Impactul abuzului fizic asupra rezultatelor ș colare ale elevilor de [616097]

Universitatea din Bucure ș ti
Facultatea de Psihologie ș i Ș tiin ț e ale Educa ț iei
Departamentul de Ș tiin ț e ale Educa ț iei

-Teză de licen ț ă-

Impactul abuzului fizic asupra rezultatelor ș colare ale elevilor de
liceu

Coordonator Ș tiin ț ific:
Lector univ. dr. Beatrice Hellen Almă ș an

Student: [anonimizat],
2018
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Structură:

● Pagina de titlu
● Cuprins
● Rezumat într-o limbă străină
● Introducere
● Capitolul I -Agresivitatea. Tipuri de agresivitate
I.1 ​ Forme de manifestare
I.1.1 Factori ce influen ț ează manifestările agresive
​ I.2 Abuzul. Tipuri ș i factori determinan ț i
I.2.1 Factori determinan ț i ai abuzului
I.2.2 Tipuri de abuz ș i consecin ț ele acestora
I.2.2.1 Abandonul/ Neglijen ț a
I.2.2.2 Abuzul fizic
I.2.2.3 Abuzul emo ț ional
I.2.2.4 Abuzul sexual
I.2.2.5 Abuzul economic
I.3 Copilul-victimă a abuzului
● Capitolul II – Abuzul fizic asupra copilului
II.1 Abuzul fizic ș i violen ț a în familie
II.2 Clasificarea abuzului fizic asupra copilului
II.3 Consecin ț e psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului
II.3.1 Trăiri interioare ale copilului abuzat
II.4 Consecin ț ele abuzului la nivel ș colar
● Capitolul III – Metodologia cercetării
III.1 Obiectivele cercetării
III.2 Ipotezele cercetării
III.3 Eșantionul
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

III.4 Instrumentele cercetării
III.4.1 Chestionar
III.4.2 Studiu de caz
III.4.3 Focus grup
● Capitolul IV- Rezultatele cercetării
● Concluzii
● Referin ț e bibliogr afice
● Anexe

Introducere

Societatea în care trăim se confruntă cu o problemă foarte gravă, ce se află în plină ascensiune, ș i
anume abuzul asupra copilului. Termenul de abuz sau violen ț ă a fost folosit în publica ț ii,
rapoarte ș i mass-media frecvent în ultimii ani. În anul 1996, Organiza ț ia Mondială a Sănătă ț ii
(OMS) a declarat că “violen ț a este una dintre cele mai mari probleme de sănătate publică la nivel
global”. În 2002 , în cadrul studiului “Abuzul și neglijarea copiilor în familie : studiu sociologic
la nivel național”, rezultatele au reflectat o realitate îngrijorătoare în rândul părin ț ilor care
recuno ș teau utilizarea unor forme diferite de violen ț ă în procesul de cre ș tere ș i educare al
copilului. În urma studiului s-a constatat ca 60% dintre părin ț i au recunoscut că decurg la forme
diferite de abuz în ceea ce prive ș te cre ș terea copiilor.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

În anul 2006, în “Studiul Organiza ț iei Na ț iunilor Unite privind violen ț a asupra copiilor ” s-a
arătat că la nivel global, peste 40 de milioane de copii sub 15 ani cad victime violen ț ei în fiecare
an, cu toate aceste, 97% dintre ace ș tia nu beneficiază de aceea ș i protec ț ie legală împotriva
violen ț ei ca ș i adul ț ii.
Problema cu care ne confruntăm se datorează în primul rând slabei cunoa ș teri a conceptelor ș i
teoriilor ce ț in de probl ematica abuzului asupra copilului ș i de consecin ț ele acestuia asupra
dezvoltării sănătoase a individului.
Pe de altă parte, diminuarea ș i prevenirea abuzului sunt influen ț ate în mod negativ de numărul
redus al speciali ș tilor form a ț i ș i cu experien ț ă practică în acest domeniu.
De cele mai multe ori adul ț ii , în special părin ț ii consideră că propria experien ț ă de via ț ă este de
ajuns pentru a stabili un model educa ț ional pentru proprii copii ș i nu numai. Spre exemplu, la fel
ca ș i părintele care î ș i atribuie drepturi depline în cre ș terea copilului, cadrul didactic consideră că
experien ț a pe care o are e ste suficientă pentru a instrui ș i orienta copilul în evolu ț ia sa.
Un factor principal în dezvoltarea ș i cre ș terea copilului îl constituie familia. Abuzul în cadrul
familiei afectează individul pe plan emo ț ional , sentiment ce conduce către e ș ec social. Efectele
abuzului sunt profunde ș i afectează copilul de-a lungul întregii sale vie ț i.
Cunoa ș terea “Drepturilo r Copilului” ș i mai ales a nevoilor lui în func ț ie de etapele sale de
dezvoltare reprezintă o obliga ț ie morală a părintelui în fa ț a societă ț ii în care trăie ș te.
Pentru a combate ș i a preveni abuzul , adul ț ii trebuie să con ș tientizeze efectele nefaste ale
acestuia.
Trista realitate ne arată faptul că există extrem de pu ț ine studii ș i cercetări în acest domeniu, în
situa ț ia în care copii din România sunt extrem de vulnerabili la abuz ș i neglijare . În ceea ce
prive ș te programele de pr even ț ie, din păcate, ț ara noastră se află la început de drum.
O bună strategie de prevenire , combatere ș i recuperare a copiilor abuza ț i trebuie să con ț ină o
legisla ț ie completă cupri nzând legi în măsură să intervină în cazul abuzului , o clară definire a
institu ț iilor ș i a speciali ș tilor cu responsabilită ț i precise. De asemenea, sunt necesare proceduri de
interven ț ie adecvată în diferite situa ț ii , pregătirea ș i formarea unui sistem institu ț ional , care să
ofere sprijin ș i securitate în situa ț iile de criză. (Zamfir , 1997)
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

În scopul preven ț iei , o importan ț ă deosebită ar putea avea con ș tientizarea problematicii
abuzului în rândul copiilor din ș coli. Aceste programe de preven ț ie ar trebui să pună accentul pe
în ț elegerea de către copii a diferitelor tipuri de abuz. Programele de preven ț ie la nivelul ș colii
sunt importante deoarece este cunoscut faptul că două treimi dintre victimele abuzului sunt de
vârstă ș colară.
Lucrarea de fa ț ă este compusă dintr-o parte teoretică, alcătuită din două capitole ș i o parte
practică, în care, pe langă aplicarea chestionarului ș i metodei focus grupului, este tratat ș i un
studiu de caz.

4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Capitolul I- Agresivitatea. Tipuri de agresivitate

Agresivitatea reprezintă un concept care poate fi definit drept „o stare a sistemului
psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în
planconștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrângerii, negării sau umilirii
unei ființe, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.”(Păunescu, C.,
1995)
Conform defini ț iei din “Dic ț ionar de psihologie” în ț elegem prin agresivitate “ ​ un comportament
distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Implică negare activă și produce
daune sau chiar transformări. Există și o agresivitate calmă, nonviolentă dar întotdeauna
agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a
obiectului ei ”. (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 24 )
În ceea ce prive ș te anum ite comportamente agresive, unele se orientează în direc ț ia producerii
unui rău altei persoane, în timp ce altele se orientează către direc ț ia demonstrării “puterii
agresorului” sau a “masculinită ț ii”.
Sunt autori care nu consideră această diferen ț iere ca fiind necesară deoarece „aceste variate
scopuri nu sunt mutual exclusive și multe alte acte de agresiune pot fi orientate pentru atingerea
unora sau tuturor acestor scopuri”. (Mitrofan, 2003, p. 162)
Ca forme reprezentative ale manifestării agresivită ț ii facem referire la delincven ț ă ș i
infrac ț ionalitate, acestea fiind cele care captează aten ț ia cel mai des din pricina impactului
puternic ș i al pericolului pe care îl prezintă. Acestea derivă de la amenin ț ări minore la crimă,
recurgând deseori la for ț a fizică a agresorului, uneori exercitându-se asupra obiectelor.
Societatea tolerează mai mult sau mai pu ț in aceste comportamente, depinzând de punctul în care
aceste sunt percepute drept crime.
În privin ț a comportament ului agresiv de factură antisocială, se pot diferenția mai multe tipuri:
a) agresivitatea nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu;
b) comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul
criminal;
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

c) comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie
consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită. (Dragomirescu, 1990)
Pe de altă parte, comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și asupra
sinelui. Facem referire la diferen ț a între actele comportamentale autodistructive (sinuciderea, de
exemplu) și comportamentele care pot periclita sănătatea și echilibrul organismului (consumul de
alcool, droguri).
Concluzionând, având în vedere cele men ț ionate mai sus, agresivitatea poate fi definită drept un
„ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient sau fantasmatic
în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect
investit cu semnificație socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt
conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări psihice sau chiar în afara lor (suicidul
rațional)”. (Gorgos, 1987, p. 110-111)
Asemenea altor concepte psihologice, termenii de „agresivitate”, respectiv „agresiune” și
„violență” apar ț in atât lim bajului comun, cât ș i arsenalului tehnic al psihologiei, cele două
perspective putând să nu coincidă cu necesitate.
Cu toate acestea, chiar dacă în vorbirea curentă termenii de agresivitate, agresiune și violență par
să aibă aproape același înțeles, este necesar de stabilit o gradație și de respectat nuanțele diferite
ale acestor noțiuni. (Florea, 2003, p.27-50)
Clasificarea agresivită ț ii întâmpină dificultă ț i din pricina marii complexită ț i ș i a intensită ț ii
acestui fenomen psihosociologic.
În 1961 Buss identifică trei dimensiuni caracteristice agresivită ț ii, ș i anume:
1) fizică – verbală;
2) activă – pasivă;
3) directă – indirectă.
Îmbinarea acestor dimensiuni conduce către alte 8 tipuri diferite de agresiune.
● Agresivitatea activă:
-fizică:
-directă (loviri ș i răniri)
-indirectă (atacuri asupra unui substitut al victimei)
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

-verbală:
-directă (insulte)
-indirectă (bârfă)
● Agresivitate pasivă:
-fizică:
-directă (blocarea unui comportament al victimei)
-indirectă (neangajarea într-un comportament)
-verbală:
-directă (refuzul de a conversa/vorbi)
-indirectă (lipsa aprobării/acordului)
Putem caracteriza agresivitatea având în vedere următoarele caracteristici:
1) Referindu-ne la agresor sau la o persoană cu un comportament ostil se pot diferenția:
● agresivitatea tânărului vs. agresivitatea adultului;
● agresivitatea masculină vs. agresivitatea feminină;
● agresivitatea individuală vs. agresivitatea colectivă;
● agresivitatea spontană vs. agresivitatea premeditată.
2) În func ț ie de forma de manifestare a agresivită ț ii putem identifica:
● agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;
● agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.
3) În privin ț a obiectivelor urmărite, identificăm:
● agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;
● agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei.
4) Prin prisma metodelor utilizate spre înfăptuirea actului agresiv se pot diferen ț ia:
● agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;
● agresivitatea directa (cu efecte directe asupra victimei) si agresivitatea indirecta (cand
intre agresor si victima exista intermediari).
În literatura de specialitate întâlnim o diferen ț ă între agresivitatea reactivă, fiind cea care
răspunde unei provocări ș i cea proactivă, aceasta din urmă nefiind provocată ulterior. De
asemenea, este importantă în ț elegerea diferen ț elor între agresivi tatea verbală ș i cea fizică, întru
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

cât cea fizică este mult mai gravă, datorită consecin ț elor suportate de victimă, precum ș i ș ansei
mai mari de a stârni un conflict printr-o reac ț ie agresivă.

I.1 ​ Forme de manifestare

Agresivitatea reprezintă o formă de manifestare a energiei vitale, însă ceea ce este important
pentru cei din jur, este modul în care agresivitatea se prezintă ș i se manifestă. În literatura de
specialitate, Sigmund Freud, împreună cu Konrad Lorenz sus ț in că agresivitatea este înnăscută.
Ace ș tia sus ț in ideea conform căreia oamenii se nasc cu impoulsu l de a fi violen ț i sau de a agresa.
Pe de altă parte, cei de la Yale Univeristy din SUA, sus ț in că agresivitatea este un răspuns la
frustrare. În momentul în care îndeplinirea unei sarcini e ș uează, intervine frustrarea. La rândul
său frustrarea devine sursa de manifestare a agresivită ț ii.
În altă ordine de idei, având în vedere teoria învă ț ării sociale a agresivită ț ii, putem afirma că
agresivitatea est eun comportament social învă ț at. Teoria învă ț ării sociale a agresivită ț ii aduce
argumente conform cărora comportamentul agresiv este influen ț at:
● în mod direct, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente;
● În mod indirect, prin observare ș i ulterior imitarea unor modele de conduită ale altora.

I.1.1 Factori ce influen ț ează manifestările agresive

Manifestările agresive sunt numeroase ș i depind în principal de mediul în care trăie ș te omul. Cei
mai importan ț i factori ce influen ț ează agresivitatea sunt:
1. Familia ș i educa ț ia oferită.
De cele mai multe ori copii care manifestă un comportament agresiv provin din familii ai căror
părin ț i au fost crescu ț i prin intermediul pedepselor fizice, care la rândul lor au urmat acelea ș i
metode pentru cre ș terea copiilor. Copilul î ș i ia ca model părin ț ii. Modul în care adul ț ii în general,
părin ț ii în special î ș i manifestă stările agresive devine un exemp lu pentru copil. Aceste modele
preluate de la cei din jur vor fi redate ulterior ca manifestări agresive fa ț ă de sine ș i fa ț ă de
ceilal ț i.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

2. Cultura ș i mediul social
În mediul social din care provine copilul, unde modele de conduită agresivă sunt acceptate,
agresivitatea se va perpetua asupra genera ț iilor viitoare.
3. Mass-media
Mass-media antrenează societatea într-un comportament agresiv, deoarece prin intermediul
mass-media, al televizorului, internetului se difuzează zilnic modele de conduită agresivă prin
certuri între părin ț i ș i copii, bătăi între elevi sa chiar crime.
Cu toate acestea, agresivitatea nu este întotdeauna distructivă sau autodistructivă, datorită
sublimărilor constructive care stau la baza creativită ț ii, a competi ț iei, a spiritului de dreptate ș i a
sus ț inerii unor valori. Considerăm că nu este benefică evitarea agresivită ț ii sau încercarea de a o
opri, deoarece acestea din urmă stârnesc comportamentul agresiv. Important este să învă ț ăm cum
să privim agresivitatea în mod constructiv, pentru a nu mai fi dăunătoare atât nouă, cât ș i celor
din jur.

​ I.2 Abuzul. Tipuri ș i fact ori determinan ț i

De-a lungul timpului societatea în care trăim s-a confruntat cu o problemă socială complexă, ș i
anume abuzul asupra copilului. Din păcate, acest fenomen a luat amploare, motiv pentru care ne
confruntăm cu el ș i în zile le noastre.
O societate sănătoasă nu poate să existe decât dacă ea are o bază sănătoasă. Iar aceasta nu poate
fi decât familia, în general, ș i copilul, în particular. Astfel spus, construc ț ia unei societă ț i
armonioase trebuie să se fundamenteze pe protec ț ia ș i bunăstarea copilului. Copii de azi sunt
părin ț ii de mâine. Un copil abuzat ș i neglijat va ap1ica probabil un tratament asemanator copiilor
lui, generându-se astfel un cerc vicios, din care cu greu se va mai putea ie ș i.
Fenomenul abuzului la copii se definește ca fiind o formă de maltratare, neglijare, rele tratamente
asupra copiilor care se află în mod obișnuit într-un raport de autoritate cu copilul(Ș. Ionescu
2001, pag. 16).
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Conform Legii 272/2004, abuzul asupra copilului presupune printre altele, orice acțiune
voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau autoritate față de
acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Defini ț ia acceptată de Organiza ț ia Mondială a Sănătă ț ii acoperă în întregime însemnătatea
acestui concept. “Abuzul reprezintă orice formă de maltratare fizică și / sau psihică, abuz sexual,
neglijare, tratare neglijentă sau exploatare în scopuri comerciale sau orice alt tip de exploatare
care poate cauza daune efective sau potențiale pentru sănătatea, supraviețuirea, dezvoltarea sau
demnitatea copilului în contextul unei relații de responsabilitate, încredere sau autoritate”
Din punct de vedere medical, abuzul reprezintă o ac ț iune îndreptată către copil, care îi afectează
sănătatea fizico-psihică cu consecin ț e negative temporare sau definitive.
Juridic vorbind ​ , ​ abuzul este încălcarea normelor legale care apără relațiile sociale ce asigură o
bună și normală creștere și dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului.
În literatura de specialitate întâlnim deseori asocierea între abuz ș i maltratare. “Maltratarea este
orice formă voluntară de acțiune sau omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și
are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau
rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi.” (Popescu V., 1998)
Concluzionând, putem afirma că abuzul reprezintă o formă de violen ș ă atât fizică, cât ș i psihică,
care aduce urmări negative temporare sau definitive asupra persoanei abuzate.

I.2.1 Factori determinan ț i ai abuzului

Există numeroase caracteristici care determină apari ț ia abuzului. Dintre acetea men ț ionăm:

Caracteristici parentale :
● adulții au suferit la rândul lor abuzuri în familia de origine;
● model parental abuziv;
● consumul de alcool/ droguri;
● părin ț i care suferă de boli mintale ș i au sănătatea precară;
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

● părin ț i care sunt in stabili emoțional, lipsiți de empatie relațională,
● nu apreciază copilul corect, nu-l aprobă, nu-l acceptă;
● comunicarea deficitară cu copilul;
● părin ț ii au un stil educativ conflictual ș i prezintă un atașa ment redus față de copil;
● familie tradițională ce folosește bătaia ca metodă educativă.

Caracteristici ale copilului:
● copil instabil, hiperactiv,indisciplinat ș i neascultător;
● copil bolnăvicios, suferind de o dizabilitate fizică sau psihică, fapt care îngreunează
rela ț ionarea adultu lui cu el;
● statutul copilului ( ne referim aici la copii ce provin din alte relații);
● copil născut prematur, care, în primul an de viață, fiind mai greu de îngrijit decât
congenerii lui, îi irită pe părinți, declanșând frustrarea și comportamentele agresive ale
acestora;
● copil provenit dintr-o sarcină neplanificată, nedorită sau născut cu alt sex decât cel pe
care părin ț ii ș i-l doreau.

Condiții socio-economice și familiale:
● antedecedente penale sau familiale semnificative;
● părinte unic sau în relație de coabitare /concubinaj;
● izolarea socială a familiei(lipsa prietenilor, a rudelor);
● conflicte maritale;
● șomaj, decese, mutări frecvente;
● stres economic, sărăcie.
S-a observat că există două strategii de supravie ț uire în ceea ce prive ș te situa ț ia copiilor abuza ț i,
acestea fiind:
1. “strategia de a fi exagerat de bine adaptat este utilizată de copiii care se poartă în așa fel încât
să fie pe placul adulților, îndeplinindu-le toate dorințele, făcând eforturi pentru a le preîntâmpina
reacțiile violente și a se ridica la înălțimea așteptărilor lor. Din această categorie fac parte copii
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

inteligenți, care au învățat să observe gesturile părinților, pentru a afla dacă sunt nervoși sau nu,
care „citesc” pe fața lor semnele a ceea ce ar putea să se întâmple, vorbesc neîncetat în anumite
situații pentru a le distrage atenția. Utilizând o astfel de strategie, copiii dobândesc abilități și
competențe superioare celor ale congenerilor, dar își vor pierde definitiv copilăria, devenind niște
adulți în miniatură, care învață să se descurce de timpuriu, dar cu un preț mult prea
mare.”(Killen,1998,p.101)
2. “strategia de a fi hiperactiv și distructiv este aplicată de copiii care sunt constant provocatori,
agresivi, deranjează jocul celorlalți, distrug lucruri, creează agitație, se întrerup deseori din
activitățile începute, sunt sfidători; ei încearcă să atragă astfel atenția asupra lor, dar, din păcate,
efectele sunt contrare celor așteptate. Există diferențe între cele două sexe în abordarea
strategiilor de supraviețuire: în timp ce băieții se bazează mai mult pe propria forță și creativitate,
fetele apelează și la alte persoane, care le-ar putea sprijini în efortul lor de a face față
împrejurărilor”. (Killen,1998,p.101)
În pofida multitudinii de fațete și particularități ale abuzului asupra copiilor, există câțiva indici
ai existenței sale, identificabili în modul de a fi al victimelor:
a) amintirile compulsive, retrăite de nenumărate ori (vizuale, tactile, olfactive, acustice, în
funcție de modalitatea predominantă în care a fost realizat abuzul);
b)modalități comportamentale particulare (copiii repetă în joc trăirea abuzului și o reproduc în
scenarii automatizate, de exemplu în jocul cu păpuși sau în desen);
c) viziunea alterată asupra lumii, vieții și mai ales asupra viitorului (lipsa de încredere în semeni,
așteptările negative dinspre aceștia, dificultăți în a construi relații pozitive cu cei din jur).
Desigur, trăirile copiilor abuzați vor fi diferite, depinzând de tipul abuzului în sine, de
sensibilitatea fiecăruia, de modul în care fiecare copil a perceput întreaga situație și, în sfârșit, de
mijloacele folosite pentru a supraviețui.

I.2.2 Tipuri de abuz ș i consecin ț ele acestora

4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

În general abuzul este împăr ț it în 3 mari categorii ș i anume: abuzul fizic, abuzul emo ț ional ș i
abuzul sexual. Însă, în cele ce urmează vom trata atât cele 3 categorii, cât ș i neglijarea sau
abandonul ș i abuzul econ omic.

I.2.2.1 Abandonul/ Neglijen ț a

“Abandonul sau agresivitatea prin demisie se poate manifesta sub diverse grade și forme,
mergând de la abandonul disimulat, în care părinții se poartă ca și când copilul nu ar exista, îl
neglijează, nu-i acordă niciun fel de atenție, copilul este respins, iar nevoile sale de dezvoltare
sunt ignorate, până la abandonul fizic, când unul dintre părinți părăsește copilul sau, în caz de
divorț, îl consideră un obstacol în calea constituirii noii sale familii; această situație o găsim și în
cazul fetelor minore rămase însărcinate, care sunt părăsite atât de parteneri, cât și de părinți,
având mari dificultăți în a crește și educa viitorul copil.” ((Păunescu, 1994, p. 95 )
Neglijarea este reprezentată de incapacitatea adultului în general, părin ț ilor în special de a avea o
comunicare eficientă cu copii, de a le asigura nevoile caracteristice vârstei ș i de a le limita
accesul la educa ț ie.
’’Prin neglijarea copilului se în ț elege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care
are responsabilitatea cre ș terii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsura subordonată
acestei responsabilită ț i, fapt care pune în pericol via ț a, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului ’’(art.89 alin.2
din Legea nr.272/2004).
Cele mai grave forme de neglijare conform “Salva ț i Copii, 2000” sunt:
● neasigurarea unei alimenta ț ii;
● neasigurarea unei îmbrăcămin ț i adecvate;
● dezinteres fa ț ă de starea de sănătate a copilului;
● locuin ț ă cu spa ț iu ș i igiena necorespunzătoare;
● insuficientă supraveghere;
● lipsa de preocupare pentru educa ț ia copilului;
● privarea copilului de afec ț iune;
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

● abandonul copilului.
“Copiii neglijați au caracteristici ușor de observat: sunt considerați foarte cuminți, sunt timizi, se
retrag din fața agresiunii altora, nu încearcă niciodată să se afirme, de obicei se joacă singuri,
preferă să stea în grupuri mari de copii, dar nu-și fac prieteni. În schimb, copiii respinși sunt
foarte activi, vorbăreți și certăreți, încearcă mereu să se apropie de ceilalți, nu cooperează atunci
când se joacă, nu împart lucrurile pe care le posedă, deseori atrag atenția prin conduite
nepotrivite situației.” (Scaffer, 2005, p. 118)
„Copiii au nevoie de sprijin din partea adulților, față de care manifestă un puternic atașament…”
(Mitrofan, 2008, p. 282).
Datorită acestui tip de abuz, dezvoltarea copilului este serios afectată, motiv pentru care,
neglijarea ar trebui să se bucure de o aten ț ie ș i o analiză mai sporită, atât din partea părin ț ilor, cât
ș i a cadrelor didactice ș i mass-media.
I.2.2.2 Abuzul fizic

“Abuzul fizic reprezintă ac ț iunea sau lipsa de ac ț iune ( singulară sau repetată ) din partea unui
părinte sau a unei persoane aflată în pozi ț ie de răspundere, putere sau încredere care are drept
consecin ț ă, vătămarea fiz ică actuală sau poten ț ială.” (Salva ț i Copiii, 2000)
“Cele mai grave forme de manifestare a abuzului, mai ales a agresivită ț ii în cadrul familiei sunt
bătaia ș i incestul, cu con secin ț e extrem de nefavorabile asupra pr ocesului de dezvoltare ș i
maturizare psihocomportamentală a copilului. În ceea ce prive ș te bătaia, unii teoreticieni sus ț in
că metoda are o dublă valoare: retroactivă – durere fizică ș i morală resim ț ită pentru o conduită
gre ș ită – ș i proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor asemenea a cte comportamentale. Ce
mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să fie durerea
pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare sunt doar câteva din întrebările la care nu s-a
formulat încă un răspuns unanim acceptat de către speciali ș ti.” (Salva ț i Copiii, 2000)
Dintre toate tipurile men ț ionate la început, abuzul fizic reprezintă cea mai des întâlnită formă de
abuz. Are drept urmări atât vătămarea fizică a copilului, cât ș i “vătămarea” psihică a acestuia.
Printre cele mai des întâlnite caracteristici ale părin ț ilor care î ș i abuzează fizic copii, men ț ionăm:
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

● părin ț i care provin din familii în care la rândul său au fost agresa ț i de propii părin ț i sau de
rude apropiate;
● părin ț i care încă m erg pe principiul “bătaia este ruptă din rai”;
● părin ț i care î ș i tratează copii ca pe ni ș te obiecte, nu ca pe fiin ț e. Ace ș tia consideră că
propii copii ar trebui să îndeplinească toate sarcinile cerute, să fie primii la ș coală, să nu
iasă niciodată din cuvântul părin ț ilor ș i să fie constant asc ultători. În caz contrar, copiilor
li se vor aplica pedepse fizice.
● părin ț i lipsi ț i de sentimente, de umanitate, care nu sunt int eresa ț i ș i pe care nu îi afectează
modul în care î ș i cresc copii ș i felul în care îi vor afecta pe viitor rănile fizice ș i suflete ș ti
pe care ace ș tia le provoacă.
Se poate observa foarte u ș or dacă un copil trăie ș te într-un mediu violent. Conform “Rădulescu,
2001, p. 67” men ț ionăm u rmătoarele caracteristici:
● copilul are frecvent conduite agresive;
● copilul este izolat, pasiv, emotiv;
● copilul are dificultăți școlare: performanțe scăzute, absentează, este indisciplinat;
● rolurile sunt inversate: copilul tutelează adultul;
● tulburări ale somnului nocturn: insomnii, coșmaruri, poluții, agitație în timpul somnului;
● dureri somatice: dureri de cap, de stomac, guturai cronic, alergii;
● comportament autodistructiv, înclinație spre accidente;
● vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istorisirea accidentului;
● teamă de contactul fizic inițiat de părinți sau de alte persoane;
● plâns disperat sau absența aproape completă a plânsului;
● pare să urmărească siguranța, adaptându-se mai degrabă la situație, decât să se bizuie pe
părinți; pare într-o stare de alertă constantă față de un pericol potențial, întrebând, prin
cuvinte și acțiuni, ce se va petrece în continuare;
● se află permanent în căutarea hranei, a unor lucruri, avantaje, servicii;
● are conduite evazioniste și deviante persistente, mai ales în cazul adolescenților, cum ar fi
vagabondajul, abuzul de alcool sau de droguri, prostituția, mariaj timpuriu, exitența unei
sarcini.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

“Există situații în care tensiunea care însoțește conflictele dintre soți este resimțită intens de către
copil: acesta devine excesiv de agitat și turbulent, făcând și mai greu respirabilă atmosfera
familială. În aceste condiții, copilul se transformă înt-un fel de țap ispășitor, părinții și frații
descărcându-și agresivitatea asupra lui.” (Killen, 1998, p. 28)
Cel mai traumatizant fenomen pentru un copil îl reprezintă prezen ț a la conflictele violente dintre
părin ț ii săi.
Deseori abuzul fizic se află în strânsă legătură cu cel emo ț ional. Această legătură se datorează
sentimentelor de inferioritate, de teamă, prezente din cauza comunicării dificile, încărcată de o
ostilitate lipsită de motiva ț ie, lucru ce poate persista ș i la vârsta adultă.
În 1991, Clausen ș i Critte nden afirmau că abuzul emo ț ional a fost prezent în majoritatea
cazurilor de abuz fizic, de cele mai multe ori abuzul emo ț ional fiind cel care cauza daune
serioase în dezvoltarea copilului.
“Abuzul emo ț ional trebui e să fie în centrul aten ț iei profesioni ș tilor.” (Kari Killen,1998,p.29)

I.2.2.3 Abuzul emo ț ional

“Asemenea abuzului fizic, care produce cicatrice de ordin fizic, abuzul emo ț ional lasă ș i el urme
adânci” (Autoritatea Nationala pentru protectia drepturilor copilului.- Bucuresti, 2006, p.73).
“Una dintre formele abuzului emo ț ional este respingerea afectivitatii ș i lipsa de aten ț ie. Urmare
a cercetărilor recente, stările afective, emo ț iile au dobândit un loc central în teoriile privind
dezvoltarea ș i func ț ionarea individului uman. Se afirmă tot mai m ult că starea de comfort a unui
individ, calitatea vie ț ii pe care o duce sunt bazate pe emo ț iile pe care le trăie ș te ș i descifrarea
acestora ne poate spune mai mult despre acest individ decât capacită ț ile cognitive.” (Muntean,
A., 2006).
Spre deosebire de abuzul fizic, abuzul emo ț ional este mult mai greu de depistat, deoarece acesta
din urmă nu prezintă semne fizice. Adesea abuzul emo ț ional este determinat prin intermediul
comportamentului persoanei aflate în cauză. De regulă, primele semne, primele manifestări care
apar în urma abuzul emo ț ional cauzează mai pu ț in în compara ț ie cu cele care apar în timp.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

În ceea ce prive ș te efecte le abuzului emo ț ional, un impact foarte mare asupra copiilor îl au
amenin ț ările. ​ Bowdeby (1 973) (apud Kari Killen,1998,p.33) sus ț ine că “amenin ț ările separării
sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare.”
O legătură foarte puternică între abuzul emo ț ional ș i abuzul fizic este dată de sindromul
’’Munchausen’’. În cazul acestui sindrom, părin ț ii inventează o boală de care pretind ca ar suferi
propriul copil. Singura diferen ț ă între abuzul fizic ș i sindromul ’’Munchausen’’ este dată de
faptul că de această dată nu părin ț ii sunt cei care abuzează copilul, ci persoane străine care îl
supun la tratamente dureroase în scopul investigării.
Un alt tip de abuz emo ț ional este reprezentat de Enod (E ș ecul non-organic de dezvoltare).
’’E ș ecul de dezvoltare da torat mediului nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este
centrată pe omiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul rela ț iei părinte-copil. Problemele
existente în cadrul diadei pot varia de la simpla lipsă de cuno ș tin ț e sau deprinderi pâna la
complicate paternuri de ata ș ament care se pot traduce în paternuri de hrănire gre ș ite fa ț ă de
satisfacerea nevoii de hrană’’.( Ayoub si Miller (1985) apud ( Kari Killen,1998,p.38))
Considerăm abuzul emo ț ional ca fiind acea formă de abuz care afectează imaginea de sine ș i
echilibrul psihologic al copilului, datorită comportamentului neadecvat prezentat de părinte,
jigniri, batjocoriri, ironizări. Un copil abuzat emo ț ional simte ca nu este iubit, se izolează ș i
trăie ș te teroarea, refuzul ș i agresivitatea.
Înainte ca dezvoltarea psihică să se impună în via ț a copilului, acesta își va asuma
responsabilitatea de a avea grijă atât de el însuși, cât și de părinți, renunțând astfel la bucuria de
a- ș i trăi copilăria.“Ca adu lt, acesta se va confrunta cu probleme legate de identitate –
conștientizarea valorii personale și a identității sexuale.” (Killen, 1998, p. 34)
În cadrul abuzului emo ț ional, cea mai periculoasă manifestare este aceea în care datorită
consecin ț elor în plan soci al, copilul devine un delinvent, în cel mai rău caz ajungându-se la
crimă.
„Am fost crescut de bunici, deoarece mama mă părăsise la naștere, plecând să-și caute fericirea
în alte locuri. La vârsta de 3 ani, mama a revenit și m-a dus departe, într-un oraș minier, unde își
găsise fericirea. Mi-aduc aminte învățămintele ei: când intri, zici frumos săru-mâna tăticule și îl
pupi. Așa am făcut, dar am primit o replică rece, care m-a urmărit toată viața: «ia-l de aici din
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

fața mea». Nu am uitat niciodată cum m-a privit și m-a respins, dar, în schimb, am găsit repede
refugiu în persoana unchiului meu nea Gică, fratele mamei, de care și lui tata îi era teamă și eu
eram tare bucuros când îl certa pe tata pentru mine. El mă iubea mult în felul lui, dar singurul
lucru care nu îi plăcea era faptul că eram prea blând și încerca mereu să-mi inoculeze că trebuia
să știu să mă bat. El mă bătea ca pe stradă, nu cu cureaua, dar efectul s-a văzut, deoarece tata
primea reclamații de la mulți părinți, el mă bătea pe mine, iar pe el unchiul Gică, și el a fost
primul care a cedat. La grădinița săptămânală unde m-au dat părinții am luat bătaie de la un băiat
mai mare; când m-a văzut, nea Gică a turbat, m-a bătut cum nu mai fusesem bătut niciodată, mi-a
pus cuțitul în mână și mi-a zis vorba lui preferată: «Bisericuța mă-tii, te duci și îi bei sângele,
altfel eu te omor cu mâna mea, muiere ce ești». Și așa am făcut, m-am dus la cel ce mă bătuse și
i-am spus că vreau să dăm mâna să ne împăcăm, așa cum îmi spusese nea Gică și, când el a întins
mâna la mine, eu l-am lovit cu cuțitul în gât după care am fugit, aveam 5 ani atunci…”
(Gheorghe, 2003, p. 149).
Trista realitate ne arată că, din păcate există astfel de manifestări ale abuzului emo ț ional, care
privează copilul de libertate ș i de o copilărie fericită ș i îi distrug via ț a, dacă nu definitiv, pe
termen îndelungat.

I.2.2.4 Abuzul sexual

“Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu
inten ț ia de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care, prin
vârstă ș i dezvoltare se află fa ț ă de el într-o rela ț ie de răspundere, încredere sau putere. Când
copilul este abuzat de un membru al familiei, atunci avem de-a face cu un incest”. (Autoritatea
Na ț ională pentru protec ț ia drepturilor copilului.- Bucures ț i, 2006, p.73)
Considerâm abuzul sexual ca fiind acea formă abuz în care copilul este folosit de către adult
pentru satisfacerea plăcerilor sexuale. Se manifestă în diferite forme, de la simple mângâieri până
la for ț area copilului să pa rticipe la jocuri sexuale sau să asiste în timpul masturbării.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Conform “Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (ediția a patra, 1994, p.
613–614)” abuzul sexual repetat și maltratarea corporală intră în categoria evenimentelor
traumatice, care generează un stres sever.
În ceea ce prive ș te abuzu l sexual, există câteva consecințe care îl fac să fie cea mai înjositoare și
mai greu surmontabilă formă de abuz:
“1. sexualizarea traumatică prin interiorizarea de către copil a unor idei eronate despre
comportamentul sexual, datorită faptului că este recompensat pentru comportamente sexuale
nepotrivite vârstei;
2. stigmatizarea prin trăirea sentimentului de rușine, datorită faptului că abuzatorul îi solicită
imperativ să păstreze tăcerea și îi atrage atenția asupra faptului că este părtaș, iar imaginea lui va
fi una negativă, dacă ceilalți le vor descoperi secretul;
3. trădarea prin neîmplinirea așteptărilor copilului privind apărarea și grija din partea membrilor
familiei, care îi neagă dreptul la bunăstare și armonie;
4. neputința copilului de a se proteja și de a stopa abuzul, datorită experimentării de către acesta
a încălcării de către adult a granițelor sale corporale;
5. parentificarea și atribuirea de roluri deformate, prin pierderea copilăriei și aducerea sa cu forța
în rolul de adult, prin atenția care i se acordă, în defavoarea fraților și prin recompensele
nepotrivite.” (Fischer, Rieddeser, 2001, p. 258)
Din nefericire, de cele mai multe ori, copii ascund faptul că sunt abuza ț i sexual, datorită fricii, a
posibilelor consecin ț e ulterioare.

I.2.2.5 Abuzul economic

Considerăm abuzul economic ca fiind acea formă de abuz în care copii sunt obliga ț i să participe
la activită ț ă ț i aducătoare de venituri.
Conform unui raport elaborat de Institutul de Cercetare a calită ț ii vie ț ii, identificăm următoarele
activită ț i desfă ș urate de copii în gospodărie:
● menajul în gospodărie: cură ț enie, spălatul rufelor (pentru copii, uneori ș i pentru adul ț i),
spălatul vaselor, gătitul, aruncarea gunoiului ;
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

● cumpărăturile, plata unor servicii;
● îngrijirea fra ț ilor m ai mici sau a altor persoane din gospodărie.
(Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie ș i Promovarea Incluziunii Sociale – Condi ț ii
sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a Calită ț ii Vie ț ii,
2004, p. 20,21)
În cadrul aceluia ș i raport, identificăm activită ț i desfă ș urate de copii ș i în afara gospodăriei,
activită ț i care implică dif erite grade de risc:
● menajul în alte gospodării (predilect pentru fete ș i pentru copii de vârstă mai mică) ;
● muncă ocazională în comer ț – la chio ș curile din vecinăt ate (descărcat / încărcat marfă,
cură ț enie, activită ț i ocazionale din pie ț e);
● muncă în construc ț ii (specifică băie ț ilor): încărcarea / descărcarea materialelor, munci
care presupun un efort fizic ridicat;
● muncă în unită ț i productive (pentru copii care se apropie de vârsta minimă legală de
muncă);
● forme marginale – spălatul parbrizelor / ma ș inilor ș i chiar furtul în pie ț e sau cer ș itul.
(Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie ș i Promovarea Incluziunii Sociale – Condi ț ii
sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a Calită ț ii Vie ț ii,
2004, p. 20,21)
Abuzul economic aduce cu sine numeroase consecin ț e, de la deteriorarea stării de sănătate a
copilului până la abandon ș colar ș i privarea copilului de poten ț iale oportunită ț i. De cele mai
multe ori, abuzul economic este întâlnit în cartiere mărgina ș e ș i în familii din mediul rural
datorită situa ț iei financiar e precare.
Consecin ț ele abuzul asupra copilului sunt numeroase, de la consecin ț e directe, reprezentate de
arsuri, răni, tulburări alimentare, psihosomatice, până la consecin ț e la nivelul dezvoltării
copilului, reprezentate de tulburări de comportament, blocaje la nivel social, în rela ț ie cu cei din
jur, scăderea randamentului ș colar ș i scăderea abilită ț ii cognitive.
I.3 Copilul-victimă a abuzului

4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Principala prioritate a tuturor factorilor ș i persoanelor implicate în protec ț ia copilului ar trebui să
fie plasarea copilului în centrul intereselor unui copil. Din păcate, societatea în care trăim uită că
înainte de toate “copilul este mai întâi copil ș i mai apoi un adult în miniatură”.
Studiile arată o realitate îngrijorătoare în rândul părin ț ilor care recunosc utilizarea unor forme
diferite de abuz în cre ș terea ș i educarea propriilor copii.
Astfel, “în 4 din 10 familii din România părinții recunosc că folosesc violența fizică, iar în alte 2
din 10 familii copilul este insultat, înjosit, amenințat cu bătaia. 1 din 200 de părinți își abuzează
sexual copilul. 8 din 10 copii declară că sunt bătuți de părinți. 7% dintre copii afirmă că sunt
bătuți și 33 % că sunt jigniț de profesori.”
(Studiu na ț ional, “Abuzu l ș i neglijarea copilului”)
art. 95 din Legea 272/2004 spune:
„Sunt interzise săvârșirea oricărui act de violență (…) atât în familie, cât și în instituțiile care
asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor, în unități sanitare, unități de învățământ, precum
și în orice altă instituție publică sau privată care furnizează servicii sau desfășoară activități cu
copii”
Art. 52 alin. 4 obligă cadrele didactice, iar art. 89 alin. 3 și art. 96 obligă orice angajat al unei
instituții publice sau private care intră în contact cu copilul să anunțe de urgență cazurile reale
sau suspiciune de abuz și neglijare Direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
Art. 89 alin. 2 conferă acest drept oricărei persoane.
Art. 68 rap. la art. 62-64 stabilește că plasamentul de urgență a copilului se dispune la o persoană
sau familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial. Plasamentul copilului
care nu a împlinit vârsta de 3 ani poate fi dispus numai la familia extinsă, substitutivă sau la
asistent maternal, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis; acesta din
urmă este permis numai pentru copilul mai mic de 3 ani care prezintă handicapuri grave, cu
dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate. La stabilirea măsurii de
plasament se va urmări:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menținerea fraților împreună;
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

c) facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu
acesta.
Având în vedere precedentele articole extrase din legisla ț ia na ț ională, Legea 272/2004,
constatăm că există atât în ș tiin ț ări cu privire la fenomenul de abu z, cât ș i măsuri ce se vor lua în
cadrul săvâr ș irii abuzului . Ceea ce ne lipse ș te însă este responsabilitatea socială, deoarece nimeni
nu ia în calcul aceste măsuri, oamenii nu se implică, nu iau atitudine în ceea ce prive ș te
constatarea unui abuz, drept pentru care încă ne confruntăm cu acest fenomen ce a luat amploare
în ultimii ani.

Capitolul II – Abuzul fizic asupra copilului

Dacă în prima parte a lucrării am vorbit despre abuz la modul general, în cele ce urmează vom
dezbate amănun ț it acest f enomen cu care ne confruntăm. În literatura de specialitate abuzul fizic
a fost prima formă de abuz recunoscută. Astfel, H. Kempe define ș te abuzul fizic: “atacuri
neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale, provocate
copilului de către persoana care îl îngrijește.”
Sunt destul de u ș or de ob servat urmările abuzului fizic. Cele mai des întâlnite sunt contuziile ș i
arsurile, acestea provenind de la lovirea copilului cu diverse obiecte până la folosirea ț igărilor
sau a încălzitoarelor electrice pentru pedepsirea copilului. Abuzul se datorează în principal lipsei
experien ț ei părin ț ilor în ceea ce prive ș te cre ș terea copilului.
“Datorită absenței unei pregătiri pentru funcția de părinte, creșterea copiilor se realizează în
virtutea unor tradiții, a unei mentalități, care adeseori face abstracție de nevoile copilului pentru o
dezvoltare normală. Reprezentarea socială sau mentalitatea încorporează o serie de valori,
practici, reprezentări și chiar stereotipuri. Dacă la nivelul mentalității nu mai reprezintă o
valoare, mentalitatea va dezvolta practici maltratante de abandon, bătăi, umilire, folosire a
copilului”. (M. Constantin, 2004, p. 54)
Fenomenul de abuz diferă de la o mentalitate la alta , însă suferin ț ele ș i traumele copilului sunt
acelea ș i, indiferent de cum este definit ș i în ț eles abuzul în cultura din care provine.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

“Cu privire la maltratare copilului sunt binecunoscute și larg aplicate în practica de zi a vieții de
familie, din țara noastră, proverbe de tipul: „bătaia e ruptă din rai”, „nu ascunde bățul de copil”,
„îl bat ca să-l fac om”, din aceste proverbe se poate înțelege confuzia între educare, disciplinarea
și abuzarea lui. Căci dacă proverbele îți spun cum să disciplinezi copilul folosind bățul, ele nu-ți
spun până unde trebuie să mergi cu folosirea lui, în ce moment măsurile disciplinatorii devin
distructive pentru copil, trec în opusul intenției părintelui de a face om din el.” (Muntean, 1999,
p. 16-17)
Constatăm că în România, abuzul fizic este tratat cu o oarecare indiferen ț ă. Părin ț ii folosesc în
mod frecvent bătaia la fund sau lovirea cu palma pentru a- ș i pedepsi copilul. Spre deosebire de
alte ț ări, unde acest comportament ar fi pedepsit, iar părintele riscă să decadă din drepturile
părinte ș ti, în ț ara noastră acest lucru a devenit o normalitate.

II.1 Abuzul fizic ș i viole n ț a în familie

Pentru a asigura nevoile de bază ale copilului, cum ar fi îngrijirea adecvată, oferirea protec ț iei ș i
a unei educa ț ii de calitat e, familia reprezintă grupul social vital. Familia este cea care asigură
dezvoltarea armonioasă, materială ș i afectivă a copilului. Realitatea însă ne arată cu totul ș i cu
totul altceva. De ș i famili a ar trebui să ofere siguran ț ă copilului, aici se regăsesc frecvente forme
de abuz.
“Asistenții sociali, cei care lucrează în domeniul protecției copilului, se confruntă zilnic cu
familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuși unor tipuri diferite de
neglijare, precum și unor comportamente abuzive din punct de vedere emoțional, fizic și/sau
sexual.” (Miftode, 2002, p. 211)
Abuzul în cadrul familiei este mult mai grav decât abuzul suferit în afara mediului familial,
deoarece aici intervine o dublă traumatizare. Pe lângă abuzul în sine, copilul pierde sentimentul
de securitate oferit de familie, datorită faptului că este abuzat de persoanele în care avea
încredere ș i care ar fi treb uit să îl ocrotească.
De cele mai multe ori, membrii familiei abuzive duc lipsa empatiei, a ata ș amentului, fapt care
conduce către abuz, neglijând astfel îndeplinirea func ț iilor parentale.
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Conform lui Killen (1998, p. 207) familia ar trebui să fie mediul în care copilul să fie iubit, să se
simtă în siguran ț ă, “să găsească un model parental ș i un model educa ț ional pe care să îl aplice în
viitor când va fi el însu ț i părinte.”
Datorită comportamentelor agresive între părin ț i, dar ț i între părin ț i ș i copii, ace ș tia din urmă
dezvoltă la rândul lor un comportament agresiv fa ț ă de cei din jurul lor.
“Există două tipuri de părinți abuzivi, iar prin combinare apare și cel de-al treilea tip:
● părinți abuzivi din dorința de a disciplina copilul;
● părinți abuzivi din dorința, conștientizată sau nu, de a distruge copilul;
● părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinare copilului negând intenția distructivă.
De obicei ei sunt cei mai periculoși pentru că nu-și recunosc tratamentul inacceptabil
pe care îl aplică copilului.” (Muntean, Popescu, Popa, 2001, p. 64)
În literatura de specialitate se regăsesc diferite forme ale abuzului fizic, unele făcând diferen ț ieri
între pedepsele disciplinare ș i abuzul fizic, motivând prin faptul că scopurile sunt diferite.
Spre deosebire de pedepsele disciplinare, care doresc educarea copilului, abuzul fizic exprimă
răbufnirea tensiunilor interioare ale părin ț ilor.
Bătaia afectează cel mai important sentiment al copilului, ș i anume sensibilitatea. De ș i ș tie că
este vinovat, copilul abuzat fizic trăie ș te cu impresia că este neîn ț eles, deoarece nu i se explică
unde a gre ș it ș i ce ar trebui să facă pe viitor. Copilul bătut î ș i pierde încrederea în sine ș i în cei
din jur, fapt care spore ș te timiditatea ș i lipsa de comunicare.
De ș i fenomenul de abuz e ste o problemă cu care ne-am confruntat de-a lungul timpului ș i cu care
încă ne confruntăm, în România nu există foarte multe studii relevante cu privire la fenomenul
precizat. Cu toate acestea, în anul 2000, a fost făcut un studiu cu o importan ț ă majoră pentru
problema pe care o analizăm în prezenta lucrare, ș i anume abuzul fizic. În anul 2000, Agen ț ia
Na ț ională Pentru Protec ț ia Copilului ș i Adop ț ie, cu sprijinul Băncii Mondiale ș i suportul tehnic
din partea Organiza ț iei M ondiale a Sănătă ț ii, a realizat un studiu reprezentativ la nivel na ț ional.
Studiul a avut ca principal scop “furnizarea de informații cantitative și calitative referitoare la
natura și extinderea abuzului și neglijării copilului în România, în vederea fundamentării sociale
și configurării unui sistem adecvat și eficient de prevenire, intervenție și combatere a acestui
fenomen.” ( Copilul abuzat și neglijat în România. Studiu național 2000, Agenția Națională
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății,
București, 2002, p. 2. )

Figura nr.1 – Pedeapsa fizică aplicată copilului de către părinți (Sursa: Copilul abuzat și neglijat
în România. Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție,
Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 45-46)
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

Unul din rezultatele semnificative ale studiului vizează abuzul fizic aplicat de părin ț i. Astfel:
“84% dintre copiii incluși în eșantion au declarat că părinții îi pedepsesc fizic prin bătăi aplicate
cu mâna (vezi tabelul 3). Unul din 5 copii au declarat că este bătut cu diverse obiecte pentru o
anumită greșeală (cu cureaua – 24%; bățul -29,3%; lingura de lemn – circa 11% etc.) sau atunci
când părintele este supărat (7,5%). Aproximativ 16% dintre copii au declarat că le este frică să se
mai ducă acasă din cauza bătăii, iar 10% au resimțit abuzul fizic ca fiind sever, prin bătăi grave
care le-au lăsat urme.” ( Copilul abuzat și neglijat în România. Studiu național 2000, Agenția
Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a
Sănătății, București, 2002, p. 2. )
În urma chestionării copiilor, 33,1% dintre ace ș tia au afirmat că nu meritau pedeapsa primită, în
timp ce 22,7% dintre copii afirmau că au meritat această pedeapsă.
Conform rezultatelor studiului ș i a realită ț ii îngrijorătoare constatăm că pentru a se schimba ceva
ș i pentru a diminua fenom enul de abuz este nevoie de educa ț ie atât în ceea ce prive ș te copii, dar
ș i în ceea ce prive ș te părin ț ii; această educa ț ie să vizeze în primul rând consecin ț ele abuzului
asupra copilului, cât ș i educa ț ia parentală din perspectiva drepturi lor copilului.

II.2 Clasificarea abuzului fizic asupra copilului

În cadrul familiei, tipurile de violen ț ă sunt determinate de rela ț ia de putere dintre membrii. Se
întâlnesc în familie următoarele tipuri de violen ț ă:
1. Violen ț a agresivă . Acest tip de violen ț ă se caracterizează prin izbucniri de furie ș i lovituri
repetate asupra copilului care nu se supune “ordinelor” părintelui.
“Cu toate că este bătut, copilul își păstrează cu încăpățânare poziția. În timp, ierarhia se schimbă
pentru că intervine procesul de dezvoltare a copilului spre maturitate, devenind adult, iar adultul
decade, ajungând în locul care era inițial copilul în raport de putere dintre ei. Asemenea relații
vicioase generează părinți bătuți de proprii copii.” (Roth, 1999, p. 159)
În cadrul violen ț ei agresi ve se regăsesc ș i momente de ameliorare, atunci când părintele î ș i cere
iertare fa ț ă de copil. Părintele se confruntă cu un sentiment de culpabilitate, dorind să îndrepte
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

răul făcut, moment în care este stabilit un armisti ț iu. În timpul armisti ț iului, traumele produse
copilului sunt uitate, părintele necon ș tientizând efectele pe termen lung produse copilului.
Violen ț a agresivă este un tip de violen ț ă incongruentă, care prin intermediul pauzelor îngăduie
păstrarea identită ț ii ș i a stimei de sine a membrilor familiei,
2. Violen ț a punitivă. Spre deosebire de punctul anterior, acest tip de violen ț ă se caracterizează
prin regulile făcute ș i impuse de persoana care agresează. Este conturat rolul agresorului ș i al
victimei. În ceea ce prive ș te punctul de vedere al agresorului, victima este pedepsită după bunul
plac când gre ș e ș te. “Astfel sunt neglijate nevoile victimei, aceas ta fiind bătută și umilită regula
fiindcă agresorul este stăpânul care trebuie să se simtă bine și el trebuie să fie servit fără nici cea
mai mică împotrivire.” (Cooper, David, 1993, p. 52-53)
În situa ț ia în care copilul întră în rela ț ii violente cu unul sau cu ambii părin ț i, este închis în spa ț ii
întunecoase, lovit, legat cu lan ț ul sau supu ș i anumitor pedepse. De cele mai multe ori, copii afla ț i
în situa ț iile men ț ionate sunt subnutri ț i sau supu ș i unor sarcini care depă ș esc posibilită ț ile
specifice vârstei lor.
Victimele supuse violen ț ei punitive nu- ș i pot regăsi demnitatea ș i valoarea personală de-a lungul
vie ț ii.
În func ț ie de vătămările provocate copilului, se diferen ț iază diferite grade ale abuzului fizic.
Men ț ionăm astfel:
● vătămări corporale ușoare, reprezentate de eroziuni atât pe fa ț ă, cât ș i pe zone mari de pe
trunchi sau de pe zone neexpuse vederii directe, plăgi ș i vătămări, arsuri de gradul unu,
doi sau trei;
● vătămări corporale grave (oase, mușchi) sau vătămări ale organelor interne, reprezentate
de schimbarea colora ț iei normale, durere ș i deformare, fracturi ale oaselor, fracturi aflate
în diferite stadii de vindecare, rupturi de organe, lovituri la nivelul capului, hemoragie
internă, lovituri la nivelul mandibulei sau al piramidei nazale;
● acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea ș i dezvoltarea
armonioasă ș i sănătoasă a copilului), reprezentate de introducerea unor substan ț e în
organismul copilului, care i-ar putea afecta temporar sau permanent starea de sănătate ș i
func ț iile unor orga ne sau ț esuturi;
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

● pedepsele crude sau inumane( acte ce provoacă suferință fizică și/ sau psihică extremă).
Aceste pedepse sunt reprezentate de refuzul de a hrăni copilul pe perioade îndelungate,
deprivarea de somn, abandonarea copilului afară, fără haine potrivite pentru vremea rece,
închiderea copilului în locuri întunecoase pentru perioade îndelungate, for ț area copilului
să mănânce alimente sau materiale necomestibile, imobilizarea copilului folosind frânghii
sau cătu ș e.
● minori exploatați prin muncă. Copii sunt for ț a ț i să îndeplinească sarcini care depă ș esc
capacitatea ș i for ț a lor fizică. Aceste sarcini afectează echilibrul psihic al copilului,
devenind o piedică în realizarea ș colară sau profesională.
În familie, pedeapsa poate lua diferite forme, de la morală, reprezentată de avertizări ș i
admonestări, până la interdic ț ii ș i priva ț iuni, reprezentate prin interzicerea anumitor activită ț i
specifice vârstei.
“Departe de a constitui o simplă ciocnire urmată de o durere fizică trecătoare, bătaia are o
semnificație mult mai profundă și gravă pentru psihicul copilului. În primul rând, bătaia este
forma cea mai manifestă de umilire. Un copil supus unei maltratări nu este îndurerat pentru că îl
doare, ci traumatizat din cauza reprezentării demnității sale călcate brutal în picioare de către
părinte.
În cazul folosirii pedepsei, părintele trebuie să îl ajute pe copil să înțeleagă bine în ce a constat
abaterea și de ce este necesară măsura luată pentru ca evitarea conduitei negative să se bazeze nu
pe frică și teamă ci pe convingere.” (Constantin, 2004, p. 87)
Prin intermediul abuzului fizic, cel mai puternic mesaj transmis neinten ț ionat copilului este
folosirea violen ț ei ca pe u n comportament acceptabil. Copii abuza ț i sun în general revolta ț i, însă
cu timpul înva ț ă că sunt b ătu ț i ș i pedepsi ț i de către părin ț i atunci când gre ș esc, iar atunci când
vor deveni părin ț i la rând ul lor, vor folosi comportamentele violente învă ț ate pentru cre ș terea ș i
educarea copiilor.

II.3 Consecin ț e psiho-soc iale ale abuzului fizic asupra copilului
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

În urma cercetărilor, s-au constatat la copii abuza ț i fizic atât comportamente evitante, cât ș i
comportamente agresive fizic ș i verbal. Copilul abuzat recurge la agresivitate pentru a evita
sentimentele de anxietate ș i neajutorare.
“Medicina psiho- somatică actuală a pus în evidență cu certitudine că agenții traumatici, pe lângă
modificările lezionale specifice, produc o serie de reacții generale ale organismului care sunt
denumite generic – stare de șoc.” (Păunescu, 1995, p. 95)
Starea de ș oc este reprez entată de fenomene somatice ș i nervoase, acestea din urmă fiind atât de
natură vegetativă, cât ș i psihică. Tot o caracteristică a stării de ș oc este ș i reac ț ia hemodinamică,
a cărei intensitate este variabilă, datorită hemoragiei ș i colapsului.
“Glandele endocrine reacționează și ele la traume, în special glandele suprarenale, care în timpul
șocului revarsă în sânge o mare cantitate de adrenalină. Datorită tulburărilor neuroendocrine și
umorale vor apărea dereglări metabolice grave.” (Ibidem, p.107)
În copilărie, dezvoltarea copilului este perturbată în primul rând datorită abuzurilor fizice, dar ș i
celor emo ț ionale. Ulterio r, o dată cu cre ș terea în vârstă, copii vor adopta o atitudine indiferentă ș i
o lipsă de încredere în părin ț i în special, în adul ț i în general. Totodată va apărea ș i incapacitatea
de a controla impulsurile agresive, nefiind capabil să controleze ata ș amentul ș i apropierea, fapt
care va duce la o personalitate deficitară. Abuzul fizic al copilului declan ș ează un dezechilibru în
ceea ce prive ș te princi palele activită ț i specifice vârstei, marchează puternic sensibilitatea
copilului ș i împiedică dez voltarea sentimentelor de empatie ș i ata ș ament.
“Cele mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera
comportamentului, copiii maltratați fizic fiind predispuși prezentării unor tulburări de
comportament. De asemenea, abilitatea cognitivă și progresul în educație au fost găsite ca fiind
mai scăzute în comparație cu acei copiii care nu au suferit abuz fizic. Cealaltă componentă a
studiilor o reprezintă relația dintre maltratarea fizică a copilului și comportamentul său antisocial
ca viitor adult. Un număr semnificativ de adolescenți infractori au fost abuzați fizic în copilărie,
ceea ce validează una din ipotezele studiilor amintite.” (Spânu, 1998, p. 79)
Comunicarea ș i exprimar ea emo ș iilor devine foarte dificilă la copii abuza ț i. De asemenea, ace ș tia
sunt deseori spitaliza ț i datorită pedepselor crunte ș i relelor tratamente la care sunt supu ș i. Este
cunoscut faptul că abuzul fizic produce efecte neurologice, care afectează regiuni ale creierului
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

responsabile de memorie, învă ț are ș i exprimarea emo ț iilor. Din punct de vedere al dezvoltării
motricită ț ii, copii abuza ț i fizic ob ț in rezultate inferioare comparativ cu copii de aceea ș i vârstă
care nu au suferit abuzuri fizice. Un element important ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a
copilului are de suferit din cauza abuzului. Ne referim aici la joc. Copilul abuzat prezintă o
întârziere în planul dezvoltării capacită ț ii de joc. Spre deosebire de ceilal ț i copii, are tendin ț a de
petrece mai mult timp în fa ț a televizorului, fapt care îi influen ț ează dezvoltarea creativită ț ii.
Slaba dezvoltare a creativită ț ii reduce capacitatea de învă ț are a copilului. Ș ansele de integrare
ș colară sunt relativ scăzute, datorită performan ț elor ș colare slabe care provoacă scăderea
statutului în grupul de elevi.

II.3.1 Trăiri interioare ale copilului abuzat

Deseori, copii abuza ț i se confruntă cu întrebări de genul: “De ce eu?”, “Oare ce am făcut atât de
rău?”, “De ce nu mă în ț elege nimeni? Ș i totodată cu idei precum: “le arăt eu lor” sau “mă fac eu
mare”.
În cele ce urmează vom trece în revistă o serie din trăirile interioare ale copiilor abuza ț i.
● Culpabilitate. Copilul abuzat are o stimă de sine scăzută, se obi ș nuie ș te cu pedepsele
primite ș i conside ră că este vinovat ș i merită să fie pedeps it.
● Frica. Frica este cel mai des întâlnit sentiment în rândul copiilor abuza ț i. Copilul este tot
timpul nelini ș tit, trăie ș te într-o stare de alertă continuă, nu se odihne ș te lini ș tit ș i
suficient, se îmbolnăve ș te des ș i i ș i face griji cu privire la faptul că poate fi agresat în
orice moment.
● Nedreptate. Văzând că este inferior în fa ț a puterii părin ț ilor, copilul se obi ș nuie ș te cu
acestă idee ș i î ș i însu ș e ș te statutul de victimă. Ulterior, când va cre ș te, copilul î ș i va
exprima agresivitate asupra persoanelor inferioare (copii sau fra ț i mai mici)
● “Nu sunt iubit”. Încrederea se pierde foarte u ș or în momentul în care copilul este agresat
de părin ț i, ace ș tia fiind persoanele în care avea încredere ș i care ar fi trebuit să îi ofere
siguran ț ă. Fiind ab uzat, va trăi cu sentimentul că nu este iubit ș i dorit de către propria
familie. De ș i sunt cazuri în care părin ț ii regretă pedepsele aplicate copilului ș i încearcă să
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

remedieze rela ț ia dintre ei, copilul va fi afectat permanent de efectele produse de abuzul
ș i pedepsele îndur ate.
● “Mă voi răzbuna”. Con ș tientizând faptul că datorită inferiorită ț ii nu se poate apăra,
copilul tolerează abuzul , crescând cu ideea că se va răzbuna când for ț a fizică îi va
permite. Astfel, iau na ș tere comportamente precum delincven ț a, fuga de acasă sau chiar
atacuri violente.
● “Asta este normalitate”. Ceea ce vede copilul în casă va face mai departe. Crescut într-o
familie în care părin ț ii au un comportament violent, copilul preia ca atare ș i î ț i însu ș e ș te
ș i el un comportam ent agresiv, crezând că asta este normalitate. Când va cre ș te ș i î ș i va
întemeia propria familie va aplica metodele pe care le-a învă ț at, fapt care face ca abuzul
să se transmită din genera ț ie în genera ț ie. De aceea, un ex emplu dat copilului, valorează
mai mult decât o mie de cuvinte. Copilul întotdeauna va prelua ș i va face ce vede în
familie.
● “E mai bine să mint”. Pentru a evita pedepsele , copilul abuzat preferă să mintă în
momentul în care gre ș e ș te. Repetând acest comportament , minciuna va deveni o
obi ș nuin ț ă, copilul gândind că este mai bine să ascundă pe ntru a scăpa de pedeapsă. În
momentul în care părintele descoperă minciuna, copilul prime ș te o pedeapsă mai drastică,
atât pentru gre ș eala comisă, cât ș i pentru faptul că a min ț it. De ș i este pedepsit mai aspru,
copilul nu renun ț ă la minciună, ci alege să se perfec ț ioneze în a min ț i, deoarece acest
comportament l-a scăpat de multe ori de pedeapsa primită de la părin ț i.
În linii mari, copilul abuzat suferă o denaturare a comportamentului social. În grupul de prieteni
este mereu retras, se simte amenin ț at ș i poate deveni adesea răzbu nător ș i agresiv.
În ceea ce prive ș te jocul, care reprezintă modul în care copilul ă ț i exprimă sentimentele ș i
modelele învă ț ate în fami lie, se pot observa diferite tipuri de comportamente, ce pot fi
considerate indicatori ai abuzului . Astfel, întâlnim:
● Copilul excesiv de cuminte. În acest caz copilul este mereu retras, fiindu-i teamă să
intervină în joc. Acasă a învă ț at că nu poate fi suficient de atent la ceilal ț i , ceea ce spune
declan ș ând violen ț a celor din jur. Din această cauză, copil ul excesiv de cuminte devine
victima copiilor mai “puternici” din cadrul grupului. În cadrul jocurilor desfă ș urate,
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

copilul preia rolul elevului sau al pacientului, deoarece pune în scenă rolul pe care îl are
în familie, unde este abuzat.
● Copilul răzbunător. Aici copilul este foarte agresiv ș i îi pedepse ș te pe cei din jur pentru
cea mai mică gre ș eală, nu trece nimic cu vederea. Ace ș ti copii se identifică cu părintele
dominator, iar în cadrul jocului preiau roluri superioare, al profesorului sever sau chiar al
tatălui abuziv. Jocurile trebuie să se desfă ș oare după regulile impuse de el.
● Copilul matur. Copilul preia rolul de adult în miniatură, este protector cu ceilal ț i ș i
întotdeauna le oferă celor din jur ceea ce simte nevoie să primească în cadrul familiei
sale. De cele mai multe ori, astfel de copii trăiesc într-o familie cu o situa ț ie financiară
precară ș i sunt nev oi ț i să muncească pentru a suplini nece sită ț ile casei. În cadrul jocului,
preferă rolurile care implică responsabilitate, identificându-se cu părintele-victimă ș i
încercând să facă fa ț ă oricărei situa ț ii.
● Copilul deprimat. Acest tip de copil refuză jocul, preferă singurătatea, nu se bucură ș i nu
manifestă niciun interes fa ț ă de ceilal ț i copii. Se implică în joc numai dacă este for ț at.
Datorită traumelor suferite, acest copil s-a resemnat, nu mai caut- ș i nici nu mai speră să
primească ajutor.

II.4 Consecin ț ele abuzulu i la nivel ș colar

4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

http://www.humanistica.ro/anuare/2006/ANUAR_2006_humanistica/art05Florea.pdf
4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.

http://www.la-psiholog.ro/florina-nazare-cabinet-individual-de-psihologie/de-la-agresivitate-la-v
iolenta-functii-si-disfunctii-in-sistemul-sociofamilial-
http://www.asociatia-profesorilor.ro/modalitati-de-gestionare-a-situatiilor-de-agresivitate-la-varst
a-scolara-mica.html
http://www.umfcv.ro/ccop-formele-agresivitatii
https://fcn61.files.wordpress.com/2010/09/tipuri-de-agresivitate.pdf
https://doc.ro/sanatate/comportamentul-agresiv-poate-fi-cauzat-de-anumite-afectiuni
https://doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/cauze-solutii-pentru-agresivitatea-copiilor
http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-comportament/agresivitatea-copilului-c
auze-putin-stiute
http://www.despresuflet.ro/forum/agresivitate-f8/comportamentul-violent-la-elevi-t57.html
http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2008/02-Puscas.pdf
http://www.despresuflet.ro/forum/agresivitate-f8/abuzul-asupra-adolescentilor-t1507.html

4 K. M. Boulding, Three Faces of Power, California, Newbury Park, Sage, 1989.
5 M. Segall, Cultural Roots of Aggressive Behaviour, în: The Cross Cultural Challenge to Social Psychology, C.
Bound (ed.), California, Newbury Park, Sage, 1988.
6 N. Mitrofan, Agresivitatea, în Manual de psihologie socială, A. Neculau(coord.), Iași, Edit. Polirom, 2003, p. 162.