Rețele de calculatoare [615739]

Capitolul 1

Rețele de calculatoare

O rețea este un grup de calculatoare care sunt legate împreună astfel încât sa poată
comunica și să -și partajeze resursele. Fiecare din utilizatorii rețelei, lucrand pe un
calculator personal diferit, poate comunica cu fiecare din ceilalți utilizatori prin rețea. Ei
pot, de asemenea, să partajeze resursele rețelei ( datele, aplicațiile, imprimantele etc.) și să
utilizeze orice servicii dintre cele oferite de rețea.

1.1 Tipuri de rețele

Diferite tipuri de structuri de comunicare c lasice li se adaugă cele bazate pe
comunicația prin calculatoare. În funcție de comunicare interna sau externa, exista
rețele locale, folosite intern: LAN – LOCAL Area Network, sau rețele largi, pentru
a comunica la distanța:WAN – Wide Area Network, precum și rețele metropolitane:
MAN – Metropolitan Area Network.
Rețele locale sunt construite pentru o arie geografica restrânsă. Unele rețele
locale sunt pentru serviciile locale (birourile), altele pentru a deservi producția.
Rețele locale sunt folosite în cele mai diverse domenii: educație,medicină, servicii
juridice, armată, poliție. Elementele cheie ale unei rețele locale sunt: topologia,
mediul de transmisie (cablu torsodat, cablu coaxial sau fibra optica ) și tehnica de
control și acces.
Rețelele lar gi sunt folosite extern pentru a deservi serviciile comerciale
(cumpărare, vânzare, aprovizionare, desfacere etc.) și legătura cu alte organisme.
Există diferențe între tipurile de rețele de calculatoare LAN (Local Area Network),
WAN ( Wide Area Network ) și MAN (Metropolitan Area Network).
Modelele de rețele de calculatoare descriu cum sunt procesate informațiile de
către calculatoarele conectate în rețele. Datele pot fi procesate de clienți, de un
server central sau de către oricine este legat în r ețea. Modelul cel mai bun se alege
în funcție de ceea ce fiecare utilizator are nevoie în cadrul aplicațiilor bsau
sistemelor informatice. Există trei modele de bază:

• Centralizate

• Distribuite
• Colaborative

Rețele centalizate

Sunt folosite deoarece foartemulte aplicații sau sisteme informatice au fost
transferate de pe calculatoare de tip mainframe , în sensul că s -au adăugat
terminale (defapt stații de intrare -ieșire), dar totul era executat pe calculatorul
centaral. Ace st tip de rețea ține toate datele într -un singur loc și toți utilizatorii
folosesc aceleași date stocate pe un server centralizat. Securitatea este asigurată
deoarece terminalele nu dețin date. Terminalele nu pot introduce viruși, pentru că
acestea nu pose dă floppy drive. La acest tip de rețele serverul este un calculator
puternic, în timp ce stațiile sun calculatoare de putere mica și au un cost redus.
Dezavantajele unei astfel de rețele sunt:
• este lentă
• resursele sunt separate pentru fiecare ut ilizatori
• sunt puține opțiuni pentru utilizatori
• conectarea trebuie făcută la același loc
Avantajele oferite de o rețea centralizată sunt urmatoarele:
• costul redus
• securitate ridicată
• ușor de întretinut și restaurat

Rețelele distribuite

Sunt legate de popularitatea computerelor personale și care pot înmagazina,
fiind utilizate ca stații, fișiere și programe aferente exploatării informațiilor
stocate în fișiere. Acestea fiind legate într -o rețea alcătuiesc o rețea distribuită. În
acest mod accesul la date este mai rapid ( la cele locale) și serverul nu trebuie să
stoche ze toate datele; acest tip de rețea dă noi posibilității utilizatorilor: pot
împărții resursele, datele și serviciile. Fiecare stație poate lucra singură ca un
sistem independent , dar , în același timp, poate conlucra cu ceilalți utilizatori ai
rețelei. A cest model poate fi virusat ușor deoarece orice participant din rețea poate
introduce fișiere infectate. De asemenea, dacă pe stații sunt prezente versiuni de
software și de date diferite, la un moment dat pot exista incompatibilității între
parteneri. Ace st model este opus celui centralizat și este mult mai eficient.

Avantajele oferite de modelul distribuit sunt:

• accesul mai rapid la informații
• multitudine de opțiuni de prelucrare a informațiilor

Deza vantajele sunt legate de:

• posibilitatea infestării ușoare cu viruși
• backup dificil de realizat
sincronizare de fișiere dificil de realizat

Rețele colaborative

Permit computerelor să împartă puterea de procesare de -a lungul rețelei, ceea
ce înseamnă că aplicațiile pot fi concepute astfel încât să folosească procesarea pe
alte computere. Acest model este mult mai rapid deoarece utilizatorii nu au limite
de procesare pe un singur sistem de calcul, ci pot folosi mai multe sisteme de calcul
în același timp. Avantajele și dezavantajele acestui tip de rețele rezultă din aceea că
permit fiecărui utilizator să proceseze orice tip de informații.
Rețelele de c alculatoare sunt de două tipuri:
• bazate pe server (server based)
• peer-to-peer

Dacă primul tip se bazează pe server, în sensul că toate informațiilor se găsesc
acolo, cel de -al doilea tip are avantajul că fiecare stație poate fi și stație și se rver, în
sensul că cere și dă resurse. De fapt, marea majoritate a rețelelor constau dintr -o
combinație a celor două tipuri.

Rețele peer -to-peer

În astfel de rețele datele și resursele sunt distribui te de -a lungul rețelei și fiecare
utilizator este responsabil de distribuția lor în sistem. Avantajele acestui tip de rețea
constau în aceea că pot fi utilizate pe arii geografice restrânse. Când numărul
stațiilor este mare (mai mult de 10 stații) sunt mul te dezavantaje. Astfel de rețele nu
necesită un administrator de sistem și ca urmare depind de competența utilizatorilor,
iar securitatea nu este garantată din această cauză.
O gamă largă de sisteme de operare de rețea suportă peer-to-peer networkin g.
Cele care conțin acest tip implementat sunt Microsoft Windows ‘95, Microsoft

Windows for Workgroups , Microsoft Windows NT Workstations. Dintre cele ce
nu pot fi organizate în acest fel sunt Netware Lite, LANtastic.
Rețele bazate pe server

Server based networks sunt cele mai răspândite tipuri de rețele din lume, au un
server (File Server), care este un computer de putere mai mare și care deservește
clienții (stațiile) în funcție de ceea ce cer. Serverul controlează totul, procesarea
distribuită fiind, în acest caz, migrația programului și datelor dorite de stații prin
comenzi potrivite și prelucrarea acestora pe stații. Practic preiau resurse de la server.
Un server poate fi organizat ca fiind dedicat sau nededicat,în sensul că poate
funcționa în același timp ca server și ca stație. Din punctul de vedere al serviciilor
pot fi servere de mai multe tipuri: File Servers, Prinț Servers, Applications Servers,
Specialized Servers, Mail Servers, Communications Servers, Databases Servers.
Rețeaua bazată pe server introduce o ierarhie proiectată pentru a îmbunătăți
administrarea unei diversități de funcții acceptate de rețea, pe măsură ce crește
dimensiunea rețe lei. Rețelele bazate pe server sunt numite adesea rețele
client/server. Într -o astfel de rețea, resursele partajate frecvent sunt grupate într -un
domeniu separat de calculatoare, cunoscute ca servere. Un server este orice
calculator atașat la un LAN. Serve rele nu au de obicei un utilizator principal, ele
fiind calculatoare multiutilizator care reglează partajarea resurselor lor de către baza
de clienți. Clientul este un calculator care are acces la resursele partajate ale rețelei
furnizate de către server. În acest tip de rețea, clienții sunt scutiți de sarcina
funcționarii ca servere pentru alți clienți.
Abordarea bazată pe server are multe avantaje în ceea ce privește accesul la
resursele de rețea. Aceste avantaje se manifestă în zona securității, a per formanței
și a administrării. Rețeaua este administrată centralizat, resursele din rețea ne mai
fiind supuse teoriei ,,cea mai slabă verigă din lanț ”. Toate conturile de utilizator
și parolele sunt administrate și verificate centralizat înainte ca unui utilizator să i
se acorde accesul la resursele solicitate. În același timp, acest lucru simplifica
sarcina utilizatorilor prin diminuarea nevoii de mai multe parole. Un alt avantaj al
acestei centralizări a resurselor este că sarcinile administrative, pre cum salvările de
siguranță pot fi realizate coerent și sigur.
Rețelele bazate pe server oferă o performanță îmbunătățită pentru calculatoarele
din rețea în mai multe moduri. În primul rând, fiecare client este scutit de sarcina
de procesare a cererilor primite de la alți clienți pentru resursele sale. Fiecare client
dintr-o astfel de rețea trebuie să facă față doar cererilor generate de principalul și
singurul său utilizator.
Mai semnificativ, această procesare este lăsată în seama unui server a căre i
configurație este optimizată pentru acest serviciu. De obicei, un server are o putere
de procesare mai mare, memorie mai multă și unități de hard -disc mai rapide decât
cele ale unui calculator client. Ca efect direct, calculatoarele client ale utilizato rilor
pot satisface mai bine propriile cereri, iar solicitările de resurse centralizate pe un
server sunt rezolvate mai eficient. Utilizatorii, de asemenea, sunt scutiți de efortul
care ar fi fost astfel necesar pentru a învăța ce resurse sunt stocate în r ețea și unde.

Într-o rețea bazată pe server, posibilele ,,locuri ascunse ” sunt reduse la numărul de
servere din rețea. Într -un astfel de mediu, resursele bazate pe server pot fi conectate
ca unități logice. După stabilirea conexiunii cu unitatea de rețea, resursele aflate la
distanță stocate pe server pot fi accesate la fel de ușor ca și cele rezidente pe
calculatorul unui utilizator.
O rețea bazată pe server are o scalabilitate ridicată. Indiferent de numărul de
clienți conectați la rețea, resursele su nt întotdeauna localizate central. În plus, aceste
resurse sunt întotdeauna administrate și securizate centralizat. Drept urmare,
performanța unei rețele globale nu este compromisă de creșterile în dimensiune.
Rețelele bazate pe server au o singură lim itare: implementarea și operarea constă
mai mult. Costurile pentru hardware și software sunt semnificativ mărite datorită
necesității existenței unui calculator separat, conectat la rețea, care să servească toți
clienții. Serverele pot fi calculatoare des tul de sofisticate. Costurile de operare într –
o rețea bazată să fie făcută de un profesionist.
Acest tip de rețele sunt cele mai răspândite și au o serie întreagă de avantaje:
• securitatea centralizată
• servere dedicate
• acces ușor și rapid
• întreținere și instalare ușoară
• fișiere sincronizate pe file server
Există și două dezavantaje:
• sunt dependente de un administrator
• costul ridicat al serverului

Rețelele de tip LAN și WAN pot fi unificate sub numele generic de DAN
(Device Area Netw ork). De fapt, o rețea este un grup de calculatoare legate între
ele o arie geografică. Problema ultimilor ani este de a lega aceste rețele între ele
pentru a forma o rețea de rețele ( internetworking ). A categorisi rețelele după
dimensiune înseamnă ale î ncadra într -una dintre categoriile de mai sus.

Rețeaua de tip LAN (Local Area Network)

Rețelele locale de calculatoare sunt rețele într -un birou, într -o clădire sau într -un
grup restrâns de clădiri, adică rețele pe ari i restrânse. Tot în această categorie intră
și DAN (Device Area Network), care sunt rețele ce depind de calculator, însă că
depind de distanța la care terminalul se poate lega de calculator (minicalculatoare).
Caracteristicile lor principale sunt viteza de lucru mare, numărul mic de erori și
costuri avantajoase. Pentru legătura lor se folosesc sisteme de cablu dedicate și
aparate de legătura. În funcție de calitatea componentelor sistemului este și calitatea
rețelei.

Rețeaua de tip MAN (Metropolitan Area Network)

Rețelele metropolitane sunt un grup de LAN -uri dintr -o arie geografică extinsă pe
teritoriul unui oraș într -un areal mai extins decât cel al LAN -urilor. Dacă o companie are
mai multe secții situate într -un oraș și fiecare are o rețea locală proprie ,conectarea tuturor
acestora creează o arie metropolitană. Costul este mai mare , datorită conecticii
specializate folosită pentru unificarea comunicației în acest tip de rețea.

Rețeaua de tip WAN (Wide Area Network)

Rețelele largi sunt cele mai întinse rețele și pot conecta oricâte rețele de tipul LAN și
MAN .Aceste rețele nu cunosc frontiere , sunt mai lente și mult mai expuse la erori. De
asemenea, presupun o mare diversitate și cantitate de echip amente de legătură și conectare ,
rezultând în acest fel un cost ridicat.
Rețelele au aplicații diverse printre care sunt următoarele:procesarea datelor ,
procesarea tranzacțiilor,transferare de fișiere, automatizarea birourilor,întocmirea de
document e și preluarea textelor ,poșta electronică , serviciul fax, senzori,alarme,camere
video,monitorizare,telefoane,teleconferințe,televiziune și prezentare video.

Topologiile retelelor de calculatoare

Rețelele de calculatoare au elemenete de bază noi, pe lângă elemente
hardware si software specifice calculatoarelor; acestea fiind legate de cea de -a
treaia componentă, comunicația, care se face prin noduri si linii de comunicație.
Un nod reprezintă o stație care conține sup ort hardware și poate executa
componente software. Din punct de vedere hardware într -un nod poate exista: un
calculator , un terminal,o linie sau un aparat de control de orice complexitate,
toate interfațate. Linia de comunicație , care se mai numește legă tura de date leagă
nodurile într -o structură numita rețea. Nodurile se numesc sursă sau destinație , in
funcție de rolul lor în transmisia de date. Comunicația dintre sursă și destinație se
numește ,,End to End Comunications ’’ și poate trece prin noduri num ite
intermediare.
Interconectarea nodurilor poate fi făcuta în mai multe moduri într -o rețea.
Este permisă interconectarea numită unul -la-unul (one -to-one), unul -la-mai-mulți
(one-to-many) și mai -mulți -la-unul (many -to-one station). Interconectarea directă
a două noduri printr -o legatură se numește legatură punct -la-punct (point -to-point
connection, fig.1.a. și permite la două stații să comunice one -to-one, fiecare nod

transmite sau primește de la un alt nod. Pentru ca să fie permis să comunice one –
to many și many -to-one nodurile trebuie interconectate printr -un nod central numit
stație de schimbare( switching station), fig.1.b. sau pe o linie comună ceea ce se
numește linie cu mai multe ieșiri (multidrop line), fig.1.c.

Interconectarea one-to-one, figura a:

Interconectarea one-to-many si many -to-one, figura b:

Interconectarea multidrop line, figura c:

Fig.1 Interconectarea nodurilor

Prin topologia unei rețele se înțelege modul de interconectare a calculatoarelor
în rețea.
Diferențele de interconectare a nodurilor afectează rolul fiecărui nod, acesta
având efect asupra rutării mesajelor pe rețe a, singuranța, disponibilitatea,
întretinerea rețelei și serviciile ce le poate livra fiecare nod altora din rețea.

Există trei topologii de bază ale rețelelor de calculatoare:
Topologia lineară ( Linear/bus topology).Această topologie constă d in una
sau mai multe stații de lucru ( noduri) și un server care sunt atașate la un cablu
comun (similar unui cablu de antenă TV . Nodurile sunt atașate la cablu prin
conectori T . La capetele terminale cablul nu este lăsat deschis, ci este închis prin
intermediul unei rezistențe (adaptate impedanței cablului) denumită terminator.
Terminatorii au rolul de a absorbi semnalul pentru prevenirea ecoului
( întoarcerea semnalui înapoi) și a mixajelor de semnal. Într -o topologie lineară
fiecare nod este monitorizat constant pe cablu (idle) astfel încat el va aștepta
pentru prima oportunitate .
Extensia rețelei poate fi efectuată mutând terminatorul și adăugând un nou
tronson de cablu sau prin inserarea unui tronson între doi conectori T consecutivi.
Rețeaua p oate fi redusă mutând terminatorul acolo unde dorim să o terminăm.

File Server WS

WS

WS

Terminator WS

Fig.2Topologie lineară (Linear Bus Topology)

Emite
Terminator

Recepționează
Recepționează

Topologia in stea (distributed star topology). Această topologie presupune
existența unui dispozitiv special denumit hub ( centrala de cablaj, re petor multicăi,
concentrator/ distribuitor), la care sunt conectate nodurile.
Hub-urile sunt utilizate pentru a depărți (splita), amplifica sau reunifica
semnalele. Fiecare combinație de noduri are propriul său hub. Adăugarea unui nou
nod sau hub po ate fi făcută extrem de ușor ( se conectează la o priză liberă). Acest
lucru face ca sistemul sa fie foarte flexibil la reconfigurări (extensii/reduceri
ulterioare).

HUB

Fig.3 Topologie în stea (Distributed Star
Topology)

Topologia în inel ( Logical Ring Topology. Într -o topologie inel realizată fizic,
cablurile merg de la nod la nod cu ultimul nod conectat la primul.
În această topologie server -ul chestionează fiecare nod, într -o secvență
prestabilită, pentru a vedea dacă aceasta nu necesită servicii din partea sa. Dacă un
nod are o cerere, atunci mesajul său este transmis altfel se trece la chestionarea
următorului nod.
Într-un inel logic, nodu rile sunt cablate efectiv într -o topologie stea sau lineară pe
care este transmis un token ( jeton ) de la nod la nod într -un inel logic. Un token
este o combinație specială de biți, recunoscută de dispozitive ca atare, care permit
plăcii de rețea aflată în posesia token -ului să transmită date. Atunci când se pierde
un token (prin deconctarea stației sau căderea unui tronson de rețea) sau se adaugă
o nouă stație la rețea, toate nodurile se opresc și își recalculează adresele până
când inelul este refăcut. La crearea inelului fiecare recunoaște adresa nodului de
unde primește informații și a celui căruia îi transmite precum și adresa sa.

Fig.4 Topologie în inel (Ring Topology)

Adesea specialiștii recurg la combinațiile necesare între topologiile de bază
pentru a implemanta diverse sisteme informatice distribuite. Alegerea topologiilor
se face în funcție de posibilitățile financiare, performanțele dorite, eventuale
extinderi ulterioare, aria de acoperit și distanța maximă,software -ul dorit, baze de
date, securitate și sigura nța etc.

Capitolul 2

Administrarea și gestionarea rețelei

Pentru eficiența lucrului în rețea sunt esențiale câteva elemente necesare
pentru administrarea unei rețele cum ar fi: planificarea , monitorizarea funcționării
și depanarea.

Administarea rețelei

Administrarea rețelei ar trebui să fie preventivă și nu reactivă. Ea constă în
planificarea, configurarea și gestionarea tututror elementelor rețelei. Unele din
aceste elemente sunt resurse locale și aflate la distanță, conturi de utilizatori și
dispozitive pentru conectivita te. Scopul administrării rețelei este de a crește
productivitatea prin asigurarea accesului la resursele necesare.
Administrarea rețelei începe atunci când cineva decide că este necesară o
rețea. Prima preocupare este definirea a ceea ce se doreșt e să facă rețeaua pentru
utilizator. Răspunsul la această întrebare determină proiecatarea rețelei și calea ce
trebuie urmată din momentul respectiv până când toată lumea utilizează rețeaua.
Cea mai importantă parte a rolului de administrator este documentarea
ciclului de viață al rețelei, începând cu statdiul de pregătire și continuând cu

întreaga utilizare a acesteia. Scopul documentării este de a asigura continuitatea
rețelei. Când se creează documentația, parolele administrative trebuie știute d oar
anumite persoane.
Documentația ar trebui să înceapă cu configurația curentă și să includă
răspunsurile la următoarele întrebări:
• Ce hardware și ce software -și ce versiuni – sunt utilizate în prezent?
• Sunt acestea ( hardware -ul și software -ul) adecvate nevoilor
utilizatorului?
• Cum se va vedea dezvoltarea în viitor?
Ar trebui să fie o diagramă a tuturor cablărilor, incluzând routerele, punțile
etc. precum și a configurației fiecărui dispozitiv. Se asigură că s+a desemnat o
locație central ă pentru toate manualele hardware și software, cu un sistem de
urmărire în cazul în care acestea sunt împrumutate. Nu în ultimul rând, ar trebui
să se facă o relatare cronologică a fiecărei modificări sau adăugiri efectuate,
incluzând modificările hardware și software. Păstrarea unei copii a acestei
documentații permite recuperarea mai rapidă în cazul unui dezastru.
Nimic nu este mai important pentru o rețea decât plnificarea
corespunzătoare conform principiului ,, Planific ă de două ori , instaleaz ă o dată ’’.
O rețea prost planificată, o dată instalată, este aproape imposibil de corectat prin
efectuarea numărului limitat de modificări pe care le permite o rețea aflată în
funcțiune. Rezervarea unui timp suplimentar pentru planificarea corespunzătoar e
ar putea, de fapt, să însemne o economie de timp pe termen lung.

Gestionarea conturilor de rețea

Înainte de a avea o rețea funcțională, trebuie decisă gestionarea accesului. Se
stabilește o manieră corectă de gestionare a accesului utilizatorilor. Accesul
include nu numai conectarea la o anumită stație de lucru, ci și accesarea
resurselor. Înainte de a lua această decizie, administratorul trebuie să definească
metoda care urmează a fi util izată pentru a stabili cerințe privind numele de
utilizator și parolele. Principalele două tipuri de conturi de rețea care permit
gestionarea utilizatorilor rețelei sunt conturile de utilizator și conturile de grup.

Conturi de utilizator

Pentru a gestiona conturile de utilizator și a simplifica sarcinile administrative
pot fi utilizate mai multe elemente globale, ca modul în care sunt denumiți
utilizatorii și grupurile. Aceste nume ar trebui s ă permită identificarea cu ușurință
a locației sau funcției utilizatorului, ca și scopul fiecărei grup. O tactică
suplimentară care ușurează sarcina administratorului implică regulile aplicate
parolelor. Una dintre aceste reguli stabilește dacă se dorește blocarea conturilor
după încercări de conectare nereușite și , în acest caz, cât timp ar trebui să rămână
acestea dezactivate.

Dacă se suspectează că rețeaua a devenit obiectul unei încercări de intrare prin
efracție, se poate verifica acest lucru ce rând reactivarea manuală a conturilor care
au fost dezactivate după trei încercări de conectare nereușite. În acest fel, un
utilizator trebuie să anunțe administratorul că este incapabil să se conecteze. Dacă
un utilizator este responsabil pentru blocare, atunci un individ neautorizat a
încercat să obțină acces la rețea.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale securițății rețelei îl reprezintă
parolele. Dacă parolele sunt unice și greu de ghicit, sistemul este mai sigur. Când
se planifică modul de gestionare al parolelor, ar fi indicat să se realizeze acțiunile
următoare:
• Instruirea utilizatorului să nu folosească cuvinte din dicționar.
• Reamintirea utilizatorului să nu folosească datele de naștere, numele
soției, ale copiilor, animalelor de casă sa u alte informații personale.
• Stabilirea unei lungimi minime a parolelor.
• Păstrarea unui istoric al parolelor.
• Solicitarea schimbării periodice a parolei.
Parolele ar trebui să fie ușor de ținut minte,astfel încât utilizatorii să nu fie
nevoiți să apel eze la notițe scrise. Totuși ele ar trebui să fie greu de detectat. Una
dintre cele mai elemntare metode de pătrundere într -un sistem este utilizarea unei
liste de cuvinte din dicționar și încercarea fiecăruia cu parola, într -un efort de
obținere a accesul ui. Uilizarea numelor de familie , a datelor de naștere, a numelor
de animale -pe scrut, orice ar putea fi considerat informație publică asociată unui
utilizator – ar trebui descurajată categoric. Un cracker hotărât descoperă cu
ușurință aceste informații.
Parolele lungi sporesc securitatea rețelei, fiind greu de detectat. Acest lucru
este valabil în special când sunt combinate caractere numerice și alfabetice.
Păstrarea unui istoric al parolelor previne reutilizarea, prin rotație, a două sau trei
parole de către utilizatori. Securitatea rețelei este sporită și de solicitarea ca
parolele să fie schimbate periodic. Dacă parola unui utilizator este învățată de
cineva din afară, accesul acestuia este blocat la schimbarea parolei.

Cearea conturilor de utilizator

Într-o rețea peer -to-peer, oricine se a șează la un calculator are acces la
respectivul calculator și la resursele lui. Accesul la resursele partajate ale altor
calculatoare ar putea să nu necesite cunoașterea unei parole. Acest mode
funcționeză bine în rețelele foarte mici ( de obicei, cu mai npuțin de 10
utilizatori), în care nu se pune problema securității.

Într-o rețea mai mare, baza tă pe server, accesul este acordat fiecărui utilizator
printr -un cont individual. Crearea conturilor de utilizator și atributele aplicate
acestor costuri sunt elementele individuale prin care se poate gestiona ccesul la
resurse. Înainte de crearea primului cont de utilizator (și înainte chir de a instala
sistemul de operare în rețea ), trebuie stabilită o convenție de denumire.
Cel mai funcțional sistem de creare a numelor de utilizator este unul care
permite identificarea ușoară a utilizatorilor, fii nd totușo suficient de flexibil pentru
a permite denumiri unice.
Convențiile de denumire NetBIOS: Numele NetBIOS (utilizate în majoritatea
operațiunilor de rețea Microsoft) sunt utilizate pentru identificarea unui anumit
calculator sau grup de calcul atoare, nu a unui utilizator. Aceste nume trebuie să fie
unice și au o lungime de 16 caractere. Totuși , Microsoft rezervă al șaisprezecelea
caracter pentru utilizarea ca sufix în scopul definirii de servicii sau funcții diferite
ale dispoyitivului înregis trat.
După ce a fost stabilită o convenție de denumire, trebui să se înceapă crearea
conturilor de utilizator necesare. Acest lucru este realizat de obicei printr -un
utilitar furnizat de către sistemul de operare în rețea. Aceste utilitare de gestio nare
pot fi utilizate pentru a desemna opțiuni precum exigențe pentru parole și
apartenențe la grupuri.
O politică ce ar putea fi implementată este aplicarea unei date de expirare
pentru un cont de utilizator. Aceasta este o măsură garantată în caz ul în care sunt
gestionați utilizatori care necesită doar acces temporar la rețea. Se pot specifica
orele la care utilizatorul se poate conecta la rețea și chiar se pot limita stațiile de
lucru pe care le poate folosi utilizatorul pentru a se conecta.

Utilizarea șabloanelor pentru a crea conturi de
utilizator

Majoritatea sistemelor de operare în rețea creează în timplu instalării atât un
cont administrator, cât și unul guest (oaspete). Totuși , administratorul trebuie să
creeze api conturi pentru toți utilizatorii rețelei. Adăugarea unui numar mare de
utilizatori într -o singură sesiune ar putea fi un proces de durată. Nu numai că
trebuie creat fiecare cont de utilizator, dar trebuie stabilite apartenențele la grupuri
și drept urile de acces ale fiecărui utilizator.
Un mod de a evita acest lucru este utilizarea unui șablon pentru adăugarea
utilizatorilor. Mai întâi se crează un cont de utilizator fictiv, cu drepturile de acces
și apartenențele la grupuri necesare, asigur ându -vă că respectivul cont este
dezactivat. Când trebuie creat contul unui nou utilzator, doar se copiază șablonul
și se fac modificările necesare, constând în schimbarea numelui și a parolei.
Această metodă accelerează semnificativ procesul de adăugare a mai multor
utilizatori deodată.

Activarea/dezactivarea conturilor de utilizator

După crearea tuturor conturilor de utilizator, administratorul nu poate face
pauză deoarece aceștia vin și pleacă, își schimbă serviciul int ern, toate acestea
implicănd o muncă suplimentară. Este important ca utilizatorii care au părăsit
compania să nu mai aibă acces la informații confidențiale. Este responsabilitatea
administratorului să se asigure că a organizat un sistem prin care să fie an unțat
imediat ce un utilizator nu mai are nevoie de contsau când nevoile de acces ale
unui utilizator au fost modificate.

Conturi de grup

Grupurile sunt utilizate pentru a organiza utili zatorii în mulțimi logice, pe baza
modului în care aceștia au nevoie de acces la rețea. Utilizatorilor li se acordă
permisiunile necesare la resurse, pe baza grupului din care fac parte, nu în mod
individual. Fiecare utilizator care este membru al unui gru p are aceleași
permisiuni de acces ca și grupul. Utilizarea serviciilor de directoare (ca NDS
pentru Net Ware sau ADS pentru Windows 2000) introduce containere care pot
reduce nevoia de grupuri.
Local sau global: în Net Ware toate grupurile sunt glo bale prin domeniul lor,
adică există în întreaga rețea. În Windows 2000 un grup este fie o parte din baya
de date de securitate pentru întreaga rețea. Astfel, grupurile sunt fie locale, fie
globale. Grupurile locale sunt stocate pe stația sau serverul indi vidual și sunt
utilizate pentru accesarea resurselor calculatorului respectiv. Grupurile globale
sunt stocate pe controllerul domeniului primar ( PDC – Primary Domain
Controller) și sunt disponibie în întregul domeniu.
O resursă este controlată de un anumit calculator, fie server , fie stație de
lucru. Resursa poate fi un fișier, un dosar, o imprimantă sau orice alt obiect care ar
putea fi partajat. Baza de date de securitate locală controlează accesul la resursa
respectivă. Pentru a acorda acces ut ilizatorului se folosește un grup care aparține
aceleiași baze de securitate. Prin uramare, când se furnizează acces la o
imprimantă, accesul respectiv ar trebui acordat unui grup local de pe serverul de
tipărire. Pentru a oferi acces utilizatorilor, la gr upul local se pot adăuga grupuri
globale sau utilizatori.
Grupurile globale sunt utilizate pentru a organiza utilizatorii la nivelul
rețelei, în timp ce grupurile locale sunt utilizate pentru calculatoare individuale.
Fiecare utilizator poate fi m embru al mai multor grupuri diferite. Grupurile pot fi
organizate după orice criteriu de sortare logică.
O altă utilizare a grupurilor globale este pentru a furniza acces la resursele
prin relațiile de încredere. O relație de încredere (trust) est e o rețea specială, creată
pentru a permite utilizatorilor dintr -un domeniu să acceseze resursele din alt
domeniu ( în sistemele Windows NT/Windows 2000). Relațiile de încredere sunt
utilizate pentru a asigura acces mai larg la resurse. Grupurile locale n u pot trece

dintr-un domeniu în altul. Plasând utilizatorii domeniul căruia i se acordă
încredere într -un grup global, acel grup global poate fi adăugat apoi la un grup
local din domeniu care acordă încredere.
Grupuri încorporate: sisitemele de o perare în rețea pun la dispoziție grupuri
încorporate, având predefinite drepturile și privilegiile necesare pentru a realiza
anumite sarcini de rutină. Aceste grupuri sunt capabile să îndeplinească unele
sarcini administrative, precum crearea de conturi ș i realizarea salvărilor de
siguranță. Se funizează un format relativ simplu, care permite administratorului să
delege altora anumite sarcini, fară a le acorda privilegii administrative. Net Ware
pune la dispoziție un singur grup încorporat numit Everyone, unde toți utilizatorii
sunt implicit membri ai acestui grup.

Rețele Windows: grupuri de lucru și domenii

Software -ul Microsoft de lucru în rețea Windows 98 este de obicei capabil
să implementeze oricare dint re cele două modele de organizare în grupuri a
sistemelor legate în rețea în scopuri administrative. Cel mai simplu mode este
grupul de lucru (workgroup), în care toate sistemele membre ale unui grup sunt
slab înrudite în scopul de a perite localizarea cu ușurință a resurselor partajate, ca
de exemplu directoarele și imprimantele. Pe de altă parte domeniile merg dincolo
de aspecte ale partajări resurselor grupurilor de lucru, prin implemnetarea unui
serviciu de securitate partajat care poate fi utilizat ( d e către toate sistemele din
domeniul care oferă suport serviciului de securitate) pentru controlul accesului la
resursele locale.
Conectări multipleȘ poate fi important, din rațiuni de securitate , ca
utilizatorii să se conecteze la un singur calcu lator la un moment dat. Dacă un
utilizator se conectează la un calculator și apoi plecă, rețeaua poate fi accesată de
oricine ajunge la calculatorul respectiv. Prevenind mai multe conctări simultane,
unui utilizator care încearcă să se concteze la un alt c alculator i se aduce aminte că
este deja conectat la o altă stație. Această caracteristică poate fi implementată prin
sistemul de oprare sau printr -un alt produs.

Gestionarea resurselor

O rețea există pentru a asigura utilizarea eficientă a resurselor, indiferent dacă
resursa este o bază de date cu informații despre clienți sau o imprimantă laser
color. Administrarea accesului la resure este pentru orice administrator una dintre
sarcinile care consumă cel mai mult timp.
Gestionarea resurselor începe cu determinarea unei metode de denumiren
serverelor, imprimantelor și a altor dispozitive din rețea . Ca și în cazul denumirii

conturilor, se rămâne la nume descriptive, nu imagi native. Un plan de denumire
bun identifică locația sau rolul fiecărui dispozitiv.
După instalarea resursei, administratorul asigură accesul acelor utilizatori
care o vor folosi. Când se atribuie accesul la resurse , cum ar fi imprimantele,
grupurile sunt făcute cât mai cuprinzătoare, dar se ia în același timp în considerare
nevoile unice le fiecărui grup.
Resursele hardware sunt cele mai costisitoare și mai vizibile dintre resursele
de rețea. Ele includ imprimante, scannere, modemuri, camere d e laut vederi etc.
Administratorul aplică permisiuni corespunzătoare pentru a acorda accesul
necesar și instruiește utiizatorii cum să acceseze resursele.
Când una dintre resurse nu este diponibilă pentru un utilizator , fie din cauza
unei defectări a echipamentului, fie din cauza accesuluiinterzis, administratorul se
confruntă cu nemulțumirea utilizatorului. Un plan preventiv sau întreținerea și
verificarea regulată pot ajuta la evitarea pierderii neașteptate a utilității acestor
resurse.

Cota de disc

De-a lungul timpului s -a demonstrat că orice obiect stocat crește în
dimensiune până umple complet obiectul container. Aceeași axiomă se aplică și
fișierelor, indiferent dacă sunt stocate pe server sau pe calculatorul personal al
unui utilizator. Dacă nu este implementată nici o politică pentru restricționarea
spațiului pe care îl poate folosi un utilizator , se va descoperi că tot spați ul
discului este complet ocupat -adesea cu documente, programe ale căror scopuri și
origini au fost uitate. Anumite sisteme de operare au încorporată capacitatea de a
limita cantitatea de spațiu pe disc pe care o poate folosi fiecare utilizator.
Capacitatea de a stabili punctul în care procentajul de micșorare a spațiului liber
pe disc declanșează o alertă adeseori disponibilă. Această capacitate este oferită
într-o formă elementară în Windows 2000.

Fișiere și directoare

Fișierele și directoarele care le conțin nu sunt considerate de obicei resurse de
rețea; totuși sunt accesate zilnic de către utilizatori. Toți utilizatorii vor să aibă
acces la propriile fișiere oricând doresc și să știe că alț ii nu le pot vedea. Windows
2000 și NetWare furnizează capacitatea de a controla accesul la nivel de director
și fișier. Aceste permisiuni sunt gestionate mai eficient atribuind utilizatorii cu
nevoi asemănătoare la grupuri corespunzătoare. Acestor grupuri li se atribuie apoi
permisiunile de acces necesare. Windows 98 asigură la un nivel limitat de control
al accesului pentru utilizatorii aflați la distanță ( dar oricine utilizează PC -ul poate
accesa orice este stocat pe el).

Instalare/actualizare de software

Când se selectează pachetele software care urmează să fie instalate , trebuie
luat în considerare și selectarea unui program de verificare antivirus. Acest
progrm ar trebui să nu necesite întreținere și s ă asigure scanarea stațiilor de lucru,
ca și a serverelor. De asemenea, el ar trebui să furnizeze metode de înregistrare în
jurnal a evenimentelor semnificative și de generare de rapoarte.
Pentru creșerea productivității, la rețea pot fi adăugate n umeroase categorii
de pachete software. Printre caracteristicile importante se află partajarea
documentelor, planificarea grupurilor și comunicațiile ( prin e -mail) . Dipă
implementarea unui anumit pachet software, trebuie planificat cum și când vor fi
făcute actualizările software. Costul de instalare devine semnificativ pe măsură ce
crește baza de utilizatori, ceea ce face planificarea actualizărilor foarte importantă.
Instalarea de la distanță poate reduce semnificativ costul rețelei. Aceasta
poate fi realizată prin tehnologie push, în care serverul trimite stațiilor de lucru
instricțiuni de instlare a unui program, fie prin tehnologie pull , în care stațiile de
lucru solicită serverului să trimită programul. Microsoft pune la dispoziție System
Mana gement Server, care are capacitatea să inventarieze calculatoarele client și,
de asemenea să automatizeze instalarea sau actualizările de software.

Aplicații E -mail

Sistemul e -mai asigură comunicații rapide și fiabile în cadrul unei organizații
sau în întreaga lume. În forma sa de bază, un sistem e -mail este o aplicație
stochează -și-expediază care constă dintr -un oficiu postal, unde este stocată
corespondența, și cutii postale individuale p entru fiecare utilizator. Administratorul
este răspunzător de adăugarea și eliminarea utilizatorilor și grupurilor și de
gestionarea directorului de e -mail. Dacă sistemul local este atașat la un alt sistem
sau la Internet, trebuie să se supravegheze comuni cația cu aceste sisteme.

Tipărirea în rețea

Probabil că motivul principal pentru conectarea în rețea, în special în
organizațiile mai mici,este partajarea impr imantelor. Partajarea imprimantelor

justifică adesea achiziționarea de imprimante mai scumpe, deoarece sunt necesare
mai puține. Atunci când imprimantele nu funcționează, utilizatorii nu pot fi
productivi. Pe măsură ce cresc dimensiunile rețelei, crește di versitatea de
imprimante.
Fiecare marcă de imprimantă și fiecare sistem de operare ridică anumite
probleme adminstrative. Sunt disponibile diverse instrumente care asigură o
administrare mai ușoară.
Dificultatea legată de aceste instrumente este că e le sunt în general brevetate și
furnizează informații doar pentru un anumit tip de imprimantă. Unul dintre cele
mai noi tipuri de instrumente asigură capacitatea de a gestiona imprimantele
print+un browser Web.
Printre sarcinile administrative import ante se află realimentarea cu
consumabile a imprimantelor și activitățile periodice de întreținere. Cele mai
eficace instrumente administrative sunt cele care încurajează administrarea
preventivă, prin simplificarea accesului la date ca numărul total de p agini tipărite
și nivelul de consumabile rămase ( hârtia, tonerul). O altă caracteristică utilă este
generarea unui semnal de alertă când consumabilele sunt pe sfârșite sau când se
aproprie momentul întreținerii de rutină.
Multe dintre imprimantele noi au deja instalete hardware și software ce
funcționează ca un server de tipărire, eliminâd astfel necesitatea de atașare a
imprimantei la un calculator care să funcționeze ca server de tipărire. Trebuie
luată hotărârea dacă va fi utilizat un singur serv er de tipărire dedicat pentru
gestionarea tuturor imprimantelor.
Când se utilizează un server de fișiere și de tipărire pentru a asigura accesul la
imprimante, folosirea resurselor calculatorului devine o problemă. Calculatorul ar
putea suferi o degr adare a performanțelor sale dacă trebuie să gestioneze mai
multe imprimante și să accepte un număr mare de utilizatori. Pe de altă parte, dacă
se utilizează un server vde tipărire dedicat chiar dacă nu sete decât o placă
instalată pe imprimanta însăși -el devine un alt server care va trebui gestionat.
Când se tipărește la un server de tipărire, lucrarea este trimisă acestuia prin
redirectorul calculatorului. Apoi, serverul de tipărire utilizeză spoolerul pentru a
plasa lucrarea de tipărire. Rolul spool erului este de a stoca lucrările de tipărire
până când este disponibil dispozitivul de tipărire. Utilizarea spoolerului este utilă
când sunt transmise în același timp mai multe lucrări de tipărire sau dacă o
imprimantă lentă nu poate face față vitezei cu care sunt trimise lucrările.
Spoolerul se poate afla pe dispozitivul de tipărire, în memoria volatilă a
serverului de tipărire sau pe unitetea de hard -disc a serverului de tipărire. Când
devine disponibil dispozitivul de tipărire corespunzător, lucra rea de tipărire este
expediată.
După ce o imprimantă este atașată la rețea, trebuie acordat accesul dacă
urmează ca utilizatorii să paotă tipări la aceasta. Mai întâi, trebuie creată și
denumită imprimantă virtuală sau coadă de tipărire și treb uie încărcat driverul de
imprimantă corect. Trebuie, de asemenea, configurate orice caracteristici speciale
ale imprimantei , precum tipurile multiple de hârtie și duplicarea (duplexing).
Odată ce a fost adăugata și configurată o imprimantă, trebuie asigur at accesul
utilizatorilor. Fiecare client trebuie configurat apoi pentrua se conecta la
imprimantă. Pentru crearea acestei conexiuni se utilizează numele serverului de
tipărire și al imprimantei.

Protejarea rețelei

Protejarea rețelei implică mai mult decât simple considerente de securitate,
deși acestea sunt importante. Administratorul re rețea trebuie să reducă la
minimum probabilitatea unei căderi majore a s istemului. Există diverse moduri
de protejarea a datelor și de asigurare a sosirii lor, prin utilizarea unor metode și
tehnici diferite care pot preveni pierderea datelor cruciale ale utilizatorilor rețelei.

Asigurarea integrității datelor

Fiecare server este supus unui număr de evenimente neplăcute, dar
importante cărora ar trebui să li se acorde atenție:
• Orice unitate de disc va cădea la un moment dat. Un itățile de disc sunt
dipozitive mecanice cu un nivel ridicat de complexitate, construite pentru
toleranțe rigide. Fiabilitatea și durata de exploatare a unităților de disc
cad și vor cădea în continuare. În plus, unitățile de disc sunt extrem de
sensibile la mediul lor ambiant; numeroase unități mari, de mare viteză,
pot să cadă dacă sunt depășite toleranțe de temperatură relativ stricte (de
exemplu , dacă se defecteză instalația de aer condiționat).
• Dispozitivele mecanice au o durată de exploatare limitat ă. Orice
dispozitiv mecanic sau electric se poate defecta, indiferent dacă este
vorba despre ventilatoare, surse de alimentare sau plăci de bază.
• Electricitatea este inconstantă. Electricitatea utilizată de sistemele de
calcull este supusă la căderi bruște , supratensiuni și vârfuri de tensiune
imprevizibile, care pot strica sistemul sau distruge sistemul de tensiune.
Majoritatea unităților CPU funcționează mult mai mult decât durata de
exploatare utilă, dar aceasta nu înseamnă că nu se vor defecta niciodată .

Protejarea sistemului de operare

Majoriatatea sistemelor de oprare în rețea au o fiabilitate remarcabilă. Însă
serverul poate să se blocheze și să deterioreze în acest proces fișiere esențiale,
nemaiputând să facă reinițializarea.
În timpul instalării se poat utiliza strategii diferite pentru a reduce
probabilitatea eșecului de a readuce în funcțiune serverul în cazul unei uegențe, ca
și pentru a reduce probabilitatea pierderii de date după o cădere de sistem.
O tehnică utilă pentru instalările serverelor este realizarea unei copii de
siguranță a directorului de încărcare efectiv al sistemului de operare . După ce s -a
terminat instalarea sistemului de opearare și totul pare să funcționeze corect, se
copiază directorul în alt director , se modifică fișierul boot.ini pentru a avea
obțiunea de inițializare a celui de -al doilea director. În cazul în care modificări sau
probleme ulterioare fac imposibilă încărcarea sistemului, acesta se poate î ncărca
din copia de siguranță și se pot reține aceleași setări ale hardware -ului, ale
driverelor și aceeași bază de date. Acest lucru dă posibilitatea unui ,,rollbac ’’-
revenirea la un sistem de operare funcțional.
Protejarea hardware -ului: chiar și cel mai fiabil și mai supravegheat sistem de
operare este doar atât de bun ca echipamentul harware pe care rulează. Dacă
acesta din urmă se defectează mereu, indiferent dacă din cauza de fiabilitate sau
ca urmare a influențelor extreme, vor fi simțite cons ecințele timpului de
nefuncționare.
Coplexitatea și dimensiunea compactă a elementelor electronice din sistem le
fac foaret sensibile la problemele de alimentare.
Electricitatea este livrată printr -o rețea de conductoare, preluată de mii de al te
dispozitive, avțnd astfel fluctuații sau întreruperi. Rețelele electrice nu au fost
proiectate inițial pentru toleranțele dispozitivelor de calcul, de aceea apar mereu
probleme de la fluctuații de tensiune la căderi de tensiune totale.
Trebuie tr atate patru probleme importante induse de alimentare:
• Căderi de tensiune -aceasta este problema cea mai evidentă. Dacă
dispare tensiune,calculatorul se oprește imediat,adesesa în mijlocul
unei operații critice, cauzând pagube inestimabile.
• Zgomote elecrice – radiațiile electromagnetice cauzate de
dispozitivele electronice ecranate necorespunzator sau chiar de
fenomenele din mediul ambiant pot polua sursa de alimentare cu
zgomote electrice care pot afecta serios dispozitivele electronice.
• Supratensiuni de ali mentare – sursa de alimentare furnizează brusc
elecricitate care urcă până la un nivel mult mai mare decât este
necesar, astfel încat se poate distruge efectiv echipamentul care
absoarbe curentul respectiv. Supratensiunile mici sunt frecvente și
pot deteri oara unele echimpamente.
• Scăderi de tensiune -acestea sunt opuse supratensiunii. Ele apar când
sursa electrică este solicitată dincolo de capacitatea sa de a furniza
curentul necesar, astfel încât frunizează, în schimb, mai puțină
tensiune.
Dispozitivul de protecție cel mai des utilizat este limitatorul de
supratensiune proiectat pentru a asigura protecție împotriva variațiilor bruște de
tensiune în sursa electrică, prim controlul strict al curent ului, prevenind astfel
excesul de tensiune. Multe dispozitive asigură, de asemenea, filtrarea zgomotelor

în exces. Majoritatea acestor dispozitive nu sunt capabile să ofere protecție
împotriva supratensiunilor, iar protecția lor poate fi slăbită sau elimin ată de
supratensiune.
Există o soluție mult mai bună : o sursă de alimentare neîntreruptibilă UPS
( Uninterruptible Power Supply). UPS -urile au fost proiectate inițial pentru un
singur scop: să ofere calculatoarelor o alimentare cu tensiune fiab ilă. Fiecare UPS
utilizează o baterie care se încarcă în timpul serviciului de alimentare ; în cazul
unei căderi de tensiune, dispozitivul comută automat pe alimentarea de la baterie,
furnizând utilizatorilor un timp de rulare suficient pentru a salva munc a și a opri
sistemul în deplină siguranță. Pe măsură ce UPS -urile au evoluat, le -au fost
adăugate servicii ce includ limitarea de supratensiune, filtrarea tensiunii și
capacității de oprire de la distanță.
Numeroase UPS -uri sunt echipate cu elem ente de circuit avansate,
proiectate pentru a le da posibilitatea să comunice cu sistemul de operare al
calculatorului pe care îl protejează . UPS -ul poate înregistra date ca temperatura
sistemului, umiditatea și calitatea tensiunii sistemului gazdă. În pl us, când are o
loc o cădere de tensiune , UPS -ul poate să înregistreze evenimentul și să
urmărească timplu de funcționare rămas pentru bateria sa. Dacă tensiunea nu este
restabilită într -o anumită perioadă de timp, aceste UPS -uri pot chiar să oprescă
elega nt sistemul pe care îl protejează și apoi să deconecteze alimentarea.
UPS-urile moderne echipate cu astfel de servicii sunt ideale pentru mediul
actual de lucru în rețea. Un UPS configurat corespunzător poate să protejeze un
sistem fără nici o i ntervenție umană, iar unele modele pot chiar să atenționeze un
administrator de rețea în caz de urgență.

Protejarea datelor utilizatorilor

În timpul unui proces de cădere a sistemului se pot pierde dat e stocate de
către utilizatori. Există o protecție împotriva acestor neplăceri prin strategii de
salvare de siguranță a datelor. Conceptul care stă baza salvării de siguranță datelor
constă în păstrarea unei copii a datelor cruciale pentru cazul în cazul în care se
întamplă o cădere a discului. Salvarea de siguranță a datelor se poate realiza pe
mai multe tipuri de dispozitive diferite.
• Salvări de siguranță online. Când este utilizat în legătură cu stocarea de
date, termenul online se referă la un supor t de stocare online. Salvarea
de siguranță online se referă la măsuri de siguranță simple, ușor de
implementat, ca păstrarea unor copii în oglindă ale discurilor. Salvarea de
siguranță online, deși apidă și ușoară, este foarte costisitoare, deoarece se
obține o utilizare efectivă a doar jumătate din suportul de susținere
online, deoarece jumătate din spațiul de pe disc este utilizat pentru
păstrarea unei copii a datelor de producție.

• Salvări de siguranță nearline. Termenul nearline se referă la u n suport de
stocare care nu este păstrat întotdeuna online, dar poate fi făcut disponibil
și ușor. Salvarea de siguranță nearline este implementată în mod
tradițional pe suporturi de stocare amovibile ( de la dischete pentru
fișiere foarte mici, până la di scuri optice amovibile mari) sau pe
dispozitive tonomat personalizate, utilizând matrice de discuri optice și
benzi. Stocarea nearline este un mecanism de salvare de siguranță
puternic, asigurând nu numai o salvare rapidă, fiabilă și ușor accesibilă,
dar ș i capacitatea de a stoca imense cantități de date care nu sunt utilizate
în mod obișnuit, într -un mod care permite în continuare accesul cu
ușurință. Stocarea nearline poate fi scumpă și consumă mari cantități de
spațiu fizic, indiferent dacă se utilizează suport de stocare sau dispozitive
mari, voluminoase și personalizate.
• Salvări de siguranță offline. Strategiile de salvare offline se
implementează cel mai frecvent. Salvarea de siguranță offline presupune
copierea datelor pe suporturi amovibile mici, co nvenabile, utilizând
tehnici de comprimare . Suportul de stocare offline cel mai utilizat este
banda magnetică. Stocarea offline este relativ eficientă din punct de
vedere al costului și simplu de implemntat; totuși, este destul de lentă, iar
banda magneti că este notorie prin lipsă de fiabilitate , necesitând
manevrare atentă și stocare sigură. Dimensiunile mici și costul rezonabil
al suportului de stocare offline fac adesea ca această salvare să fie cea
mai utilizată strategie.

Stații și tehnologii de cooperare în rețele

Stații în rețele

Într-o rețea de calculatoare sistemul de transfer date intreconectează stațiile
rețelei. În funcție de destinație, stațiile pot fi: calculatoare,terminale, imprimante,
ș.a. Calculatoarele unei rețele pot fi atât servere, ce prestează servicii altor
utilizatori din rețea, cât și spații de lucru – calculatoare personale, utilizate în
scopuri individuale de către fiecare utilizator în parte. La servere se stochează
informații le, inclusiv produsele program. Ele prestează diverse servicii
informatice de la acces, gestiune și transfer de fișiere la prelucrarea de loturi la
distanță și conferințe electronice. Un server poate fi dedicat sau nededicat.
Serverele dedicate nu pot fi u tilizate concomitent și ca stație de lucru, pe când cele
nededicate pot fi utilizate.
Terminalele sunt dispozitive, care permit utilizatorului accesul la resursele rețelei,
fără a dispune de facilitățile proprii de prelucrare și stocare a datelor . Uzual un
terminal include un monitor pentru afișarea de informații și o tastatură pentru
intrarea de comenzi și date.

Utilizarea unu terminal în loc de un calculator personal, pentru acces la resursele
unei rețele de arie largă, restrânge în mare măsură servicii le disponibile.

Tehnologii de cooperare în rețele

Interconectarea stațiilor în rețea este impusă de necesitatea cooperării lor la
prelucrări de date. Această cooperare poate fi realizată în mai multe modur i. Sunt
larg cunoscute patru tehnologii majore de cooperare a stațiilor în rețele:
• Stăpân -aservit ( master slave);
• server -de-fișiere ( file server);
• client -server;
• egal-la-egal (peer -to-peer).
Tehnologia stăpân -aservit , aplicată la două stții ce cooperează în rețea din
care cel puțin una este calculator, prevede gestionarea de către o stație calculator
atât a procesului de prelucrare, cât și a procesului de transmisie a datelor între
aceste stații. Această tehnologie a fost implementată mai înt âi în sistemele de
teleprelucrare a datelor. Sistemele respective includeau un calculator sau un
complex de calcul la care erau conectate mai multe terminale prin intermediu unor
canale de transfer date și a multiplexoarelor de transmisie date sau a proces oarelor
frontale.
În primii ani de utilizare, terminalele erau simple, realizau doar funcții
elementare de intrare -ieșire a datelor. De aceea era natural, că atât procesul de
prelucrare, cât și procesul de transmisie a datelor să fie gestionate la calculatorul
central. Aceasta a și determinat denumirea tehnologiei realizate stăpân -aservit .
Ulterior, chiar fiind implementate mini -și-microcalculatoare, conectate în acelaș
mod la calculatorul central, mult timp s -a utilizat tehnologia stăpân -aservi t deja
realizată, mini și macrocalculatoarele emulând, pur și simplu, operarea
terminalelor respective.
Tehnologia server -de -fișiere prevede partajarea de date (fișiere)în rețea,
folosind calculatoare servere -de -fișiere. Fișierele sunt stoca te la server de
utilizatori și/sau administratorul rețelei. Utilizatorul de la stația sa accesează
serverul de fișiere respectiv de fiecare dată când are nevoie de informațiile dintr –
un asemenea fișier.

Tehnologia -client -server este concepută pentru repartizarea eficientă a
funcțiilor prelucrării de date între stațiile rețelei. Un sistem client -server include
trei componente de bază: serverul de baze de date ( DataBase server numit și
‘’back end ’’); aplicația -client inițiată de stația client , numită și ‘’front end ’’, și
rețeaua de transfer de date. Funcțiile, ce le revin stațiilor cooperante, au caracter
diferit. Serverul se preocupă de gestiunea rațională a resurselor pentru multiplii
clienți. Stația client servește pentru realizarea interacț iunii cu serverul de baze de
date, realizând și funcții de prelucrare locală a datelor. Transferul de date între
stația -client și server se realizează prin rețeaua de transfer date. În acest scop atât

la stația client, cât și la server rulează produse prog ram anumite care
interacționează între ele.
Modelul client -server prevede distribuirea rațională a lucrărilor de
prelucrare a datelor între stația -client și stația -server. La un calculator poate rula
un program -client, un program -server sau ambele. Termenul ‘’client ’’ se referă la
păartea care a inițiat o tranzacție: stația -calculator sau produsul program
perspectiv. Serverul recepționeză cererile din rețea , le examinează și execută
anumite operații, de obicei accesări de informații în b aze de date și extragerea lor.
De menționat, că o parte uneori considerabilă a lucrărilor necesare se execută la
stația -client, astfel reducându -se și traficul treansferului de date în rețea.
Diverse aplicații de tip client server pot rula pe unul și același calculator.
Un server suportă execuția mai multor aplicații simultan, adică deservirea mai
multor stații -client concomitent. De asemenea, se poate întâmpla ca deservirea
cererii unei stții -client să implice mai multe servere din rețea.
Tehnologia client -server contribuie esențial la dezvoltarea sistemelor
deschise , realizând accesul pentru diverse stații -client la unul și același server din
mai multe posibile.
Ea asigură performanțe mai înalte decât tehnologia server -de-fișiere.
Tehnologia egal -la-egal prevede cooperarea între stații în mod egal, fără
evidențierea uneia sau câtorva stații cu funcții speciale de dirijare, cum este la
tehnologia stăpân -aservit, fără evidebțierea unor servere cu fișiere partajate î ntre
mai mulți utilizatori, cum este la tehnologia server -de-fișiere, și fără evidențierea
unor programe -client și programe -servere, cum este la tehnologia client -server.
Fiecare din stațiile cooperante, conform tehnologiei egal -la-egal, realizează
funcți ile necesare de administrare, procesare, control și prezentare date.
Tehnologia egal -la-egal se folosește pe larg în rețelele locale mici.

Transferul de date în rețele

Schimbul de date între stațiile rețelelor de calculatoare ste efectuat de
rețeaua de transfer de date, numită uneori, pur -și-simplu, subrețea. O subrețea
constă din canale de transfer de date și noduri de comutație, ce operează conform
unui ansamblu de produse program speciale. La rândul său un canal de transfer
date este format din perechea de echipamente de terminație a circuitului de date
(ETCD) și canalul de comunicație ce le interconecteză. ETCD asigură acordarea
spectrală și de amplitudine a semnalelor stației și a canalului de comunicație și, de
asemenea, veridicitatea necesară a transferului de date.
Pentru canalele analogice, funcțiile ETCD sunt realizate de modemuri.
Canalul de comunicație sau circuit de date este mediul fizic prin care se
transmit s emnalele. Canalele de comunicație se separă în cadrul liniilor de
comunicație prin multiplexare, utilizând echipamente speciale. În cadrul unei linii
de comunicație pot fi separate mai multe canale.
Liniile de comunicație pot fi: fire deschise ( din oțel, din cupru sau
bimetalice , fire cablate, cabluri coaxiale , cabluri optice , linii cu microunde și
cosmice prin satelit ). Ca exemplu de fire cablate pot servi cablurile telefonice cu

fire torsadate. Ele pot conține de la 4 , 10 până la 100 și ch iar mii de perechi într –
un cablu . Cablu coaxial , numit și cablu ecrant, constă dintr -un fir conductor de
cupru acoperit cu un strat izolator de plastic, ecranat de o plasă din sârmă,
acoperită, la rândul ei, cu un strat protector de plastic. Cablurile op tice înlocuiesc
treptat cablurile coaxiale. Un cablu optic constă dintr -o fibră de sticlă sau plastic
transparent de diametru foarte mic ( sutimi de mm), acoperită cu un strat de
plastic. Semnalul optic, în formă de impulsuri de lumină generate de o sursă laser,
este transmis prin fibra optică. Cablurile optice pot avea o capacitate foarte mare –
mai mulți Gbps. Firma MCI (SUA) în 1998 a implementat linii optice de transfer
de date cu capacitatea unei fibre de 80 Gbps. În condiții de laborator în cadrul
unei fibre au fost formate 512 canale, fiecare cu viteza de transfer date OC -48
(2,488 Gbps); adică pe o singură fibră optică se asigură o viteză sumară de
transfer date de 1,27 Tbps =1,27*1012bps.
Liniile cu microunde operează în diapazonul de unde ultrascurte, au
capacitate mare și asigură o protecție bună la perturbații. Ele constau din șiruri de
stații de retransmisie, plasate în raza vizuală directă a antenelor lor (până la 40 -50
km). Se folosesc, deși mai rar, și linii cu microunde troposferice cu raza de acțiune
a unei stații de până la 800 km. De o răspândire largă se bucură liniile cosmice –
linii cu microunde ce utilizează retranslatoare instalate pe stații -satelit ai
Pământului.
După caracterul legăturii , canalele de comunicație pot fi comutabile și
necomutabile. Canalele comutabile constau dintr -o secvență de segmente,
interconectarea în serie a cărora se efectuează la nodurile de comutație. De
exemplu, canalele telefonice se comută la centralele telefonice. Canalele
comutabile s e formează temporar, pe durata transmisiei de date; ulterior ele se
desființează. Canalele necomutabile , numite și dedicate, sunt canale
permanente între perechea de noduri sau perechea de stații respective ale rețelei.
Ele sunt mai calitative, dar și mai costisitoare.
Caracteristicile unor canale, utilizate pentru transferuri de date, sunt
prezentate în tabelul 1. Mediile de transmisie, folosite în rețelele locale, vor fi
descrise în §7.
Nodurile de comunicație sunt destinate comunicării canalelor sau a
traficului de date între canalele rețelei. Utilizarea lor permite reducerea numărului
de canale și, respectiv, a costului rețelei. În funcție de metoda de comutare
implementată, există noduri de comunicare de canale, noduri de comutare de
mesaje și noduri cu comutare de pachete.
Caracteristicile unor canale utilizate pentru transferul datelor.

Tipul transmisiei Denumire canal Viteza de transmisie Tipul conexiunii
Analogică Telefonic 0,3 -56 Kbps 0,3-56 Kbps Comutată
Numerică Telefonic DSO 56;64 Kbps Dedicată
Numerică Trunchi ( cadru) T1 (DS1) 1,544 Mbps Dedicată
Numerică Trunchi (cadru) E3** 2,048 Mbps Dedicată
Numerică Trunchi (cadru)T3 (DS3) 44,768 Dedicată
Numerică Tub ISDN, acces de bază
2B+D 144 Kbps Comutată
Numerică Tub ISDN,acces de primar
30 B+D** 2,048 Mbps Comutată
Numerică Tub ISDN, acces de primar
23 B+D* 1,544 Mbps Comutată
Numerică Canal STS -n sau OC –
n,unde
n=1,3,9,12,18,24,36,48 sau
192 (10 Gbps) Nx51,84 Mbps Comutată
Numerică Canal STM -n (SDH) Nx155 Mbps Comutată

Caracteristici de bază

Caracteristicile unei rețele pot fi privite atât din punt de vedere al
utilizatorului, cât și sub aspect intern al rețelei însăși. A doua categorie de
caracteristici asigură, până la urmă, performanțele serviciilor oferite abonaților.Ea
include caracteristici ale componentelor, dar și carcteristici de ansamblu, cum ar fi
topologia rețelei. Aceste caracteristici sunt de domeniul de inte res mai cu seamă al
grupurilor de proiectare și de administrare a rețelei. În continuare se vor prezenta
unele caracteristici din prima categorie.
Fiecare utilizator solicită servicii de la o rețea prin cereri (interpelări)
concrete, formulate în conformitate cu anumite reguli. Deci, pentru utilizator
performanțele rețelei sunt reflectate de caracteristicile deservirii cererilor sale.
Dacă ținem cont de mulțimea utilizatorilor în ansamblu, atunci o rețea se
caracterizează, din punct de vedere al ut ilizatorilor, prin capacitate
(productivitate), cost, durata de răspuns la o cerere, fiabilitatea și gama de servicii
oferite.
Capacitatea caracterizează puterea rețelei de deservire a cererilor
utilizatorilor ți se determină de volumul lucrărilor respective, ce pot fi efectuate
într+o unitate de timp. Deseori ea se apreciază prin numărul total al utilizatorilor,
ce pot fi deserviți, sau cel al cererilor, ce pot fi îndeplinite într -o unitate de timp.

Deseori ea se apreciază prin numărultotal al uti lizatorilor, ce pot fi deserviți,sau al
cererilor, ce pot fi îndeplinite într -o unitate de timp.
Costul rețelei se determină ca suma costurilor componentelor acesteia.
Durata de răspuns, numită și întârziere , se determină de la momentul
lansării cererii în rețea până la apariția primului caracter al mesajului de răspuns.
Cerințele către această caracteristică deviază, în funcție de regimul de interacțiune
a utilizatorului cu rețeaua: dialog, cerere -răspuns sau "pe loturi" (engl. Batch ). O
interacțiune "utilizator -rețea" constă din două etape:
• pregătirea și lansarea de către utilizator a cererii în rețea;
• deservirea și redarea de către rețea a mesajului de răspuns.
Regimul de dialog presupune atingerea scopului scontat ( soluționa rea unei
probleme, examinarea unui document, consultarea unei baze de date) în rezultatul
unei secvențe de interacțiuni "utilizator -rețea" dependente între ele – formularea
următoarei cereri în funcție de răspunsurile la cele precedente.
Regimul c erere -răspuns presupune atingerea scopului scontat în rezultatul
unei singure interacțiuni "utilizator -rețea", independența cererilor între ele.
Regimul "pe loturi" presupune atingerea mai multor scopuri ( de exemplu,
soluționarea unui set de prob leme independente) în rezultatul unei singure
interacțiuni "utilizator -rețea".
În acest scop într -un lot, ce formează cererea, sunt grupate mai multe sarcini
independente.
Durata medie de răspuns nu trebuie să depășească, de regulă:
• pentru cereril e de dialog -2-3s cel mult 15 s;
• pentru cererile în regimul cerere -răspuns 30-90scel mult 3 -5 min;
• pentru cererile "pe loturi" -câteva ore sau chiar câteva zile.
Fiabilitatea este capacitatea rețelei de a -și îndeplini funcțiile în condițiile
date, d isponibilitatea serviciilor oferite pentru utilizatorii săi. Ea poate fi apreciată
prin raportul duratei medii ponderate de funcționare normală a serviciilor în rețea
la durata totală a rețelei (durata funcționarii normale + durata restabilirii
serviciilor căzute). În ce privește transferul de date, deseori cerința de fiabilitate se
înaintează print -o cerință pentru o anumită conectivitate de noduri în rețea. De
exemplu, pentru rețeaua ARPA inițial a fost stabilită cerința de a asigura cel puțin
două căi in dependente de transfer date între orișice pereche de noduri alea ei.

Servicii în rețele

Rețelele de calculatoare oferă o gamă largă de servicii suplimentare la cele
oferite de calculatoarele izolate. Serviciile de bază, oferite de o rețea, sunt:
• terminal virtual;
• prelucrare de loturi la distanță;
• acces, transfer și gestiune de fișiere;
• poștă electronică;
• de directoare.
În unele rețele se asigură și servicii specifice, c um ar fi: conversație electronică
în timp real; de știri telefonice ș.a.
Ideea de terminal virtual a fost aplicată pentru prima dată în subrețeaua
TELNET din ARPA, pentru a ține cont de caracteristicile diferite ale terminalelor
utilizate în rețea. Co nceptul respectiv se folosește pentru acrea o independență
relativă a programelor față de particularitățile diferitelor modele de echipamente
terminale. Terminalul virtual reprezintă, în esență, o structură de date, ce reflectă
în mod abstract comportarea terminalului. Ea este actualizată prin operații –
standard ale programului, pe de o parte, și prin acțiunile unui mod de
corespondență cu terminalul real, pe dea lată parte.
Serviciul de prelucrare de loturi la distanță prevede conectarea de la stația
utilizator la un alt calculator din rețea, fie și la distanță, și folosirea resurselor
acestuia pentru executarea de programe de aplicație după necesitate.
În rețelele de calculatoare există calculatoare, la care se păstrează diverse
informații în formă de fișiere pentru o mare varietate de aplicații. Asemenea
calculatoare se numesc, după cum s -a menționat în §.2, servere -de fișiere sau
depozite -de fișiere. Ele sunt dotate cu capacități extinse de memorare, pe care le
pun, la cerere, la dispoziția celorla lte stații din rețea. Pentru accesul transferul și
gestiunea fișierelor , la serverele de fișiere sunt realizate servicii speciale. În
gestiunea fișierelor se folosește modelul de fișier virtual. Acesta asigură o
interfață standardizată cu utilizatorii, car e cuprinde o structură cunoscută, comună
întregii rețele, și un set standard de operații. Corespondența cu fișiere originale ale
serverului este realizată de module, aparținând nivelului aplicație, care ascund
particularitățile echipamentelor utilizate, cr eând astfel un sistem omogen de
fișiere.
Poșta electronică E-mail (Electronic mail) reprezintă unul din cele mai
importante servicii în rețele. Datele statistice indică că transferul informațiilor prin
poșta electronică (postă -e) predomină printre serv iciile de transfer de fișiere.
Modelul arhitectural de poștă -e include trei categorii de entități:
• utilizatorul, care poate fi expeditorul sau destinatarul mesajelor;
• agentul utilizator (AU), cu funcțiile de interfață -utilizator(compunere de
mesaje, expedi ere, recepție,gestiune de cutii poștale);

• agentul de transfer al mesajelor (AGTM), care, împreună cu alți AGTM,
formează un sistem de transfer al mesajelor. Acest sistem asigură transferul
de masaje de la AU sursă la Au destinatar.
Principiul de opera re al AGTM este asemănător cu cel al oficiilor poștale
tradiționale. Un mesaj, până la destinatar, poate parcurge mai multe AGTM.
Fiecare AGTM examinează adresa destinatarului mesajului. Dacă ea se referă la o
cutie poștală ( electronică) locală, mesajul e ste livrat acesteia, generând eventual o
înștiințare către expeditor. În caz contrar, mesajul este transmis mai departe.
Poșta -e posedă mai multe facilități , inclusiv:
• livrarea aceleiași informații mai multor utilizatori – difuzare, liste de
distribuți e;
• păstrarea informațiilor, dacă destinatarul nu este disponibil, livrându -le
ulterior;
• păstrarea sau expedierea mesajelor după examinarea lor către destinatar;
• transmisia de mesaje cu priorități;
• protecția mesajelor prin cifrare;
• transmisia unor răspunsuri anumite, atunci când destinatarul lipsește ș.a.
Unul din primele servicii de poștă -e a fost implementat în cadrul rețelei ARPA.
Cel mai cunoscut serviciu de poștă -e este ATLAS 400, implementat prima dată în
rețeaua TRANSPAC.
Serviciul d e directoare oferă utilizatorilor rețelei diverse informații despre
rețea ( servere, baze de date, servicii) și utilizatori. El este standardizat de ISO sub
numele X.500. Se utilizează și multe alte servicii de directoare.

Rețele locale

Rețelele locale sunt construite în cadrul unităților economice, instituțiilor sau al
unor subdiviziuni ale lor. În prezent, ele sunt cele mai răspândite rețele de
calculat oare. Unele avantaje ale rețelelor locale:
• reducerea costurilor și creșterea calității ( operativității, fiabilității,
securității) prelucrării informațiilor;
• facilitatea comunicațiilor în cadrul unității economice,instituției;
• îmbunătățirea integrității d atelor;
• lărgirea gamei de aplicații și facilitarea administrării produselor program;
• creșterea flexibilității mijloacelor informatice.
Prima rețea locală, de tip Ethernet, a fost realizată de firma Xerox în 1973 în
Palo-Alto (SUA). Ea interconecta până la o sută de calculatoare, asigurând inițial
o viteză de transmisie a datelor de 2,94 Mbps. Ca mediu de transmisie era folosit
cablu coaxial. Apoi au apărut mai multe tipuri de rețele locale și standarde în
domeniu.
Dinamica dezvoltării rețelelor local e include trei generații. Prima generație ,
apărută în 1973 , este bazată pe cablul coaxial și firele torsadate ca mediu de
transmitere a datelor. Tehnologia Ethernet standard a fost lansată pe piață în 1978
prin efortul comun al firmelor DEC, Intel și Xerox . Standardul prevedea
interconectarea calculatoarelor la o magistrală, formată dintr -un cablu coaxial gros
Ethernet, operând cu o viteză de transmisie de 10 Mbps. Ulterior tehnologia a fost
extinsă la folosirea cablului coaxial subțire și a firelor torsada te cu aceeași viteză
de transmisie a datelor. Tehnica Full Duplex Ethernet , implementată în 1997,
permite o capacitate de transfer de date de 20 Mbps.
Cea mai robustă și relativ ieftină rețea locală este ARCnet, lansată pe piață în
1977 de firma Datapo int Corp.(SUA).
Reprezintă o tehnologie tip magistrală cu jeton ( token bus) , bazată pe utilizarea
cablului gros Ethernet,ce operează cu viteză de transmisie de 2,5 Mbps .
Extensiile uterioare prevăd și utilizarea ca mediu de transmisie a firelor torsadat e
și fibrei optice și operarea cu viteză de transmisie de 20 Mbps.
Tehnologia inel cu jeton (token ring ) a fost realizată de către firma IBM în
cadrul rețelei Token -Ring, lansate pe piață în 1985. Inițial rețeaua asigură o viteză
de transmisie a datelo r 4 Mbps, folosind ca mediu de transmisie firele torsadate,
cu ajutorul cărora calculatoarele erau conectate într -un inel fizic. Extensiile
ulterioare permit utilizarea, de asemenea, a cablului coaxial și operarea cu viteza
de 16 Mbps.

Generația a doua de rețele locale (1988) se caracterizează prin asigurarea
vitezei de transmisie a datelor de 100 Mbps. Tehnica Full Duplex Ethernet
permite o capacitate de transfer de date de 200 Mbps. Camedii de transmisie sunt
folosite fibrele optice și firele torsadat e, mai rar – cablurile coaxiale. Pentru
generația a doua sunt caracteristice tehnologiile; FDDI ( Fiber Distribuited
Data ), CDDI ( Cooper Distribuited Data Interface ), FastEthernet, TCNS
( Thomas Conard Networking System ) și DQDB ( Distributed Queue Dual Bu s).
Acesta din urmă se implementează, de regulă în rețelele metropolitane. În prezent
aceste tehnologii se folosesc mai ales pentru interconectarea rețelelor locale mai
puțin performanțe prin subrețele -pivot (bakbone ).
A treia generație (1992) asigură viteze de transmisie date de la 15 Mbps până
la zeci de Gpbs și oferă o interfață transparentă cu rețelele de arie largă publice
moderne, în scopul facilitării integrării serviciilor. Rețelele din generația a treia
sunt orientate la asigurarea de noi aplic ații, inclusiv: videoconferințe stație -la-
stație, conferințe multimedia, aplicații grafice complexe, animație, accesul la
supercalculatoare. Ele sunt reprezentate de rețelele de tip Local ATM
(Asyncronous Transfer Mode – ATM), FFQL (FDDI Follow -On LAN), FCS
( Fibre Cannel Standard), Gigabit Ethernet și Gigabit Token Ring.
La rețelele locale sunt răspândite trei topolgii majore: stea, magistrală și inel.
Rețelele Ethernet sunt în prezent cele mai răspândite rețele locale. Ethernet
este o tehnologie de rețea locală de topologie magistrală bazată pe tehnica de
acces la mediu CSMA/CD. Ca mediu de transmisie poate fi folosit cablul coaxial
gros RG -62 sau subțire RG -58, cablul torsadat neecranat UTP sau ecranat STP și
segmente de fibră optică FOIRI. Viteza de transmisie date este de 10 Mbps.
Pentru a funcționa eficient mediul de transmisie trebuie să fie ocupat în timp nu
mai mult de 30 -40%. Lungimea pachetelor ce se transmit trebuie să fie de cel
puțin 64 octeți.
Este elaborată și tehnologia Full Duple x Ethernet , care prevede folosirea a
două magistrale și permite formarea până la două conexiuni dedicate pentru
fiecare adaptor de rețea. Astfel viteza sumară de transmisie date se dublează,
alcătuind 20 Mbps sau 200 Mdps ( pentru rețelele Fast Ethernet).
Comutatoarele Ethernet sunt una din soluțiile creșterii performanțelor
rețelelor Ethernet din prima generație. Ele încorporează o magistrală dedate
ultrarapidă ( bakplane )- cu viteza de operare până la câțiva Gbps. La această
magistrală, prin intermedi ul porturilor respective ale comutatorului, se conectează
stațiile rețelei. Plachetele de rețea sunt cele obișnuite – Ethernet. Schimbul de date
între oricare două stții, conectate la comutator, se efectuează cu viteză de 10
Mbps, fie și simultan cu schimb ul de date între alte perechi de stații.
În a doua generație, continuarea Ethernet este reprezentată de comutatoare
Ethernet și rețele Fast Ethernet (Ethernet rapid). Primele rețele Fast Ethernet ,
cunoscute și ca 100 Base – T sau 100 Base -x, au fost create în 1993. Ele sunt o
dezvoltare a specificației 10 base -T Ethernet și asigură o viteză de transfer date de
100 Mbps, iar dacă se implementează și tehnologia Full Duplex Ethernet – 200
Mbps. Tehnologia 100Base -T poate fi ușor implementată în mediul Ethernet din
prima generație.
Sistemul decablare 100Base -T poate fi realizat pe bază de cablu torsadat
neecranat UTP de Categoria 3,4 sau 5, cablu ecranat STP sau cablu optic (100
Base FX).

În stațiile rețelei pot fi instalate pachete de in terfață autoadaptabile 10/100
Mbps, ce permit operarea cu viteză de 100 Mbps sau 10 Mbps, la alegere, folosind
cablajul existent. Acest lucru, precum și posibilitatea comutatoarelor 100 Base -T
de a opera la viteze de 10 și 100 Mbps, facilitează esențial in tegrarea în rețelele
100 Base -T a mijloacelor de rețea 10 Base -T, trecerea de la 10 Base -T la 100
Base -T.
Rețelele Gigabit Ethernet se bazează pe o tehnologie Ethernet avansată,
elaborată începând cu anul 1996 pentru viteze de transfer date de 1 Gbps.
Standardele respective sunt finisate în 1998, deși în 1997 -1998 sunt implementate
mai multe rețele și diverse echipamente, inclusiv integrând rețele locale de
genrația 1 și 2.
Rețelele Gigabit Token Ring se elaborează începând cu 1997. Primele
echipame nte se livrează pe piață începând cu iunie 1998.