INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………. 2 CAPITOLUL I…. [615457]

1
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………. 2
CAPITOLUL I. JURISDICȚIA MUNCII …………………………………………………………………….. 3
1.1. Aspecte generale privind jurisdicția muncii ………………………………………………………… 3
1.2. Conflictele de muncă și litigiile de muncă ………………………………………………………….. 4
1.3. Părțile în conflictele de muncă ………………………………………………………………………….. 5
1.4. Coparticiparea procesuală sau litisconsorțiul ………….. ………………………………………….. 9
CAPITOLUL II. COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI ……………………….. 11
2.1. Competența după materie ……………………………………………………………………………… .. 12
2.1.1. Competența după materie a judecătoriei ………………………………………………………… 13
2.1.2. Competența după materie a tribunalului ………………………………………………………… 14
2.1.3. Competența după materie a Curții de Apel …………………………………………………….. 15
2.1.4. Competența după materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție ………………………….. 16
2.2. Competența teritorială …………………….. …………………………………………………………….. 17
CAPITOLUL III. REGULI PROCEDUALE ………………………………………………………………. 24
3.1. Sesizarea instanței de judecată ……………………………. ………………………………………….. 24
3.2. Completul pentru soluționarea conflictelor de muncă ………………………………………… 24
3.3. Termenele de sesizare a instanței ……………………………………………… …………………….. 25
3.4. Actele de procedură ……………………………………………………………………………………….. 32
3.4.1. Cererea de chemare în judecată …………………………………………………………………….. 32
3.4.2. Întâmpinarea ………………………………………………………………………………………………. 37
3.4.3. Chemarea în garanție ………. ………………………………………………………………………….. 38
3.4.4. Citarea părților prin publicitate …………………………………………………………………….. 39
3.5. Fixarea primului termen de judecată ………………………………………………………………… 40
3.6. Desfășurarea judecății ……………………………………………………………………………………. 41
3.7. Hotărârea instanței de fond ………….. …………………………………………………………………. 42
CAPITOLUL IV. APELUL ………………………………………………………………………………………. 44
4.1. Aspecte generale ……………………….. ………………………………………………………………….. 44
4.2. Cererea de apel ……………………………………………………………………………………………… 45
4.3. Termenul de apel ……………….. …………………………………………………………………………. 47
4.4. Soluțiile pe care le pronunță instanța de apel …………………………………………………….. 51
CAPITOLUL V. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC …….. …………………………………….. 54
CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………………… 5 6
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………. ………………………………………………….. 58

2
INTRODUCERE

Configurațiile juridice privind raporturile de muncă sunt reglementate prin contractul
individual de muncă și contractul colectiv de muncă. Codul muncii constituie dreptul comun
în materie, pentru constituirea relațiilor specifice de muncă și cuprinde statuări minimale cu
privire la prerogativele și îndatoririle salariaților și implicit ale angajatorilor, precum și
relațiile născute între aceștia.
Dacă legea recunoaște și formulează persoanelor drepturi subiective, era necesar să le
pună la îndemână și un mijloc legal pentru realizarea lor. Singurul mijloc practic la care
titularul recurge pentru realizarea dreptului încălcat sau pentru confirmarea judecătorească a
dreptului său este acțiunea.
Subiectul de drept dintr -un litigiu de muncă își asociază concursul organului
jurisdicțional competent prin intermediul acțiunii. Activitatea de judecată este opera
participanților la proces și constă într -un ansamblu de acte procedurale și rapo rturi juridice
procesuale ce se stabilesc între aceștia în timp și spațiu.
Raportul juridic de muncă se naște între salariat și persoana jurdică sau fizică ce -l
angajează în muncă. Acest raport juridic este bilateral, deoarece poate exista numai între dou ă
părți: salariatul și unitatea. Litigiul de muncă generat de raportul juridic individual de muncă
are ca părți principale, chiar părțile între care s -a sabilit acest raport: salariatul și angajatorul.
Lucrarea de față își propune un studiu aprofundat asup ra procedurii de soluționare a
conflictelor individuale de muncă prin prisma noilor dispoziții legale . În planul de cercetare
am urmărit să evidențiez unele aspecte ce țin de definirea, reglementarea și locul pe care
această instituție îl ocup ă în cadrul d reptului muncii precum și modul în care își găsește
aplicabilitatea și justificarea.
Întrucât în prezent Noul cod de procedură civilă a intrat în vigoare, am considerat că
tema aleasă reprezintă un mod important de a evidenția noutățile și modificările esențiale
aduse de această reglementare, dar și actualitatea acestei teme, care este larg dezbătută de
doctr ina și practica de specialitate.
Prezenta lucrare urmărește prezentarea noutăților legale cele mai importante în
materia conflictelor individuale d e muncă și jurisdicția muncii în p rincipal sub aspect
procedural. Legea procesual civilă fundamentală, prin modificările legislative, a generat
schimbări esențiale î n materia organizării judiciare și a judecății propriu -zise.
În acest context, prezenta luc rare se dorește a fi un reper semnificativ, deoarece
propunem o analiză a noii reglementări, realizată din perspectiva celui chemat să aplice
dreptul, în măsură să anticipeze semnificațiile și consecințele jurisprudențiale ale acesteia.

3
CAPITOLUL I
JURISDI CȚIA MUNCII
1.1. Aspecte generale privind jurisdicția muncii

Noțiunea de jurisdicție are mai multe accepțiuni . Într -o primă accepțiune, termenul de
jurisdicție desemnează „ puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte
de drept (persoane fizice sau juridice) prin aplicarea legii ”1.
Acesta a fost și sensul pe care l -au promovat juriștii romani pentru a desemna
jurisdicția. De altfel, însuși termenul la care facem trimitere provine din limba latină, cuvântul
compus din ius (drept) și dicere (a spune), care înseamnă a pronunța dreptul2. Această
accepțiune a conceptului de jurisdicție, de totalitate a puterilor date unui magistrat pentru
administrarea justiției s -a menținut și în dreptul contemporan.
Din acest punct de vedere, noțiunea de jurisdicție, evidențiază mai degrabă
prerogativele și puterea conferită anumitor categorii statele în scopul aplicării legii și implicit
al înfăptuirii justiției. Într -adevăr, judecătorul nu are numai facultatea de a judeca, ci și datoria
admin istrativă de a o face. Datorită acestui motiv un cunoscut autor latino -american3 a propus
înlocuirea conceptului de putere cu acela de funcțiune. Pe de altă parte, există și autori care
pun semnul egalității între cele două concepte.
Cu siguranță putem su sține faptul că jurisdicția, își are fundamentul în suveranitatea
statului, care determină și organizarea autorităților însărcinate cu administrarea justiției. De
aceea se poate afirma faptul că termenul de putere nu este opus celui de funcțiune. Acesta di n
urmă constituie astfel „ un complex de acte ” pe care un anumit organ stabilit trebuie să le
îndeplinească.
Puterea atribuită organelor abilitate cu soluționarea unor conflicte intervenite în viața
socială reprezintă mijlocul prin care se realizează funcț ia de administrare a justiției4. În cea
de-a doua accepțiune, jurisdicția desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie
justiția . Constituția și legea de organizare judecătorească se referă unori la „instanțe” și
„tribunale” tocmai în aceast ă accepțiune.
Există însă și autori care desemnează jurisdicția prin totalitatea persoanelor cărora
legea le recunoaște „puterea” de a decide asupra litigiilor prin acte având autoritate de lucru
judecat.

1 Ioan Leș, Sisteme judiciare comparate , Editura All Beck, București, 2002, p. 1.
2 Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil , Volumul I, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 9.
3 Eduardo J. Couture, Fundamentos del Derecho Procesal Civil , ed. a III -a, Editura Depalma, Buenos Aires,
1981, p. 30.
4 Ioan Leș, Sisteme judiciare comparate , p. 2.

4
Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea con flictelor de muncă cu privire la
încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau,
după caz, colective de muncă prevăzute de legislația muncii, precum și a cererilor privind
raporturile juridice dintre partenerii s ociali, stabilite potrivit Codului muncii (art. 266 Codul
muncii)5.
Astfel, bazele organizării jurisdicției muncii, ca jurisdicție specială, se regăsesc în
caracteristicile raportului juridic de muncă și în considerarea acestor caracteristici. Aceasta
îndeplinește o funcție de proteguire, ca și normele de drept al muncii6. Trebuie menționat că
în cazul acestei proceduri speciale, nu se poate face uza de procedura ordonanței președințiale,
reglemen tată de Codul de procedură civilă tot în categoria proced urilor speciale. Acest lucru
se datorează faptului că, fiecare procedură specială prezintă un obiect specific. Din acest
motiv, procedurile menționate nu se pot substitui sau înlocui una pe cealaltă7.
În legătură cu jurisdicția muncii se află și jurisdicți a asigurărilor pentru accidente de
muncă și boli profesionale reglementată de Legea nr. 346/20028, în cadrul art. 103 -109.

1.2. Conflictele de muncă și litigiile de muncă

Termenul „litigiu ” provine din latinescul „ litigium” și înseamnă ceartă, neînțelegere .
În sens larg, litigiul semnifică un conflict între persoane, pentru ca în sens juridic, să mai
adăugăm că un asemenea conflict, are un obiect specific: de o parte se revendică drepturi, de
cealaltă parte se ignoră, se contestă sau se încalcă tocmai aceste drepturi9.
Noțiunea conflictului individual de muncă este reglementată de Codul muncii în
Titlul XII intitulat „ Jurisdicția muncii ” precum și de Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului
social în Titlul VIII privind Reglementarea modalităților de soluționare a conflictelor de
muncă, capitolul VI. art. 208 și urm.
Astfel, conflictul individual de muncă este acel conflict ce are ca obiect exercitarea
unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații ce decurg din contractele individuale și colective
de muncă, părțile fiind în principal salariații și angajatorii.

5 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii , ediția a IX -a, actualizată, Editura Univers ul Juridic, București,
2015, p. 1032 . Mihaela Tofan, Mihai -Bogdan Petrișor, Dreptul muncii , Curs universitar, Editura Hamangiu,
București, 2013, p. 188.
6 Constanța Călinoiu, Jurisdicția muncii , Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 24.
7 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale,
decizia civilă nr. 1137/2014, cu comentariu de Alexandru Țiclea în Revista Română de dreptul muncii nr.
12/2014 , p. 35 -48.
8 Legea nr. 342/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale , republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 251 din 8 aprilie 2014.
9 Adriana Belu, Olia Maria Corsiuc, Narcis Godeanu, Cezar Tită, Mihnea Drumea, Relații individuale de muncă,
Editura Fundației România de Mâine, București, 2008, p. 326.

5
Definiții ale acestor noțiuni regăsim și în practica judiciară, mai precis în practica
Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că „De esența jurisdicției muncii este
existența unui conflict între angajat și angajator privind drepturile rezultate din
desfășurarea raporturilor de muncă. Conflictul individual de muncă apare în legătură cu
plata unor drepturi salariale, ce rezultă din n eîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin raportul de muncă ”10.
Conflictul apare numai în situația în care una din părți recurge la un mijloc de
presiune, anunță cealaltă parte de existența unui conflict sau sesizează că există pericolul
declanșării lui, ori nu respect ă drepturile celeilalte părți sau nu -și îndeplinește o obligație.
Conform art.1 alin. n din Legea nr. 62/2011 privind Dialogul Social, conflictul de
muncă este definit ca „ conflictul dintre angajați și angaj atori privind interesele cu caracter
economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de
muncă sau de serviciu .”
Codul muncii actual (art. 231), mai generos, include în categoria conflictelor de muncă
orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă. Din cele două
definiții legale având în vedere că raporturile de muncă se stabilesc în teme iul contractului
individual de muncă, contract definit conform art. 10 din Codul Muncii, rezultă că părțile unui
conflict de muncă sunt salariații (salariatul) și angajatorii (angajatorul) la care sunt încadrați.

1.3. Părțile în conflictele de muncă

În cadrul art. 55 din Codul de procedură civilă regăsim dispoziții generale cu privire la
persoanele care figurează în instanță ca părți. Conform acestui articol, în conținutul noțiunii
de parte intră reclamantul, pârâtul și în unele situații terțele persoane , care fie intervin în
proces fie sunt introduse în mod forțat în cadrul acestuia, pentru a se stabili cadrul procesual și
a se putea soluționa în mod adecvat cauza.
După cum s -a subliniat în literatura de specialitate, reclamantul și pârâtul reprezintă
subiectele principale în judecată, acestea constiuind „ componenta subiectivă a acțiunii
civile ”11. Codul muncii stabilește în cadrul art. 267 care sunt părțile implicate într -un conflict
individual de muncă. De asemenea, reglementări cu privire la părțile în conflictele de muncă
regăsim și în Legea nr. 62/2011, în cadrul art. 1 litera q.

10 Decizia I.C.C.J. (sc. I) nr. 173/2014,www.scj.ro .
11 Ion Deleanu, Tratat de procedură c ivilă. Volumul I. Ediție revăzută, completată și actualizată, Editura
Universul Juridic, București, 2013, p. 372.

6
Din corobora rea celor două dispoziții esențiale, reiese că părțile principale în
conflictele individuale de muncă sunt:
a. angajații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept a unei obligații în
temeiul Codului muncii, al altor legi sau al contractelor cole ctive de muncă, care, de regulă,
au calitatea de reclamanți;
b. angajatorii, persoane fizice sau juridice, agenții de muncă temporară, utilizatorii,
autoritățile sau instituțiile publice, precum și orice altă persoană care beneficiază de muncă
salariată, c are, de regulă, au calitatea de părți pârâte .
Angajații, priviți în mod individual dețin calitatea procesuală activă în ceea ce privește
conflictele individuale în care sunt implicați. Prin urmare „salariatul singur, nu are calitatea
procesuală activă în acțiunea având ca obiect constatarea nulității clauzelor contractului
colectiv de muncă ”12.
Totuși, foștii salariați dețin această calitate activă, respectiv de parte în procesul
derulat împotriva fostului angajator, deoarece sunt deduse judecății drepturi născute din
raporturi de muncă existente anterior. O astfel de calitate nu va fi însă dețin ută de persoanele
care au prestat o activitate pe baza unei convenții civile de prestări servicii ori contract de
muncă voluntară.
În ceea ce privește angajatorul, acesta va figura ca parte în proces, în ipoteza în care a
deținut calitatea de contractant, aflat în raport d e muncă cu respectivul angajat. Trebuie să ne
raportăm în situația de față la dispozițiile art. 56 alin.1 și 2 din Codul de procedură civilă, care
stabilește în mod expres că „ poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința
drepturilor civile. Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități
fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii ”.
De asemenea, art. 57 alin.1 din Codul de procedură civilă prevede că „ cel care are
calitatea de parte își poate exercita drepurile procedurale în nume propriu sau prin
reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel” .
În ipoteza în care se solicită anularea unei clauze din contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel de uni tate, calitatea procesuală o are angajatorul – persoană juridică și nu o
sucursală a acestuia13. De asemenea, calitatea procesuală pasivă nu o deține conducătorul
unității și nici comisia de disciplină14.

12 Aurelian Gabriel Uluitu, Inexistența dreptului salariatului de a solicita, individual, constatarea nulității
clauzelor contractului colectiv de muncă, în Dreptul nr. 12/2010, p. 83.
13 Curtea de Apel Galați, secția civilă, decizia nr. 340/2008, în Pavel Bejan, Gabriela Giorgiana Schmutzer,
Dreptul muncii. 2008 -2009. Jurisprudență . Editura Moroșan, București, 2010, p. 344.
14 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale,
decizia nr. 2557/R/2010, în Revista română de dreptul muncii nr. 7/2010, p. 143.

7
Există o situația specială în ceea ce privește acțiun ile întreprinse pentru reconstituirea
vechimii în muncă ori constatarea încadrării activității în grupele I și II de muncă, în cazul în
care angajatorul a fost radiat. În acest caz, calitatea procesuală pasivă o au casele teritoriale de
pensii.
De asemenea, în iptoteza în care persoana nu deține documentele care să ateste
vechimea în muncă ori încadrarea în clasele mai sus menționate, calitatea procesuală pasivă
va aparține deținătorului arhivei.
Astfel, angajatorul radiat din registrele specifi ce, nu poate să deține calitatea
procesuală pasivă în proces, iar fostul lichidator, deși poate fi chemat în nume propriu în
judecată, poate invoca excepția lipsei calității și scos din judecată.
c. Conform art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, organizațiile sindicale
deține calitatea procesuală activă (alin.3), în ceea ce privește apărarea drepturilor membrilor
lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractelor colective de
muncă și contractele individuale de m uncă, precum și din acordurile privind raporurile de
serviciu ale funcționarilor publici (alin.1).
Astfel, pentru ca organizația sindicală să poată reprezenta membrii săi în instanță,
aceasta trebuie să obțină din partea lor o împuternicire scrisă. În situ ația în care, membrii
organizației se opun introducerii ori continuării acțiunii în instanță, aceasta trebuie să respecte
decizia luată de membrii și să stopeze procesul.
Calitatea procesuală activă a organizațiilor sindicale în acțiunile promovate în nume le
membrilor lor a fost recunoscută și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în completul
competent să judece recursurile în interesul legii, prin Decizia nr. 1/201315.
Putem observa o îmbunătărțire adusă de noua reglementare, cu privire la mandatul dat
organizației sindicale din partea membrilor care o alcătuiesc. Astfel, dacă vechea
reglementare prevedea un mandat tacit, în prezent, se reglementează un mandat expres al
membrilor pentru ca aceștia să fie reprezentați în fața instanței de judecată. Totuși, ulterior
conferirii acestui mandat, membrii au prergogativa de a reveni asupra împuternicirii date,
opunându -se la introducerea sau continuarea acțiunii ori chiar renunțând la judecată în mod
expres.
S-au ridicat unele probleme cu privire la calitatea pro ceusală activă a federațiilor,
confederațiilor și a uniunilor teritoriale și posibilitatea introducerii unor acțiuni în instanță în
numele lucrătorilor, membrii ai sindicatelor care le constituie. În această situație, instanțele de
judecată au pronunțat so luții contradictorii. În timp ce unele instanțe au susținut că sindicatele

15 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 118 din 1 martie 2013.

8
superioare nu dețin calitate procesuală activă și respingând acțiunea pe acest temei, altele au
considerat din contră că acestea dețin calitatea în proces16.
Susținem cea din urmă so luție, deoarece, legea folosește sintagma de „organizații
sindicale”, care include nu doar sindicatele formate la nivelul angajatorilor ci și pe cele
rezultate din asocierea acestora. Un alt argument ar fi acela că membrii sindicatelor unităților
care constituie federațiile, confederațiile ori uniunile teritoriale sindicalt e, sunt în același timp,
membrii ai organizațiilor superioare, fapt pentru care aceștea dețin calitatea procesuală activă.
Ar fi greșit ca reprezentarea în instanță a unui sindicalist să fie restrânsă numai la
sindicatul din care face efectiv parte, excluzându -se organizația superioară care are în
componența sa și sindicatul respectiv.
Cea de -a două chestiune controversată a fost aceea dacă acțiunea exercitată de
organizația sindicală este realizată în nume propriu sau doar în calitatea de reprezen tant al
lucrătorilor care au calitatea de membrii de sindicat.
Răspunsul la această problemă este reflectat în cadrul art. 28 alin.2 din Legea nr.
62/2011. Acest articol stabilește fără echivoc că sindicatul poae formula acțiuni în justiție „ în
numele membril or lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora ”. Așadar,
sindicatul deține calitatea de reprezentant și nu de reclamant propriu -zis. Totuși, ca o excepție
de la regula menționată, legiutorul a prevăzut că sindicatele pot fi parte în litigiil e de muncă.
S-a susținut în literatura de specialitate că „ este ilogic, inadmisibil și de neconceput ca
un sindicat să poată interveni într -un litigiu de muncă pentru a apăra angajatorul și nu
salariatul ”17.
d. inspecția muncii poate avea atât calitate procesuală activă cât și calitatea procesuală
pasivă, în unele cauze care privesc raporturile de muncă.
În temeiul art. 23 alin.2 din Codul muncii, inspectoratul teritorial de muncă poate
sesiza instanța competentă pentru a dimin ua efectele clauzei de neconcurență. Tot astfel,
plângerile împotriva proceselor -verbale de contravenție întocmite de inspectorii de muncă se
soluționează cu citarea organului din care face parte agentul constatator (art. 33 alin.1 din
Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor)18.
e. Alte persoane au această vocație de parte în conflictele individuale de muncă, în
temeiul legilor speciale sau ale Codului de procedură civilă.
Succesorii salariatului pot fi parte într -un confl ict de muncă în următoarele situații:

16 Gabriela Cristina Frențiu, Discuții privind dreptul federațiilor, confederațiilor sau al uniunilor sindicale de
reprezentare a membrilor de sindicat ce constituie federația, confederația sau uniunea sindicală , în Dreptul nr.
4/2011, p. 122 -123.
17 Elena Andreea Frăsie, Metamorfoza unui sindicat , în Revista română de dreptul muncii nr. 1/2014, p. 39.
18 Alexandru Țiclea, op.cit., p. 1057.

9
– angajatorul trebuie să despăgubească salariatul decedat pentru prejudiciile materiale
pe care i le -a produs din culpa sa, de exemplu neplata salariilor, a indemnizației de concediu
(art. 253 alin.1 din Codul muncii):
– angajatorul trebuie să fie despăgubit pentru pagubele pricinuite din vina și în legătură
cu activitatea salariatului decedat. Soluția se impune în situație în care moștenitorii au
acceptat succesiunea, fără să se poată susține că răspunderea patrimoinia lă este o răspundere
personală19.
În ceea ce privește participarea procurorului în domeniul muncii, ținem să precizăm că
deși Codul de procedură civilă stabilește în cadrul art. 92 că „ procurorul poate porni acțiunea
civilă ori de câte ori este necesar pent ru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub intedicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege ” (alin.1), în conflictele de muncă participarea acestuia nu este reglementată
expres. Rezultă că Ministerul Public nu manifestă un interes crescut în acest domeniu.

1.4. Coparticiparea procesuală sau litisconsorțiul

În mod normal conflictul de muncă are ca părți cu interese opuse un reclamant și un
pârât, un angajator și un angajat; totuși sunt situații în practică, în care sunt mai mulți
reclamanți sau mai mulți pârâți, ipoteză în care vorbim de coparticipare procesuală20.
C.proc.civ., în art. 59 prevede că „ mai multe persoane pot fi împreună reclamante
sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile
sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură ”.
Reglementarea se regăsește și în Codul muncii astf el cum a fost modificat prin Legea
nr. 76/2012, mai precis în art. 269 alin (3) care prevede că „ dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de Codul de procedură civilă, pentru coparticiparea procesuală activă, cererea
poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți ”.
Putem distinge așadar două forme de coparticipare, respectiv coparticipare activă și
coparticipare pasivă. Situația coparticipării active apare când mai mulți reclamanți solicită
instanței judecătorești competente, în calitate de reclamanți, obligarea angajatorului sau a
fostului angajato r la plata unor drepturi salariale, a unor sporuri, a indemnizației de concediu.
Această coparticipare procesuală activă este însă una facultativă, întrucât nimic nu oprește
salariații să formuleze acțiuni distincte împotriva angajatorului.

19 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale,
decizia nr. 727/R/2015, în Revista română de dreptul muncii nr. 4/2015, p. 115.
20 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii , 2015, p . 1037.

10
În situația în care reclamanții s -au înțeles asupra coparticipării, atunci operează
prorogarea de competență, situație în care domiciliul unuia dintre ei va atrage competența
teritorială a tribunalului respectiv.
Avantajul coparticipării în situația prezentată constă în reducerea cheltuielilor de
judecată, respectiv al onorariului avocațial care se împarte între reclamanți precum și
costurile unei expertize care poate fi efectuată în cauză. Totodată coparticiparea asigură și o
practică unitară asupra problemelor de drept analizate.
O altă formă de coparticipare poate fi întâlnită în cazul în care mai mulți salariați cu
gestiune comună sunt chemați în judecată de către angajator să răspundă patrimonial pentru
paguba produsă.
De asemenea, mai trebuie menționat faptul că în cazul coparticipării active, potrivit
art. 202 din C.proc.civ., judecătorul, ținând cont de numărul mare al reclamanților, va putea
dispune, prin rezoluție, reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea pro cedurii de
comunicare a actelor procedurale numai mandatarului. Acest lucru este benefic reclamanților
atâta timp cât nu se impune citarea acestora ci doar citarea mandatarului, respectându -se
astfel celeritatea.

11
CAPITOLUL II
COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

Codul de procedură civilă debutează încă din primele sale articole cu numeroase
referiri la regulile de competență ale instanțelor judecătorești. Acest lucru este pe cât de
important pe atât de firesc, întrucât este esențial atâ t pentru cei care aplică dreptatea cât și
pentru cei care se supun ei, să cunoască care sunt instanțele competente în baza legii să decidă
cu privire la litigiul ivit.
În acest caz, cei care sunt implicați într -un litigiu trebuie să cunoască care instanță este
competentă să primească cererea și să o rezolve cu celeritate. De asemenea și instanțele de
judecată care alcătuiesc puterea judecătorească trebuie să cunoască care -i sunt atribuțiile
recunoscute de lege și mai ales care este competența ei pentru a p utea soluționa corect litigiile
supuse judecății.
Normele privitoare la competența instanțelor judecătorești se regăsesc în principal în
Codul de procedură civilă. Astfel, Titlul III, intitulat „ Competența instanțelor judecătorești ”,
din Cartea I a Codului de procedură civilă, reglementează competența materială și teritorială,
precum și incidentele procedurale privitoare la competența instanței.
În cuprinsul Codului se regăsesc dispoziții referitoare la competența instanțelor
judecătorești și în alte titlu ri și articole ale Codului, cum ar fi art. 610 C.proc.civ., referitor la
instanța competentă să soluționeze acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, art. 650
C.proc.civ., referitor la instanța de executare, etc21.
Există de asemenea și alte acte normative care cuprind norme de competență ce
vizează, în special competența generală. Înainte de a trece la analiza dispozițiilor legale
relative la competența instanțelor judecătorești, trebuie să subliniez faptul că, potrivit art. 122
C.proc.civ., regul i noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor Codului
de procedură civilă.
Cu toate acestea, dispoziția legală menționată nu trebuie interpretată în sensul că legile
speciale nu ar mai putea cuprinde norme de competență, ci în sensu l că instituirea de noi
norme de competență prin legi speciale trebuie să se facă prin acte normative de aceeași forță
juridică cu Codul de procedură civilă22.
O primă problemă care se poate ivi în legătură cu sesizarea unei instanțe, este aceea de
a determ ina dacă respectivul litigiu este de natură să fie soluționat de respectiva instanță sau

21 Gabriel Boroi, M irela Stancu, Drept procesual civil , Editura Hamangiu, București, 2015, p. 156.
22 Gheorghe Liviu Zidariu, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord), Noul cod de procedură civilă,
comentat și adnotat , vol I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 351.

12
de o altă autoritate statală. Rezolvarea unei astfel de probleme se poate face prin aplicarea
regulilor de competență generală, prevăzută de codul de procedură civilă. Mai întâi se va
stabili dacă respectivul litigiu se încadrează în sfera de activitate a instanțelor judecătorești,
iar apoi se va încerca delimitarea instanței care are în mod expres capacitatea și obligația de a
rezolva respectivul litigiu.
Activitatea de jurisdicție, desfășurată de către organele judiciare în vederea rezolvării
cauzelor cu care au fost investite, materializează prerogativa de a judeca și de a aplica legea
prin darea unei hotărâri, care poate fi dusă la îndeplinire, eventual, pe cale de constrângere.
Dreptul de a judeca nu este un atribut exclusiv al instanțelor de judecată, pe lângă acestea
existând și alte organe ale statului care au, în virtutea legii, atribuții jurisdicționale23.
Prin intermediul regulilor de competență jurisdicțională se realizează o delimitare a
atribuțiilor concrete ale instanțelor de judecată. În mod firesc, orice sistem judiciar este
constituit dintr -un număr însemnat de instanțe judecătorești, unele dintre ele având același
grad, iar altele de grad diferit.
De ac eea toate codurile de procedură civilă determină reguli corespunzătoare pentru
delimitarea atribuțiilor instanțelor judecătorești în cadrul sistemului judiciar al țării respective.
O atare delimitare de atribuții se realizează în cadrul celor două forme al e competenței
jurisdicționale: competența materială și competența teritorială24.

2.1. Competența după materie

Competența materială ori de atribuțiune, cum mai este denumită, reprezintă
competența prin care, potrivit legii, sunt repartizate sarcinile privind înfăptuirea justiției între
diferitele categorii de instanțe judecătorești, care formează sistemul nostru judiciar25.
Competența materială aparține, pe de o parte organizării judecătorești, iar pe de altă parte,
procesului propriu -zis, după cum se i a în considerare aspectul ei funcțional sau cel procesual,
în materie penală ori civilă26.
Așadar, competența materială ( ratione materiae ) presupune o delimitare între
instanțele de grad diferit. Normele de competență materială sunt stabilite sub aspect fun cțional
(după felul atribuțiilor jurisdicționale) și sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau

23 Gheorghe Durac, Drept procesual civil, Principii și instituții fundamentale, Procedura contencioasă , Editura
Hamangiu, București, 2014, p. 18.
24 Ioan L eș, Tratat de drept procesual civil , 2010, p. 237.
25 Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil , 2014, p. 300.
26 Gheorghe Durac, op.cit. , p. 170.

13
natura cererii) în Codul de procedură civilă, Legea de organizare judiciară nr. 304/2004,
precum și în unele acte normative speciale.
Astfel, competența materială funcțională este cea care determină și precizează
funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, iar competența
materială procesuală , este aceea care determină felul pricinilor ce pot fi rezolvate, în
concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești. Competența materială este
reglementată de norme de ordine publică, deci are un caracter absolut, astfel încât părțile nu
pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței27.

2.1.1. Competența după materie a judecătoriei

În Codul de procedură civilă competența materială a judecătoriei este reglementată de
art. 94. Din dispozițiile acestui text de lege rezultă că judecătoria judecă, în primă instanță,
cererile enumerate de art. 9 4 pct. 1 litera a -j, căile de atac împotriva hotărârilor autorităților
administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în
cazurile prevăzute de lege, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Din modul în care este reglementată competența materială a judecătoriei prin
dispozițiile art. 94 C.proc.civ., coroborat cu prevederile art. 95 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că, în
actuala reglementare, judecătoria a devenit o instanță de excepție în c eea ce privește judecata
în primă instanță.
În concepția actulului Cod de procedură civilă, plenitudinea de competență pentru
judecata în primă instanță este conferită tribunalului, care conform art. 95 pct. 1 C.proc.civ.,
este competent să soluționeze, î n primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în
competența altor instanțe.
Astfel, judecătoria soluționează numai cererile expres și limitativ prevăzute de lege ca
fiind în competența sa28. Prin urmare, normele care instituie competența judecătoriei sunt de
strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin analogie29.
Conform art. 94 pct. 3 NCPC, judecătoriile soluționează „ căile de atac împotriva
hotărârilor administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de
activitate, în cazurile prevăzute de lege ”. Se încadrează aici toate căile de atac speciale
îndreptate conform legilor speciale împotriva hotărârilor organelor cu activitate

27 Gabriel Boroi, Mirela Stancu, op.cit., p. 193.
28 Ioan Leș, Noul cod de procedură civilă, Comentariu pe articole , Art. 1 -1133, Editura C. H. Beck, București,
2013, p. 164.
29 Gabriel Boroi, M irela Stancu, op.cit. , p. 193.

14
jurisdicțională, cum sunt contestațiile îndreptate împotriva hotărâr ilor autorităților cu atribuții
în sferă electorală sau cele prevăzute de legea nr. 18/1991, când se atacă hotărârile Comisiilor
județene de fond funciar30.
În procedură necontencioasă judecătoria mai soluționează:
– cererile pentru dobândirea personalități i juridice de către sindicate (art. 14 alin.1 din
Legea nr. 62/2011), precum și cele privind constatarea îndeplinirii condițiilor de
reprezentativitate (art. 51 alin.2);
– cererile de autorizare a funcționării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor rec iproc
ale salariaților, precum și de întregistrare a acestora în registrul de persoane juridice;
– cererile referitoare la dobândirea personalității juridice de către organizațiile
patronale (art. 58 alin. 3)31.
În competența instanței, cade și soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată,
în ipoteza în care acestea sunt solicitate pe cale separată și nu odată cu fondul litigiului de
muncă. În ipoteza în care aceste cheltuieli ar fi fost solicitate odată cu fondul, ar fi dobândit
caracter accesori u și ar fi fost soluționate odată cu acesta.
Judecătoria poate soluția de asemenea și plângerile contravenționale care au ca obiect
neîncheierea în formă scrisă a contractului individual de muncă ori a altor contravenții
reglementate de legislația muncii. În competența judecătoriei regăsim și litigiile dintre
beneficiari și zilieri, conform art. 16 din Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activități
cu caracter ocazional de zilieri32.

2.1.2. Competența după materie a tribunalului

Conform articolului 95 C.proc.civ., tribunalele judecă, în primă instanță, toate cererile
care nu sunt date de lege în competența altor instanțe, ca instanțe de apel, apelurile declarate
împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță, ca instanțe de recurs, în
cazurile anume prevăzute de lege, precum și orice alte cereri date prin lege în competența lor.
După cum stabilește în mod expres și art. 208 din Legea dialogului social, conflictele
individuale de muncă se vor soluțina, în primă in stanță de către tribunal. Putem observa că
tribunal deține plenitudine de competență în ceea ce provește soluționarea conflictelor
amintite. Vorbim în acest caz despre conflictele care au ca obiect încheierea, modificarea,
executarea, suspendarea ori încetarea contractelor individuale, ori colective de muncă (art.

30 Andreea Tabacu, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2013 , p. 155.
31 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență , Ediția a X -a, actualizată,
Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 1064.
32 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 22 decembrie 2015.

15
266 Codul muncii) și conflictele care decurg din raporturile de serviciu ori acordurile
colective de muncă (art. 1 litera p din Legea nr. 62/2011)33.
În categoria conflictelor de muncă se regă sesc și acele acțiuni care privesc repararea
obligației de informare la încheierea ori modificarea contractului individual de muncă regăsite
în sarcina angajatorului (art. 19 Codul muncii), dar și cele datorate unei discriminări directe
ori indirecte bazat e pe sex în domeniul muncii.
În mod esențial, în categoria acestor conflicte vor intra și acele acțiuni care privesc
răspunderea patrimonială formulată de angajator sau angajat, prin care se solicită repararea
prejudiciilor create uneia dintre părți (art. 253 și art. 254 din Codul muncii).
Conform art. 104 din Legea nr. 346/2002, tribunalele soluționează litigii privind:
– „modul de calcul al contribuției de asigurări pentru accident e de muncă și boli
profesionale, precum și majorarea sau micșorarea cotei de contribuție;
– înregistrarea și evidența contribuției de accidente de muncă și boli profesionale;
– încadrarea într -o clasă de risc a angajatorului;
– refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru
accidente de m uncă și boli profesionale;
– modul de stabilire și de plată a prestațiilor și serviciilor cuvenite beneficiarilor de
asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale;
– plângerile împotriva proceselor – verbale de constatare a contravențiilor, înche iate
conforme prezentei legi;
– orice ale decizii ale ang ajatorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi”.

2.1.3. Competența după materie a Curții de Apel

Conform art. 96 C.proc.civ., curțile de apel judecă în primă instanță, cererile în
materi e de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale iar ca instanțe de apel,
apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță. Din cele
menționate rezultă că, o curte de apel, ca instanță de apel, poate judec a cererile îndreptate
contra sentințelor pronunțate de tribunal în conflictele de muncă, iar ca instanțe de fond,
cererile referitoare la încetarea grevei (art. 198 -201 alin.1 din Legea dialogului social).
Curtea de apel este competentă să soluționeze plângerile împotriva refuzului de
înregistrare și de anulare a înregistrării contractelor colective de muncă de către Ministerul
Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice34.

33 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, 2016, p. 1064.

16
2.1.4. Competența după materie a Înaltei Curți de Casație și J ustiție

Conform dispozițiilor art. 126 alin.1 din Legea fundamentală, justiția în țara noastră se
realizează prin intermediul Înaltei Curți de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe
judecătorești stabilite prin lege. Din interpretarea acesteia put em susține că, Înalta Curte se
regăsește în vârful piramidei puterii judecătorești. Funcția principală a acesteia este de a
coordina și îndruma celelalte instanțe judecătorești. Această funcție o îndeplinește prin
intermediul recursului și a recursului în interesul legii.
În conformitate cu dispozițiile articolului 97 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și
Justiție, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; recursurile în interesul legii; cererile în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; orice alte cereri
date prin lege în competența sa.
Din punctul de vedere al materiei pentru care realizăm prezenta cercetare, Înalta Curte
de Casație și Justiție judecă:
a. recursurile împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin
care s -a soluționat acțiunea disciplinară privind judecătorii sau procurorii sancționați;
b. plângerile împotriva hotărârilor pronunțate în urma contestațiilor formulate de
judecători, procurori și alte categorii de personal din sistemul judiciar cu privire la modul de
stabilire a drepturilor salariale, etc35.
Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță abilitată să judece recursul în
interesul legii. Precizez că prin soluționarea recursurilor în interesul legii, situație în care
deciziile instanței supreme sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești inferioare, se
realizează uniformizarea interpretării și aplică rii legii pe tot teritoriul țării.
În conformitate cu art. 97 alin.3 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, are
competența de a soluționa cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept , prin ace astă procedură urmărindu -se a se realiza, ca și
prin intermediul recursului în interesul legii, o practică unitară la nivelul tuturor instanțelor
judecătorești.
În acest sens, art. 519 C.proc.civ., prevede că „ dacă, în cursul judecății, un complet de
judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului investit cu
soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei

34 Curtea de Apel București, Secția a VIII -a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 4585/2012.
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3313/2012.
35 Alexandru Țiclea , op.cit., 2016, p. 1067.

17
lămurire depinde soluționarea în fond a cauzei respective, este nouă și a supra acesteia Înalta
Curte de Casație și Justiție, nu a statuat și nici nu va face obiectul unui recurs în interesul
legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o
hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost
sesizată ”36.
Prin Decizia nr. 9/2015, Î.C.C.J, a susținut că sesizarea „ trebuie să aibă drept obiect o
problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate
suficient de mar e, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării
oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raportur ilor juridice deduse
judecății”37.
Din cele menționate rezultă că, în conflictele de muncă o asemenea solicitate poate fi
antrenată numai în apel, deoarece în această etapă are loc soluționarea cauzei în ultimă
instanță, printr -o hotărâre care nu poate fi atacată cu recurs. O cerință esenți ală o constituie în
acest caz, aceea ca solicitarea completului investit cu soluționarea apelului, să fie
fundamentată pe constatarea că se află în fața unei probleme de drept noi, care nu a mai fost
întâlnită anterior în practica instanțelor de judecată.
În ipoteza în care, soluționările date de jurisprudență nu au fost unitare, își găsește
aplicabilitate recursul în interesul legii și nu cea a pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept.
Această instituție, chiar dacă este criticată de doctrină, este deosebit de importantă
întrucât, conform art. 521 C.proc.civ . „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte
instanț e, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I .”
Astfel, orice decizie pronunțată în sensul mai sus arătat, se răsfrânge la chestiuni de
drept ce se ivesc și în cadrul litigiilor de muncă atâta vreme cât decizia pronunțată de Î.C.C.J.
este obligatorie tuturor instanțelor de judecată.

2.2. Competența teritorială

Competența teritorială distinge care este instanța competentă dintre toate instanțele
egale în grad, delimitarea realizându -se în acest caz pe orizontală. Articolul 107 C.proc.civ.
instituie regula generală în materia competenței teritoriale, arătând că c ererea se va depune la

36 Ioan Bălan, Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotări
prealabile/prejudiciabile în temeiul Codului de procedură civilă , în Dreptul nr. 6/2015, p. 9.
37 Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , Decizia nr. 9/2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, nr. 492 din 6 iulie 2015.

18
instanța competentă material, în raza teritorială a căreia domiciliază pârâtul persoană fizică
sau își are sediul pârâtul persoană juridică38.
Art. 269 alin.2 din Codul muncii stabilește în mod expres că judecarea conflictelor de
munc ă se face de către instanța în a cărei circumscripție domiciliază ori își are reședința
reclamantul sau sediul. În ipoteza în care există mai mulți reclamanți, cererea poate fi
introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia (alin.3).
Artic olele menționate sunt completate de dispozițiile cuprinse în art. 210 din Legea nr.
62/2011, care stabilesc faptul că „ cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale
de muncă se adr esează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de
muncă reclamantul” .
În ipoteza consfințirii înțelegerii în urma medierii, este competentă judecătoria în a
cărei circumscripție își are sediul sau reședința, ori după caz, sediul oricăreia dintre p ărți, fie
judecătoria în a cărei circumscripție se află locul unde a fost încheiat acordul (art. 59 din
Legea nr. 192/2006).
Din interpretatarea dispozițiilor anterioare, rezultă că, în ipoteza în care salariatul
deține calitatea de reclamant, el poate să opteze fie pentru instanța de la domiciliul sau
reședința sa, fie pe cea de la locul de muncă. Totuși, salariatul nu ar putea să -și aleagă
domiciliul la avocatul sau mandatarul său.
Dacă s -ar admite o asemenea posibilitate, atunci s -ar ajunge la situația în care
„reclamantului i s -ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul
avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul ori în funcție de domiciliul mandatarului,
ceea ce ar contraveni regimului juridic al competenței teritorial e exclusive ”39.
Deși funcționarii publici, se bucură de o reglementare particulară, această nu prezintă
deosebiri esențiale față de textele punctate anterior. Astfel, art.10 alin.3 din Legea nr.
554/2006, stabilește că „ reclamantul se poate adresa instanța de la domiciliul său sau celei de
la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului,
nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale ”.
După cum putem observa, legislația muncii și cea de contencios administrativ derogă
de la regulile prevăzute în dreptul comun. În dreptul comun, reclamantul sesizează instanța
pârâtului. Principiul „ forum rei ” se sprijină pe o dublă prezumție, până la prob a contrară,
niciunul nu datorează nimănui nimic, dacă nu se dovedește contrariul, aparențele sunt
conforme cu realitatea40.

38 Andreea Tabacu, op.cit. , p. 160 -161.
39 Î.C.C.CJ., Secția I Civilă, decizia nr. 341/2013, în Revista de drept social nr. 7/2013 , p. 33.
40 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă , Vol I, Editura A ll Beck, București, 2005, p. 351.

19
Acest principiu este expres consacrat de art. 107 alin.1 și 2 C.proc.civ. care prevede
că: „ cererea de chemare în judecată se introd uce la instanța în a cărei circumscripție
domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune altfel . Instanța rămâne
competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul
sau sediul ”.
„Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se
introduce la instanța în a cărei circumscripție se află reședința sau reprezentanța acestuia,
iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei
circumscripție reclaman tul își are domiciliul, sediul, reședința sau reprezentanța, după
caz” (art. 108 Cod de procedură civilă).
În situația în care angajatorul deține și calitatea de reclamant, competența teritorială
este unică: aparține instanței competente de la sediul sau do miciliul său (art. 269 alin.2 Codul
muncii)41.
În ceea ce privește noțiunea de domiciliu, se impun anumite precizări. Astfel, c onform
unei opinii42, domiciliul persoanei fizice reprezintă acel loc unde aceasta își desfășoară
drepturile și libertățile civile, și unde respectiva persoană fizică declară că are locuința
principală, așa cum prevede și art. 87 C od civil. De precizat însă că art. 27 alin.1 din O.G. nr.
27/2005, republicată, dispune că „ domiciliul unei persoane fizice este acolo unde aceasta
declară că are locuința principală ”.
Din cele mai sus menționate, rezultă faptul că dispozițiile Codului de procedură civilă
trebuie să fie interpretate în mod extensiv, fapt pentru care trebuie să cuprindă în noțiunea de
domiciliu și pe aceea de locuinț ă efectivă a reclamantului, nu doar locuința principală. Astfel,
rezultă de asemenea faptul că va interesa domiciliul pe care reclamantul îl are în momentul
introducerii cererii de chemare în judecată și nu are importanță dacă se modifică locuința după
acest moment, exceptând cazurile în care reclamantul anunță despre această schimbare
instanța de judecată.
Așadar, noțiunea de domiciliu cuprinde, în dreptul muncii, atât locuința statornică a
reclamantului cât și locul unde poate fi găsit pentru comunicarea actelor de procedură.
Conform jurisprudenței43, reclamantul poate opta pentru instanța competentă de la domiciliul
său ori cea de la reședința sa, în situația în care dispune de ambele locuințe. Se punctează
astfel competența instanței, prin raportare la lo cuința efectivă a reclamantului.

41 Alexandru Țiclea, op.cit., p. 1069.
42 Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, ediția a 3 -a, în reglementarea Noului cod civil, Editura C. H. Beck,
București, 2012, p. 118.
43 Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia nr. 36/2009 (Jurindex).

20
În cazul de față considerăm că se impun unele precizări cu privire la acțiunile în
justiție formulate de către sindicate în calitate de reprezentanți ai membrilor săi.
În cadrul articolului 9 din Legea fundamentală regăsi m statuări cu privire la
organizațiile sindicale din țara noastră. Astfel, articolul menționat stabilește că „ sindicatele,
patronatele și asociațiile patronale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit cu
statutele lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și promovarea
intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor săi ”.
În doctrina spaniolă, sindicatul este definit ca o „ asociație permanentă și autonomă a
lucrătorilor în scopul asigurării procesului economic și social al membrilor săi, în special
pentru menținerea condițiilor de lucru prevăzute în contractul colectiv ”44.
În dreptul muncii există dispoziții care atestă faptul că salariații au dreptul să fie
reprezentanți la nivelul unității fie de sindicate fie de reprezentanții lor aleși. Regăsim pe de
altă parte și reglementări exclusive, care punctează numai sindicatul ori numai reprezentanții
salariaților.
Astfel, conform art. 28 din Legea nr. 62/2011 „ organizațiile sindicale apără drepturile
membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele
colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind
raporturile de serviciu le funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, or ganelor de
jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. În
exercitarea atribuțiilor respective, organizațiile sindicale, au dreptul de a întreprinde orice
acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula ac țiune în justiție în numele membrilor lor, în
baza unei împuterniciri scrise din partea acestora ”.
Dispozițiile menționate își au fundamentul în statuările generale ale Codului de
procedură civilă, care stabilesc faptul că „ părțile pot să își exercite drepturile procesuale
personal sau prin mandatar ” (art. 67 alin.1) respectiv că „ dreptul de reprezentare poate să
izvorască din mandat sau din lege (art. 70).
Astfel, atât norma specială reglementată de Legea dialogului social cât și norma
generală, cuprin să în Codul de procedură civilă, pun în centrul atenției titularul drepturilor
procesuale, respectiv pe cel al drepturilor ce izvorăsc din legislația muncii. Vorbim în mod
evident despre salariat, persona căreia sindi catul îi reprezintă interesele.
În con cluzie, organizația sindicală, nu figurează ca parte în proces, deoarece nu sunt
dezbătute drepturile acesteia ci drepturile membrilor care o alcătuiesc. Tocmai de aceea,
titularii dreptului subiectiv și ai dreptului de acțiune în acest caz sunt salariații . Pentru a tranșa

44 Leodegario Fernández Marcos, Leodegario Fernández Sánchez, Derecho del Trabajo y Seguridad Social ,
Universidad Nacional de Educac ion a Distancia, Mad rid, 2013, p . 415.

21
discuțiile cu privire la instanța competentă să soluționeze astfel de conflicte de muncă, Înalta
Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1 din 2013, a stabilit că aceaste este cea de la
sediul sindicatului reclamant .
În ceea ce privește jurisdicția asigurărilor pentru accidente de muncă și boli
profesionale, art. 105 din Legea nr. 346/2002 stabilește compete nța în sarcina tribunalului de
la domiciliul pârâtului. Doar în ipoteza în care obiectul acțiunii îl formează o contestație
împotriva Casei de pensii, competența teritorială va reveni tribunalului în a cărui rază
teritorială se află domiciliul sau sediul reclamantului.
Menționăm faptul că necompetența generală a instanțelor de judecată poate fi invocată
de părți ori de judecăto r în orice stare a pricinii, pe când cea materială ori teritorială, poate fi
invocată de părți sau judecător în prima zi de înfățișare dar nu mai târziu de debutul
dezbaterilor asupra fondului45.
Necompetența de ordine privată poate fi invocată de pârât pri n întâmpinare sau, atunci
când aceasta nu este imperativă, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate, în fața primei instanțe (art. 130 C.proc.civ). De reținut faptul că regulile
privind excepția de necompetență și confl ictul de competență își găsesc aplicabilitatea și în
cazul secțiilor specializate ale aceleași instanțe judecătorești, după cum stabilește în mod
expres art. 136 alin.1 din Codul de procedură civilă.
De cele mai multe ori, cel care invocă acest mijloc procedural al excepției de
necompetență este pârâtul, deoarece el este cel afectat în urma chemării în judecată în fața
unei alte instanțe necompetente. Codul pretinde instanței ca la prima zi de înfățișare, să
verifice din oficiu și să stabilească dacă es te competentă general, material și teritori al să
judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședi nță temeiurile de drept pentru care
constată competența instanței sesizate.
O asemenea verificare va împiedica formularea excepțiilor de necompetență în cazul
competenței generale, materiale și teritoriale, aceeași instanță neputând să se pronunțe asupra
acestora, în condițiile legii, deoarece încheierea are caracter interlocutoriu46.
Soluționarea excepției de necompetență se realizează de c ătre instanța care este
sesizată cu acțiunea principală, conform regulii „ judecătorul acțiunii este și judecătorul
excepției ”. În acest caz, instanța este obligată să soluționeze cu prioritate această excepție,
excepție care va fi pusă în discuția prealabi lă a părților. Prin punerea în discuția părților se
asigură principiul contradictorialității și se pot ocroti interesele și se pot garanta drepturile

45 Alexandru Țiclea, op.cit., p. 1070.
46 Andreea Tabacu, op.cit. , p. 1 76-177.

22
recunoscute părților din proces, în caz contrar, hotărârea pronunțată de instanța de judecată va
fi cenzur ată pe calea căilor de atac și se poate pronunța împotriva acesteia casarea ei.
Asupra excepției invocate, instanța se poate pronunța fie printr -o hotărâre fie printr -o
încheiere. Astfel se pronunță prin încheiere în ipoteza în care respinge excepția de
necompetență. În acest caz, cauza este supusă în continuare rezolvării de către instanța în fața
căreia excepția a fost invocată.
Împotriva încheierii de respingere a excepției există posibilitatea de a se invoca apel
sau recurs, de către partea interesată, dar această cale nu poate fi exercitată separat ci numai
odată cu fondul cauzei.
În cazul în care instanța admite excepția va pronunța o hotărâre de declinare de
competență care nu este susceptibilă de nicio cale de atac, și trimiterea cauzei la instanța sau
organul competent. În ipoteza în care instanța constată că cererea este de competența unui alt
organ care nu are atribuții jurisdicționale, atunci va respinge cererea ca inadmisibilă, iar în
cazul în care stabilește că nici ea nu este competentă ori o altă instanță română va respinge
cererea ca nefiind de competența jurisdicției române, printr -i hotărâre care va fi supusă căii de
atac a recursului la instanța ierarhic superioară.
În anumite situații este posibil ca mai multe instanțe care sunt investi te cu aceeași
cerere de către reclamant se declară competente sau necompetente să rezolve respectiva
cerere, caz în care ne aflăm în prezența unui conflict de competență, pozitiv sau negativ. În
cazul în care instanțele se declară deopotrivă competente cum este cazul conflictului pozitiv
instanțele refuză să -și decline competența iar în ceea ce privește conflictul negativ ele își
declină competența reciproc.
Dacă instanța investită cu soluționarea unei cereri își declină competența ea va trimite
dosarul ins tanței pe care o consideră competentă, care la rândul său poate să considere că în
realitate nu ea este competentă, declinându -și competența în apoi sau către o altă instanță.
Dacă declinarea se face înapoi către instanța inițială, ambele instanțe se consideră deci
necompetente, situație în care ne aflăm în prezența unui conflict negativ de competență. În
cazul unor declinări succesive dacă ultima instanță se declară necompetent ă și declină cauza
în favoarea unei alte instanțe care s -a declarat anterior necompetentă, este de asemenea vorba
de un conflict negativ de competență.
Instanța în fața căreia s -a ivit conflictul de competență se va suspenda din oficiul orice
procedură î naintând dosarul instanței superioare, în drept să hotărască asupra conflictului.
Conflictul pozitiv de competență se naște dacă nu se invocă excepția de necompetență a uneia
dintre instanțe, atunci când una este necompetentă, sau dacă aceasta este respins ă. Cel negativ

23
se naște dacă după primirea dosarului în urma declinării competenței altei instanțe, instanța își
declină la rândul său competența în favoarea primei instanțe47.
Procedura de soluționare a conflictelor de competență este comună tuturor
categ oriilor de conflicte, astfel competența de soluționare este prevăzută potrivit principiului
conform căruia ea aparține instanței ierarhic superioare și comună instanțelor aflate în
conflict. Hotărârea pronunțată în regulator de competență se dă fără citare a părților, în camera
de consiliu, și este definitivă conform art. 135 alin.4 C.proc.civ. 48
În privința conflictelor de competență, Codul de procedură civilă consacră principiul
potrivit căruia acestea se soluționează de „ instanța imediat superioară și co mună instanțelor
aflate în conflict ”. Este o soluție care se bucură de o coinciziune deosebită și este acoperitoare
pentru toate conflictele ce se pot ivi în practică între instanțele judecătorești.
Semnalăm și rezolvarea printr -o normă procesuală din actual cod de procedu ră civilă a
unei probleme pentru care nu a existat o soluție expresă în vechea reglementare . Avem în
vedere conflictele dintre secțiile specializate ale aceleași instanțe judecătorești. Ele se
soluționează potrivit regulilor privitoare la excepția de necompetență și la conflictele de
competență49.

47 Andreea Tabacu, op.cit. , p. 178.
48 Mircea Ursuța, Sinteza Noutăților Codului de procedură civilă, Prezentare comparativă Noul cod de
procedură civilă și codul anterior, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 33.
49 Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil , ediția a 5 -a, Editura C. H. Beck, București, 2010, p. 300 -301.

24
CAPITOLUL III
REGULI PROCEDUALE
3.1. Sesizarea instanței de judecată

Instanța de judecată, pentru a putea soluționa o cauză și a da o soluție conformă cu
adevărul, mai întâi trebuie să fie sesizată. Acest lucru se produce în urma formulării unei
cereri scrise, care poartă numele de acțiune sau contestație, și provine de la un salariat ori
angajator. În general, persoanele care sesizează instanța de judecată sunt salariații.
Cererea reprezintă modalitatea prin care o persoana solicită instanței judecătorești
protejarea drepturilor și intereselor de natură legală50. Art. 30 din Codul de procedură civilă
dispune „ oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori umărește soluționarea în
justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente
(alin.1). Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât
capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii ” (alin.3).
În dreptul muncii, când se atacă o măsură dispusă de angajator, în mod imperativ,
salariatul trebuie să anexeze cererii de chemare în judecată și decizia, dispoziția sau ordinul
care provine de la angajator. În practică s -au ivit situații în care salariatul a solicitat numai
desființarea referatului care a stat la baza emiterii unei decizii de desfacere disciplinară a
contractului indiv idual de muncă și nu a întregului act prin care s -a dispus această măsură, caz
în care instanța a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes51.

3.2. Completul pentru soluționarea conflictelor de muncă

În urma modificărilor survenite prin Legea nr. 202/2010, art. 55 din Legea nr.
304/2004, stabilește că soluționarea conflictelor de muncă se va realiza de către un complet
format dintr -un judecător și doi asistenți judiciari. Aceștia din urmă au un rol consultativ și
opinia acestora se va regăsi în cad rul hotărârii. În ipoteza în care aceștia au o opinie diferită de
cea a judecătorului, aceasta va fi consemnată separat și va fi motivată.
Până în prezent, rolul acestor asistenți a fost criticat de marii doctrinari. Aceștia au
susținut că „există o contra dicție in terminis între calitatea de membru al unui complet de
judecată și… votul deliberativ pentru unii membrii ai completului, iar consultativ pentru alții,

50 Viorel Mihai Ciobanu . Drept procesual civil, Curs Selectiv , Ed. C.H. Beck, Ediția a III-a, București, 2005, p.
8.
51 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări
sociale, decizia nr. 65/A/2015, în Revista Română de Dreptul Muncii Nr. 2/2015 , p. 93.

25
pe motivul că unii sunt magistrați, iar alții nu. Votul lor consultativ conduce la situația ca
aceștia să aibă doar un rol „ pur decorativ ”, să fie simplii „ figuranți” , participanți „ la un
spectacol judiciar”52.
Din păcate, aceasta este uneori realitatea. Cei doi asistenți judiciari sunt pur și simplu
înfrânți de puterea deținută de magistrat. Tot la fel de nefast este și faptul că legislația actuală
nu a afus nicio modificare benefică în susținerea asistenților judiciari. Unii practicieni au venit
cu propunerea ca postul lor să fie desființat, considerând că menținerea lor este „inutilă,
nocivă și nefirească”53.
La polul opus, s -a venit cu ideea ca rolul acestor asistenți să fie crescut, prin
acordarea dreptului de vot deliberativ ori preluarea modelului francez, în sensul ca, în primă
instanță, conflictele de muncă să fie soluționare de complete co nstituie exclusiv din
reprezentanții partenerilor sociali54.

3.3. Termenele de sesizare a instanței

Respectarea condițiilor de fond și de formă a actelor de procedură nu este suficientă.
De cele mai multe ori, legea impune ca un act de procedură să fie îndeplinit î ntr-un anumit
interval de timp. Prin urmare, instituția actelor procedurale trebuie analizată și prin raportare
la termenele procedurale.
Termenul procedural reprezintă durata de timp în care trebuie efectuat un anumit act
de procedură sau este oprită întocmirea acestuia55.Termenul poate fi stabilit de lege sau de
instanța de judecată.
În cadrul procedurii judiciare, termenele au un rol particular. Aceste termene au
adeseori interese contradictorii și interese foarte diverse. În cadrul acestor te rmene, legea
impune anumite obligații părților sau le ajută să -și exercite drepturile lor. Fără aceste termene
procedura judiciară nu poate fi concepută și sunt menite să disciplineze activitatea procesuală.
Legislația muncii trebuie coroborată cu dispoziț iile legii civile. Acest aspect rezultă
din Codul muncii, mai precis din articolul 278 alin. 1 care prevede că „ Dispozițiile
prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura

52 Șerban Berligrădeanu, Considerații de ansamblu și observați i critice referitoare la tribunalele specializate de
muncă și asigurări sociale, precum și la asistenții judiciari, în lumina Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară , în Dreptul nr. 9/2004, p. 17.
53 Șerban Berligrădeanu, Considerații critice asup ra diversității nejustificate a reglementărilor legale privind
competența materială a instanțelor judecătorești în domeniul soluționării conflictelor de muncă, în Dreptul nr.
10/2009, p. 81 -84.
54 Alexandru Țiclea, op.cit., p. 1073.
55 Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil , 2010, p. 890.

26
în care nu sunt incompatibile cu s pecificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul
cod, cu dispozițiile legislației civile” . În acest sens, se observă că dispozițiile Codului muncii
se întregesc cu dispozițiile Codului civil.
O modificare importantă adusă de Cod ul Civil se referă l a prescripția extinctivă,
reglementată de art. 2500 și următoarele din Cod. Astfel, conform art. 2500 C.civ. „Dreptul
material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă
nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.”
Această preved ere trebuie coroborată cu dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c și conform
cărora „ Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de
3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului
individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimonial e a salariaților față de
angajator ”.
Noutatea majoră adusă de reglementarea civilă ce se răsfrânge și asupra legislației
muncii se regăsește în articolul 2512 alin.1 -2 C.civ. ., care statuează că „ Prescripția poate fi
opusă numai de cel în folosul căruia c urge, perso nal sau prin reprezentant. Organul de
jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu. ” În lumina acestei reglementări,
trebuie observat faptul că instanța nu mai poate invoca din oficiu excepția prescripției
materiale la acțiune în cazul litigiilor introduse peste termenul prevăzut de art. 268 lit. c din
Codul muncii.
În această situație termenul de 3 ani poate fi depășit dacă partea interesată nu invocă,
fiind posibil ca de exemplu drepturile salariale să fie acordat e pe mai mulți ani. D e asemenea
este posibil ca în cadrul răspunderii patrimoniale, angajatul să fie obligat la plata unor
despăgubiri pentru un prejudiciu produs angajatorului la odată ce excede perioadei de 3 ani.
Considerăm că în practică acest lucru se poate întâmp la mai ales în cadrul
răspunderii patrimoniale al angajatorului sau al fostului angajator care nu are calificare
juridică și – neavând mijloace pecuniare – nu beneficiază de o apărare calificată prin
intermediul unui avocat.
Această reglementare pare a f i una importantă, raportat la legislația anterioară, mai
precis la Decretul – lege nr. 11 67/1958. Astfel, dacă prin dispozițiile art. 18 din Decretul –
lege nr. 167/1958 s -a stipulat că „ Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate
ca, din ofi ciu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune …este prescris ”, actuala reglementare,
mai exact alin. 2 din art. 2512 interzice instanțelor verificarea prescripției.
Totuși în această materie trebuie ținut cont și de Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de
Casați e și Justiție dată în Recurs în Interesul Legii și publicată în Monitorul oficial

27
nr.238/17.04.2014, prin care s -a stabilit că „ În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5,
art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Leg ii nr. 287/2009
privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009
privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1
octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18
din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât
instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției
extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011 ”.
Termenele privind sesizarea instanței sunt reglementate în mod diferit de Codul
muncii și Legea nr. 62/2011. Așadar, Codul muncii stabilește în cadrul art. 268 alin.1, că
cererile pot fi formula te:
a. în termen de 30 de zile calendaristice de a data în care a fost comunicată decizia
unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, modificarea, suspendarea sau încetarea
contractului individual de muncă;
b. în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s -a comunicat decizia de
sancționare disciplinară;
c. în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul
conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariați, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de
angajator;
d. pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea
nulității unui contract individual sau col ectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
e. în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării
contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În alte situații, termenul va fi de 3 ani și va curge de la data nașterii dreptului, conform
art. 268 alin.2 Codul muncii.
În practica judiciară Tribunalul Bistrița -Năsăud a arătat că în Codul muncii nu se
găsește o reglementare legală cu privire la termenul în care decizia de concediere colectivă
poate fi contes tată așa cum același cod prevede în cazul deciziei de concediere individuală. În
lipsa unei reglementări speciale devin aplicabile dispozițiile 268 Codul Muncii, care
stipulează termenul de trei ani.
Data emiterii deciziei de concediere colectivă este 22 noiembrie 2010, iar adoptarea
acesteia a avut loc la 10 iunie 2009. Tardivitatea contestării acestei decizii nu poate fi reținută
de instanță deoarece acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului de trei ani.

28
Ca urmarea a concedierii colective, a fost e misă decizia de concediere individuală la
data de 29 septembrie 2009 care a fost comunicată reclamantei la aceeași dată. Reclamanta a
semnat pentru primirea acesteia. Termenul de contestare a măsurii a concedierii individuale
curge din ziua in care s -a com unicat decizia și anume 29 septembrie 2009.
Potrivit Codul muncii în vigoare la momentul promovării acțiunii, cererile privind
soluționarea unui conflict de muncă se pot formula î n 30 de zile de la data la care decizia
unilaterală a angajatorului de încet are a contractului individual de muncă a fost comunicată .
Cererea a fost formulată tardiv de reclamantă la 22 noiembrie 2010. Astfel, apărarea
acesteia în sensul imprescriptibilității acțiunii deoarece ar fi vorba de o acțiune în constatarea
nulității abso lute a unui act nu poate fi reținută de instanță deoarece Codul muncii constituie o
normă specială în raport cu legea generală în materia prescripției, Decretul nr. 167/1958 astfel
că se aplica cu prioritate56 .
În ceea ce privește termenul stabilit de art. 268 litera c din Codul muncii, Curtea
Constituțională a reținut că „reglementarea supusă controlului de constituționalitate, prin care
se instituie un termen de prescripție de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect
plata drepturilor salari ale neacordate, are ca justificare asigurarea securității și stabilității
raporturilor juridice și necesitatea soluționării într -un termen rezonabil a conflictului de
muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăruia dintre părț ile
litigante.
Prin prescripție se stinge numai dreptul la acțiune în sens material, deci posibilitatea
titularului dreptului de creanță de a obține, pe cale silită, îndeplinirea obligației subiectului
pasiv. Așadar, prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să
subziste, și nici obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în
această materie sunt aplicabile dispozițiile Codului civil referitoare la suspendarea sau
întreruperea cursului termen ului de prescripție”57.
Art. 171 alin.1 din Codul muncii reglementează același termen de 3 ani în care se
prescrie „ dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele
rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor ”,
termen care curge „de la data la care drepturile respective erau datorate ”.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că plățile voluntare eșalonate a sumelor
prevăzute în titlurile executorii, având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului
din sectorul bugetar, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, nu întrerup

56 Tribunalul Bistrița -Năsăud, secția civilă, sentința nr. 1500/F din 18 august 2011 .
57 Decizia nr. 210/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 345 din 25 mai 2015.

29
termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele -interese moratorii sub
forma dobânzii penaliz atoare58.
Potrivit art. 211 din Legea nr. 62/2011, „cererile pot fi formulate de cei ale căror
drepturi au fo st încălcate, după cum urmează:
a. măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului
individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în
termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a l uat cunoștiință de măsura
dispusă;
b. constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părți pe
întreaga perioadă în care contractul respectiv se aplică ;
c. plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume car e au format
subiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii
pagubei ”.
Putem observa unele diferențieri și neconcordanțe între textele menționate anterior.
Astfel, în timp ce art. 268 alin.2 litera a) din Codul muncii privește și conflictele izvorâte din
încheierea contractului individual de muncă, art. 211 litera a) din Legea nr. 62/20111 nu
enumeră și această operațiune.
Acest din urmă text se referă și la „ angajamentele de plată a unor sume de bani ”, care
nu sunt prevăzute și de textul din Codul muncii. Din acest motiv, putem susține că legiuitorul
a avut în vedere instrumentul juridic de recuperare a pagubelor reglementat în cazul altor
salariați, de alte acte normative59.
După cum putem observa, termenele de sesiz are a instanței sunt diferite. Acestea sunt
de 30 zile calendaristice, 45 de zile calendaristice . Aplicabilitatea generală va avea acest din
urmă termen pentru ipotezele prezentate de text. Pentru termenele speciale prevăzute de
Codul muncii, trebuie însă respectat termenul de 1 lună. Aceste termen trebuie să fie respectat
și în cazul nerespectării de către angajator a obligației de informare (art. 19 din Codul
muncii).
Practica judiciară a reținut că, prin intrarea în vigoare a art. 211 alin.1 litera a din
Legea nr. 62/2011 „ legiuitorul și -a manifestat intenția de a crea o situația mai favorbailă
salariaților, astfel că în privința „termenului de formulare a contestației contra măsurilor

58 Decizia nr. 7/2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 461 din 26 iunie 2015.
59 Alexandru Țiclea, op.cit ., p. 1075.

30
unilaterale ale angajatorului trebuie avută în vedere varianta unui t ermen mai îndelungat, de
45 de zile calendaristice ”60.
Astfel, acest termen trebuie să fie respectat, deoarece în caz contrar, s -ar comite un
abuz, fapt care ar conduce la nerespectarea principiului instituit de art. 6 din Codul muncii
privind protecția sal ariaților.
Trebuie precizat că, pentru situațiile de modificare a contractului individual de muncă,
legea nu solicită în mod expres, în caz de refuz de primire, ca decizia angajatorului să fie
transmisă prin scrisoare recomandată, ca în situația deciziilor de sancționare disciplinară,
conform art. 252 alin.4 Codul muncii. Prezintă importanță doar faptul prezentării deciziei
angajatului, acesta luând cunoștiință în acest fel de măsura dispusă, ceea ce rezultă fără niciun
dubiu din mențiunea regăsită pe înscr isul respectiv.
Într-o astfel de situație, salariatul care a cunoscut măsură, intrând și în exercițiul
atribuțiilor astfel modificate nu se poate prevala de necomunicarea prin poștă pentru a o
contesta după termenul legal61.
În practica judiciară s -a apreciat că acțiunea în despăgubiri formulată de salariatul
concediat nelegal și întemeiată pe art. 80 C. muncii , poate fi formulată pe cale principală sau
poate fi pe cale accesorie contestației cu privire la masura concedierii. În ipoteza în care a fost
formulată pe cale principală nu se aplică termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art.
283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii62.
Trebuie punctată și deosebirea cu privire la data la care începe să curgă termenul de 3
ani în cazul răspunderii patrimo niale. În timp ce Codul muncii stabilește că acest termen curge
de la data nașterii dreptului (art. 268 alin.2 litera c și alin.2), Legea nr. 62/2001 dispune că el
curge de la data producerii pagubei (art. 211 litera c)63.
Angajatorul răspunde patrimonial față de salariați în cazul în care acesta produce o
pagubă. Astfel, art. 253 din Codul muncii stipuleaz ă că angajatorul este obligat să îl
dezdăuneze pe salariat atunci când acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din vina
angajatorului în timpul exercitării obligațiilor de servic iu ori în legătură cu serviciul64.

60 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă și pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia n r.
3518/R/2012, În Revista română de dreptul muncii nr. 5/2012, p. 79.
61 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr.
5821/R/2011, în Revista Română de dreptul muncii nr. 8/2011, p. 127.
62 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr.
981/R/2006.
63 Alexandru Țiclea, op.cit., p. 1076.
64 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență , ediția a VI -a revizuită și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.839.

31
Angajatorul care a plătit despăgubirea va recupra suma respectivă de la salariatul care se fac e
vinovat de producerea pagubei65.
Ținând cont de caracterul obiectiv al momentului prevăzut d e art. 211 litera c, dar și de
împrejurarea că textul menționat și adoptat ulterior, este mai favorabil salariaților, este cât se
poate de logic ca acesta să fie aplicabil în situația menționată.
În ceea ce privește plata drepturilor salariale ținem să fa cem unele precizări. Pentru
munca efectuată în temeiul unui contract individual de muncă, fiecare angajat trebuie să
beneficieze de un salariu exprimat în bani, care se achită cel puțin o dată pe lună, la data
menționată în contract sau în regulamentul int ern66.
În ipoteza în care salariatul nu își primește remunerația datorată de angajator, în mod
legal, are la dispoziție o acțiune în instanță prin care să solicite obligarea angajatorului la plata
drepturilor salariale. Salariatul își poate întemeia acțiunea atât pe dispozițiile Codului muncii,
cât și pe cele prevăzute în Codul de procedură civilă.
Astfel, în condițiile stabilite de Codul de procedură civilă, salariatul poate solicita
înființarea popririi asiguratorii, întrucât acesta deține un înscr is, sub forma contractului
individual de muncă, pe care l -a încheiat prin negociere cu angajatorul, de unde rezultă că are
dreptul la remunerație pentru munca prestată în favoarea celui din urmă.
În mod evident, angajatorul are obligația de a plăti suma de bani, sub forma salariului,
celui care prestează munca în favoarea sa. Contractul individual de muncă face dovada că
există o creanță a salariatului față de angajatorul său.
Trebuie să ținem cont și de dispozițiile art. 166 alin.4 Codul muncii, care stab ilește că
„întârzierea nejustificată a plății salariului ori neplata acestuia, poate determina obligarea
angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului ”.
Soluția menționată anterior își găsește aplicabilitatea și în cazul în care salariatul își
primește doar o parte din salariul prevăzut în contract. Astfel, putem spune că ne aflăm în
prezența unei neexecutări a obligațiilor prevăzute în contract din partea angajatorului.
Anterior achitării salariului, angajator ul trebuie să vireze impozitele și contribuțiile prevăzute
de lege, pentru fiecare angajator în parte.
Referitor la termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 litera e, trebuie să observăm
că acesta se referă doar la neexecutarea contractului colectiv de muncă în integralitatea lui,
sau în mod parțial, a unor clauze a acestuia, indiferent de natura lor. Întrucât contractul
colectiv poate cuprinde clauze cu privire la stabilirea salariilor ori criteriile de negociere a

65 Alexandru Țiclea, op.cit., p.840
66Adriana Belu , Olia Maria Corsiuc, Narcis Godeanu, Cezar Tită, Mihnea Drumea , op.cit. , p. 243.

32
acestora, trebuie să facem deosebir ea între cele două termen stabilite de art. 268 alin.1 litera c
și litera e.
Astfel, în ipoteza în care clauzele se referă la neachitarea drepturilor salariale, care
rezultă din contractul individual de muncă ori din lege, își găsește aplicabilitatea art. 268
alin.1 litera c din Codul muncii. În situația în care este vorba despre stabilirea ori negocierea
drepturilor salariale conform contractului colectiv de muncă aplicabil, termenul aplicabil va fi
de 6 luni, conform art. 268 alin.1 litera e din Codul mun cii.
Doar în cazuri cu totul excepționale, când unele drepturi salariale, sunt stabilite în mod
exclusiv prin contractul colectiv de muncă, își găsește aplicabilitatea art. 268 alin.1 litera e din
Codul muncii , respectiv se va aplica termenul de 6 luni și nu cel de 3 ani.
Putem observa că există o contradicție în cazul situației menționate anterior. Astfel,
considerăm că se impune corelarea celor două texte și stabilirea concretă a situațiilor în care
se aplică fiecare dintre acestea.

3.4. Actele de procedură

3.4.1. Cererea de chemare în judecată

Dispozițiile Codului de procedură civilă au adus modificări privitoare la conținutul
cererii de chemare în judecată, reguli ce se aplică și în domeniul jurisdicției muncii și a
conflictelo r de muncă, ținând cont de dispozițiile art. 278 din Codul muncii. Astfel, art. 194
C.proc.civ., stabilește cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Elementele pe care orice cerere trebuie să le cuprindă sunt următoarele:
a. numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților, iar pentru persoane juridice
denumirea și sediul lor, cod numeric personal sau cod unic de înregistrare ori de identificare
fiscală, număr de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice și contul bancar al reclamantului, precum și ale pârâtului dacă părțile
posedă aceste elemente de identificare potrivit legii în măsura în care acestea sunt cunoscute
de reclamant.
Aceste mențiuni sunt de o deosebită importan ță având rolul de a identifica pă rțile în
proces, persoane fizice sau juridice. Acestea sunt elemente indispensabile în exercitarea
acțiunii civile. Fără indicarea părților nu se pot forma raporturile procesuale pentru că lipsesc
elementele necesare pentru identificarea acestora.

33
Deci sunt necesare atât datele de identificare ale reclamantului, cât și datele de
identificare ale pârâtului. Dacă suntem în prezența unei pluralități de părți sunt necesare datele
de identificare ale tuturoer părților. De asemen ea importanța acestui element și din faptul că
acesta este indispensabil pentru stabilirea competenței instanței.
Spre deosebire de vechea reglementare unde se prevedea ca în cuprinsul cererii să se
indice doar numele, noua reglementare precizează expres necesitatea indicării și a prenumelui,
ca element de identificare al părților. Astfel s -a revenit la reglementarea anterioară modificării
Codului de procedură din anul 1948.
Cons iderăm că modificarea este oportună deoarece identificarea numai prin nume nu
este suficientă în cazul persoanelor care au aceleași nume de familie și locuiesc în același
imobil. Reclamantul care locuiește în strainătate trebuie să indice domiciliul din Români a în
vedere comunicării actele lor de procedură.
Indicarea domiciliului sau a reședinței părților își are rolul în individualizarea părților
și citarea acestora. Prin aceasta instanța încunoștiințează părțile despre existența, data și locul
procesului. Din dispozițiile Codului de procedură civilă, putem trage concluzia că este
importantă găsirea părții și nu efectuarea simplei proceduri de citare la adresa de domiciliu a
acesteia. De aceea precizează expres că se indică domiciliul sau reședința părții.
În vederea obținerii datelor și informațiilor necesare pentru comunicarea ac telor în
legătură cu procesul instanța are posibilitatea să acceseze sisteme electronice de date aflate în
deținerea instituțiilor și autoritățiilor publice. Adresa de domiciliu trebuie indicată cât mai
exact. Astfel, se menționează localitatea și județul, strada și numărul, blocul, scara, etajul și
numărul apartamentului dacă este cazul.
b. numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul acestuia . O parte a re
posibilitatea de a participa la proces fie în nume propriu, fie în calitate de reprezentant al
uneia dintre părți.
Aceasta din urmă este accepțiunea în care legiuitorul a înțeles să folosească noțiunea
de calitate. Prin urmare, mențiunea privind calita tea este necesară numai dacă partea
formulează cererea prin reprezentant sau, cu alte cuvinte, ori de câte ori cererea este introdusă
de o altă persoană decât cea care pretinde un drept subiectiv. În acest caz sunt necesare atât
mențiunile cu privire la pe rsoana reclamantului căci lui îi va fi opozabilă hotărârea dar și
mențiunil e referitoare la persoana reprez entantului indiferent de forma reprezentării: legală,
convențională sau judiciară.
În lipsa indicării mențiunilor referitoare calitatea de reprezent ant duce la concluzia că
acesta lucrează în nume propriu. În această situație cererea urmează să fie respinsă, întrucât a

34
fost exercitată de o persoană fără calitate. Lipsește una dintre condițiile de exercitare ale
acțiun ii civile sancționată potrivit art . 40 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, nu este
vorba de lipsa dovezi i calității de reprezentant ci de lipsa calității procesuale.
În cazul reprezentării persoanei juridice de catre organul de conducere sau
reprezentantul societații se vaanexa la cerere copie legalizată după extrasul din actul care
atestă dreptul său de reprezentare în justiție. Avocatul sau consilierul juridic va anexa la
cerere împuternicirea prevăzută de legea de organizare a acestei profesii.
c. obiectul cererii și valoarea lui, după pr ețuirea reclamantului , atunci câ nd acesta
este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s -a ajuns la determinare a acestei
valori, cu indicarea î nscrisurilor corespunzătoare . Obiectul cererii este, de fapt, pretenția pe
care reclam antul o are împotriva pârâtului. Aceasta poate consta în obligarea la plata unei
sume de bani, rezoluțiunea unui contract, restituirea prestațiilor dintr -un contract anulat, etc.
În cuprinsul cererii este necesar să se indice valoarea cererii. În funcție de această
valoare urmează să se determine taxa judiciară de timbru. Tot în funcție de valoarea obiectului
cererii se determină competența materială, admisibilitatea unor probe, etc. Reținem faptul că,
în litigiile de muncă, toate actele de procedură vor f i scutite de taxa de timbru, așa cum
prevede în mod expres art. 270 din Codul muncii.
Evaluarea obiectului se va face atunci când este posibil și se face de că tre reclamant.
Este cazul acțiunilor patrimoniale și ale celor evaluabile pecuniar. Pârâtul are p osibilitatea să
conteste prețuirea reclamantului. În această situație instanța va trebui să determine valoarea
acestuia pe baza probelor administrate în instanță. Dacă lipsește obiectul cererii sancțiunea
care intervine este nulitatea acesteia. Este o nuli tate neco ndiționată . Prin urmare, pârâtul nu va
trebui să dovedească existența unor vătămări. Nulitatea cererii va intervenii numai după
urmarea procedurii de regularizare67.
Reclamantul are posibilitatea să își modifice valoarea obiectului cererii pe parcu rsul
judecății. Potrivit art. 204 din codul de procedură civilă reclamantul poat e să mărească sau să
modifice ob iectul cererii fără ca aceasta să echivalez e cu o modificare a cererii de chemare în
judecată.
d. indicarea motivelor de fapt sau de drept pe c are se întemeiază cererea . Acest
element are importanță pentru ca instanța de judecată și părțile să aibă posibilitatea de a
cunoaște împrejurările relevante pe care se sprijină pretențiile deduse în justiție. Motivele de
fapt sunt izvorul pretențiilor rec lamantului iar motivele de drept reprezintă temeiul pe care se
sprijină cererea acestuia.

67 Andreea Tabacu, op. cit ., p.215.

35
Cu toate acestea reclamantul nu trebuie să indice textul de lege în care se încadrează
faptele pentru că instanța are rolul de a determina încadrarea în drept a fap telor. Reclamantul
are obligația de a indica elementele pe baza cărora instanța de judecată să deducă care este
fundamentul juridic al pretențiilor supuse judecății68. Indicarea motivelor de fapt presupune ca
reclamantul să relateze succint împrejurările pe baza cărora acesta îsi întemeiază cererea.
e. indicarea dovezilor pe care se întemeiază fiecare capăt de cerere . Acest element
urmărește pe de o parte, soluționarea cu celeritate a cererii de chemare în judecată iar pe de
altă parte, pune părțile într -o situație de egalitate juridică. Astfel, reclamantul va indica
probele prin cererea de chemare în judecată iar pârâtul prin întâmpinare.
Părțile urmăresc prin probele propuse să dovedească motivele de fapt indicate de către
acestea. Motivele de drept nu s e dovedesc. Dacă reclamantul va face dovada prin înscrisuri,
acesta trebuie să anexeze la cerere copie de pe înscrisuri semnate pentru conformitate cu
originalul. Dacă înscrisurile sunt într -o altă limbă decât limba română , reclamantul este
obligat să depu nă traduceri după acestea.
Dacă reclamantul urmărește să probeze cererea de chemare în judecață prin
interogatoriu, acesta va trebui să solicite înfățișarea părților în fața instanței. Dacă dorește
proba testimonială, atunci va trebui să indice numele și adresa martorilor.
f. semnă tura. Rolul semnăturii e ste de a arăta voința părților î n sensul de a se judeca
precum și conținutul cererii de chemare în judecată. Reclamantul trebuie să semneze personal
cererea de chemare î n judecată, cu excepția situației în care cererea este formulată prin
reprezentant. Însă, în această din urmă situație, trebuie să se precizeze calitatea de
reprezentant.
Locul semnăturii este la finalul redactării cererii. Reclamantul nu are posibilitatea să
semneze în cuprinsul cererii deoarece aceast fapt ar echivala cu o atestare parțială a
conținutului ei. Lipsa semnăturii poate duce la nulitatea cererii formulate de reclamant.
Legiutorul oferă po sibilitatea reclamantului de a com plini lipsa semnăturii pe tot
parcursul judecății. Pârâ tul poate invoca lipsa semnăturii prin intermediul excepției lipsei
semnăturii. În această situație reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la primul
termen urmă tor. În caz contrar cerere va fi anulată de către instanța de judecată.
Analizând artic olul mai sus menționat, este de observat că cererea introdusă în instanță
a devenit mult mai complexă față de reglementările anterioare și se aplică și în cazul unui
litigiu de muncă. A cțiunea sau contestația ce urmează a fi introdusă, trebuie să conțină
elementele prevăzute de dispozițiile procedurale.

68 Ioan Leș, op. cit . p. 463.

36
În practică acest lu cru nu se întâmplă întotdeauna. Astfel, în situația în care un fost
angajat solicită acordarea unor drepturi salari ale neacordate sau compensarea în bani a
concediului de odihnă neefectuate, nu se indică cuantumul acestora, formularea fiind deseori
generală. De asemenea nu sunt indicate nici datele de identificare ale angajatorului pârât, cu
toate că reclamantul angaja t are aceste date înserate în contractul individual de muncă.
Conform regulilor procedurale, acțiunea trebuie să conțină și arătarea dovezilor pe
care se sprijină fiecare capăt de cerere iar când dovada se face prin înscrisuri, acestea trebuie
depuse odată cu acțiunea. Totuși, referitor la dovezi, trebuie reținut că sarcina probei este
răsturnată în litigiile de muncă, aceasta revenind angajatorului.
Cu toate acestea, credem că în cadrul unui conflict individual de muncă, și reclamantul
angajat, sau fost angajat, trebuie să depună dovezi minimale cum ar fi contractul individual de
muncă sau decizia de încetare sau, după caz, de modificare a contractulu i de muncă.
În mod obligatoriu se vor respecta și dispozițiile prevăzute de art. 200 din Codul de
procedură civilă privind procedura prealabilă. Astfel, articolul menționat stabilește că
verificarea cererii și regularizarea acesteia, se exercită de către completul căreia i s -a
repartizat aleatoriu cauza, și prrivește îndeplinirea cerințelor statornicite de lege (alin.1).
În situația în care reclamantul nu respectă cerințele privind conținutul cererii de
chemare în judecată, instanța îi va pune în vedere să suplinească aceste lipsuri, în termen de
maxim 10 zile de la comunicare, în caz contrar cererea va fi anulată. Instanța se pronunță
asupra anulării cererii în camera de consiliu, prin încheiere. Împotriva acesteia se poate face
cerere de reexaminare, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale.
În practică se întâlnesc des situații când reclamantul, angajat sau fost angajat, nu se
conforme ază dispozițiilor date de instan ță în acest sens, riscând astfel anularea cererii și
implicit, nevalorificare dreptu lui legitim.
„Analiza unei decizii de concediere, ce formează obiectul contestației dedusă
judecății, se realizează de instanță, în limitele stabilite de contestator, găsindu -și, pe deplin,
aplicarea principiul disponibilității, astfel că motivele de nelegalitate ori de netemeinicie ce se
consideră a afecta decizia trebuie invocate în contestație, care poate fi completată sau
modificată numai în termenul procedural prevăzut de lege, cu respectarea principiului
contradictorialității”69.

69 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale,
decizia civilă nr. 4438/2013, în Revista română de dreptul muncii, nr. 10/2014 , p. 126.

37
3.4.2 . Întâmpi narea

Întâmpinarea reprezintă actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la
pretențiile reclamantului. Prin intermediul aceluiași act procedural pârâtul arată si apărările
sale. Întâmpinarea face parte din categoria actelor care se îndeplinesc în faza scrisă
pregătitoare a procesului. În aceeași categorie intră și cererea reconve nțională și cererea de
chemare î n judecată a reclamantului.
Rolul întâmpinării este de a asigura un echilibru între părțile procesului civil și, este
utilă în același timp și pentru instanța de judecată. În acest fel instanța ia cunoștință încă din
faza inițială a procesului civil, de poziția părților, de apărările și susținerile acestora. Acest act
procedural are caracter obligatoriu, existând puține derogă ri de la această regulă, ca de
exemplu în procedura ordonanței președințiale.
Întâmpinarea se va formula și se va depune în atâtea exemplare în funcție de num ărul
părților din proces. Excepț ia de la această regulă o reprezintă situația în care părțile au un
reprezentant comun. Întâmpinarea va cuprinde:
-excepțiile procesuale pe care pârâtul le ridică față de cererea reclamantului .
Prin intermediul acestui act procedural pârâtul are posibilitatea să ridice o mare
diversitate de excepții. Astfel, el poate in voca excepții de ordin strict procedural, ca de
exemplu lipsa semnăturii din cererea reclamantului sau necompetența instantei de judecată
precum și excepții de fond ca de pildă prescripția dreptului la acțiune.
Pârâtul va invoca excepțiile ivite în legătur ă cu modul în care instanța a fost învestită
și de care a luat cunoștință până la prima zi de înfățișare. Neregularitățile care se ivesc ulterior
se pot invoca pe parcursul judecății în funcție de prevederile legale.
– răspunsul la toate pretențiile și motivele de fapt și de drept ale cererii . Acest element
oferă întâmpinării caracterul defensiv al întâmpinării și presupune răspunsul pârâtului la
fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant.
– dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui c apăt de cerere . Este necesară
indicarea dovezilor pentru ca reclamantul să poată cunoaște modul în care pârâtul înțelege să
își construiască apărarea. Sunt situații în care pârâtul are o apărare pur defensivă, dar și situații
în care apărarea acestuia este activă cu scopul de a proba stingerea raportului civil invocat de
reclamant. În cazul în care pârâtul adoptă o apărare activă sarcina probei îi revine acestuia.
-semnătura. Ca și în cazul cererii de chemare în judecată semnătura reprezintă și în
acest caz o formalitate esențială.

38
Pe lângă aceste elemente întâmpinarea trebuie să cuprindă și unele date de identificare
ale părților cum ar fi numele și prenumele, domiciliul sau reședința pârâtului, sediul persoanei
juridice, etc.
În situația în care în proce s sunt mai mulți pârâți, aceștia au posibilitatea să răspundă
prin intermediul aceleiași întâmpinări. Noul Cod de pocedură civilă a modific at termenul în
care se depune întâmpinarea. Acesta este de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare
în judecat ă. În cazul modificării cererii de că tre reclamant până la primul termen de judecată,
pârâtul are posibilitatea să depună întâmpinare cu 10 zile înaintea termenului de judecată.
Dacă acesta nu depune întâmpinare în termenul stabilit de legiuitor sanctiune a care
intervine este decăderea din dreptul de a mai propune probe și de a invoc a excepții. Pârâtul
mai are, tot uși posibilitatea să invoce excepțiile de ordine publică.
Această sancțiune intervine și atunci când pârâtul este salariat în cadrul unei acțiuni
referitoare la răspunderea sa patrimonială.
Întâmpinarea se comunică reclamantului care poate, la rândul lui să f ormuleze răspuns
la întâmpinare, în termen de 10 zile de la comunicare. Dacă pârâtul neglijează obligația de a
depune întâmpinare acesta mai are dreptul să discute în contradictoriu probele și susținerile
reclamantului.
Unii autori consideră că nedepunerea întâmpinării în ter menul prevăzut de legiuitor nu
îl îndreptățește pe reclamant să invoce excepția tardivității sau decăderi i dacă aceasta cuprinde
doar apără ri propriu -zise70. Această susținere este logică având în vedere sancțiunea prevăzută
de legiuitor.
În procesele urgente, cum sunt cele din domeniul dreptului muncii, privind
soluționarea conflictelor de muncă, termenele menționate „pot fi reduse de judecător, în
funcție de circumstanțele cauzei” (art. 201 alin.5 C.proc.civ). La întâmpinare se vor atașa
numărul de copii certificate cu originalul de pe înscrisurile pe care se sprijină, și un rând de
copii pentru instanță.

3.4.3. Chemarea în garanție

Art. 72 din Codul de procedură civilă stabiltește în mod expres că „ partea interesată
poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o
cerere separată în garanție sau în despăgubiri ”. Astfel, chemarea în garanție poate fi privită
ca acea „modalitate juridică procesuală prin care una dintre părțile unui litigiu, în baza unei

70 Alexandru Suciu, Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă , Editura Universul Juridic , București,
2012, p. 201.

39
obligații de garanție sau despăgubire, solicită introducerea în cauză a unei terțe persoane,
pentru a -i sprijini poziția procesuală pe care o ocupă și împotriva căreia, în același timp, își
îndreaptă pretențiile în cazul în care pierde procesul”71.
Într-o cauză s -a dispus că „nu este admisibilă cererea pentru solicitarea drepturilor
salariale de la ministerul tutelar al angajatorului, pe motivul că acesta nu a asigurat creditele
bugetare pentru plata salariului. Aceasta pentru că, raporturile juridice existente între minister
și unitatea subordon ată nu sunt raporturi juridice civile (ce se pot grefa pe raporturile de
muncă dintre reclamantă și pârâtă), ci raporturi de drept public, născute în considerarea
calității lor de ordonantori de credite ”72.
Conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, cererea de chemare în garanție,
trebuie să cuprindă toate elemente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În situația
în care este formulată de reclamant ori de intervenientul principal, această cerere trebuie să fie
depusă cel mai târziu până l a terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe. În
cazul în care pârâtul apelează la această modalitate, atunci el trebuie să o depună în termenul
prevăzut pentru întâmpinare, înaintea primei instanțe.
De regulă, cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală. Doar
în ipoteza în care aceasta ar crea întârzieri în judecarea cererii principale, instanța ar putea
dispune disjungerea conform art. 75 din C.proc.civ.

3.4.4. Citarea părților prin publicitate

Citarea prin publicitate este prevăzută de art. 167 C.proc.civ., și permite citarea
pârâtului prin acest mod în situația în care reclamantul, deși a făcut tot ce i -a stat în putință,
nu a reușit să afle domiciliul pârâtului. Cita rea se face prin afișarea citației la ușa instanței,
pe portalul instanței de judecată și la ultimul domiciliu cunoscut al celui citat, instanța având
posibilitatea să dispună și publicarea citației în Monitorul Oficial sau într -un ziar central.
Noutatea absolută în dome niu constituie însă dispozițiile alin. 3 al art. 167 din
C.proc.civ., care impune ca, odată cu încuviințarea citării prin publicitate, instanța să
numească un curator dintre avocații baroului, care va fi citat la dezbateri pentru
reprezent area intereselor pârâtului. Odată cu numirea curatorului de pe lista avocaților
desemnați de barou în acest sens, instanța va stabili și remunerarea pro vizorie a acestuia
conform dispozițiilor art. 58 alin. 4 C.proc.civ.

71 Gheorghe Durac, op.cit. , p. 152.
72 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale,
decizia nr. 574/R/2013, în Revista română de dreptul muncii nr. 6/2013 , p. 134.

40
Avansarea acestui onorariu cade în sarcina reclamantului care nu a putut indica
domiciliul pârâtului însă acesta din urmă va recupera această cheltuială în cazul în care
câștigă procesul atâta timp cât suma achitată cu titlu de remunerație curator va fi inclusă în
cheltuielile de judecată. Curatorul va fi citat la dezbateri, rolul săi fiind reprezentarea
pârâtului și apărarea intereselor acestuia. Această instituție își găsește aplicabilitate în
practică în cadrul acțiunii patrimoniale promovată de angajator împotriva fostului angajat.
În ac eastă situație angajatorul dispune de datele personale ale fostului angajat însă
aceste date adeseori au suferit modificări, motiv pentru care reclamantul –angajator nu poate
să indice domiciliul actual al pârâtului. De asemenea, trebuie reținut că în asem enea cauze
pârâtul beneficiază de o apărare calificată atâta vreme cât interesele lui sunt apărate de
curatorul avocat.
În final trebuie menționat și faptul că procedura de citare se socotește îndeplinită în a
15-a zi de la publicare a citației în Monitorul Oficial sau în ziarul de largă răspândire, fiind o
normă derogatorie de la cea prevăzută în art. 159 din Codul de procedură civilă, care
stabilește că citația trebuie înmânată cu cel puțin 5 zile î naintea termenului de judecată.
Totodată citarea prin publicitate face imposibilă respectarea dispozițiilor Legii nr.
62/2011, respectiv prevderile articolului 212 conform cărora cererile referitoare la
soluționarea conflictelor de muncă vor fi judecate cu celeritate și că termenele nu p ot fi mai
mari de 10 zile.

3.5. Fixarea primului termen de judecată

Temeiul legal al fixării primului termen de judecată se regăsește în art. 201 din
C.proc.civ . și constă în obligația judecătorului ca , după parcurgerea etapei prevăzute de art.
200 (regularizare), să comunice de îndată pârâtului cererea de chemare în judecată. Totodată
i se va aduce la cunoștința pârâtului că este obligat să depună întâmpinare întrucât în caz
contrar nu va mai putea invoca excepții procedurale și nici nu va putea propune probe. După
depunerea întâmpinării și comunicarea acestuia către pârât, acesta are obligația de a depune
răspuns la întâmpinare.
Primul termen de judecată se va fixa în termen de 3 zile de la data depunerii
răspunsului la întâmpinare, pri n rezoluție și nu poate fi mai mare de 60 zile de la data
rezoluției. Totuși, în conformitate cu disp ozițiile art. 201 alin. 5, în procesele urgente – cum
e cazul litigiilor de muncă ce se judecă cu celeritate – judecătorul poate stabili alte termen e
mai r eduse atât pentru depunerea întâmpinării cât și pentru fixarea primului termen de
judecată.

41
3.6. Desfășurarea judecății

În cazul litigiilor de muncă, ridicarea și rezolvarea unor excepții de procedură,
desfășurarea judecății, pronunțarea și cuprinsul hotărârilor, precum și căile de atac sunt
supuse normelor de drept comun, cu unele particularități determinate de speci ficul acestor
tipuri de litigii73. În dreptul muncii, soluționarea conflictelor intervenite între salariați și
angajatori, se realizează s ub imperativul urgenței. Art. 271 Codul muncii și art. 212 din
Legea nr. 62/2011 stabilesc că, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se
judecă în regim de urgență. Termenele au fost reduse de la 15 zile la cel mult 10 zile, însă s -a
mărit termenul de îmnânare a citațiilor de la 24 de ore înainte de termenul de judecată la 5
zile.
Conform art. 238 din Codul de procedură civilă la primul termen la care părțile sunt
legal citate, judecătorul, după ascultarea părților va estima durata nece sară pentru
cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluționat într -un termen optim și previzibil . Durata astfel estimată va fi consemnată în
încheiere74.
Această estimare ține de informarea părților asupra duratei procesului, fără a fi însă
exactă ci estimată. Practic estimarea ar trebui să fie făcută, discutarea probațiunii, astfel încât
judecătorul să aibă posibilitatea estimării în funcție de probele ce vor fi administrate în
dosar. În cadrul litigiilor d e muncă, estimarea trebuie să aibă în vedere și dispozițiile
imperative care stabilesc soluționarea cu celeritate a acestora75.
Cu toate acestea, alin. 2 al aceluiași articol 238 permite judecătorului rec onsiderarea
duratei procesului. A cest lucru se întâm plă mai ales în cazurile în care administrarea
probelor este greoaie, datorită unor motive independente părților, cum ar fi efectuarea unei
expertize ce necesită un timp îndelungat sau audierea unor martori care sunt greu de găsit la
domiciliu sau datorită unor împrejurări, nu pot fi prezenți pentru audiere în fața instanței.
De asemenea, la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate,
judecătorul va pune în vedere acestora, că au posibilitatea de a conveni ca avocații care le
reprezintă să administreze probele din dosar. Angajatorul are îndatorirea la acest termen să
depună dovezile în apărarea sa. Trebuie reținut că aplicarea acestui articol nu semnifică
crearea unui tratament discriminatoriu al angajatorului în raport cu salariații.

73 Alexandru Țiclea, op.cit., p .1082.
74 Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil , Volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 238.
75 Marioara Țichindelean, Monica Gheorghe, Conferință Națională „Conflictul de muncă : dezbateri teoretice și
practice” Sibiu, 18 octombrie 2013, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 137 .

42
Așad ar, după cum am mai specificat, în conflictele de muncă, sarcina probei revine
angajatorului, adică persoanei care deține calitatea procesuală pasivă de cele mai multe ori.
În ipoteza în care ne aflăm în prezența unei acțiuni în răspundere patrimonială for mulată de
angajator, privind obligația de restituire a unui bun, întemeiată de art. 256 Codul muncii,
fostul salariat are îndatorirea de a dovedi predarea respectivului bun.
Cu privire la decăderea din probă, instanța de judecată va putea aplica această
sancțiune în funcție de modul de apreciere cu privire la întârziere, complexitatea cauzei,
posibilitățile de care dispuneau părțile pentru a le procura sau administra. Deși sarcina probei
revine angajatorului, acest lucru nu semnifică faptul că salariatul n u ar putea depune probe în
dovedirea pretențiilor pe care le invocă.
Și în cazul conflictelor de muncă sunt posibile incidentele procedurale precum:
renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul pretins, suspendarea procesului, perimarea sau
rezolvarea cauzei prin tranzacție judiciară.

3.7. Hotărârea instanței de fond

Substanța activității judiciare se materializează în hotărârea judecătorească, act prin
care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relațiilor sociale. Precizăm că este vorba de
hotărârea finală, iar nu de celelalte acte emise de judecător în cursul act ivității de soluționare a
litigiului. Decizia judecătorului nu apare ca un act juridic izolat, ci este urmarea directă a unei
cereri. Astfel, numai hotărârea poate întruni atributele actului de jurisdicție.
Actul final și de dispoziție al instanței este p recedat, în mod necesar, de un complex
de acte și activități procesuale de natură a pregăti soluția finală. Zona cuprinsă între cererea
de chemare în judecată și hotărâre este una deosebită de bogată în operații juridice cu
semnificații particulare.
Soluți onarea conflictului individual de muncă se materializează în hotărârea instanței,
actul său de dispoziție prin care rostește dreptul76. Con form art. 426 din Codul de procedură
civilă „ Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul. Când î n
compunerea completului de judecată intră și asistenții judiciari, președintele îl va putea
desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea” .
Această prevedere trebuie coroborată cu Regulamentul de ordine interioară al
instanțelor de judecată, publicat în Monitorul Oficial nr. 970 din 28 decembrie 2015 (în
vigoare din 04 ian. 2016) care la art. 131 alin. 5 prevede că „ Hotărârile tehnoredactate vor

76 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii , 2015, p . 1061

43
purta pe ultima pagină următoarele mențiuni : data tehnoredactării, inițialele redactorului
și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați asistenți sau asistenți judiciari )…”
Referitor la acest articol, se poate observa că, dacă în anterioara reglementare
asistenții judiciari participau doar în procesul deliberării prin votul lor consultativ, în pre zent
atribuțiunile acestora s -au lărgit prin stabilirea dreptului președintelui completului de
desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea77.
În ceea ce privește caracterul hotărârilor, trebuie menționat faptul că, în conformitate
cu disp ozițiile art. 214 din L egea nr. 62/2011, hotărârile pronunțate în fond sunt definitive.
Astfel s -a renunțat la soluția anterioară care consacra și caracterul executoriu al hotărârilor
judecătorești pronunțate în fond în litigiile de muncă și nu era necesară inves tirea cu formulă
executorie a hotărârii.
Acest test de lege trebuie coroborat cu dispozițiile art. 448 alin . 1 pct. 3 din Cod proc.
civ., conform căruia hotărârea primei instanțe este executorie de drept când are ca obiect
plata salariilor sau a altor drep turi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a
sumelor cuvenite potrivit legii șomerilor, și pct. 3, conform căruia aceleași caracter
executoriu îl au hotărârile ce au ca obiect despăgubiri pentru accidente de muncă78.
În această situație, lipsa obligativității parcurgerii procedurii de investire cu formulă
executorie profită părții interesate, căreia i s -au stabilit și acordat drepturi prin hotărârea
judecătorească, dar eficient și rațional ar fi ca numai hotărârile executorii în înțelesul art . 633
din Codul de procedură civilă, – în domeniul litigiilor de muncă cele date în apel – pentru a
evita astfel o eventuală întoarcere a executării reglementată de art. 723 din C. proc. civ.79.
O situație specială este reglementată de art. 169 alin. 2 din Codul Muncii, care
prevede că reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă
datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr -o
hotărâre judecătorească. În această situație, co nform normelor procedurale, hotărârea dată în
acest sens se poate executa numai după investirea cu formulă executorie.

77 Marioara Țichindelean, Monica Gheorghe, op.cit. , p. 139
78 Ion Traian Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III -a, revăzută și adăugită, E ditura
Universul Juridic , București, 2014, p. 960
79 Marioara Țichindelean, Monica Gheorghe, Aspecte controversate interpretarea și aplicarea prevederilor
Codului Muncii și ale Legii Dialogului Social , In Honorem Prof. un iv. dr. Ion Traian Ștefănescu, Edi tura
Universul Juridic, 2013, p. 272

44
CAPITOLUL IV
APELUL
4.1. Aspecte generale

Apelul reprezintă o cale de atac, pusă la dispoziția părții nemulțumite de hotărârea
pronunțată de prima instanță, de a solicita instanței ierarhic inferioare să reformeze sentința
pronunțată în respectiva cauză. Putem susține astfel că, apelul constituie o cale de atac
ordinară, de reformare, devolut ivă și suspensivă de executare80 de care uzează partea
interesată ( în cazul conflictelor de muncă, de regulă angajatul ori angajatorul) , pentru a ataca
hotărârea pronunțată de instanța fondului, care este, în concepția sa, nelegală și/sau
netemeinică.
Așadar, apelul constituie o nouă rejudecare a cauzei în întegralitatea sa. Prin
intermediul acestei căi, orice parte implicată în procesul poate aduce critici hotărârii
pronunțate de prima instanță. Apelul este pr ivit în literatura de specialitate ca fiind o
modalitate de exprimare a acțiunii civile sau un mijloc procedural ce intră în conținutul
acesteia, iar dreptul de apel reprezintă o parte componentă a dreptului la acțiune, cu toate
consecințele pe care le pro duce acest fapt81.
Instituția apelului este reglementată în Codul de proce dură civilă în cadrul art. 466 –
482. În cadrul acestor articole regăsim acele statuări care se aplică strict la instituția apelului.
Tocmai de aceea, aspectele care nu sunt reglementat e în cadrul acestor dispoziții, vor fi
coroborate cu cele stabilite pentru judecata în primă instanță, în măsura în care acestea nu sunt
contrare naturii juridice a apelului.
Hotărârile primei instanțe pot fi atacate cu apel și nu cu recurs, cum era în ve chea
reglementare. Această ca le este prevăzută de art. 466 Cod proc. civ. care dispune că
„Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede
altfel ”.
Ca urmare a punerii în aplicare a Codului de procedură civilă actual , Legea nr.
76/2012 a modificat prin art. 73 pct. 18 Legea nr. 62/2011, mai exact art. 214, stabilind că
„Hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului”.
Această modificare este o măsură necesară și benefică a legiuitorului care a înlocuit
recursu l, ceea ce nu presupunea de regulă o nouă judecată a cauzei , cu apelul care este o cale

80 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă , Volumul II, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 170.
81 Gabriel Boroi, Mirela Stancu, op.cit. , p. 590.

45
de atac ce presupune o astfel de judecată82. Astfel, potrivit art. 476 alin. 1 C.proc.civ., apelul
este o cale ordinară, comună de atac ce provoacă o nouă judecată asupr a fondului, „ instanța
de apel statuând atât în fond cât și în drept ”. Instanța superioară, care în litigii de muncă este
curtea de apel, reținând cauza spre rejudecare, se comportă ca instanța de fond, fiind posibilă
și administrarea altor probe decât însc risurile.

4.2. Cererea de apel

Conform articolului 470 alin.1 C.proc.civ., cererea de apel trebuie să cuprindă:
a. numele de familie și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința
părților, ori pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul
unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul
locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul.
b. indicarea hotărârii atacate;
c. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiează apelul;
d. probele invocate în susținerea apelului;
e. semnătura.
Pentru lipsa elementelor prevăzute în art. 470 alin.1 litera a C.proc.civ., leguitorul
nostru nu a stabilit în mod expres o sancțiune, însă considerăm că se poate aplica nulitatea, în
cazul în care partea dovedește că i s -a produs o vătămare care nu poate f i înlăturată decât prin
anularea actului, conform art. 175 alin.1 C.proc.civ.
Nerespectarea dispozițiilor art. 470 al in.1 litera b , conduce la aplicarea sancțiunii
nulității cererii. Indicarea hotărârii atacate constituie un element stabilit în mod expres de
legiuitor, sub sancțiunea nulității exprese. Această sancțiune va fi înlăturată în situația în care
cererea de apel conține suficiente elemente care să conducă la stabilirea hotărârii care se
dorește a fi apelată.
Neîndeplinirea condițiilor de la litera c și d, conduce la aplicarea decăderii. Motivele
de fapt și de drept pe care se întemeiează apelul, constituie elemente fundamentale ale cererii,
fapt pentru care legiuitorul a sancționat -o cu decăderea părții din dreptul a mai motiva cererea.
În acest ca z, instanța de apel se va pronunța în temeiul aspectelor avute în vedere de prima
instanță, ținând cont de caracterul devolutiv al apelului.

82 Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii , 2015, p . 1062 .

46
Deoarece apelul constituie o cale de atac devolutivă, legea nu stabilește în mod expres
și limitativ motivele pentr u care această cale poate fi aleasă de partea care apelează o hotărâre,
cu excepția cazurilor care sunt prevăzute ca motive de recurs ori motive care trebuiau
invocate în fața primei instanțe. În apel, partea nu poate invoca pentru prima oară, excepția
privind necompetența teritorială exclusivă ori materială a instanței de judecată, dacă nu a fost
ridicată până la primul termen de judecată în fața primei instanțe .
În ceea ce privește probele invocate prin cererea de apel, menționăm că acestea trebuie
să res pecte dispozițiile art. 194 litera e C.proc.civ., astfel:
– dacă partea solicită proba cu înscrisuri, la fiecare exemplar al cererii de apel trebuie
să existe copii certificate;
– dacă se solicită interogatoriul intimatului, se va solicita prezența persona lă a acestuia,
sau răspunsul acestuia în scris, care se va regăsi la cererea de apel ca atașament;
– dacă se solicită proba testimonială, se vor indica martorii cu numele și prenumele
precum și adresa acestora.
În condițiile art. 196 alin.2 C.proc.civ., l ipsa semnăturii nu atrage automat nulitatea
cererii, ci aceasta poate fi acoperită până la primul termen de judecată la care partea a fost
legal citată în apel.
Neindicarea în cererea de apel a mijloacelor de probă pe care apelantul înțelege să le
foloseas că în dovedirea motivelor de apel, atrage sancțiunea decăderii apelantului din dreptul
a a mai propune probe noi în fața instanței de apel, fapt care nu împiedică, instanța de apel să
dispună ea însăși probe noi din oficiu.
Un prim efect al cererii de apel constă în învestirea instanței de apel cu soluționarea
cauzei. În situația în care părțile care s -au judecat la prima instanță nu au uzat de această cale,
hotărârea primei instanțe devine executorie, putând fi pusă în executare.
Așa cum am specificat în s ecțiunile anterioare, apelul produce o nouă rejudecată a
cauzei, fapt pentru care acesta prezintă un caracter devolutiv . Instanța de apel va relua
judecata și va analiza cauza în întregul ei, adică cât în fapt cât și în drept.
În fața instanței de apel, p ărțile pot să reitereze toate aspectele de fapt și de drept avute
în vedere și analizate în fața primei instanțe.Totuși, de reținut că nu întotdeauna apelul
prezintă un caracter devolutiv, ci în unele situații prin intermediul acestuia se solicită numai
anularea hotărârii date de prima instanță și respingerea cererii de chemare în judecată ca
urmare a invocării unei excepții ori trimiterea dosarului la instanța competentă.
Devoluțiunea va produce efecte asupra întregului dosar, dacă apelul nu este limitat la
anumite soluții din dispozitiv ori când se urmărește anularea cererii sau în ipoteza în care
obiectul litigiului este indivizibil (art. 477 alin.2 C.proc.civ.).

47
De reținut că, în fața instanței de apel, nu se vor relua toate aspectele discutate la prima
instanță, ci numai cele indicate prin cererea de apel. Instanța va proceda astfel la rejudecarea
fondului prin raportare la limitele prevăzute prin cererea apelantului.
În apel, nu se poate modifica cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Prin
excepție, în fața instanței de ape l se pot introduce noi cereri.

4.3. Termenul de apel

Conform art. 215 din Legea dialogului social, termenul de apel este de 10 zile și curge
de la data comunicării hotărârii. Articolul menționat nu numai că nu a fost ab rogat, ca urmare
a intrării în vigoare a Noului cod de procedură civilă, ci a fost reiterat prin art. 73 pct. 21 din
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 143/2010 privind Codul de procedură
civilă83.
Acest termen se calculează pe zile l ibere, astfel că ziua în care începe să curgă
termenul și ziua în care se împlinește nu intră în calcul. În ipoteza în care termenul de apel
cade într -o zi nelucrătoare, acesta se va prelungi până la finalul zilei de lucru următoare.
Conform art. 471 alin.1 C.proc.civ., „ apelul și motivele de apel se depun la instanța a
cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității”. În cazul în care cererea de apel nu
îndeplinește condițiile stabilite de lege, președintele instanței pune în vedere părții să
suplin ească lipsurile ori să modifice cererea de apel, de îndată, dacă este prezent, ori în scris.
Aceste completări ori modificări trebuie să fie efectueate în interiorul termenului de apel.
În ipoteza în care instanța consideră că termenul pus la dispoziția p ărții pentru
efectuarea modificărilor menționate este prea scurt, îi poate acorda acesteia un termen scurt de
maxim 5 zile de la expirarea termenului de apel, pentru a depune completările necesare.
Ulterior primirii motivelor de apel, respectiv a cererii d e apel modificată, instanța
comunică acestea intimatului, împreună cu toate copiile certificate de pe înscrisurile depuse la
dosar, atrăgându -i atenția să depună întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data
comunicării.
Întâmpinarea depusă de inti mat, este transmisă de instanță apelantului, de îndată,
pentru ca acesta să comunice răspunsul la întâmpinare, în cel mult 10 zile de la data
comunicării, instanței de judecată. Răspunsul la întâmpinare nu este comunicat intimatului ci
acesta are îndatorir ea de a lua cunoștiință despre acesta de la dosarul cauzei.

83 Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale,
decizia nr. 1449/R/2015, În Revista română de dreptul muncii nr. 7/2015, p. 92.

48
Ulterior efectuării actelor scrise și a comunicărilor menționate anterior, președintele
sau persoana însărcinată de acesta va transmite instanței de apel dosarul cauzei, împreună cu
apelurile depu se, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare și dovezile privind comunicarea
acestor acte.
După cum bine știm, apelul poate fi mai de mai multe feluri. Astfel, în domeniul
procedurii civile discutăm despre apel principal, apel incident și apel provocat. Și v echiul cod
de procedură civilă conținea aceleași forme ale apelului, care sunt reglementate în mod expres
de actualul cod. Totuși, actuala reglementare conține unele îmbunătățiri, în sensul că
punctează caracterul accesoriu al apelului incident.
Atunci cân d facem referire la apelul principal , practic ne referim la acea cale de atac
devolutivă, la care face apel partea nemulțumită de hotărârea dată de prima instanță. Apelul
incident , constituie apelul pe care îl promovează intimatul din apelul principal împo triva
părții cu interese contrarii, respectiv apelantul din apelul principal84.
Apelul provocat , poate fi promovat de intimatul din apelul principal, contra unui alt
intimat ori a unei persoane care nu s -a regăsit printre părțile din respectiva cauză, la prima
instanță, și care nu figurează ca parte în apelul principal, în situația în care acesta din urmă, ar
fi de natură să creeze consecințe juridice asupra situației sale juridice în proces.
Conform art. 472 alin.1 C.proc.civ., „ intimatul este în drept, după împlinirea
termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul
făcut de partea potrivnică, printr -o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii
primei instanțe ”.
Din definiția menționată se pot evide nția mai multe caracteristici ale apelului incident.
Astfel, apelul incident poate fi introdus numai de intimat , contra părții care are interese
contrare și a dobândit astfel, calitatea de apelant în apelul principal.
În ceea ce privește momentul în care poate fi exercitat acest apel, se poate observa că,
acesta poate fi introdus ulterior momentului împlinirii termenului de apel . De reținut că
apelul incident va trebui formulat în același timp cu întâmpinarea la apelul principal .
Aceasta deoarece, dacă s -ar introduce în timpul termenului legal de apel, nu ne -am mai afla în
prezența apelului incident ci acesta ar fi catalogat drept apel principal.
În mod firesc, apelul menționat trebuie să îndeplinească toate cerințele de fond și de
formă prevăzute de lege p entru apelul principal, iar prin exercitarea acestuia să se urmărească
modificarea sau schimbarea hotărârii pronunțate de prima instanță.
Din cele menționate, rezultă faptul că apelul incident, prezintă un caracter accesoriu
celui principal, în sensul că e voluția lui va fi influențată de soluția dată apelului principal. În

84 Gabriel Boroi, Mirela Stancu , op.cit., p. 601.

49
ipoteza în care apelantul principal renunță la apel sau își retrage apelul, sau instanța de
judecată consideră că acest apel este tardiv introdus, inadmisibil sau nu poate analiza fondul,
din alte motive temeinice, apelul incident va rămâne fără efect (art. 472 alin.2). În această
situație, în mod firesc, apelul incident va fi respins de instanța de apel.
Apelul provocat își găsește reglementarea în cadrul dispozițiilor art. 473 C.proc.ci v și
se referă la următoarea situație „ în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la
prima instanță au intevenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea
termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat, sau a unei persoane care
a figurat în prima instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi
de natură să producă consecințe juridice asupra situației sale juridice în proces ”, dispozițiile
art. 472 alin.2 C.proc.civ. , aplicându -se în mod corespunzător.
Așadar, apelul provocat poate fi exercitat numai de către intimat, însă în două situații
diferite. În ipoteza coparticipării procesuale , intimatul exercită această cale de atac
împotriva unui alt intimat din cadrul apel ului principal, însă numai în situația în care acest din
urmă apel ar putea să de -a naștere unor consecințe juridice importante pentru intimatul din
apelul provocat.
De exemplu: în situația în care reclamantul a introdus o cerere în pretenții împotriva a
doi pârâți, iar instanța admite cererea de chemare în judecată și obligă față de reclamant doar
pe unul dintre pârâți, respingând -o față de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenții declară apel
principal atât împotriva reclamantului, cât și a celuilalt pârât, susținând fie că ar trebui obligați
împreună, fie că cererea ar trebui admisă doar față de celălalt pârât.
În acest context, intimatul – reclamant este cel care justifică interes în introducerea
apelului provocat, împotriva intimatului – pârât, pe ntru ca acesta din urmă să -i plătească,
singur sau alături de apelantul – pârât, suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată, dacă
soluția instanței de apel ar fi aceea de admitere a apelului principal.
Cea de -a doua situație se referă la cazul în ca re în fața primei instanțe au intervenit
terțe persoane ori în caz de coparticipare procesuală în fața primei instanțe , intimatul
este în drept să declare apel contra unei persoane care a fost parte în primă instanță, și care nu
este parte în apelul princi pal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe
juridice asupra situației sale juridice în proces.
Dacă în fața primei instanțe, pârâtul formulează o cerere de chemare în garanție, iar
prima instanță respinge cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată și cea de
chemare în garanție ca fiind lipsită de obiect, atunci cel care are interes să exer cite apelul
principal este reclamantul, care va declara apel împotriva pârâutului.

50
În acest context, intimatul – pârât, are interes în formularea apelului provocat
împotriva chematului în garanție, pentru a repune în discuție cererea de chemare în garanți e,
în situația în care s -ar admite apelul și s -ar schimba hotărârea primei instanț în sensul
admiterii cererii de chema re în judecată a reclamantului.
Din cele menționate rezultă că apelul provocat poate fi introdus în fața instanței de
apel numai de către intimat. Acesta se poate îndrepta fie împotriva unui alt intimat, fie
împotriva unei alte persoane care a figurat inițial în procesul desfășurat în fața primei instanțe,
dar care nu a dorit să își exercite dreptul la apel și să formuleze apel principal.
Apelul provocat trebuie să fie introdus odată cu întâmpinarea la apelul principal,
ulterior împlinirii termenului de apel. La fel ca și apelul principal și acesta trebuie să cuprindă
toate stabilite de lege pentru a fi valabil și să se urmărească înlocuire a hotărârii primei
instanței cu o alta mai favorabilă.
În mod firesc, apelul provocat prezintă un caracter accesoriu raportat la apelul
principal. Așadar, în funcție de soarta acestuia din urmă, se va stabili și consecințele juridice
ale apelului provocat. În ipoteza în care apelantul principal își retrage apelul sau este anulat,
apelul provocat nu va produce niciun efect, fiind este respins de instanța de judecată.
Principiul colegialității își găsește aplicabilitatea în cazul apelului, deoarece instanța
este alcătuită din doi judecători , atât la tribunale cât și la curțile de apel. Legea interzice ca
judecătorul care a soluționat cauza în primă instanță ori a dat o încheiere interlocutorie să ia
parte la judecata cauzei în apel.
Articolul 478 alin.2 C.proc .civ., stabilește că părțile nu se vor putea folosi în fața
instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în prima
instanță ori arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare. Același text permite instanței
de apel s ă încuviințeze și administrarea probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
În mod firesc, instanța are dreptul să dispună refacerea ori completarea probelor
administrate în fața primei instanțe, în ipoteza în care consideră că acestea sunt utile pentru
soluționarea justă a cauzei, dar și administrarea unor dovezi noi, conform art. 478 alin.2
C.proc.civ.
Probele trebuie să fie propuse odată cu cererea de apel sau depunerea motivelor de
apel de către apelant și de către intimat odată cu depune rea întâmpinării. În ipoteza în care
această obligație nu este îndeplinită, partea va fi decăzută din dreptul de mai propune probe în
apel. De la această regulă există însă și o excepție și anume cea prevăzută de art. 478 alin. 2
teza finală din Codul de p rocedură civilă care stabilește că probele pot fi încuviințate, chiar și
după trecerea termenului de apel, dacă necesitatea lor ar ieși din dezbateri.

51
Alături de alți autori, considerăm că sunt aplicabile și celelalte dispoziții prevăzute de
art. 254 alin. 2 C.proc.civ., respectiv atunci când partea dovedește că, din motive jusitificate,
nu a putut să propună dovezile în termen, administrarea probei nu ar conduce la o amâanre
nejustificată a judecății sau există consimțământul valabil exprimat al tuturor păr ților din
proces. Aceste derogări sunt de aplicabilitate, deoarece contribuie la dovedirea motivelor de
apel și uneori la rezolvarea corectă a cauzei în fața instanței de control.
După cum bine știm, instanța de apel, trebuie să aibă un rol activ în domeni ul probelor,
caz în care aceasta poate decide administrarea unor probe noi, concludente și utile cauzei.
Aceasta este o facultate a instanței și nu o obligație.
De aceea, părțile nu pot să invoce în căile de atac pasivitatea instanței de a ordona din
oficiu probe pe care ele le -au omis în fața instanței de fond. Așadar, posibilitatea instanței de
apel de a ordona probe din oficiu nu este supusă controlului judiciar pe calea recursului85.

4.4. Soluțiile pe care le pronunță instanța de apel

Instanța de apel soluționează calea de atac prin hotărâre sau decizie. Conform art. 480
alin.1 C.proc.civ., instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz,
va respinge, va anula sau ca constata perimarea lui . Așadar, instanța d e apel poate menține
ori modifica în tot sau parțial hotărârea primei instanțe care este apelată.
a. respingerea apelului . În ipoteza în care apelul este respins, anulat sau perimat, este
firesc ca hotărârea primei instanțe să își mențină efectele. În situația în care la controlul
realizat asupra hotărârii apelate prin prisma motivelor de fapt și de drept pe care se
fundamentează cererea de apel se ajunge la concluzia că hotărârea primei instanțe este legală
și temeinică, atunci instanța de apel trebuie să dispună prin hotărâre respingerea a pelului și
menținerea sentinței.
Soluția respingerii apelului este posibilă chiar și în situația în care hotărârea apelată
apare prin raportare la probele administrate și pe care și -a întemeiat prima instanță soluția, ca
fiind nelegală ori netemeinică. Acest lucru este posibil deoarece instanța de apel poate
readministra probele propuse în primă instanță și ulterior să constate că soluția primei instanțe
este legală.
b. admiterea apelului. Așa cum am specificat anterio r, în momentul în care instanța
de apel, pe baza probelor administrate constată că apelul este întemeiat și nelegal, poate
dispune admiterea lui și desființarea sentinței pronunțate de prima instanță. De asemenea,

85 Gabriel Boroi, Mirela Stancu , op.cit., p. 604.

52
instanța de apel poate schimba numai în pa rte sentința. Drept urmare, se va pronunța o nouă
decizie cu privire la cauză care are ca scop înlocuirea sentinței atacate cu apel.
Prin admiterea apelului nu se poate crea părții care a introdus apelul, o situație mai
grea decât aceea creată prin hotărâr ea primei instanțe și care nu a fost atacată de partea cu
interese contrarii.
Instanța de apel poate să schimbe în totalitate sau numai parțial hotărârea primei
instanțe. Schimbarea totală a hotărârii are loc în momentul în care sentința pronunțată de
prima instanță, cu toate chestiunile de fapt și de drept sunt modificate. Pe de altă parte,
modificarea parțială a sentinței, se referă la schimbarea unor chestiuni de fapt și de drept ale
sentinței, și menținerea altora, în favoarea uneia sau a alteia dintre părțile implicate în proces.
O primă situație de schimbare a hotărârii atacate este aceea când, deși faptele au fost
bine stabilite, s -a făcut o aplicare greșită a legii. Astfel, instanța de apel, constată cu ocazia
verificării probelor administrate în p rima instanță, și eventual pe baza probelor noi, că starea
de fapt a fost corect stabilită, însă s -a făcut o greșită încadrare juridică, aplicându -se un text de
lege străin cauzei86. În acest caz, instanța de apel trebuie să dispună schimbarea sentinței,
înlăturarea încadrării necorespunzătoare și să o înlocuiască cu o încadrare corectă, prin
aplicarea legii.
O altă situație în care se aplică soluția schimbării hotărârii primei instanțe, este aceea
când hotărârea atacată cuprinde o soluționarea în contradicț ie cu faptele stabilite. Instanța de
apel poate ajunge la această concluzie verificând probele administrate în prima instanță cu
eventualele noi dovezi atunci când probele administrate în prima instanță nu au fost suficiente
și din conținutul lor nu s -a desprins care sunt adevăratele ra porturi între părțile litigante.
În acest caz, instanța de apel va schimba hotărârea care este supusă apelului, și va
pronunța o nouă decizie prin care reface neregularitățile de ordin procedural.
În ipoteza în care se const ată, că în mod eronat, prima instanță nu a intrat în cercetarea
fondului sau judecata s -a realizat fără procedura de citare legal îndeplinită, instanța de apel
trebuie să anuleze sentința pronunțată și să judece cauza în fond.
Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va dispune trimiterea
cauzei spre rejudecare fie la instanța care a pronunțat sentința fie la o instanță egală în grad.
Rejudecarea poate fi realizată o singură dată în cursul procesului. Soluția pronunțată de
instanța d e apel este obligatorie pentru instanța de fond, cu privire la deslușirea problemelor
de drept și imperativitatea administrării anumitor probe.
În situația în care instanța de apel stabilește că prima instanță este necompetentă, iar
necompența acesteia a f ost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite

86 Gheorghe Durac, op.cit., p. 459.

53
cauza spre rejudecare instanței competente sau altui organ cu activitatea jurisdicțională
competent, ori după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă (art. 480 alin.4 C.proc.civ.).
În situația în care instanța de apel constată că este competentă să soluționeze cauza, în
primă instanță, va reține cauza spre judecare și va anula sentința hotărârea apelată. În acest
caz, instanța de apel va pronunța o hotărâre care poate fi la rândul e i atacată cu apel sau
recurs.
În situația în care se constată că există un alt motiv de nulitate decît cel menționat
anterior, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în parte sau integral
procedura urmată de prima instanță și hotărârea atacată, va reține procesul spre rejudecare,
pronunțând o hotărâre susceptib ilă de recurs, dacă este cazul.
În temeiul unor reguli fundamentale sau a unor texte de lege, altele decât cele
menționate în paragrafele anterioare, instanța de apel poa te să adopte și alte soluții cum ar fi:
– anularea apelului ca netimbrat ori introdus în mod neregulat;
– respingerea apelului introdus de o persoană fără calitate procesuală;
– repsingerea apelului ca inadmisibil întrucât hotătârea pe care o atacă nu poat e fi
apelată;
– constatarea perimării apelului.

54
CAPITOLUL V
CĂI EXTRAORDINARE DE ATAC

Articolul 456 din Codul de procedură civilă prevede căile extraordinare de atac:
recursul, contestația în anulare și revizuirea.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare și în principiu, suspensivă de
executare, care poate fi exercitată împotriva hotărârilor date în apel, celor date, potrivit legii,
fără drept de apel, precum și împotriva altor hotărâri în cazurile expres pre văzute de lege.
Recursul este o cale de atac extraordinară limitată numai la efectuarea controlului judiciar ăn
drept asupra judecății efectuată de instanța sau organul de jurisdicție a cărei hotărâre se
atacă87.
În mod similar apelului, în afară de recursu l principal se reglementează și recursul
incidental, cu două variante, recursul incident și recursul provocat (art. 491 alin.1 și 2 din
Codul de procedură civilă).
Hotărârile supuse recursului sunt limitate. Vorbim în acest caz despre cele date în
apel ori fără drept de apel, precum și de altele expres prevăzute de lege, printre care se
numărăr cele prevăzute în litigiile de muncă privind funcționarii publici88.
În ceea ce privește cererea de recurs, menționăm că aceasta trebuie să conțină, sub
sancțiunea n ulității și motivele de recurs pe care se întemeiază, motivarea acestora ori
mențiunea că aceste motive vor fi depuse prin intermediul unui memoriu separat.
Spre deosebire de dreptul comun, unde termenul de recurs este de 30 de zile, și curge
de la data c omunicării hotărârii, în domeniul contenciosului administrativ, acest termen este
de 15 zile și curge de lad ata comunicării hotărâri i pronunțate de prima instanță.
Contestația în anulare constituie o cale de atac extraordinară, de retractare, princ are
se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Rolul acestei contestații este acela că nu lasă să treacă în puterea absolută a lucrului
judecat o hotărâre rămasă definitivă, care a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legii,
prejudiciind astfel partea în defavoarea căreia a fost dată89.
Contestația în anulare este reglementată în Codul de procedură civilă sub două forme:
contes tația în anulare obișnuită și contestația în anulare specială. Prima se exercită de regulă
împotriva hotărârilor judecătorești definitive, atunci când partea interesată „ nu a fost legal

87 Gheorghe Durac, op.cit., p. 447.
88 Alexandru Țiclea, op.cit., p. 1088.
89 Ioan Leș, Contestația în anulare în Noul cod de procedură civilă , în C.J. nr. 4/2012, p. 219.

55
citată și nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata ” (art. 503 alin.1
C.proc.civ.).
Contestația în anulare specială se exercită numai împotriva acelor hotărâro pronunțate
de instanța de recurs pentru unele din motivele enumerate de art. 503 alin.2 din Codul de
procedură civilă. Fiind o cale de atac extraor dinară, contestația se introduce la instanța a
cărei hotărâre se atacă, în termen de 15 zile de la comunicarea acelei horărâri, dar nu mai
târziu de 1 an de la data la care a rămas definitivă (art. 506 C.proc.civ).
Prin intermediul revizuirii se realizează două deziderate: desființarea unei hotrărâri
judecătorești definitive când starea de fapt stabilită este contrazisă de ivirea unor noi
împrejurări și de a da o nouă soluție conformă cu adevărul obiectiv .
Revizuirea este calea extraodinară de atac prin ca re, în cazurile expres prevăzute de
lege, se poate ataca orice hotărâre judecătorească, chiar definitivă, dată asupra fondului sau
care evocă fondul de către orice instanță, pentru anumite motive și hotărâri care nu evocă
fondul, cerându -se, de regulă, chi ar instanței care a pronunțat -o retractarea ei și darea unei
noi soluții conforme cu adevărul90.
Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea, iar în cazul
hotărârilor potrivnice, la instanța mai mare în grad față de cea care a dat prima hotărâre.
Termenul de revizuire este, ca regulă, de o lună și se socotește potrivit pre cizărilor
menționate la art. 511 alin.1 -3 din același Cod.
Motivarea area lor prin însăși cererea de declarare a căii de atac sau înlăuntrul
termenului de exercitare a acestuia, sub sancțiunea nulității (art. 511 alin.4 C.proc.civ.).
Procedura de soluțion area a revizuirii este în general, cea comună. Instanța poate respine
cererea sau admițând -o va schimba „în tot sau în parte” hotărârea atacată.
Nici Codul muncii ș i nici Legea nr. 62/2011 nu fac referire la posibilitatea părților
unui conflict de muncă d e a exercita toate căile de atac, astfel încât în materie sunt aplicabile
dispozițiile dreptului comun, respectiv Codul de procedură civilă. Astfel hotărârile
pronunțate în soluționare conflictelor de muncă vor putea fi atacate, dacă sunt îndeplinite
condi țiile legale, prin contestație în anulare sau prin revizuire91.
Trebuie observat însă faptul că, fiind căi extraordinare de atac și având în vedere
motivele statornicite de lege pentru exercitarea lor, atât contestația în anulare cât și în
revizuirea pot fi utilizate restrictiv în soluționarea conflictelor de muncă.

90 Gheorghe Durac, op.cit., p. 480.
91 Ion Traian Ștefănescu, op.cit. , p. 1065

56
CONCLUZII

Conceptul de proces desemnează cadrul în care instanța de judecată soluționează
diferendul dintre părți. Mijlocul procedural folosit pentru învestirea instanței este cererea.
Acest act procedural se soluționează într -un anumit cadru procesual și după anumite reguli.
Instanța de judecată are rolul de a cerceta pretenția invocată prin cererea de chemare în
judecată. În acest sens legiuitorul a reglementat modul în care trebuie sesizate organele de
jurisdicție și regulile care trebuie respectate de subiecții procesuali.
Activitatea instanței de judecată se caracterizează prin operațiunile pe care aceasta
trebuie să le realizeze pentru stabilirea drepturilor subiective încălcate. Complexi tatea
operațiunilor juridice este dată de multitudinea de acte procedurale pe care le implică
activitatea judiciară.
Actele de procedură se bucură de o importanță deosebită, de necontestat, având în
vedere că în lipsa acestora activitatea procesuală nu ar putea avea loc. Exercițiul acțiunii civile
se realizează cu ajutorul unor acte procedurale cum ar f i cererea de chemare în judecată,
cererea de apel, întâmpinarea, cererea reconvențională . Fiind un act scris are o importanță
deoseb ită, ca toate celelalte a cte scrise, deoarece au rolul de a fixa elementele de judecată și
cadrul dezbaterilor, astfel că, controlul judecătoresc se poate desfășura cu mai multă ușurință.
Prin prezenta lucrare, s -a încercat o analiză succintă a noutăților apărute în legislația
muncii referitoare la soluționarea conflictelor individual e de muncă, mai mult sub aspect
procedural . Au fost analizate noutățile ce au fost aduse prin actualul Cod c ivil, dar mai ales
prin Codul de procedură c ivilă, noutăți care completează normele legale di n domeniul
dreptului muncii și în special dispozițiile privind soluționarea conflictelor de muncă.
În legislația muncii din sis temul de drept românesc, pentru soluționarea amiabilă a
conflictelor individuale de muncă, pot f i identificate atât mijloace reglementate e xpres de
lege, cât și mijloace, care fără a fi reglementate expres, deter mină posibilitatea soluționării
amiabile a conflictului, fie conform pr incipiului bunei -credințe, care stă la baza desfășurării
relațiilor de muncă, fie în spiritul legi slației în vigoare.
Aceste metode sunt conc epute atât înainte de sesizarea instanței judecătorești, cât și la
moment ul sesizării acesteia sau/și pe parcursul judecății. În pofida acestei tendințe, atât în
sistemul juridic, în g eneral, precum și în materia analizată, a pelul la instanțele de judecată
reprezintă calea cel mai frecvent utilizată în scopul rezolvării diferendelor, accesul liber la
justiție constituind o cerință de bază a unui stat de drept.
Astfel, în sistemul de drept române sc, conflictele de muncă și, în special, conflictele
individuale de muncă se soluționează preponderent prin metodele tradiționale.

57
Soluționarea conflictelor individuale de muncă se face în prezent cu respectarea
dispozițiilor Codului muncii și ale Legii nr. 62/2011. Contradi cțiile și neconcordanțele
existente între cele două acte normative trebuie rezolvate prin utilizarea principiilor de drept
care stau la baza interpretării și aplicării legilor succesive, ținând cont de caracteru l special al
Legii nr. 62/2011.
Prin dero gare de la dispozițiile Codului civil , sarcina probei în conflictele de muncă
revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de
înfățișare . Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgență, instanța fiind
în drept să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat
administrarea acesteia.
Codul muncii stabilește că termenele de judecată nu poate fi mai mari de 15 zile, pe
când Legea nr. 62/2011 scurtează aceste ter mene la cel mult 10 zile. Teoretic, în acest caz ar
urma să prevaleze dispozițiile ulterioare și cu caracter special cuprinse în Legea nr. 62/2011.
Practic însă, având în vedere numărul mare de litigii de muncă aflate pe rolul instanțelor
judecătorești, ex istă puține situații în care instanțele de judecată pot ține cont de aceste
prevederi.

58
BIBLIOGRAFIE
I. LEGISLAȚIE

1. Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii , republicată în Monitorul Oficial nr.
345/2011.
2. Legea nr. 62/2011 – Legea dialogului social, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 322 din 10 mai 2011.
3. Legea nr. 342/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli
profesionale , republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr . 251 din 8
aprilie 2014.
4. Legea nr. 52/2011 privind exercitarea unor activități cu caracter ocazional de zilieri ,
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 22 decembrie
2015.

II. TRATATE, CURSURI ȘI MONOGRAFII

1. Bejan Pavel , Schmutzer Gabriela Giorgiana , Dreptul muncii. 2008 -2009.
Jurisprudență . Editura Moroșan, București, 2010
2. Belu Adriana , Corsiuc Olia Maria, Godeanu Narcis , Tită Cezar , Drumea Mihnea ,
Relații individuale de muncă, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008
3. Boroi Gabriel , Stancu Mirela , Drept procesual civil , Editura Hamangiu, București,
2015
4. Chelaru Eugen , Drept civil. Persoanele, ediția a 3 -a, în reglementarea Noului cod
civil, Editura C. H. Beck, București, 2012
5. Ciobanu Viorel Mihai, Drept procesual civil, Curs Selectiv , Ed. C.H. Beck, Ediția a
III-a, București, 2005
6. Couture Eduardo J. , Fundamentos del Derecho Procesal Civil , ed. a III -a, Editura
Depalma, Buenos Aires, 1981
7. Călinoiu Constanța , Jurisdicția muncii , Editura Lumina Lex, B ucurești, 1998
8. Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă. Volumul I. Ediție revăzută, completată și
actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2013
9. Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă , Volumul II, Editura Universul Juridic,
București, 2013
10. Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă , Vol I, Editura All Beck, București, 2005

59
11. Durac Gheorghe , Drept procesual civil, Principii și instituții fundamentale, Procedura
contencioasă , Editura Hamangiu, București, 2014
12. Leodegario Fernández Marcos, Leodegario Fernández Sánchez, Derecho del Trabajo
y Seguridad Social , Universidad Nacional de Educacion a Distancia, Madrid, 2013
13. Leș Ioan, Sisteme judiciare comparate , Editura All Beck, București, 2002
14. Leș Ioan, Tratat de drep t procesual civil , ediția a 5 -a, Editura C. H. Beck, București,
2010
15. Leș Ioan, Contestația în anulare în Noul cod de procedură civilă , în C.J. nr. 4/2012
16. Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil , Volumul I, Editura Universul Juridic,
București, 2014
17. Leș Ioan, Noul cod de procedură civilă, Comentariu pe articole , Art. 1 -1133, Editura
C. H. Beck, București, 2013
18. Suciu Alexandru , Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă , Editura
Universul Juridic, București, 2012
19. Ștefănescu Ion Traian , Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III -a,
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014
20. Tabacu Andreea , Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2013
21. Tofan Mihaela , Petrișor Mihai -Bogdan , Dreptul muncii , Curs universitar, Editura
Hamangiu, București, 2013
22. Tăbârcă Mihaela , Drept procesual civil , Volumul II, Editura Universul Juridic,
București, 2013
23. Țichindelean Marioara , Gheorghe Monica , Conferință Națională „Conflictul de
muncă : dezbateri teoretice și practice” Sibiu, 18 octombrie 2013, Editura Universul
Juridic, București, 2014
24. Țichindelean Marioara , Gheorghe Monica , Aspecte controversate interpretarea și
aplicarea prevederilor Codului Muncii și ale Legii Dialogului Social , In Honorem
Prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu, Editura Universul Juridic, 2013
25. Țiclea Alexandru , Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență , ediția
a VI-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012
26. Țiclea Alexandru , Tratat de dreptul muncii , ediția a IX -a, actualizată, Editura
Universul Juridic, București, 2015
27. Țiclea Alexandru , Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență ,
Ediția a X -a, actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2016

60
28. Ursuța Mircea , Sinteza Noutăților Codului de procedură civilă, Prezentare
comparativă Noul cod de procedură civilă și codul anterior, Editura Universul Juridic,
București, 2013
29. Zidariu Gheorghe Liviu , în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord), Noul cod
de procedur ă civilă, comentat și adnotat , vol I, Editura Universul Juridic, București,
2013 .

III. ARTICOLE ȘI REVISTE DE SPECIALITATE

1. Berligrădeanu Ștefan , Considerații de ansamblu și observații critice referitoare la
tribunalele specializate de muncă și asigurări sociale, precum și la asistenții judiciari,
în lumina Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară , în Dreptul nr. 9/2004
2. Berligrădeanu Ștefan , Considerații critice asupra diversității nejustificate a
reglementărilor legale privind competența materia lă a instanțelor judecătorești în
domeniul soluționării conflictelor de muncă, în Dreptul nr. 10/2009
3. Bălan Ioan, Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei
hotări prealabile/prejudiciabile în temeiul Codului de procedură civilă , în Dreptul nr.
6/2015
4. Frențiu Gabriela Cristina , Discuții privind dreptul federațiilor, confederațiilor sau al
uniunilor sindicale de reprezentare a membrilor de sindicat ce constituie federația,
confederația sau uniunea sindicală , în Dreptul nr. 4/2011
5. Frăsie Elena Andreea , Metamorfoza unui sindicat , în Revista română de dreptul
muncii nr. 1/2014
6. Uluitu Aurelian Gabriel , Inexistența dreptului salariatului de a solicita, individual,
constatarea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă, în Dreptu l nr. 12/2010
7. Revista Română de dreptul muncii nr. 12/2014
8. Revista română de dreptul muncii nr. 7/2010
9. Revista română de dreptul muncii nr. 8/2011
10. Revista română de dreptul muncii nr. 5/2012
11. Revista română de dreptul muncii nr. 6/2013
12. Revista română de dreptul muncii nr. 10/2014
13. Revista română de dreptul muncii nr. 2/2015
14. Revista română de dreptul muncii Nr. 4/2015
15. Revista română de dreptul muncii nr. 7/2015.

61

IV. JURISPRUDENȚĂ

1. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind confli ctele de
muncă și asigurările sociale, decizia civilă nr. 1137/2014
2. Curtea de Apel Galați, secția civilă, decizia nr. 340/2008
3. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, decizia nr. 2557/R/2010
4. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurările sociale, decizia nr. 727/R/2015
5. Curtea de Apel București, Secția a VIII -a de contencios administrativ și fiscal, sentința
civilă nr. 4585/2012
6. Curtea de Apel Timișoara, Secția litigii de muncă și asigurări sociale, Decizia nr.
36/2009 (Jurindex)
7. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă și pentru conflicte de muncă și
asigurări sociale, decizia nr. 3518/R/2012
8. Curtea de Apel Bucur ești, Secția a VII -a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale,
decizia civilă nr. 5821/R/2011
9. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale,
decizia civilă nr. 981/R/2006.
10. Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă, pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, decizia nr. 574/R/2013
11. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă și pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, decizia nr. 65/A/2015
12. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr. 4438/2013 .
13. Curtea de Apel București, Secția a VII -a civilă, pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, decizia nr. 1449/R/2015
14. Decizia nr. 1/2013, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 118 din
1 martie 2013
15. Decizia nr. 210/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 345 din 25 mai 2015
16. Decizia nr. 7/2015 , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26 iunie 2015
17. Decizia I.C.C.J. (sc. I) nr. 173/2014 ,www.scj.ro.

62
18. Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 3313/2012
19. Î.C.C.J., Completul pentru d ezlegarea unor chestiuni de drept , Decizia nr. 9/2015,
publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 492 din 6 iulie 2015
20. Î.C.C.CJ., Secția I Civilă , decizia nr. 341/2013
21. Tribunalul Bistrița -Năsăud, secția civilă, sentința nr. 1500/F din 18 august 2011 .