor două conflicte dintre Rusia și Finlanda: „Războiul de iarnă ” (1939 -1940) și

24
„Războiul de continuare” (1941 -1944). Sub pretextul amenintării directe a Germaniei naziste
asupra Leningradului, Stalin a mutat cu forța frontiera vestică, integrând părți din zona de
est a Finlandei (Marin, 2006, p. 11) . Tentativa eșuată a Finlandei de a muta înapoi înspre est
“linia Mannerheim”2 a condus la semnarea unui tratat de pace separat între Finlanda și
URSS, prin care Finlanda și -a menținut i ndependența, dar a pierdut 10% din teritoriu și 12%
din populația dinainte de război (ibid.). Zonele cedate de Finlanda includ partea de nord -vest
a regiuni i Leningrad, inclusiv orașele Vî borg, Priozersk și Svetogorsk (Németh, Fritsch,
Eskelinen, 2014, p. 5) și o largă parte a regiunii Karelia. Populația finladeză de aici s -a mutat
în Finlanda, în timp ce noi locuitori au fost aduși din alte zone ale Uniunii Sovietice, ceea ce
a făcut ca linia de separație să fie mult mai clară și rigidă din punct de vedere etnic și cultural.
Disputa acestor teritorii a fost considerată un subiect tabu în timpul Războiului Rece,
existând însă câteva tentative din parte liderilor finlandezi de a deschide negocierile în
această direcție. De asemenea, evenimentele din cele două războaie dintre URSS și Finlanda
fac obiectul unor discuții contradictorii în istoriografia celor două țări asupra cărora vom
reveni în capitolul dedicat analizei discursului din presă.
După sfârșitul celui de -al doilea război mondial, discursul oficial din Finlanda a pus
accent pe cooperarea reciprocă și funcțională cu Uniunea Sovietică, Finlanda rămânând
astfel între Est și Vest în toți anii Războiului Rece. În 1948 URRS și Finlanda au încheiat un
Tratat de prietenie, cooperare și asistență mutuală care a stat la baza relațiilor bilaterale dintre
cele două entități pe tot parcursul Războiului Rece, însă nu a constituit o deschidere înspre
cooperarea trans -frontalieră. Frontiera dintre cele două a rămas puternic militarizată,
divizând două sisteme socio -politice diferite și fiind considerată o frontieră “civilizațională”
între Est și Vest (Laine, 2013, p. 38) sau, așa cum o numește Passi, “cea mai lungă frontieră
ideologică” între un stat capitalist vestic și Uniunea Sovie tică (Paasi , 1995, p. 8) . Noul
context geopolitic a determinat elitele finlandeze să construiască imaginea Finlandei prin
accentuarea apartenenței la civilizația vestică și o detașare cât mai clară de legăturile istorice
cu spațiul estic. După cum remarcă Paasi, Finlanda a fost reprezentată în această perioadă
mai degrabă ca ultimul bastion al Europei vestice (Paasi , 1995) , iar frontiera a fost imaginată
ca o demarcație clară între două sisteme complet diferite. Plecând de la premisa conform
căreia niciuna dintre frontierele Rusiei nu sunt frontiere naturale și astfel fiecare vecin poate
fi un potențial inamic, autoritățile soviectice au transformat Finlanda într -un actor potențial
agresiv și anti -sovietic (Paasi , 1995, p. 244) .

2 Linia Mannerheim a fost o linie defensivă creată cu scopul de a apăra Finlanda de Uniunea Sovietică și
construită în perioada 1920 -1924 și 1932 – 1939.

25
Chiar dacă prin Tratatul de prietenie a fost prevăzută o intensificare a interacțiunilor
economice dintre cele două țări, acestea urmau să fie administrate prin înțelegeri bilaterale
între state, astfel încât la nivel regional și local cooperarea a fost blocată, iar frontiera a rămas
închisă. În ciuda încărcăturii ideologice a frontierei , au existat și elemente de cooperare
tranfrontalieră, fiind relevant faptul că Uniuniea Sovietică a devenit cel mai important
partener comercial pentru Finlanda imediat după război, iar Finlanda a rep rezentat cel de -al
doilea partener comercial pentru URSS (Paasi , 1995) . Această limitare a cooperării locale a
avut însă efecte severe la nivelul dezvoltării economice a zonelor de frontieră , cu atât mai
mult cu cât investitiile naționale în aceste regiuni au fost unele reduse.
Sfârșitul Războiului Rece a însemnat din nou o schimbare majoră în structura
relațiilor transfrontaliere dintre Rusia și Finlanda, fiind puse în discuție temele esențiale din
relațiile bilaterale: prietenia reciprocă, neutralitatea și Tratatul de Cooperare. Pentru
Finlanda, poziționarea Est -Vest ca și element definitoriu al rolului ei pe scena internațională
a fost radical modificat, astfel încât noi dezbateri naționale au avut loc la începutul anilor
‘90 pentru definirea poziției ț ării în noul context politic internațional. Imediat după disoluția
Uniunii Sovietice, în 1992 Finlanda a recunoscut Federația Rusă ca succesor al URSS, iar
cele două țări au încheiat un tratat de Bună Vecinătate și Cooperare, urmat de alte înțelegeri
intergurvernamentale pe durata anilor ’90, semnalând astfel o deschidere înspre cooperare și
înlocuirea relațiilor conduse de cele două state cu interacțiuni la nivelul diferitelor organisme
culturale, educaționale, științifice etc. Schimbările la nivelul front ierei nu au fost foarte mari
în ceea ce privește trecerea frontierei, locuitorii de o parte și de alta a frontierei având în
continuare nevoie de viză. Frontiera a rămas și după căderea Uniunii Sovietice una atent
supravegheată, cu atât mai mult cu cât dif erențele între standardele de viață între cele două
țări erau enorme în anii ’90 (Mau, p. 182) . O statistică din 2004 situează aceste discrepanțe
economice la o valoare de 8.73 puncte pe baza calculării raportului între pro dusul intern brut
de o parte și celalaltă a frontierei. Pe baza acestor calcule , frontier a dintre Rusia și Finland
se situa pe locul 16 în lume în raport cu diferențele existente între nivelul de trai al celor
două țări (Moré, 211, p. 145) .
Doar la câteva săptămâni după semnarea tratatului cu Federația Rusă, guvernul
finlandez a depus însă candidatura pentru aderarea la UE, marcând astfel cursul politicii sale
externe și orientarea vestică a țării. Odată cu aderarea Finl andei la UE în 1995, frontiera
dintre cele două state a devenit totodată și frontiera externă a UE, singura frontieră terestră
dintre cele două entități până la noua extindere în țările baltice din 2004. Noi instrumente și
instituții au fost implicate în d ezvoltarea cooperării regionale, iar cooperare a fost re –

26
conceptualizată în termenii integrării europene și a politicilor UE (Liikanen, 2008) . Finlanda
a fost cea care s -a arătat extrem de interesată în a juca rolul unei punți de legătură între UE
și Rusia și a făcut eforturi pentru a integra pe agenda europeană aspecte ce țin de frontiera
cu Rusia și Dimensiunea Nordică. Se poate spune că după aderarea la UE, politica rusă a
Finlandei a fost concetrată pe două dimensiuni: relaț iile bilaterale cu aceasta și promovarea
Dimensiunii Nordice la nivelul Uniunii Europene. În cadrul acestor inițiative, frontiera a fost
construită prin reducerea elementelor geopolitice și deproblematizarea relațiilor, fiind
utilizată mai degrabă ca o res ursă activă pentru actorii societali locali din prisma
interacțiunilor transfrontaliere zilnice. Relația Rusiei cu UE are la bază Înțelegerea de
Parteneriat și Cooperare semnată în 1994 și intrată în vigoare în 1997, acest cadru fiind
ulterior îmbunătățit , în 1999, prin adoptarea Strategiei UE asupra Rusiei și Strategiei Rusiei
asupra UE. Definirea celor 4 “spații comune” în 2003, ca o alternativă la refuzul Rusiei de a
participa la Politica Europeană de Vecinătate, a contribuit la consolidarea relațiilor dintre
cele două entități, însă dezvoltarea cooperării a fost în permanență amenințată de diferite
escaladări pe probleme legate de: sistemul de vize, strategiile de geopolitcă ruse, sancțiuni
economice etc. Pentru zonele de frontieră cel mai important cad ru legislativ îl constituie
dezvoltarea Dimensiunii Nordice a politicii UE.
Totodată, modificările politice din anii ’90 au permis și inițierea unor discuții privind
teritoriile cedate de Finlanda în timpul celui de -al doilea război mondial3, însă aceste discuții
au fost descurajate de Rusia, astfel încât poziția oficială a Finlandei în privința regiunii
Carelia a fost definită de președintele finlandez Martti Ahtisaari în 1998 afirmând într -o
declarație oficială că Finlanda “nu are pretenții teritoriale de la Rusia. În cazul în care Rusia
dorește însă să discute situația teritoriilor cedate, Finlanda este dispusă la o astfel de
discuție”. Reacția Rusiei, în special prin vocea lui Putin, a stabilit categoric lipsa unei astfel
de disponibilități din partea Kremlinului: “Această chestiune este închisă pentru noi” (The
Moscow Times, 2000) . Astfel, menținerea status quo -ului în ceea ce privește aceste teritorii
reprezintă poziția oficială a Rusiei în prezent, iar în Finlanda discuți ile pe această temă sunt
menținute doar la nivelul discursului neoficial și în cercuri restrânse din societate. Lipsa
pretențiilor teritoriale a contribuit la crearea unui climat de colaborare și parteneriat între
Rusia și Finlanda în ultimii ani.

3 Teritoriile finlandeze cedate Uniunii Sovietice după cel de -al doilea război mondial includ Republica
Karelia și o parte din regiunea Leningrad.

27
1.2.3. Percepții asupra frontierei cu Finlanda
Relațiile dintre Rusia și Finlanda au o natură complexă astăzi, bazându -se pe
numeroase întâlniri și discuții purtate la nivel înalt și pe relația specială care s -a menținut de –
a lungul timpului între cele două state . Pentru oficialii finlandezi relația cu Rusia este o
prioritate în stabilirea politicii externe a țării. Chiar dacă abordarea prevalentă în
interacțiunile dintre cele două state este una de egalitate, diferențele majore dintre Rusia și
Finlanda nu pot fi ignorate transformând interacțiunile bilaterale într -o relație clasică dintre
un stat mic și un stat mare. Din această perspectiva, relația cu vecinul ei de la est este mai
importantă pentru Finlanda, fapt relevant și de preponderența pe care cooperarea c u Rusia o
are în discursul oficial finlandez. De cealaltă parte, Rusia a preluat mai degrabă un rol pasiv
în cooperarea bilaterală, acceptând inițiativele venite din partea Finlandei. Importanța pe
care prezența vecinului estic o are în politica Finla ndei este relevată și de locul pe care acesta
îl ocupă în procesul de construire a identității naționale. Odată cu începerea procesului de
construire a identității naționale finlandeze în secolul XIX, Rusia a început să joace rolul
unui preeminent „altul” în se nsul dezvoltării unei națiunii omogene, construită pe diferențele
existente dincolo de frontieră . Așa cum remarcă Paasi, granița a jucat un rol esențial în
construirea identității naționale finlandeze (Paasi , 1995) , fiind înțeleasă ca mecanism de
apărare a acestei construcții identitare. Spre deosebire însă de Estonia, pentru care
excluderea celuilalt care se află dincolo de frontieră a cunoscut elemente existențialiste,
Finlanda a înțeles poziționarea sa la frontiera dintre Est și Vest mai degrabă ca pe o negociere
între doi poli pe scena internațională, oamenii politici finlandezi încercând de -a lungul
timpului să folosească această poziție geografică și oportunitățile de cooperare oferite.
Recunoașterea importanței primordiale a Rusiei pentru existența Fi nlandei 4a condus și la
politica de neutralitate adoptată de Finlanda în timpul Războiului Rece, folosită pentru
menținerea independenței și câștigarea unui spațiu de manevră pe scena internațională.
Cunoscută în relațiile internaționale sub termenul de „f inlandizare”, această politică s -a bazat
pe doctrina formultată de Juho Kusti Paasikivi, subliniind necesitatea de a menține relații
bune cu Uniunea Sovietică pentru a putea pondera existența unei superputeri cu tendințe
imperialiste în vecinătatea țării. În același timp, doctrina formulată de de Paasikivi a permis

4 Președintele Urho Kekkonen explică faptul că destinul Finlandei depinde de relațiile cu vecinul estic, fin d un
fapt ce nu va putea fi schimbat niciodată (Laine, 2013, p. 46) . Raportul finlandez pe probleme de securitate din
2009 menționează: când este vorba despre mediul finlandez de securitate, cele mai importate întrebări su nt
legate de stabilitatea politică și economică a Rusiei și de evoluția relațiilor ei internaționale (Finnish Security
and Defence Policy , 2009) .

28
și influența sovietică asupra politicii interne finlandeze5. Această ingerință în politica internă
a Finlandei a fost blocată imediat după disoluția Uniunii Sovietice, fiind relevantă în acest
sens reacția președintelui finlandez Athisaari la propunerea venită în 1997 din partea
președintelui Yeltin de a dezvolta un sistem de control comun al frontierelor dintre Rusia și
Finlanda, acesta afirmând că “statele suverane au întotdeauna grijă de front iere în mod
independent” (Ganster, Lorey, 2005, p. 124) . Cu toate acestea, menținerea unei relații de
bună cooperare între Rusia și Finlanda a fost o preocupare constantă a guvernului de la
Helsinki după sfârșitul Războiului Rece fiind transpusă atât la ni velul declarațiilor oficiale,
cât și într -o serie de măsuri concrete întreprinse la nivelul politicii externe finlandeze:
neaderarea țării la NATO, dezvoltarea relațiilor economice cu Rusia etc. Potrivit studiului
realizat de Braghiroli și Carta privind at itudinea diferitelor state europene față de Rusia și
plasarea acestora în 4 categorii distincte, Finlanda se numără printre țările cu cea mai
prietenoasă atitudine față de Rusia (Tabelul 1). Cu toate acestea, gradul de familiaritate în
regiunile de frontie ră rămâne unul redus, lăsând loc mai degrabă unei cooperări pragmatice,
axată pe nevoi regionale și pe un discurs central al prieteniei și bunei vec inătăți dintre cele
două țări.

Estonia
Lituania
Polonia
Letonia
Cehia
Slovacia 0
0
0.11
0.17
0.19
0.25 Divorțul estic
Suedia
Marea Britanie
România
Slovenia
Portugalia
Bulgaria 0.3
0.39
0.44
0.44
0.47
0.5 Critici vigilenți
Ungaria 0.53

5 Finlanda a primit catalogul cărților interzise și a fost nevoită să retragă p este 1700 de cărți din librării pentru
conținut anti -soviet ic; mass – media națională a dezvoltat forme de autocontrol și a evitat să prezinte, până în
perioada lui Gorbaciov, informații negative despre URSS; fracțiunea pro -sovietică a partidului comunist
finlandez a fost folosită pentru a influența decizii politice interne etc (Allison, 1985) .

29
Danemarca
Franța
Irlanda
Olanda
Belgia
Germania
Luxemburg
Spania
Finlanda
Italia
Austria 0.55
0.55
0.55
0.55
0.64
0.64
0.64
0.64
0.69
0.72
0.75
Grecia 0.89 Soție fidelă
Tabel 1. Atitudinea statelor europene față de Rusia. Zero indică cel mai scăzut grad de
prietenie față de Rusia, iar 1 cel mai ridicat grad. Sursă: (Braghiroli, Carta, 2009).
Evoluții le implicate de disoluția URRS și aderarea Finlandei la EU au avut implicații
majore la nivelul structurii relațiilor transfrontaliere dintre cele două țări, în primul rând prin
transformarea zonei de frontieră într-un important punct de tranzit (cel mai i mportant până
în 2004) între est și vest. Din teritorii periferice aceste regiuni de frontieră au devenit acum
un coridor de transport, în ciuda diferențelor și barierelor mentale construite în perioada de
distanțare din timpul Războiului Rece. Relațiile e conomice ale Finlandei au depins
întotdeauna în mare măsură de piața rusă, chiar și în perioada sovietică, în ciuda rolului de
barieră pe care frontiera îl juca între cele două state. Controlate de la nivel central relațiile
comerciale s -au dezvoltat, astf el că î n perioada 1945 -1990 exporturile din Finlanda înspre
Uniunea Sovietică au reprezentat în medie 16 procente din e xporturile totale ale Finlandei
(Ollus, Simola, 2006, p. 16) . Mai mult decât atât, începând cu 1950 comerțul dintre Finlanda
și Uniunea S ovietică a fost reglementat printr -o înțelegere bilaterală de cliring, care stabilea
faptul că importurile și exporturile din URSS trebuie să aibă o valoare egală. Acest sistem a
fost deseori prezentat ca un exemplu de cooperare reciproc avantajoasă între o țară socialistă
și un mic stat capitalist (Laurilla, 1995, p. 11) . Dependența Finlandei de piața sovietică a
condus la o criză profundă în mica țară nordică imediat după căderea Uniunii Sovietice când
cota comerțului ext ern al Finlandei cu Uniunea Sovietică a scăzut la aproximativ 5%. O nouă
criză resimțită în Finlanda a fost reprezentată de căderea rublei în Rusia în 1998, când
exporturile finlandeze au scăzut la mai puțin de jumătate din volumul din anul precedent. O

30
imagine mai clară asupra evoluției schimburilor comerciale între cele două țări poate fi
urmărită în Fig ura 4 .

Figură 4. Finlanda – Comerț extern, import -export cu Federația Rusă. Procent din
exporturile și importurile totale. Sursă : National Board of Finland .
Astăzi, frontier a dintre Rusia și Finlanda este conceptualizată ca fiind bazată pe
elemente reciproc benefice. Pragmatismul recunoscut al abordării finlandeze în ceea ce
privește relațiile cu Rusia și interdependența reciprocă, chiar dacă asimetrică, au contribuit
la dezvoltarea cooperării între cele două pe multiple nivele: dialog politic, securitate și
economie, cooperare culturală, cooperare transfrontalieră, cooperare energetică (în special
prin conducta de gaz din Mareea B altică), infrastructură și transport (autostrada Helsinki –
St.Petersburg, Canalul Saimaa). În aceste condiții, pentru regiunile din nord -vest ale Rusiei
densitatea interacțiunilor internaționale (în special a celor trasnfrontaliere) este mai mare
decât cea a interacțiunilor cu alte regiuni din țară (Marin, 2006) , Finlanda numărându -se
printre primii trei parteneri comerciali ai regiunii Leningrad .
Frontiera cu Finlanda este una dintre cele mai bine echipate sectoare de frontieră din
Rusia, cu 9 puncte de trecere a frontierei (Vitale, 2009) și peste 9 milioane de treceri ale
frontierei în fiecare an. Ca urmare a creșterii permeabilității frontierei și a creșterii
dezvoltării economice în Rusia, aceste tre ceri ale frontierei au cunoscut o creștere enormă în
perioada ce a urmat sfârșitului Războiului Rece, iar traficul intens a condus la deschiderea
unor noi puncte de frontieră. Număru l finlandezilor care au trecut frontiera a scăzut însă în
mod constant , în ultimii ani acest aspect fiind accentuat de criza economice din Rusia (Figura
1). Pe fondul acestor evoluții, Finlanda a depus eforturi pentru obținerea unei modificăr i a
procedurilor de viză, fiind în acest moment țara care emite cele mai multe vize pent ru
cetățenii ruși. În 2012, Finlada a emis o treime din totalul vizelor Schengen emise pentru
cetățenii ruși (Nilsen, 2012) . 05101520
1985 1990 1995 2000 2005 2010 2014
Exports to Russia Imports from Russia

31
În ciuda continuării relației speciale dintre cele două țări și a politicilor pragmatice
ce caracteri zează interacțiunile bilaterale, nu se poate spune că problemele lipsesc din
această cooperare. Aspectele problematice cele mai des menționate în presa centrală la
nivelul relațiilor transfrontaliere sunt: traficul și cozile de camioane la punctele de trec ere a
frontierei, probleme legate de poluare în Marea Baltică, violări repetate ale spațiului aerian
(referințele la aceste violări s -au înmulțit în perioada 2014 -2015), precum și diferențe de
mentalitate de -o parte și de cealaltă a frontierei. La acestea se adauga problema Republicii
Karelia și eventuale discuții asupra unor modificări teritoriale ale frontierelor , cu toate că
aceste discuții sunt ținute departe de discursul oficial din Finlanda, ca urmare a poziției
radicale a Rusiei în privința mențineri i status quo -ului în această problemă.
Mai mult decât atât, în ciuda acestor elemente pozitive și a lipsei unor presiuni
politice majore asupra relațiilor dintre Rusia și Finlanda, atât gradul de implicare activă a
Rusiei în dezvoltarea cooperării, cât și tensiunile și evoluția relațiilor dintre Rusia și UE sunt
factori care pot marca puternic cooperarea transfrontalieră și dezvoltarea regională între
Rusia și Finlanda. Criza apărută în relațiile dintre Rusia și UE odată cu criza Ucrainiană
declanșată în 2 014 exemplifică impactul relațiilor dintre cei doi actori globali la nivelul
strategiilor de dezvoltare regională (exportul finlandez de produse alimentare a scăzut, la fel
și numărul turiștilor ruși în Finlanda, iar o starea de insecuritate relativ la evo luția politicilor
Rusiei aduce semne de întrebare în legătură cu permeabilitatea frontierei, precum și în ceea
ce privește justificarea unor investiții finlandeze în Rusia (Németh, Fritsch, Eskelinen, 2014,
p. 98) ).
1.3. Frontiera Rusiei cu Estonia
1.3.1. Frontiera Rusia – Estonia: perspective generale
Rusia și Estonia împart aproximativ 294 km de frontieră , linia de demarcație fiind
stabilită în forma ei actuală începând cu anul 1945. Din punct de vedere geografic, cea mai
mare parte a frontierei trece pri n canalul râului Narva și lacul Peipsi, marcând astfel o
delimitare naturală a celor două țări. În zona de sud, demarcația este una terestră, părți ale
acestei zone fiind disputate în momentul în care Estonia a devenit membră UE și NATO. În
prezent, nu exi stă pretenții teritoriale din partea niciuneia dintre țări, stabilindu -se începând
cu anul 2005 menținerea fostei frontierei administrative fixată între Republica Sovietică
Socialistă Estonă (RSSE) și Republica Sovietică Federativă Rusă (RSFR).
În regiune a Leningrad, cel mai important punct de trecere a fro ntierei cu Estonia este
cel dintre orașele Ivangorod (Rusia) și Narva (Estonia), astfel încât analiza asupra frontierei
dintre cele două țări va fi axată pe interacțiunile la acest nivel local. De altfel , cele două orașe

32
formează și un caz clasic de “twin cities” , fiind situate de -o parte și de alta a râului Narva la
o distanță de doar 3 km unul de celălalt. Formând un ansamblu arhitectural unic, Narva și
Ivangorod au constituit o singură entitate adminsi trativă pentru o lungă parte din istoria lor,
fiind despărțite în 1944 în urma integrării Ivangorod în RSF Rusă.

Figură 5. Poziția geografică a zonei de frontieră Rusia -Estonia. (Sursă: Google Maps).
Cu toate acestea, lipsa unui tratat de frontieră ratificat între Rusia și Estonia face ca,
de jure, demarcația între Ivangorod și Narva să nu fie stabilită. Tratatul între cele două state
așteaptă să fie ratificat încă din 1996, dar continuă să fie obiectul unei dispute între cele do uă
țări. Cauza acestei dispute rezidă în refuzul Rusiei de a recunoaște anexarea ilegală a Estoniei
de către URSS în 1940 și, în consecință, nerecunoașterea frontierelor Estoniei din perioada
interbelică determinate prin Tratatul de la Tartu din 1920. Aces te frontiere încorporau
Ivangorod și o fâșie de teritoriu aflată la est de râul Narva, precum și sud -estul regiunii
Pechora (Smith, 2002) . Teritorii le acestea au fost luate Estoniei în urma ocupației Sovietice
și încorporate în RSF Rusă. Importanța pe care Tra tatul de la Tartu o are pentru Estonia și
constituirea statului independent, făcând din acest act singurul care poate sta la baza relațiilor
stabilite de Republica Estonia cu Rusia, constituie o bază pentru legitimarea frontierelor în
forma lor stabilită înainte de ocupație. Cu toate acestea, pe fondul negocierilor pentru
aderarea în structurile euro -atlantice, Estonia a renunțat la pretențiile sale teritoriale în 1996

33
(Smith, 2002) . Rusia a refu zat însă ratificarea tratatului acuzând Estonia de introducerea unui
preambul privind Tratatul de la Tartu și folosind în același timp acuzații privind încălcarea
drepturilor minorității ruse din Estonia. După ultimele ne gocieri, un nou tratat asupra
front ierei ar urma să fie ratificat de cele două țări pe parcursul anului 2016. Până în acest
moment acest lucru nu s -a întâmplat însă.
În ciuda unei istorii comune îndelungate, diferențele dintre cele două zone de
frontieră din Estonia și Rusia sunt unele impo rtante, afectând cooperarea transfrontalieră.
De partea vestică a frontierei , regiunea Ida -Viru, din care face parte și orașul Narva, are o
populație de 168,656 de locuitori, dintre care 72,8 reprezintă etnici ruși și doar 19,5 etnici
estoni, o situație î n contrast cu restul țării unde majoritatea este constituită de etnici estoni
(la nivelul întregii țări media populație de origine rusă este de 28%). Orașul Narva este situat
în cel mai estic punct al regiunii și constituie al treilea oraș ca mărime din Es tonia (după
Tallinn și Tartu ), chiar dacă din punct de vedere demografic a cunoscut un declin continuu
începând cu anul 1990, ajungând în 2014 la o populație de aproximativ 62,100 de locuitori
(Tabel 2) . Din punct de vedere etnic, situația în Narva este c hiar mai dramatică față de restul
regiunii, doar 3,75% din populație fiind etnici estoni la începutul anului 2014, în timp ce
rușii formează aproximativ 82,2% din populație.
1970 1980 1990 2000 2001 2002 2003 2004 2005
57,9 73,5 82,2 73,3 70,7 70,2 69,8 69,7 69,4

2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014
68,9 67,5 66,6 65,9 65,5 64,7 64,0 63,1 62,1
Tabel 2. Dinamica populației locale în Narva (mii de locuitori). Sursă: (Narva in figure s,
2013, p. 8) .
Comparativ cu Narva, Ivangorod este un oraș mult mai mic, având o populație de
doar 9.854 de locuitori în 2010 (Russian Federal State Statistics Service , 2011) , cu un nivel
de trai mult mai scăzut decât cel al vecinilor din vest. În ambel e regiuni, tendința este însă
de scădere a populației, în special în zonele rurale din regiunile Ida – Viru și Leningrad
(Figura 6 redă evoluția demografică a orașului Ivangorod) . Fiind inclus în zona de securitate
la graniță, intrarea în Ivangorod se face doar pe baza unui permis eliberat de Serviciul Federal
de Securitate sau a unei vize Schengen.

34

Figură 6. Evoluția demografică în Ivangorod .
Conexiunile dintre orașele de frontieră au avut cel mai mult de suferit prin stabilire a
regimului de frontieră după 1990, impactul fiind resimțit la nivel local în ceea ce privește
relațiile cu orașul vecin, relațiile de pritenie sau economie, precum și la nivelul intereselor
religioase (cimitire și biserici aflate de cealaltă parte a front ierei). În ciuda introducerii unui
regim siplificat de vize, legăturile existente nu au putut fi menținute, astfel încât tendința
generală a fost aceea de a limita spațiul social al localnicilor la limitele teritoriale ale statului
(Viktorova, 2001) . Din punct de vedere economic, cele două regiuni au suferit după căderea
Uniunii Sovietice și separ area lor prin frontieră , devenind regiuni periferice și primind puțină
atenție din partea autorităților centrale. Pe fondul declinu lui economic al Rusiei și
întreruperii legăturilor cu Narva, Ivangorod a pierdut aproape întreaga industrie după
prăbușirea sistemului sovietic (Lunden, 2009, p. 142) și ambele orașe s -au confruntat cu o
rată ridicată a ș omajului. Situația a cunoscut o relativă ameliorare în ultima perioadă (ex. în
Ivangorod s -a deschis o nouă fabrică de asamblat mașini (Joenniemi, Sergunin, 2012, p. 29) ,
rămânând însă semnificativ faptul că în regiunea Ida -Viru rata șomajului este de 26% – cu 9
procente mai mare decât în restul țării (op.cit., 2012 , pag 31 ). Regiunile au fost afectate și
din punct de vedere social de impunerea noii frontiere . Legăturile create de -a lungul timpului
între populația din cele două orașe au fost întrerupte, iar dacă până în 1994 a existat o
procedură simplificată de obținere a vizei pentru localnici, ulterior a fost instituit un regim
de viză normal (Anishenko, Sergunin, 2012) .
Frontiera Rusiei cu Estonia este a doua din punct de vedere al numărului trecerilor
transfrontaliere înregistrate, după cea cu Finlanda. Anual se înregistrează peste 4 milioane
de treceri, cele mai multe dintre acestea fiind înregistrate la punctul de frontieră dintre
11883
11206
985410502
0100020003000400050006000700080009000100001100012000
1989 2002 2010 2016
Număr de locuitori

35
Ivangorod și Narva (Golunov, 2013) . Treceril e de frontieră înregistrate în acest punct au
crescut de la aproximativ 2.7 milioane în 2006 la 3.8 milioane în 2010 (op.cit., 2013) . La
începutul anilor ’90, rușii erau cei care treceau frontiera și mergeau la cumpărături în Estonia,
în prezent însă popul ația din Narva în special este atrasă de prețurile mai mici din Rusia,
comerțul cu bunuri aduse din Ivangorod fiind o afacere pentru mulți localnici. În topul
acestor produse sunt zahă rul, țigările și combustibi lul (Smallbone, 2008) . Cu toate acestea,
în ciuda locației favorabile pe una dintre rutele principale care leagă Rusia de Uniunea
Europeană, traficul la frontiera dintre Narva și Ivangorod este semnificativ limitat de
infrastructura deficitară la punctele de frontieră. Exis tă două puncte de trecere a frontierei în
zona celor două orașe, dintre care unul este destinat doar trecerilor pedestre. Infrastructura
punctului de frontieră destinat traficului este una veche (datând din 1992 în Ivangorod și
1994 -1997 în Narva), iar cre șterea semnificativă a trecerilor de frontieră în această perioadă
conduce la crearea de cozi considerabile pentru trecerea frontierei și timpi de așteptare foarte
mari. Acest aspect are un impact negativ asupra potențialului socio -economic al zonei care
este evitată din acest motiv de turiști și de transportatori. Alte elemente care obstrucționează
dezvoltarea cooperării transfrontaliere țin de probleme de corupție și proceduri birocratice,
obținerea vizei, discrepanțele la nivel economic între cele două r egiuni, regiunile din zona
de frontieră a Rusiei fiind slab populate și mai puțin dezvoltate decât cele din Estonia . Eero
Mikenberg et al. (2003) au stabilit patru categorii de obstacole care îngreunează dezvoltarea
cooperării la frontiera Rusiei cu Estoni a. O primă categorie, cea a factorilor politici, include
stadiul general al relațiilor bilaterale, caracterizate prin probleme legate de tratatul de
frontieră, de tratamentul minorităților sau înăsprirea regimul de vize pe fondul aderării la
UE, dar de ase menea obstrucționează cooperarea transfrontalieră prin orientarea generală a
politicii ”înalte” promovate de cele două guverne, în care frontierele ”hard” sunt un element
esențial. În cel de -al doilea grup intră motivele economice traduse prin insecuritate a mediului
de afaceri rusesc și reluctanța oamenilor de afaceri estoni în a risca dezvoltarea unor afaceri
transfrontaliere. Factorii psihologici formează cel de -al treilea grup și încadrează moștenirea
perioadei sovietice, tradusă în lipsa reciprocă a înc rederii și preferința Estoniei pentru
parteneri occidentali în vederea dezvoltării cooperării transfrontaliere. Ultima categorie
încadrează factori de natură tehnică/ adminsitrativă care fac referire la o lipsă la nivel local
a fondurilor și cunoștințelor necesare pentru dezvoltarea inițiativelor de cooperare
(Mikenberg et. al., 2003) . Acest ultim aspect este cu atât mai important cu cât în Rusia
autoritățile regionale au prerogative importante în ceea ce privește relațiile internaționale,
iar diferențele e xistente la acest nivel între Rusia și Estonia îngreunează și mai mult

36
comunicarea eficientă între instuții. Structura instituțională rigidă din Rusia este complicată
de faptul că centrele regionale sunt situate la distanță mai mare față de graniță, iar lo calitățile
din imediata vecinătate sunt nevoite să își susțină interesele în fața acestora autorități, un
proces ce poate fi îndelungat și complicat (Viktorova, 2001) , cu atât mai mult cu cât
interesele de politică externă a centrelor regionale merg de obicei mai departe decât imediata
vecinătate a frontierei. Problemele legate de canalale de comunicare sunt și ele unele
importante din perspectiva dezvoltării cooperării transfrontaliere, structura ierarhizată și
birocrația ex cesivă din Rusia făcând ca niciun actor să nu aibă o privire de ansamblu asupra
reglementărilor existente la nivelul cooperării de frontieră și adăugând astfel și mai multă
nesiguranță în practicile de cooperare. Dezvoltarea unor forme de cooperare cu Rusi a este
percepută în Estonia ca necesitând un efort dublu pe baza lipsei contribuției egale din partea
Rusiei (Mikenberg et.al., 2003) . Devine astfel tot mai evident că închiderea frontierei
începută în 1990 se dovedește a fi un proces ireversibil (Viktorova, 2001) , cu efecte profunde
până în momentul de față la nivelul relațiilor transfrontaliere și cu relativ puține perspective
privind o dinamică accelerată înspre integrarea practicilor transfrontaliere. Interdependența
din timpul perioadei sovietice nu s -a dovedit a fi o bază pentru cooperarea transfrontalieră,
putând fi înregistrate mai multe practici de construire a frontierei în perioada studiată și mai
puține de deconstruire a acesteia (ex. eliminarea regimului liber de vize pentru locuitorii
zonelor de frontieră, înăsprirea regimului de vize, probleme ale traficului la frontiere, ideea
construirii unui zid la frontieră, problemele legate de semnarea unui tratat asupra frontierei
etc.). La nivel local, cooperarea cu zonel e vecine este văzută ca o soluție la problemele
comune și ca o modalitate de a reduce efectele impuse de prezența unui regim strict de
frontieră, însă a ceastă perspectivă asupra frontierei ca barieră este confirmată și de studii
realizate asupra discursuri lor locale în ceea ce privește efectele frontierei. Pfoser sublini ază
faptul că acest efect este perceput tot mai puternic de către populația locală, existând puține
perspective privind o schimbare a acestei situații (Pfoser, 2013) , în interviurile realizate
localnici punând în evidență caracterul de demarcație pe care frontiera îl are și efectele
acesteia în viața lor de zi cu zi. Într-un alt studiu bazat pe o serie de interviuri conduse în
zona de frontieră, Bomann și Berg consemnează nivelul cooperării transfrontaliere dintre
Rusia și Estonia ca fiind la un nivel mai degrabă redus (Boman, Berg, 2007, p. 207) , în ciuda
implicării tot mai multor actori locali și regionali și în ciuda perceperii cooperării
transfrontaliere la acest nivel ca fiind o soluție pentru situația zonelor perifice de la frontieră.
Euroregiunea Pskov – Livonia este singura instituție de cooperare transfrontalieră la frontiera
ruso-estonă, iar aceasta a fost evaluată ca fiind ineficientă de către cei mai m ulți dintre actori i

37
implicați. De altfel, la nivel economic există puțini factori care să denote conexiuni
puternice, Viktorova (2001) subliniind faptul că cele mai multe rute ale activităților
economice transfrontaliere sunt integrate în ”câteva noduri mai mari în timp ce restul
periferiei rămâne înapoiată din punct de vedere economic”.
1.3.2 . Frontiera Rusia – Estonia: perspective istorice
Situată la intersecția dintre două lumi, atât Narva cât și Ivangorod au trecut pri n
numeroase schimbări de -a lungul unui trecut care le -a situat într -o zonă de frontieră
“polarizată” (Pfoser, 2013, p. 24) la intersecția dintre diferite puteri regionale și diferite
mărci civilizațioanle (est -vest, Rusia -Europa, Protestantism – Ortodoxism). Influența istoriei
pe ambele maluri ale râului Narva poate fi depistată în diferitele discursuri legate de
identiatea locală, poziția geopolitică și înțelegerea asupra frontierei . De-a lungul istoriei cele
două orașe au constituit câmpul de luptă pentru numeroase puteri regionale și au
experimentat numeroase schimbări ale puterii, de la dominația daneză, livoniană, suedeză,
rusă, la cea estonă, germane și sovietică. Încă din Evul Mediu granița dintre diferite puteri a
fost stabilită de-a lungul râului Narva, divizând astfel două civilizații – nordul european
cataloic și estul slavonic ortodox.
Fondată de danezi în secolul XIII, Narva a fost sub dominația a difeirte puteri
regionale și de multe ori a fost format granița aces tor puteri. În 1346 atât orașul cât și castelul
construite de danezi au trecut în stăpânirea Ordinului Teuton prin vânzarea posesiunilor din
nordul Estoniei de către regele danez. Încă de atunci, importanța sa a fost definită prin
localizarea la frontieră și pe traseul unei importante rute comerciale între Tallinn și
Novgorod (Mills, 1998) . În toată această perioada Narva a constituit cel mai estic punct al
provinciei Estonia, râul Narva demarcând două puteri regionale. În 1492 a fost fondată
fortăreața Ivangorod, de partea cealalaltă a râului, din inițiaitva Tarului Ivan III al Moscovei,
marcând astfel granița vestică a Marelui Ducat al Moscovei. Locul ales pentru construirea
acestei cetăți – pe o stâncă înaltă, pe malul Narvei , în opoziție față de castelul medieval al
cavalerilor teutoni – amintește de natura conflictuală a acestui loc, de „eterna confruntare
între est și vest” (Site -ul oficial al orașului Ivangorod) . Foarte curând, regiunea a deven it
locul de confruntare dintre ruși și livonieni, iar apoi între ruși și suedezi. Pentru Narva,
această confruntare s -a încheiat cu victoria suedezilor și cucerirea orașului, perioadă
cunoscută în istoria orașului și în cea a Estoniei ca „epoca de aur sued eză” (Kõiv, 2012) ,
fiind perioada în care Narva a devenit un punct important pe rutele de comerț spre Rusia.
Reconstrucția orașului după incendiul din 1659 a oferit orașului un stil arhitectural unic,
menționat ca „barocul din N arva” (Site -ul ofical al orașului Narva, 2015) , o combinație între

38
tradițiile locale și elemente specifice stilului baroc, cauzând un sentiment de nostalgie în
discursul local actual din cauza distrugerii orașului vechi în timpul celui de -al Doilea Război
Mondial și înlocuirea acestei arhitecturi cu clădiri uniforme în stil sovietic.
Mai târziu, în timpul Războiului Nordului (1700 -1721) zona de frontieră a fost
marcată de confruntarea dintre Regele Charles XII al Suediei și Țarul Peter I al Rusiei, care
s-a încheiat cu integrarea Narvei în Rusia țaristă și transformarea ei în frontiera de vest a
țării. Această trecut complicat nu a fost neapărat reflectat în relațiile dintre Narva și
Ivangorod, din moment ce acestea au aparținut ac elorași state, mai întâi sub dominiție
suedeză, apoi rusească (Pfoser, 2013) , și au format acelaș i oraș între anii 1704 și 1918. L a
sfârșitul Primului Război Mondial, Narva a devenit parte a noului stat independent, Estonia.
În tratatul de la Tartu, considerat și certificatul de naștere al statului eston, frontiera cu Rusia
a fost trasată la est de râul Narva, ceea ce a făcut ca Ivangorod să devină parte a Estoniei.
Situația s -a schimbat din nou în 1944 cînd Sovieticii au ocupa t această zonă și au făcut
Ivangorod parte a RSF Rusă, mutând frontiera internă de -a lungul râului Narva. Această
modificare nu a fost considerate importantă în acel moment (Pfoser, 2013) , dar a devenit
extrem de relevantă după câștigarea independenței de către Estonia în 1991 în contextual
discuțiilor cu Rusia privind demarcarea frontierei între noua republică și Federația Rusă.
Înțelegerea frontierelor interne în cadrul URSS a fost una de linii administrative, astfel încât
demarcația stabilită în 1944 între Narva și Ivangorod a avut un impact redus asupra vieții de
zi cu zi a locuitorilor de pe cele două maluri ale râului, cele două orașe fiind integrate din
punct de vedere al infrastructurii (Joenniemi, Sergunin, 2011) .
În timpul celui de -al Doilea Război Mondial, atât atacurile germane cât și cele ale
sovieticilor au schimbat aspectul orașului Narva, culminând cu bombardamentele din 6 și 7
Martie 1944 conduse the Forțele Aeriene Soviete, care au distrus aproape complet arhit ectura
barocă a orașului (op.cit., 2011) . Pactul Ribentrop – Molotov a alocat statele baltice Uniunii
Sovietice, astfel încât din 1940 Narva, la fel ca restul Estoniei, a fost scena a numeroase
arestări și deportări comandate de puterea sovietă. Violența și agresivitatea sovieticilor a
condus la bucuria cu care o parte a populației locale i -a întâmpinat pe soldații naziști în
timpul invaz iei germane din 1940, privindu -i ca pe “eliberatori” (Smith, 2002) . Distrugerile
și suferințe le perioadei sovietice apar recurent în discursul localnicilor din Narva, referindu –
se la distrugeri material e (“Din Narva a mai rămas doar o grămada de pietre” spune unul
dintre soldații din filmul eston “1944” lansat în 2015) sau la suferințele populație i locale în
timpul ocupației. Evenimentele din cel de -al Doilea Război Mondial și din perioada
ocupației sovietice au marcat într -un mod radical istoria zonei de frontieră . Schimbările au

39
fost dramatice, cu centrul orașului vechi distrus aproape complet și reconstruit în stilul
uniform sovietic, cu o populație deplasată și înlocuită cu coloniși sovietici și cu o rusificare
aproape completă a limbii folosite, toate aceste elemente lăsând urme adânci în memoria
colectivă și în interpretarea pe care populația locală o dă acestei moșteniri istorice. Planul
pentru industrializarea orașului, dificultățile în fața întoarcerii oamenilor locali deplasați de
Sovietici și suspiciunea puterii soviete asupra populației din Narva care a colaborat cu
Naziștii, colonizare a intensă a orașului cu ruși și condițiile dificile de trai au contribuit la
formarea unei populații aproape omogene ruse în Narva. În timpul perioadei sovietice, la fel
ca în prezent, etnicii estoni formează aproximativ 4 -5% din populația Narvei (Pfoser, 2013) ,
iar rusa a fost și este în continuare limba vorbită în mod predominant în oraș.
În timpul perioadei sovietice, frontiera dintre Narva și Ivangorod a avut în principal
un scop adminsitrativ, în concordanță cu frontierele interne ale Uniunii Sovietice. Chiar dacă
aparțineau de două republici sovietice diferite, cele două orașe constituiau de fapt o singură
entita te, având infrastructură comună, sistem medical și educațional comun și un set comun
de reguli (Brednikova, Voronk ov, 1998) . În ciuda relevanței frontierei administrative, exista
totuși o anumită ierarhie între cele două orașe, fiind mai “prestigio s” să locuiești în Narva
(statele baltice fiind considerate cele mai prospere republici sovietice), decât în Ivangorod.
Astfel, în ciuda lipsei unei linii de demarcație clară între cele două oraș e, frontiera a perpetuat
o difer ență la nivel mental între locuitorii aflați de -o parte și de alta a râului Narva.
Începând cu 1991 când Estonia a devenit un stat independent în urma “Revoluției
Cântate”, Narva și Ivangorod au fost separate în două unități administrative distincte în
cadrul a două state independente, stabilind astfel o situație cu totul nouă la nivel local. Au
fost construite noi unități administrative și bariere într e cele două orașe, iar libertatea de
mișcare a cunoscut o limitare semnificativă. Imediat după independența Estoniei au fost
introduse controale la frontieră , iar semnificația liniei de frontieră a fost foarte cu rând
naționalizată. Chiar dacă frontiera a fost transformată doar treptat într -o linie de divizare, iar
conexiunile economice și de infrastructură nu au fost întrerupte brusc, noul context a început
să impacteze foarte devreme viețile oamenilor de pe cele două maluri ale râului Narva. Dacă
frontiere le fluide din perioada sovietică permiteau libera mișcare a omenilor din RSS Estonă
și RSF Rusă, noul regim de frontieră prevenea localnicii să își viziteze rudele, familiile și
prietenii sau să își mențină locul de muncă de partea cealaltă a frontierei , creând un puternic
sentiment de pierdere și determinând reacții puternice din partea populației locale (Pfoser,
2013) . Frontiera stabilită în 1991 a însemnat o limitare a infrastructurii locale și cele mai
multe dintre servicii au fost deconectate: transportul public în 1992, serviciul telefonic în

40
1994, culminâd cu conflictul asupra alimentării cu apă la sfârșitul anilor 90, când Ivangorod
nu a reușit să își plătească facturile pentru o lungă perioadă de timp, lăsând apele menaj ere
să meargă netrate în râu după ce Narva a tăiat alimentarea cu apă a orașului. Conflictul a fost
rezolvat doar după ce Ivangorod și -a construit propiul sistem de water supply și purificare a
apei la sfârșitul anilor 90 (Anishenko , Sergunin, 2012, p. 24) .
Totodată, relațiile dificile dintre Estonia și Rusia au complicat și mai mult situația în
zona de frontieră , cu atât mai mult cu cât nu există încă un tratat asupra frontierei ratificat
între cele două părți. Dacă pentru Estonia câștigarea independenței a însemnal la nivelul
frontierei estice revenirea la limitele stabilite prin Tratatul de la Tartu, Rusia a respins o
astfel de interpretare și a refuzat semnarea noului tratat asupra frontierelor tocmai pe motivul
introducerii de către Estonia a unui prea mbul referitor la legalitatea Tratatului de la Tartu.
În acest moment nu mai există pretenții teritoriale între cele două state și ambele părți acceptă
demarcația actuală, dar tratatul formal dintre Rusia și Estonia nu este încă ratificat.
1.3.3. Percepții asupra frontierei cu Estonia
Frontiera dintre Rusia și Estonia a cunoscut o istorie complicată și fluctuantă,
aducând față în față două puteri diferite și cunoscând modificări semnificative în ultimele
două decade și jumătate. Urmând acestor transformări, zona de frontieră a devenit locul de
întâlnire dramatică a două logici conflictuale de construire a identității, cu interpretări opuse
asupra evenimentelor din trecut și cu strategii discursive menite mai degrabă să distanțeze
cele două state și nu să asigure un punct de întâlnire securizat și prietenos. Trecând prin
numeroase schimbări ale puterii regionale dominante și, în acord cu acestea, prin diferite
modificări ale statutului grupurilor etnice din aceste zone, nu este suprinzătoare a nevo ia de
reinterpretare a istoriei, a evenimentelor din trecut și a rolului pe care fiecare grup etnic l -a
jucat în desfășurarea acestora. S-a impus în acest context, acomodarea unei ”distanțe
mentale” majore existentă între cele două spații cu realitatea pro ximității geografice, proces
care se lovește de foarte multe ori de probleme ce obstrucționează cooperarea dintre cele
două țări. Orientarea Estoniei înspre vest și încercarea de rupere totală de spațiul estic are
repercursiuni și la nivelul zonelor de fro ntieră, Tallinn acordând prea puțină atenție
problemelor zonelor periferice de la frontiera estică (Viktorova, 2001) .
În acest fel, frontiera ruso -estonă este imaginată și prezentată ca o zonă de întâlnire
a unor memorii con flictuale și concepții adverse asupra spațiului (Pfoser, 2013) , dar ace astă
divizare și înțelesurile diferite asociate zonei de frontieră trebuie să fie înțelese în contextul
schimbărilor de orientare geopolitică apărute după 1 990. Câștigarea i ndependenței a
însemnat pentru Estonia începerea unui proces radical de detașare și distanțare de trecutul

41
sovietic, frontiera devenind o linie concretă, demarcând clar două civilizații: est și vest.
Elemente și justificări istorice au fos t folosite preponderent în acest proces, în special
oficialii din Estonia mizând pe epoca dinaintea războiului și alte moșteniri istorice europene
pentru a se detașa de Rusia și de trecutul sovietic (Pfoser, 2013) . Identitatea națională a
Estoniei a fost construită în ultimii ani ca fiind amenințată de acțiunile politice ale Rusiei
(Viktorova, 2006) și ambele state și -au exprimat opinii și înțelegeri asupra celuilalt ca o
amenințare la adresa identit ății și existenței propii. Aceste percepții și structura conflictuală
a dialogului dintre cele două țări au un impact important asupra regiunilor de frontieră și
asupra înțelegerii pe care fiecare țară o atribuie frontierei comune. Strategiile de excludere
sunt un loc comun, mai ales în discursul Estoniei asupra frontierei, și sunt intensificate în
momente de criză (relevante în acest sens sunt dezbaterile numeroase care au apărut în
Estonia după izbucnirea crizei ucrainiene și apelurile politicienilor la m ăsuri de securitate
hard în vederea apărării frontierei de est a țării) sau momente de importanță istorică (aderarea
Estoniei la UE și NATO a fost prezentată în discursul oficial ca o măsură de securitate
impusă de locația țării lângă un vecin nedorit). Ca multe alte state mici, Estonia a ales să își
construiască ident itatea în opozițe cu “celălalt” , în cazul ei diferența fiind față de Rusia,
justificându -și astfel dreptul la existență ca stat independent. Interpretare relațiilor cu Rusia
a căpătat, în cuvi ntele Jevgeniei Viktorova, “nuanțe existențiale” (Viktorova, 2006) , în
special după obținerea independenței când Estonia a fost nevoită să își apere independența
economică și socială și să reziste ideologiei Rusiei bazată pe sf erele de influență. În procesul
de reconstruire a identității, Estonia s -a autodefinit în primul rând ca un element non -rus, iar
frontiera cu Rusia a devenit un element de securitate atâta timp cât era trasată ca o linie de
demarcație clară. Imediat după c olapsul Uniunii Sovietice, abordarea relațiilor cu Rusia s -a
schimbat, fapt ce a generat tensionarea relațiilor. Ca succesoare a URSS, Rusia a fost
percepută ca un stat ocupant, iar discursul oficial de ambele părți ale frontiere i s-a concentrat
pe demonst rarea invalidității opiniei celuilalt. Crearea unui spațiu real de comunicare a fost
astfel obstrucționată de declarații oficiale încărcate cu elemente istorice și identitare, folosite
nu în scopul de a rezolva contradicții, ci mai degrabă „pentru afirmare a elitelor politice pe
scena internă și internațională” (Golunov, 2013) . Pentru fostul președinte al Estoniei,
frontiera cu Rusia era definită ca „frontiera valorilor europene” (Lennart, 1993) și într egul
proces de aderare la UE și NATO a fost construit pe ideea „întoarcerii la Europa”. În acest
sens, independența Estoniei a fost înțeleasă ca o reafirmare a afilierii țării la identatitate a ei
vestică, iar închiderea frontierei estice apărea ca o garanț ie a securității și suveranității.

42
Frontiera apare astfel imaginată atât ca un clivaj mental cât și ca o demarcație fizică de
vecinul din est.
Integrarea în organizațiile euro -atlantice a fost scopul care a unit diferite acțiuni de
politică externă ale E stoniei și a fost folosită împreună cu nevoia de a afirma cât mai tranșant
diferența față de Rusia. Fostul președinte, Lennart Meri, exprima această imagine a Estoniei
ca ultim bastion al civilizației vestice într -un discurs din 1993: “Exact în numele valo rilor
europene are nevoie Estonia de o graniță securizată […] Frontiera noastră este frontiera
valorilor europene ” (Lennart, 1993) . Dincolo de graniță se află un sistem complet diferit, cu
valori diferite și o moștenire istor ică diferită.
În același spirit de opoziție și negare a autoidentificării Estoniei, discursul Rusiei este
construit pe negarea apartenenței republicii baltice la sistemul de valori european și chiar o
afirmare a amenințării pe care aceasta o reprezintă la adresa acestui sistem. În sprijinul
acestor afirmații, oficialii ruși folosesc situația minorității ruse din Estonia, precum și
atitudinea generală a acesteia față de Moscova, folosind multiple justificări bazate pe
legislația lingvistică și legea cetățen iei din Estonia6, precum și diferite strategii de politică
externă implementate de guvernul din Tallinn. Frontierele vestice au fost percepute în Rusia
ca o amenițare de izolare (Morozov, 2003) și, începând cu disoluția URSS, n egarea
apartenenței Estoniei la Europa și dezvoltarea acestei imagini în concomitent cu includerea
Rusiei în țările care formează “adevărata” Europă i-au ajutat pe oficialii ruși să mențină un
sentiment de apartenență la civilizația vestică. Acest sentimen t este exprimat și de Lavrov în
2008 când afirmă că “Rusia se vede ca parte a civilizației europene cu rădăcini creștine
comune” (Lavrov, 2008) , concluzionând într -un alt discurs că “Rusia este parte inalienable
a Europei” (Lavrov, 2010) . Această idee a fo st reiterată cu diferite ocazii de Medvedev și
Putin.
Un alt element important folosit de Estonia pentru a prezenta nevoia unei frontiere
stricte cu Rusia, bazată pe un discurs securizant, este și insistența președintelui Putin asupra
protejării cetățenil or ruși și compatrioților din străinătate. După câștigarea celui de -al treilea
mandat ca președinte, Putin a accentuat componenta soft a politicii sale și a integrat tot mai
mult în această strategie discursul asupra minorității ruse din afara frontierelo r. Această

6 Potrivit legii cetățeniei adoptate de Estonia, cetățenii veniți din alte zone ale URSS și stabliți în Estonia în
timpul perioadei sovie tice nu au primit automat cetățenia estonă în 1991. Aceștia trebuiau să treacă mai întâi
printr -un proces de naturalizare demonstrând cunoștințe de limbă estonă și legate de constituția tării și să
prezinte, de asemenea, dovada rezidenței în Estonia (la în ceput pentru 2 ani, apoi pentru 5 ani) . Legea cetățeniei
a fost ulterior modificată sub presiunea Comisiei Europene, dar continuă să nemulțumească o mare parte a
populației ruse din Estonia, precum și guvernul de la Moscova , care folosește această situație legislativă în
diferite acuzații aduse Estoniei.

43
abordare contribuie la o continuă securitizare a elementului etnic și face dificilă găsirea unui
teren comun între Estonia și Rusia.
În ciuda unor evoluții relativ pozitive a relațiilor dintre cele două state, precum și o
oarecare desecuritizar e a interacțiunilor bilaterale (Morozov, 2003) , în 2016 Rusia apare în
continuare ca principala amenințare la adresa securității Estoniei7, iar criza din Ucraina a
condus la o nouă subliniere a frontierei ruso-estoniene și înte legerea acesteia în termeni de
securitate hard. Exercițiile NATO organizate la frontiera cu Rusia în 2015 au constituit doar
un nou semnal în privința fricii și tensiunii ce caracterizează frontiera cu Rusia. Perioada
2000 -2004 a cunoscut o evoluție poziti vă a relațiilor bilaterale ruso -estone, însă
evenimentele din anii 2005 -2008 au transformat din nou Estonia într -un actor unitar
caracterizat de atitudini neprietenoase și chiar ostile la adresa Rusiei, cu care este astfel
aproape imposibil să fie construi te relații de cooperare bazate pe aspirații și valori comune.
O nouă perioadă de acalmie în relațiile bilaterale a fost întreruptă de criza spionului Eston
Kohver declanșată în 2014, precum și de situația alarmantă din Ucraina. Pe acest fond,
progresele re alizate la nivelul relațiilor bilaterale sunt ușor de minimalizat prin crizele
succesive, precum și prin menținerea unui discurs care echivalează Estonia cu un stat
neprietenos la nivelul percepției publice.
Din prisma acestor evoluții este greu să vorbim despre o îmbunătățire a relațiilor
bilaterale și o depolitizare a acestora. Cu toate acestea, este important să semna lăm anumite
inițiative pe care Rusia le -a luat în vederea favorizării cooperării transfrontaliere. Președinția
CSB (Consiliul Statelor Bal tice) pe care Rusia a deținut -o în 2012 a avut un impact pozitiv
asupra atitudinii manifestată de Moscova în Regiunea Mării Baltice. O listă a proiectelor
inițiate în această perioadă arată o încercare de a adopta un stil „european” în discursul și
acțiuni le din regiune. În 2013 Moscova a organizat „Săptămâna internațională a mării
Baltice”, un forum al Mării Baltice, precum și un Forum al organizațiilor non –
guvernamentale de la marea baltică . 8 Cu toate acestea, pe fondul evenimentelor din trecut
din aceas tă regiune, încercările Rusiei de a folosi elemente de soft power în statele baltice
au fost ma i degrabă neproductive.
Pentru zonele de frontieră din regiunea Leningrad și zonele adiacente din Estonia
schimbarea regimului de frontieră odată cu disoluția U RSS și independența Estoniei a

7 Președintele Ilves a exprimat într -un interviu din 2016 această amenințare la adresa statului său: „tot ce am
restaurat și recreat în ultimul sfert de secol poate dispărea din nou. Suntem întotdeauna în grijorați de
supraviețuirea noastră” (Ilves, 2016) .
8 Mai multe informații pot fi găsite pe site -ul oficial CBSS, disponibil la http://www.cbss.org/.

44
însemnat în primul rând o modificare a rolului lor geopolitic, devenind rapid zone periferice
în noile structuri naționale . Linia clară de demarcație stabilită pe râul Narva și regimul de
viză impus au constituit obstacole ma jore în fața fructificării poziției acestor regiuni și a
posibilităților de cooperare existente. Impactul a fost resimțit în primul rând la nivelul
dezindustrializării acestor regiuni, în condițiile în care dependența față de pi ața din URSS a
dus la închid erea î nteprinderilor de stat și a generat o rată ridicată a șomajului de -o parte și
de alta a râului Narva. În regiunea de frontieră din Estonia situația a fost complicată și de
existența unei populații majoritare ruse, marginalizată de politica naționalis tă condusă de
guvernul de la Tallinn. Ivangorod a fost , de asemenea , puternic afectat de întreruperea
legăturilor transfrontaliere și de incapacitatea de a beneficia de proximitatea Narvei, mai
bine dezvoltată și cu o populație mult mai mare decât Ivangor od (Pfoser, 2013) . Tot la nivel
regional, infrastructura gestionată în comun până la căderea URSS a complicat relațiile
transfrontaliere și a implicat modificări importante la nivelul gestionării aspectel or zilnice
din cele dou ă orașe. Noul sistem de frontieră s -a reflectat și în strategiile narative ale celor
două orașe și de reinventare a identității în noul context geopolitic. Ambele orașe au fost
focusate mai degrabă pe o construcție identitară îndreptată înspre interior și definirea locului
lor în contextul național, fiind mai puțin preocupate de dezvoltarea unor punți de legătură cu
orașul de peste graniță.
Din Ivangorod este vizibilă o interpretare duală a frontierei, care conține elemente
importante de de -construcție a f rontierei, dar care este totuși integrată în direcțiile politice
venind dinspre centru. Pe de -o parte orașul pare pregătit să adopte limbajul unei bune
vecinătăți, promovează intensiv proiectele inițiate în cadrul cooperării trans -frontaliere și
folosește apropierea de Narva și de Uniunea Europeană pentru a -și afirma apartenența la
spațiul european. Strategia aceasta este congruentă cu numeroase declarații ce vin din
Moscova și care integrează Rusia în sistemul european de valori, iar pentru Ivangorod
aceas tă strategie pare a fi folosită cel mai mult în termenii avantajelor economice pe care le
poate aduce deschiderea înspre UE. Pe de altă parte însă, narațiunile istorice la nivel local
sunt perferct congruente cu direcția națională de glorificare a trecutul ui și construiesc
identitatea locală ca fiind înscrisă în istoria comună a Rusiei.
Procesul de constr ucție identitară în Narv a a fost integrat în efortul de definire a
poziției în noul stat care a încercat să șteargă tot ce ținea de Rusia în trecutul său și să
construiască un nou proiect național bazat exclusiv pe elemente estone. Fără a construi pe
narațiunea conflictuală folosită de Tallinn, Narva a integrat diferite memorii și versiuni
istorice în narațiunea locală, construind identitatea locală pe un t recut negociat între diferitele

45
componenete etnice ale societății. Așa cum reiese dintr -un studiu realizat de autor asupra
strategiilor narative locale, a cest produs identitar are totuși puține conexiuni cu vecinul de
peste graniță (Găvăneci, 2017) . Orașul apare extrem de rar în construcția binară ”Narva –
Ivangorod”, fiind mai degrabă o entitate independentă, îndreptată înspre interior, bine
integrată în spațiul european, chiar mai mult decât în proiectul național. Imaginea trasată de
Brednikova a două oraș e care privesc în direcții opuse, cu Narva ”întoarsă înspre Europa,
depășind nivelul național”, în timp ce Ivangorod privește ”înspre Rusia, luând parte la
proiectul național intern” (Brednikova, 2007) este compatibilă cu strateg iile exprimate prin
discursurile de la nivel local de ambele părți ale râului Narva. Chiar dacă discursurile locale
axate pe probleme locale evită reproducerea și perpetuarea poziționărilor conflictuale, lipsa
unui dialog între narațiunile istorice ale cel or două părți blochează ”un transfer al memoriei”
care ar permite tranziția de la o zonă de frontieră co -existentă înspre una mai integrată.
În ciuda acestor construcții identitare, o serie de proiecte importante au fost demarate
în parteneriat de către ce le două orașe. Cel mai important dintre acestea este proiectul
EstRusFortTour –1 și 2 care au avut în vedere construirea și consolidarea ansamblu lui
fortificat constând din cetatea Narva și fortăreața Ivangorod ca un produs turistic unic
urmărind reconstru cția parcului Castelului Narva, construirea unui drum de acces la
fortăreața Ivangorod și realizarea infrastructurii turistice necesare (Project "Unique
Estonian -Russian fortresses ensemble development as a single tourist product . Stage II. /
EstRusFortTour -2", 2016) . Alte inițiative de cooperare includ proiectele EstRuFin,
programul de cooperare transfrontalieră EST -LAT -RUS (2007 -2013) sau noul program de
cooperare transfrontalieră EST -RUS pentru anii 2014 -2020. Astfel, dacă in ițiativele de la
nivel central sunt în continuare tributare tensiunilor existente la nivel bilateral între cele două
țări, dar și evoluției relațiilor dintre Rusia și UE, la nivel local inițiativele de cooperare și
parteneriat sunt demarate din prisma unei atitudini pragmatice față de problemele cu care se
confruntă aceste localități periferice pentru care cooperarea transfrontalieră poate fi o soluție
de dezvoltare și de acces a fondurilor europene. În ciuda unor astfel de inițiative locale,
frontiera dint re Rusia și Estonia apare mai degrabă ca o barieră în fața fluxurilor economice
și a contactelor sociale, adâncită de decalajul mental dintre cele două țări, existând astfel
relativ puține semne de îmbunătățire a situației în viitorul apropiat. Atât la niv elul oficial,
cât și la nivelul presei naționale există puține indicia de desecuritizare a discursului în această
privință, în timp ce proiectele demarate de la nivel local se lovesc de diferențele semnalate
mai sus.

46
1.4. Concluzii
Frontiera dintre Rusia și Uniunea Europeană măsoară peste 2300 de km, dintre care
mai mult de jumătate reprezintă granița pe care Rusia o împarte cu Finlanda și Estonia. În
partea introductivă a acestei lucrări am trasat câteva dintre caracteris ticile generale ale zonei
de front ieră din regiunea Leningrad și zonele adiacente din Finlanda și Estonia, evidențiind
diferitele transformări de -a lungul timpului asupra înțelesului frontierei, precum și factori
care pot influența dezvoltarea cooperării transfrontaliere.
Anumite similitu dinii și diferențe pot fi semnalate între cele două zone studiate.
Tendința de depopulare existentă în majoritatea zonelor de frontieră , economia dezvoltată
sub media națională, problemele legate de procedurile birocratice complicate de la frontiera
cu Rus ia, precum și deficiențe ale infrastructurii sunt doar câteva dintre problemele comune
cu care se confruntă regiunile studiate și care impactează negativ cooperarea transfrontalieră
dintre Rusia și cele două state vecine din vest. Cu toate acestea, numărul trecerilor la
frontieră a crescut în perioada ce a urmat căderii Uniunii Sovietice și schimbarea regimului
de frontieră , ajungând astfel la peste 12,2 milioane de treceri înregistrate în 2010 la punctele
de frontieră din regiunea Leningrad. O scădere a tr aficului la frontieră se înregistrează
începând cu 2014 pe fondul problemelor politice și economice generate de criza din Ucraina.
Atât Finlanda, cât și Estonia sunt parteneri comerciali importanți pentru regiunea Leningrad,
însă cota reprezentată de comer țul cu Finlanda are o valoare mult mai mare decât comerțul
regiunii Leningrad cu Estonia.
Dacă Finlanda este printre primele state care a încheiat un acord cu Federația Rusă
în 1992 , tratatul de frontieră dintre Rusia și Estonia nu este încă ratificat, co mplicând și mai
mult relațiile bilaterale și cooperarea transfrontalieră. Chiar dacă cooperarea regională este
vulnerabilă la evoluțiile la nivelul relațiilor bilaterale și a raporturilor geopolitice dintre
Rusia și UE în general și cu cele două state veci ne în special, guvernul de la Helsinki,
împreună cu actorii regio nali și locali, a reușit într -o mai mare măsură desecuritizarea
relațiilor cu Rusia și dezvoltarea unui pragmatism benefic în raporturile dintre cele două țări.
Cel mai important demers la ni velul cooperării regionale este Dimensiunea Nordică, în
cadrul căreia s -a reușit o reducere a elementelor geopolitice și o deproblematizare a relațiilor,
frontiera fiind folosită ca o resursă și sursă de cooperare.
Relațiile cu Estonia sunt, pe de altă pa rte, tributare diferitelor interpretări ale
trecutului vehiculate de oficiali ai celor două țări, iar frontiera este conceptualizată ca o
barieră, existând puține semne pentru o îmbunătățire a relațiilor în viitorul apropiat.
Birocratizarea regimului de fr ontieră, intensificarea măsurilor de securitate și extinderea

47
zonei de control al frontierei, limitarea produselor care pot fi transportate de partea cealaltă
a frontierei, precum și a activităților de contrabandă la frontieră, au mers în paralele cu
menți nerea ”imaginilor polarizate ale spațiului politic dintre Rusia și Estonia” (Pfoser, 2013,
p. 276) . Nivelul interacțiunilor transfrontaliere este astfel în mare parte tributar nevoii noului
stat eston de a retrasa fro ntiera cu Rusia astfel încât să asigure protecția națiunii și a
teritorialității (se încadrează aici impunerea unui regim strict de vize sau politicile de
acordare a cetățeniei adoptată de guvernul eston, refuzând acordarea automată a cetățeniei
oamenilor care s -au mutat în Estonia în perioada sovietică), precum și semnanelor transmise
de Rusia privind dorința de a -și reimpune influența geopolitică în acest spațiu (criza din
Ucraina este cel mai recent și proeminent exemplu în acest sens, dar i se pot adăug a
presiunile energetice și economice exercitate asupra statelor din zonă, presiunile privind
situația minorității ruse sau sprijinul acordat unor mișcări separatiste din zonă ).

48
Capitolul 2. Frontiera ca obiect de studiu
2.1. Întrebuințări ale frontiere i
2.1.1. Mai există loc pentru statul națiune în plin proces de globalizare?
Pentru a analiza rolul granițelor și a începe o discuție despre cercetările și tendințele
din acest domeniu este important să înțelegem contextul în care se întâmplă procesul de
construire și reconstruire a granițelor în lumea contemporană . Pe fondul procesului de
globalizare, a interdependenței crescute la nivel global, a implicării mai multor actori în
aceste interacțiuni care rămâne rolul și locul statului -națiune?
Ipoteza priv ind sfârșitul statului -națiune (Ohmae, 1995) și începutul unei lumi fără
granițe ( “the borderless world”) (Ohmae, 1990) vehiculată la începutul anilor ’90 s-a bazat
pe accelerarea procesului d e globalizare. Formularea lui Ohmae potrivit căreia ”statele și -au
pierdut deja rolul ca unități semnificative în economia globală a lumii fără granițe din
prezent” (Ohmae, 1995, p. 11) este relevantă în acest sens. Proponenții acestei interpretări
vedeau ca o consecință firească a globalizării distrugerea sistemului de state limitate
teritorial (Sohn -Liser, 2015) , reflectând astfel percepția adepților unei economii neoliberale
asupra granițe lor statului. Pentru aceștia, granițele reprezentau doar o barieră în fața
schimburilor transnaționale , iar de -teritorializarea reprezenta o tendință firească pe fondul
evoluțiilor de pe scena internațională: căderea Cortinei de Fier, apariția unei noi for me de
regionalism și dezvoltarea libertății de mișcare a bunurilor, informațiilor, capitalului și
oamenilor (Sohn -Liser, 2015) . În mod cert globalizarea a avut un impact puternic asupra
relațiilor transfrontaliere, printr -o pute rnică creștere a interdependențelor și schimburilor
transnaționale (Uniunea Europeană este un exemplu foarte bun în acest sens). Cu toate
acestea, predicțiile legate de pierderea semnificației granițelor naționale și colapsul
teritorialității statale s-au dovedit a fi mult exagerate. Așa cum notează Edensor (2002)
modelul scalar de identitate și societate rămâne ancorat în spațiul național atât la nivel
teoretic, cât și la nivel popular, iar pentru un cercetător al graniț elor este încă valabilă
afirmația “there is no business as border business” (Newman D. , 2006) în această lume fără
granițe. Aceste aspecte sunt semnificative și astăzi atât în relațiile Rusiei cu Finlanda, și cu
atât mai mult în cele cu Estonia, așa cum vom vedea pe parcursul acestui studiu.
Impactul pe care creșterea interdependenței la nivel global și multiplele schimbări pe
scena internațională au fost analizate din diferite perspective și au generat mai multe abordări
legate de impactul creșterii interdependenței globale asupra înțelesului frontierelor și a
cooperării transfrontaliere. August Loesch a subliniat obstacolul pe care granițele îl

49
constituie pentru liberul schimb și libera circulație a bunurilor, persoanelor și informațiilor.
Pentru el, granița echivalează cu distanța, vorbind astfel despre costul implicat de trecerea
frontierei. (Loesch, 1954) . Astfel de percepții au condus la presiuni asupra guvernelor de a
deschide noi piețe și de a facilita rolul entităților sub -statale ca entități economice (Ohmae,
1995) . O altă perspectivă importantă în acest domeniu este cea a societății văzute ca o rețea
de fluxuri regionale și globale. Jan van Dijk sugerează în cartea sa „Societatea în rețea”
(„The Network Society”) faptul că rețelele sociale și media conturează cele mai importante
structuri și moduri de organizare ale societății moderne (Dijk, 2012) . Pentru Manuel Castells
(1996) rețelele transnaționale de actori devin rapid „noua morfologie socială” a lumii
globalizate, astfel încât „spațiul de locuri”( „space of places”) este înlocuit cu „spațiul de
fluxuri”(„space of flows”). În definiția dată d e acesta, s ocietatea actuală se articulează în
fluxuri de capital, informații, tehnologie, interacțiune organizațională, imagini, de sunete și
de simboluri , iar statul modern, depășit de aceste rețele, și -a pierdut mult din suveranitate
(Castells, 1991) . În aceeași direcție merge și perspectiva propusă de Barry Wellman potrivit
căreia societățile la orice nivel sunt cel mai bine înțelese ca rețele (și „rețele de rețele”) mai
degrabă decât ca oameni grupați în structuri iera rhice (Wellman, 1979) . Ceva mai recent,
contribuția lui Wellman în acest domeniu este dată de studiul asupra rețelelor individualizate,
cunoscute sub numele de „individualism de rețea”(„networked individualism”). Astfel, cu
ajutorul tehnologiilor recente, comunitatea unui individ poate fi diversificată social și spațial,
iar societățile construite pe solidaritățile de loc sunt tot mai mult înlocuite cu cele construite
în jurul rețelei personale a individului (Wellman, 2001) . Alte perspective asupra acestor
evoluții aduc în discuție lipsa de etică a granițelor, atâta timp cât acestea constituie obstacole
în fața libertății de mișcare a oamenilor aflați în căutarea unei mai vieți mai bune sau a unei
evadări dintr -un context tragic (Jacobson, 1969; Slaughter, 2004) . Mai mult decât atât,
cetățenia și loialitatea față de stat apar în studiile multor cercetători ca fiind elemente tot mai
difuze. Din perspectiva Melissei Williams loialitatea este oferită în societatea contemporană
tot mai mult religiei, grupurilor sociale și comunităților politice altele decât statul -națiune
(Williams, 2007) , în timp ce Dora Kostakopoulou pune în discuție modelul național de
cetățenie care nu r eușește să facă față evoluțiilor contemporane și care ar putea fi înlocuit
prin dezvoltarea unui model de înregistrare civică (Kostakopoulou, 2006) . Pe baza acestui
model, condiția pentru cetățenie ar fi doar dorința demonstrat ă de a trăi în acord cu regulile
democratice și absența unor antecedente penale. Se produce astfel o distanțare de discursul
naționalist care promovează concepția potrivit căreia teritoriul este o formă de proprietate
deținută de un anumit grup național, f ie pe considerente de tipul „primul sosit”, fie pe motive

50
ce țin de importanța acestui teritoriu în procesul de formare a identității grupului respectiv
(Kostakopoulou, Thomas, 2004) .
Aceste idei pot fi însă ușor contestate, geografia jucând încă un rol i mporntant în
definirea indentităților și interacțiunilor la frontieră (Topaloglou et al. , 2005, p. 72) și trăind
încă într -o lume a suveranității statale și a loialității naționale în care există puține evidențe
care să arate slăbirea legăturilor ideologic e dintre identitate, politici și teritorialitate (Herb,
1999) . Mai mult decât atât, asa cum corect sugerează Oduntan (2015, p. 73) în studiul său
dedicat granițelor în Africa, această teză privind dispariția granițelor într -o lume globalizată
este în cea mai mare parte un discurs specific Europei și Americii de Nord, care pare să
ignore realitățile din celelalte zone ale lumii. Fără a ignora modificările pe care globalizarea
și regionalizarea le -au adus asupra funcțiilor statulu i, acestea nu au reușit o ștergere a
importanței teritorialități. Michael Mann (1993) sugerează că deși anumite funcții ale statului
națiune au fost reduse de procesul globalizării, acestea au fost înlocuite de întărirea altor
funcții ale statelor. Dorința oamenilor de apartenență la o anumită națiune este încă
puternică. Într -un paradox remarcat de Wilson, lumea actuală a politicilor identitare de –
teritorializate este în același timp și o lume în care există mai multe s tate și, în anumite
situații, mai puternice decât în perioadele precedente. Astfel, noua politică a identității este
în mare parte determinată de structura veche a statului națiune, în ciuda libertății crescute a
oamenilor de a evita constrângerile unor po litici teritoriale (Wilson , Donnan, 1998) , iar
loialitatea față de stat este în continuare una dintre cele mai puternice la nivel global.
Cercetători precum Agnew (2002) consideră că statul va continua să fie cel mai imp ortant
context teritorial de organizare a vieților oamenilor, dar că va opera într -un context diferit,
un context global. La fel, Hirst și Thompson (1996) au argumentat că în ciuda retoricii
globalizării, majoritatea po pulației globului trăiește prinsă în ”loteria locului de naștere”, iar
Emerson (1960) concluzionează că națiunea este cea care comandă în final loialitatea
oamenilor, anulând astfel revendicările comunităților mai mici d in cadrul acesteia.
În ciuda acestor evoluții la nivelul cercetării relațiilor interstatale și a rolului pe care
statul, și implicit granițele acestuia, îl joacă în societatea contemporană, impactul acestor
teorii la nivelul reprezentărilor mentale și ale percepțiilor oamenilor este unul redus.
Naționalismul, ca ideologie care convinge un număr larg de oameni și le structurează
comportamenul, este un determinant puternic al sistemului de convingeri asupra propiului
stat și determină anumite acțiuni sau lip sa acestora în diferite contexte. Chiar dacă admitem
faptul că naționalismul oferă o „perspectivă distorsionată asupra realității”, conținând
„simplificări selective și elemente de mit” (Brown, 2000) , impactul acestei ideologii rămâne

51
la fel de puternic asupra sistemului de convingeri pe care oamenii îl au despre propia țară și
despre vecinii lor (Laine, 2013) . În ciuda dezbaterilor privind incongruența dintre o lume a
granițelor naționale și diferiț i factori cum ar fi: o economie globalizată, egalitatea libertății
de mișcare a oamenilor, caracterul tot mai difuz al cetățeniei, identitatea națională este în
continuare principala formă de identitate politico -teritorială în ciuda prognozelor post –
națion ale (Nevola, 2011) . Sunt relevante în acest sens o serie de evoluții pe scena
internațională care semnalează întoarcerea la formă națională de identificare colectivă:
stoparea fenomenului de integrare europeană, eșecul altor pr oiecte de unificare federală
supra -națională, resurgența discursului privind integritatea statului -națiune ce a urmat
atacurilor din 9 septembrie sau întreaga dezbatere privind criza refugiaților din Europa și
măsurile luate de state în vederea apărării gr anițelor.
În această privință, granița dintre Rusia și Estonia are în continuare o puternică
semnificație simbolică pentru o națiune care s -a considerat opresată timp de 50 de ani de
Uniunea Sovietică. Pentru estoni, granița estică reprezintă în primul rân d o linie de
demarcație a specificului național și mai mult decât atât a unei civilizații vestice opuse
barbarismului din est. Așa cum afirmă van Schendel, frontierele au abilitatea de a ”sări
nivele”, abilitatea tradusă în capacitatea acestora de a urca d incolo de stat mai degrabă decât
doar să îl construiască, reafirme și conteste dintr -o perspectivă locală (Schendel, 2005, p.
49). În felul acesta și în cazul Estoniei frontiera joaca de multe ori rolul de a delimita
speci ficul european de cel al societatii rusesti fără a se limita la apărarea specificului
național. În același fel, granița dintre Rusia și Finlanda apare în continuare ca o graniță
tradițională interstatală, delimitând spațiul în care specificul rusesc și ce l finlandez se
conturează în cadrul statului -națiune (Laine, 2013) în ciuda unor utilizării acesteia în funcție
de nevoile cooperării transfrontalier. În același fel, persistența statului națiune ca etalon și
construcție spația lă preeminentă este exemplificată în cazul Rusiei, cu atât mai mult cu cât
forțele centrifuge manifestate în societate sunt considerate o amenințare și reduse la minim
de regimul președintelui Putin. Această persistență se manifestă în ciuda evoluțiilor la nivelul
teoretizării și a perspectivelor științifice asupra statului națiune, înțelegerea cât mai exactă a
conceptului de națiune și stat fiind esențială în cuprinderea complexității granițelor actuale
în context european. Abordările științifice s -au dezv oltat de la înțelegerea geo -deterministă
asupra statului, trecând apoi prin cea funcțională și ajungând la cea postmodernă și critică în
legătură cu impactul limitărilor teritoriale asupra unor politici mai progresive. În perspectiva
geo-deterministă statu l-națiune apare ca mijloc de apărare a teritorialității, în timp ce
abordarea funcționalistă accentuează utilitatea acestuia pentru organizarea teritorială și

52
stabilitatea geopolitică (Laine, 2013, p. 52) . Viziunea post -modernistă asupra statului aduce
în discuție natura statului ca o entitate dată și face eforturi pentru a arăta că puterea socială
este dată tocmai de nechestionarea naturii imaginarului teritorial (Olsson, 1991) . Conceptul
moder n de teritoritate s -a dezvoltat, conform lui Stuart Elden (2013) când un sistem de
unități politice a obținut limite fixe, distincte și cel puțin un guvern cvasi -independent. O
mare parte din filosofia geografiei porneșt e, după cum notează Harvey (1969, p. 208) , ”din
viziunea de ”recipient” asupra statului”, care este asociată în mod special cu concepte ce vin
de la Kant și Newton. Pe această bază a construit Giddens (1985, p. 11) faimoasa definiție a
statului, sugerând că, spre deosebire de statele federale care reprezentau mai degrabă zone
separate prin granițe, un stat -națiune este un ”recipient cu granițe al puterii” (”bordered
power c ontainer”) deținând monopolul administrativ asupra teritoriului delimitat prin
granițe. Taylor (1994, p. 152) a dezvoltat această idee susținând că statul nu este doar un
recipient al puterii, ci și unul cultural, social și al bunăstării, iar alți academicieni au formulat
ipoteze privind obstacolul pe care statul îl reprezintă în fața unor politici normative,
progresive (Amin, 2004) . De altfel, această percepție a statului națiune și cr itica adusă
înțelegerii statutului ca unitate teritorială dată au condus la formularea unor expresii precum
”capcana teritorialității” (Agnew , 1994) sau ”anxietate cartografică” (Krishna, 1996) și
denotă lipsa de considerare a proceselor politice, sociale și economice implicate în
emergența și existența statelor.
Procesele sociale integrate în construcția statului -națiune sunt legate de eforturile de
a lega oamenii de un anumit teritoriu. Într -o lume într -o continuă globalizare , rezistența
națioanalismului teritorial și a politicilor teritoriale este încă evidentă. Ordonarea teritorială
rămâne o componentă esențială a comportamentului uman (Newman , 2005) , chiar dacă
suveranitatea teritorială a statului a fost pusă în discuție de o serie de spații și rețele cu
semnificație politică, economică și socială. Rezistența naționalismului teritorial a fost
transpusă în analize care nu tratează aranjamentele teritoriale ca simple entități date a priori,
ci ca pe o serie de construcții soci ale și depășesc noțiunea statică a teritorialității care a fost
supusă unor numeroase provocări prin procesul de globalizare și discursul privind o societate
globală (Newman , 2005, p. 5) . În același fel, Murphy (2015) subliniază nevoia adaptării
analizei asupra teritoriului și teritorialității astfel încât să poată fi cuprinsă natura flexibilă și
schimbătoare a acestor noțiuni și să răspundă ”continuei ispite a teritoriului”(”territory’s
continuing allure”) (Murphy, 2012) . Această rezistență a ideilor teritoriale moderne în
imaginația geografică a fost reprezentată prin studii axate pe socializarea spațială (Paasi ,
1996 a), regimuri de legitimare teritorială (Murphy, 2002) sau teritorialitatea umană (Sack ,

53
1983) , arătând dife ritele forme de influență a ideilor teritoriale asupra modelelor de identitate
și practicilor statului. Astfel, după cum conclude Murphy (2012) , nici un studiu asupra
ordinii politico -geografice actuale nu ar trebui să i gnore felul în care teritoriul și seducția
acestuia se îmbină cu provocările cărora aranjamentele teritoriale tradiționale trebuie să le
facă față.
Naționalismul este în acest sens extrem de relevant, având un impact major prin felul
în care membri unei co munități semnifică frontierele naționale, determinând astfel o
repoziționare și restructurare a înțelesului atribuit teritorialității de către statul vecin. El
presupune și revendică o uniformitate fundamentală, manifestată fie în loialitatea comună
acorda tă unui set de principii civice sau printr -o serie de caracteristici comune, cum ar fi
limba sau etnia (Carnegie, 2002) . Această omogenitate se manifestă atât în interiorul statului,
cât și în afara acestuia, prin diferența asu mată față de individualitatea națională a altor state.
În acest fel, construcția identitară națională menține granițele cu celelalte unități teritoriale
din jur, afectând și teritoriile vecine, care trebuie să decidă dacă acceptă sau resping
construcția na țională a acestora. Un element important în această problematică îl constituie
atașamentul emoțional al oamenilor față de teritoriu, astfel încât percepțiile și sentimentele
lor relative la anumite teritorii și spații le conferă acestora semnificație. Din această
perspectivă teritoriul este un element central în definirea unei națiuni și construirea identității
acesteia, prin identificarea oamenilor cu anumite locuri ca parte inseparabilă a identității
individuale și colective și, prin aceasta, a identități i întregii națiuni. Evenimentele importante
din istoria națiunii au loc în anumite teritorii, definind nu doar specificul acelor teritorii, ci
și caracterul națiunii respective, iar reconfigurările teritoriale afectează sentimentul
identității naționale (a șa cum demonstrează O’Loughlin și Talbot (2005) în studiul dedicat
impactului pe care destrămarea URSS l -a avut asupra percepțiilor geopolitici ale populației
ruse). Construind pe această idee, Agnew (1987) valorifică ideea de „simț al spațiului”
(”sense of space”) ca echivalent a legăturii sentimentale și identificării cu un anumit spațiu
la nivel de comunitate, peisaj și structură morală, pe care îl consideră de altfel un element
esențial al solidarității sociale și acțiunii colective. În felul acesta, locul nu se construiește
doar ca o locație în spațiu, ci și ca poziție socială și ordine morală, așa cum sugerează Tuan
(1974) , fiind astfel asociat cu teritoriile cu care anumite grupuri sociale se identifică și care
le distinge de alte grupuri. Pe baza înțegerii caracterului social al acestor noțiuni, spațiul nu
mai este înțeles ca o unitate dată din timpuri imemoriale, ci mai degrabă ca având un sp ecific
caraterizat de fluiditate și dinamism, râspunzând interacțiunilor cu alte locuri (Agnew ,
1987) .

54
Accentul pe fluiditatea spațiului și caracterul său dinamic ca răspuns la
interconectivitatea cu alte spații nu a transformat însă suveranitatea terito rială într -o noțiune
redundantă, ci mai degrabă aceasta continuă să fie o formă relevantă de spațialitate socială,
complementară însă spațiilor fluide și în rețea (Law, 2002) .
În acest context, g ranițele statale rămân fundamen tale prin puterea lor de a determina
acțiuni politice, stabilind grupul a cărui securitate este în pericol și grupul care reprezintă o
amenințare la adresa acestei securități. Ele se regăsesc astfel recurent în distincția binară
dintre ”noi” și ”ei”, dintr e ”incluși” și ”excluși” (Newman , 2006) . În ciuda creșterii fără
precedent a mobilității, în Europa de Vest oamenii având posibilitatea de a merge în țara
vecină pentru a lua prânzul (Diez, 2006) , granița determină în continuar e ordinea politică
națională sau supranațională. Din aceeași perspectivă, cooperarea transfrontalieră, în ciuda
progreselor și a intereselor actorilor statali și non -statali în privința dezvoltării interacțiunilor
transfrontaliere, este fără îndoială profu nd marcată de persistența granițelor naționale la
nivelul reprezentărilor mentale și a proceselor sociale determinate de acestea . În acest fel,
granițele rămân la fel de relevante ca întotdeauna (Agnew , 2008) , dezbaterea privind o ”lume
fără granițe” făcân d loc discuțiilor în jurul unei ”lumi a granițelor” (O’Dowd, 2010) , iar
granițele naționale prevalează chiar dacă într -o formă reconfigurată. Această discuție poate
fi extrapolată și la nivelul hegemoniei statului -națiune, pe c are persistența relevanței
granițelor naționale o induce. Nevoia puternică a statele mici de a -și afirma identitatea
națională și de a delimita clar spațiul în care acest specific național se manifestă este una
dintre cauzalitățile persistenței granițelor pe scena internațională. De altfel, naționalismul
resurgent la nivelul mai multor state europene, în ciuda procesului de integrare europeană,
arată faptul că UE nu a reușit să eclipseze statul național și identitățile naționale (Laine,
2013) , realități evidente și în cazul Finlandei și Estoniei. Se poate afirma că integrarea
europeană a însemnat chiar o consolidare a specificului național și a întărit nevoia acestor
țări de a -și defini mai puterni identitatea națională. Transpus ă la nivelul frontierei vestice
această tendință a însemnat o delimitare mai clară de spațiul estic și valorile reprezentate de
acesta. Așa cum reiese din documentele Finnish Border Guard (2014) , eforturile privind
controlul frontierei dintre Rusia și Finl anda nu s -au diminuat după aderarea Finlandei la
Schegen, ci dimpotrivă această zonă de frontieră a rămas una puternic controlată.
Granițele au tendința de a părea a fi din timpuri imemoriale sau ca parte naturală a
procesului de formare a statului. Aceast ă percepție este una problematică, însă nevoia de a
conferi granițelor o genealogie profund istorică a fost una evidentă în procesul de constituire
și re-constituire a acestora (Agnew , 2008) . Așa cum remarcă Anderson (1995 ) în studiul său

55
privind starea suveranității statale, statele -națiune apar desenate pe harta politică a lumii într –
o manieră atât de permanentă încât, uneori, ele par a fi formațiuni ”naturale”. Dar mai mult
decât atât pentru Rusia apare a fi permanent un sentiment ce corespunde perioadei
imperiului, acela de frontiere infinite, deschise unei extinderi constante (Bilenky, 2012, p.
46), precum și nevoia de a -și securiza frontierele în fața pericolelor externe . Fără o gra niță
naturală care ar putea să o apere de inamici, Rusia se bazează doar pe climatul neprietenos
și pe pădurile dense pentru a părarea propiului teritoriu. Luând în considerare lunga agonie
pentru supraviețuirea în fața numeroaselor invazii la care a fost s upusă, încercarea de
securizare a granițelor prin blocarea căilor de acces este o constantă a strategiei rusești,
influențând felul în care poporul rus se raportează la frontiere și la acțiunile vecinilor. Astfel,
imaginea Rusiei conturată în granițe extin se, capabile să asigure securitatea teritoriului
național, este una persistentă în rândul populației ruse, iar extinderea acestuia de -a lungul
timpului poate fi urmărită în Figura 7.

Figură 7. Evoluția teritorială a Rusiei . Sursă (TimeMaps, 2016)
Este important, cu atât mai mult în cazul Rusiei care a cunoscut numeroase modificări
ale teritorialității statale, să extindem analiza granițelor dincolo de imaginarul teritorial
tradițional ca principală dimensiune a spa țiului și a înțelege complexitatea proceselor

56
asociate formării teritoriilor naționale. În felul acesta, chiar dacă statele sunt definite de
granițele care le delimitează, aceste granițe au atât reprezentări fizice, cât și o serie de
reprezentări mentale ș i simboluri atașate (Laine, 2013) . Abordare socio -constructivistă și
istorică permite tocmai îndepărtarea iluziei privind existența permanentă a statului,
încurajând astfel deconstrucția și înțelegerea procesului de constituire a acestei entități. Pusă
în lumină alături de alte forme de organizare teritorială, conceptul de stat -națiune nu mai
apare ca o manifestare universală a naturii umane. Granițele nu sunt date, ci mai degrabă ele
se construiesc prin procesele socio -politice de construire a granițelor care au loc în societate.
Ele sunt reproduse prin simboluri, percepții, credințe, norme, atitudinii (Houtum v. H.,
2000) , înțelegând astfel granițele ca instituții, procese și simboluri. În felul ac esta, granițele
nu mai apar ca simple rezultate fizice și geografice ale dinamicii socio -spațiale, ci mai
degrabă ca un context în care granițele în sine sunt înțelese ca procese funcționale dinamice
(Kolossov, Scott, 2013) . Astfel, procesele din zonele de graniță pot fi definite ca producerea
zilnică a granițelor, de exemplu, prin discursuri politice și instituții, reprezentări mass media,
manuale, stereotipuri și forme zilnice de transnaționalism (op.cit., 2013) . Această înțelegere
a granițelor nu exclude persistența lor ca bariere fizice în fața mișcării oamenilor și a
fluxurilor economice. Așa cum notează Nugent: ”gardurile, zidurile și posturile de control
vamale își mențin rolul de a împiedica mișcarea oamenilor care nu dețin documentele corecte
sau ca re sunt definiți ca elemenete indezirabile” (Nugent, 2012, p. 562) . În același timp,
această situație este modificată de tehnologia tot mai sofisticată existentă în transporturi,
astfel încât și granițele se mută tot mai mult de la periferia teritoriului statului înspre centrul
aeroporturilor metropolitane. (op.cit., 2012) .
2.1.2. Granițele ca delimitare a controlului teritorial și ideologic
Atât semnificația granițelor, cât și vocabularul folosit în acest domeniu, au cun oscut
numeroasse modificări de -a lungul timpului. Granițe, frontiere, zone limitrofe sunt toate
creații ale omului (Brunet -Jailly, 2005) și se pliază pe diferite tradiții istorice și culturale,
astfel încât, la fel ca multe alt e domenii ale științelor sociale, studiul granițelor a fost expus
la numeroase modificări culturale și de conceptualizare. De la conceptualizarea geopolitică
la înțelegerea structuralistă și funcțională, până la perspectiva constructivistă asupra
granițelo r (Bürkner, 2014) , toate acestea au reflectat și au construit înțelegerea și rolul
frontierelor în viața de zi cu zi. Conceptul de graniță a devenit important pe fondul dezvoltării
ideii de teritorialitate statală în secolele X VI și XVII, când granițele au început să fie mai
vizibile, iar importanța lor să fie discutată în contextul diferitelor aspecte ideologice ale
statului. Ulterior, înainte de primul război mondial, când Europa era formată din imperii și

57
națiuni ce luptau pe ntru autonomie, granițele au fost văzute ca un element de consolidare a
statului națiune și a identității naționale (Scott, 2011) . Un loc important în înțelegerea
acestora l -a jucat noțiunea de suveranitate absolută a statului națiune, bazată pe
particularisme culturale și facilitând astfel o poziție privilegiată pentru statele puternice din
Europa. Legile naturale și filosofia deterministă au stat la baza înțelegerii organizării
oamenilor în spațiu, iar statele au fost văzute d in această perspectivă într -o continuă luptă
pentru supraviețuire. Granițele ”bune” sau ”puternice” erau în măsură să asigure această
supraviețuire a statului, oferind astfel germenii științifici pentru justificarea geopoliticii
imperialiste din secolul XI X și începutul secolului XX. Granițele au fost înțelese în primul
rând ca limite ale puterii teritoriale a statului și limite ale organizării politice a teritoriului.
Ideea dominantă în studiile din această perioadă a fost aceea de frontieră naturală, iar spațiul
politic ideal a început să fie definit în termenii geografiei fizice. Granițele naturale erau
văzute ca singurele granițe reale, pentru că erau marcate în natură și obțineau astfel un
caracter permanent (Rankin, Schofield, 2004) , iar atractivitatea ideii de granițe naturale
impunea faptul că statele cărora le lipseau granițele naturale (râuri, munți, mări) trebuiau să
le dobândească pentru a intra în normalitate (Agnew , 2002) . Această teorie omitea însă faptul
că demarcațiile naturale nu au constitu it obstacole în fața mobilității oamenilor de -a lungul
timpului și că numeroase civilizații s -au întins pe diferite forme de relief, integrând astfel
obstacolele naturale.
În geografia politică granițele au fost un subiect central pentru o lungă perioadă.
Numeroase abordări în studiul granițelor au fost puternic influențate de asocierile cu legile
naturale și de perspectiva organic deterministă specifică acelei perioade în conceptualizarea
statului -națiune (Popescu, 2011) , iar gra nițele erau văzute ca elemente de consolidare a
statului -națiune și a unui sentiment de identitate națională. Friederich Ratzel, Rudolf Kjellen,
Otto Maull, Karl Haushofer au fost printre pionerii acestor studii, încercând să determine
relațiile dintre mor forlogia granițelor și dezvoltarea statului -națiune și dezvoltarea
geografică a sferelor de interese naționale (Henrikson, 2011) . În prima încercare de abordare
sistemică a geografiei politice, în ”Politische Geographie” publica tă în 1897, Friederich
Ratzel (1844 -1904) a realizat o analiză a funcțiilor granițelor și a făcut progrese în
dezvoltarea terminologiei studiilor de frontieră. Este astfel primul care stabilește o legătură
între gradul de dezvoltare a societăților umane și necesitatea unui teritoriu. Înțelegând statul
ca un organism viu, în concordanță cu determinismul Darwinist al secolului XIX, obligat să
își extindă teritoriul odată cu creșterea sa demografică, pentru Ratzel granița reprezintă
membrana acestui organism, asigurând protecție și permițând schimburile cu exteriorul

58
(Prescott, 1987) . Granița este definită în percepția lui ca o expresie a măsurii puterii statului.
În felul acesta, forma de organizare statală devine un instrument che ie în vederea satisfacerii
nevoii de teritoriu. Acestă nevoie de extindere sau ”legea expansiuni”, cum o numește el,
este încorporată în conceptul de spațiu vital (” lebensraum ”), respingând astfel concepția
statică asupra granițelor.
Influențat de contrib uția lui Ratzel, Rudolf Kjellen (1869 -1922) acceptă și el
înțelegerea statului ca pe un organism viu, pentru care teritoriul și granițele naturale sunt
esențiale. În definiția dată geopoliticii statul apare ca un ”organism geografic sau un fenomen
în spați u” (Kjellen, 1917) . Pentru britanicul Holdich granițele au rolul de bariere, astfel încât
cele mai utile sunt granițele naturale, acestea putând ajuta cel mai bine prevenirea
conflictelor (Rankin, Schofield, 2004) . El face dist incția între granițe ”bune” (naturale) și
granițe ”rele” (artificiale), o idee exprimată în mod repetat de gânditorii acelei perioade. În
”Politische Geographie” Ratzel are un capitol intitulat ”Granițe bune sau rele. Granițele
statelor mari și mici”, iar studentul său, Otto Maull (1887 -1957) duce mai departe această
distincție justificată în primul rând pe baza caracteristicilor defensive ale graniței și
stabilitatea acesteia. Granițele bune coincid cu cele naturale sau socio -etnice, în timp ce
granițele r ele nu urmează nici delimitările fizice ale teritoriului și nici limitele ariilor
socioculturale (Scott, 2011) . Granițele trasate prin linii matematice sunt de obicei cele
stabilite de puterile victorioase în urma războaielor, iar violând ”legile naturale” ale fomării
granițelor, vor fi, în opinia lui Maull (1925) , sursa instabilității și conflictelor dintre state.
Maull a elaborat și pe analogia pe care Ratzel a propus -o văzând statul ca un o rganism viu,
cu organe interne, granițe proctectoare externe și o tendință inerentă spre expansiune. Maull
nu vede însă statul ca pe un organism în sensul biologic, ci mai degrabă o ”organizație”
creată de societățile umane pentru a securiza supraviețuirea și viabilitatea grupurilor
culturale (Scott, 2011) .
Școala franceză a geografiei politice prin vocea lui Jacques Ancel a conceptualizat
granițele ca un indicator pasiv al puterii statului, acestea fiind înțelese ca linii temp orare și
mereu schimbătoare, ca urmare a conflictelor și expansionismului militar. Conform acestuia,
societățile, la fel ca natura, nu cunosc linii rigide care să separe o parte de alta, devenind
astfel inutilă catalogarea granițelor ca fiind bune sau rele (Ancel, 1938) .
Expansionismul inerent statelor a avut un puternic impact și asupra studiului
geografului german Karl Haushofer a cărui principală asumpție a fost legată de voința
naturală de expansiune a statelor și culturilo r ca parte a strategiei de supraviețuire. Contextul
Germaniei după primul război mondial a determinat motivația lui Haushofer de a găsi soluții

59
prin care aceasta să rămână o mare putere. A fost de acord cu ideea exprimată de Kjellen
conform căreia statul s e manifestă ca un organism, în timp ce perpetuarea existenței acestuia
poate fi asigurată prin achiziționarea unui spațiu îndestulător, un rol important în acest sens
avându -l granițele, înțelese ca locuri ale confruntării și coliziunii și mai puțin ca nor me
juridice ale delimitărilor politico -statale (Rankin, Schofield, 2004) . Asocierea ideilor
formulate de Haushofer cu politicile Partidului Național Socialist din Germania după 1933
a discreditat pentru o lungă perioadă geopolitica, fără a se putea spune î nsă că acesta a
documentat în mod direct politica externă germană (Venier, 2010) .
2.1.3. Frontierele ca mijloc de clasificare
Perioada ce a urmat celui de -al doilea război mondial a schimbat raportarea la granițe
și înțelegere a mecanismelor de formare și prezervare a statului națiune, studiul frontierelor
încadrându -se în eforturile de înțelegere a cauzelor conflictelor internaționale.
Determinismul specific perioadei anterioare a făcut loc unei imagini a granițelor ca linii fi xe
și stabile marcând diferențele existente între societățile învecinate (Popescu, 2011) . Studiile
acestei perioade au fost axate pe descrierea, clasificarea și morfologia granițelor statului,
tipologia frontierelor fiind una din preocupările principale. Din punct de vedere academic,
studiul frontierelor a rămas o subdisciplină în cadrul unor domenii precum geopolitcă,
geografie politică, antropologie politică, economie regională (Anderson, O’Dowd, Wilson,
2010) , dar multe dintre acestea au cunoscut o decădere în perioada anilor ‘60-‘70. Frontierele
au fost relativ ignorat e începând cu anii ‘60 până la începutul procesului de integrare
europeană în anii 1980. Stabilitatea remarcabilă a granițelor europene în această perioadă a
fost unul dintre motiv ele importante pentru această lipsă de interes în domeniul studiului
frontierelor, granițele fiind înțelese în primul rând ca linii de demarcație fixe, ca rezultat al
deciziilor politice ale statelor. În felul acesta, ele trebuie mai degr abă descri se, decât
analizate (Newman, 2006) .
O direcție importantă în înțelegerea granițelor după sfârșitul celui de -al doilea război
mondial a fost depășirea distincției artificiale stabilite între granițele naturale, ”bune” și cele
artificiale, ”rele”, prin remarcarea de către cercetători a artificialității tuturor granițelor ca
urmare a stabillirii lor prin decizii conștiente, politice (Laine, 2013) . Observarea
consecințelor dezastruoase ale pol itizării perspectivei organice/ naturaliste asupra granițelor
a determinat renunțarea la definirea granițelor ca fiind naturale, acestea fiind înțelese acum
ca rezultat al acțiunii politice, ca un produs al acțiunilor oamenilor.
O contribuție importantă î n această perioadă a fost adusă de Richard Hartshorne care
a fost preocupat să confere rigoare științifică studiilor de geografie politică, concentrându –

60
se pe analiza modului de funcțioanare a statului și justificarea granițelor, în sensul înțelegerii
felului în care acestea depind de balanța puterilor, distanța de centre politice sau economice,
diferențe culturale sau lingvistice, precedente istorice sau caracteristicile naturale ale
spațiului (Schimanski, 2015) . În acest fel, Hartshorne (1950) a realizat o analiză a forțelor
care acționează asupra statului și a fost primul care a vorbit despre forțele centripete și
centrifuge care pot modifica structura unei națiuni. În timp ce forțele centri pete acționează
pentru a aduce oamenii împreună și a crește sprijinul pentru stat, forțele centrifuge au o
acțiune inversă, iar aceste categorii sunt unele variabile, putând să își modifice acțiunea de
la o zi la alta. Printre acestea se numără forțe precu m naționalismul, regionalismul sau
etnocentrismul, toate putând avea efecte diferite la nivelul statului. Existența unui stat
depinde, conform ideii lui Hartshorne, de balanța dintre aceste forțe centripete și centrifuge
care acționează în interiorul unui stat. La nivelul tipologiei granițelor, Hartshorne (1936) a
realizat o catalogare aacestora prin raportarea procesului de demarcație a granițelor la
momentul stabilirii populației. A stabilit în gelul acesta următoarele categorii: granițe
antecedente (care existau înainte de stabilirea populației și urmau să determine structuri de
diferențe de o parte și cealaltă a graniței, un exemplu în acest sens fiind granița dintre SUA
și Canada fixată înaintea constituirii statelor respective), subsecvente (granițe stabilite după
fixarea și dezvoltarea populației și a așezării, reflectând diferențele politice și etnice deja
existente), superimpuse (granițe impuse din afară, fără a se acorda multă atenție contextului
local, fiind în s pecial spcifice Afriii și Americii Latine), relicvă (granițe care nu mai
marchează diviuziuni politice, dar care sunt încă vizibile. Exemple în acest sens pot fi Marele
zid chinezesc sau zidul Berlinului). Astfel de clasificări nu au singulare. În 1940 Bog gs
strabilește 4 categorii de granițe: fizice, geometrice, antropologice și mixte (Boggs, 1940,
pg. 25 -6), iar în 1943 S.B. Jones a împărțit granițele în 5 categorii: granițe naturale, granițe
naționale, granițe contract uale, granițe geometrice și granițe de putere – politice (Jones,
1959) .
Atenția acordată granițelor interstatale a fost focusată în perioada ce a urmat celui
de-al doilea război mondial în special înspre examinarea funcțiilor acestora în relație cu
fluxurile de schimburi economice (Kolossov, 2005) , aceste abordări fiind caracterizate în
general ca fiind ”funcționale”. Era urmărit gradul de permeabilitate a granițelor pentru
diferite procese economic e cum ar fi migrație, investiții sau comerț, urmărind astfel aspecte
de interes comun în zonele de graniță. Printe reprezentanții acestor abordări vom prezenta
pe scurt ideile formulate de Kristof, Victor Prescott și Julian Minghi.

61
Ideile lui Hartshorne î n domeniul geografiei politice au fost urmate de Ladis Kristof,
care a subliniat legătura puternică dintre granițe și stat, continuând astfel perspectiva
Realpolitik asupra granițelor ca elemente de organizare a statului. Pentru Kristof (1959)
granițele sunt ”un loc de întâlnire a două corpuri socipolitice, fiecare având interese,
structură și o ideologie propie”. Funcția primordială a graniței era, din punctul lui de vedere,
cea de instituție legală, conferind stabilita te structurii politice a statului și stabilind o
distincție clară între sfera politicii interne și cea externă. Totodată, Kristof propune o
distincție importantă între frontieră și graniță, plecând de la impactul pe care acestea le au
asupra statului. Astf el, granița este pentru Kristof orientată în interior și conferă coeziune
statului, în timp ce servește nevoii de delimitare clară a suveranității teritoriale a statului.
Frontierele, pe de altă parte, sunt orientate înspre exterior și devin locuri de întâ lnire între
două stiluri diferite de viață și între forțe care nu sunt pe deplin integrate sau mulțumite cu
niciuna dintre părți, ajungând în timp să conțină elemente integrative. În felul acesta,
granițele reprezintă forțe centripete, întărind integritate a teritorială a statului și separându -l
de exterior, iar frontierele se manifestă ca niște forțe centrifuge, integrând diferențele și
provocând funcțiile de control ale statului.
Și în studiile realizate de Victor Prescott și Julian Minghi, granițele sunt înțelese ca
limite teritoriale ale statului, întrebarea ”unde?” fiind cea care fundamentează cercetările
acestora. Unde este situată granița, cum a apărut, cum a evoluat sau cum a devenit subiectul
unor dispute sunt întrebările la care studiile din aceast ă perioadă încearcă să formuleze
răspuns (Houtum , 2005) . Pentru Prescott (1965) a fost important să examineze factorii care
determină poziția și caracterul graniței/frontierei și care este rolul caracateristicilor
geogra fice în determinarea zonei de graniță. Totodată, Prescott (1987) apreaciază că
tentativele privind realizarea unei teorii valabile privind granițele internaționale au eșuat, în
timp ce eforturile de a stabili o serie d e proceduri prin care granițele pot fi studiate au
cunoscut mai mult succes. În acest context, Prescott suține că o generalizare asupra granițelor
este greu de realizat, acestea având caracteristici specifice care pot fi mai bine înțelese printr –
o abordare istorică. Minghi merge mai departe și sugerează faptul că studiul granițelor
trebuie extins astfel încât să fie încorporate aspecte din domeniul sociologic, cultural și
economic, ca urmare a impactului puternic pe care ”modelele spațiale de comportament
social îl pot avea asupra determinării impactului graniței și a viabilitatea acesteia” (Minghi,
1963, p. 428) . Această abordare a fost ulterior încorporată în discursul geopoliticii critice.

62
2.2. Evoluții contemporane în studiul frontierelor
Vizunea statică și deterministă asupra granițelor, înțelese ca rezultat geografic al
proceselor politice și istorice și analizate preponderent într -o manieră descriptivă, a fost
treptat înlocuită începând cu anii 1980 cu o perspectivă mai largă, în care granițele apar ca
instituții și procese sociale.
După relativa letargie a studiilor din frontieră din perioada precedentă, anii 1970 –
1980 au însemnat și începutul revitalizării acestei discipline și reîntoarcerea interesului
pentru gra nițe, pe fondul schimbărilor geopolitice și a evidenței privind caracterul dinamic
al granițelor și proceselor asociate acestora. Globalizarea caracterizată prin volatilitate și
dinamică, sfârșitul războiului rece și căderea Cortinei de Fier, precum și acc elerarea
procesului de integrare europeană sunt toate fenomene care au contribuit la această
revitalizare a studiului frontierelor, care a devenit, dintr -un subdomeniu al geopoliticii, un
domeniu de studiu independent, cu numeroase centre de cercetare, reț ele și publicații de
specialitate. În același timp, complexitatea globalizării și a modificărilor geopolitice din
Europa au arătat și deficiențele empirismului, descrierilor și categorizărilor caracteristice
studiilor de frontieră în perioada anterioară (Houtum, 2000; Scott, 2011) . Au fost formulate
în acest context o serie de abordări critice atente la producerea socială a granițelor, dincolo
de urmărirea evoluției și transformării formei teritoriale a statului. Încadrate în curentele de
gândire post -moder nă și post -structuralistă, aceste abordări critice au încetat să vadă granița
ca pe o entitate naturală pre -existentă (Paasi, 2013) , ci mai degrabă au manifestat interese în
direcția deconstrucției discursului legat de granițe, in terpretărilor multiple ale semnificației
acestora, analizei proceselor de construcție a identității în regiunile de graniță și a bazelor
sociopolitice ale dinamicii granițelor.
2.2.1. Perspectiva geopoliticii critice
Emergența gândirii post -structuraliste , post -moderne sau post -coloniale a influențat
dezvoltarea unei geopolitici critice (Paasi, 2013) , interesată în primul rând de practicile
discursive, astfel încât geopolitica este înțeleasă ca o constelație complexă de idei și
discursuri, pe care le influențează la rândul ei. În argumentația oferită de Dalby (1991) ,
geopolitica critică pleacă de la ”limitele epistemologice ale practicilor etnocentriste”
specifice perioadei Războiului Rece. În ac est context, a fost problematizată concepția statică
asupra puterii, identificată în ceea ce Agnew a numit ”capcana teritorială” (Agnew , 1994) ,
specialiștii geopoliticii critice susținând faptul că spațialitatea nu este limitată la
teritorialitate (Murphy, 1996) . În acest fel, puterea statului nu este limitată sau conținută în
limitele teritoriale ale acestuia, ci este exercitată, de exemplu, prin rețelele spațiale (M. Kuus

63
and J. Agnew, 2008) . Fără a nega importanța geografiei sau a granițelor, geopolitica critică
suține astfel că formele de guvernare globală extind formele de diferențiere spațială la nivel
global (Albert, Reuber, 2007) . În același fel, utilizarea unui concept precum cel de granițe
post-naționale nu sugerează dispariția statului sau declinul teritorialității, ci mai degrabă
”emergența unor noi granițe, noi funcții ale granițelor și/sau noi metode de control al
teritoriului care merg dincolo de noțiunile tradiționale ale teritorialităț ii statele” (Kolossov,
2012) . Teritorialitatea este mai degrabă reconfigurată sau rescalată decât erodată în mod
uniform (Brenner, 1999) , astfel încât de -teritorializarea și re -teritorializarea p ar a funcționa
în tandem și nu într -o logică pur exclusivistă. Mai mult decât atât, așa cum au arătat
statisticile oferite de Held et el. (1999) , globalizarea însăși presupune forme de organizare
teritorială. Această per spectivă permite focusarea pe interacțiuni politice sub – sau
supranaționale, astfel încât granițele post -națioanale creează noi funcții politice de integrare
și interacțiune transfrontalieră (Kolossov, 2012) .
În ciuda prepo nderenței și suveranității absolute a statului în studiile de frontieră
geopolitca critică propune o abordare lărgită a acestor concepte. Vorbind despre gândirea
post-națională, Agnew (1994) a sumarizat principalele asum pții care ne blochează percepția
despre spațiul politic și despre granițe. Prima dintre acestea se referă la percepția asupra
spațiului teritorial al statului ca o ”unitate fixă de spațiu suveran securizat”. Cea de -a doua
astfel de asumpție este legată de divizarea existentă între domeniul intern și extern al statului,
iar cea de -a treia face referire la existența statului teritorial înaintea societății și ca un
”recipient” al acesteia. Pentru a trece dincolo de această limitare a anlizei granițelor este
nevoie de o deschidere a acesteia înspre considerarea 1. spațiilor teritoriale ca ”adăpost”
mai degrabă decât spații naționale 2. responsabilității politice pentru asigurarea unei vieți
decente extinsă dincolo de granițele oricărui stat în particular (Agne w, 2008, p. 178) . În felul
acesta, Agnew propune o abordare care presupune o regândire a discuțiilor asupra granițelor
în termeni ce vizează impactul acestora, atât sub aspect pozitiv, cât și negativ, incorporând
astfel discuțiile generate de impactul proc esului de globalizare.
Tot ca expresie a complexității procesului de globalizare pot fi analizate unitățile
politice și economice care încorporează și, în același timp, trec dincolo de statele națiune:
comunitățile de state, rețelele de orașe sau regiunil e transfrontaliere (Kolossov, 2012) .
Exemplul cel mai potrivit în acest sens este procesul de integrare specific Uniunii Europene,
care a propus ”cele mai concrete noțiuni de politici și noțiuni post -naționale de până acum”
(Joenniemi, 2008) , identificate în politicile comune, implicarea actorilor regionali și locali
în cooperarea transfrontalieră și în încercările discursive relative la procesul de

64
Europenizare. În același timp, însă, structura p rocesului de integrare face referiri clare la
noțiunea de Europa ca unitate teritorială și culturală (Bialasiewicz, 2008) .
Dalby (1990) și Ó Tuathail (1996) au fost printre primii autori care au sistematizat
ideile propuse de geopolitica critică, aceasta reprezentând o formă de ”geografie și politică,
care are o contextualitate și este implicată în procesul continuu de reproducere socială a
puterii și econom iei politice” (Dalby, Tuathail, 1998) . Această abordare critică se bazează
pe pe o formă de analiză puternic ideologizată și politizată și poate fi înțeleasă ca un răspuns
la nevoia de a analiza nu doar realitatea concretă a lumii politice, ci și diferite le practici
sociale, culturale și politice (op.cit., 1998) , incluzând astfel imaginația geopolitică a statului,
miturile creatoare și excepționalismul național. În ceea ce privește granițele, geopolitica
critică este atentă atât la granițele materiale afla te la marginea statului, cât și la granițele
conceptuale care definesc limita dintre un interior securizat și un exterior anarhic. Înțelegând
statul ca pe o unitate construită prin manifestarea în relație cu un exterior contra căruia statul
se definește pe sine, politica externă apare ca o ” reprezentație politică de producere a
granițelor” (Ashely, 1987) , implicând construirea domeniului extern ca pe o identitate și
spațiu contra cărora se definește și este realizat domeniul in tern (Dalby, Tuathail, 1998) .
Identitățile naționale sunt conceptualizate ca fiind constituite prin narațiuni ale securității
naționale. În acest fel, Dalby (1990) propune înțelegerea geopoliticii ca pe un proces
ideolog ic inerent construirii granițelor pentru a demarca spațiul intern de amențințările ce
vin din afară și pentru a exclude o alteritate amenințătoare reprezentată atât spațial, cât și
cultural. Această tematică a raportului cu alteritate a dezvoltat și inter esul pentru geopolitica
populară, adepții geopoliticii critice susținând faptul că geopolitica nu constă în singularitate,
ci în pluralitate, referindu -se aici la ”ansamblul reprezentărilor practice difuze în societate”
(Dalby, Tuathail, 1998) . Geopolitica este un set descentralizat de practici și trebuie să
includă atât formele și exprimările elitelor, cât și cele populare. În această direcție, spectrul
geopoliticii a fost împărțit pe 3 categorii interdependente: geopolitica formală/teoretică,
practică și cea populară. Cele două subdiviziuni ale geopoliticii ”high” (geopolitica teoretică
și cea practică) se referă în special la problematici generale, strategice cum ar fi locul statului
respectiv în lume sau sistemul granițelor internaționale. Geopolitica po pulară face în schimb
referire la felul în care politica mondială este spațializată în cultura populară (Kuus, 2010) ,
lărgind aria de analiză geopolitică înspre o serie de locații și agenți care nu aparțin statului:
ziare și revis te populare, reporteri, epigramiști, regizori sau activiști sociali diverși (Dittmer,
Dodds, 2008) . Chiar dacă argumentele și afirmațiile geopolitice ale unui stat se bazează pe
expertiza specialiștilor, pentru ca acestea să se bucure de legitimitate și su port, trebuie să se

65
bazeze pe acceptarea lor la nivel popular. Domenii precum securitatea și amenințile din
exterior, construcția binară Noi – Ei sau specificul comunității și justificările acestora se
creează la nivel popular (Kuus , 2010) , astfel încât interacțiunea dintre acest nivel și cel care
are autoritatea de a le formula mai departe este necesară în analiza geopolitică. Cu locuri
diferite de producere, distribuire și consum, aceste forme de geopolitică redau împreună
viziun ea geopolitică a unei anumite unități teritoriale (Dalby, Tuathail, 1998) . Studiile
clasice de geopolitică au analizat statul ca un întreg, reacționând uniform la provocările
externe, iar interesele națioanale, așa cum sunt afirmate de elitele politice, au fost înțelese ca
aparținând întregii populații (Kolossov, 2013) . În schimb, în sistemul dezvoltat de
geopolitica critică un element important îl constituie analiza vizunii geopolitice a lumii, care
consistă în reprezentări ale relației dintre diferite elemente ale spațiului politic, avantajele și
dezavantajele anumitor strategii de politică externă, securitate, precum și reprezentări despre
granițe sau delimitări teritoriale ale unui grup etnic sau națiune politică, specific națioanl,
misiune istorică (Kolossov, 2005) . Această viziune reflectă și inglobează perspectiva
diferitelor elemente din societate, de la elita politică până la opinia publică. În sfera ”low
geopolitics ” viziunea geopoliti că asupra lumii este înțeleasă a fi conturată de educație, mediu
familial, experiențe personale, cinema, literatură, artă și în special de mass media care
construiește și răspândește mituri sau reprezentări stereotipice despre istoria și specificul
naționa l (Sharp, 2000) . Analiza lor este esențială din perspectiva geopoliticii critice, iar
pentru a oferi legitimitate acțiunilor guvernului, acestea trebuie să coincidă, în mare măsură,
cu conceptele folosite de politicieni și expe rți în justificarea locului statului în sistemul
internațional, acțiunile de politică externă și sistemul de granițe internaționale (”high
geopolitics ”) (Sharp, 2000) . Astfel, ” low” și ”high” geopolitics trebuie să se afle într -o
interacțiune continuă, percepțiile populare determinând suportul opiniei publice pentru
acțiunile de politică externă și formând un element important al identității etnice și politice,
precum și în procesul de construcție a statului (Brewer, Gross, Wiln at, 2007) .
Autori precum Lewis și Wigen (1997) , Flint sau Ó Tuathail (2002) au propus o serie
de concepte privind definirea acestor reprezentări asupra lumii și a sistemului de state . Lewis
and Wigen vorbesc despre metageografie, care pentru ei înseamnă ”un set de structuri
spațiale prin care oamenii își ordonează cunoștințele despre lume”. Aceste metageografii
sunt formate de contextul în care trăiesc oamenii și în care își formează valorile politice, cele
mai multe dintre acestea fiind fundamental influențate de media și de călătoriile personale.
În felul acesta, metageografiile pot fi diferite de la o generație la alta în cadrul aceluiași stat
(vezi O'Loughlin, Talbot, 2005 ). Flint propune termenul de ”cod geopolitic” pentru a

66
desemna maniera în care o țară se orientează înspre lume. Aceste coduri geopolice sunt
definte de 5 calcule principale, care fac referire la stabilirea aliaților reali și potențiali, a
inamicilor, modalitățil or de mențirea a aliaților și de neutralizare a inamicilor și conturarea
modalităților de justificare a celor patru calcule anterioare în fața opiniei publice interne și a
comunității globale (Taylor, Flint, 2000) . Ó Tuathail (2002) argumentează în privința
transmiterii acestor asumpții dinspre elite înspre publicul larg printr -o serie de scenarii sau
reprezentanții care conturează o viziune condiționată asupra unei regiuni sau a unei situații
politice. În acest fel, guve rnele folosesc aceste coduri geopolitice pentru a promova anumite
agende și acțiuni care ar putea la rândul lor ”să mobilizeze opinia publică pentru a influența
aceste acțiuni” (O'Loughlin, Talbot, 2005, p. 25) .
O serie de studii recente au analizat repre zentările oamenilor asupra structurii scenei
internaționale, a rolului și locului țării lor în acest sistem internațional și asupra principalelor
probleme politice (Kolossov, 2003a; Kolossov, 2003b; O'Loughlin, Talbot, 2005) .
Preocuparea centrală a acestor studii a fost aceea de a analiza originile și dinamica
reprezentărilor populare asupra lumii, rolul mass media în crearea și perpetuarea acestora,
precum și corelația dintre aceste reprezentări și discursul politic din societatea respectivă.
Astfel, concl uziile acestor analize au vizat măsura în care oamenii politici, elitele își pliază
acțiunile și deciziile politice pe reprezentările și percepțiile relevante la nivelurile mai joase
din societatea, precum și măsura în care aceste reprezentări reflectă sau nu viziunile
geopolitice oficiale.
Astfel de analize pleacă de la argumentul privind continua modificare a percepției,
rolului și modului de folosire a spațiului de către indivizi și grupuri de oameni în concordanță
cu practicile sociale (Harvey, 1990) . Puternica legătură dintre aceste practici și discursul
politic este evidentă, acesta din urmă având rolul de a modifica sau consolida anumite
reprezentări sociale, cu un impact însemnat asupra determinării hărții politice și c ontururilor
teritorialității (Sack, 1986) . Oamenii percep în societate și colectează astfel diferite imagini
și stereotipuri care conturează apoi sentimentele și ideile lor despre ”celălalt”. Aceste
imagini pot sau nu să fie co relate cu realitatea, iar de cele mai multe ori imaginea unui grup
asupra teritoriului contrazice puternic imaginea unui alt grup asupra acelui teritoriu
(Kolossov, 2013) .
Astfel de analize ale culturii populare și percepți ilor diferitelor categorii din societate
sunt legate și de anti -geopolitică sau de geopolitca de rezistență (Kuus, 2010) . Paul
Routledge definește acest domeniu ca pe o ”forță politică și culturală ambiguă din cadrul
societății c ivile care articulează forme ale luptei contra -hegemonice”, iar această contra –

67
hegemonie este înțeleasă ca rezistența care pune la îndoială puterea culturală și materială a
intereselor geopolitice dominante sau a statelor dominante și elitelor acestora (Routledge,
2006) .
O analiză holistică asupra granițeleor este cea propusă prin abordarea Politici –
Practici – Percepții (Kolossov, 2005) . Această perspectivă consideră granițele ca fiind
produse al e practicilor sociale și introduce analize la diferite niveluri. La nivelul practicilor,
această perspectivă este interesată de ce se întâmplă la graniță, ce activități transfrontaliere
se întâmplă și ce fel de afaceri și oameni sunt implicați. Atenția me rge în special înspre
rețelele comerciale transfrontaliere, autorități locale, ONG -uri etc, integrând convingerea că
intensitatea activităților la graniță este puternic dependentă de rolul pe care granița îl joacă
sau care îi este oferit de actorii statali , supra -statali sau regionali (Kolossov, 2005 a). La
nivelul politicilor este analizată strategia statelor și acțiunile autorităților locale și regionale,
precum și infrastructura legală care determină relația dintre rolul de barieră și cel de contact
al graniței, adică nivelul permeabilității acesteia. Astfel, analiza este focusată la acest nivel
pe instrumentele folosite pentru a stimula sau pentru a bloca activitățile în zona de graniță și
integrarea teritorială. Cea de -a treia dimensiune este dată de per cepția asupra graniței și este
construită pe tradiția unor savanți precum Foucault, Derrida sau Bourdieu, integrând
preocupări legate de identitate, apartenență și identificare. Analiza percepțiilor se referă în
cazul acestei abordări la ”caracterul, evolu ția și canalele de influență a reprezentărilor sociale
asupra granițelor/ regiunilor de graniță, asupra relațiilor între statele și regiunile vecine,
asupra cooperării transfrontaliere și asupra discursului geopolitic” (Kolossov, 2005 a, p.
626). În felul a cesta, activitatea din zona de graniță, infrastructura legală și insituțiile și
percepțiile asupra graniței sunt considerate elemente interdependete, fiind necesară o analiză
complexă pentru o mai clară viziune asupra granițelor și rolului acestora.
2.2.2. Perspectiva constructivistă
Plecând de la perspect iva critică asupra granițelor, înțelesurile asupra procesului de
construire și de -construire a granițelor s -au multiplicat, acestea devenind în primult rând
construcții socio -culturale. In acest fel, inte resul central s -a axat pe modul în care oamenii
construiesc granițele în acord cu experiențele și interesele lor personale, fiind mai degrabă
aceste procese care afectează viața oamenilor și nu granițele propiu -zise (Newman, 2006) .
Conform perspectivei con structiviste, dimensiunea materială a granițelor are puțină
relevanță per se, fiind însă practicile materiale și discursive cele care le oferă importanță și
semnificație (Morehouse, 2006; Paasi, 1998) . Din acestă perspectivă, granițele nu mai sunt
văzute c a simple linii teritoriale, ci mai degrabă ca materializare a unor procese sociale de

68
excludere și creare de legături, care sunt pe de -o parte construite și produse în societate, iar
pe de altă parte, reproduse prin percepții, simboluri, atitudini și norme (Houtum, 2000, p. 7) .
Plecând de la ideea formulată de Agnew conform căruia granițele sunt ”creații umane
complexe care sunt în permanență puse sub semnul într ebării” (Agnew, 2008, p. 175) , noua
perspectivă din studiul granițelor caută să arate, dincolo d e capcana geometrică și teritorială,
cum granițele sunt în permanență concretizate și încetățenite la nivel social, păstrându -și însă
funcția de linii de separație între două polarități.
Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestui curenat în s tudiul granițelor,
Anssi Paasi, care consideră că pentru a înțelege persistența granițelor în lumea actuală tot
mai dinamică și interdependentă este nevoie de o nouă perspectivă asupra acestora. Pr opune
astfel o înțelegere a granițelor dincolo de neutralit atea lor ca linii teritoriale fixe, ci mai
degrabă ca ”procese, practici, discursuri, simboluri, instituții sau rețele prin care se manifestă
puterea” (Paasi , 2014) , regăsindu -se nu doar la”marginiea” teritoriului, ci ”peste tot” în
teritoriu, fiind transp use în nenumărate practici sociale și discursuri. Respingând
pozitivismul și cadrele empirice de analiză și construind pe cercetarea lui privind regiunile
și teritoriile naționale, pentru Paasi granițele sunt concepte spațiale produse în mod continuu,
introducând astfel elemente din teoria socială și culturală pentru a sugera înțelegerea
granițelor ca procese contingente aflate în mișcare. Din acest motiv, Paasi analizează
reproducerea zilnică a granițelor de către oameni printr -o cercetare ce îmbină analiz a
caracteristicilor structurale și a proceselor cu informațiile produse de contextul social local.
Fară a exista o ”esență” a granițelor, acestea sunt înțelese ca entități geografice produse în
permanență de o serie de procese mixte, generate atât de stat, cât și de societatea civilă, în
special prin construirea discursivă a granițelor (Paasi , 2002) . Astfel, chiar dacă trasate
teritorial, granițele sunt construcții socio -culturale supuse în permanență schimbării și situate
în toate ariile societății, nu doa r în zonele de graniță. Construind pe sugestia lui Balibar
(1998) conform căruia ”granițele sunt peste tot”, Paasi (2014) aduce două argumente în acest
sens. Primul dintre acestea are legătură cu înțelegerea granițelor ca ”loc al emoțiilor, fricilor
și memoriei” (Paasi , 2014) , care pot fi mobilizate pentru scopuri progresive sau regresive.
Astfel, granițele nu aparțin doar zonelor limitrofe, ci ele sunt parte integrantă ale procesului
complex de contrucție națională și practicilor naționaliste care pot avea și manifestări
materiale. În această înțelegere, procesul de construire a granițelor poate fi adesea
exemplificat prin diferite sărbători naționale, parade militare, evenimente sporti ve
internaționale etc. Cel de -al doilea argument în acest sens face referire la progresul noilor
tehnologii , granițele fiind astfel elemente ale noilor infrastructuri de control și monitorizare ,

69
care pot fi localizate astăzi ”oriunde” în interiorul statulu i (ex. aeroporturi internaționale) ,
nu doar în zonele de graniță, dar păstrându -și scopul de a întări statul ca ”unitate incadratată
teritorial ”.
În acest fel, granițele trebuie văzute ca simboluri, discu rsuri și instituții care
interp enetrează toate domen iile societății și care există oriunde în societate, nu doar în zonele
de graniță (Paasi, 2009) . Acestea se manifestă în nenumărate moduri în viața de zi cu zi și în
practicile legate de instituții, cum ar fi limba, cultura, miturile, legislație sau econom ie.
Astfel, Paasi înțelege granițele ca provenind din procesele prin care teritoriile și înțelesurile
lor complexe sunt construite social și cultural (Paasi , 1991) . Acest proces este inițiat de cele
mai multe ori de la nivelul elitelor politice prin defini ții strategice și declarații ale
politicienilor sau experților pe politică externă, pentru a fi apoi continuat prin transformarea
acestora într -un set de practici și discursuri sociale, care pot afecta felul în care ne raportăm
la diferite locuri, regiuni și zone de graniță (Paasi , 1999) . Un exemplu dat de Paasi în acest
sens este discursul asupra ”Dimensiunii nordice” în EU, inițiată la nivel discursiv, fiind doar
o ”regiune pe hârtie”, dar care se poate transforma într -o ”regiune ca practică socială” cu
efecte foarte concrete în viața de zi cu zi a oamenilor (Paasi , 1999) .
Paasi insistă asupra contextualității granițelor, ceea ce conduce la plasarea lor nu doar
în zona de graniță, ci și în practicile și conștiințele spațiale ale societății. De altfel, con ceptul
de spațializarea socialului este unul central pentru Paasi, care susține nevoia pentru o atenție
mărită față de felul în care idei spațiale specifice despre un teritoriu și granițele acestuia au
fost contruite și cum afectează aceste idei imaginile pe care societatea în cauză le are asupra
teritoriilor respective (Paasi , 2009) . Construind pe conceptul lui Shields (1991) de
spațializare a socialului (înțeles de Shields drept construcția socială neîntreruptă al spați ului
la nivelul imaginarului social, cuprinzând mitologii și presupuneri colective, precum și
intervenții fizice la nivelul mediului), Paasi merge mai departe și propune noțiunea de
”socializarea spațiului”. Aceasta denotă procesul prin care ”actori indivi duali și colectivități
sunt socializate ca membri ai unei entități spațiale specifice, participă la reproducerea
acesteia și ”învață” identități teritoriale colective, tradiții și imagini spațiale înnăscute (ex.
viziuni privind granițele, divizări regional e, identități regionale etc.) care pot fi, și adease
sunt, contestate” (Paasi , 2009, p. 226) .
Practicile legate de spațiatilizarea socialului se acumulează în ”conștiința socio –
spațială” care semnifică și înglobează construcția socială și spațială a dema rcațiilor în
construirea teritoriilor. Unul din argumentele cheie folosite de Paasi este legat de perceperea
granițelor ca o expresie a acestei conștiințe socio -spațiale, care nu este echivalată cu „hărțile

70
mentale” individuale, ci mai degrabă cu o conștii nță colectivă situată ”deasupra” sau ”în
spatele” – în sensul de trecut – indivizilor trăind într -o anumită perioadă și anumit spațiu
(Paasi , 1996, p. 26) și conceptualizând conctrucția socială și istorică a dermacațiilor spațiale
și sociale. Această conșt iință se manifestă simultan în diferite practici sociale
instituționalizate, prin care diferiți actori reproduc structurile propii și structurile sociale și
prin care operează relațiile de putere (op.cit. , 1996) . Astfel, existența conștiinței socio –
spația le este determinată de faptul că cele mai multe instituții și practici sociale sunt create
de generațiile anterioare, fiind ulterior reproduse, modificate, contestate și uneori abandonate
de generațiile următoare. Această conștiință permite perpetuarea anu mitor practici și imagini
socio -spațiale chiar și după ce caracteristicile fizice ale unei anumite granițe au dispărut,
manifestându -se prin practici sociale și discursuri, dar și prin forme materiale: ziare, cărți,
hărți, tablouri, monumente etc, care ara tă și întăresc elementele simbolice și materiale ale
continuității istorice în conștiința umană (op.cit. , 1996) . Din aceste considerente, Paasi vede
utilă examinarea practicilor și discursurilor instituțioanale, legale, politice, administrative,
iar manual ele și ziarele sunt printre cele mai interesante documente de analizat din
perspectiva spațializării socialului, deoarece constituie un canal prin care procesele de
semnificare, legitimare și dominare au loc în viața de zi cu zi și prin care se realizează
relațiile de putere (Paasi , 2009, p. 228) . Astfel, spațializarea socialului este înțeleasă ca parte
a procesului de ”violență simbolică” ( Bordieu, Passeron, 1998) prin care teritoriul statului
este produs și reprodus în rândul cetățenilor prin educație și prin mass media (Paasi , 2009,
p. 226) , statul încercând astfel să ”controleze, marginalizeze și distrugă diferite aspecte ale
alterității centrifugale” (Paasi , 1996) , cum ar fi, de exemplu, diferite momente de solidaritate
etnică.
Conform argumentației l ui Paasi, construcția teritorialității este un proces de
producere și reproducere a reprezentărilor mentale care provin din practici și interese sociale
și materiale diverse (Paasi , 1996a, p. 37) . Aceste reprezentări nu sunt simple reflecții în
oglindă, ci ele sunt generate pentru a reflecta ”relațiile socio -culturale trecute și
prezente…care au ca scop semnificarea și legitimarea distincției dintre ”noi”și ”ei ”„ (Paasi
A. , 1996b, p. 38. De altfel, Paasi a subliniat în mod repetat faptul că reprezentăril e (cum ar
fi hărțile) sunt texte culturale care construiesc lumea, fara a fi doar o reflectare a acesteia,
setându -și ca obiectiv interpretarea contextuală a diferitelor semnificații culturale
reprezentate în aceste texte. Reprezentările granițelor unui st at ”înțelese ca texte exprimând
teritorialitatea sunt încărcate cu puternice dimensiuni vizibile/ non -vizibile, locale/ non –
locale, ideologice și metaforice, și cu înțelesuri aflate în continuă schimbare„ (Paasi, 1996b ,

71
p. 63) . Detaliată mai departe, const rucția structurilor teritoriale este produsă pentru Paasi
printr -o îmbinare a conștiinței socio -spațiale – bazate pe practici ale statului și ale agenților
acestuia – și a reprezentării sociale – care este centrată pe viețile oamenilor obișnuiți în
anumite contexte locale. Astfel, dacă anumite generații schimbă radical structura granițelor
(prin tratate, conflicte, negocieri etc.), alte generații reproduc și conturează selective
teritorialitatea moștenită și memorată. Din aceste motive, conștiința socio -spațială nu poate
fi redusă la practicile de zi cu zi ale oamenilor din anumite regiuni, ci ea este transmisă și
mediată prin intermediul practicilor instituționalizate, cum ar fi educația și media (Paasi ,
2009) . În acest fel, analiza materialelor din ziarele locale relative la momente istorice și la
diferite înțelesuri asupra granițelor, relevă felul în care teritorialitatea este reconstruită și
reprodusă prin diferite practici discursive la nivelul generațiilor actuale. La acest nivel este
important și un al t concept teoretic introdus de Paasi. Plecând de la teoria reprezentării
sociale propusă de Moscovici (1981) , Paasi folosește conceptul de reprezentare socială
pentru a sugera o categorie teoretică situată între concptul mai general de conștiință socio –
spațială și interpretările și reprezentările spațialității provenind din practicile de zi cu zi.
Pentru Moscovici, reprezentarea socială consistă într -un set de valori, idei și practici
împărtășite de membri unei comunități și care le permite acestora să se orienteze în lumea
materială și socială și să comunice în cadrul comunității pe baza unui cod comun (Moscovici,
1981) . Această reprezentare îl ajută pe Paasi să înțeleagă felul în care indiviz ii integrează
noțiunea mai generală a conștiinței socio -spațiale, reprezentarea socială semnificând un
amalgam între experiențele personale (locale) și această conștiință, produsă și reprodusă în
general în diferite practici instituționale (Paasi , 2009, p. 229). În felul acesta, conștiința
socio -spațială poate fi în contradicție cu anumite reprezentări sociale în anumite momente
(ex. în cazul naționalismului separatist). Un studiu care să cuprindă cele două concepte și să
releve atât reprezentările sociale (practicile zilnice), cât și conștiința socio -spațială mai largă
(practicile sociale), este astfel un efort important în înțelegerea mai aprofundată a
modalităților de construire și re -construire a teritorialității și a granițelor. În acest scop, Paasi
utilizează în mod repetat ”narațiuni geografice”, elaborând astfel pe rolul pe care limba și
discursul îl joacă în construcția regiunilor, națiunilor și identității acestora. Se folosește în
acest sens de analiza poveștilor, hărților, simbolurilor, fotografii lor, textelor pentru a -și
sprijini și ilustra argumentele legate de semnificația granițelor, care reprezintă un proces
social de producere și reproducere a reprezentărilor mentale, conducând astfel la crearea și
prelungirea imaginilor construite pe ideea d e ”noi” contra ”lor”.

72
O altă contribuție importantă în studiul constructivist al granițelor este cea adusă de
profesorul Chris Rumford, propunând o schimbare de perspectivă de la cea statistă, care
înțelege granița ca pe o linie de apărare a statului, îns pre o perspectivă a granițelor, de la ”a
vedea ca un stat” înspre ”a vedea ca o graniță” (Rumford, 2011) . Atenția crescută acordată
mobilităților și fluxurilor în cadrul teoriei sociale contemporane conduce, pentru Rumford,
la nevoia de a regândi granițele și raportarea la înțelegerea acestora. ”A vedea ca o graniță”
propune astfel o abordare care trece dincolo atât de conceptualizarea granițelor ca fiind
”peste tot” în societate, cât și de teza privind reconstruirea granițelor pe considerente de
securitate. Această abordare implică din perspectiva lui Rumford, a recunoaște importanța
granițelor în construirea societății, acestea devenind cheia pentru a înțelege conectivitatea în
rețea, precum și chestiuni legate de identitate, a partenență, conflict politic sau transformări
în societate (Rumford, 2011) . O serie de noi dimensiuni sunt astfel introduse prin această
viziune. În primul rând este vorba despre recunoașterea și înțelegerea faptului că proc esul
de construire a granițelor se infiltrează în viața de zi cu zi la nivel politic, social și psihologic.
O altă perspectivă favorizată atunci când încetăm să mai gândim din perspectiva statului este
cea potrivit căreia granițele nu lucrează întotdeauna în favoarea statului, în ceea ce privește
funcția lor de securizare a statului (ex. activități locale care evidențiază discursuri alternative
opuse viziunii hegemonice). A treia dimensiune propusă de Rumford sugerează o lărgire a
înțelegerii procesului de contruire a granițelor și dincolo de viziunea subalternilor sau a
marginalilor, accentuând nevoia de focusare pe toți acești actori implicați în crearea și
recrearea granițelor pentru a evidenția confruntările pentru putere implicate în acest proces.
Aces t proces poate fi proiectul celor care urmăresc să obțină noi avantaje în societate, cum
ar fi antreprenori sau alți cetățeni influenți, astfel încât capacitatea de a modifica semnificația
unei granițe devine o sursă importantă de capital politic. Cea de -a patra dimensiune implicată
de această perspectivă este legată de faptul că aceste limitări teritoriale pot fi deseori
invizibile pentru anumiți membri ai comunității, dar nu pentru toți, astfel încât o analiză din
perspectiva granițelor permite relevarea acestui caracter selectiv al granițelor și faptul că
anumite granițe sunt create astfel încât să rămână invizibile pentru o mare parte din populație
(Rumford, 2011) .
În felul acesta, Rumford propune o multiperspectivă în st udiul granițelor capabilă să
cuprindă interacțiunea dintre viziunile politice și practicile socio -culturale de zi cu zi, având
în vedere nu doar aspectele ce țin de construcția națională, ci și experiențele ce vin din viața
de zi cu zi. Pentru Rumford (2008) literatura în domeniul granițelor trebuie să acorde mai
multă atenție impactului pe care activiști, antreprenori sau simpli cetățeni îl pot avea în

73
construirea, modificarea sau chiar ștergerea granițelor, urmărind ast fel însușirea resurselor
politice pe care le conferă aceste procese de reconstruire a granițelor, negând în același timp
legitimitatea granițelor impuse de alții. Granițele și procesul de creare a acestora nu mai sunt
doar o afacere a statului, ci și a cet ățenilor. În acest fel, granițele pot aduce noi oportunități
economice și/ sau politice pentru cei implicați în procesul de construire/reconstruire a
acestora, astfel încât ele pot și facilita mobilitatea, nu doar să o blocheze. De altfel, Rumford
descrie granițele ca pe ”motoare ale conectivității” prin care actorii implicați în activități de
construire a graniței la firul ierbii pot beneficia de anumite avantaje și oportunități, fără a
rezulta în consolidarea securității naționale, iar ”conexiunea nu are loc în detrimentul graniței
ci mai degrabă ca un rezultat al acesteia” (Rumford, 2006, p. 108) . În felul acesta, importanța
experienței individuale în construirea sau negocierea granițelor conduce înspre o
”vernaculiz are sau cosmopolitizare a granițelor” (Rumford, 2011) . În special în cazul
relațiilor de cooperare transfrontalieră dintre Rusia și Finlanda este vizibilă această implicare
a actorilor de la nivelul de jos al societății și u rmărirea de către aceștia a noi oportunități.
Henk van Houtum (2000, p. 57) subliniază și el relevanța studiului frontierelor și
înțelegerea acestora din perspectiva politică, economică, socio -culturală și psihol ogică,
plecând de la nevoia crescută pe care o remarcă de întărire a diferențelor și asimetriilor dintre
țări și națiuni pe fondul creșterii interconectivității la nivel global. Construind pe studiul
procesului de integrare europeană și impactul acestuia a supra înțelegerii granițelor, pentru
Houtum granițele naționale exercită încă un rol central în organizarea activităților economice
și protecția intereselor economice (Houtum H. v., 2002) și continuă să înfluențeze
comportam entele și atitudinile socio -spațiale. În înțelegerea lui, granițele au o mare putere
ideatică în formarea identității naționale, dar și în oferirea unui sentiment de confort și
securitate. Houtum argumentează, de asemenea, că noțiunea de graniță capată sem nificație
doar înțeleasă ca un produs al procesului de construire a granițelor (”bordering”) care
echivalează cu construcția permanentă a granițelor prin ideologie, discursuri, instituții
politice și atitudini (van Houtum, 2002; van Houtum, van Naerssen, 2 002). Acest proces nu
se oprește la liniile de demarcație teritorială, deoarece granițele nu sunt linii fixe în timp și
spațiu, ci ele simbolizează ”practici sociale de diferențiere spațială” (van Houtum , van
Naerssen, 2002, p. 126) . În contextul procesulu i de construire a granițelor, acestea pot fi
citite în termenii unor politici identitare (definirea apartenței, cine este ”înauntru”, cine este
”afară”), a unei regionalizări a diferenței (definirea vecinilor, partenerilor, rivalilor) și a unor
politici a intereselor (relevante în acest sens sunt interesele economice, stabilitate politică și
securitatea) (van Houtum, van Naerssen, 2002; Laine, 2013) . Plecând de la aceste

74
considerente, Houtum conclude legat de noile granițe ale Europei, în special în ceea c e
privește granițele externe ale UE, că acestea au devenit, la fel ca granițele interne care le -au
precedat, ”marcaje abrupte ale diferenței” (Scott, van Houtum, 2009) . Pentru a extinde
perspectiva asupra granițelor, Houtum propune utilizarea conceptului t eoretic a zeului cu
față dublă, Ianus (van Houtum, 2010) pentru a semnifica două configurații alternative ale
zonei de graniță. Pe de -o parte, este vorba despre tendința de retragere în spatele granițelor,
care conduce la nevoia de întărire a identității ș i este constitutivă construirii unei alterității
bine definite. Pe de altă parte, este vorba despre o dorință puternică de a descoperi partea
opusă și de a scăpa de tendințele de omogenizare specifice societății căreia îi aparține.
Înțelegând granițele ca pe elemente imaginate privind apartenența și excluderea și construind
pe ideea că acestea apar pe baza discursurilor, anecdotelor și comunicării (Carli et.al., 2002 ;
van der Velde, van Houtum , 2003) , pentru Houtum și Stuver (2002) o depășire a acestora
necesită o reimaginare a granițelor și o regândire a celor excluși în categoria inclușilor.
Plecând de la aceeași înțelegere a granițelor ca fiind ”peste tot”, Amoore (2006)
merge mai departe și vorbește despre ”granițele biometrice”. Acest concept este legat pe de –
o parte de tehnologia digitală în managementul granițelor, iar pe de altă parte de exercițiul
bioputerii astfel încât corpul devine ”înscris cu, și demarchează, o continuă tr ecere a unor
granițe multiple codificate social, legal, rasial, din punct de vedere al genului și așa mai
departe” (Amoore, 2006, p. 338) . În felul acesta, corpul devine o graniță, fiind înscris cu
multiple frontiere de a cces codificate.
O perspectivă antropolo gică este adusă în studiul granițelor de Donna și Wilson (1994)
care se focusează pe periferie și vorbesc despre rolul activ pe care culturile și agenții locali
și regionali îl jo acă în formularea politicilor naționale și a ideologiilor, fără a fi doar simpli
receptori ai acestora. Pentru ei, factorul cultural reușește să lege oamenii de ambele părți ale
graniței, creându -se astfel o cultură care este specifică zonei de graniță și care este definită
de interacțiunile sociale care o construiesc. Această cultură poate fi înțeleasă numai printr -o
investigare a felului în care statele și națiunile sunt experimentate sau ”trăite” de oamenii de
rând (Donnan, Wilson, 1994, p. 15 ).
Pe lângă aceste direcții în studiul frontierelor, tot p e structura post -modernismului s-
a construit și o abordare mai pragmatică în analiza granițelor, axat pe o înțelege
interdisciplinară a acestora. Pragmatismul subliniază ce ntralitatea practicilor sociale în
abordarea problemelor societății (Scott, 2011) , în fața teoriilor predefinite. Aceste practici
sociale sunt înțelese ca operând la toate nivelele: în sau în afara comunității, la nivel regional
sau statal sau în spațiul virtual. La fel ca abordarea constructivistă, această viziune

75
pragmatică acceptă faptul că frontierele nu sunt fixe sau permanente și construiește pe ideea
că limitele teritoriale conturează și sunt conturate de conținutul pe care îl delimitează.
Analizele realizat e din această perspectivă sunt axate pe studierea aspectelor problematice
ale granițelor și cooperării transfrontaliere. Sociologul irlandez Liam O’Dowd oferă o
analiză complexă, printr -o perspectivă pragmatică, asupra semnificației granițelor în
procesul de integrare și extindere europeană. Pentru el, granițele sunt ”un produs
omniprezent al nevoii de ordine, securitate și apartență a oamenilor” (O'Dowd, 2001, p. 67)
și argumentează faptul că funcțiile și semnificațiile gr anițelor rămân rareori fixe și stabile
pentru perioade lungi de timp. În analiza granițelor UE acesta sugerează că funcțiile lor au
fost reconfigurate în cadrul procesului de integrare și extindere, incluzând roluri de bariere,
poduri, resurse și simboluri ale identității (O’Dowd , 2002, pg. 21 -29). Aceste roluri pot
coexista, vorbind astfel despre natura complexă și deseori contradictorie a granițelor. Prin
funcția lor de resurse, granițele sunt o parte integrantă a economiei unei țări, fiind astfel
locur i unde apar diferite oportunități economice și politice pentru stat, dar și pentru alte
grupuri de interese, atât la nivel legal, cât și ilegal (Donnan, Wilson, 1998, p. 28) . Astfel,
granițele pot aduce anumite oportunități în zone care au puține alte res urse economice
(aceasta este situația în cazul graniței dintre Rusia și Estonia, în special în zona Narva –
Ivangorod, activitățile de comerț ilegal fiind folosite de mulți localnici ca o sursă de venit).
La nivelul funcției de poduri sau bariere pe care gr anițele o pot avea, O’Dowd remarcă felul
în care consoliderea rolului de poduri pentru granițele interne ale UE a condus în același
timp la întărirea funcției de barieră a acestora la nivelul granițelor externe. La fel, în
domeniul imigrației și infracțiun ilor, eforturile UE sunt acelea de a crește rolul de barieră a
granițelor împotriva imigrării ilegale, a refugiaților și a solicitanților de azil (O'Dowd, 2001,
p. 76) . Totodată, procesul de integrare este văzut la nivelul granițelor ca un progres în sensul
emergenței unui regim al granițelor mai democratic (procesul de extindere este condiționat
de sprijinul democratic în statul aplicant, în timp ce procesul de integrare s -a bazat pe
îndeplinirea unor criterii democratice) (O’Dowd , 2002, p. 30) , influențând astfel
posibilitățile pentru creșterea cooperării transfrontaliere.
Plecând de la sintagma unei ”lumi a granițelor” ca fiind mai adecvată realității decât
cea a unei ”lumi fără granițe”, O’Dowd vede statul ca fiind, în contextul globalizării, doar
una dintre granițe printre multe altele posibile. Totuși, el face o critică argumentată
conceptului propus de Balibar (Balibar, 1998) legat de faptul că ”granițele sunt peste tot” și
echivalarea ac estora cu o formă de control social care poate avea loc departe de granițele
statului, oriunde pe teritoriul acestuia. Pentru O’Dowd echivalarea granițelor cu anumite

76
forme de control social semnifică doar o ”prelungire excesivă a metaforei” (O’Dowd , 2010,
p. 1038) , această difuziune a granițelor statului în tot teritoriul inducând o punere în umbră
a semnificației, ambiguității și caracterului multidimensional al granițelor statului. Ceea ce
se întâmplă pe teritoriul unui stat este văzut de O’Dowd ca inten sificând suveranitatea
teritorială a acestuia și întărind astfel semnificația granițelor externe. Așa cum stabilește
Sohn (2015, p. 4) , această teorie a lui Balibar definește o dublă sinedocă, fie folosind totul
(controlul social) pentru a reprezenta una dintre părți (granița), fie folosing o parte (controlul
social) pentru a reprezenta întregul (granița). Ambii admit însă faptul că granițele cuprind
mai multe înțelesuri decât cele reprezentate de practicile de contr ol, filtrare și supraveghere
ale statului, fiind interpretate ca un constituient necesar vieții sociale și individuale. Chiar și
în contextul interdependenței globale, granițele continuă astfel să servească un scop din
perspectiva abordării pragmatice. Așa cum sugerează Anderson și O’Dowd (1999) , granițele
sunt coercive, limitând accesul, incluzând sau excluzând mulți oameni împotriva voinței lor.
Granițele pot fi însă și indulgente, permițând și asigurând securitatea. Aceste funcții ale
granițelor se modif ică în timp, însă în ciuda schimbărilor instituționale unele dintre aceste
funcții pot fi extrem de persistente în mințile oamenilor ajungând chiar să nu își piardă
niciodată relevanța, indiferent de schimbările geopolitice. La acest nivel, Westlund (1999)
distinge între granițele tehnico -logistice și politico -administrative ca fiind mult mai puțin
rezistente la schimbare față de cele cultural -istorice, geografice sau biologice.
2.3. Zonele de frontieră
2.3.1. Definiție și caracteristici
Dacă înțelesul graniței este acela de linie care separă o națiune de o altă națiune, zona
de frontieră face referire la o regiune adiacentă graniței și a cărei extindere teritorială depinde
de întinderea geografică a interacțiunii cu țara vecină (Martinez , 1994a, p. 5) . Dacă din
punctul de vedere al statului, frontierele sunt menite să separe o entitate politică de alta, la
nivel local, al regiunilor de frontieră se conturează diferite interacțiuni dincolo de frontieră
și care dau naștere zonei de frontieră cu diferite caracteristici. Astfel, acest concept al zonelor
de frontieră permite abordarea frontierelor ca teritorii și spații cu semnificație politică
(Tandia, 2010, p. 20) și subliniează felul în care liniile de demarcație sunt subsumate
practicilor societale ale graniței. Chiar dacă frontiera reprezintă un punct fix din punct de
vedere teritorial, impactul acesteia și a practicilor asociate se resimte mult mai departe în
interiorul unei țări. Discuția asupra zonelor de frontieră cuprinde două dimensiuni
importante: extinderea teritorială și deschiderea frontierei. În zona de frontieră dinamica
schimbării și practicile vieții de zi cu zi sunt afectate de prezența graniței (Martinez, 1994a ;

77
Martin ez, 199 4b), existând o puternică corelație între permeabilitate și extinderea teritorială.
Zonele de frontieră se transformă în funcție de caracteristicile frontierei căreia îi sunt
adiacente și tind să se constituie în zone de melanj, având diferite dimensiuni ș i forme
(Oduntan, 2015, p. 71) . Cu cât frontiera devine mai ștearsă prin diferite măsuri legislative și
deschidere economică și culturală, cu atât mai mult este favorizată dezvoltarea unei zone de
frontieră specifică. Aces t rol de tranziție și transfer pe care îl au zonele de frontieră este
asigurat chiar și în cazul frontierelor marcate de bariere naturale clare. Variațiile zonelor de
frontieră depind în primul rând de gradul de deschidere sau închidere a frontierei. O fro ntieră
deschisă facilitează schimbul și contactul, iar intensitatea schimburilor economice determină
dimensiunea zonei de frontieră (Martinez , 1994a) . Dacă în cazul unui frontiere deschise
impactul se resimte în primul rând sub forma dezvoltării cooperării transfrontaliere, în cazul
unei frontiere închise efectul se resimte mai ales la nivelul unei periferizări a zonei de
frontieră (van Houtum, 2008 ; Eskelinen, Snickars, 1995) . Van Houtum (2008, p. 23)
vorbește desp re acest caracter periferic al zonelor de frontieră din mai multe perspective.
Printre aceste aspecte determinate se numără poziționarea geogragfică și corespunde nevoii
centrului de a -și securiza teritoriul în fața influențelor din afară. Consecința firea scă a acestei
politici este aceea că puține orașe importante sunt situate în imediata apropiere a graniței,
chiar dacă impactul politicii europene în privința frontierelor se resimte și în repoziționarea
unor orașe de frontieră implicate tot mai mult în sc himburi economice și culturale. Iminența
conflictelor prin apropierea de ”celălalt” a redus investițiile în aceste zone și le -a transformat
uneori chiar într -un vacuum de putere, un spațiu în care nicio putere centrală nu ajungea și
în care liniile politic e de demarcație restricționau interacțiunea dincolo de graniță (Merkx,
2000, p. 4) . Mai departe, van Houtum sugerează că periferizarea zonelor de frontieră are loc
la nivel cultural prin poziția lor la contactul dintre dint re două culturi, dar se manifestă și la
nivelul influenței limitate pe care acestea o au asupra politicii naționale (van Houtum, 2008,
p. 23) . Mai mulți autori vorbesc, de asemenea, despre discrepanțele economice existente
între centru și periferie (Hansen , 1976; Crush, 1980) . Această periferizare se află în
conexiune cu funcția de barieră pe care o poatte avea frontiera și restricționarea asocierii
unei zone de frontieră cu cea situată de cealaltă parte a frontierei. Cu toate acestea,
dimensiunea zonei de frontieră este dependentă de impactul frontierei. Cu cât acest impact
este mai puternic, fie el pozitiv sau negativ, cu atât este mai întinsă zona de frontieră (Laine,
2013, p. 69) . Astfel, extinderea ei teritorială este d eterminată de distanța și intensitatea
tranzacțiilor transfrontaliere și mobilitatea oamenilor. În cazul Europei Occidentale , Bröcker
(1984) a stabilit că impactul mediu al frontierei se întinde pe o distanță de 375 km, modelul

78
constuit de acesta fiind bazat pe aceeași idee a frontierei ca barieră în fața fluxului
internațional. Operaționalizarea acestei bariere se face prin înțelegerea frontierei ca pe un
cost de tranzacție (pe baza unor modele de cost sau de distanță).
Deseori zonele de frontieră sunt caracterizate de izolare și înapoiere. În cazul Rusiei,
zonele de frontieră sunt de cele mai multe ori dezavantajate în cadrul politicilor naționale,
devenind dependente de conexiunile naționale și mai puțin de cele transn aționale. Izolarea
din perioada sovietică, cu militarizarea puternică a frontierei și limitarea contactului cu
exteriorul a afectat puternic dezvoltarea ulterioară a acestor zone (Scott , 2013, p. 25) .
Ulterior căderii URSS, tensiunile în relațiile bilatera le ale Rusiei (cum este cazul relației cu
Estonia) au împiedicat în continuare dezvoltarea unor noi relații economice. Așa cum
sugerează Donnan, zonele de frontieră pot fi considerate un test al relațiilor internaționale,
unde ”consecințele imediate ale d eclinului bunăvoinței dintre state pot fi simțite în modul
cel mai rapid și prompt” (Donnan, Wilson, 2010, p. 3) . Din punct de vedere economic, atât
regiunea de graniță din Rusia, cât și cea din Estonia din același sector de graniță, au devenit
regiuni per iferice după căderea URSS și au primit puțină atenție din partea autorităților
centrale, încadrându -se în ceea ce Topaloglou et al. (2005) au numit ”dublă periferizare” în
contextul mai larg european. Este relevantă rata șomajului din regiunea Ida -Viru, Es tonia
care se situează la 26% – cu 9 procente mai mare decât în restul țării (Joenniemi, Sergunin,
2012, p. 29) , în timp ce în regiunea Pskov rata șomajului este cu peste 3 procente mai mare
decât cea de la nivel național (Russia Unemployment Rate , 2017) . În ceea ce privește
regiunea Leningrad situația este însă diferită, aceasta situându -se din punct de vedere
economic peste media națioanlă, având un centru puternic în orașul St. Petersburg.
2.3.2. Interacțiuni ale zonelor de frontieră
Tranzacțiile și mobilitatea oamenilor care conferă anumite caracteristici zonelor de
frontieră sunt studiate pentru a determina extinderea și caracterul acesteia ca structură
spațială. Astfel de analize sunt importante pentru determinarea gradului de integrare a
cooperării, dar și a specificului frontierei ca fiind închisă sau deschisă (Knotter, 2002 -2003
– Mobilité et identités dans l'Eurégio Meuse -Rhin) . Interacțiunile care dau formă acestor
zone de frontieră depind de frontiera existentă, ceea ce le conferă o anumită unicitate. În
ciuda unor opinii privind unicitatea și contextualitatea granițelor, cercetările de actualitate
din domeniul frontierelor construiesc anumite modele de interacțiune care să faciliteze
obținerea unei imagini inteligibil e asupra dinamicii din regiunile de graniță. Fără a fi vorba
despre modele universal valabile, ele pot oferi informații valoroase plecând de la premisa
deși frontierele și zonele de frontieră afisează trăsături diferite, acestea sunt rezultatul unor

79
dinami ci comune ale ”interacțiunilor dintre decizia colectivă de a stabili o frontieră și
deciziile individuale de a se supune sau nu cu intenția acestor politici” (Brunet -Jailly, 2007,
p. 351) . Poate cel mai des uzitat as tfel de model este cel propus de Oscar Martinez plecând
de la studierea frontierei asimetrice dintre SUA și Mexic. Pe baza acestor analize, Martinez
a stabilit un model care generlizează trăsături aplicabile tuturor zonelor de frontieră și care
se bazează pe gradul de intensitate al cooperării trans -frontaliere. Plecând de aici, Martinez
a stabilit patru posibile categorii a zonelor de frontieră: zone de frontieră alienate, co –
existente, interdependente și integrate (Figura 8). Fiecare astfel de model pune în lumină
diferite grade de interacțiune. Cu cât frontiera devine mai permeabilă și pierde din rolul de
barieră cu atât interacțiunea devine mai intensă, iar zona de influență a frontierei se extinde,
crescând aria cuprinsă în zona de frontieră. Martinez s usține că diferite caracteristici din cele
4 modele propuse pot coexista, însă în general una dintre cele patru condiții prevalează în
fiecare zonă de frontieră (Martinez , 1994a, p. 6) . Potrivit acestei clasificări, zonele de
frontieră alienate sunt caract erizate de tensiuni și chiar de conflicte, iar interacțiunile trans –
frontaliere zilnice sunt aproape absente. Elemente majore care pot conduce înspre o astfel
de alienare țin de existența unei stări de război, a rivalităților etnice, diferențelor ideologic e,
culturale, religioase sau de existența unui naționalism exacerbat. În zonele de frontieră co –
existente conflictele și tensiunile sunt reduse la un nivel ușor controlabil, care permite
dezvoltarea unei ”interacțiuni binaționale limitate” manifestate mai degrabă la nivel local,
nu între actorii centrali. În ciuda unor condiții internaționale nefavorbile, actorii au reușit să
reducă problemele ce țin de frontieră și să permită astfel o minimă stabilitate a acesteia.
Trecerile de frontieră regulate, zilnice sunt împiedicate de condițiile existente. Cel de -al
treilea nivel, zonele de frontieră interdependente, face referire la o cooperare trans –
frontalieră intensificată, stabilitate și schimburi economice importante. Zonele de frontieră
au nevoie una de cealal tă, iar contactele sunt reciproc benefice. Ultima categorie, cea a
zonelor de frontieră integrate, asigură ”economii fuzionate într -un mod funcțional” , precum
și mobilitate nerestricționată atât a oamenilor, cât și a bunurilor. În acest model, granița
aproape încetează să existe, iar zona de frontieră este extinsă înspre interiorul celor două țări,
iar locuitorii acesteia se percep ca membri ai unui singur sistem social trans -frontalier.
Tranziția de la zonele de frontieră alienate la cele integrate implică un ”transfer intens de
memorie” (Zhurzhenko, 2011, p. 81) , deoarece memoria joacă un rol imporant în trasarea
liniilor de demarcație între comunități. În statele nou formate după căderea URSS autoritățile
centrale s -au an gajat într -un proces de integrare a memoriei și interpretărilor asupra
trecutului în proiectul național dezvoltat după 1991. Națioanalizarea memoriei lasă puțin

80
spațiu pentru o cooperare profundă între noile entități independente, guvernele centrale fiind
atente la evitarea oricărei deraieri ale periferiilor care ar putea fi încurajate de interacțiuni
mai intense cu țara vecină (Martinez , 1994a, p. 8) .
O formă mai puțin dezvoltată, dar asemănătoare sistemului propus de Martinez este
construită de Momoh înc ă din 1989 . Acesta propune doar 3 categorii pentru modelul stabilit
de el: zero zone de frontieră, zone de frontieră minimale și zone de frontieră maximale, care
au trăsături asemănătoare cu cele definte de Martinez.

Țara A Țara B

Figură 8. Patru modele de interacțiune. Sursă: ( Martinez , 1994 ).
Brunet -Jailly (2005) își propune să construiască un model de interacțiune plecând de
la premisă că fronti erele sunt caracterizate prin natura lor de porozitate. Astfel, el susține că
atunci când motive economice, culturale sau politice determină o creștere a activităților
umane la frontieră, guvernele sunt obligate să intensifice cooperarea și co -producerea u nor
politici de securitate (Brunet -Jailly, Dupeyron, 2007, p. 2) . De cele mai multe ori însă aceste
politici de securitate sunt ineficiente deoarece decidenții nu țin cont de toți factorii implicați
în conturarea interacțiunilor la frontieră. Semnalând pri ncipalele direcții de interes în
studierea naturii frontierelor și zonelor de frontieră (rolul culturii din zona de frontieră,
multiplele activități ale guvernământului, influența politică a comunităților din zona de
frontieră și impactul forțelor de piață ), Brunet -Jailly se bazează pe acest studiu bibliografic
și construiește un model de interacțiune în zonele de frontieră care integrează elementele
menționate, lărgind înțelegerea frontierelor prin introducerea mai multor perspective de
analiză. Aceste per spective se intensifică sau se completează una pe cealaltă, formând
scheletul unei teorii care permite analizarea frontierelor la două nivele (Figura 9 ), ghidând
înțelegerea felului în care structura și agenții implicați interacționează în formarea
frontie relor și a zonelor de frontieră, dar structurând de asemenea și felul în care analizăm
acești agenți în funcție de nivelul analizei. Astfel, Brunet – Jully asumă faptul că atât nivelul Țara A Țara B Țara B Țara A Țara B Țara A
Țara B
Zone de frontieră
alienate Zone de frontiere
interdependente Zone de frontieră co –
existente Zone de frontieră
integrate Țara A

81
structural, cât și cel al agenților este important în înțelegerea fronti erelor, iar interacțiunea
dintre cele patru perspective analitice este cea care conferă relevanță. Cultura locală trans –
frontalieră este înțeleasă în acest model ca făcând referire la un sentiment al apartenenței, o
limbă comună sau similarități etnice, re ligioase, socio -economice. Activitatea politică a
multiplelor nivele de guvernanță sunt forțe care depășesc frontierele pentru a uni nivele
administrative locale, regionale, provinciale sau centrale, dar și diferite organizații specifice
din sectorul publ ic și privat. Forțelor politice trans -frontaliere locale sunt înțelese ca
activism politic local și capacitate organizatorică, în timp ce forțele de piață și fluxul
comercial fac referire la mobilitatea oamenilor, bunurilor și investițiilor în zonele de
frontieră (Brunet -Jailly, 2005, p. 645) .

Figură 9. O teorie a studiilor zonelor de frontieră . Sursă: Brunet – Jailly , 2005, p. 645 ;
Brunet -Jailly, 2007, p . 355.
Acești factori lucrează fie în direcția creșterii integrării în zonele de frontieră fie în
direcția opusă. La interferența acestor patru perspective, Brunet -Jailly (Brunet -Jailly, 2007,
p. 355) formulează două ipoteze: 1) c u cât cultura, puterea politică, forțele pieței sunt mai
integrate, cu atât mai poroasă este zona de frontiera și 2) cu cât sunt mai integrate activitățile
politice ale diferitelor nivele de guvernământ cu atât mai puțin poroasă este zona de frontieră.
Aceste ipoteze ilustrate prin exemple empirice îl conduc pe Brunet -Jailly la formularea unei
dileme de securitate ilustrată în Figura 10: cu cât este mai puțin integrată zona de frontieră
cu atât mai puțină nevoie au guvernele de politici integrate, în timp c e cu cât este mai Cultura locală trans –
frontalieră
Forțele de piață și fluxul
comercial Forțele politice trans –
frontaliere locale
Activitatea politică a
multiplelor nivele de
guvern ământ
Ipoteza 1: cu cât factorii culturali, politici și forțele pieței sunt mai
integrate, cu atât zona de frontieră este mai poroasă.
Ipoteza 2 : Cu cât activitățile politce ale multiplelor nivele de
guvernanță sunt mai integrarte, cu atât zona de frontieră este m ai
puțin poroasă.

82
integrată zona de frontieră cu atât mai multă nevoie au guvernele de politici integrate
(Brunet -Jailly, 2007, p. 356) . În fața acestei dileme, decidenții politici trebuie să admită
faptul că porozit atea frontierelor depinde de gradul și forma interacțiunii umane care are loc
la frontieră. (Brunet -Jailly , Dupeyron, 2007, p. 2) .

Figură 10. Dilema securității frontierei. Sursă: (Brunet -Jailly, 2007, p. 356) .
În cazul frontierei Rusiei cu Estonia lipsa unei zone de frontieră integrată pare să
conducă și la lipsa interesului guvernelor pentru dezvoltarea unor politici integrate în această
zonă. În cazul Finlandei es te interesat de observat, așa cum afirmă și Laine (2013, p. 77) că
în ciuda penetrării frontierei de către forțele pieței, factorii culturali și forțele politice locale
această interacțiune nu a condus în mod autom at la o integrare accentuată a zonei de
frontieră.
O altă problemă importantă legată de interacțiunile zonelor de frontieră se situează
la nivelul gradului de asimetrie existent între acestea. În ceea ce privește frontiera dintre
Rusia și Finlanda, aceasta apare a avea un grad relativ ridicat de asimetrie, exprimat în primul
rând în faptul că exporturile zonele de graniță din Rusia sunt dominate de materii prime și
produse cu valoare adăugată scăzută, în timp ce importurile constau în primul rând în
produse finite. În același timp, infrastructura limitată de la graniță, controalele stricte, tarifele
vamale ridicate, precum și diferențele instituționale sunt elemente care împiedică o
cooperare mai integrată (Kolosov et.al. , 2015) . În ceea ce privește frontier a dintre Rusia și
Estonia, în special în sectorul dintre Narva și Ivangorod, diferențele sunt mai puțin
semnificative, ambele zone fiind zone periferice, cu probleme legate de depopulare și rata Cu cât mai puțin integrată zona de
frontieră, cu atât mai puțină nevoie au
guvernele de politici integra te Cu cât mai integrate zonele de
frontieră, cu atât mai multă nevoie au
guvernele să își integreze politicile.
Activități politice integrate ale guvernanțelor multiple
Cultură, forțe politice, piețe integrate

83
ridicată a șomajului. Perspectivele de cooperare sunt însă re duse din mai multe motive,
printre care periferizarea acestor regiuni sau canalizarea zonei de frontieră rusească înspre
orașul St. Petersburg. Modelele de relații asimetrice la frontieră au fost studiate în primul
rând plecând de la contextul existent l a frontiera dintre Mexic și SUA. Pe baza acestor
asimetrii, dar și plecând de la interesele diferite ale țărilor, cooperarea transfrontalieră este
văzută diferit de o parte și de alta a graniței. Astfel, dacă pentru Narva nivelul european și
cel național su nt mai importante decât reluarea unui parteneriat solid cu Ivangorod, pentru
acesta din urmă cooperarea cu orașul eston este mult mai importantă în vederea atragerii de
fonduri și investiții în zonă. Acest aspect este reflectat și în strategiile discursive ale celor
două zone, așa cum se va vedea ulterior. Din punct de vedere instituțional, așa cum remarcă
și Laine (2013, p. 76) , cooperarea cu Rusia este vitală pentru Finlanda, în timp ce pentru
Rusia aceasta este d oar un alt vecin printre mulți alți. Cu toate acestea, la nivel discursiv nu
este reflectată aceeași perspectivă, nici de la nivel regional, nici de la nivel central.
Dimpotrivă, discursurile din presă subliniază beneficiile permanente ale unei cooperări t ot
mai integrate cu Finlanda.
O altă chestiune relevantă în studiul interacțiunilor de la frontieră este legată de
caracteristica acestora de a fi închise sau deschise. Noile evoluții la nivel global au
intensificat tot mai mult discuțiile privind deschide rea frontierelor, însă evenimente precum
11 septembrie sau criza refugiaților din Europa au repoziționat discuțiile în jurul
modalităților prin care frontierele pot fi mai strict controlate sau chiar închise în fața
amenințărilor percepute din exterior. Zi dul pe care Donald Trump își propune să îl
construiască la granița dintre SUA și Mexic sau construirea campaniei Brexit în jurul
sloganului ”preluarea controlului asupra granițelor noastre” (”take back control on our
border”) sunt relevante în aceste dezba teri asupra naturii frontierelor în lumea contemporană.
Dintr -o perspectivă regională, Estonia a introdus un regim de vize cu Rusia încă din 1992,
imediat după recâștigarea independenței, iar modificările aduse în timp au determinat
controale mai stricte l a frontieră. În cazul Finlandei există un regim de vize simplificat pentru
locuitorii din St. Petersburg, regiunea Leningrad și Karelia, iar Finlanda este unul dintre
susținătorii la nivel european al simplificării regimului de vize penttru Rusia. Aceste a specte
sunt reflectate și la nivelul numărului de turiști, înregistrându -se un decalaj important între
numărul de turiști ruși în țările vecine și numărul turiștilor finlandezi și estoni în Rusia. De
altfel, perspectivele pentru creșterea numărului de turi ști din țările vecine sunt limitate,
interesul acestora fiind limitat de cele mai multe ori la cumpărarea carburanților mai ieftini
din Rusia, fapt ce determină limitarea vizitei acestora doar până la cea mai apropiată

84
benzinărie (Kolosov et.al., 2015) . Acestei realități i se adaugă și imaginea extrem de proastă
a Rusiei în special în Estonia, dar și în rândul finlandezilor. Așa cum remarcă Newman
(2006, p. 149) aceste evoluții pun în evidență conflictul existent î ntre discursul economic și
cel securitizant în ceea ce privește natura frontierelor. Dacă interesele economice au dictat o
deschidere a frontierelor în ultimele decenii (UE find unul dintre cele mai bune exemple),
discursul securitizant a pus în lumină ame nințări reale sau construite venite din exterior și
care amenință securitatea statelor -națiune (Newman , 2006, p. 149) . Cu toate acestea,
regiunile de frontieră pot deveni locuri de acțiune prin încurajarea cetățenilor să coopereze
cu vecinii. Din această perspectivă și pe fondul noilor realități impuse de integrarea
europeană, frontierele nu au mai fost văzute doar ca o barieră, iar porozitatea acestora a
transformat zona de frontieră dintr -o periferie înspre un spațiu al interacțiunilor competitive
(Eskel inen, Snickars, 1995, p. 25) și frontiera într -un incovenient care trebuie înlăturat
pentru a face loc diferitelor forme de cooperare trans -frontalieră. Efectele secundare ale
acestor deschideri se traduc în primul în rând în creșterea contrabandei și a mi grației ilegale,
efecte vizibile mai degrabă la frontiera cu Estonia, în ciuda unui control strict trecerile de
frontieră. Cu toate acestea, la nivel regional avantajele deschiderii granițelor sunt echivalate
cu creștere economică prin dezvoltarea activită ților transfrontaliere, iar concluzia care se
poate trage este aceea că frontierele sunt supuse unor schimbări continue, graduale, iar
evoluția de la o frontieră închisă înspre una deschisă este rareori una lineară (Laine, 2 013, p.
79). Delanty (2006) se referă la această caracteristică a frontierelor folosindu -se de
conceptul de ”frontiere inteligente” (”smart borders”) care se referă la frontiere ”hard”, dar
deschise, care sunt puncte de acces în cazul unor frontiere închise. El face astfel distincția
între frontierele ”soft” și cele ”hard”, unde frontierele ”hard” sunt înțelese ca fiind frontierele
militare sau politice care separă state sau sisteme de state (ex. Cortina de Fier), în t imp ce
frontierele ”soft” sunt definite în termeni culturali, mai degrabă ca frontiere simbolice (ex.
granițele care delimitează diferite grupuri etnice) (Figura 11) (Delanty, 2006, pg. 188 -189).

85

Figură 11. Dimensiuni ale frontierelor Europene. Sursă: (Delanty, 2006, p. 190) .

Constructele mentale ale oamenilor au o influență semnificativă în transformarea
frontierelor î n zone de cooperare și interacțiune, acest proces fiind conectat cu beneficiile
reciproce percepute de actori pentru dezvoltarea lor. Bazându -se pe aceste considerente
Laine (2013, p. 78) concluzionează asupra desc hiderii de jure a unor frontiere în timp ce de
facto acestea sunt închise.
2.4. Concluzii
Studiul frontierelor este un domeniu interdisciplinar aflat în expansiune și care
încearcă să își adapteze metodele și instrumentele noilor provocări pe scena inter națională.
Pentru a înțelege stadiul actual al acestui domeniu, precum și pentru a înțelege cum pot fi
frontierele depășite și erodate este important să înțelegem de unde au început și cum au
apărut acestea. O retrospec tivă asupra principalelor curente și direcții de analiză conferă o
viziune de ansamblu asupra înțelesului frontierelor și a conectării studiului acestora la
principalele viziuni geopolitice și schimbări discursive. În ciuda discursului optimist apărut
la începutul anilor ‘90, care prevedea ”o lume fără frontiere”, evoluțiile actuale vorbesc
despre o lume în care suveranitatea statală și loialititate națională sunt preeminente, iar
naționalismul determină încă sistemul de convingeri al oamenilor asupra propiului stat. Hard
Soft Închis Deschis A
Frontiere inteligente
UE
Zona Schengen B
Pașapoarte
Cortina de Fier
Frontiere naț ionale non -UE
Consiliul Europei
Cosmopolitanism/
multiculturalism
Rețele
Asia-Pacific
C Grupuri etno -naționale
”Ciocnirea civilizațiilor”
”Vechea” Europa

D

86
Focusul actual este pe cre șterea securitizării și pe procesul de re -construcție a frontierelor în
fața unor amenințări precum terorismul, migrația ilegală sau conflictele civilizaționale. De –
a lungul timpului, studiul frontierelor a evoluat de la discursul dominat de granițele form ale
ale statelor și zonelor etno -culturale înspre o analiză a frontierelor la nivele socio -spațiale și
geografice diverse, de la nivelul local și municipal, până la cel global, regional și super -statal
(Kolossov , Scott, 2013, p. 3) . Reprezentanții perspect ivei geodeterministe, printre care
Ratzel, Maull sau Haushofar, s -au axat pe corelarea morfologiei frontierelor și dezvoltarea
statului națiune cu extinderea geografică a sferei naționale de influență, legile naturale
determinând astfel logica organizării în spațiu a societăților. Din această perspectivă,
frontierele naturale au fost catalogate drept frontiere ”bune”, în măsură să asigure
supraviețuirea statului, în timp ce frontierele artificiale au fost înțelese ca ”rele” deoarece nu
corespundeau condiții lor fizice. Astfel, prinse în lupta pentru supraviețuire, statele cu
frontiere naturale sunt catalogate drept state putenice/ bune în fața statelor slabe, cu frontiere
artificiale. Perspectiva funcționalistă, în special prin scrierile lui Hartshorne, Krist of sau
Prescott, a subliniat înțelegerea frontierelor ca fenomene sociale dinamice, atenția fiind
îndreptată înspre examinarea funcțiilor acestora în relație cu fluxurile de schimburi
economice. În studiile recente, frontiera devine o construcție socio -culturală, interesul fiind
axat pe modul în care oamenii construiesc frontiera în acord cu experiențele și interesele
personale.
Dacă înțelesul graniței este acela de linie care separă o națiune de o altă națiune, zona
de frontieră face referire la o regiune adiacentă graniței și a cărei extindere teritorială depinde
de întinderea geografică a interacțiunii cu țara vecină. Pentru a determina extinderea și
caracterul zonelor de frontieră sunt studiate tranzacțiile și mobilitatea din aceste regiuni, în
funcție de intensitatea acestora stabilindu -se gradul de integrare a cooperării transfrontaliere.
Pentru a surpinde dinamica acestor interacțiuni au fost realizate mai multe modele de
interacțiune care arată complexitatea și diferitele nivele implicate în dinamica cooperării.
Atunci când motive economice, culturale sau politice determină o creștere a activităților
umane la frontieră, guvernele sunt obligate să intensifice cooperarea și co -producerea unor
politici de securitate. Aceste evoluții transfrontaliere, pre cum și oportunitățile de cooperare,
sunt percepute diferit de actorii implicați, ceea ce determină și o poziționare diferită în fața
frontierei, ac easta putând părea deschisă pent ru anumite categorii și închisă pentru altele.
Așa cum sugerează tipilogii p recum cea propusă de Martinez, frontierele au o
evoluție temporală care conduce la o creștere a nivelului de convergență dinspre zone de
frontieră alineate înspre zone de fr ontieră integrate. ”Transferul de memorie” poate fi însă

87
blocat de înțelegeri profu nd naționaliste ale trecutului, împiedicând astfel creșterea integrării
și cooperării. Astfel, frontiera dintre Rusia și Estonia a ajuns să aibă o puternică semnificație
simbolică, având rolul de a delimita specificul național, dar și pe cel european de so cietatea
rusă. Frontiera cu Finlanda se constituie mai puțin într -o frontieră civilizațională, dar apare
în continuare ca o frontieră tradițională interstatală delimitând spațiul în care specificul
rusesc și cel finlandez se conturează în cadrul statului n ațiune. Chiar dacă rolul de barieră al
frontierei se diminuează evoluția nu este una lineară, iar așa cum subliniază Brunet -Jailly,
nivele mai mari de integrare nu conduc în mod automat la o creștere a convergenței generale.
Unul dintre factorii care pot b loca procesul de integrare este nivelul ridicat al asimetriei în
zonele de frontieră, așa cum este cazul frontierei dintre Rusia și Finlanda. Creșterea
cooperării în aceste zone de frontieră poate însă determina evoluțiile viitoare, pentru că așa
cum subli nează Brunet -Jailly, cu cât este mai integrată zona de frontieră cu atât mai multă
nevoie au guvernele de a -și integra politicile și acțiunile.

88
Capitolul 3. Practici discursive: construcția și reconstrucția imaginii
vecinilor
3.1. Cons iderații analitice
Imaginea țărilor baltice în presa din Rusia a const ituit o preocupare relativ rară în
studiile de specialitate. Guzairov (2012) a fost preocupat de reprezentarea statelor baltice în
presa sovietică, ia r Simonyan (2006) investighează acest subiect în comparație cu felul în
care evenimente similare din alte țări CSI sunt raportate în presa din Rusia, concluzionând
asupra unei preponderențe a imaginii negative a statelor baltice și o ignorare a unor evoluții
similare în alte state din Caucaz. Un alt studiu din 2008 este axat doar pe imaginea Letoniei
în presa din Rusia (Muižnieks, 2008) , putând fi însă ușor extrapolat la raportarea Rusiei la
întreaga zonă baltică. Studiul realizat de Denisenko (2015) urmărește elementele pozitive și
elementele negative preponderente care formează imaginea statelor baltice în presa scrisă.
Dacă imaginea statelor baltice în pre sa din Rusia a fost analizată în foarte puține studii,
imaginea și reprezentarea Finlandei a trezit și mai puțin interesul cercetărilor, chiar dacă
există numeroase studii de cealalaltă parte a frontierei preocupate de reprezentarea Rusiei în
Finlanda la d iferite nivele (Yuryevna, 2006; Laine, 2013) . Un studiu important condus de V.
Kolossov (2003a) și construit pe conceptul de ”high” și ”low geopolitics” conturează
imaginea altor țări în Rusia bazându -se însă pe o serie de sondaje realizate la nivelul
societății rusești. Analiza presei scrise ne permite contactul cu o sursă istorică excepțională,
care ne ajută să înțelegem diferitele percepții și reprezentări ale vecinilor și să raportăm
aceste schimbări la evoluțiile de pe scena internațională. O astfel de analiză oferă o oglindire
nu doar a percepției asupra vecinilor, ci și o înțelegere mai aprofundată a orientărilor și
deciziilor de politică externă a Rusiei, dar și asupra construcției identitare a țării. De
asemenea, acestă analiză pe surse din mass media scrisă contribuie la o înțelegere a măsurii
în care direcția impusă de oficiali este reflectată în percepțiile și atitudiniile unei părți a
societății civile reprezentate de mass media. Mass media are puterea de a inf luența opinia
publică și a determina astfel percepția publică asupra unor subiecte prezentate. În contextul
cooperării transfrontaliere vom urmări evoluțiile portretizării Estoniei și Finlandei în mass
media scrisă și a gradului de transfer a conceptelor d e politică externă uzitate la nivelul clasei
politice din Moscova.

89
3.1.1 . Imaginea vecinilor vestici de -a lungul timpului
3.1.1.1. Imaginea Finlandei în Rusia
Pentru Rusia, Finlanda reprezintă o legătură directă cu Vestul, în timp ce Estonia se
interpune acestei conexiuni și neagă, prin discursul său identitar, apartenența Rusiei la
valorile europene. Stabilitatea ce a caracterizat relațiile ruso -finlandeze în perioada ce a
urmat Războiului Rece se opune numeroaselor crize și instabilități din relațiile c u Estonia.
Divergențele istorice cu Finlanda au fost anulate în discursul rusesc în locul reconcilierii
istorice, în timp ce Estonia reprezintă o amenințare directă la adresa uneia dintre cele mai
importante părți din istoria Rusiei, încercând negarea rolu lui acesteia în înfrângerea
nazismului și salvarea întregii Europe. Rușii din nord -vestul țării admiră aerul curat și buna
organizare a societății finlandeze și văd Finlanda ca o țară cu bune condiții de viață. Chiar
dacă nu se bucură de același succes tur isitic în rândul rușilor, Estonia este și ea percepută, la
nivel popular, ca o țară curată și atractivă . Percepțiile privind cei doi vecini vestici se bazează
astfel pe considerente diferite și sunt structurate în construcții narative variate, cu mici
variații de -a lungul timpului.
Fără a fi determinante de baze ale discursului identitar rus, Finlanda și Estonia au
fost prezente de -a lungul timpul în discursul oficialilor ruși în conexiune cu diferite evoluții
pe scena internațională și în ipostaze pliate pe contextul regional și internațional al politicii
externe ruse .
Între 1809 și 1917, Finlanda a fost parte a Imperiului Rus sub forma unui Mare Ducat
autonom, bucurându -se de încrederea țarilor și de libertatea de a -și perpetua structurile
gurvernamental e existente. În timp însă, unitatea imperiului rus a devenit unul dintre
principiile de bază ale politicii ruse, generând multiple ciocniri și neînțelegeri între
organizațiile guvernamentale ruse și finlandeze, ceea ce a condus la o încercare de rusificare
a Finlandei în perioada de final a marelui ducat. În toată această perioadă, Rusia a acordat
Finlandei cu un rol strategic important, ca o continuare militară a teritoriului rusesc (Paasi ,
1996b) , o viziune transpusă de -a lungul timpului în investirea Fin landei cu rolul de stat
tampon a cărui principală sarcină este aceea de a limita accesul pe teritoriul rusesc a
posibililor oponenți ai țării (Forss, Lauri et.al. , 2013, p. 41) . În toată această perioadă
imaginea Finlandei a fost cea a unei provincii puter nice, cu structuri guvernamentale mai
dezvoltate decât cele de pe teritoriul Rusiei, astfel încât s -a luat decizia păstrării acestora în
cadrul autonomiei acordate. Frontiera dintre cele două apare în scrierile din vremea
respectivă ca o linie de demarcați e între două sisteme cu reguli și norme diferite: ”nouă,
rușilor nu ne place faptul că în Finlanda, deși aparține de Rusia, nu ne mai aflăm sub protecția

90
legilor noastre[…], și trebuie să ne supunem unor legi diferite și unele foarte severe”. Bariera
lingvistică este prezentată de asemenea ca o problemă pentru relațiile comerciale, însă în
ciuda acestor inconveniente Finlanda este recunoscută pentru atracția pe care o exercită
asupra rușilor. Printre motivele enumerate se află aerul curat, calmul, lipsa c erșetorilor sau
a bețivilor și intimitatea de care se pot bucura turiștii ruși (Yevgenyev, 2014) .
După cucerirea independenței Finlandei în 1917 și setarea unei frontiere
internaționale între cele două entități relațiile bilate rale s -au răcit considerabil pe baza
instaurării unei stări de neîncredere, transpusă și în scăderea importantă a relațiilor
comerciale în perioada imediat următoare independenței Finlandei. Chiar dacă în anii 1920
Finlanda a fost definită din perspectiva rusă ca stat ”neutru”, în perioada imediat următoare
și până la semnarea Tratatului de Prietenie, Cooperare și Asistență Reciprocă, aceasta a fost
mai degrabă privită ca stat rival. Cea mai puternică expresie a neîncrederii instalate între cele
două state a fost dată de cererea Uniunii Sovietice privind cedarea de către Finlanda a
anumitor zone din Istmul Carelia în vederea apărării Leningradului situat la o distanță de
aproximativ 30 de km de frontieră și care a condus la cele două războaie purtate între
Finlanda și Uniunea Sovietică. Introducerea Tratatului de Prietenie în 1948 a adus schimbări
importante în percepția asupra Finlandei, aceasta devenind un stat prieten pentru următoarele
decade ale politicii sovietice (Forss et.al., 2013, p. 42) . De partea vestică a graniței, această
prietenie a însemnat și un grad ridicat de cenzură și limitare a opțiunilor de politică externă,
frontiera cu Uniunea Sovietică devenind un tabu și aproape dispărând din discursul politic
intern, cu atât mai mult fiind interzise referințele la zonele cedate de Finlanda Rusiei
Sovietice. În raport cu Rusia, această perioadă a însemnat însă construirea unei imagini
durabile a unei națiuni – prietene, aducându -i bunăvoință din partea vecinului estic și o
oarecare admirație pentru bra vura de care soldații finlandezi au dat dovadă în timpul
războaielor cu Uniunea Sovietică. Alexander Rupasov, un cercetător rus al perioadei
sovietice, notează într -unul din studiile sale dispariția articolelor negative la adresa Finlandei
din ziarele ruse ști începând cu 1950 și înlocuirea cu o reprezentare pozitivă a acesteia (Ken,
Rupasov (Eds.), 2001, p. 95) . Această atitudine a fost menținută de -a lungul timpului și în
ciuda unor perioade mai puțin pozitive în relațiile dintre cele două țări, declarații le și
discursurile oficialilor ruși rețin o notă pozitivă privind linearitatea și dezvoltarea relațiilor
bilaterale. Politica actuală a Finlandei este percepută într -o linie de continuitate cu
neutralitatea manifestată în timpul Războilui Rece. Într -un rap ort din anul 2000 privind
atitudinea unor oficiali militari ruși relativă la discuțiile privind aderarea Finlandei la NATO
se remarcă o continuitatea între politica de neutralitate din timpul Războiului Rece și politica

91
externă actuală a Finlandei, consi derând această orientare externă originată în Pactul de
Prietenie încheiat în 1948 și fiind caracterizată prin non -aliniere în raport cu alianțele militare
și servind cel mai bine intereselor naționale finladeze (Pursiainen , Saari, 2002) . Pentru
Finlanda î nsă chestionarea neutralității a început imediat după 1990 pe fundamentul
inexistenței celor două părți conflictuale între care să fie exercitată neutralitatea, permițând
astfel și extinderea discuțiilor privind aderarea la structurile europene. Pe baza ap licării la
CE în 1992 Finlanda și -a redefinit neutralitatea în termenii ”non -alineării militare și unei
apărărari independente” (Konnander, 2005, p. 114) . În momentul aderării Finlandei la
Uniunea Europeană atitudinea Rus iei în fața integrării se baza în primul rând pe înțelegerea
UE ca o organizație economică, fără implicații militare, astfel încât integrarea Finlandei a
fost percepută ca un avantaj în vederea dezvoltării apropierii Rusiei de structurile vestice și
de pia ța europeană. Acest avantaj este tradus atât în termeni economici, prin valoarea
adăugată pe care relațiile comerciale cu Finlanda o vor câștiga odată cu integrarea în
structurile europene, precum și în termeni politici, prin aducerea unei înțelegeri mai
aprofundate a realităților ruse în cadrul discuțiilor la nivelul țărilor europene, transpusă în
creșterea sprijinului economic și a cooperării multilaterale. Mai mult, această poziționare
avantajoasă a fost confirmată de inițiativa finlandeză privind dezvol tarea unei ”Dimensiuni
Nordice” a politicii europene. Inițiativa Finlandei a intrat pe agenda UE în 1998 în cadrul
Summit -ului de la Viena și a devenit o dimensiune de bază a politicii externe finlandeze,
fiind percepută în Rusia ca un exemplu concret pen tru ”scopul Finlandei de a promova o
cooperare regională în interesul Rusiei” (Pursiainen, Saari, 2002, p. 26) . La nivelul
frontierelor, Dimensiunea Nordică a adus o înțelegere mai flexibilă a acestora în raport cu
Rusia, contribuind la o relativă ”estompa re” a frontierelor în zona nordică, în contrast cu
accentuarea delimitărilor dintre Vest și Rusia adusă de procesul de lărgire al UE și NATO
(Archer , Etzold, 2008) . Acest succes s -a datorat în mare parte abilității acestei structuri de a
aborda problematic i locale în ciuda diferitelor evoluții la nivelul relațiilor generale dintre
Rusia și Occident.
La sfârșitul anului 2010 Rusia și Finlanda au sărbătorit 90 de ani de legături
diplomatice, oficialii ambelor țări oferind imagini pozitive asupra relațiilor b ilaterale
existente și a puternicei dezvoltări a cooperării transfrontaliere. De multe ori, partea rusă
construiește aceste relații la nivel discursiv ca fiind exemplare și un posibil model de
conduită pentru alte țări europene. În 2004 ambasadorul Rusiei în Finlanda descria relațiile
dintre cele două țări: ”Vedem Finlanda ca pe un partener valoros în dezvoltarea relațiilor
noastre generale cu UE. Finlandezii sunt fără îndoială experții UE în ceea ce privește Rusia.

92
Experiența Finlandei de bună cooperare în ciuda tuturor etapelor dificile și a greutăților din
trecutul nu foarte îndepărtat, poate oferi multe linii directoare pozitive pentru noii membri
UE” (Grinin, 2004) . Această imagine este una mai degrabă idealizată în perioadă actuală, pe
fondul crizei din Ucraina și a intensificării discuțiilor privind o posibilă aderare a Finlandei
la NATO.
3.1.1.2. Imaginea Estoniei în Rusia
Frontiera cu Estonia are o încărcătură istorică diferită și este marcată în prezent de
fragilitate ș i o puternică politizare. Situată la interferența mai multor puteri regionale, zona
de frontieră dintre cele două state a cunoscut numeroase perioade de discontinuitate politică,
specifică întregii regiuni baltice, devenind astfel un loc de confruntare per manentă între Vest
și Est. Estonia a fost pentru prima dată încorporată în Imperiul Rus în anul 1721, câștigându –
și independența după destrămarea imperiului și Revoluția bolșevică din 1917. Această
situația a durat însă o perioadă scurtă de timp, pentru că în 1940 Estonia a fost anexată
Uniunii Sovietice până la destrămarea acesteia în 1991 (cu o scurtă perioadă de întrerupere
între 1941 -1944 când Estonia a fost ocupată de Germania nazistă). În felul acesta, trecutul
istoric are o mare semnificație în relaț iile bilaterale actuale dintre Rusia și Estonia, cu atât
mai mult cu cât lunga perioadă de ocupație rusească a statelor baltice generează o serie de
dificultăți pentru oficialii ruși în perceperea Estoniei ca un stat suveran și ”distinct”.
Pentru prima pe rioadă a imperiului, Estonia, împreună cu celelalte state baltice, și –
au putut menține o serie de prerogative administrative și o relativă autonomie, bazată în
primul rând pe recunoașterea caracterului specific și diferit al regiunii în raport cu restul
imperiului (Kauppila, 1999) . Regiunea baltică a fost locuită în mod predominant de
protestanți și dominată politic de elita germană, astfel încât se remarca cultural și etnic de
restul provinciilor imperiului (Brüggemann, 2007) . Dorința de uniformizare și centralizare
ulterioară au produs o chestionare a acestei autonomii pe baza respingerii oricărei
”europenizări” a imperiului de către slavofili. Această evoluție a fost încadrată într -o politică
de ru sificare administrativă în zona de frontieră vestică a imperiului, resimțită mai puțin la
nivel cultural, pe fondul unei relative dezvoltări culturale a statelor baltice.
Perioada sovietică a însemnat o nouă poziționare a Rusiei în raport cu Estonia. Încă
din această perioadă Estonia a fost percepută în Rusia într -un mod ambivalent. Pe de -o parte,
specificul european al țării, cu cafenele vestice și obiceuiri europene ale locuitorilor, atrăgea
simpatia rușilor. Pe de altă parte, însă, dezaprobarea rușilor față de această țară are în vedere
respingerea de către estoni a tot ”ce este bun și le -a fost adus dinspre est”, precum și o lipsă
de recunoștință față de eliberarea adusă de Armata Roșie (Brüggemann, 2007, p. 83) . Tot pe

93
aceeași linie, din perspectivă sovietică, țările baltice nu ar trebui să fie independente,
supraviețuirea lor fiind dependentă, în această înțelegere, de politica naționalistă a U.R.S.S.
Această politică avea ca scop, printre altele, și crearea unor condi ții favorabile realizării
”unei singure națiuni cu o singură limbă [limba rusă ] nativă (Vardys, 1966) .
Perioada îndelungată de ocupare rusească/ sovietică a regiunii baltice a determinat o
înrădăcinare a perceperii acesteia ca parte din zona de influență rusească și ca element
strategic pentru securitatea Rusiei, ceea ce a echivalat uneori cu convingerea privind
drepturile și interesele ”naturale” ale Rusiei în fostele teritorii sovietice (Gerner, Hedlund,
1993, p. 60) . Totodat ă, statele baltice erau percepute ca o conexiune cu lumea occidentală,
ca o ”fereastră înspre Europa”, fiind denumite în perioada sovietică ”Vestul Sovietic”
(Lauristin , Vihalemm, 1993) , în special datorită bunăstării economice și a legăturilor cu
Occident ul. În ciuda perceperii regiunii ca având o semnificație strategică enormă pentru
Rusia și justificând astfel pretențiile asupra menținerii influenței rusești în zonă, statele
baltice au fost de asemenea percepute de -a lungul istorie ca o regiune diferită, distinctă față
de celelalte republici sovietice, tocmai datorită dezvoltării și prosperității economice a
acesteia. Caracterul distinct al regiunii este marcat prin diferiți termeni folosiți și asociați
statelor baltice ( ”Vestul nostru” sau ”străinătatea noastră” = ”nasha zagranitsa ”). Astfel, se
creează o imagine ambivalentă asupra zonei baltice și a Estoniei inclusiv. Pe de -o parte,
independența statelor baltice a fost văzută pentru o lungă perioadă de timp ca fiind de
neconceput (spre deosebire de indep endența Finlandei acceptată ca o evoluție firească), iar
pe de altă parte caracteristicile politice, etnice și lingvistice au menținut această regiunea în
zona diferenței, alterității, a ”străinătătății”. Astfel, în ochii rușilor, regiunea baltică se
const uie într -o componentă integrală a teritoriului rusesc, dar totuși un element diferit al
acestuia.
Aceste percepții au fost reflectate în toată perioada ce a urmat independenței Estoniei,
având ecou în diferite politici ale Moscovei menite să submineze sta tutul acesteia de stat
independent, racordat la valorile civilizației europene. După restaurarea independenței,
politica Estoniei s -a dezvoltat în direcția ruperii legăturilor cu trecutul comunist și
sublinierea diferențelor față de Rusia, astfel încât fro ntiera dintre cele două state a fost
construită la nivel discursiv ca o linie între două civilizații. În constrast, această orientare
politică a fost receptată în Rusia ca o ofensă și o lipsă de recunoaștere a avantajelor obținute
de Estonia ca parte a URS S și a investițiilor socialiste realizate aici (Viktorova, 2006, p. 7) .
Receptând conduita din politica externă estonă ca fiind în mod esențial anti -rusească,
Moscova a acceptat cu greu aderarea acesteia la NATO și UE în 20 04 și îi aduce acuzații

94
privind un puternic lobby anti -rusesc purtat în cadrul acestor organisme. În această direcție,
reluctanța Estoniei în a oferi cetățenie în mod automat etnicilor ruși și restricțiile impuse
educației în limba rusă sunt principalele a rgumente ce se regăsesc în discursul rus, alături de
negarea rolului URSS în salvarea Europei de pericolul nazist.
Astfel, politizarea relațiilor bilaterale și identitățile antagonistice ale celor două state
s-au materializat într -o serie de dispute polit ice, reflectate și amplificate la nivelul practicilor
discursive din cele două țări. Acestea au vizat, printre altele, retragerea trupelor sovietici de
pe teritoriul Estoniei, aderarea Estoniei la structurile UE și NATO, situația minorității ruse
din Eston ia și demarcarea finală a frontierei dintre celor două state.
3.1.2. Imagine și scop politic
Așa cum menționam la începutul acestui capitol, imaginile celor două țări în
construcțiile narative ale Rusiei au reflectat în numeroase rânduri diferite contexte
internaționale și au conturat orientări și obiective de politică externă ale puterii de la
Moscova. Dacă imaginea Estoniei este puternic politizată, în cazul Finlandei prevalează mai
degrabă aspecte sociale sau economice importante la nivelul relațiilor b ilaterale, într -un efort
de păstrare a relațiilor în afara condiționărilor politice, atât de presante pentru Rusia în relația
cu Uniunea Europeană. Numeroasele articole pe teme economice vorbesc tocmai despre o
încercare de menținere a relațiilor într -o zonă a interdependențelor economice și a intereselor
reciproce în materie de cooperare și parteneriat.
Perceperea amenințărilor externe de către societate este deseori construită politic, în
scopul obținerii sprijinului popular pentru anumite politici și or ientări externe. Influența
mass media asupra imaginii unei țări nu poate fi contestată în societatea contemporană în
care cea mai mare parte a informației este diseminată prin intermediul mass media (Kunczik,
1997, p. 7) și a internetului. Acceptăm cu ușurință realitatea care ne este prezentată, iar
anumite imagini sau strategii narative ne pot spune cine sunt prietenii noștri sau de cine ar
trebui să ne temem. Deschiderea frontierelor și favorizarea experiențelor directe, personale
au creat însă un decalaj între practică și retorică (imaginea c onstruită), astfel încât imagin ile
și percepțiile asupra unei țări sunt tot mai variate și multiple. În special pentru locuitorii din
nord-vestul Rusiei, Finlanda a devenit o destinaț ie preferată în anii 1990, atât pentru
cumpărături, cât și pentru turism sau cumpărarea unor case de vacanță. Această tendință s -a
menținut până recent, legăturile comerciale dintre cele două țări fiind puternic afectate de
criza financiară din Rusia încep ând cu 2014 . Este sugestivă, în acest sens, decizia multor
ruși de a -și cumpăra o casă de vacanță în Finlanda, justificând această alegere și prin
imaginea extrem de pozitivă a țării vecine. Un studiu realizat în rândul cumpărătorilor ruși

95
remarcă folosire a de către cumpărători a unor adjective extrem de pozitive la adresa
Finlandei, fiind atrași de atmosfera calmă și atitudinea primitoare a țării. Astfel, respondenții
descriu Finlanda prin adjective precum: ospitalitate, calm, curățenie, amabilitate, finla ndezii
remarcându -se prin calmul lor, politețe, amabilitate, atitudinea lor zâmbitoare și dorința de
a ajuta (Lipkina, 2013) . Imaginea pozitivă este reflectată și în reprezentările mediatice ale
Finlandei. În multe articole, Fi nlanda apare ca un model de dezvoltare (inovații tehnologice,
festivaluri de teatru și muzică, atitudinea oamenilor politici etc.) sau ca un model de abordare
a relațiilor bilaterale.
Fără îndoială, însă, imaginile mediatizate sunt de multe ori instrumenta lizate și
răspund unor strategii de politică oficială sau perpetu ează o serie de stereotipuri și percepții
anterioare. Discursul pe care Rusia îl construiește în jurul Estoniei se încadrează în
structurarea discursivă a propiei identități în raport cu Euro pa și astfel a poziționării sale pe
scena internațională. Politica anti -rusească a Estoniei în spațiul organizațiilor europene este
percepută de Moscova ca o amenințare la adresa apartenenței Rusiei la spațiul civilizațional
european, astfel încât negarea apartenenței Estoniei la ”adevărata Europă” prin recurgerea la
discursuri axate pe protecția minorităților, politica lingvistică sau revizionismul istoric se
încadrează în încercările de construire a unei identități ruse europene. Această poziționare
negat ivă în raport cu Estonia este prezentă și în numeroase articole din mass media, fiind
foarte ușor ca un eveniment negativ, un incident să fie generalizat în presa ca fiind
reprezentativ pentru întreaga societate și modul de funcționare a acesteia sau a tra tamentului
privind minoritatea rusa din Estonia. Inaugurarea unui monument dedicat soldaților care au
luptat de partea Germaniei sau întâlnirile veteranilor SS devin momente emblematice și fac
posibilă echivalarea estonilor la nivelul percepției populare c u fasciști ce nu pot face parte
din ”Europa adevărată”.
Aceste reprezentări mediatice corespund unei perceperi oficiale a Estoniei ca o țară
care amenință Rusia la nivel identitar și economic. Se poate vorbi aici despre independența
Estoniei percepută în R usia ca fiind ”ne -naturală”, ca urmare a perioadei de ocupație
sovietică, dar și a felului în care cetățenii ruși s -au raportat la Estonia în această perioadă.
Dată fiind importanța vitală a Estoniei ca zonă -tampon din punct de vedere economic și de
securi tate, independența acesteia poate fi echivalată foarte ușor cu o amenințare pentru
securitatea Rusiei. În realitățile geopolitice ale anilor ’90 menținerea Estoniei cel puțin într –
o stare de neutralitate ar fi putut servi intereselor Rusiei, motiv pentru c are Moscova a luptat
pentru a împiedica integrarea Estoniei în structurile occidentale. În toată această perioadă
Rusia a folosit diferite instrumente pentru a exercita presiune asupra Estoniei sau chiar

96
pentru ”a pedepsi” anumite inițiative luate de Talli nn (Bieliszczuk, 2015) . Teama Rusiei de
a fi izolată de Europa și a i se nega natura europeană este transpunsă și într -o puternică
mediatizare a Estoniei ca o țară ce nu se raliază valorilor occidentale, în primul rând prin
tratamentul față de minoritatea rusă și ”resuscitarea nazismului” la nivelul societății. Pe acest
fundal Rusia apare ca o apărătoare a valorilor occidentale, iar prin contribuția istorică
împotriva nazismului nu i se poate nega apartenența la spațiul european .
3.1.3. Ziarele ca sursă

Dezvoltarea semnificației comunicării și a reprezentărilor mediatice conduce la o
creștere a importanței reflectării și aprecierii critice a proceselor semiotice implicate de
acestea și impactul lor asupra vieții sociale și cult urale. Utilizarea ziarelor ca sursă în
cercetările de natură istorică impune însă o atenție sporită tocmai ca urmare a naturii efemere
a acestora (Reah, 1998, p. 13) și a distorsionărilor sau a erorilor factuale pe care le pot
conține. În același timp însă, ziarele sunt mai mult decât reprezentări factuale ale
evenimentelor, ele reprezintă produse culturale ale societății reprezentate, astfel încât
procesul de analizare și uzitare a lor este unul mult mai complex, oferind o imagine culturală
amplă asupra societății, sensibilă la schimările de natură socială, politică și culturală.
Analizarea ziarelor pe o axă a timpului se bazează pe convingerea că scanarea
cronologică a materialelor din ziare poate arată felul în care soci etatea își conturează cadrele
ideologice și își percepe propia imagine de -a lungul timpului (Nir, Roeh, 1992) . Analiza
istorică a ziarelor relevă nu doar evenimentele întâmplate, ci permite în același timp
explorarea felului în care sistemul de înțelesuri și semnificații a fost construit (Carey, 1974) .
În felul acesta, ziarele sunt un produs al culturii din care provin. Mesajul fiind transmis prin
intermediul limbajului, anumite valori culturale sunt fără îndoială codificate în mesaj
(Fowler, 1991, pg. 10 -11). Limbajul folosit în ziare nu este unul neutru, ci devine un puternic
mediator constructiv, ceea ce ne conduce la viziunea lui Bell (1991) , conform cărui a
materialele din ziare nu se constituie în articole, ci în povești. Acestea conțin o structură, un
punct de vedere și valori, pe când un articol poate avea ca unic scop acela de a raporta un
eveniment.
Reflectarea asupra reprezentării mediatice pleacă de la asumpția că politicile unei țări
sunt puternic influențate de discursul public care se dezvoltă în jurul anumitor teme, în ceea
ce privește setarea și construirea unei agende de discuții (MC Combs , Shaw , 1972) . Mai
mult decât atât însă domeniul repreze ntărilor mass media se structurează ca un spațiu în care
diferiți actori construiesc probleme sociale (Young, 1981) și prezintă anumite soluții prin

97
conturarea unor opțiuni politice. Acest proces este organizat în jurul unor practici discursive
specifice ( implicând aspecte lingvistive, metaforice sau figurative), precum și în jurul
selectării și ierarhizării anumitor subiecte din societate. În felul acesta, rolul mass media în
procesul de ”construire socială a realității” (Berger , Luckmann, 1967) este evide nt, iar
interacțiunea cu publicul și convingerile acestuia conduc la construirea ”reprezentării sociale
a realității” (Moscovici, 1981) și mai specific pentru cazul nostru, la reprezentarea socială a
alterității. În felul acest a, rolul mass media în a seta o agenda de discuții și de a ierarhiza
subiectele din societate în funcție de importanța acestora este completat și dezvoltat de
impactul pe care mass media îl are la nivelul construirii problemelor sociale și a
reprezentărilo r sociale.
Selecția subiectelor care apar în ziar este un proces complex și îl transformă pe cititor
în recipientul unei informații selectate și ierarhizate. Această selecție permite diferitelor
eveniment să se transforme în știri, astfel încât ceea ce es te raportat nu este o simplă reflecție
a importanței evenimentelor respective, ci scot la iveală mai degrabă un set de criterii de
selecție complex și artificial (Fowler, 1991) . Unul dintre determinații importanți în acest
proces este dat de structura de conducere a organismului de presă (Soderlund, Hildebrandt,
2001) . Propietarii de presă dețin puterea teoretică de a influența nu doar informația care
ajunge la public, ci și ceea ce publicul consideră a fi important. În context ul societății rusești,
problematica propietarilor trusturilor de presă este una relevantă, conturând imaginea unui
control accentuat asupra selecției subiectelor importante și forma în care informațiile ajung
la public și făcând astfel necesară o atenție s porită acordată relațiilor dintre discursul media
și instituțiile guvernamentale (Nygren, 2010, p. 40) . Punctul de vedere oficial este important
în acoperirea unei știri, politicienii și autoritățile fiind deseori folosiți ca surse în mass media
rusească (autoritățile constituiau la finalul anilor 1990 mai mult de jumătate din sursele
folosite în ziarele rusești de calitate (Koikkalainen, 2009, p. 79) ), astfel încât este ușor ca
acestea să ajungă să influențeze procesul jurnalistic sau, după cum afirmă Sigal, jurnaliștii
ajung să fie ”exploatați de surse fie pentru a insera informații în știri sau ca elemente de
propagandă” (Sigal, 1973, p. 120) . Deseori ju rnaliștii recurg însă la aceste surse dintr -o
rutină jurnalistică și nu atât de mult dintr -un efort de promovare a punctului de vedere oficial.
Din acest punct de vedere, literatura de specialitate a vorbit despre o mai mare libertate de
exprimare a presei regionale și articularea intereselor unor grupuri sociale diferite (Mäki,
2014, p. 5) . Cu toate acestea, în presa studiată la nivel regional cele mai multe surse provin
din mediul oficial rus, cu foarte puține opinii venin d dinspre alți actori ai societății.

98
Un alt aspect corelat este impactul pe care anumite ”pachete media” îl au în societate
în funcție de măsura în care acestea rezonează cu credințele sau viziunile pre -existente sau
cu anumite mituri și tradiții ale cult urii respective. Oamenii își amintesc mai ușor ceea ce
știu deja, informații care se încadrează sau amintesc de anumite structuri cunoscute,
familiare. În viziunea lui Scheufele (1999, p. 104) , felul în care o per soană procesează
informația este influențat de ințelesuri, valori și credințe pre -existente, iar discursurile care
se corelează cu aceste înțelesuri au un impact mai mare asupra persoanei respective.
Construind pe această perspectivă, Gerbner (1985, p. 13) merge mai departe și susține faptul
că mesajul transmis de media este codificat intenționat, chiar dacă nu întotdeauna în mod
conștient, astfel încât să conecteze publicul la un sentiment sau semnificație împărtă șită
legată de un anumit eveniment, construind un ”mediu simbolic comun” pentru felul în care
oamenii înțeleg și reacționează la un eveniment. În aceeași direcție, conform experimentelor
amintite de Van Dijk (1986, p. 158) evenimentele cu o puternică încărcătură emoțională sunt
mai ușor reținute și amintite, cu atât mai mult dacă acestea se încadrează în anumite
convingeri (stereotipuri, prejudicii) sau anumite tipare comportamentale. Segmentul de
presă analizat co nfirmă această tendință a presei de a construi pe imagini și percepții comune
și de a chestiona prea puțin stereotipurile de imagine la adresa celor două țări. Cele mai multe
dintre articole rezonează cu viziunile pre -existente, iar multe dintre articolele care pun în
discuție aceste imagini sunt construite plecând chiar de la aceste stereotipuri.
3.1.4. Contextul mediatic rusesc
Acest subcapitol va analiza evoluțiile la nivelul presei rusești, în special în ceea ce
privește relația acesteia cu statul și schimbările din perioada ce a urmat sfârșitului Războiului
Rece, axându -ne cu precădere pe evoluțiile la nivelul presei scrise.
În perioada sovietică presa a fost instrumentalizată având rolul de a crește impactul
ideologiei comuniste și de a contribui la s tabilitatea regimului (Muižnieks, 2008) . Gorbaciov
a fost cel care a înțeles utilitatea mass media în construirea unei imagini și s -a folosit intensiv
de acest element pentru a ocoli ierarhia de partid și a ajunge direct la cet ățenii țării. În ciuda
libertății obținute după căderea Uniunii Sovietice presa din Rusia este și astăzi un puternic
instrument politic, fiind tot mai puternic controlată de stat în ultimii ani ai președinției lui
Putin. Înainte însă de a vorbi despre tend ința de politizare a presei vom sublinia câteva
direcții de evoluție în presa rusească specifice anilor ce au urmat sfârșitului Războiului Rece.
Una dintre tendințele importante din domeniul media este preferința crescută a
populației pentru programele TV , după ce în perioada sovietică ziarele au fost principala
sursă de informare a cetățenilor. Elena Vartanova explică această evoluție prin prisma

99
dificultăților economice cu care s -a confruntat populația din Rusia în anii `90 (Vartanova ,
2004, p. 193) , cee a ce a făcut ca circulația celor mai multe ziare rusești să scadă de
aproximativ zece ori în perioada 1992 -1993 (Zassoursky, 2016, p. 75) . În ciuda acestei
evoluții, numărul ziarelor a crescut ajungând la aproximativ 30.00 0 de publicații (Vartanova,
Russia, 2004, p. 194) , iar numărul cititorilor se ridica în 2004 la aproximativ 80% din totalul
populației (Vartanova, 2004, p. 192) . Totodată, criza econ omică a avut un impact mai redus
asupra ziarelor regionale decât cele naționale, astfel încât piața media a devenit una integrată
orizontal (Vartanova, 2001, p. 25) . În timp ce presa națională a pierdut din importanță, cea
regională a devenit mai importantă, oferind cititorilor informații relevante pentru realitatea
lor locală și regională. Potrivit raportului anual al AFPCM (Agenția Federală pentru Presă
și Comunicare în Masă), ”două treimi din circulația ziarelor soci o-politice este creată de
edițiile regionale și locale” (Russian Periodical Press Market , 2008, p. 30) .
O altă evoluție importantă a fost la nivelul scăderii autorității presei. Încrederea
publicului în informațiile transmise de mass media a scăzut consta nt după perioada de
început a tranziției. În 1999 doar 13% din populație avea încredere în ziarele și revistele
rusești (Vartanova , 2001) . În perioada 2007 -2016 încrederea rușilor în informațiile transmise
de presa centrală a scăzut constant, cu o evoluție mai bună la nivelul presei locale și
regionale, în timp ce televiziunea s -a menținut ca principala sursă de informație (Tabel 3).
Aveți încredere în următoarele mijloace de informare? (index al încrederii în mass media,
în puncte)
2007 2012 2015
Telev iziunea centrală 53 58 53
Televiziunea locală,
regională 36 51 40
Presa centrală 36 27 22
Stiri online, site -uri
oficiale – – 7
Radio central 33 22 30
Presa regională, locală 24 24 18
Radio regional, local 20 11 21
Social media, bloguri – – -12
Med ia străină 21 -22 -56
Tabel 3. Indexul încrederii în mass media pentru perioada 2007 -2016 . Sursă: (Press
release № .1847, 2016) .

100
Dezvoltarea mediului online a fost de asemenea importantă în ultima perioadă, în
zona de internet în li mba rusă fiind peste 2.500 de site -uri poziționate ca surse online de
media. În felul acesta, informația disponibilă este una mult mai diversă, conținând puncte de
vedere și poziționări diferite. Tot mai mulți tineri preferă mediul online pentru obținerea
informațiilor, însă nu trebuie ignorat faptul că în Rusia peste 73% din populație nu are
posibilitatea de a accesa internetul zilnic, conform unei statistici din 2010 (Vartanova, 2010,
p. 194) , precum și faptul că int ervenția statului asupra libertății mediului online este tot mai
accentuată.
Raportul presei cu statul . Cenzura, centralizarea și instrumentalizarea presei
specifice perioadei sovietice au fost urmate de o perioadă de relaxare și introducerea unei
autonom ii și diveristății jurnalistice o dată cu politicile glasnost și perestroika de la sfârșitul
anilor 1980. Aceste libertăți au fost definitivate prin Constituția din 1993 care garanta
libertatea presei și interzicea cenzura (Oates, 2006, p. 24) . În ciuda acestor modificări, media
din Rusia anilor 1990 a rămas puternic instrumentalizată și politizată, cu un grad ridicat de
autocenzură și încercări ale mogulilor media de a -și menține și securiza intersele politice și
economice . Aceste aspecte au determinat întârzierea transformării jurnaliștilor în adevărați
profesioniști dedicați informării obiective a comunității din care fac parte (Mertens, de
Smaele (Eds.), 2016) .
Ca urmare a privatizării mass media imediat după 1992 și a r elativei libertăți oferită
acesteia în prima perioadă, mass media a susținut politica lui Boris Yeltin și a fost un puternic
aliat pentru acesta în toată perioada de conducere, cu o relativă îndepărtare pe fondul
izbucnirii războiului din Cecenia în 1994. De altfel, sprijinul oferit de presa a fost unul
decisiv în victoria lui Yeltin în alegerile din 1996 (Muižnieks, 2008, p. 13) . Relativa
liberatate de care s -au bucurat publicațiile în perioada de început a anilor `90 (în special,
publicațiile mai mici sau cele regionale care nu erau considerate foarte importante de către
politicienii din Moscova) s -a erodat însă treptat odată cu sprijinul decisiv acordat lui Boris
Yeltin în campania pentru alegerile din 1996. Printre canal ele de media puternic influente în
această campanie se numără NTV, primul canal TV independent și ziarul Kommersant , unul
dintre primele cotidiane de business din Rusia. Experții consideră acest episod un moment
de contitură care a arătat politicienilor pu terea enormă pe care mass media o poate exercita
asupra opiniei publice și influențarea votului acesteia. (Kuusi, Smith, Tiihonen (eds.), 2007,
p. 72) . Aceast aspect a condus la o intensificare a încercărilor de a controla mass media, nu
doar din partea po liticienilor, ci și a unor puternice grupuri economice în efortul de a diminua
puterea competitorilor de pe piață. Astfel, în momentul în care Putin a devenit prim ministru

101
în 1999 aproape toate instituțiile de media importante erau controlate de actori po litici și
economici influenți (Muižnieks, 2008, p. 14) , dar care exprimau opinii și interese diferite.
După venirea la putere a lui Putin în 2000 sistemul media a devenit tot mai mult un
instrument politic, principala dife rență față de perioada anterioară fiind concetrarea
controlului asupra mass media în mâinile unui cerc redus de politicieni loiali președintelui.
La începutul anilor 2000 diferite agenții statale au preluat controlul financiar a peste 70%
din sursele de me dia online, 80% din presa regională și 20% din cea națională (Vartanova,
2012) . În felul acesta, statul a preluat controlul asupra mass media considerând -o un
instrument mult prea important pentru a nu fi controlată de autor itățile politice. Dezbaterile
publice au fost eliminate din publicațiile majore, alegerea subiectelor pentru articole a fost
condiționată de acceptul forțelor politice, iar o oarecare libertate a fost permisă doar
publicațiilor mai puțin influente. Presiu nea asupra televiziunii, ca principalui mijloc de
comunicare cu populația, a fost mult mai mare decât cea exercitată de stat asupra ziarelor și
revistelor, acestea putând funcționa într -o oarecare măsura ca un informator obiectiv al
societății. Această bif urcație între televiune și presă este considerată de Becker (Becker,
2004, p. 150) ca principală trăsătură care diferențiază ”stilul neo -autoritar de totalitarismul
sovietic”. În toată această perioadă, cercurile politice din jurul lui Putin au dezvoltat diferite
forme de presiune și instrumente de control asupra mass media.
Una dintre modalitățile folosite este preluarea controlului asupra principalelor
instituții mass media prin intermediul a diferiți oameni loiali regim ului. Astfel, în prezent
cele trei stații TV principale sunt parțial sau total deținute de stat (RTR, ORT, NTV), la fel
ca și cele două principale agenții de știri, RIA și ITAR -TASS. Grupul Gazprom, controlat
de stat, deține, de asemenea, numeroase canale radio, TV și publicații, printre care și ziarul
Kommersan t, fiind un actor extrem de important pe piața media rusească. Pe baza acestei
etatizări și monopolizări a pieței media, Kremlinul poate recurge cu ușurință la
restricționarea accesului la informație și manipula rea subiectelor de discuții. Strategiile
folosite în această direcție pot fi diferite , de la accesul privilegiat la informații pentru
reporteri în funcție de orientarea acestora, ascunderea informațiilor față de jurnaliști
îngreunând astfel mun ca acestora, până la împiedicarea jurnaliștilor în a scrie despre
anumite subiecte (Muižnieks, 2008, pg. 21 -22)(ex. prin refuzul accesului în zone de conflict
sau amenințări primite în legătură cu informațiile relatate . Un caz elocvent în acest sens este
cel al jurnalistei Anna Politkovskaya, reținută după colectarea de informații privind
încălcarea drepturilor omului în Cecenia, eliberată apoi, dar amenințată în repetate rânduri
pentru activitatea sa în regiune. Ea a f ost asasinată pe 7 octombrie 2006, stârnind numeroase

102
suspiciuni legate de motivele crimei. Pe fondul luptei antiteroriste proclamate în Rusia (în
special după criza ostaticilor de la NordOst) liberatatea presei a fost tot mai mult îngrădită:
jurnaliștii a u fost obstrucționați în raportarea subiectelor sensibile și a fost consolidat
controlul asupra surselor de știri; au fost arestați jurnaliști care criticau regimul politic, iar
aceștia la rândul lor au început să practice într -un grad ridicat auto -cenzura și coordonarea
informațiilor publicate cu opinia autorităților; au fost cenzurate o serie de publicații;
jurnaliști străini au fost expulzați sau li s -a refuzat viza de intrare în Rusia. Aceste
restricționări au fost posibile și prin modificări repetate a le legislației, noile reglementări
permițând un mai mare control al statului asupra presei. Definiția largă și vagă asupra
terorismului în sistemul juridic rusesc generează o presiune puternică asupra jurnaliștilor cu
opinii critice la adresa guvernului, i ar alături de alte măsuri legale restrictive impune un grad
ridicat de auto -cenzură în rândul jurnaliștilor. Prin ordinul semnat de Putin în 2006,
extremismul a fost extins pentru a include de asemenea critica mass media la adresa
oficialilor publici, auto rizând astfel închisoarea pentru jurnaliști până la 3 ani pe baza acestei
reglementări.
Un alt exemplu recent de modificare legislativă este Legea Federală Nr.398 care a
intrat în vigoare în 2014 și care extinde controlul statului asupra sferei online (Freedom of
the press, 2015) . Aceasta permite procurorului general să blocheze site -urile care publică
apeluri la proteste de masă, activități ”extremiste” sau participarea la adunări ilegale
(Freedom of the press , 2015) . Această l ege a fost invocată împotriva a numeroși bloggeri și
jurnaliști, în timp ce statul reușește să controleze tot mai multe resurse online. În 2014, Pavel
Durov, fondatorul celei mai importante rețele sociale din Rusia, Vkontakte, a fost nevoit să
se retragă ș i să părăsească țară după ce a refuzat să ofere datele de cont a unor activiști
ucrainieni (Freedom of the press, 2015) . Site -ul a fost preluat la sfârșitul anului de Alisher
Usmanov, om de afaceri apropiat Kremlinului.
Începând din anul 2003 presa din Ru sia este considerată a nu fi liberă în rapoartele
emise de Freedom House, punctajul acesteia înrăutățindu -se de la 66 de puncte în 2003 la 83
în 2015 pe o scară de la 0 (punctajul cel mai bun) la 100 (punctajul cel mai slab) (Freedom
of the press, 2015) . Pentru anul 2015 raportul Freedom of House descrie agenda națională
de știri din Rusia ca fiind puternic controlată de Kremlin, acesta stabilind politica editorială
a televiziunilor de stat, în timp ce ziarele oferă extrem de rar puncte de vedere aflate în
contradicție cu politica oficială, în principal pe subiecte de țin de corupție sau politică
externă. Raportul consemnează de asemenea concentrarea dezbaterilor politice reale în
revistele săptămânale, site -uri de știri, programe radio și foarte puține ziar e, printre care

103
Novaya Gazeta sau Vedomosti (Freedom of the press , 2015) . Acestea ajung însă la un număr
redus de cititori, în special în rândul unui public educat și urban.
Pe acest fond de limitare a libertății presei, amenințarea securității fizice a
jurnaliștilor a devenit un instrument de presiune, Rusia fiind cunoscută ca una dintre cele
mai periculoase țări pentru practicarea jurnalismului din cauza numeroaselor atacuri asupra
acestora. În ciuda unor informații oficiale privind legătura dintre crime le comise asupra
jurnaliștilor și activitatea lor profesională, au fost exprimate numeroase îngrijorări privind
implicarea autorităților regionale și federale în comiterea acestora (Muižnieks, 2008, pg. 22 –
23).
Pe fond ul acestei imagini a presei rusești, un aspect important este pus în discuție de
M. Lipman (2010) privind influența audienței asupra rolului redus pe care presa îl joacă în
societatea rusă. Primii ani ai perioadei post -comuniste nu au reușit să transmită cetățenilor
importanța drepturilor și a principiilor normative ale democrației și impactul direct al
acestora asupra calității vieții lor. Astfel, societatea rusească este relativ apatică în fața
interferenței statului în diferite sectoare ale vieții economice și sociale. Mai mult decât atât,
sondajele arată o preferință a cetățenilor pentru puterea centralizată (39% din respondenți
într-un sondaj realizat de Levada Center pentru anul 2013) și pentru o democrație în ”stil
rusesc”, fără a urma cursul occidental (Public Opinion, 2009, pg. 104 -105). În ceea ce
privește libertatea presei într -un sondaj realizat în același an 24% dintre participanți și -ar
dori o creștere a controlului guvernului asupra instituțiilor de mass medi a, iar 44% și -ar dori
menținerea lui la același nivel, doar 16% optând pentru o reducere a controlului (Public
Opinion , 2012, pg. 133 -134). Lipman susține, de asemenea, că mass media poate funcționa
ca un instrument de răspundere publică doar cu condița ca publicul să ceară această
răspundere din partea guvernului, fără a avea însă puterea de a genera un activism care nu
există la nivelul societății (Lipman M. , 2010) . Lipman, alături de alți observatori ai presei
din Rusia, con sideră ca regimul instaurat de Putin obligă toate trusturile de presă majore din
Rusia să ia în considerare felul în care Kremlinul ar reacționa la anumite informații publicate
(Lipman , 2010, p. 161) .
3.1.4 .1. Kommersant – o oglindă distorsionată?
Presa c entrală din Rusia cuprinde publicații oficiale, cele ale guvern ului (cum ar fi
Rossijskaya Gazeta sau Rossijskie vesti publicată d e administrația prezidențială), ziarele
tradiționale (e.g. Izvestiya) cu o distribuție națională și publicațiile noi, printre care și
Kommersan t, cu o distribuție limitată în afara capitalei (Mertens, de Smaele (Eds.), 2016, p.
195). Chiar dacă istoria lui începe în 1909, Kommersan t nu a fost publicat în perioada 1917 –

104
1990 datorită conjuncturii politice din Rusia. Apariția ziaru lui a fost reluată în 1990 sub
conducerea lui Vladimir Yakoslav, iar din 1992 a devenit cotidian. În istoria oficială a
ziarului este descrisă inovația pe care acesta a adus -o în presa din Rusia, printr -un stil axat
pe fapte și evitând divagațiile specific e stilului jurnalistic din perioada sovietică: ”în acea
perioadă, fiecare intern, chiar și atunci când scria despre un incediu la o fermă de pui, încerca
să-și demonstreze talentul de columnist. Din acest motiv, articolele de știri începeau de multe
ori cu o divagație lirică, cu aluzii istorice sau filosofice” (Kommersant) . În studiul dedicat
evoluției mass media în Rusia, Anna Arutunyan (2009, pg. 98 -101) pune ziarul Kommersant
la originile presei obiective, axate pe relatarea faptelor și care se adresează unor cititori, în
special din clasa business, care nu aveau timp pentru demagogia sovietică. În prezent, ziarul
este privit ca un cotidian `serios` de business, în ciuda preluăr ii acestuia de magnatul Alisher
Usmanov și a suspiciunilor privind o aliniere a ziarului la poziția oficială a Kremlinului.
Ziarul este considerat a fi una dintre cele mai respectate publicații, fiind una din publicațiile
care ”a construit fundația pentru dezvoltarea influenței intelectuale a presei” (Vychuba,
Frolov (Eds.), 2008) . Kommersant este specializat în transmiterea de informații sociale și
politice naționale și internaționale, având o secțiune financiară extinsă și o audiență formată
în special di n cetățeni educați din mediul urban. Pentru anul 2015 Kommersant a raportat un
tiraj de 100.000 -120.000 de exemplare (Kommersant Website, 2016) , fiind recunoscut ca un
ziar de orientare liberală și cu o relativă independență ed itorială (Lipman M. , 2010, p. 155) ,
atribuindu -i-se un stil ”vestic” definit prin ”fapte, informații separate de opinii, informații
de context și un stil aproape telegrafic” (Mertens, de Smaele (Eds.), 2016, p. 196) . De altfel,
în ciuda scăderii generale a circulației ziarelor, publicațiile de business au cunoscut o creștere
a tirajului în ultima perioadă (în cazul Kommersant aceasta a fost de la 219,9 mii de cititori
în 2012 la 228,5 în 2015) . Audiența acestora este red usă în general la oameni cu studii
superioare (peste 70% din cititorii ziarului) și cu venituri medii sau peste medie (peste 90%
dintre cititori). Ca medie de vârstă aceștia se situează între 25 și 44 de ani, majoritatea fiind
bărbați.
ZIAR Audiență (mii) 2012 Audiență (mii) 2015
1. Iz Ruk v Ruki 3242,9 (*informația nu este valabilă)
1. Metro 1932,1 1899,4
2. Rossiyskaya Gazeta 1060,3 896,7

105
3. Moskovsky Komsomolets 1048,1 738,6
4. Moskova Vecernya (*informația nu este
valabilă) 439,2
5. Sport -Express 523,9 370,0
6. Sovietsky Sport 418,9 259,8
7. RBK 100,1 244,6
8. Kommersant 219,9 228,5
9. Vedomosti 134,6 168,3
Tabel 4. Circulați a ziarelor cotidiene din Rusia -2015. Sursă: TNS Rusia, NRS, 2012,
2015 .
Ziarul a fost deținut din 1997 până în 2006 de Boris Berezovsky, un critic a lui Putin,
auto-exilat în Marea Britanie, după ce a fost chemat la audieri în urma alegerilor
prezidențiale din anul 2000. În toată această perioadă, publicația a fost recunoscută pentru
stilul obiect iv și pozițiile critice la adresa regimului lui Putin. În 2006 Berezovsky a vândut
ziarul prietenului său, Badri Patarkatsishvili, însă doar pentru o foarte scurtă perioadă de
timp. Așa cum am subliniat mai devreme, politica lui Putin a condus la o redistr ibuire a
instituțiilor media în timpul președinției lui, astfel încât cele mai importante sunt în prezent
controlate de oameni loiali Kremlinului. Chiar dacă acest transfer de propietate nu a
însemnat întotdeauna o interferență directă în politica editoria lă a avut însă capacitatea de a
face aceste instituții mult mai vulnerabile (Lipman , 2010) . Alisher Usmanov, propietarul
trustului Kommersant începând cu 2006, este un magnat al metalurgiei ruse (copropietar al
holdingului Metalloinvest) și șeful subsidiar ei Gazprom – GazpromInvestHolding, o funcție
rezervată pentru oamenii loiali Kremlinului. Chiar dacă Usmanov a refuzat interferanța
tranșantă în politica editorială a ziarului după cum a fost citat în repetate rânduri în presă și
susținut în aceste declaraț ii de anumiți jurnaliști Kommersant (Shary, 2006) ) este puțin
probabil că acesta ar putea alege să își pună în joc interesele economice și comerciale în
favoarea libertății presei (Lipman , 2010) . Imediat după preluarea ziarului de către Usmanov,
Vladislav Borodulin, editorul șef al ziarului a fost înlocuit cu Andrei Vasilyev, într -o mișcare
care ridică semne de întrebare privind încercarea lui Usmanov de a -și securiza relațiile cu
Kreml inul. Chiar dacă Borodulin a dez mințit exis tența unor presiuni asupra lui, mai mulți

106
jurnaliști au părăsit ziarul în aceeași perioadă și au fost speculate divergențe între aceștia și
noua conducere , impusă de relațiile apropiate cu Kremlinul (Satran , 2006 , 02.10 ). Andrei
Vasilyev, editor șef al ziarului în perioada 1999 -2005, a făcut asigurări în privința menținerii
liniei obiective a ziarului și publicarea unor articole care ”nu îi vor plăcea propietarului”
(Satran , 2006 , 04.10 ). Din 2010 Michael Mihailin a deținut funcția de redactor șef al ziarului,
pentru a fi înlocuit în 2014 de Sergei Yakovlev, care continua să dețină această poziție și în
prezent.
Un element important în înțelegerea poziției ziarului Kommersant este discuția
despre auto -cenzura practicată la nivelul pre sei din Rusia. În analiza sa dedicată mass mediei
din Rusia, Lipman (2010) prezintă politica de auto -restricții practicată de jurnaliștii ruși pe
fondul lipsei de impact într -un regim bazat pe neconstatarea puterii, exem plificând în acest
sens cu decizia fostului editorialist a paginii de opinii din Kommersant , Kiril Rogov, de a
reforma această pagină și a o transforma într -o pagină de ”Comentarii”, pentru a evita astfel
sentimentul inutilității: ” Când îi spui guvernului ce să facă te simți prost pentru că nu ascultă.
Toată lumea știe acest lucru. Nimeni nu pretinde contrariul. Nu poți să ajungi la ei”. În cele
din urmă, ziarul a decis să elimine pagina de opinii, o decizie simptomatică pentru situația
presei sub actualul regim.

3.1.4 .2. Presa regională
Presa regională și cea locală s -au dezvoltat rapid odată cu interesul cititorilor pentru
informații de natură regională cu impact direct asupra vieții de zi cu zi, precum și a
interesului companiilor de a folosi canalele regionale pentru publicitate și reclamă. În 2000,
publicitatea regională constituia 28% din totalul național, ceea ce înseamnă o creștere de
30% de procente față de perioadă anterioară și un sprijin important pentru dezvoltarea presei
regionale (Lipman , 2009). Cu toate acestea, finanțarea de bază a mass mediei regionale este
cea de stat, ceea ce conduce și la dependența crescută a acesteia față de autoritățile regionale
și locale și la limitarea subiectelor politice abordate. Dificultățile și prețul mare i mplicat de
distribuția ziarelor naționale în regiunile rusești sunt alți factori determinanți ai creșterii
tirajului ziarelor regionale.
Gradul de libertate al acestui segment diferă de la o regiune la alta, variind în funcție
de dependența față de autori tățile locale, dar și în funcție de importanța pe care regiunea o
are pentru autoritățile centrale. Atitudinea autorităților locale este însă de multe ori mult mai
puțin subtilă decât ce a guvernului federal, mult mai atent la reacțiile opiniei publice, ia r
hărțuirea și punerea sub urmărire a jurnaliștilor, precum și închiderea publicațiilor sunt

107
practici comune în multe din regiunile rusești (Lipman , 2009, p. 13) . Instituțiile mass media
regionale dețintute de autoritățile regionale sau locale sunt instrum ente folosite de acestea în
prezentarea unor subiecte de știri și ale unor puncte de vedere favorabile autorităților sau
pliate pe interesele acestora. Instituțiile de media deținute de autorități sunt preponderente,
în timp ce mass media independentă de l a nivel regional se luptă pentru supraviețuire
economică.
Vesti este un ziar regional axat pe subiecte sociale și politice, fiind publicat pentru
prima dată în decembrie 1990. Apare de trei ori pe săptămână și este sub controlul direct al
guvernului regiu nii Leningrad, publicând astfel o serie de informații oficiale, dar și articole
analitice. Din 1997 ziarul are și o versiune online și este prezentat ca fiind cea mai bine citită
publicație periodică din regiunea de nord -vest a țării, cu un tiraj de aproxi mativ 300.000 de
exemplare (Newspaper VESTI on -line).
Primul număr al ziarului Vîborg a fost publicat pe 6 octombrie 1940, în perioada
comunistă fiind cunoscut sub numele ”Vîborg Comunist”. Din 1990 ziarul este cunoscut sub
nume le actual, fiind dedicat evenimentelor din sfera economică și administrație locală,
cultură, istorie, sănătate, educație și sport, conform site -ului oficial (O gazete) . Pe lângă
evenimentele locale, articolele din ziar prezint e evenimente la nivelul regiunii Leningrad,
precum și evenimente și știri de ambele părți ale frontierei cu Finlanda. Tirajul mediu este
de 20.500 copii și este ziarul oficial al orașului.
Ziarul Ivan -gorod a fost înregistrat în 1997 , fiind fondat de Comi tetul
Telecomunicațiilor și Informațiilor al Administrației regiunii Leningrad, împreună cu
municipalitatea orașului Ivangorod. Ziarul apare de două ori pe lună și se adresează unui
public larg. Conform site -ului oficial principalele evenimente acoperite ț in de sfera
economică, socio -politică și culturală de la nivel local și regional în principal.
Evidențierea contextului în care imaginea celor două state vecine ale Rusiei este
contruită are o mare importanță în înțelegerea rolului statului în acest proce s. Țintând cont
de faptul că cele mai multe televiziuni naționale, posturi de radio, cele mai imporante ziare
și reviste, precum și două dintre cele mai mari agenții de știri sunt direct sau indirect
controlate de stat, statul are numeroase pârghii pe care le poate folosi astfel încât să dezvolte
o anumită imagine a acestor țări în mass media.
3.1.5. Descifrarea semnificației semiotic e
Analizarea felului în care realitatea socială este construită în diferite contexte prin
intermediul discursului este parte a centrală a acestui studiu, folosind pentru aceasta o
înțelegere a discursului ca un set de interpretări disponibile ce reflectă relațiile de putere din

108
societate. În această perspectivă, domeniul semanticii sociale oferă o bază relevantă de
analiză a pro ceselor de construire a frontierelor (”bordering”) și de construire a alterității
(”othering”). Semiotica socială, care construiește pe definița dată de Saussure semioticii
(1983) , lărgește perspectiva din acest domeniu prin explorarea implicațiilor faptului că
anumitele ”coduri” ale limbajului și comunicării sunt modelate de relațiile de putere fiind,
în felul acesta, afectate și modificate de schimbările apărute în aceste relații (Laine, 2013, p.
278). Limbajul și alte sisteme sociale de semnificare sunt în schimbare, în relație cu raportul
de putere din societate. Adoptarea acestei perspective permite o abordare mai pragmatică
axată pe procesul de resemnificare și nu structura acestuia , așa cum propune Saussure.
Saussure își construiește modelul teoretic în jurul a două componente: semnificant (formă)
și semnificat (conținut), mai exact un semnificant fix și un semnificat determinat în mod
arbitrar (obiectul reprezentat). Nu există astf el o legătură naturală între cele două elemente
lingvistice, aceasta fiind atribuită aleatoriu (ex. relația dintre cuvântul ”carte”și obiectul la
care se referă), iar în felul acesta limbajul nu reflectă realitatea, ci mai degrabă o construiește
(Chandler, 2002, p. 20) . Peirce (1960) propune un sistem mai elaborat de interpretare
construit în jurul a trei elemente: semnul, obiectul și interpretantul. Dacă primele două sunt
similare cu viz iunea propusă de Saussure, interpretantul face referire la cadrul pe care o
persoană îl alege pentru a citi un semnificant sau un set de semnificanți. Astfel, pentru Peirce
semnificația unui semn nu este conținută de acesta, ci este construită de interpret area lui,
punând astfel în lumină procesul de semioză și funcționarea semnelor ca mediatori între
lumea externă a obiectelor și cea internă a ideilor (Peirce, 1960, p. 79) . În concepția lui
Peirce, semioza este o relație t riadică între semn, obiectul său și interpretantul său, depășind
astfel viziunea binară a lui Saussure. Interpretantul este cel care ne permite să examinăm ce
înseamnă obiectul în contextul apariției lui, astfel încât adoptarea perspectivei lui Peirce
perm ite focusarea analizei noastre pe examinarea folosirii semnelor într -un context socio –
cultural specific. Schimbările asupra interpretantului sunt elementele care permit apariția
resemnificării.
Pe baza acestor concepte, Roland Barthes (1968) a introdus noțiunile de conotație
(înțelesurile care sunt sugerate sau implicate de obiect; ce anume simbolizează obiectul
respectiv la nivel individual) și denotație (semnificația directă, specifică și literară pe care o
putem obțin e dintr -un semn; descrierea semnificantului. Construind pe ideea lui Louis
Hjelmslev (1961) potrivit căreia există diferite sisteme de semnificații, Barthes echivalează
primul sistem cu denotația, la acest nivel semnul f iind constituit dintr -un semnificant și un
semnificat. Cel de -al doilea sistem este cel al conotației, care folosește semnul denotativ ca

109
semnificant și îi adaugă un semnificat adițional. Dintr -o amalgare a celor două sisteme,
Barthes susține că este produ să ideologia sub forma unui mit, clasificat ulterior de Fiske și
Hartley (1978) ca cel de -al treilea sistem de semnificații. Mitul definit de Barthes (1987
(1957)) are un model tri -dimensional (semnificant, semnificat și semn sau formă, concept și
semnificație, în termenii lui Barthes), dar este construit dintr -un lanț semiologic pre -existent.
Acesta nu se realizează la nivelul denotativ al limbii, ci la cel conotativ al punerii în cont ext
a limbii, actualizării sale prin performanță, adică vorbire. Spre deosebire de arbitraritatea
conferită de Saussure legăturii dintre semnificant și semnificat, Barthes consideră că
semnificantul are deja un înțeles al lui, iar alegerea lui nu este una arbitrară. Semnele și
codurile sunt generate de mituri și servesc la menținerea acestora, ajutându -ne astfel să dăm
sens experiențelor noastre într -o cultură. Mitul în înțelegerea lui Barthes funcțioanează ca o
ideolgie, fiind determinat de realitatea soci ală, politică, culturală a momentului și devenind
astfel un element instabil, efemer. Funcția ideologică îndeplinită de mit este cea de
naturalizare , făcând astfel valorile, atitudinile și credințele culturale și istorice dominante să
pară ”naturale”, ”nor male”, ”atemporal”, de la sine înțelese, reflecții reale, obiective ale
”felului în care sunt lucrurile” (Barthes , 1977, p. 45) . Ele facilitează astfel obliterarea
caracterului iluzoriu al constructelor sociale. Unul dintre motivele importante pentru
realizarea distincției dintre denotație și conotație este faptul că înțelesurile sau semnificațiile
semnelor tind să se modifice în timp (Gripsrud, 2006) . Același semnificant poate avea
înțelesuri diferite pentru diferiți oameni în momente și locuri diferite. Astfel, semne care
aveau conotații pozitive pot evolua înspre conotații negative sau invers, însă ele sunt stabilite
și împărtășite la nivelul unei comunități culturale, reprezentând asocieri comune, codificate
la nivelul comuni tății.
Pentru descifrarea sensurilor ascunse în discursuri este astfel nevoie de mai mult
decât o analiză lingvistică a textului. O analiză semiotică operează la nivelul deconstruirii
modalităților de operare a codurilor în diferite texte, cu scopul de a releva felul în care
anumite valori, atitudini sau credințe sunt promovate, în timp ce altele sunt suprimate. În
acest sens, textele din ziare vor fi abordate dintr -o perspectivă semantică în care realitatea
socială este înțeleasă ca un sistem de semne și reprezentările acestora (Gottdiener, 1995, p.
4), prioritizând procesul de semnificare în fața comunicării. Acesta se referă la procesul de
producere a sensului în care un anumit text declanșează un proces de interpretare la nivelul
recipientului (Laine, 2013, p. 243) . Realitatea socială înțeleasă ca un sistem de semne se
referă atât la semnele pe care oamenii le folosesc și le interpretează în viața lor de zi cu zi,
dar și la o structură semnatică mai largă în care o societate și elementele ei componente sunt

110
parte a unei anumite structuri de semnificație. Plecând de la înțelegerea formulată de Paasi
conform căreia ziarele sunt ”creatore ale realității sociale specifice locului și timpului ”
(1986, p. 24) și dezvoltată de Burges care subliniază rolul crucial al acestora în înțelegerea
și interpretarea realității (1985) , vom construi pe rolul important pe care îl ar e presa în
conturarea concepțiilor despre mediul economic, cultural, politic sau fizic și definirea celor
care aparțin sau nu comunității respective. Acest proces este cu atât mai relevant cu cât, așa
cum susține Connerton (2009) avansul tehnologic a afectat procesul de aducere aminte în
societate, făcându -l mai dependent de cosmologiile mediate decât de interacțiunile sociale.
El vorbește despre o turnură înspre o cunoaștere mediată a trecutului și o îndepărtare de
comun icarea bazată pe relațiile sociale. Astfel, felul în care trecutul este amintit depinde într –
o mai mare măsură de construirea lui discursivă prin intermediul mass media, rolul și
autoritatea jurnaliștilor în conturarea înțelegerii asupra trecutului colecti v fiind în continuă
creștere.
Ziarele reprezintă realitatea socială și participă în același timp la reproducerea
acesteia, prin sistemele de semne folosite în prezentarea știrilor, selecția și interpretarea
acestora. De altfel, textele din ziare sunt în si ne structuri semiotice complexe și pot fi astfel
analizate prin instrumentele oferite de studiul semnelor și semnificațiilor. Producerea și
interpretarea textelor depinde de existența codurilor sau convențiilor de comunicare, astfel
că scopul propus aici e ste acela de a identifica codurile în baza cărora semnele create au
semnificație.
Codul este un concept fundamental în semiotică și leagă conținutul cu expresia și
semnificația, conferind înțeles semnelor în acord cu regulile specifice acelui cod (Könönen,
2003, p. 23) . O înțelegere comună a codului între emitățor și receptor este astfel o precondiție
necesară comunicării, iar înțelegerea unui text face necesară conectarea acestuia la codurile
relevante. Noțiunea de cod es te strâns conectată cu anumite comunități culturale care
împărtășesc respectivele convenții, cultura putând fi definită din această perspectivă ca o
comunitate de coduri (Gripsrud, 2006, p. 16) . Producătorii de texte folos esc codurile pentru
a limita înțelesurile generate de acestea, iar interpretarea textelor necesită o citire a textelor
în concordanță cu codurile specifice folosite de cel care a produs textul (Turner, 1992, p.
17). Ca par te a culturii respective, codurile necesită astfel o interpretare care să mobilizeze
cunoștințele sociale ale cititorilor pentru a recunoaște cuvintele care aparțin unui anumit
„cod de referință” (Chandler, 2002) . În felul aces ta, textele poartă conotații culturale, iar
înțelegerea codurilor, relațiile dintre acestea și contextul în care sunt potrivite, face parte din
definirea apartenenței la o anumită cultură. Astfel, scopul aici este acela de a identifica

111
regulile sau convenț iile folosite care subliniază procesul de producere a sensului într -o
societate, urmărind în analiza ziarelor situarea informației raportate în contextul în care a
apărut descriind modificările apărute și conectarea acestora cu evoluțiile apărute la nivelu l
frontierelor.
3.2. Analiza materialelor: dimensiuni și perspective ale cooperării
Pe parcursul perioadei studiate au existat schimbări numeroase și importante de
ambele părți ale frontierei , dar și în relațiile dintre actorii studiați. Mai mult decât at ât,
Europa s -a transformat în acest interval, influențând raporturile dezvoltate între Rusia și
vecinii săi din vest. Depășirea cadrului de referință a lumii bipolare existent până la începutul
anilor `90, discuțiile privind structurile euro -atlantice și a partenența la acestea sunt elemente
ce au influențat felul în care Estonia și Finlanda au fost prezentate în paginile ziarelor
studiate. Aceste transformări reflectate în paginile ziarelor au influențat în egală măsură felul
în care aceste țări au fost per cepute ca vecini și parteneri în proiectele de cooperare trans –
frontalieră.
Efortul Moscovei de a prezenta o versiune a trecutului auto -glorificatoare, opunându –
se și condamnând orice încercare de a diminuat importanța sa în istoria europeană devine
din c e în ce mai relevant în ultimii ani. Marele Război Patriotic a fost transformat într -un
element important în afirmarea apartenenței Rusiei la Europa și un elemente important în
politica internă a lui Putin. Guvernul rus și -a asumat în acest context rolul d e a apăra
contribuția Rusiei în înfrângerea nazismului în Europa și în a contrabalansa încercările de a
diminua această victorie. Câteva acțiuni recente întreprinse de oficialii ruși în glorificarea
exacerbată a paradigmei trecutului (reabilitarea a diferi te simboluri sovietice în spațiul
public, impunerea unui manual de istorie care are ca scop prezentarea unei interpretări unice
a istoriei Rusiei, o nouă lege care încriminează ”reabilitarea nazismului”), precum și
abundența acestora arată importanța acord ată în prezent monopolului asupra istoriei și asupra
interpretării acestuia dintr -o perspectivă naționalistă. Deoarece istoria războiului a devenit
un element central al noii identități colective construite după perioada sovietică, puterea
politică din Rus ia încearcă în prezent să își însușească istoriografia Zilei Victoriei și să o
folosească în promovarea obiectivelor politicii interne și externe (etichetarea mișcărilor
naționale din Ucraina ca fiind ”naziste” sau acuzațiile recurente la adresa Estoniei p rivind
tentativele de a rescrie istoria sunt doar câteva exemple ale acestei instrumentalizări a istoriei
în scopuri politice). În procesul de naționalizare a trecutului mass media controlată de stat e
un instrument central al politicii în jurul istoriei f olosită pentru a justifica strategii și acțiuni
de politcă externă și asigură promovarea opiniilor ”corecte” preferate de Kremlin.

112
3.2.1 . Istoria ca element în construirea imaginii celuilalt
3.2.1.1. Războiul de iarnă – mișcare preventivă sau agresiune?
Acest capitol examinează modalitatea în care trecutul este folosit în presa scrisă în
vederea conturării anumitor imagini ale vecinilor vestici și felul în care aceste
instrumentalizări ale trecutului influențează perceperea frontierei și posibilitățile de
cooperare transfrontalieră.
Problemele istorice sunt extrem de complexe și pot avea un impact semnificativ
asupra relațiilor dintre state, cu dimensiuni psihologic i, moral e, politic e sau social e. Tuomas
Forsberg (2016) stabilește 4 modalități principale în care trecutul istoric se poate manifesta
în relațiile dintre diferiți actori . În primul rând este vorba despre caracterul traumatizant al
trecutului, împiedicând un comportament normal al subiectului traumatizat și det erminând
o încercarea de evitare a contactului cu celălalt. Cea de -a doua manifestare face referire la
nevoia de justiție, pe când cea de -a treia dimensiune constă în înțelegerea felului în care un
stat interpretează trecutul ca pe o expresie a propiului s istemul de valori și intenții actuale,
împiedicând astfel cooperarea și crescând riscul pentru conflicte. Cel de -al patrulea element
este dat de materialul pe care istoria îl poate oferi în procesul de construire a alterității și a
imaginii celuilalt ca in amic. Analiza raportării ziarelor studiate la problematici de natură
istorică este astfel extrem de relevantă pentru a înțelege în ce măsură practicile discursive
creează imagini și raportări la celălalt care pot încuraja sau bloca cooperarea, cu atât mai
mult cu cât jurnaliștii, așa cum afirmă Eyal Z andberg , ”se sprijină pe trecut pentru a conferi
semnificație prezentului” (Zandbwerg, Meyers , Neiger, 2012, p. 68) . Rolul jurnaliștilor în
conturarea memoriei colective este menționat de Zelizer (2008, p. 80) , acesta mergând într –
o dublă direcție. Este vorba în primul rând despre capacitatea ziarelor de a conferi autoritate
anumitor voci din societate și prin aceasta unei anumite interpretări a evenimentelor. Cea
de-a doua direcție este dată de rolul jurnaliștilor ca actori cu autoritate în competiția pentru
o anumită interpretare a trecutului, astfel încât studierea articolelor din presă poate oferi o
imagine de ansamblu asupra vocilor acceptate ca fiind reprezentative prin interpretările și
convingerile expuse.
Studiind articolele din presa centrală și cea regională relațiile dintre Rusia și Finlanda
se conturează ca unele de cooperare și bună vecinătate, bazate pe o istorie de prietenie. Cu
toate acestea, contextul bilateral nu a fost întotdeauna unul armonios, iar relațiile
ruso/sovieto – finlandeze au fost de multe ori tensionate, cu războaie purtate, frontiere
contestate și luptă pentru câștigarea sau apărarea suveranității. În aceste condiții, numărul
redus al re ferințelor istorice în articolele de presă din perioada studiată este surprinzător.

113
Pentru perioada 2000 -2015 în ziarul Kommersant am putut înregistra doar 8 articole
pe teme istorice cu referință la Finlanda, în timp ce pentru perioada 2005 -2015 Vesti a
publicat 6 articole ce vizează elemente istorice comune cu vecinul vestic și 7 articole în
Leningraskaia Pravda . Articolele publicate în ziarul Vîborg sunt axate în principal pe
desfășurările locale ale războiului, accentul fiind pus pe existența pierderil or de ambele părți.
Discuțiile privind cauzele războiului sunt evitat, iar părăsirea zonelor de război de către
populația finlandeză este prezentată dintr -o perspectivă umanistă , înțelegând consecințele
imense asupra dezvoltării locale. Dintre articolele p ublicate de Kommersant unul singur face
referire la perioada Marelui Ducat Finlandez, 4 articole aduc în dezbatere discuțiile pe
marginea regiunii Karelia, iar 3 articole sunt legate de perioada Războiului de Iarnă. Toate
articolele din Vesti au avut ca su biect Războiul de Iarnă dintre URSS și Finlanda, în timp ce
articolele din Leningradskaia Pravda sunt focusate în mare parte pe regiunea Carelia (4
articole), linia Mannerheim și perioada sovietică. Este interesant așadar să înțelegem de ce
există o mare discrepanță între acoperirea subiectelor de istorie în ceea ce privește contactele
cu Finlanda spre deosebire, de exemplu, cu ceea ce se întâmplă în tratarea subiectelor de
istorie în relație cu Estonia.
Cele două țări sunt legate prin numeroase eveniment e istorice, începând din anul
1809 când, în urma războiului dintre Regatul Suediei și Imperiul Rus, Finlanda a fost
transformată într -un stat -tampon autonom care ar fi trebuit să apere capitală rusă Sankt
Petersburg. Chiar dacă în prima parte a acestei per ioade stăpânirea rusă a însemnat un mare
grad de autonomie pentru Marele Principat al Finlandei, treptat, în paralele cu politicile de
rusificare practicate în imperiu, Finlanda și -a dezvoltat tot mai mult tendințele naționaliste.
În 1917 a devenit indepen dentă, după revoluția care i -a adus la putere pe bolșevici în Rusia.
Singurele referințe la acest eveniment semnalate în ziarele studiate sunt articolele publicate
în fiecare an pe data de 6 decembrie prin discursul ambasadorului Finlandei în Rusia.
Ulteri or acestei date, sentimentele anti -sovietice au crescut în Finlanda, pe fondul politicii
de rusificare condusă de Moscova. Războiul derulat între noiembrie 1939 și martie 1940
între armata URSS și cea finlandeză și încheiat cu cedarea a 10% din teritoriul finladez către
URSS constituie fără îndoială cel mai dureros moment în relațiile dintre cele două state. Pe
lângă numeroasele pierderi umane și materiale suferite de ambele părți, Finlanda a fost
nevoită să cedeze Carelia, o regiune construită la nivelul i dentității naționale ca leagănul
civilizației finlandeze (Browning, Joenniemi, 2014, p. 1) . Peste 400.000 de oameni și -au
pierdut locuințele și au fost nevoiți să se mute în teritoriile finlandeze adiacente (Forsberg,
2016) . Răz boiul de iarnă a rămas în general impregnat în memoria colectivă finlandeză ca o

114
agresiune sovietică împotriva unei victime inocente. În schimb, propaganda sovietică a
prezentat acest război ca fiind inițiat de Finlanda prin deschiderea focului în apropier e de
satul Mainila și a fost ulterior construit în jurul unor considerente de securitate națională pe
baza distanței de doar 30 de km existente între frontiera cu Finlanda și St. Petersburg.
Sovieticii au justificat astfel războiul ca fiind esențial din pu nct de vedere strategic. De altfel,
oficialii sovietici au ridicat deseori problema folosirii teritoriului Finlandei de către forțe
străine în vederea inițierii unui atac pe teritoriul Rusiei. Mai mult decât invocarea agresiunii
din partea Finlandei, istor iografia sovietică reușește să propună o interpretare inversă a
istoriei: culpabilitatea Finlandei de a se alătura invaziei naziste din 1941 a justificat războiul
anterior și anexările teritoriale ce au urmat acestuia (Forsberg, 2 016).
În perioada ce a urmat celui de -al doilea război mondial, Finlanda a urmat o politică
de pritenie față de URSS, evitând orice provocare la adresa acesteia, plecând de la viziunea
președintelui Juho Paasikivi (1946 -1956) care a sugerat faptul că ră zboiul cu URSS a fost
posibil pe fondul interpretării și înțelegerii greșite a naturii puterii în cadrul URSS și a
aspirațiilor geopolitice ale acesteia. El a sugerat faptul că Rusia nu este condusă de un impuls
expansionist inerent, ci mai degrabă are o s tructură similară oricărei alte mari puteri, cu
interese strategice limitate (Browning, Joenniemi, 2014, p. 15) , iar atâta timp cât Finlanda
va fi sensibilă la aceste interese Rusia va răspunde pozitiv. În felul acesta, a fost
fundamentată o orientare însp re desecuritizarea relațiilor cu Rusia și o politică de neutralitate
care a fost menținută până la sfârșitul războiului rece și destrămarea URRS. Pe fondul acestor
evoluții, începând deja cu anii `50 articolele negative la adresa Finlandei au dispărut din
presa sovietică (Ken, Rupasov (Eds.), 2001) , iar din anii `80, pe fondul politicii reformiste a
lui Gorbaciov, presa sovietică a încetat să acuze Finlanda de începerea Războiului de iarnă
așa cum se întâmpla în anii 1970 (Forsberg , 2016) .
Până la sfârșitul războiului rece liderii de la Kremlin nu și -a asumat responsabilitatea
pentru inițierea războiului din 1939, însă acesta a fost văzut ca un incident regretabil în
relațiile dintre cele două țări. În 1989 Gorbaciov a recunoscu t într -un discurs public
neutralitatea Finlandei (Browning, 2008, p. 260) , iar după dezmembrarea URSS au existat
mai multe evoluții în direcția unei reconcilieri istorice. Vizita lui Yeltin în Finlanda în 1991
este o etapă importantă în această direcție, marcând un nou început în relațiile dintre cele
două state. Yeltin a depus o coroană la memorialul soldaților finlandezi care au luptat pentru
apărarea țării împotriva invaziei sovietice, a numit tratatul din 1948 dintre URS S și Finlanda
ca fiind un ”document injust” și și -a cerut scuze pentru intervenția statului sovietic în
afacerile interne ale Finlandei (Jakobson, 1998, p. 104) . Un pas mai departea a fost făcut

115
ulterior de Patriarhul Ale ksei care a cerut iertare pentru invazita sovietică în Finlanda din
1939 (Jakobson, 1998, p. 104) . Ulterior, în cadrul unei vizite a președintelui Ahtisaari în
Rusia, Yeltin a admis public natura ofensivă a Războiului de Iarnă inițiat de regimul sovietic
(Forsberg, 2016) . Singura referință la acest gest făcut de Yeltin apare în Kommersant și este
prezentat ca încurajând discuțiile și dezbaterile în societatea finlandeză privind posibilitatea
returnării teritoriilor cedate în urma războiului (Volkhonskiy, 2000) . Putin, în schimb, oferă
un răspus ferm jurnaliștilor finlandezi în legătură cu orice posibile discuții despre cedarea
teritoriilor și încurajează dezvoltar ea relațiilor dintre cele două țări în așa măsură încât astfel
de întrebări să devină irelevante. În ciuda poziției ferme în privința dezbateriilor pe teme
teritoriale, acesta a continuat însă politica reconciliatorie în raport cu Finlanda. Într -o vizită
din 2001 în Finlanda a depus o coroană de flori la mormântul eroilor și a vizitat mormântul
mareșalului Mannerheim (Volhonski, 2001) . În ciuda simbolisticii acestuia gest, cele două
articole dedicate în Kommersant vizitei lu i Putin nu oferă un spațiu larg gestului oficialului
rus. Chiar dacă titlul ales este unul provocator – ”Putin se va înclina în fața dușmanului”
(Chernykh, 2001) – articolul continuă într -un ton neutru, fără a conferi o explica ție
contextuală și a detalia semnificația acestei atitudinii. În schimb, un articol mai lung este
dedicat acestui subiect în ziarul Leningradskaia Pravda în care este chestionat impactul
gestului lui Putin asupra imaginii sale în Rusia și la nivelul încura jării discuțiilor în Finlanda
pe tema teritoriilor cedate. Pe fondul lipsei de popularitate a partidului naționalist în
Finlanda, ziarul etichetează gestul lui Putin ca fiind o evidență pentru Finlanda și Europa a
refuzului stereotipurilor de către Kremlin și abilitatea lui Putin de a aduce un omagiu celui
care a jucat un rol important în viața Rusiei (Leningradskaia Pravda, 2001, 04.09.) . Mesajele
”Carelia aparține Finlandei” sau ”Putin – dă Carelia înapoi” transmise de câțiva protestatari
finlandezi nu rep rezintă semnale de alarmă, cu atât mai mult cu cât Putin asigură că ”frontiera
Rusia – Finlanda este una dintre cele mai liniștite din perimetrul Federației Ruse ”
(Leningradskaia Pravda, 2001 , 04.09. ).
În cadrul unei întâlniri cu președintele Tarja Halone n în 2004 Putin admite greșeala
pe care a făcut -o Stalin prin inițierea războiului cu Finlanda (Forsberg, 2016) , însă acest
moment trece neobservat în Kommersant , atenția fiind mai degrabă centrată asupra
problemelor existente în relațiile bilaterale dintre cele două țări (în primul rând, creșterea
atitudinii negative a finlandezilor față de Rusia și perceperea acesteia ca pe o amenințare
prin lipsa societății civile, a unui sistem pluripartidist sau protecției legale pentru cet ățeni și
companii (Volkhonskiy, 2004) . Putin a subliniat cu fiecare ocazie faptul că orice discuție
legată de teritoriile cedate de Finlanda este inoportună, iar frontierele nu pot fi modificate în

116
actualul context. A reiter at această idee încă din 2000 : ”disputele teritoriale au fost rezolvate
și încheiate definitiv pentru noi” (Volkhonskiy, 2000 , 06.08 ), sugerând gradul de pericol
implicat de astfel de dezbateri. Într -o țară în care există o strânsă legătură între teritoriu și
securitate, Carelia reprezentând din această perspectivă o garanție a securității orașului
St.Petersburg, poziția fermă adoptată de Putin relativ la o posibilă modificăre a frontierei
răspunde nevoilor societății ruse. În schimb, politicile de național izare a trecutului atât de
pregnante în Rusia în ultimii ani ai președinției lui Putin nu au împiedicat aceste tendințe
reconciliatorii în ceea ce privește trecutul cu Finlanda, cu atât mai mult cu cât și raportarea
Finlandei la războiul cu URSS a permis o reconciliere istorică, în ciuda imaginii de inamic
creată în jurul Rusiei. Manualele de istorie din Rusia admit acum inițierea războiului de către
Stalin, chiar dacă doar unul dintre acestea folosește termenul de ”agresor” la adresa URSS
(doar într -o cita re a poziției Ligii Națiunilor) (Petukhov, 2004) . Manualele de istorie din
perioada războiului rece ofereau o singură explicație pentru începerea războiului și anume
agresivitatea Finlandei și incapacitatea de a încheia un aco rd de asistență mutuală cu aceasta.
Chiar dacă există această evoluție în privința interpretării cauzelor conflictului, războiul
Fino-Sovietic este tratat sumar în manualele de istorie, iar din unele lipsește orice referință
la acest episod, o atitudine ce pare a fi în concordanță cu lipsa acoperirii acestui subiect în
presa din Rusia.
Pe fondul acestor acțiuni de -o parte și de alta a frontierei a fost posibil un proces de
reconciliere istorică și o focusare pe aspecte practice ale cooperării dintre cele două țări, fără
a însemna că imaginea de inamic creată de finlandezi în jurul Rusiei a dispărut. Dimpotriva,
studiul lui Jussi Laine (2013) scoate în evidență persistența imaginii negative pe care Rusia
o are în Finlanda , fiind în același timp permisă reconcilierea istorică prin dezbateri naționale
asupra Caareliei, reconstrucția identitară ce a urmat celui de -al doilea război mondial,
precum și printr -o atitudine pragmaică preponderentă în societate. Finlanda a reușit tr eptat
să își normalizeze relațiile cu Rusia începând cu anii 1990, marginalizând problemele
istorice și restructurându -și construcția identitară, iar gesturile Rusiei de acceptare a
culpabilității și responsabilității pentru războiale comune au facilitat a cest proces.
Acest proces explică în mare măsură lipsa referințelor istorice în presa scrisă în ceea
ce privește relațiile cu Finlanda. Un alt motiv important pentru tăcerea din societatea rusă în
jurul acestui război este dat de pierderile enorme suferit e de armata roșie: ”principalul motiv
pentru care războiul de 3 luni jumătate cu Finlanda este condamnat uitării este de la sine
înțeles prin numărul victimelor” (Volkhonskiy, 2000) . URSS nu a fructificat superioritatea
numerică decisivă de la începutul războiului, suferind pierderi enorme în cele trei luni de

117
război, cifra victimelor situându -se în jurul a 217,5 mii de soldați, față de cei 23 mii de
victime din partea finlandezilor (Volkhonski y, 2000) . O poziție mai dură față de precaritatea
informațiilor relative la acest război în Rusia apare în 2010 la nivel regional, în articol
afirmându -se că ”nu are niciun sens negarea faptului că începutul războiului a fost un act de
agresiune din part ea conducerii lui Stalin” (Evgeny, 2010) . Mai departe se subliniază faptul
că memoria acestui război a fost incovenientă celor de la putere necesitând răspunsuri la
diferite întrebări precum: cine este responsabil pentru începer ea războiului, cum se explică
și cine este vinovat pentru prețul extrem de mare plătit de Armata Roșie în acest război, de
ce nu au rămas finlandezii în teritoriile cucerite de ruși ”eliberați din sclavia capitaliștilor și
moșierilor finlandezi”? (Evgeny, 2010) . Articolul concluzionează prin cuvintele unui
veteran care rememorează datoria sacră pe care o simțeau față de război fără a chestiona dacă
ordinele primite sunt juste sau nu. În fața acestor veterani și a urmașilor acesto ra ar fi nevoie
de o justificare mai complexă a războiului, iar în lipsa acesteia, tăcerea este o alegere facilă
pentru puterea din Rusia.
Dacă în Kommersant războiul de iarnă este tratat mai degrabă în legătură cu subiecte
de actualitate (ex. vizite ale oficialilor în Finlanda), ziarele locale și regionale acordă mai
mult spațiu acestui subiect, axându -se de multe ori pe analize privind desfășurările locale ale
războiului și implicând rememorări ale veteranilor și urmașilor acestora. În felul acesta,
articolele se detașează de redarea unor fapte concrete și construiesc pe elementul emoțional
al rememorării războiului. De asemenea, pozițiile exprimate în articole sunt mai tranșante în
ceea ce privește responsabilitatea și justificarea acestui război, iar pe ntru a susține
argumentele în această privință sunt redate din nou poziții și opinii ale veteranilor de război,
spre deosebire de articolele din Kommersant limitate de multe ori la declarații ale oficialilor,
cu foarte puține opinii personale inserate. Astfel, într -un articol din 2004 intitulat ”Lovitură
preventivă sau agresiune” sunt menționate diferite interpretări ale istoricilor privind originea
războiului, însă autorul articolului se poziționează clar împotriva tezei conform căreia
trupele germane erau deja staționate în Finlanda înainte de începerea războiului: ”Acest lucru
nu este adevărat: la acel moment nu existau soldați germani în Finlanda. Aceștia au apărut
mult mai târziu, când, după războiul de iarnă Finlanda, găsindu -se ofensată pe nedrept, a
început să cheris visul răzbunării” (Glaser, 2004) . Totodată, articolul trece în revistă reacțiile
negative înregistrate la nivel internațional în urma declanșării războiului cu Finlanda,
impactul negativ pe care acesta l -a avut asupra imaginii URSS în lume, precum și reacții ale
veteranilor care abia după ce războiul s -a încheiat au putut înțelege că a fost vorba despre o
propagandă sovietică: ”războiul a luat sfârșit. Abia acum am înțeles că acest întreg conflict

118
este cusu t cu ață albă” (op.cit. , 2004) . De altfel, încă din timpul războiului liderii sovieticii
s-au luptat cu atmosfera anti -stalinistă existentă printre soldații Armatei Roșii. Dar ideea
centrală pe care mai multe articole din Vesti încearcă să o transmită este aceea că războiul a
fost purtat între două guverne, nu între popoarele celor două țări: ”nu a devenit un război
între națiuni, iar atacul împotriva Finlandei nu a fost o campanie agresivă a poporului rus”
(op.cit. , 2004) . Același sentiment este transmis ș i cu ocazia comemorării victimelor
războiului, când urmașii celor care au luptat sunt îndemnați la reconciliere, iar războiul este
prezentat doar din prisma laturii umane și a pierderilor de ambele părți: ”acum, după atâția
ani, să vorbim despre reconcilie re și prietenie, iar nepoții noștri să fie prieteni și să nu
cunoască sentimentul de a rămâne fără tată”. (Glaser, 2006) . Articole mai lungi pe această
temă sunt și în Leningradskaia Pravda, însă articolel sunt axate pe tema tici revanșite, iar în
2015 apar din nou astfel de articole pe fondul evoluțiilor din Ucraina.
Tematica teritoriilor cedate de Finlanda la sfârșitul războiului și discuțiile asupra
acestora apărute în Finlanda după căderea URSS reprezintă preocuparea pri ncipală atât în
articolele din Kommersant, cât și în cele din Leningradskaia Pravda. Încă din 1994 victoria
lui Martti Ahtisaari în alegerile prezidențiale din Finlanda a fost privită cu optimism în Rusia,
tocmai datorită poziției acestuia față de discuții le legate de cedarea orașului Vîborg și a
regiunii Carelia. Noul președinte a afirmat că nu există niciun motiv pentru a începe astfel
de discuții dacă acestea nu sunt dorite și de Rusia (Pankratova, 1994) , astfel încât noi
probleme în relațiile dintre cele două țări este puțin probabil să apară. Articolele pe această
temă au fost mai numeroase în perioada ce a urmat căderii URSS, pe fondul discuțiilor
apărute în Finlanda odată cu încheierea auto -cenzurii impuse pe această teamat ică. În anul
2000 este citat de mai multe ori un sondaj care arată atitudinea finlandezilor față de
posibilitatea recuperării acestor teritorii. Astfel, chiar dacă mai puțin de 1% din finlandezi ar
fi de acord cu folosirea forței pentru recuperarea acestor teritorii, mult mai mulți –
aproximativ 40% din populație – s-a exprimat în favoarea returnării acestor teritorii în mod
pașnic. Mai mult decât atât, un studiu realizat în aceeași perioadă arată capacitatea financiară
a Finlandei de a rescumpăra aceste te ritorii, fără a exista însă o analiză și la nivelul regiunii
Karelia și Leningrad (Volkhonskiy, 2000 , 15.03 ). Periodic apar în presă și referiri la
protestele din Finlanda organizate cu ocazia vizitei unor oficiali ruși. Sunt amintite sloganuri
precum ”Rus ia – afară din Finlanda” sau ”Dați -ne pământul înapoi” (Volhonski, 2001) . O
astfel de discuție apare menționată în presă din nou în 2005 cu ocazia pregătirilor pentru
aniversarea a 60 de ani de la victoria împotriva nazismului, fiind citat un membru finlan dez
al parlamentului european care considera acest eveniment un moment ideal pentru a discuta

119
despre problema Careliei, dar și despre situația victimelor stalinismului. De fiecare dată când
sunt raportate astfel de incidente sunt amintite însă și pozițiile oficialilor finlandezi asupra
acestor subiecte și asigurarea acestora că istoria nu va fi folosită pentru dispute politice. În
contextul european, în care multe frontiere sunt problematice după sfârșitul celui de -al doilea
război, Finlanda vede posibilă o deschidere a discuțiilor la nivel oficial doar la inițiativa și
cu acordul Rusiei, considerând altfel orice demers în acest sens ca fiind inoportun. După
2006 problema Careliei nu mai este menționată în ziarele studiate, apărând din nou doar în
2015 pe fo ndul situației din Crimeea (Leningradskaia Pravda , 2015 , 19.03. )
Așadar, gesturile de reconciliere istorică realizate între cele două țări după sfârșitul
celui de -al doilea război mondial se resimt și în practicile discursive ale presei ruse în jurul
temel or de natură istorică. Imaginea creată este cea a unei țări vecine prietene, iar temele și
felul în care sunt abordate acestea corespund acestei construcții disursive. Un exemplu
relevant în acest sens este raportarea presei la întâlnirile foștilor soldați SS în Finlanda. Spre
deosebire de atenția negativă masivă pe care o primesc întâlnirile de acest fel din Estonia și
celelalte state baltice, cele din Finlanda trec neobservate. Singura referință la acest subiect
apare în Kommersant în 1994, pe fondul disc uțiilor aprinse existente în Finlanda în jurul
teritoriilor pierdute de aceasta în fața Rusiei. Odată ce rolul Careliei ca sursă de tensiune în
relațiile ruso -sovietice s -a diminuat, iar discuțiile la nivelul societății s -au redus, a dispărut
în presă oric e abordare a tematicii legate de existența ”unor organizații pro -fasciste în
Finlanda” (Pankratova, 1994) . Pe aceste fundamente, chiar dacă pentru Finlanda trecutul cu
Rusia se află în continuare în centrul construcției sale ide ntitare, iar Rusia reprezintă în
continuare alteritatea, aceste imagini ale alterității sunt mai puțin marcate de accente
negative și permit dezvoltarea unor relații de cooperare. Participarea președintelui Finlandei
la sărbătoarea dedicată împlinirii a 60 de ani de la victoria împotriva nazismului este un ecou
al acestui proces și un semn din partea Finlandei de normalizare a relațiilor cu Rusia. În jurul
acestui eveniment, oficialii finlandezi au menționat cu diferite ocazii că studiul istoriei
trebuie lă sat istoricilor, iar trecutul nu ar trebui să devină mijloc de intimidare în dezvoltarea
relațiilor dintre state (Kommersant, 2005, 05.05.) . Numărul mare al victimelor în rândul
soldaților din Armata Roșie, precum și recunoașterea inițierii războiului ca u n act de
agresivitatea a lui Stalin, au făcut ca Războiul de iarnă să nu fie un subiect des abordat în
societatea rusă, atât la nivelul politicienilor, cât și în ceea ce privește literatura de specialitate,
iar atenția pe care o primește în presă este de a semnea una limitată. O poziție mai fermă se
poate constata în articolele publicate în ziarul Vesti , fiind reiterată greșeala lui Stalin, dar și
faptul că războiul nu trebuie să aibă repercursiuni la nivelul relațiilor între națiuni. Pentru

120
întărirea aceste i idei, Finlanda este portretizată într -o lumină favorabilă, iar responsabilizarea
părții sovietice nu poate fi pusă la îndoială. Aceste strategii de re -framing a experiențelor
istorice servește procesului de dezvoltare a cooperării transfrontaliere și per mit
transformarea acestei zone de frontieră într -un ”laborator al cooperării”.
3.2.1.2. Estonia și falsificarea istoriei
Anii ce au urmat colapsului URSS au fost martorii unei escaladării a ”războiului
memoriei” între Rusia și Estonia, pe baza proiectelo r identitare dezvoltate de cele două țări .
În opoziție cu discursul identitar rus , pentru care fascismul este principalul rău și Armata
Roșie este eliberatoarea Europei, discursul estonian se construiește în jurul răului absolut
reprezentat de communism, fascismul fiind oarecum marginalizat în memoria colectivă.
Dezbaterea publică după 1991 s -a axat cu precădere asupra ocupației și terorii sovietice, care
a devenit catalistul identității naționale imediat după i ndependență, în timp ce colaborarea
estonilor în timpul ocupației naziste este aproape complet ignorată (Wulf, 2005) . Dezbaterile
în jurul trecutului istoric sunt reduse, destul de des, la o distincție între ”noi” și ”ei”, în care
estonii se conturează în categoria celor ”buni”, a ”victimelor”, în timp ce rușii formează
grupul celor ”răi”, al ”agresorilor”. Acest fenomen se traduce în perpetuarea imaginii rușilor
ca ”intruși”, ”opresori” sau ”putere ocupantă” (op.cit., 2005) și diviz ează discursul în jurul
categoriilor de ”bun” și ”rău”. Scrierea ”hegemonizată” a unei națiuni (op.cit. , 2005) a
înlocuit o categorie narativă dominantă cu alta, fără a realiza o conversie de la mono –
perspectivism la pluri -perspectivism (Ahonen, 2001) .
Pe acest fund al, Estonia și raportarea Rusiei la aceasta au generat zeci de pagini de
articole dedicate temelor istorice și diferitelor perspective a supra evenimentelor din trecut.
Pentru ziarul Kommersant am putut înregistra peste 80 de articole cu referințe istorice în
perioada 2000 -2015, proporția acestora corespunzând evoluției relațiilor bilaterale din
perioada studiată. Perioadele de vârf din 2005 și 2007 sunt relevante din acest punct de
vedere, acestea marcând refuzul Estoniei de a participa la celebrarea în Mos cova a 60 de ani
de la victoria împotriva nazismului în 2005 și mutarea monumentului Soldatului de Bronz
din centrul orașului Tallinn în 2007. Câteva subiecte apar cu predilecție în articolele studiate,
în timp ce se pot sesiza și perioade care lipsesc din discursul jurnalistic. Puține articole fac
referire la istoria Estoniei în afara contextului celui de -al doilea război mondial, precum și
la lupta pentru independență a acestei țări, acestea fiind conectate cu istoria locală și
regională. Relatarea acesto r teme istorice nu este una unitară, însă sunt prevalente subiectele
negative și contribuirea presei la conflictul asupra adevărului istoric derulat între cele două
state. În presa centrală reprezentată de Kommersant raportările diferă în funcție de subiec te,

121
autorii acestui ziar recunoscând, de exemplu, nevoia de a vorbi despre o ocupație a țărilor
baltice și nu o eliberarea a acestora, însă alte teme sunt tratate din poziția de ”victimă” și
agent pasiv al ”agresiunilor” din partea Estoniei. Această nuanța re a relatărilor istorice poate
fi sesizată și în articolele din anul 2005, când, în ciuda discuțiilor privind participarea țărilor
baltice la ceremonia din Moscova, apar mai multe articole în Kommersant care prezintă și
perspectiva estoniană și încearcă s ă contureze un context mai larg acestor dezbateri. În ziarul
Vesti subiectele istorice în conexiune cu Estonia sunt mai puțin prezente, iar reprezentarea
trecutului mai îndepărtat apare cu o frecvență mai mare decât în presa centrală. De altfel,
evenimente le negative sunt mai puțin prezentate, accentul fiind pus pe cooperare și trecutul
comun al celor două țări, excepție făcând anul 2007 concentrat asupra evenimentelor din
jurul monumentului Soldatului de Bronz.
Presa din Ivangorod pare a fi pe deplin co nformistă cu paradigma națională a
glorificării victoriei și eliberării Europei de către Armata Roșie. În jurul datei de 9 mai lungi
reportaje sunt dedicate zilei victoriei. Articolele amestecă prezentul și trecutul, reflectă
declarații ale veteranilor și diferite povești personale, imagini și narațouni ale diferitelor
generații, și abundă în termeni patriotici având ca scop generarea de emoții puternice. Într -o
singură ediție a ziarului Ivan-gorod din anul 2010 nu mai puțin de 12 pagini au fost dedicate
celebrării zilei victoriei. Printr -o selecție generoasă de imagini și texte cititorii au putut
urmări în ordine cronologică momentele selectate din ceremoniile dedicate acelei zile.
Unitatea comunității în jurul evenimentelor istorice este construită prin im agini a diferite
categorii de oameni (veterani, autorități locale, copii cu portrete ale eroilor de război) și
dimensiunea de ”viitor” este subliniată prin imagini ale copiilor purtând steagul național sau
potrete ale veteranilor de război. Restul ziarului este dedicat aproape în întregime unor
povești personale legate de război, astfel încât memoria evenimentelor din trecut devine
personală și interconectată cu prezentul și oamenii din jurul nostru (Ivan -gorod gazeta,
2014) . Atenție primește și rolul important pe care orașul l -a avut în istoria eroică a țării și
aparteneța la Rusia fiind puternic afirmate misiunea pe care Ivangorod a avut -o în diferite
momente importante din istoria țării. Așa cum conclude Brednikova studiind na rativele
expuse în muzeul local ”producerea identității locale în Ivangorod nu este legată de crearea
unicității, ci mai degrabă de evenimentele care sunt înscrise în istoria comună, unificată a
Rusiei” (Brednikova, 2007) .
În ac eeași logică, a fost ridicat un monument în Ivagorod pentru a comemora eroii
războiului anti -fascist la frontiera cu Estonia. Potrivit inițiatorului acestei acțiuni, deputatul
dumei de stat, Vitaly Yuzhilin, monumentul ”ar trebui să stea pe malul râului Na rva, unde

122
bătălii puternice au fost purtate pentru ca rușii și estonii să poată trăi în pace astăzi”
(47news.ru, 2007) . Apărut ca o reacție la removal a Soldatului de Bronz din Tallinn,
monumentul a fost inaugurat și reprezintă un simbol al luptei pentru istorie între Estonia și
Rusia, la punctul de întâlnire dintre cele două sisteme.
La nivelul surselor folosite în articolele studiate, putem spune că reprezentarea
trecutului a fost în mod predominant jurnalistică, cu numeroase intercalări ale declarațiilor
unor politicieni și oficiali ruși și estoni. Discursul ”experților” – în special al unor experți
internaționali, istorici sau juriști – a fost de asemenea folosit pentru interpretarea
evenimentelor din perspectivă istorică. Cea mai consistentă diferență între presa centrală și
presa regională se situează la frecvența apariției discursului personalizat prin vocile
martorilor, participanților sau a cititorilor. În cazul presei regionale, această personalizare a
discursului este mult mai frecvent întâlnită.
În presa centrală, temele predilecte se situează în jurul celui de -al doilea război mondial și a
raportării diferite a celor două state la evenimentele din acei ani și pot fi menționate o serie
de subiecte ce au atras atenția frecvent presei de -a lungul timpului.
Rescrierea istoriei este o temă ce transcende o mare parte din articolele pe teme
istorice relative la Estonia, fiind abordată uneori direct, ca un subiect de sine stătător, iar
alteori tangențial prin felul în care di ferite inițiative și evenimente din Estonia contravin
interpretării oficiale a istoriei în Rusia. Articolele concentrate pe o interpretare diferită a
evenimentelor istorice devin extrem de numeroase în anii de vârf, 2005 și 2007, dar și în anii
2000 – 2002 (explicabil și prin intenția Estoniei de a accede la structurile euro -atlantice), în
ciuda unor articole ce prezintă ambele perspective, așa cum vom vedea mai încolo.
Poziționarea predilectă a presei asupra acestei tematici denotă o înțelegere axiomatică a supra
istoriei Rusiei și conferă acesteia un rol pasiv în disputa asupra trecutului. În felul acesta, se
conturează o imagine de ”victimă” care doar răspunde unor acțiuni inițiate de cei care vor
să rescrie o istorie ce nu poate fi contestată sau dezbătut ă.

2004/ jurnalist Veteranii implicați într -un incident la monumentul soldatului din Tallinn
”au apărat onoarea monumentului”.
2007/ jurnalist ”Estonia a re -îngropat relațiile cu Rusia, a re -îngropat rămășițele perioadei
sovietice”

123
2007/ document Acțiunile Kremlinului și discuțiile privind impunerea unor sancțiuni
împotriva Estoniei sunt grupate într -o serie de măsuri luate ”ca răspuns la
inițiativa de a demola monumentul Soldatului Eliberator din Tallinn”
2007/ jurnalist ”Autoritățile din Estonia sa pă o groapă mai adâncă. Între Moscova și Tallinn
a început un conflict monumental”
2002/ ofcial rus Acțiunile oficialilor din Tallinn pot fi privite doar ca ”dorința anumitor forțe
politice din Estonia de a rescrie istoria, de a echivala eliberatorii Euro pei de
fascism cu criminalii naziști”
2004/ jurnalist ”Țările Baltice sunt împotriva Zilei Victoriei”
Tabel 5. Construirea lingvistică a imaginii de victimă . Sursă: autor
Foarte multă atenție primește Estonia în momentul în care a cțiunile sale contravin și
pun în discuție sensul recunoscut al evenimentelor din trecut (evenimentele din jurul
Soldatului de Bronz sunt un exemplu în acest sens). Declarații ale oficialilor ruși sunt citate
ca reacții la diferite inițiative din partea Es toniei, cum este cazul rezoluției adoptate de
parlamentul eston în 2002 asupra ”Crimelor regimurilor de ocupație”, prin care ”includerea
Estoniei în URSS este echivalată cu ocuparea țării de către Germania nazistă”. Folosirea
termenului de ”includere” deno tă detașarea autorului de această poziție a Estoniei, reiterată
și prin reluarea acuzelor ministrului de externe rus la adresa celor care vor să ”rescrie istoria”
și stipularea faptului că accederea Estoniei la URSS s -a făcut în acord cu normele legii
internaționale din acel moment (Kommersant , 2002, 21.06.) . Dincolo de aceste reacții ale
politicienilor ruși, opinii ale unor experți străini sunt folosite pentru a justifica și întări poziția
oficială a Rusiei, atât în cazul perspectivei asupra istoriei, cât și în privința altor controverse.
Ambasadorul american în Estonia este citat acuzându -i pe oficialii estoni de ”uitarea
Holocaustului” (Kommersant , 2002, 28.05.) și ponderea foarte mică pe care acesta o ocupă
în istoria Estoniei, în comparație cu cele mai multe țări europene. În același fel, vocea
directorului centrului Simon Wiesenthal este folosită pentru a sublinia lipsa proceselor
intentate celor suspecți de crime împotriva umanității în relație cu uciderea populației
evreiești din Estonia. Acesta adaug ă că Estonia are acum o ultimă șansă de a ”restaura justiția
istorică printr -o înțelegere a evenimentelor celui de -al doilea război mondial” (Shegedin,
2002 , 12.07 ), susținând prin astfel de opinii ale unor experți internaționali poziția oficială a
Rusiei asupra evenimentelor din cel de -al doilea război mondial. Nu se regăsesc însă în
paginile ziarelor opinii ale unor experți care să cotravină modului oficial de înțelegere a
istoriei. Pe fondul evenimentelor din 2005 un articol elaborat face o trecere în re vistă a celor

124
mai importante acțiuni ale Estoniei care contravin perspectivei rusești asupra istoriei
(Volkhonskiy , Solovyov, 2005) . Întâlnirile anuale ale veteranilor SS sunt menționate printre
acțiunile care vorbesc despre felul ”greșit” de interpretare a istoriei, precum și folosirea unui
film documentar care prezintă lupta diviziei 20 -a SS ca material didactic în școli sau
monumentul soldatului SS a cărui inaugurare s -a încercat în anul 2002.
Plecând de la această înțelegere axiomatică a istoriei, o a ltă strategie narativă este
aceea de a portretiza Rusia ca fiind apărătoarea unor valori universale și a unei istorii
”adevărate”, față de ”falsificările” promovate de acțiunile Estoniei. În felul acesta, Rusia se
plasează în Europa, în timp ce Estoniei i se neagă această apartenență (sărbătorirea zilei
victoriei pe 8 mai, acuzații ale diferitelor organizații internaționale privind lipsa recunoașterii
Holocaustului, monumentul dedicat soldaților SS care este ”un monument unic în Europa
modernă”), iar uneori Rusia apare chiar protejând valorile europene atunci când țările vestice
aleg să tacă în fața demersurilor guvernului eston (protestul împotriva decorării a 19 veterani
care au luptat de partea Germaniei naziste este ”exprimat doar de Rusia. Europenii par să
creadă că participarea la ostilitățile împotriva Moscovei, chiar și de partea Naziștilor, merită
o recompensă” (Shegedin, 2000, 16.02 ). O recunoaștere a valorilor europene în Estonia vine
în 2003 pe fondul respingerii de către guvernul de la Tallinn a monumentului din Parnu
dedicat soldaților SS: ”Autoritățile europene au recunoscut ”valorile europene”. (Vodo ,
2003 , 31.03 ), subliniind din nou singura interpretare asupra istoriei acceptată în lumea
civilizată.
Tema ocupației este conturată în acest cont ext al încercărilor Estoniei de a rescrie
istoria, imaginea creată în jurul Estoniei fiind aceea a unei țări care neagă importanța
covărșitoare pe care victoria Armatei Roșii o are nu doar pentru URSS, ci pentru întreaga
Europa și transformarea acesteia în tr-un discurs asupra ocupației echivalată cu regimul
Germaniei naziste. Declarații ale oficialilor estoni în acestă privință apar în repetate rânduri
în presă, deschizând o discuție asupra relației acestei țări cu nazismul. Estonia este
portretizată în mod repetat ca o susținătoare a nazismului, un termen ce apare recurent în
articolele dedicate țărilor baltice. Un articol foarte tranșant din 2000 afirmă fără echivoc
”continuarea de către Estonia a unei politici de promovare a naziștilor începută în prima z i
după câștigarea independenței” (Shegedin , 2000 , 16.02 ), pe fondul decorării a 19 veterani
care au luptat de partea Germaniei naziste. Autorul merge mai departe și își arată
nemulțumirea că astfel de manifestări nu sunt considerate un obstacol pentru acce ptarea
Estoniei ca membră a Uniunii Europene, Rusia fiind singura care protestează vehment
împotriva acestei nedreptăți istorice. În felul acesta, Rusia este potretizată ca țara care luptă

125
pentru educația populației ignorante din Estonia care află despre a stfel de evenimente doar
din criticile dure exprimate de Moscova.
Insistențele Estoniei pentru ca Rusia să își ceară scuze pentru ocupația sovietică sunt
deseori semnalate în presă. Deși tonul articolelor este mai pozitiv pe această temă decât
atitudinea liderului rus, corelarea acestui gest cu impunerea unor posibile despăgubiri pe
care Rusia ar fi nevoită să le plătească transformă acest gest care ar putea satisface nevoia
de justiție a Estoniei într -o problematică mai largă pe care Rusia nu este dispusă să o accepte
într-o dezbatare la nivel național. Atitudinea predominantă este cea a unui joc de sumă zero,
în care orice concesie făcută celeilalte părți ar însemna propia înfrângere. O opinie a unui
expert citat de Leningradskaia Pravda merge în aceeași direcție și susține faptul că
recunoaștere de către Rusia a unei compensații cât de mici ar însemna totodată recunoașterea
legalității și corectitudinii cererii statelor baltice, fapt echivalat cu ”înfrângerea” în războiul
cu acestea (Shpakov, 2005) . În aceeași direcție se îndreaptă și răspunsul pe care Putin l -a
oferit în fața revendicărilor formulate de aceste state, afirmând radical că vor primi doar
”dead donkey’s ears” (op.cit. , 2005) .
Ar fi însă nedrept să spunem că toate articolele sunt construite după aceeași strategie
a victimei pasive, deoarece se pot remarca o serie de scrieri inclusive, deschise prezentării
perspectivei celeilalte părți și dispuse să pună în discuție prezentarea faptelor doar din
perspectiva poziției oficiale a Moscovei . ”Între ciocan (molotok) și nicovala” prezintă lipsa
de opțiuni a statelor baltice prinse între cele două puteri, Rusia și Germania nazistă, și descrie
perioada cuprinsă între 1940 și 1991 ca o perioadă de ”ocupație a statelor baltice” (Zinde,
2000) . Perspectiva ”revizionistă” asupra celui de -al doilea război mondial este prezentată
însă în doar 3 articole din Kommersant din cele indexate, majoritatea oferind perspectiva
oficială asupra evenimentelor din tim pul războiului. Refuzul lui Putin de a recunoaște
ocupația statelor Baltice constituie punctul de plecare a două dintre aceste discursuri
reflective, care interoghează de asemenea opțiunile extrem de limitate ale statelor baltice
aflate între ”ciocan și ni covală” și recunosc teroare adusă în aceste teritorii de către regimul
sovietic: ”Regimul bolșevic a ucis sau a deportat fiecare al zecelea locuitor al țărilor
baltice[…] Nu este astfel surprinzător faptul că atunci când germanii au ocupat țările baltice
mulți letoni și estoni i -au perceput ca pe eliberatorii de sub teroarea stalinistă” (Tikhomirov,
2005) .
Monumente și noaptea de bronz în relația dintre Rusia și Estonia
Multe articole din perioada studiată fac referire la o serie de monumente din Estonia,
narațiunea fiind centrată din nou asupra diferitei simbolisticii atribuite acestora în funcție de

126
interpretarea adoptată asupra trecutului. În prima perioadă a anilor 2000 dezbaterile
principale aduc în discuție două monumen t dedicat estonilor care au luptat de partea
Germaniei naziste în perioada celui de -al doilea război mondial, iar articolele sunt construite
pe aceeași dihotomie între ”bine” și ”rău” întâlnită și anterior. Dacă în cazul ocupației
părerile sunt mai nuanțat e, aceste monumente sunt prezentate dintr -o singură perspectivă,
fără a prezenta un cadru mai larg al evenimentelor, singurele atenuări ale imaginii negative
create fiind declarații ale unor oficiali din Tallinn situați împotriva acestor inițiative. Natura
reconciliatorie a unui monument situat în Narva și dedicat tuturor celor care au luptat în
război este pusă la îndoială din moment ce la ceremonie au participat doar veterani care au
luptat de partea naziștilor (Shegedin , 2000 , 04.07. ). Criticile vehicula te în mass media
occidentală în jurul unor astfel de inițiative sunt subliniate repetitiv în Rusia, la fel și poziții
ale altor instituții europene, întărind și conferind credibilitate poziției oficialilor de la
Kremlin. Declarația președintelui OSCE care afirmă că ”soldații îmbracați în uniforme ale
trupelor SS aruncă o umbră asupra guvernului și poporului eston ”(Kommersant, 2004,
23.08.) este vehiculată în presă și se subliniază poziția critică față de acțiunile Estoniei.
Narațiunea din jurul acestui monu ment denotă absurditatea demersului în conexiune cu
interpretarea rusă asupra istoriei și generalizarea unor astfel de manifestări în Estonia,
particularizând această țară față de restul Europei: ” acum, în orașul Parnu din Estonia
vizitatorii pot admira u n monument unic în Europa modernă” (Shegedin , 2002 , 24.07. ).
Tonul ironic este folosit și mai departe pentru a sublinia lipsa de conexiune a monumentului
dedicat ”tuturor soldaților estoni căzuți în cel de -al doilea război de independență a țării și
pentru eliberarea Europei (1940 -1945)”, cu istoriografia oficială din Estonia care
menționează un singur război de independență purtat între 1918 și 1920. Astfel, autorii
monumentului au decis ”să îmbogățească această poveste cu încă un război pentru libertate”
(Shegedin , 2002 , 24.07. ).
Reacțiile unora dintre liderii de dreapta în fața renunțării inaugurării monumentelor
(Vodo, 2004 , 06.09. ), precum și toate dezbaterile din Estonia generate de semnificațiile
acestora, prefațează confruntările cauzate de mutarea Soldatului de Bronz din centrul
Tallinnului în aprilie 2007. Disputa care a izbucnit în jurul relocării acestui monument este
integrată într -o serie lungă de distrugeri ale monumentelor din istoria Estoniei, aproape toate
schimbările radicale de putere fii nd însoțite de înlocuirea sau distrugerea monumentelor cu
încărcătură ideologică (Ehala, 2009) (mutarea monumentului lui Petru cel Mare din centrul
Tallinnului după semnarea Tratatului de pace de la Tartu, distrugerea în perioa da sovietică
aproape în întregime a monumentelor legate de lupta pentru independență a estonilor și

127
reconstruirea acestora după recâștigarea independenței etc.). Această încărcătura ideologică
este cu atât mai importantă cu cât aprox 24% din populația Esto niei este formată din etnici
ruși, cu orașe precum Narva unde procentul acestora este de aproximativ 95% (Population
by Sex, Ethnic Nationality and County , fără dată) . Conflictul în jurul Soldatului de Bronz
evocă același simbolism diferențiat asupra trecu tului și existența a două culturi conflictuale
ale aducerii aminte: pentru estoni acesta este un simbol al ocupației și represiunii sovietice,
în timp ce pentru etnicii ruși este mai degrabă un simbol al victoriei asupra Germaniei
naziste, dar și un semnif icant pozitiv al identității lor în Estonia după 1991. O interpretare
mai neutră a monumentului ca simbol al tuturor celor căzuți în timpul celui de -al doilea
război mondial a constituit baza de suport din partea estonilor și rușilor estoni pentru
menținer ea monumentului în poziția lui inițială din Tallinn (în mai 2006 29% dintre estoni
și-au exprimat opoziția față de mutarea monumentului, precum și toții rusofonii. Pe lângă
aceștia, mai mult de 18% din estoni erau indeciși la momentul realizării acestui st udiu citat
(Postimee, 2006, 23.05. ). Decizia guvernului de a reloca monumentul (inaugurat în 1947, la
3 ani distanță de la reocuparea Estoniei de către forțele sovietice) din centrul Tallinn în
cimitirul militar din oraș și inaugurarea noului monument pe d ata de 8 mai (în timp ce
veteranii armatei sovietice sărbătoresc ziua victoriei pe 9 mai) a condus la o reacție foarte
puternică a părții ruse, atât în interiorul cât și în exteriorul Estoniei. Intenția oficialilor estoni
de a obține justiție istorică a fo st trasformat foarte rapid într -un conflict la nivelul societății,
dar și la nivelul relațiilor bilaterale, posibil în primul rând prin lipsa unei dezbateri anterioare
pe această temă. În Rusia atât la nivel oficial, cât și în mass media, evenimentul a fos t
prezentat ca fiind un act de ostilitate, o ”blasfemie”, o puternică ofensă împotriva memoriei
soldaților care au căzut în lupta pentru libertate. Politicienii ruși au acuzat vehement decizia
guvernului eston, descriind acest demers ca ”o mare greșeală și un act de
blasfemie”(Lavrov), ”primul pas înspre legalizarea neo -nazismului în această țară” (Sergei
Mironov), Duma de Stat ratificând chiar o rezoluție care acuză parlamentul din Estonia de
”glorificarea fascismului”. Putin a făcut o declarație cu ocazia paradei care a marcat
aniversarea a 62 de ani de la victoria împotriva Germaniei naziste, acuzând Estonia de
insultarea populației și de ”sădirea discordiei și neîncrederii între popoare și țări”. Andrus
Ansip a văzut însă mutarea monumentului ca ”singura oportunitate de a păstra demnitatea
Estoniei și statul eston în sine” (Sputnik, 2007, 16.05.) , construind astfel pe paradigma
identitară exclusivistă și construind imaginea Rusiei ca un inamic al statului eston actual.
Pentru mass media evenimentele ce a u avut loc între 26 și 27 aprilie 2007 au fost
concentrate în ceea ce s -a numit ”Noaptea de Bronz”. Discursurile din presa estonă și rusă

128
au folosit intensiv referințe la trecut în conturarea unor imagini în alb și negru asupra
evenimentelor acelei nopți. Diferite motive istorice pot fi depistate în narațiunea din jurul
Soldatului de Bronz a diferitelor categorii ale elitei ruse, de la politicieni la lideri religioși.
De altfel, baza întregii campanii media în jurul evenimentelor este exact această
instrume ntalizare a istoriei politice în încercarea de a genera emoții, de a folosi și influența
memoria colectivă a populației ruse. Trecutul a fost instrumentalizat pentru a obține sprijin
și a legitimiza argumentele în jurul acestui eveniment. Acuzații privind glorificarea
fascismului sau glorificarea colaborării cu Germania nazistă, resurecția nazismului și
negarea importanței istorice a victoriei Armatei Roșii, sunt elemente vehiculate în presa din
Rusia, în timp ce evenimentele au fost reduse la o reinterpret are a istoriei celui de -al doilea
război mondial, cu foarte puține referințe la semnificația acestui eveniment în contextul local
eston din acel moment (Davydova, 2008) și la dezbaterile existente în societatea estonă pe
margin ea acestei tematici. Astfel, subiectul a fost prezentat doar sporadic ca un eveniment
intern menit să ofere o rezolvarea a unor probleme la nivelul societății, în schimb fiind
accentuată natura ”agresivă” a acestei acțiuni față de memoria colectivă a minor ității ruse.
Chiar mai mult decât atât, a apărut deseori ca o provocare și o ofensă la adresa Rusiei, astfel
încât a fost ratată șansa lansării unei dezbateri reale pe marginea trecutului capabilă să creeze
unele punți de legătură între cele două comunităț i etnice și între cele două state. Cuvintele
cheie remarcate în articole și reprezentate în Figura 9 sunt relevante în acest sens. Din
comparația realizată se poate nota un accent mai mare pus în ziarele regionale pe
consecințele practice ale acestor even imente la nivelul relațiilor dintre cele două țări și
impactul asupra cetățenilor și mai puțin asupra unor dezabateri de natură istorică. În felul
acesta, Leningradskaia Pravda este mai puțin ancorată în acest război mediatic și mai puțin
focusată pe preze ntarea unui punct de vedere în acord cu interpretarea oficială a istoriei. Fără
a se detașa de poziția oficială, selectarea subiectelor și concetrarea asupra unei laturi a
evenimentelor din 2007 permite detașarea ziarului de o dezbatere istorică accentuată .

129

Figură 12. Cuvinte cheie folosite în reprezentarea evenimentelor din jurul transferului
Soldatului de Bronz . Sursă: autor.
Acuzații tipice au fost prezentate de mass media, prin citarea a diferiți lideri politici:
”ceea ce nu au reușit să facă naziștii celor în viață, încearcă acum să le facă guvernul eston
celor morți”, ”acțiunile Estoniei au ca scop redefinirea rolului coaliției anti -Hitler în victoria
împotriva fascismului și contrazic nu doar dreptul internațional, ci ș i principiile de bază ale
moralității și umanismului” , ”glorificarea nazismului” este repetată în mai multe rânduri, iar
purtătorul de cuvânt al Dumei de stat a caracterizat acțiunile Estoniei drept ”obscurantism”
(Shegedin et.al. , 2007) . Din 27 de articol e indexate pentru anul 2007 cu referințe legate de
evenimentele desfășurate în jurul mutării Soldatului de Bronz din centrul orașului Tallinn,
21 dintre ele prezintă o evoluție negativă a relațiilor dintre cele două țări, pe fondul acțiunilor
Estoniei (”Au toritățile din Estonia sapă o groapă mai adâncă”, ”Estonia a re -îngropat relațiile
cu Rusia” etc.), în timp ce 6 articole prezintă mai multe puncte de vedere asupra acestui
subiect, permițând astfel prezența mai multor voci și perspective diferite în încer carea de a
contura o imagine mai nuanțată a evenimentelor. Propaganda mass media din Estonia și
Rusia este criticată în două astfel de articole, fiind prezentate interesele ambelor guverne
implicate, iar într -un singur articol Rusia joacă un rol activ în t ensionarea relațiilor dintre
cele două țări. Este menționată politica condusă de Putin de recâștigare a statului de mare
putere pentru Rusia, precum și impactul pe care relațiile conflictuale ale Rusiei cu Georgia,
Ucraina, Moldova, Belarus îl au la nivelu l trezirii traumelor Estoniei relativ la vecinul său
estic (Solovyev, 2007) . Atacurile cibernetice lansate de Rusia sau asediul ambasadei Estoniei
în Moscova sunt prezentate însă ca reacții la acțiunile Estoniei și nu ca provoc ări din partea
Moscovei. Cuvinte cheie –
ziare centralocupație
8 mai Vs. 9
mai
falsificarea
istoriei
glorificarea
nazismului veteranipropaganda
Cuvinte
cheie -ziare
regionalecompensații
sancțiuni
revoltă
Ziua Victorieiveterani

130
Un singur articol din Leningradskaia Pravda pune în discuție standardele duble
aplicate de Moscova în ceea ce privește situația monumentelor, acuzând guvernul rus de
prevalența intereselor materiale în fața prezervării unor monumen te din St. Petersburg și alte
orașe. Din aceste motive, clasificarea transferului Soldatului de Bronz ca fiind ”contrar
principiilor elementare ale moralității și umanității” apare ca fiind un act de ipocrizie din
partea unui guvern care va construi o parc are și un ansamblu rezidențial pe locul a două
monumente din St. Petersburg (Leningradskaia Pravda , 2007, 03.05.) . Acestă poziție critică
este însă o excepție în articolele din presă, majoritatea fiind construite în jurul imaginii de
victime a comunității rusești din Estonia și a Rusiei implicit.
Ziua Victoriei
Marele Război Patriotic formează baza imaginii conștinței naționale ruse și a
memoriei colective din această țară. Din perspectiva acestei narațiuni eroice asupra
trecutului, Ziua Victoriei semnific ă nu doar sfârșitul războiului, ci și salvarea civilizației
europene de flagelul nazist. De cele mai multe ori victoria este prezentată în mass media ca
fiind una ”sfântă”, iar această caracteristică a războiului este recunoscută și la nivel popular,
mulți ruși simțind o mândrie autentică față de contribuția lor la istoria universală (într -un
sondaj realizat în 2003 Marele Război Patriotic este menționat de 87% din respondenți ca
fiind evenimentul care îi face să se simtă cei mai mândri din întreaga istorie a țării, în creștere
cu 43 de procente față de 1996 (Gudkov, 2005) . Țările baltice neagă această axiomă centrală
a construcției identitare din Rusia ceea ce generează în Rusia încercări de a respinge
interpretările Estoniei as upra istoriei, în special în momentele în care acțiunile statelor baltice
devin mai pregnante. Această tendință poate fi remarcată și în presă. În Kommersant am
înregistrat un singur articol dedicat Estoniei și zilei victoriei înainte de anul 2005, fiind o
referință la un incident apărut în zona monumentului Ostașului Liberator din Tallinn. În 2005
devine însă o temă importantă pe fondul refuzului statelor baltice de a participa la ceremonia
din Moscova (Letonia a onorat inivitația lui Putin, însă a mențion at că va prezenta
interpretarea națională asupra celui de -al doilea război mondial în cadrul evenimentului).
Principalele aspecte cirmuscrise acestui subiect și tratate în articolele pe această temă sunt
construite în jurul diferitelor declarații făcute de oficiali din Estonia, dezbaterea temei
”ocupației” ca parte a refuzului statelor baltice de a fi reprezentate la Moscova, precum și
refuzul Estoniei de a semna o declarație politică asupra relațiilor ruso -estone. Tonul neutru
caracterizează articolele car e prezintă refuzul președintelui Estoniei de a participa la
ceremonia din Moscova, fiind evocată opinia general acceptată în țările baltice conform
căreia sfârșitul celui de -al doilea război mondial a însemnat pentru ele doar începerea unei

131
noi ocupații, p recum și includerea participării la inaugurarea monumentului dedicat liderilor
coaliției anti -Hitler (printre care și Stalin) în programul ceremoniei din 9 mai (Vodo, 2005) .
Un articol mult mai critic însă stabilește opoziți a dintre statele care se pregătesc să își
celebreze veteranii care au luptat în Armata Roșie și noile state independente, care îi pun în
lumină pe oponenții acestora (Volkhonskiy, Solovyov, 2005) , trecând în revistă cele mai
importante acțiuni ale acestora opuse interpretării ”corecte” a istoriei.
Ziua Victoriei a devenit din nou un subiect important în 2007 pe fondul discuțiilor în
jurul Soldatului de Bronz, fiind urmărit cu multă atenție felul în care s -au desfășurat
manifestările în zilele de 8 și 9 mai în Tallinn și punând accent pe diferitele simbolistici
prezente. Articolele sunt construite încâ din titlu prin opoziție dintre 8 mai contra 9 mai, iar
textele reușesc să scoată în evidență raportarea diferită la aceste sărbători în societatea
estonă. Cere monia la care au participat oficialii din Tallinn este una tăcută, cu puțin fast și
contravine tradiției ruse de a sărbători ziua Victoriei pe 9 mai, motiv pentru care oficialii ruși
din Estonia refuză să participe. Pe lângă vizita la monumentul Soldatului Liberator, ziua de
8 mai include pentru oficialii estoni și vizite la memorialul Holocaustului și la cel al
soldaților care au luptat de partea Germaniei naziste, astfel încât opoziția cu semnificația
zilei victoriei pentru ruși devine evidentă. Semnalare a faptului că pentru prima dată
președintele Estoniei depune o coroană la monumentul Soldatului Liberator este însă
importantă în ambele articole. Reprezentarea manifestărilor din 9 mai la care participă
minoritatea rusă este una mult mai bogată în detalii și transmite imaginea unei mulțimi foarte
numeroasă, jurnalistul -participant afirmând că nu a văzut niciodată o mulțime atât de diversă
(Zygar, 2007) . Semnificația momentului și unitatea rușilor în jurul semnificației aces tei date
și a monumentului sovietic este reprezentată astfel prin numeroasele descrieri ale atmosferei
și prin vocile celor prezenți la această ceremonie.
Victimizarea veteranilor sovietici
Situația veteranilor din Estonia este și ea reflectată într -o serie de articole din această
perioadă, fiind de multe ori conectată la politica generală a Estoniei de combatere a istoriei
recunoscute de Rusia. Aceștia sunt portretizați fie ca victime ale politicilor sociale impuse
de guvernul din Tallinn, fie ca victime ale proceselor intentate pentru crime împotriva
umanității. Cel mai cunoscut caz în această privință este cel al lui Arnold Meri, căruia îi este
dedicat un spațiu larg în Kommersant și este portetizat în comparație cu vărul lui, Lenart
Meri. Comparația sc oate în lumină dificultățile cu care se confruntă un veteran al luptei
împotriva fascismului și un erou al URSS în Estonia. Pe lângă procesele intentate acestuia
pentru participarea la deportarea estonilor în 1941 , sunt menționate și elemente ce țin de

132
condițiile financiare precare din ultima parte a vieții lui Arnold Meri în Estonia după căderea
URSS. Întreaga cronologie a acestor cazuri este prezentată în articole, astfel încât se creează
un sentiment de spirală (Muižnieks, 2008, p. 80) , de repetiție: ”după condamnarea oficială a
crimelor regimului sovietic de către parlamentul eston procesele împotriva ofițerilor de
securitate s -au derulat unul după celelălalt” (Shegedin A. , 2003) , fiind î ncadrat într -un
oarecare ”revanșism” al guvernului eston față de Rusia. Astfel de relatări vin pe fondul lipsei
proceselor intentate pentru crime naziste și a apelurilor mediatizate ale diferiților experți
internaționali în această privință. Procesul lui M eri este clasificat drept ”cel mai scandalos
proces din perioada ce a urmat câștigării independenței” (Zygar, Insulting relative (Obidnyy
rodstvennik), 2003) , iar Moscova l -a catalogat în repetate rânduri drept”un proces rușinos ”
ce urmărește scopuri politice (Tarasenko, In Estonia died the last hero (V Estonii umer
posledniy Geroy), 2009) . Arnold Meri fiind cunoscut ca ”singurul erou eston al Rusiei”,
situația deplorabilă a acestuia în Estonia poate fi încadrată în aceeași luptă purtată de această
țară împotriva versiunii corecte a istoriei europene. Dacă în Estonia acesta este prezentat ca
o persoană care a organizat deportarea oamenilor de pe insula Hijumaa și care a ales ”o parte
a răului în detrim entul celeilalte”, articolele din presa rusă conturează o eroizare a acestui și
îl prezintă ca pe o victimă a puterii estone.

Figură 13. ”Noi” Vs. ”E i”. Sursă: autor.
Pe lângă aceste procese, condițiile precare financiare și soc iale în care trăiesc
veteranii sovietici în Estonia sunt de asemenea prezentate în presă. Sunt relevante în
conexiune cu această situație raportările privind acțiunile de celebrare a combatanților SS și
”NOI”
-”coaliția anti -Hitler”
-eliberatori
”EI”
-”execuționeri naziști”
-”veterani ai
Diviziei 20 -a SS”
-”veterani SS”
-”veterani care au
luptat de partea
Germaniei naziste”
-”combatanti ai
legiunii lui Hitler”

133
poziționarea mult mai favorabilă a acestora în societ ate. Astfel de comparații apar în special
în anul 2005 pe fondul chestionării de către Estonia a interpretării oficiale a trecutului din
Rusia, veteranii devenind astfel parte integrantă din paradigma mai largă a ”rescrierii
istoriei” de care este acuzat g uvernul din Tallinn. Astfel, în timp ce monumentul din Narva
este prezentat ca un simbol al reconcilierii, soldatul reprezentat poartă uniformă SS, iar la
ceremonia de inaugurare a acestuia au fost prezenți ”doar veterani care au luptat de partea
naziștilo r” (Shegedin, 2000) , decorarea veteranilor care au luptat de partea naziștilor este
văzută ca o ”bătaie de joc la adresa victimelor nazismului” (Shegedin , 2000) , mutarea
monumentului din centrul capitalei este o ofensă la adresa veteranilor care au luptat în
coaliția anti -Hitler, iar reuniunile anuale ale veteranilor SS care s -au mutat în Tallinn în 2004
sunt percepute ca parte a glorificării nazismului care are loc în Estonia ”încă de la câștigarea
independenței”. În comparație cu aceștia, ”veteranii sovie tici se simt mult mai puțin
confortabil în Estonia” (Volkhonskiy , Solovyov, 2005) , pe fondul legislației estone care le
neagă dreptul de a participa chiar și în alegerile locale și a negării contribuției acestora la
lupta pentru eliberarea Estoniei. Releva ntă în acest sens este declarația inițiatorului
demersului pentru construirea monumentului din Narva, care afirmă că pentru libertatea
Estoniei și a Europei au luptat soldați îmbrăcați în uniforma armatei germane și nu cei din
Corpul de pușcași estoni al A rmatei Roșii (Shegedin , 2002) . În aceeași direcție este
prezentată și aprobarea de către guvernul eston a legii privind ”Lupta cetățenilor estoni
pentru restaurarea independenței Estoniei”prin care soldații care sunt recunoscuți ca luptători
pentru liberta te și soldații care au luptat în armata lui Hilter și a partizanilor cunoscuți sub
numele de ”Frații pădurii” (Kommersan t, 2006 , 01.06. ). Astfel, chiar dacă legea prevede
acest statut pentru toți soldații care au luptat de partea Germaniei și a URSS, titlu l articolului
remarcă doar faptul că ”Naziștii estoni sunt considerați luptători pentru libertate”, iar întregul
conținut subliniează doar acest aspect al știrei. Alte articole au un ton alarmist când vorbesc
despre o adevărată politică de expulzare a vete ranilor militari din Estonia care sunt implicați
în procese și acuzați de ședere ilegală în Estonia. Aceste procese sunt văzute ca încercări ale
Estoniei ”de a scăpa de pensionarii militari” (Kommersant , 2005 , 06.09. ) sau ca ”amenințări”
la care aceștia su nt supuși.
3.2.2.Traumă sau reconciliere istorică în presa din Rusia
În cazul reprezentării trecutului în raport cu Estonia presa din Rusia folosește cu
preponderență un discurs de auto -victimizare. Estonia este cea care pune la îndoială un
adevăr istoric universal și indiscutabil, în timp ce Rusia luptă pentru preservarea acestuia și
încearcă să contracareze inițiativele estone. În lipsa unor gesturi publice, oficiale de -o parte

134
și de alta a frontierei de reconciliere istorică, disursul mediatic contribui e prea puțin la
atenuarea traumelor istorice. În dezbaterile și prezentarea acțiunilor prezente istoria este
folosită extensiv, iar recursul la interpretări ale trecutului este îndreptat înspre consolidarea
unei perspective axiomatice și nu înspre deschide rea unei dezbateri asupra semnificațiilor
trecutului. Venind din ambele părți, această atitudine face aproape imposibilă depășirea
oricărei etape a reconcilierii. Este relevantă în acest sens insistența Estoniei pentru ca Rusia
să își ceară scuze pentru oc upație, menit a fi un prim pas înspre satisfacerea nevoii de justiție
a societății estone. Poziția radicală a ambilor actori va bloca însă dialogul asupra acestui
subiect pentru o perioadă lungă de timp. Focusarea discursului pe caracterul traumatizant al
trecutului și lipsa unui dialog cu cealaltă parte este edificatoare prin selecția structurilor
lingvistice prezente în T abelul 11, spre deosebire de situația relativă la reprezentarea
Finlandei. Conturată în urma unui război și maracată de lunga perioadă d e închidere,
frontiera dintre Rusia și Finlanda a purtat cu ea încărcătura istorică și interacțiunea
inconfortabilă ce a urmat anului 1991. Cu toate acestea pragmatismul, recunoașterea
interdependențelor și procesul de acomodare reciprocă au făcut posibil e dezvoltarea
cooperării și limitarea amprentei trecutului asupra raportărilor prezente.

135

Figură 14. Construcții lingvistice pentru reprezentarea traumei și reconcilerii istorice în
cazul Finlandei. Sursă: autor.

Dacă mai mulți oficiali finlandezi au insistat asupra faptului că ”studiul istoriei ar
trebui lăsat în seama istoricilor”, iar în relațiile bilaterale atât Rusia, cât și Finlanda au
încercat să minimalizeze dezbaterile asupra unor teme istorice, în cazul Estoniei acestea sunt
foarte prezente în interpretarea oferită unor evenimente prezente. Pastorul din Lihula, orașul
în care urma să fie inaugurat un monument dedicat soldaților care au luptat de partea
Germaniei naziste, îi sugerează prim ministrul eston să ”studieze mai bine istoria Estoniei
pentru a înțelege de ce 70 de mii de estoni în uniforme germane au luptat împotriva
reinstaurării unui regim al terorii” (Vodo, 2004 , 19.08. ). Într -o societate multietnică acest
cadru exclusivist de narare a trecutului impactează în mod negativ situația minorităților din
societate, producând ceea ce Torbakov numește ”istorii reciproc exclusive”, bazate pe
naționalizarea istoriei în jurul națiunii titulare (Torbakov, 2011) . Presa se anagajează doar
foarte p uțin într-o ”democratizare a istoriei” (Brüggemann, Kasekamp, 2008, p. 427) sau o Traumă
•pentru mulți ruși din generațiile mai
bătrâne [Mannerheim] este asociat cu linia
de fortificații pe care trupele sovietice au
trecut -o cu mare dificultate și pierderi în
sângerosul Război de Iarnă purtat
împotriva Finaldei”;
•”Carelia aparține Finlandei”;
•”cedarea teritoriilor ocupate”; ”pretenții
teritoriale”;
•”credem că o pregătire sensibilă a
jurnaliștilor [finlandezi] este o pre -condiție
pentru prietenia sovieto -finlandeză”;
•”Putin se va înclina în fața dușmanului”.Reconciliere
•”a depus o coroană la mormântul
Mareșalului Mannerheim”;
•”Rusia nu doar că refuză stereotipuri
înrădăcinate în conștiință, dar este și
capabilă să aducă tribut unei personalități
care a jucat un rol importatnt în destinul
său”;
•Putin a depus o coroană la mormântul
președintelui Kaleva Kekkonen…
demonstrând că noua Rusie va urma
tradițiile și va consolida cooperarea
existentă”;
•”cei mai mulți dintre finalndezi nu vor
întoarcerea Careliei”;
•”nu au existat provocări de partea
finlandeză”; ”linia Mannerheim a avut un
caracter pur defensiv”; ”operațiunile
Armatei Roșii nu pot fi caracterizate altfel
decât agresive”;
•”Yeltin și -a cerut scuze pentru acțiunile
sovietice din timpul Războiului de Iarnă”
•”Cele două părți au remarcat importanța
legăturilor istorice dintre cele două țări,
menținute în ciuda unor episoade politice
controversate”;
•”studiul istoriei trebuie lăsat istoricilor, iar
trecutul nu trebuie să devină un obstacol în
fața dezvoltării relațiilor dintre țări”.

136
”desecuritizare a procesului de construire a națiunii” (Paabo, 2008, p. 25) , ci mai degrabă
reproduce falia existentă în societate și o tran spune și la nivelul relațiilor bilaterale .
Chiar dacă este imperfectă și incompletă, reconcilierea la nivelul relațiilor dintre
Finlanda și Rusia a făcut loc unui discurs preponderent deschis înspre celălalt, care admite
mai degrabă diferențele și le int egrează în structurile narative. În cazul Estoniei diferențele
sunt prezentate ca fiind antagonice, iar slabele elemente ale unui discurs reconciliatoriu nu
reușesc să schimbe imaginea preponderentă creată în presă în jurul Estoniei, aceea de
dușman istori c al poporului rus.

Figură 15 Construcții lingvistice pentru reprezentarea traumei și reconcilerii istorice în
cazul Estoni ei. Sursă: autor.
3.2.3. Europenizarea reflectată în presa scrisă
Această secțiune analizează felul în ca re raportarea Estoniei și Finlandei la structurile
euro-atlantice a fost reflectată în presa scrisă din Rusia, stabilind pentru acest obiectiv o
reducere a surselor analizate pentru anii 2002 -2005 în cazul Estoniei și extinderea acestei Traumă
•”Autoritățile din Estonia continuă o politică
de promovare a călăilor naziști începută în
prima zi a independenței”;
•”Țările baltice marchează o aniversare
tristă. Acum 60 de ani, armata sovietică a
intrat în Estonia și Letonia. Lituania a fost
ocupată cu două zile mai devreme”;
•”este puțin probabil ca [monumentul] să fie
un simbol al reconcilierii celor care au
luptat unul împotriva celuilalt în ultimul
război”;
•”ceremonia de inaugurare a monumentului
a semănat foarte puțin cu un act de
reconciliere. La ceremonie au participat
doar veterani care au luptat de partea
Germaniei naziste”;
•”După condamnarea oficială a crimelor
comise de regimul sovietic de către
Parlamentul Estoniei procesele ofițerilor de
securitate au apărut unul după celălalt”;
•”În Estonia începe probabil cel mai
scandalos proces de la câștigarea
independenței. Acuzatul -Arnold Meri,
primul erou estonian al Uniunii Sovietice”;
•despre ziua Victoriei: ”nu putem merge la
Moscova cu bucurie. Trebuie să arătăm și
cealaltă față a acestei zile”Reconciliere
•”Reprezentarea estonilor ca barbari care
scuipă pe mormântul soldaților sovietice
poate fi considerată doar cu greu ca fiind
corectă”;
•”Autoritățile estoniene au depus, pentru
prima dată după câștigarea independenței, o
coroană de flori la monumentul Sodatului
Liberator”;

137
perioade în cazul F inlandei pentru a include anii 1993 -1996, perioada de aderare a acesteia
la UE. Tot în cazul Finlandei vom urmări și relatările din presă relative la apropierea acesteia
de NATO pe fondul evenimentelor din anii 2014 – 2015. Analiza va fi centrată pe
schimb ările apărute în această perioadă în ceea ce privește reprezentarea procesului de
aderare a celor două țări și măsura în care aceste reprezentări reflectă poziția oficială a Rusiei
față de extinderile UE și NATO. În ce măsură aceste reprezentări sunt unele negative sau
pozitive și în ce fel diferă articolele din presa centrală față de ceea ce apare în presa
regională?
Aderarea Estoniei la NATO și UE a fost de multe ori relatată din prisma grupului de
țări acceptate în aceeași perioadă, acest aspect afectând capacitatea de analiză asupra
imaginii Estoniei conturate în presă. Singurul eveniment care este tratat individual în această
etapă este cel al referendumului organizat în 2003 privind aderarea la UE. Cu toate acestea,
putem obține o imagine destul de cla ră asupra raportării mass media la procesul de aderare
a Estoniei la structurile euroatlantice, în primul rând printr -o înțelegere preliminară a
atitudinii Rusiei față de aceste structuri pentru a putea observa dacă este vorba despre o
portretizare special ă în cazul Estoniei. Și în cazul Finlandei, procesul de aderare la UE este
relatat din prisma celor 4 state care au început negocierile, cu destul de puține referințe
speciale la cazul Finlandei. În ceea ce privește intensificarea discuțiilor de parteneria t cu
NATO situația este diferită, Finlanda fiind tratată individual în multe analize, chiar dacă se
vorbește despre conexiunile existente la acest nivel între Finlanda și Suedia.
3.2.2.1. Estonia și NATO – perspective multiple
Raportarea oficialilor Rusie i la lărgirea NATO a fost una negativă, cu puține evidențe
a unei atitudini tolerante în privința extinderii acestei organizații în zona Baltică. Cu toate
acestea, ar fi exagerat să spunem că toate articolele studiate din această perioadă au un ton
negativ , cele mai multe dintre aceste fiind relativ neutre și dedicate evenimentelor concrete
care au însoțit acest proces, mai ales în ceea ce privește presa centrală. De asemenea, nu
putem vorbi despre o perspectivă unitară asupra aderării Estoniei la NATO, ci mai degrabă
de puncte de vedere diferite reflectate în imagini și simboluri variate.
În vederea analizei reprezentării procesului de aderare a Estoniei la NATO am
selectat două momente importante ale acestui proces care au generat mai multe articole în
presa scrisă din Rusia. În noiembrie 2002 a avut loc summit -ul NATO de la Praga la care au
fost invitate 7 țări candidate să devină membre ale alianței, printre care și Estonia, eveniment
reflectat atât în presa regională, cât și în cea centrală. Un alt mome nt important îl reprezintă
perioada de la începutul anului 2004 și până în momentul aderării efective a Estoniei.

138
Analiza va fi centrată în jurul acestor evenimente pentru a oferi o imagine de ansamblu a
felului în care s -a conturat imaginea Estoniei în pr esa scrisă din această perioadă și în ce
măsură s -a modificat aceasta de -a lungul timpului.
Atât presa centrală, cât și cea regională au arătat interes față de summitul NATO,
diferența majoră între cele două fiind dată de sursele folosite pentru relatarea acestui
eveniment. În articolele din presa regională am notat o serie de surse principale, toate însă
reprezentând poziția oficială a Rusiei prin vocea unor politicieni precum Vladimir Putin,
Sergey Mironov, Sergei Ivanov, Yevgeny Gusarov . În Kommersant vocile care vorbesc
despre extinderea NATO sunt mai variate, iar oficialilor ruși li se adaugă și politicieni din
Estonia (ministrul eston de externe) sau oficiali ai alianței nord -atlantice (în primul rând
secretarul general al NATO, George Robertson) și a i SUA. În acest fel, sunt reprezentate și
vocile care subliniează cu fiecare ocazie faptul că NATO nu reprezintă o amenințare pentru
Rusia și că există un fundament pentru dezvoltarea unui parteneriat puternic între Rusia și
NATO. ”Noua arhitectură de secu ritate a Europei nu poate fi construită fără Rusia. NATO
și Rusia – cei doi actori principali în domeniul securității care nu se pot ignora reciproc” a
declarat generalul George Robertson la începutul procesului de extindere înspre est
(Andreyev, 2000) . G. Bush este și el citat asigurând Rusia că nu are de ce să se teamă de
extinderea NATO spre est, ”Rusia nu este inamicul”, nișa vacantă a amenințării sovietice
fiind luată acum de amenințarea teroristă (Strokan, 2002) .
În presa regională, imaginea creată în jurul NATO prin vocile unor oficiali ruși nu
este una foarte pozitivă. În primul rând, alianța este portretizată ca fiind neadaptată
realităților lumii moderne, fiind încă constrânsă de logica Răz boiului Rece. ”De cine vrea
NATO să protejeze?” se întreabă Vladimir Putin într -un articol din Leningradskaia Pravda,
completând prin faptul că extinderea NATO este o problemă recurentă care nu adresează
provocările acute ale secolului XXI și care nu aduce un plus de securitate în această zonă
(2002) . Pe de altă parte, eșecul Rusiei prin extinderea NATO în zona Baltică este relativ
mascat printr -o subliniere permanentă a partneriatului dintre cei doi actori în lupta împotriva
unui inamic comun: terorismul internațional. Refuzul Rusiei de a participa la summit -ul
NATO pare o recunoaștere a înfrângerii în lupta împotriva extinderii, cu toate acestea sunt
relatate discuțiile purtate la nivel oficial între cei doi actori, astfel î ncât Rusia este portretizată
ca un pion important în arhitectura securității europene. În ciuda extinderii și includerii zonei
Baltice în alianța transatlantică poziția Rusiei ca parte a civilizației europene este întărită
prin importanța participării în l upta împotriva terorismului, precum și prin sublinierea
discuțiilor oficiale între NATO și Kremlin. Consiliul NATO -Rusia stabilit în 2002 este

139
prezentat ca un moment istoric, care marchează reformarea alianței și focusarea acesteia pe
ceea ce reprezintă cu adevărat o amenințare în lumea contemporană, punând astfel capăt
vechilor stereotipuri conform cărora NATO și Rusia sunt adversari (Leningradskaia Pravda ,
2002, 29 .11.). Refuzul Moscovei de a participa la summit, precum și opoziția acesteia față
de extind ere sunt prefațate într -un articol din 2001 (Leningradskaia Pravda , 2001, 30.08.)
care expune încercările Rusiei de a fi recunoscută ca membru deplin al civilizației europeane
și reacțiile nepotrivite ale Europei în fața acestor demersuri. Sunt aminitite î n acest sens
opoziția regatului Suediei în momentul în care Petru I a încercat să opteze din punct de
vedere cultural și politic în favoarea Europei, invazia napoleniană sau intervenția euro –
americană în războiul civil ce a urmat revoluției bolșevice din 1 918, toate acestea forțând
Rusia să se bazeze din nou pe resursele geopolitice asiatice. Din această perspectivă, primul
val de extindere NATO este văzut ca o reacție la reformele în stil vestic inițiate de Gorbaciov,
iar continuarea acestei politici de că tre alianța nord -atlantică nu este decât o nouă etapă în
acest șir de reacții nepotrivite.
Cu toate acestea, un articol preluat de Leningradskaia Pravda creionează o imagine
pozitivă a NATO, în ciuda îngrijorării mai multor politicieni că distanța dintre St. Petersburg
și frontiera NATO este de ”doar câțiva kilometrii cu bicicleta” (Petersburg – the capital of
NATO (Peterburg – stolitsa NATO), 2003) . Articolul amintește printre altele și de poziția
populației ruse față de NATO, într-un sondaj din 2001 fiind vorba doar de 1% din totalul
populației care se simte amențitată de NATO, față de 75% dintre respondenți îngrijorați de
terorismul internațional. În această lumină, NATO este recunoscut ca o realitate a lumii
noastre, iar alt ernativa la consiliul NATO -Rusia recent înființat ar fi izolarea Moscovei și
confruntarea cu blocul nord -atlantic. Tot din această perspectivă sunt menționate și
standardele NATO și cele europene care fortează țările baltice să estompeze efectele
”sindromu lui post -sovietic” de care suferă și să adopte politici menite să reducă ”inegalitatea
bazată pe etnicitate – asuprirea miniorității ruse din aceste țări”. De altfel, declarațiile
repetate ale oficialilor potrivit cărora Rusia se vede în viitorul apropiat un membru deplin al
familiei de popoare ale lumii civilizate nu face decât să întărească nevoia de cooperare și de
acceptare a prezenței NATO în realitatea geopolitică actuală (Leningradskaia Pravda , 2003,
10.02.) .
Stilul caracteristic al ziarului Kommers ant se simte și în relatarea procesului de
extindere NATO, numeroase articole fiind formate doar dintr -o relatare concretă, neutră și
scurtă a evenimentelor, cu evitarea opiniilor și părerilor personale. Dincole de aceste articole,
imaginea care se creează în paginile ziarului asupra NATO este una mixtă. NATO este văzut

140
ca o alianță menținută în ciuda dispariției motivelor existenței ei, în vederea asigurării unei
dominații SUA într -o lume unipolară. În acest fel, multe voci au exprimat lipsa de eficiență
a acestei organizații în fața amenințărilor actuale și lipsa de sens pentru existenderea NATO.
În timp ce lărgirea NATO este structurată pe tipare ale unui comportament învechit specific
Războiului Rece, Rusia apare ca o putere progresistă care încearcă să elimine liniile care
divizează Europa.
Cele mai negative și radicale opinii sunt exprimate de oficiali ai mediului militar
rusesc. Pentru Leonid Ivashov , NATO este doar ”un anacronism care și -a depășit utilitatea”
(Safronov, 2002) și care reprezintă o put ernică amenințare miliară la adresa Rusiei, în special
o dată cu extindere acestuia spre est. Pe acest fond, Ivashov critică atitudinea prea rezervată
a Rusiei și lipsa acesteia de strategie, subliniind nevoia de a neutraliza efectele extinderii
NATO în zo na Baltică, atât din punct de vedere politic și economic, cât și pe baza unei
componente militare (Safronov, 2002) . O opinie similară este exprimată și de liderul
Partidului Comunist din Rusia care îi cere printr -o scrisoarea lui Putin să acționeze împotri va
extinderii NATO înspre est, extindere echivalată cu ”cea mai serioasă amenințare militară la
adresa Rusiei după atacul Germaniei naziste asupra URSS” (Kommersant, 2002, 22.11.) .
Extinderea NATO apare ca o amenințare și din prisma distanței foarte mici d intre statele
membre NATO și obiective civile și militare importante din Rusia, precum și pe fondul
faptului că întreaga infrastructură militară a țărilor baltice nu va mai aparține acestora, ci
NATO (Safronov, 2002) . Tot din partea armatei, Albert Makasho v critică guvernul care a
acceptat toate condițiile impuse de Alianță și ”a dat acordul statelor Baltice să intre în
NATO”.
În ciuda criticilor la adresa lui Putin privind lipsa de reacție în fața extinderii NATO
(pentru liderul Partidului Comunist este v orba chiar de o încurajare a extinderii NATO de
către guvernul rus) și a opiniilor privind eșecul politicii rusești în fața procesului de extindere
a alianței (Rusia a realizat că ”a sta împotriva vântului este lipsit de sens”, chiar și în privința
integră rii statelor baltice în alianță (Volhonski, 2002, 21.11. ), imaginea Rusiei înfrânte nu
este una predominantă în articole. Perspectiva pe care oficialii au încercat să o transmită a
fost aceea că Rusia nu poate interzice unui stat suveran să aplice pentru a deveni membru
NATO, iar această organizație este din ce în ce mai irelevantă în noul context, fără a putea
aduce un plus de securitate în zonă și în Europa în general. Pe de altă parte, imaginea Rusiei
înfrânte este contrabalansată prin conturarea unui pa rteneriat puternic între NATO și
Moscova. Acest parteneriat apare a fi mai important decât procesul de lărgire, așa cum
concluzionează un articol din Kommersant : ”summit -ul din Praga și -a pierdut

141
însemnătatea…, iar problemele legate de operațiunile din I rak sunt rezolvate în alte forumuri”
(Volhonski, 2002 , 21.11. ). În acest fel se poate explica absența lui Putin de la Praga, cu atât
mai mult cu cât în următoarea zi acesta se va întâlni cu președintele Bush în Tsarskoye Selo ,
unde se va desfășura o ”conve rsație cu adevărat relevantă”. Se creează astfel o stare de
optimism și încredere în parteneriatul dintre Rusia și NATO, numit de unii ziariști ”cea de –
a doua lună de miere dintre SUA și Rusia” (Gank in et. al. 2002) și convingerea că semnarea
declarației d e la Roma este mult mai importantă ca scop politic decât așteptata decizie de la
Praga de extindere a NATO (Kommersant , 2002 , 29.05. ).
Imaginea Estoniei cunoaște o serie de variații în acest context. Un aspect pozitiv
menționat în repetate rânduri a fost reprezentat de progresele realizate în îndeplinirea
criteriilor de aderarea la NATO și UE, aspect reflectat în îmbunătățirea situației minorității
ruse din această țară. Cu toate acestea, ”inegalitățile pe baza etnicității” și ”asuprirea
minorității ruse” (Leningradskaia Pravda , 2003, 10.02.) sunt frecvent menționate atunci
când este discutată extinderea NATO înspre est. Insistențele NATO în privința accelerării
integrarii etnice în Estonia sunt văzute ca o recunoaștere a opiniilor exprimate de Rusia de –
a lungul timpului, fiind menționate chiar anumite incertitudini exprimate la Bruxelles privind
integrarea unei țări cu o ”compoziție atât de ciudată a populației: 25% din rezidenții Estoniei
nu au cetățenie estonă, în timp ce 17% dintre aceștia sunt apatrizi ” (Shegedin, 2000, 14.01) .
Aceste critici sunt însă mai vehemente în perioada de început a anilor 2000, și pe fondul unei
atitudini mai intolerante față de NATO, devenind mai estompate în preajma summit -ului de
la Praga. Astfel, chiar dacă Putin subliniază în 2002 că drepturile omului sunt în continuare
violate în Estonia, acesta notează și evoluțiile pozitive realizate în această țară și
disponibilitatea Rusiei de a reacționa în consecință (Leningradskaia Pravda , 2002, 30.03) .
De altfel, presa din Rusia ad mite faptul că Estonia se plasează în fruntea țărilor din fostul
bloc estic în privința pregătirii pentru aderarea la structurile europene și altantice
(Volkhonskiy, 2000 , 19.05. ), însă acest aspect este echivalat întotdeauna cu un succes al
acestei țări, ci mai degrabă cu încercarea acesteia de a se detașa cât mai mult de Rusia.
O altă problemă recurentă legată de aderarea Estoniei la NATO este cauzată de faptul
că aceasta nu este semnatară a Tratatului asupra forțelor armate convenționale ceea ce ar
permite prezența unui număr nelimitat de trupe și echipament militar la frontiera Rusiei. De
altfel, sunt menționate deja aspecte privind instalarea în Estonia a unor echipamente militare
NATO. Sistemul regional de monitorizare BALTINET ca parte a sistemului de control al
spațiului aerian NATO va fi cel de -al doilea astfel de sistem localizat la frontiera Rusiei și
va permite urmărirea de către NATO, nu doar a întregii zone maritime din Marea Baltică, ci

142
și la o distanță de 600 km pe teritoriul rusesc (Safronov, 2000) . Din nou, acest probleme apar
în mod recurent în anul 2000 și devin aspecte mai puțin importante în perioada summit -ului
de la Praga, când Estonia este mai puțin individualizată în relatările presei scrise. Poziția
adoptată de Rusia în preajma Summit -ului este aceea de a respecta dreptul fiecărui stat
suveran de a deveni membru NATO, reiterând însă lipsa unor motive reale pentru intrarea
țărilor din regiune în această alianță, cu atât mai mult cu cât NATO nu întăreș te securitatea
Europei deoarece nu reușește să elimine liniile de divizare (Leningradskaia Pravda , 2002,
24.05.) .
Extinderea NATO și perioada ce a urmat acesteia
Perioada imediat următoare extinderii propiu zise a NATO a fost focusată în presa
rusă în pri ncipal pe probleme legate de patrularea spațiului baltic de către avioane de luptă
NATO, precum și de necesitatea ca aceste țări baltice se semneze tratatul asupra forțelor
armate convenționale. Politica și strategiile NATO au ocupat mai puțin spațiu în zi arele
studiate, fiind astfel urmărite mai degrabă urmările politice și militare ale extinderii. Încă din
prima zi a aderării statelor baltice acestea sunt cele două aspecte menționate de presa din
Rusia, considerate a fi ”probleme majore” de securitate (Farizova, 2004, 03.04.) . Pe baza
acestor fundamente, NATO este portretizată în continuare ca o alianță cu scop ofensiv, ceea
ce impune o reacție mai coerentă a Rusiei, în ciuda progresului parteneriatului dintre Rusia
și NATO axat pe lupta împotriva terorism ului. În acest sens, Duma de Stat a cerut în scris
președintelui Rusiei să discute problema lărgirii NATO în cadrul următoarei întâlniri a
Consiliului Național de Securitate (Farizova, 2004) . Semnarea Tratatului asupra limi tării
forțelor armate convenționale de către statele Baltice devine în această perioadă unul dintre
aspectele principale în discuțiile Rusiei cu NATO, scoțând în evidență problemele existente
între cei doi actori, în ciuda progreselor înregistrate și preze ntate cu multă importanță în
perioada precedentă. Situația este prezentată în presa din Rusia ca ”punând în pericol
sistemul actual de securitate din Europa” (Zorin, Sysoyev, 2004) prin posibilitatea de a plasa
în mod arbitrar armament diferit pe teritoriu l acestor țări.
Aceste subiecte atrag însă mult mai puțin atenția presei în comparație cu larga
acoperire a procesului de negociere și a summit -ului din Praga din 2002. Câteva analize sunt
dedicate aderării celor 7 țări în ziarul Kommersant , în timp ce pen tru ziarele regionale acesta
este un subiect marginal pe fondul atitudinii neutre a Rusiei asupra lărgirii NATO în 2004.
Astfel, în această perioadă imaginea Estoniei nu poate fi foarte bine conturată din prisma
reprezentării procesului de aderare la NATO în presa scrisă, existând alte subiecte ce țin de
cooperarea bilaterală care au primit mai multă atenție. Întreaga perioadă denotă însă un

143
interes mult mai mare pentru NATO ca organizație și mai puțin pentru Estonia în mod
specific. Aceste relatări reflec tă faptul că NATO este perceput ca o amenințare la nivel de
securitate și identitate, iar în acest context imaginea Estoniei se conturează mai degrabă
colateral. Dintre statele baltice Lituania este cea mai bine reprezentată în legătură cu acest
proces, pe fondul problemei regiunii Kaliningrad.
3.2.2.2. Aderare a Estoniei la Uniunea Europeană
În general, poziționarea Rusiei față de extinderea UE a fost una mai pozitivă decât
cea legată de procesul de extindere a NATO, iar acest aspect este reflectat și în p aginile
ziarelor studiate. Câteva puncte importante ale acestui proces vor fi analizate mai departe,
analiza fiind împărțită pe câteva etape importante, și anume: perioada de început a discuțiilor
privind extinderea înspre est , referendum -ul organizat de E stonia în 2003 pentru aderarea la
UE și integrarea propiu -zisă și perioada imediat următoare.
Pe lângă discursul jurnalistic în jurul acestei tematici, au fost reprezentate în presă
numeroase personalități din sfera politicului, atât din Rusia, cât și de la nivel internațional:
Ghennadi Selezniov, Sergei Ivanov, Vladimir Chizhov, Grigory Tomchin și Alexander
Safronov de la nivel regional, Walter Schwimmer – secretar general al Consiliului Europei,
prim ministrul Mart Laar și ministrul de externe Thomas Ilv es, precum și o serie de
eurosceptici precum Vilja Savisaar, Uno Silberg, Vello Leito.
Aderarea Estoniei la UE a fost reprezentată ca o problemă în permanență atunci când
a fost vorba despre frontieră și regimul de vize, acestea fiind tematicile centrale la începutul
anilor 2000, alături de situația cetățenilor ruși din această țară. Statele baltice au introdus
încă înainte de a începerea procesului de aderare vize pentru cetățenii din Rusia (Estonia
chiar din anul 1991), cu toate acestea procesul de adera re la UE are consecințe la nivelul
adoptării cerințelor specifice spațiului Schengen cu impact asupra regimului de vize al
persoanelor din zonele de frontieră. La acest nivel, aderarea la UE este văzută ca un obstacol
în plus pentru cetățenii Rusiei (”la p resiunea partenerilor vestici Estonia a ridicat o cortină
mai groasă de hârtii la frontiera cu Rusia” (Shegedin, 2000, 12.09. ) și este pusă în discuție
în mai multe articole din această perioadă. În ceea ce privește situația cetățenilor ruși din
Estonia ar ticolele prezintă 2 perspective diferite. Pe de -o parte, UE este văzută ca un element
pozitiv care împinge guvernul de la Tallinn înspre realizarea anumitor reforme relative la
situația cetățenilor ruși (”locomotiva progresului nu este Tallinn, ci Bruxelle s/ UE este gată
să primească Estonia în rândurile statelor membre, dar numai după ce aceasta va determina
statusul tuturor cetățenilor și non -cetățenilor ei” (Shegedin , 2000 , 03.02. ), iar pe de altă parte
problemele cetățenilor din Estonia sunt menționate ca obstacole în fața aderării la UE

144
(„dorința Estoniei de a adera la UE întâmpină un obstacol dificil: mai mult de un sfert din
populație nu are cetățenie” (Shegedin, 2000 , 03.02. ). Faptul că problema minorității rusești
trebuie rezolvată înainte de aderar ea Estoniei este un argument folosit în numeroase articole
și menționat în mod repetitiv în legătură cu procesul de aderare, fiind întărit faptul că UE
trebuie să își asume această problemă cu responsabilitate. Criticile de la nivel internațional
relative la această situație sunt, de asemenea, menționate, însă apare și o altă abordare din
prisma declarațiilor unor oficialii UE conform cărora problema minorității ruse va rămâne o
problemă internă a Estoniei după aderarea la UE (Shegedin, Vodo, 2003) . În aces t fel se
creează o imagine ambivalentă asupra impactului pe care aderarea la spațiul european îl va
avea în Estonia.
Pe lângă aceste probleme administrative, aderarea la UE a adus în discuție și
probleme identitare, generând analize comparative în ceea c e privește situația din Estonia și
Rusia. Din acestă perspectivă, imaginea creată în jurul Rusiei este una negativă, cu accent
pe problemele economice ale țării. Dacă de cele mai multe ori, Estonia este portretizată în
contrast cu idealizata Finlanda, într -o analiză detaliată realizată în Kommersant în anul 2000,
Estonia apare a fi similară Finlandei din multe puncte de vedere reușind să adopte un stil
european similar. De altfel, în aceasta perioadă stilul european este apreciat atât la nivelul
societății, cât și la nivelul presei rusești. Faptul că Estonia atrage mai multi turiști finlandezi
decât St. Petersburg este pus pe seama faptului că Tallinn este un oraș ”sigur, liniștit, calm,
cultural”, spre deosebire de orașul rusesc în care ți se poate întâmpla ”să rămâi fără portofel
în buzunar” (Alexeev , 2000) . Interesul estonilor pentru curățenie și ordine este puternic
contrastant cu ceea ce se întâmplă în Rusia, acest aspect fiind cu atât mai vizibil la frontiera
care separă orașul eston, Narva de orașul ru sesc, Ivangorod, diferențe ce pot fi evaluate și la
nivelul deschiderii înspre nou și a toleranței, a preocupării pentru un comportament eco sau
a progresului tehnologic (Alexeev, 2000) . Tot în acest sens, eșecul în a discuta o posibilă
aderare a Rusiei la spațiul Schengen este văzut ca o reiterare a condițiilor economice precare
existente în Rusia comparativ cu standardele europene, astfel încât în cazul în care Europa
și-ar deschide frontierele pentru Rusia ”milioane de ruși s -ar grăbi înspre vest în căut area
unei vieți ma i bune” (Leningradskaia Pravda, 2002, 29.08.) .
Summit -ul de la Copenhaga din decembrie 2002 este extrem de puțin prezent în
paginile ziarelor, fiind doar pe scurt menționat în secțiunile de știri ale acestora. Summit -ul
NATO din Praga a fost analizat în multe pagini ale ziarelor selectate, iar aceste analize au
continuat și în decembrie 2002 în perioada desfășurării summit -ului UE, un motiv în plus
pentru numărul redus al referințelor la acest eveniment. De asemenea, poziția mai puțin

145
critică a Rusiei față de extinderea UE comparativ cu procesul similar desfășurat în NATO
poate explica într -o oarecare măsură această lipsă de interes pentru desfășurarea întâlnirii
din Copenhaga. Cu toate acestea, sunt menționate o serie de probleme care fac dificilă
decizia ”vechii Europe” privind accederea statelor din estul Europei: migrația ilegală și
nevoia unui control mai drastic la frontiere, afluxul forței de muncă ieftină din estul Europei,
rata ridicată a șomajului și a inflației din țările candida te. Pe acest fond, UE va impune chiar
restricții noilor state în prima perioadă în privința libertății de mișcare a forței de muncă
(Volkhonskiy, 2002) . În ciuda prograselor majore înregistrate de Estonia și recunoscute și
în presa din Rusia, sunt subliniate totodată o serie de considerente pentru o atitudine mai
reținută a UE în fața lărgii înspre est.
Un moment mai bine reprezentat în mass media pe fondul procesului de aderare a
fost referendum -ul organizat în Estonia pe acest subiect în septembrie 2003. Campanie de
pregătire a referendum -ului a stârnit discuții și critici în presa din Rusia pe baza folosirii
unor elemente identitare. Un afiș realizat de Camera de comerț și industrie a Estoniei
reamintea cetățenilor de per icolele ce vin dinspre est prin întrebarea ”ne este Rusia
prietenă?”, enumerând toate conflictele și intervențiile acesteia pe teritoriul Estoniei. Un alt
afiș din campanie ilustra UE printr -o imagine a unei femei cu un coș plin de produse, în timp
ce Rusi a apare reprezentată de imaginea unui om al străzii căutând în gunoaie (Vodo, 2003) .
Aceste incidente sunt unul dintre motivele pentru procentul mult mai mare de etnici ruși care
au spus ”Nu” în cadrul referendum -ului spre deosebire de etnicii estoni. La această strategie
de campanie se adaugă și declarațiile unor oficiali UE citați de Kommersant potrivit cărora
problema minorității ruse va rămâne o problemă internă după aderarea la UE (Shegedin,
Vodo, 2003) . În ciuda acesto r strategii agresive, incidentele din campanie nu ocupă foarte
mult loc în presa centrală, iar presa regională nu vorbește deloc despre ele.
O altă temă integrată de jurnaliși în acoperirea acestui subiect este dată de numărul
mare de ruși pe care aderare a statelor baltice îi va aduce în Europa, cei mai mulți dintre
aceștia fiind nemulțumiți de felul în care au fost tratați de guvernele respectivelor state. Din
acestă perspectivă, opiniile sunt împărțite în privința felului în care UE va influența situația
acestora în statele baltice, însă opinia majoritară din această perioadă studiată este aceea că
UE nu va pune mai multă presiune în a cere mai multe drepturi pentru etnicii ruși. Insistențele
oficialilor ruși ca aceste probleme să fie rezolvate înainte de finalizarea procesului de aderare
sunt din această perspectivă relevante și bine reprezentate în mass media: problema
populației rusești din Estonia și Letonia ”ar trebui să fie scoasă de pe agendă înainte de
intrarea țărilor baltice în NATO și UE”, afirm ă Vladimiri Chizhov într -un articol din

146
Kommersant , mizând în acest sens pe sprijinul structurilor responsabile din NATO și UE și
reiterând responsabilitatea pe care acestea trebuie să și -o asume în această privință.
În apropierea datei aderării efective a Estoniei la UE, relațiile Rusiei cu această
organizație au intrat într -o altă fază reflectată și în poziționarea presei față de prcesul de
extindere. Astfel, dacă în prima parte a anilor 2000 Estonia a fost individualizată în articolele
din presă și a fo st acordată o atenție mai mare evoluțiilor specifice din această zonă, perioada
2004 – 2005 este concentrată în special asupra UE ca organizație și a relațiilor generale dintre
Rusia și aceasta.
În relație cu aceste aspecte, Kommersant discută în mai multe articole efectele
economice pe care integrarea statelor baltice le va avea asupra Rusiei, menționând pierderea
privilegiilor pe care le menține în relațiile comerciale cu țările din fostul bloc sovietic.
Totalul pierderilor cauzate de integrarea acestor ț ări este estimat în jurul sumei de 150 – 300
milioane $ pe an (Chernych, 2004) , (Department, 2004) , iar ”potrivit surselor Kommersant ,
există mai mult de 12 arii în care Moscova va avea de pierdut du pă 1 mai 2004”. Una dintre
acestea este și cea energetică, un domeniu în care UE impune reducerea dependenței de
Moscova și diversificarea surselor externe de energie. Dinspre zonele de frontieră
previziunile economice legate de aderarea vecinilor la spați ul european sunt mai pozitive,
guvernatorul regiunii Pskov estimând o ”îmbunătățire a vieții în Pskov și o relansare a
activității economice” (Leningradskaia Pravda, 2003, 24.08.) . În ziarul Vesti apartenența la
UE înseamnă printre altele și deschiderea fr ontierelor și cooperarea la diferite nivele, aspecte
importante pentru orașele de frontieră rusești care pot astfel dezvolta parteneriate cu alți
actori din statele baltice. Exemplul orașelor de la frontiera cu Finlanda sunt folosite pentru a
sprijini idee a unei viitoare cooperării transfrontaliere în conexiune cu aderarea Estoniei la
UE (Seliverstova, 2004) . Cea mai drasticăluare de poziție în privința integrării statelor
baltice este exprimată de Sergei Prikhodko, diplomat rus care transmite ”condoleanțe”
statelor membre UE pentru această extindere înspre zona Baltică. Lituania este folosită ca
exemplu și merge mai departe în a afirma că ”naționaliștii lituanieni vor deveni ai voștri (ai
UE), și nu vom mai fi noi cei care trebu ie să le spunem autorităților din Letonia că închiderea
școlilor rusești reprezintă o încălcare a legii” (Chernych, 2004) .
Lărgirea UE nu a fost portretizată ca o amenințare iminentă la adresa Rusiei
comparativ cu felul în care a fost reprezentată extinderea NATO din aceeași perioadă, însă
presa a punctat o serie de probleme și îngrijorări pe marginea acestui subiect. Ajustările
necesare la nivel economic pentru a face față noului context european, problema regimului
de vize ada ptat la cerințele spațiului Schengen, situația minorității ruse din Estonia sunt doar

147
câteva dintre preocupările presei semnalate în perioada 2000 -2005. Imaginea Estoniei se
conturează a fi una a unei țări alineate standardelor occidentale, cu puternica ex cepție însă a
situației etnicilor ruși și a legislației în vigoare în acest domeniu. Reminescențe ale trecutului
sovietic în care Republica Sovietică Socialistă Estonă era considerată ”fereastra înspre
Europa” apar în presă în această perioadă (Alexeev, 2000) și fac legătura cu demersurile
realizate în prezent de Estonia pentru a adera la Uniunea Europeană. De asemenea, presa
regională a accentuat avantajele obținute de Rusia prin integrarea Estoniei în spațiul
european și oportunitățile de cooperare care p ot apărea.
3.2.2.3. Aderarea Finlandei la UE
Pentru a putea analiza raportarea presei la procesul de aderare a Finlandei la Uniunea
Europeană am extins perioada de analiză integrând anii 1993 -1996, iar perioada 2014 -2016
a fost analizată pentru înțeleger ea reprezentărilor jurnalistice pe marginea intensificării
discuțiilor din Finlanda legate de o posibilă aderare a țării la NATO.
La începutul anilor ’90 Uniunea Europeană a primit relativ puțină atenție în mass
media din Rusia, aspect reflectat și în rep rezentarea procesului de aderare a țărilor nordice.
Spre deosebire de procesul de extindere a NATO care a generat numeroase dezbateri la
nivelul societății rusești, procesul similar asociat UE nu a reușit să producă emoții puternice
în Rusia, interesul fii nd suscitat mai degrabă la nivelul oficialilor guvernamentali și ai unor
academicieni. Imaginea generală asupra UE a fost mai degrabă cea a unui organism
economic, iar discuțiile din presa acestei perioade au fost focusate exact pe consecințele la
nivel ec onomic și comercial al integrării statelor nordice, cu foarte puține referințe la
aspectele politice și de securitate. Atitudinea generală a Rusiei față de cooperarea cu UE a
fost una pozitivă în prima parte a anilor ’90, transpusă în semnarea Acordului de Parteneriat
și Cooperare – PCA finalizat în decembrie 1997 și urmat de dezvoltarea unei strategii și un
plan de acțiune adoptate de Consiliul European pentru relațiile cu Rusia. Aceste inițiative
aveau ca scop o intergrare graduală a Rusiei în structurile de cooperare europene
(Konnander, 2005, p. 114) .
Pe acest fundal, putem remarca atitudinea mult mai neutră manifestată în Rusia în
fața extinderii UE comparativ cu reacția puternic negativă față de planurile similare ale
NATO. În acest context și procesul de aderare a Finlandei a primit mai puțină atenție în
presa scrisă decât situația în jurul aderării statelor baltice și inclusiv a Estoniei. Din articolele
studiate pentru această perioadă, cele mai multe fac referire l a UE ca ansamblu și mult mai
puține dintre acestea sunt dedicate analizei integrării Finlandei și consecințele acesteia
asupra Rusiei. Dacă în cazul Estoniei, presa din Rusia a făcut o analiză mai amănunțită a

148
gradului de pregătire a statului baltic pentru integrarea în structurile euroatlantice, a fost
atentă la diferite declarații ale oficialilor ruși și estoni pe marginea acestui subiect și a
interogat felul în care integrarea acestor țări va impacta asupra situației generale a UE și în
special asupra re lației cu Rusia, în cazul Finlandei aceste analize sunt unele mult mai sumare
și mai puțin centrate pe cazul individual al Finlandei. De altfel, în aproape toate articolele
studiate Finlanda apare alături de celelalte țări aflate în procesul de aderare și doar uneori îi
este dedicat un paragraf pentru detalierea unei situații specifice.
Sursele acestor articole sunt mai puțin variate, fiind vorba într -o proporție mai mare
decât în cazul Estoniei de relatări jurnalistice, cu intercalări ale unor oficiali europeni și
finlandezi. Reacțiile Rusiei vin în special din partea ministrului relațiilor economice, Oleg
Davydov sau a șefului delegației Rusiei la UE, G. Gabunia, Finlanda este reprezentată de
prim ministrii Esko Aho și Paavo Lipponen, ministrul de exter ne Pertti Salolainen, iar UE
de Jean -Luc Dehaen, Alain Lamassoure sau John Major.
În prima perioadă a anilor ‘90 raportarea Rusiei la UE a fost mult diferită față de
raporturile dintre cei doi actori în preajma extinderii din 2004. UE a fost văzută în ac eastă
perioadă ca un posibil partener, existând chiar voci care vorbeau despre o posibilă integrare
a Rusiei în structurile organizației. Discuții privind încheierea unui acord de cooperarea și
parteneriat între Rusia și UE au fost purtate de Yeltin în 199 4 și finalizate cu semnarea
acestuia în Corfu, permițând Moscovei să intre ”într -o lume complet diferită și nefamiliară”.
Principala dimensiune a acestei înțelegeri a fost cea economică, permițând accesul Rusiei la
o ”piață europeană enormă ca partener apr oape egal cu toate țările comunității”
(Tsehmistrenko, 1994) . Nevoia Rusiei de accede la o piață economică majoră a făcut posibil
interesul pentru UE, precum și poziția neutră pe care aceasta a avut -o în fața intrării Finlandei
în structurile UE. Problemele existente între cei doi actori majori nu sunt însă complet
ignorate, presa vorbind deja despre previziunile privind începerea procesului de extindere
înspre țările baltice, cu atât mai mult cu cât statele nordice vor face un lobby puternic în
această privință printre membri UE (Kalashnikova, 1994) . O altă problemă este reprezentată
de trupele rusești staționate în zona Baltică și presiunile exercitate de UE pentru retragerea
acestora. La nivel poli tic, atitudinea Rusiei s -a bazat pe perceperea UE ca o posibilă
contrapondere la supremația SUA și posibilitatea de a construi o lume multi -polară, cu SUA,
Rusia și UE ca principale centre de putere. Astfel, au fost exprimate în presă și opinii
conform căr ora o Europă unită va fi mai puternică din punct de vedere economic și astfel
mai pregătită pentru a concura cu Japonia și SUA pe piețele internaționale (Theatrum mundi,
1993) . În același timp însă sunt exprimate și temeri lega te de izolarea Uniunii față de țările

149
din afară și restricționarea mai puternică a accesului cetățenilor din afara Uniunii pe piața
muncii europene (Kommersant, 1993, 26.03.) .
La nivelul imaginii Finlandei, articolele studiate generează foartă puțină emoț ie, fiind
caracterizate mai degrabă de tonul neutru folosit și raportarea pe scurt a procesului de
aderare. Cu toate acestea, apar o serie de probleme menționate, acestea fiind în primul rând
de natură economică, ca principal aspect în raportarea Rusiei la aderarea Finlandei. Este
vorba în primul rând de modul în care reglementările europene pot afecta relațiile economice
bilaterale dintre Rusia și fiecare stat candidat prin introducerea diferitelor măsuri economice
protective impuse de UE (Kalashnikova, 1994) . Rezultatul votului de la referendum -ul din
Finlanda este, astfel, așteptat cu interes și în Rusia, care și -a exprimat îngrijorarea privind ”o
posibilă deteriorare a relațiilor economice și comerciale cu Finlanda în eventu alitatea
aderării la UE” (Smirnov, 1994 , 15.10. ). De altfel, această reținere privind aderararea
efectivă a Finlandei a putut fi remarcată în presă până la obținerea rezultatului final al
referendum -ului, fiind pusă pe seama unor blocaje în negocierile cu UE (a refuzului statelor
membre de a oferi o serie de excepții la nivelul politicii agricole pentru primii ani după
aderare), a unor probleme interne ale Uniunii (disensiunile interne în UE pe marginea
modificării sistemului de vot în conexiune cu extinder ea Uniunii) sau pe fondul
euroscepticismului existent în țările candidate. Dacă în cazul țărilor baltice problemele
majore cu situația minorității ruse puteau pune la îndoială pregătirea Estoniei pentru aderarea
la UE, în cazul Finladei nu este discutată o astfel de problemă, blocajele apărând mai degrabă
la nivelul sistemului instituțional al UE fără a avea legătură cu progresele realizate de vecinul
nordic. Politica de neutralitate a Finlandei a fost și ea pusă în discuție pe fondul discuțiilor
de aderare , dar temerile exprimate de politicieni ruși privind renunțarea Finlandei la statutul
de stat neutru sunt contrabalansate de declarația prim ministrului finlandez, Esko Aho care
a oferit asigurări pentru lipsa oricărei intenții a țării sale de a intra într -un alt bloc militar, iar
în cadrul sistemului de securitate europeană Finlanda va avea doar statul de observator
(Smirnov, 1994 , 15.10. ). Chiar dacă aderarea Finlandei a fost prezentată preponderent din
punct de vedere economic și au fost subliniate avant ajele pe care aceasta le poate obține piața
europeană (”Odată cu intrarea în UE Finlanda își fixează speranțele privind îmbunătățirea
economică, creșterea investițiilor, crearea de noi locuri de muncă” (Smirnov, 1994 , 15.10. ),
acest proces nu a putut fi di sociat complet de latura lui politică. Astfel, dacă oficialii
finlandezi au ținut să precizeze în repetate rânduri faptul că ”Rusia nu reprezintă o
amenințare militară”, ziarul Kommersant se întreabă într -un articol pe ce fond apar aceste
sublinieri, menți onând în același timp un sondaj realizat în Finlanda și care arată că 49%

150
dintre respondenți consideră că țara lor poate obține mai multe garanții de securitate ca
membru UE decât ca stat neutru, pe fondul învecinării cu o Rusie instabilă (Smirnov, 1994) .
Aceste discuții din societatea finlandeză nu sunt reflectate însă în detaliu în presa din Rusia
și nu sunt generate dezbateri privind decizia politică a vecinului nordic.
3.2.2.4. Discuțiile privind aderarea Finlandei la NA TO
Dacă aderarea Finlandei la UE nu a generat multă atenție în societatea din Rusia,
discuțiile apărute începând cu anul 2013 privind intensificarea cooperării dintre Finlanda și
NATO și perspectivele de aderare ale acesteia la organizație au declanșat mu ltă emoție și
formularea a numeroase opinii în jurul acestui subiect. Relațiile dintre cei doi vecini au fost
de multe ori determinate de probabilitatea întrevăzută în Rusia de a fi atacată de pe teritoriul
finlandez, astfel încât încercarea Moscovei de a evita o astfel de posibilitatea au generat o
serie de tensiuni și conflicte de -a lungul timpului. Amenințarea directă pe care Moscova o
vede ca putând veni dinspre teritoriul finlandez i -a determinat pe oficialii de la Helsinki să
ia în calcul preocupările Rusiei pentru securitatea ei și să își gândească strategiile de politică
externă în funcție de posibilele reacții ale Rusiei. Astfel, aderarea la NATO a fost respinsă
în primul rând pe baza acestor considerente de către politicienii și societatea finlande ză, iar
în Rusia este văzută ca o amenințare directă prin posibilitatea ca forțele NATO să atace de
pe teritoriul Finlandei.
Apropierea Finlandei de structurile NATO a generat astfel numeroase articole și în
presa scrisă studiată începând cu 2013 până la sfârșitul anului 2015. Pe lângă relatarea
jurnalistică preponderentă, articolele din această perioadă au fost construite în jurul opiniilor
unor oficiali finlandezi precum Erkii Tuomioja, Alexander Stubb, Carl Haglund, Juha Sipilä ,
Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg , voci de la Moscova precum Vladimir
Jabbarov . O diferență față de analizele precedente se datorează prezenței mult mai multor
experiți din afara sferei politicului în paginile ziarelor, în special în ceea ce privește ziarul
Kommersan t, unde sunt citați diferiți profesori din Rusia și Finalanda care subliniează
greșeala strategică pe care ar face -o Finlanda în cazul aderării la NATO.
Discuțiile au apărut pe fondul crizei din Ucraina și a intensificării cooperării dintre
Finlanda și Su edia cu NATO, în vara anului 2013 acestea permițând forțelor rapide de reacție
ale alianței să conducă exerciții pe teritoriile lor. Justificarea preponderentă în Finlanda este
construită în jurul ”retoricii belicoase a Rusiei și rolului acesteia în criza din Ucraina”
(Tarasenko, Safronov, 2014) . Evoluțiile din Finlanda sunt reprezentate în titlurile articolelor
ca o amenințare:” NATO vine dinspre nord -vest” (Tarasenko, Safronov, 2014) , ”Finlanda a
programat un referendum pentru aderarea la NATO” (Shunina, 2014) , ”Țările nordice caută

151
pe cineva cu care să lupte” (Tarasenko, 2015) , în ciuda declarațiilor unor voci oficiale care
neagă faptul că Rusia s -ar simți amenințată de apropierea NATO de frontie rele ei: ”Ivanov
spune că Rusia nu se teme de expansiunea NATO” (2014) , ”NATO se deplasează la
frontierele Rusiei, dar nu este un motiv de îngrijorare” (2015) . De altfel, una dintre
preoc upările părții finlandeze a fost și aceea de a sublinia lipsa de amenințare pe care NATO
o reprezintă pentru Rusia (Shunina, 2014) , precum și faptul că Rusia nu reprezintă o
amenințare pentru Finlanda (Tarasenko, 2015) . Astfel de afirmații sunt contrazise de un
discurs la fel de puternic care sugerează nevoia Finlandei de a se apropia de NATO tocmai
pe baza unei amenințări percepute din partea Rusiei, venite în special din partea structurilor
militare ale Finlandei. Pe parcursul anului 2014, în ciuda intensificării discuților în jurul
NATO, declarațiile oficialilor finlandezi au rămas ferme, aceștia afirmând în repetate rânduri
că țara lor nu și -a schimbat poziția față de integrarea în NATO și că d iscuțiile existente în
acest moment în societate nu vorbesc despre o polarizare în rândul cetățenilor finlandezi pe
acest subiect, ci sunt doar o reflectare a celor două tabere care au existat de multă vreme
(Dudina, 2014) . Câteva titluri din Kommersant se raliează acestei opinii: ”Guvernul
finlandez nu va conduce țara înspre apartenența la NATO” (2014) , ”Perspectivele Finlandei
de a adera la NATO sunt iluzorii” (Polygaevoy, 2014) , ”Finlanda n u intenționează să adere
la NATO” (2015) . Aceste asigurări nu sunt în măsură însă să elimine incertitudinea în
privinița intențiilor vecinului vestic, mai ales după alegerea ca prim ministru a lui Alexander
Stubb care po ate face ca ”perspectivele pentru integrarea Finlandei să devină foarte reale”
(Galina Dudina and Pavel Tarasenko, 2014) . Oficialii din Moscova admit, de asemenea,
faptul că acțiunile Finlandei pot fi ”o etapă intermediară pe drumul înspre aderarea la
NATO” (Dudina, 2014) . Reticența în Finlanda este generată în continuare de frica de a nu
strica relațiile cu Rusia, menționată în mod public de politicienii finlandezi. Aceste declarații
au fost întărite prin semnalarea faptului c ă o eventuală accedere la NATO poate fi realizată
doar prin sprijinul majoritar al populației finlandeze (Kommersant , 2014, 04.07.) fapt ce
determină presa din Rusia să citeze în repetate rânduri o serie de sondaje realizate în Finalnda
care sugerează că d oar între 17 și 30% din populație ar fi de acord cu intrarea țării în alianța
militară nord -Atlantică (Tarasenko, Safronov, 2014) .
În 2015, discursurile din presă devin mai ferme, statele nordice vorbind de o
amenințare rusească la frontier a lor (”Armata rusească ne provoacă la frontieră” afirmă într –
o declarație comună cei 5 miniștri ai apărării din statele nordice (Tarasenko, 2015 , 10.04. ).
În același timp, Rusia construiește din nou pe imaginea de victimă și sugerează nevoia de a
asigura securitatea ter itoriului propiu în condițiile în care amenințările din exterior vor crește.

152
Nu se dezvoltă însă un discurs asupra cauzelor acestor evoluții în nordul Europei, conflictul
din Ucraina fiind menționat pe scurt în aceste articole, fără o analiză detaliată a f elului în
care acesta poate determina reacțiile statelor nordice. Mai mult decât atât se încearcă
sublinierea faptului că demersurile acestor țări privind o posibilă aderare la structurile
alianței militare sunt în măsură să aducă o destabilizare gravă a s ecurității în zonă, jucând
”un rol distructiv” și desfășurând capacități militare adiționale la frontiera cu Rusia
(Tarasenko, 2015 , 06.02. ).
La începutul anului 2015 în mod special Finlanda a subliniat cooperarea în privința
unei viitoare alianțe miliatr e, iar pe acest fond au fost vehiculate o serie de amenințări venite
din partea rusă, care afirmă necesitatea luării unor măsuri, chiar și militare, pentru a răspunde
acestor evoluții (Krivosheyev, Tarasenko, Safronov, 2016) . Acțiunile Finlandei sunt
perce pute ca fiind ”ostile” Rusiei, senatorul Klimov vede aceste preocupări militare ale
Finlandei ca punând în pericol toată dezvoltarea economică realizată de această țară în
ultimii 60 de ani tocmai prin reducerea cheltuieilor militare și focusarea pe dezvol tarea
economică. În același sens vicepreședintele comisiei de apărare din Duma de Stat, Sergey
Zhigarev, consideră că în locul demarării unor ”acțiuni de populism agresiv”, Finlanda ar
trebui să se concentreze pe dezvoltarea economică, puternic dependentă de economia Rusiei
în ultilimii 25 de ani, fiind menționat și faptul că cetățenii ruși sunt tot mai atenți în alegerea
locului în care să meargă în vacanță sau unde să facă afaceri (Tarasenko et.al., 2015) . Aceștia
conclud că acțiunile Finlandei ”nu pot ră mâne nepedepsite”, în timp ce Putin este citat
afirmând că ”cea mai bună garanție pentru securitatea Finlandei este neutralitatea”
(Kolesnikov, 2015) .
3.2.4. Relațiile Rusiei cu structurile euro -atlantice în presa
În ciuda inf ormațiilor contradictorii relative la planurile Finlandei este certă
intensificarea discuțiilor din societate în privința parteneriatului militar, însă este de
asemenea subliniată în repetate rânduri lipsa susținerii la nivelul societății a aderării la
structurile nord -atlantice. Astfel, dacă NATO este prezentat în mod consecvent ca o
organizație depășită și care nu poate aduce un plus de securitate în zonă, nu se renunță încă
la portretizarea Finlandei ca un aliat al Rusiei. Efortul de menținere a acestei imagini este
tradus și prin diferitele discursuri și poziționări, precum și prin incertitudinea mediatică în
privința planurilor acesteia.
Dacă în privința parteneriatului cu NATO apar în presa din Rusia și discuții privind
rolul opiniei publice din Finl anda, în cazul aderării la UE dezbaterile interne sunt ignorate,
accentul fiind clar pe dimensiunea economică a organizației europene. Rolul de mediator pe

153
care Finlanda îl poate juca între Rusia și o piață europeană ofertantă minimalizează opoziția
Rusiei față de integrarea vecinului nordic în Uniunea Europeană. Nu se pune astfel problema
unei chestionări a apartenenței Finlandei la spațiul european, ci mai degrabă se construiește
imaginea unei legături firești pe care Finlanda o poate asigura între Rusia și civilizația
occidentală. Și la nivel regional discursul se situează în această zonă a cooperării și
parteneriatului, cu accent pe latura economică a relațiilor bilaterale.
În cazul Estoniei în schimb, frontiera care se va stabili între Rusia și UE oda tă cu
aderarea Estoniei apare mai degrabă ca o linie care va separa două spații diferite și va bloca
oportunitățile de cooperare și dezvoltare. În ciuda discursului ambivalent în care UE apare
atât ca ”locomotivă a progresului” în sfera politicilor sociale , dar și ca un organism ce
determină politici restrictive la frontiera Rusiei, imaginea prevalentă este cea a unei temeri
de izolare existente în Rusia în perspectiva aderării statelor baltice. Diferențele sociale și
culturale existente între Rusia și Esto nia nu favorizează nici ele contactul și parteneriatul,
astfel încât oportunitățile de cooperare economică nu sunt menționate în raport cu accederea
Estoniei la spațiul economic european. În ceea ce privește aderarea Estoniei la NATO
discursul este unul mu lt mai încărcat de emoție și cu puternice accente negative. Cu toate
acestea, discursul oscilează între o declasare a acestei organizații și o perpetuare a
convingerii că Rusia este un aliat important al NATO.
În cazul ambelor organizații discursul presei regionale este mai mult axat pe consecințele
economice și sociale ale aderării statelor baltice și mult mai puțin focusate asupra unor
dezbateri identitare sau politice. Accentul a fost pus pe o previzionare pozitivă a
oportunităților de cooperare la nive l economic prin integrarea Estoniei în spațiul european.
Prezența actorilor europeni în vecinătatea Rusiei a avut un impact care s -a diversificat
în imaginile create în jurul vecinilor vestici. Astfel, în cazul Finlandei apartenența la Uniunea
Europeană a intensificat imaginea acesteia de mediator și prieten al poporului rus, precum și
pe aceea de spațiu de legătură și integrare a Rusiei în civilizația europeană. În ciuda unor
discursuri și perspective diverse, imaginea creată a fost una prepoderent poziti vă, iar
prezența UE în Finlanda a fost reprezentată ca o posibilă accelelare a unei ”europenizări” a
Rusiei și a unei conectivități a acesteia cu spațiul european. Deficiențele parteneriatului cu
UE au demontat ulterior această perspectivă, însă Finlanda a rămas un mediator între cei doi
actori internaționali. De cealaltă parte, aderarea Estoniei la UE a generat diferite discursuri
axate atât în jurul unor valori comune pe care Rusia le împărtășește cu UE, cât și în jurul
unei discontinuități pe care integr area Estoniei o va produce în acest spațiu geopolitic.

154
Integrarea în NATO sau posibilitatea acesteia a transformat ambele țări în posibile
amenințări pentru securitatea Rusiei, devenind un obstacol semnificativ în fața cooperării și
dialogului.
3.2.5 . Fro ntiera în reprezentările mediatice
3.2.5 .1. Frontiera cu Estonia și reprezentarea mediatică
Rolul mass media în conturarea imaginarului geografic este în continuă creștere într -o lume
dominată de globalizare, deteritorializare și fragmentare culturală, dev enind astfel extrem de
relevantă explorarea modalitatea în care presa conceptualizează teritoriul și influențează
astfel ideologia și identitatea în lumea contemporană (Saunders, 2017, p. 3) .
La nivel discursiv frontiera d intre Rusia și Estonia este construită foarte des ca o linie
de demarcație între două țări cu societăți și politici diferite, uneori contradictorii. Foarte
puține strategii discursive pot fi semnalate în articolele studiate care construiesc pe
oportunități le de cooperare și gradul de familiaritate din zona de frontieră. Articolele din
prima perioadă studiată, de la începutul anilor 2000, au fost în principal focusate asupra
impactului negativ pe care aderarea Estoniei, și a țărilor baltice în general, la st ructurile euro –
atlantice îl va avea asupra regimului de frontieră și a mobilității cetățenilor ruși aflați de -o
parte și de alta a frontierei. În contrast cu modalitatea relativ facilă de a călători în fostele
republici sovietice, anii 2000 aduc schimbări importante din moment ce ”aproape toate
fostele țări socialiste sunt pregătite să introducă un regim de vize pentru cetățenii CSI”
(Kommersant, 2000 , 11.02. ). Dacă statele baltice au introdus un sistem de vize pentru ruși
încă de la începutul anilor `90, î nceputul procesului de aderare la UE a complicat și mai mult
situația prin introducerea unui regim de viză și pentru cetățenii care locuiesc în zonele de
frontieră pentru a înlocui regimul simplificat de până atunci. Astfel, spre deosebire de
raportarea z iarelor la aderarea Finlandei la UE, integrarea statelor baltice este reprezentată
într-un mod problematic, iar frontiera apare mai degrabă ca un obstacol pentru cetățenii ruși.
Presiunea constantă din partea partenerilor vestici a impus Estoniei ”să ridic e o cortină mai
groasă de hârtii la frontiera cu Rusia” (Seghedin, 2000 , 12.09. ). Acestă tendință este
accentuată și printr -un discurs securizant, în special în raport cu aderarea statelor baltice la
NATO și apropierea acestei organizații de frontierele Ru siei. ”Estonia ne va spiona” este
titlul unui articol care vorbește despre amenințările de securitate implicate de această
evoluție, fiind aminitită în acest sens semnarea acordului privind schimbul de informații
militare clasificate între Estonia și Rusia (Safronov, 2000) . O abordare mai deschisă apare
în Leningradskaia Pravda , unde sunt prezentate atât temerile, cât și oportunitățile pe care le
poate aduce apropierea NATO ”la câteva ore de mers cu bicicleta” de Rusia (Leningradskaia

155
Pravda , 2003, 10.02.) . Chiar dacă această apropiere trezește ”fantoma Războiului Rece” în
amintirea multora, ea poate să producă în același timp noi perspective de parteneriat, dacă
se acceptă existența NATO ca o realitate de fapt și posibilitat ea cooperării ca alternativă la
conflict. Tot la nivelul discursului securitizant, faptul că statele baltice nu sunt semnatare
ale Tratatului asupra forțelor armate din Europa este menționat ca o amenințare care poate
transforma ”nord -vestul țării într -o gaura neagră din punct de vedere juridic” –
(Leningradskaia Pravda, 2004, 21.07.) . Din perspectiva amenințătilor de securitate, Estonia
și Rusia apar ca ”securizându -și” teritoriul în spatele frontierei printr -o izolare tot mai
accentuată (Shegedin, 2000 , 22.06. ), iar aceste probleme și perspective sunt traduse cel mai
bine în dificultățile întâmpinate în ceea ce privește semnarea tratatului asupra frontierei între
Moscova și Tallinn. Subiectul este deseori menționat în articole, fiind definit ca una dintre
”cele mai sensibile tematici ale politicii externe ruse” (Volkhonskiy, 2005 , 23.06. ) din acea
perioadă, cu atât mai mult cu cât conform constituției Estonia ”nu trăiește încă în frontierele
sale”. Plecând de aici, sunt vehiculate în presă anumite pretenții teritoriale pe care Estonia
le are de la Rusia: ”odată ce Estonia a emis pretenții teritoriale Rusiei, iar Moscova a retras
semnătura de pe tratatul asupra frontierei, relațiile bilaterale nu pot fi mai proaste” (Zygar,
2007) . Problemele legate de semnarea tratatului asupra frontierei apar justificate astfel prin
existența ”disputelor teritoriale nerezolvate”, fiind vorba despre pretenții teritoriale ale
Estoniei asupra unor părți din regiunile Pskov și Leningrad, iar refuz ul lui Putin de a ratifica
tratatul apare ca fiind unul ”logic” și justificat (Gribanova, 2005) . Justificarea stadiului foarte
prost al relațiilor este făcută astfel din prisma pretențiilor formulate de Estonia, Rusia fiind
doar nevoită să reacționeze. Astfel de articole omit contextul istoric, concentrându -se doar
pe o interpretare pur teritorială a tratatului de la Tartu pe care partea estonă vrea să îl
menționeze în preambulul Tratatului asupra frontierei de stat. Pentru auto rul unuia dintre
articole nu există niciun motiv pentru a spera ca odată ratificat tratatul în această formă
Estonia nu ar putea să își schimbe punctul de vedere și ”să anunțe ca fiind pământ natal chiar
și anumite părți din teritoriul Rusiei” (Gribanova, 2005) . Semnarea în 2005 a acordului
asupra frontierei de stat prin care frontiera este fixată în forma sa actuală și sunt eliminate
pretențiile teritoriale nu reprezintă o garanție în această privință.
Tratatul asupra frontiere i este subiectul preponderent în anul 2005 în articolele pe
teme legate de managementul frontierelor, fiind prezentate negocierile în această privință,
declarații de o parte și de alta, precum și contextul istoric al acestor probleme. Astfel, sunt
deschise discuții despre cauzele istorice și interpretările diferite asupra perioadei sovietice
în Estonia. Abordarea acestui subiect se construiește de cele mai multe ori dintr -o singură

156
perspectivă, fără a exista o dezbatere reală privind obiecțiile pe care Esto nia le are în privinița
formei actuale a frontierei dintre state. Pactul Molotov – Ribbentrop este considerat ”corect
și justificat” prin vocea liderului partidului comunist, Gennadi Ziuganov, astfel încât
parlamentul rus nu poate ratifica un document în ca re se afirmă ”ocuparea țării de către
Uniunea Sovietică” (Volkhonskiy, 2005 , 23.06. ).
În cele mai multe dintre aceste articole, Rusia este reprezentată din nou ca o victimă
a acțiunilor Estoniei, fiind nevoită să reacționeze în consecință. Decizia de intr oducere a unui
regim de vize este prezentată ca fiind inițiativa unilaterală a Estoniei, iar Rusia ca fiind
nevoită să formuleze un răspuns adecvat (Shegedin, 2000 , 12.09. ). Mai mult, unii jurnaliști
chestionează această tergiversare a semnării tratatului, din moment ce Estonia ar obține
avantaje mai importante în urma unei astfel de înțelegeri (Gribanova, 2005) . Este pusă astfel
la îndoială buna – credință a Estoniei în soluționarea acestei probleme și politizarea
exacerbată a t ratativelor.
O frontieră internă, mai subtilă este construită la nivel discursiv între statul eston și
minoritatea rusă din Estonia. Rusia este reprezentată ca fiind singura care apară interesele
acesteia, în timp ce politicile statului eston nu fac decât să îngreuneze situația etnicilor ruși.
Frontiera este astfel transferată înspre interiorul Estoniei și este consolidată ca linie de
separație prin diferitele decizii oficiale venite din Tallinn, cum ar fi înăsprirea regimului de
vize sau eliminarea permisu lui pentru locuitorii din zonele de frontieră. Astfel, ”pentru a
vizita pământul istoric” sau ”pentru a vizita mormintele celor dragi” (Shegedin, 2000 ,
22.06. ) locuitorii din zonele de frontieră au nevoie de viză de intrare, la ”inițiativa unilaterală
a Estoniei”. La același nivel acționează și diferitele simboluri ale trecutului istoric, cum ar fi
simbolistica monumentului Soldatului Liberator din Tallinn sau sărbătorirea Zilei Victoriei
pe 8, respectiv pe 9 mai.în ciuda unor articole care prezintă progre sele realizate prin politicile
de integrare din Estonia, cele mai multe construcții narative subliniază această divizare
existentă în societatea estonă.
La nivel socio -cultural frontiera apare din nou ca o linie de demarcație între două
societăți diferite . De-o parte a acesteia se află estonii, ”pasionați de curățenie, ordine și
îngrijire” în contrast puternic cu situația de cealaltă parte a frontierei, care nu oferă o
”priveliște potrivită pentru cei sensibili” (Alexeev, 2000 ). De altfel, în toate cronicile
realizate de jurnaliști referitoare la diferite orașe din Estonia sau la dezvoltarea societății
estone în general, tonul este unul pozitiv și admirativ pentru gradul de confort și dezvoltare.
Sunt apreciate, printre alte le, dezvoltarea tehnologică, grija pentru curățenie, atitudinea
prietenoasă și calmul estonilor. Un alt jurnalist vorbește despre un adevărat șoc cultural pe

157
care l -a avut la trecerea frontierei dintre Estonia și Rusia, descoperind clădirile urâte din zona
de frontiera rusească, drumurile foarte proaste și zidurile înalte de 2 metri, în contrast cu
zidurile simbolice ale orașelor din Estonia (Volkhonskiy, 2006) . Aceste diferențe o
determină pe autoarea unuia dintre articole s ă se întreabă cu tristețe ”de ce Rusia nu este
Estonia” (Chekalova, 2012) . Cu toate acestea, imaginile recurente folosite în presă privind
discriminarea minorității ruse sau alte practici nedemocratice din Estonia au repercursi uni
clare la nivelul raportării la vecinul vestic. Din acest motiv, atitudinea amabilă și
binevoitoare a estonilor față de turiștii care vorbesc limba rusă apare ca o surpriză în textele
unora dintre articolele dedicate turismului (Fatehova, 2002) . Chiar dacă autorii încearcă să
își convingă cititorii că nu este niciun pericol din acest punct de vedere în Estonia, faptul că
este nevoie de astfel de sublinieri vorbește despre imaginea persistentă la nivelul societății
rusești.
Tot la acest nivel, frontiera este adâncită cel mai mult prin interpretările diferite
asupra istoriei și ”războiul memoriei” existent între cele două state. Încărcătura istorică
puternică transformă frontiera într -o linie de demarcație între două identități naționale
construite mai degrabă în opoziție, decât pe baza incorporării diferențelor. Într-un studiu din
2002 care analizează imaginea vecinilor în Estonia, diferențele dintre cele două națiuni apar
a fi foarte clare și distincte, incluzând elemente ale v ieții de zi cu zi legate de practicarea
diferitelor religii, comportament, stil vestimentar și altele (Alenius, 2002) . În ciuda istoriei
comune din ultimul secol gradul de familiaritate între ruși și estoni pare să fie foarte r edus,
un sondaj din 2011 indicând faptul că o treime din respondenții estoni declară deschis
ostilitate sau frică față de ruși, în timp ce mai mult de 50% din tinerii estoni percep Rusia ca
un dușman, iar 22% ca un rival (Gerber, Conley, Moore, 2011) . Estonia se plasează în
numeroase sondaje publicate în presa studiată printre inamicii Rusiei, însă poziția ei se
schimbă în funcție de prioritățile politicii externe rusești.
Un al nivel al discursului privind frontiera este cel al problemelor adminstrative
existente la trecerile de frontieră și a impactului acestora în viața de zi cu zi a cetățenilor
ruși. La acest nivel frontiera dintre Rusia și Estonia apare ca o frontieră problematică în cele
mai multe dintre articole, prin existența cozilor interminabile l a trecerile de frontieră, traficul
de alcool și carburanți, trecerile ilegale și violarea frontierei de către avioane rusești etc.
Impactul acestor probleme în viața de zi cu zi a cetățenilor ruși este mai degrabă ignorat la
nivel oficial. Pentru un oficia l al guvernului rus anularea regimului simplificat de vize nu
pare a afecta viața cetățenilor, ci mai degrabă va avea consecințe economice pentru țările
baltice care pierd astfel un număr important de turiști ruși care ”vor alege să -și petreacă

158
vacanțele în alte țări” (Leningradskaia Pravda , 2003, 21.02.) . Aceste elemente problematice
sunt însă invocate de Estonia în deciziile de a nu adopta simplificarea regimului de vize
dintre cele două țări, Ministrul estonian de externe vorbind despre problemele de
infrastructură existente la principalele puncte de frontieră și întârzierile din partea Rusiei în
a-și îndeplini partea ei de obligații (Kommersant , 2013, 08.10.) . Mai mult opinii exprimate
în diferite articole susțin această perspectivă prin care Rusia este principala responsabilă
pentru problemele de natură tehnică și administrativă de la frontieră. Pentru Urmas Paet este
necesar ca Rusia să depună mai mult efort, deoarece ”podul trebuie să se termine de cealaltă
parte a râului” (Kommersant, 2013, 08.10.) , consulul Estoniei în Pskov consideră
înregistrarea mașinilor la frontieră de către ruși ca fiind pricipala problemă a cooperării trans –
frontaliere (Volkhonskiy, 2006) , iar un alt obstacol major în fața cooperării trans -front alieră
este constituit de politica Moscovei și de lipsa facilităților pentru regiuni. Oamenii implicați
în astfel de proiecte la nivel regional consideră că ”Moscova nu își dorește regiuni puternice”
(Volkhonskiy, 2006) , astfel încât dintre toate formele de cooperare trans -frontalieră la
frontiera dintre Rusia și Estonia se poate dezvolta una singură, și anume tranzitul. Sunt
menționate și o serie de inițiative de cooperare la frontieră, însă tonul celor mai multe articole
din acest domeniu este unul negativ, atât la nivel central, cât și la nivel regional. O înțelegere
a frontierei ca o oportunitate de cooperare vine mai degrabă din zona regională, dar în ciuda
unor viziuni ale actorilor locali privind posibilitatea de a folo si frontiera ca pe o resursă și
un agent al intereselor Rusiei, concluzia este că aceasta rămâne un obstacol și o delimitare
(Volkhonskiy, 2006) . Pe fondul acestor discrepanțe la nivel administrativ și tehnic, dar și în
contextul crizei din Ucraina, în Estonia apar discuții privind posibilitatea ridicării unui zid
la frontiera dintre cele două țări. Estonia urmăreșre astfel ”să se disocieze de Rusia printr -un
zid” (Kuznetsova, 2015) ca o expresie a nevoii de delimitare cât mai clară de tot ce înseamnă
societatea rusă și problemele acesteia.
La nivel local din 30 de știri publicate pe site -ul oficial al orașului Ivangorod relative
la problematici de frontieră, 23 dintre ele fac o referire pozitivă la frontiera dintre cele două
țări. Dintre acestea există totuși cazuri în care chiar dacă este descrisă o inițiativă pozitivă
de cooperare, discursul folosit se plasează în jurul construcției ”noi” vs ”ei”. Un articol
dedicat unui meci de fotbal între Nar va și Ivangorod folosește elemente care subliniază
această distincție, iar un alt articol scris în jurul proiectului ”Proiectul prieteniei” care
permite ONG -urilor să colaboreze descrie în cea mai mare parte a textului obstacolele și
schimbările pe care re gimul de vize le -a adus în viața oamenilor situați de o parte și alta a
frontierei (comunicarea în cercurile profesionale a fost redusă la minimum, evenimentele

159
culturale comune au devenit o raritate, iar proiectele internaționale comune nu sunt suficiente
pentru a acoperi nevoile generale ale populației) (Silkova, 2010) . Multe dintre articolele care
folosesc un ton pozitiv relatează despre inițiative de cooperare trans -frontalieră dedicate
copiilor sau tinerilor, sau diferite i nițiative culturale. Proiectul EstRusTour ocupă de
asemenea un spațiu important între aceste știri.

Figură 16. Sintagme folosite pentru a construi frontiera cu Estonia . Sursă: autor.
Construcțiile narative relative la frontiera dintre Rusia și Estonia nu dezvoltă așadar
elemente comune în relațiile dintre cele două țări, lipsind ideea de familiaritate. Așa cum se
poate observa și în Figura 13 sintagmele folosite accentuează ideea de barieră, de obstacol
pe care frontiera dintre c ele două țări o constituie. Această perspectivă se construiește prin
elemente istorice, administrative (regimul de viză, birocrație, cozi interminabile), dar și pe
elemente socio -culturale care îngreunează o apropiere și un dialog real între cele două țări .
Cu câteva excepții din presa regională, frontiera nu este văzută ca o oportunitate de
dezvoltare și ca o resursă ce poate fi exploatată.
3.2.5 .2. Reprezentarea mediatică a frontierei cu Finlanda
Frontiera cu Finlanda este reprezentată ca o structură mul t mai compactă, un spațiu
fluid caracterizat de interacțiuni spre deosebire de bariera construită la nivel discursiv la
frontiera dintre Rusia și Estonia. Frontiera înțeleasă ca ”fereastră către Europa”
caracterizează o mare parte a discursurilor în jurul acestei tematici, atât din punct de vedere
al simbolisticii frontierei, cât și a acțiunilor concrete întreprinse de Finlanda în acest sens.
Finlanda este numită ”cel mai apropiat vecin” (Leningradskaia Pravda , 2002, 22.10.) ,
relațiile dintre cele două țări sunt definite ca fiind de ”bună vecinătate” (Berezovskaya, Frontiera ca obstacol
•Izolare;
•Introducerea regimului de vize;
•Cortină ”birocratică”;
•cele mai mari temeri au devenit
realitate;
•înăsprirea condițiilor;
•”Estonia a închis frontiera cu 2
lacăte”;
•Construirea unui zid la frontieră
•consolidarea frontierei din punct de
vedere tehnic;Frontiera ca oportunitate
•toate disputele teritoriale au fost
rezolvate

160
2009) , iar o serie de adjective admirative la adresa acestei țări pot fi semnalate în presă: un
proiect dezvoltat în St. Petersburg este ”sprijinit de autoritatea inco ntestabilă a
finlandezilor”, ”profesioniștii din St. Petersburg au încredere în companiile de transport
finladeze” (Oleynikov, 2006) , mentalitatea finladeză este ”apropiată de cea a multora dintre
compatrioții noștri”, viața la țară în Finlanda oferă o armonie la care ”rușii iubitori de
intimitate pot doar visa”, iar condițiile pentru ”o evadare rurală sunt probabil perfecte din
toate punctele de vedere” (Leningradskaia Pravda , 2012, 02.04.) . Chiar dacă sunt construite
o serie de diferențe și discrepanțe între societățile aflate de -o parte și de alta a frontierei,
această admirație pentru societatea finlandeză determină și o dorință de cooperare și contact,
frontiera fiind înțeleasă mai degrabă ca o invitație la dialog și nu ca o linie care separă. Dacă
în jurul St. Petersburg mizeria și gunoaiele fac ca peisajul să fie puternic contrastant cu
”ecologia perfectă” din Finlanda acesta nu este decât un motiv în plus pentru a inspira dorința
de a descoperi și cunoaște țara vecină. Atit udinea aceasta se traduce în primul rând prin
numărul foarte mare al turiștilor ruși care vizitează Finlanda, dar este transpusă și într -o serie
de proiecte și inițiative comune dezvoltate la nivel oficial și detaliate în articolele de presă
studiate, cu a tât mai mult cu cât proiectele comune cu Finlanda sunt văzute ca putând deveni
”locomotiva care va trage regiunile de frontieră din Rusia din sărăcie și ruină” (Levin, 2000) .
Pe lângă proiectele ce țin de rezolvarea unor problem e punctuale, cum ar fi construirea unei
căi ferate pentru un tren de mare viteză între St. Petersburg și Helsinki sau cooperarea în
domeniul aplicării legii, unul dintre aceste proiecte care poate sprijini cooperearea trans –
frontalieră este ”Dimensiunea No rdică” inițiată de Finlanda tocmai pentru a răspunde unor
probleme punctuale, depolitizate.
La nivel local frontiera cu Finlanda este reprezentată în primul rând ca o zonă de
cooperare și transfer al cunoștințelor și experiențelor. Contactele prezentate în articolele din
ziarul Vîborg se situează la diferite nivele: contacte personale care facilitează descoperirea
societății finlandeze (turismul este încurajat în paginile ziarului prin diferite descrieri ale
orașelor finlandeze, facilităților privind regimu l de frontieră, prezentarea regulilor de trecere
a frontierelor și diferitele produse ce pot fi transportate), contacte la nivelul administrațiilor
locale și discutarea a diferite proiecte de cooperare trans -frontaliere, vizite de studiu
întreprinse în cad rul a diferite instituții din Finlanda. De asemenea, prezentarea unor
elemente ce denotă dezvoltarea generală a societății din țara vecină încurajează dorința de
descoperire a Finlandei și posibilitatea de a învăța din experiența acesteia. Aderarea
Finland ei la UE este prezentată preponderent pozitiv, accentul fiind pus pe latura economică.
Proiectele finanțate prin fonduri europene ocupă un loc important în știrile ce vizează

161
relațiile cu Finlanda. O depolitizare accentuată a acestor știri poate fi de asem enea semnalată,
fiind foarte puține voci oficiale de la nivel central prezente în articolele dedicate Finlandei.

Figură 17. Sintagme folosite în construirea frontierei cu Finlanda . Sursa: autor.
Dacă aderarea Estoniei la spațiu l comun european a fost considerată o problemă la
nivelul impactului asupra cetățenilor ruși, aderarea Finlandei la UE este văzută dimpotriva
ca o oportunitate care va deschide Europa către Rusia, iar acest aspect se datorează în special
faptului că Finlan da ”nu s -a izolat de Rusia prin vize”, așa cum au făcut țările Europei de est
în fața oportunității de aderare la UE (Bordyug, Volkhonskiy, 2001) . Astfel, în cazul țărilor
nordice aderarea la spațiul Schengen nu a însemnat o înăsprire a regimului de viză, ci
dimpotrivă a facilitat accesul rușilor pe teritoriul întregii Europe, din moment ce o viză emisă
de una dintre țări permite călătoria în toate țările spațiului european. Această oportunitate
este confirmată și ulterior, Finlanda fiind pentru mulți ani ț ara care a emis cel mai mare
număr de vize pentru cetățenii ruși și a purtat tratative la nivel european în vederea eliminării
sistemului de vize pentru ruși. Astfel, în ciuda unor inconveniente aduse de aderarea la
spațiul Schengen (ex. creșterea prețului unei vize și obligativitatea asigurării medicale)
(Bordyug, Volkhonskiy, 2001) , frontiera cu Finlanda nu a fost reprezentată ca un obstacol
pentru libertatea de mișcare a cetățenilor ruși, ci mai degrabă ca un avantaj și o ”portiță”
înspre Europa, iar num ărul turiștilor ruși în Finlanda a crescut imediat după anul 2001
(Dramaretskaya, 2001) . Interesele reciproce ale celor două țări (Finlanda este interesată de
atragerea unui număr de turiști ruși cât mai mare, ponderea relațiilor economice bilaterale în
economia ambelor țări) au condus la eforturile depuse de Helsinki în vederea eliminării
sistemului de vize și facilitarea libertății de mișcare a rușilor. Frontiera ca obstacol
•”Finlanda poate închide frontiera
pentru camioanele și autobuzele
noastre”;
•Blocaje în traficul de frontieră și
”cozi interminabile de camioane”;
•”Finlanda intenționează să -i ceară
Rusiei Carelia”
•”gaură neagră la frontiera de nord”Frontiera ca oportunitate
•”cel mai apropiat vecin”;
•”fereastră către Europa”;
•”avant -gardă către ”lumea liberă”;
•”proiectele comune cu Finlanda pot
deveni locomotiva care va trage
regiunile de frontieră din Rusia din
sărăcie și ruină”;
•Finlanda nu se va izola de Rusia și nu
va înăspri regimul de vize;
•”relații de bună vecinătate”.

162
Acest discurs este contrabalansat de o serie de probleme punctuale apărute la nivelul
managementului de frontieră. Cele mai importante aspecte țin de felul în care se realizează
controalele la transportul de marfă, precum și reglementările dintre cele două țări în privința
camioanelor care traversează frontiera. Disputele asupra acestor probleme au îngre unat
traficul și relațiile pentru o perioadă relativ lungă, însă nu au fost puse exclusiv pe seama
Finlandei, fiind criticate o serie de măsuri luate de guvernul rus și prezentate reacțiile
dezaprobatoare ale cetățenilor finlandezi. Astfel, imaginea Rusiei nu mai este construită doar
în jurul poziției de actor pasiv, ci este responsabilizată în egală măsură pentru situația de la
frontieră: ”din cauza acțiunilor funcționarilor vamali ruși alți actori ai activităților economice
străine au suferit pierderi eno rme”, afirmă un oficial finlandez, în timp ce anumite ordine ale
Autorității Vamale sunt catalogate de Finlanda drept ”obstacole în fața comerțului dintre cele
două țări” (Sborov, 2001) . Din aceeași perspectivă, acțiunile Mosco vei sunt prezentate și
prin efectul la nivelul societății finlandeze și a imaginii generate asupra Rusiei. În urma unui
scandal diplomatic în care au fost implicați mai mulți diplomați ruși în Helsinki, Moscova a
încercat să limiteze articolele pe acest su biect în presa finlandeză, fapt ce a fost prezentat ca
o reminescență a perioadei sovietice, dar și ca o discrepanță majoră între o societate aflată
în topul libertății presei și o societate în care controlul statului asupra presei este văzut ca un
fenomen normal (Leningradskaia Pravda , 2005, 02.02.) . De altfel, în numeroase articole
Finlanda este prezentată ca un model înspre care Rusia ar trebui să tindă și de la care ar trebui
să învețe anumite modalități de rezolvare a problemelor interne.
La nivelul d iscursului securitizant, Carelia și discuțiile privind relocarea frontierei
constituie elementul central în prima perioadă studiată, pentru a fi apoi înlocuit de discuțiile
privind o posibilă aderare a Finlandei la NATO. În ceea ce privește Carelia nu este vorba
despre o dezbatere reală asupra cauzelor istorice și a evoluțiilor actuale din regiune, ci doar
de menționarea unor situații care pot vorbi despre ”creșterea tendințelor revanșiste” în
Finlanda. Faptul că mai mult de jumătate din populația Finlandei nu susține un astfel de
demers apare frecvent în articole, însă uneori tendințele alarmiste prevalează. Astfel, un
spam trimis cu semnătura prim ministrului Paavo Lipponen este echivalat cu intensificarea
discuțiilor pe această temă în societatea finlande ză, iar sintagme precum ”Creșterea
tendințelor revanșiste în Carelia” (2015) sau ”Finlanda intenționează să ceară Rusiei Carelia”
(2006) sunt folosite în titlurile unora dintre articol e. Un singur articol din 2015 vorbește însă
despre o amenințare reală pe fondul creșterii sentimentelor anti -rusești la nivelul
occidentului și a intensificării tendințelor revanșiste în Finlanda pe acest fond, cu impact

163
asupra populației locale prin activ itățile unor organizații non -guvernamentale active în
Carelia (Leningradskaia Pravda , 2015, 19.03.) .
În ceea ce privește posibilitatea ca Finlanda să devină membră NATO accentuată în
perioada 2013 -2015 nu a fost sesizată o trecere bruscă la un discurs se curitizant asupra
frontierei, fiind menționate asigurări conform cărora Rusia nu intenționează ”să întărească
frontiera nord -vestică” (Leningradskaia Pravda, 2013, 25.08.) sau declarația lui Putin
potrivit căreia apropierea NATO de frontiera Rusiei nu repr ezintă un motiv de îngrijorare
(Kommersant, 2015, 16.06.) . Din aceeași perspectivă, Consiliul Barents Euro – Arctic este
văzut ca un exemplul al felului în care cooperarea dintre regiuni ”poate fi nu doar continuată,
în ciuda problemelor politice, economice și de altă natură, dar și dezvoltată”, fiind apreciat
de Rusia ca mecanism care poate favoriza contactul cu țările nordice în ciuda crizei din
Ucraina și a izolării tot mai accentuate pe scena internațională (Dudina, 2015) . Cu toate
acestea, discursul în care frontiera apare ca o amenințare de securitate începe să se intensifice
în 2015, apărând voci care denunță ”acțiunile ostile” ale Finlandei. Inițiativa finlandezilor
de a ”întări apărarea la frontiera estică” (Tarasenko, et.al. , 2015) este percepută ca o acțiune
”dureroasă” de către Moscova și este echivalată cu abandonarea politicii de neutralitate care
a făcut posibilă menținerea unor relații de vecinătate foarte bune între Rusia și Finlanda
începând cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă oficialii finlandezi
continuă să asigure opinia publică privind intenția de a menține cooperarea bilaterală cu
Rusia (Kommersant , 2015, 13.05.) , problemele se fac tot mai mult simțite la nivelul relațiilor
bilaterale : scăderea importantă a numărului turiștilor ruși, sancțiunile economice impuse de
UE către Rusia și la care Finlanda a aderat, interdicția de a intra în Finlanda impusă unor
personalități ruse etc. Evoluțiile acestea determină o concluzie formulată de And rey Klimov,
Vicepreședintele Comitetului pentru relațiile internaționale al Dumei de Stat conform căreia
oficialii finlandezi au renunțat la ”prosperitatea pe care au asigurat -o țării lor pentru aproape
60 de ani” prin dezvoltarea unor relații armonioase c u Moscova și focusarea pe cooperearea
economică.
Astfel, perspectivele asupra frontierei sunt variate și în cazul Finlandei, cu modificări
inerente în funcție de evoluțiile înregistrate la nivelul relațiilor interstatele. Construcția
asupra zonei de contac t pe care această frontieră o reprezintă s -a menținut pentru toată
perioada studiată, însă focusarea s -a mutat pe diferite elemente apărute de -a lungul timpului,
fiind ponderată în primul rând printr -un discurs securitizant în ceea ce privește negocierile
tot mai frecvente dintre Finlanda și NATO. În ciuda imaginii relativ negative pe care
finlandezii o au despre Rusia, menționată rareori și în presa scrisă studiată, dar subliniată de

164
studii de specialitate în domeniu, presa din Rusia insistă asupra posibil ităților de cooperare
existente între cele două țări și construiește o imagine pozitivă asupra societății finlandeze.
3.2.6. Imaginea Estoniei și Finlandei în presa din Rusia
Cu cât sunt mai bune relațiile dintre două țări, cu atât pare să se vorbească ma i puțin
despre ele, astfel încât Estonia a fost mult mai prezentă în paginile ziarelor decât Finlanda.
Acest considerent este valabil și pentru diferite perioade ale relațiilor bilaterale, numărul
articolelor scăzând în perioadele de liniște și crescând, u neori semnificativ (cum este cazul
crizei din jurul Soldatului de Bronz) în perioadele în care apar probleme de diferite natură.
Astfel, cele mai puține articole dedicate Estoniei se înregistrează în anii 2010 – 2013 pe
fondul unui calm relativ în relațiil e dintre cele două țări. Acest aspect este reflectat și în
numărul mai redus al articole care abordează subiecte de natură politică în aceată perioadă.
Anul 2007 se detașează ca număr de articole relative la Estonia abordând subiecte ce țin de
criza Soldat ului de Bronz. Începând cu anul 2009 numărul articolelor scade constant, anul
2013 fiind cel mai slab din acest punct de vedere. În cazul Finlandei numărul articolele se
menține relativ constant pentru toată această perioadă, cu un maxim în anul 2003 și un minim
în anul 2011. O altă creștere a numărului referințelor se constată în 2015 pe fondul
intensificării discuțiilor despre posibila aderare a Finlandei la NATO.
Împărțirea articolelor în funcție de tematicile abordate a fost un proces dificil în
primul rând din cauza intercalării subiectelor din mai multe sfere într -un singur articol.
Pentru a facilita însă analiza au fost folosite subiectele de bază din fiecare articol, fără ca
datele rezultate să reprezinte cifre absolute, ci fiind folosite mai degrabă pentru a ilustra o
anumită tendință în materialele studiate.

Figură 18. Domenii abordate, procent din totalul articolelor. Sursa: autor. 010203040506070
politică externă/
securitateEconomie Cultură Social Management de
frontierăMediu
Kommersant Estonia Leningradskaia Pravda Estonia Leningradskaia Pravda Finlanda

165
Așa cum se poate vedea din Figura 15, subiectele legate de politica externă/ securitate
au dominat discursul atât la nivelul presei centrale, cât și la nivelul celei regionale. Dacă în
cazul Finlandei, relațiile economice/ comerciale au fost cel de -al doilea cel mai dezbătut
subiect, în cazul Estoniei, pe fondul problemelor legate de etnicii ru și din statele baltice,
problematicile sociale au fost dezbătute într -o proporție mult mai mare și pe un ton
preponderent negativ ( Figura 17 ). Cu o reprezentare relativ redusă, problematicile legate de
frontieră au avut o proporție similară pentru cele do uă țări (8,70% în ziarul Kommersant
pentru Estonia și 8,83% pentru Finlanda), fiind relatate într -o mai mare măsură probleme
apărute la frontieră (68% articole negative în cazul Finlandei față de 52,41% în cazul
Estoniei). Ziarele regionale s -au foccusat î n schimb mai degrabă pe o serie de inițiative de
cooperare la nivelul frontierei cu cele două țări (articolele din Leningradskaia Pravda pe
tematici legate de frontieră au fost pozitive în proporție de 66% în cazul Finlandei și 60% în
cazul Estoniei). La nivel local procentul este chiar mai mare , existând un număr foarte redus
de articole care evidențiază problemele existente între cele două țări. O altă diferență
importantă în reprezentarea celor două țări se remarcă la nivelul prezenței subiectelor
cultu rale. Pentru perioada studiată, doar11 articole din Kommersant au fost dedicate culturii
din Estonia, față de 50 de articole în legătură cu Finlanda. Pe fondul trecutului comun și al
perceperii statelor baltice ca pe ”străinătatea noastră”, această carență a articolelor de natură
culturală este surprinzătoare, însă poate vorbi despre o lipsă de apropiere dintre cele două
țări și un interes scăzut față de cultura acesteia. Estonia este apreciată în articole pentru
dezvoltarea tehnologică, curețenia exemplară din orașe, civilizația specific europeană, însă
sunt prezente mult mai puține aprecieri asupra culturii acesteia. În schimb, numeroase
articole prezintă piese de teatru din Finlanda, expoziții ale unor artiști finlandezi, festivaluri
specifice, precum și diferite proiecte de colaborare culturală între Finlanda și Rusia, într -un
ton ce elogiază viața culturală finlandeză și dinamismul acesteia. Pentru ambele țări
articolele pe teme culturale sunt preponderent pozitive, însă în cazul Estoniei procentul
articolelor pozitive pe tematici culturale este de 54,54% din total față de 80% în cazul
Finlandei. Această diferență se poate explica prin conexiunile dintre factorul politic și
identitar care apar în unele articole pe teme culturale dedicate Estoniei. Indi catorul relativ
la factorul cultural este reflectat și la nivel regional, unde Finlanda este reprezentată într -o
proporție mai mare decât Estonia prin elemente culturale, iar tonul acestor articole este unul
pozitiv.
Articolele pe teme sociale sunt relati v slab reprezentate în ceea ce privește Finlanda,
mai numeroase fiind doar în anul 2009, în jurul unor situații problematice legate de

166
încheierea unui acord pe drepturile civile și familiale între cele două țări. O serie de probleme
specifice apărute în tr aficul la frontieră determină de asemenea o creștere a ponderii tonului
negativ și în ceea ce privește articolele legate de managementul frontierei, formând astfel,
împreună cu articolele pe teme sociale, domeniile cu ponderea cea mai mare a tonului
negati v. Relațiile dintre cele două țări sunt portretizate în schimb pozitiv sub aspectul
relațiilor politice și a celor economice și comerciale, reflectând astfel numeroase declarații
la nivel oficial atât din Rusia, cât și din Finlanda, privind stadiul foarte bun al relațiilor dintre
cele două țări. În ciuda problemelor existente în relațiile bilaterale și a raportării general
negative a cetățenilor finlandezi la vecinul lor estic, articolele mențin un ton preponderent
pozitiv până la izbucnirea crizei din Ucra ina și a intensificării discuțiilor privind o posibilă
aderare a Finlandei la NATO. În domeniul protecției mediului articolele sunt aproape
inexistente în această perioadă (spre deosebire de concluziile studiului efectuat de Jussi
Laine (2013) privind reprezentarea Rusiei în presa din Finlanda, unde articolele pe teme de
mediu sunt foarte numeroase, depășindu -le pe cele de natură culturală). Aspectul acesta
poate fi explicat și prin faptul că cele mai multe probleme la ac est nivel între cele două țări
sunt cauzate de neglijența Rusiei sau de legislația deficitară din acest domeniu, dar poate
expune și o lipsa a interesului general pentru acest domeniu. Situația este confirmată și în
cazul Estoniei, unde articolele pe teme de mediu apar extrem de rar și doar în presa regională,
pe fondul unor consecințe locale ale problemelor semnalate.

Figură 19. Tonul articolelor în funcție de domeniu. Finlanda, ziarul Kommersant. Sursa:
autor.
În ceea ce prive ște Estonia, cu excepția domeniului cultural, în toate celelalte domenii
diferențele, incidentele și conflictele au fost subliniate în articole, mai degrabă decât
similitudinile și cooperarea.
46847,0534,4414,48
1645,888,8823,46
802847,0556,6634,69
0% 20% 40% 60% 80% 100%CulturăManagementul granițelorSocialEconomie/ relații comercialePolitică externă/ Securitate
Negativ
Neutru
Pozitiv

167

Figură 20. Tonul articolelor în fu ncție de domeniu. Estonia, ziarul Kommersant. Sursa:
autor.
Evoluția tonului general al articolelor este redată în Figurile 18 și 19, iar o evoluție
comparativă a tonului negativ în ziarul Kommersant pentru cele două țări poate fi observată
în Figura 20.
În cazul Estoniei, proporția articolelor ce folosesc un ton pozitiv este una relativ mică,
în cazul ziarului Kommersant procentul fiind de 17,40%, iar în cifre absolute acest procent
reprezentând 86 de articole din cele 494 indexate. La nivel regional, pr ocentul este unul mai
bun, fiind vorba de 30,30% din toate articolele studiate. Cu excepția ultimilor 2 ani, tonul
articolelor referitoare la Finlanda a fost unul preponderent pozitiv, acesta reprezentând un
procent de 49,82% din totalul articolelor. Tendi nța se menține și la nivel regional unde
articolele cu ton pozitiv reprezintă 65,1% din totalul analizat. O intensificare a articolelor
negative cu referințe la politica externă finlandeză se remarcă în anii 2014 -2015, fiind de
altfel și anii în care artic olele cu un ton negativ sunt mai numeroase decât cele care folosesc
un ton pozitiv , împreună cu anul 2009 cu relatările problemelor sociale apărute între cele
două țări. 18,1858,1352,4161,8167,04
27,8713,9519,3518,1825,42
54,5427,928,22228,42
0% 20% 40% 60% 80% 100%CulturăManagementul granițelor SocialEconomie/ relații comercialePolitică externă/ Securitate
Negativ
Neutru
Pozitiv

168

Figură 21. Evoluția tonului articolelor. Finlanda, ziarul Kommersant. Sursa: autor.
Raportarea negativă a Rusiei la Estonia (și la țările baltice, în general) nu este ceva
nou. Această atitudine are la bază chestionarea naturii legale a statalității Estoniei și a
retoricii dintre cele două state pe această temă. Cu toate acestea, abia începând cu 2004 Rusia
a transformat statele baltice într -o problemă și a considerat oportună menținerea lor în acest
stadiu, putând fi astfel un subiect ridicat la nivel internațional în momente -cheie (ex. pe
fondul situației din Cecenia Rusia a putut folosi problemele sesizate în statele baltice pentru
a determina diminuarea criticilor țările europene). Aceeași evoluție este reflectată și în tonul
articolelor din presă, ponderea articolelor cu ton negativ menținându -se ridicată pâ nă în
perioada 2004 – 2007/2008. Fondul situației respective este dată de diferite evoluții la nivelul
politicii interne din Rusia și a evoluțiilor pe scena internaționale, printre care eșecul S.U.A.
în războiul din Irak și creșterea atitudinii anti -Occiden tale în Rusia. Astfel, pentru întreaga
perioadă 2004 -2009 imaginea Estoniei a fost creată în mass media pe o serie de reprezentări
negative care au transpus acuzațiile de falsificare a istoriei ale Moscovei, extinderea NATO
înspre est, scandalul în jurul m ai multor monumente și interpretării diferite a semnificației
acestora, precum și numeroaselor dezbateri legate de situația minorității ruse din această țară.
Scăderea ponderii tonului negativ începând cu 2008 -2009 a însemnat mai degrabă
înlocuirea acest uia cu un ton neutru și nu creș terea proporției reprezentărilor pozitive. Acest
ton moderat corespunde înlocuirii inamicului principal din statele baltice înspre Georgia
începând cu 2008 și ulterior înspre Ucraina, care s -a transformat rapid din prieten în dușman
al Rusiei. Astfel, Estonia a încetat să fie portretizată ca un inamic, în 2010 ponderea
articolelor cu ton neutru ajungând la 81% din totalul articolelor din Kommersant . În ciuda
acestei evoluții, nu este vorba despre o îmbunătățire reală a relațiil or bilaterale, ci doar de o
înlocuire a inamicului principal din spațiul politic rusesc. Această îmbunătățire reală se va 010203040506070
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015Pozitiv
Neutru
Negativ

169
putea întâmpla doar pe fondul abandonării regimului semi -autoritar și dezvoltarea unei
societăți democratice în Rusia.
La fel ca și în cazul Finlandei, anii 2014 -2015 au însemnat o revenire a tonului
negativ, crescând prezența Estoniei în presă și numărul de articole pe teme legate de politică
și securitate (71,66% din articolele din Kommersant dedicate Estoniei în anul 2015 au fost
dedicate temelor de relații externe și securitate, iar 62,26% dintre acestea au avut un ton
negativ). Această evoluție vorbește despre o politică tot mai agresivă a Rusiei față de
Occident și o izolare a acesteia pe scena internațională.

Figură 22. Evoluția tonului articolelor. Estonia, ziarul Kommersant .
Comparația relevă poziționările diferite ale presei și este edificatoare pentru felul
diferit în care imaginea celor două țări a fost construită în Rusia.

Figură 23. Evoluția comparativă a tonului negativ în ziarul Kommersant pentru Finlanda
și Estonia, procent din total. Sursa: autor.
Din perspectivă semantică , imaginea celor doi vecini este construită prin
intermediul mai multor categorii de semnifican ți, inteligibil pentru populația din Rusia. 0102030405060708090
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015Pozitiv
Neutru
Negativ
01020304050607080
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015Negativ Estonia
Negativ Finlanda

170
Adaptând categorisirea utilizată de L aine (2013) , am stabilit 4 categorii principale de
semnificanți relevanți pentru imaginile construite în presa centrală. În tabelele 6 și 7 pot fi
urmărite cele mai des uzitate astfel de categorii, iar Figurile 21 și 22 redă frecvanța diferitelor
categorii din totalul articolelor analizate. Pentru categoria activitate înțelesul folosit este
acela de semnificant permanentizat sau de lungă dura tă, pe când evenimentul se întâmplă o
singură dată. Povestea face referire la narațiuni sau mituri, iar obiectul se referă fie la cultura
materială sau personificarea unui anumit grup (Laine, New Civic Neighborhood: Cross –
border Cooperation and Civic Society Engagement at the Finnish -Russian border, 2013, p.
322).
Din tabelul 6 reiese faptul că schimburile economice și diferitele forme de cooperare
bilaterale au fost folosite în mod repetitiv în formarea imaginii Finland ei în Rusia. Pe lângă
formele de cooperare bilaterale se formează și imaginea Finlandei de mediator cu rol
important în relațiile internaționale ale Rusiei. Dezvoltarea generală a societății finlandeze a
fost de asemenea bine reprezentantă, în timp ce prob lemele la frontieră încadrate în categoria
eveniment au fost de multe ori prezentate printr -un ton negativ. Finlanda ca obiect a fost
contruită în primul rând prin raportarea la societatea finlandeză și gradul acesteia de
dezvoltare, precum și prin clasa p olitică finlandeză. De asemenea, Finlanda a fost imaginată
și prin atitudinea și raportarea acesteia la alte obiecte, în special conducta de gaze Nord
Stream.
Activitate Apariții Eveniment Apariții Poveste Apariții Obiect Apariții
Schimburi
economice 31 Conflict/
dezacord 15 Rusia –
Finlanda 23 Societate
finlandeză 10
Noi forme de
cooperare 19 Incident la
frontieră 10 Finlanda –
NATO 9 Conducte
de gaz 7
Cooperare/
interacțiune 15 Alegeri
Finlanda 9 Finlanda ca
mediator 7 Clasa
politică
finland eză 4
Tabel 6. Principalii semnificanți – Finlanda. Sursa: autor.
În cazul Estoniei, numeroase evenimente negative au fost folosite în construirea
imaginii, urmate de o serie de acțiuni ale Estoniei, de cele mai multe ori Rusia co nstituindu –
se în victima acestora. Categoria poveste are deține de asemenea o pondere importantă, fiind
vorba în primul rând de amenințrile percepute de -o parte și de alta, de diferite interpretări
istorice, dar și de evoluția relațiilor bilaterale. Semnif icația Estoniei ca obiect a fost

171
reprezentantă în primul rând prin tratatul asupra frontierei, acesta devenind reprezentativ
pentru evoluția relațiilor bilaterale și pentru acțiunile Estoniei. Clasa politică estonă, precum
și dezvoltarea generală a societă ții au devenit semnificanți importanți în conturarea imaginii
generale a Estoniei. La fel ca și în cazul Finlandei, raportarea Estoniei la alte obiecte, în
primul rând la nivelul conductelor de gaze, a fost folosită în reprezentarea generală.

Activitate Apariții Eveniment Apariții Poveste Apariții Obiect Apariții
Acțiunile
Estoniei 33 Conflict/
dezacord 45 Amenințări
percepute 17 Tratatul
asupra
frontierei 13
Cooperare 20 Alegeri
interne 17 Interpretări
istorice 17 Clasa
politică
estonă 6
Sancți uni 16 Relații
bilaterale 17 Societatea
estonă 5
Situația
cetățenilor 16 Conducte
de gaz 5
NATO 12
Tabel 7. Principalii semnificanți – Estonia. Sursa: autor.
În cazul Estoniei, evenimentele și activitatea sunt prin cipalele categorii folosite în
trasarea imaginii, la fel ca și în cazul Finlandei cu puține diferențe procentuale. Povestea,
narațiunea este de asemenea foarte des uzitată, în timp ce relativ puține articole plasează cele
două țări în categoria obiect. Ace astă catalogare are mai degrabă o funcție analitică, cu atât
mai mult cu cât relația dintre imagine și semnificant se poate modifica în timp, astfel încât
dacă un eveniment sau o acțiune are o conotație negativă la un anumit moment și într -un
anumit loc, a ceasta poate deveni pozitivă într -un alt moment și un alt loc.

172

În ceea ce privește tonul articolelor, în cazul Finlandei cele mai multe evaluări
pozitive se regăsesc în categoria obiect (66,66%), iar cele mai puține în categoria eveniment
(35,93 %). În toate categoriile ponderea evaluărilor pozitive este mai mare decât cea a celor
negative, în timp ce în cazul Estoniei nu există nicio categorie în care raportările pozitive să
le depășească pe cele negative.

Figură 24. Tonul articolelor după categoria semnificantului – Finlanda. Sursa: autor. Activitate ;
31,27
Eveniment ;
31,68Obiect ;
9,87Poveste ;
27,16Estonia
Activitate ;
35,48
Eveniment ;
27,95Obiect ;
9,67Poveste ;
26,88Finlanda
0102030405060708090100
Activitate Eveniment Obiect Poveste61,7
35,9366,66
50,8130,85
34,3722,22
36,067,44
29,6811,11 13,11
Pozitiv Negativ Neutru Figură 24. Categorii de semnificanți,
procent din total. Estonia, ziarul
Kommersant. Sursa: autor. Figură 25. Categorii de semnificanți,
procen t din total. Finlanda, ziarul
Kommersan t. Sursa: autor.

173
Cele mai multe articole pozitive la nivel procental s -au situat în cazul Estoniei în
categoria obiect (31,7%), ceea ce denotă o poziționare mai pozitivă asupra unor tematici
sociale cum ar fi societatea estonă sau dezvoltarea societății estone. În schimb, la nivelul
evenimentelor sub 4% din totalul articolelor au prezentat evoluții pozitive la nivelul relațiilor
bilaterale.

Figură 25. Tonul articolelor după categoria semnificantului – Estonia. Sursa: autor.
Unul dintre motivele importante pentru realizarea distincției dintre denotație și
conotație este faptul că înțelesurile sau semnificațiile semnelor tind să se modifice în timp
(Gripsrud, 2006) . Același semnificant poate avea înțelesuri diferite pentru diferiți oameni în
momente și locuri diferite. Astfel, semne care aveau conotații pozitive pot evolua înspre
conotații negative sau invers, însă ele sunt stabilite și împărtășite l a nivelul unei comunități
culturale, reprezentând asocieri comune, codificate la nivelul comunității. Chiar dacă
principalele categorii de semnificanți s -au menținut pentru toată perioada studiată,
evenimentele politice și sociale au influențat fluctuația acestora. astfel, diferiți semnificanți
sunt folosiți în diferite perioade în funcție de agenda politică a momentului. Un exemplu în
acest sens poate fi schibarea de perspectivă asupra categoriei ”statelor baltice” care a devenit
din ”străinătatea noastră” cum era cunoscută în perioada comunistă, echivalenta unei zone
inamice, cu probleme majore în privința tratamentului minorității ruse și o atitudine agresivă
la adresa Rusiei. Cu toate acestea, mai degrabă decât să afirmăm că imaginile celor două țări
s-au schimbat major în timpul acestei perioade, mai degrabă putem observa că aceasta
fluctuează în funcție de categoria tematică a discursului și de nivelul de la care acesta este
construit. Astfel, Estonia este percepută diferit la nivelul interacțiunilor de zi cu zi, față de
020406080100
Activitate Eveniment Obiect Poveste28,87
3,5231,7
14,0750
72,5343,9
63,721,12 23,94 24,39 22,22
Pozitiv Negativ Neutru

174
imaginea acesteia ca actor internațional aflat în permanență opoziție cu politica generală a
Rusiei.

175
Concluzii
În ciuda evoluțiilor accelerate ale frontierelor în contextul globalizării studiul de față
construiește p e ideea că indiferent de schimbările în semnificația și înțelesurile frontierelor,
geografia este în continuare extrem de relevantă la nivelul construcției relațiilor
internaționale, iar spațiul de interferență între Rusia și UE este o evidențiere perfectă a
acestei realități. Retorica unei ”lumi fără granițe” se lovește, uneori violent, de persistența
mentală, simbolică, dar și materială a frontierelor. Retoricile privind redundanța frontierelor
și diminuarea tot mai accelerată a rolului istoric al acestor a ca bariere în fața mișcării
bunurilor, oamenilor și ideilor sunt contrazise de înțelesurile mereu schimbătoare ale
frontierelor și instrumentalizarea acestora în scopul construirii diferenței și a controlului
social. Discursul privind cooperarea transfro ntalieră a cunoscut o europenizare chiar și în
realitățile rusești (în special presa locală și regională adoptă o terminologie specifică
spațiului european), chiar dacă incomparabil mai mică decât europeanizarea înregistrată la
nivelul statelor vecine. Ace astă europenizare a discursului nu se traduce însă în mod automat
la nivelul practicilor instituționale și a contactelor transfrontaliere. În continuarea, frontierele
Rusiei cu vecinii vestici rămân unele tradiționale, care separă state cu interese și cult uri
diferite, iar relațiile sunt tratate în continuare dintr -o perspectivă bilaterală. Astfel, chiar dacă
este necesară interpretarea frontierei din perspectiva procesului de europenizare și a
influenței exercitate de instrumentele oferite de UE, această p erspectivă nu este suficientă,
fiind necesară abordarea cooperării transfrontaliere și din perspective naționale înțelegând
frontiera ca o linie de demarcație între două națiuni cu istorii și evoluții diferite.
În cazul cooperării transfrontaliere f rontie rele sunt extrem de importante la nivelul
percepțiilor, aceste a putând determina depășirea efectului de barieră pe care frontiera îl
determină sau accentuarea acestuia . Această realitate este integrată în evoluția observabilă
în studiul frontierelor, acest ea fiind înțelese nu atât ca linii fixe, ci mai degrabă ca procese și
construcții care pot fi percepute diferit de actorii a fectați de prezenț a frontierei, cu atât mai
mult cu cât aceștia se situează la distanțe diferite față de linia de demarcație . În caz ul
Estoniei, cu cât mai departe se situează un actor de frontieră cu atât mai drastic este criticată
această țară baltică. În schimb, în apropierea frontierei discursul este unul mult mai moderat
și axat pe sublinierea oportunităților de cooperare.
Într-o țara ca Rusia în care naționalismul a crescut în ultima perioadă și care este
focusa tă pe definirea unui model propiu de dezvoltare, frontierele naționale au rămas un
imperativ foarte puțin zdruncinat de modelul european. Persistența frontierelor național e nu

176
este un fenomen străin statelor UE, cu atât mai mult în cazul în care acestea reprezintă și
frontiera externă a acestei organizații. Eșecul UE de a se poziționa ca un referent identitar
deasupra statelor naționale este evident prin persistența unei re torici națio naliste. Chiar dacă
atât în Finlanda, cât mai ales în Estonia, înțelegerea frontier ei cu Rusia este și cea a unei
demarcații între specificul european și sistemul dezvoltat la estul acestei granițe,
stereotipurile și poziționările națioanale pe rsistă în relațiile bilaterale cu Rusia. Astfel, și
studiul frontierelor naționale este în continuare extrem de relevant, în ciuda înțelegerii
acestora într -o manieră mult mai largă și din multiple perspective. Nu înseamnă însă că
putem nega impactul forțe lor globalizării asupra gradului de deschide a frontierelor, cu
influența extrem de puternică a instituțiilor supranaționale. Putem afirma însă persistența
percepțiilor, a reprezentărilor mentale asupra frontierei, care s -au dovedit în timp mult mai
greu d e modificat decât practicile instituționale aferente acestora . Aceste percepții se
bazează în mare parte pe stereotipuri și mituri înrădăcinate în trecut, astfel încât o depășire
a trecutului este necesară în vederea limitării de marcațiilor realizate prin frontieră. A spectul
este extrem de relevant în cazul frontierei dintre Rusia și Estonia unde reprezentările asupra
trecutului și interepretarea contradictorie a acestuia sunt elemente de bază în poziționarea
asupra frontierei de stat și în menținerea unei reticențe în a -l cunoaște pe celălalt. De partea
rusească a frontierei cu Finlanda trecutul c omun a fost relativ neutralizat și a permis
construirea unei retoricii a bunei vecinătăți. Cu toate acestea, stereotipurile persistente de
cealalta parte a frontie rei și menținerea precauției față de vecinii estici (Laine, 2013) , fac ca
discursul rus, dar și cel finlandez de la nivel central, privind cooperarea și buna vecinătate
să pară mai degrabă forțat. Așa cum concluzionează Laine, a vorbi despre frontiere înseamna
a vorbi despre diferență. Aceste aspecte sunt perpetuate în ciuda inconvenientelor resimțite
la nivel local și tentativelor de modificare a retoricii înspre o acceptare și deschidere față de
celălalt. Diferențele la niv el instituțional, al practicilor și culturii cooperării, la nivel
legislativ sau cultural accentuează efectul de barieră pe care frontiera Rusiei cu cele două
state îl are, chiar dacă unele aspecte economice încurajează cooperarea (ex. politica de
prețuri din Rusia și Estonia). Astfel, catalogarea unei frontiere ca fiind ”deschisă” sau
”închisă” nu este una tranșantă, existând diferite grade de deschidere în evoluția unei
frontiere. În același timp, o frontieră poate fi percepută ca fiind închisă de către a numiți
actori sau deschisă de către alții, la fel cum poate fi închisă pentru anumite funcții și deschisă
pentru altele. Evoluțiile pe scena internațională, înțelegerea suveranității statale și a
integrității teritoriale, efectul politicilor de securitizar e, precum și cel al factorilor economici
fac ca frontierele să se afle atât într -un proces de închidere, cât și unul de deschidere, în

177
funcție de interesele și percepțiile prevalente. Afirmații privind de -construcția frontierelor
sub impulsul globalizării, sunt astfel exagerate, fiind resimțite evoluții multiple asupra
frontierelor care permit atât o consolidare a acestora, cât și o diminuare a lor pentru anumite
funcții. Aceste procese ambivalente împiedică catalogarea frontierei cu Estonia ca fiind una
închisă în ciuda problemelor majore existente, la fel cum împiedică plasarea frontierei cu
Finlanda în categoria frontierelor deschise, în ciuda retoricii oficiale de minimalizare a
problemelor existente la nivel bilateral. În același timp, ambivalența aceas ta este relavantă
și pentru conflictul existent între discursul economic și cel securitizant în ceea ce privește
natura frontierelor. Dacă interesele economice au dictat o deschidere a frontierelor în
ultimele decenii (cu exemplul edificator oferit de UE), discursul securitizant a adus în
discuție amenințări din exterior, reale sau construite la nivel discursiv. Înțelegerea
frontierelor mai puțin ca linii fixe și mai mult ca elemente evolutive, conduce, de asemenea,
înspre perspectiva propusă de Paasi de în țelegere a frontierelor ca instituții și simboluri
produse și reproduse prin procese socio -politice și practici discursive. În felul acesta,
frontierele sunt elemente evolutive, și nu unele date, putând fi deconstruite prin procese
diferite față de cele ca re au condus la construirea lor.
În cadrul unor relații de cooperare asimetrice, statele puternice au capacitatea de a
modela frontierele, având la dispoziție o serie de alternative expuse de Kozák ( 2010) , care
pleacă de la ignorare până la dominarea sta tului slab. Deciziile privind natura frontierelor se
încadrează în marile paradigme naționale în care sunt incluse relațiile cu vecinii. Astfel,
Estonia optează mai degabă pentru o închidere în fața Rusiei, cu o detașare față de ceea ce
se întâmplă de ceal alta parte a frontierei (aspect vizibil și la nivel local, prin discursul analizat
în Narva și construit pe sublinierea naturii europene a orașului și o detașasare față de
realitățile existente la est.). Finlanda, în schimb, are o abordare pragmatică asupr a relațiilor
transfrontaliere congruentă cu politica națională de acceptare a prezenței ”marelui urs” la est
și necesitatea acomodării acestei realități cu interesele țării. Frontierele au însă înțelesuri
diferite pentru diferiți actori, iar acest aspect e ste cu atât mai relevant dacă urmărim
poziționările la nivel local compartiv cu discursul oficial de la nivel central. Permeabilitatea
diferită a frontierelor este subliniată de Balibar ca una dintre caracteristicile lor de bază,
exemplificând în acest sen s cu diferitele înțelesuri ale acesteia pentru un om bogat dintr -o
țară bogată, pentru care frontiera a devenit o formalitate și o recunoaștere a statutului său, și
sensul acesteia pentru un om sărac dintr -o țară săracă. Pentru acesta, dincolo de a constit ui
un obstacol foarte greu de trecut, frontiera reprezintă și un loc prin care trece în mod repetat,
atunci când este exclus sau când se reunește cu familia sa (Balibar , 2002, p. 83) . Aceste

178
diferențe vorbesc despre înțelesurile multiple ale frontierelor ș i evoluția în timp a acestora și
subliniează necesitatea de a studia frontierele din perspective multiple pentru a putea sesiza
simbolistica diferită atașată acestora .
Despre imaginea vecinilor în presă
Analizarea modalităților în care imaginea vecinilor a fost construită la nivelul presei
centrale, regionale și locale a oferit o privire de ansamblu asupra poziționării Rusiei în raport
cu aceste țări, dar și în raport cu actori precum NATO sau UE. Fără a constitui subiecte
predilecte în presa din Rusia, Es tonia și Finlanda au fost frecvent menționate în paginile
ziarelor, uneori în legătură cu o serie de evenimente punctuale, alteori însă prezența lor a
adus în discuție interpretări ale trecutului, poziționări ale Rusiei pe scena internațională,
precum și î nțelegerea asupra cooperării cu vecinii. Urmărirea imaginilor construite prin
practici discursive nu a scos în evidență o evoluție lineară, ci mai degrabă un proces sinuos,
în care reprezentările s -au modificat, au cunoscut nuanțe accentuând sau diminuând
stereotipuri existente. Au putut fi detectate discursuri diferite chiar și pentru aceeași
perioadă, punând în evidență diferitele perceperi ale vecinilor și raportarea la aceștia.
Diferențele sunt sesizabile în funcție de aspectele avute în vedere, fiind v orba despre
discursuri diferite atunci când se vorbește despre Estonia și Finlanda ca parteneri, ca vecini
și actori în cadrul interacțiunilor de zi cu zi, sau ca actori pe scena internaționale cu interese
ce pot fi asemănătoare sau contradictorii cu cele ale Rusiei. Aceste alternanțe vorbesc foarte
mult și despre procesul de construire a identității în Rusia și dezbaterile existente la nivel
național asupra definirii rolului și locului Rusiei în contextul geopolitic actual. Dacă
raportarea la frontiera cu Finlanda este relevantă pentru poziția adepților unor contacte mai
strânse cu vestul, reprezentarea frontierei cu Estonia oscilează mult mai mult între
promovarea unei deschideri înspre Estonia, respectiv înspre Occident și încurajarea unei
relative izolăr i a Rusiei în vederea definirii unui model propiu de dezvoltare societală.
Studiul de față și -a propus să traseze felul în care au evoluat percepțiile asupra
Finlandei și Estoniei de -a lungul timpului in discursurile publice din Rusia, atât ca vecini,
cât și ca parteneri în cooperarea transfrontalieră. Perioada studiată este una largă permițând
astfel contextulizarea percepțiilor asupra vecinilor vestici și parcurgerea principalelor etape
ale formării și modificării acestora. Urmârind fluctuațiile reprezen tărilor mediatice la diferite
nivele (central, regional, local), precum și diferențele existente între discursurile relative la
cele două țări studiate, analiza oferă o viziune mai largă asupra poziționării Rusiei față de
cooperarea transfrontalieră, precu m și asupra multiplelor înțelesuri pe care le poate avea
frontiera.

179
Relațiile Rusiei cu cei doi parteneri vestici nu pot fi pe deplin înțelese fără a înțelege
mai întâi trecutul. Astfel, atât contextualizarea relațiilor de frontieră actuale printr -o anali ză
a relațiilor din trecut, cât și urmărirea felului în care trecutul comun este reprezentat în
diferite ziare răspunde anevoii de a înțelege felul în care s -au format relațiile bilaterale. Toate
aceste straturi ale istoriei influențează felul în care este privită astăzi cooperarea cu statele
vecine, dar în același timp oferă lecții privind modul în care acest trecut poate fi depășit și
integrat în prezent. Relațiile Rusiei/ URSS cu cele două țări vecine au cunoscut numeroase
momente de tensiune și conflict , cu o influență majoră asupra complexității actuale a
relațiilor bilaterale. În ciuda numeroaselor modificări, reprezentările celuilalt au rămas mai
stabile în timp, așa cum reiese din analiza articolelor de presă din perioada 2000 -2015. Fără
a exista o i magine unitară, ci multiple perspective coexistente, reprezentările asupra celor
două țări continuă imagini și percepții mai vechi, cu destul de puține exemple de ieșire din
imagini stereotipale.
Reprezentările mediatice asupra trecutului istoric văzute d in perspectiva binomului
traumă -reconciliere istorică portetizează două imagini complet diferite ale celor două țări
studiate. În lipsa unor gesturi publice de reconciliere istorică de -o parte și de alta a frontierei
cu Estonia, discursul mediatic contribu ie prea puțin la atenuarea traumelor istorice. Istoria
este folosită extensiv în prezentarea unor evenimente și activități actuale, recursul la
interpretări ale trecutului fiind îndreptat înspre consolidarea unei perspective axiomatice
asupra istoriei și n u înspre deschiderea unei dezbateri reale asupra semnificației istorice.
Amintirea istorică a ocupației din 1940 și a anilor de dominație a Moscovei sunt încă extrem
de prezente la nivelul discursurilor părții estone. Faptul că răspunsul oferit cererilor
formulate de URSS în 1939 -1940 a avut consecințe nefaste pentru Estonia transpune
perceperea aceasta și asupra evoluțiilor actuale din Rusia. Rusia este văzută ca un vecin
agresiv care încearcă ”să submineze statul de drept, să destabilizeze societăți și să instige
corupția în țările vecine” (Raik, et.al. , 2015, p. 5) . Puținele discursuri polemice existente de –
o parte și alta a frontierei asupra acestor teme istorice nu reușesc să spargă cadrul stereotipal
al reprezentărilor preponderente, astfel încât depăș irea oricărei etape a reconcilierii este
extrem de dificilă în acest moment, relațiile bilaterale dintre Rusia și Estonia rămânând
prinse în caracterul traumatizant al trecutului comun. În schimb, construcțiile discursive
legate de Finlanda pun în lumină o reconciliere incompletă, dar benefică, o acomodare a
trecutului cu interesele și oportunitățile de cooperare actuale. Pragmatismul, recunoașterea
interdependențelor și procesul de acomodare reciprocă au făcut posibile dezvoltarea
cooperării și limitarea a mprentei trecutului asupra raportărilor prezente, chiar dacă Rusia

180
este văzută în continuare ca singura amenințare reală la adresa securității Finlandei, atât în
cercurile militare finlandeze (op.cit., 2015, p. 5) , cât și la nivelul opiniei publice (Laine, New
Civic Neighborhood: Cross -border Cooperation and Civic Society Engagement at the
Finnish -Russian border, 2013) . Tradiția politicii externe inițiate de președinții finlandezi J.K.
Paasikivi și Urho Kekkonen este încă prezen tă în spațiul politic finlandez și trasează
discursul preponderent în jurul factualității geopolitice în care un stat mic, cum este Finlanda,
este nevoită să țină cont de interesele principale ale unei mari puteri, așa cum este Rusia.
Aceste strategii disc ursive au adus o atitudine binevoitoare a Rusiei, care a inițiat o serie de
măsuri de natură reconciliatorie în ceea ce privește trecutul comun. Încărcătura istorică a
relațiilor bilaterale transpare și în discursul mediatic analizat, existând un decalaj e vident în
tematicile istorice acoperite în articolele legate de Estonia și cele legate de Finlanda. Cu
puține excepții la nivel central al unor articole polemice, discursul mediatic pare să nu iasă
din principalele paradigme naționale de citire a trecutulu i istoric. Mass media locală se
diferențiază însă fie prin evitarea tematicilor istorice, fie prin abordarea acestora din
perspectiva dezvoltărilor locale ale evenimentelor și accentuarea laturii umaniste ale
acestora, cu pierderi și suferințe de ambele pă rți ale frontierelor. Dacă în presa centrală
numeroase evenimente actuale sunt analizate din prisma interpretărilor istorice, în presa
locală se înceacă evitarea unor astfel de asocieri. În Vîborg, Finlanda apare mai degrabă ca
o co-victimă a unui război i mpersonal, care a adus suferință în ambele tabere implicate .
Rusia a cunoscut schimbări importante în perioada studiată, la fel cum au cunoscut
și relațiile bilaterale cu Finlanda și Estonia. Un element important al acestor modificări a
fost apropierea uno r organizații internaționale precum NATO și UE de frontiera Rusiei și
schimbarea cadrului de referință pentru raportarea la vecinii vestici. Așa cum am remarcat
mai devreme, prezența UE la frontierele Rusiei a condus la o europenizare a discursului, în
special în zonele din imediată apropiere a frontierei, acolo unde această prezență este vizibilă
și concretizată în diferențe sesizate în contactele avute cu oameni aflați de cealaltă parte a
frontierei. Dacă frontiera cu UE, în special în cazul Estoniei, a î nsemnat o înăsprire a
regimului de vize și o limitare a libertății de mișcare pentru cetățenii ruși de la graniță,
aceasta a însemnat în același timp și contactul mult mai direct cu civilizația europeană și
conștientizarea în consecință a diferențelor exis tente. Aprecierea produselor venite din aceste
țări, dorința de a le descoperi în concedii sau vacanțe, recunoașterea gradului de civilizație
superior sunt aspecte reverberate și în articolele studiate. Astfel, în ciuda unei superiorități a
Rusiei ca actor pe scena internațională, aceasta este nevoită să constate superiotitatea
vecinilor în termenii dezvoltării economice și societale. Cu toate acestea, raportarea

181
discursivă la UE și NATO au scos la lumină discursuri și perspective multiple, înțelegeri
diferite ale celor două organizații și modificarea acestora în funcție de relațiile generale
dintre Rusia și Uniunea Europeană/NATO. Dacă în cazul NATO discursul la nivelul presei
din Rusia este unul mult mai unitar și integrat în direcția oficială de a înțele ge această
organizație ca una dintre principalele amenințări la adresa Rusiei, în cazul UE discursurile
sunt mult mai nuanțate. În cazul Estoniei putem vorbi despre o ambivalență în care UE apare
atât ca ”locomotivă a progresului” în sfera politicilor soci ale, dar și ca un organism ce
determină politici restrictive la frontiera Rusiei, prevalentă este însă prezența unei temeri de
izolare existente în Rusia în perspectiva aderării statelor baltice. Dimpotriva, în ceea ce
privește Finlanda, aderararea acestei a la UE se conturează ca o facilitare a contactului cu
spațiul european și o accentuare a rolului de mediator pe care Finlanda îl poate juca în
relațiile dintre Rusia și UE.
Permeabilitatea frontierei a fost de asemenea influențată de prezența europeană l a
frontiera vestică. În ambele cazuri, aceasta a însemnat instrumente noi de cooperare, erodând
în măsuri diferite înțelegerea frontierei ca delimitare clară și rigidă. Practicile transnaționale
reușesc să transceadă o frontieră care rămâne eminamente una națională, fără a reuși însă să
scoată în evidență oportunitățile pe care o adevărată deschidere a frontierei le -ar putea aduce.
Limitările mentale continuă într -un mod durabil, chiar și atunci când practicile instituționale
au încetat. Acest aspect explic ă într -o mare măsură efectul de barieră pe care frontiera cu
Estonia continuă să îl exercite, chiar dacă lipsa asimetriei puternice (compartiv cu situația la
frontiera cu Finlanda) sau prezența unor similitudini culturale și lingvistice (populația
majorita ră din Narva vorbește limba rusă) reprezintă premise mai favorabile cooperării decât
cele existente la frontiera cu Finlanda. În cazul acesta, europenizarea a însemnat doar o
retragere mai accentuată a Estoniei în siguranța oferită de cadrul european și de limitarea mai
clară de realitățile specifice Rusiei. În ciuda inițiativelor locale și a eforturilor depuse de
Ivangorod în vederea accesării fondurilor europene prin intermediul parteneriatului cu
Narva, europenizarea a fost slab transpusă în practici și i nstituții menite să crească
permeabilitatea frontierei, astfel încât perspectiva confruntațională nu a făcut încă loc unui
dialog deschis. În schimb, în cazul frontierei cu Finlanda, dialogul dintre cele două părți
determină, conform modelului propus de Br unet-Jailly, mai multă nevoie a guvernelor de a –
și integra politicile. Relațiile Rusiei cu Finlanda și Estonia au rămas în mare parte de natură
bilaterală, UE fiind înțeleasă mai degrabă ca o oportunitate de finanțare, fără ca Rusia să
meargă mai departe î nspre o integrare a înțelegerii europene asupra frontierelor în strategiile
de cooperare trasfrontaliere. Prea puțin din raportarea pozitivă la Finlanda se datorează

182
prezenței UE în regiune, fiind mult mai mult vorba despre înțelegerea interdependențelor,
dar mai ales despre depolitizarea cooperării acceptată de Finlanda. Dincolo de impactul
prezenței UE la această frontieră, cooperarea se bazează în primul rând pe un determinism
geografic acceptat de ambele state, în special însă de Finlanda și transpus în înțelegerea
importanței cooperării chiar și atunci când interesele nu concid, aspecte congruente cu
detașarea cooperării transfrontaliere de ”high politics” promovată de Finlanda și apreciată
de Rusia. Discursul Rusiei asupra UE se modifică în funcție de evoluția generală a relațiilor
dintre cei doi actori, fluctuând între o accentuare a familiarității creată prin frontierele cu
Finlanda și Estonia sau o accentuare a diferențierilor existente și a rolului de demarcație pe
care îl are frontiera cu cele două state. Evoluția discursului asupra UE nu coincide însă cu
evoluția cooperării transfrontaliere, relația cu Finlanda fiind plasată la nivelul unui model al
cooperării și interacțiunii, pe care și alte state europene ar trebui să îl adopte. Cu toate
acestea , spre deosebire de modelul propus de Martinez (1994a) evoluția interacțiunilor din
zonele de frontieră nu a fost una lineară înspre integrarea tot mai accentuată, ci a cunoscut
dezvoltări pe diferite nivele de interacți une, având astfel dimensiuni multiple care trebuie să
fie analizate și înțelese. Retorica prieteniei pe care o promovează Rusia în ceea ce privește
relațiile cu Finlanda nu poate așadar constitui un motor suficient al evoluției înspre
convergență, chiar da că ea reprezintă o deschidere importantă înspre cooperare. Lipsa
deschiderii în ceea ce privește cooperarea din zona de frontieră Rusia – Estonia semnalează
un blocaj major al perspectivelor și oportunităților de cooperare. În ambele cazuri, o
dezbatere în profunzime asupra cadrului legal și instituțional din Rusia care ar putea
îmbunătăți relațiile transfrontaliere se impune ca măsură de urgență, la fel ca și realizarea
unei planificări concrete care să meargă mai departe de o retorică superficială.
Rolul d iscursului din presă, așa cum a fost el studiat în lucrarea de față, se evidențiază
nu doar la nivelul redării realității, ci și la cel de construire a acesteia. Pornind de la acest
considerent, se impune un efort mai considerabil al presei scrise din Rusi a în vederea
îmbunătățirii imaginii Estoniei în societatea rusească, dar și în vederea deschiderii unui
spațiu de dezbateri privind cadrul de cooperare pe care Rusia îl poate dezvolta și oferi în
sprijinul zonelor de frontieră. Ignorarea sistemului defectu os nu va remedia aceste probleme,
la fel cum nu o va face nici focusarea pe construirea imaginii ”celuilalt” ca fiind în
contradicție cu sistemul de valori rusesc. Așa cum a arătat analizelor codurilor semiotice
folosite în discursuri, presa reușește de ce le mai multe ori să întărească stereotipurile
existente, să construiască pe o imagine deja răspândită la nivelul societății, încercând prea
puțin o evaluare critică a realităților. Atât în cazul Estoniei, cât și în cazul Finlandei,

183
imaginile populare sunt transpuse de cele mai multe ori în paginile ziarelor. Ceea ce poate
arăta însă cazul Finlandei este impactul pe care reprezentările pozitive, axate pe înțelegerea
diferențelor ca opotunități de dezvoltare și pe încurajarea contactului, îl pot avea în creșt erea
disponibilității înpre dialog și cooperarea. Deschiderea înspre a -l cunoaște pe celălalt este un
prim pas în vederea creșterii încrederii reciproce, iar aceasta este un element esențial al
cooperării transfrontaliere. O schimbare a discursului asupra Estoniei ar putea deschide
dorința de cunoaștere, dialog și cooperare, mai întâi la nivelul interacțiunilor de zi cu zi, cu
impact asupra felului în care statul se raportează la cooperarea transfron talieră dintre cele
două țări.

184
Bibliografie

Cărți și articole
AGNEW, J. (1987): Place and Politics: The Geographical Meditation of State and Society.
Boston: Allen & Unwin .
AGNEW, J. (1994): The Territorial Trap: The Geographical Assumptions of Internati onal
Relations Theory. Review of International Political Economy . Vol. 1 , Num.1, pg. 53 –
80.
AGNEW, J. (2002): Making Political Geography. London: Arnold.
AGNEW, J. (2008): Borders on the mind: re -framing border thinking. Ethics and Global
Politics. Vol. 1 , Num. 4, pg. 175 -191. doi:10.3402/egp.v1i4.1892.
AHONEN, S. (2001): Politics of identity through history curriculum: narratives of the past
for social exclusion – or inclusion?. Journal of Curriculum Studies . Vol. 33 , Num. 2,
pg. 179 – 194.
ALBERT, M., P. Reuber. (2007): Introduction: The Production of Regions in the Emerging
Global Order – Perspectives on “Strategic Regionalization. Geopolitics. Vol. 12 , pg.
549 – 554 .
ALENIUS, K. (2002): The Images of Neighbours: Estonians and Their Neighbours. În:
Aleni us, O. et. al. (Eds.): Looking at the Other – Historical Study of Images in Theory
and Practice . Oulu: Oulu University Press, pg. 53 -73.
ALLISON, R. (1985): Finland's Relations with the Soviet Union, 1944 -84. Palgrave
Macmillan UK. doi:10.1007/978 -1-349-17768-4.
AMIN, A. (2004): Regions unbound: towards a new politics of place. Geografiska Annaler
B. Vol. 86 , Num. 1, pg. 33 -44.
AMOORE, L. (2006): Biometric borders: governing mobilities in the war on terror. Political
Geography. Vol. 25 , pg. 336 -351.
ANCEL, J. (1938): Géographie des Frontières. Paris: Gallimard.
ANDERSON, B. (1991): Imagined Communities. London: Verso.
ANDERSON, J. (1995): The Exaggerated Death of the Nation -State. În: Anderson, J. C.
(Ed.): A Global World? . London: Oxford University Press, p g. 65 -112.
ANDERSON, J., et. al. (2010): Introduction: Why Study Borders Now? Regional & Federal
Studies. Vol. 12 , Num. 4, pg. 1 -12.
ANDERSON, J., L. O’Dowd. (1999): Borders, border regions and territoriality:
contradictory meanings, changing significance. Regional Studies. Vol. 33 , Num. 7,
pg. 593 -604.

185
ANISHENKO, A. G., A. Sergunin. (2012): Twin cities: a new form of cross -border
cooperation in the Baltic Sea Region?. Baltic Region, Vol. Num. 1 , pg. 19 -27. DOI:
http://dx.doi.org/10.5922/2079 -8555 -2012 -1-3.
ARCHER, C., T. Etzold. (2008): The EU’s Northern Dimension: Blurring Frontiers between
Russia and the EU North? Nordeuropaforum. Vol. 18 , Num. 1, pg. 7 -28.
ARUTUNYAN, A. (2009): The Media in Russia. Maidenhead: Open University Press.
ASHELY, R. (1987): F oreign Policy as a Political Performance. International Studies Notes.
Vol. 13 , pg. 51 -54.
BAEV, K.P. (2003): Opportunities and Challenges for Russia in the Baltic Region. În:
Gorodersky, G. (Ed.): Russian Foreign Policy on the Threshold of the Twenty – First
Century. The Cummings Center for Russian and East European Studies, pg. 92 -104.
BALIBAR, E. (1998): The Borders of Europe. În: Robbins, P. C. (Ed.): Cosmopolitics:
Thinking and Feeling beyond the Nation . Minneapolis: University of Minnesota
Press, pg. 2 16-229.
BALIBAR, E. (2009): Europe as Borderland. Environment and Planning D: Society and
Space. Vol. 27 , Num. 2, pg. 190 –215.
BARTHES, R. (1968): Elements of Semiology. New York: Hill and Wang.
BARTHES, R. (1977): Image‐Music‐Text. London: Fontana Press.
BARTHES, R. (1987 (1957)). Mythologies. New York: Hill and Wang.
BECKER, J. (2004): Lessons from Russia: A neo -authoritarian media system. European
Journal of Communication. Vol. 19 , Num. 2, pg. 139 -163.
BELL, A. (1991): The Language of News Media. Wiley -Blackwell.
BERGER, P.L., T. Luckmann. (1967): The Social Construction of Reality: a Treatise in the
Sociology of Knowledge. The Penguin Press .
BIALASIEWICZ, B. (2015, 01 10): David and Goliath? Estonian -Russian relations. Preluat
pe 07 12, 2015, de pe Vise grad Plus: http://visegradplus.org/analyse/david -goliath –
estonian -russian -relations/.
BIALASIEWICZ, L. (2008): The Uncertain State(s) of Europe? European Urban and
Regional Studies. Vol. 15 , Num. 1, 71 -82.
BILENKY, S. (2012): Romantic Nationalism in Easter n Europe: Russian, Polish, and
Ukrainian Political Imagination. Stanford, California: Stanford University Press.
BOGGS, S. W. (1940): International boundaries: a study of boundary functions and
problems. New York: Columbia University Press.
BORDIEU, P., J. -C. Passeron. (1998): Academic Order and Social Order. Preface to the
1990 Edition. În: Bourdieu, P., J. -C. Passeron (Eds.): Reproduction in Education,
Society and Cultur e. London: Sage, pg. vii -xi.

186
BRAGHIROLI, S. – Carta, C. (2009): An Index of Friendlines s Towards Russia: An Analysis
of the Member States and Member of the European Parliement's Positions. Electronic
Publications of Pan -European Institute . Vol. 15.
BREDNIKOVA, O. (2007): "Windows’ Project ad Marginem or The «Divided History» of
Divided Citie s? A Case Study of the Russian -Estonian Borderland". În: Darieva, T.,
Kaschuba, W. (Eds.): Representations on the Margins of Europe. Politics and
Identities in the Baltic and South Caucasian States . Frankfurt, New York: Campus
Verlag, pg. 43 -64.
BREDNIKOV A, O., V. Voronkov (1998): Border and Social Space Restructuring (The Case
of Narva -Ivangorod). În: Brednikova O., V. Voronkov (Eds.): Working Paper.
Nomadic Borders. Proceedings of the Seminar Held in Narva. St. Petersburg: CISR.
BRENNER, N. (1999). Beyon d state -centrism: space, territoriality, and geographical scale
in globalization studies. Theory and Society. Vol.28 , 39-78.
BREWER, P.R. et. al. (2007): International trust and public opinion about world affairs.
American Journal of Political Science. Vol. 48, Num. 1, pg. 93 -109.
BRÖCKER , J. (1984): How Do International Trade Barriers Affect Interregional Trade? În:
Andersson, A., Isard, P. (Eds.): Regional and Industrial Theories. North -Holland:
Elsevier Science Publishers, pg. 219 -239.
BROWN, D. (2000): Contemporary Nationalism. Civic, Ethnocultural and Multicultural
Politics. London: Routledge.
BROWNING, C. S. (2008): Constructivism, Narrative and Foreign Policy Analysis: A Case
Study of Finland. Peter Lang Ltd.
BROWNING, Ch. S, Pertti Joenniemi. (2014) : Karelia as a Finnish -Russian Issue: Re –
negotiating the Relationship between National Identity, Territory and Sovereignty.
CEURUS EU -Russia Papers. Vol. 18.
BRÜGGEMANN , K. (2007): An Enemy’s “Outpost” or “Our West”? Some Remarks about
the Discourse of Rus sian Pribaltika in the Russian Empire and the Soviet Union. În:
Nõmm, J. (Ed.): Ethnic Images and Stereotypes – Where is the Border Line?
(Russian -Baltic Cross -Cultural Relations) . Narva: Tartu Ülikooli Narva kolledž, pg.
81-98.
BRÜGGEMANN, K., A. Kasekamp . (2008): The Politics of History and the “War of
Monuments” in Estonia. Nationalities Paper. Vol. 36 , Num. 3, pg. 425 -448.
doi:DOI: 10.1080/00905990802080646.
BRUNET -JAILLY, E. (2005): Theorizing Borders: An Interdisciplinary Perspective.
Geopolitics. Vol. 10, pg. 633 –649. Doi:10.1080/14650040500318449.
BRUNET -JAILLY, E. (2007): Conclusions: Borders, Borderlands, and Security: European
and North American Lessons and Public Policy Suggestions. În: Brunet -Jailly, E
(Ed.): Borderlands. Comparing Border Secur ity in North America and Europe .
Ottawa: University of Ottawa Press, pg. 351 -359. Preluat pe 10 10, 2014, de pe
file:///C:/Users/Maria/Downloads/Borderlands.pdf.

187
BRUNET -JAILLY, Emmanuel, Bruno Dupeyron. (2007): Borders, Borderlands, and
Porosity . În: Bru net-Jailly, E. (Ed.): Comparing Border Security in North America
and Europe . Ottawa: University of Ottawa Press, pg. 1 -19. Preluat pe 10 10, 2014,
de pe file:///C:/Users/Maria/Downloads/Borderlands.pdf.
BURGESS, J. (1985): News from nowhere: the press, the riots and the myth of the inner
city. În: Burgess, J., Gold, J.R. (Eds.): Geography, the media and popular culture .
London: Croom Helm Ltd, Kent, pg. 192 -228.
BÜRKNER , H. -J. (2014): Imaginaries: Post -Structuralist Readings of Bordering and
Europeanizatio n . EUBORDERSCAPES. Working Paper 6 .
CAREY, J. (1974): The Problem of Journalism History. Journalism History. Vol. 1 , Num.
1, pg. 3 -27.
CARLI, A., et. al. (2002): History and stories: identity construction on the Italian -Slovenian
boundary. În Meinhof, U. Living (with) border: identity discourses on East – West
borders in Europe . Aldershot: Ashgate, pg. 33 -52.
CARNEGIE, C. V. (2002): Postnationalism prefigured. Caribbean borderlands. Rutgers
University Press.
CASTELLS, M. (1991): The Informational City. Oxfo rd: Blackwell.
CASTELLS, M. (1996): The Rise of the Network Society. Cambridge: Blackwell Publishers.
CHANDLER, D. (2002): Semiotics for Beginners. London: Routledge.
CHAVEZ, M. (2012): Border Theories and the Realities of Daily Public Exchanges in North
America. Eurasia Border Review. Vol. 3 , Num. 1, pg. 101 -114.
CONNERTON, P. (2009): How Modernity Forgets. Cambridge: Cambridge University
Press.
CRUCH, J. (1980): On Theorizing Frontier Underdevelopment. Tijdschrift voor
Economische en Sociale Geografie. Vol. 71, Num. 6, pg. 343 -350. Preluat pe 11 12,
2014, de pe 10.1111/j.1467 -9663.1980.tb00908.x.
DALBY, S. (1990): American Security Discourse: the Persistence of Geopolitics. Political
Geography Quarterly. Vol.9, Num. 2, pg. 171 -188.
DALBY, S. (1990): Creati ng the Second Cold War: the Discourse of Politics. London:
Pinter Publishers.
DALBY, S. (1991): Critical Geopolitics: Discourse, Difference, and Dissent. Environment
and Planning D: Society and Space. Vol. 9, Num. 3, pg. 261 – 283.
DALBY, S., G. Ó. Tuathai l. (1998): Introduction: Rethinking Geopolitics: Towards a
Critical Geopolitics. În: G.O. Tuathail, S. Dalby (Eds.): Rethinking Geopolitics .
London : Routledge, pg. 1 -15.
DAVYDOVA, O. (2008): Bronze Soldier goes Transnational: Mediascapes and the
Formation of Identities in Internet Discussions. Ethnopolitics. Vol. 7, Num. 4.
doi:http://dx.doi.org/10.1080/17449050802243459.

188
DENISENKO, V. (2015): The Basic Concepts of the Baltic States Image in the Russian
Periodical Press After the Collapse of the Soviet Uni on (1991 – 2009). Science
Journal (Communication and Information). Num. 8, pg.116 – 128.
DIEZ, T. (2006): The paradoxes of Europe’s borders. Comparative European Politics. Vol.
4, pg. 235 –252.
DIJK, J. v. (2012): The Network Society: Social Aspects of New Me dia. London: Sage
Publications.
DIJK, T. A. (1986): News Schemata. În: Cooper, C., Greenbaum, S. (Eds.): Studying
Writing: Linguistic Approaches . Beverley Hills, Calif.: Sage, pg. 155 -186.
DITTMER, J., K. Dodds. (2008): Popular geopolitics past and future: Fandom, identities
and audiences. Geopolitics . Vol. 13 , pg. 437 – 457.
DONNAN, H., H. Wilson (Eds.). (1994): Border Approaches: Anthropological Perspectives
on Frontiers. Lanham: University Press of America.
DONNAN, H., H. Wilson (Eds.). (1998): Border Id entities: Nation and State at
International Frontiers. Cambridge: Cambridge University Press.
DONNAN, H., Thomas M. Wilson. (2010): Ethnography, Security and the ”Frontier Effect”
in Borderlands. În Donnan, H., T. Wilson (Eds.): Borderlands. Ethnographic
Approches to Security, Power, and Identity . New York: University Press of America,
pg. 1 -21.
EDENSOR, T. (2002): National Identity, Popular Culture and Everyday Life. Oxford: Berg.
EHALA, M. (2009): The Bronze Soldier: Identity Threat and Maintenance in Est onia.
Journal of Baltic Studies. Vol. 40 , Num. 1, pg. 139 -158.
ELDEN, S. (2013): The Birth of Territory. Chicago: University of Chicago Press.
EMERSON, R. (1960): From Empire to Nation: The Rise to Self – Assertion of Asian and
African Peoples. Cambridge: H arvard University Press.
ESKELINEN, H., F. Snickars. (1995): Competitive European Peripheries? An Introduction.
În: Eskelinen, H., F. Snickars (Eds.): Competitive European Peripheries . Heidelberg:
Springer‐Verlag, pg. 1 -15. Preluat pe 11 11, 2014, de pe
https://books.google.ro/books?id=g17mCAAAQBAJ&pg=PA1&lpg=PA1&dq=esk
elinen+and+snickars+competitive+european+periphery&source=bl&ots=fuZivHjT
OR&sig=fpJJmLipBqkruQNDPbC9HazsdTE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjSiNe
8_f3RAhXFBZoKHb_kBKYQ6AEIJTAB#v=onepage&q=eskelinen%2.
Finnish Border Guard . (2014): Preluat pe 11 05, 2014, de pe
http://www.mrcc.fi/rvl/home.nsf/ pages/index_eng.
FISKE, J., J. Harley. (1978): Reading Television. London: Methuen&Co.
FORSBERG, T. (2016): Overcoming Memory Conflicts: Russia, Finland and the Se cond
World War. În: Andersen, T. S., B. Törnquist -Plewa (Eds.): Disputed Memory.
Emotions and Politics in Central, Eastern and South -Eastern Europe. Berlin/Boston:
Walter de Gruyter GmbH.

189
FORSS, S. et.al. (2013): The Development of Russian Military Policy and Finland. National
Defence University, Department of Strategic and Defence Studies, Helsinki.
FOWLER, R. (1991): Language in the News: Discourse and Ideology in the Press. London:
Routledge.
GANGSTER, De P., Lorey, D.E. (2005): Borders and Border Politi cs in a Globalizing
World. Oxford.
GERBER, T. P. et. al. (2011, May): "Estonia and Russia through a Three -Way Mirror. Views
on the Post – Soviet Generation". PONARS Eurasia Policy Memo . Num. 145.
GERBNER, G. (1985): Mass Media Discourse: Message System Anal ysis as a Component
of Cultural Indicators. În: Dijk, T.A. (Ed.), Discourse and communication: new
approaches to the analysis of mass media discourse and communication. Berlin,
New York: Walter de Gruyter, pg. 13 -25.
GERNER, K., S. Hedlund. (1993): The Bal tic States and the End of the Soviet Empire.
London.
GIDDENS, A. (1985): Nation State and Violence. Cambridge: Polity Press.
GIDDENS, A. (1991): Modernity and Self -Identity. Oxford: Polity.
GOLUNOV, S. (2013): EU-Russian Border Security: Challanges, (mis)p erceptions, and
Responses. Routledge.
GOTTDIENER, M. (1995): Postmodern semiotics: Material culture and the forms of
postmodern life. Massachusetts: Blackwell Publishers.
GRININ, V. M. (2004, 5 27): Russia – Finland – EU. Paasikivi Society . Preluat pe 11 2 2,
2015, de pe http://www.paasikivi -seura.fi/72.
GRIPSRUD, J. (2006): Semiotics: Signs, Codes and Cultures. În: Gillespie, M., J. Toynbee
(Eds.): Analysing Media Texts . Berkshire: Open University Press, pg. 9 -43.
GUDKOV, L. (2005, 05 03): ”Memory” of the w ar and collective identity in Russia
("Pamyat'" o voyne i massovaya identichnost' rossiyan). Neprikosnovenny Zapas, 2 –
3.
GUZAIROV, T. (2012): The Image of Estonians in Early Soviet Printed Media. În
Brüggemann, K., B. Woodworth (Eds.): Russia on the Balti c: Imperial Strategies of
Power and Cultural Patterns of Perception (16th -20th Centuries). Böhlau, pg. 319 –
327). Preluat pe 05 12, 2015, de pe
https://www.academia.edu/3156574/The_Images_of_Estonians_in_Early_Soviet_P
rinted_Media.
HANSEN, N. (1976): The Ec onomic Development of Border Regions. International Institute
for Applied Systems Analysis. Laxenburg, Austria: IIASA Research Memorandum.
Preluat pe 11 22, 2014, de pe http://pure.iiasa.ac.at/647/1/RM -76-037.pdf.
HARTSHORNE, R. (1936): Suggestions as to t he Terminology of Political Boundaries.
Annals of the Association of American Geographers. Vol. 25 , pg. 56 -57.

190
HARTSHORNE, R. (1950): The Functional Approach in Political Geography. Annals of the
Association of American Geographers. Vol. 40 , pg. 95 -130.
HARVEY, D. (1969): Explanation in geography . Oxford: Basil Blackwell .
HARVEY, D. (1990): The condition of postmodernity. Oxford: Blackwell.
HEDENSKOG, J., Ingmar Oldberg. (2002): Russia's Western Border Regions: Gateways to
Europe? Acta Slavica Iaponica. Vol. 19 , pg. 71 -83. Preluat de pe
http://hdl.handle.net/2115/39382.
HELD, D. et al. . (1999): Global transformations. Cambridge: Polity Press.
HENRIKSON, A. K. (2011): Border Regions as Neighbourhoods. În: Wastl -Walte, D. (Ed.):
The Ashgate Research Compani on to Border Studies . Farnham: Ashgate Publishing
Limited, pg. 85 -103.
HERB, G. H. (1999): National Identity and Territory. În: Kaplan, G.H. (Ed.): Nested
Identities: Nationalism, Territory, and Scale. Rowman&Littlefield Publishers, Inc.
pg. 9 -33.
HIRST, P ., G. Thompson. (1996): Globalization in Question. Cambridge: Polity Press.
HJELMSLEV, L. (1961): Prolegomena to a Theory of Language. University of Wisconsin
Press.
HORGA, I. (2007): The Role of the Media in Changing the Meaning of Borders. Eurolimes.
Vol. 3, pg. 28 -46.
HOUTUM, H. v. (2002): Borders of comfort, Spatial economic bordering processes in the
European Union. Regional and Federal Studies. Vol. 12, Num. 4, pg. 37 -58.
HOUTUM, H. v. (2005): The Geopolitics of Borders and Boundaries. Geopolitics. Vol. 10 ,
pg. 672 –679. doi:10.1080/14650040500318522.
HOUTUM, H. v. (2008): The Development of Cross – Border Economic Relations. Tilburg
University. Preluat pe 11 02, 2014, de pe
http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.200.9458&rep=rep1&typ
e=pdf
HOUTUM, H. v. (2010): Waiting Before the Law: Kafka on the Border. Social & Legal
Studies. Vol. 19, Num. 3, pg. 285 –297.
HOUTUM, H. van, T. van Naerssen. (2002): Bordering, Ordering and Othering. Tijdschrift
voor Economische en Sociale Geografie. Vol. 93, Num. 2, pg. 125 -136.
HOUTUM, H. von. (2000): An Overview of European Geographical Research on Borders
and Border Regions. Journal of Borderlands Studies. Vol. XV , Num. 1, pg. 57 – 83.
HOUTUM, von H. (2000): Introduction: Current Issues and Debates on B orders and Border
Regions in European Regional Science. În: Houtum, von H. (Ed.): Borders, Regions
and People . London: Pion, pg. 1 -12.

191
J.YOUNG, S. C. (Ed.). (1981): The manufacture of news; social problems deviance and the
mass media. Revised edition. Lond on: Constable -Sage.
JACOBSON, D. (1969): Rights across borders: immigration and the decline of citizenship.
Baltimore: Johns Hopkins University Press.
JAKOBSON, M. (1998): Finland in Nwe Europe. Washington D.C: Center for Strategic and
International Studie s.
JOENNIEMI, P., A. Sergunin. (2011): When Two Aspire to Become One: City -Twinning
in Northern Europe. Journal of Borderlands Studies. Vol. 26, Num. 2, pg. 231 -242.
JOENNIEMI, P., A. Sergunin. (2012): Laboratories of European Integration: City -Twinning
in Northern Europe . Euroborderregions, Working Papers Series. Num. 1.
JOENNIEMI, P. (2008): Re ‐Negotiating Europe’s Identity: The European Neighbourhood
Policy as a Form of Differentiation. Journal of Borderlands Studies. Vol. 23, Num.
2, pg. 83 –94.
JOHNSON, C. et. al. (2011): Interventions on rethinking "the border" in border studies.
Political Geography. Vol. 30 , Num. 2, pg. 61 -69.
JONES, S. (1959): Boundary Concepts in Setting Time and Space. Annals of the Association
of American Geographers. Vol. 49 , Num. 3, pg. 241 -255. Preluat pe 10 11, 2014, de
pe https://www.jstor.org/stable/2561458?seq=1#page_scan_tab_contents.
KAUPPILA, L. E. (1999): The Baltic Puzzle: Russia’s Policy towards Estonia and Latvia
1992 -1997. University of Helsinki.
KEN, O.N., A.I. Rupasov (Eds.). (2001): Politb i︠u︡ro T︠S︡K VKP (b) i otnosheni i︠a︡ SSSR s
zapadnymi sosednimi gosudarstvami. St. Petersbu rg: Evropeiskii Dom.
KIREEV, A. A. (2013): The Historical Typology of Boundaries and Some Peculiarities of
Russian Limogenesis. În Sevastianov, S., P. Richardson, A. Kireev (Eds.): Borders
and Transborder Processes in Eurasia . Vladivostok: Dalnauka, pg. 45 -68.
KITCH, C. (2008): Placing journalism inside memory – and memory studies. Memory
Studies. Vol. 1 , 311 -320. Preluat pe 11 18, 2014, de pe
https://www.researchgate.net/publication/249832773_Placing_journalism_inside_
memory_ -_And_memory_studies.
KJELLEN, R. (1917): Der Staat als Lebensform. Leipz ig: Hirzel.
KOIKKALAINEN, K. (2009): The Local and the International in Russian Business
Journalism: Structures and Practices. În Beumers, D., et.al. (Eds): Globalisation,
Freedom and the Media After Communism: The Past as Future . London and New
York: Rout ledge, pg. 71 -86.
KÕIV, L. (2012): The Great Northern War. End of Swedish rule in Estonia. Estonica.org .
Preluat pe 06 06, 2014, de pe http://www.estonica.org/en/History/1558 –
1710_Estonia_under_Swedish_rule/The_Great_Northern_War_End_of_Swedish_r
ule_in_Est onia/.

192
KOLOSSOV, V. (2003b): ’High’ and ’low’ geopolitics: Images of foreign countries in the
eyes of Russian citizens. Geopolitics. Vol. 8 , Num. 1, pg. 121 -148.
KOLOSSOV, V. (2005a): Border Studies: Changing Perspectives and Theoretical
Approaches. Geopol itics. Vol. 10 , Num. 4, pg. 1 -27.
KOLOSSOV, V. (2005b): Theorizing Borders. Border Studies: Changing Perspectives and
Theoretical Approaches. Geopolitics . Vol. 10 , pg. 606 –632.
KOLOSSOV, V. (2013): The Vision of Europe and the World As Seen By Large Powers :
The Case of the BRIC Countries. Geographia Polonica. Vol.86 , Num. 2, pg. 89 -98.
KOLOSSOV, V. (Ed.). (2003a): Mir glazami rossian: obshchestvennoye mnenie i vneshnia
politika. Moscow: Institut Fonda “Obshchestvennoe mnenie”.
KOLOSSOV, V. (Ed.). (2012): EUBORDERSCAPES State of the Debate Report I. Preluat
pe 05 06, 2015, de pe Available through:
www.euborderscapes.eu/index.php?id=project_reports.
KOLOSSOV, V. J. W. Scott. (2013): Selected Conceptual Issues in Border Studies.
EUBORDERSCAPE, Working Paper . Num.4.
KONNANDER, V. (2005): What Prospects for Russia in the Baltic Sea Region?
Cooperation or Isolation? În: Hedensko, J., et al. (Eds.): Russia as a Great Power:
Security under Putin . New York: Routledge, pg. 109 -122.
KÖNÖNEN, M. (2003): “Four ways of wri ting the city”: St. Petersburg -Leningrad as a
metaphor in the poetry of Joseph Brodsky. Slavica Helsingensia. Vol. 23 .
KOSTAKOPOILOU, D. (2006): Thick, thin and thinner patriotisms: is this all there is?
Oxford Journal of Legal Studies. Vol. 26 , Num. 1, pg . 73-106.
KOSTAKOPOULOU, D., R. Thomas. (2004): Unweaving the threads: territoriality,
national ownership of land and asylum policy. European Journal of Migration and
Law, Vol. 6, Num. 1, pg. 5 –26. doi:doi:10.1163/1571816041518778.
KRISHNA, S. (1996): Cart ographic anxiety: mapping the body politic in India. În: Alker,
M. S. (Ed.): Challenging boundaries . Minneapolis: University of Minnesota Press,
pg. 193 -214.
KRISTOF, L. (1959): The Nature of Frontiers and Boundaries. Annals of the Association of
American Geographers. Vol. 49 , pg. 269 -282.
KUNCZIK, M. (1997): Images of Nations and International Public Relations. Lawrence
Erlbaum Associates Inc.
KUUS, M. (2010): Critical Geopolitics. În: Denemark, R. (Ed.), The International Studies
Encyclopedia .Vol. II, pg. 683-701. Oxford: Blackwell.
KUUS, M., J. Agnew. (2008): Theorizing the State Geographically: Sovereignty,
Subjectivity, Territoriality. În: Cox, K. R. et al. (Eds.): The Handbook of Political
Geography . Sage, pg. 117 – 132.
KUUSI, O. et.al. (Eds.). (2007) : Russia 2017: Three Scenarios. Helsinki.

193
LAINE, J. (2013): New Civic Neighborhood: Cross -border Cooperation and Civic Society
Engagement at the Finnish -Russian border. University of Eastern Finland.
LAURILLA, J. (1995): Finnish -Soviet Clearing Trade and P ayment System: History and
Lessons. Helsinki: Bank of Finland.
LAURISTIN, M., P. Vihalemm. (1993): The Baltics: West of the East, East of the West. În:
Hoyer, S. et. al. (Eds.): Towards a Civic Society. The Baltic Media'S Long Road to
Freedom. Tartu: Balti c Association for Media Research, Nota Baltica Ltd.
LAVROV, S. (2008): "Russia and the World in the 21st Century". Russia in Global Affaires .
Num.3. Preluat pe 02 02, 2016, de pe http://eng.globalaffairs.ru/number/n_1129.
LAVROV, S. (2010): "The Euro -Atlantic Region: Equal Security for All". Russia in Global
Affairs . Preluat pe 02 02, 2016, de pe http://eng.globalaffairs.ru/number/The_Euro –
Atlantic_Region:_Equal_Security_for_All -14888.
LAW, J. (2002): Objects and Spaces. Theory, Culture & Society. Vol. 19 , pg. 91 –105.
LENNART, M. (1993): Speech in the Estonia Concert Hall on national idenpendence day.
http://vp1992 -2001.president.ee/eng/k6ned/K6ne.asp?ID=9487, last accesed at
14.03.2016.
LEWIS, M., K. Wigen. (1997): The Myth of Continents. Berkeley: Univers ity of California.
LIIKANEN, I. (2008): New Neighborhood and cross -border region -building: Identity
politics of CBC on the Finnish -Russian border. Journal of Borderlands Studies.
Vol.23 , Num. 3, pg. 19 -38. Preluat de pe
http://dx.doi.org/10.1080/08865655.2 008.9695706
LIPKINA, O. (2013): Motives for Russian Second Home Ownership in Finland.
Scandinavian Journal of Hospitality. Vol. 13 , Num. 4, pg. 299 -316.
LIPMAN, M. (2009): Media Manipulation and Political Control in Russia. Russia and
Eurasia Programme: RE P pp 09/01 .
LIPMAN, M. (2010, Spring/ Summer): Rethinking Russia: Freedom of Expression without
Freedom of the Press. Journal of International Affairs. Vol. 63 , Num. 2, pg. 153 -169.
LOESCH, A. (1954): The Economics of Location . New Haven: Yale University Press.
LUNDEN, T. (2009): Valga -Valka, Narva – Ivangorod Estonia’s divided border cities –
cooperation and conflict within and beyond the EU . In: Jańczak, J. (ed.): Conflict
and Cooperation in Divided Towns and Cities . Berlin: Logos, pp. 133 -149.
MÄKI, L. (2014): Is There Room for Migrants? Representations of St. Petersburg in Local
Newspapers. Master Thesis, University of Eastern Finland.
MANN, M. (1993): Nation -States in Europe and Other Continents: Diversifying
Developing, Not Dying. Daedalus. Vol. 122 , Num. 3, pg. 115 -140.
MARIN, A. (2006): Integration Without Joining?Neighbourghood Relations at the Finnish –
Russian Border. DIIS Working Paper (2006/16).

194
MARTINEZ, O. (1994a): Border People: Life and Society in the U.S. -Mexico Borderlands.
Arizona: Univers ity of Arizona Press.
MARTINEZ, O. (1994b): The Dynamics of Border Interaction. New Approches to Border
Analysis. În: Schofield, O.H. (Ed.): Global Boundaries, vol.1: World Boundaries.
London: Routledge, pag. 1 -15.
MAU, S. et. al. (2012): Liberal States a nd the Freedom of Movement: Selective Borders,
Unequal Mobility. London: Palgrave Macmillan UK.
MAULL, O. (1925): Politische Geographie. Berlin: Gebrüder Borntraeger.
MAXWELL, MC Combs E., Shaw Donald L. (1972): The Agenda -Setting Function of Mass
Media. Public Opinion Quarterly. Vol. 36 , pg. 176 -187.
McKEW, M. K. (2017, 01 01): Putin's Real Long Game. Preluat pe 01 17, 2017, de pe
Politico Magazine: http://www.politico.com/magazine/story/2017/01/putins -real-
long-game -214589.
MERKX, J. (2000): Refugee Ident ities and Relief in an African Borderland: A Study of
Northern Uganda and Southern Sudan. New Issues in Refugee Research Working
Paper. Num. 19 . Preluat pe 10 17, 2014, de pe
http://www.refworld.org/pdfid/4ff586882.pdf
MERTENS, S. – De Smaele, H. (Eds.). (2 016): Representations of Islam in the News. A
Cross -Cultural Analysis. London: Lexington Books.
MILLS, J. (1998, 05): "The Hanse – atic League in the Eastern Baltic". Encyclopedia of Baltic
History . Preluat pe 03 02, 2014, de pe depts.washington.edu/baltic/ papers/hansa.html
MINGHI, J. (1963): Boundary Studies in Political Geography. Annals of the Association of
American Geographers. Vol. 53 , Num. 3, pg. 407 –428.
MOR É, Í. (2011): The Borders of Inequality: Where Wealth and Poverty Collide. (L.
Dominguez, Trad .) Tucson: The University of Arizona Press.
MOREHOUSE, B. (2006): Theoretical approaches to border spaces and identities. În:
Pavlakovich -Kochi, V. et. al. (Eds.): Challenged Borderlands: Transcending
Political and Cultural Boundaries . Aldershot: Ashgate, pg. 19 -39.
MOROZOV, V. (2003): V poiskakh Evropy: rossiiskiy politicheskiy diskurs I
okruzhayuschiy mir” (In search for Europe: Russian political discourse and the
Outside World). Neprikosnovenniy zapas. Vol. 4, Num. 30. Preluat de pe
http://magazines.russ .ru/nz/2003/4/moroz -pr.html.
MOSCOVICI, S. (1981): On social representations. În: Forgas, J. (Ed.): Social cognition:
perspectives on everyday understanding . London: Academic Press, pg. 181 -210.
MUI ŽNIEKS, N. (Ed.). (2008): Manufacturing Enemy Images? Russ ian Media Portrayal of
Latvia. Academic Press of the University of Latvia.
MURPHY, A. (1996): The Sovereign State System as Political -Territorial Ideal: Historical
and Contemporary Considerations. În: Weber, T.B. (Ed.): State Sovereignty as
Social Constru ct. Cambridge: Cambridge University Press, pg. 81 – 102.

195
MURPHY, A. B. (2002): National Claims to Territory in the Modern State System:
Geographical Considerations. Geopolitics. Vol. 7 , Num. 2, pg. 193 -214.
MURPHY, A. B. (2012): Territory's Continuing All ure. Annals of the Association of
American Geographers. Vol. 103 , Num. 5, pg. 1212 -1226.
doi:10.1080/00045608.2012.696232.
MURPHY, A. B. (2015): ‘Regimes of territorial legitimation’ in a fast -changing world: why
they matter and how they change. Nordia Geo graphical Publications. Vol. 44 , Num.
4, pg. 5 -11.
NÉMETH, S. et. al. (2014): Cross -border Cooperation and Interaction between Southeast
Finland and its Neighbouring Russian Regions of Leningrad Oblast' and
St.Petersburg. EUBORDERREGIONS.
NEVOLA, G. (2011) : Politics, Identity, Territory. The “Strength” and “Value” of Nation –
State,the Weakness of Regional Challenge. Trento: Università di Trento,
Dipartimento di sociologia e ricerca sociale.
NEWMAN, D. (2003): On Borders and Power: A Theoretical Framework. Journal of
Borderlands Studies. Vol. 18 , Num. 1, pg. 13 -26.
NEWMAN, D. (2005): World Society, Globalization and a Borderless World. The
Contemporary Significance of Borders and Territory. World Society Focus Paper
Series: The Regional Shaping of World Societ y.
NEWMAN, D. (2006): The lines that continue to separate us: borders in our ‘borderless’
world. Progress in Human Geography. Vol. 30 , Num. 2, pg. 143 -161.
NEWMAN, D. (2006): The Lines that Continue to Separate Us: Borders in Our ‘Borderless’
World. Progre ss in Human Geography. Vol. 30 , Num. 2, pg. 143 -161.
NILSEN, T. (2012, 12 05): One third of all Schengen -visas are issued by Finland. Barents
Observer . Preluat pe 07 10, 2015, de pe
http://barentsobserver.com/en/borders/2012/12/one -third -all-schengen -visas -are-
issued -finland -05-12
NIR, R. – Roeh, I. (1992): Intifada Coverage in the Israeli Press: Popular and Quality Papers
Assume Rhetoric of Conformity. Discourse & Society. Vol. 3 , Num. 1, pg. 47 -70.
NUGENT, P. (2012): Border towns and cities in comparative perspective: barriers, flows
and governance. În: Donnan, W. (Ed.): A Companion to Border Studies . Oxford:
Blackwell, pg. 557 -572.
NYGREN, B. (2010): Perceptions of Democracy and Democratic Institution -Building –
Electoral Democracy the Russian Way. În: Ny gren, B., K. Engelbrekt (Eds.): Russia
and Europe: Building Bridges, Digging Trenches. London and New York:
Routledge.
O’DOWD, L. (2002): The Changing Significance of European Borders. Regional & Federal
Studies. Vol. 12 , Num. 4, pg. 13 -36.

196
O’DOWD, L. (2010): From a ‘Borderless World’ to a ‘World of Borders’: ‘Bringing History
Back In. Environment and Planning D: Society and Space. Vol. 28, Num. 6, pg.
1031 -1050.
O’LOUGHLIN, J., P. F. Talbot. (2005): Where in the World is Russia? Geopolitical
Perceptions and Preferences of Ordinary Russian. Eurasian Geography and
Economics. Vol. 46 , Num. 1, pg. 23 -50.
OATES, S. (2006): Television, democracy and elections in Russia. London: Routledge.
O'DOWD, L. (2001). Analyzing Europe’s borders. IBRU Boundary and Security Bulletin .
ODUNTAN, G. (2015): International Law and Boundary Disputes in Africa (Routledge
Research in International Law). London&New York: Routledge.
OHMAE, K. (1990): The Borderless World. New York: Harper.
OHMAE, K. (1995): The End of the Nation State: The Rise of Regional Economics. New
York: Free Press.
OLDBERG, I. (2002): Russia's Baltic Regions B etween Moscow and the West: The Roots
of Regionalism. În: Knudsen, O. F. (Ed.): Cooperation or Competition? A
Juxtaposition of Research Problems Regarding Security in the Baltic Sea Region.
Södertörns högskola , pg. 44 -65.
OLLUS, S. -E., H. Simola. (2006): Russia in the Finnish Economy. Helsinki: Sitra Reports
66. Preluat pe 10 01, 2016, de pe https://www.sitra.fi/julkaisut/raportti66.pdf.
O'LOUGHLIN, J, P. Talbot. (2005): Where in the world is Russia? Geopolitical perceptions
and preferences of ordinary Rus sians. Eurasian Geography and Economics, Vol.46 ,
Num. 1, pg. 23 -50.
OLSSON, G. (1991): Lines of power/limits of language. Minneapolis: University of
Minnesota Press.
PAABO, H. (2008): War of Memories: Explaining Memorials War in Estonia. Baltic
Security & Defence Review . Vol. 10, pg. 5 -26. Preluat pe 05 11, 2015, de pe
https://www.academia.edu/2085639/War_of_Memories_Explaining_Memorials_W
ar_in_Estonia.
PAASI, A. (1986): The institutionalization of regions: theory and comparative case studies.
University of Joensuu Publications in Social Sciences. Vol. 9.
PAASI, A. (1990): The rise and fall of Finnish geopolitics. Political Geography Quarterly.
Vol. 9 , 53-65.
PAASI, A. (1991): Deconstructing regions: notes on scales of spatial life. Environment and
Planning A. Vol. 23 , pg. 239 -256.
PAASI, A. (1995): The Social Construction of Peripheriality: the Case of Finland and the
Finnish – Russian Border Area. În: Snickars, H. E.: Competitive European
Peripheries . Springer Berlin Heidelberg, pg. 235 -258.

197
PAASI, A. (1996a): Inclusion, exclusion and territorial identities: the meanings of
boundaries in the globalizing geopolitical landscape. Nordisk Samhällsgeografisk
Tidskrift. Vol. 23, pg. 6 -23.
PAASI, A. (1996b) : Territories, Boundaries and Consciousness: The Changing
Geographies of the Finnish ‐Russian Border. Chichester: John Wiley & Sons.
PAASI, A. (1997): Geographical Perspectives on Finnish National Identity. GeoJournal.
Vol. 43 , pg. 41 -50.
PAASI, A. (1998): Boundaries as Social Practice and Discourse: The Finnish -Russian
Border. Regional Studies. Vol. 33, Num. 7, pg. 669 -680.
PAASI, A. (1999): The Finnish -Russian border as a shifting discourse: boundaries in the
world of de -territorialization. În: Lars, H., L. Bjarne (Eds.): The NEBI Yearbook
1999. North European and Baltic Sea Integration . Berlin/Heidelberg/New York:
Springer Verlag, pg. 215 -229.
PAASI, A. (2001): Europe as a Social Process and Discourse. Considerations of Place,
Boundaries and Identity. European Urban and Regional Studies. Vol. 8, Num. 1, pg.
7-28.
PAASI, A. (2002): Place and region: regional worlds and words. Progress in Human
Geography. Vol. 28, Num. 6, pg. 802 -811.
PAASI, A. (2005): Generations and the ”Development” of Border Studies. Geopolitics. Vol.
10, pag. 663 -671.
PAASI, A. (2009): Bounded Spac es in a ‘Borderless World’: Border Studies, Power and the
Anatomy of Territory. Journal of Power. Vol. 2, Num. 2, pg. 213 -234.
PAASI, A. (2013): Borders. În: Dodds, K. et. al. (Eds.): The Ashgate Research Companion
to Critical Geopolitics . Ashgate: Farnham , pg. 213 -231.
PAASI, A. (2014): The shifting landscape of border studies and the challenge of relational
thinking. În The New European Frontiers: Social and Spatial (Re)integration Issues
in Multicultural and Border Regions. Newcastle: Cambridge Scholars.
PAYAN, T. (2014): Theory -Building in Border Studies: The View from North America.
Eurasia Border Review. Vol. 5 , Num. 1, pg. 1 -18.
PEIRCE, C. S. (1960): Collected Papers of Charles Sanders Peirce (Vol. I). Cambridge:
Harvard University Press.
PFOSER, A. ( 2013): Borderland Memories. The Remaking of the Russian – Estonian
frontier. PhD Thesis, Loughbourough University’s Institutional Repository.
POPESCU, G. (2011): Bordering and Ordering the Twenty – first Century: Understanding
Borders. Maryland: Rowman&Littl efield Publishers.
PRESCOTT, J. (1965): The Geography of Frontiers and Boundaries. Chicago, IL: Aldine
Publishing Company.
PRESCOTT, J. (1987): Political Boundaries and Frontiers . London: Unwin Hyman .

198
PRESCOTT, J. R. (1987): Political Frontiers and Bound aries. London: Unwin Hyman.
PURSIAINEN, Ch., S. Saari. (2002): Et tu Brute! Finland’s Nato Option and Russia. The
Finnish Institute of International Affairs.
RADVILAVI ČIUS , S., N. Mezhevich. (2010): Role of Cross -border co -operation between
the European Un ion and the Russian Federation in Bilateral and Regional Economic
Development Programmes. Cross -border cooperation in the context of EU – Russia
Regional Dialogue Project.
RANKIN, K.J., R. Schofield. (2004): The troubled Historiography of Classical Boundar y
Terminology. MFPP Ancillary Papers. Num.2 .
RAVISCO, M. (2010): Reframing Europe and the Global: Conceptualizing the Border in
Cultural Encounters. Environment & Planning D: Society & Space. Vol. 28 , Num.
6, pg. 1015 -1030.
REAH, D. (1998): The Language of Newspapers. London: Routledge.
ROUTLEDGE, P. (2006): Introduction to Part Five: Anti -Geopolitics. În: Tuathail, G. Ó. et.
al. (Eds.): The Geopolitics Reader . Oxford: Routledge, pg. 245 -256.
RUMFORD, C. (2006): Theorizing Borders. European Journal of Socia l Theory. Vol. 9 ,
Num. 2, pg. 155 -169.
RUMFORD, C. (2008): Citizens and Borderwork in Contemporary Europe. London:
Routledge.
RUMFORD, C. (2011): Interventions on Rethinking ‘the Border’ in Border Studies. Joint
articles with Johnson, C., R. Jones, A. Paas i, L. Amoore, A. Mountz & M. Salter.
Political Geography. Vol. 30, Num. 2, pg. 61 -69.
SACK, R. (1983): Human Territoriality: A Theory. Annals of American Geographers. Vol.
73, Num. 1, pg. 55 -74.
SACK, R. (1986): Human territoriality: Its theory and history . Cambridge: Cambridge
University Press.
SAUNDERS, R. A. (2017): Popular Geopolitics and Nation Branding in the Post -Soviet
Realm. London and New York: Routledge.
SAUSSURE, d. F. (1983): Course in General Linguistic. (C. Bally , A. Sechehaye, Ed., W.
Baski n, Trad.) London: Duckworth.
SCHENDEL, W. v. (2005): Spaces of Engagement: How Borderlands, Illicit Flows, and
Territorial States Interlock. În: Schendel, W. van, I. Abraham (Eds.): Illicit Flows
and Criminal Things. State, Borders, and the Other Side of G lobalisation .
Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, pg. 38 -69. Preluat pe 11 11,
2014, de pe http://cnqzu.com/library/Politics/van -Schendel -Willem -Illicit -Flows –
and-Criminal -Things -States -Borders -and-Other -Side-Globalization -Tr.pdf.
SCHEU FELE, D. A. (1999): Framing as a Theory of Media Effects. Journal of
Communication. Vol. 49, Num. 1, pg. 103 -122.

199
SCHIMANSKI, J. (2015): Reading borders and reading as crossing borders. În: Brandell, I.
et. al. (Eds.): Borders and the Changing Boundaries o f Knowledge . Stockholm:
Swedish Research Institute in Istanbul, pg. 91 -107.
SCOTT, J. W. – H. van Houtum. (2009): Reflections on EU Territoriality and the ‘Bordering’
of Europe. Political Geography. Vol. 28, Num. 5, pg. 271 -273.
SCOTT, J. W. (2011): Border s, Border Studies and EU Enlargement. În: Wastl -Walter, D.
(Ed.): The Ashgate Research Companion to border studies . Farnham: Ashgate, pg.
123-142.
SCOTT, J. W. (2013): The EU's Role in Promoting Cross -Border Co -operation: Perspectives
from the Finnish -Russ ian Border Region. În: Ergun, A., H. Isaxanli (Eds.): Security
and Cross -Border Cooperation in the EU, the Black Sea Region and Southern
Caucasus . Amsterdam: IOS Press, pg. 22 -42.
SHARP, J. (2000): Condensing the Cold War: Reader’s Digest and American Iden tity.
Minneapolis: University of Minnesota.
SHIELDS, R. (1991). Places on the Margin. London: Routledge.
SIGAL, L. V. (1973): Reporters and Officials: The Organization and Politics of
Newsmaking. Houghton Mifflin Company College Division.
SIMONYAN, R. K. ( 2006): Image of Baltic Countries in Russian Media (Obraz stran Baltii
v rossiyskikh mass -media). Sotsiologicheskiye issledovaniya (Sociological Studies) .
Vol. 6, pg. 98 -106.
SLAUGHTER, A. -M. (2004): Disaggregated sovereignty: towards the public accountabil ity
of global government networks. Government and Opposition. Vol. 39 , pg. 159 -190.
SMALLBONE, D. (2008): Regional Summary Report of South East Region, Estonia.
Chanllenges and Prospects of Cross Border Cooperation in the Context of EU
Enlargement.
SMITH, D. J. (2002): "Narva Region within the Estonian Republic. From Autonomism to
Accommodation?". Regional & Federal Studies. Vol. 12, Num. 2, pg. 89 -110.
Preluat de pe http://dx.doi.org/10.1080/714004740.
SODERLUND, W., K. Hildebrandt. (2001): Does Press Owne rship Affect Content? A Pre –
and Post ‐Study of the 1996 Hollinger Corporation Acquisition of Canadian
Newspapers. Paper presented to the annual meeting of the Canadian Political
Science Association. Quebec, Canada.
SOHN -LISER, C. (2015, May): On borders’ m ultiplicity: A perspective from assemblage
theory. EUBORDESCAPES Working Paper . Preluat pe 03 09, 2016, de pe
http://www.antiatlas.net/wp -content/uploads/2015/05/Christophe -Sohn_On –
borders -multiplicity.pdf.
STRÜVER, A. (2004): Everyone Creates One's Own Bo rders. Geopolitics. Vol. 9, Num. 3,
pg. 627 -648.

200
TANDIA, A. (2010): Borders and Borderlands Identities: A Comparative Perspective of
Cross -border Governance in the Neighbourhoods of Senegal, the Gambia and Guinea
Bissau. African Nebula (2), 18 -42. Preluat p e 10 18, 2014, de pe
http://www.nobleworld.biz/images/Tandia_s_Borderland_Identity.pdf.
TAYLOR, P. (1994): The State as Container: Territoriality in the Modern World ‐System.
Progress in Human Geography. Vol. 18 , Num. 2, pg. 151 -162.
TAYLOR, P.J., C. Flint. (2000): Political Geography: World Economy, Nation ‐State and
Locality. Harlow: Prentice Hall .
TIEAGA, C. (2009): The Social Organization of Representations of History: The Textual
Accomplishment of Coming to Terms with the Past. British Journal of Social
Psychology. Vol. 48 , pg. 337 -55.
TORBAKOV, I. (2011, June): "History, Memory and National Identity. Understanding the
Politics of History and Memory Wars in Post -Soviet Lands". Demokratizatsiya, Vol.
19, Num. 3, pg. 209 -232.
TUAN, Y. -F. (1974): Space and place: humanistic perspective. Progress in Geography. Vol.
6, pg. 211 -252.
TUATHAIL, G. Ó. (1996): Critical Geopolitics: The Politics of Writing Global Space.
London: Routledge.
TUATHAIL, G. Ó. (2002): Theorizing Practical Geopolitical Reasoning: The Case of U.S.
Bosnia Policy in 1992. Political Geography. Vol. 21, Num. 5, pg. 601 -628.
TURNER, G. (1992): British Council Cultural Studies: An Introduction. New York:
Routledge.
VAN DER Velde, M., H. van Houtum. (2003): Communicating borders. Communicating
bord ers (special issue), Journal of Borderland Studies. Vol. 18 , pg. 1 -76.
VAN HOUTUM, H., A. Struver. (2002): "Borders, Strangers, Doors and Bridges". Space
and Polity. Vol. 6, Num. 2, pg. 141 -146.
VARDYS, V. S. (1966, April): How the Baltic Republics Fare in the Soviet Union. Foreign
Affairs. Vol. 44, Num. 3, p. 514.
VARTANOVA, E. (2001): Media Structures: Changed and Unchanged. În: Kaarle, N. et. al.
(Eds.): Russian Media Challenge . Helsinki: Kikimora Publications, pg. 57 -62.
VARTANOVA, E. (2004): Russia. În: Kelly, M. (Ed.): Media in Europe: The Euromedia
Research Group. London: Sage Publications.
VARTANOVA, E. (2010): Media Pluralism in Russia: Need of Policy Making. În: Valcke,
P. et. al. (Eds.): Media Pluralism and Diversity: Concepts, Risks and Global Tre nds.
Palgrave Macmillan UK, pg. 193 -210.
VARTANOVA, E. (2012): The Russian media model in the context of post -Soviet
dynamics. În: Hallin, C., P. Mancini (Eds.): Comparing Media Systems: Beyond the
Western World. Cambridge University Press.

201
VELMET, A. (20 11): "Occupied Identities: National Narratives in Baltic Museums of
Occupations". Journal of Baltic Studies. Vol. 42, Num. 2, pg. 198 -211.
doi:http://dx.doi.org/10.1080/01629778.2011.569065.
VENIER, P. (2010): Main Theoretical Currents in Geopolitical Thou ght in the Twentieth
Century . L’Espace Politique. Vol. 12, Num. 3. doi:10.4000/espacepolitique.1714.
VIKTOROVA, J. (2006, August): Transformation or Escalation? The Estonian – Russian
Border Conflict and European Integration. Working Papers Series in EU Bo rder
Conflicts Studies . Num. 211.
VITALE, A. (2009): The Eastern Borders of the EU: Some Contradictions and
Consequences. Remarks about Comparison Between Two Different Case -Studies:
the Finno -Russian Border in Karelia and the Lithuanian -Byelorussian Borde r. În:
Heffner, K. (Ed.): Historical regions divided by the borders. Cultural Heritage and
Multicultural cities. Region and Regionalism . Lodz – Opole. Vol. 2, pg. 91 -117.
VYCHUBA, G.S., T.I.Frolov (Eds.). (2008): Problematika periodicheskoy pechati.
Uchebno e posobie. M.: IMPE im. A.S. Griboedoava.
WELLMAN, B. (1979): The Community Question: The Intimate Networks of East Yorkers.
American Journal of Sociology. Vol. 84, Num. 5, pg. 1201 -1231.
WELLMAN, B. (2001): Physical Place and Cyberplace: The Rise of Netwo rked
Individualism. International Journal of Urban and Regional Research. Vol. 25 ,
Num. 2, pg. 227 –252.
WESTLUND, H. (1999): An Interaction ‐cost Perspective on Networks and Territory. The.
The Annals of Regional Science. Vol. 33, Num. 1, pg. 93 -121.
WILLIA MS, M. S. (2007): Nonterritorial boundaries of citizenship. În: Benhabib, S. et.
al.(Eds.): Identities, affiliations, and allegiances . New York: Cambridge University
Press.
WILSON, T., H. Donnan. (1998): Nation, state and identity at the international bor ders. În
Wilson, T., H. Donnan (Eds.): Border Identities: Naton and State at International
Frontiers . Cambridge: Cambridge University Press.
WULF, M. (2005). Historical Culture, Conflicting Memories and Identities in post -Soviet
Estonia. London: ProQuest.
YURYEVNA, P. Y. (2006): Image of Finland in Russian Media (Obraz Rossii v
Finlyandskoy Pechati). Pskov Regional Journal (Pskovskiy regionologicheskiy
zhurnal) . Num. 3, pg. 185 -196. Preluat pe 11 17, 2015, de pe
file:///C:/Users/Maria/Downloads/Fail_PRJ3.pd f.
ZANDBWERG, Eyal, et al. (2012): Past Continuous: Newsworthiness andthe Shaping of
Collective Memory. Critical Studies in Media Communication. Vol. 29 , Num. 1, pg.
65-79. Preluat pe 05 17, 2015, de pe
http://dx.doi.org/10.1080/15295036.2011.647042.
ZASSO URSKY, I. (2016): Media and Power in Post -Soviet Russia. Routledge.

202
ZELIZER, B. (2008): Why memory's work on journalism does not reflect journalism's work
on memory. Memory Studies. Vol. 1 , pg. 75 -83.
ZHURSHENKO, T. (2011): "Borders and Memory". În: D. Was tl-Walter (Ed.): The
Research Companion to Border Studies. Ashgate, pg. 63 -84.
ZIMINE, D. (2002): Limits of Integration: The Case of Nort -western Russia. În Lindstrom,
L. H. (Ed.): The NEBI Yearbook 2001/2002. North European and Baltic Sea
Integration . Ber lin: Springer, pg. 63 -78.

Articole de presă

ALEXEEV, A. (2000, 10 10): At ten dollars from Europe (V desyati dollarakh ot Yevropy).
Kommersant, Num. 40 , p. 34. Preluat pe 02 12, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/17808.
ANDREYEV, I. (2000, 05 23 ): Go on the right road, former comrades (Vernoy dorogoy
idete, byvshiye tovarishchi). Kommersant. Num. 90, p. 10. Preluat pe 09 08, 2015,
de pe http://www.kommersant.ru/doc/148533.
ARO, J. (2015, 11 9): My Year as a Pro -Russia Troll Magnet: International Shaming
Campaign and an SMS from Dead Father. Kioski . doi:http://kioski.yle.fi/omat/my –
year-as-a-pro-russia -troll-magnet.
BEREZOVSKAYA, E. (2009): Good neighborhood (Dobroye sosedstvo). Vîborg gazeta .
Preluat pe 05 12, 2015, de pe
http://old.gazetavyborg.r u/?q=gazeta&num_id=14626&art_id=14633&hilight=%D
4%E8%ED%EB%FF%ED%E4#i14634.
BORDYUG, T., B. Volkhonskiy. (2001, 03 21): Another window to Europe opened for
Russia (Russkim otkryli yeshche odno okno v Yevropu). Kommersant. Num. 49 , p.
02. Preluat pe 05 17, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/250707.
Brother went to brother (Brat poshel ot brata). (2000, 02 11): Kommersant. Num. 22 , p. 10.
Preluat pe 02 25, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/139905.
CHEKALOVA, Y. (2012, 06 08): Nordic kitchen, stab le (Kukhnya nordicheskaya,
stoykaya). Kommersant. N um. 21 , p. 31. Preluat pe 05 16, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/1948016.
CHERNICH, A. (2001, 09 03): Vladimir Putin will bow to the enemy (Vladimir Putin
sobralsya na poklon k vragu). Kommersant . Num. 158 , p. 1. Preluat pe 02 08, 2015,
de pe http://www.kommersant.ru/doc/281250.
CHERNICH, A. (2004, 02 24): The Union of Russia's opponents (Soyuz protivnikov Rossii).
Kommersant. Num. 32, p. 9. Preluat pe 06 25, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/d oc/452115.

203
Cottage in Finland: A Dream That Can Be Afforded (Dacha v Finlyandii: mechta, kotoraya
po karmanu). (2012, 04 02): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 22, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/digest/spb/275556.html.
Direct speech (Pryamaya rech' ). (2002, 05 29): Kommersant. Num. 90, p. 2. Preluat pe 08
27, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/324777.
DRAMARETSKAYA, O., B. Volkhonski. (2001, 06 01): Finnish drive on Finnish lane
(Finnov zagonyayut v Finskiy pereulok). Kommersant. Num. 94 , p. 1 0. Preluat pe 05
17, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/269118.
DUDINA, G. (2014, 11 25): (Finlyandiya ne rvetsya v NATO). Kommersant. Num. 213 , p.
7. Preluat pe 09 16, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/2618482.
DUDINA, G. (2015, 10 15): GLONA SS advance to the North of Europe (GLONASS
prodvigayut na sever Yevropy). Kommersant. Num. 190 , p. 6. Preluat pe 08 12, 2015,
de pe http://www.kommersant.ru/doc/2832284.
DUDINA, G., P.Tarasenko. (2014, 06 24): Finland joins NATO with the premier
[Finlyandi ya vstupayet v NATO prem'yerom]. Kommersant. Num. 106 , p. 8. Preluat
pe 07 24, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/2497749.
Estonia threatens to expel military pensioners (Estoniya grozit vyslat' voyennykh
pensionerov). (2005, 09 06): Kommersant . Prel uat pe 06 15, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/986140.
Estonian Foreign Minister: we are not yet ready to introduce a simplified visa regime with
Russia (MID Estonii: my poka ne gotovy vvesti uproshchennyy vizovyy rezhim s
Rossiyey). (2013, 10 08): Kommersant . Preluat pe 05 15, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/2314615.
Estonian Nazis considered freedom fighters (Estonskiye fashisty priznany bortsami za
svobodu). (2006, 06 01): Kommersant . Preluat pe 03 29, 2015, de pe
http://www.kommersant.r u/doc/992262.
EVGENY, S. (2010, 03 16): The last shot of the ”Winter War”. 70 years later. (Posledniye
vystrely «zimney voyny». Spustya 70 let). Vesti . Preluat pe 07 17, 2015, de pe
http://www.vesty.spb.ru/apps/novosti/2010/03/16/poslednie -vystrely -_zimney –
voyny_ -spustya -70-let/.
FARIZOVA, S. (2004, 04 01): The president urged to respond to NATO enlargement
(Prezidenta prizvali otvetit' na rasshireniye NATO). Kommersant. Num. 58, p. 2.
Preluat pe 10 12, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/462601.
FARIZ OVA, S. (2004, 04 03): Ten' Rossii vitayet nad NATO. Kommersant . Num. 60, p. 4.
Preluat pe 10 20, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/463302.
FATEHOVA, A. (2002, 03 28): Middle Ages in Estonian (Srednevekov'ye po -estonski).
Kommersant . p. 20. Preluat pe 03 22, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/315064.

204
Finland does not intend to join NATO (Finlyandiya ne sobirayetsya vstupat' v NATO).
(2015, 09 05): Kommersant . Preluat pe 11 25, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/2804449.
Finland intends to ask Karelia from Russia (Finlyandiya namerena potrebovat' u Rossii
Kareliyu). (2006, 05 29): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 08 03, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/digest/federal/267176.html.
Finland intends to mentain the bilateral relations with R ussia (Finlyandiya planiruyet
podderzhivat' dvustoronneye sotrudnichestvo s Rossiyey). (2015, 05 13):
Kommersant . Preluat pe 08 18, 2016, de pe http://www.kommersant.ru/doc/2725436.
Finnish Prime Minister: Government is not going to lead the country toward s NATO
membership (Prem'yer -ministr Finlyandii: pravitel'stvo ne namereno vesti stranu k
chlenstvu v NATO). (2014, 07 04): Kommersant . Preluat pe 09 17, 2016, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/2506445.
GANKIN, L., et al. (2002, 01 15): Striped shining sta r (Svetit polosataya zvezda).
Kommersant . Preluat pe 09 25, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/305550
GLASER, S. (2004, 11 27): Preventive strike or aggression? (Preventivnyy udar ili
agressiya?). Vesti . Preluat pe 10 27, 2014, de pe
http://www.vesty .spb.ru/apps/novosti/2004/11/27/_esli -zavtra -voyna__/.
GLASER, S. (2006, 12 07): Battle on the ruins of the white church (Boy na ruinakh beloy
tserkvi). Vesti . Preluat pe 05 25, 2013, de pe
http://www.vesty.spb.ru/apps/novosti/2006/12/07/boy -na-ruinah -beloy-cerkvi/.
Gref couldn't hush up the scandal (Grefu ne udalos' zamyat' skandal). (2005, 02 02):
Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 22, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/today/252625.html.
GRIBANOVA, Y. (2005, 11 10): Petersburg closed in front of Eston ian Minister (Pered
estonskim ministrom zakryli Peterburg). Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 16,
2015, de pe http://www.lenpravda.ru/digest/spb/256843.html.
In Europe through the back door (V Yevropu cherez zadniy prokhod). (2002, 08 29):
Leningradskai a Pravda . Preluat pe 02 16, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/digest/federal/261602.html.
It would be a mistake to oppose the entry of Estonia into NATO, says Putin (Bylo by
oshibkoy prepyatstvovat' vstupleniyu Estonii v NATO, schitayet Vladimir Putin).
(2002 , 30 03 ): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 11 25, 2014, de pe
http://www.lenpravda.ru/brief/241144.html.
Ivanov said that Russia is not afraid of NATO expansion (Sergey Ivanov zayavil, chto
Rossiyu ne pugayet rasshireniye NATO). (2014, 04 17): Lening radskaia Pravda .
Preluat pe 07 25, 2015, de pe http://www.lenpravda.ru/brief/243397.html.
KALASHNIKOVA, N. (1994, 05 06): On EU's blue flag shine four more stars(Na sinem
flage YES zasiyali yeshche chetyre zvezdy). Kommersant. Num. 82 . Preluat pe 02
17, 20 15, de pe http://www.kommersant.ru/doc/77957.

205
KOLESNIKOV, A. (2015, 06 17): Finland reported from Minsk [Finskim rasskazali o
minskikh]. Kommersant. Num. 104, p. 3. Preluat pe 06 19, 2016, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/2748321.
KRIVOSHEYEV, K. et. al. (2016, 08 24): Finland retreats to America[Finlyandiya
otstupayet k Amerike]. Kommersant. Num. 154 , p. 1. Preluat pe 09 12, 2016, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/3071058.
KUZNETSOVA, O. (2015, 08 25): Estonia may isolate from Russia through a wall
(Estoniya mozhet otgorodit'sya ot Rossii stenoy). Kommersant . Preluat pe 02 17,
2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/977009.
LEVIN, K. (2000, 05 30): Customs on strike in gray (Tamozhnya bastuyet po -seromu).
Kommersant. Num. 95 , p. 02. Preluat pe 05 17, 2 015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/149123.
Motherland provides (Rodina -mat' sdayet). (2007, 05 03): Leningradskaia Pravda . Preluat
pe 06 18, 2015, de pe http://www.lenpravda.ru/digest/spb/258176.html.
Natural selection (Yestestvennyy otbor). Kommersan t. Num. 66 , p. 20. Preluat pe 02 26,
2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/466015.
OLEYNIKOV, D. (2006, 05 05): The wand of controllers will be changed for rubles (Zhezly
regulirovshchikov pomenyayut na rubli). Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 18,
2015, de pe http://www.lenpravda.ru/digest/spb/257324.html.
OSCE against SS monument in Estonia (OBSE protiv pamyatnika SS v Estonii). (2004, 08
23): Kommersant . Preluat pe 06 12, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/977009.
PANKRATOVA, S. (1994, 02 09) : Chernomyrdin and Ahtisaari will get to know each other
on 25th February (Chernomyrdin i Akhtisaari poznakomyatsya 25 fevralya).
Kommersant . Preluat pe 07 17, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/70781.
Patrushev stated the growing influence of Finnis h Karelia Revanchists (Patrushev zayavil o
roste vliyaniya finskikh revanshistov v Karelii). (2015, 03 19): Leningradskai
Pravda . Preluat pe 02 23, 2016, de pe
http://www.lenpravda.ru/everyday/279550.html.
Petersburg – the capital of NATO (Peterburg – stolitsa NATO). (2003, 02 10):
Leningradskaia Pravda . Preluat pe 06 23, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/digest/spb/253744.html.
Petersburg's anniversary becomes a factor of world politics (Peterburgskiy yubiley stal
faktorom mirovoy politiki). (2002, 10 22 ): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 17,
2015, de pe http://www.lenpravda.ru/digest/federal/262031.html.
PETUKHOV, S. (2004, 11 29): Party Line and the Mannerheim (Liniya partii i
Mannergeyma). Kommersant . Preluat pe 08 17, 2015, de pe
http://www.kommer sant.ru/doc/528838.

206
POLYGAEVOY, D. (2014, 06 19): The prospects of Finland's accession to NATO are very
illusive (”Perspektivy vstupleniya Finlyandii v NATO ochen' prizrachnyye".
Kommersant . Preluat pe 09 26, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/249443 8.
Putin against NATO expansion (Putin protiv rasshireniya NATO). (2002 , 24 05 ):
Leningradskaia Pravda . Preluat pe 10 28, 2014, de pe
http://www.lenpravda.ru/brief/230600.html.
Putin opposed America's desire to dominate the world (Putin vystupayet protiv s tremleniya
Ameriki k mirovomu gospodstvu). (2001, 08 30): Leningradskaia Pravda . Preluat
pe 03 12, 2015, de pe http://www.lenpravda.ru/digest/federal/258844.html.
Putin: Moscow holding the Russia -NATO Council – a historic moment (Putin: provedeniye
v Moskv e zasedaniya Soveta Rossiya -NATO – istoricheskiy moment). (2002 , 11
29). Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 12, 2014, de pe
http://www.lenpravda.ru/brief/250798.html.
Russia – EU Summit Will Focus on Key Issues (Sammit RF – ES sosredotochitsya na
uzlovykh voprosakh). (2003 , 02 21 ): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 17, 2015,
de pe Sammit RF – YES sosredotochitsya na uzlovykh voprosakh.
Russia has no plan to strengthen the North -West frontier (Rossiya ne planiruyet usileniya
Severo -Zapadnykh rubezhey). ( 2013 , 08 25 ): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 08
13, 2015, de pe http://www.lenpravda.ru/everyday/247040.htm.
Russian Defence Ministry concerned about the Baltics (Ministra oborony Rossii bespokoit
Pribaltika). (2004 , 07 21 ): Leningradskaia Pravda . Prelu at pe 05 15, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/brief/245815.html.
Russian Foreign Ministry condemned the declaration of Estonia "On crimes of the
occupation regime"(MID RF osudil zayavleniye Estonii «O prestupleniyakh
okkupatsionnogo rezhima»). (2002, 06 21). Kommersant . Preluat pe 02 15, 2014, de
pe http://www.kommersant.ru/doc/943449.
SAFRONOV, I. (2000, 02 24): Estonia will be a spy for us (Estoniya budet za nami shpionit'
shpionit'). Kommersant . Num.31, p. 2. Preluat pe 11 25, 2014, de pe
http://www.k ommersant.ru/doc/141080.
SAFRONOV, I. (2000, 02 24): Estonia will spy on us (Estoniya budet za nami shpionit').
Kommersant. Num. 31 , p. 2. Preluat pe 11 12, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/141080.
SAFRONOV, I. (2002, 11 21): For Russia – NATO is a powerful element of military threat
(Dlya Rossii NATO – eto moshchnyy element voyennoy ugrozy). Kommersant .
Num. 211, p. 11. Preluat pe 09 10, 2014, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/352058.
SATRAN, R. (2006, 10 02): Russia: Kommersant editor quits. World Association of
Newspapers and News Publishers . Preluat pe 05 29, 2015, de pe
http://www.editorsweblog.org/2006/10/02/russia -kommersant -editor -quits.

207
SATRAN, R. (2006, 10 04): Russia: Kommersant's returning editor denies bias. World
Association of Newspa pers and News Publishers . Preluat pe 05 29, 2015, de pe
http://www.editorsweblog.org/2006/10/04/russia -kommersants -returning -editor –
denies -bias.
SBOROV, A. (2001, 12 19): Finnish border passed through Moscow (Finskaya granitsa
proshla cherez Moskvu). Komme rsant. Num. 231 , p. 4. Preluat pe 06 22, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/303128.
SEGHEDIN, A. (2000, 09 12): Special permit for border residents was canceled (Otmeneny
spetspropuska dlya prigranichnykh zhiteley). Kommersant. Num. 169 , p. 9. Prelua t
pe 11 13, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/157618.
SELIVERSTOVA, I. (2004, 11 20): The Border with Narva increase development [Granitsa
s Narvoy pomozhet razvivat'sya]. Vesti . Preluat pe 05 19, 2015, de pe
http://www.vesty.spb.ru/apps/novosti/200 4/11/20/granica -s-narvoy -pomozhet –
razvivatsya/.
SHARY, A. (2006, 09 14): Russia: 'Kommersant' Journalist Discusses Paper's New Owner.
RadioFree Europe/ RadioLiberty . Preluat pe 05 15, 2015, de pe
http://www.rferl.org/a/1071330.html.
SHEGEDIN Aleksandr, et. al. (2007, 04 27): Estonia reburied relations with Russia
(Estoniya perezakhoronit otnosheniya s Rossiyey). Kommersant. Num. 72, p. 1.
Preluat pe 03 26, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/762639.
SHEGEDIN, A. (2000, 01 14): NATO will help Estonia's natality (NATO pomozhet
estonskoy rozhdayemosti). Kommersant . Num. 2, p. 11. Preluat pe 11 26, 2014, de
pe http://www.kommersant.ru/doc/137014.
SHEGEDIN, A. (2000, 02 03): Passport – mail (Pasport — pochtoy). Kommersant. Num.
16, p. 11. Preluat pe 08 20, 2 015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/139114.
SHEGEDIN, A. (2000, 02 16): The award went to fascists. Nineteen awarded the highest
orders of the Republic of Estonia (Nagrada nashla fashista. Vrucheny devyatnadtsat'
vysshikh ordenov Estonskoy Respubliki). Kommersant . Preluat pe 02 12, 2015, de
pe http://www.kommersant.ru/doc/140307.
SHEGEDIN, A. (2000, 06 22): Estonia closes the last loophole (Estoniya zakryvayet
posledniye lazeyki). Kommersant. Num. 111 , p. 11. Preluat pe 06 15, 2015, de pe
http://www.kom mersant.ru/doc/151216.
SHEGEDIN, A. (2000, 07 04): Iron cross for reconciliation (Zheleznyy krest na primirenii).
Kommersant . Num. 119, p. 7. Preluat pe 09 04, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/152192.
SHEGEDIN, A. (2000, 09 12): Estonia closed the border with two locks (Estoniya zaperla
granitsu na dva zamka). Kommersant. Num. 169 , p. 9. Preluat pe 05 11, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/157618.

208
SHEGEDIN, A. (2000, 09 12): Special permit for border area residents has been canceled
(Otmeneny spetspropuska dlya prigranichnykh zhiteley). Kommersant. Num. 169 , p.
9. Preluat pe 02 12, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/157618.
SHEGEDIN, A. (2002, 07 12): The Wiesenthal Center buys the last of the Nazis in Estonia
(Tsentr Vizentalya skupayet poslednikh natsistov v Estonii). Kommersant . Preluat pe
04 10, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/331836.
SHEGEDIN, A. (2002, 07 24): Parnu imortalized SS liberator (V Pyarnu uvekovechili
esesovtsa -osvoboditelya). Kommersant . Num. 128, p. 7. Preluat pe 09 02, 2015, de
pe http://www.kommersant.ru/doc/333493.
SHEGEDIN, Aleksandr, Vladimir Vodo. (2003, 09 16): Russians do not want in Europe
(Russkiye ne khotyat v Yevropu). Kommersant. Num. 167 , p. 10. Preluat pe 02 17,
2015, de pe http://www.kommersant.r u/doc/411523.
SHEGEDN, A. (2003, 01 22): Estonian KGB has been judged (Sudyat estonskikh
chekistov). Kommersant . Num. 9, p. 11. Preluat pe 06 16, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/360223.
SHER, M. (2007, 01 21): The most Russian city from EU (Samyy russkiy gorod ES).
Kommersant . Preluat pe 06 24, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/2298269.
SHPAKOV, Y. (2005, 11 10): Who Will Get Billions From the Soviet Authorities (Kto
poluchit milliardy ot sovetskoy vlasti). Leningradskaia Pravda . Preluat pe 05 11,
2015, de pe http://www.lenpravda.ru/digest/federal/266108.html.
SHUNINA, A. (2014, 06 19): Finland has scheduled a referendum on NATO membership
(Finlyandiya zaplanirovala referendum o chlenstve v NATO). Kommersant . Preluat
pe 06 19, 2015, de pe htt p://www.kommersant.ru/doc/2494206.
SILKOVA, Y. (2010, 09 23): "Friendship Bridge" in Kingisepp library («Most druzhby» v
Kingiseppskoy biblioteke). Ivangorod website . Preluat pe 10 22, 2014, de pe
Ivangorod: http://www.ivangorod.ru/news/city/1439 -100923021 7-most -druzhby -v-
kingiseppskoy -biblioteke.html.
SMIRNOV, A. (1994, 10 15): Finns are tired of living out of a united Europe (Finny ustali
zhit' vne yedinoy Yevropy). Kommersant. Num. 196 . Preluat pe 02 12, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/92508.
SMIRNOV, A. (1994, 10 18): Euro -optimism won (Yevrooptimizm pobedil). Kommersant.
Num. 197. Preluat pe 05 12, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/92507.
SOLOVYEV, V. (2007, 05 07): Mezhduestonitsa. Kommersant . Preluat pe 07 12, 2015, de
pe http://www.ko mmersant.ru/doc/763742.
Special Forces pushed the defenders of the Bronze Soldier (Spetsnaz ottesnil zashchitnikov
Bronzovogo soldata). (2007, 04 26): NTV. Preluat pe 03 14, 2015, de pe
http://www.ntv.ru/novosti/108146/.
STROKAN, S. (2002, 11 21): NATO bec omes the Warsaw Pact (NATO stanovitsya
Varshavskim dogovorom). Kommersant . Num. 211, p. 9. Preluat pe 09 30, 2014, de
pe http://www.kommersant.ru/doc/352067.

209
TARASENKO, P. (2009, 03 30): In Estonia died the last hero (V Estonii umer posledniy
Geroy). Komme rsant . Vol. 55, p. 7. Preluat pe 07 01, 2014, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/1146485.
TARASENKO, P. (2015, 02 06): NATO ministers condemned Russia from all sides
(Ministry NATO osudili Rossiyu so vsekh storon). Kommersant . p. 5. Preluat pe 10
13, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/Doc/2661297.
TARASENKO, P. (2015, 02 27): Nordic countries are looking for someone to fight with
(Severnyye strany ishchut s kem povoyevat'). Kommersant. Num. 34 , p. 5. Preluat
pe 06 30, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/ doc/2675853.
TARASENKO, P. (2015, 04 10): Northern Europe prepares to defend against Russia
(Severnaya Yevropa gotovitsya k oborone ot Rossii). Kommersant . Preluat pe 10 12,
2015, de pe http://www.kommersant.ru/Doc/2705506.
TARASENKO, P. et.al. (2015, 07 2 1): Ukrainian crisis came to Finland [Ukrainskiy krizis
doshel do Finlyandii]. Kommersant. Num. 128 , p. 1. Preluat pe 02 23, 2016, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/2772570.
TARASENKO, P. Preluat pe 11 24, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/2778759.
TARASENKO, P., I. SAFRONOV. (2014, 08 29): NATO comes from the East (NATO
zakhodit s severo -zapada). Kommersant. Num. 154 , p. 5. Preluat pe 08 12, 2015, de
pe http://www.kommersant.ru/doc/2554769.
The Communists fear a repetition of 1941 (Kommunisty opasa yutsya povtoreniya 1941
goda). (2002, 11 22). Kommersant . Num. 212, p. 3. Preluat pe 02 01, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/352180.
The governor of Pskov region expects many good things from the accession of Latvia and
Estonia to the EU (Gubernato r Pskovskoy oblasti ozhidayet ot vstupleniya Latvii i
Estonii v YES mnogo khoroshego). (2003 , 08 27 ). Leningradskaia Pravda . Preluat
pe 02 19, 2015, de pe http://www.lenpravda.ru/everyday/246868.html.
The monument to the Soviet Soldier Liberator in Tallinn dismantled and cut into pieces
(Pamyatnik sovetskomu Voinu -osoboditelyu v Talline demontirovan i razrezan na
chasti). (2007, 04 27). Channel One . Preluat pe 04 25, 2014, de pe
https://www.1tv.ru/news/2007/04/27/211857 –
pamyatnik_sovetskomu_voinu_osoboditel yu_v_talline_demontirovan_i_razrezan_
na_chasti.
The Moscow Times. (2000, 06 08): No Talks on Karelia. Preluat pe 05 05, 2016, de pe
http://www.themoscowtimes.com/news/article/no -talks -on-karelia/262313.html.
The US ambassador has accused Estonia of forgett ing the Holocaust (Posol SHA obvinil
Estoniyu v zabvenii Kholokosta). (2002, 05 28). Kommersant . Preluat pe 05 15,
2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/941691.
Theatrum mundi. (1993, 03 26): Kommersant . Preluat pe 02 28, 2015, de pe
http://www.kommersa nt.ru/doc/43127.

210
TIKHOMIROV, V. (2005, 05 23): Small and not proud (Malen'kiye i negordyye).
Kommersant . Preluat pe 05 23, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/2295280.
TSEHMISTRENKO, S. (1994, 06 25): About Penelope, not the end of our tests yet (O
Penelopa, yeshche ne konets ispytaniyam nashim). Kommersant. Num. 116 . Preluat
pe 05 25, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/82063.
Vladimir Putin: From whom wants NATO to defend? We don't threat each other(Vladimir
Putin: Ot kogo khochet oboronyat'sya NATO? My drug drugu ne ugrozhayem).
(2002). Leningradskai Pravda . Preluat pe 08 09, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/brief/231314.html.
Vladimir Putin: NATO moves to the borders of Russia, but there is no reason to worry
(Vladimir Putin: NATO dvizhetsya k granitsam Rossii, no poka net prichin dlya
volneniya). (2015, 06 16). Kommersant . Preluat pe 08 12, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/2748267.
VODO, V. (2003, 03 31): The Estonian authorities have recognized the ”European values”
(Estonskiye vlas ti priznali "yevropeyskiye tsennosti"). Kommersant . Num. 54, p. 11.
Preluat pe 02 23, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/373945.
VODO, V. (2003, 09 09): "Is Russia our friend?" ("Razve Rossiya nam drug?").
Kommersant. Num. 162 , p. 11. Preluat pe 02 2 7, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/409857
VODO, V. (2004, 08 19): Mobile flagstone (Mobil'naya plita). Kommersant. Num. 152 , p.
11. Preluat pe 05 12, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/498859.
VODO, V. (2004, 09 06): The nazi ”liberator” cou ldn't rezist in Estonia (Natsist –
"osvoboditel'" ne ustoyal v Estonii). Kommersant . Preluat pe 05 14, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/503070.
VODO, V. (2005, 03 09): The Presidents of Latvia and Estonia refuzed the invitation of
Vladimir Putin (Pre zidenty Litvy i Estonii otkazali Vladimiru Putinu). Kommersant .
Num. 40, p. 11. Preluat pe 03 23, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/552847.
VOLHONSKI, B. (2000, 03 15): Bloody Sauna. The Soviet – Finnish War ended 60 years
ago (Krovavaya finskaya ban ya. 60 let nazad zakonchilas' sovetsko -finskaya voyna).
Kommersant . p. 9. Preluat pe 05 08, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/142503.
VOLHONSKI, B. (2000, 05 19): Let's see what Robertson has to say (”Posmotrim, chto
skazhet Robertson"). Kommersant. Num. 88 , p. 11. Preluat pe 02 17, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/148268.
VOLHONSKI, B. (2000, 08 06): Putin doesn't give an inch of Finland native land (Putin ne
otdast Finlyandii ni pyadi rodnoy zemli). Kommersant . p. 3. Preluat pe 02 17, 2013,
de pe http://www.kommersant.ru/doc/150039.

211
VOLHONSKI, B. (2001, 09 04): On the Finnish border one walks sullenly (Na granitse
finny khodyat khmuro). Kommersant . Preluat pe 02 07, 2010, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/281397.
VOLHONSKI, B. (2002, 10 10) : Europe is not enough for all (Yevropy na vsekh ne khvatit).
Kommersant. Num. 184 , p. 9. Preluat pe 02 18, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/345323.
VOLHONSKI, B. (2002, 11 21): War – garbage, the main thing – maneuvers – says the
military folklore ("Voyna – fignya, glavnoye – manevry", – glasit voyennyy
fol'klor). Kommersant. Num. 211, p. 9. Preluat pe 07 23, 2014, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/351987.
VOLHONSKI, B. (2004, 02 14): House of tolerance (Doma torg terpimosti). Kommersant.
Vol. 2 33, p. 11. Preluat pe 05 18, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/533024.
VOLHONSKI, B. (2005, 04 11): This day we are moving as we can (Etot den' my otdalyali
kak mogli). Kommersant . p. 42. Preluat pe 03 12, 2014, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/56 8804.
VOLHONSKI, B. (2005, 06 23): Russia thwarted the Estonian border (Rossiya presekla
estonskuyu granitsu). Kommersant. Num. 113 , p. 11. Preluat pe 05 14, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/586574.
VOLHONSKI, B. (2006, 09 11): Two passports regime (Dvukhpasportnyy rezhim).
Kommersant. Num. 36 , p. 30. Preluat pe 06 11, 2015, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/703832.
VOLKHONSKI, B., Solovyov, V. (2005, 04 11): This day we are moving as we can (Etot
den' my otdalyali kak mogli). Kommersant . Preluat p e 03 12, 2014, de pe
http://www.kommersant.ru/doc/568804.
Why did Putin cross Mannerheim line? (Zachem Putin pereshel liniyu Mannergeyma).
(2001, 09 04): Leningradskaia Pravda . Preluat pe 07 26, 2015, de pe
http://www.lenpravda.ru/digest/federal/258893.htm l.
YEVGENYEV, S. (2014, 07 01): Cottage for Near Abroad (Dacha za blizhney granitsey).
Vesti . Preluat pe 11 22, 2014, de pe
http://www.vesty.spb.ru/apps/novosti/2014/07/01/dacha -za-blizhnej -granicej/.
ZINDE, Y. (2000, 06 17): Between hammer and anvil (Mezh du Molotovym i nakoval'ney).
Kommersant . Preluat pe 04 17, 2014, de pe http://www.kommersant.ru/doc/150803.
ZORIN, L., G. Sysoyev. (2004, 03 11): Ministry of Foreign Affairs (Ministerstvo
inostrannykh del). Kommersant . Num. 43, p. 9. Preluat pe 09 25, 2014 , de pe
http://www.kommersant.ru/doc/456506.
ZYGAR, M. (2003, 11 03): Insulting relative (Obidnyy rodstvennik). Kommersant , p. 52.
Preluat de pe http://www.kommersant.ru/doc/424973.
ZYGAR, M. (2007, 01 15): Neighborly Clarifcation (Dobrososedskiye vyyasnen iya).
Kommersant . Preluat pe 06 01, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/733856.

212
ZYGAR, M. (2007, 05 10): Remembering Date. Two Versions of Victory Day in Tallinn
(Pamyatnikovaya data. Dve versii Dnya Pobedy v Talline). Kommersant. Num. 78 ,
p. 1. Prelu at pe 02 26, 2015, de pe http://www.kommersant.ru/doc/764214.

Surse online
(2009). Public Opinion – 2009. Levanda Center. Preluat pe 0105, 2014, de pe
http://www.levada.ru/sites/default/files/levada_2008_eng.pdf .
(2009). Finnish Security a nd D efence Policy . Prime Minister’s Office Publications. Preluat
pe 01 05 2016, de pe
http://www.civcap.info/fileadmin/user_upload/Finland/gov_rep.pdf .
(2012). Public Opinion 2012. Levada Center. Preluat pe 01 05, 2014, de pe
http://www.levada.ru/old/books/obsh chestvennoe -mnenie -2012 -eng.
(2013). Narva in figures. Preluat pe 05 01, 2014, de pe http://www.narva.ee/files/7095.pdf .
(2015). South -East Finland – Russia CBC 2014 -2020. European Commission.
(2015): Freedom of the press. Freedom House. Preluat pe 04 23, 2 015, de pe
https://freedomhouse.org/report/freedom -press/2005/russia .
(2016): TimeMaps – Russia. TimeMaps. Preluat pe 03 06, 2016, de pe
https://www.timemaps.com/history/russia -1914ad/ .
ILVES, T. H. (2016, 02 24). President Ilves at the Republic of Estonia Independence Day
celebration on 24 February 2016 at the Estonia Concert Hall. Preluat pe 03 05, 2016,
de pe https://president.ee/en/official -duties/speeches/12047 -president -ilves -at-the-
republic -of-estonia -independence -day-celebration -on-24-february -2016 -at-the-
estonia -concert -hall/index.html .
Population by Sex, Ethnic Nationality and County . (fără an). Preluat pe 07 17, 2016, de pe
http://pub.stat.ee/px -web.2001/Dialog/Saveshow.asp.
Press release №1847. (2016, 05 04): Preluat pe 07 12, 2016, de pe Russia n Public Opinion
Research Center : http://wciom.com/index.php?id=61&uid=1263.
Russia Unemployment Rate. (2017, 01 25): Preluat pe 02 08, 2017, de pe Economics
Trading: http://www.tradingeconomics.com/russia/unemployment -rate.
Russian Federal State Statistic s Service. (2011): "Всероссийская перепись населения 2010
года. Том 1 [2010 All -Russian Population Census, vol.I]. Preluat pe 06 02, 2015, de
pe http://www.gks.ru/free_doc/new_site/perepis2010/croc/perepis_itogi1612.html.
Russian Periodical Press Market. (2008): Federal Agency for the Press and Mass
Communications.
Russian Regional Economic and Business Atlas. Economic and Industrial Profiles (Vol. I).
(2013): International Business Publications USA.

213
Site-ul ofical al orașului Narva . (2015). Preluat pe 11 0 6, 2015, de pe
http://www.narva.ee/en/for_tourists/welcome_to_narva_city,_estonia!/page:7672.
Site-ul oficial al Administrației St. Petersburg. (fără an). Preluat pe 05 01, 2015, de pe
http://gov.spb.ru/en/.
Site-ul oficial al orașului Ivangorod. (fără an) . Preluat pe 02 07, 2014, de pe
http://www.ivangorod.ru/history -88.html.
Site-ul oficial al regiunii Leningrad. (fără an). Preluat pe 02 01, 2016, de pe
http://lenobl.ru/about/populate.
The Finnish Border Guard . (2016): Preluat pe 10 05, 2015, de pe
http:/ /www.raja.fi/guidelines/the_border_zone.
TORSTILA, P. (2011, September 22): Speech by Secretary of State Torstila at the 7th
Annual International Conference Russia/EU/Norway Cross ‐Border Cooperation
Conference . Preluat pe 05 02, 2016, de pe
http://formin.f inland.fi/public/default.aspx?contentid=230056 .