(Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque [615392]

Universitatea de Vest din Timișoara
Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie
Departamentul Chimie – Biologie

Toleran ța speciilor Astacus leptodactylus
(Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque
1817) la diferite concentra ții de salinitate

– lucrare de licență –

Conducător științific: Student: [anonimizat], 2013

Universitatea de Vest din Timișoara
Facultatea de Chimie, Biologie, Geografie
Departamentul Chimie – Biologie

Toleran ța speciilor Astacus leptodactylus
(Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque
1817) la diferite concentra ții de salinitate

– lucrare de licență –

Conducător științific: Student: [anonimizat], 2013

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

3
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență
CUPRINS

Capitolul 1 Introducere ……………………………………………………………………………… .5
1.1. Istoricul cunoașterii decapodelor………………………………………………………… 5
1.2. Descrierea speciilor studiate …………………………………………………………… …8
1.2.1. Caracterizarea speciei Orconectes limosus ………………………………… …8
1.2.2. Caracterizarea speciei Astacus leptodactylus ……………………………… ..12
1.3. Salinitatea- generalități………………………………………………………………… .15
1.4. Rezistența racilor la salinitate………………………………………………………… …18
1.5. Fluviul Dunărea……………………………………………………………………… ….19
1.6. Marea Neagră………………………………………………………………………… …21
Capitolul 2 Materiale si metode …………………………………………………………………… .24
2.1. Experiențele de laborator……………………………………………………………… ..24
2.2. Prelucrarea și inter pretarea datelor………………………………………………… ..….29

Capitolul 3 Rezultate ……………………………………………………………………………… ..30
3.1 Var iația toleranței celor două specii la diferiți parametrii fizico -chimici ……………… .33
3.1.1. Variația toleranței racilor la concentrații diferite de salinitate…………… .….33
3.1.2. Variația toleranței racilor la dif erite valori de conductivitate……………… …34
3.1.3. Variația toleranței racilor la diferite concentrații de oxigen dizolvat………….35
3.1.4. Variația toleranței racilor la diferite valori ale pH -ului ……………………….36
3.1.5. Variația toleranței racilor la diferite temperaturi………………………… ……37
Capitolul 4 Discuții……………………………………………………………………………… ….38
Concluzii ………………………………………………………………………………………… .…41
Bibliografie ………………………………………………………………………………………… .42

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

4
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Capitolul 1
1. Introducere

1.1. Istoricul cunoașterii decapodelor
În contextul actual al diversității speciilor existente, crustaceele ocupă o poziție importantă în
circuitul trofic al ecosistemelor acvatice, fiind principalele convertitoare al e resurselor trofice
primare în biomasă animală. Acolo unde trăiesc, crustaceele se găsesc în număr foarte mare. Le
putem numi „sanitarii” apelor fără de car e lumea ar deveni un focar de infecție. Crustaceele curăță
locul în care trăiesc, pentru că se hr ănesc cu substanțe aflate în curs de descompunere. Pe de altă
parte, numărul lor mare și deosebita lor valoare nutritivă, fac din crustacee un real beneficiu pentru
prosperitatea anim alelor consumatoare.
Cunoașterea crustaceelor nu este și nu a fost un domeniu marginalizat, numărul de specii
mare, ca și mediile de viață în care trăiesc, le fac uneori greu accesibile. Filogenetic, crustaceele
provin din anelide primitive de tipul pol ichetelor. Această înrudire este certificată de faptul că
larvele crustaceelor se aseamănă cu a nimalele mai sus menționate, adulții de multe ori pierzând
această asemănare. Crustaceele sunt astăz i ridicate la rang de subîncrengătură a încrengăturii
Arthropoda, animale cu picioa re articulate ca urmare a prezenței unui exoschelet rezultat prin
impregnarea stratului superior epidermic cu substanțe minerale. Formele de crustacee la care corpul
este bine difere nțiat în cele două reg iuni, atât morfologic cât și funcțional, fac parte din Clasa
Malacostraca. (Radu și Radu 1967, Crișan 2004).
Clasa Malacostraca (Arthropoda: Crustacea: Malacostraca) grupează crustacee de talie medie
sau mare, ce au corpul bine difer ențiat în cele trei regiuni . Reprezentanții clasei în fauna dulcicolă
din țara noastră fac parte din ordinele Decapoda, Amphipoda și Isopoda, primele doar cu
reprezentanți acvatici, cel din urmă și cu re prezentanți adaptați și la viața terestră (Radu și Radu
1967).
Decapodele grupează reprezentanții mari (crabii, racii, homarii, langustele, crevetele),
animale înzestrate cu un corp robust acoperit de o carapace pe măsură. Nu mele acestui grup își are
sorgintea în grecescul deca – zece, și podos – picior, tradus însemnând „zece picioare”. Privit

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

5
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență îndeaproape un decapod are opt picioare plus o pereche de clești, însă ca proveniență anatomică
cleștii sunt picioare modificate (Băcescu 1967).
Decapodele au constituit subiect de observație și cercetare încă din cele mai vechi timpuri. În
arta chineză, în pictura egipteană și în moz aicurile romane sunt reprezentate multe specii din acest
grup. În ceea ce privește descrierea lor, încă în scrierile lui Aristotel (384 -322 ahc) găsim importante
și precise observații a supra dimorfismului sexual la crabi, despre năpârlirea, acuplarea sau dinții
stomacali la langustă, date care n -au fost egalate de alți autori până în secolul al XVI -lea, când,
datorită Renașterii, cercetarea naturii cunoaște un mare avânt.
Marile expediții oceanice din secolul XX au sporit considerabil numărul decapodelor
cunoscute, la ele adaugându- se cele descoperite de expe dițiile sistematice făcute prin colaborare
internațională după anul 1957 (unele specii găsite și sub 5500 m adâncime, deci aproape de
domeniul ultra- abisal). Răspândirea geografică a fost schițată întâi de H. Milne Edwards (în 1846) și
revizuită de Ortmann (în 1896 și 1902), în totalitatea grupului, concluziile lor fiind depășite parțial
în ceea ce privește răspândirea deca podelor abisale, pentru că între timp au fost publicate multe date
noi. În Marea Neagră, seria cercetărilor decapodologice a fost deschisă de Rathke (în 1837) și
Czerniavsky (în 1884), de la care s- au păstrat câteva din denumirile specifice, și se continuă cu
lucrările pe specii ale lui Liahov, dar și asupra larvelor ale lui Dolgopolskaia, în 1954 (Băcescu
1967).
Decapodele mai păstrează și astăzi un caracter de pr imitivitate (caracter ce trădează înrudirea
lor cu anelidele polichete) și anume, prez ența apendicelor abdominale, fapt ce arată că provin din
strămoși cu apendice prezente la toate segmentele corpului. Înainte de Terțiar aceștia nu puteau fi
adaptați la viața dulcicolă și, se pare că au avut două centre genetice, unul pentru grupul Astacus de
tip leptodactylus – bazinul ponto- caspic, și altul de tip torrentium pentru grupul Austropotamobius –
o veche mare vest- europeană. Grupul Austropotamobius este și cel mai vechi, a cucerit apele dulci
chiar la începutul terțiarului, trecând mai târziu spre est, către limitele sale carpati ce actuale. Grupul
Astacus ar fi apărut abia în postglaciar, după topirea calotei glaciare a Eur opei, chiar cu specia
Astacus astacus , urmată de Astacus colchicus . Mai recent apărut este considerat Astacus
leptodactylus (Scholtz 1999, Băcescu 1967).

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

6
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Decapodele prezintă o morfologie foarte variată, la cele mai primitive forme aspectul este de
crevetă , dar ca urmare a une i lungi evoluții și ad aptări la viața bentonică s -a trecut de la aspectul de
crevetă la cel de rac și cel de crab . Cu alte cuvinte, carapacea s- a tot extins și întărit, rostrul s-a
scurtat, flagelii antenulelor s-au redus, pereiopodele fine ale crevetelor s-au transformat în picioarele
groase ale racilor sau crabilor, abdomenul s- a redus și s -a îndoit sub carapace pierzând paleta
înotătoare la crabi. O cale aparte în evoluția decapodelor o au pagurii. Din cauza adaptării lor la
viața în cochilii părăsite, carapacea le -a rămas moale pe laturile cefalotoracelui și pe abdomen, au
devenit un fel de sac pielos ce se răsucește în cochilia gastropodului. Un alt aspect interesant, la
decapode, îl reprezintă regenerarea oricărui apendice 5 pierdut. Adesea însă, noul apendice format
aparține unui tip filoge netic mai primitiv.
Decapodele au sexe separate, masculii eliberând sperma în n iște formațiuni numite
spermatofori, un fel de pungi cu spermii gata de a fi plasate pe placa sternală a femelelor. Transferul
spermatoforilor se face prin acuplare, după care femela va depune ouăle, apoi arcuindu- și
abdomenul sub cefalotorace formează o cupă protectoare (Radu și Radu 1967).
Dezvoltarea la formele primitive (crevete) se face trecând prin stadii lar vare libere, însă la
raci și crabi fazele larvare sunt atât de scurte încât din ou nu mai iese o larvă liberă, ci una
intermediară între larvă și juvenil. În toată această perioa dă, la formele evoluate, femela protejează
și îngrijește ponta sau juvenilii, până ace știa devin independenți, oxigenându -i prin mișcări
succesive ale pleopodelor, curățindu -i de eventualii paraziți sau debarasând ouăle nefecundate
(Băcescu 1967).
În țara noastră se cunosc mai multe specii aparținând decapodelor, trei dintre acestea trăiesc
însă în apele dulci: Austropotamobius torrentium (racul-de-ponoare), Astacus astacus (racul-de-râu)
și Astacus leptodactylus (racul-de- lac), din familia Astacidae (Băcescu 1967). Recent, în fauna
României a pătruns o nouă specie ap arținând familiei Cambaridae Orconectes limosus „racul
dungat” (Pârvulescu et al. 2009), specie invazivă de origine nord -americană (Holdich 2002).
Ra cii de apă dulce au corpul acoperit de c rustă și împărțit în două regiuni: cefalotorace
(rezultat prin contopirea crustei capului cu cea a toracelui) ș i abdomen (figura 1). Capul se distinge
de torace la nivelul șanț ului cervical (figura 1-3). Anterior, c apul prezintă rostrul (figura 1-1), iar
înapoia ochilor se află creasta postorbitală (figura 1-2). Abdomenul este format din 6 segmente,

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

7
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență terminate lateral cu pleure (figura 1-4). Ultimul segment al corpului este telsonul (figura 1-5).
Apendicele corpului s unt reprezentate de două perechi de antene situate și orientate anterior (figura
1), 6 perechi de apendice buca le, 5 perechi de pereioipode (din care prima pereche este mai
dezvoltată și transformată în chel e) și 6 perechi de pleopode, ult ima modificată morfologic și
denumită uropode (figura 28 -6). Chela, apendice pentru apu cat, este formată din piesa mobilă
numită dactilopodit (figura 28 -9) și piesa fixă numită propodit (figura 28 -8), articulată de carpopodit
(figura 28- 7) (Radu și Radu 1967, Băcescu 1967 , Ingle 1997).

Figura 1. morfologia externă a unui rac de apă dulce (după Ingle 1997)
1- rostru; 2- creasta/cre stele postorbitale; 3- șanțul cervical; 4 – pleure abdominale; 5- telson;
6- uropode; 7- carpopodit; 8- propodit, 9- dactilopodit

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

8
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 1.2. Descrierea speciilor studiate
1.2.1. Caracterizarea speciei Orconectes limosus

Taxonomie
Încrengătură Arthropoda
Subîncrengătură Crustacea
Clasă Malacostraca
Subclasa Eumalacostraca
Supraordin Eucarida
Ordin Decapoda
Subordin Pleocyemata
Infraordin Astacidea
Familie Cambaridae

Figura 2 . Orconectes limosus (Racul dungat) (foto: L. Pârvulescu)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

9
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Caracterizare morfologică. Este un rac suplu, de mărime medie, exemplarele adulte
încadrându- se între 6 și 12 cm lungime totală. Culoarea crustei varia ză de la oliv -brun (figura2),
brun- deschis până la brun -negricios, uneori și brun -albăstrui, în funcție de mai mulți factori, printre
care și perioada de la ultima năpâ rlire, vârsta sau habitatul. De obicei, pe segmentele abdomenului și
pe pleure se pot distinge be nzi de culoare brun- roșiatică. Partea ventrală a c leștilor este mai deschisă
la culoare, însă niciodată nu ajunge roșie sau brunroșiatică iar vârf ul este colorat în portocaliu
bandat cu negru, caracter mai viz ibil pe partea ventrală a acestora. Rostrul este alungit, puternic și
are marginile paralele și terminate cu spini. Apex ul este lung și ascuțit. P ostorbital există o singură
creastă lungă, terminată anterior cu un spin. Ce falotoracele este nete d la pipăit, dar pe laturile
șanțului cervical și pe latur ile zonei cefali ce se găsesc câțiva spini 1 -3 mari și 3 -7 mai mici (Souty-
Grosset et al. 2006). Cleștii puternici și netezi au propoditul fă ră scobitură iar dactilopoditul cu un
tubercul median, pe marginea internă a carpusului există un spin proeminent, curb at. Pe partea
ventrală a ischiopoditelor perechii 3 de picioare se află cât e un spin robust (Ingle 2006, Pöckl et al
2006).
Ecologie. Preferințele ecologice ale speciei sunt apele tulburi cu substrat mâlos din zona
joasă, râuri mari, canale, lac uri sau eleștee. În America de Nord a fost găsit ocupând chiar și izvoare
cu substrat pietros și cu un curent moderat. În Europa ocupă un spec tru larg de habitate incluzând
apele reci și repezi, dar preferându -le pe cele adânci și calme, frecven t fiind întâlnit în eleștee și
lacuri. Este activ atât ziua cât și noaptea, consumând aproape orice fel de hrană. Adulții consumă
frecvent material vegetal (Souty-Grosset et al. 2006). Este foarte rezistent la deficitul de oxigen sau
la calitatea slabă a ape i, ceea ce îi conferă un mare avantaj în procesul de invazie. Poate rezista cu
succes chiar mai multe zile fără apă .
Biologie. Un mare avantaj față de speciile autohtone îl reprezintă capacitatea reproductivă
mare a speciei. Racul dungat este fertil atât toamna cât și primăvara, chia r și în timpul iernii. Ponta
este formată dintr -un număr mare de ouă ce poate ajunge la 800, și este purtată și îngrijită de către
femelă între pleopode. Viteza de dez voltare este foarte mare, în 6 -7 săptămâni juvenilii se pot
desprinde de pleopodele femelei, devenind capabili să -și procure singuri hrana (Souty-Grosset et al.
2006). Racul dungat devine activ sexual după primul an de viață, la o lungime totală de aproximativ
25-35 mm (Holdich 2002, Souty-Grosset et al. 2006). Năpârlirea este mai frecventă la vârsta tânără

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

10
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență (ajungând la 4- 5 năpârliri pe an), în timp ce a dulții năpârlesc o dată sau de două ori pe an, de obicei
primăvara și vara (Souty-Grosset et al. 2006).
Dușmani. Dușmanii naturali sunt vidra, bizamul, șobolanii, nurca, nutria, vulpea, bursucul,
păsările de apă – pentru adulți, peștii – pentru juvenili, în special somnul, știuca, bibanul și sturionii
fiind cei mai mari con sumatori. Este foarte rezistent la bolile parazitare și implicit la ciuperca
Aphanomyces astac i în fața căreia posedă anticorpi. Ectopar azitismul, fără a pr oduce pagube, este
frecvent întâlnit prin specii de branhiobdelide, chironomide , ostracode ș.a.m.d. Adesea pe exemplare
adulte pot fi atașate colonii de bivalve (Dreissena sp.). Ectoparazitismul, fără a produce pagube,
este frecvent întâlnit pr in specii de branhiobdelide, chironomide, ostraco de și alți paraziți. Adesea,
pe exemplare adulte pot fi a tașate colonii de bivalve din genul Dreissena , sau chiar diverse specii de
ciliate (Holdich 2002).
Arealul și distribuția în Europa și România. Specia a fost introdusă în Europa intenționat
în anul 1890 printr- un import din America de Nord, pe ntru un eleșteu din Barnowko – Polonia
(Holdich și Pöckl, în Ghera rdi 2007). De atunci, prezența speciei s-a extins (figura 3), ocupând o
mare parte din vestul și centrul Europei, din Franța, Marea Britanie, Italia până în Serbia, Polonia,
Belarus și Lituania (Souty -Grosset et al. 2006). În România specia a fost recent semnalată în Dunăre
între Baziaș și Berzasca (figura 4) (Pârvulescu et al. 2009). Prezența speciei în România se
suprapune până în momentul de față doar peste racul -de-lac ( Astacus leptodactylus ), dar este în
continuă expansiune.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

11
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență

Figura 3. Prezența speciei Orconectes limosus în Europa (după Kouba et al. 2013)

Figura 4. Prezența actuală și posibila extindere a speciei Orconectes limosus în România
(după Pârvulescu, 2010)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

12
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență
1.2.2. Caracterizarea speciei Astacus leptodactylus

Taxonomie
Încrengătură Arthropoda
Subîncrengătură Crustacea
Clasă Malacostraca
Subclasa Eumalacostraca
Supraordin Eucarida
Ordin Decapoda
Subordin Pleocyemata
Infraordin Astacidea
Familie Astacidae

Figura 5. Astacus leptodactylus (Racul de Dunăre) ( foto: L. Pârvulescu)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

13
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Caracterizare morfologică. Rac de mărime mare și aspec t robust, exemplarele adulte
depășind frecvent 14 cm în lungime. Culoarea dorsală a crustei poate fi brun -gălbuie până la brun –
negricios, în funcție de perioa da de la ultima năpârlire, vârstă sa u habitat. Partea ventrală este de
culoare mai deschisă ce tinde spre alb -murdar. Rostrul are marginile paralele și puternice,
denticulate, cu o carenă mediană evidentă. Apexul este lung și asc uțit. Postorbital există două creste
terminate cu câte un spin. La baza solzului antenal există un spin put ernic. Șanțul cervical și
marginile cefalotoracelui prezint ă spini. Cleștii lungi aduc mai degrabă cu o pensă, vizibil mai lungă
la masculi. Atât propoditul cât și dactilopoditul sunt netezi, cu mici rugozități la palpar e. Uneori
cleștii pot avea aspect de seceră . Vârsta se determină după lungimea totală, astfel 0+ 15-35 mm; 1+
38-50 mm; 2+ 45-95 mm; 3+ 86-112 mm; 4+ 110-150 mm; 5+ >155 mm. Năpârlirea este mai
frecventă la vârsta tânără (ajungând la 4 -5 năpârliri pe an), în timp ce adulț ii năpârlesc o dată sau de
două ori pe an, între mai și iulie. Perioada de câteva zile de după năpârlire este foarte critică în viața
racilor. Întrucâ t rămân lipsiți de duritatea cruste i pot fi ușor atacați de pești sau chiar alți raci care au
crusta dură. Cu ocazia năpârlirii își refac eve ntualii apendici pierduți sa u vătămați însă deobicei un
clește rupt se reface la dimensiuni mai mici. Femelele încep să producă ouă la vârsta de 2 sau 3 ani.
Ecologie. Trăiește în ape lin curgătoare, lacuri, eleștee și canale, găsind loc pentru
ascunzători fie în malurile de pă mânt fie în vegetația submersă o ri diverse alte obiecte din apă.
Trăiește și în apele salmastre sau chiar de mare. Este activ atât ziua cât și noaptea consumând
aproape orice fel de hrană, din acest motiv reprezintă un adevărat sanitar al apelor. Adulții, în lipsa
hranei animale, consuma plante submerse. Uneori, în căutarea hran ei, părăsește apa. Este mai puțin
sensibil la deficitul de oxig en, poate trăi câteva zile în afara apei, la temperaturi scăzute. Ca și
celelalte specii de raci au tohtoni, nu suportă poluarea chimică.
Dușma nii. Dușmanii naturali sunt vidra, bizamul, șobolanii, nurca, nutria, vulpea, bursucul,
păsările de apă – pentru adulți, peștii – pentru juvenili, în special somnul, știuca, bibanul și sturionii
fiind cei mai mari consumatori. O problema majoră o const ituia bolile parazitare de natură virală,
bacteriană sau ciupercile. Ca u rmare a introducerii speciilor nord-americ ane pe continentul european
a fost adus și oomycetul Aphanomyces astac i în fața căruia speciile autohtone sunt vulnerabile
datorită lipsei anticorpilor. Ec toparazitismul, fără a produce pagube, este frecvent întâln it prin specii

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

14
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență de branhiobdelide, chironomide, ostrac ode ș.a.m.d. Adesea pe exe mplare adulte pot fi atașate
colonii de bivalve ( Dreissena sp. ).
Arealul și distribuția în Europa și România . Indigen pentru arealul Ponto- Caspic, astăzi
arealul său de răspândire ocupă aproape întreg ul continent European, ca u rmare a introducerii sale
artificiale în Europa de vest. Lipsește doar în Spa nia, Portugalia, Irlanda, Norvegia, Suedia și în
mare parte din Grecia (S outhy-Grosset et al. 2006). În România arealul d e distribuție cuprinde
zonele de câmpie fiind prez ent atât în râurile mari precum și în lacur i, pescării sau alte canale. Sunt
puține locurile unde specia poate coabita cu racul -de-râu ( Astacus astacus ), cel mai adesea cele două
întâlnindu-se doar în condi țiile în care un râu a fost canalizat și a devenit impropriu acestuia. Odată
cu invazia racului dungat (Orconectes limosus), racul-de- lac coabitează cu acesta în mod frecvent.

Figura 6. Arealul speciei Astacus leptodactylus în Europa (după Kouba et al. 2013)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

15
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență
Figura 7. Distribuția speciei Astacus leptodactylus în România (după Pârvulescvu, 2010)

1.3. Salinitatea- generalități
Salinitatea reprezintă valoric greutatea în grame a tuturor elementelor solide conținute î n
1000 g de apă marină. Valoarea medie a sali nității Oceanului Planetar este de 35‰ oscilează cel
mai frecvent între 33-37 ‰. Este de la sine înțeles că salinitatea are valori diferite de la o zonă la
alta, datorită, pe de o parte evaporației ce determină creșterea conținutului în săruri, iar, pe de altă
parte, aportului apelor dulci ( precipitații, ghețari, fluvii) care, dimpotrivă duc la o diminuare a
acesteia. Există, de asemenea și o diferențiere în ra port cu latitudinea salinității apelor superficiale
(Tabel 1) (Stănescu , 1983).

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

16
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Tabel 1. Valoarea salinității (‰) în cele două emisfere
Latitudinea Emisfera
nordică Emisfera
sudică
70-60o 30.4 33.2
60-50o 32.2 33.8
50-40o 33.5 34.4
40-30o 33.5 35.3
30-20o 35.3 36
20-10o 35 35.8
10-0o 34.8 35.2

La latitudini egale, salinitatea este mai mare în emisfera sudică, datorită extinderii deosebite
a suprafeței oceanice, comparative cu cea contine ntală, precum și a aportului mult mai redus al
apelor, râurilor și fluviilor ce debușează în ocean. Totodată, salinitatea mai redusă din zona
latitudinilor mari se explică prin topir ea ghețarilor ce aduc importante cantități de apă dulce în
bazinele oceanice. De asemenea, evaporarea deosebit de intensă, cât și cantitațile reduse de
precipitații atmosferice, determină valorile ridicate ale salinității oceanice în zonele tropicale
(Stănescu , 1983).
Cu rare excepții, salinitatea crește o dată cu adâncimea, datorită stratificării vertical e a apei,
după densitate, cât si a aportului de apă dulce al fluviilor și ghețarilor, ce micșorează valorile
salinității apelor de suprafață.
Creșterea conținutului în sărur i a apelor, mărilor și oceane lor atrage după sine importante
modificări ale proprietăților a cestora, cum ar fi:
/g120 Creșterea căldurii specifice, ceea ce duce implicit la valori mai ridicate ale punctului
de fierbere al apei, comparativ cu al apelor dulci;
/g120 Scăderea temperaturii densității maxime pâ nă la valori inferioare punctului de îngheț
al apei, comparativ cu al apelor dulci;
/g120 Scăderea punctului de îngheț al apei, ca re în cazul apelor oceanice reci poate ajunge
pana la -2,9oC;

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

17
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență /g120 Scăderea presiunii vaporilor de apă, deoa rece cantitatea mai mare de săruri face ca
moleculele de apă să fie puțin accesibile pentru evaporare. În acest fel, moleculele de
apă sărată trec mai greu din faza lichida în cea gazoasă;
/g120 Creșterea presiunii osmotice, care are o mare importanță pentru organisme ale caror
membrane celulare permit un schimb perma nent de lichide intre mediul intren si cel
extern.
Salinitatea are o foarte mare impor tanță în activitatea fiziologică a organismelor marine.
Astfel, unele dintre ele suportă ușor variațiile de salinitate, în timp ce altele sunt legate numai de un
anumit g rad de concentrație a sărurilor (Stănescu, 1983).
Pentru a elucida originea învelișului de apă al Pământului va trebui să încercăm să aflăm
cum s- au format actualele bazine ocea nice. Chiar dacă actuala confi gurație a oceanelor Terrei
rămâne, încă, un subiect de discuție, trebuie să admitem că principalel e bazine oceanice – având,
bineînțeles, cu totul alte forme și alte dimensiuni – s-au format în urmă cu aproximativ 3 milioane
de ani, atunci când crusta terestră s -a solidificat , rămânând în stare topită numai nucleul central al
Pământului. Numai în aceste condiții a putut lua naștere învelișul de apă al planetei noastre
(Stănescu , 1983).
Volumul de apă al Oceanului Planetar este de 1.362.455.000 km3, adică aproximativ 75%
din volumul întregii hidrosfere , iar adâncimea medie a apelor oceanice este de 3.800 m. Oceanul
planetar este divizat în patru bazine oceanice, care la randul lor cuprind bazinul oceanic propriu-zis,
situate în partea centrală și o serie de bazine mar itime dispuse, cel mai adesea, în preajma țărmurilor
continentelor, ori între diferite arhipelaguri de insule (Stănescu , 1983)..
Oceanul Planetar cuprinde și zone mai puțin ad ânci și mai reduse ca întindere, ce se găsesc
de regulă în imediata vecinăta te a uscatului, desparțite de va stele suprafețe oceanice prin peninsulă
sau prin arhipelagu ri și care comunică cel mai adesea cu apel e oceanului prin strâ mtori. Acestea sunt
mările. Ele au bazine proprii care însumează 74.800.000 km3, ceea ce reprezintă 20% din suprafața
Oceanului planetar (Stănescu , 1983).
Elementul distinctiv prin care mările și oceanele se deosebesc de apele curgătoare, ca de
altfel și de majoritatea lacurilor, este sa linitatea. Deși, încă din timpuri imemoriale, omul și -a putut
procura sarea prin evaporarea apei de mare , originea salinității ape lor Oceanului Planetar a

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

18
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență reprezentat pană în vremuri destul de apropiate zilelor noastre un mare semn de întrebare. În
1670, chimistul englez Robert Boyle (1627- 1691) a ajuns, după îndelungate ce rcetări, la concluzia
că salinitatea apelor marine s -ar datora sărurilor levigate de pe suprafața continentelor și transportate
de râuri și fluvii în mări și oceane. La sfârșitul secolului al XVIII – lea s-au analizat o serie de probe
de apă de mare, încercându -se, prin evaporare, să se sepa re diferiții componenți ai rezidului. În
prima jumăt ate a secolului al XIX- lea, oamenii de știință au evidențiat în apele marine existența
clorului, sodiului, sulfului, calciului, potasiului, magneziul ui, iar mai apoi a altor elemente: bromul,
iodul, stronțiul, argintul, litiul, arseniul și florul. În 1865, Geologul german Johann Georg
Forchhammer ( 1794- 1865 ), a constatat, analiz ând diferite probe de apă de mare, că deși conținutul
total de săruri prezintă im portante variații, totuși raportul dintre principalii componenți dizolvați se
mentinea constant. T ot el a observant cu acest prilej, lipsa aproape totală a siliciului și calciului din
apele marine, ceea ce le deosebe sc net de cele continentale, unde, cele două elemente chimice ocupă
proportii însemnate. E xplicația acestei disproporții s-ar datora, dupa Forchhammer, organismelor
marine care rețin calciu și siliciu în cochiliile lor, ceea ce, de fapt, im plică rolul activitații biologice
în stabilirea proporțiilor diferitelor e lemente chimice, componente ale apei măril or și oceanelor
(Stănescu, 1983) .
Salinitatea (S‰ ) reprezinta valoric, greutatea în grame a tuturor elementelor solide
conținute în 1000 g de apă marină. Va loarea medie a salinității Oc eanului Planetar este de 35 ‰
,oscilând cel mai frecvent între 33-37 ‰. Este de la sine înteles că salinitatea are valori diferite de la
o zonă la alta, datorită, pe de o pa rte, evaporației ce deter mină creșterea conținutului în săruri, iar, pe
de altă parte, aportului ape lor dulci (precipitații, ghețari, fluvii) care, dimpotrivă, duc la o diminuare
a acesteia (Stănescu , 1983).

1.4. Rezistenta racilor la salinitate
Racii sunt animale foarte adaptabile fiind tolerante la o gamă foarte largă de medii variabile (
McMahon, 1986). Hobbs (1988) este de părere că racul a fost independent de mediul marin dinainte
de sfârșitul erei mezozoice și Scholtz (1995) c onsideră că invazia în apele dulci a avut loc încă din
perioada Triasic ( cu 225 milioane de ani în urmă). În consecință, r acul a avut timp să se adapteze,
atât structural cât și fiziologic, la un mediu hipo -osmotic, deși unele specii își păstrează capacitatea

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

19
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență de a supraviețui în apă sărată (Mantel & Farmer, 1983; Péqueux, 1995). În ciuda predilecției lor
pentru habitatele de apă dulce, racii pot fi gasiți de asemene a trăind în medii supuse la variații de
salinitate. De exemplu Cherkasina (1975) a raportat că Astacus leptodactylus și Astacus pachypus
trăiesc în apele cu o salinitate de până la 1,4 în Marea Caspică, hrana co nstând în variate organisme
de apă salmastră. Köksal (1988) a raportat Astacus leptodactylus începând cu coasta Mării
Baltice,Mării Negre și Mării Caspice. Atât Astacus leptodactylus cât și Astacus astacus se spune ca
trăiesc în apa salmastră din Marea Baltică. Într-adevăr, Herrmann (1931) a arătat că Astacus astacus
este foarte tolerant la condiț iile de apă salmastră. Pacifatacus leniusculus este un locuitor comun în
mediile riverane de pe coasta de nord a Californiei. De ase menea există situații în care racii pot fi
supuși unor condiții saline interioare , la fel ca în Austria, unde, Cherax destructor a fost găsit
tolerant la o salinitate de 30 pe termen scurt (96- h limita medie de toleranță) (Mills & Geddes,
1980). Singurul rac nativ din Insulele Britanice, Austropotamobius pallipes, nu este cunoscut ca
locuitor al apelor salmastre (Holdich & Reeve, 1991). Într- adevăr, Albrecht (1983) afirmă că
Austropotamobius pallipes în comparație cu Astacus astacus, Astacus leptodactylus și Astacus
pachypus, este mult mai adaptată la viața în apă dulce.

1.5. Fluviul Dunărea
Dunărea este o componentă de bază a spațiului geografic românesc, cu rol bine determinat în
contextul social- economic al fiecărei etape istorice, cu o importanță în creștere astăzi, în perioada în
care conexiunile economice sunt din ce în ce mai pene trante în rețeaua delimităr ilor administrative
și politice la nivel teritorial.
Dunărea a constitui t întotdeauna o importantă cale de legă tură între Europa de Vest și Marea
Neagră, fiind singura arteră de circulație longitudinală care străbate vechiul continent pe o lungime
de 2.860 km. Manifestată încă din anti chitate, această funcție devine cu adevărat importantă
începând cu secolul al XIX-lea, atunci când a a sigurat conexiunea între centrele industriale în
creștere din Germania și suprafețele agrare din Ba lcani. Cu toate acestea Dunărea nu este doar o
legătură comercială . Este, în egală măsură, o linie culturală cu un loc important în imaginarul
colectiv al popoarelor din țările pe care le străbate, dar și o linie a vieții , care unește peisaje variate și
zone naturale pline de farmec legendar. În plus, prin bazinul hidrografic impresionant, desfășurat pe

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

20
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 8 grade latitudine nordică și 22 grad e longitudine estică sunt interconectate regiuni foarte diferite ,
populate de circa 80 milioane de locuitori, astfel că cele 10 țăr i și patru capitale eu ropene parcurse
„pulsează” în ritmul dunărean. Dunărea, prin poziția în contextul european și prin legăturile
menționate, permite deschiderea unor căi de comunicație spre Asia Centrală, fapt care -l determină
pe cunoscutul om de știință Gr igore Antipa să afirme că: "Dună rea are o importanță și un rol
mondial” (Stă nciulescu, 2004).
Dunărea străbate zona centrală a Europ ei realizând prin cele două canale:
Rhin – Main – Dunăre și
Dunăre – Marea Neagră
Deși concepute și realizate ca două lucrări distincte, Canalul Dunăre – Marea Neagră, dat în
funcțiune în anul 1984 și Canalul Rihn – Main – Dunăre, dat în funcțiune în anul 1992, formează
Artera navigabilă a Dunării. Prin realizarea acestor două can ale Artera navig abilă Dunăre – Rhin a
devenit un ansamblu interdependent al cărui impact depășește limi tele țărilor riverane, înscriindu -se
ca un factor de strategie la nivel european și c hiar mondial. Fluviul Dunăre a poate fi considerat un
suprasistem, iar Artera navigabilă a Dunării , un sistem . Analiza dinamicii sistemului determină atât
examinarea conexiunilor interne, cât și a celor externe ” (Stă nciulescu, 2004).
Artera navigabilă a Dună rii este:
– un sistem dinamic, deoarece evoluția și viabilitatea acestui a sunt determinate atât de
modificările care se produc în cadrul sistemul ui, cât și de relațiile acestuia cu mediul;
– este un sistem deschis în care procesele interne se află în interrelație directă cu mediul.
Fluviul Dunărea își schimbă frecvent direcția de curgere: astfel, în sectorul superior direcția
de curgere este de la vest spre est; în sectorul mijlociu de la nord la sud, în prima parte, iar în partea
a doua fluviul curge pe direcție vest –est; în sector ul inferior are direcția de curgere ve st-est, sud-
nord, apoi vest-est ” (Stă nciulescu, 2004).
În linie dreaptă, de la izvoare la vărsare, baz inul său are o lungime de 1630 km, cu o lățime
maximă de 600 km, cuprinsă între meridianul 8° 09’ longitudine E, în zona izvoarelor, în Munții
Pădurea Neagră și 29°45’ longitudine E, locul de vărsare în mare (Sf. Gheorghe–Deltă). Limita
nordică depășește paralela 50° latitudine nordică (50°51’ iz voarele râului Morava cehă, iar limit a

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

21
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență sudică este paralela 42°05’ latit udine nordică (Crna Gora). Suprafața bazinului hidrografic este de
805.300 km², din care 221.700 km², respectiv 27%, pe teritoriul României ” (Stă nciulescu, 2004).
Dunărea , cunoscută din antic hitate cu denumirile Danubius, Istros sau Donaris , este al
doilea fluviu în Europa, ca lungime (2860 km) și de bit, după fluviul Volga.Pe malul Românesc s -au
dezvoltat mai multe oraș e porturi: Orșova, Drobeta – Turnu Severin, Calafa t, Turnu Măgurele,
Giurgiu, Călărași, Cernavoda, Brăila, Galați, Tulcea și Sulina. Unele dintre ele dețin și importante
obiective industriale ceea ce le- a amplificat funcțiile economice. Alte porturi principale pe fluviul
Dunărea sunt: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad” (Stă nciulescu, 2004).

1.6. Marea Neagră
Situată între 40o55’ și 46o32’ latitudine nordică și între 27o27’și 41o42’ longitudine estică,
Marea Neagră face parte din categoria mărilor intercontinentale, comunicând cu Marea Mediterană
prin strâmtoarea Bosfor și cu Marea Azov prin st râmtoarea Kerei. Are o suprafață de 413.490 km2,
adâncimea maximă de 2.245 m, adâncim ea medie de 1.282 m și un volum de 529.955 km3
(Vespremeanu E., 2004).
Platforma continental ă este bine reprezentată în partea nord -vestică și este mult îngustată în
sud și vest. Depresiunea centrală prezintă un relief aplatiza t, legatura cu țărmul făcându -se prin
taluzul continental afectat de alunecări, dislo cații tectonice și canioane submarine.
Marea Neagră reprezintă un rest din Lac ul Pontic, desprins din Marea Sarmatică. În
cuaternar, ca urmare a mișcarilor eustatice și epirogenice și respect iv a transgresiunilor regresiunilor
succesive, cu amplitudini de c irca 80 m în variația nivelului marin, au dus la stabilirea de legături
alternative cu Marea Caspică sau cu Marea Mediterană (Vespremeanu E., 2004).
În ceea ce privește geneza și vârsta depresu nii Mării Negre, se apreciază dupa unii
cercetători că aceasta s -a format prin scufundarea încă din miocen a unui uscat care lega podișul
Armeniei de Peninsula Crimeea, iar după alți cercetători că ea re prezintă un geosinclinal tânăr, care
în prezent se află în stadiu de adâncire și lărgire .
Pe baza cercetăr ilor mai recente se consideră că parte a centrală a Mării Negre are un caracter
subocanic. Prin studiile seism ice și forajele de mare anâncime, s -a stabilit că în bazinul Mării Negre,

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

22
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență la sfârșitul miocenului, s -a produs o prăbușire, având ca rez ultat formaea taluzului continental și a
regiunii sale abisale. Tot atunci s- au format creasta prelungă din partea de nord și unele înălțimi
izolate în părțile centrală ș i de sud- est ale mării (Vespremeanu E., 2004).
Bilanțul hidric depinde de aportul fluvial, estimat la 346 km3, asigurat în cea mai mare parte
de râurile din nord- vest, după care urmează deversările de pe țătmul caucazian între strâmtoarea
Kerci și capul Gonia, țărmul Anatol iei, țărmul Crimeii și cel de sud -vest. Cele două componente ale
bilanțului hidric, care se raporteaz ă la suprafața acvatoriului propriu -zis, sunt destul de inegale
cantitativ ( precipit ațiile 119 km3 și evaporația 332 km3 ), refectând condișiile climatului temperat –
continental. Schimbul cu apă dintre Marea Neagră cu Marea Mediterană și Marea Azov, este estimat
la 229 km3 la aport și 372 km3 la pierderi (Vespremeanu E., 2004).
Principale le variații ale nivelului Mării Negre sunt determinate de modificarea sezonieră,
anuală sau multianuală a volumului său de apă, ca rezultat al schimbărilor ce au loc în raportul
surselor de alimentare și consum. Inafară de aceas ta, nivelul Mării Negre a înregistrat și oscilații de
lungă durată, în raport cu succesiunea fazelor glaciare si interglaciare . Datele geologice,morfologice,
arheologice și calculele tendințelor de variație, indică o creștere inegală a nivelului apelor Mării
Negre. Nivelul mării înregistrează si oscilații de scurtă durată provocate de schimbarea formei
suprafeței libere a apei sub influența acțiunii vâ ntului, presiunii atmosferic e și a forțelor mareice
(Vespremeanu E., 2004).
În stratul superficial, temperatur a medie anuala a apei var iază între 11oC în nord- vest și 16oC
în sud-est. În timpul anului cele mai calde ape sun t caracteristice lunii august (medii lunare de 21,5-
25,5oC), iar cele mai reci în februarie (între 0o și 8oC). Pe verticală, se remarcă mai multe orizonturi
termice a căror grosime și temperatură va riază după anotimp. Astfel, de la suprafață până la o
adâncime medie de 60 m, temperatura apei urmărește variațiile ter mice ale aerului, scăzând odată cu
adâncimea până la valori de 7 -8oC media anuală. Între 60 și 80 m adâncime, există un strat de apă
mai rece (5o- 7oC) ce se formează datorită apelor superficiale care, în timpul iernii se răcesc și
coboară la adâncimea corespunzătoare densității lor. Acest strat rece variază in grosime de la 5 la 20
m și are caracter efemer, dispărând spre sfârșitul perioadei calde (Vespremeanu E., 2004).
Sub stratul de apă rece, temperatura crește pâna la 450 m adâncime medie, unde atinge 9oC,
menținându -se cu această valoare până la fundul mării, unde se constată o ușoară incălzire a apei cu

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

23
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 0,1- 0,2oC. De menționat este faptul că iarna, cand apele de suprafață ale mării ating valori negative ,
în părțile de nord și nord -vest ale bazinului, se formează gh eață la mal și sloiuri plutitoare .
Din observațiile efectuate în ultimul secol asupra compoziției chimice a apelor Mării Negre,
reiese că salinitatea e ste stabilă datorită bilanțului hidric echilibrat. La suprafața ape i, valorile de
salinitate cresc, în general, de la țărm spre larg. În fața zonelor de vărsare a afluenților, salinitatea
apei est e mai redusă, îndeosebi în sectorul nord -vestic al bazinului, unde , în timpul verii, valorile
coboara la țărm sub 10‰. În restul mării salinitatea oscilează între 17‰ și 18‰ (Vespremeanu E.,
2004).
Pe verticală se remarca creșter i mari până la orizontul de 600 m și mai lente intre 600 și 1000
m. La adâncimi mai mari, valorile ră mân relativ constante, în jur de 22,3‰ . Sub aspectul
compoziției chimice, cel mai mare procent, ca și în oceane, revine clorului (în medie 54,86% la
suprafață, 55,18% între 1000 și 2000 m) și sodiului (41% la suprafață și 30,85% în orizonturile
adânci), sulfatului (7,31% la suprafață, 7,44% în re stul masei de apă) și magneziului (3,79% la
suprafață și 3,74% în adâncime).
O caracteristică hidrochimică de bază a Mării Negre este dată de conținutul gazelor dizolvate
(oxigenul și hidrogenul sulfurat) și de raportul dintre ele. Astfel, în stratul superficial al mării, până
la 125 m adâncime în partea centr ală și 225 m spre periferie, ape le sunt bine oxigenate; până la 100
m adâncime, oxigen ul oscilează între 110% și 55%, între 100 m și 150 m adâncime, conținutul de
oxigen scade brusc la 17%- 28%. Începând de șa 125 – 175 m adâncime, se remarcă prezența
hidrogenului sulfurat, care caracterizează apele de adâncime ale Mării Negre (la 2000 m aju nge la 7-
11 mg/l). Prezența celor două pături de apă cu caracteristici chimice dist incte are implicații în
dezvoltarea florei și faunei (Vespremeanu E., 2004).
Valurile depind în principal de factori anemobarici și de caracteristicile morfometrice ale
Mării Negre. Dupa frecvența valurilor și gradul de ag itație, Marea Neagră se împarte în doua părți:
partea nord- vestică, mai agitată cu deosebire în sezonul rece și partea sud -estică, cu valuri ale căror
elemente sunt mult mai reduse, mai ales în sezonul cald al anului.
Furtunile care creează agitații puternice ale mării sunt rare în timpul verii, frecvența și
intensitatea lor maximă întâlnindu -se în lunile de iarnă. În ti mpul furtunilor, înălțimile valurilor
individuale ating 6- 8 m, cu perioadă de 10 – 12 sec unde și lungimi de 60 m (Vespremeanu E., 2004) .

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

24
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Capitolul 2
2. Materiale si metode

2.1. Experimentele de laborator
Studiul s-a realizat în laborator, analizându- se două specii d iferite de raci. În acest
experiment s- a testat toleranța celor două specii la diferite concentrații de salinitate.
Speciile folosite în ac est studiu au fost Astacus leptodactylus (specie autohtonă ) și
Orconectes limosus (specie invazivă în țara noastră). Indivi zii de raci implicați în acest studiu au
provenit din materialul biologic viu al facultății, respectiv al laboratorului de Zoologia
Nevertebratelor și au fost folosiți pentru efectuarea experimentului.
Echipamentul folosit în acest ex periment a constat în:
/g120 acvarii de dimensiuni egale;
/g120 cantități egale de apă distilată (12 L);
/g120 sare de mare, necesară pentru obținerea diferitelor concentraț ii de salinitate;
/g120 pompa de apă care uniformiz ează cantitatea de O 2 din interiorul acvariului;
/g120 aparat multiparametru și electrozi necesari măsurării pH-ului, concentrației de O 2,
temperaturii și conductivității ;

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

25
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Figura 8. Aparatul multiparametru HACH –Lange HQ 40d

Figura 9. Sare de mare utilizat ă în exeriment (foto original)

Figura 10. Acvarii cu experiment în desfașurare (foto original)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

26
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Experimentul a avut loc în inte rvalul de timp 07 iunie 2012- 14 august 2012, desfaș urandu-
se într-un laborator, special amenajat, din ca drul Facultății de Chimie, Biologie, Geografie. În
experiment s- a studiat toleranța la salinitate, a unui numar de 9 indivizi de Astacus leptodactylus și 9
indivizi de Orconectes limosus .
S-au folosit 9 acvarii, de dimensiuni egale, care au fost umplute cu 12 L de apă distilată ,
fiecare. Fiecare acvariu a fost etiche tat cu procentul de salinitate corespu nzător (0.25%- 4%).
Trebuie precizat faptul că racii au fost ținuți o perioadă de timp, în acva rii cu apă nesărată,
pentru acomodarea la condițiile de laborator.
Procedura a constat în urmatoarele: iniția l, acvariile au fost umplute cu apă, în care s -a
adăugat cantitatea corespunz atoare de sare, agitându -se până la dizolvarea acesteia. Cantitatea de
sare corespunzătoare fiecărei concentrații de salinitate s -a calculat dupa formula:
C= (m d/ms)* 100
Astfel în fiecare acvariu s- a aflat o cantitate specific ă de sare, corespuzătoare fiecărei
concentrații de salinitate (Tabel 2).

Tabel 2. Cantitatea de sare specifică fiecă rei concentrații de salinitate
Concentrație (%) Cantitate sare (g)
0.25 30
0.5 60.24
1 120.48
1.5 180.72
2 240.96
2.5 301.2
3 361.44
3.5 421.68
4 481.92

Ulterior, s- a introdus pompa de apă și electro zii necesari măsurării parametrilor fizico-
chimici. Trebuie precizat faptul că s -au efectuat două masurări ale parametrilor fizico-chimici: prima
măsurare a fost facută în prima zi a experimentului, iar a doua măsurare s -a efectuat în ultima zi a
experimentului.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

27
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență După realizarea prime i măsurători, un individ de Astacus leptodactylus și un individ de
Orconectes limosus , au fost introdu și în primul acvariu, în ca re concentrația de salinitate era de
0,25%. Indiv izii au fost lăsați timp de două zile în același acvariu pentru a se acomoda. După cele
două zile de acomodare, ambii indivizi au fost mutați în urmatorul acvariu, corespunză tor
concentrației de salini tate de 0,5%, fiind înlocuiți în primul acv ariu de alți doi indivizi ai acelorași
specii, preluați din acvariul cu o clasă de concentrație anterioară . Procedura s- a repetat pană în
momentul în care în fiecare acvariu se aflau câ te un individ din fiecare specie. Din acel moment
racii au fost lasați în așteptare urmărind starea lor de activitate. În tot acest timp racii au fost hrăniți
si ținuți sub observație, observându -li-se comportamentul, capacita tea de a răspunde la diferiți
stimuli tactili, capacitatea de a se deplasa etc.

Figura 9. Debutul experimentului (foto original)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

28
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență
Figura 10. Mutarea racilor la concentrații crescat oare de salinitate (foto: Suciu Diana)

În acest mod a fost realizat expe rimentul, procedura având loc la fel, pe toată perioada
studiului.
Ca și control , s-a folosit un acvariu cu apă nesărată , în care se afla câte un individ
reprezentant al fiecărei specii . S-au făcut aceleași măsur atori ale parametrilor fizico-chimici.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

29
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 2.2. Prelucrarea și interpretarea datelor

Datele obținute trebuie bine organizate în așa -numitele baze de date. Datele brute, culese pe
fișele de laborator pe suport de hărtie sunt inutiliza bile programelor statistice în această formă, însă
odată cu trecerea pe suport electronic faci litățile de prelucrare devin multiple.
Astfel datele au fost introduse în fișier e tabelare Microsoft EXCEL care cuprind datele
culese de la experimentul de laborator. Primele date c ulese au fost cele fizico-chimice. Fiecare
coloană înseamnă o succesiune de date aparținând unor parametri măsurați (concentrație O 2,
conductivitate, tempe ratură și pH) . Fiecare rând conține valorile parametrilor măsurați la anumite
intervale de timp. (figura 11).

Figura 11. Așezarea datelor chimice în baza de date Microsoft Excel

Pentru aplicarea analizelor de calcul a relațiilor dintre toleranța racilor și concentrația de
salinitate, concentrația de oxigen dizolvat, pH , cunductivitate și temperatură, s -a folosit programul
statistic STATISTICA 7. STATISTICA 7 este un pachet software de statis tică și analiză, dezvoltat
de StartSoft. Acest program of era o analiză de date, de ge stionare a datelor și proceduri de
vizualizare a datelor.
În urma analizelor statistice s- au obținut grafice care ilustreaz ă relațiile dintre toleranța
racilor și diferiți parametrii fizico -chimici. Acestea vor fi prezentate în capitolul următor, cel al
rezultatelor.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

30
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Capitolul 3
3. Rezultate

În urma realizării experimentului pentru testarea toleranței racilor la diferite concentrații de
salinitate , s- au obținut datele brute care au fost notate în tabele. S-a realizat un experiment de
laborator pentru speciile Astacus leptodactylus și Orconectes limosus . S-au utilizat un numar de 9
indivizi de sexe diferite, din fiecare specie.

Tabel 3. Sexul racilor

Astacus leptodactylus Orconectes limosus
Sex Sex
Rac nr. 1 mascul Rac nr. 1 mascul
Rac nr. 2 femela Rac nr.2 femela
Rac nr. 3 mascul Rac nr.3 mascul
Rac nr. 4 femela Rac nr. 4 mascul
Rac nr. 5 mascul Rac nr. 5 femela
Rac nr. 6 femela Rac nr.6 mascul
Rac nr. 7 femela Rac nr. 7 femela
Rac nr. 8 mascul Rac nr. 8 mascul
Rac nr. 9 mascul Rac nr.9 mascul

Experimentul a durat 68 de zile, timp în care s- au realizat două măsuratori ale parametrilor
fizico-chimici ai apei.

Tabel 4. Valorile fizico-chimice rezultate în urma primei măsură tori
Date fizico-chimice I
Concentrație
salinitate pH O2 Conductivitate Temperatură
0.25% 7.52 8.48 4.03 19.2oC
0.50% 7.48 9.06 8.04 18.4oC
1% 7.4 9.01 14.86 18.4oC

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

31
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 1.50% 7.34 9.04 22 18.3oC
2% 7.56 9.12 27.3 18oC
2.50% 7.58 9.21 34.8 17.8oC
3% 7.7 9.18 41.8 18.1oC
3.50% 7.72 9.19 47.9 18.2oC
4% 7.75 9.17 54.4 18.2oC
M1 7.2 9.14 51.1 18.3oC
M2 7.2 9.14 51.1 18.3oC

Tabel 5. Valorile fizico-chimice rezultate în urma celei de- a doua măsurători
Date fizico-chimice II
Concentrație
salinitate pH O2 Conductivitate Temperatură
0.25% 7.41 7.81 4.06 23.6oC
0.50% 7.31 8.03 8.49 23.7oC
1% 7.39 7.27 15.65 23.3oC
1.50% 7.35 7.41 22.3 23.5oC
2% 7.58 7.21 28.4 23.4oC
2.50% 7.41 8.01 35.3 23.2oC
3% 7.65 7.61 44.2 23.5oC
3.50% 7.7 7 50.1 23.7oC
4% 7.71 7.15 55.7 23.9oC
M1 7.22 6.22 49.2 23.4oC
M2 7.22 6.22 49.2 23.4oC

Pe parcu rsul întregului experiment, racii au fost ținuț i sub observație. Asfel, observațiile au
fost trecu te în două tabele corespunzătoare fiecărei specii (Tabel 6 și Tabel 7) . S-a observat ca atât
indivizii de Astacus leptodactylus cât și indivizii de Orconectes limosus au rezistat la o concentrație
de până la 3%, în timp ce indivizii din acvariile cu concentrații de 3,5%, respectiv 4%, nu au
supraviețuit.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

32
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență În acvariile cu o concentrație de salinitate de pana la 3%, s -a observat un comportament
normal al indivizilor celor două specii. Trebuie menționat faptul că doi indivizi de Astacus
leptodactylus și un individ de Orconectes limosus , au năpârlit. În urma năpârlirii cei 3 indivizi au
supraviețuit, nefiind afectați de concentrația de salinitate.

Tabel 6. Observații pentru indivizii speciei Astacus leptodactylus
Concentrație % Observații
Rac nr. 1 0.25 Racul a supraviețuit
Rac nr. 2 0.5 Racul a supraviețuit
Rac nr. 3 1 Racul a supraviețuit
Rac nr. 4 1.5 Racul a năpârlit și a
supraviețuit
Rac nr. 5 2 Racul a supraviețuit
Rac nr. 6 2.5 Racul a năpârlit și a
supraviețuit
Rac nr. 7 3 Racul a supraviețuit
Rac nr. 8 3.5 Racul nu a supraviețuit
Rac nr. 9 4 Racul nu a supraviețuit

Tabel 7. Observații pentru indivizii speciei Orconectes limosus
Concentrație % Observații
Rac nr. 1 0.25 Racul a supraviețuit
Rac nr. 2 0.5 Racul a supraviețuit
Rac nr. 3 1 Racul a supraviețuit
Rac nr. 4 1.5 Racul a supraviețuit
Rac nr. 5 2 Racul a supraviețuit
Rac nr. 6 2.5 Racul a năpârlit și a
supraviețuit
Rac nr. 7 3 Racul a supraviețuit
Rac nr. 8 3.5 Racul nu a supraviețuit
Rac nr. 9 4 Racul nu a supraviețuit

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

33
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 3.1 Variația toleranței celor două specii la diferiți parametrii fizico -chimici
După prelucrarea datelor , realizată în programul statistic STATISTICA 7, s- au obținut
grafice care ilustrează va riația toleranței racilor în funcție de parametrii fizico -chimici la care sunt
expuși.

3.1.1. Variația toleranței speciilor la concen trații diferite de salinitate
În urma prelucrării datelor am obți nut un prag statistic semnificativ (p<0,005). În acest
experiment au fost folosiți indivizi de Astacus leptodactylus și Orconectes limosus, aceștia tolerând
concentrații de salinitate de pâ nă la 3%, concentrațiile mai mari, provocându-le moartea.

Figura 12. Graficul variației toleranței racilor la diferite concentrații de salinitate

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

34
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 3.1.2. Variația toleranței racilor la diferite valori de conductivitate

Din graficul privind variația toleranței racilor la diferite valori de conductivitate, se poate
observa că indivizii ambelor specii utilizate, tolerează medii cu o conductivitate de până la 50 Ω-1m-1

Figura 13. Graficul variației toleranței racilo r la diferite valori ale conductivității

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

35
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 3.1.3. Variația toleranței racilor la dif erite concentrații de oxigen dizolvat
În cadrul acestui grafic putem observa ca nu exist ă o variație mare a concentrației de oxigen
dizolvat, astfel încât indicele p=0,93413.

Figura 14. Graficul variației toleranței racilor la diferite concentrații de oxigen dizolvat

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

36
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 3.1.4. Variația toleranței racilor la diferite valori ale pH-ului
În urma prelucrării datelor s -a obținut un grafic care prezintă o variație a pH -ului, pragul
statistic fiind semnificativ.

Figura 15. Graficul variației toleranței racilor la diferite valori ale pH -ului

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

37
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 3.1.5. Variația toleranței racilor la diferite temperaturi
Datele obținute privind temperatura, ne ara tă un prag statistic nesemnificati v, acest lucru
demonstrând faptul că te mperatura nu a fost un factor lim itant pentru supraviețuirea indivizilor.

Figura 16. Graficul variației toleranței racilor la diferite temperaturi

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

38
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Capitolul 4
4. Discuții

Cele două specii folosite în experiment sunt două specii diferite din mai multe puncte de
vedere. Astacus leptodactylus este o specie care sa g ăsește în țara noastră în apele dulci (Băcescu
1967), în timp ce Orconectes limosus este o specie nouă pentru România , invazivă, de origine nord –
american ă (Pârvulescu et al. 2009).
În România specia invazivă a fost recent semnalată în Dunăre între Baziaș și Berzasca
(Pârvulescu et al. 2009). Prezența speciei în țara noastră se suprapune până în momentul de față doar
peste racul-de-lac ( Astacus leptodactylus ), dar este în continuă expansiune.
Astacus leptodactylus trăiește în ape lin curgătoare, lacuri, eleștee și canale, găsind loc
pentru ascunzători fie în malurile de pământ fie în vegetația subme rsă ori diverse alte obiecte din
apă. Trăiește și în apele salmastre sau chiar de mare. De exemplu Cherkasina (1975) a raportat că
Astacus leptodactylus trăiește în apele cu o salinitate de până la 1,4% în Marea Caspică, hrana
constând în variate organisme de apă sa lmastră. Acesta a mai fost raportat și de Köksal (1988)
începând cu coas ta Mării Baltice,Mării Negre și Mării Caspice.
Preferințele ecologice ale speciei Orconectes limosus sunt apele tulburi cu substrat mâlos din
zona joasă, râuri mari, ca nale, lacuri sau eleștee. În America de Nord a fost găsit ocupând chiar și
izvoare cu substrat pietros și cu un curent moderat. În Eu ropa ocupă un spectru larg de habitate
incluzând apele reci și re pezi, dar preferându -le pe cele adânci și calme , frecvent fiind întâlnit în
eleștee și lacuri (Souty-Grosset et al. 2006).
În ciuda deosebirilor dintre ele, în urma experimentului, am constatat că ambele specii au
rezistat la concentrații de sali nitate de pana la 3%, concentraț iile de 3,5%, respectiv 4%, afectându –
le comportamentul și, ulterior, provocându-le moartea.
Valoarea medie a salinitătii Oceanului Planetar este de 35 ‰. Aceasta are o foarte mare
importanță în activitatea fiziologică a orga nismelor marine. Astfel, unele dintre ele suportă ușor
variațiile de salinitate, în timp ce altele sunt legate numai de un anumit grad de concentrație a
sărurilor (Stănescu, 1983).

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

39
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Din observațiile efectuate în ultimul secol asupra compoziției chimice a apelor Mării Negre,
reiese că salinitatea este stabilă datorită bilanțului hidric echilibrat. La suprafața apei, valorile de
salinitate cresc, în general, de la țărm spre larg. În fața zonelor de vărsare a afluenților, salinitatea
apei este mai redusă, îndeosebi în sectorul nord -vestic al bazinului, unde , în timpul verii, valorile
coboara la țărm sub 10‰. În restul mării salinitatea oscilează între 17‰ și 18‰ (Vespremeanu E.,
2004).
Racii sunt animale foarte adaptabile fiind tol erante la o gamă foarte largă de m edii variabile
(McMahon, 1986). Hobbs (1988) este de părere că racul a fost independent de mediul marin dinainte
de sfârșitul erei mezozoice și Scholtz (1995 ) consideră că invazia în apele dulci a avut loc încă din
perioada Triasic . În consecință, racul a avut timp să se ada pteze, atât structural cât și fiziologic, la un
mediu hipo- osmotic, deși unele specii își pă strează capacitatea de a supravi ețui în apă sărată (Mantel
& Farmer, 1983; Péqueux, 1995).
În ciuda predilecției lor pentru ha bitatele de apă dulce, racii pot fi gasiți de asemenea trăind
în medii s upuse la variații de salinitat e. Această rezistența a lor la diferite concentrații de salinitate a
fost dovedită și în experimentul nostru.
În urma graficelor obținute, putem constata faptul ca salinita tea nu a fost singurul factor
limitator al supraviețuirii racilor, pH -ul și conductivitatea fiind alți doi parametrii chimici a caror
valoare a variat, provocând moartea racilor.
Trebuie menționat faptul că în timpul desfășurării experimentului s -a observat
comportamentul și activitatea racilor și li s -au testat reacțiile la diferiți sti muli tactili, reflexul de
atingere. Racii au fost activi, uneori agitați, alteori mai puțin agitați, realizau salturi, iar la atingerea
aparatului bucal sau a abdomenului reacționau în mod activ. La începutul experimentului, toți racii
erau foarte energici. Pe parcurs, raci i din acvariile cu con centrații de până la 3% și -au păstrat
activitatea, în timp ce racii din acvariile cu con centrații de 3,5%, respectiv 4%, și -au încetinit
activitatea. Acest lucru poate fi interpr etat astfel: racii adoptau ace astă metodă de supraviețuire ca pe
una de apărare la creșterea concentrației de sali nitate. De asemenea este posibil ca acei indivizi să fi
avut alte probleme fiziologice care le- ar fi putut afecta rezistența și supraviețuirea la condițiile
experimentale.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

40
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență În urma stopării experimentului, racii rămași în viață au fost mutați în acvariile cu apă
nesărată. Pentru unii raci mutarea s -a facut descrescător, de la conce ntrații mari de salinitate la
concentrații mici, iar pentru alți raci, mutarea s -a facut brusc. Trebuie menționat faptul că racii
mutați brusc nu au supraviețuit, în timp ce restul indivizilor au supraviețuit timp îndelungat după
desfășurarea acestui studiu. Astfel putem constata fa ptul că racii se pot adapta la diferite medii de
viață, chiar și salmastre, cu condiția ca trecerea în aceste medii sa fie treptată.
Lucrul important care s-a dorit a fi cunoscut oda ta cu efectuarea acestui experiment, a fost
rezistența la diferite concentrații de salinitate a acestor specii de ra ci și ce concentrații maxime de
salinitate pot ei suporta. În tabelele realizate se observă faptul că racii tolerează concentrații de
salinitate de pana la 3%. Ace st lucru este valabil atât pentru Orconectes limosus cât și pentru
Astacus leptodactylus.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

41
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Concluzii

/g190 Speciile de raci, Astacus leptodactylus și Orconectes limosus , sunt capabile să
tolereze concentrați i diferite de salinitate, concentratia maxima tolerata fiind de 3%.

/g190 pH-ul și conductivitatea, au fost de asem enea factori limitatori ai supraviețuirii
racilor.

/g190 Aceste specii prezint ă un comportament obișnuit în dife ritele concentrații de
salinitate, salinitatea neafectându- i nici în cazul năpârlirii.

/g190 Rezistența speciei Orconectes limosus la o concentrație de sa linitate de pană la 3%
poate fi un semnal de alarmă pentru fauna Mării Negre, întrucât se cunoaște faptul că
specia invazivă este prezentă în Dunăre și se pr econizează că în câțiva ani va ajunge
și în Marea Neagră.

/g190 Studii ulterioare vor fi necesare pentru examinarea rezistenței parazitului
Aphanomyces astaci , la diferite concentra ții de salinitate, parazit purtat de
Orconectes limosus.

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

42
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență
Bibliografie

1. Albrecht H. (1983): Besiedlungsgeschichte und Verbr eitung der europischen Flusskrebse.
Spixiana 6, 61–77.
2. Ackefors H.E.G. (1999): Observation on the yearly life cicle of Astacus astacus in a small
a. lake in Sweden. Freshwater Crayfish, 12: 413-429
3. Băcescu M.C. (1967): Fauna Republicii Socialiste R omânia – Crustacea, Decapoda,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 4
4. Crișan A. (2004): Zoologia nevertebratelor, Presa Universitară Clujeană, Universitatea
Babeș -Bolyai
5. Cherkasina N. Ya. (1975): Distribution and biology of crayfishes of genus Astacus
(Crustacea, Decapoda, Astacidae) in the Tur kmen waters of the Caspian Sea. Freshwater
Crayfish 2, 553–555.
6. Herrmann F. (1931): Ûber den Wasserhaus alt des Flusskrebses ( Potamobius astacus
Leach). Zeitsschrift für Vergleichende Physiologie 14, 479–524.
7. Holdich D. M. & Reeve I. D. (1991): Distribution of freshwater crayfish in the British Isles,
with particular reference to crayfish pla gue, alien introductions and pollution. Aquatic
Conservation: Marine and Freshwater Ecosystems 1, 139–158
8. Holdich D.M., Reynolds J., Edsman L. (2002): Monitoring in conservation and
management of indigenous crayfish populations. Bulletin Français de la Pêche et de la
Pisciculture, 367: 875-879
9. Holdich D.M., Pöckl M. (2007): Invasive crustaceans in European inland waters, În:
10. Gherardi F. (Editor) Freshwater bioinvaders: pr ofiles, distribution, and threats,
Springer: 29-75
11. Ingle R. (1997): Crayfishes, Lobsters and Cra bs of Europe, An illustrated guide to
common and traded species. Chapman & Hall, 282 pp
12. Kouba A., Buřič M., Petrusek A. (2013): Druhy raků v Evropě [Crayfish species in
Europe], pp 77- 152, In: Kozák P., Ďuriš Z., Petrusek A., Buřič M., Hork á I., Kouba A.,

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

43
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Kozubíková E., Policar T. (Eds.): Biologie a chov raků [Biology and culture of
crayfish]. Faculty of Fisheries and Prote ction of Waters, University of South Bohemia
in České Budějovice. 418 pp
13. Köksal G. (1988): Astacus leptodactylus in Europe. In Freshwater Crayfish: Biology,
Management and Exploitation (Holdich, D. M. & Lowery, R. S., eds). Chapman Hall,
London, pp. 365 –400.
14. Kozubíková E., Petrusek A., Ďuriš Z., Martín M.P., Diéguez -Uribeondo J.,
Oidtmann B. (2008): The old menace is back: re cent crayfish plague outbreaks in the
Czech Republic. Aquaculture, 274: 208-217
15. Kozubíková E., Filipová L., Kozák P., Ďuriš Z., Martín M.P., Diéguez -Uribeondo J.,
Oidtmann B., Petrusek A. (2009): Prevalence of the Crayfish Plague Pathogen
Aphanomyces astaci in Invasive American Crayfishes in the Czech Republic.
Conservation Biology 23 (5): 1204-1213
16. Lachat G., Laurent P.J. (1987): The habitats of Astacus astacus L. and
Austropotamobius pallipes Lere. in the Morvan. Freshwater Crayfish 7: 61-68
17. Pârv ulescu L., Paloș C., Molnar P. (2009): First record of the spiny-cheek
crayfish Orconectes limosus (Rafinesque, 1817) (Crustacea: Decapoda: Cambaridae) in
Romania. North-Western Journal of Zoology 5 (2): 424-428
18. Pârvulescu L. (2010): Crayfish field guide of Romania. Editura Bioflux, Cluj-Napoca
19. Lahti E., Lindqvist O.V. (1983): On the reproductive cycle of the crayfish Astacus astacus
L. in Finland. Freshwater Crayfish, 5: 18-26
20. Mažeika V., Mickėnienė L., Mackevičienė G. (1999): Branchiobdellids on the bodies
and eggs of cultured noble crayfish Astacus astacus (L.) in Lithuania. Freshwater
Crayfish, 12: 343-348
21. Mantel L. H. & Farmer L. L. (1983): Osmotic and ionic regulation. In The Biology of
Crustacea , Vol. 5 (Mantel, L. H., ed.). Academic Press, New York, pp. 53 –161.
22. McMahon B. R. (1986): The adaptable crayfish. Freshwater Crayfish 6, 59 –74. Hobbs, H.
H. Jr. 1988 Crayfish distribution, adaptive radiation and evolution. In Freshwater Crayfish:

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

44
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență Biology, Management and Exploitation (Holdic h, D. M. & Lowery, R. S., eds). Chapman
Hall, London, pp. 52 –82.
23. Mills B. J. & Geddes M. C. (1980): Salinity tolerance and osmoregulation of the Australian
freshwater crayfish Cherax destructor (Decapoda: Parastacidae). Australian Journal of
Marine and Freshwater Research 31, 667–676.
24. Péqueux A. (1995): Osmotic regulation in crustaceans. Journal of Crustacean Biology 15,
1–60
25. Policar T. , Simon V., Kozák P. (2004): Egg incubation in the noble crayfish ( Astacus
astacus L.): the effect of controlled labor atory and outdoor ambient condition on
hatching success, growth and survival rate of juve niles. Bulletin Français de la Pêche
et de la Pisciculture 372/373: 411-423
26. Pöckl M., Holdich D.M., Pennerstorfer J. (2006): Identifyng native and alien crayfish
species in Europe, European Project Craynet Publication, Poitiers, France
27. Radu V.Gh., Radu V. (1967): Zoologia nevertebratelor, vol. 2. Editura Didactică și
a. Pedagogică, București, 708 pp
28. Scholtz G. (1995): Ursprung und evolution der flusskrebse (Crustacea, Astacidae).
Sitzungsberichte der Gesellschaft Na turforschender Freunde zu Berlin 34, 93–115.
29. Scholtz G. (1999): Freshwater crayfish evolution. Freshwater Crayfish, 12: 37-48
30. Sibley P. J., Brickland J.H., Bywater J.A. (2002): Monitoring the distribution of
crayfish in England and Wales. Bulletin França is de la Pêche et de la Pisciculture,
367: 833-844
31. Skurdal J., Qvenild T. (1984): Growth, maturity, and fecundity of Astacus astacus in
Lake Steinsfjorden, S.E. Norway. Fres hwater Crayfish, 6: 178-181
32. Smith V., Sderhll K. (1984): Crayfish pathology: An overview. Freshwater Crayfish, 6:
199-211
33. Souty-Grosset C., Holdich D.M., Noël P.Y., Reynolds J.D., Haffner P. (Editori).
(2006): Atlas of Crayfish in Europe. Muséum national d’Histoire naturelle, Paris,
(Patrimoines naturels, 64)

Toleranța speciilor Astacus leptodactylus (Eschscholtz 1823) și Orconectes limosus (Rafinesque 1817) la diferite
concentrații de salinitate

45
Dorobanțu Adina-UVT-Lucrare de licență 34. Stănciulescu G. (2004): Strategii și politici regionale de dezvoltare durabilă a spațiului
dunărean – Provocări pentru turism , Editura ASE, București . 360 pp
35. Stănescu I. (1983): Oceanele și mările Terrei, Editura Albatros, București. 278 pp
36. Taugbol T., Skurdal J., Fjeld E. (1987): Maturity and fecundity of Astacus astacus
females in Norway. Freshwater Crayfish, 7: 107-114
37. Vespremeanu E. (2004): Geografia Mării Negre, Editura Universității din Bucureșt i,
București. 338 pp
38. Vlach P., Hulec L., Fischer D. (2009): Recent distribution, population densities and
ecological requirements of the stone crayfish ( Austropotamobius torrentium ) in the
Czech Republic. Knowledge and Manage ment of Aquatic Ecosystems, 394/395: 10
pp
39. Wiikinkoski T., Henttonen P., Kokonen H. (1996): The physiological condition of
crayfish, Astacus astacus , in warm waste waters of a steel works in northwest Finland.
Freshwater Crayfish, 11: 266-273
40. Witzig J.F., Avault J.W. Jr, Huner J.V. (1983): Predation by Anax junius (Odonata:
Aeschnidae) naiads on young crayfish. Freshwater Crayfish, 5: 269