Clasa de elevi grup educational [615405]

Clasa de elevi – grup educational

Prof. înv. primar Serbănică Arina Simona
Scoala Gimnazială Mircea cel Bătrân, Pitești
Trecerea de la existență la coexistență, de la individual la psihosocial generează în mod
inevitabil o realitate nouă, cu trăsături și manifestări proprii, realitate care nu se reduce la simpla
însumare sau alăturare a unor particularități individuale ale membrilor grupului.
Această coexistență sau conviețuire conduce la constituirea unei entități, relativ
independente, care funcționeaz ă în concordanță cu anumite legi interioare și acționează totodată,
asupra membrilor săi prin orientarea și direcționarea conduitelor individuale ale acestora potrivit
unui sistem normativ care acționează coercitiv și persuasiv. Putem spune că, acest con cept
generic de grup este folosit în două sensuri, unul general pentru desemnarea trăsăturilor specifice
acestei unități sociale, indiferent de ipostazele pe care le îmbracă în viața socială și altul
particular, pentru caracterizarea unui anume grup, exist ent în spațiu și timp, cu manifestări și
caracteristici concrete. Cele două sensuri se întregesc reciproc. Ceea ce cunoaștem despre grup în
general ne ajută să înțelegem mai bine un grup oarecare, după cum prin cunoașterea diferitelor
grupuri particulare v om reuși să elucidăm mai bine trăsăturile generale ale grupului.
Pentru radiografierea și descrierea trăsăturilor și manifestărilor unui grup particular R.B.
Cattel a introdus conceptul de „sintalitate”, fenomen de maximă importanță pentru clasa de elevi.
Acest termenul a fost dezvoltat în spațiul românesc al științelor educației de către Ioan Nicola și
„desemnează personalitatea grupului -clasă, ca ansamblu dinamic sub raport structural –
funcțional, relațional, interacțional, de climat și de atmosferă axi ologică” (Nicola,I, 1978,p. 89)
Sintalitatea surprinde ceea ce este propriu unui grup concret de oameni așa cum se
manifestă în procesul viu al vieții sociale. În realitate nu există decât grupuri
particulare.Trăsăturile generale ale grupului sunt rezulta tul generalizării și abstractizării unor
manifestări particulare.Prin analogie cu conceptul de personalitate, cel de sintalitate se
concentrează asupra manifestărilor irepetabile, specifice unui anumit grup. De aceea, transferând
în acest plan o cunoscut ă expresie a lui G.W. Allport, folosită pentru caracterizarea personalității,
vom putea spune că fiecare grup se aseamănă cu toate grupurile, se aseamănă cu unele dintre ele

și nu se aseamănă cu nici unul. Sintalitatea se centrează pe unicitate, incluzând tot ceea ce face
ca un grup să se deosebească de toate celelalte.
Analogia dintre personalitate și sintalitate se justifică dacă avem în vedere geneza și
conținutul celor două categorii.După cum personalitatea rezultă din intensitatea și modul în care
sunt dispuse diversele componente psihice, tot așa și sintalitatea derivă din conținutul și modul în
care se manifestă diferitele trăsături generale într -un grup concret.
Privind în jurul nostru putem constata existența a numeroase grupuri (de muncă, de
distra cție, de joacă), ele diferind însă ca mărime, scop, mijloace, calitatea indivizilor.
Conceptul de grup a fost și este folosit pentru a acoperi o realitate vastă, motiv pentru care acesta
a căpătat o pluritate de sensuri. Unii autori francezi reunesc sub de numirea de “grupuri umane” 5
tipuri de realități, încercând o delimitare a conținutului lor pentru a asigura o înțelegere mai
adecvată a diferențelor ce există între ele ( Anzieu, D., Martin, J. Y., 1969, p. 11)
1. Mulțimea, se referă la un număr de persoa ne care se reunesc cu ocazia unui eveniment
comun (spectacol, manifestare sportivă), sau mai bine zis care se întâmplă să fie împreună,
fiecare căutând o satisfacere a trebuințelor individuale. Ea reprezintă o simultaneitate de
persoane;
2. Ceata, care re prezintă reunirea voluntară a unor indivizi al căror scop îl reprezintă doar
plăcerea de a fi împreună, activitățile desfășurate neconstituind un scop pentru membri (cetele de
copii, adolescenți);
3. Grupa, se referă la reunirea unor personale la anumite interval de timp, scopurile
grupului corespunzând intervalelor comune ale tuturor;
4. Grupul primar (mic), care se caracterizează prin: număr mic de membri, scopuri
comune, relații afective intimme, constituirea unor norme proprii de conduită;
5. Grupul secundar, care se caracterizează prin: număr mare de membri, organizare
formal, relații reci, impersonale între membri.
In literatura de specialitate, prin notiunea de grup se desemnează practic, grupul mic.
Grupul reprezintă astfel “o pluralitate de pers oane între care se stabilesc o varietate de relații, și
nu o seamă de indivizi, asociați la întâmplare, el având o structură socială în care funcționează o
serie de relații sociale și se produc o multitudine de fenomene psihosociale”(Turcu, A., Turcu, F
1999, p. 140).
Grupul este un sistem social deschis în cadrul căruia membrii se află în relații de

interacțiune directă și adesea acționează unitar față de mediu, în funcție de scopul grupării.
Nu există o definiție unanim acceptată a grupului, dar totuși se pot distinge 3 direcții
principale în ceea ce privește definirea grupului:
a) Prima pune accentul pe relațiile general psihologice (față în față) ce au loc între
membrii grupului. In acest sens, unii autori definesc grupul ca fiind compus din două sau mai
multe persoane care nutresc în mod explicit relații psihologice unele cu altele;
b) A doua direcție pune accentul pe procesul de interacțiune ce are loc între membrii
unui grup. In acest sens, R. K. Merton definește grupul ca fiind “un ansamblu de indivizi ca re se
află în interacțiune după reguli stabilite”;
a) A treia direcție pune accentul pe interacțiunea dintre rolurile exercitate de
indivizi în grup și pe normele comune acceptate de ei.
In acest sens, Newcomb consideră că un grup trebuie să îndeplinească două condiții:
1.Normele referitoare la activitatea și preocupările comune să fie împărtășite de către toți
membrii;
2.Să existe intercorelații între rolurile sociale ale indivizilor.
Analizând cele prezentate mai sus, se poate concluziona că “pentru o d efinire a grupului,
numai o cercetare interdisciplinară poate oferi o viziune asupra tuturor fenomenelor ce se produc
aici”(Nicola, Ioan, 1974 , p.63). Același autor precizează 3 niveluri de investigare a
caracteristicilor grupului: psihologic, structural ș i sociologic.
M. Zlate consideră că pentru “grupurile educaționale este mai adecvată denumirea de
grupuri psihosociale, în cadrul căreia se întrepătrund două sensuri”(Zlate, M., 1982 , p. 54):
a) cel de organizare social (prin organizare formală, statute, roluri și responsabilități
specifice);
b) cel de grup psihologic, care vizează funcționarea concretă a rolurilor, statutelor,
responsabilităților, comunicării. Același autor înțelege prin grupul educațional “un grup care
este organizat și funcțio nează în vederea realizării și desfășurării procesului instructiv –
educativ” (Zlate, M., 1982 , p. 54) .
Termenul “grup” are deopotrivă în vorbirea curentă cât uneori și în științele socioumane
un înțeles foarte larg, constituind ca sferă noțională genul prox im pentru o serie de formațiuni și
colecții de persoane de diferite mărimi, cu variate caracteristici și funcții: formațiune de lucru,
familie, cerc de prieteni, echipa sportivă, clasa de elevi, comunități etnice, clase și straturi

sociale, națiuni, popoa re etc. Dacă avem în vedere această accepțiune foarte extinsă – înglobând
inclusiv înțelesuri din expresii de genul “un mare grup de oameni așteptau la rând”, se poate
vorbi de următoarele tipuri de grupuri:
 După ordinul de mărime: grupuri mici (până la 25 -30), grupuri mijlocii cum ar fi familia,
echipe sportive, formații muzicale, grupă de studenți; grupuri mijlocii (de ordinul zecilor și
sutelor) de exemplu întreprinderile mici și mijlocii, un an de studiu, un cartier; grupuri mari
(etnii, națiuni, clase sociale, profesiuni).
 După natura relațiilor dintre membrii componenți: primare , caracterizate prin relații
nemijlocite, “față în față” și grupuri secundare , unde există relații, indivizii din cadrul lor nu se
cunosc nemijlocit.
 După funcția lor normativ -axiologică în raport cu individul concret: de apartenenta, din
care individul face parte actualmente; de referintă , cel care constituie reperele sale normative
(atitudinale, valorice, comportamentale) și spre care tinde să devină membru.
 După statutul acor dat legal (oficial ): grupuri formale , unde există organigramă, reguli de
funcționare scrise (drepturi și obligații), și informale unde legile sunt “nescrise”, dar nu mai puțin
importante. Ilustrări de grupuri formale sunt echipele de muncă, echipa guvernamentală,
colectivul de medici ai unui spital, iar de grupuri informale un grup de prieteni, o bandă de
răufăcători, o trupă muzicală. Familia este un exemplu de grup atât formal (există și reglementări
juridice ale relațiilor de familie), cât și inf ormal (cea mai mare parte a vieții familiale se bazează
pe legi nescrise). De altfel, distincția formal -informal este mai operantă pentru natura relațiilor
din grupuri decât pentru o tipologie ca atare a lor, întrucat în orice grup uman se dezvoltă
raportu ri ce depășesc cadrul prescris. In cazul grupurilor formale acest lucru apare evident. De
pildă, în orice organizație, dincolo de organigrama și statutul oficial al membrilor, funcționează
legi nescrise ale circulației informațiilor, simpatii și antipatii. Intotdeauna, după cum se va vedea,
organigrama este dublată, și uneori minată de o “sociogramă”, o structură a relațiilor afectiv –
emoționale din grup. Dar chiar în cazul aranjamentelor sociale informale, se pot înfiripa legături,
atitudini și conduite ce nu coincid cu habitusurile consacrate tradițional. Vecinătatea este un caz
de acest gen.
 După gradul de integralitate și stabilitate temporară a intereselor: grupuri naturale , cu
interese și scopuri comune de “bătaie lungă” (familia, un colectiv de muncă etc.) și grupuri

ocazionale , unde există minime trăsături și scopuri comune, dar de foarte scurtă durată (cei care
asteaptă un tren, publicul de la un spectacol de teatru etc.).
 După statutul ontic: grupuri reale , în care membrii, chiar dacă nu se cunosc nemijlocit,
sunt în anumite relații, au trăsături comune, grupul există ca atare; grupuri nominale , unde
indivizii sunt adunați în grup, dar pe hârtie, cu numele.
Voi pune accent pe grupurile cu relevanță în abordarea psiho -sociologică:
Grupurile prima re sunt grupuri mici, în care nu numai că oamenii au relații “față în față”,
se cunosc nemijlocit, dar aceste relații sunt emoțional -afective, de intimitate, căldură și
solidaritate. H. Cooley (1909), sociologul american care a operat distincția primar – secundar în
problematica grupului, afirmă că grupurile primare sunt “leagănul naturii umane”. Decisiv în
formarea personalității noastre este grupul familial, dar mai târziu și alte grupuri devin vitale
pentru siguranța și confortul nostru fizic și emoțion al (prietenii, asociatii etc.). In grupurile
primare scopurile și interesele sunt profund împărtășite, subzistând o orientare axiologică
comună, ele constituind, în principiu, microuniversul de satisfacție și împlinire afectiv –
spirituală. A aparține unui gr up primar este un scop în sine și nu doar un mijloc de a atinge alte
obiective. Prin urmare, ele pot fi numite și grupuri expresive, adică cele în care se îndeplinesc
nevoile noastre de exprimare și confirmare a stărilor sufletești, a gândurilor și aspiraț iilor înalte
spirituale.
In grupurile secundare, care sunt, în general, grupuri mijlocii și mari, raporturile afectiv –
emoționale apar mai palide, spontaneitatea și intimitatea mai reduse. Oamenii se angajează în
relații cu ceilalți doar cu anumite aspecte ale personalității lor, și nu integral ca și în cazul
grupurilor primare, interacțiunile au un caracter mai formal și de multe ori persoanele nu se
cunosc nemijlocit. Deși există un interes comun, scopurile personale de bază sunt altele. Prin
grupurile sec undare se satisfac nevoile specifice, pragmatice, de aceea ele pot fi numite și
instrumentale . De exemplu, asociațiile studențești sau de alt gen, nu presupun relații “față în
față” și nu implică scopuri personale durabile pentru indivizii concreți.
Pe p lan social mai larg, disocierea grupuri primare / grupuri secundare se regăsește în
ceea ce sociologul german F. Tönnies a teoretizat ca și Gemeinshaft (comunitate) și respectiv
Geselshaft (societate). Termenul “Gemeinshaft” se referă la comunități mici și tradiționale,
caracterizate prin relații de grup primar și relativ stabile transgenerațional, pe când “Geselshaft”,

la relații de tip secundar, contractual -formale, bazate pe interese rațional -pragmatice foarte
particulare; este vorba de societatea uman ă cu instituțiile și regulile ei formale.
Desigur, distincția dintre grupuri primare și grupuri secundare, ca și dintre comunitate și
societate, nu trebuie înțeleasă ca opunând două realități contrare. Oamenii fac parte concomitent
atât din grupuri primare , cât și secundare. Mai mult, există și grupuri cu poziție intermediară, în
sensul că sunt gupuri mici, funcționează relații “față în față” și chiar de implicare integrală a
personalității (inclusiv emotională), dar sunt mai temporare și nu angajează scopu ri și valori
comune fundamentale. Ele protejează cumva indivizii față de anonimat și impersonalitate, într -o
lume (modernă și postmodernă) ce are tendința de a pulveriza identitatea de sine. Prietenii de
chefuri, variate grupuri de întâlnire (cei ce joacă fotbal, după care merg la o bere, și altele)
constituie exemple de acest gen.
In științele socio -umane se mai operează și distincția dintre in-group și out-group , adică
cei ce sunt în interiorul unui grup și ceilalți, dinafara lui, dintre “noi” și ”ei”. Distincția nu indică
o simplă separare fizică, o apartenență formală, ci incumbă un complex de reprezentări și
sentimente, ce determină comportamente specifice. Suntem, astfel, de pildă, pe terenul
etnocentrismului, ceea ce înseamnă considerarea propriulu i grup etnic ca cel mai valoros, și ale
cărui standarde constituie criterii de evaluare a oricărei alte etnii. Dar și alte genuri de
stereotipuri si discriminări sunt bazate pe categorizarea in -group și out -group (de gender,
profesionale etc.).
Față de lim bajul uzual, în psihologia socială și în (micro)sociologie, termenul de “grup”
are o definiție mai tehnică, considerându -se că este o unitate socială constituită din mai mulți
indivizi ce au ca note caracteristice: relații nemijlocite de interacțiune și d ependență reciprocă;
scopuri și activități comune ce presupun structurarea în statusuri și roluri diferite; în timp grupul
dezvoltă valori și norme comune, care reglează comportamentele membrilor săi; conștiința
apartenenței la grup, sentimentul de “noi” .
Apare limpede că e vorba în aceste definiri (dacă respectăm concomitent toate condițiile)
de grupuri mici, primare, naturale. Totuși, problema identității sociale (de grup), acel “noi” ne
trimite mai degrabă la grupuri mari: identitatea etnică, de gender , de clasă și profesie, de vârstă.
Am putea disocia pe această linie între două modele ale abordării grupului:
1) Cel al coeziunii, al structurilor și dinamicilor obiective ce caracterizează grupurile,
susținut de psihologia socială experimentală;

2) M odelul identității, promovat de psihologia socială cognitivistă și de sociologie, în
care ceea ce contează prioritar este aderarea mental -emoțională a indivizilor la un grup (categorie
socială).
Clasa școlară este un asemenea grup social, constituit în scopul educării copiilor. Acest
scop – impus din exterior – nu este însă conștient la începutul alcătuirii grupului – în primele
clase – și nici nu este acceptat spontan de copii.
Ioan Nicola consideră că în cadrul sociologiei educației “clasa este considerată ca un
grup social cu structură și caracteristici proprii, ai cărui membrii ocupă diferite poziții, joacă
anumite roluri și între care se stabilesc o serie întreagă de relații” (Ioan Nicola, 1974 , p. 70) .
Clasa posedă structură care -i conferă sta bilitate. Normele dezvoltate în cadrul grupului
modelează comportamentele membrilor și le face previzibile.
BIBLIOGRAFIE

1. Abercrombie, M. L. J. Grupurile mici. Apud : Foss, B. M. (coord.), Orizonturi noi în
psihologie. București, Editura Enciclopedică Ro mână, 1973.
2. Adler, A. , Cunoașterea omului. Editura Științifică, București, 1991.
3. Amado, Gilles și Guittet, André. (2007). Psihologia comunicării în grupuri . Editura Polirom,
Iași.
4. Anzieu, D. , Martin, J. Y., Le dinamique des groupes restreints , Paris, P.U.F ., 1969.
5. Bandura, L., Elevii dotati si dirijarea instruirii lor, Edit. Did si Ped., Buc., 1978.
6. Bogdan, T., Bogdan, A.T., Radu, T., Educația școlară în perspectiva sociologiei si a
psihologiei sociale, București, Editura Politucă, 1968.