Colec
ie ini
iat i coordonat de Anatol Vidracu i Dan Vidracu Concep
ia grafic a colec
iei i coperta: Vladimir Zmeev Pe copert: compozi
ie cu… [615367]

1

2 MIHAIL
SADOVEANU
HANU ANCUTEI BALTAGUL

LITERA INTERNA
IONAL
Colec
ie ini
iat i coordonat de Anatol Vidracu i Dan Vidracu
Concep
ia grafic a colec
iei i coperta: Vladimir Zmeev
Pe copert: compozi
ie cu Portret de
ranc de Aurel Beu
Ilustra
ii de Emil Childescu
REFERINE ISTORICO-LITERARE:
Al. Sndulescu,
Garabet Ibrileanu,
Perpessicius, G. Clinescu,
Tudor Vianu, Constantin Ciopraga,
Ion Rotaru, Nicolae Manolescu, Pavel Florea,
Vergii Cu
itaru, Ion Vlad, Ion Dodu Blan,
George Gan, Paul Georgescu,
Paul Anghel, A.E. Baconski,
Fnu Bileteanu,
Mihai Cimpoi,
Ion Rotaru
Editura „Litera Interna
ional”
OP 61; CP. 21, sector 1, Bucureti, România
tel./fax (021) 3303502; e-mail: [anonimizat]
Grupul Editorial „Litera”
str. B. P. Hasdeu nr. 2, mun. Chiinu, MD-2005, Republica Moldova
tel./fax +(3732) 292932, 294110, fax 294 061;
e-mail: [anonimizat]
Difuzare:
S.C. David D.V Comprod SRL
O.R 61; C. R 21, sector 1, Bucureti, România
tel./fax+(021) 3206009
Prezenta edi
ie a aprut în anul 2003 în versiune tiprit
i electronic la Editura „Litera Interna
ional”
i Grupul Editorial „Litera”.
Toate drepturile rezervate.
Editori: Anatol i Dan Vidracu
Lector: Petru Ghencea Tehnoredactare: Lorina Gîncu
Tiparul executai la Combinatul Poligrafic din Chiinu.
CZU 821.135.1-3 S 13
Descrierea CIP a Camerei Na
ionale a Cr
ii Sadoveanu, Mihail
Hanu Ancu
ei. Baltagul / Mihail Sadoveanu; (Bibi. colarului,
serie nou / col. ini
. i coord. / Anatol i Dan Vidracu;
conc. gr. col. i cop. / Vladimir Zmeev; nr. 255) – B.:
Litera Interna
ional; Ch.: Litera, 2003 (Comb. Poligr.). – 296 [p].
ISBN 9975-74-649-7 ISBN 675-022-1 821.135.1-3
ISBN 675-022-1 LITERA INTERNAIONAL, 2003
ISBN 9975-74-649-7 LITERA, 2003

SUMAR
Tabel cronologic……………………….3
HANU ANCU
EI 1928
Iapa lui Vod…………………………….7
Haralambie……………………………..10
Balaurul………………………………….13
Fântâna dintre plopi………………….17
Cealalt Ancu
………………………..23
Jude
al srmanilor……………………28
Negustor lipscan……………………….31
Orb srac………………………………….36

3 Istorisirea Zahariei fântânarul……..39
BALTAGUL 1930
I………………………………………………43
II……………………………………………..46
III…………………………………………….49
IV…………………………………………….51
V……………………………………………..53
VI…………………………………………….56
VII……………………………………………59
VIII…………………………………………..62
IX……………………………………………..66
X………………………………………………68
XI……………………………………………..72
XII…………………………………………….75
XIII……………………………………………80
XIV……………………………………………83
XV……………………………………………..87
XVI…………………………………………….91
Referin
e istorico-literare………………94

TABEL CRONOLOGIC
1880
5 noiembrie. Se nate, la Pacani, Mihai Ursachi, primul copil din a doua cstorie a avocatului Alexandru
Sadoveanu, fiu de
ran tiutor de carte, din
inuturile Gorjului, cu Profira Ursachi, fiic de rzei din satul
Vereni, de pe apa Moldovei de Sus.
1880-1892
Îi petrece copilria la Pacani i, vara, la Vereni, la bunicii dup mam. În coala primar din Vatra Pacanilor îl
are ca dascl pe M. Busuioc, pe care viitorul scriitor îl va evoca în povestirea Domnu’ Trandafir, i prin care, va
zice Mihail Sadoveanu, „l-am cunoscut pe Creang”. Începe s citeasc unele cr
i din biblioteca tatlui su, fiind
atras în mod deosebit de povestirile cu haiduci, extrem de rspândite în epoc, dar i de istorie.
1891
Copilul Mihai capt numele Sadoveanu; absolvete coala primar.
1892-1897
Cursuri la Gimnaziul „Alecu Donici” din Flticeni. Director al gimnaziului era Vasile Lovinescu, tatl viitorului
critic literar Eugen Lovinescu; profesor de limba român – Neculai Apostol (cruia Sadoveanu îi va încredin
a
primele pagini scrise); iar de francez -G. Stino. Viitorul scriitor e nelipsit la jocurile „de-a haiducii”,
despre care E. Lovinescu va scrie volumul Pai pe nisip. Totodat, Sadoveanu manifest pasiune pentru
vântoare i pescuit; expedi
iile în bl
ile omuzului i la Nada Florilor îl va face s rmân repetent
în anul 1895.
1895
Moare Profira Sadoveanu, mama lui Mihai. „Când a murit, va scrie M. Sadoveanu în Anii de ucenicie, aveam
paisprezece ani, elev al gimnaziului din Flticeni. A fost o lovitur atât de brutal, încât am sim
it-o îndelung
dup aceea”.
1897
20 aprilie.
Sub semntura Mihai din Pacani, debuteaz în revista umoristic Dracu din Bucureti, cu schi
a intitulat
Domnioara M… din Flticeni. La 30 aprilie, aceeai revist îi public poezia Homo. Absolvete Gimnaziul
„Alecu Donici” din Flticeni i se înscrie (3 septembrie) la Academia Mihilean din Iai, devenit Liceul
Na
ional (azi: „Mihail Sadoveanu”). Este un elev eminent, continuându-i în acelai timp preocuprile literare.
1898
Începe s colaboreze la Via
a nou (continuat de Carmen), alturi de Gala Galaction, N. D. Cocea, Tudor Arghezi
i al
ii, semnând cu numele su, dar i cu pseudonimul M.S. Cobuz. Noile tendin
e literare nu-1 atrag. Împreun cu
un fost coleg, Constantin Mote
, scoate timp de zece sptmâni revista Aurora.
1899
Cu pseudonimul M.S. Cobuz, Sadoveanu public versuri i proz în revista bucuretean Pagini literare, condus
de Artur Stavri i Ion Gorun. La aceeai revist mai colaboreaz I.L. Caragiale, G. Cobuc, B.t. Delavrancea, A.
Vlahu
, t.O. Iosif, D. Anghel, Jean Bart, H. Gorovei .a. În ziarul ieean Opinia, îi apar o suit de povestiri
vântoreti, cronici, foiletoane i versuri.
1900

4 Absolvete Liceul Na
ional din Iai, unde dobândise o cultur literar temeinic: „Alternam Zola cu Diekens,
Turgheniev i Gogol cu Alphonse Daudet, Victor Hugo i Balzac cu Flaubert, Eminescu îmi era la îndemân
pururi; de asemeni Creang. Aveam în cinste pe Delavrancea, Vlahu
 i Caragiale”. Urmând îndemnul tatlui su,
se înscrie la Facultatea de drept din Bucureti, dar nu frecventeaz cursurile, atras fiind tot mai mult de via
a
literar. Acum scrie o parte a povestirilor care vor forma volumul Dureri înbuite. Colaboreaz la Revista
literar, condus de Th. M. Stoenescu.
1901
Colaboreaz cu nuvele, poezii, recenzii, traduceri, semnând cu diferite pseudonime (M. Sadoveanu-Cobuz, S.
Priscaru, C. Steanu, Ilie Pucau) la Revista modern din Bucureti. Aici public, printre altele, nuvela Ion Ursu
i o traducere din F.M. Dostoievski (Moarta). Încheie evocarea istoric Fra
ii Potcoav, prima versiune a
romanului oimii. Se stabilete la Flticeni, unde se cstorete cu Ecaterina Blu.
1902
Tânrul Sadoveanu este încorporat în armat, mai întâi la Suceava, apoi la Târgu Ocna i Flticeni. Avansat dup
dou luni caporal-instructor, va re
ine specificul mediului pentru a-l reda în Amintirile cprarului Gheorghi
.
Continu s publice în Revista modern (povestirile Cosma Rcoare i Un
ipt), iar în continuarea acesteia,
Pagini alese, semneaz nara
iunea Fra
ii Potcoav. So
ilor Sadoveanu li se nate primul copil: Despina-Lia.
Urmtorii copii: Dimitrie-Miti (1905-1955), Profira (n. 1906), Teodora-Didica (n. 1909), Bogdan-Mihail (1910-
1912), Bogdan (1912-1920), Ecaterina-Tincu
a (n. 1912), Mircea (n. 1914), Livia-Lucia (1915-1957), Lidia-
Marioara (n. 1917) i Paul-Mihu (1920-1944).
1903
Public nuvelele Luna i Petrea Strinul în Revista idealist a lui M.G. Holban. Începe s colaboreze la
Smntorul (cu nuvela Necunoscutul). Chemat la redac
ie de t.O.Iosif, vine la Bucureti pentru a lucra la revist,
sub conducerea lui Nicolae Iorga. Preface Fra
ii Potcoav, textul fiind publicat în foiletonul Voin
ei na
ionale sub
titlul oimii.
1904
Apar, la Editura Minerva, consecutiv volumele: Povestiri, oimii, Dureri înbuite i Crâma lui Mo Precu.
Nicolae Iorga este primul care l-a remarcat pe Sadoveanu. Se bucur de succes de public. Scriu elogios despre
volumele respective G. Bogdan-Duic, Ion Scurtu, Sextil Pucariu. Titu Maiorescu îi exprima dorin
a de a-l
cunoate. „Anul 1904, scria Nicolae Iorga în Smntorul, s-ar putea numi „anul lui Sadoveanu”, dup acela
dintre scriitorii care s-au ridicat în cuprinsul lui, la situa
ia de cel mai citit i mai iubit dintre nuvelitii de astzi”.
1905
Îi apar volumele Povestiri din rzboi, la editura Minerva, inspirat din evenimentele de la 1877, i Comoara
Doroban
ului (în „Biblioteca societ
ii Steaua”).
1906
Revine la Flticeni. La Iai, apare revista Via
a româneasc, de a crei redac
ie Sadoveanu se va ataa pe tot restul
vie
ii. Aici leag prietenii trainice cu G. Ibrileanu, C. Stere, D. Botez, G. Topârceanu i al
i scriitori cu nume de
rezonan
 în epoc. Public povestirea Putiul, dup care devine „colaborator permanent”. În Convorbiri literare îi
apare Pcat boieresc. Editura Minerva editeaz volumele Floare ofilit, Mormântul unui copil i Amintirile
cprarului Gheorghi
, iar Alcalay Povestiri de srbtori. Cltorete în mun
ii Neam
ului (cltorie finalizat în
volumul Oameni i locuri, i In Dobrogea.
1907
Dup rscoalele
rneti din februarie-martie, este numit inspector al cercurilor culturale steti i al bibliotecilor
populare, în care calitate cltorete din nou în Dobrogea. Din însrcinarea lui Spiru Haret, ministru al
instruc
iunii, cerceteaz atitudinea unor înv
tori din jude
ul Suceava fa
 de rscoalele din martie. În raportul
înaintat, Sadoveanu men
iona: „Mul
i mi-au spus limpede: dreptatea este a muncitorului obijduit. Arendaii i
proprietarii, fr deosebire de na
ionalitate, îi bat joc de munca românului. To
i surtucarii satului,
primar, notar, scriitora, mulg fr ruine, fr mil, aceast vac lptoas…” Alturi de Artur Gorovei, scoate
la Flticeni o gazet destinat
rnimii: Rvaul poporului. Îi apar, la Editura Minerva: Însemnrile lui Neculai
Manea, La noi în Viioara, Vremuri de bejenie, precum i volumul de traduceri din Guy de Maupassant Povestiri
alese.
1908
Editeaz alte trei volume: O istorie de demult (cuprinzând : Mergând spre Hârlu, Codrul, Balta linitii,
Emigran
ii din Brazilia); Duduia Margareta (roman pe tema vie
ii erotice din provincie); Oameni i locuri,
incluzând evocri ca: Bistri
a, Humuletii lui Creang, Cetatea Neam
ului, Rdenii, Agapia, Vratecul, etc.
Se constituie, în aprilie, Societatea Scriitorilor Români. Sadoveanu este ales vicepreedinte.
1909
Împreun cu t.O.Iosif, Ilarie Chendi i D. Anghel, scoate, din noiembrie pân în aprilie 1910, revista Cumpna.
Aici vor vedea lumina tiparului Reflexiile unui explorator, reportaj despre via
a
rnimii, o prim faz în
elaborarea Bordeenilor. Îi apare, la Editura Minerva, Cântecul amintirii, iar la Tipografia arhidiecezan din Sibiu,
Vestitorii.
1910
Este numit director al Teatrului Na
ional din Iai (func
ie pe care o va de
ine pân în 1919). În aceast func
ie,
Sadoveanu realizeaz o restructurare principial a repertoriului. El a înlturat „ceea ce e teatru de specul i de
tehnic” i a ales „operele care ridic sufletul omenesc, punându-l în fa
a problemelor sociale i a cazurilor
de contiin
 caracteristic epocii noastre”. Editeaz volumele: Povestiri de sear (la Editura Minerva), Genoveva
de Brabant, broura Cum putem scpa de nevoi i cum putem dobândi pmânt, precum i traducerea primelor

5 dou capitole din Philosophie de l’art de H. Taine {Despre natura operei de art i Despre producerea operei de
art).
1911
Apar volumele Apa mor
ilor (la Editura Minerva) i Povestiri de petrecere i de folos (la Casa coalelor).
1912
Colaboreaz la Via
a româneasc, Universul i la Almanahul Societ
ii Scriitorilor Români. Vd lumina tiparului
volumele Bordeenii (la editura Minerva) i Un instrigator (la Editura revistei Flacra). În Via
a româneasc începe
s publice în foileton romanul Neamul oimretilor.
1913
Ca sublocotenent în rezerv, ia parte la rzboiul româno-bulgar, ajungând cu brigada a 13-a mixt pân aproape
de Sofia. Continu colaborarea la Universul i Via
a româneasc.
1914-1915
Particip la mai multe concentrri. Apare în volum Neamul oimretilor (la Editura Minerva).
1916
Este ales membru corespondent al Academiei Române. La Editura Minerva, îi apar volumele Foi de toamn i 44
de zile în Bulgaria, iar la Alcalay, Printre gene. Din însrcinarea Marelui Cartier General al Armatei, stabilit la
Bârlad, editeaz – împreun cu Ion Minulescu i Petre Locustescu – ziarul | România, „organ al aprrii
na
ionale”. Articolele publicate aici sunt strânse în volumele File sângerânde. Povestiri i impresii de pe front
(Iai, Editura ziarului România).
1918
Se stabilete la Iai, în vila fost reedin
 a lui Mihail Koglniceanu, pe care o împarte (pân în 1919) cu George
Enescu. Îi apar volumul Umili
ii mei prieteni.
1919
La sugestia lui G. Ibrileanu, M. Sadoveanu i G. Topârceanu scot, la Iai, revista însemnri literare (2 februarie-
21 decembrie). Alturi de vechii colaboratori ai Vie
ii româneti, apar aici nume noi: Al. Philippide, M. Ralea, I.
Teodoreanu.
1920-1922
Sunt editate mai multe volume i culegeri de povestiri, evocri i însemnri literare: Frunze’n furtun (însemnri
de pe front): Ordonan
a, Horti, Mreti etc.; Umbre, întâia iubire, Primvara, Pe ploaie etc., romanul Strada
Lpuneanu, Orhei i Soroca; i culegerile: Cocostârcul albastru, Bulboana lui Vlina, Neagra arului, Pildele
lui Cuconu Vichentie.
1923
M. Sadoveanu devine membru plin al Academiei Române, rostind discursul de recep
ie Poezia popular, autentic
profesiune de credin
. Peste pu
in timp devine preedintele Sec
iei literare a Academiei. În acelai an apar
volumele de versuri i povestiri i-aduci aminte; Oameni din lun i Rzboiul balcanic.
1924-1926
Tiprete istorisiri cinegetice în revista ieean Lumea; cunoate i devine prieten cu Panait Istrati; editeaz
romanul Venea o moar pe iret i o ampl descriere a naturii: ara de dincolo de negur.
1927
Cltorete în Dobrogea, cunoscând pentru prima dat împrejurimile Oaei, ataându-se de acel „rai al vântorilor
i pescarilor care a fost Valea Frumoasei. Întreprinde, în luna iunie, o vizit în Olanda, publicându-i impresiile de
cltorie în Adevrul literar i artistic.
1928-1929
Tiprete capodopera culegere de povestiri i evocri Hanu Ancu
ei; romanul istoric de o mare valoare literar
Zodia cancerului sau Vremea Duci-Vod; încptoarea descriere a Vii Someului din vremea copilriei
Împr
ia apelor; volumul O întâmplare ciudat, culegerea de evocri: Eminescu, Brtescu-Voineti, t.O.Iosif,
Radu Rosetti.
1930
Tiprete o alt capodoper a scrisului su, Baltagul. Sadoveanu este srbtorit cu ocazia împlinirii vârstei de 50
de ani.
1931-1933
Îi apar la diferite edituri Mria sa Puiul Pdurii, prelucrare dup Genoveva de Brabant; Nunta domni
ei Ruxandra,
roman istoric oglindind vremea voievodului Vasile Lupu; Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Creanga de aur .a.
1934
Editeaz volumele: tefan cel Mare, Nop
ile de Sânziene, Soarele în balt. Se remarc, în aceast perioad,
cufundarea în
inuturi deprtate în timp i spa
iu i „refuzul actualit
ii”, prin care scriitorul îi manifest indirect
atitudinea sa viguros antifascist.
1935
Cartea româneasc îi public volumele Cele mai vechi amintiri i Pastele Blajinilor, iar Editura Na
ional Ciornei
– Ucenicia lui Ionu
(primul volum din trilogia Fra
ii Jderi) i Cuibul invalizilor. În Adevrul literar i artistic,
Profira Sadoveanu începe s publice studiul Via
a, personalitatea i opera lui M. Sadoveanu.
1936
M.Sadoveanu, G. Topârceanu, M. Codreanu i Gr. T. Popa scot, începând cu luna ianuarie, revista lunar
Însemnri ieene (care îi va înceta apari
ia în octombrie 1940). La moartea lui G. Ibrileanu (11 martie), M.

6 Sadoveanu scrie despre personalitatea criticului în Însemnri ieene i Via
a româneasc. Toamna, se stabilete la
Bucureti, luând conducerea ziarelor Adevrul i Diminea
a.
1937
Elementele de dreapta încep o campanie violent împotriva scriitorului, iar cr
ile îi sunt arse în pia
. Ca reac
ie,
în ziarul Adevrul din 1 aprilie, un grup de personalit
i ale literaturii, artei i culturii româneti (printre care Liviu
Rebreanu, C. Rdulescu-Motru, V Eftimiu, M. Ralea, E. Lovinescu, G. Topârceanu, D. Botez, Petru Groza, Octav
Botez, G. Clinescu, Al. Filippide, Andrei O
etea, Paul Bujor, Z. Stancu, . Cioculescu, Otilia Cazimir) semneaz
Protestul intelectualilor, în care se spune: „Ne aflm în fa
a unei grave primejdii pentru literatura i cultura
româneasc. Dac Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atâta uurin
, fr a se
ine seama de opera care rmâne
o mândrie a literaturii româneti, înseamn c bunurile culturale i-au pierdut orice valoare i c fanatismul politic
copleete manifestrile spirituale cele mai curate i mai pre
ioase pentru însi fiin
a specific a neamului nostru”.
Sadoveanu se retrage din fa
a barbariei în Transilvania i, la umbra csu
ei cu cerdac ridicat la Bradu-Strâmb,
scrie Valea Frumoasei i Ochi de urs. La Editura Cugetarea, vede lumina tiparului volumul Istorisiri de vântoare.
1938
În ianuarie, ziarele Adevrul i Diminea
a sunt suspendate. La Editura Cartea româneasc îi apar volumele Valea
Frumoasei i Ochi de urs.
1939
Cltorete în Dobrogea împreun cu Demostene Botez. Scoate volumul Morminte (la Editura Cartea româneasc)
i Culegere de povestiri (la Editura Scrisul românesc, Craiova).
1940
Public, la Editura Cartea româneasc, volumele Divanul persian i Vechime. Editura Funda
iilor regale tiprete
primele dou volume din „edi
ia definitiv» de Opere.
1941
La Editura Cartea româneasc îi apare volumul Ostrovul lupilor.
1942
Scoate, la Editura Na
ional Ciornei, ultimul volum al trilogiei Fra
ii Jderi:
Oamenii Mriei Sale, iar la Cartea româneasc, Focuri în cea
.
1943
Pe Valea Frumoasei îi cldete cabana de la Bradu-Strâmb. Public, la Editura Cartea româneasc volumul
Povetile de la Bradu-Strâmb, iar la Editura Funda
iilor regale, al III-lea volum de Opere.
1944
Public, la Editura Cartea româneasc volumul Anii de ucenicie, iar la Editura Funda
iilor Regale, al IV-lea volum
de Opere. În urma avarierii casei din Bucureti în timpul bombardamentelor, scriitorul se refugiaz la Pucioasa i
apoi la Bradu-Strâmb. La 22 septembrie moare pe front fiul scriitorului, Paul-Mihu; în acelai an, cu pu
in înaintea
mor
ii, Paul-Mihu Sadoveanu debutase cu romanul Ca floarea câmpului… (colec
ia „Scriitori români
contemporani”).
1945-1949
Bogat activitate publicistic. Sadoveanu colaboreaz la Jurnalul de diminea
, Veac nou, România liber,
Scânteia. Viziteaz Uniunea Sovietic. Scrie i public Fantezii rsritene (1946), Caleidoscop (1946), Puna
Mic (1948), Mitrea Cocor (1949).
1950-1952
Editeaz, consecutiv, Povestiri din trecut, Clon
de fier, vol. al VI-lea de Opere, Cântece btrâneti, Nada
Florilor, romanul Nicoar Potcoav, iar „Biblioteca pentru to
i” public antologia Opere alese, în 4 volume.
1953
Public, la E.S.RL.A., al VII-lea volum de Opere.
1954
Începe s publice, la E.S.PL.A., sub supravegherea autorului i cu notele Profirei Sadoveanu, seria de Opere (22 de
volume, ultimul aprut postum, în 1973). În acelai an M. Sadoveanu mai editeaz: Aventur în lunca Dunrii i
Istorisiri vechi i nou, Muncitori i pstori i Evocri.
1955
Apare volumul Omagiu lui Mihai Sadoveanu (la E.S.PL.A.), cuprinzând comunicri i articole prilejuite de cea de
a 75-a aniversarea scriitorului. Public, la E.S.PL.A., Fântâna tinere
ii.
1957
Ianuarie. Grav bolnav, în pofida interdic
iei medicilor, scriitorul va continua s lucreze pân la sfâritul vie
ii.
Profira Sadoveanu public, la Editura tineretului, Via
a lui Mihail Sadoveanu. Copilria i adolescen
a.
1960
5 noiembrie. Cu ocazia împlinirii a 80 de ani, Mihail Sadoveanu e srbtorit în
ar i strintate. I. Cojevnikov
public, la Moscova, monografia Mihail Sadoveanu. Apare, la E.S.P.L.A., volumul Mrturisiri.
1961
19 octombrie. Se stinge din via
, la Bucureti, i este înmormântat în 21 octombrie, la cimitirul Belu, lâng Mihai
Eminescu. „S-a îndeprtat, scria G. Clinescu, zburând foarte sus o pasre miastr, dincolo cu mult de zona joas
a vrbiilor. (…) Omul de toate zilele s-a mistuit lsând în locu-i simulacrele sale de piatr i de bronz. Ce-a fost a
fiecruia dintre noi a devenit a tuturor, e acum numai al poporului, dintru care a ieit.”

7

HANU ANCU
EI

1928

Iapa lui Vod

¥

Într-o toamn aurie am auzit multe poveti la Hanul Ancu
ei. Dar asta s-a întâmplat într-o
deprtat vreme, demult, în anul când au czut de Sântilie ploi nprasnice i spuneau oamenii c ar fi
vzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nite paseri cum nu s-au mai pomenit s-
au învolburat pe furtun, vâslind spre rsrit; i mo Leonte, cercetând în cartea lui de zodii i tlm-
cind semnele lui Iraclie-împrat, a dovedit cum c acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rtcite
din ostroavele de la marginea lumii i arat veste de rzboi între împra
i i belug la vi
a-de-vie.
Apoi într-adevr, Împratul-Alb i-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor pgâne, i, ca s se
împlineasc zodiile, a druit Dumnezeu rod în podgoriile din ara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde
s puie mustul. -au pornit din pr
ile noastre cruii ca s-aduc vin spre munte, -atuncea a fost la
Hanul Ancu
ei vremea petrecerilor i a povetilor.
Taberele de car nu se mai istoveau. Lutarii cântau fr oprire. Când cdeau unii, doborâ
i de
trud i de vin, se ridicau al
ii de prin cotloanele hanului.
-atâtea oale au frâmat butorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman.
i, la focuri, oameni încerca
i i meteri frigeau hartane de berbeci i de vi
ei, ori pârpleau clean i
mrean din Moldova. Iar Ancu
a cea tânr, tot ca m-sa de sprâncenat i de viclean, umbla ca un
spiridu încolo i-ncoace, rumn la obraji, cu catrin
a-n brâu i cu mânecile suflecate: împr
ea vin i
mâncri, râsete i vorbe bune.
Trebuie s ti
i dumneavoastr c hanul acela al Ancu
ei nu era han, – era cetate. Avea nite
ziduri groase de ici pân colo, i nite por
i ferecate cum n-am vzut de zilele mele. In cuprinsul lui se
puteau oploi oameni, vite i cru
e i nici habar n-aveau dinspre partea ho
ilor…
La vremea de care vorbesc, era îns pace în
ar i între oameni bun-voire. Por
ile stteau
deschise ca la Domnie. i prin ele, în zile line de toamn, puteai vedea valea Moldovei cât btea ochiul
i pâclele mun
ilor pe pduri de brad pân la Ceahlu i Haluca. Iar dup ce se cufunda soarele înspre
trâmul cellalt i toate ale deprtrii se tergeau i lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile
de piatr, gurile negre ale uilor i ferestrelor zbrelite. Contenea câte un rstimp versul lutarilor, i
porneau povetile…
Sttea stâlp acolo, în acele zile grase i vesele, un rz strin, care mie îmi era drag foarte.
Închina oala ctre toate obrazele, asculta cu ochii dui cântecele lutarilor i se lua la întrecere pân i
cu mo Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta… Era un om nalt, crunt, cu fa
a uscat i
adânc brzdat. În jurul must
ii tuinate i la coada ochilor mititei, pielea era scrijelat în cre
uri
mrunte i nenumrate. Ochiul lui era aprig i neguros, obrazul cu musta
a tuinat prea c râde cu
triste
.

8 Îl chema Ioni
 comisul. Dumnealui Ioni
 comisul avea o pung destul de grea în chimir, sub
straiele de iac sur. i venise clare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a
mânca tipsia cu jar. Numai pielea i ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu aua nalt pe
dânsul, neclintit într-un dos de perete, cu mnunchiul de ogrinji sub bot…
„Eu aici îs trector… cuvânta, cu oala în mân, dumnealui Ioni
 comisul; eu încalic i pornesc în
lumea mea… Roibu meu îi totdeauna gata, cu aua pe el… Cal ca mine n-are nimeni… Încalic, îmi
plesnesc cciula pe-o ureche i m duc, nici nu-mi pas…”
De dus îns nu se ducea. Sttea cu noi.
 Într-adevr… Îi rspunse într-un rând mo Leonte; cal ca al dumnitale nu se gsete, s umbli
nou ani, la to
i împra
ii pmântului! Numai pielea lui câte parale face! Când m gândesc, m-apuc
groaza…
 S tii dumneata, prietine Leonte! strig rzul zbârlindu-i musta
a tuinat. Asemenea cal
uscat i tare nu tie de nevoie, nici de trud. La mâncare se uit numai c-un ochi i nu se supr când îl
ls neadpat. i aua parc-i crescut dintr-însul. Aista-i cal dintr-o vi
 aleas. Se trage dintr-o iap tot
pintenoag, cu care m-am fudulit eu în tinere
ile mele i la care s-a uitat cu mare uimire chiar mria sa
Vod Mihalache Sturza…
 Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ioni
? Era tot aa de slab?
 Se-n
elege. Asta-i o poveste pe care a putea s v-o spun, dac m-asculta
i…
 Cum s n-ascultm, cucoane Ioni
? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Vod Sturza!
 i mai ales din vremea tinere
ilor mele… rspunse rzul, serios. Pe vremea aceea, tot în
acesta loc ne aflam, în preajma focurilor i a carelor cu must, cu al
i oameni care acuma-s oale i
ulcele; i-n jurul nostru umbla Ancu
a cealalt, mama acesteia, care i ea s-a dus într-o lume mai pu
in
vesel. În vremea aceea stm eu ncjit foarte, într-o zi, în ua hanului, cu oala în mâna stâng i cu
frâul iepei în dreapta… i Ancu
a cealalt edea ca i asta, tot în locul acela, rezemat de uorul uii, i
asculta ce spuneam eu… Ce voi fi spus atunci nu tiu, – au fost vorbe care au zburat ca i frunzele de
toamn…
Comisul Ioni
 zâmbi fr veselie, în musta
a-i tuinat i aspr, pe când noi to
i cei de fa
,
gospodari i crui din ara-de-Sus, ne aezam în juru-i pe butuci i pe pro
apurile carelor, cu brbile
înl
ate i cu ochii rotunzi. Ancu
a cea tânr sta în prag, rezemat de uor; -o btea soarele de toamn
piezi, aurindu-i jumtate de obraz. În vale, aproape, sticlea Moldova printre zvoaie, i departe se
prevedeau mun
ii, – talazuri de cremene sub pâcle albastre.
Calul cel slab al rzului, din coasta hanului, sim
ind tcere în preajm, nechez deodat sub
ire
i rânji înspre noi ca un demon. Ancu
a îi întoarse ochii sprâncena
i spre el, înfricoat i uimit.
 Aha! vorbi comisul; iaca aa râncheza i râdea i iapa cea btrân… Acu ea, cine tie, poate-i
ochi ori dinte de lup,  dar râsul ei tot triete, i se sparie de el alt Ancu
.
Cum v spuneam, domnilor mei, eu stm aici în acest loc, gata de duc, cu picioru-n scar. i
iaca, numai ce aud pocnind harapnic i duruind trsur pe arcuri; i, când îmi înal
i-mi feresc capul,
vd venind pe leah o droc cu patru cai bulzi… Vine i se oprete la han, dup rânduial. i se
coboar din ea boierul, ca s vad ochii Ancu
ei, cum era datina.
Cum s-a apropiat, eu i-am închinat oala cu vin i i-am poftit sntate. El s-a oprit în loc i s-a
uitat zâmbind la mine i la iap, i la oamenii care erau în preajma mea, i i-a plcut închinarea. Era un
boier mrunt la stat, cu barb ro rotunjit, i purta la gât un lan
ug sub
ire de aur…
 Oameni buni, zice boierul acela; tare m bucur c vd chef i voie-bun în
ara Moldovei…
 i noi ne bucurm, zic eu, c auzim asemenea vorb. Asta pltete cât i vinul cel mai ales.
Atunci boierul a zâmbit iar i m-a întrebat pe mine de unde sunt i unde m duc.
 Cinstite boierule, am rspuns; eu, de neamul meu, sunt rz de la Drgneti, din
inutul
Sucevei. Dar aezrile mele sunt nestatornice i dumanii mei au col
i lungi i ascu
i
i. Am o pricin,
cinstite boierule, care nu se mai istovete. Am motenit-o de la printele meu dasclul Iona i tare m
tem c-am s-o las i eu motenire copiilor mei, dac m-a învrednici Dumnezeu s-i am…
 Cum aa? a întrebat cu mirare boierul.
 Aa, precum spun. Cci pricina noastr de judecat a pornit, cinstite boierule, dinainte de
Vod Calimah. -am avut înf
iare i s-au dus la divanuri rânduri de oameni, i s-au fcut cercetri i
hotarnice, i s-au cerut mrturii cu jurmânt, -au murit unii din neamul nostru judecându-se i s-au
nscut al
ii tot pentru judecat, i iat, nici în zilele mele nu s-a gsit înc dreptatea… Ba vrjmaul cu
carele m lupt mi-a mai tiat cu plugul din ocina printeasc doi stânjeni i cinci palme, lâng prisaca
Velii. -atunci, ridicând nou plângere la isprvnicie, iari n-am gsit mil, cci potrivnicul meu, s
nu v fie dumneavoastr cu suprare, e corb mare boieresc… Dac-am vzut, am mai coborât o dat din
coard sacul cu hâr
oagele i cu pece
ile cele vechi, le-am mai slovenit i le-am ales, -am pus
îndreptrile pe care le socot netirbite colea, lâng chimir, -am înclecat pe roaiba mea i de-acu nu
m opresc decât la Vod. S-mi fac el dreptate.

9  Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mângâindu-i barba i jucând între degete lan
ugul cel de
aur. Te duci la Vod?
 M duc! -apoi dac nici Vod nu mi-a face dreptate… Boierul a pornit a râde.
 Ei, i dac nu
i-a face dreptate nici Vod?…
Aici comisul Ioni
 îi coborî pu
in glasul, dar Ancu
a cea tânr, cum fcuse odinioar cealalt,
împungând într-o parte cu capul, întinse urechea i auzi ce trebuia s se întâmple dac nici la Vod n-ar
fi gsit rzul dreptate. Dac nici Vod nu i-a face dreptate, atunci s pofteasc mria sa s-i pupe iapa
nu departe de coad!…
Când a rostit comisul vorba asta mare, fr înconjur, aa cum vorbesc oamenii la noi, în ara-de-
Sus, Ancu
a i-a strâns buzele i s-a prefcut c se uit cu luare-aminte în lungul leahului…
 Când am spus eu vorba asta, urm rzul, Ancu
a cea de-atunci i-a dus repede palma la
gur i s-a fcut a se uita încolo, în lungul drumului. Iar boierul a prins a râde. Pe urm s-a oprit,
mângâindu-i barba i jucându-se cu lan
ugul de aur.
 i când socoteti s te înf
iezi la Vod? a întrebat dumnealui.
 Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o deert întru slava domniei tale, pe urm m
ridic în a ca Alisandru Machidon i nu m opresc decât la Iei. Iar dac vrei i domnia ta s guti
road proaspt de la Odobeti, atunci a aduce Ancu
a must ro într-o oal nou i noi prea mult ne-om
bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci…
Boierul s-a întors zâmbind ctre Ancu
a cea de demult, care era ca i aceasta de sprâncenat i
de viclean, -a poftit o oal nou de lut cu must ro din ara-de-Jos. Eu, ca rz ce m aflu, am cerut
cu seme
ie s pltesc eu cinstea aceea -am i zvârlit patru parale în poala Ancu
ei…
Dup aceea boierul s-a suit în droca lui cu arcuri i s-a dus.
Iar eu, înclecând precum am fgduit, nu m-am oprit decât în târgul leului, -am tras la un han,
lâng biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domneasc. i a doua zi ctre amiaz, splat i
pieptnat, m-am înf
iat cu inima btând la poarta Cur
ii.
Acolo doroban
ul mi-a pus panga între ochi. i dup ce-am spus ce durere am, a strigat spre
odi, -a venit dintr-acolo un otean btrân care m-a dus îndat într-o cmru
 din luntrul cur
ii, unde
mi-a ieit înainte un ofi
er tinerel i sub
ire, îmbrcat numa-n fireturi i-n aur…
 Ce pofteti dumneata, omule?
 Iaca aa -aa, – eu sunt comisul Ioni
, rz de la Drgneti, -am venit la Vod, însetat
dup dreptate ca cerbul dup apa de izvor.
 Prea bine, a rspuns ofi
erul cel tânr. Vod î
i poate asculta chiar acuma plângerea. Las ici
plria i intr pe ua asta mititic. Dincolo, în odaia cea mare, ai s gseti pe Vod -ai s-i spui lui ce
te doare.
Atuncea mi-a nvlit sângele în ochi i mi s-au împienjenit vederile. Dar am strâns din msele
i mi-am
inut firea. i deschizând ofi
erul ua cea mititic, am intrat într-o lumin mare, i, cum eram
cu grumazul plecat, am zrit botforii de marochin ai lui Vod -am czut în genunchi. i m gândeam
c la domn nou i tânr trebuie s gsesc eu mil pentru suprrile mele.
 Mria ta, am strigat eu cu îndrzneal, am venit s-mi faci dreptate!
Vod mi-a rspuns:
 Scoal-te.
Auzind glasul, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, -am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc
am în
eles c trebuie s închid ochii i s fiu înfricoat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am întins
mâna, am apucat poala hainei -am dus-o la buze.
 Scoal-te! a zis iar Vod, – i arat-
i îndreptrile. Când m-am ridicat în picioare, am bgat de
sam c ochii boierului meu se încre
eau a râs ca i la han, când primise oala cu must ro din mâinile
suflecate ale Ancu
ei. Scot cu îndrzneal hârtiile din taca de piele i i le întind, i încep a-i spune. i-i
spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit, despre tot veninul cât l-am adunat în inima mea, i cât
l-am motenit de la mor
ii mei. i citind Vod hârtiile i plecându-i de aproape ochii pe pece
ile de
cear, s-a înseninat -a grit cam pe nas:
 Bine, rzule, am s-
i fac dreptate. Are s mearg cu tine un om al meu cu porunc tare, s
fac rânduial la Drgneti.
Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi i Vod iar mi-a poruncit s m scol. Apoi, cu ochii
sub
ia
i a zâmbet, m-a btut pe umr:
 Ei, dar dac nu-
i fceam dreptate, cum rmânea?
 D, mria ta, rspund eu râzând, cum s rmâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste
drum!
-atâta haz a fcut Vod Mihai pentru rspunsul meu, c m-a btut iar pe umr i i-a adus
aminte i de oala cu vin ro pe care i-am pltit-o patru parale – i râzând, a poruncit s vie slujbaul care

10 s mearg cu mine; i sub ochii lui, pe loc, s-a scris porunc tare, – i când am înclecat de la han de
lâng Lozonschi -am purces înapoi, el se uita zâmbind de la fereastra deschis i-i mângâia barba…
Iaca de ce trebuie s v uita
i ca la lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare:
pentru c aista-i motenire din iapa lui Vod i când râncheaz el i râde, parc ar avea o amintire din
alt veac i din acele zile ale tinere
ii mele. Dup asta pute
i cunoate ce fel de om sunt eu! -acuma s
mai primim vin în ulcele i s încep alt istorie pe care de mult voiam s v-o spun…

Haralambie
¥

Cu ulcica-n stânga, comisul Ioni
 îi mângâie cu dou degete de la mâna dreapt must
ile
tuinate. Dregându-i glasul, se pregti s înceap o povestire mai stranic i mai minunat decât cea
cu iapa lui Vod. Atunci cu mare dragoste i plcere s-a ridicat din col
ul lui clugrul cel care venea
de la munte, i, cumpnindu-i oala în dreptul brbii a slobozit cuvânt. Pân într-acea clip tcuse i se
îndeletnicise cu oala i mai nu-l vedeam din barb. Acum ne întoarsem cu mirare ctre el.
 Vrednici cretini i gospodari, a început cuvioia sa, i dumneata, cinstite comise Ioni
 de la
Drgneti! S m ier
i c eu pân acuma am tcut. Am urmat unei înv
turi filosofeti; i cercam în
tcerea mea a pre
ui buntatea vinului. Noi, acolo, sus, sub stâncile Ceahlului, numai cât vism la
via
a dulce de la podgorii. Cu afine i cu zr nu ne putem veseli, iar urii nu fac cumtrii, cci înc n-au
primit luminatul botez. Aa eu, ducându-m din porunca egumenului nostru la sfânta mitropolie i din
râvna mea vrând a m închina la biserica marelui mucenic Haralambie, am fcut popas între dumnea-
voastr; i dup ce mi-am legat capul cu belciug, jupâneasa gazd a ales i pentru mine o oal nou,
care a fost mai mare i mai frumoas; i mult s-a bucurat sufletul meu între fra
i i întru veselie. Am
ascultat i lutari i nu mi-am astupat urechile. Ci pentru pcatele mele va fi i iertare de la Acel carele
are mult mil. Deci am crezut c se cuvine s m ridic i eu i s v cunosc pe to
i dup faptele i
vorbele dumneavoastr. -am ascultat cu mare mirare ce-a
i spus -a
i povestit. i-ntâi pentru
dumnealui comisul Ioni
 vreau s-nchin, i pentru iapa domniei sale…
Grind aceasta, clugrul a sltat oala, sorbind, i i-a astupat ochii, iar când a coborât-o,
comisul a ciocnit cu el:
 Î
i mul
mesc, printe, i-
i srut dreapta, a vorbit rzul. Dup cuvânt se vede c ne eti
frate. Care-i numele cuvioiei tale?
 Numele meu întru Hristos e Gherman, cinstite comise, – a rspuns clugrul; i eu din munte
acu m cobor întâia oar în via
a mea i m duc la târgul Ieilor. Iar când m-oi întoarce înapoi la schitul
nostru, am s fac o rugciune i pentru sufletul domniei tale. Numai înainte de a-
i începe dumneata
istorisirea, s îngdui s închin un strop i pentru mo Leonte, care ede aici la dreapta mea ca un
btrân prea în
elept. Eu vd c dumnealui cunoate semnele vremii i crugul lunii i al stelelor i poate
citi în zodii. E om înv
at i
ine minte de demult. i cu toate c nici eu nu-s tânr, dar înaintea lui m
dau biruit i m-nchin cu sntate!
Ridicându-se, mo Leonte a ciocnit oala, a mul
mit -a srutat dreapta printelui Gherman.
 -a mai rmas i pentru al
ii, a grit iari monahul. Se cuvine a mai sorbi din rodul
pmântului -al soarelui i pentru mo Zaharia, fântânarul. Apa pe care-o scoate el la lumin cu mare
meteug nu-i aa de gustoas ca vinul, dar e mai sfânt i mai plcut lui Dumnezeu. Noi, oamenii,
suntem pctoi i ne îndeletnicim i cu altele. i mai închin i pentru badea Gheorghi
, vatavul de
crui al cneazului Cantacuzin: am în
eles c-i om galnic i cânt din fluier. i pentru meterul
Ienachi coropcarul, care duce-n ldi
ele lui lucruri uoare i de mare pre
: bucurii de fat mare. i dup
ce m-am plecat ctre to
i i i-am binecuvântat, vzând c a mai rmas în fundul oalei ce-i mai dulce,
m-ndrept i ctre gazd. De la Ancu
a ne vin toate bunt
ile. i când râde spre noi ca acum, arat
flori de lcrmioare, i-mi aduc aminte de primvar. M-nchin i la cinstita fa
-a dumisale! – i ctre
to
i ceilal
i m-nchin ca la codru verde! – a sfârit printele Gherman i a sorbit cel din urm strop din
oal. Apoi s-a aezat la locul su.
Pentru toate aceste închinri, noi ne-am bucurat. Dar mai bucuros decât to
i s-a artat comisul.
 Prea cuvioase printe Gherman, a vorbit el, tare sunt doritor s aflu din ce parte de
ar ai
pornit cuvioia ta i pentru ce treburi te duci la târgul Ieilor.
A rspuns monahul:
 Dup cum v-am mrturisit, prea cinstite comise, aezarea mea întru ateptarea mor
ii este sus,
la Dudu. Acolo m nevoiesc cu fra
ii mei întru pustietate; avem oleac de gospodrie i cretem pu
ine

11 oi i vite. i uneori avem necaz din partea urilor: ne stric averea; i ieim la rzboi împotriva lor i cu
ajutorul lui Dumnezeu îi biruim, cu toporul i cu cu
itul, cci noi arm de foc i sabie nu se cade s
purtm: suntem slujitori cu duhul. -aa pe la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne închide iarna ca-ntr-
un bârlog i nu mai vedem obraz de pmântean pân-n primvar. Atunci ne coborâm la apa Bistri
ei i
la prietenii i cunoscu
ii notri. Grea via
 ducem noi acolo, în pustie…
La vorba asta, s-a oprit la el Ancu
a, cu cofielul.
 Î
i mul
mesc, lele Ancu
a, pentru vin i pentru cuttura ochilor. Po
i s umpli oala, ca s nu
te trudeti a veni a doua oar. Iar locul naterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozieni.
Nu pot spune c am cunoscut pe tatl meu. Maic-mea i cu Dumnezeu l-au tiut. Iar eu am crescut
orfan i-mi splau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. i ea m-a jurat mnstirii Durului, în
ceasul când a prsit aceast lume, – ca s rscumpr pcate trecute. i tot dup jurmânt fac i drumul
acesta la sfântul Haralambie în Iei. Trebuia de mult s m învrednicesc a împlini diata. i iat, abia
acum am prpdit din ochi Ceahlul i simt schimbat gustul apei, de n-o mai pot pune în gur. i
venind de la Bistri
a la apa Moldovei, m minunam câtu-i de mare
ara. -am poposit prin sate i mi-au
fost gospodarii pe unde-am gzduit ca nite fra
i. i cum clream pe marginea leahului, pe sub cirei,
iat s-a artat ochilor mei han ca o cetate -am auzit zvon de lutari i glasuri. i m-am îndemnat de m-
am oprit i mi-am dus desagii într-o cmru
; iar ca s spun c nu-mi priete, a svâri mare pcat;
numai cât simt o mustrare c nu-s mai curând acolo unde m-a îndemnat cu jurmânt maic-mea, acu
treizeci i patru de ani, când a trecut ctre lcaurile cele venice…
 M vezi prea mirat, printe, de cele ce spui, a întâmpinat rzul. Nici eu n-am vzut înc
biserica sfântului Haralambie, i, dac n-a avea atâtea încurcate trebi, a încleca, -a merge i eu cu
sfin
ia ta. Se vede c maica dumitale a avut o tain pe care dumneata n-o cunoti.
 Poate n-o cunosc, a rspuns clugrul, dar când eram un bie
a sltat numai ia atâta de la
pmânt, am avut crâncen vedere i spaim, i maic-mea era lâng mine. -atuncea am vzut pe acel
Haralambie, pentru care trebuie s m rog.
Ochii comisului scprar spre noi cu mare nedumerire.
 Care Haralambie? – întreb el pe printele Gherman.
 A fost în vremea veche unul Haralambie, om foarte cunoscut pân la Dominte, rspunse
monahul cu glas deodat schimbat i puse cu luare-aminte oala pe pmânt, alturea.
 Cine-a fost, cum a fost i ce-a fcut? – întreb cu a
â
are comisul Ioni
. Eu înc n-am auzit de
el.
 Se poate, urm clugrul; cci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adânc. Acel
Haralambie era un arnut domnesc. -aa, prea cinstite comise Ioni
, într-o bun zi Dumnezeu a vrut
s-i urasc slujba la poarta Domniei i s intre în codru, cu tovari, cum era obicei pe-atunci… -aa
cum se afla, cu seleaful stpânirii pe el i cu strai înflorit, a prins a lovi cur
i boiereti i sate -a lua
mare dobând. -avea el codrii i drumurile lui, -anume fântâni i trectori, pe care le
inea sub putere.
i pe cel ce se scula împotriv-i îl plea cu ham-gerul ori îl detuna cu pistolul. Dup atâtea îngroziri i
mor
i de om, au czut cu lacrimi la picioarele lui Vod mul
i boieri i negustori, i norod, artând
rut
ile i asupririle lui Haralambie. i Vod a rânduit ispravnicilor s alctuiasc poteri i s prind
pe vrjmai. -au pornit poterile i s-au lovit cu ho
ii -a biruit Haralambie. Iar alteori, când nu putea
birui, se trgea pe poteci i prin mun
i, în slaul fiarelor… -au
inut treburile aceste rele pân ce tare
s-a zbârlit i s-a mâniat Domnia. i-n ziua de Sântmria mare, la 15 a lunii lui august, s-a rânduit
divan; i Vod Ipsilant a intrat posomorât între boieri. Nici n-a rspuns la închinri, ci numa-i pieptna
barba cu degetele i pufnea.
 Am auzit iar de rut
ile ho
ilor! – a prins a striga el. A plit Haralambie la Dumbrveni, la
moia noastr, -a rpit banii de la orând i de la moar! Atâtea nelegiuiri nu mai putem suferi! Strig
i plânge norodul în toate pr
ile! Ce-ai fcut i ce-ai rânduit, cinstite vornice?
 Înl
ate Doamne! a grit marele vornic de ara-de-Sus; am împuns ca cu strmurarea pe to
i
ispravnicii, -au scos poteri, dar cu pu
in folos.
 Fr de nici un folos, cinstite mare-vornic, fr de nici un folos!
 Într-adevr, fr de folos, mria ta, dar totui acuma avem tiin
 de multe ascunziuri,
leahuri i gazde ale rilor. Lupu se-ntoarce unde a mâncat oaia, – aa c acuma ne trebuie numai
vântor vrednic.
 Care vântor vrednic, vornice, cci pân acuma to
i s-au dovedit miei!
 Mria ta, acest Haralambie a fost om tare între neferii Domniei, înainte de a se fi hainit. i
bra
i ochi ca dânsul n-are decât frate-su, Gheorghie Leondari, tufecci-baa, care-i om cinstit i viteaz
i arat mare scârb pentru rut
ile fr
âne-su. Mria ta, eu socot s chemi pe tufecci-baa; i
poruncete-i s supuie pe frate-su…
Vod a stat -a cugetat, i i-a scrmnat barba, i se plimba de colo-colo.

12  Aa este, vornice, a grit el. Am tiut de fr
ia asta, i m-am bucurat de credin
a lui tufecci-
baa Gheorghie, dar n-am cugetat c el e vântorul cel bun. S vie acuma la poruncile mele!
îndat s-au izbit unul în altul aprozii -au nvlit la odile neferilor, i tufecci-baa Gheorghie s-
a înf
iat. Iar Vod i-a pus barba-n piept i s-a încruntat la el.
 Ascult, cpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credin
 i cu dreptate.
De aceea te-am miluit, i-n vremea Jomniei mele ai dobândit curte i moie în
inutul Ieilor. Dar,
precum tii, fratele tu Haralambie a umplut
ara de plângere. -.acuma a venit vremea s rspunzi
pentru el. Î
i dau, cpitane Gheorghie, dou sptmâni. Alege-
i slujitori câ
i vrei. Pân-ntr-acest soroc
s-mi aduci la picioare, viu ori
mort, pe fratele tu. Altfel, n-ai s mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei!
Tufecci-baa Gheorghie n-a rspuns îndat. Când i-au ridicat boierii ochii ctre el l-au vzut
fr sânge-n obraz i, cât era de nalt i de sptos, parc se cumpnea. Apoi a grit:
 Am în
eles, mria ta!
S-a plecat, a srutat mâna lui Vod i a ieit. i cum a ajuns la odi a strigat la neferi -a ales
cincizeci dintre ei. i pe loc le-a rânduit arme, cai i ceas de pornire. i noaptea au i fost pe drum, în
locuri pustii. -a doua zi Gheorghie Leondari, aflând de-o prdciune, a i clcat pe urmele ho
ilor. i
dintr-acel ceas s-a
inut de paii lui Haralambie, ca un câine care adulmec putoarea fiarei. i l-a mânat
din culcu în culcu, zi i noapte fr hodin. i-n ziua a opta, pe vreme de ploaie, în zori, a btut
cineva în geamul casei noastre, în sat la Bozieni.
Maic-mea a rsrit de lâng mine. A tras grabnic zvorul de la u. -a intrat, ud i cu obrazul
supt i cu ochii spria
i, prietinul nostru. Îl tiam frumos i falnic. i când venea uneori, sar, i se
aeza pe lai
, îi punea uor mâna în cretetul meu i m mângâia.
A zis repede i rguit:
 D-mi s mânânc!
Maic-mea s-a înfricoat. i cuta tremurând blidele i mmliga rece.
Din alte vorbe, am auzit pe acestea, i nu le voi uita pân la moarte:
 M hituiete frate-meu Gheorghie ca pe lup!
N-a avut vreme s îmbuce nimic. S-au auzit pai afar i glasuri:
 Iei, Haralambie, c-au înconjurat grdina i ne pierdem capetele!
L-am auzit icnind cu mânie. A tras din seleaf pistoalele i s-a izbit în u. Maic-mea m-a luat de
mân -am fost i noi îndat afar pe prisp. i-n livad am vzut pe voinici, cu armele gata. Erau opt
ori zece. -atuncea am în
eles cine-i Haralambie. Maic-mea a început a plânge încet i m strângea
lâng dânsa -am vzut c-i vreme de primejdie.
Bteau cânii în sat fr contenire. i dintr-o dat au nlucit în margine clre
i împânzi
i. -am
auzit glasuri, i pe hudi
i i-n dosul casei. Iar tovarii lui Haralambie dintr-o dat s-au tras i s-au
risipit de lâng el -au prins a lepda armele. Atuncea s-a artat un om mare, cu musta
a neagr. Maic-
mea a suspinat:
 Aista-i frate-su; samn cu el! A strigat amenin
ând cu hamgerul:
 D-te rob!
Haralambie a întins un pistol -a tras. Când l-a lepdat -a prins din stânga pe cellalt, s trag
iar, tufecci-baa l-a plit cu hamgerul i l-a doborât. Maic-mea a
ipat cu groaz. Ho
ii s-au aternut la
pmânt i s-au supus. Neferii au nvlit din toate pr
ile. Dup nval i zvoan, unul dintre slujitorii
Domniei a ridicat -a
inut sus capul celui ucis. Chiar atunci rsrea soarele i scânteia bruma-n livad.
i capul se uita cu ochi neclinti
i la mine i-mi zâmbea cu mâhnire.
Tufecci-baa Gheorghie s-a întors la Domnie cu capul tatlui meu. i s-a înf
iat la Divan, i l-a
pus pe covor, pe nfram ro, la picioarele lui Vod. Îngenunchind alturi, a grit cu lacrimi:
 Mria ta, am plinit porunca! Dar te rog s m Iei slobod la pmântul meu i la linite – cci
am vrsat sângele prin
ilor mei, care curge i-n vinele mele…
A fost jalnic vederea aceea -au plâns în divan Vod i boierii. Iar tufecci-baa Gheorghie,
dobândind voie, s-a tras ctr pmânturile lui; i pentru durerea i ispirea sa, i pentru iertarea
sufletului celui rtcit, a cldit în târg la Iei biserica la care m duc s m închin…
Iat pentru care pricin, cinstite comise Ioni
, am fost jurat schitului Durau. Iar inima mea
râvnea ctr oameni. De-aceea cuget uneori c pu
ine i triste au fost zilele mele…
Rzul s-a artat mirat de povestirea monahului -a tcut cu uimire o vreme. Dar dup aceea i-
a venit în fire i ne-a încredin
at c ceea ce vrea s ne spuie dumnealui e cu mult mai minunat i mai
înfricoat.

13 Balaurul

¥

 Fra
ii mei! a început cu mare putere comisul Ioni
, i s-a desfurat în picioare cât era de
nalt i de uscat; adevr mrturisesc în fa
a lui Dumnezeu c istorisirea cuvioiei sale printelui
Gherman mi-a zbârlit prul sub cum; dar eu vreau s v spun ceva cu mult mai minunat i mai
înfricoat!
 S-ascultm povestirea comisului… a strigat cu glasu-i repezit mo Leonte Zodierul. S-
ascultm povestirea cinstitului comis! S vedem dac avem pe lâng noi ce ne trebuie i s-ascultm.
Chiar tare voiam s te rog, comise Ioni
, s nu-
i ui
i datoria i cuvântul. Noi, aici, de când
in eu
minte, înc de pe vremea Ancu
ei celei de demult, am luat obicei s întemeiem sfaturi i s ne
îndeletnicim cu vin din ara-de-Jos. Gustând butur bun, ascultm întâmplri care au fost. Socot eu,
cinstite comise Ioni
, c nu se mai gsete alt han ca acesta cât ai umbla drumurile pmântului. Aa
ziduri ca de cetate, aa zbrele, aa pivni
, – aa vin, – în alt loc nu se poate. Nici aa dulcea
, aa
voie-bun -asemenea ochi negri: eu parc tot sub ei a sta pân ce mi-a veni vremea s m duc la
limanul cel fr de vifor… Nu trebuie s;
i încrun
i sprâncenele, jupâneas Ancu
, cci eu am fost
prietin maicii tale. I-am cutat i ei în cartea de zodii, cum
i-am cutat i dumnitale. Foarte bine i
foarte adevrat i-am spus, i socot c nici dumneata n-ai rmas nemul
mit.
 Ba am fost mul
mit, rspunse hangi
a râzând.
 Se-n
elege, cci altfel nu se poate, jupâneas Ancu
; cci eu în taca asta de la old am carte
veche întru care se spune tot adevrul. Când m-ai întrebat,
i-am spus toate dup rânduial: mai ales c
por
i dup dumneata miros de busuioc i faci pe btrâni s doreasc anii tinere
ii.
 Asta-i foarte adevrat, întri rzul de la Drgneti; îns asta o puteam spune i eu, fr
carte de zodii.
 Se poate, comise Ioni
, i te poftesc, nu-fi uita cuvântul. Cum am spus, asemenea poveti
numai la un asemenea han se pot auzi. Deci am ascultat pe printele Gherman, care iar s-a învlit întru
întristarea sa i tace. Ci eu nu tiu, comise Ioni
, dac ai s po
i a ne arta ceva mai înfricoat. V spun
drept c numai o dat, de când sunt, mi-am mai sim
it aa inima, ca potârnichea în cngile oimului.
Hangi
a a întors spre btrân ochii ei aprigi, c-un glas pripit:
 Când ai vzut înti balaurul, mo Leonte!
 Da, încuviin
 btrânul, când am vzut înti balaurul. To
i ne-am întors pe dat ctre zodier,
i s-a ridicat i printele Gherman din barba sa.
 Ce vorbeti de balaur, frate? a întrebat cu tulburare comisul Ioni
, i s-a aezat la locul lui.
Care balaur? – i ne privea încruciat i nedumerit, parc atunci czuse între noi.
 Când am vzut întâi balaurul… gri cu linite mo Leonte. Eram aa, flcu trecut de
douzeci de ani, i printele meu m înv
a meteugul lui, cci i el a fost zodier i vraci care nu se
mai afla pe lume. i pe dup Sântilie, stând cu el la târl pe dealul Bolândarilor, îmi arta ziua
buruienile i rdcinile pmântului, iar noaptea stelele cerului. Atuncea am vzut întâi balaurul.
Rzul de la Drgneti rsufl prelung i arunc o privire ca de duman spre mo Leonte.
 Asemenea dihanie mie înc nu mi s-a artat… mrturisi el i glasul parc-i era slbit i fr
curaj. Spune repede, mo Leonte, cci avem vreme destul.
 Mult n-am de spus, se apr zodierul, frdecât numai ce-am vzut. Cu voia comisului Ioni
,
am s povestesc – i mare dorin
 am s-ascult pe urm istorisirea dumnisale…
Mo Leonte îi potrivi cu coatele chimirul, îi pipi taca, i se uit în juru-i ca s se încredin
eze
c oala cu vin i-i la îndmân. Era un
ran de la noi, de pe Moldova, ras i cu musta
a alb, plin la
obraz, voinic i c-oleac de pântece. i când gria i râdea i se vedeau mselele ca nite buc
i de cri
.
 Cât am moara asta, striga el când avea chef, nu m tem de Cea-cu-din
ii-lungi…
începu a vorbi cam repezit, cum îi era obiceiul.
 Apoi cum
i-a spune eu mai degrab asemenea întâmplare, cinstite comise? cuvânt el. Tria
la noi, la Tupila
i, pe vremea aceea, un boier mare i fudul: îl chema Nastas Bolomir. Era nalt i-
ncruntat -avea pe piept o barb mare cât o coad de pun. Acu se-nsurase el de dou ori, cu toat
rânduiala. i luase întâia oar o fat de boier de la Bârlad, -aceea mult n-a putut suferi mâniile i
asprimile lui i s-a întors bolnav i plângând la prin
ii si. Iar de-al doilea s-a înso
it cu vduva unui
grec Negrupunte: frumoas femeie -aceea, i bogat. Dar n-au trecut doi ani de când le-a pus popa
cununiile pe cap – i-ntr-o toamn am vzut-o galben i ovilit, parc-o btuse bruma; i s-a dus la

14 doftori prin strint
i, unde-a i murit. A rmas boierul nostru singur o vreme, i i se dusese numele
c-i mor nevestele. Erau muieri în sat, frumoase, dar proaste, care stupeau dup dânsul, când îl zreau,
ca dup dracu. Tata chiar spusese râzând c de-acuma cuconu Nastas Bolomir moare vduvoi – dar
nu-i pas, cci are curtea plin de
ignci tinere… Aa trecând o vreme, numai ce s-aude c boierul se-
nsoar iari. Cum se poate? Cu vreo vduv de cele de abanos, cu vreo cneaghin de cele de la
muscali, care umbl cu ciubote de iuft i cu nagaic: numai aa femeie ar fi potriva lui… Când colo, ce
vedem noi? S-a dus la Iei i s-a cununat chiar la sfânta Mitropolie, -a adus la Tupila
i, în droc cu
patru cai, o copil ca de aptesprezece ani. Când s-au dat jos la scara cur
ii, de abia ajungea cu fruntea
la barba lui. i era blaie i râdea, parc era soarele. Iar babele de la poart i de pe lâng odile
slugilor au prins a o cina -a o plânge: c-i aa de pu
intic i de frumoas, – -are s-o rpuie i pe asta
brbosul. Iar Bolomir a luat-o aa, frumuel, de dou degete de la mâna stâng -o purta ca pe un odor
de mare pre
pe treptele de piatr, aternute cu covor.
Dar n-a apucat a o duce pân sus, c numai s-a întors ctre dânsul râzând, a cltinat din cap i
parc-a vrut s-l împung cu nite corni
e; s-a desprins de el -a fugit singur înainte.
Era i ttuca de fa
. i-a scuturat pletele i nu i-a plcut o treab ca asta.
Ateptm noi o vreme, dup vorba babelor: vedem c cucoana Irinu
a nu-i pleac fruntea. Ba-i
ieiser dou ruje în obraji, i râdea totdeauna artând nite din
i mititei ca de oricel.
Dar erau pesemne din
i ascu
i
i, cci pe boierul nostru cel mare îl vedeam mai sczut i mai
tcut.
Avea cucoana Irinu
a gust s se plimbe pân la Roman, ori s se repead pân la Iei, apoi numai
un deget mica -o vorb îngâna i cuconu Nastas îi pleca barba i-i fcea pe voie.
Acu, nevasta grmticului i cu cmri
a aflaser nu tiu de unde c drcuorul boierului nu-i
nici bogat i nici din cine tie ce neam. Un fel de fat a unei nepoate de-a printelui Mitropolit… Aa
zâmbeau ele i fceau cu ochiul vorbind despre asta, cum îi treaba muierilor, c eu, ca un flcu prost
ce eram, nu în
elegeam nimica.
Într-o var, m aflam la târl, precum am spus, i de Sântilie venise la oi i tata; i stteam într-o
colib de frunzri aproape de malul Moldovei, mai la o parte de ciobani. i de-acolo de la noi se zreau
gârlele i scruntarele i hanul acesta; la spate, departe, erau pdurile i mun
ii pân unde se vede ca o
negur. Ce se mai întâmplase în sat, nu tiam, i nici nu m îngrijeam eu de asta. Iaca într-un rând, la
amiaz, fiind singur i priveghind ceaunul pus în cujb deasupra focului, aud tropot de cal i vd cu
fric pe cuconu Nastas Bolomir oprindu-se i desclecând la coliba noastr, în singurtate.
 Noroc bun, biete, – zise. Tu eti feciorul lui Ifrim zodierul?
 Srutm dreapta, cucoane, eu sunt.
 Unde-i tat-tu?
 Ttuca, – zic, – îi la fcut fân nu departe de aici, pe coast. Trebuie s vie la mâncare.
 D o fug i-l cheam. S vie numaidecât, în clipeala asta! Eu stteam în cumpn; dar
boierul s-a uitat aa de urât la mine -a întins mâna spre harapnicul de la oblânc, încât am i apucat-o pe
coast, cu capul gol. L-am întâlnit în drum pe ttuca: venea la mâncare. Când a auzit c-l cheam aa
de aprig boierul, a fcut: Hm! -a cltinat din cap; dar nu mi-a spus nici o vorb. Când am ajuns la
colib, am gsit pe Bolo-mir tot lâng cal, sprijinit c-un cot în a i cu barba-n piept. Eu m-am dat în
dosul frunzarului. Ttuca a pit cu îndrzneal înainte.
 Ce cau
i aicea, bre Ifrime? griete boierul cu suprare. Eu umblu dup tine în sat i tu
slluieti în pustie?
 Srut mâna, luminate stpâne, rspunde tata; am venit la nevoile mele. Dar dac mi-ai fi
trimes mria ta un cuvânt, a fi lsat tot i m-a fi înf
iat la curte.
 tiu, griete boierul tot suprat; dar eu n-am când atepta! Ascult, Ifrime, nimene nu tie, i
poate nici tu nu tii ce amrciune mare apas sufletul meu.
 Suprarea-i de la Dumnezeu, stpâne, i trece.
 Nu trece. Vorbeti ca protii, pentru c nu tii.
 Ba tiu, mria ta, c suprrile de dragoste sunt mai rele, dar trec -acestea…
Boierul s-a uitat la el încruntat:
 Ce tii tu, bre Ifrime?
 Mria ta, zice tata, eu tiu multe, c aa-i darul meu. Eu citesc nu numa-n zodii, ci i pe
obrazul omului.
 Atuncea tii tu, bre Ifrime, c-n casa mea a intrat un demon i c nu mai pot avea linite?
 tiu, luminate stpâne.
 tii tu c m chinuiete ca pe Domnul nostru Hristos? i-s ca un om însetat pe care-l
pedepseti legându-l de colacul fântânii?
 Aa este, stpâne, precum spui.

15  Ascult, omule: n-am putut face nimica nici cu mânia, nici cu rugmintea; i pentru pu
in
lucru mi-am supus toat fiin
a mea ca un rob. Iar acuma, chiar în diminea
a asta, cmri
a mi-a adus
ruinoas veste: c drumurile so
iei mele sunt pentru ocara mea i obrazul cuconaului celui mai mare
al lui Vuza vornicul. Este unul Alixndrel Vuza, poate l-ai i vzut: în vara asta a intrat în casa mea de
dou ori sub cuvânt c are de vânzare nite cai albi din
ara muscleasc. El îns venea pentru altceva,
i eu n-am în
eles. Acuma am hotrât eu în inima mea ce s fac, am venit îns i la tine, ca s nu
greesc cumva. Tu eti un om care po
i cunoate adevrul i vreau s mi-l ceteti i mie…
Boierul nostru era aa de tublurat i aa de rtcit, cum am vzut pu
ini oameni în via
a mea. Îi
rodea barba i n-avea astâmpr. Iar ttuca, fr întârziere a intrat în colib i a ieit în clip cu taca
aceasta pe care o vede
i la oldul meu. i sco
ând cartea, s-a aezat lâng foc pe scunel, a îmbiat de-
getul i a început a întoarce foile. Boierul atepta în picioare lâng cal.
 Mria ta, în ce lun i-n ce zi ai vzut lumina lumii?
 M-a nscut neneaca într-o mar
i, Ifrime, în optsprezece zile a lunii lui octombrie.
 Atuncea, a cuvântat ttuca pe gânduri, se cuvine s deschidem la zodia Scorpiei, cutând i-n
alte locuri, dup rânduiala adevrat. Luminate stpâne, aicea se spune adevrat, cum c mria ta eti
om mânios: deci cunoscând aceast patim, nu trebuie s te Iei în voia ei.
i a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui asemenea om nprasnic cum
era boierul nostru. i cugeta c poate va putea s-l domoleasc.
Dar Bolomir îi scutura barba cu mare nerbdare:
 Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre csnicia mea. Ttuca s-a uitat cu luare-aminte în carte i i-a
rspuns astfel:
 Mria ta, casa nun
ii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinu
a ai pus-o mria ta
în luna lui april, în sptmâna luminat, dup sfintele Pati. Deci aceasta este înso
irea cea bun i
adevrat, dup zodie. Iar aicea, stpâne, scrie astfel: casa împreunrii nun
ii este Taurul, atuncea va
avea mare noroc cu muierea lui… i mai spune aici mai departe, mria ta: casa norocului lui este
Cumpna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor mrturii… Aadar, slvite stpâne, dac
sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot c vorbele auzite sunt netrebnice, i trebuie s
deprtezi de la inima mriei tale gândurile cele rele.
Boierul a stat pu
in cugetând.
 Se poate, Ifrime, s fie cum spui tu?
 Slvite stpâne, aa este precum spun.
 Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinu
a? A plecat ieri, cu vorb c vine azi.
 S-a dus, mria ta, cci aa a voit Dumnezeu s nu se întâmple o cumpn dup vorbe
minciunoase i mânie…
 Se poate… a mormit boierul ceva mai domolit. Într-adevr, altfel s-ar fi întâmplat fapt
cumplit… Aferim, omule; am auzit vorbe adevrate din cartea ta i alt dat. Deci-dar ce socoti tu c
trebuie s fac?
 S-atep
i, mria ta, cci are s fie bine…
Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastr. Iar ttuca s-a uitat dup el lung i zâmbind,
pân ce nu l-a mai vzut. Apoi a lsat ceaunul la cujb pe focul stins i mi-a poruncit s pun calul la
cru
. Cuibrindu-ne amândoi în iarb, ne-am lsat la vale, am trecut prin vad, – i am mânat numai o
fug pân aici la han. Aicea sta ateptând în prag Ancu
a cea de altdat.
O întreab ttuca repede, trgând cru
a lâng prag:
 Fin Ancu
, spune-mi, te rog, o vorb bun. Asar a trecut cucoana Irinu
a de la Tupila
i
spre Roman?
 Trecut, cum nu, nnaule…
 i înapoi aa-i c înc nu s-a întors?
 Nu; poate a trece mai ctr sar.
 Atuncea ai spus, fin Ancu
, cuvânt plcut lui Dumnezeu.
 Dar ce este?
 Ce s fie? S-a milostivit un suflet bun s deschid ochii lui Bolomir – -acuma el îi scutur
barba, crâc i vrea s verse snge.
 Cum se poate! Cine-a fcut asemenea fapt? – a
ipat Ancu
a pocnindu-i palmele. S-o
omoare i pe asta, dup ce a asuprit -a pus în pmânt dou femei? Partea lui pe lumea cealalt are s
fie Caraoschi, – încaltea las’ s-i plteasc una de-a noastr i pe ast lume…
Aa vorbind jupâneasa Ancu
a cu printele meu, amândoi s-au sftuit s-a
ie drumul cucoanei i
s-i deie tire s se pzeasc.
Într-adevr, cinstite comise i oameni buni, asta s-a întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toac.
Soarele se-nvluise la amiaz în mare fierbin
eal i-n aburi, i de pe munte se suiau împotriva lui nouri
alburii. Când s-a întins umbra asupra leahului, iaca vedem venind de ctre Roman, în nouri de pulbere,

16 caleaca cu patru cai a cucoanei. Trece în lungul unui lan de ppuoi, pe lâng un col
de dumbrav, – i
ttuca iese înainte în mijlocul drumului, i începe a face semne de primejdie cu bra
ele.
iganul de pe capr oprete. Atuncea de sub colb s-a artat ctre tata un clre
tânr pe-un
hrmsra negru. Tata l-a cunoscut numaidecât, dup frumuse
 i dup îndrzneala ochilor.
 Cucoane Alixndrel, zise tata; întoarce-te, c-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe.
 Ce este, omule? – s-a auzit i glasul cuconi
ei; -am vzut-o plecându-se la scara trsurii, cu
gtelile ei albe, sub un cortel trandafiriu i mititel.
Atuncea s-au întâmplat dou lucruri. A pornit dintr-o dat a juca un vânt iute dinspre apa
Moldovei -a mânat pulberile pe mirite ca pe nite perdele. i-ntr-acelai timp am vzut dinspre cornul
de dumbrav nvlind boierul, cu barba-n dou pr
i, cu slujitorii dup el, rcnind cu mare glas.
Am rmas înlemni
i, i eu am sim
it pe mine cme de ghea
. Alixndrel i-a opintit
hrmsraul în dou picioare -a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinu
a a slobozit un

ipet i s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au npustit, au înconjurat trsura, au prins pe tata -
au dat jos din a pe feciorul vornicului Vuza.
 Miele! rcnea cu strnicie Bolomir ctr ttuca. Asta-i credin
a ta, -aa-
i este tiin
a?
Lua
i-l i lega
i-l i s-mi jupi
i din spinarea lui de-o preche de papuci; dar s nu cumva s-mi ias
pielea c-o cresttur, ori c-o sprtur, c v spânzur! i tu, ho
ule! Eti feciorul vornicului Vuza? – eti
neam de boier? Am s v art eu la amândoi, i
ie, i jupânesei, cum tiu eu s pltesc… Mi! – se-
ntoarse el ctre arga
i, apuca
i i desfunda
i cru
a solomonarului i descleca
i-i roatele de ciolane, i
dup ce-
i lsa-o numa-n pinteni, s-i lega
i pe amândoi de dânsa, – c-aa vreau s-i duc numa-ntr-o
goan la Iei, pân-n ograd la sfânta Mitropolie!
iganii au i înfcat cru
a -au prins s-o frâme i s-o descal
e. Al
i slujitori au apucat pe
ttuca între harapnice. Unii au început a rupe straiele de pe Alixndrel Vuza. Iar spre cucoana Irinu
a s-
a îndreptat, pufnind de mânie i gâfâind, însui boierul, cu biciul plumbuit în mâna stâng. Îi czuse
cuma din cap i vântu-i împrtia i-i amesteca barba cu pletele.
Atunci a rsrit de sub cortelaul ei cuconi
a, sprinten, sub
ire i mldioas ca o viper. i l-a
înfruntat c-un
ipet i cu ochi plini de ur:
 Nu te-apropia de mine, urâtule i blstmatule! Zvârlise cortelul i deodat îi crescuser la
mâni gheare agere cu care-i amenin
 so
ul. Mi s-a prut c vd în prul ei i corni
ele cu care voise
odat s-l împung.
În acelai timp tatl meu rcnea cu glas înalt sub cu
itul lui Pârlea
iganul:
 Cucoane Nastas, are s te-ajung mânia lui Dumnezeu! Când a rcnit astfel sub cu
it
btrânul, s-a fcut o clip tcere. A scprat -a trsnit cu sunet mare în munte. i deodat am vzut
cerul îmbrcat cu bolt joas de nouri, i vântul veni de la asfin
it c-o izbitur, închizând i detunând
uile hanului.
Peste Moldova, dincolo de dealul Bolândarilor, cerul se mica i se apleca rotindu-se împotriva
pmântului; -un muget peste fire i nemaiauzit umplu vile venind dintr-acolo; i toat lumea care se
afla fa
, întorcând ochi holba
i, a vzut balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iu
eal.
L-am vzut i eu i m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada sub
ire ca un sul negru
pipia pmântul, i trupul i se înl
a în vzduh, iar gura i se deschidea ca o leic în nouri. i mugind,
venea cumpnindu-i coada; iar în rsuflrile lui sorbea i juca în slav cli de fân, acoperiuri de case
i copaci dezrdcina
i. i de sub mugetul lui lepd o revrsare de grindin i ape, parc ar fi luat pe
sus albia Moldovei -ar fi prvlit-o asupra noastr.
La vederea puterii lui,
iganii au czut cu fe
ele la pmânt. Ancu
a s-a mistuit undeva într-o
cotru
 a hanului. Eu m-am repezit la tata s-l dezleg, – -abia am avut vreme s m tupilez lâng el,
sub cru
a cu roatele fr ciolane. Droca cu caii învluindu-se, a întors în loc -a apucat-o în goan
spre Roman, având i pe feciorul vornicului Vuza într-însa. Iar balaurul, alungând în partea cealalt pe
boier, l-a cuprins, l-a sucit i l-a izbit amestecându-i barba cu vârtejul, – pân’ce l-a lepdat aproape mort
într-o râp mai încolo. i cum s-a întâmplat asta, nvala de ape i piatr a sttut, i numai mugetul
fiarei a mai rmas stpânind, – -am vzut-o cum se ducea ctre miaznoapte, ca un stâlp, pe urm ca
un fum, pân ce încet-încet s-au alinat cuprinsurile.
Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit c printele meu ar fi
chemat balaurul, din slaul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lsa pe oameni s vorbeasc, – îns el
tia mai bine decât oricine de care porunc ascultase dihania furtunilor. Într-adevr, de drcuorul cel
blan nu s-a mai auzit nimic, i nimene nu l-a mai vzut niciodat.

17
Fântâna dintre plopi

¥

Soarele btea în hanul Ancu
ei, scânteind în geamurile zbrelite. Lutarii se sculaser din cot-
loanele lor i-i sticleau din
ii; Ancu
a cea sprâncenat a
â
a iar focul în covrul vechi de spuz; noi,
gospodarii i cruii din ara-de-Sus, ne uitam numai cu coada ochiului la oalele goale înirate pe
lâng pro
apuri. Dar scripcile i cobzele înc n-aveau ctare. i nici comisul Ioni
 de la Drgneti nu-
i începu povestea pe care o ateptam. Cci pe leahul Romanului se vedea venind un clre
, învluit
în lumin i-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat i cu coama fluturând, în buiestru iute, luneca
spre noi.
Înspre mun
i erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu într-o singurtate i-ntr-o
linite ca din veacuri; i câmpurile erau goale i drumurile pustii în patru zri; iar clre
ul pe cal pag
parc venea spre noi de demult, de pe deprtate trâmuri. i cum ajunse drept han coti, cci aici îi erau
sor
ii s se opreasc, – îi scoase plria de pâsl neagr i ne pofti pe to
i la bun-ziua i noroc-bun.
Era om ajuns la crunte
e, dar se
inea drept i sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci
nalte -un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri,
inut numa-ntr-un ln
ujel, atârna
o blni
 cu guler de jder. Avea torb de piele galben la old i pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu
mustcioar tuns i barb rotunjit, cu nas vulturesc i sprâncene întunecoase, arta înc frumuse
 i
brb
ie, dei ochiul drept stins i închis îi ddea ceva trist i straniu.
Cum coborî de pe cal, zâmbind cu prietenie i privindu-ne cu ochiu-i limpede i albastru,
comisul Ioni
 îl cunoscu i se repezi din locul lui, înl
ând bra
ele i strigând cu mare glas:
 Oare m-nel? Nu eti domnia ta prietinul meu Neculai Isac, cpitan de mazâli?
Zâmbetul clre
ului pieri i ochiu-i crescu, rotund i a
intit.
 Da, rspunse el cu glas moale i blând; eu sunt Isac. Acuma te cunosc i eu. Dumneata eti
comisul Ioni
, de la Drgneti.
Cu mare plcere vzui pe cei doi oameni îmbr
iându-se. i tovarii ceilal
i erau mul
mi
i de
asta. i ochii Ancu
ei se înduioar.
Iapa cea btrân i slab a comisului rânji i rânchez în dosul hanului.
 Aista-i cal din calul meu din tinere
, zise comisul, seme
ind capul i desfcând bra
ele.
Strinul îi întoarse ochiul spre dihania cea btrân i zâmbi uor, fr s par prea mirat.
 Cu asta am umblat eu o
ar, urm comisul. Amândoi, î
i aduci aminte? Am btut drumurile
i ne-am prduit tinere
ile! De când ne-am despr
it îns, vd c ai pierdut o lumin.
 Da, rspunse cltorul cu glasu-i blând. Am pierdut. Am avut o întâmplare nprasnic… i
Dumnezeu m-a întors iari prin locurile acelei dureri…
 Cum se poate? Aici ai avut aceast întâmplare?
 Da, prietine. Îngduie-mi numai s-mi duc calul la adpost, s-l grijesc i s-i dau grun
e. Pe
urm om bea un pahar de vin i
i-oi povesti ce nu tii…
Pind sprinten, mazâlul trecu spre grajd, ducându-i calul de cpstru. Ancu
a, rsrind ca
dintr-o amintire, privi dup el i gri în oapt spre comis:
 Aista-i omul cel din ara-de-Jos, de care vorbea maic-mea, când eram copil?
 Da, rspunse comisul; Neculai Isac de la Blbneti, din
inutul Tutovei. Am fost prieteni
buni în tinere
ile noastre.
 Spunea maic-mea, urm Ancu
a, c a avut mare val i erau s-l omoare nite
igani aici, la
vad la Tupila
i. Era o poveste înfricoat, de care nu-mi mai aduc aminte.
 Atuncea are s ne-o spuie singur cpitanul Neculai, cuvânt cu mare mul
mire rzul. i
tii dumneata, drag Ancu
, c acest mazâl de la Blbneti, care se uit acum linitit la noi i
griete aezat, a fost un om cum nu erau mul
i în
ara Moldovei. Voinic i frumos – i ru. Btea
drumurile, cutându-i dragostele; se suia la mnstiri i cobora la podgorii. i pentru o muiere care-i
era drag, îi punea totdeauna via
a. Aa om a fost. -a avut ibovnice ctre toate zrile. -adulmeca pe
drumuri fr hodin i fr astâmpr…
La aceste vorbe, noi, rzii i cruii din ara-de-Sus, ne-am uitat unii la al
ii prea bucuroi, -
am cunoscut c mazâlul trebuie s fie un om cum ne place nou. Iar Ancu
a cea tânr i-a înl
at

18 strâncenele zâmbind, i-a potrivit mrgelele la gât i cârligele de pr la urechiui. i când vzu pe
mazâl c se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uurel, mldiindu-se, cum tia ea c-i sade bine.
Cpitanul Neculai pi la butucul din preajma focului. Îi scoase blni
a i îi înfur în cont
pistoalele. Puse aua i frâul deasupra i se aez mul
mit alturi, privind în juru-i.
Ca i cum ar fi tiut ce dorete, Ancu
a iei ca o erpoaic pe gura gârliciului, aducând în dreapta
cofiel plin i-n stânga ulcic nou. Cu obrajii rumeni i gâfâind, se opri lâng foc i întinse mazâlului
ulcica. Lutarii se trseser pe nesim
ite aproape i rânjeau cu viclenie sunând din strune.
Când vzui pe mo Leonte, cititorul de zodii, c-i caut loc lâng cei doi prieteni, fr s stau
prea mult la îndoial, m ridicai de la pro
apuri, fcui doi pai i grii cu îndrzneal:
 Prea cinstite cpitane Neculai! Noi suntem aicea mai mul
i gospodari i crui din ara-de-
Sus, care foarte dorim s cinstim cu domnia ta o ulcic de vin nou i s-ascultm întâmplarea cea de
demult…
 Iubi
ilor prietini, îmi rspunse mazâlul, mie mi-a plcut totdeauna s beau vinul cu tovari.
Numai dragostea cere singurtate. Divanul nostru-i slobod i deschis i-mi sunte
i to
i ca nite fra
i!
Pe loc cufundând noi ulcelele în cofiel, le-am închinat cpitanului i ne-am strâns împrejurul
lui, iar lutarii au prins a cânta cu jale cântecul cucului btrân. Ci nu mult dup aceea, când am istovit
vinul, s-a ridicat i Ancu
a de la foc cu pui: frip
i în
igl.
Dup ce-a venit alt vin -am închinat iar, într-o vreme a rmas cpitanul Isac de la Blbneti
pu
intel mâhnit, i, cuprinzând pe comisul Ioni
 de umr, a oftat -a zis, uitându-se spre pâcla
mun
ilor, la asfin
it:
 Srac
ar Moldoveneasc! Erai mai frumoas în tinere
ile mele!
Pe urm s-a întors spre Ancu
a, tulburat, îngânând cel din urm viers al lutarilor:
Trage, mândro, cu bobii…
Trage, mândro, i-mi ghicete
Codrul de ce-nglbenete,
Omul de ce-mbtrânete…
A apucat pe hangi
 de mân, i ea nu s-a sfiit, ci numai clipea domol ca o mâ
 desmierdat. Iar
noi am rmas tcu
i, cci am în
eles c mazâlul vrea s ne spuie întâmplarea lui de demult.
 Domnilor i fra
ilor, a vorbit cpitanul Isac de la Blbneti, – asculta
i ce mi s-a întâmplat
pe-aceste meleaguri, când eram tânr. De-atuncea au trecut ani peste douzeci i cinci. Catastihul
acelor vremuri a început s mi se încurce. Eram un om buiac i ticlos. Calul meu sta hojma cu aua pe
dânsul i btrânii mei nu-mi vedeau obrazul cu sptmânile. Maic-mea m bocea în fiecare duminic
i m blstma i ddea liturghii lui popa Nastas, ca s m linitesc i s m-nsor. Iar tatu-meu tcea -
o privea într-o parte, cci i el fusese ca mine i-i fcuse multe zile amare. Om nevrednic nu pot s
spun c-am fost. Aveam oi i imauri i negu
am toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, i pentru
ei clcam multe hotare. Dumnealui comisul Ioni
 s v spuie câte drumuri am btut, cci i el avea
patima mea în zilele lui i eram de multe ori tovari.
Aa, într-o toamn ca asta, duceam vinuri la
inutul Sucevei. i eram în popas aici, la hanul
Ancu
ei, cu cruul i cu antalele. i m aflam în mare mâhnire, cci dragostea mea din anul acesta se
desfrunzise cu vara. Iar mama acestei Ancu
e se uita pe sub sprâncene la mine i râdea, cci nici vinul
nu-mi plcea, nici pe lutari nu-i sufeream. Umblam bezmetic i singur ca un cuc.
Era într-o sâmbt, pe la toac. Am înclecat -am purces încet, pe-un drumuor, printre miriti.
-ascultam în singurtate, pe sus, cocoarele care se cltoreau. Când am ajuns la malul Moldovei, am
luat-o la vale, printre ap i lunc. Într-un rstimp au început clopotele la biserica de la Tupila
i. Am
oprit calul i le-am ascultat cu jale, pân ce au contenit. i-mi aduc aminte c, dup ce au stat clopotele
acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, – i picurau deprtate i stinse: parc bteau în inima
mea. M-am trezit într-un târziu privindu-m într-o revrsare de ap ca-ntr-o oglind, i m-am spriat de
mine, ca de o vedenie.
Am pornit iar, i umblam pe gânduri; pân ce-am auzit zvon de glasuri. Treceam pe dup o
perdea de rcni
i i nu mai vedeam balta. Am cotit într-un corn de lunc i mi s-au artat deodat gârle
arzând în soarele asfin
itului, printre scruntare. -o liot de
igani tocmai sfârea de rstocit o creang a
apei, aproape, -acuma se împrtiau dup pete rcnind i
upind ca nite diavoli.
Am strunit calul. Am auzit un glas gros: parc-ar fi dat o porunc. Puradeii i muierile s-au oprit.
Pe urm, la acelai glas, au pornit înainte. Iar de la rstoac un
igan btrân i nalt, în durligi, s-a
îndreptat spre mine, pind rar, ca pe catalige, prin gârl.
Cineva l-a strigat din urm:
 Und’ te duci, mi Hasanache?
El nici n-a catadicsit s rspund. Pufind din lulea, se apropia de mal.
Din alt parte, porni dup el o fetican cu fusta ro. La un bra
de ap ddu a adânc i prinse a

ipa -a râde, ridicându-i la subsuori fusta. Trecu repede i porni pe prund înaintea btrânului.

19 Hasanache rcni rguit dup ea, amenin
ând-o cu pumnul:
 F-napoi, fa!
Ea-i scutura capul gol, i-i sticlea din
ii. Aproape de mine se opri i m privi uimit, parc
vedea o slbtciune rar.
 F-napoi, fa Marg! strig iar
iganul cel btrân. Las pe boier în pace!
Ea fcu iar semn de împotrivire din cap i începu a râde.
Era o fetican de optsprezece ani. Îi vzusem în ap trupul curat i frumos rotunjit. Sta aproape
de mine, numai în cma i-n fust ro. Obrazul îi era copilresc; dar nasul arcuit, cu nri largi, i
ochii iu
i m tulburar deodat. Am sim
it în mine ceva fierbinte: parc-a fi înghi
it o butur tare.
Hasanache o ajungea cu bra
ul ridicat. Ea feri în lturi, m ocoli în fug i trecu iar spre balt. La
malul apei se opri i începu iar s m priveasc.
Btrânul îi scoase luleaua, scuip, i rânji negru. To
i din
ii dinainte îi erau rup
i.
 Srut mâna, beiule, nu bga în sam. E-o fat proast, care n-a ieit înc în lume.
Marga chicoti, la malul bl
ii, i pru-i negru i lins avea luciri de pun.
Hasanache o amenin
 cu luleaua. Apoi iar se întoarse spre mine.
 Dumneata trebuie s fii boierul care-a poposit la han, cu vin din jos…
 Da, dar de unde tii?
 Mi-au spus lutarii, care-s de-ai notri. Am vzut obraz strin -am în
eles c dumneata
trebuie s fii acela. Dac mi-i da de-o gleat de rachiu, î
i pup mâinile i-
i zic bogdaproste mriei tale.
Î
i faci o poman c-un
igan btrân i nevolnic!
Încet-încet laia de la pescuit lsase rstoaca i venea ctr mine, împingându-se, ferindu-i
capetele i privindu-m cei de la spate pe dup umerele celor dinainte. Unii întrebau ceva pe Marga. Ea
le rspundea optit i m privea zâmbind, cu coada ochiului.
Am tras de la old taca, am deschis-o -am scos din ea un bnu
de argint. Hasanache l-a prins
din zbor i l-a vârât repede în gur. Am mai scos un ban -am fcut un semn
igncuei. Ca o opârl s-
a zvârlit spre mine -a primit banul în poal.
Hasanache prinse a urla ctre ceilal
i -a-i mâna înapoi spre balt.
Nu mai aveam de ce sta într-asemenea larm. Am pornit spre han; îns cu îndoial. Pe când
urcam un ponor, am mai întors o dat capul. Pe Marga n-am mai vzut-o.
Eram nemul
mit. Calul mergea domol prin
râna moale i eu m gândeam la fel de fel de
lucruri, în care amestecam pe
igncua cu fusta ro. Cotii dup colnic; i dintr-o dat mi se înf
i,
într-o viug verde, o fântâni
 cu colac de piatr, între patru plopi. Era un loc tainic i singuratic. Apa
neclintit, aproape de ghizdele, avea în ea ceva viu: micarea mrunt i necontenit a frunziurilor.
Calul înclin capul i rupse o gur de iarb. Îl strunii i-i ddu pinteni. Dup o vreme, începui a
vedea hanul. Atunci mai privii de cea din urm oar îndrt. În vârful plopilor, la fântâna singuratic,
lucea asfin
itul. Iar în umbra de dedesubt sta Marga, cu mâna strein la ochi. Mi s-a prut? A fost o
artare? Am zrit-o numai o clip, cât a
inut i lucirea soarelui de deasupra.
Pe atuncea nu cunoteam, ca acuma, sufletul femeilor. Cu toate acestea, a doua zi diminea
, o
ateptam pe Marga. Pe când oamenii pregteau boii ca s-i înjuge la care i mo Irimia, vatamanul
cruilor, îmi lmurea ce drum trebuie s-apucm, eu tot fulgeram cu ochii drumeagul Tupilatilor. Ce
ateptam eu îns nu se vedea.
Mi-am potrivit coburii, am cercetat pistoalele. M-am plecat apoi, ca s strâng chinga calului,
hotrât s încalec. Când înal
capul, Marga la doi pai de mine. Întindea mâna, ca s mângâie botul
roibului. i râdea. Era îmbrcat cu fusta ei ro i cu polc albastr. La cap îi potrivise o batist ca
sângele. Gâtul îi era plin de hurmuzuri. În picioare avea încl
ri nou. Cu înf
iarea ei nelinitit de
cpri
 neagr, parc ieise din pmânt. Îns nu m privea.
Mi-am sim
it inima btând, -am vzut c mi-i drag, mcar c era o
iganc proast. Când o
întrebai: „Tu eti?”, rsri i i se înfiorar nrile.
 Srut mâna, boierule, eu sunt. Am venit s-
i mul
mesc. Asar, abia am ateptat s ias
jidovul din sâmbt i m-am dus la el cu carboava dumnitale. Mi-am ales ciubo
ele!
i-mi art pe rând încl
rile, ridicând câte-un picior i sltându-i fusta cu vârful degetelor.
Mo Irimia se trase mormind la cruii lui. Îmi cunotea el nravurile. M apropiai de fat. Îi
zisei râzând:
 Dup cum vd, te-ai gtit de duminic. Eti frumoas ca o duducu
.
Vorba-i fcu mare plcere. Sângele-i rumeni obrajii. Cltin din cap i m privi în fa
:
 Nu m-am îmbrcat pentru biseric!
 Atuncea pentru ce?
 Aa mi-a plcut mie. Am venit la orând, s iau rachiu pentru uncheul Hasanache. i s
mul
mesc boierului, cum am spus.
 Eu socoteam c-ai venit s-mi ghiceti.

20  Nu, cuconaule, c nu-s bab, nici spun minciuni. Ce
i-a fi putut ghici?
 Credeam c mi-i ghici cu cine a dori eu s m-ntâlnesc într-un loc.
 Unde? opti ea râzând cu toat fa
a. La fântâna dintre plopi?
 Da.
 Cu cea pe care-ai vzut-o acolo asar?
 Da; de-atuncea o doresc.
 Se poate, cuconaule, îngân ea blând, i ochii i se umbrir; dar aceea-i o biat fat din atr
i dumneata numai cât guieti i te duci. Iaca, boii îi înjuga
i i carle pornesc. Încaleci i dumneata,
i ea te poate atepta ht i bine. Desar cine tie unde ai s înseninezi.
 Ba s-atepte, îi rspunsei eu privind-o
int, fr zâmbet. La dou ceasuri dup înserat, eu m
întorc i sunt acolo.
Ea-i plec nasu-n pmânt i tcu un rstimp. Apoi, fr s m priveasc, începu cu alt glas:
 Dar dup ce duci vinul unde trebuie, nu te întorci tot pe acesta drum i nu poposeti aici?
 Ba da. Îns poate fi întârziere, dac nu mi-a pregtit boierul de la Pacani banii.
 Aa?
Se rsucea uor în loc, la dreapta i la stânga mldiindu-i mijlocul i privindu-i cu struin

ciubo
elele. Apoi deodat îmi apuc mâna cu care
ineam dârlogii calului, mi-o srut, se întoarse i
fugi. Se mistui undeva, pe sub zidurile hanului. O mai ateptai o vreme cu ochii, dar n-o mai vzui.
Ancu
a iei în u, ca s-i primeasc banii de gazd. Mcar ca nu mai era tânr, era frumoas
femeie, plin i voinic, îmi zâmbea viclean, cltinând din cap, cci toate le pricepea i toate le vedea.
Era ca i Ancu
a astlalt, care se uit acuma la mine. Dar asta-i mai tânr i mai frumoas.
Oamenii îndemnau boii i carle ieeau scâr
âind la leah. Când a trecut i cel din urm car, al
unsprezecelea, m-am zvârlit i eu în a. Lutarii s-au ploconit cu cumele în mân, din col
ul
gârliciului. Eu am trecut la drum, i Lupei, câinele cel mare, sur, slobozit de mo Irimia din lan
, începu
s latre i s salte împrejurul roibului. Era o diminea
 limpede de toamn în valea Moldovei. Se
auzeau clopote de biserici sunând în deprtri. Acuma zvonul lor venea pân la sufletul meu blând i cu
dulcea
.
Am mers mult vreme aa, având soarele-n spate i apele Moldovei în stânga. Am trecut prin
satele rzilor de la Miteti, Nvrpeti i Miroslveti. Pe urm am lsat valea Moldovei -am prins a
sui dealul cel lung spre Brteti. Când am ajuns acolo, în codru, sub schit, am fcut popas. Dar eu nu v-
a putea spune ce-am grit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am vzut; cci aveam în mine chipuri
i vedenii care m duceau ca-n zbor aiurea.
Ctr asfin
itul soarelui am fost la Pacani i m-am înf
iat la curte. M-am închinat cu sntate
în fa
a lui Cânta i i-am artat c i-am adus vinul tocmit. Dumnealui m-a btut pe spate i mi-a zis
„brava”; mi-a orânduit odaie de mas i mâncare -a rmas hotrât s descrcm a doua zi. Mi-a mai po-
vestit domnia sa cum i-a btut piatra în anul acela viile de la Cotnari; dar nu prea bgm de sam, cci
se ridicau pâcle de pe iret i venea sar.
Dup ce-am mâncat -am fcut cercetarea oamenilor i rânduiala pe noapte, am spus o vorb
tainic lui mo Irimia, care mi-a scos pe furi calul la poarta cur
ii. Cu Lupei dup mine, am pornit întâi
la pas. În sat am luat-o în trap uor. Pe urm am picat roibul cu harapnicul. -am mers într-o
întinsoare, cu uier de vânt în urechi, domolindu-mi fuga numai în sate. i la dou ceasuri dup
înnoptat am vzut hanul Ancu
ei scânteind c-o singur lumin. L-am ocolit -am apucat prin miriti.
Am dat pe urm în drumeag. -am pus pe roib în pas când am sim
it c m-apropii de fântâna cu patru
plopi. Îmi btea inima i m temeam s nu gsesc locul mort. O lun tirb i rocat se ridica din
rsrit ca peste o pustie.
Deodat, când sim
ii freamtul plopilor, Lupei mârâi uor. Atunci desclecai. Poruncii cu glas
sczut: „Fii cuminte, Lupei!” i m oprii. Am avut o tresrire nprasnic în toat fiin
a. Marga era
lâng mine. În lucirea tears a lunii, sta pu
in întoars, cu fruntea grmdit în cotul mânii stângi.
Când am atins-o, i-a lsat bra
ele în jos i mi-a fcut fa
. O auzii râzând încet. Purta pe ea toate
podoabele: le sim
eam pipind-o. N-avea duh de tutun i capu-i mirosea a flori.
În acei ani ai tinere
ii, nop
ile-mi preau mai scurte. i vorbeam mai pu
in. Cum a asfin
it luna,
roibul a nechezat încetior. M-am înl
at în picioare, lâng ghizdelele fântânii. Marga mi s-a aninat de
umr, i-a grmdit capu-n pieptul meu -a prins a plânge.
 Nu fi proast i nu plânge! i-am zis eu. Desar mi-i drumul înapoi. Vreau s-
i aduc o
scurteic de vulpe de la Pacani.
Ea se strângea în mine suspinând.
 N-ai s te-ntorci. C eu îs o roab -o nemernic. Dar am s te atept -am s mor lâng
fântân dac nu vii!
Am stpânit-o un rstimp sub bra
, -am învelit-o-n cont, cci tremura toat. i dup ce m-a
srutat i i-am mângâiat ochii, am lsat-o arzând, în lacrimi. Am înclecat -am purces repede c-un

21 gând necontenit i struitor s m opresc i s m-ntorc spre ea. Cu cât m deprtam, cu atâta o
sim
eam mai aprig în mine.
La Nvrpeti, am prins a zri pe Moldova pâcle nedesluite i-n rsrit s-a artat geana de ziu.
Când am coborât la Pacani, rsrea soarele-n negura iretului. Am desclecat la poarta cur
ii, mi-am
dus calul la grajd. M-am întors la cimea i mi-am stropit obrazul cu ap rece. Pe urm m-am îndreptat
spre pivni
, unde auzeam glasul suprat al lui mo Irimia.
Am descrcat cu bine vinul. i toate antalele de la podgoriile cele de departe, dup ce-au
cltorit în scâr
âit de car i-n soare de toamn, au coborât la întuneric, în hrube. Oamenii boierului le
ciocneau, trgeau pe vran vin cu trestioare. i la urm a venit i boierul în fiin
, a gustat o cup, -a
ciocnit cu mine i mi-a zis iar: Brava! – De-acuma, cpitane Neculai, a urmat el, s vii dup mine în
cerdac s facem socoteal i s-
i dau dreptul tu!
Cu ce mi-a dat boierul, florini de argint, mi-am umplut taca. M-am închinat supus ctre cinstitu-
i obraz, i-am pupat mâna -am coborât ctre tovarii mei. Era vremea de-amiaz. Dup prânz, am
hotrât s lum drumul înapoi, ctre locurile noastre.
Dar mâncarea, pentru mine, n-avea gust i pre
. Am înfulecat hulpav ceva, în fug. i, cu
gândurile nop
ii, mi-am lsat tabra -am dat o rait printre oamenii i slujbaii cur
ii, întrebând de-o
scurteic de vulpe. Banul bun gsete ce-ntreab. Aa c-am gsit îndat o blni
 cu fa
a de postav ro.
-am sim
it, luând-o în mân, plcerea
igncuei, i-n suflet mi-au scprat ochii ei iu
i.
Am fcut calea-ntoars, încet, în pasul boilor. Era o zi lin, fr boare de vânt. i-n fgetul nalt,
btut de brum, frunzele se desprindeau singure i cdeau domol fââind: codrul parc era o fiin
 i
ofta trudnic. Mergând în pas lene, mângâiat de soare, dormitam în a. i-mi visam ibovnica la fântâna
cu patru plopi.
Cu carle, am mers astfel pân ctre sar. N-aveam de ce m grbi. Pe urm, când a intrat în
mine nelinitea ca un pojar, m-am alturat de Irimia, la carul cel din cap, i i-am spus optit:
 Mo Irimie, popasu-i la han la Ancu
a. Eu m duc înainte. V-atept acolo.
Btrânul i-a întors cu mustrare ochii ctre mine:
 Bine, cpitane Neculai. Du-te unde tii i ne-om vedea la han. Am dat pinteni calului. Dup
douzeci de obra
e, în jurul meu începu s salte i s latre vesel Lupei. Moneagul, m gândeam eu, e
cu grij, ca totdeauna. Mi-a trimes strjer.
Am pus calul în buiestru i-i ascultam, în linitea înserrii, btaia potcoavelor pe leah. Stele se
aprinser în cerul curat. Câteva focuri clipir i parc le rspunser pe dealurile de dincolo de Moldova.
Drumul era fr oameni, i câmpurile! în
epeniser în linite, ca-ntr-o tain.
Mi-am împins roibul de-a dreptul spre locul tiut. Luna înc nu rsrise.
Sub plopi, la fântân în vlcic, era mai întuneric. M-am apropiat pe jos, cu frâul calului trecut
prin cotul mânii stângi. Când m-am oprit, am sim
it numai freamtul neostoit al frunziului. Am legat
calul sub unul din plopi, de-o tuf. Lupei s-a încovrigat sub botul lui, în piu.
Am ateptat o vreme; nu mult. Când iei luna în rsrit ca un ochi de spaim, câinele mârâi.
Dar tcu îndat, cci cunoscuse pe cel ce vine. Pii spre fântân. Zrii prin întunecime umbra Margi:
parc venea fugind. Se opri c-un
ipt înbuit: m vzuse. Apoi se repezi i m cuprinse de grumaji.
Gâfâia i m strângea ctre ea, scâncind. Rmase lipit de mine, i dup ce se potoli, suspin prelung i
adânc.
Lepdai contul în iarb, aproape de colacul de piatr al fântânii, i m lsai jos. Fata
îngenunche lâng mine. Îi vorbii, mângâind-o:
 Marg, ieri-noapte î
i era rcoare i tremurai. i-am adus scurteic juruit.
Ea pipi haina, râzând fericit, i o trase pe mâneci. Gri alintându-se:
 Acu vd, boierule, c
i-a fost pu
intel dor de-o biat fat… Se întinse lâng mine. Am
cuprins-o în bra
e. O desmierdam i ea avea o înfiorare -un gemt ca de slbtciune rnit.
 Ce ai tu, Marg? am întrebat-o eu într-un rstimp.
Ca i cum a fi lovit-o, rsri în capul oaselor i prinse a-i bate fruntea cu pumnii.
 Boierule! Calc-m-n picioare, omoar-m i zvârle-m-n fântân cci nu
i-am spus mai
degrab!
I-am cuprins bra
ele strâns, îngrijat deodat.
 Ce este? Nu în
eleg. Vorbete lmurit!
Ea acuma plângea, i se apleca spre mâinile mele, srutându-le.
 De ce nu m ba
i? de ce nu m zdrobeti? Iaca ce-i. Uncheul Hasanache m-a trimis ieri
diminea
a la crâm. A bgat de sam c te ui
i lung la mine i mi-a spus s viu i s-
i intru în suflet i
s ne-ntâlnim… i s-i spun lui unde m gseti. i el, cu cei doi fra
i mai mici ai lui, Dimachi i Turcu,
s vie când îi fi cu mine, unul s-
i fure calul i ceilal
i doi s sar i s te doboare…
Abia-i deslueam vorbele din tânguire.
 i tu ce-ai fcut? Le-ai spus unde vin s te gsesc?

22  Le-am spus, c altfel m omorau.
 i de ce n-au venit asar?
 Au ateptat s te-ntorci cu paralele de pe vin.
 -acuma au s vie?
 Au s vie! rcni ea, înbuit. N-am putut rbda de dragoste -am vrut s mai stai cu mine, de-
aceea nu
i-am spus cum am venit. Dar acuma nu mai pot, i-
i spun; cci vor s te omoare i s-
i ieie
banii. Au mai fcut ei fapte de-acestea i nu se tem de nimica! Acuma eu tiu c-au s m înjunghie,
cci au în
eles c-mi eti drag, -au s priceap de ce-ai scpat, dar de-acuma înainte nu-mi pas!
M ridicasem din locul meu, rcit de-un fior. Fata îmi îmbr
ia genunchii:
 Du-te repede! du-te repede!
Glasul ei era plin de groaz. Era prea târziu. Câinele începu a hmi deodat slbatic, întrâtat i
dumnos. M repezii spre cal. „De-acu m omoar, cci m-au auzit!” rcni Marga cu obrazul la
pmânt. În urma mea, în întunecime, cu ur, izbucni un strigt gros: cunoscui glasul lui Hasanache.
Am fost din câteva srituri lâng cal. Lupei, c-un urlet, se izbise de ceva în tufe i prinsese,
rupând. L-am îndemnat cu glas apsat: „Prinde, Lupei! Nu te lsa!” Era un câine tare i ager la col
, în
care îmi puteam pune ndejdea.
Am smuls frâul, am înclecat -am deschis coburii. Cu pistolul în mân, am dat pinteni calului i
l-am repezit dup larma câinelui. Din urm-mi am auzit urlete omeneti de îndemn. Cum suiam din
vlcic în goan, am desluit pe zare, la limpezi, mogâldea
a
iganului care fugea de câine. Am tras cu
pistolul; am auzit zpitul câinelui dup el: nu-l nimerisem.
Ajuns sus, îmi îndreptai calul dup glasul lui Lupei. Eram tare în a, aveam arme la mine i nu
m temeam. Dar cum goneam pe cel dinainte, din urm sim
eam c m alung i pe mine cineva.
Auzeam glasurile de îndemn tot mai aproape, din urm i pe dou pr
i, ca i cum ar fi vrut s-mi taie
lturile.
Pe miriti, luna tirb vrsa o lucire slab. Pe fugarul dinainte îl vedeam. Întorsei capul la
dreapta i la stânga. iganii din urm se
ineau de mine zvârlindu-se în prjini. i rcnetul lor, acelai
cuvânt, îl repezeau din când în când celui dinainte. Deodat-i în
elesei, – când bgai de sam c
alergam cotit. Cel gonit de Lupei fugea erpuit prin mirite; cei din urm m ajungeau.
i deodat-mi ieir pe lturi înainte. Sltau ghemui
i i rsucindu-se ca nite diavoli negri. Unul
dintre ei rmase pe pmânt i fcu piezi din dreapta ctre mine. Cellalt îmi czu i el în stânga.
În
elesei într-o clip primejdia. Dar eram agitat în goan. Auzii vâjâitul prjinilor aruncate în picioarele
calului. Am avut un vârtej scurt -am czut. Îns eram deprins i cu de-acestea. În clipa prbuirii
picioarele nu-mi erau în scar. M rostogolii în mirite, m ridicai iute din ale i fcui fa
. iganii
veneau peste mine. C-un zbârnâit m ptrunse o lovitur de fier ascu
it la coada ochiului drept. Ridicai
pistolul i fulgerai la un pas, între ochi, pe cel ce m încleca. Se prbui peste mine, stropindu-m cu
sânge. -auzii în preajm i hârâitul slbatic al lui Lupei care rupea pe cellalt.
Sim
ii sub old panga ce m lovise. O apucai i m opintii în sus. În ochiul drept aveam o
sgetare adânc i forfotit de sânge. Cu ochiul teafr zrii spre leah lumina hanului i începui a rcni
c-un glas schimbat de tulburare i de durere. Lupei prinse a gâfâi împrejurul meu -a-mi da târcoale.
Ceilal
i doi dumani se mistuiser în întuneric. Dinspre han pornir a-mi rspunde chiuituri prelungi i
se aprinser fclii.
Pân ce mi-au venit tovarii, mi-am legat strâns cu batista de la gât ochiul atins. Calul icnea la
cinci pai de mine i se opintea din când în când s se scoale. Când l-au împresurat cruii i l-au
cercetat, i-au gsit picioarele dinainte rupte. L-am lsat acolo; i, cu acelai glas schimbat i rguit, am
îndemnat pe toat lumea îndrt. Au pornit cu fcliile spre plopi, i sileam i eu scrânind din din
i,
ame
it, slbit i miel. La fântân i-am gsit pe to
i cu capetele buluc asupra colacului de piatr. Sub
lumini lucea sânge proaspt.
 Au stropit-o -au prpstuit-o în fântân… am grit eu slab.
 Pe cine au prpstuit, pe cine au zvârlit? m întreb mo Irimia.
Eu n-am mai sim
it putere s rspund. Pe sub batist m-a nboit iar sângele; mi se prelingea prin
must
i i-mi intra în gur. i parc gustam din sângele împrtiat pe colacul fântânii.
Când îi sfâri cpitanul Neculai istorisirea, asfin
i soareli în mun
i i se întinse umbr peste
valea Moldovei i asupre hanului. Focul se stinsese. Noi, gospodarii i cruii din ara-de-Sus, am
rmas tcu
i i mâhni
i. Numai comisul Ioni
 mormi ceva i se uit cu fudulie în juru-i. Ancu
a cea
tânr gri:
 Tot aa îmi povestea i mama, demult, despre întâmplarea asta. iganii ceilal
i doi au fugit i
s-au mistuit în codru…
 Da, aa-i, asta-i o întâmplare din vremea noastr.. Întri, tot fudul, comisul Ioni
 de la
Drgneti.
Am îndrznit i eu s ridic glasul într-un târziu, -am întrebat:

23  Mai este în fiin
 fântâna cu cei patru plopi?
 Nu mai este… a rspuns încet mo Leonte, cititorul de zodii. S-a drâmat ca toate ale lumii…
Cu toate acestea, cpitanul de mazâli o vedea. Sta împovrat în locul lui, neclintit i cu capul
plecat. Obrazul drept, bo
it spre ochiul stors, parc era încletat i pecetluit pe totdeauna într-o durere.
Iar ochiul cel viu, mare i neguros, privea
int în jos în neagra fântân a trecutului.
Târziu, la înserat, s-a aprins iar focul. i cpitanul Isac s-a ridicat din locul lui, a prins pe Ancu
a
de mân -a cerut, pentru sine i pentru so
i, vin vechi în oale nou.

Cealalt Ancu
¥

 Într-adevr, în vremea veche s-au întâmplat lucruri care astzi nu se mai vd, a grit încet, în
întunecimea înserrii, meterul Ienache coropcarul.
Înc prea cuprins de sfial dup istorisirea cpitanului Neculai Isac. Totui glasul lui ne-a
deteptat la via
a acelui ceas. i ateptând pe Ancu
a, cu oale nou i vin proaspt, am prins a ne
apropia cu vorbe unii de al
ii. Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lâng vatr,
am împuns -am zdrât cu vreascuri focul a
ipit în blni
a-i de spuz. Când se rsucir flcri i ne
vzurm iari, fiorul de vânt sttu i se aez peste noi i peste han o negur uoar de toamn.
 Acum nici nu mai sunt oamenii care au fost, urm meterul Ienache; i comisul Ioni

încuviin
 din cap, cu putere, asemenea cuvânt. Acuma triete o lume nou i becisnic.
 Aa este! mormi întrâtat rzul de la Drgneti.
 i iernile pe-atunci erau mai tari, hotrî coropcarul, ap-ropiindu-i de foc luleaua de lut cu
cpcel de alam. Dulama care o am pe mine e de pe-atunci; i eu acuma n-am ce face cu dânsa în
vremea iernii. O port aa între umeri, ca s m fudulesc cu dânsa. Asemenea s ti
i dumneavoastr,
cpitane Neculai i comise Ioni
, c i verile erau mai îmbelugate. i nici prin târguri nu erau atâ
ia
venetici cu dugheni nou: i noi, coropcarii, eram îmbr
ia
i prin sate ca nite prieteni buni. Acuma
trebuie s-mi plec grumazul mai tare i s-mi port marfa sus, în munte. Numai acolo se mai gsesc
oameni care n-au vzut înc târgurile; i fetele înfloresc de bucurie când le deschid ldi
ele. Apoi era i
alt credin
-n Dumnezeu. Se duceau negustorii la Rusalim i se-ntorceau sfin
i
i…Chiar eu m-am
învrednicit de-am cltorit, pe jos, pân la Sfântu-Munte. -acolo am vzut un schit pe clon
de stânc
i monahi cu dreapt credin
 se suiau i se coborau de-acolo cu scripetele, în panere, cci drum n-
aveau. Iar la noi, în târg la Iei, era aezat Domnia cu altfel de rânduial. Când ieea Vod de la
Curtea Domneasc jucând pe hrmasar negru i înconjurat de neferi, prostimea se punea cu dosu-n sus
i cu fruntea-n pulbere. Iar când te miluia un boier, nu-
i ddea un gri
ar, ci un ban de aur. S-a
întâmplat ca eu s fiu tânr, s triesc pe-atuncea i s m bucur altfel de via
. Hlduiam fr grij i
eram cu chimirul bine cptuit. Iar într-un rând, pe când îmi pregteam lzile ca s m duc la iarmaroc,
la Baia, în ara-de-Sus, s-a întâmplat în târgul nostru la Iei mare bucluc.
V rog numai oleac s îngdui
i pân ce-oi potrivi în lulea o frunz de tutun, cci atâta pcat
am înaintea lui Dumnezeu, pe lâng altele. i s desfund ciubucul, pentru c Satana atâta grij are: s-l
înfunde. Dar cel mai mare peste ceruri, peste pmânturi i peste mri s-a milostivit i ne-a înv
at s
facem suvac. -apoi s v spun c, pe când m aflam în uli
 la Carvasara i m tocmeam pentru marf
cu doi negustori armeni, iaca s-arat dinspre Beilic, cu mare zvoan, o roat de arnu
i, având în mijloc
pe-un om legat. Lume mult dup dânii, mai ales muieri i copii. i ieeau c
ei de sub gangurile i
bol
ile negustorilor, hmiau i urlau. Negustorii de pe la toate trbile s-au bulucit barb lâng barb
-au prins a se-ntreba boldindu-se. Arnu
ii umblau to
i cu hamgerele i cu uane-lele gata, parc s-ar
fi temut ca omul legat s nu rup funia i s-i deie la pmânt cu dosul palmelor. Cel prins era întru
adevr om nalt i voinic – sub
ire în mijloc, lat în spate. Avea must
i blai i ochii negri i se uita fudul
în juru-i. Era îmbrcat cu mintean i cu ciubote roii cu tureatca rsfrânt, ca un rz cuprins. Era cu
capul gol i cu buzele sângerate sub must
i.
Se afla între arnu
i unul Costea Cruntu, slujitor la agie. Când a trecut pe dinaintea negustorilor,
s-a întors cu fal -a btut iari pe cel prins cu pumnul peste flci. Am întrebat:
 Cine-i omu ista i cum îl cheam, jupâne Coste?
 Aista-i un ru -un miel, a rspuns slujitorul agiesc.
 M rog dumnitale, cum îl cheam i ce vin are?
 Îl cheam Todiri
 Catan, un rz nebun i nemernic din
inutul Vasluiului. i fiind slujba
la lumin
ia sa vornicul Bobeic, a avut aa neobrzare, încât i-a ridicat ochii asupra lumin
iei sale. i
a cutezat s se-n
eleag cu sora lumin
iei sale, duduca Varvara, – -au fugit ast-noapte. Dar lumin
ia

24 sa oblicise ceva i pusese strji. Aa c l-au ajuns i l-au prins la Moara de Vânt. A fost munc i
btlie. Pân-acolo n-a fost chip. Câ
i
igani i slujbai boiereti îl ajungeau, pe to
i îi stâlcea i-i dobora.
Pân ce nu l-au înconjurat arnu
ii domneti cu hamgerele n-a fost chip s-l supunem. Rcnea c el
pentru duduca Varvara poate s-i deie i via
a. Apoi l-am legat cum vede
i i l-am btut peste flci
cum se cuvine – de are s-i stupeasc limba i mselele; ca s în
eleag asemenea ticlos ce nu se cade
s îndrzneasc!
 Foarte bine i-ai fcut, jupâne Costea, – am zis eu, i împreun cu mine au încuviin
at i to
i
ceilal
i negustori. Dar când spuneam noi aceste vorbe, mielul acela, Todiri
 Catan, i-a întors fruntea
i s-a uitat drept i holbat spre noi. Era om frumos i îndrzne
, dup cât se vedea, i m-am cam
înfricoat de privirea lui. Pe urm m-am gândit c tot au s-l spânzure i mi-a trecut sfiala; -am râs
ctre dânsul. Dup aceea am grit spre slujbaul agiei:
 Jupâne Coste, pentru vrednicia dumnitale, poate s-
i druiasc -o moie lumin
ia s
vornicul Bobeic. Fii bun i îngduie o
âr i mai
ine pu
intel în loc pe rul acesta i pe arnu
i, ca s
ne spui ce s-a fcut duduca Varvara, sora lumin
iei sale.
 Pe duduca Varvara o trimite boierul la mnstire la Agapia, precum cere legea, ca s-i
plâng acolo greala tinere
ii. Chiar i-a i rânduit cru
a i slujitorii. Iar pe acest fr de minte rz îl
duc ca s-l închid în turnul Goliei, ca s atepte acolo porunca lui Vod. Sfâritul lui are s fie sub
buzdugan, aa dup cum în
elege orice om cu scaun la cap.
 Aa este, am zis eu cu încredin
are. i to
i negustorii din uli
 i-au închinat brbile -au
artat c i ei tot asemenea dreapt socotin
 au. Apoi dup roata de arnu
i s-a luat mahalaua ca dup o
laie, cu colb i câini, cu muieri i prunci,  i Costea Cruntu plea din când în când peste flci ori
peste grumaz pe rz. Aa l-au dus i l-au închis la Golia în turn, pe când eu m cln
neam cu
armenii pentru marf. i sfârind târgul i pltind aur cu zim
i, mi-am luat sarcina cu marfa-n spinare i
m-am dus acas s-o aez în cutii: marf delicat i sub
ire, mai mult pentru ochi i pentru inima pr
ii
femeieti. Am rânduit-o frumos, am pus cutie peste cutie, am lustruit ca totdeauna cu grij almurile cu
care-s ferecate, dup cum le vede
i i-n ziua de azi; i dormind un somn bun pân ce-au cântat cucoii
straja a treia, m-am sculat, m-am pregtit, am luat coropca-n spate, i cu ciomagul i luleaua am pornit
hai-hai, când se îngâna ziua cu noaptea. Ajungând în uli
a Goliei, aud larm cumplit. i de la
mnstire
ânesc pe poarta de fier clre
i cu prul vâlvoi.
 Aman! Ce este, oameni buni? ce s-a întâmplat, lume drag?
Costea, cu capul gol, îndemna cu harapnicu-n mân:
 Acu, bie
i, trebuie s fi apucat pe la cimeaua Pcurarului! S nu-l lsa
i! Cum l-ajunge
i, îl
strpunge
i i mi-l aduce
i mort.
 Jupâne Coste, a rspuns atunci un arnut btrân, cine poate s tie drumul pe care a apucat
blstmatul acela? Cât a fost legat, am avut stpânire i putere asupra lui; dar acuma, dac i-s slobode
bra
ele i are în pumnul lui fier, -a înclecat cal, nu se gsete voinic care s-l poat ajunge i s-l
poat rpune.
 Ce grieti tu, monege? – a rcnit slujbaul agiei.
 Nu te supra dumneata, cci griesc adevrat, jupâne Coste. Cci noi îl cunoatem de mai
mult vreme pentru alte isprvi ale lui. Aista-i un zlud care a fcut slujb i-n oastea nem
asc, – i i-a
spriat i pe nem
i. i s-a otit i-n rzboaie adevrate i are pe el crestturi de gloan
e i de sabie. Calul
fuge în goan i el st în picioare în a. Ridic sacul de orz în mâna dreapt. Bate ca un berbec cu
capul, i pe cine-l plete îl d jos fr suflare. tiindu-l aa, l-am cetluit bine, l-am lepdat pe duumea
i i-am pus proptea la u. i numai nebun ca el a fost vrednic s road funia, s-o lege dup aceea de-o
gratie, s-i fac loc prin fereastr i s pogoare în lungul turnului. A srit la straj i i-a luat iataganul
i pistoalele, – a gsit undeva un cal, s-a dus; – unde s-l aflm noi acuma, jupâne Coste, i ce-i putem
face?
-aa se frmânta jupan Costea Cruntu i rcnea ca un leu, încât pe loc slujitorii au apucat-o în
toate pr
ile clri pe pr. Vzând ca i-a urnit dup fugar, slujitorul domnesc s-a mai potolit, i numai
pufnea, – parc se-ndua i nu-i mirosea bine. Avea un om al lui lâng el. I-a poruncit s-i aduc arme
i cal îneuat.
Atuncea am gsit i eu cu cale s m-apropii i s-ntreb cu mare uimire:
 Jupâne Coste, pe mine tot nu m-ajunge mintea, cum s-a putut întâmpla asemenea fapt într-o
cet
uie cu ziduri nalte i cu turn cum îi Golia. Pe lâng ziduri i turn, se mai afl puti, lan
uri i oteni.
i s scape aa cu uurin
 un nevrednic ca acela, care a cutezat s ruineze o cinstit cas boiereasc!
 Întreab-m, Ienache, i eu nu
i-oi putea rspunde, – a pufnit iar slujbaul. Acuma în mine au
s bat to
i i la mine are s se uite strâmb lumin
ia sa vornicul Bobeic. Acuma slujba mea i
pricopseala mea au czut jos. S intru în sfânta mnstire, s dau printelui Nicanor un sorocov
s-mi
fac o slujb pentru scpare de npaste, – nu m rabd vremea, cci m-ajung din urm suprarea i
harapnicul boieresc. Trebuie s m repd dup ho
, dar iari trebuie s m întorc, cci, dup rsritul

25 soarelui am porunc s pornesc pe duduca Varvara la drum. Trebuie s-o întovresc, cu al
i slujitori,
pân la mnstire la Agapia. Pe cale mi s-ar putea întâmpla alte necazuri i nu tiu ce-oi face. Inima
mea, bre Ienache, acuma-i ca un fier ro, pe nicoval: i trebuie s bat-n ea ciocanul.
 De ce te înfricoezi dumneata, jupâne Coste? am cercai eu a-l domoli. Pe ticlos l-î
i prinde;
pe duduc îi duce-o la sfânta mnstire; iar Domnia i boierul s-or liniti, – i pentru credin
a domniei
tale, te-or milui dup cuviin
.
Grind aa, – l-am lsat înc fierbând lâng turnul Goliei, -am pornit la vale pe drumul
Pcurarului, ca s nu m-apuce soarele în târg. i ndjduiam aa, în mine, c i de data asta tot
stpânirea are s biruiasc pe cel viclean. La marginea târgului m-am întâlnit cu unii din otenii
Domniei, care se întorceau la pas pe cai asuda
i. Erau supra
i i se uitau urât. Nu gsiser i nu
prinseser nici un rz. Acuma mi se lumina mintea i-n
elegeam de ce-a mânat Costea Cruntu pe
slujitori într-aceea parte, cci pe acelai drum avea a umbla i cru
a duduci Varvara, ctre mnstire.
-un nebun, cum se vede c este Todiri
 Catan, numaidecât trebuia s încerce a-i a
ine calea. Am
priceput c de asta mai ales se temea jupan Costea.
Am mers aa o vreme pe drum lung. Când s-a suit pe cer soarele i mi s-a îngreuiat în spate
coropca, am poposit la o fântân i mi-am potolit setea. -am stat aa sub ari
, ateptând din zare un
cretin drume
, care s m primeasc lâng el, în cru
a cu fân. Ca i-n alte da
i, Domnul Dumnezeu
mi-a venit întru ajutor – i s-a artat dintr-o zare un om cu cru
a. S-a oprit la fântâna cu cumpn ca s-
adape caii -i eu spunându-i o vorb bun, el mi-a rspuns cu prietinie. Am pus ldi
ele bine, m-am
aezat în fân alturi, -am mers aa prin sate i prin locuri singuratice pân la Târgu-Frumos. Acolo
omul cu cru
a a apucat în alt parte de lume, iar eu, cu lzile-n spate, am intrat în pdure la Strunga -
am mers la rcoare pân ce-a asfin
it soarele în iret i s-a artat luna în urm la rsrit.
Atuncea mi-am pus jos ldi
ele, la alt fântân, -am stat acolo pân ce mi-a trimis Dumnezeu,
de pe alt drum, alt cru
. Era o cru
 uoar, care venea iute, cu doi cai sprinteni. Omul a oprit i m-
a întrebat:
 De unde vii, mi cretine?
 Tocmai de la târgul Ieilor viu, gospodarule, i mare poman
i-ai face dac mi-ai scurta
drumul, cci eu sunt coropcar, prietinul oamenilor, i nu fac nimnuia nici un ru.
– Dac vii de la Iei, suie lâng mine i te grbete… a grit omul acela.
Eu m-am suit lâng el i îndat am trecut iretul. Iar pe lâng podul de lemn juca luna în ap – i
fulgera spre noi lumin. Întorcându-m spre om s-i mul
umesc i s-i spun cuvânt bun, am în
eles
îndat c lâng mine-i Todiri
 rzul, i l-am cunoscut.
El a rânjit, sticlindu-i din
ii; i m-am înfricoat c m cunoate i el.
 Tu eti, zice, negu
torul acela care a râs ctre mine, ieri, la Carvasarà.
 Am râs, rspund eu, cci mi-a plcut fa
a domniei tale. Nu te supra, cci sunt om srac i
umilit.
 Tu eti oaie din turm, îmi întoarce el cuvânt: i te pstorete lupul. S tii c asta eti tu.
 Bine, zic, asta sunt: numai nu te supra pe mine.
El iari a râs. Apoi a fluierat ascu
it – i caii, în
elegând putere îndrtul lor, s-au întins mai cu
grbire la fug, pe leah.
Catan rzul se întoarce iar ctre mine.
 Ce se mai aude în târg la Iei?
 Ce s s-aud? – zic. tiu c dac nu
i-oi mrturisi adevrul, îmi rpun capul. Costea Cruntu
de la agie trimite otire mult dup dumneata. i el duce singur pe duduca Varvara la mnstire la
Agapia. A pornit, socot eu, cam pe la prânzior.
 Asta-i bine, îngân rzul.
 Asta este, zic eu iar, i s tii c el cunoate c i dumneata trebuie s fi apucat tot pe acesta
drum; i a luat cu sine trie, de care trebuie s te temi, cci eti numai unul singur…
Rzul râde iar.
 Ascult, omule, zice; eu pot pieri, dar de temut nu m tem. i tu ia aminte la cuvântul meu i
din ce spun eu s nu iei. Acuma mergem înc o bucat de drum, pân într-un loc care se cheam
Hanu-Ancu
ei. Acolo eu vreau s m opresc i s-atept pe jupan Coste, cu toat sila lui. Când are s
vie, el n-are s m gseasc i n-are s m vad, – dar eu n-am s fiu departe. Am s fiu lâng voi -am
s v am sub ochiul meu. -am s-ascult i vorbele pe care ai s le spui. El are s te întrebe i tu ai s-i
rspunzi c-am apucat leahul înainte ctre Timieti, -am fugit de el cu mare spaim… S-i spui ade-
vrul, c m-ai vzut i m-ai cunoscut, – îns nu într-alt chip, cci altfel ne mai putem întâlni într-aceast
via
 i-n aceast lume.
La asemenea vorbe, eu am plecat capul -am rspuns cu supunere; m gândesc c poate într-
adevr nemernicului i-i fric de puterea Domniei. Îns de puterea celor mari nimene nu poate scpa.

26 Aa, cinstite cpitane Neculai i comise Ioni
, dorind eu pedeaps celui ru i rânduial în
ar,
am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanul Ancu
ei celei de-atunci.
Era închis i se afla numai cu luna în singurtate.
Bate Catan în por
i, se deteapt câini ri, – s-aude înluntru glasul Ancu
ei. Rzul strig:
 Lele Ancu
, am venit la sfatul i prietinia dumitale. Eu sunt Todiri
 Catan, i dac nu-
i
mai aduci aminte de mine, acuma ai s-mi cunoti necazurile.
Pe loc Ancu
a a tcut; a grit blând cu câinele; pe urm a tras drugul -a desprins clempuurile
de fier. A deschis ua, ne-a vârât în ochi pe rând fclia de cear -a zis ctre Catan:
 Intr. Dumneata eti rzul cel nebun, cu pricina. Am auzit astzi veste de la Iai despre
isprvile dumnitale.
Atunci Todiri
 Catan s-a îndreptat din ale i s-a uitat la dânsa.
Ancu
a de altdat era muiere frumoas, ca i aceasta de-acum. Cta la el cu ochii mari i-i
luceau în ei dou fclioare mititele. Rzul s-a uitat lung la dânsa, apoi i-a lepdat pe-o lai

pistoalele i iataganul. S-a întors i i-a cuprins mâna dreapt care-i era slobod. Ancu
a a prins a râde.
 Stai, s pun lumina deoparte i s-nchid por
ile, a grit ea, i pe urm spune ce ai de spus. Eu
tiu c nu eti un ora cu mintea întreag, cci te pui cu stpânirea. Se vede c nu eti în
elept, cci
iubeti o copil de boier. Asta-i dragoste cu primejdie. Dar am în
eles c ai fcut o isprav mare în târg
la Iei, la turnul Goliei. Se bat cap în cap arnu
ii i neferii Domniei i te caut pe toate drumurile. Au
s te gseasc -au s te taie.
 Lele Ancu
, a rspuns Todiri
 Catan; dac mi-a fi scris s mor, oi muri. Pentru o dragoste
pot s-mi dau via
a
tinere
ile mele. Afl, lele Ancu
, c-n noaptea asta, – poate! peste-un ceas, poate
peste dou, au s cad într-adevr aicea, la por
ile dumnitale, otenii Domniei. Cu ei se afl Costeaj
Cruntu, care m-a legat ieri i m btea peste flci în vederea norodului. Costea Cruntu, drag
lele Ancu
, duce pe duduca Varvara în pustie, la Agapia la mnstire. i eu vreau s-ndrznesc a
scoate din mâna lor dragostea mea; ori izbândesc, ori îmi las aici oasele.
Atunci, la aceste vorbe, am vzut-o pe Ancu
a înfricoat. A clipit din ochi i i-a dus palmele la
obraji. -a rcnit sub
ire:
 Tu eti nebun, Todiri
 Catan, aa cum spun i al
i oameni!
Dar îndat dup aceea s-a întors i s-a aplecat ctre el i l-a întrebat cu grab cum socoate el c
i-ar putea împlini planurile. Trgându-se amândoi în cellalt col
de odaie, lâng vatr, au prins a
descânta frunte lâng frunte, – i mai ales Ancu
a mi se prea mie c griete cu foc i cu patim.
Dup ce-au isprvit ei de grit i de pus la cale, Todiri
 Catan a venit împotriva mea, s-a oprit
i s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Avea nite priviri pe care voiam s le lepd din mine i nu
puteam. Nici n-am îndrznit a-i spune nimic. Am în
eles aa c a fcut legmânt cu moartea i de
asemenea om trebuie s m tem.
 Du-te; nu întârzia… i-a grit Ancu
a, când el îi lu armele.
i-a întins mâna pe umrul lui, apoi i-a tras-o iute înapoi. Catan, ca i cum l-ar fi întors bra
ul
ei, s-a sucit în loc, a cuprins-o cu dreapta pe dup gât -a srutat-o.
 Dac se scoal so
ul meu i te vede, a zis ea râzând, mcar c-i btrân, se poate supra…
Pe urm a rmas neclintit, lâng u, – -a ascultat cum griete rzul cu caii, cum îi
îndeamn i cum pornete.
Vuietul cru
ei s-a deprtat i nu se mai auzea i ea tot sttea cu urechea a
intit.
edeam împovrat lâng ldi
ele mele i nu în
elegeam nimica. Ce fel de vânt tainic mâna
vetile aa de grabnic de la Iei în lume? i cum se pot aduna i în
elege într-asemenea chip doi oameni
strini? înal
privirile: vd c Ancu
a s-a aezat pe o lai
: se uit înspre mine i fclia îi joac în
luminile ochilor; dar nu m vede. Parc tot ascult i nu vede. i ateptm aa pân ce sun zvoan pe
leah – i cu mare larm de glasuri i pocnete de harapnic se oprete în bttur alaiul cel mare de la
Iei. i-ndat aud rcnetul lui jupan Costea Cruntu i hangi
a se scoal din locul ei, deschide ua i
salt fclia deasupra capului. Pare apoi a-i aduce aminte i de mine i, plecând numai uor fruntea, îmi
sufl pe sub bra
:
 Dumneata, metere Ienache, tii ce ai de spus.
Au tbrât slujitorii Domniei, rcnind s le deie vin. Jupan Costea îns i-a înfruntat i i-a ocrât
i i-a scos afar la cai i-n jurul cru
ei. Acolo, sub poclzi, în lumina lunii, grmdit cu capu-n piept
asupra genunchilor, am vzut pe duduca Varvara. Mi s-a artat ca o umbr i mi s-a prut c tot plânge.
Iar jupan Costea, btând cu sabia în podele, s-a apropiat i m-a cunoscut.
 Cum se poate, bre Ienache, zice – aa degrab ai ajuns în aceste locuri? Spune-mi dac n-ai
aflat cumva pe drum veste despre mielul pe care-l cutm.
 Jupâne Coste, zic, am auzit despre Todiri
 Catan pe care-l cau
i dumneata i l-am vzut…
 Cum se poate, bre Ienache? a strigat slujitorul agiei; iar hangi
a s-a întors ctre mine,
a
intindu-m.

27  L-a vzut, a adaos ea. A trecut pe aici.
 Da, încuviin
ez eu; a trecut pe aici -am oblicit c-ar fi apucat spre vadul de la Timieti cu
mare spaim…
Am auzit larma slujitorilor de-afar i mi s-a prut c jupan Costea se bucur.
 De armele noastre nu poate s scape! a rcnit el cu trie. Hangi
a zâmbete i griete cu
blânde
:
 S-aude c i-ar fi gsit tovari al
i ri i bezmetici i vor s prade marfa pe care o duce
i
dumneavoastr în cru
.
 Ce? Cum? – s-a îngrijit omul stpânirii. Are s-i lese cp
âna sub picioarele calului meu!
 Moldova vine mare dup ploi, griete iari hangi
a, i vadul de la Timieti acuma e greu
de trecut.
 Cum se poate? i alt drum nu-i?
 Este drum prin Tupila
i. Trece
i pe pod umbltor.
 Atunci oamenii mei grbesc dup el i-l înfund acolo, la Timieti, iar eu trec cru
a cu
marf boiereasc pe podul umbltor. Facem dou trebi bune i mul
mim pe stpânii notri. Ne ferim
astfel i de orice fel de întâmplare potrivnic… i-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii
stpânirii, lelea Ancu
a m-a coborât cu dânsa în pivni
 -am scos amândoi la lun cofe cu vin. i
adpându-se oamenii i fcând zarv i prinzând mare curaj, au juruit pieirea mielului fugar -au
apucat-o pe leah înainte. Iar jupan Costea, cu o sam de slujitori, a pornit prin partea ceastlalt ca s
deie pe podul umbltor de la Tupila
i. Lelea Ancu
a i-a dus pe drum foarte scurt i m-a
inut toat
vremea lâng dânsa. Cum am ajuns la malul apei, jupan Costea a strigat cu mare glas la podar. i s-a
înf
iat un moneag cu pletele-n ochi i surd.
 S ne duci de ceea parte! a rcnit Cruntu la el, artându-i cu sabia cellalt mal.
 V duc, boieri dumneavoastr, bâlbâie moneagul cu groaz. Da-i apa mare, mria voastr,
i-i greu de trecut atâta norod, i cai i cru
, i fiind i la vreme de noapte…
 Nu-i nimica, mo Bara, îi
ip hangi
a la ureche. Îi treci pe dumnealor pe rând. Întâi pe cel
mai mare i pe duduca din cru
. Dup aceea or trece caii; pe urm ceilal
i. Eu nu m-amestec, jupâne
Coste, dar spun numai o vorb. i nu s-a face decât dup cum porunceti dumneata.
 ine podul bine i bag sam! s-a întors jupan Costea ctre moneag. M treci întâi pe mine
cu sora lumin
iei sale vornicului Bobeic. i dac nu-
i faci bine datoria, s tii c unde-
i st capul, au
s steie picioarele!
Moneagul i-a vârât între umeri capul i s-a tras ctre ici. Iar jupan Costea Cruntu, cu vorbe
blajine, a coborât din cru
 pe duduca Varvara, sub
iric i plin de spaim. Când a trecut spre pod, s-a
apropiat de ea lelea Ancu
a, aplecându-se s-i vad ochii. Scripetele a prins a scâr
âi pe odgon i apa
rupea i frma în solzi lumina.
S-a lipit podul încet de cellalt mal -a rmas acolo neclintit i tcut. Nu s-a auzit de acolo nici
un glas, nu s-a sim
it nici o micare. Numai pe Ancu
a o vedeam c ascult cu încordare, i-i sticlea
luna în ochi. O priveam stând aa i ateptând, i de la o vreme m-am întors de ctre ea cu fric. Nime-
nea n-a în
eles ce-a fost i ce s-a întâmplat, cu toate strigtele i chemrile de mai pe urm ale Ancu
ei
-ale oamenilor. Târziu, în zori, au venit gospodari din Tupila
i -au adus iari la cestlalt mal podul.
Am gsit într-o aic pe moneag legat. i-n cealalt aic pe jupan Costea, strâns în funii pân la
sânge, cu clu de rin-n gur. Când l-am slobozit din funii i i-am dat afar cluul, a început a se
prvli într-o parte i-ntr-alta tehui i i-a stupit în prund din
ii de dinainte amesteca
i cu sânge
închegat. Aa era de prpdit, încât a trebuit s-l culce oamenii lui în cru
, ca s-l poat duce înapoi
la agie. Aa, m-am mirat eu de asemenea întâmplare, i în
elegeam c lelea Ancu
a, când se uita la
lun, auzea ce se petrece la cellalt mal. Eu n-am tiut ce-a fost i nici jupan Costea n-a spus niciodat.
Nu cred s fi fost farmece de-a hangi
ei, mcar c ea auzea.
Mai degrab rul acela, Todiri
 Catan, a stat acolo la pând -a stropit pe slujitorul Domniei.
De sftuit s-au sftuit ei lâng horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancu
a
am aflat târziu dup aceea c acest miel ar fi scpat cu duduca Varvara în
ara ungureasc. -atunci iar
am bnuit-o c-ar fi fost cu tiin
a ei. Am fost eu, cpitane Neculai i comise Ioni
, mult vreme mâhnit
pentru asemenea blstm
ii, care s-au petrecut în târg la Iei i la apa Moldovei.

28 Jude al srmanilor
¥
S-a ridicat din tohoarca lui, de la un pro
ap, un om mthlos, i s-a artat în lumina focului
pind legnat.
Numai dup cum aducea picioarele, rar, cosind cu ele parc, s-ar fi putut cunoate c-i cioban.
Se vedea asta îns i dup glug, dup cciula dintr-un berbec, dup chimirul lat i lustruit i mai ales
dup cmea scor
oas de splaturi în zer. Purta toiag nalt pe care-l
inea de sus. i ochii mititei, abia-i
vedeam de sub streina frun
ii i a sprâncenelor. Avea plete cre
e unse cu unt, iar barba-i era ras cu
custur de coas.
 Eu toate le-am ascultat i toate au fost istorisiri frumoase, a grit el gros, i nu mai doresc
decât s-aud întâmplarea gospodarului istuia nalt i uscat.
i dup asemenea vorbe ctr comis se cunotea c-i un om din slbtcie.
Nici nu-l bgasem în sam pân-atunci; dar el toat vremea sttuse acolo cu noi, i tcuse. Tcuse
i-i vzuse de vin, i abia acuma-i venise gust de vorb i chef. Cu mâna stâng fcu vânt oalei peste
flcrile focului. O auzii
ipând în întuneric, la grmada cioburilor, – se sfarm i tcu, încheindu-i
soarta.
 Asta n-a mai cunoate butura, vorbi iar ciobanul rânjind, – i nu ne-om mai întâlni decât
dup ce-oi fi i eu ulcior. Iar cei care nu m cunoate
i, s ti
i c eu nu-s mai departe decât de la Raru,
-acolo am stân cu al
i tovari, i bordeie pline cu putini de brânz i de lapte acru, i alte bordeie cu
poclzi i cojoace. i m cheam Constandin Motoc. Cine vrea s tie, pot s-i spun c m duc pân
într-un sat la apa iretului, s aflu dac mai slluiete pe lume os din osulj prin
ilor, – o sor ce-am
avut i cu care nu m-am vzut dini tinere
ile melc. Dac-a fi moart, s m întorc înapoi la oi i laj
tovari i la întristare, pe vârf de munte, unde nu se domolete vântul niciodat, – ca i gândul omului.
Dar eu râd, cci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus c, dac-oi trece pe la Hanu-
Ancu
ei, s beau o oal de vin, s beau dou, pân’ ce-oi vedea tulbure i s nu spunj la nimeni ce i s-a
întâmplat lui într-o vreme, pe locurile acestea. Mi-a povestit câte a ptimit. Dar pot spune c, bând atâta
vin cu o asemenea oal, nu-mi mai pot aduce decât cu greu aminte de-o întâmplare ca aceea.
 Ce întâmplare? întreb, dup obiceiul lui, comisul Ioni
.
 O întâmplare, cinstite om bun, o întâmplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Mi lutarilor:
voi s zice
i pe strunii dup mine un cântec de voinicie al lui Vasile cel Mare, ho
u; -apoi dac-a dori
lumea, oi spune; dac nu, oi tcea.
Începu deodat a cânta pe nas, c-un glas din cap, sub
ire, cu totul nepotrivit fpturii lui mari.
 Asculta
i, mi!
Care-i tânr i voinic
Iese noaptea la colnic
Fr par, fr nimic,
Fr brâu, fr pistoale,
Numai cu palmele goale…
Îmi venea a râde ascultându-l cum zice sub
ire, i mâl veseleam, cci nu mi-i sil de omul cu
chef. El s-a oprit artându-i din
ii, dar mai mult cu har
ag decât cu voie-bun.
 Acu cioroii s tac, a zis el iar cu trie i gros, i s-i ascund diblele sub aripi. Vreau s v
spun dumneavoastr,! dac nu vi-i cu suprare, povestea despre care v-am vorbit. i dac nu v-a
plcea, s nu-mi spune
i pe nume.
S-a posomorât spre umbra neagr a hanului, i-a potrivit toiagul la subsuoar, sprijinindu-se în el
dup obiceiul ciobanilor, apoi s-a întors spre noi i i-a plimbat ochii în jur, – fr s ne vad, cci
privirea lui dintr-o dat se cufundase în timp.
Dintre noi to
i numai Ioni
 comisul îl privea într-o parte cu oarecare nerbdare i dispre
, – cci
îl astupase aa tam-nisam un om de rând i din proti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari.
Ciobanului îns nu-i era ruine i nu cunotea asemenea rânduieli.
 Ce-am vrut eu s spun? ne întreb el, zâmbind din deprtare i din singurtate. Apoi ce-a
vrea eu s v spun, m-a prinde mai degrab s v cânt din fluier; dar n-am chip. Aa c trebuie s
griesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu tritor în sat la Fierbin
i, pe iret, fiind în acele
vremi stpân pe moie un boier chiabur tare cu numele Rducan Chioru. Era acest boier om sttut i
vduvoi i din când în când avea dumnealui plcere pentru cte-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care
lucru noi râdeam i fceam haz într-o privin
. Dar iaca prietinul ista al nostru p
ete i el pozna i nu-i
mai vine-a râde. Afl de la alte femei binevoitoare, c pe Ilinca lui a poftit-o boierul pân’ la curte.
 Cum se poate una ca asta? sare el în sus.
 Iaca se poate; ba înc s-a întors acas c-un testemel nou, ro ca focul.

29 Atuncea prietinul acesta al meu a sim
it c-i crete pe spinare pr de câine turbat. A lsat în
drum, dinaintea orândei, sania încrcat cu saci, a zvârlit biciul în coarnele boilor -a tras de dup o
scoar
 brdi
a. Vzând înainte-i pâcl de sânge, s-a repezit acas -a izbit cu umru-n u. A luat în
piept pe femeie -a prins a striga la dânsa:
 Unde-ai fost? S-mi spui unde-ai fost, c te tai în buc
i ca securea.
 N-am fost nicierea, omule! Ce este? Ai înnebunit?
 Spune-mi unde ai fost, c te tai. Unde-i testemelul cel ro?
 Care testemel? Tu trebuie s fi but, brb
ele, – dup aceea ai adormit în car -ai visat!
A mai rcnit la dânsa, ea se apra ca de înec; se ferea, da din mâni i nu mai contenea din gur.
A apucat-o omul de cozi -a btut-o cu capul de col
ul hornului; n-a fost chip s Scoat nimica de la
dânsa.
 Taie-m, omoar-m, nu-s vinovat cu nimica!
Atuncea i s-au trudit i prietinului istuia al meu mânile. Se uita la dânsa cum plânge i l-a
cuprins i pe dânsul mare amrciune.
 Vai, Ilinc, zice, vai de zilele noastre cele ticloase! C noi numai de patru ani suntem lua
i.
i când ne-am cununat, au înflorit zarzrii de la casa noastr, iar acuma florile li-s scuturate i mi-a
înghe
at inima. C tu mie mi-ai fost drag i te-am socotit cu credin
; dar vd c m-am înelat amar.
Muierea atunci se jur pe luminile ochilor i pe mormântul maic-sa, c nu tie nici cu spatele
despre ce poate fi vorba, îi terge gura crunt de sânge i-l srut pe brbat; îl domolete i-l îndeamn
s se duc s-i caute sania cu boii. Iar dup ce se duce el la boi i la sanie, ea îi pune în cap teste-
melul cel ro i iese prin fundul grdinii într-o hudi
 de unde ia drumul la curtea boiereasc.
Omul îi duce sania s-o descarce de saci la hambare, pe urm vine la curte s-l scrie pe catastif
grmticul. În loc de grmtic, iese în cerdac boierul. Îl cheam ia aa cu degetul i-i rânjete numa-ntr-
un dinte.
 Ia f-te-ncoace, gospodarule.
 Iaca viu. Care-i porunca, cucoane?
 Mi pgânule, zice boierul, ce ai tu cu femeia de-o ba
i i-o asupreti?
Prietinul ista al nostru nu se dumerete deocamdat.
 N-am nimica, cucoane, dar nu pricep de unde tii mria ta una ca asta i de ce te-amesteci
între român i femeia lui.
N-a apucat a sfâri vorba, i Rducan Chioru l-a i fulgerat cu palma peste gur. Prietinul ista al
nostru închide ochii fr s în
eleag; iar când îi deschide, vede la o fereastr pe Ilinca lui cu testemel
ro i-n
elege. Rcnete cu mare tulburare i-i vine s-i fac o sam, s se deie cu capu-n fântân. Dar
n-are când. Boierul a tras de dup ua tindei harapnicul i-l plete-n plin pe dup grumaz i-l taie peste
ochi cu fichiul, parc-l scrie cu foc. Încearc a cârni la dreapta i la stânga. Cu rsuflarea gâfâind în
sânge se-ntoarce i se prvlete pe scri ca s scape i s fug. Jos îl prind în bra
e haidii cur
ii.
Bate cu pumnii i scap i se repede urlând la stpân. Rducan Chioru îl arde iar cu fichiul i
clipete râzând din ochiul cel sntos.
 Nu-l lsa
i, mi flci, zice, c-i tulburat. Era s-i omoare femeia.
Haidii au srit i l-au prins. L-au mai btut pân ce-au ostenit, pe urm i-au dat drumul.
Dup ce a bolit trei zile, mucând scândura lai
ii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gardul
la curtea boierului, ca s-i gseasc femeia. A pândit-o pe lâng odile slugilor, pân ce-a zrit-o. A
srit la dânsa urlând, ca s-i rup cu unghiile gâti
a. A auzit boierul
ipete din cas, -a ieit cu
hamgerul.
Aa c Rducan Chioru, ca un stpân ce se afla, vzând atâta îndrzneal, s-a scârbit -a poruncit
haidilor s-l ridice pe prietinul ista al meu i s-i fac petrecere cuvenit, dup purtarea lui. Înti l-au
legat cu mâinile la spate i i-au pus clu în gur, ca s nu urle. i noaptea aceea l-au
inut cu capul
vârât într-un gard, cu gâtul strâns între nuiele. L-au mai rupt câinii de pe lturi; l-a mucat gerul
Bobotezei înspre ziu. Eu nu în
eleg de ce n-a murit.
Fcându-se ziu i vzându-l c se uit tot urât, cuconu Rducan poruncete s-l scoat din gard
i s-l mâie cu harapnicele pân devale la moar. Acolo slujitorii îl descal
, îi suflec i
arii pân la
genunchi i-l vâr în lptoc pân la glezne, – ca s sim
easc zim
ii ghe
ii i s nu mai îndrzneasc a
sui amenin
are împotriva unui obraz boieresc.
Apoi a mai avut a îndura prietinul ista i altele, ca s se-mplineasc rânduiala care era atunci la
cur
ile stpânirii. L-au lepdat într-un bordei, în preajma focului, ca s se înclzeasc. Ca s nu fug, i-
au pus picioarele în butuc, cu lcat grea de-o oc. -au lsat fumul s ias în bordei, -au presrat pe
jratic ardei pisat. Tuind i stupind sânge, a petrecut într-asemenea chip; i Dumnezeu a vrut s nu
piar, ci s se chinuiasc pe lumea asta, ca dincolo pe trâmul Tartorului.
Aa s-a întâmplat, cinsti
ilor cretini, aceast fapt acum treizeci de ani. i prietinul acesta al
meu n-a pus fruntea-n
rân, precum ar fi fost mai bine. A rmas schilod o vreme, urlând în inima lui;

30 i când s-a putut târâi, a pribegit din sat. A trecut apa Moldovei; pe urm a trecut apa Bistri
ei, i s-a
ridicat pe plaiurile cele înalte, ctre Raru.
Acolo, în munte, sub cetin, sta cu ochii
int ca un nebun i-i vedea întâmplarea. O vedea în
vâlvtaie i-n sânge, i inima-i era scrijelat de unghii de cri
. Gemea zvârcolindu-se i nu gsea în el
o putere. -a fost rob ciobanilor mul
i ani,  pân ce-a avut i el mioare i berbeci, înv
ând rânduiala
acelei sihstrii.
Atuncea, într-o sar de primvar, prietinul ista al meu a auzit glasul lui Vasile cel Mare,
cântând sub strein de pdure precum v-am cântat eu.
Când i s-a înf
iat la colib, prietinul meu l-a în
eles numaidecât c-i om fugar din lume i
pribeag în pustie.
L-a vzut voinic i fudul, uitându-se pe sub sprâncene, i l-a primit cu dragoste, plcându-i
cântecul. Când a auzit c-l cheam Vasile, s-a bucurat, cci toat partea aceea de
ar cunotea
asemenea nume, i de bra
ul lui se temeau câmpiile. Pe-atuncea Vasile cel Mare
inea vadurile i
drumurile i era mare vame.
 Poftim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata – i te-oi
primi bucuros, osptându-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da i roibului dumnitale fân bun. -oi
gsi poclad, s-
i fac hodin moale pe noapte.
Atuncea ho
ul s-a bucurat -a desclecat la colib i nu târzie vreme s-au fcut buni prieteni.
i i-a spus Vasile toate ale lui; -a povestit i prietinul ista al nostru ho
ului întâmplarea cu
muierea i cu boierul.
Auzind povestea, Vasile cel Mare s-a suprat; i-a rupt cciula din cap i a trântit-o de pmânt.
 Mi, zice, dup istorisirea asta, tu s nu te mai numeti prieten al meu! Cci ai supt lapte de
iepuroaic -ai rmas miel!
 Ce-a putea face, bdi
 Vasile? a întrebat omul cel srman.
 Pentru ce-ai putea face tu, eu a putea s-
i fiu înv
tor, mi biete!
Aa i-a spus; -acolo, la colib i lâng foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a înv
at lucruri bune.
 Mi biete, zice ho
ul, tu trebuie s în
elegi c la femeie nu gseti credin
. Eu de când
voinicesc, am înv
at a o citi. i din pricina uneia ca a ta am fost eu pucat de poter în piciorul stâng,
de m vezi -acuma clcând mai îndesat într-o parte. Ci muierea fiind aa lsat de la Dumnezeu,
viclean ca apa i trectoare ca florile, eu o sudui -o iert. Dar nu uit a pli pe cel care nu m-a iertat i
pe cel care m-a asuprit. F i tu aa, ca s nu crapi de veninul de care eti plin.
 Aa-i, sunt plin de otrav! a strigat prietinul acela al meu. M dau rob
ie, bdi
 Vasile.
Înva
-m cum s m rcoresc!
Povestind, ciobanul se a
â
ase -acum îi scutura capul i bra
ele în rumeneala focului. Glasul îi
ieise din cumpna; obinuit. Vorbea prea tare, îns ca i cum ar fi fost singur. Cu toate acestea
comisul Ioni
 – ca i ceilal
i – îl asculta cu luare-aminte i nu mai prea jignit.
 i precum v spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a înv
at pe acel prieten.
 Las-
i, zice, mioarele în sama so
ilor, pe o sptmân. Las jinti
a i câinii în sama
scutarilor. Nu lua cu tine decât un cal i doi cai la coburi, ca s ne fie de prânzare. Avem s coborâm
amândoi clri, ca doi negustori de treab, pân la apa Bistri
ei i mai departe pân’ la apa iretului. Ca
s vd i eu satul întru care s-au întâmplat cele ce mi-ai povestit.
Când a vorbit aa fel acela ho
, râzând, – prietinul meu a sim
it tremurând în el inima cu mare
durere i mare ndejde.
A dat pe sama so
ilor averea, a lsat plaiurile i bradul, izvoarele cele reci i poienile, i,
înclecând, a coborât cu ho
ul între oameni la câmpie.
De cunoscut nu-i cunotea nimeni. -au clrit ca doi negustori de treab pân la apa iretului în
sat la Fierbin
i, mâncând ca cu pit rece i bând ap la fântâni cu cumpn. i-ntr-o joi diminea
,
fiind i sfânta srbtoare a înl
rii, s-au artat amândoi pe leah, venind împotriva bisericii, tocmai
când ieea norodul de la liturghie.
Atuncea, printre oameni, prietinul meu a cunoscut pe Rducan Chioru. A sim
it zbtându-se în el
o dihanie, dar s-a; stpânit. -a zis:
 Bdi
 Vasile, acesta-i stpânul meu, carele m-a miluit.
 Aa? a rspuns ho
ul. Tare bine!
-a strigat cu mare strnicie, înl
ându-se în scri:
 Oameni buni, sta
i!
Oamenii au sttut.
 Cretinilor i oamenilor! a rcnit Vasile cel Mare, sta
i cu linite i cu pace, cci eu n-am
nimica cu dumneavoastr. Afla
i c eu sunt Vasile cel Mare, ho
ul. De numele meu ti
i i de urmrile
mele a
i auzit. Avem pistoale i nu ne temem de nimeni; i mai sunt al
ii care strjuiesc aproape.

31 Oamenii au murmurat i s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul i-a sltat barba din gulerul
giubelei i-n ochiul lui cel sntos s-a aprins mare spaim, când a cunoscut pe prietinul meu.
 Ne-am înf
iat, zice iar ho
ul, ca s facem un jude
, dup vechi obicei. Cci pân la judecata
cea din urm, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cat s facem
dreptate singuri cu bra
ul nostru. Pentru muiere te iertm, luminate stpâne, dar am tremurat cu capu-n
gard i cu gleznele-n ghea
a morii, i cu picioarele-n butuc i cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne
sufletul, i ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otrav via
a, cci ne-am adus
aminte de toate în toate zilele i n-am gsit nici într-un fel alinare i izbând! Ne-am înf
iat s-
i
pltim, cucoane!
Rducan Chioru în
elegând, a cscat mare ochiul -a urlat la oameni i la slujitori; a cutat
scpare în lturi, a cutat scpare înainte, dar ho
ul i prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile
cailor i l-au drâmat. Dup aceea au desclicat i l-au lovit cu cu
itele. Prietinul meu a stat pân ce-a
vzut sângele bltindu-se în pulbere. Când cel czut i-a contenit tânguirile -a suspinat de moarte, l-a
pipit cu vârful piciorului i l-a întors cu fa
a-n sus i cu ochiul deschis ctre cer. i nimenea dintre
oameni n-a zis nimica, – ci stteau martori cu spaim, la jude
. Asta a fost. -au lsat lâng mort punga
cu opt galbeni, cât avere aveau, pentru sfânta biseric. Dup aceea fiind o vreme frumoas, cu soare
de primvar, au înclicat iar, ieind din sat, i s-au pustiit prin locuri ferite, pân ce s-au suit iari sub
codrul verde.
Sfârindu-i povestirea, ciobanul pufni spre flcri amrciunea pe care o avea înc în el. Apoi
ne privi tulbure i începu a râde piezi, vzându-ne c tcem. i se trase deoparte la tohoarca lui i sttu
iari închis în mâhnire ca mai înainte, fr bucurie i fr lumin, ca-n negurile muntelui.

Negustor lipscan
¥
În sfârit, venise acel mult dorit ceas, când puteam s m pregtesc a asculta cu mare plcere
istorisirea prea cinstitului nostru comis Ioni
 de la Drgneti; dar, prin negura serii, s-auzir strigte i
zarv pe drumul Sucevei. De la focurile noastre ne întoarserm cu to
ii capetele într-o singur parte. i
cel dintâi, punând ulcica jos, se scul în picioare chiar comisul.
 Ce s fie? ne întreb el cu ascu
it nedumerire.
Noi nu tiam ce putea s fie i nu gsirm vorbe de rspuns.
Comisul fcu doi pai spre drum. Atunci se art din odaia ei Ancu
a, cu fanarul cel mare. Îl

inea la înl
imea pieptului i lumina îi rumenea obrazul. În aceast lucire trandafirie ochii îi preau mai
mari i mai negri. Coborî cele dou trepte, grbi spre leah: noi îi vedeam numai obrazul lunecând pe
trupu-i de umbr.
 Trebuie s fie nite crui, prietene Ioni
, îi ddu prerea cpitanul Isac. Când te-i întoarce
la locul dumnitale, s bagi de sam s nu-
i rstorni vinul, care-i lucru bun, mcar c nu-i scump.
 Crui trebuie s fie, încuviin
 rzul.
Într-adevr, erau crui. Se auzeau glasuri groase care opreau boii: aho-aho! i lumina
fanarului, fulgerând asupra întunericului, descoperi dintr-o dat car cu coviltir rsrite ca din pmânt.
Oamenii în alb se micau, aprând i pierind. Cineva rosti cu voie-bun:
 Bun vremea, jupâneas Ancu
.
 Bine-a
i venit, rspunse hangi
a.
În glasul ei era un cântec dulce pe care i-l cunoteam. Ridicând cu amândou mânile fânarul
deasupra capului, aplec fruntea ca s-i deosebeasc mai bine oaspe
ii. Atunci apru; în lucirea fcliei
de seu, micându-se spre gazd, un brbat brbos cu cciul i cu giubea. Barba-i era astâmprat i
rotunjit de foarfece; râdea cu obraji plini i boga
i de cretin bine hrnit.
 Eu socot c-i un negustor, hotrî cpitanul Neculai Isac.
Hangi
a îi cunoscu muteriul i glasul ei crescu i sczu desmierdri:
 Chiar domnia ta eti, jupâne Dmian? Atuncea mai ales eti binevenit i te poftesc sub
acoperiul nostru. Poruncete cruilor s trag peste pode
i s bage de sam s nu prvale. S intre
sub andrama, unde tii c putem închide por
ile ca la cetate, i n-ai nici o grij, chiar dac ai avea aur
în boccele.
 N-am aur, drag jupâneas Ancu
, se apr negustorul râzând.

32  tiu, jupâne Dmian: trebuie s ai lucru mai scump; de-aceea s fii fr grij. Pe lâng por
i,
pe care le cunoti, avem în popas la focul acesta lume bun care cearc vinul nou. Am tiat pui grai -
am scos din cuptor azi pâine proaspt. Toate-or fi pe pofta inimii dumnitale, mai ales tiindu-te c eti
un om cruia îi plac tovriile.
Rzul Ioni
 se amestec, ridicând glasul:
 Apoi dac-i asemenea om dumnealui, noi cu mare plcere îi gsim loc între noi i-l poftim cu
dragoste la focul nostru.
 Domnia sa-i comisul Ioni
 de la Drgneti, hurui Ancu
a ca o hulubi
.
Iar negustorul se ploconi spre comis i spre umbrele de la foc.
 Pentru mine are s fie mare cinste, gri el, i v rog s m socoti
i ca cel mai umilit rob al
domniilor voastre. Mai înti îns cat s-mi pun în rânduial marfa, s vd de hrana vitelor -a
oamenilor; i dup aceea nimene n-a fi mai bucuros decât mine s guste dup mâncare un pahar de vin
nou. Cci dup cum i la carte scrie, vinul îndulcete inima omului folosete mdularelor lui.
Comisul se întoarse la focul nostru i ne zise cu buncredin
:
 Mie-mi place negustorul acesta.
 Ai dreptate, cinstite comise, încuviin
 mo Leonte. Omul l-care vorbete i râde în cea dinti
clip când te-a vzut, nu are întru sine nici viclenie, nici ascunzi, i mai ales, dac Dumnezeu l-a lsat
s se nasc în zodia Leului i sub stpânirea planetei Soarelui, apoi nu va gsi împotrivire nici ca s
dobândeasc avere, nici s se bucure de cinste la cei mari. Lucrurile lui sunt vrednice i spornice; i
mcar c va umbla seme
i va scâr
âi din picioare, se va arta pururea blajin i prietinie…
 S-l întrebm atuncea, mo Leonte, în ce zodie s-a nscut hotrî cu veselie comisul.
 Dac-i voia domniei tale astfel, s-l întrebm, eu nu m-mpotrivesc… se-nvoi zodierul.
Carle i cruii treceau pode
ul prin lucirea fanarului Ancu
ei. Am numrat trei car cu
coviltire de scoar
, mari i grele, sunând plin. ranii îndemnau boii: his-his! i bicele de cânep
plesneau uor. Trecur i se mistuir sub andramaua neagr a hanului. O vreme mai auzirm glasuri
amestecate, jugurile czând unul dup altul, apoi viersul sub
ire i vesel al hangi
ei. Dup aceea veni
spre noi negustorul, legnându-se, mare i gros, în antereu-i larg i cu încl
rile scrii.
 V poftesc la to
i sar bun i bine v-am gsit… zise el.
 Mul
mim domniei tale, îi rspunse comisul. Te poftesc, prea cinstite jupâne Dmian…
 M cheam Dmian Cristior, întregi negustorul, i am dughean la Iei, în uli
a mare.
 Tare bine. Aa c te poftesc, prea cinstite jupâne Dmian, s ezi aicea lâng mine, pe butuc;
i la lumina focului s ne uitm noi la domnia ta i domnia ta la noi, ca s ne cunoatem mai bine.
Acest prietin al meu btrân i în
elept, mo Leonte zodierul, spune, cinstite jupâne Dmian, c te-ai fi
nscut în zodia Leului i noi am fi prea doritori s tim dac-i adevrat.
Negustorul clipi din ochi, ca i cum îl sgeta lucirea focului, i se uit în juru-i cu îndoial.
 Într-adevr, aa este, mrturisi el. Ziua naterii mele a vrut Dumnezeu s fie 18 iulie.
 i eti bun s ne mai spui domnia ta, dac anul întru care te-ai nscut a fost sub stpânirea
soarelui?
 Nu pot s-ascund, aa este, îngân uimindu-se cinstitul negustor; m-am nscut în anul
mântuirii 1814. Cum i de unde a
i putut afla toate acestea?
 Ai cuvânt s te miri, prietine, zâmbi comisul, precum i noi mai tare ne mirm; cci fr s te
cunoasc, i numai umbra vzându-
i-o, mo Leonte a putut arta adevrul. i ne-a spus un lucru i mai
mare: c ai s vii ctr noi scâr
âind din încl
ri, ceea ce mai întâi i mai întâi s-a dovedit.
Vzându-ne pe to
i cu ochi crescu
i i cu sprâncenele înl
ate, mo Leonte s-a sculat de la locul
su cu ulcica în mân.
 Cinstite comise, a zis el cu trie; i dumneata, jupâne Dmiene, dac v-oi spune c numai
Domnul Dumnezeu i cartea pe care o am în tac m lumineaz întru toate câte le spun, atunci mirarea
domniilor voastre fa
 de mine trebuie s fie mai mic. Cci pentru Dumnezeu i pentru cartea aceasta
în
eleapt nimic nu poate fi ascuns… Eu, ca om, puteam grei. Cartea mea nu greete. i spunând
cartea care-i înf
iarea omului nscut sub cutare semn i cutare stpânire, eu îl cunosc pe om dup
acea înf
iare în care zodie i sub care planet l-a nscut maica sa. Mai pot spune i altele, deschizând
cartea: despre csnicie, despre avere i cinste, despre sntate i anii vie
ii, dar tiin
a mea nu poate
ptrunde pretutindeni. i dac-a putea s-
i spun, cinstite jupâne D-mian, c are s-
i plac vinul i
tovria noastr, nu tiu dac, întrebându-m dumneata, a fi în stare a-
i rspunde c vii de la Liov ori
de la Lipsca, cu marf din
ara nem
asc.
 Aduc marf de la Lipsca… mrturisi cu supunere negustorul.
 Atunci îi bine. S fii sntos i s-
i deie Dumnezeu-sfântul câtig. i s bei cu noi ulcica de
vin pân la fund.
Punându-i deoparte uimirea, jupan Dmian Cristior închin ulcica i se art vesel i prietinos
ctr noi to
i. Primi apoi de la Ancu
a un pui fript în talger de lut i pit proaspt. i n-a trebuit s

33 treac vreme mult ca s cunoatem, în acel negustor drume
, bun tovar i prietin la treaba întru care
ne gseam.
Când s-a potolit sub opron orice micare i cruii învli
i în cojoace se culcar între ro
i sub
car, negustorul, ca i cum ar fi grmdit grija în buzunrile afunde ale giubelei, pru în toat floarea
veseliei lui i închin alt ulcic proaspt cpitanului Neculai. Mai ales ctre mazâlul de la
Blbneti prea el a sim
i mai mult dragoste.
 Dac doreti, cpitane Neculai, vorbi el, am s-
i cum mi-au fost petrecerile mele prin
ri
strine. Fiind de Cel Sus rânduit într-o cinstit breasl ca aceea în care m aflu, acuma câ
iva ani am
ajuns cu bine la o stare mul
mitoare i la pu
in avere. Atuncea am socotit c mi-a venit vremea s m
ridic i mai sus cu puterile mele, precum au fcut al
i negustori btrâni, m-am hotrât i eu s m duc la
Lipsc. Pân-ntr-acea vreme umblam la iarmaroace cumprând marf de la negustori nem
i i jidovi.
Dar am cugetat apoi c dobânda lor e mai bine s-o agonisesc eu. -aa am încercat, acu doi ani, un
drum pân la Liov. i umblând atunci cu folos, mi-am pus în gând acest-an s merg mai departe: la
Lipsea. Aa c de Sântmria cea mare m-am sculat -am dus patru lumânri frumoase de cear curat
sfintei Paraschiva la Trei-Sfetite. -am pus pe printele Mardare s-mi citeasc pentru drum, pentru
primejdii, pentru boale. -am ezut i eu în genunchi sub sicriul sfintei rugând-o s m-ajute. i
îmbr
iând pe Grigori
, fratele meu mezin, i lsându-l în dughean, m-am suit în cru
 -am apucat
drumul Huilor. Apoi de la Hui am trecut Prutul i mi-am artat la stpânirea ruseasc toate
îndreptrile. Iar la Tighina, pe Nistru, m-am întâlnit c-un negustor arman, de sub stpânirea muscalilor,
cu care am mai fcut eu afaceri. Sftuindu-ne i în
elegându-ne, am cumprat noi, acolo la Tighina,
cinci sute de batali: frumoas i bun marf. Am pltit câte-o rubl bucata. i-ndat, fr întârziere,
având cu noi patru oameni, am pornit pe jos acei batali, în sus, pe Nistru. Am trecut fr necaz grani
a
la nem
i -am dat la Cernu
i. De-acolo la Liov. i-n Liov am pus marfa noastr în tren i-n pu
ine zile
am ajuns la tra
burg -am vândut batalii c-un galbn bucata – i i-au luat al
i negustori, s-i duc la un
târg care se cheam Pariz.
 Pe jos ori cu trenu? întreb cpitanul Isac.
 Cu trenu, cinstite cpitane. Prin acele
ri, la Neam
i la Fran
uz, oamenii umbl acuma cu
trenu. Azi îs aici i mâne cine tie unde.
 Cum cu trenu? întreb cineva cu glas gros i suprat.
M întorsei i vzui privind pe sub sprâncene pe ciobanul de la Raru. Adevrat este c i eu i
ceilal
i doream prea mult s cunoatem ce fel de mainrie e aceea despre care vorbete nrgustorul.
Numai comisul i cpitanul Isac preau a ti despre ce-i vorba. Totui nu se împotriveau s asculte
lmurirea pe o ateptam noi.
 Nu tii ce-i trenu? întreb râzând jupan Dmian.
 tim, rosti moale comisul.
 Eu nu tiu! icni îndrtnic ciobanul. Cine tie ce ticloie nem
asc a mai fi!
 Adevrat ticloie i drcie… râse cu voie-bun negustorul. Sunt un fel de csu
e pe roate, i
roatele acestor csu
e îmbuc pe ine de fier. -aa, pe inele acelea de fier, le trage cu uurin
 o
main, care fluier i pufnete de-a mirare; i umbl singur cu foc.
 Fr cai? întreb Mo Leonte.
 Fr.
 Asta n-oi mai crede-o eu! mormi ciobanul. Iar mo Leonte îi fcu cruce.
 De ce s nu crede
i? se amestec împciuitor comisul. Eu am mai auzit de asta i trebuie s
credem. De vzut îns n-am vzut.
 Ba eu am vzut, cum v spun, strui cu veselie negustorul. Maina umbl singur cu foc i
trage dup dânsa toate csu
ele. Apoi în acele csu
e sunt ori oameni, ori mrfuri. i batalii de la
Tighina i-am încrcat în acele csu
e. i merg poarte bine, fr scuturtur i fr necaz; numaicât e-un
huiet mare de trebuie s griasc oamenii unii cu al
ii tare, ca surzii.
 Hm! mormi ciobanul. -ai umblat dumneata în cru
a aceea cu foc?
 Am umblat; de ce s se mire omul de asta, când am vzut i alte lucruri mai de mirare?
 Care lucruri mai de mirare?
 Apoi s vede
i. Pe-acolo, prin
ara nem
asc, târgurile-s toate alctuite din case cu câte patru
i cinci rânduri.
 Adic din case una peste alta? Am mai auzit eu de asta i n-am vrut s cred.
 Apoi de ce s nu crezi, dac-aa-i acolo? Da’ eu nu m-am mirat prea tare de asta, cât de alta.
C-am vzut uli
i dintr-o singur bucat de piatr…
Noi ne privirm în tcere la aceste vorbe.
 Da. -apoi ies nem
ii, boieri i cucoane, i se plimb pe marginea uli
ii. Cucoanele au toate
plrii, iar boierii to
i au ceasornic. Nu numai boierii, ci i lucrtorii mai sraci.

34  De ceasornice nu m mir… Întrerupse mo Leonte; dar femeile cu plrii, drept s-
i spun,
mie nu-mi plac.
 Ei, ce s-i faci? îl mângâie comisul. Aa-s pe-acolo nravurile oamenilor. i ce-ai mai vzut,
cinstite jupâne Dmian?
 Apoi altceva n-am vzut nimica, frdecât mare iarmaroc, acolo la Lipsca. Mare iarmaroc cât
lumea asta, i comedii, i muzici, i nem
ria pmântului bând bere. Cine n-a gustat, oameni buni,
asemenea butur, s nu fie cu prere de ru. Cci e-un fel de leie amar.
 Aa? se veseli comisul. i ei nu tiu ce-i vinul?
 Or fi tiind; dar eu vin ca la noi n-am vzut i i-am dus dorul.
 Aa? i de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dmian, c te-ai ferit i de mâ
, i
de broasc, i de guzgan.
Ciobanul stupi cu putere într-o parte i se terse la gur cu amândou mânecile tohoarcei.
 Nu m-am ferit aa de tare, vorbi negustorul, cci n-am prea vzut aceste dihnii. Dar cartofe,
sodom i carne fiart de porc ori de vac.
 Carne fiart? se mira cpitanul Isac.
 Da, carne fiart. i bere de-aceea de care v spun.
 Vraszic, urm mazâlul, pui în
igl n-ai vzut?
 Nu prea.
 Nici miel fript tâlhrete i tvlit în mojdei?
 Asta nu.
 Nici sarmale?
 Nici sarmale, nici bor. Nici crap la pro
ap.
 Doamne ferete i apr! se cruci mo Leonte.
 Apoi atuncea, urm cpitanul Isac, dac nu au toate acestea, nici nu-mi pas! s rmâie cu
trenul lor i noi cu
ara Moldovei.
Fiind prea veseli cu to
ii de asemenea cuvinte, am închinat ulcelele ctr giubeaua, ctr barba i
ctr obrazul buclat al lui jupan Dmian Cristior. -am rcnit cu mare larm, felurit, fiecare-n legea
lui.
 Altfel nem
ii aceia au i lucruri bune, urm a tâlcui cu îngduin
 negustorul. Mai întâi i mai
întâi la dânii înv
tura-i la mare cinste.
 Iaca asta nu-i ru, întri comisul.
 În tot târgu, în tot satu, cinstite comise Ioni
, în tot târgu, în tot satu – coal i profesori. i
toat lumea la carte.
 Atunci oile cine le pzete? mârâi ciobanul; iar noi iari ne-am veselit.
 Toat lumea la carte, i bie
i i fete. Comisul se încrunt:
 Cum i fete? Asta iar îi rânduial care trebuie s rmâie la dânii.
Noi cu to
ii am fost, se-n
elege, de prerea comisului. i iar am strigat, ca s s-aud pân-n
ara
nem
asc.
Negustorul fiind într-o cumpn mai dreapt decât a noastr, a zâmbit -a ateptat s ne linitim.
Iar dup ce ne-am linitit, a urmat:
 i mai au acei nem
i, cinstite cpitane, lucru bun rânduial i legea. Eu am cunoscut acolo un
morar care s-a judecat pentr-un petic de moioar cu împratul. i dac-a avut dreptate, judectorii i-au
dat dreptate împotriva împratului.
 Asta eu iar n-oi crede-o ca i cru
a cu foc! a strigat din nou Constandin ciobanul.
 Ba eu cred i-mi place i asta, i-a întors rspuns rzul.
 Aa c, prea cinstite comise, stând eu acolo trei sptmâni i vzând multe, nici mie nu mi-a
plcut aflndu-i iritici. Îns altfel cred tot în Domnul nostru Isus Hristos.
 Atunci cum îs iritici?
 Îs iritici precum mi-a spus mie printele Mardare de la Trei-Sfetite.
 Apoi atunci tot iritici-s i n-am ce le face! se învoi comisul. i prându-ne tare ru pentru
asemenea cusur al nem
ilor, l-am lsat pe negustor s-i isprveasc istorisirea cltoriei lui.
 -am umblat, zise el, la nem
i pe drumuri i-n târguri i nime nu mi-a fcut nici o sminteal,
nici om de rând, nici slujba împrtesc. i mi-am adus cu cru
a aceea de foc, cum zice omu ista care
nu crede, marfa pân la Liov. Iar la Liov am încrcat-o în arabane nem
eti. i la Suceava am
schimbat-o în car de-acestea din Cordun. i la Cornu-Luncii am intrat în
ara Moldovei, cu bucurie. i
dând vam ctr Domnie, vameii m-au întrebat dac nu le-am adus i lor câte-un dar de la iriticii i
ticloii aceia de nem
i. Atuncea am vârât mâna în buzunarul din dreapta al giubelei -am scos pentru
doi vamei câte-un baider ro. Cci din vreme m pregtisem pentru asemenea împrejurare, ca s nu-mi
spintec boccelele. Bucurându-i astfel, m-au lsat s trec; -am umblat cu linite pân-n drept cu
Boroaia. Ci acolo a ieit din lunca Moldovei un clre
, frumos i voinic om, i mi-a fcut semn cu

35 mâna, s stau. Am în
eles c, dac nu stau, are s-mi fac semn cu pistoalele. i, stând i ateptându-l,
s-a apropiat de carle mele i m-a întrebat cine sunt i de unde vin i ce fel de marf duc. I-am spus
toate, ca unui jude
. i l-am întrebat i eu cine-i. Mi-a rspuns: Uit-te la mine. Eu îs ho
i slujesc la
acest drum mare. S-mi dai banii pe care-i ai asupra dumnitale.
 Om bun, îi zic eu, s-
i dau marf, cci al
i bani n-am. Ce-am mai avut am dat cruilor i
pân la locul meu mai am dou zile de drum.
 Aa? Atunci s-mi spui ce marf ai.
 Apoi ce marf s am? Am marf de la Lipsea din
ara nem
asc. Tot felul de horbote, i
mrgele, i cercei, i pânzeturi pentru nevoile femeieti.
 Ce vrei dumneata s fac cu asemenea marf? zise ho
ul. N-ai gsit la acei pctoi altceva,
potrivit pentru un voinic ca mine?
 Ba, dac nu
i-i cu suprare i dac
i-a plcea, m-am gândit i la asta, om bun, îi spun eu.
Poftim un baider ro de lân de la India, cum n-are nimeni în toat
ara i care sade bine mai cu sam
omului clare!
 S vd! cere ho
ul.
Eu îndat scot din buzunarul cellalt al giubelei al treilea baider i i-l întind. Când l-a vzut,
mare bucurie pe acel voinic. L-a luat i s-a dus mul
mindu-mi.
Bucuros de întâmplare, nimeresc în sat la Drgueni, tot deasupra Moldovei. Opresc carle în
popas i pun pe oameni s fac un foc la botul boilor -o mmlig în cujb. Când scot eu brânza i
rstoarn ei mmliga, iaca se înf
ieaz privighetorul i-mi cere îndreptrile, din porunca isprvniciei.
Ce s v spun? Eu am stranice îndreptri i mai ales o scrisoare de la nnaul meu dumnealui
aga Temistocle Bucan. Scot i-i art îndreptrile i-i vâr sub nas mai ales acea scrisoare.
Zice aa în acea scrisoare:
„Din porunca mriei sale Vod, dumneata ispravnic ori privighetor, ori vame, ori vornic de sat,
oriicine ai fi, s nu cumva s cutezi a vtma acestuia negu
tor, ci s-l lei a merge cu pace la locul
su. Aa.”
Se chiorte acel privighetor la pecete i la isclitur i cârnete din nas.
Zice:
 Dumneata, jupâne, vii din
ara nem
asc?
Rspund:
 Da. Vin de la Lipsca.
 i ce fel de marf aduci?
 Apoi ce fel de marf? Tot felul de horbote, i mrgele, i cercei, i pânzeturi, i cituri, pentru
trebuin
ele femeieti.
 Numai asta? zice el. Apoi ce poate face cu asemenea lucruri un holtei precum m aflu eu?
 Nu poate face nimica, îi întorc eu cuvânt zâmbind. Dac nu
i-i cu suprare i dac
i-a fi pe
plac, cinstite privighetor, eu m-am gândit i la o întâmplare ca asta. i am la mine, pe lâng toate
fleacurile muiereti, un baider ro de lân de la India, cum nu se mai afl pe lumea asta mai frumos.
 S vd, m îndeamn privighetorul. Eu scot al patrulea baider i i-l dau, i el se duce fr s-
mi mul
measc.
Asta este, fra
ilor cretini, sfâri cu voie-bun negustorul, Mi-am pltit drile i vmile -acuma
sunt slobod pân-n târg la Iei. Acolo mai am o dare ctr sfânta noastr maic Paraschiva i ctr
printele Mardare. Trebuie s caut i la obrazul dumnealui nnaului meu aga Bucan. i pe urm m
pot hodini în casa mea i-n dugheana mea, ateptând rodul trudelor mele i anul când îmi va fi dat s-
mi iau so
ie, cci trebuie s afla
i c înc sunt holtei.
Noi am fcut iar mare zvoan, grmdind ulcelele spre barba cinstitului negustor. i într-acea
zvoan s-a-nf
iat, prând spriat, îns zâmbind în col
ul gurii, Ancu
a. Într-un chersin aducea
plcinte cu poalele-n brâu. La care vedere noi i mai tare ne-am bucurat i ne-am burzuluit. Iar Dmian
Cristior lipscanul, fiind înveselit aproape cât i noi de vinul cel nou, s-a sculat, a vârât mâna stâng în
buzunarul cel adânc al giubelei i a scos la lumin o zgrdi
 de mrgele. Pind lâng hangi
, i-a
aezat-o sub gu i i-a încheiat-o la ceaf. Apoi, fcând un pas îndrt, a privit-o cu uimire.
 Jupâneas Ancu
, a zis el, iat aici mrturia tuturor oaspe
ilor ti. S spuie to
i dac au vzut
vreodat zgrdi
 mai minunat la o muiere mai frumoas!
Apucând-o de dup cap, a srutat-o pe amândoi obrajii. Iar Ancu
a, lepdând chersinul, i s-a
rsucit pe dedesubtul bra
elor -a scpat în fug spre han.

36 Orb srac
¥

O bab -un moneag ieir ctr lumin dinspre carle lipscanului. Femeia venea înainte, omul
ceva mai îndrt, cu capul pu
in înl
at i prând a asculta cu mare luare-aminte zvoana i glasurile de
la focul nostru.
Btrânul e orb, mi-am zis eu privindu-l. Pare a-l trage baba dup dânsa c-o frânghioar; îns el
pete pe urma ei fr gre ctre mirosul fripturii i larma sfatului.
Baba purta broboad de tergar alb, catrin
 i sumie scurt. Orbul era i el îmbrcat ca
muntenii, cu plrioar neagr i strai alb, iar cojocelul îl
inea numai pe umeri; i de sub cojocel, de la
subsuoara stâng, îi atârna cimpoiul, cu clon
ul spre pmânt… Când se sim
i aproape, orbul se opri,
numai baba mai fcu câ
iva pai ctr foc. El se opri i lumina îi btea obrazul neclintit împresurat de
barb alb.
Mul
i dintre tovarii mei nu-l bgaser înc în sam. Numai jupanul negustor de Lipsea,
în
elegând despre ce-i vorba, începu a râde.
 Mtu Salomie, zise el, tot n-ai scpat de moneagul cel chior? Vd c se
ine hojma de
dumneata.
 Aa-i, jupâne, rspunse ea cu vioiciune i sub
ire, îns fr rutate; de când am purces din
Rdu
i, se
ine de mine ca umbra, ca s-l duc i s-l lepd la târgu Ieilor. Acu dumneavoastr, urm
ea ctr noi ceilal
i, ve
i fi socotit poate altceva, ca oamenii, c mi-i so
ie ori frate; dar eu am uitat i de
asemenea zburdciuni, i de neamuri i nu cuget decât la nevoile mele. M-am aninat i eu într-adaos la
cru
ele dumnealui negustorului ca s pot ajunge pân la sfânta cuvioasa
Paraschiva, în cetatea Domniei, s pun pe racla ei un puior de argint i s-i mrturisesc ce
durere am. Iar srmanul acesta, clcând dup mine, a îndrznit s se apropie i de sfatul domniilor
voastre, fiind un btrân viclean i ndjduind c-i ve
i porunci s v zic ceva din cimpoiul su. M-am
stropit la el s-i puie în cap cojocelul i s doarm sub cru
, dar el nu vrea s în
eleag.
Btrânul zâmbea, a
intind spre foc ochii lui de albuuri coapte.
 Mie-mi plac tovriile vesele, vorbi el c-o voce blând i joas. Îmi place i vinul nou, i
friptura de pui în
igl. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. i s spun i eu câte tiu din trecute vremi.
Dumnezeu a rânduit s m pedepsesc fr lumin într-aceast via
, s-ntind mâna i s ceresc pit de
la cretini buni. Fiind aa voia lui Dumnezeu i având el grij de mine ca i de viermii pmântului, am
cugetat c nu trebuie s plâng, ci s primesc rânduiala.
Comisul Ioni
 se întoarse spre orb; i dup ce-l privi îl întreb cu mirare:
 Fiind un ceretor nemernic precum eti, î
i place friptura de pui în
igl?
 Îmi place, stpâne i frate, rspunse cu glasu-i prietenesc orbul.
 i vinul î
i place?
 i vinul nou pe care-l sim
esc în
epându-mi nrile.
 Dar istorisiri tii s spui?
 tiu, ca oricare om, de ce s nu tiu?
 Vd c te lauzi, îns afl c istorisiri ca mine i ca prietinul meu cpitanul Neculai Isac, nu-i
nimeni s tie în toat
ara asta a Moldovei.
 La asta eu nu m pun împotriv, stpâne.
 S nu te pui, cci eu am s spun cea mai frumoas i mai minunat istorisire din câte s-au
spus.
 S-o spui, stpâne, i eu am s-o ascult bând vin nou din oala domniei tale, pe care ai umplut-o
acuma. i domniei tale jupâneasa crâmri
 are s-
i aduc o oal nou, pe care ai s-o umpli din
proaspt. Aa, având i ce mai trebuie pe lâng vin, am s-ascult cu mare plcere. i dup aceea, dac
vei binevoi, am s-
i zic un cântec din acest cimpoi -am s-
i cânt viers.
 Vraszic, nemernicule i orbule, nu tii numai s bei i s mnânci; tii s i cân
i.
 tiu i asta, stpâne, din mila lui Dumnezeu. tiu i altele.
 Aa? i cimpoiul tu zice frumos?
 Zice, stpânilor i fra
ilor, parc-ar fi din piele omeneasc.
 Se poate; -ai s-mi cân
i, cci aa am eu plcere în acesta ceas, la Hanu-Ancu
ei. Noaptea
târzie i cloca cu pui grbete spre crucea nop
ii. Aud nite cucoi de-a Ancu
ei btând din aripi i
cântând. Unul dintre ei, care are glas mai prost, l-a pofti mâni diminea
 cu bor acru.
 Cucoii cânt, bg de sam orbul, ca s-alunge erpii i duhurile din preajm.

37 O clip sfatul nostru conteni, – ca s-ascultm în tcere btile de aripi i trâmbi
rile cucoilor,
întâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzic stins, într-o mare deprtare, dincolo de apa
Moldovei.
Ancu
a puse oala nou în mâna comisului.
 Frate Ioni
, zise cpitanul Isac, Ancu
a î
i d dumnitale oal nou i mie îmi zâmbete. Cat
s nu fiu eu mai mul
mit decât dumneata.
Hangi
a râdea gâdilat.
 Atunci oala astlalt, hotrî comisul, trebuie s-o dau orbului, care are s-mi cânte din
cimpoiul lui.
 Am s-
i cânt, stpâne.
Baba, care adusese pe ceretor, se art suprat fr pricin, când moneagul pi cu mânile
întinse spre noi.
 Nu în
eleg de ce nevolnicii i calicii încurc petrecerile oamenilor!
 S nu te superi, sor Salomie, se întoarse ctre ea ceretorul, cci suprarea-i de la Necuratul.
 Nu-
i sunt sor, se scutur baba, fcându-i gura pung i întorcându-i capul de ctr el.
 Nu-mi eti sor, adevrat, cci eu nu sunt decât un biet srman pribeag prin aceast lume.
Frumoas-i i eu n-o mai vd. Tânr-i i eu n-o mai simt. Ad-
i aminte, li
 Salomie, de vremea când
purtai la gât mrgritar, fii bun ca atunci i nu te supra pe mine.
Baba tcu. Ancu
a râdea.
 Cum? tii i ce-i mrgritarul? se mir comisul Ioni
.
 tiu, cci l-am vzut i eu odat lucind. Mrgritarul, cinstite stpâne, e o piatr scump care
se gsete în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamn, când marea-i lin, ies anume
scoici la mal i se deschid la lumina lunii. i aceea în care cade o pictur de rou se închide i intr la
adânc. Iar din acea pictur de rou se nate mrgritarul.
 Acest orb srac are, dup câte vd, destul în
elepciune, vorbi negustorul de Lipsea,
fluturându-i barba pe deasupra oalei.
Cu to
ii ne micarm, ca i cum am fi vrut s ne apropiem mai bine de foc. Orbul îi rsuci
trupu-ntr-o lture i sorbi din oal. Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi i zâmbi în noaptea-i
prelung. Puse oala la pmânt i se aez turcete lâng ea. Trase spre el pliscul cimpoiului i umfl c-
un rsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse, i el
ip o dat scurt, ca i
cum l-ar fi durut. Apoi începu a mormi -a da sunet de cântec vechi.
 Aista-i cântecul mioarei, gri orbul întorcându-i spre noi zâmbetul. Dac pofteti altceva,
stpâne, î
i pot zice pe urm.
 Cânt! vorbi întrâtat i suprat ciobanul. Cpitanul Isac îl privi râzând sub
ire pe deasupra
capetelor noastre.
Cimpoierul umfl mai tare foiul, apoi, clcând cu degete repezi pe gurile surlei, chem un viers
de mâhnire din deprtarea anilor de demult. Înl
ând ochii mor
i spre stele, ls pliscul cimpoiului i
cânt cu glas. Spunea ceva despre trei ciobani care coborau cu turmele din munte. i doi din ei aveau
gânduri rele asupra celui mai tânr…
S-aude, s-aude De trei ciobnai;-
Departe, la munte, Goman gomnind,
Gomn gomna Oile pornind…
Iar izbucni în surl chemarea de demult. O sim
eam în mine ca o btaie de inim a oamenilor
care au fost i nu mai sunt pe acest pmânt. Auzeam pentru întâia oar cântecul acesta al pstorilor. i
luam aminte la mioara care se tânguia i vorbea omenete cu stpânul su despre moartea lui…
Mri s-au vorbit Umbrele când cresc
i s-au sftuit Neguri se opresc
În apus de soare, Pe mun
i i pe ape, –
Ca s mi te-omoare. Dorm oile toate…
Celelalte stihuri au rmas numai ca o pâcl în mine, cu totul nedesluite. Iar printre ele tânguirea
cimpoiului. Stteam i ascultam înc, pe când foiul se dezumfla la pmânt ca o dihanie netrebnic,
lâng picioarele orbului. El rupse cu din
i lacomi dintr-un picior de pui i înghi
i hulpav, cu albuurile
crescute în gvanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-i i oala de vin, rmase iari alinat, cu fa
a
ctr noi.
Ciobanul cel prost i suprat de la Raru, cum i monahul care se ducea la Sfântu-Haralambie
plângeau pe locurile lor fr nici o ruine. Aa c pot vorbi i eu fr sfial de acea întâmplare, când am
lepdat lacrimi pentru nite închipuiri.
 Dac pofteti, stpâne, pot a-
i cânta i alte cântece mai frumoase, a vorbit ceretorul.
 Dac tii altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe-acesta? rsri cu glas de har
ag domnia
sa comisul Ioni
 de la Drgneti.

38  Iat de ce, fra
ii i stpânii mei, a rspuns btrânul; cci eu, rmânând fr vedere înc de pe
când eram copil, am ieit din sat de la noi -am pornit în lume. i oploindu-m într-o iarn pe apa
Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lâng nite baci btrâni la focuri care nu se mai stingeau
niciodat. i acei baci vechi din pustie m-au înv
at lâng foc acesta cântec; dar m-au legat cu blstm
s nu-l uit niciodat i, de câte ori oi suna din cimpoi, s-l zic mai înti i mai înti.
Iar dup ce m-am despr
it de acei baci, afla
i, stpânii mei i fra
ii mei, c am trecut dincolo de
Prut, sub mâna unui calic btrân, care nu era orb cu adevrat, dar tia s cereasc tare frumos, cântând
cretinilor spre a fi miluit. Avea meteug s par c nu vede, i când eram noi singuri îl auzeam
râzând. Iar Domnul Dumnezeu îl ierta pentru asta, pentru c se ducea totdeauna la biseric i se închina
cuviincios la sfintele icoane.
i tot aa se închina i fcea cruce când, la o margine de sat din care ieeam, se pregtea s fure
o gin sau un miel. i rugându-se cu credin
 i dreptate, Dumnezeu îl ajuta. Cu acel calic btrân am
trecut printre moscali i nimeni nu ne-a oprit  nici cei mari, nici cei mici, cci i-n acea
ar a lor
ceretorii sunt oamenii lui Dumnezeu i n-au nevoie de hârtie cu pecete. Am umblat pe unde am vrut,
prin târguri i sate, i pe la iarmaroace mari, i cretinii ne miluiau din belug. Din ce strângeam, aveam
de vândut la crâmari jidovi, ori la muncitori srmani. Iar Ierofei, tovarul acela al meu, nu uita s
cumpere din parale i-o lumânric de cear, ca s-o puie la icoane. Sfin
ii se bucur de dar, nu cunosc
pre
ul lumânrii i nici nu pot afla c ne-au mai rmas carboave. De altminteri Ierofei le
inea ascunse
bine în chimir. Aa am mers noi pân la târgul cel mare al Chiului, -acolo ne-am oprit o iarn -am
cheltuit acele carboave agonisite.
Cât am stat, am trit tare bine i tare frumos în breasla noastr a calicilor orbi, unii fiind orbi i
al
ii nu. -am cunoscut acolo, ca la o coal, înv
minte pe care nu le tiam, deprinzând cântri jalnice
i meteugul breslei. -apoi pierind Ierofei la o petrecere i la o btaie într-o noapte, am fugit din Chiu
-am umblat cu al
i tovari prin lume, pân la o ap mare unde am auzit limb ttrasc. Am trit bine
o vreme i-n tagma necredincioilor, dup aceea mi-a venit dor într-o primvar s miros rin de
brad. -am întors spatele ctr limbile pgâne i fa
a ctr
ara Moldovei. Iar în toat aceast vreme,
stpânii mei i fra
ii mei, eu am purtat cimpoiul cu mine -am cântat, – neuitând blstmul bacilor de la
Prut. De aceea a
i auzit i dumneavoastr acel cântec. De plcut mie nu-mi place, îns trebuie s-l cânt.
i de pofti
i, v pot zice unul mai mândru i mai cu haz.
Pind eu înspre locurile mele, am întrebat de-un sat la apa Moldovei i nu l-am mai aflat, cci
se pustiise i-l strmutaser domnii i boierii. Trecuser ani mul
i; pieri
i i mor
i au fost to
i ai mei; iar
puhoiul Moldovei le-a risipit mormintele i le-a dus ciolanele la vale prin scruntare i lunci. Am umblat
atunci întrebând de-un han de demult, care sttea i-n vremea copilriei mele la drumul împrtesc.
Acel han, mi-au spus cretinii, nu departe de locul unde-a fost un sat Negoieti, se cheam în zilele
noastre Hanu-Ancu
ei i oameni care se duc la târgul Ieului ori la Roman fac acolo popas mare.
Am venit la mirozn de brad -am trecut pe la acel han. De-atuncea nici mai tiu câ
i ani vor fi
fiind. Iar acuma, ajungând vremea s m duc iar la Iei, la Domnie, s m închin i eu la moatele
sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite, în
eleg c-am fcut iar popas la acest han, carele se cheam a
Ancu
ei. Mul
mesc lui Dumnezeu c-am gsit cuvânt bun i mil.
Stpânii mei i fra
ii mei, pe când eram eu un prunc i vedeam satul nostru care nu mai este i

intirimul pe care l-au risipit apele, am auzit poveste adevrat de la un bunic al maicii mele, despre o
minune a sfintei Paraschiva, unde ne ducem s ne închinm eu i li
a Salomia. Acea minune s-a fptuit
în vremea veche, fiind o strmoa a noastr aici tritoare la acest han.
În acea vreme s-a fost ridicat asupra
rii Moldovei, ca Antihrist, Duca-Vod. Având neistovit
poft de argint i aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zical: c ce-i greu
peste bordeie? – Birurile lui Duca-Vod. – Umblau slujitori clri cu suli
i i cu fclii. Luau vit, luau
tiubei, luau
ol, luau bani. Cui se punea împotriv, îi luau i via
a.
A ieit în
ar ho
ia domneasc. Nu mai era chip s scape nimene de sub cumpt. Fugeau
noroadele peste grani
. Pân ce-au nimerit nite srmani necji
i, într-o toamn, la Iei, la moatele
sfintei. i l-au pârât pe Duca-Vod, scldând racla cu lacrimi.
Atunci, îndat dup aceast rugciune, s-a cltit racla sfintei. i poporul fiind de fa
, în ziua de
14 ale lunii octombrie, la amiaz, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile -a prins a bate o zloat cu
vifor. Iar pân a doua zi s-a pus troian. i noroadele s-au spimântat foarte.
În acea noapte a czut de pe vânt demonul la curtea domneasc i, btând în geam cu gheara, a
dat de tire lui Vod s lese în lumea asta toate bog
iile strânse i s se gteasc de cale pentru drumul
cel fr întoarcere.
 A venit vremea, luminate Doamne, s-
i dai socotelile i s plteti ce-ai isclit.
Cci el fcuse zdelc i pusese isclitur i pecete, – ca s poat izbândi atâta urgie asupra lumii.
Duca-Vod a înghe
at în patul lui de argint, auzind glasul. Dup aceea a rsrit ca sub bici -a
rcnit la slujitor s-i înhame telegarii la carate. Astfel a fugit, cu ce averi a putut strânge, pân într-un

39 sat din jos. Iar acolo, o dat cu viscolul, l-au ajuns nite joimiri Iei i l-au prins, prdându-l de bani.
Vestitorul nop
ii fiind de fa
, râdea, i l-a dat pe mâna celor dumani. L-au apucat de grumaz i l-au
dus cu dânii.
Gsind în calea lui omturi i troiene, mergea foarte greu i i-au czut caii. Atunci a scos din sân
trei galbeni, ce-i mai avea ascuni, i i-a pus în palma unui ticlos de rând, pentru-o sanie cu oplene -o
iap alb. i cu acea sanie proast a ajuns Duca-Vod aici la han. Din toat averea de pe lumea asta nu
mai avea nimica. -a cerut btrânei aceleia a noastre o ulcic de lapte de poman. Iar ea nu-l cunotea.
i se tânguia c n-are:
 N-avem lapte, n-avem vaci, mmuc; n-avem, c ni le-a mâncat Duca-Vod, mânca-l-ar
temni
a pmântului i viermii iadului cei neadormi
i!
El a tcut, i-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urm s-a aflat cine a fost. L-au
dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea alb în singurt
i i
codri, a poticnit într-o râp, -a trecut pe trâmul cellalt, în locul blstmurilor. -a rmas istoria acelei
minuni de la om btrân la om btrân pân în vremurile mai nou.
Fra
ii mei i stpânii mei, acestea-s lucruri trecute. Pentru plcerea dumneavoastr de-acuma,
dac pofti
i i porunci
i, eu pot s v cânt altceva!
La aceste vorbe s-a petrecut un lucru la care noi nu ne ateptam, oricâ
i rzi, negustori, crui
i oameni de rând ne aflam acolo.
Comisul Ioni
 a strigat c poftete cântec. Îns Ancu
a cea tânr, apropiindu-se de orb, l-a
cuprins de mân. I-a zis:
 Am ascultat i de la mama întâmplarea asta. Întoarce-te spre mine. Poate dumneata,
uncheule, vei fi fiind unul Costandin, despre care am auzit pe maic-mea spunând c s-ar fi rtcit prin
lume.
 Eu sunt, rspunse btrânul. Aa m cheam.
i zâmbi întunericului. Apoi, cu degetele harnice, pipi obrazul Ancu
ei.
Ea lu mâna care-o pipia, o întoarse -o srut. Dup aceea, sub aceleai degete, puse pit i
friptur. Sracul prinse iari a rupe lacom din carne, cu din
i de fier.
Parc uitase unde-i i nu mai avea a spune nici un cuvânt. Noi îl priveam cu mare uimire; iar c-o
uimire mai sporit decât a tuturora, cltinându-se uor în zbaterile focului, se uita comisul, nu atât spre
srmanul flmând, cât spre acea dihanie care czuse la pmânt alturi de el, dezumflat i moart.

Istorisirea
Zahariei fântânarul
¥

Înc înainte de a-i fi sfârit orbul istorisirea, li
a Salomia începuse a nu mai avea astâmpr,
rupându-i degetele i mucându-i buzele. Apoi când Ancu
a i-a srutat acelui pribeag mâna, punându-
i dinainte alte fripturi i plcinte, nu se putu opri s nu mormiasc felurite vorbe ctr noi, cei mai
aproape de dânsa.
 Iaca, astfel triesc unii fr grij, mcar c-s nite nevolnici. Umbl dui de mân de al
ii, c
ei singuri nu-s vrednici s calce doi pai; i pe unde ajung spun nite minciuni, de st lumea i se uit la
dânii cu gura cscat.
 Care minciuni, mtu Salomie? întreb eu. A spus nite întâmplri din via
a lui -o istorisire
cu Duca-Vod, care nici nou nu ne este necunoscut.
 Asta tiu eu c-i adevrat, c nici noi nu suntem de ieri de-alaltieri, -am auzit i tim
destule; – dar toate ale lui n-a
i auzit dumneavoastr cum le întorcea i le sucea, ca s se plece o lume
ctr dânsul? Parc ce-i bun un hârb? Nu-i bun de nimica. Aa c eu una m-am umplut de nduf auzind
i mai ales vzând.
 Mtu Salomie, tare te rog: nu te supra. Dumneata nu cunoti cum îi lumea? Ai fost femeie
frumoas în zilele dumnitale -ai purtat la gât mrgritar, cum spunea mo Costandin. Apoi de ce-
i
ieeau brba
ii în preajm, artându-i din
ii i mgulindu-te? Iar la alte femei nu se uitau, cci nu erau
ca dumneata. Astfel i lumea asta de-aici adunat la lucrarea care se vede are plcere s-asculte istorisiri;

40 i cine le spune mai frumos, acela are laud mai mare. Btrânul acela-i orb i ticlos, dar tie s spuie i
s cânte, având dar de la Dumnezeu.
Asemenea dac te bucuri de-o floare c-i luminat i are mireasm, nu te po
i supra pe cea care-
i mohorât i fr miros, cci nu-i ea vinovat.
 Aceea-i bun de leac! se ascu
i la mine li
a Salomia.
 Precum spui, e bun de leac, i ai dreptate, mtu Salo-mie, dar aicea noi nu ne-am strâns
pentru meteuguri doftoriceti. Asemenea ca i orbul, au spus al
ii, înainte de-a veni dumneata, nite
istorisiri de s-a fcut crâncen carnea pe mine i n-am s le uit pân la ceasul mor
ii. i mai ales
ateptm acuma s ne spuie comisul Ioni
 una cum nu socot c-a fost -a mai fi.
 Vorbeti de rzul cel uscat?
 De dânsul vorbesc, mtu Salomie.
 Apoi pe-acela mi se pare c l-am mai vzut eu i l-am mai auzit i alt dat. Într-adevr, pare
un om cum nu sunt mul
i. Tot aa, m uit la to
i, i pe unii îi cunosc, vzându-i alt dat tot aici la han;
i m-nduplec a crede c-or fi tiind -or fi spunând întâmplri. Îns ce crezare poate s aib cel mai
netrebnic dintre to
i? Eu, care l-am adus i l-am scos în vederea tuturor, stau deoparte; i el e la mare
cinste!
Dar acuma s zicem c nu-i vorba de mine, urm li
a Salomia, împungându-m cu ochii. Dar
iat, eu aicea, între dumneavoastr, m uit la unul care s-a întâmplat s vad nite mari pozne în via
a
lui. S spuie acela, – s vedem unde rmân orbii? Ori s-ascultm pe dumnealui comisul Ioni
,  aa ni
s-a edea mai bine -a fi mai frumos!
 Mtu Salomie, întreb eu, de care pozne vorbeti dumneata i de care om?
 Uit-te i-l cunoate. St între clugr i cioban.
 Acela-i mo Zaharia fântânarul, mtu Salomie. Nu l-am auzit sco
ând glas de când sunt
aicea. Dumnitale nu-
i plac orbii; dar iubeti pesemne mu
ii.
 Nu-i mut, nu te teme. Îi place tare butura i n-are când vorbi. Numai s-
i spuie ce i s-a
întâmplat, -apoi s vezi!
 Ce i s-a întâmplat, mtu Salomie?
 Ce i s-a întâmplat? se amestec i rzul, fr s tie despre ce-i vorba. Cui i s-a întâmplat?
 Uite, omului aceluia, cinstite comise Ioni
, rspund eu; lui Zaharia fântânarul. Îmi
mrturisea mtua Salomia despre o pozn care s-ar fi petrecut cândva.
 Unde?
 S spuie el, comise, gri li
a Salomia, cu glasul deodat îndulcit. Întreab-l, s spuie
întâmplarea din pdure de peste ap. Bdica Zaharie! strig ea ascu
it.
Fântânarul întoarse capu-i buhos i barba-i încâlcit.
 Hu! rcni el, ca din fundul fântânii.
 Bdica Zaharie, cinsti
ii oaspe
i de-aici poftesc s-aud ce
i s-a întâmplat dumnitale, când erai
flcu, în pdurea de peste ap.
 Aha! La Pstrveni.
 Acolo, bdi
 Zaharie, într-o poian pe care-o tii dumneata.
 Într-o poian care-a fost i nu mai este, cci acea pdure s-a tiat. Îi zicea poiana lui Vldica
Sas.
 Auzi
i? vorbi li
a Salomia zâmbind. Apoi se apr de ulcica pe care i-o întindea rzul. Î
i
foarte mul
mesc, cinstite comise, dar eu, fiind bolnav de vtmtur, nu pot suferi în gur nici o
pictur de vin. Nu beau decât rachiu. Pot gusta -o plcint dintre acelea, – care-i mai molcu
, cinstite
comise, cci nu mai am din
i ca de demult – i ca în vremea tinere
ii nu mai pot muca. Bun plcint,
n-am ce zice: aa le fac i eu. Acuma parc tot a îndrzni s iau mcar în vârful buzelor oleac de vin,
mai ales c nu-i de cel vechi. Spune, bdica Zaharie, întâmplarea de la poiana lui Vldica Sas.
 Care întâmplare? întreb iar, alene, fântânarul.
 Întâmplarea aceea când te-a chemat boierul de la Pstrveni la curte i
i-a poruncit s-i cau
i
ap în acea poian.
 Aa-i, încuviin
 Zaharia. M cheam i-mi poruncete: S-mi gseti ap i s-mi sapi o
fântân în poiana lui Vldica Sas. Acolo are s fac popas, în toamna asta, mare vântoare domneasc,
– i trebuie ap.
Zaharia fântânarul se opri.
 Ei? îl îndemn comisul.
 Atâta-i.
 Cum atâta? scutur din cap li
a Salomia… Vin-
i, bdica, în sim
ire i spune toate: cum ai
mers cu dânsul la fa
a locului -ai btut cu piciorul în pmânt ici, ai btut cu piciorul în pmânt dincolo,
– -ai ascultat semnele pe care le tii. Pe urm ai scos din chimir cumpna, – care niciodat nu d gre,
-ai aezat-o pe fa
a pmântului i te-ai uitat la dânsa…

41  M uitam, vorbi Zaharia, dar boierul acela, cuconu Dimachi Mârza, mcar c se uita i el, nu
în
elegea nimica. Iat, cu aceast cumpn am gsit eu ap în poiana lui Vldica Sas.
Mo Zaharia trase din laturea stâng a chimirului dou be
ioare rotunde i îngemnate de lemn
vechi i lustruit. Încerc s descurce din jurul lor nite fire nevzute, i sticli în btaia focului un
buburuz de argint.
 Cumpna asta, lmuri el, e din lemn de corn. He-hei! cine tie cine a fcut-o i când a fcut-o.
A rmas de la btrânii cei vechi, care au fost tot fântânari, -au aflat cu dânsa fântânile i izvoarele,
cum am aflat i eu atuncea în poian, fa
 fiind cuconu Dimachi Mârza. Asta-i.
 Ei, i pe urm?
 Spune, omule, îl sili iar li
a Salomia, cârnind spre el nasul i strâmbând sprâncenele. Spune
cum ai fcut poc! cu talpa opincii:
 Aici, cucoane, dm de ap.
 În acest loc?
 În acest loc, cucoane Dimachi. D-mi robi cu hârle
e i cazmale; poruncete la douzeci de
crui s-aduc piatr i s mi-o cldeasc alturi; d-mi ajutoarele de care am nevoie fi
idul la rate
pentru butur; i pe urm, în scurt vreme, te poftesc aici c-un pahar de cletar, s-
i dau s bei din el
lacrima pmântului.
 Aa-i, încuviin
 Zaharia.
 Ei, i dup aceea boierul zice: Aa s fie i s-mi zideti fântâna! i se duce cu fântânarul la
curte i strig la grmtic s-i aduc o pan de gâsc. Dup ce-i aduce pana de gâsc, cere cerneal -o
msu
 -o bucat de hârtie. -a scris acea
âdul pe care o ceruse Zaharia. Pe urm, a chemat pe
slujbai i Ie-a poruncit la fiecare ce are de fcut, ce robi s deie la spat, ce oameni cu harabale s
rânduiasc la piatr, ce ajutoare s-i pregteasc fântânarului la zidrie, – i, închinându-se to
i, s-au dat
cu dosul îndrt i s-au dus s împlineasc poruncile.
 Aa-i, încuviin
 iar Zaharia. A zvâcnit ctre ei: âst! – aa avea el obicei s fac, – i s-a uitat
încruntat. i ei s-au dus cu mare fric.
 S-au dus, urm li
a Salomia, -au adus de toate la locul hotrât i la vreme. iganii au început
s sape cu hârle
ele i s bat cu cazmalele; cruii aduceau i cldeau piatra pe pajite i bdi
a
Zaharia sta pe-o coast, într-un patul de frunzar, i se uita la dânii i tot gusta dintr-un ulcior.
 Rachiu de drojdie de la Cotnari, întregi fântânarul.
 Aa este. -a stat el aa în colib i-n patul pân ce-au dat afar robii, cu hârle
ele, pmântul
negru, pe urm au dat afar lutul, i pe urm au ajuns la nisip i la prund. i când au ajuns la hum,
bdi
a Zaharia s-a sculat în picioare -a venit la marginea gropii. Zice: Mi
iganilor, dac vi-i sete, mai
rbda
i o
âr, cci în curând da
i de ap.
Aa a fost cum a spus el i cum artase cumpna.
Au dat, oameni buni, de ap -au mai spat iari – ridicând afar mocirla cu ciuberele pe scrip
.
-au spat de-i lepdau robii sudoarea cu palma de pe frunte. i întrebau: Mult mai avem, metere
Zaharie? cci d-acu rzbim pe cellalt trâm. Spa
i, mi, zice fântânarul, pân ce v-oi spune eu: gata!
-aa – într-o zi se scoal iar i poruncete: Gata! De-acu aezm prag. Cur
im frumos, punem
sprijinitori bune i începem a zidi.
Aa au fcut. i s-a coborât el cu zidarii în fântân -au zidit. Iar când s-a scuturat frunza în
poian, a venit boierul cu pahar de cletar -a gustat ap, dup hotrârea lui Zaharia.
 Aa-i! încuviin
 Zaharia. Cuconu Dimachi a fcut: âst! bun ap, bre Zaharie! – Într-adevr
era bun ap. Decât eu vinul îl beau mai cu plcere, cci mi-i mai cu priin
.
 Ei, i pe urm? întreb comisul.
 Pe urm gata. Atâta-i. Am fcut fântân i pace bun!
 Stai, bdica Zaharie, c nu-i aa, urm râzând li
a Salomia, cci eu am spus acestor oameni
ce-ai vzut i ce dumneata, i te-am ludat. Aa c dup aceea, sfârindu-se treaba fântânii, a venit i de
la Domnie un clre
, vestind vântoarea lui Vod. i venind vestitorul, cuconu Dimachi a chemat iar
pe to
i la porunca sa i le-a hotrât s grijeasc locul în poian i s dureze colibe pentru popasul
vântoresc. Când a descleca Vod, Zaharia s-i înf
ieze ap rece în ulcior, i din ulcior s i-o toarne
în pahar, – -alturea s steie un
igan cu chiseaua cu dulce
i i cu linguri
 de argint pe tabla.
Toate fiind astfel rânduite, a venit Vod la Pstrveni cu mare alai.
 Vod Calimah… observ fântânarul. Avea o barb ia aa de mare… i-ntruna i-o pieptna cu
degetele.
 i venind Vod cu mare alai, i-a ieit cuconu Dimachi Mârza înainte cu cucoana dumisale i
cu fata, cci avea o fat sub
iric i frumoas. S-au închinat i au srutat mâna lui Vod. Iar fata
suspina i plângea.
 Ce este? a întrebat mria sa Calimah-Vod. De ce suspin aceast copil?

42  De mare sfial, mria ta, a rspuns boierul. i s-a încruntat urât la copil, zbârlindu-i
sprâncenele. Iar fata aceea…
 Agli
a… Întregi Zaharia.
 Iar fata aceea Agli
a n-avea alt ceva, decât o dragoste a tinere
ilor ei pentr-un fecior de
mazâl din Rzboieni. Fiind Ilie Ursachi mazâl, boierul se rstise la el i-i strigase: âst! s lipseti din
ochii mei, miele, cci ai sucit capul fetei! – Iar acuma fata, nemaiavând nici o ndejde pentru dragostea
ei, plângea. Boierul a apucat-o de umr, -a încletat-o de bra
-a repezit-o îndrt într-o cmar, ca s
nu strice petrecerea, nici s obliceasc Vod de asemenea ruine.
Întorcându-se spre cinstita barb a mriei sale, se arta cu obraz deschis i vesel. i pe loc,
chemând pdurarii, i-a pus s numere de fa
 cu Vod ce cprioare i mistre
i au în desimile i râpile de
dânii tiute.
Dup ce-a fost petrecere a tot norodul, Domnia s-a culcat devreme, ca s se scoale de diminea
.
i într-adevr Vod a fost cel mai dinti pe cal – i cuconu Dimachi, alturea de el, , rânduia pucai i
hitai. Au pornit la pdure; au întins i volocul de oameni -au btut râpi i sihle, chiuind i sunând
din cornuri.
Iar în vremea aceasta, Zaharia se grbise ctr fântâna lui.
 Aa este! încuviin
 fântânarul.
 i-nainte de a ajunge la fântân, iat vede în crare pe copila lui cuconu Dimachi. Plângea cu
palmele la tâmple i umbla bezmetic printre copaci.
 Srut mâna, duduc Agli
, zice Zaharia. Dar de ce suspini i plângi mata aa, ca dup mort?
 Vai, Zaharie, strig ea oprindu-se. Cum n-oi plânge, Zaharie, dac eu m-am juruit mor
ii? M-
am pus în genunchi la icoana Maicii Domnului -am rugat-o s fac o minune s se moaie inimile de
piatr. Vzând c la Vod nu pot cdea i nu pot spune nimic, de to
i sim
indu-m prsit, chiar i de
maica mea, – am hotrât în cugetul meu i-n inima mea c altfel nu pot face decât s-mi rpun via
a.
Eu, Zaharie, fr Ilie Ursachi nu pot tri. Aa c m duc s m dau în fântân. Când a veni mria sa s
beie ap, n-ai s-i po
i da -ai s-i spui: Luminate Doamne, iaca aa -aa. Fata boierului s-a zvârlit în
fântân.
 -ai s svâreti mata, duduc Agli
, o fapt ca aceasta?
 Am s svâresc, Zaharie, zice fata. Înti i-nti eu am trimis rspuns, prin
iganca mea, lui
Ilie s vie aici, ca s petrecem acest din urm ceas, ca nite ibovnici fr grij. Pe urm eu m dau în
fântân.
 Dar el n-are s te lese, duduc Agli
. Îl tiu flcu vrednic. Mai bine te fur i te duce cu el.
 Atuncea nu m mai dau în fântân, Zaharie… a rspuns fata râzând.
 S nu te dai, duducu
! Mai bine s ai credin
 în mine. i dup ce te-i întâlni cu dragostea
domniei tale, veni
i la mine la fântân, s v închid eu în coliba de frunzar care este rânduit Domniei.
Când se face popas la amiaz, toat vântoarea domneasc vine în poiana lui Vldica Sas. Eu înf
iez
lui Vod ulciorul i paharul. iganul îi d pe tabla chiseaua de dulce
i i lingura. Dup ce Vod face:
ha-ha! i zice: bun ap! aferim! – eu m dau la o parte i el intr în colib. Acolo v gsete pe
dumneavoastr îngenunchia
i, cu capetele plecate, plângând i cerând iertciune… Atuncea mria sa v
ia de mân i v salt-n sus, apoi v pune mânile sale pe capete i strig s vie boierul s-i primeasc
în bra
e copiii.
Eu socot, duduit, c-aa-i bine, i altfel nu poate s fie decât cum socot eu c poate s se-
ntâmple. Mai ales c, pe doi ibovnici, trebuie s-i ierte lumea. N-are ce le face!
Zaharia începu a râde în barba-i zbârlit, prând mai uimit decât to
i de o întâmplare ca aceea.
Contenindu-i râsul, îi lungi gâtul i-i înl
 capul, cu ochii holba
i, ca s afle ce-a mai fost. El tia,
dar altfel era povestea spus de gur strin.
 Hm! mormi el, mi se pare c chiar nici n-au avut ce le face.
 N-au avut ce le face, urm li
a Salomia i mai îndrzni s apuce, cu cletele a dou degete,
înc o plcint cu poalele-n brâu. Cât au stat acei tineri în sihl, au a
intit urechea ca i dihniile, la
chiotele gonailor i la îndemnul surlelor. Apoi s-au tras ctre fântân i Zaharia i-a dosit în colib.
Dar, în ast vreme, Vod cunoscuse de la un boier credincios al lui de ce lcrmase copila srutându-i
mâna, cci asemenea lucruri îndat se afl. Deci, dup ce-a luat dulce
i de ciree amare -a but paharul
de ap – a fcut: ha-ha! i i-a pieptnat barba cu degetele. Zâmbind s-a întors ctre curteni i ctre
norodul care era în poian, cutând parc ceva.
 M rog, zice, unde-i credinciosul meu Dimachi Mârza?
 Aici-s, mria ta.
 A vrea s tiu de ce eti mâhnit dumneata, boierule, i nu-
i afli astâmpr. Mare plcere a
avea, credinciosule al meu, ca s vd aici, la masa noastr de vântoare, în poian, pe copila domniei
tale… cum o cheam?
 Agli
a, mria ta.

43  …Pe copila domniei tale Agli
a, dregând vin vechi Domnului su, în cup de argint.
Boierul foarte s-a spimântat, cci îi sosise i lui veste de la cucoana domniei sale c fiica lor a
fugit din casa prin
ilor, ca s-i fac o sam.
 Mria ta, a îndrznit el, nu mai este vreme. Masa-i gata; vântoarea ateapt…
 A dori s tiu unde-i copila domniei tale în acest ceas…a zâmbit Vod.
Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare curaj ca la o vântoare ca aceea, a scos din chimir
cumpna pe care a
i vzut-o i, potrivind-o între degete, a
inut-o neclintit. Iar buburuzul, ca o lumin,
s-a cltit. Nimene nu în
elegea ce este. Nici boierul nu tia ce rspuns s deie Domnului su.
 Aista-i Zaharia, fântânarul domniei tale? a întrebat Vod,
uguindu-i buzele i privind din
înl
ime.
 Da, mria ta.
 Ei, i ce poftete?
 Nu tiu, mria ta.
Vod s-a posomorât ctr Zaharia:
 Ce
i-i voia, mi?
Zaharia n-a îndrznit a rspunde nimica. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis ua colibei
Domnului. i Vod a vzut pe tineri îngenunchia
i i cu capetele plecate.
Nimenea n-a în
eles cum s-a fcut asta i s-a mirat mai ales Vod de în
elepciunea cumpenei.
Apoi pe urm mria sa i cu Doamna au fost nnai, în târg la Iei, acelor tineri. Împcându-se to
i, s-au
veselit i, din alai de vântoare, au dat-o pe nunt. i purcedând la scaunul Domniei, au jucat înti o
toan aici, la hanu Ancu
ei.
 Hm! fcu Zaharia cltinând din cap i închizând gura; aa este!
 V-am spus eu, sfâri baba, c acest fântânar a vzut i tie lucruri mai presus decât al
ii.
 Într-adevr, Zaharia a spus o istorie frumoas, încuviin
 domnia sa comisul Ioni
 de la
Drgneti. Dei al
ii tiu i mai frumoase i mai minunate, – n-am ce zice. Aicea are el dreptate.
Zâmbea încremenit, privindu-ne ca prin sit i legnându-se uor. Era un ceas târziu, i cloca cu
pui trecuse de crucea nop
ii. Focul se stingea. Cei mai mul
i dintre oamenii de fa
 închinau ctr
pmânt oalele de lut i, de trud i somn, le asfin
eau ochii.
Din dosul hanului veni deodat nechezatul iepei celei slabe a rzului. Aa fel a
ipat – spriat i
ascu
it – încât am rsrit din locul meu, de groaz.
Li
a Salomia, rânjind, opti încet:
 S ti
i c acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nop
ii i mai ales pe ale lui. i calul l-a
adulmecat, dând strigt.
Îl sim
ise i hanul, – cci se înfiora lung. O u în fundurile lui se izbi. Se fcu tcere la vatr i,
cu to
ii privindu-ne, nu ne-am mai vzut obrazurile.
Li
a Salomia stupi în spuz de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! i-i fcu cruce. În sfârit abia atunci s-a
prut c ne luminm. i demonul trecu în pustiet
ile apelor i codrilor, cci nu l-am mai sim
it. Am
rmas îns dup aceea lovi
i ca de o grea munc i abia ne puteam mica, umblând dup cotloane ferite
i locuri de odihn. Unii dormeau chiar unde se aflau, frân
i fi rsuci
i. i comisul Ioni
 însui, dup ce
a cuprins de dup grumaz pe cpitanul Neculai srutându-l, a uitat cu desvârire c trebuie s ne spuie
o istorie cum n-am mai auzit.

BALTAGUL
1930
Stpâne, stpâne,
Mai cheam -un câne…
I
¥

Domnul Dumnezeu, dup ce a alctuit lumea, a pus rânduial i semn fiecrui neam.
Pe
igan l-a înv
at s cânte cu cetera i neam
ului i-a dat urubul.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise i i-a poruncit: „Tu s scrii o lege; i, când a veni vremea, s
pui pe farisei s rstigneasc pe fiul meu cel prea iubit Isus; i dup aceea s îndura
i mult necaz i
prigonire; iar pentru aceasta eu am s las s curg spre voi banii ca apele”.

44 A chemat pe ungur cu degetul i i-a ales, din câte avea pe lâng sine, jucrii: „Iaca, dumnitale î
i
dau botfori, i pinteni, i rin s-
i faci sfârcuri la must
i; s fii fudul i s-
i plac petrecerile cu
so
ii”.
S-a înf
iat i turcul: „Tu s fii prost; dar s ai putere asupra altora, cu sabia”.
Sârbului i-a pus în mân sapa.
A poftit pe boieri i domni la ciubuc i cafea: „Mriilor voastre vi-i dat s tri
i în desmierdare,
rutate i ticloie; pentru care s face
i bine s pune
i a mi se zidi biserici i mnstiri”.
La urm, au venit i muntenii -au îngenuncheat la scaunul împr
iei. Domnul-Dumnezeu s-a
uitat la ei cu mil:
 Dar voi, necji
ilor, de ce a
i întârziat?
 Am întârziat, Prea slvite, cci suntem cu oile i cu asinii. Umblm domol; suim poteci i
coborâm prpstii. Aa ostenim zi i noapte, tcem, i dau zvon numai tlncile. Iar aezrile
nevestelor i pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatr. Asupra noastr fulger, trsnete
i bat puhoaiele. Am dori stpâniri largi, câmpuri cu holde i ape line.
 Apoi a
i venit cei din urm, zice Domnul cu prere de ru. Dragi îmi sunte
i, dar n-am ce v
face. Rmâne
i cu ce ave
i. Nu v mai pot da într-adaos decât o inim uoar ca s v bucura
i cu al
vostru. S v par toate bune; s vie la voi cel cu cetera; i cel cu butura; s-ave
i muieri frumoase i
iube
e.
Povestea asta o spunea Nechifor Lipan la cumtrii i nun
i, la care în vremea iernii era nelipsit.
Zicea el c-ar fi înv
at-o de la un baci btrân, care fusese jidov în tinere
 i binevoise Dumnezeu a-l
face s cunoasc credin
a cea adevrat. Acel baci tia i altele i cunotea i slov, lucru de mare
mirare între ciobani. De la el Lipan deprinsese i unele vorbe adânci pe care le spunea cu în
eles la
vreme potrivit.
 Nimene nu poate sri peste umbra lui.
 Ce vrai s spui cu asta? îl întreba nevast-sa Vitoria, privindu-l piezi.
 Spun i eu o vorb celor care au urechi de auzit. Nevasta în
elegea ceva, dar era bnuitoare ca
orice femeie i deprins s rsar la orice în
eptur.
 A fi cum spui, bdica; dar cel ce spune multe tie pu
ine.
 Asta pentru cine-i? se rsucea Lipan.
 Asta-i pentru înelep
i i crturari.
 Aa? i, m rog, cine-i în
elept i crturar?
 Cine s fie? întreab-m i nu
i-oi putea spune.
 Mi femeie, tu iar cau
i pe dracu!
 Ce s-l caut, c-i de fa
!
i de poveste i de asemenea vorbe iu
i, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, îi aducea aminte
stând singur pe prisp, în lumina de toamn i torcând. Ochii ei cprii, în care parc se rsfrângea
lumina castanie a prului, erau dui departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. Satul risipit pe râpi
sub pdurea de brad, csu
ele indrilite între garduri de rzlogi, pârul Tarcului care fulgera devale
între stânci erau czute într-o negur de noapte. Acei ochi aprigi i înc tineri cutau zri necunoscute.
Nechifor Lipan plecase de-acas dup nite oi, la Dorna, -acu Sfântu-Andrei era aproape i el înc nu
se întorsese, în singurtatea ei, femeia cerca s ptrund pân la el. Nu putea s-i vad chipul; dar îi
auzise glasul. Întocmai aa spunea el povestea; femeia îi adugase numai pu
ine cuvinte despre
câmpuri, holde i ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorâte dintr-o veche dorin
, i, repetându-le în
gând, ochii i se aburir ca de lacrimi. Via
a muntenilor e grea; mai ales via
a femeilor. Uneori stau
vduve înainte de vreme, ca dânsa.
Munteanului i-i dat s-i câtige pâinea cea de toate zilele cu toporul ori cu ca
a. (Ca
 — b

lung, cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile.)
Cei cu toporul dau jos brazii din pdure i-i duc la apa Bistri
ei; dup aceea îi fac plute pe care le
mân pân la Gala
i, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiaz stâni în munte. Acolo stau cu
Dumnezeu i cu singurt
ile, pân ce se împu
ineaz ziua. Asupra iernii coboar la locuri largi i-i
pun turmele la iernat în bl
i. Acolo-i mai uoar via
a, -acolo ar fi dorit ea s triasc, numai nu se
poate din pricina c vara-i prea cald, -afar de asta, munteanul are rdcini la locul lui, ca i bradul.
Nechifor Lipan s-a artat totdeauna foarte priceput în meteugul oieritului. Stânile i-au fost bine
rânduite i ciobanii asculttori. Bacii nu tiau numai istorisiri, ci cunoteau taina laptelui acru -a
brânzei de burduf. Îi veneau scrisori i cereri de departe, din nite târguri cu nume ciudate. Ca s i le
dezlege, Lipan se ducea la printele Dnil, dup aceea trecea pe la crâm s beie un pahar cu al
i
munteni ca i dânsul, vrednici tovari în treburi de acestea. Cum se sim
ea pe Tarcu în sus c lui
Nechifor i-a czut veste cu parale, rsreau la crâma lui domnu Iordan i lutarii, parc i-ar fi adus
haitul. (Hait – unda de ap care duce plutele.) Omul se întorcea târziu acas, îns cu chef. Femeia gsea de
cuviin
 s se arate suprat. „Iar se o
rsc în tine cei apte draci!” îi zicea râzând Nechifor i-i

45 mângâia musta
a groas adus a oal. La musta
a aceea neagr i la ochii aceia cu sprâncene aplecate i
la toat înf
iarea lui îndesat i sptoas, Vitoria se uita ascu
it i cu îndârjire, cci era dragostea ei de
douzeci i mai bine de ani. Aa-i fusese drag în tinere
 Lipan, aa-i era drag -acum, când aveau copii
mari cât dânii. Fiind ea aa de aprig i îndârjit, Lipan socotea numaidecât c a venit vremea s-i
scoat unii din demonii care o stpâneau. Pentru asta întrebuin
a dou miestrii pu
in deosebite una de
alta. Cea înti se chema btaie, iar a doua o btaie ca aceea ori o mam de btaie. Muierea îndura fr
s crâcneasc puterea omului ei i rmânea neînduplecat, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan
îi pleca fruntea i arta mare prere de ru i jale. Pe urm lumea li se prea iar bun i uoar, dup
rânduiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov.
Avere aveau cât le trebuia: poclzi în cas, piei de miel în pod; oi în munte. (Poclad –
estur
lucrat în cas, din lân nevopsit.) Aveau i parale strânse într-un cofiel cu cenu. Fiindu-le
lehamite de lapte, brânz i carne de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la
câmpii largi cu soare mult aduceau fin de ppuoi. Uneori se ducea Vitoria singur i o încrca în
desagi pe cinci clu
i. Pe cel din frunte clrea ea brbtete; ceilal
i veneau în urm cu capetele plecate
i cu frâiele legate de cozile celor dinainte.
Din apte prunci cu cât îi binecuvântase Dumnezeu, le rmseser doi. Cinci muriser de pojar
ori de difterie; numele i imaginile li se uitaser i li se amestecaser cu florile, cu fluturii i mieii
anilor. La cei rmai, amândoi se uitau cu plcere. Lipan desmierda mai mult pe fat, care era mai mare
i avea numele Minodora, aa cum auzise el de la o maic de la Agapia i-i plcuse; iar pe flcua îl
chema Gheorghi
 i maic-sa îl ocrotea i-l apra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme
rea.
Gheorghi
 era numele care plcuse Vitoriei, cci era numele adevrat i tainic al lui Nechifor
Lipan. Acest nume i-l rostiser preotul i nnaii la sfântul botez, când îl luminaser cu agheazm i cu
mir întru credin
a cea adevrat. Îns într-al patrulea an al vie
ii se bolnvise de hidropic i atâta
slbise încât au fost pofti
i preo
i de i-au fcut sfintele masle. Atuncea, dup masle, a venit i
iganca
cea btrân a lui Lazr Cobzaru, i maic-sa i l-a vândut pe fereastr luând pre
pentru el un bnu
de
aram. Primindu-l de la mama lui, Cobzri
a i-a suflat pe frunte descântând, i i-a schimbat numele, ca
s nu-l mai cunoasc bolile i moartea. De-atuncea i-a rmas numele Nechifor; dar când n-o auzea
nimeni i erau singuri, Vitoria îi zicea, cu anumit glas, tot Gheorghi
. Acel glas de dulcea
 îl avea i
fecioraul.
Gheorghi
 coborâse cu ciobanii, cu oile, cu asinii i dulii la vale la iernat, într-o balt a Jijiei,
într-un loc care se chema Cristeti, nu departe de târgul Iai. Acolo avea s steie, dup porunca lui
Nechifor, pân ce-a veni el singur s plteasc stuhul perdelelor, fânul i simbriile. Trecuse vreme i
Nechifor nu dduse semn nici acolo, ca s se întoarc mcar feciorul. Ii venise c-o sptmân în urm
scrisoare pe care o dezlegase tot printele Dnil. Flcul ddea rspuns c ateapt pe tatl su cu
paralele, ca s împace pe ciobani i pe stpânul bl
ii. „Iar oile sunt bine sntoase, adugea el, i noi,
din mila lui Dumnezeu, asemenea; i vremea-i înc bun i ni-i dor de cas. Srut mâna, mam; srut
mâna, tat. “
Asta era scrisoarea lui Gheorghi
 i Vitoria o tia pe de rost. Vraszic, Nechifor Lipan nu se
artase nici acolo. Care pricin putea s-l întârzie? Mai tii! Lumea asta-i mare i plin de rut
i.
A treia zi dup scrisoarea lui Gheorghi
, potaul sunase iar din trâmbi
 în prund i Vitoria
coborâse la pâru, ca s mai primeasc un rva. Acesta era un rspuns de la baciul Alexa, scris de
biat. Slova era a biatului, dar vorbele erau ale baciului Alexa.
„Precât am în
eles, stpân, din epistolia pe care ai trimis-o lui Gheorghi
, eti tot singur
acas; iar Nechifor Lipan, stpânul nostru -al oilor, nici pe aici nu s-a artat. Aa c noi având musai
nevoie de parale pentru simbrii i hrana dobitoacelor i a noastr, s faci bine s ne trime
i. Dai în
târg la Piatra paralele la pot i acei de acolo scriu la pot la Iai s ne plteasc nou atâ
ia i
atâ
ia bani i dup aceea se întâlnesc ei i se socotesc ce-au dat -au luat, treaba lor. Asta-i bun
rânduial i-mi place, nu-i nevoie s faci un drum clare pân-aici, nici lotrul nu te prad. Iar dac
socoti altfel, scrie porunc feciorului s vindem unele din oile cele btrâne. Tot trebuie s vie Nechifor
Lipan, stpânul, s-aduc oile pentru care tim c-a plecat la Dorna.”
Ce putea s fie cu omul ei? Numai de la dânsul nu primise scrisoare.
În ajun se bucurase o clip. Potaul trâmbi
ase iar. Cu cartea potal în mân, Vitoria grbise la
printele Dnil. Poate e ceva dinspre pr
ile Dornei.
Nu era dinspre pr
ile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. Printele Dnil râdea, sltându-i
burta. Ascultând, obrajii Vitoriei s-au îmbujorat de ruine. i pe asta acuma o tie pe de rost i-i vede
îngeraii aripa
i i încununa
i cu trandafiri.
Cartea potal cu poze era adresat domnioarei Minodora Lipan.
Frunzuli
 de mohor,
Te iubesc i te ador,

46 Ghij C. Topor.
Vraszic, feciorul dasclului Andrei, care face slujba militriei la Piatra, tot nu se astâmpr i
tulbur min
ile fetei. Vinovat e i el; vinovat e i maic-sa, dscli
a, creia are s-i spuie ea cele de
cuviin
; vinovat mai ales trebuie s fie hituca asta de fat care trage cu coada ochiului în toate
pr
ile. Cum s-a întors acas, i-a btut din picior, a judecat-o -a osândit-o cu vorbe amrâte i ascu
ite:
 Asta-i grija ta acuma, fat, s-mi faci asemenea ruine, s rmânem de râsul satului? Acuma
ai ajuns domnioar?
 Asta nu-i nici o ruine, mmuc; acuma aa se spune.
 Apoi tiu eu; acuma v strâmba
i una la alta i nu v mai place catrin
a i cmea; i v ung la
inim lutarii când cânt câte-un val
nem
esc. Î
i art eu coc, val
i bluz, ard-te para focului s te
ard! Nici eu, nici bunic-mea n-am tiut de acestea – i-n legea noastr trebuie s trieti i tu. Altfel î
i
leg o piatr de gât i te dau în Tarcu. Nu-s eu destul de ncjit c-am rmas singur asupra iernii i nu
mai tiu nimica de tat-tu; acuma am ajuns s-aud pe pop citind lucruri ruinoase. Dar evanghelia asta
i-a voastr, nu-i a lui.
 Aceea-i scrisoarea mea? întreb cu viclenie fata.
 Care scrisoare?
 Aceea pe care ai pus-o la oglind.
 Î
i art eu
ie scrisoare. Du-te i vezi de trage pân în sar în fuali lâna pe care
i-am
pregtit-o. (Fuali – unealt de scrmnat lâna i cânepa.) i s te mai prind c dai gunoiul afar în
fa
a soarelui, cum ai fcut azi, c-
i pun la gât dou pietre de câte cinci oc. N-ai mai înv
at rânduiala?
Nu mai tii ce-i curat, ce-i sfânt i ce-i bun de când î
i umbl grguni prin cap i te chiam
domnioar!
Astfel s-a frmântat, fr s i se aline gândurile i fr s primeasc vreo veste de unde atepta.
În noaptea asta, ctre zori, a avut cel dintâi semn, în vis, care a împuns-o în inim -a tulburat-o i mai
mult. Se fcea c vede pe Nechifor Lipan clare, cu spatele întors ctr ea, trecând spre asfin
it o
revrsare de ape.
II
¥

Soarele btea de ctr amiaz de pe tancul Mgurii. Ridicând ochii i clipind, Vitoriei i se pru
c brazii sunt mai negri decât de obicei. Dar asta era o prere, cci sub soare lunecau pâlcuri de nouri
alburii. Vremea era cldu
 i abia adia vântul aducând în ograd, ca pe nite fluturi târzii, cele din
urm frunze de salcie i mesteacn. Se auzir pe drumuor tlnci cunoscute. Venea Mitrea argatul cu
cârdiorul de oi i cu cele dou vaci. Vitoria îl auzi rcnind i suduind încurcat, aa cum îi era obiceiul,
pe când vâra animalele în
arcurile lor pe poarta din fundul gospodriei spre munte. Lsând la o parte
furca, femeia chem cu glas cântat:
 Minodor, fat hi!
 Aud, mmuc, rspunse fata din andramaua de sub pretele de la miaznoapte.
 Las, fat, fualii i caut i de altele. Vd c vine argatul înainte de vreme. Trebuie s se fi
întâmplat ceva.
Fata se art sprinten, cu cma alb i catrin
 neagr vrâstat ro. Purta prul împletit în
cunun, fr nici o broboad, dup rânduiala fecioarelor. Era descul
, ciubo
elele cu potcoave galbene
i cu vârfuri de glan
cumprate de la Gheorgheni le
inea numai pentru hore i nun
i i pentru
drumurile la târg. (Glan
– lac)
 ie nu
i-i foame? întreb Vitoria oftând i privind într-o parte a
intit.
 Nu mi-i foame, rspunse râzând fata. La cine te ui
i, mmuc? îl vezi pe tata?
 Îl vd, rspunse nevasta suspinând. Cine tie pe unde va fi fiind, singur i flmând. D fuga la
fântân i ad ap. A
â
 focul i pune ceaunul de mmlig. Caut în cuibare vreo dou ou. Scoate
nite brânz în scfi
. Pentru argat caut de cea mai iute.
 Îndat, mmuc, rspunse fata lepind prin bttur i smuncind cofa goal de pe fundul ei.
Mitrea se strecur în ograd piezi, pe porti
a vitelor. Era un om fr vârst, scund i cu ochii
teri. Zâmbea încremenit cu obrazu-i spân. Ducea din când în când o mân cu gheare în pru-i rocat,
buhos i btucit.
 Ce s-a întâmplat, Mitre?
 Cum?
 Ce s-a întâmplat?
 Nu s-a întâmplat nimica.
 Atuncea de ce ai venit aa devreme acas?

47  Ha?
 De ce ai venit aa devreme acas?
 Apoi am vzut c pogoar al
i oameni din poieni oile i vacile; le-am pogorât i eu. Zice c
are s vremuiasc.
 Cine spune asta?
 Spun oamenii. Am vzut i eu dumbrvencile zburând în cârduri spre soare. Se duc de unde-s
ele. Dar mai ales m-am uitat la un nour ctr Ceahlu. Nouru acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. i
eu te poftesc pe dumneata, stpân, s-mi dai tohoarc i cciul i piele pentru o preche nou de
opinci. (Tohoarc – cojoc mare ciobnesc.) De-acu-i gata. Înti are s viscoleasc; pe urm au s prind a
urla lupii în fundul râpilor.
Mitrea vorbea bolborosit i din fundul gâtlejului. Pomenind de iarn i de lupi, se holba fioros.
Vitoria sim
i un fior prin spate. Minodor aez cofa cu ap la locul ei i începu a râde.
 Am auzit c te-nsori, bade Mitre.
 Ha?
 Am auzit c te-nsori.
 Da’ nu m mai însor nici pe dracu. Unde-i norocul acela! M-a mul
mi i c-o vdan, ori cu
una care a fcut copil de fat mare. Dar pân n-oi avea oi destule, nu gsesc. Azi îi lumea rea i
femeile-s fudule. Da’ nu-mi da
i?
 Ce s-
i dm?
 Apoi s-mi da
i tohoarc, opinci i cciul, c de-acu se cheam c vine iarna.
Stpâna strânse din umeri. Omul se aez mormind pe col
ul prispei. Fata a
â
ase grabnic focul
la vatra de-afar, umpluse ceaunul cu ap i-l aezase pe pirostrii. Zvârlise în el un pumn de fin;
presrase sare. Deodat vântul trecu uuind prin crengile sub
iri ale mestecenilor din preajm. Pdurea
de brad de pe Mgura clipi din cetini i ddu i ea zvon. Înl
ând fruntea, Vitoria sim
i adiere rece
dinspre munte. uvi
ele castanii din jurul frun
ii i se zbtur. Clipi din ochi, silindu-se oarecum s se
trezeasc deplin. Pe toat costia, în gospodriile rzle
e, se auzeau chemri i îngânri de glasuri.
Cânii începeau s zpiasc. Coloanele de fum se aplecau împrtiindu-se pe fa
a pmântului.
 Într-adevr, se tulbur vremea, gri gospodina grbit. Trebuie s ne mutm în cas. Treci,
fat, înluntru i f focul în horn.
Cu micri iu
i, fata apuc tciunii i trecu în tind. Aburi sub
iri învluir soarele. Apoi nouri
suir cu hrnicie dinspre muntele cel mare.
 Mmuc, strig fata, iese fum. Trebuie s fi fcut o dihanie cuibar în hogeag.
 Asta se poate; s se suie Mitrea pe cas.
 Bine, s m sui, da’ înti i înti s-mi da
i tohoarc, opinci i cciul, c vine iarna.
 Aa este; scoate, fat, din casa cea mic ce-i trebuie holteiului istuia i leapd-i toate în
bra
e, ca s se suie cu ele la hogeag.
 Da’ nu m mai sui eu cu ele. Ce s fac la hogeag?
 S strici un cuibar de stanei.
 Bine, am s-l stric, da’ s-mi da
i ce mi se cuvine.
Bombnind, Mitrea aduse scara, pe când fata scotea din odaia nelocuit de peste tind, din
mirosuri grele de piei i brânzeturi, lucrurile care-i erau lui trebuitoare i i le lepda pe prisp:
 Na tohoarc! Na opinci!
Argatul se suia domol pe scar i de sus îi întindea într-o parte gatul, ca s vad dac nu-i
înelat. C-o prjin lung cotrobi în hogeag i fumul izbucni, abtut de vânt într-o lture. In câteva
clipe, uneltele de buctrie de sub andramaua ubred de-afar îi luar locul în tind, pe prichici i-n
jurul hornului.
Cofa intr la locul vechi dup u. Mitrea coborî gâfâind, cut ulcica, o cufund în ap i bu
cu sete, pufnind, apoi deert îndrt ce rmsese. Trecu dup aceea s cerceteze i s admire
îmbrcmintea de vreme rea. O clip micarea casei se potoli i vântul îi spori zvonul pe deasupra
satului. Ginile se suir pe prisp la adpost, alungate de cele dinti stropituri reci. Vitoria privi cu
uimire la cucoul cel mare porumbac, cum vine fr nici o fric i se aeaz în prag. Inima-i btu cu
ndejde, ateptând semnul cel bun. Dar cucoul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn i cu
pliscul spre poart. Cânt o dat prelung i se mir el singur.
 Nu vine… opti cu îngrijorare gospodina.
 Cine? ttuca? întreb fata înfricoat.
 Nu vine, zise iari, aprig, Vitoria. Cucoul d semn de plecare.
 Cine are s plece?
Femeia nu rspunse. Privi în juru-i cu obrazul deodat împietrit i vzu totul rece i umed sub
zloat. Soarele pierise, lumina se împu
inase i vântul fichiuia, din când în când, fulgi care ddeau
domol în tind, se topeau i dispreau într-o clip. Fata pregtea repede prânzul. Rsturn mmliga pe

48 msu
a joas i rotund, tie jumtate i o întinse pe un fundior lui Mitrea c-o scfi
 de brânz i c-o
ceap.
 Desf palma, s-
i pun -oleac de sare… Îndemn ea. Apoi cerc oule fierte i le scoase din
ulcica lor c-o lingur de lemn într-o strachin cu ap rece. Se opri din robotit i se uit cu îndoial spre
Vitoria.
 Dumneata nu mnânci, mmuc? Femeia cltin din cap.
 Argatul s-a dus la ura lui s mnânce, urm fata, în oapt. Aa are obicei, ca s nu-l vad
nimeni.
C-un tergar acoperi masa i se feri la o parte, cu fa
a umbrit de întristare, cu umrul rezemat de
horn.
Vitoria îi trase broboada peste gur i rmase dreapt pe scunaul ei, cu bra
ele încruciate pe
sâni, privind fr s vad frmântarea de-afar a stihiilor. Din când în când învluirile de vânt de
deasupra satului preau c se alin -atunci se auzea sunând cu zvon mare, sus, sub nouri, pdurea de
brazi.
Într-un târziu privi cele din apropierea ei.
 Tu ce faci, fat?
 Nu mi-i foame nici mie, mmuc, rspunse Minodora.
 Ba tu s m Iei cu ale mele i s mnânci. Tu nu tii câte am eu, nici câte gândesc. Eti înc
un plod, care ai s cunoti de-acu înainte suprrile vie
ii. Mnânc i mai ales nu te gândi la lunganul
acela al dscli
ei. Are un nas, drept dup porecla care li s-a dat tuturor din neamul dasclului. Ochii
mititei i nasurile topor. Când îl vd c se mai desmiard cu cântece i cu vorbe delicate de pe-acolo de
prin strint
i, m bucur care nu se mai afl. S faci bine, domnioar, s-
i vezi de rânduielile tale de
fat mare, s-
i ba
i i s-
i scuturi perinile i licerele de zestre, cci, în câlegile ce vin, am de gând s
te mrit. Oi gsi eu un român aezat, cu cas nou în sat i cu oi în munte, s i te dau i s scap de tine.
 Mmuc, nu te supra pe mine i nu m uri… murmur cu lacrimi fata.
 Oricât ai lcrma, s tii c ginere ca feciorul dscli
ei nu-mi trebuie.
 Mmuc, s nu m dai dup urât i dup btrân, ca s m bucur i eu de via
, cum te-ai
bucurat dumneata.
Vitoria îi trase iar broboada pe gur i rmase neguroas. Târziu, când conteni zloata, vorbi iar,
cu mai pu
in asprime:
 i-am spus s mnânci.
Fata se supuse i dezveli masa. Nevasta se ridic în picioare, îi pturi pe ea catrin
a i-i strânse
sub sâni bârnea
a. Apoi intr în odaia din dreapta i-i schimb broboada. Trase în picioare col
uni
groi de lân sur i ciubo
ele. Îi frec palmele cu busuioc i-i netezi pleoapele. Îi lu pe umeri un
sumie.
 Eu m duc la printele, zise ea. Trebuie s trimit scrisoare lui Gheorghi
. Vezi de gini s nu
se culce flmânde, i scoal pe argat. De bun-sam s-a învelit în tohoarc i doarme cu cciula peste
ochi.
 Da, mmuc, rspunse fata, cu fruntea plecat. Vitoria mai cut un b
de corn dup u i
trecu spre poart. Vântul se alinase i vremea sta a ploaie, fr lumin, cu nourii coborâ
i.
Fata se mic pe gânduri din locul ei, ca s treac în
arcul vitelor, s trezeasc pe argat. Pe obraz
îi apru un gând -un zâmbet. Mai întârzie pu
in, ca s cur
e blidele i s mture frmturile sub vatr.
Din gura podului, din umbra neagr, o privi deodat un pui cenuiu de mâ
, cu ochi rotunzi, i-i ceru
dreptul de lapte c-un mieunat sub
irel. Minodora puse lâng frmturi scfi
a tirb i turn în ea câteva
picturi de lapte. Motnaul
upi delicat pe horn, pe prichici i jos. Începu a linchi cu limbu
a-i
trandafirie.
Umblând cu lumina-i de gânduri în ochi, fata îi fcea planul. Maic-sa are s lipseasc o vreme
destul de lung, cci, ca totdeauna, are i alte treburi. În acest rstimp, poate trimite pe Mitrea dup
Jnic, biatul înv
torului. Îi place cât de repede scrie i cum se uit la ea cu nite ochiori de drac,
negri ca dou msline. E bun crturar; înva
 la liceu la Iai, într-a patra clas, i înv
torul vra s-l
fac doftor. Îi aduce el singur cerneala i hârtia i s-aeaz la mas înaintea oglinzii. Înti se uit s-i
vad mutra i pieptntura, pe urm se întoarce a
intit la ea, -ateapt, cu condeiul gata.
Ea s-a gândit de mai nainte ce-are s spuie în scrisoarea ctr Ghi
 Topor i cum are s spuie. A
aflat ea nite vorbe frumoase care au s-i plac. i le murmura, singur, privind spre motna.
„Pun condeiul pe hârtie i încep cu dor a scrie; pe hârtie glbioar, cu dor de la inimioar. i
te-ntreb de sntate, c-i mai bun decât toate.” Mai sunt i altele. La urm trebuie s puie aa: „Cu
jele m închin la fa
a dumnitale, eu, Minodora Lipan.”
Îi plcea de Jnic al lui domnu Mironescu, cci scrie frumos i nu întârzie. Îi scâr
âie peni
a pe
hârtie. i pe urm-i citete zâmbind. Al
i scriitori din sat au obicei de pun vorbe de ale lor; dar aceea-i
scrisoarea lor i ea vrea s trimit o scrisoare a ei.

49  Mai vrai lapte? întreb ea pe motna.
 Mai vrau, rspunse el sub
irel.
Ea-i turn înc un firior, apoi, c-o îngânare de cântec, se grbi afar, ca s trezeasc din
tohoarc pe Mitrea argatul.

III
¥
Vitoria Lipan se îndrept spre biseric pe ulicioare lungi i cotite, apoi pe crri printre grdini.
Luneca din când în când prin mâzg; dar altfel calea era curat, cci pietriul i nisipul sorbiser zloata.
Biserica era aezat pe-un dâmb, cu
intirimul împrejur. În apropiere, în dreapta, se ridica gospodria
printelui Dnil, cu case, uri i heiuri. (Heiuri — acareturi, dependin
e.) De partea cealalt a bisericii
mai era o csu
, ca o ciuperc singur pe toloac. Acolo tria baba Maranda. Vitoria avea treab i cu
dânsa. Înti se duce la printele, s-i alctuiasc rvaul. Dup ce însereaz, trece la baba Maranda, pe
întuneric, ca s n-o vad nimeni.
Ca s-i pregteasc toate din vreme i cu rânduial, ocolete pe la crâm. Intr pe dindos, ca s
nu mai aib schimburi de vorbe cu unii i cu al
ii. To
i o întreab de omul ei. Ea trebuie s strâng din
umeri, sim
indu-se umilit i ruinat. Cu toate acestea râde i le rspunde ager.
Acuma îns n-are gust de vorb. Poftete la dânsa, în odi
a de din dos, pe domnu Iordan,
crâmar cuviincios cu obrajii rumeni i cu pântecele mare abia stpânit de chimir. El vine numaidecât,
rzbind anevoie pe ua scund i îngust. Îi d o grfioar verde, s i-o umple c-o litr de rachiu de cel
bun. Cere hârtie i plic pentr-o scrisoare. Vâr grfioar verde în sân i poart cu mare grij între dou
degete ale mânii stângi, lâng piept, plicul i foaia învelite într-o buc
ic de hârtie neagr. Aa suie la
casa popii i cânii o întâmpin repezindu-se spre poart buluc, cu larm de ltrturi.
Ea d glas i bate cu bra
ul în poart. Iese un argat buhos din buctrioara din lturea caselor
celor mari. Se stropete la câni, îi suduie i zvârle în ei cu scurtturi de lemn, pe care le caut la
întâmplare aplecându-se în juru-i. Vitoria trece pe crare la casele cele mari i intr la cucoana
preoteas. Totdeauna, în zilele de lucru, o gsete la stative, alegând scor
uri. E palid, sub
ire i uscat
i întruna se tânguie c-o voce slab c nu-i priete aerul de la munte. Ea-i de loc din pr
ile deschise de
la Prut, -acolo lumea-i altfel, între holde i-n soare. Aici umbl i vara cu ca
aveic i nu se mai poate
înclzi. De douzeci i ase de ani i-a prsit neamurile i nu s-a mai întors la ele. i printele Irimia
Iliu
i presvitera Mria acuma-s btrâni i nu mai pot cltori ctr ea în munte. A dat so
ului ei,
printelui Daniil, ase copii, to
i bie
i i to
i voinici, cu obrajii pietroi. Înva
 pe la coli, le merge
bine la câmpie i mai ales le merge bine la munte. Toat sntatea i tot sângele cucoanei preotese
Aglaia au trecut în ei i sporesc cu dobând.
Vitoria îi d bun sar; îi srut mâna. Cucoana preoteas îi rspunde cu vocea-i bolnav:
 Dumneata, Vitorie, ai treab cu printele.
 Da, am venit s m mai sftuiesc cu sfin
ia sa i s-mi mai scrie un rva.
 Bine, Vitorie; printele-i în odaia cea mare. Acu s-a întors din munte. A avut mult bucluc i
vorb cu oamenii; dar cum i-i obiceiul lui, i-a rpus pe to
i i i-a împcat. A mâncat, -acuma s-a fi
hodinind.
Se deschise o u i s-auzi un glas gros:
 Care-i acolo?
 Noi suntem, printe Dnil.
 Aha! dumneata eti, Vitorie. Poftete încoace. Printele Dnil Milie deschise larg ua, ca
pentru sfin
ia sa. Îi desfcu i bra
ele i-i flutur barba pe deasupra pânte cului. Era un om mare i
plin, cu ochii mititei foarte ptrunztori. Prul crunt îi era strâns pieptnat i împletit în coad la ceaf.
Din
ii îi strluceau sub tufele de pr ale must
ilor. Vitoria intr i închise ua dup dânsa. Preotqasa
rmase singur cu stativele i-i aplec mai tare fruntea pe alesturi, în umbra amurgului.
 Ai nevoie de vreo scrisoare? întreb printele. ezi, iaca aprind lampa i
i-o scriu
numaidecât.
 i de asta am venit, printe Dnil, rspunse femeia, i m aduce i alt nevoie, pentru un
sfat.
 Bine; s-ascultm; ce este?
Vitoria strecur pe masa rotund din mijlocul odii plicul i foaia alb. Sttu pu
in în cumpn,
plimbându-i ochii asupra mobilelor oreneti din juru-i, dar fr s le vad.
 Printe, vorbi ea cu stpânire, nu tiu ce s-a fcut cu omul meu. Am început s am grij.
Printele Daniil îi art din
ii puternici i rspunse cu voie bun:

50  Ce grij? Caut-
i de treab. Omul se afl la afacerile lui. Mâni-poimâni se-ntoarce acas cu
chimirul plin. Î
i aduce de la Piatra o casnc nou de mtas. (Casnc – broboad.)
 Bine ar fi s fie cum spui sfin
ia ta. Eu socot c are o pricin, de aceea întârzie.
 tii ceva? ai oblicit ceva?
 Nu. Tocmai de asta-s cu mare grij. În douzeci de ani am ajuns eu s-i tiu drumurile i
întoarcerile. Poate zbovi, o zi ori dou, cu lutari i cu petrecere, ca un brbat ce se afl; îns dup
aceea vine la slaul lui. tie c-l doresc i nici eu nu i-am fost urât.
Printele Daniil râse:
 Cunoatem asta i nu ne pare ru.
 Aa c eu, dei-s femeie proast, am numrat pe degete zilele. S-a mai dus -acu apte ani la
Dorna dup oi. Le-a cumprat cu bine i s-a întors în locurile pe care le are nimite, le-a dat pe sama
bacilor, a stat cu ei la numrtoare, a fcut socoteli, a pltit simbrii, a sttut i-n târg la Iai o zi, a sttut
alt zi la Piatra – i dup douzeci de zile a fost înapoi. Dar acu a trecut de dou ori pe atâta.
 Cum se poate? Asta n-am tiut.
 Apoi, printe, sfin
ia ta nu eti so
i n-ai nevoie s tii. Durerea-i la mine i socotelile acestea
numai eu le fac noaptea, când îs singur treaz -aud numai greierul din vatr. Acu, ast-noapte, am
avut i semn în vis.
 Las visurile. Îs mai mult înelri.
 Câteodat poate-s înelri; dar aicea îmi rspund mie. Cât chem i cât doresc, trebuie s-mi
rspund. L-am visat ru, trecând clare o ap neagr.
 Atuncea are s vie.
 Nu. Era cu fa
a încolo.
 Acestea-s de-ale femeilor. De când v bat eu capul i v spun s nu crede
i în eresuri.
 Ba-i vis cu adevrat, printe, nu-i eres.
 În sfârit, fie cum spui. Se poate s aib omul o pricin de întârziere. Poate s fi czut bolnav;
i-a sclintit o mân ori un picior.
 M-am gândit la asta, printe. A fi primit scrisoare. Acuma n-a fi aici; a fi la el.
 Va fi fcut vreo pozn. St la popreal. Femeia cltin din cap, neîncreztoare.
 S fac o slujb i s citesc la biseric, încheie printele. Dumnezeu are s fac lumin i are
s-
i aduc pace.
 Aa, printe; asta-i mai bine. Acu la Dumnezeu am i eu ndejde, la Maica Domnului i la
sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine i ei m-or izbvi. Acuma n-am la mine parale; dar om da cât
se cuvine, cci avem de unde.
 tiu, Vitorie, de asta n-am eu grij. i nici nu-mi trebuiesc bani. Mai degrab
i-oi fi
mul
mitor pentr-un brbcu
cu coada groas, de care a adus Nechifor din Basarabia. Când s-or
întoarce turmele la primvar, mi-ai face bucurie dac mi-ai drui unul.
 Se poate, numai s-mi vd omul sosit acas. Pentru acesta sfat am venit. În alt parte n-am
unde m duce. Sfin
ia ta ne eti aici, în pustia asta de munte, i primar i subprefect.
Eu m mai gândeam c s scrii cumva acolo la Dorna, la cpitnia târgului, s întrebi de el ce i
cum.
 Hm! s-ar putea; dar cine-l cunoate?
 Nu-l cunoate nimeni; c el e un strin acolo; -afar de asta oile trebuia s le negu
eze de la
nite ciobani de pe Raru.
 Apoi atuncea de ce s mai scriu? Pe Raru a rmas stpân Mama-Pdurii.
Printele se veseli. Nevasta lui Lipan suspin, cu mâna la gur, întorcând fruntea într-o parte.
 Vd c ai adus hârtie. De scrisoarea asta e vorba?
 Nu. Vreau s dau o tire bietului.
 Atuncea-i bine; s
i-o scriu numaidecât.
 Da, printe, încuviin
 femeia.
Îi încrunt sprâncenele i privi
int înainte-i vzându-l pe Gheorghi
, între ciobanii de la câmp
i între oi, i spunându-i lui vorbe apsate.
Printele DaniiI atepta, cu condeiul în mân, aplecat din scaun asupra mesei i cu pieptul pros
desfcut, ca pentru o munc nu tocmai uoar.
Vatalele cucoanei preotese btur de câteva ori în odaia cealalt.
„Gheorghie dragul mamei, gri Vitoria a
intindu-i feciorul de departe; s tii c tatl tu nu s-
a întors la noi acas i eu socot c poate s fi ajuns acolo la Cristeti, cu voia lui Dumnezeu. Iar dac
n-a venit, tu în
elege-te cu mo Alexa baciul i vinde
i cât trebuie din oile canarale1, ca s face
i bani.
(Oi canarale — oi btrâne, îngrate.) Iar dac nu v-ajunge, scrie, ca s v trimit de aici, cci mai
avem acas aptezeci de piei de oaie i o sut de miel i aizeci de burdufuri de brânz i nouzeci de

51 ppui de brânz afumat. Vând i v trimit. Iar dup aceea s vii de sfintele srbtori acas, cci am
nevoie de tine, fiind acuma tu singur brbat la gospodrie. “
Printele DaniiI Milie ascult cu luare-aminte încuviin
ând din cap i zâmbind cu îngduin
.
Muind condeiul legat cu a
 într-un ip colbit de cerneal violet, îi pregti mâna cu câteva întorsturi
dibace i aternu un prea frumos rva pe care Vitoria îl ascult cu religiozitate.
„Prea scumpul meu fiu! citi printele Daniil Milie cu glasu-i gros, afl c, din mila lui
Dumnezeu, sunt sntoas i doresc s aflu i despre tine la fel. Am s vând producte din magazie i-
i
voi trimite banii de care ai necesitate. “
Vitoria în
elegea c toate sunt puse în rva întocmai cum a voit ea, numai cât mai lmurit i mai
cu pricepere. Srut printelui mâna i-i fgdui înc o dat brbcu
ul.

IV
¥
Trecu prin întuneric, pe lâng
intirim. Csu
a singur a babei Maranda trimitea fire de lumin
spre vale printr-un geam cât palma. Cum se apropie de u, se trezi înluntru un fel de chellit ciudat
al unei dihnii de pe alt trâm. Parc-o zugruma cineva i ea se zbtea în spasmuri de moarte. Glasul
blând al babei, bombnind dup u, nu izbutea s-o liniteasc.
„Asta-i c
elu de vrjitoare, vorbea în sine cltinând din cap Vitoria. Trebuie s aib din
iori
de cri
 pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagr.
Se deschise ua.
 Dumneata eti, Vitorie? Te-ateptam.
 Da? se mir nevasta. Poate m-ai vzut trecând la printele.
 Nu. Am eu veste din alt parte. Intr.
C
elua vrjitoarei tot mârâia sub
ire în cotru
a de sub horn. (Cotru
 – cotlon, firid.) Era o
javr slbu
, cu urechi ciulite de liliac i cu ochii boldi
i. Blni
a-i sub
ire, de culoarea oarecelui -a
cenuei, din când în când tresrea zbârcindu-se. Atunci icnea, parc voia s sperie lumea.
 Taci i fii cuminte, feti
a babei, zise btrâna ridicând asupra ei arttorul de la mâna dreapt.
Feti
a babei tcu, încovrigându-se în cotru
. Vitoria întreb, zâmbind:
 Poate-l
ii în c
elua asta?
 Ce s
in?
 Nu tiu cum s-i spun; dumneata-i cunoti mai bine numele.
 Drag Vitorie, se holb baba în bagdadie, plindu-i una de alta palmele;
i-am mai spus i
alt dat s nu vorbeti de dânsul i mai ales numele s nu i-l rosteti, c-i primejdie.
 Bine, bine, rspunse nevasta privind în juru-i. L-ai întrebat?
 Ce s întreb?
Femeia lui Lipan se aez pe col
ul lai
ei în chilia scund. Mirosea a fum; flori uscate, grmdite
prin col
uri i-n grind, amestecau cu fumul mireasm în
eptoare. În captul lai
ei, sub perne i
poclzi, sta o lad mare braoveneasc înflorit cu ro. Ii atârna o lcat grea în blmli tari. „Poate s
fie în lada aceea”, se gândea cu îndoial Vitoria. Se vestise în tot satul c baba Maranda are ascuns la
ea pe cel cu nume urât. Dac-l spui i n-apuci a-
i face cruce cu limba, î
i ia graiul. Ce demon va fi
fiind, cine putea ti? Vitoria înclina s cread c tot în c
elu slluiete. Tot ce se spune poate fi i
minciun; îns adevrat este c baba are unele tainice tiin
i i meteuguri.
Oft, ateptând. Btrâna tia bine ce vânt a adus-o pe nevasta lui Lipan; îi ls îns pricina la o
parte i începu s se tânguie de ale sale.
 Vai de capul meu cum triesc eu aici! Nimeni nu m tie, nimeni nu m vede, nimeni nu-mi
leapd un bra
de lemne ori un pumn de fin. Numai când au o scârb, ori o boal, atunci îi aduc
aminte.
 Bab Maranda, vorbi Vitoria privind-o
int, tare te rog s mrturiseti dac ai ieit vreodat
din casa mea cu mâna goal.
 Ba, draga mea, dac a spune asta a pctui. Dumnezeu aude.
Vitoria ridic ochii spre rsrit. De-acolo le privea i zâmbea ascultând sfântul Sisoie, care are
stpânire asupra unora dintre demonii mrun
i. Era o zugrveal veche pe lemn de tei. Barba sfântului
mai ales, crunt i învluit de un vânt neclintit, era ceva minunat.
 Atuncea de ce vorbeti asupra mea?
 Nu vorbesc asupra dumnitale. Vorbesc de lumea asta rea, lâng care trim.
 Ba mie, bab Marand, se cuvine s-mi vorbeti de altele. Iaca,
i-am adus o litr de rachiu de
cel bun de la Iordan. Deart-l în plosca dumnitale i s-mi dai grfioara, ca s-
i mai aduc i alt dat.

52 Iar dac te osteneti mâni pe la mine, nu uita s-
i iei desaga. i s-aduci -o strachin, ca s-
i pun într-
însa brânz.
Baba rmase cu ochii aminti
i asupra gazorni
ei care-i pâlpâia sâmburele de lumin de pe
prichiciul hornului.
 Lumea-i rea, draga mtuii, se tângui ea cu jale, fcându-i gura pung i cltinând din cap.
Am în
eles despre so
ul dumnitale, Nechifor Lipan, c a ajuns cu bine în locul acela la Dorna, unde
trebuia s cumpere oi de la nite ciobani. Dar dup aceea s-a gsit una cu ochii verzi i cu sprâncenele
îmbinate, care s-a pus prag i nu-l las s treac.
Vitoria îi
inu rsuflarea; sim
i c se înbu.
 Oile le-a cumprat?
 Asta înc nu pot ti, draga mtuii. Chiar dac le-a cumprat, i-au mai rmas bani de
cheltuial. El acolo-i ca un fecior de crai. Ia galbnu-n gur i-l stupete tocma între lutari.
 S fie adevrat asta, mtu Marand? Mie parc tot nu mi-ar veni a crede.
 Adevrat, drgu
a babei. Pot s-ntind i cr
ile, s vezi i dumneata singur cu ochii cum s-
arat. Asemenea mi s-a întâmplat i mie cu omul meu în tinere
.
 i s-a întors?
 S-a întors. I-am fcut eu atuncea mândr petrecere. Baba trase din brâu cr
i soioase i rupte
la col
uri. Sui pe lai
 msu
a cu trei picioare, întinse pe ea tergar i înir iconi
ele amestecate cu toate
celelalte semne ale bucuriilor i întristrilor.
Ddu Vitoriei dama de cup, ca s-o meneasc încet deasupra buzelor.
 Vezi, drgu
, cum
i s-aleg dumnitale lacrimile i scârba? i omul dumnitale, craiul de
spatii, rsare într-alt parte, într-o adunare de oameni. (Spatie – trefl.) Acolo-i nelipsit cea cu ochii
verzi, precum am spus.
Nevasta sttu pe gânduri, cumpnind în sine adevrurile.
 Cr
ile aa arat, se învoi ea; dar vreau s tiu dac asta s-a vzut înti de ctr el.
 De ctr cine?
Vitoria îi coborî ochii asupra c
eluei. O vzu uitându-se
int în sus ctr dânsa cu luminile-i
boltite. -o auzi mârâind stins, ca din pmânt.
Baba opti:
 Adevrat este, nu te îndoi de asta.
 L-am visat ast-noapte trecând clare o ap neagr… mrturisi nevasta.
 Nu spun eu? Om clare arat sfad.
 Se fcea c se duce ctre asfin
it.
 Cum spun i cr
ile; se duce spre aternut strin. Vitoria oft. Îi strânse i-i strâmb buzele.
 Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta.
 tiu eu c-
i vine greu. Dar când s-a întoarce ai s-l întrebi. N-are s mrturiseasc, pentru c
nu-i prost, dar s-l întrebi.
 Am în
eles. Bucuroas a fi s-l vd acas.
 Ai s-l vezi. Aici, la urm, s-arat bucurie i dar. Baba îi purta prin cas trupu-i greu,
cutând plosca de lemn, ca s toarne în ea rachiul cel bun de la Iordan. Îi tremurau crnurile pe olduri
i cre
urile obrajilor. Se întoarse gâfâind, ca s ieie msu
a cu trei picioare. Ochii ei mici nu prseau o
clip pe nevasta lui Lipan.
Se aez iar pe lai
. Vorbi cu glas schimbat:
 Dac va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere care strig noaptea i are ochi de om.
E mai greu i-i cu mare primejdie, dar se poate.
 S moar dumanca?
Baba încuviin
, apsându-i brbia în piept. Vitoriei i se btu inima; cu toate acestea hotrî cu
trie în sine moartea femeii cu ochii verzi.
Se crezu datoare ctr sfânt i ctr Dumnezeu s deie o lmurire:
 Înti am s fac rugciunile cele de cuviin
 la Maica Domnului, zise ea. Dup aceea am s
in
post negru dousprezece vineri în ir. Pân-atunci, poate mi se întoarce omul.
 A da Dumnezeu… suspin sub
ire, c-un glas iar schimbat i cu totul strin, baba Maranda.
Când se gsi iari afar, Vitoria privi în cer nourii sub
iri prin care rzbtea slab lumin de
lun. Glasul c
eluei, în urm, avea un fel de scâr
âit de fierstru. Îl ascult pân ce-i rmsese numai
în urechi, ca o zvâcnire. Atunci de pe mormintele
intirimului, trecu fâlfâind moale paserea aceea
despre care îi vorbise baba.
Nu-i era fric; se tia curat i cu dreptate; totui grbi paii. Vântul contenise deplin i s-auzea
în vale vâjâitul Tarcului.
La casa ei gazorni
a era stins. Intr pe porti
 i gsi în vatra de-afar crbunii sub spuz.
Atunci se împiedic de ceva moale. Era cât pe ce s cad. Ddu cu b
ul.

53 Glasul lui Mitrea, din tohoarc, izbucni somnoros:
 Care-i acolo, mi?
Vitoria râse singur, fr a rspunde. Argatul-se zvârli în sus cu alt rcnet zugrumat:
 Care-i acolo?
Împunse cu capu-nainte, spre poart. Se opri fr s vad pe nimeni.
 Ce este, Mitre? întreb gospodina.
 Care-i acolo, mi? strig argatul iari; apoi se întoarse ctr femeie:
 Vd c nu-i; s-a dus.
 Cine?
 Cel care-a fost. L-am vzut cum te vd. Am strigat la el, pân ce-ai ieit dumneata; -acuma
nu-i; parc-ar fi intrat în pmânt. Asta mi s-a mai întâmplat o dat în munte. S tii c nu-i lucru curat.
 Bine, bine; vâr-te iar în tohoarc, Mitre, i întoarce-te pe partea cealalt, ca s nu
i se
întâmple nimic.
 Care-ai fost, mi? strig iar, mai moale i cu îndoial, argatul. Apoi se scarpin la subsuoar,
ridicând cotul.
Vitoria râdea. În cas se aprinsese lumina.
 Dumneata eti, mmuc? întreb Minodora din umbra prispei. Adormisem i m-am spriat
auzind rcnet.
 Cum s nu rcneti când vezi pe Cel cu coarne? mormi Mitrea. Trebuie adus popa Dnil s
citeasc i s stropeasc cu agheazm. M duc s dorm de ceea parte de gard.
Târâind tohoarc dup el ca pe-un mort, trecu în partea cealalt a întunericului.
Stpâna intr în cas, aprinse candela i se închin la icoane. Apoi cele dou geamuri clipir i
rmaser lucind slab.

V
¥
Ctr srbtorile de iarn, Gheorghi
 veni de la apa Jijiei, unde lsase oile în perdele, în sama
baciului celui btrân, Alexa. Nechifor Lipan nu se artase înc acolo, ca-n to
i anii, dup legea pe care
el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din rvaul alctuit de printele Dnil.
Vitoria îl primi cu mare bucurie i-l srut pe amândoi obrajii; dup aceea trecu în alt odaie i
se încuie pe dinluntru, ca s poat plânge singur. Îndat îns îi aduse aminte c feciorul îi vine de pe
drum lung, c-i trudit i mai ales flmând. Veni iar ctr el, cu pit proaspt i cu un hârzob de
pstrvi afuma
i. (Hârzob – coulej din cetin de brad.) Trimise pe Mitrea la domnu Iordan crâmaru, s-
aduc oleac de rachiu de cel bun, i-i ceru lui Gheorghi
 s-i spuie toate.
 S intri pe dindos! îi strig ea din urm argatului.
Se întoarse pe marginea lavi
ei i se pregti s-asculte.
Gheorghi
 era flcu sprâncenat -avea ochii ei. Nu prea era vorbre
, dar tia s spuie destul de
bine despre cele ce lsase i cele ce vzuse. Avea un chimir nou i-i plcea, vorbind, s-i desfac
bondi
a înflorit i s-i cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fat i abia
începea s-i înfiereze mustcioara. Vitoria îl admira din cealalt parte a msu
ei; Minodora se cuibrise
pe un scunel, jos, gata s sar de câte ori trebuia ceva. Afar se vedea pdurea uor nins, sub un cer
albastru i însorit de moin.
 Acolo-s toate bune?
 Toate. Am gsit stuh nalt i voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. Am spat bordeie.
Dinspre partea banilor am împcat pe toat lumea. Acolo înc nu-i iarn i oile mai gsesc verdea
 în
bahn. (Bahn — loc mltinos, acoperit cu iarb sau cu stuf.) Dintre stpânii locului unii fceau gur,
da’ Alexa baciul a tiut ce s le rspund, cci el e om purtat i se gsete a cincizeci i cincea oar la
Jijia i la Prut. Pe urm am numrat oile i Alexa baciul le-a însemnat la rbu. Eu le-am scris în
condic la mine. Iar mo Alexa râdea. Zice c de când e el n-a vzut oi scrise în condic.
Fata îndrzni de pe scunaul ei:
 Ce fel de oameni sunt pe-acolo?
 Oameni ca to
i oamenii, râse flcul.
 Hore sunt?
 Sunt. -apoi m-am suit în tren -am mers, -am mers, pân la Piatra.
Femeile tiau ceva nedesluit despre tren. Nu îndrznir s cear mai multe lmuriri.
Tcur un rstimp. Sttea între ei o întrebare crâncen.
Vitoria ls s-i treac valul care o înbuea i zise încet, privind spre lumina de-afar:

54  Înc n-am primit nici o tire de la tatu-tu. Gheorghi
 aez domol lingura lâng strachin i
împinse deoparte pâinea coapt anume pentru el. Se uit i el pe fereastr. Drumuorul cotit era pustiu.
 Ce s fie, n-am în
eles, urm nevasta. M-am sftuit cu printele, am pltit slujbe. Mai atept
pu
in, s vd hotrârea de sus. M gândesc fel i chip i am un vis, care-mi mnânc sntatea i m
îmbtrânete. Mai stau pân ce gtesc de postit cele dousprezece vineri. Fiind singuri aicea în sat i
fr neamuri, trebuie s te trimit pe tine, ca un brbat ce eti, s-l cau
i i s-l afli.
 M-oi duce, rspunse Gheorghi
 cu îndoial. Se poate s i se fi întâmplat ceva.
 Ce s i se întâmple? rspunse aprig nevasta. S-i fi fcut farmece vreo muiere, cum spune
baba Maranda, eu n-a crede. Acuma am în
eles c demonul acela, dac-l are, e un prost. Ori îi prost,
ori n-are nici o putere, de-o las pe dânsa amrât, calic i lipsit de toate. Dac ar avea putere s-l tie
unde-i, ar avea putere s-l i întoarc. N-ar mai fi nevoie, cum m sftuiete ea, s cerce vrji i semne
asupra mogâlde
elor de cear, s le împung ochii i inima – ca s rspund împunstura în ochii i
inima aceleia. Visul meu e semn mai greu. Tu spui bine: i s-a întâmplat ceva la care m îngrozesc a
gândi. Mai bine s fie ce zice baba, decât ce arat visul meu.
 Ce spune baba Maranda i de care vrji e vorba? întreb fecioraul i rmase foarte uimit, cu
gura uor cscat.
 Cum nu tii, biete, aa s nu te tie ncazurile i bolile. Griesc i eu ca i cum a fi singur.
Îmi închipuiesc c tiu i al
ii. Cci i ziua i noaptea eu nu m gândesc la alta. Trebuie s te duci i s-l
cau
i pe tatu-tu, alta nu-i nevoie s tii.
 M-oi duce, dac spui; dar e bine s-mi ar
i ce i cum; ca s tiu ce s fac.
Vitoria îl privi clipind. Îl vzu sfios i nesigur; pe când ea era plin de gânduri, de patim i
durere. Oft cu nduf i începu s strâng masa, cu micri smuncite. Fata voi s-i ajute; ea o ddu la o
parte cu cotul. Biatul se închin la icoane mul
mind lui Dumnezeu pentru mas, apoi iei în sat ca s
întâlneasc prietini i s întrebe veti despre fetele cu care se afla bine. Stpâna casei îl urmri cu ochii
pân departe de hudi
, dup aceea, lâng vatr, cu coatele pe genunchi i cu tâmplele în palme, se
cufund în starea ei obinuit.
În închipuirea ei, bnuiala care intrase într-însa era un vierme neadormit.
Se desfcuse încet-încet de lume i intrase oarecum în sine. Din fa
a ndejdii pe care i-o pusese
în singurul brbat al casei, în
elegea c trebuie s deie înapoi. Asta era o mare mâhnire. Poate se atepta
la dânsa. Totui va gsi un mijloc ca mintea ei s ajute i bra
ul lui s lucreze. Fiin
a ei începea s se
concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia s ias lumin. Era ceea ce se numete o problem –
cuvânt i no
iune cu desvârire necunoscute unei muntence.
Timpul sttu. Îl însemna totui cu vinerile negre, în care se purta de colo-colo, fr hran, fr
ap, fr cuvânt, cu broboada cernit peste gur. Srbtorile i petrecerile solsti
iului de iarn i-au fost
pentru întia oar strine i deprtate. Urrile de Anul Nou, capra i clu
ul i toat zvoana i veselia
cotlonului aceluia din munte le respinsese de ctr sine.
Izolate de lumea din vi, rânduri dup rânduri de genera
ii, în sute dup sute de ani, se veseliser
de creterea zilei i începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de
demult; stpânii se schimbaser, limbile se prefcuser, dar rânduielile omului i ale sfin
ilor struiser;
aa încât se cuvenea ca i copiii s-i aib partea lor. Ea îns se socotea moart, ca i omul ei care nu
era lâng dânsa. Abia acum în
elegea c dragostea ei se pstrase ca-n tinere
. S-ar fi cuvenit s-i fie
ruine, cci avea copii mari; îns nu mrturisea asta nimnui, decât numai siei, nop
ilor i greierului
din vatr.
În ziua de Boboteaz, când printele Daniil Milie a binecuvântat fântânile i izvoarele, i toate
apele, pdurea de pe Mgura era îmbrcat în promoroaca. Cerul se boltea verde, râpile erau pline de
troiene, drumurile la Bistri
a erau închise. Era îns într-a aptea vinere de post i Vitoria hotrâse, în
singurt
ile ei, un drum la Piatra i la mnstirea Bistri
a.
 Oamenii spun c promoroaca în ziua de Boboteaz arat an îmbelugat… Îi zise Gheorghi
,
pe când se întorceau de la biseric.
 Aa se spune, îi rspunse maic-sa; dar s tii c pentru noi nu mai poate fi nici bucurie, nici
belug.
Ochii flcuaului se întristar. În iarna aceea toate petrecerile îi erau înveninate.
 S pregteti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; s pui -un sac de orz pentru
cai. Mâni diminea
 ne ducem la Piatra.
 D-apoi om putea rzbi, mmuc?
 Om cerca; cine nu cearc, nu izbândete.
 i asta-i adevrat, rspunse el mâhnit în sine; cci nu se mai putea bucura de hora de a doua
zi.
 La joc s-a duce sor-ta, zise munteanca, privindu-l cu coada ochiului. A spune ea mândrelor
vorbe bune i noi neom duce la datoria noastr.

55 „Mama asta trebuie s fie frmctoare; cunoate gândul omului…” cuget cu mare uimire
Gheorghi
.
Cum ajunse acas, se duse încruntat la csu
a vitelor i alese la o parte doi clu
i pagi, care se
împrecheau bine la umblet i erau cei mai buni la ham. Le ddu orz într-un cu i le descurc de scai
coamele i cozile. Apoi izbi într-o parte cu piciorul sania cu oplene -o împinse la gura podului cu fân.
(Oplean – fiecare din cele dou lemne transversale care leag i fixeaz tlpile sniei.) Pregti toate singur, fr
Mitrea, ca s-i ieie de-o grij, i se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stpânire în munte
cât a fost copil. Pârul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeur i mai sus la afine, când ocolea
aa, de bunvoie, umblând dup turmele ciobanilor. Povetile la stân, sar, când învluie focul limbi
sub sprânceana pdurii. tia s cheme în amurgit ieruncile i cpriorii. Toate acestea i le aducea aminte
mirosul de fân, în care pluteau vara i copilria. Cum se risipete mireasma în ger, aa s-au dus toate.
Acuma a Intrat la slujb grea i la necaz. Se vede c tatu-su Nechifor va fi czut pe undeva -a pierit,
ori l-au omorât ho
ii. Pentru o tinere
 ca a lui cade grea sarcina gospodriei. i maic-sa asta s-a
schimbat. Se uit numai cu suprare i i-au crescut
epi de aricioaic.
Când intr el în cas, Vitoria înl
 fruntea de lâng vatr.
 Nu te uita urât, Gheorghi
, c pentru tine de-acu înainte începe a rsri soarele.
„Ce-a fi vrând ea s spuie?” se întreb el, fr a da rspuns.
 Eu te citesc pe tine, mcar c nu tiu carte, urm femeia, în
elege c jucriile au stat. De-acu
trebuie s te ar
i brbat. Eu n-am alt sprijin i am nevoie de bra
ul tu.
În glasul maic-sii tremurau lacrimi. Gheorghi
 sim
i o uoar înduioare; totui nu i se putea
alctui în minte nici o vorb de mângâiere.
A doua zi, sâmbt, plecar la rsritul soarelui, înveli
i în cojoace. Vremea era linitit i
blând, dar drumul greu, cci pârtiile nu erau bine rupte. Caii luptau cu mare vrednicie; într-o vreme
Gheorghi
 lepd cojocul i trase de sub fân lopata de lemn. Începând btlia cu troianul, deodat
sim
i în el putere i îndârjire i nu se opri pân ce nu-l birui, ca pe-o fiin
. Privi spre maic-sa; o vzu
zâmbind i în
elese c i-a dat rspunsul pe care nu-l putea gângavi în ajun. „Femeile-s viclene, cugeta
el apucând iar h
urile; ele-s mai iscusite la vorb; iar brba
ii îs mai proti; îns mai tari de vârtute.”
Asta tot maic-sa o spusese cândva.
Abia ctre amiaz ajunser la apa Bistri
ei. Trecur pe pod de ghea
 i gsir cale lucie spre
târg. Abtur spre stânga, la mnstire, i poposir tocmai la slujba de sar, între lumini i cântri. To
i
monahii erau în strane, cu camilafcele aplecate, i slujea printele arhimandrit Visarion stare
ul.
(Camilafc – potcap acoperit cu un val negru.)
Flcul rmsese în urm, ca s puie la adpost caii. Munteanca îi lepd cojocul lâng ua de
intrare i înainta sprinten, numai în sumie, pind moale pe covor cu opincile. In fa
a iconostasului
se opri i salut pe sfin
i cu mare înfrângere, aplecându-se adânc, cu mâna\ dreapt pân la pmânt.
Fcându-i cruci repetate, îi murmura gândul care o ardea. Trecu la sfenice i aez fclioarele de
cear pe care le adusese de acas învelite în nfram. Cu nframa aceea btut în fluturi de aur trecu la
icoana cea mai mare i mai de cpetenie a mnstirii, ctr care avea a-i spune ea ncazul îndeosebi.
Sfânta Ana o privi dintr-o dat prin fum de lumânri i munteanca îngenunche i-i srut mâna. Stând
umilit i cu fruntea plecat, îi drui nframa, c-un ban de argint legat într-un col
, i-i spuse în oapt
taina ei. Îi spuse i visul; i ceru rspuns. I se ddu sfintei cu toat fiin
a, ca o jertf rnit, i ls s
cad pe nfram lacrimi. Dup aceea se ridic fr s vad pe nimeni i trecu în ua din stânga a
altarului, ateptând umilit, cu mânile încruciate sub sâni i cu fruntea înclinat.
Auzi un glas blând. Sim
i c-i chemat. Deschise privirea spre altar i vzu pe preasfin
itul
Visarion. Îndat îngenunche i-i srut poala straiului. El îi puse mâna pe cretetul ei. Era un
ieromonah btrân i uscat, cu barb alb.
 Printe, am venit pentru întrebare i sfat… opti ea.
 Te-ai închinat sfintei Ana?
 M-am închinat.
 Ateapt… Îi hotrî printele arhimandrit. Ea rmase în neclintirea ei, ateptând.
Dup sfâritul sfintei slujbe, monahul îi porunci s vin dup dânsul. Sui treptele la stare
ie i
mai atept o vreme într-o odaie nalt, cu canapele, mese i alese podoabe. „Un printe stare
e ca -un
boier mare… “ încuviin
 ea, fr a îndrzni s se aeze.
Veni preasfin
itul Visarion. O întreb de unde-i. Îi aducea aminte c a mai vzut-o la sfânta
mnstire cu so
ul ei.
 Da, sfin
ite printe; atuncea am venit cu brbatu-meu pentru o bolite care dduse în oile
noastre la câmp. i sfânta Ana ne-a izbvit. Acuma, sfin
ite printe, am venit pentru so
ul meu, care s-a
prpdit. S-a dus dup o cumprtur de oi. A plecat pe la Sâmedru, i nu s-a mai întors.
Povesti printelui Visarion toate, cu vorbe cam multe. Btrânul o asculta, dând încet din cap. Era
trudit; îi era somn; îns o asculta cu bunvoin
.

56  Ai dat de veste la stpânire?
 Care stpânire? La noi nu este nici primar, nici jandar. M-am plâns numai printelui Dnil.
-acuma am venit i m-am jluit sfintei Ana.
 Bine-ai fcut, nevast. S-ateptm. Sfânta Ana are s puie cuvânt la scaunul împr
iei celei
mari. Iar în acelai timp dumneata du-te la stpânirea pmânteasc în Piatra. Du-te la poli
ai i la
prefect i spune-le întâmplarea, ca s fac cercetri.
 În
eleg, rspunse Vitoria; m-oi duce i la dânii, dar ndejdea mea cea mare e în alt parte.

VI
¥

Noaptea aceea, a privegheat într-o odi
 de sub stre
ie, dup ce a stat mult vreme de vorb cu
femei venite din locuri deprtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcuurile lor. A intrat Gheorghi
 i s-
a lsat într-un cot pe-o licioar. A adormit îndat, parc ar fi trecut spre alt trâm într-o împr
ie
fericit. Ea rmase singur, sub candel i sub icoane, gândindu-se a
intit ce are de fcut a doua zi. I se
prea lucrul cel mai greu s gseasc anume uli
a dintre atâtea de multe, i, pe acea anume uli
, anume
cas cu mai multe rânduri. În toate odile ed la mese oameni cu condeiele dup ureche i scriu. Iar
într-anume odaie ede cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori poli
ai. Se uit încruntat i-i gras i
brbos. Tot îi scoate ciubucul din gur i rcnete la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odi pleac
fruntea i scriu mai harnic, trgând cu coada ochiului unul la altul i fcându-i semne.
Acolo vraszic e stpânirea împrteasc. -aa în toate târgurile sunt slujbai, primari, prefec
i
i poli
ai, pân la Bucureti; i la Bucureti st pe tron regele i d porunci tuturora. Bun lucru,
neaprat, s fie asemenea rânduial; toate s se fac dup porunc i s se scrie ce s-a fcut. Aa se
cunoate prin târguri cine cumpr vite i cine vinde, i care încotro se duce. La Dorna de-asemeni. Nu-
i ca în sus pe Tarcu, unde oamenii triesc cum au apucat i cum îi taie capul. Dac fptuiete unul o
pozn, ori o moarte de om, se duce prin stâncile mun
ilor i se hrnete cu zmeur ca urii, pân ce-l
alung la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leag i-l dau pe mâna stpânirii devale.
Adevrat c pân la ncazul acesta care s-a abtut asupra casei ei nici nu i-a psat i n-a avut
nevoie de nici un fel de slujba al mriei sale. i-a vzut de gospodrie i de oi; a vândut brânz, a dat
în mâna perceptorului vama i birul  -atât. i chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan
le cunotea pe toate i tia oriicând la ce ui s bat i la ce slujbai s se înf
ieze, cci el umbla din
tinere
 în
ara cealalt de devale; ea îns, ca o femeie, rmsese în slbtcie. O ajungea mintea ce are
de fcut, îns fa
 de o lume necunoscut pea cu oarecare sfial.
Dup rsritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl mai vzuse, la iarmaroace; îns îl tia
dinspre alte pr
i; a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crâmelor unde-i btelitea muntenilor.
(Batelite – loc de întâlnire, de adunare.) Poposi cu flcul la un han tiut. Au poftit carne fript grtar
i pâine alb -au but o garaf de vin. Cum a deschis gura s întrebe, Vitoria a aflat îndat unde poate
gsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut în afar de târg, în hotarele
inutului, numai
prefectul are putere. A lsat sania cu flcul la han i s-a dus singur. A nimerit. Dac ai gur s întrebi,
nimereti oriiunde.
A gsit o cas mare i frumoas cu mai multe rânduri. S-a sim
it îndat cu inima linitit când a
vzut umblând pe acolo oameni îmbrca
i ca i prin pr
ile ei. I-a întrebat, i-au spus c acolo sunt i
judectoriile unde se judec pricinile. i acestea le tia de la Nechifor Lipan, dar se apropia întia oar
de ele.
S-a suit sus la rândul al doilea, pe trepte largi. A întrebat-o un aprod btrân pe cine caut. Caut
pe domnul prefect.
 Tare bine; s-atepte pân ce i-a veni rândul.
Ateapt. Îi face socoteal în minte cum s spuie, cu vorbe mai potrivite, întâmplarea.
I se înnegureaz privirile când intr într-o odaie frumoas i scump. Prefectul nu-i nici brbos,
nici nu fumeaz din ciubuc, nu-i nici încruntat. E un brbat tânr, cu obrazul ras, cu prul scurt,
pieptnat în dou pr
i. Cu straie cernite. Dar zâmbete, cci n-are grijile ei.
Fr a se mica din locul lui, se uit la munteanc. Îi potrivise în grab casânca de mtas, îi
lepdase cojocul. Nu mai era tânr, dar avea o frumuse
 neobinuit în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-
o uoar cea
 în dosul genelor lungi i rsfrânte în cârligae. Sim
indu-se admirat, femeia îi regsi
îndat înf
iarea pe care o avea când se uita în oglind, c-o lumin abia sim
it de râs.
 Despre ce-i vorba, nevast? Ce vânt te-aduce? întreb omul stpânirii. Se juca, privind-o, c-
un cu
it de os.

57  Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat so
ul de-acas acu aptezeci i trei de zile
i înc nu s-a întors. S-a dus la Dorna dup nite oi. Nu mi-a scris, n-am aflat tire de la nimeni. Stau
aa; îl atept i nu vine.
 De aptezeci i trei de zile? E cu putin
? S-a dus s cumpere oi? Avea bani?
 Avea; ca s plteasc ciobanilor de la Raru.
 i n-a dat nici un semn?
 Nici unul.
 Atuncea l-au prdat ho
ii i l-au rpus.
 Alta nu poate fi… opti munteanca, lovit în inim; aa îmi arat i visul pe care-l am întruna.
 S-ar putea s fie i altceva.
 Într-adevr; poate s se fi oprit la o cas strin. Acuma a dori s fie aa.
Prefectul cltin din cap, privind-o pu
intel piezi. Avea un spasm de plâns, pe care-l înghi
i
îndat. C-un deget lepd pe rând lacrimile din ochi.
 Trebuie s dau ordin s se cerceteze, vorbi el cu bunvoin
. S-mi faci o plângere i s mi-o
aduci.
Femeia ddu din cap de sus în jos.
 Ai în
eles?
 Am în
eles.
 S pui pe un slujba de-aici, ori pe un avocat, s
i-o scrie; s-i lipeti timbru, i s mi-o aduci
ca s scriu pe dânsa rezolu
ia.
Munteanca iar ddu din cap.
 Ai în
eles?
 Am în
eles.
 Nu fi prea suprat; înc nu tim nimica.
 Ba eu tiu, rspunse deodat întunecat munteanca.
Îi sta -aa bine. Omul stpânirii trase un chibrjt i-i aprinse
igara. Vitoria se înclin din umeri,
se întoarse, pipi clampa i iei. Era ame
it. Nimene pân-acuma nu-i deschisese lumin înspre locul
acela de întuneric, care se cheam Dorna. Dei tiu, icoanele tac. Iat, dintre oameni, slujbaul regelui a
fulgerat un cuvânt, care-i adevrul. Acest cuvânt sttea i-ntr-însa, numai nu îndrznea s-l scurme. Pe
Nechifor l-au rpus rii.
Îi ridic în bra
e cojocul de lâng u i se uit în juru-i. Nu vedea bine din pricina lacrimilor;
îi terse genele de blana aspr. Aprodul cel btrân i de treab o observ în tcere, scrpinându-i cu
arttorul mânii stângi brbu
a alb. Cu dreapta stpânea clampa de la ua domnului prefect.
 Ce mai vrei, nevast? Poate ai nevoie de ceva.
 Am nevoie, s-mi scrie careva o jalb.
 Se poate, de ce nu? Ce fel de jalb? Pentru care pricin?
 O jalb, despre omul meu care s-a dus pân-ntr-un loc i de atuncea a trecut vreme i nu s-a
mai întors.
 Nu-i uor lucru; dar se poate face. Eu
i-a putea gsi un om meter, dar trebuie s m duc s-
l caut. Slujba mea aici e una i pentru asta m pltete statul, iar ca s caut ce-
i trebuie dumnitale, e
alt slujb.
Vitoria îl privi zâmbind:
 Socoti, moule, c eu nu cunosc ce am de fcut? tiu eu c trebuie s-
i dau de-un pahar de
vin pentru o slujb mare ca asta. S nu te superi, da’ mai mult de cinci lei de hârtie nu
i-oi da.
 Bine, dar celui care scrie jalba se cade s-i dai mai mult.
 Aceluia i-oi da zece.
 Dar pentru timbru?
 Oi da i pentru timbru zece. Trebuie lipit pe jalb.
 Bine, m duc s-aduc pe meter. Cum
i-a scri-o el, poate s citeasc i Vod i s lcrimeze.
Are acest jlbar o întorstur de condei cum nu se mai afl; atâta numai c-i mare be
iv, trebuie s-l
caut la crâm. Da’ dumneata m atep
i aicea, nu te clinteti i pregteti gologanii.
Btrânelul îi ddu înti ocol, ca i cum ar fi vrjit-o, ca s-o fixeze. Apoi ls clampa i coborî
treptele, depanând repede din picioare. Vitoria îi relu înf
iarea încruntat i dumnoas.
Veni jlbarul, cu cizme lustruite, cu vrgu
 alb i cu nasul ro. N-avea palton; umbla fudul fr
haina aceasta de prisos. Se art dispre
uitor când auzi c-i vorba numai de zece lei pentru o lucrare
care cere mare pricepere i iscusin
.
Vitoria fugea cu ochii ei iu
i de la monegel, care luase iar în stpânire clampa, la nasul omului
fudul, i-i sub
ie buzele cu îndrtnicie. Ls aprodului pre
ul pe care i-l hotrâse, ca s nu mai fie
vorb i sfad în loc strin, îi trase pe mâneci cojocul i scoborî treptele pân în uli
.

58 Dintr-o dat luase alt hotrîre. S-a duce la un avocat, om cu mai mare tiin
 de carte. Ori a
pune în sat la Mgura pe printele Dnil s scrie. Nu poate s fie pe lume scriitor mai dibaci decât
printele.
Pe urm printele tie toate cum au fost i le-a spune cu adevrat. Îns dac nu-i mult îndoial
c Nechifor Lipan ar fi fost rpus de ho
i, atuncea la ce folosete jalba? Cine mai poate gsi pe-un om
zvârlit cu capu-n jos într-o fântân? Asta era apa cea neagr din asfin
it. Dac nu s-a mai aflat tire,
dac n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prvlit în fântân. Într-aa împrejurare,
adevrat c nimenea nu poate descoperi leul mortului, dac nu-i o lumin de sus care s arate. De-
aceea tot la sfânta Ana de la mnstirea Bistri
a cat s-i rmâie ndejdea. Voin
a sfintei a fost ca astzi
s-i vie o în
elegere. Dup aceast în
elegere sfânta îi va hotrî într-un chip oarecare pe unde trebuie s
mearg i cum trebuie s caute.
 Unde te duci, nevast? întreb omul cel sprinten îmbrcat, atingând-o cu vrgu
a. Ea se opri
i se întoarse asupra lui.
 M duc unde mi-i voia. Întinde mâna s-
i pun într-însa hârtiu
a asta ca i a moneagului, i
întoarce-te repede de unde vii, ca s nu te înjunghie vreo rceal.
 He! d-apoi pentru atâta mi-am lsat eu actele i scrisorile? Crezi c-aa merge treaba?
 Du-te degrab, c-i frig… Îl sftui munteanca râzând.
Omul se opri, mormind o sudalm împotriva unei asemenea muieri cu toane. „Asta-i o
disperat”, o categorisi el i vârî în buzunar hârtia de cinci lei.
Grbind spre han, Vitoria sim
ea cum o umplu gânduri i hotrâri nebiruite. Toate îi veneau fr
îndoial de la locul unde îngenunchiase i unde ceruse cu durere izbvire. Parc intrau într-însa o dat
cu în
epturile fulgilor care o biciuiau, repezi
i de vânt dintr-acolo.
Drumul acela la sfânta Ana i la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa tiin
a
mor
ii lui Nechifor Lipan i crâncen durere, se vzu totui eliberat din întuneric. Cum ajunse acas,
îi ls numai o zi de odihn, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotrâri mari. Toate erau în
dosul ochilor acelora aprigi i ieeau una dup alta.
S-a dus la printele Daniil Milie ca s puie la cale jalba ctre stpânire.
 Printe Dnil, i-a spus ea cu umilin
, eu nu m pricep cum ar trebui întocmit asemenea
jalb, dar sfin
ia ta tii toate i tare te rog s pui într-însa, ca piper într-o mâncare, toate necazurile care
m ustur. S spui aa, cum tot am ateptat degeaba, doar-doar or în
elege slujbaii s umble i s
caute…
 Bine; am s scriu, Vitorie. tiu eu ce s spun.
 Atât am vrut; pe urm fac ei ce-or ti; c eu n-atept de la dânii sprijin.
 Ai dreptate; cel mai mare sprijin trebuie s-l ateptm de la Dumnezeu.
 Da. Dup ce trimit jalba, îmi isprvesc toate câte am de isprvit i m-oi duce singur la
Dorna. Am i primit eu hotrâre în inima mea. N-am s mai am hodin cum n-are pârâul Tarcului,
pân’ ce l-oi gsi pe Nechifor Lipan.
 Atuncea de ce s mai scriu jalba?
 Aa, ca s fie; s tie i al
ii cât mi-i de neagr inima. Mai am cinci vineri, i pân-atunci vând
ce am i strâng banii care-mi trebuie; m spovedesc i m împrtesc. Dac-a intrat el pe cellalt trâm,
oi intra i eu dup dânsul.
 Poate pân-atuncea vine vreo tire.
 Printe, asta n-o mai cred. Adevrul s-a dat pe fa
 i l-am primit de la obraz sfânt. Cuvioasa
Ana numaidecât s-a uitat la mine i m-a strpuns pân-n inim. De la dânsa mi-au venit i hotrârile de-
acuma.
 Bine, Vitorie; dac crezi, du-te. Asta-i datoria ta.
 Iau cu mine i pe biet; s am alturi o putere brbteasc. Mâni dau faurului o bucat de fier
s bat din el baltag i sfin
ia ta vei face un bine, s-l blagosloveti.
 Oi face i asta. Dar ai cuget c ai s umbli drum lung i acolo ai s întârzii? Ce faci cu fata?
 M-am gândit i la asta. Am o sor a mamei mele clugri
 la mnstirea Vraticului. Dintre
toate surorile mamei, ea triete acolo, i o cheam Melania. Pun într-o zi pe fat în sanie cu zestrea ei
i m duc s-o lepd la sfânta mnstire, la picioarele mtuei mele maica Melania.
 Î
i rmâne gospodria aa, de izbelite.
 S rmâie, printe, c-o întocmesc eu la loc. Las în sama lui Mitrea dou-trei capete de vite, i-
i spun aa: Tu, mi Mitre, s ai grij de ele i alta s nu faci decât s dormi pân ce m-oi întoarce eu.
 Asta are s-i plac mai mult decât orice.
 Parc Dumnezeu l-a îngduit în lume pentru altceva? Fiin
a asta, printe, a fost ca o pedeaps
a mamei care l-a nscut. Cine tie cu ce-a pctuit împotriva lui Dumnezeu ori a so
ului ei?! i-a
viclenit i i-a apsat brbatul la greu, ori i-a pângrit aternutul, ori a fcut asupra lui farmece.

59 Dumnezeu i-a dat pe Mitrea. De-aa dar s-a bucurat, a închis ochii i a pierit. Iar eu duc spre so
ul meu
flcu mândru i voinic. Asta-i dragostea noastr din tinere
 pe care i-am pstrat-o ca pe un ban bun.
Astfel fiindu-i hotrârile, a fcut fr nici o schimbare întocmai aa.
În ziua de februarie 27, praznicul cuviosului printelui nostru Procopie, a încrcat în sanie
zestrea Minodorei. Fata i cu dânsa s-au aezat deasupra i Gheorghi
 a picat clu
ii cei pagi cu
fichiul biciutei. Copila plângea în pumni; iar obrazul maic-sa parc era un portret neclintit.
Abia dup ce a fost ieit din sat pe vale s-a micat. i-a fcut semnul crucii rsucindu-se ctre
soare.
 Fat, a vorbit ea fr suprare, tu s nu fii proast i s nu te boceti pe tine. Astzi e o sfânt
luni i începem împlinirea hotrârii.

VII
¥

Joi, în 9 martie, printele Daniil a fcut o frumoas slujb la biseric pentru cei patruzeci de
sfin
i mucenici din Sevasta. Dup geruri lungi, aceasta era întâia zi de moin. Streinile picurau i
soarele împrtia de deasupra Mgurii, pe omturi, o strlucire orbitoare. Corbi fâlfâir spre albstrime
din brazii râpilor i pe urm se întoarser cu zboruri învluite i croncniri, ca s sparg cu clon
urile i
s bat cu aripile oule înghe
ate în faur.
Vitoria dusese cu Gheorghi
 frumoase daruri la biseric: colaci, coliv, untdelemn i vin.
Asupra lor aprinsese cu mâna ei fclii. Pe urm se închinase la toate icoanele i se oprise în preajma
altarului. Printele Daniil i-a dat sfânta împrtanie. A închis ochii sim
ind o rcoreal de rou în cerul
gurii i-n toat fiin
a, i a îngenuncheat. Nimeni, dintre poporanii de fa
, nu cunotea în
elesul acelei
împrtanii. Se cur
ise de orice gânduri, dorin
i i doruri în afar de scopu-i neclintit. Murmurele i
cântrile slujbei ajungeau ca valuri line la urechi. Pltise printele trei hârtii de câte douzeci, ca s se
roage i pentru cltoria ei. În adevr, preotul, între celelalte chemri i rugciuni, a înl
at glas pe care
tot numai ea singur l-a în
eles, ptrunzându-se de el pân în fundul fiin
ii.
„i înc ne rugm pentru cei cltori… “ înl
a frumoasa cântare printele Daniil Milie.
Vitoria suspin, btu metanie srutând lespedea de piatr i se înl
 în picioare. Pentru dânsa
slujba era isprvit. Fcu semn lui Gheorghi
 cu ochiul. Puteau s plece. Mai aveau în ziua aceea o
mul
ime de trebi i daraveruri.
 Bate vânt cald, zice ea intrând acas. Se cunoate c purcede zodia primverii.
 Poate s-avem vreme bun pe cale, rspunse feciorul.
 Ehe, Gheorghi
, calea noastr-i lung -au s ne mai bat viscole, cci trebuie s vie asupra
lumii omtul mieilor, -al cocostârcilor. Pân’ ce ne-ntoarcem noi, se pot întâmpla multe.
Flcul cltin din cap, fr s rspund. Mama lui hotra plecrile i întoarcerile. Se vede c
hotra i vremea. El n-avea decât s se supuie.
 Ascult, Mitre, gri gospodina ctr argat, eu am a pleca pu
in vreme de-acas.
 În
eleg eu asta, rspunse Mitrea râzând. Te duci s-aduci pe stpân de pe unde-i sticlesc ochii
i petrece.
 De unde tii tu asta?
 Am aflat i eu. Vorbesc unii i al
ii prin sat. Zic c-ar fi bine s iei -un cpstru, ca s-l aduci
mai uor. Dac purcezi astzi, apoi pân duminic eti înapoi. S n-ai nici o grij, c pzesc eu casa.
 Apoi se-n
elege, încuviin
 stpâna. Eu am în tine toat ndejdea. Unde pui tu mâna, pune i
Dumnezeu mila. Cât om lipsi noi, tu s stai acolo între vite i s dormi. Te scoli i le duci la adpat, le
pui sub bot mâncare i iar te culci. S nu ui
i s mnânci i tu, ca s nu-
i slbeasc puterile. Vaca cea
cu mânzat mai are oleac de lapte. Mulgi i bei. Iar mânzatului leag-i ragila cea cu cuie pe bot, ca s
împung pe masa când a nzui s sug, i ea s-l bat i s-l alunge. Vraszic cu laptele mânzatului i
cu fina din sac i cu ce
i-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile.
 Apoi oi face i eu economie.
 Se-n
elege; nici nu m-atept la risip de la un gospodar aa ca tine. Iar dac eu întârzii cumva
i luni i tu ai vreo nevoie, s tii c am spus o vorb printelui Dnil. S te duci pe la dânsul.
 Ce s fac la printele Dnil?
 i-a spune el; iar tu s-ascul
i.
Pind în cas, îi lepd lâng vatr cojocelul. Apuc cletele, risipi spuza i cldi pe crbuni
achii de brad. Ddu fuga dup ap; aez ceaunul pe pirostrii. Puse într-un hârb de ceaun la sfârâit

60 slnin i buc
i afumate de porc. Ls asta i începu a scoate i a cldi pe col
ul patului poclzi i
scor
uri. Gheorghi
 o privea cu aceeai mirare pe care o avea de câtva vreme pentru maic-sa.
 Ce te ui
i aa la mine? zise Vitoria zâmbind. Acestea i cu altele ai s le pui desar pe sniu

i ai s te duci pe întuneric pân la printele Dnil. Rmân în sama cucoanei preotese Aglaia. Acu
vin i mnânc. Rstoarn mmligu
a pe fund; ad-o la msu
 i te aaz. De mâni, nu mai avem
tihna asta. Cât om umbla -om cuta, mâncarea noastr are s fie din pumn i în picioare.
Flcul încuviin
 i asta, în tcere. Ca s-i plteasc lipsuri viitoare, înghi
ea felie dup felie i
întingea în topitur buc
i mari de mmlig pe care le cptuea apoi cu brânz. Abia într-un târziu
bg de sam c maic-sa st în fa
a lui cu bra
ele încruciate i-l privete, fr s se ating de mâncare.
„Dac-i într-adevr vrjitoare, cugeta el, apoi eu mânânc i ea prinde putere.”
Femeia strânse blidele repede, le opri i le rândui pe poli
. Dup ce aez cea din urm
strachin, întoarse capul. Afar, în bttur, oamenii se scuturau de omt. Îi potrivi în prip broboada
i deschise. Gheorghi
 rmase neclintit la locul lui, ca s vad ce mai este.
 Bucuroi de oaspe
i? întreb printele bocnind cu cizme mari în tind.
 Bucuroi. M rog dumneavoastr s pofti
i. Srutm dreapta, printe.
Dup preotul Milie, intr domnu Iordan, crâmarul. Dup domnu Iordan, îi feri capul, ca s nu
se pleasc de pragul de sus, un negustor nalt i sub
ire îmbrcat în straie nem
eti. Avea barb i
must
i tiate rotunjit i
pos, parc-i pusese pe jumtate de obraz o masc de arici ro. Stropituri
mrunte de aceeai culoare îi ptau partea neblnit a obrazului. Îi trase i el din cap cciula i pofti
gazdei bun-ziua.
Femeia aruncase o privire repede de sus în jos i de jos în sus asupra lui. Apoi întreb, ferindu-i
capul:
 Dumnealui e negustorul?
 Dumnealui, rspunse domnu Iordan.
 Eu îs cunoscut i prietin al so
ului dumnitale, intr deodat în vorb omul cel nalt, uitându-se
în juru-i i cutând loc s se aeze. În casa unui prietin eu am s m aez chiar dac nu m poftete
nimeni. Dar dup printele Daniil. Înti s se aeze printele i pe urm am s ed i eu. Eu, nevast,
in
dughean, crâm i han la Clugreni. Acolo este totdeauna loc de popas pentru domnu Nechifor
Lipan. Gsete o mâncare bun, un pahar de butur -un pat de hodin.
 Dumneata eti domnu David?
 Eu sunt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am i dat, pe marf.
Eu i-am fost întotdeauna cel dinti muteriu al lui. i, a putea zice, cel mai bun. Rareori trecea mai
departe.
 Bine, domnu David. Când te întorci dumneata acas, la Clugreni?
 M întorc mâni, cu marfa pe care am s-o cumpr.
 Atuncea de-aici pân la Clugreni om merge tovrie.
 Om merge, de ce s nu mergem? Tovria e mai bun decât singurtatea. Dumneata ai vreo
treab la Clugreni?
 Am, ceva mai departe.
Negustorul voi s mai întrebe ceva. Apoi se opri, privi în juru-i i tcu.
 Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iari cuvânt gospodina. Flcul meu a
însemnat pe hârtia asta câte burdufuri de brânz i ppui afumate i piei de miel mi-au mai rmas. A
scris i pre
, dup ce m-am sftuit cu printele i cu domnu Iordan. Am lepdat ceva, ca s nu fie vorb.
N-am eu curaj acuma s m negu
ez. Dumneata cercetezi i numeri marfa i-mi pui banii pe mas.
Negustorul privi petecul de hârtie; tcu. Închise dintr-un ochi. Întoarse pe cellalt spre domnu
Iordan – îns el cerceta foarte atent pe gospodina locului.
 Dumneata ai nevoie de toate paralele? S
i le pun grmad aicea pe mas?
 Întocmai aa. Altfel întârzii o zi, ca s m duc cu marfa la Piatra.
 Po
i s întârzii i dou zile.
 Se poate.
 Eu zic c se poate s fie i trei. Pe care negustor l-ai vzut dumneata lepdând banii aa, dup
porunc? Eu vreau s vorbim, s m conving c marfa îmi convine, c pre
ul nu se mai poate scdea; s
numr banii i s constat dac am cât trebuie. Un negustor se cade s simt c-i negustor. Dumneata
vrei ca la regele. Pre
fix.
 Cum ai spus?
 Pre
fix.
 Aa vreau eu, domnu David. F o buntate i treci dincolo cu bietul i cu domnu Iordan i
cerceteaz marfa. Cântrete, socotete. Dac dumneata eti domnu David despre care-mi vorbete
brbatu-meu, apoi tiu c ai câtigat destul de la dânsul. Mai câtig acu i de la mine. Asta e meseria
dumnitale, ca un negustor ce te afli.

61  Câteodat am pierdut.
 Atuncea nu eti bun negustor.
 Am câtigat alt dat. Bine, s fie cum spui dumneata. Am s vd -am s socotesc. Ai s mai
Iei ceva i facem târgul.
Domnu David a cercetat îndelung marfa. A trecut apoi cu domnu Iordan afar i s-a sftuit cu el.
Îi mângâia cu mâna stâng ariciul de pe obraz i cu dreapta suna nite chei în buzunarul adânc al
mntlii de aba rocat.
 S-
i spun ceva, domnu Iordan, opti el venind aproape, lâng umrul crâmarului, i
închizând ochiul drept; dac n-a fi ovrei i însurat, i munteanca asta n-ar avea so
, într-o sptmân a
face o nunt. M-ar cununa printele Daniil. Am luat marfa i
i-am dat dumnitale comisionul de care
mi-ai scris.
Dup ce negustorul a numrat hârtiile de banc i le-a pus clit pe mas, Vitoria le-a ridicat cu
aten
ie i le-a mai numrat i ea o dat. Treizeci i opt de mii de lei. Le-a învelit în jumtate din gazeta
din care le scosese domnu David, le-a vârât în taca ei de piele, a strâns ctrmile i a poftit pe
printele Daniil s-i
ie taca pân a doua zi diminea
.
Gheorghit urmrea cu mare luare-aminte toate vorbele i purtrile maic-sa. Îi plcea; dar se
mira. Ar fi vrut s-o întrebe de ce d popii banii. „Se teme s n-o prade careva la noapte.” Descoperind
acest adevr, se veseli i începu a râde singur.
Oaspe
ii plecaser.
 Apoi n-am eu baltagul pe care mi l-a blagoslovit printele? întreb el.
 Acela-i pentru altceva, rspunse Vitoria.
Ctr asfin
itul soarelui, negustorul a venit cu sania-i larg, cu doi clu
i roibi, i a încrcat
marfa. Cele din urm raze lucir în
ur
urii de ghia
 ai streinei, apoi în albastrul înalt al cerului. Era
linite i fumurile satului suiau drept în vzduh.
Gospodina fcu paturile devreme. Gheorghit îi ls cuvânt c se duce în sat pân la cântarea
întia a cucoilor. Avea i el de fcut inspec
ie la o clac de scrmnat. Vitoria stinse opai
ul i rmase
în întuneric, dar nu adormi îndelung vreme.
Când se trezi, auzi sunând vântul dinspre amiaz în cerce-velele ferestrei. Acel sunet cu ciudate
modula
ii era întovrit de un rcnet întrâtat i rguit. Cunoscu numaidecât glasul lui Mitrea.
Sri din pat i-i cut încl
rile. Apoi îi vârî nasul în geam. Se retrase i desprinsese cu luare-
aminte din cui puca scurt cu dou
evi, care sta atârnat de curea pe prete, aa cum o lsase Nechifor
Lipan. Îi pipi o
elele i trase cucoaele.
Trecu, numai în sumie, la ua de-afar. Atuncea auzi mai desluit strigtul lui Mitrea. Dduse
la vite o dihanie. To
i cânii din împrejurimi se deteptaser i zpiau. Trase zvorul. Când deschise,
auzi i glasul lui Gheorghit, amestecat cu al argatului, întinse puca spre strein i slobozi un foc. În
clip, din cornul de dindos al casei se desprinser dou umbre omeneti i se deprtar, mistuindu-se în
întuneric spre pdure.
Oamenii de la cele mai apropiate gospodrii soseau într-ajutor cu zvon. Unii rupeau i
desprindeau rzlogi din garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune întâmplarea. Cum lupul srise peste
tohoarca lui i nzuise la scroafele din fundul urii. i cum dintr-o dat s-au sculat cu mânie scroafele
asupra lupului, clefind i plindu-l cu sfârlele, pân ce-a avut el vreme s puie mâna pe par. Avea el
un par greu de corn, pe care îl
inea lâng dânsul pentru nevoi de acestea. Când i-a tras una, lupul a
fcut hî! ca un om. Când i-a mai lepdat una, gata a fost. Cum l-au vzut pe-o coast, cei doi duli albi
au fost cu col
ii în beregata lui.
 Dar de ce rcneai aa, dac l-ai doborât? întreb Vitoria.
 Mi-a fost fric tare… mrturisi Mitrea i pli cu botul opincii în leul lupului.
Femeia se uita pe gânduri la dihania zdrobit i-n juru-i urmrea în închipuire umbrele care-i
sttuser ca o primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, sim
i sub sumie vânt cald; i în toate
în
elegea semne, înc nedesluite.
Cum trecu în cas, aprinse gazorni
a i puse pe flcu s încarce iari puca. Acuma se vedea c
trebuie s ieie cu dânsa arma aceasta a lui Lipan. Cine tie ce puc va fi fiind! Poate-a lovit cândva
om; de aceea-i scurtat cu pila, ho
ete. Lipan o cumprase demult, de la un pribeag, i o
inea pentru
vremuri de primejdie. Deci trebuia s i-o duc cu mâna ei.
Nu mai sim
i nevoie s se hodineasc. Se încl
 cu opinci i-i aez în desagi straie de schimb
i ciubo
ele. Tarni
ele cu poclzile, pentru clu
ii cei pagi, erau gata, cu tristile cu merinde aninate de
ciochine. (Tarni
 – a de lemn.); (Ciochin – partea dindrt a eii.) Sumanele i cojoacele erau înirate
alturi. Îndat ce trec cei din urm nouri i vin zilele calde, pot lepda cojoacele la un han pe cale i pot
rmânea mai sprinteni.
 Dar cât avem s stm? întreb, cu nesfârita-i mirare, Gheorghi
.

62  Nu stm; umblm, pân gsim ce cutm. Alt rânduial n-avem. Nu uita s-ascu
i baltagul; ca
s ai mai mult ndejde într-însul.
În zori-de-ziu, vineri în 10 martie, munteanca i feciorul ei au închingat caii cei pagi -au
înclecat. Au trecut pe la printele Dnil i Gheorghi
 a adus maic-sa taca de la cucoana preuteas
Aglaia. Au coborât la crâm -au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o plosc de
lemn. i când rsrea soarele, se aflau afar din sat, în lungul pârului, ctr apa Bistri
ei.
Pe omturi moi fââia austrul i cerul era ca floarea de zlac. (Zlac – floarea-patelui, plant erbacee a
crei floare are culoarea alb sau roz.) Gheorghi
 purta aninat în la
, în dosul coapsei drepte, baltagul.
Vitoria potrivise i legase puca cea scurt dinapoia tarni
ei. Umblau alturi înaintea sniei jidovului.
Când izbucni soarele în rsrit ctr Bistri
a, înti munteanca i pe urm flcul îi fcur de trei ori
semnul sfintei cruci, închinând fruntea spre lumin.

VIII
¥

Într-o vreme, jidovul zise din urm:
 Dumneata, nevast, dup cât vd eu, eti pornit pe lung cale.
Gheorghi
 rmase înainte, Vitoria îi struni calul i-l potrivi în laturea dreapt a sniei. Întreb,
fr a privi pe negustor:
 De unde tii dumneata asta? i-a spus ceva domnu Iordan?
 Parc era nevoie s-mi spuie? Vreau s zic c nu-i atât lung calea, cât cotit. S admitem c
dumneata vrei s te duci la Dorna, ca s-
i gseti brbatul. Asta nu-i mare lucru. Te sui într-o sanie,
feciorul dumnitale ori un om mân caii i te car la Dorna. Acum, cât mai
ine omtul, drumurile-s
uoare. Ori, mai degrab, te repezi pân la Piatra, te sui în tren i gata.
 Negustorul are dreptate, cltin din cap Gheorghi
, privind înainte.
 De ce am dreptate? râse domnu David. N-am dreptate deloc. S zicem c te duci cu sania.
Peste trei zile d un dezghe
i nu mai ai ce face cu dânsa. Dar poate ai a umbla pe margini de râp, prin
locuri unde au fost stâni. Cu sania nu po
i face nimic, – mai ales când or porni puhoaie. Cu calu, po
i
trece. Vraszic, dumneata ai pornit cu gând s întârzii, s cau
i, s umbli cotind. Flcul vd c s-a
bucurat de tren. În tren eti olog, mut i chior. Eu pân la Dorna vreau s poposesc la hanuri, ori pe la
oamenii de prin sate, s vd, s-aud. Nechifor Lipan poate nici n-a ajuns la Dorna.
Femeia asculta, gânditoare.
 Vraszic, domnu Iordan
i-a spus ce caut eu.
 Mi-a spus în scrisoare c este bun marf de vânzare, c ai nevoie de parale, ca s-
i gseti
brbatul. Asar, la crâm, am auzit i pe oameni grind. Dar ei uguiesc, ca oamenii. Ziceau c
Nechifor e dezertor de la nevast i când îl vei prinde ai s-l vâri la închisoare. Vorbe. Când v-a
i
strâns, neamurile lui -a dumnitale, ca s judeca
i cazul, cine a fost de prere s-atepta
i atâta?
 Oi, domnu David, oft munteanca; noi n-avem neamuri aici la Mgura. Ne-am dus de la
locurile noastre când eram tineri i ne-am fcut aici aezare. Fra
ii lui Nechifor au umblat tot cu oile. Pe
cât am oblicit, au ajuns într-o iarn cu turmele pân la Crâm. S-au aezat acolo, la nite imauri bogate,
lâng Marea. Zice c s vie înapoi dup vreo cincisprezece ani, numai cu asinii, i pe samarele asinilor
numai burdufuri de parale. Eu fra
i n-am avut; surorile mele au rmas departe încolo, dup al
i mun
i, i
nu m-am mai rspuns cu ele. Btrânii notri s-au prpdit i ei. Aa c aicea trim numai noi i cu
copiii notri. Sfatul meu a fost mintea pu
in cât o am de la Dumnezeu. Am întârziat ateptând. Ce era
s fac?
 Aa este, încuviin
 negustorul. Acuma dumneata ai ajuns s crezi c a pierit acolo.
 De ce?
 Pentru c-ai pornit dup el. Altfel, cum ai ateptat pân-acuma, puteai s atep
i i de-acu
înainte.
 i asta-i adevrat. Dar eu n-am cugetat c s-ar putea s-l fi lovit ho
ii pân-a nu ajunge acolo.
Avea la el parale cum am i eu acuma. Era îndrzne
i umbla i noaptea. Eu am hotrât s nu umblu
decât între rsritul i asfin
itul soarelui i s m altur pe cât oi putea pe lâng oameni. Sunt pe lume
destui ri, dar se afl i oameni de treab. Ast-noapte a trimis Dumnezeu o dihanie, ca s-mi arate pe
doi dintre cei ri. Cum v-am povestit la crâm, au nzuit doi ho
i la parale. Am în
eles c domnu
Iordan e dintre cei de treab, c n-a zvonit ctr nimeni c paralele sunt la printele Dnil.
 Hm! fcu Gheorghi
 râzând în sine.

63  Ascult, nevast, relu negustorul zâmbind i închizând din ochiul drept. Cu ochiul deschis
cta într-o parte i arttorul mânii drepte îl
inea înl
at spre ochiul închis. Ascult. Dumneata nu te
încurca cu asemenea gânduri. Brbatul dumnitale nu-i mort, nici pe cale, nici la Dorna.
Nevasta îi înbui un
ipt uor de bucurie.
 tii dumneata asta? -Nu.
Ea îi plec fruntea.
 Nu pot ti, cci n-am fost cu dânsul. Dar, ca un om care stau s judec, zic aa, c toate cele de
pe lumea asta au nume, glas i semn. Aicea, în stânga pe deal, se vd apte case de bârne, indrilite i
acoperite cu omt. i prin apte hogeaguri iese fum. Ele nu strig, dar de spus, spun ceva. Mai înti,
spun un numr: apte. Al doilea, spun c-i iarn i gospodarii stau la vetrele lor i pregtesc mmliga
i topitura. Dac dintr-un hogeag n-ar iei fum, în
elesul ar fi altul. Vraszic toate pe lumea asta arat
ceva. Ai auzit dumneata vreodat moarte de om s nu se afle i le s nu ias la lumin? Se duc hultanii
i corbii -arat unde zace un trup lovit de bandi
i. Apa îl d la mal dac-i înecat. Dac-i într-o fântân,
vine vreme de secet i fac picioarele semn celui care se uit într-însa. Dac-i îngropat, se duce lupul i
scurm. Vraszic toate vorbesc; aa le-a rânduit Dumnezeu. Toate trec din gur în gur, ajung pân
unde trebuie i se afl. Fra
ii lui Nechifor Lipan, cum ai spus, au ajuns la Crâm. E ca i cum ar fi murit.
A venit totui veste despre ei. De la so
ul dumnitale n-a venit, pentru c el st undeva i
ine tain. Dac-
ar fi pierit, nu se putea ascunde. Eu
i-oi mai spune i alta. Dumneata trebuie s crezi c triete, ca s
ai putere s-l cau
i.
Femeia cltin din cap i-i strânse buzele, cu uor dispre
.
 Dintre toate câte-mi spui, domnu negustor, eu în
eleg c vrei aa s m mângâi, ca un om cu
inim bun. S tii dumneata c eu am pornit dup semne i porunci. Mai ales dac-i pierit cat s-l
gsesc; cci, viu, se poate întoarce i singur.
 Bine, zise negustorul i tcu, îndemnându-i caii cu iuca. Când ajunser la Bistri
a, soarele
btea de la amiaz i streinile din sat de la Tarcu
ârâiau, sticlind iraguri de mrgele vii. Bistri
a îns
avea pod verde de ghea
. Treceau pe el snii cu butuci, umblau oameni cumpnindu-i topoarele.
Numai în gura pârului se afla o topli
, unde bolborosea apa scânteind, ca un cuibar al soarelui.
Pe malul cellalt poposir, ca s-i hodineasc animalele. Vitoria i feciorul mâncar lâng
desagi. Domnu David îi aduse aminte c avea treab la un negustor. Dar acolo unde avea a se duce se
vede c gsise al
i doi-trei negustori cu brbile crora îi amestecase i el ariciul lui ro, împletind între
brbi degetele. Aa cugeta munteanca zâmbind, ateptând i pzindu-i marfa. Într-un târziu, domnu
David se art foarte grbit, fcând pai mari cu cizmele-i grele prin omtul moale. Scoase traistele de
orz de dup gâtul cailor i puse mâna pe bici.
 De-acu mergem, zise el. Am vorbit cu nite jidani de-aice, cum e obiceiul nostru, despre toate
câte sunt pe lumea asta. Am aflat pre
ul cerealelor la Gala
i i la Hamburg, i la Pariz. La Dorna n-a
fost nici unul în iarna asta. „Ce fel de oameni sunte
i voi, ca s nu v duce
i nici unul la Dorna?” „Iaca,
aa suntem noi, nite oameni care nu ne-am dus la Dorna.” „Bine, atuncea s v deie Dumnezeu copii
sntoi i s-ajung s v vd de-acu într-o sut de ani.” Da’ un pahar de vin bun mi-au dat, de ce s
spun c nu mi-au dat? Cel mai bun vin se face aici, la gura Tarcului, din stafide de la Constantinopol.
 Ai stat cam mult, domnule negustor; noi ne grbim, rsri cu îndrzneal Gheorghij.
 Ave
i vreme, pân ce s-or topi toate omturile i s-or scurge toate ghe
urile acestea. Înainte de
a vorbi despre toate, am împrumutat halaturi i mi-am fcut rugciunea cuvenit. De-acu s mergem.
Pân la asfin
itul soarelui, ajungem la gura Bicazului. Acolo poposim la un cretin, om de treab, îmi
am eu oamenii mei. La jidovi m duc s beau vin de stafide i s-i întreb dac nici ei n-au avut treab la
Dorna în iarna asta. Dac n-au avut treab nici ei, apoi atuncea am s-i sudui.
Au mers aa în lungul Bistri
ei la deal, încet, pe drum de moin. Munteanca vedea în tovarul
lor „om trimes”, cci le era de folos. Avea limb ager i scociora prin toate pr
ile.
Popasul de sar l-au fcut la Bicaz, la han la Donea. Au îngrijit caii, le-au dat orz, au adus într-o
odaie trhatul -au stat de vorb cu femeia de gazd i cu crâmarul pân într-un târziu. Nechifor Lipan
era pentru ei obraz cunoscut.
 Era om vrednic i fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai s aib el toate dup
gustul lui. Nu l-am vzut de mult. Va fi având treab undeva la câmp. Ori poate cunun i boteaz în
sat la el. Dar cum d primvara, iar s-arat.
 De când nu l-a
i vzut? ispiti munteanca.
 Apoi cam de multior, cam de ast-toamn. Se ducea în sus; avea bun cal.
Domnu David fcu semn uurel cu ochiul drept. Munteanca nu mai întreb nimic.
 Dar de ce v interesa
i? întreb Donea.
 E dator nite parale nevestei acesteia… zise domnu David.
 De ce nu-l cuta
i acas la el, pe Tarcu în sus?

64  Nu-i acas; l-am cutat i eu. Acu de la dânsul de-acas venim i pân la Clugreni mergem
tovrie.
 Apoi atuncea unde poate fi gsit? Dac nu-i în munte, e la oile lui în balt, la Prut, ori la Jijia.
 Zice c s-ar fi oprit la Dorna ast-toamn dup ce-a trecut pe aici.
 Se poate; avea de negu
at acolo oi de la nite ciobani. Dac le-a gsit nutre
pe loc, se poate
s fi stat.
 tii ceva, ai auzit ceva?
 N-am auzit nimica.
Vitoria oft i-i frec domol ochii cu palmele, potrivindu-i broboada.
A doua zi, sâmbt, au înclecat iar -au ateptat pe negustor. Iari întârzia. Nu-i scoase sania
în drum decât dup ce începur a curge streinile fulgerate de soare.
 De întârzierea asta chiar v rog, prietinilor, s nu v supra
i, se apr el râzând. E din pricina
tocmelilor noastre, a jidovilor, cu Dumnezeu. Azi e sâmbt i n-avem voie s umblm pe drum.
Numai dac ne aflm pe ap – putem merge mai departe, pân unde se isprvete acea ap. Dac eti pe
ap, n-ai încotro. Aa c Dumnezeu ne-a îngduit s ne aflm cltori pe ap. Vzând c trebuie s fiu
numaidecât desar acas la Clugreni, am ateptat s porneasc a curge streinile i a se topi omtul.
Cum a ajuns apa sub sanie, am putut porni. De-acuma tot pe ap merg pân acas.
Vitoria se cruci.
 De unde asemenea rânduial? Ai stat de vorb cu Dumnezeul dumneavoastr?
 Eu nu; dar a stat de vorb cu el un neam al meu de demult, pe care-l chema Moise. Astfel
cltoresc eu pe ap pân acas -acolo îmi iese balabusta înainte cu bra
ele deschise. Apa rmâne
afar, i-n cas gsesc vin i mâncare cald. Ave
i s gzdui
i la mine, dac nu vi-i cu suprare, aa
cum gzduia i Nechifor Lipan.
 Pe cât în
eleg,
i-a fost de multe ori oaspete.
 Mi-a fost. Are s deie Dumnezeu s-mi mai fie. Dup socotin
a mea, ai s te întorci cu
dânsul.
Au umblat astfel vorbind; au lsat în urm i popasul de amiaz; i pe urm au prins a avea în
coada ochiului stâng, necontenit, umbra albstrie a Ceahlului nins. Acuma acolo, în râpi sorite, scot
botul din peteri urii, forniesc la soare i strnut. În curând au s bat din aripi asupra molizilor bt-
râni cucoii slbatici -au s se la,se pe crengi, ca s ciuguleasc cucuruzi. Pâraiele au prins a suna
altfel, cu zvon de clopo
ei, i sar pe trepte de stânc i ghia
 – i apar din ele artri de-o clip jucând,
cu rochi
i i horbote de spum.
Munteanca sim
ea i ea în nri, ca slbtciunile pdurilor, mireasm de ap nou. Era trudit
dup dou zile de umblet clare i c-o sim
ire de plcere la gândul unui culcu moale.
La Clugreni, nu departe de Piatra Teiului, îi avea aezare, în dosul unei dugheni
i -a unei
crâme, domnu David. I-a ieit înainte so
ia, numai în carne alb i-n brbie revrsat, i s-a bucurat c-
un glas ca de cântec. Apoi s-a uitat cu ochi holba
i la munteanca, vzând-o c scoate de dup a o puc
scurt ho
easc.
Vitoria i Gheorghi
 au intrat într-o odi
 peste sam de cald. Flcul s-a hrnit bine.
Munteanca a sttut în picioare. A cutat o ulcic i a but ap cu sete, ca s sting o ari
.
Pe ferestruic se vedea în amurg Piatra Teiului, singuratic, cu gluga de omt în cretet.
 So
ul meu, se îndrept ea ctr gazd, mi-a spus odat povestea stâncii acetia.
 tiu, încuviin
 domnu David, este o istorisire cum c diavolul ar fi rupt cândva, noaptea,
piatra asta din vârful Ceahlului -a adus-o pân aicea în bra
e, ca s-o lepede în curmeziul Bistri
ei, s
popreasc apele i s înece cuprinsul. Dar cum o ducea în zbor, l-a apucat cântarea cea din urm a
cucoilor. A lepdat-o i a fugit în pustie, în întuneric, ca s nu-l fulgere soarele. Dar acestea-s numai
vorbe de-a oamenilor.
 Dac se spune, trebuie s fie adevrat, se împotrivi Gheorghi
.
 S-ar putea s fie adevrat, dar nu-i. Ori diavolul acela avea minte pu
in. De ce nu s-a întors
în alt noapte, s prvale piatra cu piciorul în Bistri
a? Aa, piatra st aici de pe când nu erau oameni,
nici diavoli; i lui Nechifor Lipan, de câte ori poposea la mine i se aeza la fereastra asta, îi venea aa
un îndemn s se suie deasupra, s fac un semn cu securea împotriva demonului. Totdeauna m
sfdeam cu el i nu-l lsam. Striga c vrea s ieie -un cofiel de vin cu dânsul, i lutarii. Cum auzeau
de una ca asta,
iganii fugeau i se ascundeau dup cas.
 Adevrat, era om cu har
ag la chef, se învoi Vitoria. Mie mi-era drag când îl vedeam aa, cu
mare curaj. Nu-i putea sta nimeni împotriv. Odat, venind noi de la Piatra, pe când eram grea cu
Gheorghi
 acesta, ne-au ieit înainte oameni mânji
i pe obraz cu funingine. Au ridicat ciomegele
asupra noastr i au strigat s lepdm paralele pe care le avem i merindele pe care le purtm. Se
suiser spre noi dintr-o râp, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai i-a lepdat
din cap cciula, i-a scuturat pletele -a înh
at baltagul. Atâta a strigat: „Mi slbnogilor, eu pe voi v

65 plesc în numele tatlui i v prvlesc cu piciorul în râp”. Aceia au ferit pe dup nite ciritei i s-au
dus. (Ciritei – tufi de copcei.) De ho
i nu se temea; avea stpânire asupra lor. Doar dac l-or fi plit
dintr-o lture, prietini, pe furi.
Nevasta lui domnu David începu s deie din mâni i s vorbeasc într-o limb strin.
Negustorul lmuri:
 Nevast-mea spune c numai aa a putut s-l doboare cineva. Altfel nu. Îi era drag i ei
domnu Nechifor.
Vitoria îi lunec ochii, c-un zâmbet sub
ire, asupra ovreicei. Femeia de gazd mai spuse ceva.
 Zice c ast-toamn, când a trecut spre Dorna, era singur i n-avea nici un tovar. E adevrat
c eu nu l-am vzut. M aflam cu marf la târg.
Gazda vorbi iar.
 Zice, lmuri negustorul, c n-a stat decât pu
in. A plecat la drum asupra nop
ii.
Vitoria privea pe fereastr în întuneric i cumpnea în sine acele vorbe.
 Zice c avea bani asupra lui i l-a rugat s nu se duc; dar el n-a ascultat-o i s-a dus.
 Se poate, rspunse munteanca strâmbând i apsând din buze.
Gheorghi
 se lsase pe pat lâng sob i adormise cu fa
a în sus. Femeia de gazd vorbi iar.
 Ce mai spune?
 Zice c flcul samn cu tatu-su.
 Va fi smnând.
Dup ce rmsese singur, fcu semnul crucii, mrunt i de multe ori, asupra uilor i asupra
perinei unde avea s-i plece capul. Apoi se ls pe un scuna cu trei picioare, îi cuprinse genunchii
cu palmele i sttu aplecat, cu privirea-i de umbr a
intit în necunoscutul din nainte-i. Încerca s-l
opreasc pe Lipan i s-i întoarc spre ea obrazul, ca s i-l citeasc. El era îns tot mai în fund. Peste el
se revrsau ape de primvar.
Afar picurau streini. Vântul de la sud uuia cu creteri i coborâri.
 Gheorghi
, opti ea asupra vedeniei, s-mi rspunzi dac eti cu alta.
Flcul se rsuci i deschise ochii.
 Ai spus ceva, mmuc?
 N-am spus nimic, rspunse ea, cu ochii a
inti
i asupra geamului.
El o privi un timp i închise dintr-o dat iari pleoapele, furat de dulcea
a somnului.
Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea s-i spuie multe; i i le spunea, fr s mite buzele i limba.
I le spunea dinluntru, cu bnuieli i suferin
i vechi. Altdat îl împunsese cu vorbe adevrate pentru
plcerea pe care o avea el s-i abat calul în preajma muierilor i s poposeasc lâng ele. l-l paraser
bacii cei btrâni, care erau oameni cumin
i i ierta
i de Dumnezeu. Acuma, dac a pierit, îi rmsese
dator cu acele zâmbete i cu acele ceasuri.
Se împlinesc nou ani la Sfântu Gheorghe de când a srit ca o gaie asupra lui, s-i vâre cngile
în ochi i sub brbie. El o ddea încet la o parte cu bra
ul i râdea. Ea s-a înverunat mai tare,
pomenindu-i de-o rea i de-o slut de la gura Tarc-ului. „Acolo-
i faci popasurile i-
i cheltuieti
averea”, îl împungea ea cu vorbe îndesate, i iar îi rchira cngile. Atuncea el înti a lovit-o. Pe urm
a cuprins-o la piept -a strâns-o peste bra
e. Ea a tcut deodat, ca i cum ar fi murit. I s-a lipit cu
fruntea subsuoar. A ateptat desmierdrile ca o ticloas. Acu apte ani a lovit-o pentru alta. Într-un an
au fost ochi negri; într-altul nite ochi albatri de nem
oaic. În
elegea ea într-o privin
 c, pentru un
brbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creang. Ea era deasupra
tuturora; avea într-însa o putere -o tain, pe care Lipan nu era în stare s le dezlege. Venea la dânsa ca
la apa cea bun.
Nu poate fi nici ovreic; nici unguroaic cu ochii verzi. El tot czut undeva trebuie s fie.
ÎI mai chem o dat cu toat fiin
a, iertându-l pentru orice, i Nechifor Lipan nu-i rspunse.
În diminea
a de duminic încalec trudit i cu ochii cerni
i. Ascult privind în alt parte felurite
sfaturi ale negustorului. Rsri atent numai la socoteli i recomandri de parale.
 Asta-i bine, încuviin
 ea. S-
i pltesc pentru gzduire. S-mi dai bani mrun
i de câteva mii,
ca s-i am la îndemân. Nu vreau s se simt ce am cu mine, ca s nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi
paralele mele, n-a zice nimica. Mi le ia i pace bun! Dar îs paralele lui.
 A cui?
Ea rspunse tot dinluntru, fr vorbe: „A lui Lipan; a mortului”, dar rspunse numai pentru
sine. Primi paralele mrunte, le leg într-un col
de nfram i btu cu clcâiele în pântecele clu
ului
pag.
Au umblat pân la Farcaa pe soare.
Când au intrat în sat la Farcaa, deodat s-a prvlit de pe muntele cel mare un vânt rece, trgând
dup dânsul nouri negri i vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici
în cer, nici în pmânt.

66 Vitoria a oprit calul, a desclecat. S-a închinat spre locaul sfânt.
 Gheorghi
, vorbi ea; asta-i porunc s facem popas aici.
A desclecat i feciorul. Au luat caii de cpstru i au cutat gazd.

IX
¥

Nu cunoteau locul. Umblau aa pe uli
a cea mare a satului, înl
ând nasurile când spre
dreapta, când spre stânga. Veneau asupra lor aripi cenuii i-i bteau peste ochi. Deodat vârtejul trecu
i luci soarele. Deasupra se fcu albastru. Înainte, ca i cum li s-ar fi deschis o alt lume, uli
a cotea
scurt, i, pe un tpan, o adunare strâns de oameni se frmânta. Cei de la spate voiau s treac peste
cei dintâi. Vorbea cineva, cu glas tare, pe prispa casei. Adunarea se desfcu lsând loc de trecere unui
om mititel, negricios, cu capul mare. Prea s fie o persoan a stpânirii. Purta cciul
uguiat de
astrahan i blan cu guler de vidr, înl
ând nasul, privi dup vârtejul de ninsoare, care fugea ctre
apus.
Al
i oameni veneau pe alt drum, spre aceeai rscruce. Doi jandarmi, cu putile pe umr, umblau
ceva mai înainte, împingând de umere pe doi pantalonari cam jerpeli
i. Purtau paltoane cu mânecile
prea scurte. Nu preau jigni
i de pozi
ia umilitoare în care se aflau.
Persoana cu cciula
uguiat de astrahan i cu guler de vidr lu o înf
iare încruntat. Se opri i
ls pe jandarmi s-i aduc oarecum la picioare pe cei doi. El era pe tpan. Jandarmii se oprir ceva
mai jos.
Vântul sttuse deplin. Soarele avea în el ceva copilresc i vesel. Nimene dintre cei de fa
 nu se
mira de vârtej. To
i, ca i Vitoria i ca i Gheorghi
, se mirau de cei doi strini.
 Ce-or fi fptuit? întreb femeia cu grij pe unul dintre munteni.
 Nu tiu; are s-i judece i avem s vedem.
 Dar cine-i boierul acesta mititel i
an
o?
 Om mare. Domnu subprefect.
 Îl vd c-o adunare dup dânsul.
 Este; a hotrât adunare acas la primarele, ca s spuie oamenilor porunci de la stpânire. Are
s fie alegere de deputat la Piatra.
Vitoria nu tia de acestea. O interesau i mai mult cei doi jerpeli
i. Sprijinindu-se de a, se ridic
în vârful degetelor, ca s vad mai bine.
Domnul subprefect întreb suprat. Vorbea tare i repezit:
 Ce-i cu indivizii acetia?
Unul din jandarmi lmuri. I-au gsit la crâm, între oameni, c-o jucrie: o muama cu culori i
numere. O întind pe mas i îndeamn pe steni s puie parale i s zvârl zaruri. Dac se potrivesc
numerele, pltesc; dac nu se potrivesc numerele, pun mâna pe paralele oamenilor i le vâr în buzunar.
 Aha! De-acetia îmi sunte
i voi? se holb la ei domnu subprefect.
 Domnule subprefect, se apr unul din ei cu grbire, dând din mâni. Era cel mai nalt. Cellalt
îl privea mai de jos, cu umilin
. Domnule subprefect, v rog s binevoi
i a m asculta, ca s vede
i c
în toat lumea chestia aceasta nu este nimic neonest. E un joc de noroc, domnule subprefect. Eu v
cunosc pe dumneavoastr, domnule subprefect. Dumneavoastr sunte
i domnul subprefect Anastase
Balmez. V tiu om just. Ve
i conveni c putem câtiga, dar putem i pierde, într-adevr, câteodat
pierdem, cum s-a întâmplat la Hangu. E o afacere ca oricare alta.
 Cum? A
i fost i la Hangu? se mir sub
ire domnu subprefect Balmez, împungând în sus cu
cciula. Eu adun oamenii pentru interesele lor, i voi veni
i pe de laturi i-i înela
i cu minciunile
voastre?
 Vai de mine, domnule subprefect, se poate una ca asta? Noi nu înelm pe nimeni. Avem de-
a face cu oameni în toat firea. Le explicm ce este i nu le pretindem numaidecât s ponteze. Unora le
place i ponteaz. Putem noi s-i împiedicm?
 Las’ c v tiu eu. Ia s-mi spune
i înti cum e jucria aceea a voastr.
 E cu zaruri, domnule subprefect, i cu numere câtigtoare. Un om, care are plcere, ponteaz
un leu. Dac câtig, îi pltesc apte.

67  Într-adevr, afacere bun. Ia s ridice în sus mâna cei care au câtigat. Vd c nu ridic
nimeni mâna. Acuma v rog s binevoi
i, cum spune negustorul acesta, s ridica
i mâna cei care a
i
pgubit. Aa de mul
i pgubai? Dup cât vd, a
i pgubit to
i.
Oamenii râdeau, agitând bra
ele. Pentru paralele lor pierdute, aveau cel pu
in petrecere.
Persoana stpânirii lu o înf
iare mai sever.
 S face
i bine dumneavoastr, cinsti
ilor negustori de parale, s-mi arta
i actele. Cine
sunte
i? De unde sunte
i?
Unul dintre jandarmi raport respectuos:
 Tri
i, domnule subprefect, i-am cercetat în privin
a asta. N-au nici un act.
 Suntem de la Gala
i. Pe mine m cheam Spiru Gheorghiu. Pe tovarul meu Iancu Neculau.
 A, sunte
i de la Gala
i. Atunci cunoate
i pe munteni, din port, când coboar la
dumneavoastr cu plutele. Vi s-a fcut dor de ei i a
i venit s-i cuta
i aici. S-mi arta
i autoriza
ia
pentru jocuri de noroc.
 N-avem.
 Atunci, rcni subprefectul crescând dintr-o dat, s mi-i duce
i din post în post pân la
reedin
. Dar mai înti s lepda
i aicea banii pe care i-a
i sfeterisit de la oameni. Îi pune
i cu proces-
verbal în mâna primarului.
 Ce s fac cu ei primarele? întreb cineva.
 S-i împart la pgubai.
 D-apoi se mai tie care a pgubit i cât a pgubit? Oamenii iar pornir veselie. Petrecea i
Vitoria. Ar fi vrut s încerce i ea; s puie unu i s câtige apte. Vedea ea bine c i lui Gheorghi
 îi
prea ru c-i duc aa între puti pe cei doi de la Gala
i.
Cu privire la întrebuin
area banilor, oamenii se împr
eau în tabere. Unii îi cereau pentru o bute
de vin, al
ii pentru sfânta biseric. Subprefectul iei în drum, asupra Vitoriei i a lui Gheorghi
. Dei
era un brbat nu tocmai mare, munteanca se sfii de cuttura lui. Uitase chiar s i se fereasc din drum.
 Dar cu dumneavoastr ce-i? O întreb pe dânsa.
 Nici eu n-am hârtii, rspunse ea cu îndoial.
 Ce hârtii? Ce hârtii? N-avem nevoie de nici o hârtie. Nu vd eu c eti o nevast de oier de pe
Tarcu?
 Adevrat este, rspunse Vitoria zâmbind.
 i flcul ista
i-i fecior?
 Mi-i fecior.
 Nu sta; încalic i du.-te acas, c te-ateapt brbatul.
 Nu m duc acas, domnule, m duc la Dorna.
 Foarte bine. Te-ai fi ducând dup datorii pe marf. Vine primvara i ave
i nevoie de bani.
Du-te sntoas.
Munteanca socoti c trebuie s deie o lmurire.
 Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan.
Subprefectul ddu din umeri. Nu cunotea. Nici dintre oamenii buluci
i care ascultau nu se afla
cineva care s deie semn c ar fi cunoscând pe Nechifor. Deci era departe i se sim
i strin. Cel pu
in
avea un folos: prerea brbtuului aceluia, c s-ar fi ducând dup bani. Asta-i bine s-o spuie tuturora
de-acum înainte; ca s nu se ademeneasc cineva dintre oamenii ri, bnuind altfel.
 Îmi place de domnia ta, zise ea zâmbind iar, cum le despici i le ptrunzi toate.
 Apoi eu de-o via
 triesc între munteni, mrturisi cu plcere Anastase Balmez. Îi cunosc
cum îmi cunosc nevasta.
Vitoria vedea pe unii din dosul subprefectului râzând pe sub musta
. Dup ce trecu el, fudul,
auzi oapte, i râse i ea.
 Dac-i vorba pe-aceea, atuncea nu ne cunoate chiar aa de bine.
De la munte veni iar furtun, cu mai mare repeziciune,
esând fulgi mari i moi. Oamenii se
risipir chiuind. Vitoria nimeri cu caii sub cel înti adpost, o andrama afumat, ateptând s treac -
acest val. Dar de data asta valul nu trecea. Soarele prea c lunecase pe alt trâm. Btea ninsoarea, într-
un fel de amurg cenuiu.
 Credeam c-om putea merge bine înainte, zise Gheorghi
. Acu trebuie s cutm gazd.
 Om cuta -om gsi, vorbi cu linite femeia. Eu tot am ndejde s vd lumina. Nu tii c
Dochia îi scutur cojoacele i dup aceea le întinde la soare?
 Care Dochie? întreb un glas rstit.
Un om în cojoc lung, cu mi
ele atârnând, intr din viscol Ia adpost. Cu mâni negre i ciolnoase
îi smulse din cap cciula -o scutur de ap. Era un btrân crunt, cu sprâncenele aspre. Pufnea pe nas.
Femeia îl cunoscu numaidecât c-i but.
 Care Dochie? se supr el iari, lsându-se pu
in din mijloc -apoi tresrind în sus.

68  Baba Dochia… rânji Gheorghi
.
 Care bab Dochia? Cea de pe munte, ori cea din cas? Vitoria se amestec:
 S nu te superi, moule. Noi pe baba dumitale n-am vzut-o, nici n-o cunoatem.
 Dochia o cheam.
 S fie sntoas.
 S fie. Dar voi ce cuta
i aici? A
i intrat aa cu caii; nu v pas. Ce fel de vorb? Nici nu m
întreba
i pe mine, nici nu striga
i la bab s ias.
 Nu te supra. Ne-om duce. Suntem oameni strini.
 E-he! Nu merge aa, femeie. Vii de la Tarcu i te duci la Dorna i nici mcar nu
i-s caii în
bun rânduial. Ba m supr. Trebuia s ba
i la u i s strigi la bab s-
i deie drumu. S deschid
grajdul pentru cai i s le puie fân sub bot. S v-aduce
i în cas buclucurile i s v hodini
i. S v dau
o bucat de pâine uscat -un pahar de ap. Atâta am, atâta v dau, dar s nu-mi face
i mie ruine s
sta
i sub pretele meu. i caii s-i potcovi
i din nou. Eu îs fierar i potcovar; iar potcoavele nu le pot
bate decât mâni diminea
. Astzi e sfânta duminic. Am fost la biseric; pe urm am fcut oleac de
popas la crâm. Unde-i baba? Mi bab Dochie!
Începu a bate în u.
 Dac-s suprat, îs suprat, ce-mi pute
i face?
Iei baba Dochia în prag, cu catrin
 i cu cma înflorit.
 De ce ba
i în u, monege?
 Ca s deschizi.
 D-apoi îi închis ua asta vreodat? împinge i intr. Vd c-aduci lume strin.
 Aduc. Poate-
i pare ru?
 De ce s-mi par ru? îi poftesc cu drag inim s poposeasc la noi.
 Mâni diminea
 am s le bat potcoave la cai.
 Le-i bate, da’acuma vâr oamenii înuntru. Nu-i mai
ine afar. Împinge poarta i du caii în
grajd. Pân ce le-i aduce trhatul în cas, eu am i pus de mmlig.
 Aa am s fac; dar s tii c-s suprat. Vitoria îi fcu fa
, cu glas plcut:
 Moule, cum te cheam?
 Pricop.
 Mo Pricop, oricât de suprat vei fi fiind, eu tot am s-
i spun c baba dumitale a fost
frumoas femeie în tinere
ele ei.
 Adevrat, frumoas; dar a fcut multe rut
i. De-aceea-s suprat eu -acuma i nu mi-a mai
trecut. S nu cumva s îndrzni
i s spune
i altfel decât cum vreau eu. S sta
i, s mânca
i i s be
i cu
mine i cu baba. Mâni diminea
 v potcovesc caii.
De ce-i va fi venit în minte femeii lui Lipan, cât îi aezau buclucurile în cas, în preajma focului
din hoarn, s-l întrebe anume lucru pe fierar?
Îi lepdase cojocul i-i silise s se desparte i ei de straiele groase. Îi aezase pe scunae în
preajma focului i le turna rachiu în phrele verzi.
 Mo Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din pr
ile Tarcului?
 Ba am potcovit.
 Nu s-a oprit cumva la covlia dumitale, ast-toamn, un om cu un cal negru
intat în frunte?
 Ba s-a oprit.
 i-
i aduci aminte cum era îmbrcat acela om?
 Îmi aduc aminte. Purta cciul brumrie. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pân la
genunchi, i era încl
at cu botfori.
 Acela, mo Pricop, a fost so
ul meu.
 Hm! fcu mo Pricop; dac-i so
ul dumitale, apoi n-am ce zice, vrednic român. Numai nu-mi
plcea c se ducea la drum asupra nop
ii. Eu a fi avut plcere s cinstesc cu dânsul ca i cu
dumneavoastr. Eu cu oamenii din sat de la mine nu cinstesc; dar cu oamenii strini îmi place, c ei îs
cltori, au necazuri i-i bine s le stai înainte cu pahar dulce i vorb bun. Dar omul acela zicea c se
duce noaptea; c se bucur s umble pe lun. De oamenii ri spunea c nu-i pas; are pentru dânii
pistoale încrcate în desagi. S-a dus i într-o vreme a prins a cânta din solz, ca s nu-i fie urât.
 El a fost într-adevr, opti munteanca, i lepd o pictur din phru
înainte de a bea
rachiul.
X
¥

69 Locuitorii acetia de sub brad sunt nite fpturi de mirare. Iu
i i nestatornici ca apele, ca
vremea; rbdtori în suferin
i ca i-n ierni cumplite, fr griji în bucurii ca i-n ari
ele lor de cuptor,
plcându-le dragostea i be
ia i datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri i de
oamenii de la câmpie i venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu sam stau ei în fa
a soarelui c-
o inim ca din el rupt: cel mai adesea se desmiard i lucete – de cântec, de prietinie. Aa era i acel
Nechifor Lipan care acuma lipsea. Aa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria i al
ii, nu numai mo
Pricop. La Borca a czut într-o cumtrie. Le-au ieit în cale oamenii, au apucat de cpestre caii i i-au
abtut într-o ograd. Erau aprini la obraz i aveau plcere s cinsteasc pe drume
i i s-i ospteze.
Vitoria a trebuit s se supuie, s descalece, s intre la lehuz i s-i puie rodin sub pern un cotei de
buc
ele de zahr i pe fruntea cretinului celui nou o hârtie de douzeci de lei. (Rodin – dar adus femeii
care a nscut.)
S-a închinat cu paharul de butur ctr nnai, a srutat mâna preotului, -a artat tuturor celor
care veneau s-o asculte c are greu ncaz c-o datorie de bani de la Dorna, pe care de atâta vreme o
urmrete i n-o mai poate împlini. Îi cheltuiete i paralele de nafur ca s rzbat pe vremea asta de
iarn. Nici pân la Broteni nu tie cum a ajunge. Noroc c are acolo nite cunoscu
i de la care a putea
împrumuta ceva, ca s rzbeasc pân unde are asemenea interes.
Mult se minuna preotul de aa fiin
i fr inim i fr omenie:
 Ne pare ru când spunem, dar ce s facem? Trebuie s spunem i s mrturisim c sunt între
noi muntenii i oameni dintre acetia crânceni, care-
i calc dreptul tu, care-
i iau banul i nu-
i mai
dau înapoi nimica. Apuctori ca lupii – aa-s unii dintre ai notri, ofta sfin
ia sa. Pe-aceia Dumnezeu i-a
blstmat s fie ri, s prade aa cu uneltiri blajine, ori s ias cu toporul la drumul cel mare s pleasc
pe gospodar în frunte i s-i rpeasc avutul. Muntenii, râdea sfin
ia sa, sunt ori aa ca noi, cu bucurie
i cu cântece, -acetia to
i avem s-avem intrare la rai – ori dumani cpcuni – -acetia, pu
ini câ
i
sunt, au s se ieie de mân -au s se duc în iad la Carao
chi. Pe dinafar, cerând intrare ba colo, ba
dincolo, nu se poate! La noi nu sunt oameni de mijloc.
 Aa am p
it eu, cu oamenii care au s se duc la iad, se vita Vitoria, veselindu-se în sine de
viclenia ei.
La Cruci a dat de nunt.
Fugeau sniile cu nuntaii pe ghia
a Bistri
ei. Mireasa i drutele cu capetele înflorite; nevestele
numai în catrin
i i bondi
i. Brba
ii împucau cu pistoalele asupra brazilor, ca s sperie i s-alunge mai
degrab iarna. Cum au vzut oameni strini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni i le-au ieit
înainte cu nfrmile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca -au ridicat pistoalele. Ori beau în
cinstea feciorului de împrat i a slvitei doamne mirese, ori îi omoar acolo pe loc.
Nunta s-a abtut ctr drum. Vitoria a primit plosca i a fcut frumoas urare miresei. Arta
vesel fa
 i limb ascu
it, dei s-ar fi cuvenit s fie scârbit, cci se ducea la ri datornici, la Dorna.
 Eu îs de loc de la Tarcu, mai spunea ea, i sunt nevasta unuia Nechifor Lipan, care a trecut i
el câteodat pe aici i a închinat poate i el, ca mine, un pahar la nun
ile dumneavoastr, în drumul meu
eu înti am dat peste un botez; i s-ar î cuvenit s vd înti nunta i pe urm botezul; dar câteodat se
întâmpl s fie i altfel. Nu-i nimic nici atuncea, fiind tot de la Dumnezeu. i mai am o mirare: c, dup
rânduielile cele nou ieite de la stpânire i btute cu darabana i spuse de crainic i la noi în sat,
clindarul s-a schimbat. To
i ne-am trezit mai btrâni cu treisprezece zile – numrând zilele, srbtorile
i posturile dup moda papistailor. Acu ar fi s fim în post, iar [dumneavoastr face
i nunt, ca i cum
ar fi fost câlegi.
 He-hei! au rcnit nunii suindu-se în picioare în snii; dumneata, nevast de la Tarcu, nu tii
pesemne c noi nu ne dm i vrem s fim mai tineri cu treisprezece nop
i, i noi
inem cu clindarul cel
vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam. Noi nu vrem altfel i facem
pe popa nostru cu de-a sila s se
ie de lege. El, sracu, zice cum zicem noi, iar altora de prin alte pr
i
de lume, dac le place s
ie cu nem
ii ori cu jidovii, n-avem ce le face. Al lor are s fie, pe ceea lume,
focul cel nestins.
 N-ave
i grij, a rspuns munteanca, c i cei de la Tarcu îs cu legea veche. Mie numai s-mi
spune
i, dac pute
i, cine-a
i vzut pe un om de la noi clare pe un cal negru
intat în frunte i-n cap cu
cciul brumrie.
Nu s-a aflat nimene dintre nuntai s rspund c ar fi vzut asemenea om. Numai între femei s-
a ales una care parc îi aducea aminte; dar îndat a uitat -aceea. Nunta a pornit înainte i iar s-a lsat
pe ghia
a Bistri
ei, cu chiote slbatice.
În pasul domol al calului, Vitoria cugeta, cu privirile posomorâte, îi lmurea gândurile, în
pu
ine cuvinte, i ctr Gheorghi
. Nu putea spune c-i suprat de asemenea întârzieri. Mai bine s se
amestece aa, cu voia altora, printre lume, ca s poat mai bine bga în sam i iscodi. Din aceste
înv
a i cum s se fereasc de adunri, când va trebui. Bine este s fie la vedere cu prieteni, decât într-
un ascunzi, cu nite dumani necunoscu
i. Când îs mul
i, ei te bag mai pu
in în sam i tu po
i mai

70 bine cerceta. Când îs mul
i, te po
i socoti singur, cu ncazul tu; dar când îs pu
ini, împung i te coas
cu ochii.
Gheorghi
 nu în
elegea tocmai bine; dar i se prea c aa trebuie s fie.
Pare c Nechifor a umblat pe acest drum, cu pace.
 Poate nu ne-a opri nici pe noi nimica ru, -om ajunge cu bine la locul oilor. S vedem ce fel
de
ar-i Dorna i ce fel de munte Rarul.
Au mers într-adevr bine, cu popasuri potrivite. Cum s-au apropiat de
ara Domelor, Vitoria a
înl
at nasul i a sim
it în nri ca o mireasm. Nu era nimic decât un vânt sub
ire i cldu
de la asfin
it,
care urma s topeasc domol omturile. Ea nu sim
ea nimic din afar; o mistuia o ari
 dinluntru i o
înbuea. Avea credin
 c aici avea s se aleag o rânduial nou a vie
ii ei.
Dornele-s numai pâraie, numai mun
iori cu brazi, numai tpanuri i aezri de sate. Câte
neamuri, atâtea Dome. Neamuri de oameni frumoi i cura
i, li plceau Vitoriei. Îi privea în treact cum
petrec la crâm i cum joac cu mare aprindere i patim, parc în pu
ine ceasuri avea s fie sfâritul
lumii. Aici, în Dorna asta, n-a fost iarmaroc i vânzare de oi; n-a fost nici în arul Dornei; nici în Dorna
Cândrenilor; dup cât se tie de toat lumea care-i fa
 i petrece, a fost mare iarmaroc i s-au vândut
multe oi ast-toamn, în Vatra Dornei.
Vitoria pleac fruntea i privete trudit în juru-i. Hai s mearg s-i caute datornicii în Vatra
Dornei.
 Hai, Gheorghi
, îmbuc ceva de-a clare, cci nu se cade s întârziem. Om da orz cailor
când om ajunge. Eu de ieri nu mai am linite i somn. Nu-mi mai trebuie mâncare, nu-mi mai trebuie
ap. Am ajuns ca la un scaun de judecat a lui Dumnezeu, unde trebuie s îngenunchez.
Cum au purces spre Vatra Dornei, au intrat într-o strlucire de soare de la amiaz. Era un drum
de dezghe
i prindeau a curge pâraie de sub omt. Pe alocuri, pe zpezile btucite, paii cailor sunau ca
pe pod. Iarna se risipea spre toate vile, clipind, i aburea i spre soare.
Un om înalt i deirat, cu cojocelul pe-un umr, cu ciubote de iuft i c-un toiegel cu care se juca
din când în când scriind omtul, li se
inea de câtva vreme în preajm. Mergea i el în pasul cailor.
Grbi într-o vreme i se
inu în dreptul femeii.
O întreb dincotro vine i mai ales unde are de gând s poposeasc.
 Vin de departe, om bun, i nu m opresc decât la Vatra Dornei.
 Ai vreo treab?
 Am, cu nite datornici.
 Da’ pe mine nu vrei s m-n
rebi unde m duc i ce caut?
 Dac pofteti, pot s te-ntreb.
Omul era vesel; a rânjit pe sub musta
 i s-a desfurat ca de pe-un mosor spre urechea Vitoriei,
optindu-i ceva ca s n-aud flcul. Munteanca a btut în grumazul calului cu captul frâului i a
trecut repede înainte, cu obrazul întors spre Gheorghi
 i lepdându-i o porunc:
 Trage baltagul i plete-l.
De glasul ei uscat i otrvit, atât feciorul, cât i strinul s-au spimântat. Gheorghi
 a pus mâna
pe baltag; omul a srit an
ul -a apucat-o pe o potec i pe sub o râp. Râdea el singur i se minuna de
asemenea artare. „Femeia asta trebuie s fie de pe alt lume; cele de la noi sunt mai prietenoase; taie
cu vorba, nu cu baltagul”. Adevrat era c nevasta lui Lipan se socotea ea singur intrat în alt lume.
Privea piezi i cu ur pe om cum se duce. Dup aceea îi grbi calul în trap.
Într-un timp, fr s-i fi artat nimene anume, cunoscu, numai dup spuse, în rsrit, Pietrele
Doamnei i Rarul. Dintr-acele singurt
i înghe
ate au venit ctr Nechifor Lipan ciobani cu oile.
Intrar în Vatra Dornei. Vitoria întreb pe-un negustor care scosese la soare marf de piele i fier
în care parte se afl uli
a iarmarocului. Negustorul fcu semn, tind cu mâna spre dreapta. Femeia îi
purt calul într-acolo, cu ochii întunecoi a
inti
i.
Astfel au aflat un han i au poposit. i-au închis trhatul într-o chilie i n-au ateptat nici prânz,
nici hodin. S-au dus, dup sfatul hangiului, la o cancelarie, unde au gsit un slujba cu apc. Dup
vorb, se prea a fi neam
.
 Poftesc, a salutat el cu mâna la apc, cu ce pot s fiu la serviciul dumneavoastr?
 Te-am ruga, domnule, a rspuns munteanca cu ochii tulburi i cu inima btând, s cau
i
dumneata într-o condic a dumnitale i s-mi spui despre nite vânzri de oi care s-au fcut ast-
toamn.
 Se poate; asta nu cost parale multe.
 Om da cât trebuie. Negustorul care m-a îndreptat la dumneata zice c s-
i dau de-un crighel
de bere. (Crighel – halb.)
 Dac-a spus el aa, bine. Înti s caut. În ce lun?
 În luna noiembrie.

71  Da. Este. În luna noiembrie, duminica întia, Gheorghe Adamachi i Vasile Ursachi au
vândut oi trei sute lui Nechifor Lipan.
Vitoria a dat un strigt:
 Asta este!
Gâfâia pripit, privind cu ochii mari pe neam
.
 Poftesc, m rog, ce este? a întrebat el cu grij.
 Nu-i nimica. Acest Nechifor Lipan este so
ul meu.
 Tare bine; asta nu-i lucru de spaim. Nu, m rog, nu-mi datoreti nimica, adugi el ferind cu
mâna într-o parte bancnota. Eu am but atunci aldma – i gata. Asta a fost cea mai mare vânzare de la
noi. Brbatul dumitale s-a înf
iat, a btut palma, a scos -a numrat paralele -a cerut adeverin
. S-au
mai înf
iat cumprtori; dar nu mai erau oi. Au venit doi gospodari de treab i necji
i i l-au rugat
s le lese lor mcar o parte din oi. El i-a cinstit i pe dânii -a rspuns c le-a da i lor o parte. Au fcut
învoial pentru o sut de capete. I-au dat pu
intel câtig – omul dumitale s-a artat galant. Mi-a plcut;
-am rmas cu dânsul prietin. Poftesc, m rog, de ce plângi dumneata?
Vitoria czuse pe o ldi
, cu fruntea în palme, i suspina.
 Te rog, zise btrânul, fii dumneata bun i stai pe-un scaun. Ea se împotrivea s se scoale din
locul ei de umilin
.
 Spune, m rog, ce este?
Ea-i spuse îndat ce este. Îi tergea ochii cu mânecile sumieului i gria pripit.
 Dup acea cumprtur de oi, Lipan nu s-a mai întors acas, nici n-a mai dat semn de via
.
 Nu se poate.
 Ba se poate. De aceea am venit pân aici, s-i caut urma.
 Asta este un lucru pe care eu nici într-un chip nu pot s-l pricep. Am fost i eu de fa
. Au
despr
it o sut de oi. Cu oamenii lui Gheorghe Adamachi i Vasile Ursachi, cu cânii i cu mgarii, le-
au pornit la vale, ca s le duc la un iernatic. Când abia se mai zrea colbul oilor tocmai în fund, au
înclecat -au pornit i ei.
 Cine?
 Prietinul meu Lipan i cu ceilal
i doi munteni de care am pomenit.
 Care munteni? cine? de unde?
 Iaca asta nu tiu. A fost o daravel între ei. Se vede c se cunoteau. Le-au cântat lutarii, au
but, s-au îmbr
iat; dup aceea s-au dus dup oi. I-am spus: servus i la revedere! Adevrat c, de
atunci, nici eu nu l-am mai întâlnit.
Btrânul îi mângâie c-un deget mustcioara tuinat, îi trecu dosul palmei pe brbia ras cu
îngrijire i-i ridic ochii în bagdadie, cutând un rspuns la nedumerirea lui. În bagdadie nu era decât
lampa, cu
ilindrul afumat.
 Asta-i tare curios! zise el, scuturând din cap. Acas n-a venit?
Vitoria înl
 din umeri, jignit de întrebare.
 Poate-i la iernat cu oile.
 De ce nu mi-a trimis rva? De ce nu mi-a venit nici un fel de tire? strig cu nduf
munteanca.
 Eu de unde pot ti? Eu nu sunt vinovat cu nimica, zise neam
ul ridicându-i în laturi palmele.
Eu cred aa c, dac nu i s-a întâmplat ceva neplcut, se întoarce el singur acas.
Vitoria holb ochi ri.
 Eu nu în
eleg ce vrei s spui dumneata.
 Dac nu i s-a întâmplat ceva neplcut, repet mai încet btrânul.
Gheorghi
 pricepea ce vrea s spuie slujbaul. I se prea” c maic-sa nu pricepe. Nu îndrznea
s se amestece i s lmureasc. Dar deodat, privind piezi la ochii ei, avu în
elegerea c ea de mult
bnuiete toate. Nu numai bnuiete, ci tie tot. De aceea se i afl ei aici, la Vatra Dornei.
 Acuma ce-i de fcut? întreb cu un fel de umilin
 slujbaul;
Cu mânile apsându-i tâmplele, Vitoria se cumpnea încet într-o parte i-n alta. Închisese ochii.
Apoi îi deschise i privi în juru-i. Cu mirare, btrânul o vzu zâmbind. Nu în
elegea ce gând are.
 De-acu m duc, îi lmuri ea, pe drumul acelor oi. Zici c s-au dus tot la vale?
 Da, m rog.
 Tot la vale, înspre un loc de iernat?
 Da, m rog. Pe cât i-am în
eles, au apucat drumul pe Neagra.
 Cred c m-a ajuta Dumnezeu i mi-a da miros, s le-adulmec din urm în urm.
 Da, m rog, hm! fcu btrânelul rmânând singur, ca s se minuneze i mai mult de asemenea
muiere ciudat.

72 XI
¥
Cum a fcut nevasta lui Lipan calea întoars, vremea s-a zbârlit. S-a rsucit vântul i a prins a
bate de ctr miezul-nop
ii. Dezghe
urile au stat. Lumina a slbit în dosul pâclelor. Cu aceast suflare
rece în spate i pe sub fuga aceasta de nouri sub
iri, cei doi cltori au umblat în tcere ca printr-o
ar
nou. Abia o vzuser în ajun i acuma n-o mai cunoteau.
Caii bocneau cu potcoavele lui mo Pricop prin gloduri înghe
ate i grunzuri. Drumurile i
potecile erau pustii. Ferestrele crâmelor degeaba artau covrigei usca
i în gâturi de sticl cu buturi
colorate. Aveau un aer de prsire i dezolare. Asta îns pentru pu
in vreme, cci biruin
a deplin a
soarelui nu putea s întârzie.
Toate stteau ca-ntr-o ateptare. Când vor porni iar la vale puhoaiele, trebuiau s duc o veste
nou. Aa dezlega Vitoria în
elesul acestor înf
iri schimbate.
La marginea celei din urm Dome, cum intrau, era crâm, dup rânduial. Au desclecat -au
lsat caii unul lâng altul, fr s-i lege, fr s le deie grun
e.
S-a ridicat de dup gratiile tejghelei o femeie, care se silea s opreasc, cu palma, cscaturi
somnoroase. Vitoria a poftit o garaf de vin -a cerut i al treilea pahar. Crâmrita a aezat la rând i al
treilea pahar. Au vorbit pu
ine lucruri despre vreme, despre nutre
ul vitelor. Dei somnoroas, fiind
femeie i crâmri
a pe deasupra, gazda n-a lipsit s-i puie întrebrile cunoscute.
 Da’ dumneavoastr de unde veni
i?
 Venim din Vatra Dornei.
 i unde v duce
i?
 Ne ducem încolo, la vale.
Vitoria a sttut pu
intel la îndoial. Pe urm a mrturisit:
 M duc dup un datornic.
 Aa?
 Da. Este o pricin cu nite oi, care au trecut la iernat ast-toamn, ctr Sfin
ii Arhangheli.
 Aha! a fcut femeia cu nepsare.
 Pe-aici pe la dumneata, n-or fi fcut cumva popas?
 Or fi fcut.
 Pricina mea e pentru un cârd de trei sute. i stpâni erau trei, clri – unul pe-un cal negru.
 De asta nu-mi aduc aminte. Poate-or fi trecut când eram , eu dus de-acas, la o fat care am
mritat-o în fundul arului. !
 Dar brbatul dumitale nu-i aici? Poate va fi tiind el.
 Nu; c acuma-i dus el acolo. Pentr-un pahar de vin s-au spus destule vorbe, încheie cu acrime
crâmri
a.
Pe când înclecau, Vitoria a fcut o observa
ie cu glas destul de tare, ca s-o aud dinluntru
gazda.
 Se vede c aici nu-i loc de popas.
 Dar de ce-i? a dat rspuns ascu
it crâmri
a, grbindu-se s scoat afar numai capul.
 Pe-aicea te ui
i i treci, a grit cu buzele sub
iate i apsate nevasta lui Lipan.
Crâmri
a s-a sim
it pe loc otrvit de asemenea ocar. A ieit cu totul în prag, lepdând câteva
vorbe rele. Vitoria n-a mai întors obrazul. Prea c n-aude nimic, dar într-însa se zbtea nduful. Pe
acest dinti duman îl dorea mort i îngropat subt ochii si.
Au mers fr s schimbe o vorb, pân în cellalt capt de sat, la ieire. Munteanca a strâns
frâul.
 Iar oprim i iar vorbim? a întrebat cu îndoial Gheorghi
.
 Iar. Ce vrei s fac, dac asta-i slujba pe care o am? Aici era o bttur larg, cu multe
rmi
i ale popasurilor.
Crâmarul, om crunt, negricios i sub
iratic, nu prea posac i avea ochi ager.
 V întoarce
i aa degrab? întreb el. V-am vzut trecând ieri.
Vitoria îl privi cu luare-aminte. Se tângui:
 Ce s facem? M întorc, om bun. Am nite daraveri încurcate. Vd c dumneata, dac te-oi
întreba ceva, ai s-
i aduci aminte.
 S vedem, întreab-m. Iaca vinul pe care l-a
i cerut, iaca paharele. Dar socot c s bei înti
dumneata, care întrebi. i dac
i-oi fi de folos, oi gusta i eu.
 Nu m-mpunge, omule, gri Vitoria cu blânde
. S te fereasc Cel de sus de ncazuri ca
acela pe care-l am eu.
 Dac nu mi-i spune ce te doare, nu
i-oi putea fi de nici un folos.

73 Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi i de trei oameni clri.
Omul îi aducea tare bine aminte; i obrazul muntencei se însenin pu
intel. Ctr Sf.n
ii
Arhangheli Mihail i Gavril, într-adevr a fcut popas mai la vale, pe toloac, asemenea turm cum o
prubuluia nevasta. Când ciobanii s-au micat înspre crâm, au sosit din urm i stpânii, în numr de
trei. Da-da! unul era pe-un cal negru
intat i purta cciul brumrie. Acela a dat porunc pentru rachiu
-a cinstit pe ciobani. A cerut o litr deosebit pentru el i pentru ceilal
i doi tovari. Aflându-se de
fa
 i printele Vasile, l-a poftit i pe sfin
ia sa s guste cu dânii un phrel. Printele Vasile nu s-a
pus împotriv, vzându-i oameni cumsecade, i crâmarul i-a pus scaun la masa drume
ilor. Nu mult
dup asta, dup ce-au mai cinstit o litr, omul cel cu cciula brumrie a avut gust s-i fac printele o
cetanie -o agheasm i s-i stropeasc oile.
 Asta mi-a plcut. i printele Vasile a trimes s-i aduc basmaua cea ro cu patrafirul, cartea
i celelalte scule ale sfin
iei sale. A binecuvântat turma frumos, s-ajung cu bine la iernatic i-n
primvar s sporeasc. Cel cu cciula brumrie a scos din chimir -a pltit, rmânând printele Vasile
tare mul
mit. Dup aceea, într-un târziu, s-au sculat -au dat porunc de plecare.
 Cine a dat porunca?
 Tot acel cu cciula brumrie. Acela avea dou pr
i din oi, ceilal
i doi numai a treia parte. I-
am auzit grind i fcând socotelile iernaticului. Spuneau ceilal
i c au s triasc bine oile. Dar am
uitat s v spun c, înainte de a încleca, cel cu cciula brumrie i-a mai adus aminte de o datorie. Mi-
a mai cerut o bucat de pane -a hrnit el cu mâna lui un câne pe care-l avea. Mi-a plcut i asta. Au
pltit cinstit ce-aveau de pltit i s-au dus.
 Tovarii zici c erau oameni de treab i prietini?
 De treab i prietini. Unul era mai pu
intel la trup i negricios ca mine. Cellalt, mai voinic
decât to
i i râdea des i tare. Avea buza de sus despicat ca la iepure. Mai ales acestuia îi plcea tare
butura. Multe vorbe nu spunea. Râdea i bea. Meter la vorb era cel cu cciul.
 Cel cu cciula brumrie?
 Acela.
 Apoi îl tiu, oft Vitoria. Din pricina lui bat drumurile.
 Vraszic
i-i so
?
 Da; mi-i so
.
 -acuma umbli dup dânsul?
 Ce s fac? Dac nu umbl el dup mine, umblu eu dup dânsul.
 Caut-l bine unde va fi fcut un popas mai lung… zâmbi crâmarul.
Vitoria ddu din cap, c-o prere de zâmbet. Îi înbuea o în
eptur dumnoas. Întoarse
fruntea i-i cut în sân nframa, ca s-o dezlege i s plteasc vinul.
Dup ce înclecar, Gheorghi
 salut pe crâmar:
 Rmâi sntos, domnu Macovei, i noroc bun!
 Merge
i sntoi. S gsi
i paguba!
 Acuma i tu! bombni femeia ctr fiu. De unde tii c-l cheam Macovei?
 Cum s nu tiu, dac aa-i scris pe firm, deasupra uii? Dumitru Macovei.
 Vd c to
i sunte
i cu cap i cu înv
tur. Numai eu îs o proast.
Flcul tcu. Uneori îi era lehamite s se mai uite la obrazul maic-sa.
Munteanca sim
ea într-însa mare nelinite, dar i o putere mare. Binevoind Dumnezeu, dup
struin
a sfintei Ana, a-i da cele mai dinti lmuriri i cea dinti bun îndrumare, jurui în sine lumânri
i daruri mnstirii Bistri
a. O împingea tot ctr vale vântul de la spate. Ea bg de sam truda i
foamea lui Gheorghi
. Dar se fcea a nu pricepe tocmai bine. Grbi cât putu spre Pltini, pe urm
spre Dârmoxa, pe urm spre Broteni. Numai când vedea clu
ii sfâri
i, se îndupleca s fac pentru
dânii popas. Acuma începeau s ard ochii ei i s se stâng ai flcului. Caii ron
iau cu mul
mire
orzul, vârându-i adânc boturile în traistele aninate pe dup urechi; se scuturau, pufneau, ateptau apa,
ca s prind în ei puterea pmântului. Flcul începea s doarm mai pu
in i s se trag la fa
.
 Aa î
i sade mai bine, îl încredin
a maic-sa, cu zâmbet rutcios.
 S-or sfâri ele -acestea… zise Gheorghi
.
 Dragul mamei crturar, îi întoarse cuvânt nevasta, se vede c mintea ta e-n cr
i i-n slove.
Mai bine ar fi s fie la tine în cap. Mnânc zdravn i te întrete, nu atât pentru tine, cât pentru baltag.
 Adevrat este, mam, c eu ceva nu în
eleg. De ce-am umbla noi cutând i n-am lsa slujba
asta celor care-s plti
i anume! Doar
ara are rânduieli, poli
ie i judectori.
Vitoria îi lepd rspuns cu dispre
:
 Ce am eu cu dânii? Eu am necazul meu. F cum spun.
 Fac cum spui, se învoi Gheorghi
, dar avem s gsim?
 Ce?
 Avem s gsim pe tata?

74  Avem s-l gsim; de asta nu te îndoi.
Cu adevrat, urma se gsea din semn în semn, adic din crâm în crâm. Uneori prea c se
stinge; dar pe urm aprea mai încolo. Unde erau crâmari zluzi, nu se mai putea afla nimic din ce se
întâmplase cu paisprezece sptmâni în urm – ca i cum un gest, o privire, un cuvânt s-ar putea
înmormânta pe totdeauna. Acetia nu-i mai aduceau aminte, cum nu-i aduce aminte piatra pe lâng
care treci i pe care ai atins-o. Dar iat c mai departe cciula brumrie se arta iar. Struia, vie, în
amintirea altui om. Dincolo, imaginea brumrie era nedesluit, dar aprea omul cel cu buza de sus
despicat, vorbind pu
in, râzând mult i bând vârtos. Cel de-al treilea se purta ca o umbr. Trecea i el,
dar fr s i se deschid obrazul i fptura.
Astfel a gsit vorbe vii la hanul cel mare de la Broteni. Oile trecuser ctr gura Negrei spre
Bistri
a, suind în vzduh nouri de colb. Un baci burduhos se suise într-adaus pe samarul unui mgru
ca s-i mai cru
e puterile. Dintr-o desag, de pe alt asin, scoteau capul i se uitau la lume trei c
ei
cruzi, iar c
eaua cea btrân umbla dedesubt la picioarele mgruului. Au sttut copii în privelite, la
marginea cii. Pe urm s-au artat cei trei oameni clri. Au oprit drept la han, fr s descalece, -au
poftit câte-o ulcic de vin. Un flcua a dus ulcelele. Stpânul hanului a ieit în prag. Era un neam

btrân i cuviincios.
 Bun vin,
inut cu cinste i bine rcit, a zis clre
ul cu cciula brumrie ctr tovarii lui. S
ti
i dumneavoastr c neam
ul ista btrân e tata drume
ilor.
Aceste vorbe erau înc vii i le-a spus neam
ul cel btrân Vitoriei i lui Gheorghi
.
Femeia le-a ascultat cu plcere, gândindu-se adânc i privind departe.
A gsit amintirea celor trei tovari clre
i i la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga,
prsind apa Bistri
ei. Acuma Vitoria se abtea iari într-o
ar cu totul necunoscut, cu nume de sate
i mun
i pe care nu le mai auzise. A fcut popasul obinuit într-un sat cruia-i zicea Sabasa -a aflat -
acolo urma oilor -a clre
ilor. Pe urm a suit un drum erpuit spat în stânc, ocolind în singurt
i pe
sub vulturi. Era ca o pustie a ghe
ei i a omtului i sus vântul avea un spulber -o putere vie, încât te
puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau deprtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar
muntele, cu cale erpuit i cu pun
i de piatr peste prpstii, se chema Stânioara. Îi ddea Vitoriei
aceste lmuriri un flcua, pe care-l luase cluz, feciorul crâmarului din Sabasa.
În pisc, sub crucea care se cheam a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mi, la adpost de
spulber, ascultând în tcere bubuitul vântului în prpstii i uietele brazilor. „Înspre soarele acela, care
lucete pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan, cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit i el i s-a uitat
departe.”
Au coborât mai repede, pe calea btut i pe pârâiaele înghe
ate ale moinei, i nu s-au oprit
decât dincolo de satul Suha, la marginea dinspre vi.
 Aicea
ine crâm domnu Iorgu Vasiliu… a dat lmurire flcuaul din Sabasa.
Dumneavoastr poposi
i aici; eu m întorc. Mi-a hotrât tata s fiu pân în sar înapoi.
 Spune lui domnu Toma c-i mul
mesc, a rspuns Vitoria. Poate-a da Dumnezeu s m mai
opresc pe la dumnealui vreodat -oi fi mai pu
in suprat decât acuma. Poftim i
ie, Neculie,
paralele pe care
i le-am fgduit. i spune mmuc-ta vorbe bune i s-i spui aa, c noi ne-am dus tot
înainte -am coborât la Moldova i spre târgul Folticenilor. De-acolo se vede c trebuie s ne ducem i
mai înainte, pân la Prut, în
inutul Botoanilor.
 Mul
mesc i eu, a rspuns Neculie.
S-a dus la deal pe iapa lui pântecoas, clrind pe deelate, numai pe-o cerg mi
oas. Avea pe
el cojoc strâns pe trup c-un capt de funie i-n cap o cciul mare.
Gheorghi
 îl privea râzând cum se duce.
Vitoria a fost îndat în crâm la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau s fac popas mai îndelung,
s se hodineasc, s mnânce.
Domnul Iorgu Vasiliu prea om aezat, cci purta ochelari i scria într-un catastif. Avea chelie,
ceea ce dovedea munten-cei c era i prea înv
at. Cu mâni cam scurte i groase îi potrivi împrejurul
pântecelui pestelca albastr. Deci era un om care, pe lâng rânduiala scrisului, avea i plcerea
cur
eniei. De o parte i de alta a rafturilor de scânduri, umplute cu grfi în rânduri strânse, alte rafturi
i saltare se înirau, bucite de toate bunt
ile pmântului.
A scos muntencei dintr-o putin o scrumbie bun,
inând-o atârnat de coad cu cletele delicat
al degetelor. A aezat-o cu grij pe o coal de hârtie, pe o msu
 curat i bine frecat. A adus o
pânioar cldu
 înc. Dintr-un butoia a umplut cu bere spumat dou pahare nltu
e.
„Bun lucru berea, dup trud i când
i-i foame…” se gândea femeia. Gheorghi
 nu era obinuit
cu asemenea butur. O gust i o împinse deoparte. I se prea c a început s se amrasc.
Domnu Iorgu Vasiliu se purta uor în pantofi de pâsl i rspundea cuviincios la orice întrebare.
Erau singuri; nu se mai aflau al
i muterii în prvlie. Soarele btea piezi în ferestre. Era la un ceas

75 dup amiaz i vântul i se prea Vitoriei c a contenit. Când se încredin
a c faptul e adevrat, sim
i
nelinite. Totui se întoarse la datorie.
Ca o meter încercat i iscusit, aduse vorba despre afacerea ei.
Statornicind bine anul i luna i cumpnind cu luare-aminte i ce era însemnat în condic,
negustorul sttu i cuget îndelung i gsi i-n amintirea lui întocmai ce i se cerea s tie, c într-
adevr, în cutare zi, din cutare lun, au trecut oi. „Atuncea -aici e bine i mergem mai departe… “ se
gândea Gheorghi
.
Îns Vitoria nu putea s se mul
measc numai cu asemenea rspuns. Mai avea nevoie s i se
lmureasc toate despre stpânii oilor. Firete, înti au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodria, cu cânii,
cu asinii, iar dup aceea s-au artat i stpânii.
 Aa este, se învoi, dup cugetare adânc, domnu Vasiliu. Dup aceea au venit i stpânii.
 Înti au fcut, i oile i ciobanii, popas. Ciobanii au ateptat pe stpâni.
 Nu, scutur din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treact câte-o pane. S-au dus
înainte.
 i stpânii au sosit pe urm, nu-i aa? Erau clri.
 Întocmai, au sosit pe urm, cum spui, clri. Amândoi au desclecat i le-am dat o gustare –
ca i dumneavoastr. Scrumbie, pane i bere. La mine, aceste articole sunt de prima calitate. Am
deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri i osea, italienii.
 Nu erau doi, zise cu linite Vitoria. Erau trei.
 Ba erau doi.
Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îi
repet afirmarea. Ca i cum întunericul care se iscase în ea avea s se deschid, muntean-ca sttu
ateptând i cugetând. Acuma vedea adevrat i bine c vântul a contenit. Czuse jos, în vale, i
amu
ise i el. Semnul era vdit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia s se întoarc îndrt. Nu avea în ea
nici cea mai mic îndoial c, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai
gsea nimic viu din el.
 Doi erau? întreb ea cu luare-aminte i linite. Era unul mare, cu buza de sus crpat ca la
iepure, i altul mititel i negricios.
 Într-adevr, încuviin
 domnu Vasiliu. Acetia erau: oameni pe care mi se pare c-i cunosc.
Sunt de-aici, de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl cheam. Adic nu: tocmai pe cellalt mrunt îl
cheam Iepure. S-au dus dup oi.
 i nu tii dac s-au întors?
 Dup ce i-au aezat oile la iernatic, trebuie s se fi întors. Pe cellalt îl cheam Calistrat
Bogza.
 Pe care?
 Pe cel cu buza crpat. Î
i spun c erau doi -acuma vd c le tiu i numele. De ce-mi
vorbeti dumneata de trei?
 Vorbesc i eu, îngân cu ochii pe jumtate închii femeia, dar acuma în
eleg c erau atâ
ia
câ
i spui.
În întuneric, începea s i se fac lumin. La Sabasa fuseser trei. Dincoace, peste muntele
Stânioara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înl
ase deasupra? Czuse dedesubt? Aici, între
Sabasa i Suha, trebuia s gseasc ea cheia adevrului. Nu i se prea nici greu; cci Calistrat Bogza i
tovarul su puteau fi gsi
i la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stânga. Înti i înti
de la ei trebuia s afle dac Lipan s-a înl
at în soare, ori a curs pe-o ap…
Dumnezeu îi va fi pstrat urmele. Ea are datoria s se întoarc i s le gseasc. Sfânta Ana i-a i
dat semn, poprind vântul i întorcându-l pe crângul su.

XII
¥

Semn nu era numai unul. Începeau s se dovedeasc i altele.
Se deschise ua din fund, cu geam mic rotund la înl
imea capului, prin acel geam trecuse de
câteva ori o privire de ochi ager. Acel ochi i cu tovarul lui, împreun c-o fa
 rotund i c-un trup
revrsat din sâni i din olduri, se artar în umbr. Domnu Iorgu Vasiliu se retrase pe cât putu, fcând
loc fustei cre
e i înfoiate a so
iei sale. Munteanca îndat îi ddu seama c trebuie s fie cu luare-
aminte fa
 de o fiin
 atât de alb, atât de larg, cu col
uni roi i cu papuci cu talp, care clepiau
uor.

76  Dumneata î
i aduci foarte bine aminte de toate… zise ea ctr so
ul su, luând loc pe scaun;
numai numele unuia dintre gospodari nu în
eleg cum l-ai prpdit. Nu l-ai scris în condic?
 Nu. Îl am scris numai pe Bogza. Celuilalt tiu c-i zice Iepure.
 Nu se poate, rspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru c i se vd din
ii de
sus prin despictura buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cu
ui, precum toat lumea tie. Nu-i cunoatem
noi? Nu stau în vale la Doi Meri?
 Tare mi se pare c ai dreptate, nevast, zise negustorul, râzând, cu admira
ie, ctr oaspe
i.
 Sunt prea mul
mitoare cucoanei pentru lmurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilin
 care
puse în mare uimire pe Gheorghi
.
So
ia domnului Vasiliu se aez mai bine pe scaun i-i îndes brbiile în piept.
 Dumneata, femeie, îl urmreti pe careva dintre dânii pentru o datorie? Se poate, cci s-au
umflat i s-au l
it ca broatele în tu. Eu îs oleac de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucat de
vreme se seme
ete i nu mai calc pe-aici. „Da’ ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi i obrazurile
prietinilor?” „Nu, dar n-am timp i-s tare ocupat.” Când o auzi aa, s nu crapi? N-are vreme, i ea
toat ziulica ba la primreas, ba la preoteas. Î
i datorete pe oile de ast-toamn? Vitoria sttu mut,
privind-o a
intit. Apoi vorbi încet, anume pentru so
ia lui domnu Vasiliu.
 C-mi datoresc ceva – ori unul, ori altul, se poate; dar nu tiu cât i cum.
 De ce? Brbatul dumitale nu le-a vândut oile?
 Asta n-am de unde cunoate.
 Nu
i-a spus?
 Cum s-mi spuie? Cei care nu-s de fa
 vorbesc? Eu, de ast-toamn, cucoan drag, îs ca i
vduv.
 Te-a lsat?
 Nici asta nu cunosc. Dumnezeu tie.
So
ia negustorului întreb în oapt, ca i cum ar fi fost ele singure:
 Cum te cheam pe dumneata?
Munteanca îi ddu rspunsul i afl îndat i numele gazdei.
 Drag Vitorie, urm negustorita cu dulce glas i pe acelai ton de doi; eu trebuie s-
i spun
dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cu
ui. -aceea – Gafi
a – e o fudul i se crede
frumuse
a lumii, pentru c brbatu-su o poart gtit. Frumoas i s-a fi pârând lui, dar nu este. Iar
Cu
ui e un îmbrobodit. Ea face i el nu tie; ca i cum l-ar descânta. S se ieie cu cealalt, a lui Bogza,
de mân. Tare se mai uit gale una la alta i-i vorbesc parc le-ar fi limbile unse cu miere; dar dac ar
putea i-ar scoate ochii.
 De ce, drag cucoan Mrie?
 Nu mai pot de bine. Le-a czut din cer avere. La primvar le fat alte sute de oi la Prut.
Bogza umbl numai beat i cu cciula pe-o sprâncean. Când vine de la crâm plin ca o bute, o
grmdete într-un col
-o bate.
 Pe cine, drag cucoan Mrie?
 Pe Ileana.
 De ce?
 Aa. D dovad c-i brbat i e în putere. Dar ei nu-i pas. Are cu cine petrece.
 Dar cellalt?
 Cu
ui. Bea -acela, îns mai pu
in. i umbl pe lâng Gafi
a în patru labe ca un c
el. De la
Gafi
a am aflat ce zice Cu
ui despre oi. Zice c le-au cumprat el i cu Bogza de la un oier de departe.
I-au pus în palm to
i banii i el le-a lsat lor toate oile.
 Aa. Dar acel muntean ce-a fcut? S-a dus acas la el la Tarcu? Nu s-a dus. A czut undeva
bolnav? Nu s-a aflat. S-a pus s-i cheltuiasc paralele cu una cu ochi verzi de pe-aici  poate tii
dumneata, ori poate tie altcineva. Nu s-a aflat nici de asta? Atuncea ar fi bine s-i întrebm pe dânii;
s-mi deie ei o tiin
. S m îndrepte unde s-l gsesc. Poate s le fi spus lor un secret.
 Or iei la întrebare -om vedea ce-or spune. -apoi, dup spusa asta, om vedea dac nu pic
jos fudulia unor muieri.
Femeile schimbaser singure i cu mult însufle
ire aceste vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu îi
închisese catastiful i le privi pe rând cu îngrijorare.
 Sta
i, fra
ilor i surorilor, cuvânt el; la ce v gândi
i? D-apoi se poate una ca asta, s bnui
i
dumneavoastr de cine tie ce, poate de moarte de om, pe nite gospodari pe care toat lumea îi tie de
treab i la locul lor? Averea pe care o au e câtigat cu cinste. Cum ar fi cutezat s loveasc i s
jefuiasc? Asta o fac ho
ii de drumul mare, iar nu nite gospodari din Suha.
 Hm! se cruci so
ia dumnisale, fcând semnul sfânt; cum î
i vine dumnitale s vorbeti astfel?
Cine-a pomenit de moarte i de jaf? Dar s m fereasc Dumnezeu s cred una ca asta. i nici nevasta
asta nu poate crede. Dar se cuvine s se înf
ieze, s deie sam unei femei srmane, care umbl prin

77 lume ca o vduv, s-i arate cum au cumprat oile, s-i dovedeasc ce parale au dat, s-i spuie pe ce
drum i înspre care parte de lume a apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine?
 Ba se cuvine. S se duc s-i întrebe. Acesta-i dreptul femeii.
 Atuncea ne-am în
eles. Vraszic avem dreptate s facem întrebare. Iar eu a da oleac de
sfat -a spune aa: Drag Vitorie, nu te duce singur, numai cu feciorul dumnitale, în loc strin, într-o
singurtate ca la Doi Meri. Poate nu-i gseti acas. Dac-i gseti, pot s se supere c le ceri asemenea
socoteal. Dumnealui so
ul meu zice c ei ar fi plit pe oier. Pot s te pleasc i pe dumneata.
Domnu Vasiliu asculta cu gura cscat.
 Am spus eu asta?
 Se în
elege c-ai spus. Dar chiar dac n-ai fi spus, eu socot c mai bine este s le trimitem
vorb c-un arg
el al nostru i s-i poftim pentru o chestie mare la Primrie. Dar s le spui c e o
chestie mare care-i în interesul lor. Acolo oi fi i eu de fa
. Dumneata ai treab în prvlie. Iar eu m
duc aa cu nevasta asta. S-i
in de urât. S-i art unde-i casa comunei. S aib i ea un avocat -un
martor. Vine tocmai de la Tarcu i nu poate sta singur în loc strin împotriva unor cloncani ca Bogza
i Cu
ui.
 De ce cloncani, nevast?
 Aa. Acu vrai s spui c nu-s cloncani? Ba-s cloncani.
 Fie i cloncani; dar s nu cumva s rsufla
i vreo bnuial. Un om cu mintea întreag nu
poate crede asemenea nebunii.
 Care nebunii? Nu poate crede pe nevasta asta c nu i-a venit acas brbatul?
 I-a venit ori nu, asta-i alt chestie.
 Aa
i se pare dumnitale, c-i alta? Mie mi se pare c alta nu-i. Prin urmare, dumneata
pretinzi s-o legm pe femeia asta i s-o ducem la bolni
 cci e nebun?
 Am spus eu i asta? se tângui cu groaz domnu Vasiliu.
 Se în
elege c-ai spus. Aa c s trimitem pe Ghi
ior s-i pofteasc la Primrie. Tare frumos
are s-i întrebe nevasta asta, i ei s rspund de-asemeni.
În vreme ce flcuaul cel sub
iratic, cu gâtul lung i cu obraz pistrui, pe care-l chema Ghi
ior,
îi tot aduna pe el pr
ile sumanului i grbea pe o potec de-a dreptul peste un deal, so
ia domnului
Iorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea în odi
, dincolo de ferestruica cea rotund ca s-i spuie o
mul
ime de lucruri despre fiecare din femeile mai cu mo
i mai fudule i care se socoteau mai
frumoase din cuprinsul acelor meleaguri, cât bteau ochiul, tiin
a i vetile ei. Oricât de multe or fi
fost acele muieri, fiecare cu cusurul ei, mai cu sam a lui Calistrat Bogza era mai vinovat c o fcuse
maic-sa frumoas, i o lovea din când în când brbatu-su, rânjind. Bine c-o bate; numai atât c-i fr
de nici un folos. Numai primri
a s-ar putea pune cu dânsa în privin
a rumenelelor, ba chiar i o întrece,
fiind mare meter. Cât despre farmece i vrji, nu este alta mai presus decât dscli
a. A
inut într-o
iarn trei sptmâni o unguroaic numai pentru înv
turi de acestea. Munteanca se supunea acestor
valuri i vânturi de vorbe i le asculta cu supunere, fiind în totul de prerea cucoanei Mria. Ascultând
c-o ureche, îi lsa cugetul s fug i s sfredeleasc în toate pr
ile.
Când s-a întors Ghi
ior, soarele era pe la toac. Îndat l-a luat sub stpânirea ei so
ia lui domnu
Iorgu Vasiliu. S-i spuie dintr-o dat i scurt dac Bogza i Cu
ui erau acas.
 Erau acas.
 i când au auzit c-i cheam cineva la Primrie, ce-au zis?
 N-au zis nimica. Bogza a rânjit. Cu
ui a zis: bine.
 N-au cercetat, n-au întrebat?
 Ba da.
 i tu ce le-ai spus?
 Eu nu le-am spus nimic, precum am avut porunc.
 Dar a lui Bogza ce fcea?
 Femeia lui Bogza? Nu tiu, c nu m-am uitat pe fereastr.
 Nici pe-a lui Cu
ui n-ai vzut-o?
 Nici.
 Nu spun eu? Se
in de vizite.
 Ba a lui Cu
ui era acas; am auzit-o cântând, dar n-am vzut-o. Era acas i cealalt. Am
auzit-o cotrobind prin pod. Bogza m-a întrebat cine a poposit aici, la han.
 i i-ai spus?
 Nu i-am spus.
Se în
elegea îns c i-a spus. Stpâna l-a ruinat pe Ghi
ior c-o privire într-o parte i c-o
rsfrângere de buze.
 Când au spus c vin la Primrie?
 Au venit o dat cu mine.

78 Vitoria îi sim
i inima rsrind. Cu multe vorbe i cu mare grab, cucoana Mria îi puse
încl
rile, apoi trase pe mâneci ca
aveica. Au lsat pe Gheorghi
 ca s-asculte înv
turi bune de la
domnu Vasiliu -au fost amândou în aceast vreme la Primrie. Acolo au gsit pe primar i pe notar
fumând i stând la taifas cu gospodarii cei doi. Munteanca a fulgerat cu privirea prin geamuri. A intrat
blând i supus în urma ocrotitoarei sale.
Glasurile groase i tari au tcut. Fumul de tutun s-a ridicat în bagdadie. Vitoria s-a uitat -a
cunoscut pe Calistrat Bogza. L-a cunoscut i pe cel mrunt i negricios. Primarul i notarul, oameni
bine hrni
i i groi, erau îmbrca
i orenete.
 Dumneata trebuie s fii nevasta lui Lipan, a luat cuvântul cel dinti, râzând, Bogza.
Vitoria se uita în alt parte, dar îl vedea. A dat din cap, încuviin
ând.
A ateptat s vad ce se mai spune.
 Ai venit dup vreo datorie? Eu, pe cât tiu, am pltit lui Lipan to
i banii. Poate Cu
ui s-i fi
rmas ceva dator.
 Nu-i datoresc nimica, rspunse Cu
ui, serios. Calistrat Bogza rânji iar:
 Atuncea poate ai venit s ne vezi cum trim noi aici la Suha. Mul
mesc lui Dumnezeu, trim
bine.
Munteanca oft:
 Al
i oameni, într-adevr, triesc bine i-i vd împca
i. Numai pe mine m-a alungat de-acas
suprarea.
 Aa? Din care pricin, m rog dumnitale? Spune, s vedem dac-
i putem fi de vreun folos.
De asta ne-ai chemat dumneata, nevast?
Bogza se mir, privind c-o uoar veselie pe notar i pe primar, care se mirau i ei. Vitoria tcu,
plecând fruntea. Se amestec nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu:
 Dumneavoastr nu ti
i, oameni buni, c nevestei acesteia înc nu i s-a întors brbatul acas?
Bogza îi întoarse o privire de mirare. Ea îi zbtu pleoapa stâng. El zâmbi numai dintr-un col

al gurii:
 Ei, i dac nu i s-a întors acas brbatul, ce-i putem face noi?
 Nu-mi pute
i face nimica, vorbi cu blânde
 Vitoria, fr s ridice fruntea. Ca o femeie
ncjit ce m aflu, am venit la nite prietini s-i întreb i s-mi spuie: când s-au despr
it de Nechifor
Lipan, ce vorbe au grit? încotro l-au vzut c se duce? Poate-a spus ceva din care a în
elege unde s-l
caut.
Bogza îi vârî manile în chimir i se uit înduioat la nevasta lui Lipan/
 Ce-a putea s-
i spun? zise el sltând din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am în
eles
asupra vânzrii oilor. I-am numrat paralele. A dat o parte Cu
ui care-i de fa
. Alt parte am dat eu.
Ne-am despr
it. Lipan înc arta grab mare.
 Dac-a putea s tiu unde s-a întâmplat asta… suspin Vitoria.
 Vrai s tii unde s-a întâmplat asta? Pe drum.
 În care loc anume?
 Dumneata vrai s tii cam multe, râse Calistrat. De unde vrai s tiu chiar în ce loc? Pe cât
in
minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor.
 i dup ce i-a
i pltit, în care parte a apucat?
 Cum în care parte? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui.
 Nu te supra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut s tiu dac nu cumva a spus vreo vorb,
c ar avea de gând s nu se întoarc acas.
 Nu m supr, nevast, mcar c mie asemenea întrebri multe i mrunte nu-mi plac. Poate ai
cumva vreo bnuial, spune curat. Nu umbla împrejur ca o albin care tot vra s împung.
 Vai de mine i de mine, se împotrivi munteanca, fcându-i cruce; s m fereasc Dumnezeu
sfântul de un gând ru, ori de o bnuial. Vrau s tiu numai dac a
i în
eles de la dânsul ceva.
 N-am în
eles nimica, îi rsufl Bogza rmi
a de suprare. I-am dat paralele i s-a dus în
treaba lui.
 La Crucea Talienilor?
 Da. Precum am spus.
 i oile erau trecute înainte?
 Ca totdeauna.
 Vraszic un cioban, ori un baci, nu l-a mai vzut. Putea s-i lepede aceluia un cuvânt.
Vitoria oft i rmase în aceeai pozi
ie, cu fruntea plecat, încercând a sfredeli duumeaua cu
be
iorul pe care-l luase de la crâm.
Atunci intr în vorb, cu oarecare nepsare, so
ia lui domnu lorgu Vasiliu.
Se uit înti la portretele de pe pre
i, apoi fcu iar semn din gean, artând înc o dat prin asta
c ea nu poate fi prta la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei strine.

79  De la cel care nu tie, femeie, nu po
i cere o cru
 de vorbe.
Bogza începu a râde ctr
igara pe care o rsucea i ddu din cap: Aa-i.
 O femeie î
i poate spune mai multe. Un brbat tace. Dar poate or ti al
ii, cu care so
ul
dumnitale s-a vzut dup aceea. Or fi crâmari la care a fcut popas la întoarcere. Or fi poate din cei
care au fost martori la învoial i la numrtoarea banilor.
Vitoria înl
 domol fruntea. Bogza îi aprinse
igara, trase i ddu drumul pe nas fumului.
 Aa c atâta-i, încheie el. Ce-am tiut i mi-am adus aminte, am spus. Poate Cu
ui s mai tie
ceva.
 Eu nu mai tiu nimica.
 Dac-a fost un cioban de fa
, îi po
i seri i-l po
i întreba, strui nevasta lui domnu Vasiliu
ctr Vitoria. Dac-a fost vreun om strin, po
i s te duci s-l cercetezi, numai s tim anume cine-i.
 S vedem; dac mi-oi aduce aminte, i-oi spune i asta… primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai
degrab m gândesc la alta. S nu se fi sturat el de vechi, i s fi cutat nou.
 Cum spui dumneata, domnu Calistrat?
 i-a fi gsit alt femeie, rânji Bogza. Cei de fa
 zâmbir.
 Asta se poate, primi munteanca, zâmbind i ea palid; numai s nu fie cea cu din
ii rânji
i.
Bogza pufi i zvârli
igara. Urm o tcere. Femeile se îndreptar spre u.
 Domnu Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria; dumneata fii bun i nu te supra, ca unul care
ai fost prietin cu Lipan. Eu voi mai trece pe la dumneavoastr. Dac v mai aduce
i aminte de ceva, îmi
spune
i.
 Fie -aa, rspunse Bogza. Te duci?
 M duc, ce s fac? Musai s-l caut, c numai unul am. L-am cutat pe drumul mare, acuma
am s-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistri
a are s m îndrepte unde trebuie.
Toat sar aceea Gheorghi
 a rmas ucenic la domnu Iorgu Vasiliu; iar so
ia lui domnu Iorgu
Vasiliu i cu Vitoria lui Lipan au stat la sfat în odi
 punând la cale alte cercetri. Nevasta lui domnu
Vasiliu s-a artat foarte doritoare s se duc în persoan la fa
a locului, acas, atât la Bogza, cât i la
Cu
ui, s vad mai înti frumuse
ile lumii, -al doilea s cumpneasc deteptciunea cu frumuse
ea, s
vad care-s mai uoare. Dac nici prin femei nu se va putea scurma somnul brba
ilor, vorba lor la
be
ie, mrturisire în mare tain încredin
at numai nevestei  apoi atuncea, unde-i întuneric s
lmureasc Dumnezeu. Mai mult decât e în stare, omul nu poate face.
 Lipan avea o vorb, gri Vitoria, cu privirea ei de vis.
 Care vorb?
 Nimene nu poate sri peste umbra lui. Aceasta-i i pentru noi; poate i pentru al
ii.
 Adevrat cuvânt, bun cuvânt.
Vitoria închise ochii, zguduit. Din întunericul lui, în care se deprta, pentru întâia oar Lipan se
întorsese artându-i fa
a i grind lmurit numai pentru urechile ei.
În vremea nop
ii -a somnului, aceast vedenie s-a mai produs o dat. S-a adeverit i alt
ateptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de ctr miazzi. Potrivit sfaturilor i
hotrârilor, mama i feciorul au lsat cojoacele cele grele i o parte din trhat la hanul lui domnu Iorgu
Vasiliu i au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa. Cucoana Mria fcuse îndemn pentru
anume cercetri i lmuriri. Vitoria îi urma un gând tainic al ei.
Soarele îi slobozise iari puterile. Urcând oseaua cea mare erpuit peste Stânioara, Vitoria
i Gheorghi
 auzir glasul puhoaielor. Acest zvon cretea mai ales când treceau peste arcurile marilor
poduri de piatr, deasupra prpstiilor.
Coborâr în Sabasa o dat cu apele drumului i acolo poposir la alt gazd i al
i prietini – la
domnu Toma. Pe cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare i de pletos domnu Toma. Iar
nevast-sa, Catrina, era mrun
ic; dar tot aa de vorbrea
 ca cucoana Mria. Numaicât toate le
spunea încet i mai tainic. În clip mrturisise Vitoriei c via
a toat se temuse de omul ei. Mcar c
tia pe de rost Alixndria i Visul Maicii Domnului mai bine i mai frumos decât un clugr i se
închina cu smerenie diminea
a i sar la icoane, domnu Toma avea dese tulburri de mânie i atuncea
împungea cu fruntea în toate pr
ile ca un inorog. (Inorog — animal fabulos cu corp de cal, cap de cerb i un
corn în frunte.) Cu toate acestea nu era om ru. Îndat-i trecea i-i aducea aminte c n-a but în ziua
aceea un pahar de vin.
Stând la mas i la sfat cu prietinii acetia din Sabasa, Vitoria le povesti ce fcuse, ce vzuse i
ce aflase la Suha, în partea cealalt a muntelui. Le ceru i lor sfat i fcu o rugminte anumit.
Sfaturile lor, destul de multe i de încurcate, le ascult cufundat în gândul ei, fr s le aud. Iar
pentru rugmintea pe care o fcuse, s-a sculat domnu Toma i s-a artat gata s-o înso
easc pe femeia
lui Lipan în lungul satului. i-a pus cojocelul cel nou; i-a trecut palmele peste plete în dou pr
i
potrivindu-i cciula deasupra, i, cutând dup u toiag, a ieit în uli
, cu femeia strin dup el.

80 Vitoria adusese cu dânsa be
iorul alb cu care încercase a sfredeli duumeaua primriei de la
Suha. Îl purta cu dânsa subsuoar ca pe ceva folositor, dei nu-i era de nici un folos. Trecur în lungul
unui drum nboit de apa dezghe
ului. Oamenii stteau închii în csu
ele lor sub munte i sub vânt – i
arare se arta unul pe prisp, în lumin, privind la trectori.
 Apoi dup ce-or curge i aceste ape, zise domnu Toma, au s ias to
i din bârloguri. Acu
datina munteanului e s doarm. Se tie c cel mai dulce somn e-n luna lui mr
ior.
Din trecere, Vitoria se oprea la unele por
i, privind pe deasupra.
 Mai avem, mai avem, gri domnu Toma, scuturându-i cciula.
Cotir pe o hudi
 sub o râp. În fund sta închis o gospodrie bine întocmit. Cum ajunser la
zaplazul de scânduri, domnu Toma btu cu toiagul în poart. Îndat rspunser cânii. Vitoria se grbi s
treac înainte i împinse porti
a. Îi trase de la subsuoar be
iorul, ca s se apere. Domnu Toma pi în
urma ei, întinzând cu luare-aminte gâtul într-o parte, ca s vad ce se întâmpl.
Trei câni nvlir cu zpituri suprate. Deodat, cel mai mare, din mijloc, se opri. Statur i
ceilal
i; apoi se rzle
ir, ltrând din laturi. Cel din mijloc sttea neclintit i a
intit. Era un dulu sur i
flocos, cu urechile i cu coada scurtate, dup moda din munte a ciobanilor.
Vitoria îi trecu be
iorul în stânga i întinse spre el mâna dreapt.
 Lupu!
Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma. Totui strigase din toate puterile ei luntrice.
Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa i i se aternu la picioare. Scheun încet,
plângând; înl
 botul i linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfâreal bolnav i-n acelai
timp o bucurie, gsind în animal o parte din fiin
a celui prpdit.

XIII
¥
Dei tia despre ce-i vorba, domnu Toma se art mirat. Nu-i venea s cread c asemenea
întâmplri pot avea loc; s vie o nevast de pe Tarcu i s gseasc aicea, în Sabasa, cânele brbatului
ei. Tot aa de mirat pru omul de gazd, cnd vzu c într-adevr cânele rspunde la numele pe care i-l
da nevasta i o cunotea de stpân cu mare bucurie. Dând lmurire la întrebarea nevestei, art c
acest câne de pripas a venit la gospodria lui ast-toamn, din râpile muntelui. L-a vzut dând târcoale;
pe urm s-a suit pe-un colnic -a urlat, cum url cânii în singurtate. A coborât i s-a aezat în preajm,
supunându-se cu pântecele la pmânt. Munteanul a în
eles c poate s fie un câne rtcit de la ciobanii
care au irecut cu oile. L-a judecat detept i vrednic dup înf
iare i a strigat la nevast s-i caute o
bucat de mmlig rece. I-a dus mmliga aproape i i-a lsat-o. El s-a apropiat i a mâncat-o lacom,
din dou înghi
ituri. A venit la poart, ateptând s i se deie drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a
intrat -au nvlit asupra lui cei doi câini vechi de cas. Fr a fugi, fr a nvli asupra lor, fr a arta
col
ii, numai pu
intel arcuindu-se, i-a dat el în
elegere cum c ar fi un pribeag care caut stpân i
tovar. A trecut spre ur. L-au primit astfel i cânii. Oamenii de cas i-au dat numele Pripas, pe care
el l-a în
eles – i s-a purtat toat iarna cu vrednicie, strjuind în vremea nop
ii în patru pr
i a ogrzii i
pltindu-i cu dreptate hrana.
Acuma, se învoia gospodarul, dac femeia asta i-a gsit cânele i-i trebuie, poate s i-l ieie,
dând numai cuvenita mul
mire gazdei. El nu se pune de pricin, aflând mai ales c-i vorba de un
gospodar stpân de oi, care s-a prpdit i nu se mai gsete. În cele dintâi sptmâni, în unele dup-
amiezi, dulul era fugar. Se ducea în munte, cutând parc ceva. Din cât spune nevasta de la Tarcu, se
vede c-i cuta stpânul. Se ducea poate unde zcea leul, într-un loc singuratic i pustiu. Dup ce au
venit ninsorile i s-a pus omt, cânele s-a mai linitit. Tot se mai duce pân la colnic. Acolo st pe
gânduri; dup aceea se întoarce acas. Mintea cânelui nu-i ca a omului. Se vede c a uitat drumul, dac
într-adevr se ducea pân la stpânul lui mort.
În gândul acesta care-i venise dintr-o dat, s caute cânele, Vitoria cunoscu alt binecuvântare.
De unde-i venise gândul? Fr îndoial de la Nechifor Lipan. El – se în
elegea lesne – nu mai era între
vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa i-i ddea îndemnuri. Era -o hotrâre mai de sus
 ctr care inima ei întruna sta îngenuncheat.
Desfcu nframa i ddu omului mai mult decât atepta. Gospodarul crezu c se îneal el; pe
urm îi închipui c se înela nevasta. Desfcu la vedere cele dou bancnote de câte o sut de lei.
Nevasta nu se înelase, le împinse spre el, înnoindu-i mul
mirea.
Cânele o urma supus, scheunând din când în când moale. Atunci se apleca dintr-un umr i-i
mângâia cretetul cu palma, îl întreba în gând dac are s-i fie de folos. Nu avea nici o îndoial c are
s-i fie de folos, deoarece nu se îndreptase ctr el fr hotrârea altor puteri.

81 ine cânele cu dânsa i-l poart de câteva ori în munte, pân ce i-a aduce aminte -a cunoate
iari locurile. Poate are s întârzie cu voia lui Dumnezeu, pân ce se va mântui zporul i se vor
scurge puhoaiele. Atunci, de pe costi pe costi i din râp în râp are s caute oasele i armele. Calul
nu s-a vzut. Poate-a fost dus de dumani la iarmaroacele de la câmp. Ori poate a fost i el prvlit i
zdrobit i l-au ciugulit, ca i pe stpân, corbii. Acuma vede c chiar de la începutul începutului a în
eles
aceast durere a vie
ii ei; chiar de aceea, din întia clip, i-a stat inima ca în clete. Mai bine astfel, într-
o privin
: s-l tie mort, decât prsit de casa lui, în bra
ele alteia i-n aternut strin. Dar dac i-a fost
lui Nechifor scris asemenea soart, pe care nimica n-o poate înltura, Dumnezeu, prin sfânta de la
Bistri
a, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe ci cotite, tocmai unde trebuia ca s-i gseasc pe cel drag, s-l
ridice din locul pieirii i s-l puie în pmânt sfânt, cu toate rânduielile tiute.
Acuma, dup nite sfaturi ale so
iei domnului Vasiliu i dup înv
tura lui domnu Toma, îi
rmânea s mai fac un drum pân la Borca – s întrebe pe cale, -acolo, înc o dat, dac Lipan n-a
fost zrit cumva întorcându-se din Stânioara. Dumnealui, domnu Toma, nu l-a vzut. Dac s-ar fi
întors, n-ar fi lipsit a face la crâm popas. Cine-a fcut o dat popas într-un loc -a gsit c-i bun acel
popas – apoi se abate -a doua oar. Chiar dac nu i-i foame, poate i-i sete. Dac nu-l aduce foamea,
nici setea – vine din prietinie. Nechifor Lipan a trecu o dat. Domnu Toma l-a vzut ducându-se – clare
între ceilal
i doi munteni. Înapoi, venind cu fa
a, nu s-a mai artat. S-a bucurat i Gheorghi
 de câne i,
dup hotrârea maic-sii, l-a pus în lan
,
inându-l alturea de el i de cai. În vremea cinei, s-a sculat
domnu Toma, cât era de mare, i-a scuturat pletele i i-a mai adus aminte c altdat, pe când era el
copilandru, s-a mai întâmplat asemenea fapt, tot în aceste pr
i, în singurt
ile Stânioarei. Iar cine
ucide om nu se poate s scape de pedeapsa dumnezeiasc. Blstmat este s fie urmrit i dat pe fa
.
Dator este s-l urmreasc omul; rânduit este s-l urmreasc fiarele i dobitoacele. Dac ai cunoate
în
elesurile vântului i a
ipetelor de paseri, i a scheunatului dihniilor, i a umbletului gângniilor, i a
tuturor urmelor care sunt, dar nu se vd dintr-o dat, atuncea îndat ai ajunge la cel vinovat. De ajuns
tot trebuie s ajungi la el, îns mai târziu. De aceea, ca un om cinstit i sritor la ncazul altuia, domnu
Toma nu st deloc la îndoial s puie iapa la cru
 i s-o duc el singur pân la Borca pe Vitoria i s-o
întoarc înapoi în Sabasa, oprindu-se întruna i cercetând pretutindeni.
Îndoiala putea fi pân-aici. Acuma nu mai este. Lipan a rmas prpdit între Sabasa i Suha.
Dup aceast hotrâre dat de domnu Toma, jupâneasa Catrina, nevasta lui, a prins a lcrima i
cina pe Vitoria. Dar munteanca de data asta socotea c nu mai are de ce plânge. Avea de cutat, de
gsit i de rânduit. De plâns, a plnge mai pe urm. Acuma n-are vreme.
Înclecând cu Gheorghi
, a trecut iar la Suha. Lupu a mers cuminte în lan
ug. Clocoteau
pretutindeni puhoaiele i btea vânt cald. În popasul de sus au stat -au ascultat cum pocnete ghia
a
într-un pâru din vale, cine tie unde. Treceau corbi, treceau pajuri. Nu i-au dat nici o întiin
are.
Au ajuns, sar, la hanul lui domnu Vasiliu. Vitoria tia c acolo are s gseasc ceva. Într-
adevr, a gsit.
În sat la Suha, se stârnise oarecare zvoan. Spuneau unii i al
ii c ar fi nevoie s vie vreun
judector de la târg, s cerceteze cum a fost cu vânzarea oilor. S vad dac se afl hârtia lor de
cumprtur de la Dorna, i dac gospodarii din Suha au chitan
 de paralele pe care le-au dat lui
Lipan. Nu spune nimene c asemenea gospodari cu vaz ar fi în stare a svâri o fapt rea, dar e bine
s-i arate îndreptrile. Afar de asta, a mai spus nu tiu cine c numaidecât cinsti
ii gospodari trebuie
s arate martorul ori martorii care s-au gsit fa
 la vânzare i la numrtoarea banilor. E la în
elegerea
oriicui c numai asemenea strin ori strini, care s-au aflat de fa
, au putut s urmreasc pe Lipan,
s-l loveasc i s-i rpeasc banii oilor. S-ar putea ca aceti martori s fie cu totul necunoscu
i. Nici
Calistrat, nici Ilie Cu
ui nu i-au vzut pân-atunci, nici de-atunci. Chiar dac-ar fi aa, s arate ce
înf
iare aveau, ce cai i ce straie. Din pu
in, se pot afla multe i fptaii ies la iveal.
 Dar mai este una, drag Vitorie, urma cu fierbin
eal cucoana Mria a lui domnu Iorgu
Vasiliu. Închipuiete-
i dumneata c, de la o zi la alta, nevasta lui Bogza i-a adus aminte de mine i a
venit aicea în vizit. Eu nu i-am dat ap cu dulce
i i cafea, ca la cucoana primarului, dar am poftit-o s
ad. i ce-
i pare dumnitale, drag Vitorie, iaca m-a întiin
at c suntem rude i vine la mine s m
întrebe de unde se împrtie asemenea proaste zvonuri asupra so
ului su. „N-am de unde ti, draga
mea, zic. Poate s fie unii din prietini, din dragostea cea mare care o au asupra voastr.” Dup asta vd
c începe a m ispiti de departe dac s-a dus munteanca de la Tarcu i ce gânduri are. I-am rspuns c
n-ai nici un gând; c umbli aa prin lume jelindu-
i brbatul. Atuncea a lcrimat i Ileana i i-a prut
tare ru c l-ai chemat pe gospodarul ei la Primrie, ca s ias pe urm în sat vorbe. Mai bine era dac
te duceai la casa lor. Gseai un pahar de vin -o vorb bun – -un ajutor de la brbatu-su, ca s
descoperi pe fptai, dac sunt. – „Fptai sunt, zic eu. Nu mult, -avem s-i cunoatem. Iar munteanca,
zic, ru a fcut c n-a venit la voi s cear sfat i ajutor.”
Cucoana Mria surâdea sub
ire. Zâmbi i nevasta lui Lipan, în tcere.

82  Vraszic s-a dus cum a venit, urm so
ia domnului Iorgu Vasiliu. Nu trece, draga mea, un
ceas i vd venind prechea.
 A venit i Gafi
a?
 A venit i Gafi
a lui Cu
ui. Asta umbl gtit mai luxos decât cealalt, dar e mai proast. A
venit i ea s întrebe de una, de alta. I-am spus eu felurite lucruri. Am ludat-o pentru straie i pentru
frumuse
; numaidecât i-am artat mare prere de ru de vorbele care le scornete asupra ei prietina cea
mai bun pe care o are. Nu-i spun cine-i, ca s nu vâr intrig; da-i bun prietin i nevast de tovar.
„Va fi fiind Ileana?” „Nu-i Ileana, zic moale.” „Ba-i Ileana, vd eu c nu te po
i preface. i ce spune,
m rog, pe conta mea, nevasta lui Bogza?” „Mai înti nu-i Ileana lui Bogza, rspund; al doilea nu spune
cine tie ce, fr decât c tie tot satul cine vine la dumneata, noaptea, când
i-i brbatul dus dup oi.”
La asemenea vorb dulce, a
ipat de-a rsrit brbatu-meu pe scaun în prvlie. „Spune ea asta? ea,
care-i o slut -a scos-o Bogza din srcia de-acas?” „Mai întâi, drag, zic eu, nu-i vorba de Ileana.”
„Ba o tiu eu de câte e-n stare. La biseric trage la mine numai cu coada ochiului, s vad cum îs
îmbrcat i crap de ciud. Decât s vorbeasc de altele, mai bine s se uite la dânsa. Asupra mea nu
vine brbatu-meu but i nu m grmdete într-un cotlon, ca s m stropeasc în bti. Afar de asta,
brbatu-meu nu viseaz urât.”
Gazda se opri. Femeile se uitar una la alta. Munteanca îi zbtu pleoapele i-i încre
i fruntea.
 Mâni am s trec i eu pe la dânsele, zise încet Vitoria, s le rog s m ierte de suprarea pe
care am fcut-o oamenilor lor. Bine ar fi s aflu cine-a fost martor; bine ar fi s vd hârtiile i
chitan
ele; dar acu mai tare mi-i în grij de ce se spune. Am i eu vorbe potrivite dup pilda dumnitale,
drag cucoan Mrie, s le a
â
i s le otrvesc, ca s le fac s lepede din ele tot. Dac au de spus ceva,
au s spuie. Dac n-or avea ce spune, îi las în plata lui Dumnezeu. Nu se cuvine s obijduiesc om
nevinovat. Cerc s-mi gsesc so
ul. Îi fac toate slujbele rânduite, ca s i se liniteasc sufletul. Acuma
mi s-a artat în vis cu fa
a – i m cheam.
Din dezbaterile amnun
ite ale femeilor, a ieit o rânduial bun. A doua zi diminea
a, domnu
Iorgu Vasiliu trimete dup Bogza i Cu
ui, ca s vie s fac contract pentru brânz. Au ei treburi
negustoreti pe care le-au tot amânat în vremea iernii. Acuma vine primvara i afacerile încep a mica.
Deci gospodarii de la Doi Meri vin pentru contract i arvun. Precum se cuvine, au s beie i aldma i
au s mai întârzie. În vremea asta Gheorghi
 sade dosit în csu
a cea mic din ograd. Iar ele se duc
întâi la Bogza acas, pe urm la Cu
ui. Ori se duce una la Cujui i alta la Bogza, i dup aceea schimb.
Au s le în
epe, au s le învluie, au s le fiarb pe nevestele oierilor – pân ce le-or vedea zvârcolindu-
se ca viermele. In asemenea împrejurare, Vitoria îi va da sama despre ce pot ti femeile de treburile
brba
ilor lor – chiar de tainele lor, care le-au fost încredin
ate cu grozav jurmânt. Iar dup asta,
munteanca se poate duce s caute. Rmâne so
ia lui domnu Vasiliu s încurce la
urile i mai tare.
Adevrul întreg, fr îndoial, numai Dumnezeu îl cunoate; îns cucoana Mria dorea aprig s
vad pe nevasta lui Cujui mai pu
in luxos îmbrcat. Fcând astfel i necâtigând decât prepusuri, s-au
întors amândou la dughean, tot cu vorbe multe, i Vitoria a înclecat, ca s treac iar muntele, cu
feciorul.
Drumul se cur
ise de ape i se zvânta. Pdurea fâia lin din cetini i rsufla aburi. În poienile
sorite, pmântul se ochise bine i înverzeau pajiti. În frunzele moarte din marginea unei râpi, Vitoria
gsi clopo
ei albi. Coborî din tarni
 ca s-i rup, i-i înl
 pe codi
ele lor sub
iri, în lumin. Privi cerul
albastru i înghi
i mireasma pdurii.
Cu frâul calului trecut pe dup cot, porni pe crarea din marginea drumului. Trupul ei ar fi vrut
s cânte i s înmugureasc; sim
ea intrând în el soare i bucurie; dar în acelai timp se ofilea în ea
totul, grabnic, ca clopo
eii pe care-i
inea între degete i care pieriser.
Cânele ddu scâncet. S-ar fi voit i el slobod. – Gheorghi
, d-i i lui drumul, zise femeia,
atent. Flcul descleca i desctrm zgarda lui Lupu. Dar cânele nu cuta s zburde. Umbla cu
botul în soare i din când în când parc încerca s strnute. Rânjea i fornia pe nas, adulmecând i
sorbind adierile.
Urcar aa la pas din parapet de pod în parapet de pod. Sus, poposir. Cânele sta cu luare-aminte
pe coad, privind vile ca un om. Petrecea i el, uitându-se la frumuse
ile lumii. Gheorghi
 îl observ
de câteva ori i-l art din ochi ctre maic-sa, râzând.
 Îi place i lui s se uite… zise munteanca, serioas.
Când coborî la al doilea pod al vii dinspre Sabasa, cânele se opri i deveni nelinitit. Deodat se
repezi asupra cailor, ltrând i încercând s-i înclete de boturi.
 Nu în
eleg ce va fi având astzi Lupu, vorbi Gheorghi
, nedumerit. i ast’ diminea
, când îl

ineam lâng mine, în ur la domnu Vasiliu, tot cerca s ias din zgard i mârâia. Parc era tunet,
când s-aude departe.
 A fcut asta?
 Da. S-a linitit târziu, dup ce s-a deertat crâma de oameni. Acu vd c-i vine alt nebunie.

83  S vedem ce este. S oprim caii.
Cânele îi conteni dumnia împotriva dobitoacelor. Se întoarse asupra oamenilor. Apoi coti pe
lâng parmaclâcul podului, în râp. Se duse aa o bucat la vale, pe o pajite nou, care lucea în soare –
i iar veni la drum. Se repezi asupra lui Gheorghi
, încol
indu-l de pulpana sumieului. Flcul îl izbi
cu piciorul. Animalul se duse chellind la vale, pe aceeai urm.
 Biete, zise munteanca, leag-
i calul de un mesteacn, cum fac i eu. Coboar-te în râp
dup câne. i asar, când suiam, a dat aicea semn; dar era în lan
ug.
 Da’ de ce s m cobor? E un pripor gol, fr crare.
 Coboar-te, î
i spun. Aud pe Lupu dând glas. A gsit ceva. Deodat i se îmbujoraser obrajii
i-i luceau ochii. Flcul în
elese. Cotind i el pe lâng parmaclâcul de piatr, îi ddu drumul târâ în
râp. Femeia se aplec i vzu prpastia. Totui Gheorghi
 luneca lin pe clina umed, stârnind
bolovanii. Cânele nu se zrea; i se auzea numai glasul, dosit în vgun.
Observ pe flcu în picioare, ocolind sub mal. Îndat se sui spre ea chemarea lui înfricoat.
Având buna încredin
are de ce putea fi acolo, Vitoria îi adun cu palmele straiul în poala din fa
 i-i
ddu drumul alunecu pe urma biatului. Cu tâmplele vâjâind, rzbi în ruptura de mal, în ltratul ascu
it
i întrâtat al cânelui. Gheorghi
 zvâcnea de plâns cu ochii acoperi
i de cotul drept înl
at la frunte.
Oase risipite, cu zgâr-ciurile umede, albeau
râna. Botforii, taca, chimirul, cciula brumrie erau ale
lui Nechifor. Era el acolo, îns împu
inat de din
ii fiarelor. Scheletul calului, cur
it de carne, sub
tarni
 i poclzi, zcea mai încolo.
Femeia rcni aprig:
 Gheorghi
!
Flcul tresri i se întoarse. Dar ea striga pe cellalt, pe mort. Îngenunchind cu grab, îi adun
ciolanele i-i deosebi lucrurile. Cp
âna era spart de baltag.
XIV
¥
Cu grab, dar fr lacrimi, femeia fcu cea dintâi rânduial. Despr
i din trhatul umed i muced
o poclad i o aternu peste rmi
ele lui Nechifor Lipan. Flcul prea cu totul zpcit. Abia acuma
în
elegea c acolo zace tatl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei i buzele rsfrânte. Femeia
sttu în picioare, cu mâinile cuprinse sub sâni, i cuta s-i deie sam de loc. De sus, de lâng
parapetul de piatr, sptura costiei venea oabl ca o prpastie. Sus, era umplutur pardosit cu lespezi
cioplite. Pân jos în cotlonul râpei, arta s fie cam douzeci de metri. Aicea malul era ros i scobit i
avea în fa
 pu
intel tpan ocolit de col
uri de stânc. Pe urm râpa se prvlea mai în fund. Era un loc
aa de strâmt, aa de singuratic, aa de dosit. Numai soarele îl ajungea i-l btea în plin. Nu suia la nici
o potec; n-avea nici un fel de legtur în curmezi cu vecint
ile. Aici fusese soarta lui Nechifor
Lipan, s cad ca-ntr-o fântân, lovit i brâncit de mâna dumanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea
crunt privelite. Oamenii cltori treceau fr grij pe sus; pstorii n-aveau într-acolo loc de apropiere.
Soarele de toamn rsrise i asfin
ise asupra mortului singur i asupra calului zdrobit. Veniser
asupra leurilor ploile cele negre; hultanii i corbii stteau asupra lor ciucur; iar în vremea nop
ilor au
venit dihniile din râpile muntelui, sprijinind în mort labele i trgând cu col
ii. Numai acest câne a
tiut toate i a vegheat în preajm pân ce l-a alungat foamea ctre oamenii vii. S-a mai întors din când
în când i a mai ateptat; dup aceea, într-o zi, a sosit vifor i ninsoare i iarna a astupat râpa. Acuma
soarele a cur
it-o i a eliberat-o, dup o voin
 a lui Dumnezeu, i tot dup aceeai voin
, cânele,
trecând pe sus, a adulmecat mirosurile i i-a dat ei tiin
.
Observând c flcul nu-i venise înc în fire, msur din ochi înl
imea pân sus i prubului
cum s-ar putea c
ra la drum. Pipi anume locuri cu piciorul i-i cut sprijin, întinse bra
ele spre
achii de piatr i gsi o cale cotit i anevoioas.
 Am treab sus, strig ea lui Gheorghi
; m întorc îndat. De sus, de lâng parapet, chem
cânele:
 Vin-aici, Lupu.
Dulul sui sprinten pe urmele ei. Îl puse lâng cai, paznic împotriva trectorilor. Apoi cotrobi în
boclucuri i se coborî iar la vale cu chibrituri i c-o fclie de cear. Aprinse fclia i o potrivi la dos, în
scobitura malului.
Avea în ea o putere nou, care-i rzbea în toate micrile i în priviri.
 Gheorghi
, hotrî ea, tu s stai aici, s priveghezi pe tatu-tu. Iar eu m scobor în grab la
Sabasa ca s dau de tire. Vin cu cru
a i cu domnu Toma, ca s lum mortul, s-l ducem în sat i s
împlinim cele de cuviin
.
 Bine, mmuc, suspin flcul. Oi sta aici, dup cum îmi porunceti.
 S stai, Gheorghi
! Eu nu întârzii mult. Vezi s nu se sting lumina.

84 Sui iar la drum, încalec i se duse, lsând pe Lupu lâng cellalt cal.
Flcul privea lumina fcliei. Abia o putea deosebi din strlucirea soarelui, care btea piezi.
Fr o voin
 anumit, se aezase într-o lture, mai mult cu spatele, spre poclada care acoperea
ciolanele, zgârciurile, prul i lucrurile tatlui su, amestecate. Nu s-ar fi putut spune c are vreun
dezgust, dar de când tria pe lume nu-i fusese dat o asemenea cumplit vedere. Ridicând ochii i
privind departe, bg de sam c se afl într-un loc cu totul pustiu, între stânci, între râpi, sub cerul
înalt. Pdurea era aproape. În fundul prpstiilor se mai
ineau ostroave de omt.
Dintr-o dat strlucirea soarelui trecu spre vârful brazilor i ctre piscuri. Cu coada ochiului,
vzu lumina fcliei crescând în umbra vgunii. Era o linite neclintit, parc toate împietriser în
asfin
itul de soare. Sttu i el neclintit ca toate, ascultându-i btile inimii. Tresri numai când auzi
sus, în aurul luminii, un strigt de pajur. Chemase de dou ori. O vzu deasupra, plutind lin pe aripi;
îi mica numai capul; parc-l privea pe dânsul. Se auzi alt chemare mai deprtat. Pajura pluti într-
acolo. Cerul rmase singur i în curând din cer pru c ninge înserarea. Judecându-se el singur pe sine,
flcul se încredin
a c nu simte în el vreo sfial; ar fi dorit numai s aib în preajma lui un suflet viu.
Cânele era îns la drum, sus. Ltrase numai o dat. Acuma tcea i se fcuse noapte. Deci nu mai trecea
nici un drume
.
Luceau stele. Porni o adiere de vânt.
Auzi în prpastie un scâncet de dihanie. Poate i s-a prut. O nelinite fierbinte i se porni din
mruntaie i-l fulger în cretet. Rsri în picioare i cut loc de trecere pe urmele maic-sa.
Zgrep
enând cu unghiile i împingându-se la deal cu clcâiele, ajunse asudat i gâfâind sus. Calul
nechez uurel; cânele veni lâng dânsul. Acolo sus, la drum, i se prea c e mai pu
in întuneric. Îndat
ce iese luna, toate au s se lumineze deplin. Are s se lumineze deplin i jos în vgun. Acolo s-a
înl
at în picioare mortul, învlit în poclad, ateptând binecuvântarea din urm i rugciunile de care
n-a avut parte.
Îi aplec urechea. Trgea o adiere abia sim
it. Bnuia în râp pipiri de pai i-n împrejurimi
fonet. I se desluir în urechi zvonuri de pâraie deprtate. Târziu, prin lumina de lun, trecur pe
deasupra brazilor paseri strine. Singurt
ile muntelui pulsau de apele primverii; via
a tainic îi
întindea iar pun
ile peste prpstiile mor
ii. Sângele i carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui
în pai, în zboruri, în chemri. Flcul nu în
elegea din toate decât o fric strecurat din pmânt în el, i
începu s vorbeasc cu cânele i cu calul, adresându-le cuvinte fr noim. Tot ca s-i treac vremea
mai uor, cut traista cu orz. Dup aceea îi pregti un culcu i se învli în poclad. Zgomotele nop
ii
îi prur abia sim
ite i i se îngreuia trupul de somn, când Lupu ddu glas ctre vale.
Zvârlindu-se în sus, se pli cu fruntea de traista de orz aninat în capul calului. Apoi rcni
spriat: „Cine-i?” Nu-i rspunse decât cânele, care zpi iar. Când cânele se liniti, flcul auzi, în
tcerea cuprinsului, btaia ca de clopot a fierriilor de la o cru
.
Auzi chemri, aproape. Cunoscu glasul lui domnu Toma. Venea, cu Vitoria Lipan, nu numai
crâmarul, ci i jude
ul satului, -un strjer. Poposir, deshmar iapa, aprinser un foc de gteje lâng
parapetul podului.
 Arde fclia, Gheorghi
? întreb Vitoria.
 Cred c arde… rspunse flcul cu îndoial.
 Vai, biete, îl mustr femeia, cum nu în
elegi tu o datorie ca asta! Coboar i vezi. ine, am
adus de la biseric fanarul acesta cu semnul crucii. Aprinde lumânarea din el i potrivete-l frumos la
cptâiul lui tat-tu. S tii c nu se poate s-l ridicm azi, poate nici mâni. Cât ar fi, trebuie s-l
priveghem, i m-am în
eles cu printele Tudorache ca s vie s citeasc aici.
 Dar de ce nu putem s-l ridicm? se împotrivi Gheorghi
, neguros.
 Nu se poate, cci ei îi au rânduielile lor.
 Care ei?
 Stpânirea. Îi au rânduielile lor cum s steie toate pe loc pân ce vine domnu subprefect pe
care l-am vzut noi la Farcaa, i doftorul, i domnu procuror.
 Da’ de ce s vie? Ce au ei cu noi?
 Cu noi n-au nimica. Au cu mortul, s vad cum i ce. S cunoasc i ei cum c într-adevr a
fost ucis, i dup-aceea s înceap a cuta pe fptai. Eu întâi am
ipat ca s m lase în pace s-mi iau
omul, i s-i fac cele de cuviin
. Dar atuncea s-a sculat domnu Toma, care-i de fa
, i m-a sftuit s
m supun, c altfel ne vâr judectorii în închisoare. Dac-am vzut -am vzut, ce s fac? m-am supus.
Or face ei cum au rânduiala i dup aceea mi-or da mortul. Dup asta nu mai au nici ei nimic cu mine,
nici eu cu dânii.
 ! nu aa, nevast, se amestec, nemul
mit, domnu Toma; ei doar nu fac asta dintr-o rutate.
Rânduiala aceasta o au ca s poat gsi pe uciga.
 Domnu Toma, nu te supra. Dac s-or uita la nite ciolane, parc au s tie care-i fptaul?
 Nu-i numai asta. Ai s ar
i i dumneata ce tii i ce bnuieti.

85  Eu? se mir munteanca i privi piezi spre ceilal
i oameni, care suiser cu ea din Sabasa.
Apoi tcu i-i acoperi buzele cu podul palmei stângi. Tare-
i mul
mesc, domnu Toma, pentru ajutorul
care-l dai, adogi ea cu glas blând; i-i fi bun s mai trime
i aicea, mâni, cru
a cu printele, aa precum
te-am mai rugat. i-oi plti cât îi spune, -oi socoti ajutorul dumnitale ca o binefacere. Pune în cru
,
odat cu printele, pani douzeci, msline dou chile, i scrumbii zece, i rachiu cinci grfi de câte-o
oc. Scrie i acestea în catastif la dumneata, pe lâng cele ce am adus acuma cu noi. Cine-a binevoi s
vie aici ca s vad ori s privegheze pe mort, s-l cinstesc c-un pahar i s-i dau o bucat de pit cu
ceva, ca s fie pomenire. Poftesc -acuma pe domnu jude
i pe strjer. Gheorghi
, scoate din fân, din
cru
a lui domnu Toma, o garaf i ad-o aici, la foc.
Oamenii s-au bucurat i au zâmbit cu voie-bun ctr nevast, prin lucirea flcrilor. Vitoria le-a
turnat rachiu i au but pe rând din acelai pahar, neuitând s închine pentru mort. Domnu Toma, mai
ales, a vorbit drept dup inima Vitoriei:
 Dumnezeu s-i ierte lui Nechifor Lipan toate grealele cu voie i fr voie i s binevoiasc
a-i da, mcar de-acu înainte, hodin în pmânt.
La aceast închinare Vitoria a crezut de cuviin
 s lcrmeze, înainte de a bea, a vrsat pentru
mort o pictur din pahar. Asta o fcea de mult, de când se artase în
elegerii ei adevrul.
Flcul a coborât fanarul în râp. Ceilal
i au ateptat ziua, lâng foc, cinstind din când în când
butura. Pe urm s-au dus i ei s descopere i s vad pe Lipan.
Domnu Toma s-a întors în sat cu strjerul. Dup hotrârea Vitoriei, i-a nimit cal i l-a repezit
solie de-al doilea la domnu subprefect Nastase Balmez, s-l roage s binevoiasc a împlini cât a putea
mai degrab rânduielile stpânirii; c nevasta mortului îl roag cu lacrimi i pltete toate cheltuielile.
În cursul zilei s-a ostenit printele la deal, între grfi i pani, i cu mare greutate s-a pogorât în
râp, dei Vitoria tocmise om ca s taie i s sape trepte. Sfin
ia sa era btrân i pântecos i cu greu a
izbutit a se înf
ia la datorie. Punându-i patrafirul, i-a mângâiat barba alb, a deschis cartea i a prins
a ceti cuvinte vechi. Din când în când se oprea, ca s rsufle de trud. Vduva a dat la o parte un col
de
poc-lad, ca s-aud i mortul i s se uite la cer cu gvanurile negre ale cp
ânii. Oameni din sat i
trectori de aiurea veniser nu atât pentru citanie, cât pentru pomana mortului. Femeile spuneau unora
i altora întâmplrile i era de mirare cum sosiser, pe vânt, ori prin pmânt, veti de dincolo de munte,
cum c fptaii ar fi nite oieri care ar fi tritori în acele pr
i.
Vitoria asculta atent vorbele i se gândea c numaidecât trebuie s treac la o prieten a ei de-
acolo, s-o pofteasc la îngropciune i s mai afle ce vorbe s-au mai spus i ce iscodiri s-au mai
îndeplinit. Avea chiar o plcere gândindu-se c a rmas cineva acolo care scormonete i afl.
Autorit
ile nu s-au putut aduna în râp decât a treia zi. Vitoria a stat c-un umr întors, ascultând
ce puteau s spun nite oameni care n-aveau nimic cu Nechifor Lipan. Au descoperit oasele, s-au uitat
la ele; unul a cercetat cp
âna; pe urm a scris pe hârtie ce-au vzut i ce-au în
eles. Jignit a fost
munteanca mai ales de faptul c nici unul nu i-a fcut cruce i n-a spus o vorb cretineasc pentru
sufletul lui Nechifor.
Domnul subprefect Anastase Balmez i-a adus aminte c a mai vzut-o pe munteanca.
 Acesta
i-i omul dup care umblai? întreb el.
 Acesta-i, domnule, rspunse munteanca.
 Dup cât se vede, e ceea ce bnuiam eu înc de-atunci. Omul dumnitale a fost omorât i
jefuit.
 Da, domnule, rspunse cu blânde
 Vitoria; îns în tac, s-au aflat ceva parale, i chimirul n-
a fost desprins de pe el.
 Atunci s-l fi ucis careva din dumnie?
 Cum pot crede una ca asta, domnule, când el a cltorit cu prieteni de la Dorna pân-aici?
Atunci Vitoria s-a crezut datoare s spuie ce tia. Anume c, dup cumprtura de oi de la
Dorna, Nechifor a venit pân-aici cu doi tovari i prieteni, care triesc i acuma peste Stânioara, la un
loc care se cheam Doi Meri. Acei prieteni arat c au cumprat oile lui Lipan i i-au numrat banii.
Dup numrtoarea banilor, care s-a fcut sus, Lipan s-a întors, purcedând spre cas. Atunci se vede c
cineva, care a fost de fa
 -a vzut târgul i banii, s-a luat dup el i l-a lovit. I-a rpit banii oilor.
Altfel nu poate s fie, arta Vitoria; cci aa spun acei doi prieteni ai mortului, anume Calistrat Bogza
i Ilie Cu
ui. Deci Lipan nu i-a pus banii la un loc cu cei care-i mai rmseser; ci-i purta în mân.
Ucigaul l-a lovit i i-a smuls banii; cci, cum l-a lovit, Lipan a czut în râp cu tot cu cal. S se fi dus
dup el, e mai greu de crezut; cci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire pentru stpân. Ca s
jefuiasc pe mort, acel care lovise trebuia s ucid i cânele, îns cânele s-a aflat viu. Rmâne de vâzut
cine era acel strin martor, care a vzut pe Lipan primind banii. Dup cât în
elegea ea, gospodarii nu-i
aduc aminte cine ar fi fost acel om strin. Dar dac i-a strânge stpânirea, ei au s mrturiseasc i au
s-l arate. În acelai timp s în
elege c au s fac i dovada cumprturii oilor cu vreo chitan
 pe care
Lipan a scris-o în vârful muntelui, dei acolo nu se afl nici un fel de cancelarie, iar vântul nu aduce în

86 vârtejurile lui acolo nici cerneluri, nici pene de scris. Hârtia de cumprtoare a oilor e la Lipan în tac,
nu-i la dânii; îns dac spun ei c au dat bani pe partea lui de oi i i-au numrat acolo cu martor, cine
poate îndrzni s spuie c nu-i aa? Adevrat este c lumea se dovedete plin de vorbe i înelri i ar
fi spunând unii i al
ii de peste munte c toat treaba asta n-ar fi curat; îns ea nu poate obijdui pe
nimeni, fiind încredin
at c Dumnezeu va scoate la urma urmei adevrul la lumin.
 Femeie, zise domnu Anastase Balmez, rsfrângându-i cu dispre
buzele; din ce spui
dumneata, eu nu pot alege nimica. A fost vreun martor când s-a fcut târgul?
 Nu tiu, n-am de unde ti, domnule subprefect; dumneata vei întreba i gospodarii vor
rspunde.
 Bine, la asta ne pricepem noi, i avem s-i întrebm. Dar dumneata tii ceva despre acel
martor? De unde l-ai scos?
 Eu nu l-am scos de nicieri, domnule subprefect; dar trebuie s fi fost. Dac n-a fost acolo un
strin pe care l-am putea trage la rspundere, atunci s deie sam prietenii.
 Dumnezeu s te în
eleag, femeie. Bnuieti cumva pe acei prieteni, Calistrat Bogza i Ilie
Cu
ui?
 Fereasc Sfântul; eu nu bnuiesc pe nimeni. Ei au s v spuie -au s-i deie sama, ca nite
gospodari ce sunt. Pân la Borca, în urma oilor, au umblat trei. Dincolo, peste munte, nu s-au mai vzut
dect doi. Pe-al treilea l-au mâncat hultanii i lupii, dup cum se vede. Dumnealor s arate cine a dat cu
baltagul; cci i asta se vede în cp
âna aceasta. Eu n-am de unde ti; dumneavoastr nici atâta; s
spuie dumnealor, s arate pe acel care a fost martor i a vzut numrtoarea banilor.
 Ce martor, femeie? Ce-mi tot vorbeti de martor?
 Griesc i eu ca o minte slab ce m aflu.
 Las martorul, femeie. Datoria mea e s strâng în chingi pe cei doi. Oricât de vicleni ar fi, cu
mine nu se pot pune. Am descoperit eu cazuri mai grele.
Vitoria îi strânse umerii i buzele:
 Dumneavoastr, domnule subprefect, ve
i face cum ve
i crede c-i mai bine; numai s-mi da
i
învoire s-mi îngrop omul i s-i fac rânduielile cretineti. V rog s scrie
i i ciobanilor.
 Care ciobani?
 Ciobanii lui Lipan, care aveau în sam oile lui. Nu se poate s nu tie i ei de vânzare – dac
într-adevr a fost vânzare.
 Dumneata crezi cumva c n-a fost vânzare? i l-au ucis cei doi ca s-i ieie oile?
 Eu n-am spus asta, domnule. Am spus s scrie
i ciobanilor. Nu se poate s-i lepede stpânul
lor aa, fr s le plteasc simbriile i s-i cinsteasc, dup datin.
 Ai dreptate, vom face întrebare. i cred, nevast, c n-ar fi ru s mergi i dumneata cu mine
acolo, s fii de fa
 când am s-i chem pe Bogza i pe Cu
ui.
 Merg, de ce s nu merg? se învoi Vitoria. Am acolo treab i c-o prieten a mea, so
ia unui
negustor. Vreau s-o poftesc i pe dânsa s fie de fa
 când vom coborî aceste oase în sat, ca s le punem
la hodin, în pmânt. Se cuvine s poftesc i pe acei gospodari, cu nevestele.
 Cum aa? Eu m duc s-i cercetez i dumneata îi pofteti la îngropciune?
 De ce s nu-i poftesc? îi poftesc i la îngropciune, i la praznic, ca pe nite buni cretini. Eu
n-am nimic cu dânii; Dumnezeu nu mi i-a artat înc. Oamenii pot vorbi una i alta; femeia lui Cu
ui
poate spune despre Bogza c ar fi având visuri urâte i griete prin somn; dumneavoastr, ca stpânire,
pute
i s le pune
i întrebri; dar eu ce pot face decât o îngropciune cu datoriile care se cuvin mor
ilor?
îi poftesc i pe dânii; de ce s nu-i poftesc? V poftesc i pe dumneavoastr, dac nu vi-i cu suprare.
Parc aa nu vor fi subt ochii dumneavoastr?
Domnu Anastase Balmez cltin din cap i rmase gânditor. Iar avea femeia dreptate; îns nu
credea de demnitatea lui s recunoasc. O cercetare discret i delicat i se înf
ia ca sistemul cel mai
bun s descopere i s apuce de grumaz pe fptai. Negreit, cei doi gospodari nu vor putea s refuze s
vie la înmormântare în Sabasa. Asta ar fi ceea ce, în drept, se cheam o confruntare cu cadavrul
victimei. Încerc s lmureasc asta femeii. Acuma în sfârit i se prea c-o în
elesese i o judec destul
de viclean i ascuns. Vitoria nu putea ti ce poate fi o confruntare, dar primi, zâmbind, hotrârea
autorit
ii – cugetând în sine c nu-i ru s fie amestecat i boieraul acela cu cciula
uguiat, în
zvonurile, prepusurile i intrigile otrvite care creteau ca un bulz de omt în cealalt vale, în sat la
Suha. Cât era el de boier i de fudul, ea i cucoana Mria îl puteau vinde i rscumpra, jucându-l pe
degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza i Cu
ui, i cu tot cu nevestele lor.
Autorit
ile sfârindu-i cercetarea, femeia trase iar poclada peste ciolane i schimb lumânarea
din fanar. În acelai timp suspina i bocea încet, dar cu coada ochiului priveghea în toate pr
ile la
oamenii aceia strini, în straie negre, i cu urechea era atent la tot ce se spunea i se optea.

87 XV
¥
În Suha, domnul Anastase Balmez i-a început cercetrile lui cu o dibcie de care se sim
ea cu
drept cuvânt mândru. A poftit la domnia sa, ca informatori, pe cei doi gospodari, hotrât s-i asculte cu
rbdare i cu blânde
.
 Ce pot pentru ca s tiu eu, domnule subprefect? a rspuns cu glas destul de hotrât,
amestecat cu pu
in suprare, omul cu buza despicat. Eu nu pot pentru ca s tiu nimica.
 tiu, te cred, domnu Bogza, îl domolea subprefectul. Dumneata eti un om cu stare. Te bucuri
de deosebit considera
ie. Eu am datoria s te întreb. Dumneata ai datoria s rspunzi. Cci de la Dorna
i pân aici te-ai aflat cu Nechifor Lipan. A
i cltorit împreun; a
i mâncat împreun. Nu-i aa?
 Aa este.
 Fiind aa, te rog s binevoieti a-mi spune unde v-a
i despr
it.
 Apoi s vie i Ilie Cu
ui, s fie de fa
. S spuie i el. A fost i dânsul acolo.
 Îl întreb i pe dânsul, n-ai grij. Eu am interesul s aflu toate acestea, pentru a putea urmri pe
fpta. Crezi dumneata c pot eu s ridic un deget pân ce nu am încredin
are deplin? Eu nu sunt
înv
at s obijduiesc pe nimeni. Aa c s fii bun s-
i aduci aminte când v-a
i despr
it, ca s pot
prinde un fir.
 Care fir?
 S pot prinde un fir, s gsesc o urm, s încep cu ceva.
 Care urm? Pe mine, domnule subprefect, s nu m ncji
i, c destule am eu pe cap. Eu de
moartea acelui oier nu pot ca s tiu nimica. Ce pot pentru ca s spun, decât atâta, cum c eu i Cu
ui
ne-am despr
it de el când am ajuns în vârful Stânioarei. Atuncea, când a vzut el cât drum mai are
pân la apa Moldovei i pe urm pân la apa Prutului, s-a lehmetit i s-a hotrât s se lase de turma
asta. „Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Da
i-mi câtig ca i pentru celelalte o sut, i cheltuielile pe
care le-am fcut, i duce
i-v sntoi. S deie Dumnezeu s ave
i spor de la dânsele. Eu m întorc
acas.”
 Aa a spus?
 Da; întocmai.
 i i-a
i dat banii?
 I-am dat banii. I-am numrat hârtii de câte o mie i de câte o sut.
Nevasta mortului sttea umilit într-un col
al odii, cu capu-n vatr, cu coatele pe genunchi, cu
fruntea în palme.
 Nici nu se poate altfel, zise ea încet, fr a se clinti. Gospodarii i-au numrat paralele.
Cellalt sta la o parte -a vzut.
 Care cellalt? se încrunt Bogza.
 Las-ne, femeie, hotrî subprefectul. Nu încurca lucrurile.
 Eu nu le încurc. Eu vreau s descurc pe acest cretin care nu-i vinovat cu nimica, se întoarse
munteanca zâmbind ctr Bogza. A fost unul strin, care a vzut când s-au numrat banii. Acela trebuie
cunoscut i urmrit.
 Dar n-a fost nici un strin, femeie;
i-am mai spus.
 Ba poate s fi fost, se întoarse Bogza.
 Nu spun eu? Trebuie s fi fost. Dumneata poate credeai c vorbesc de domnu Cu
ui?
Domnu subprefect se întrât pu
intel:
 Dac a fost, s spuie omul. Cine a fost? Îl cunoate?
 Nu cunosc; poate pentru ca s tie Cu
ui.
 Nu tie nici el. De unde s tie? S zicem c i-au ieit ho
ii înainte i gata!
 Vezi? Atuncea de ce tot amesteci acel martor?
 Nu-l amestec, domnule subprefect. Dar noi, muntenii, avem obiceiul s facem vânzrile cu
martori, nu cu hârtii scrise de domnii judectori. Dac domnia voastr spune
i c nu-i martor, eu tac.
Atunci s-au scris hârtii. Dar la urma urmei nici de acestea nu-i nevoie, cci domnu Bogza i domnu
Cu
ui erau prietini buni cu domnu Nechifor Lipan. De aceea s ti
i, oameni buni, c eu n-am venit
pentru alta aici, decât s v poftesc la înmormântarea oaselor care au mai rmas. Eu atâta treab mai
am în aceste locuri i pe urm m duc acas, rugând stpânirea s gseasc ea pe fpta. Eu tiu c
domnu subprefect are s-l gseasc, aa c, în privin
a asta, n-am nici o grij. Dumneavoastr, ca buni
gospodari, ve
i da toate desluirile i ve
i ajuta cum ve
i putea. Iar la îngropciune numaidecât s veni
i.
Subprefectul îi btea nerbdtor cizma cu vrgu
a pe care o
inea în mân. Secretarul, la msu
a
lui, asculta, netiind ce s mai scrie. Vitoria se ridicase din locul ei, încheindu-i sumieul. Pe dânsa n-
o mai interesa întru nimic cercetarea.

88  Omul acesta al meu a fost vrednic gospodar, încheie ea; se cuvine s-i face
i o asemenea
cinste.
 Bine, se învoi, nedumerit, Bogza; putem s venim, dac domnu subprefect socoate c ne
putem duce.
 Veni
i cu tot cu nevestele dumneavoastr. Tare frumos v poftesc. Mâni îi facem so
ului meu
petrecerea din urm. Merge i domnu subprefect.
 Eu?
 Da, se în
elege. Parc acolo nu pute
i sta de vorb, cum sta
i -aici? Ba înc acolo domnu
Bogza poate i-a aduce i mai bine aminte.
Calistrat Bogza se scociorî în chimir, scoase tabacherea, o deschise i-i rsuci o
igar groas.
Femeia puse mâna pe clampa uii. Plictisit, subprefectul o atepta s plece. I-ar fi poruncit s se duc,
îns ea era un om cu sentimente delicate.
 Mai am eu ceva de spus, vorbi sub
ire femeia, dar las pe mâni. Vorbim dup aceea.
 Dup care?
 Dup ce astrucm pe Nechifor Lipan. (astruca – a îngropa, a înmormânta.) El a spus ce avea de
spus. Te-atept numaidecât, domnu Bogza.
 Bine, bine, rspunse gospodarul, trgând fum dup fum din
igara-i groas.
Vitoria iei. În odaia cealalt erau jandarmi. Cu
ui sta la o parte, pe o lai
, i fuma i el dintr-o

igar tot aa de groas ca a lui Bogza.
Munteanca zâmbi, oprindu-se:
 V-a
i sftuit s v face
i
igrile la fel i-n aceeai vreme? vorbi ea. Domnu Bogza te prepune
pe dumneata.
 El? M prepune pe mine? tresri cu îndârjire Ilie Cu
ui.
 Ce s te prepuie? C ai fost de fa
 la numrtoarea banilor. Dar eu vorbeam de altcineva.
 Nu pricep ce spui dumneata, femeie, gri moale gospodarul, aezându-se iar pe lai
.
 Eu ziceam ctr domnu subprefect c trebuie s mai fi fost cineva de fa
, care-a vzut banii,
-acela-i fptaul. Dar s-a dovedit c n-a mai fost nimeni. Atuncea ar putea spune cineva c, dac n-a
fost mrturie, nu s-au numrat bani. Dac n-are bani, cine s-l ucid? Dac nu s-au numrat parale, n-
are de ce s se întoarc; trebuie s se duc înainte dup oi.
 Cum nu s-au numrat parale? Ce vorbeti dumneata? Nu
i-am mai spus c i le-am numrat
sus, pe munte, în popas?
 tiu, domnu Cu
ui, eu nu vorbesc de asta, nu te supra.
 Cum nu vorbeti de asta? Atunci ce tot spui?
 Vorbesc i eu, rstlmcind i potrivind, ca lumea care n-are ce face i se amestec în treaba
asta a noastr. Dumneavoastr ti
i mai bine decât oricine ce-a fost i ave
i s spune
i. Mortul a spus
atâta cât trebuie, domnu Ilie. Tot ce avea de spus, a spus. Ce te ui
i aa la mine? Acu mai rmâne s
spune
i i dumneavoastr, i pe urm gata. Dup asta, domnu subprefect a vedea ce-a mai face. Fiindu-
mi ndejdea în ajutorul dumneavoastr, l-am rugat pe domnu Calistrat i te rog i pe dumneata, domnu
Ilie, s nu lai aa pe un prietin. Acuma, dup ce a fost aflat, s veni
i s fi
i fa
 când l-om pune în
locaul de veci.
Cu
ui o asculta cu luare-aminte, privind într-o parte.
 Cum ai spus?
 S vii, domnu Ilie. Vine i domnu Calistrat.
 Dac zice el c vine, eu nu m pun împotriv.
 Îmi pare bine, domnu Ilie, i s v lua
i i so
iile. Avem s facem oleac de praznic.
Vitoria iei, tropind repegior. Pentru o împrejurare ca aceasta i pentru srbtoarea mortului, îi
lsase opincile i-i pusese încl
rile cele bune, cu vârfuri de glan
. Trecu pe crri zbicite i pe
drumul cel mai scurt, pân la prvlia lui domnu Iorgu Vasiliu. Gsete acolo cru
a tocmit, în care
avea s încap în voie, alturi de dânsa i o bun prietin cum era cucoana Mria. Acolo, dup ochiul
cel rotund de geam, tia mai ales c avea s afle pe Gafi
a, chemat în mare grab de Ghi
ior.
Dup ce intr i scoase de pe dânsa sumieul, se aez pe un scunel i privi cu plcere spre
cucoana Mria. Se întoarse i spre Gafi
a. Îi pru bine c-o gsete. Nici nu se atepta s-o întâlneasc. Îi
pare bine mai ales pentru c poate s-i spuie ce se petrece la primrie, unde face subprefectul cercetare.
A stat la întrebrile subprefectului înti i înti domnu Calistrat; dup aceea domnu Ilie. Dar nevestei
lui Lipan nu i-a plcut cum îi întreab.
 Cum îi întreab? i ce-i întreab? se interes, cu destul grij, Gafi
a.
 Îi întreab fel i chip. Înainte de a intra acolo, am vzut i pe femeia lui Bogza.
 Hm! ai vzut-o? Dar ea, m rog, ce caut acolo?
 Nu tiu. Am stat i eu pu
intel în preajm. Am ascultat ce vorbea cu nite femei. Atâta pot a
spune, dragele mele, c doresc în toat via
a mea s nu vorbeasc despre mine prietinele.

89  Vorbea despre mine; nici nu se poate altfel.
 Nu îndrznesc a spune una ca asta. Eu nu vâr nici un fel de intric. M gândesc c nu-i toat
lumea urât, nici calic, nici proast; nu triete când cu notarul, când cu jandarul. tiu eu c acestea-s
nite vorbe din zavistie. Un lucru l-a în
elege mai pu
in decât toate: s arunce npaste. S m fereasc
Dumnezeu. Eu sunt cea mai ncjit i mai amrât de pe lumea asta, am rmas vduv i srcu
, dar
n-a cuteza s art pe cineva dintre cei pe care-i vd oameni cumsecade, aeza
i bine la casele lor,

inând la nevast i îmbrcând-o cât se poate de frumos – n-a putea, Doamne ferete, cuteza s arunc o
vorb, s se cread cumva c a avea vreo bnuial. Deci l-am i rugat pe domnul Ilie s pofteasc
mâni, dincolo de munte, la Sabasa, la petrecerea din urm a unui prietin.
Gafi
a era o femeie nltu
, sub
ire în boi, c-un obraz neclintit în frumuse
a lui, încondeiat cu
sprâncene codate i cu ochi mari ca migdalele, umezi i negri. Purta catrin
 cu fluturi, bluz de mod
nou i pantofi cu clcâie nalte. La vorbele prietineti i ptimae ale muntencii, obrajii i se rumeniser.
Cu râsuri în fa
, îi sta i mai bine. Zâmbi ascu
it, gândindu-se la viclenia unei anumite prietine i gsi
destule vorbe potrivite ca s dovedeasc ce fel de femei triesc pe lumea asta i mai cu sam la Doi
Meri. Cât privete de npti, apoi a mai spus i alt dat c cel fr vin n-are a se teme de nimic, Ilie
Cu
ui îi are baltagul acas, sub icoane. S-a plimbat cu el în lume, fr s-l spurce.
 Pentru so
ul meu eu pot s jur, cu mâna pe sfânta cruce.
 tiu, drag nevast, nu te uita la vorbe. Eu m gsesc cea mai asuprit – i nu m întorc
asupra nimnui. Atept de la Dumnezeu s se fac lumin. Hotrârea Lui are s cad la vreme.
 S cad, se ascu
i Gafi
a, cu ochii aprigi. Cine-a fptuit, s primeasc pedeaps. Cine râde, s
cunoasc plânsul.
 tiu, o liniti iar Vitoria. tiu c domnu Ilie rspunde cu dreptate subprefectului; dinspre
partea asta, n-am nici o grij. Orice or spune unii i al
ii, eu i de Bogza am anume prere. Pân-acuma
nu s-au artat alte semne, decât cele pe care le-a scos la vedere mortul.
 S tii, leli
 Vitorie, c semne sunt i altele.
 tiu, tiu asta.
 Nu tii! Dumneata socoteti c eu azvârl numai aa vorbe. Spun din durere i din usturime,
cci de o bucat de vreme nu mai am tihn din pricina unei ticloase.
 Te cred, drag.
Se amestec, blând, i so
ia lui domnu Iorgu Vasiliu:
 Nu te potrivi. Dumneata rmâi cum eti. Ce
i-a dat Dumnezeu, nu po
i împrumuta.
Gafi
a râse, alinat. Aa era mai frumoas. Tovarele ei o pândeau piezi i-i aruncau sge
i cu
ochii. Dup ce n-au mai avut ce face cu dânsa, i-au dat drumul. Îndat, în odi
a plin de scor
uri i de
tergare, ochii Vitoriei se întristaser i se întoarser ctre rsrit, la icoane. Fcând trei cruci, femeia
salut pe sfin
i. Înturnându-se spre ochii micora
i i plini de curiozitate ai gazdei, se grbi s-i spuie nu
atât cum merge cercetarea omului stpânirii, cât mai ales cum st în picioare, împotriva unor hotrâri
mai tari decât oamenii, acel om care-i arat col
ii prin buza despicat.
 El cearc, drag cucoan Mrie, s se ascund dup deget, lmurea cu înverunare
munteanca. Nu tie, srmanul, cum c ce i-i scris i-i pus în frunte. Eu acuma l-am deschis i l-am citit
deplin. Mai are i omuorul cel cu cciula
uguiat a se juca o zi, dou cu dânsul. -acela în
elege cum
st chestia, cci nu-i nici chior, nici prost, dar tare l-am rugat s mai îngduie. Trebuie s ias împotriva
dumanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, -atuncea doresc s-l vd zbtându-se cum s-a
zbtut omul meu în râp. Dac-a putea s-l lovesc i eu cu acelai baltag, în locul unde l-a plit el pe
Nechifor Lipan, m-a sim
i mai uurat. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghi
, care-i înc prost i
copil, nu-l pot pune. Aa c vreau s-l împung i s-l tai altfel, ca s mai scot din mine obida care m-a
înbuit atâta vreme. Cci eu, drag cucoan Marie, am trit pe lumea asta numai pentru omul acela al
meu -am fost mul
mit i înflorit cu dânsul. Iar de-acuma îmi mai rmân pu
ine zile, cu nour. Stau i
m mir într-o privin
, cum de-am mai gsit în mine puterea s rabd atâtea i s îndeplinesc toate. Dup
ce l-am cutat i l-am gsit, ar fi trebuit s m pun jos i s-l bocesc. Dar tiu eu cine mi-a dat îndemn
i putere. Am fcut toate -am s mai fac, cât voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista în toate
felurile, am fost la Borca nu tiu de câte ori, am cheltuit parale în dreapta i-n stânga, am micat
oameni i preo
i; am vorbit, drag cucoan Marie, i printr-o sârm, tocmai la Piatra. Eu eram de partea
asta, în primrie la Borca, i de partea cealalt era domnu prefect, i l-am rugat pentru omul meu, pe
care l-am gsit risipit într-o râp, s-mi deie voie s-l îngrop în
intirim. S nu rmâie între lupi; s-l
aduc între cretini. Am svârit i asemenea pcat, vorbind pe sârm. Râdeau brba
ii de mine, cum m-
am spriat auzind glas de la Piatra. Am fcut multe altele; -acuma s-apropie vremea s le sfâresc.
Munteanca îi ls fruntea pe umrul so
iei lui domnu lorgu Vasiliu i începu a plânge i a
suspina. Dup asta îi terse lacrimile, îndesat, cu mâneca i se pregti de plecare.

90 Toat alctuirea încurcat din acel col
de la Suha, cu dumniile, cu prieteniile, cu intrigile, cu
vorbele dearte, cu spaimele ascunse i cu ndejdile, s-a încrcat în cru
e -a trecut muntele
Stânioara, în preajma mortului care atepta cea din urm alinare lâng fclia lui de cear.
Domnu Toma avusese grij s aduc la fa
a locului un car cu doi boi frumoi. Îl împodobise cu
cetin i aezase în el sicriu gol. Dup porunca Vitoriei, se aflau de fa
 trei preo
i i trei oameni cu
buciume; i patru femei bocitoare. Le alesese domnu Toma: dou din Borca i dou din Sabasa, care
tiau s plâng i s boceasc mai bine. În cru
a dasclului a adus pomenile. Preo
ii îi aveau i ei o
nadianc vopsit verde. (Nadianc – bric.) S-au înirat oamenii cu prapurile i cu crucea. Al
ii au
coborât racla în râp -acolo Vitoria singur, suflecându-i mânecile, a luat cu grij buc
ile so
ului su
i le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin. Brba
ii au opintit sus povara destul de
uoar, au aezat sicriul în car; au pus peste capac un lvicer vrâstat negru i ro -au dat de veste: gata.
Atunci cel de la coarnele boilor a îndemnat -a fcut semn i celor dinainte cu steagurile i crucea. La
cel dintâi popas, preo
ii au coborât, au fcut rugciune -au înl
at cântare. Vitoria singur umbla
împrejurul slujbei, priveghind rânduielile i având la îndemân o bab cu sulurile de pânz pentru
datina podurilor. Când au pornit iar, au sunat muntenii din buciume, dând veste spre deprtarea vilor.
Dup ce au stat buciumaii, au prins a plânge i a boci tare frumos femeile tocmite. Vitoria privea i
asculta cu luare-aminte. Dei aceasta era pentru dânsa ziua cea mai grea i se zbuciuma ea singur mai
mult decât toate ostenitoarele, se socotea destul de mul
mit.
Autorit
ile i gospodarii de la Doi Meri erau de fa
. Bogza umbla despr
it de Cu
ui, unul pe o
parte a drumului, cellalt pe alt parte. Nu-i vorbiser; nu se priviser. Numai când stenii au suit din
râp racla i au potrivit-o în car i i-au scos capacul, Calistrat Bogza nu s-a putut opri s nu întind
gâtul pe deasupra altor capete, ca s se uite s vad rmi
ele mortului.
Vitoriei i se prea c Bogza nu s-a putut opri. Dimpotriv, nici o clip omul nu avusese gândul
s se stpâneasc. Era ca într-o fierbin
eal bolnav i altceva nu dorea deocamdat decât s vad. Dac
ar fi cu putin
 s vad de-aproape în ce stare se afl
easta. Cci dac nu se cunoate vreo plitur de
unealt de fier, atunci oricine cu uurin
 ar putea crede c Lipan, fiind ame
it de butur, a nimerit,
noaptea, cu tot cu cal, în râp.
Femeile umblau i ele despr
ite, repezindu-i din când în când ascu
iuri de dumnie. Toate le
observa munteanca i le cântrea în capul ei. Nu uita nimic din ce trebuia pentru buna rânduial i avea
vreme s se alture i de cucoana Maria, optindu-i ceva cu grab. Gheorghi
 nu se afla de fa
. Dup
porunca mamei lui, înclecase cum ajunsese ea, venind de peste Stânioara, i coborâse înainte în
Sabasa ducând cânele i trhatul mortului.
Au mers aa pân ce alaiul a fost zrit din vale de ctr oamenii tocmi
i care privegheau în turnul
bisericii. Clopotele au început a bate. Asupra zvonurilor de clopot, au venit amestecându-se cântrile
buciumelor. Tot satul întâi s-a suit pe prispe cu mâna strein la ochi; apoi, rânduri, rânduri, s-a îndrep-
tat spre
intirim.
S-a fcut slujb mare, cum pu
ine s-au mai vzut în Sabasa. Asupra rmi
elor descoperite ale
lui Nechifor Lipan btea piezi soarele auriu de aprilie. Preo
ii au cerut lui Domnul Dumnezeu pace
pentru sufletul robului su, apoi au cântat cu glas înalt venica pomenire. Vitoria a venit lâng cucoana
Maria i a rugat-o, cu glas pripit, s aib ea grij de cele din urm rânduieli i mai ales s nu uite s
cear în clipa anumit vinul pentru stropit i gina neagr care se d peste groap. Btrâna pe care a
tocmit-o ajutoare le are toate în traist  numai s i le cear. O roag pe cucoana Maria s-i fac
aceast mare binefacere, cci ea trebuie s steie lâng so
ul su în clipa asta de despr
ire. Îl mai vede
acuma o dat. Pe urm n-are s-l mai vad pân la învierea cea din veac.
Atuncea, apropiindu-se, i-a pus mâna în cretet i i-a mânat broboada neagr pe ceaf.
Aducându-i dup asta degetele ca nite gheare asupra frun
ii, a prut c vrea s-i smulg ochii.
A strigat:
 Gheorghi
! de ce m-ai lsat!
Cu aa glas a strigat, încât prin to
i cei de fa
 a trecut un cutremur. S-a drâmat în genunchi; i-a
rezemat fruntea de marginea sicriului.
Cucoana Maria s-a repezit spre dânsa ferind lumea cu palmele într-o parte i într-alta. S-a
aplecat, a cuprins-o de umeri i a tras-o la o parte. Vitoria s-a lsat dus. Apoi, desfcându-se cu
uurin
, s-a întors iar lâng Lipan -a îngenunchiat.
 S vie i bietul! a
ipat ea.
Biatul era aproape. A venit, acoperindu-i ochii cu bra
ul drept. Nu tia ce s spuie. Îi era ruine
s boceasc fa
 de brbii, ca o femeie.
Cucoana Maria a sltat iari în sus pe munteanc i oamenii s-au grbit s coase în cuie capacul
sicriului. Îndat l-au coborât i s-a auzit huruitul bulgrilor de pmânt. Vitoria s-a întors mai linitit i
a zvârlit i ea asupra so
ului su un pumn de
rân.

91 XVI
¥
La poarta
intirimului au stat ajutor lâng Vitoria domnu Toma i cucoana Mria. S-a dat
fiecruia dintre cei care ieeau, întru pomenirea mortului, un sfert de pane -un phrel de rachiu.
Brba
ii i femeile opteau închinarea ritual: „Dumnezeu s-l ierte!”, deertau dintr-o dat butura,
apoi frângeau din pane o bucat cu care îi astupau arsura plcut a gurii.
Copiii râdeau i se hârjoneau printre morminte.
Dup ce fcur împr
eala pomenilor i a colivei, preo
ii îi scoaser de pe ei odjdiile. Mai
aveau un crâmpei de slujb, care nu era dintre cele mai uoare. Vitoria grbi spre ei, ca s-i pofteasc la
praznic, acas la domnu Toma. Acolo aveau s se adune i oamenii stpânirii, cu domnu subprefect, i
gospodarii strini veni
i de peste munte.
Gospodina lui domnu Toma fcuse toate cum putuse mai bine. Fiind vremea postului celui mare,
în privin
a mâncrii era mai greu. Dar era butur destul i bun, care împlinea lipsurile. Mai ales era
un vin din jos, de la Odobeti, în care domnu Toma îi punea toat credin
a.
Când s-au aezat la mas, soarele era în asfin
it. Rposatul îi gsise în sfârit hodina. Cei vii
începur s mnânce glute de post i curechi prjit cu oloi de cânep. Preo
ii i cu domnul subprefect
stteau la locul de cinste, în fundul odii. Gospodarii de la Doi Meri mai ctr margine. Vitoria se aez
în apropierea lor.
Dup ce cinstir câteva pahare, începur a vorbi despre treburile de pe lumea asta.
 Dumneata, domnule Calistrat, zise munteanc, mi se pare c nu prea mnânci.
 Ba mnânc, slav Domnului i bogdaproste.
 Atunci nu bei. Se cuvine s bei pentru un prietin.
 Ba mai ales am but. M gândesc c suntem departe i avem a porni la drum asupra nop
ii.
 Ce are a face asta? Parc dumnitale
i-i fric noaptea? Vd c ai baltag.
 Am.
 Frumos baltag. Ia mai bea un pahar, ca s vd i eu. i pe urm vei mai bea i altele, dup
pofta inimii dumnitale. Arat-mi i mie acel baltag. Poftesc s-l vd. Are i Gheorghi
, flcul meu,
unul, alctuit întocmai la fel.
Bogza rânji nu cu voie bun i trecu femeii baltagul, prin latura mesei.
Femeia îi chem flcul. Era la spatele ei.
 Gheorghi
, ia vezi i tu. Pare-mi-se c tot aa-i -al tu. Numai c al tu abia a ieit din foc i
de sub ciocan. Acestalalt e mai vechi i tie mai multe.
Râzând, nevasta trecu feciorului baltagul. Calistrat întinse mâna spre arm; apoi i-o retrase.
Flcul îi cerceta cu luare-aminte ascu
iul curb i pr
ile late.
 Las-l s se uite i s vad, domnu Calistrat, zise munteanc. Dumneata poftim i mai
cinstete un pahar de vin de la Odobeti. Dumneata cunoti i tii tare bine c asemenea vin mai ales îi
plcea i lui Nechifor Lipan. Eu cred aa, vorbi ea deodat cu alt glas, întorcându-se ctre meseni. Eu
cred aa, domnu Calistrat, c so
ul meu umbla singur la deal pe drumul Stânioarei i se gândea la oile
lui. Poate se gândea i la mine. Eu n-am fost fa
, dar tiu. Mi-a spus Lipan, cât am stat cu dânsul,
atâtea nop
i, în râp.
 Ce
i-a spus? râse Bogza.
 Mi-a spus cum a fost, rspunse munteanca privindu-l a
intit i zâmbind.
 Asta n-oi mai crede-o.
 Ba s-o crezi. Î
i aduci aminte, domnu Calistrat, c Lipan avea cu el -un câne?
 Mi-aduc aminte. Îi zicea Lupu. Era harnic câne i viteaz.
 Ei, vezi, domnu Calistrat? Eu tiu i asta, c acel câne s-a pus pentru stpânul lui, când i-a
vzut în primejdie via
a.
 Se poate s se fi pus.
 Crezi c a pierit i cânele?
 Nu cred. Mai degrab s-a prpdit.
 Aa zic i eu. Dar dac s-a prpdit, se poate gsi.
 Asta-i mai greu.
 Greu pân-într-atâta nu-i, domnu Calistrat, când este voin
a lui Dumnezeu. Te rog s mai bei
-acest pahar. S-
i spun cum s-a întâmplat?
Masa tcuse. Interesat, domnu subprefect Balmez îi puse coatele pe tergar i-i întoarse
urechea stâng, cu care auzea mai sub
ire, privind în acelai timp i cu coada ochiului.
Sim
indu-se observat, Bogza se neliniti.
 Dumneata tii i eu nu tiu, zise el cu îndrzneal. Dac tii, spune.

92 – S-
i spun, domnu Calistrat. Omul meu se gândea, vaszic, la ale lui i la mine i umbla la
deal în pasul calului, suind spre Crucea Talienilor.
Femeia se opri.
 Ei? o îndemn, zâmbind, domnu subprefect. Spune. De ce te-ai oprit?
 Unii ar putea zice c venea la vale. Dar eu tiu mai bine c se ducea la deal. Dar nu era
singur. Avea cu el cânele. i se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dduse clcâie calului i
grbise spre pisc, ca s bage de sam dac nu s-arat cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos,
i-i ducea calul de cpstru. S ti
i c nu era noapte. Era vremea în asfin
it. Unii cred c asemenea
fapte se petrec noaptea. Eu am tiin
 c fapta asta s-a petrecut ziua, la asfin
itul soarelui. Când cel din
deal a fcut un semn, adic s n-aib nici o grij, c locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepdat
frâul. i-a tras de la subsuoara stâng baltagul i, pind ferit cu opincile pe crare, a venit în dosul lui
Nechifor Lipan. O singur plitur i-a dat, dar din toat inima, ca atunci când vrei s despici un trunchi.
Lipan a repezit în sus manile, nici n-a avut când s
ipe; a czut cu nasu-n coama calului. Întorcând
baltagul, omul s-a opintit cu el în deertul calului, împingându-l în râp. Chiar în clipa aceea cânele s-a
zvârlit asupra lui. El l-a plit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresrise de spaim. Când a fost
împins, s-a dus de-a rostogolul. Cânele s-a prvlit i el. S-a oprit întâi hmind întrâtat; omul a
încercat s-i deie i lui o plitur de baltag, dar dulul s-a ferit în râp i s-a dus târâ dup stpân.
Asta-i. Cel din urm a înclicat -a grbit dup cel din vârful muntelui, i s-au dus. Nu i-a vzut i nu i-
a tiut nimeni pân acuma.
Munteanca tcu i se uit, cu buzele strânse, ctre cucoana Mria. Nevasta lui domnu Vasiliu, ca
i cei care erau de fa
, sta într-un fel de încremenire i ateptare. În toat lumea de-acolo erau bnuieli.
Vorbele i iscodirile lucraser cu hrnicie. Deci toat lumea în
elegea întrucâtva istorisirea muntencei.
Numai cât cei mai mul
i nu-i puteau da sam de ce muierea asta strin umbla cu pilde i rut
i. Dac
are vreo bnuial, s spuie; dac are vreun prepus, s-l deie pe fa
. Asemenea cuget se aduna, cu
mânie, mai ales în Calistrat Bogza. El de la început, de cum a vzut-o întâi i întâi, a priceput c
nevasta oierului vine asupra lui. Pe urm a stat cu rbdare, îndoindu-se c s-ar putea cumva descoperi
asemenea fapt care n-a lsat dup ea nici o urm. Femeia are s se zbat fr folos i dup aceea are s
se duc în treaba ei.
Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe i cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui Cu
ui.
Strecura vorbe de vrjmie Ilenei. Stârnea pe oameni cu feluri de feluri de închipuiri. O lsa. Ce-i
putea face? Îi era i mil de dânsa într-o privin
, cci era o vduv care-i cuta brbatul.
De mare mirare este cum l-a putut descoperi într-o râp aa de prpstioas i de singuratic.
Mai de mirare sunt alte vorbe pe care le scornete din nou. i acuma – povestea întâmplrii.
Prost i tâmp ar fi s-i închipuie c ea a fost de fa
. Mai prost i mai tâmp s cread c mortul a
putut vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi. i totui, muierea aceasta care-l urmrete a
artat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. S fie adevrat, cum spune Ileana, i cum arta
Gafi
a când nu era înc aa de otrvit de dumnie, s fie adevrat c se pot face vrji i sunt oglinzi în
care po
i privi lucruri trecute i viitoare? Un brbat nu poate crede asta; dei, dac n-ar fi, nu s-ar
povesti.
La urma urmei, s arate de unde tie i s deie pe fa
 lucrurile cum sunt. tie, poate, ceva de la
nevasta lui Ilie Cu
ui. Nepotrivit lucru este s ai de a face cu asemenea prietini i tovari ticloi. Dar
nici Ilie Cu
ui n-a putut vedea în totul lucrurile cum s-au petrecut, în toate amnun
imile lor. Mai ciudat
este c nici el nu tia bine cum a fost. Abia acuma vede c au fost aa întocmai.
Pe când i se învlmeau aceste cugetri, Bogza, sim
indu-se privit, bu pe nersuflate un pahar
de vin, i înc unul. Dup aceea, fr s tie cum, lu deodat o hotrâre nprasnic. Muierea-i muiere
i brbatu-i brbat. El era un brbat, de care înc nu-i btuse joc nimeni în via
a lui.
 D baltagul, vorbi ei, înc stpânit, întinzând mâna îndrt ctre Gheorghi
.
 Mai stai pu
intel, îl opri femeia, ca s încheiem praznicul dup cuviin
. Ce te ui
i,
Gheorghi
, aa la baltag? întreb ea dup aceea, râzând; este scris pe el ceva?
 Ascult, femeie, mormi cu mânie Bogza, de ce tot m fierbi i m în
epi atât? Ai ceva de
spus, spune!
 Nu te supra, domnu Calistrat, eu întreb pe biet dac nu citete ceva pe baltag.
 Destul! rcni gospodarul btând cu pumnul în mas i înl
ându-se de la locul lui.
Tacâmurile se învlmir, mesenii se ridicar speria
i. Ceea ce se fcea nu era bine, cci era la
un praznic. Bogza avea întrucâtva dreptate.
 Destul! rcnea omul, destul! Glasul îi rgui dintr-o dat.
 Destul! Pentru o fapt, este numai o plat. Chiar dac a fi eu, mi-oi primi osânda de la cine
se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?
 Eu? N-am nimic! se apr munteanca, uimit mai presus de orice de o întrebare ca aceea.

93  Cum n-ai? mugi Calistrat, împrtiind cu dosul mâinilor talgerele i paharele. Dar cu cine
vorbeti tu aa, muiere? Dar ce? Ai trit cu mine, ca s ai asupra mea vreun drept?
 Gheorghi
, vorbi cu mirare femeia, mi se pare c pe baltag e scris sânge i acesta-i omul care
a lovit pe tatu-tu.
Calistrat se smulse din locul lui, repezindu-se spre flcu, ca s-i ieie arma. Cu
ui i se puse în
fa
, poprindu-l cu bra
ele încordate, ca pe un mal. Dar în gospodarul cel mare izbucnise crâncen
mânie. Pli cu pumnul pe Cu
ui în frunte i-l lepd la pmânt. Btu cu coatele pe cei de aproape i-i
drâm i pe ei. Se zvârli cu coatele pe ua deschis, mugind. Vitoria fâlfâi cu bra
ele ca din aripi dup
el. Intr-o clip fu i ea în prag,
ipând:
 Gheorghi
! d drumul cânelui!
Flcul avea de mai nainte hotrât cum s fac. Se încurc îns în lan
ug, în cotlonul urii. Prin
lucirea amurgului, Bogza îl vzu i se prvli pe-o coast asupra lui. Atunci cânele ddu un urlet fioros.
Izbindu-se înainte, chelli zugrumat. Izbindu-se a doua oar, rupse lan
ugul. Bogza îl ocoli, cercând s
apuce, dintr-un salt, bra
ul feciorului cu baltagul.
Împuns de alt
ipt al femeii, feciorul mortului sim
i în el crescând o putere mai mare i mai
dreapt decât a ucigaului. Primi pe Bogza în umr. II ddu îndrt. Apoi îl lovi scurt cu muchea
baltagului, în frunte. Calistrat Bogza ovi. Cânele se npusti la beregat, mestecând mormiri slbatice
cu sânge.
Oamenii fur îndat asupra lor. Subprefectul porunci cuiva, rcnind, s cheme pe loc jandarmii
de la masa cea mic din csu
a din fundul ogrzii. Venir i jandarmii în fug. Ilie Cu
ui se supuse
numaidecât. Cele dou femei boceau, blestemând rutatea acelei muieri strine. Oamenii despr
ir pe
câne, btându-l cu despicturi de lemn, vrsând asupra lui ap, învelindu-l într-un
ol i trgându-l.
Aduser pe Bogza pe bra
e i-l întinser pe prisp.
Se fcuse întuneric. Cineva aez pe prichiciul ferestrei, înluntrul geamului, o lumin. Nevasta
lui domnu Iorgu Vasiliu ceru numaidecât ap. Îi aduse Vitoria cofa din casa cea mic. Amândou
stropir pe rnit.
Bogza gâfâia i pufnea. Încet-încet se liniti i-i întoarse privirile obosite într-o parte, înspre
oamenii aduna
i.
Munteanca întreb cu voce dur:
 Mai vrei ceva, omule?
Omul fcu semn cu pleoapele. Mai voia ceva.
 Ce vrei?
 Vreau s m mrturisesc.
Se fcu tcere. Preotul cel btrân i burduhos îi fcu loc, gâfâind. Brba
ii se descoperir.
Jandarmii vorbeau tare în preajma urii, punând felurite întrebri lui Cu
ui. Cei de lâng rnit îi

istuir. Ei tcur i venir în vârful degetelor spre adunare, aducând i pe prizonier.
Cu
ui mormia:
 N-ave
i s m asupri
i; n-ave
i s m ucide
i. Eu spun de bun-voie. i s se tie c a fost
întocmai cum a artat femeia mortului.
Oamenii
istuir din nou. Omul cel mare, întins pe prisp, începea s vorbeasc.
 Printe, zise Bogza, gâfâind iar; eu vd c se poate întâmpla s pier. Pentru asta, fac
mrturisire aicea, s se tie c eu am plit într-adevr pe Nechifor Lipan i l-am prvlit în râp, dup
cum a dovedit nevasta lui. N-am în
eles de unde tie; dar întocmai aa este.
 Printe, opti munteanca, s spuie i de ce. Rnitul pricepu.
 Am fcut fapta asta ca s-i lum oile. Am socotit c nu s-a mai afla nimic. Acuma turma
oierului s se întoarc înapoi, dup dreptate.
 Bine, gri ctr sine Vitoria.
Bogza îi a
inti ochii asupra ei. Erau ochi umezi în care pâlpâiau lumini
e. Ruptura buzei de sus
prea un râs straniu.
 Printe, vorbi el iar, cu nelinite, s nu m lai s mor aa. Pune asupra mea patrafirul i
citete-mi dezlegarea. M rog de nevasta asta i de feciorul ei s m ierte.
Vitoria fcu semn lui Gheorghi
 s se apropie.
 Ierta
i-m.
 Poate s triasc, opti Vitoria. Stpânirea fac ce tie cu el.
 Iart-m, femeie! ceru muribundul. M-a suguat cânele. M duc i eu dup Nechifor Lipan i
trebuie s m ier
i.
 Dumnezeu s te ierte, îi zise Vitoria.
Îi strânse buzele, îl privi neclintit o vreme. Dup aceea se retrase.
 Vin încoace, Gheorghi
, vorbi ea, trezit din nou de griji multe. Vezi de
esal caii, dup
moda nou care am aflat-o aici, i-i întrete cu orz, cci drumurile înc nu ni s-au sfârit. Facem cu

94 domnu Toma toate socotelile i-i pltim cinstit, mul
mindu-i frumos. Pltim preo
ilor, oamenilor care
s-au ostenit i tuturora. Pe urm, stm i ne hodinim trei zile, dup care facem parastasul întâi tatlui
tu. Îndat ne înclrm i ne ducem la apa Prutului la tefneti, ca s cunoatem turma de la Raru.
Socot c mergând cu spor, pe vreme bun, ne putem întoarce iar aici în Sabasa, ca s facem parastasul
de nou zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca s vorbim cu baciul Alexa i s ne alctuim cu el
pentru întoarcerea oilor ctr mun
i, unde avem tocmit punea de var. La patruzeci de zile vom fi iar
aici i vom ruga pe domnu Toma i pe printele s ne-ajute a împlini datoria de patruzeci de zile.
Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nou. Om aduce atuncea de la
mnstirea Vraticului i pe sor-ta Minodora, ca s cunoasc mormântul. -apoi dup aceea ne-om
întoarce iar la Mgura, ca s lum de coad toate câte-am lsat. Iar pe sor-ta s tii c nici c-un chip nu
m pot învoi ca s-o dau dup feciorul acela nalt i cu nasul mare al dscli
ei lui Topor.

REFERIN
E ISTORICO-LITERARE
HANU ANCU
EI
IBRILEANU: Ca nuvelist, dl Mihail Sadoveanu n-a dat drumul în lume unor tipuri populare, ca de pild
Caragiale – de altmintrelea unicul nostru creator în genul acesta. Dar d-sa tie ca nimeni altul s aduc în scen
oameni vii. Dl Sadoveanu are puternic viziunea gesturilor, prin care personajele îi vdesc micrile sufletului lor.
S-ar zice c aceast viziune îl tiranizeaz, c d-sa nu poate s nu vad cum se comport personajele care intr în
scen.
Când Ancu
a a auzit ce brbat aprig i ce cuceritor de femei a fost Neculai Isac de la Blbneti în
tinere
ele lui – ea „-a înl
at sprâncenele zâmbind, -a potrivit mrgelele la gât i cârligele de pr la urechiui, i
când vzu pe mazil c se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte uurel, mldiindu-se cum tia ea c-i ade bine”.
E acea stare sufleteasc pe care a indicat-o Flaubert în cunoscutul pasaj unde ne arat pe M-me Bovary
impresionat de un ilustru decrepit cruia îi mersese vestea c a fost amantul reginei Mria Antoaneta cu vreo
jumtate de veac în urm. E acea trezire a cochetriei oricrii femei adevrate, când simte masculul de ras – fie i
beneficiind numai de faima gloriei trecute – pe care dl Sadoveanu a redat-o, nu discursiv, ci numai prin gesturile
femeii, atât de scurt, atât de sugestiv i atât de conform cu categoria social din care face parte Ancu
a. […]

Garabet IBRILEANU, în „Via
a
româneasc”, nr. 1, ianuarie 1923

PERPESSICIUS: Hanu Ancu
ei este mai mult decât o însilare de basme, este un tot organic, o atmosfer
bine definit, atmosfer de autentic feerie epic, zon fermecat în care cuvântul triete i deteapt ecouri de
dincolo de înveliul lui de sonuri, în care oamenii se mic, fptuiesc i cuvânt într-un ritm ireal, mai mult de
proiecta
i, lipsi
i de precizia tuturor dimensiunilor, nedespr
i
i de placenta de vis ce-i genereaz i le amplific
misterul. Nu cred s greesc alturând de Hanu Ancu
ei, i ca alctuire epic, i ca atmosfer de poezie, dar cu
mult mai presus, prin perfecta ei unitate de ton i prin rezonan
a grav ce triete în suflete, de cealalt suit,
pre
ioas printr-un umor de rar calitate, din Cocostârcul albastru. Spuneam „rezonan
 grav”. Într-adevr: Hanu
Ancu
ei evoc vremuri apuse i melancolia inevitabil se desprinde nu numai din scrisul cu tonuri de plu al
povestitorului – i este, v asigur, fa
 de scrisul îndeajuns de poetic al d-lui Mihail Sadoveanu un progres -dar i
din perindarea atâtor întâmplri într-un arhaic ton de cronic. (Niciodat, de altfel, înrudirea scrisului d-lui
Sadoveanu cu stilul cronicarilor moldoveni ctre care a nzuit n-a fost mai izbitoare i nu i-a izbutit mai mult ca în
Hanu Ancu
ei.) Cu fiece nou isprav, cu fiecare nou basm, din vârtejul de praf al balaurului sau al încierrii de la
„Fântâna dintre plopi”, din tânguirea cimpoiului orbului srman, din reticen
ele i amneziile de povestitor btrân
ale lui Zaharia Fântânarul, pentru care vorbete Li
a Salomia – ce admirabil portret i acesta al femeii care se las
greu pornit i pe care nimic n-o oprete în urm! – din toasturile diverilor povestitori, în special al clugrului
Gherman de la Duru, cuvios ce nu uit totui s aduc un insinuant i viclean elogiu vinului, ca i tuturor
tovarilor de taclale, din zâmbetul discret al hangi
ei în care to
i cei de fa
 revd pe maic-sa, din lumina stins a
ochiului pe care cpitanul de mazili l-a pierdut la încierarea de la „Fântâna dintre plopi” pentru o dragoste a lui,
pentru un pui de
iganc frumoas – din toate întâmplrile înfurate în verbul înflorit cu alesturi de flori de câmp
undind dintr-o vâlcea i aromat de mireasm arhaic, din cronici, se desprinde un sens adânc ca o lege implacabil,
dulce ca o umbr de dealuri tihnite, rotirea de aripi de cenue a timpului ce trece, a vie
ii ce se cltorete, a mor
ii
care ia pe nesim
ite. De aceea vorbeam de rezonan
 grav. i într-adevr, când suita aceasta legendar se termin
i to
i adorm, care pe unde apuc, obosi
i de poveti i de butur, i când, în miez de noapte, umbra demonului se
simte trecând prin aer, în
elegem c toat aceast feerie epic a trit, ca un miraj, gra
ie vrjitoretei evocri a
povestitorului. i înc n-am spus totul despre arta epurat a povestitorului, despre atmosfera unitar i de o gra
ie
vetust-duioas, care de atâtea ori amintete epopeele na
ionale strine. De câte ori iar nu-
i vin în minte adieri din
Taras Bulba sau chiar din miraculosul Costa Berling! Rareori însuirea de cpetenie a d-lui Mihail Sadoveanu –
acel dar de evocare epic cu care e înzestrat rapsodul – s-a realizat mai desvârit i cu mai mult art ca în Hanu
Ancu
ei.

95 PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu: Hanu Ancu
ei,
Cartea româneasc, în „Cuvântul”, 31 martie 1928

CLINESCU: Hanu Ancu
ei este capodopera idilicului jovial i a subtilit
ii barbare. Formal, scrierea e un
fel de Decameron în care câ
iva obinui
i ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esen
ial este starea
de fericire material înfptuit de oaspe
i. Ei triesc la modul Canaanului, osptând numai cu carne fript i bând
vin, îns dup o rânduial care cere ini
iere. Fiecare povestete cu ulcica în mân:
„… Noi, aici, – explic mo Leonte Zodierul – de când
in eu minte, înc de pe vremea Ancu
ei celei
dedemult, am luat obicei s întemeiem sfaturi i s ne îndeletnicim cu vin din ara-de-Jos. Gustând butura bun,
ascultam întâmplri care au fost. Socot eu, cinstite comise Ioni
, c nu se mai gsete alt han ca acesta cât ai
umbla drumurile pmântului. Aa ziduri ca de cetate, aa zbrele, aa pivni
 – aa vin – în alt loc nu se poate.”
Vinul e adus de Ancu
a în cofiel plin, cu ulcica mereu nou. Înainte ca povestitorul s-i înceap istoria,
to
i vâr ulcelele în cofiel i lutarii cânt. Din când în când, Ancu
a aduce de la foc pui frip
i în
igl. Când vine
muteriu, Ancu
a îl întâmpin cu pui frip
i în talger de lut i cu pit proaspt. O altfel de existen
 aceast lume
naiv nu poate gândi. Un negustor de lipscanie picat la han e ispitit asupra strint
ii i tirile despre mâncrile de
civiliza
ie umplu de turburare pe to
i.
Pe principiul Decameronului se desfur i Soarele în balt sau aventurile ahului, într-o stilistic mai
artificioas.
Din toat opera lui Sadoveanu rezult o constatare statornic: spre a realiza un univers linititor pentru
ochiul su ce sufer de aglomerarea uman, scriitorul se slujete mereu de micri regresive.

G. CLINESCU, Tendin
a na
ional. Momentul 1901. M.
Sadoveanu, în Istoria literaturii române de la origini pân în
prezent, Bucureti, Funda
ia regal pentru literatur i art, 1941,
p. 552.

VIANU: Meter priceput este Sadoveanu când este vorba s învie o figur sau o situa
ie printr-o trstur
unic, o imagine sau o compara
ie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note vzute, nu lipsesc în opera atât de
întins a povestitorului, în care oamenii sunt evoca
i uneori în fizionomie sau în portul lor. Totui, Sadoveanu pare
a prefera viziunea fulgurant, luminat în scprarea unei scântei, a „gestului” rapid i elocvent. Iat pe ducele
Valentin, gentilom al lumii vechi, vorbind negustorilor poposi
i pe lâng carele lor: „Domnul duce Valentin i-a
plecat spre noi coiful cu pan, mul
umindu-ne” (Mria-sa Puiul Pdurii). Viziunea este construit din perspectiva
negustorilor, a cror naivitate este izbit de podoaba cavalereasc a ducelui, coiful lui cu pan. Altdat, femeile
din Brabant sunt evocate „(btând) pavajul de crmid cu sabo
ii lor de lemn i (râzând) din toat fiin
a, ca un
lapte care se umfl” (ibid.) Pu
inele însemnri ale acestei observa
ii învie o întreag lume: pavajul de crmid al
îngrijitelor aezri omeneti din Brabant, sabo
ii portului caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului
care îl locuiete. Compara
ia final: „râsul ca un lapte care se umfl” este aleas din sfera de îndeletniciri a
acelorai oameni… O lume întreag, un întreg decor, în câteva cuvinte! în Hanu Ancu
ei ia cuvântul la un moment
dat zodierul, trezind din visrile sale pe printele Gherman, pe care povestitorul ni-l aduce viu în fa
a ochilor, cu
un singur cuvânt: „To
i ne-am întors pe dat ctre zodier, i s-a ridicat i printele Gherman din barba sa”.
Ridicându-se din barb, ca dintr-un uria caier în care s-ar fi gsit cufundat în întregime, figura printelui Gherman
dobândete un deosebit relief. Iat pe oaspe
ii Hanului Ancu
ei ciocnind ulcelele cu vin: „Noi am fcut iar mare
zvoan, grmdind ulcelele spre barba cinstitului negustor” (ibid.). De o rar putere este, în Hanu Ancu
ei,
evocarea orbului adus s povesteasc lungile sale rtciri în
rile credin
ei pravoslavnice: „Femeia venea înainte,
omul ceva mai îndrt, cu capul pu
in înl
at i prând a asculta cu mare luare-aminte zvoana i glasurile de la
focul nostru”. Rigiditatea atitudinii orbilor este redat aici printr-o singur trstur de penel. Când orbul se
gsete, în sfârit, în mijlocul oaspe
ilor, povestitorul nu gsete necesar decât aceast sumar nota
ie: „El se opri
i lumina îi btea obrazul neclintit împresurat de barb alb”. „Obrazul neclintit” ne vdete cu putere aparen
a
hieratic a orbului. Când, în sfârit, orbul, recucerit de amintirile lui, îi întrerupe pentru o clip povestirea,
scriitorul adaug: „Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi i zâmbi în noaptea-i prelung”. Aceeai economie a
mijloacelor, cu aceeai putere sugestiv, ne întâmpin în evocarea aspectelor de natur. Iat sunetele fr ecou în
mijlocul pdurii iernatice: „Zadarnic ar da glas, zadarnic ar detuna cu carabina. Sunetele cad la o sut de metri, ca
nite vreascuri” (Ochi de urs). Vântul pornete: „Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei” (Hanu
Ancu
ei). Scriitorul nu ne spune nici c fiorul de vânt „vine”, nici c el „ajunge”. El ne spune c „sosete”, adic
ajunge la o destina
ie pe care i-ar fi propus-o mai dinainte, a venit purtând o veste pe care trebuie s-o comunice.
Impresia singurt
ii unei aezri vii altdat, în mijlocul unei naturi care nu împrtete soarta de vremelnicie a
oamenilor, ne este redat cu mre
ie în scurta însemnare: “Am ajuns, nu în târzie vreme, aicea, la Hanu Ancu
ei
celei de-atunci. Era închis i se afla numai cu luna în singurtate.” […]
Sadoveanu a notat cu mult precizie limba poporului, mai cu seam pe aceea a moldovenilor si i, în
aceast privin
, numele lui poate fi alturat de acel al marelui înainta, Ion Creang. Totui, spre deosebire de
Creang i, mai cu seam, în epoca lui mai nou, ceea ce îl preocup, din punct de vedere lingvistic, nu este
redarea realist a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înl
area ei artistic la un nivel care-i d nu tiu ce timbru grav i
srbtoresc, deopotriv cu un text al liturghiilor. Cine strbate seria povestirilor pe care le debiteaz diversele
personagii din Hanu Ancu
ei în
elege numaidecât c vorbirea nu este împrumutat mijloacelor limbajului curent, ci
unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultur, în care formele curteniei i sim
ul nuan
elor este atât de
dezvoltat, încât împrumutându-le oamenilor si scriitorul îi înal
 într-un plan cu mult deasupra realit
ii.

96 Tudor VIANU, Realismul artistic i liric: M.
Sadoveanu, în Arta prozatorilor români,
Bucureti, Editura Contemporan, 1941.

CIOPRAGA: Hanu Ancu
ei e o carte de atmosfer. Povestitorii caut mereu analogii în trecut, gândindu-se
la domniile lui Ipsilante, Calimah i Mihail Sturza. Întoarcerea în timp duce la reverbera
ii lirice, mai to
i
referindu-se din când în când la „cealalt Ancu
”, mama celei vii. „Pe vremea aceea, observ comisul Ioni
, tot
în acesta loc ne aflam, în preajma focurilor i a carlor cu must, cu al
i oameni care acuma-s oale i ulcele. i
Ancu
a cealalt edea ca i asta, tot în locul acela, rezemat de uorul uii, i asculta ce spuneam eu…” Perspectiva
adaug trecutului poezie. „Srac
ar moldoveneasc! Erai mai frumoas în tinere
ile mele”, exclam cpitanul de
mazili, pregtindu-se s evoce o aventur erotic. „Acuma triete o lume nou i becisnic”, întrete, în alt loc,
meterul Ienache. […]
Îns Hanu Ancu
ei e i o carte a filozofiei populare, fcând elogiul vie
ii curate, al bunt
ii i prieteniei.
Nu vinul i bucatele cu aer de belug, în realitate frugale, constituie balsamul cutat. Un cuvânt care se aude des e
acela de în
elepciune, aceasta presupunând calit
i umane
inute în cinste. La popasul de la han, oamenii pe care
numai hazardul i-a adunat într-un divan, lâng aceleai focuri, se gsesc prieteni i fra
i, bucurându-se i
întristându-se la unison. Pentru ei omenia înseamn a te asocia din tot sufletul suferin
ei altora, dar i a-i asocia pe
al
ii mul
umirii proprii. În „neagra fântân a trecutului”, ei caut semnifica
ii i pilde, aprobând sau detestând cu
toat fiin
a. Întreaga lor filozofie respir o gravitate fr uscciune i o mare linite în fa
a lucrurilor. Prietenia
devine o necesitate sufleteasc. „Iubi
ilor prieteni, cuvânteaz cpitanul de mazili, mie mi-a plcut totdeauna s
beau vinul cu tovari. Numai dragostea este singurtate. Divanul nostru-i slobod i deschis i-mi sunte
i to
i ca
nite fra
i!”
Caden
a povestirii, perfect adecvat faptelor, probeaz o mare sensibilitate pentru nuan
e. Savoarea cr
ii
st în special în limb, nu în fabula
ie; o limb când ceremonioas, când obinuit, trecând uor de la registrul liric
la accente epice. Impresioneaz când arhaismul cu rezonan
e cronicreti, când reveren
a cristalizat în formule,
când diversitatea expresiei figurate. […]
Capodoper de un echilibru desvârit, muzical i unduitoare, grav i surâztoare, în care se armonizeaz
eroicul i mâhnirea, pasiunea i resemnarea, accentul polemic i prietenia, Hanu Ancu
ei încânt printr-o art
pentru cerul liber, cea mai apropiat temperamentului sadovenian. Epica de o mre
ie linitit i fascina
ia liric
sunt specifice acestei arte. Cu particularit
ile sale na
ionale, Hanu Ancu
ei este echivalentul românesc al
celebrelor Povestiri din Canterbury ale lui Chaucer.

Constantin CIOPRAGA, Mihail Sadoveanu,
Bucureti, Editura tineretului, 1966, p. 58,
60-61, 62.

VLAD: Hanu Ancu
ei este cartea povestirilor, a „istoriilor” de demult, a ini
ierii în arta desvârit a
nara
iunii. Cci ciclul acesta are valoarea unei „arte poetice” pentru în
elegerea structurii povestirii, pentru decan-
tarea treptelor i etapelor compozi
ionale ale genului. Exist o dubl ipostaz în situarea celor dou elemente ale
povestirii: povestitor i întâmplarea evocat de acesta. Ea const într-o dubl prezen
: comentatorul prim –
intervenind mai ales cu menirea de a separa planul evocrii de acela al timpului prezent (când se povestesc
istorisirile) – i eroul ispitit s recheme dintr-un trecut mai apropiat sau mai neguros întâmplri tragice sau plcute
prin deznodmântul lor.
Situarea în momentul ini
ial al ciclului apar
ine unui comentator aflat la han, cel care va re
ine i memora
fiecare clip, retrind apoi gesturi i cuvinte, sunete i modula
ii neateptate, intervenind cu discre
ie în momente
de mare încântare. Prezen
a sa
ine mai mult de compozi
ie, delimitând sau reluând într-o scriitur liric motive
intonate sau ateptate. Prezentându-i pe eroi, mrturisindu-i satisfac
ia pentru o veche prietenie, entuziasmându-se
pentru „cântecul Mioarei”, chemând timpul odihnei sau al nop
ii, re
inând micri i gesturi noi, povestitorul
apropie clipa primei povestiri i apoi a celorlalte frânturi de via
. Este începutul pentru încorporarea definitiv în
suita melodic a povestirilor. Întâmplrile apar
in povestitorilor, chiar dac uneori inten
ia de obiectivare survine
mai mult din motive de natur intim, motive pornite dintr-o natural discre
ie sufleteasc. Dar ritmul povestirii se
înte
ete i atunci Gherman uit de începutul vag i se dezvluie ca prta la cele povestite, dup cum Constantin
Motoc va cuta s pstreze o conven
ional detaare de cele petrecute, iar Ienache Coropcarul va men
ine – ca
modalitate insinuant – rezervele unei disimulri fireti în condi
iile întâmplrii temerare al crei martor a fost.
„Dezaprobarea” sa pentru curajul lui Todiri
 Catan impune asculttorilor tocmai reversul i lauda faptelor lui.
Sunt aadar modalit
i diverse în aceeai polifonie de ritmuri i modula
ii nuan
ate, alerte sau domoale,
adunate într-o crea
ie unitar, închegat. Unitatea întregului ciclu îns apar
ine mai ales alctuirii i continuit
ilor
în nara
iune. Ne aflm în fa
a unei structuri narative definitorii pentru dimensiunile eposului, în general, i pentru
etapa povestirii, în special. Formula (pentru c în povestire ca i în vechea epopee structura ritualic vine dintr-un
fel de ceremonial inebranlabil oficiat cu solemnitate) provine direct din ciclurile orientale (O mie i una de nop
i)
i dintr-un moment fertil al speciei: literatura prerenascentist i renascentist. […]
Exist îns i un alt timp al povestirilor, al continuit
ii lor, prin umbra Ancu
ei de altdat i prin cea de
acum, într-o perfect simetrie de gesturi i atitudini. Povestirile sunt uneori stampe însufle
ite prin micare i
lumin. Uneori ele fixeaz, într-o anume tonalitate i perspectiv spa
ial, momentul cel mai intens. Privind cu
ochii amintirilor, renasc luminozit
i care fixeaz crâmpeie dramatice. In lumina rsritului de soare privete parc
spre Gherman capul lui Haralambie, iar din deprtare, „învluit în lumin i pulberi”, crete silueta unui clre
.

97 Distan
a mijlocete o apari
ie de legend: aceea a cpitanului Neculai Isac, dar aceeai distan
 are acuit
i sonore
i vizuale tulburtoare pentru amintirile eroilor. Apari
ia Margi din apa iazului, în lumina asfin
itului de soare
irizând peste balt, sau umbra ei în noapte reprezint motive ale unei imagini de cea mai pregnant plasticitate. E
vorba de o viziune uneori dramatic, expresiv i sugestiv tocmai prin situarea în perspectiv spa
ial-coloristic a
acestor tablouri magistrale. […] Mobilitatea i dinamica întâmplrilor se explic i prin acea exemplar capacitate a
scriitorului (relevat remarcabil de G. Ibrileanu) de a proiecta siluete, prin sugestivitatea plastic a gestului. Este
în aceast „art a gestului” o mare concentrare a micrii în nota
ia cea mai precis, încorporat în spa
iul unei
nara
iuni condensate. Situa
ii i micri sufleteti se rezum prin reprezentarea lor plastic. „împungând într-o
parte cu capul”, Ancu
a ascult cuvântul tare al comisului, iar clre
ul „luneca” spre cei de la han inspirând de pe
acum impresia despre o prezen
 deosebit. Sonorit
ile râsului Margi, ori micrile Ancu
ei, gestul ciobanului ce
face ca oala aruncat peste flcri s scoat un
ipt în întuneric, sunt tot atâtea atitudini i ptrunztoare micri
ale unor prezen
e artistice durabile pentru receptivitatea cititorului.
Ion VLAD, Treptele povestirii. I.
Ascultând istorisiri la Hanu Ancu
ei, în voi.
Descoperirea operei – comentarii de teorie
literar. Cluj, Editura Dacia, 1970, p. 126-l30.
ROTARU: Arta povestirii în povestire sau a „povestirii în ram” („Rahmenerzälung”, cum numesc acest
procedeu teoreticienii germani, „roman à tiroir”, cum îi spun francezii) va atinge perfec
iunea, la Sadoveanu, în
Hanu Ancu
ei. Tehnica aceasta e foarte veche, mai veche decât Boccaccio, care o aplica atât de simetric în al su
Decameron, urmat de emulul su, englezul Chaucer, în Canterbury Tales, ori de Margareta de Navara în al su
Heptameron. Poate fi aflat în cr
ile populare, de felul Sindipei (prelucrat deosebit de cursiv de Sadoveanu
însui în Divanul persian) sau în Halima, din care scriitorul moldovean las de asemeni o versiune proprie. Foarte
veche, ea este în acelai timp foarte nou, fiindc o gsim aplicat, în diferite moduri, în cinematografie i în aa-
numitul teatru epic modern, cu avantajul de a putea transforma povestitorii înii în personaje ale nara
iunii de
cadru. Ea are, totodat, un profund caracter popular-folcloric. Ignorând-o poate, Anton Pann i Creang au aplicat-
o spontan. Cci ce altceva sunt Povestea vorbii, O eztoare la
ar i, în anume chip privite, suita de povestiri din
Amintiri, decât nite povestiri în ram legate între ele, curgând firesc una dintr-alta? Neculce însui nu e strin de
acest mod structural de a povesti, iar dintre scriitorii strini moderni, agrea
i mult de Sadoveanu, poate fi amintit în
acest sens Turgheniev, cu Povestirile unui vântor, traduse românete cu mare miestrie de creatorul Hanului
Ancu
ei.
Hanul însui devine un fel de personaj al povestirii de cadru. Aezat la rscruce de drumuri i de veacuri, el
adpostete, ca o cetate, pe povestitori i asculttori, cu to
ii iubitori de vin din ara-de-Jos, but din oal nou de
lut rou, dup ritualul lui Dabija-Vod, evocat de Neculce i de Eminescu. […]
Lirismul sadovenian, învluitor, transpune adunarea de la han, ca i întâmplrile povestite acolo, într-un
timp istoric nedeterminat. Hanul reprezint Moldova dintotdeauna,
ar a oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu
practici svârite ritualic i cu întâmplri care se succed dup date calendaristice. Diferitele Ancu
e care se perind
ca stpân la han sunt parc una i aceeai, în ochii genera
iilor de butori i povestai. Însi curgerea melodic a
propozi
iei narative, bazat pe succesiuni de imperfecte (aa-numitul imperfect iterativ), sugereaz aceast
imagine:
„Taberele de car nu se mai istoveau. Lutarii cântau fr oprire. Când cdeau, doborâ
i de trud i de vin,
se ridicau al
ii de prin cotloanele hanului… i la focuri, oameni încerca
i i meteri frigeau hartane de berbeci i de
vi
ei, ori pârpleau clean i mrean din Moldova. Iar Ancu
a cea tânr, tot ca m-s de sprâncenat i de viclean,
umbla ca un spiridu încolo i încoace, rumn la obraji, cu catrin
a-n brâu i cu mânecile suflecate, împr
ea vin
i mâncri, râsete i vorbe bune.” […]
Povestirea care d sensul întregului ciclu i ctre care converg toate celelalte este Negustor lipscan.
Moldovenii sunt oameni statornici în toate, triesc din sul lor – cum ar zice Creang – i se mul
umesc cu roadele
pmântului strmoesc. Un instinct istoric îi face refractari la înnoirile civiliza
iei, i inven
iile tehnice sunt privite
cu suspiciune: „Cine tie ce ticloie nem
asc a mai fi”, mormiete cu îndrtnicie i cu glas gros ciobanul de pe
Raru, auzind c jupan Dmian Cristior cltorise cu trenul. Ca cititor în zodii, mo Leonte admite ceasornicele,
dar în ruptul capului nu e de acord cu plriile la cucoane: „- De ceasornice nu m mir… dar femeile cu plrii,
drept s-
i spun, mie nu-mi plac”. Cât privete regimul alimentar, moldovenii cei vechi nu în
elegeau „cum nem
ii
fierb carnea, în loc s-o frig, cum pot bea bere amar i cum se lipsesc de sarmale, de bor, de crap la pro
ap ori de
miel pârjolit tâlhrete”. […]
Povestitorul „genericului” – spre a folosi un termen din limbajul cinematografiei -, care e unul din oamenii
ce stau mai la o parte, pe pro
apurile carlor din umbra hanului, ni-l prezint pe clugrul Gherman de la Durau
mai mult ca pe un haiduc pduratec. Tcut o vreme, afundat în barba-i stufoas i „îndeletnicindu-se” mai mult cu
oala, clugrul dintr-o dat „a slobozit cuvânt”:
„Atunci cu mare dragoste, i plcere s-a ridicat din col
ul lui clugrul cel care venise de la munte i,
cumpnindu-i oala în dreptul brbii, a slobozit cuvânt”.
Vorbirea lui e presrat cu cuvinte din scripturi. La schitul Durau – zice el – „m nevoiesc cu fra
ii mei întru
pustietate”, ieind câteodat cu toporul i cu cu
itul împotriva dihniilor, „cci arm de foc i sabie nu se cade s
purtm; suntem slujitori cu duhul”. Lucrurile mireneti, îns, nu-i sunt cu totul strine, judecând dup felul în care
se adreseaz Ancu
ei: „î
i mul
mesc, lele Ancu
, pentru vin i pentru cuttura ochilor. Po
i s umpli oala, ca s
nu te trudeti a doua oar”. Ca multe alte personaje din opera lui Sadoveanu, clugrul are i el o tain, pe care o
d pe fa
 indirect., povestind moartea npraznic a haiducului Haralambie, ucis chiar de fratele su, din porunca
stpânirii. El era fiul acelui rzvrtit, i maic-sa îl închinase mnstirii pentru iertarea pcatelor. […]

98 Orbul e un calic btrân, un ticlos i un nemernic (în
elesul cuvintelor e mereu cel vechi, cronicresc). In
tinere
e, fcuse parte dintr-o ceat de ho
i i de ceretori, condus de un oarecare Ierofei, mort, acesta din urm, „la
o petrecere i la o btlie, într-o noapte”. Rtcind mult vreme prin pr
ile Chiului, btrânul piccaro se trgea
acum spre locul naterii sale, sub poalele mun
ilor Moldovei. „Nemernicul” este îns un Homer autohton i tie o
mul
ime de istorii, pe care le spune acompaniindu-se la cimpoi. Le spune i le cânt pe la adunri ca acestea, în
schimbul unui hartan de carne fript i a unei ulcele de vin acru, cerând cu demnitate, adulmecând cu nrile i cu
urechile alimentele, butura i caracterele oamenilor. Datina cere s înceap cu cântecul mioarei – indiferent de
starea de spirit a auditoriului -, chemând „viers de mâhnire din deprtarea anilor de demult”. Melodia Miori
ei
cuprinde pe to
i: „Ciobanul cel prost de la Raru, cum i monahul care se ducea la Sfântul Haralambie, plângeau
pe locurile lor fr nici o ruine”. Orbul povestete apoi întâmplarea lui Duca-vod, în mazilie, fugind tiptil în ara
leeasc, în mare grab i umilin
. Oprindu-se la o cas i cerând unei femei o oal cu lapte, este întâmpinat cu
blesteme, cum scrie i în cronica lui Neculce: „- N-avem lapte, n-avem vaci, mmuc; n-avem, c ni Ie-a mâncat
Duca-vod, mânca-l-ar temni
a pmântului i viermii iadului cei neadormi
i”. Li
a Salomia, care adusese de mân
pe orb, e o bab cu gura pung i privirea ascu
it, pidosnic. Se face a se mira de succesul cântre
ului, nu bea vin
pentru c sufer de vtmtur, dar nu se d îndrt de la rachiu i plcinte moi, pe care le molfie într-un dinte.
Zaharia Fântânarul, ,,cu capu-i buhos i barba-i încâlcit”, este personificarea tcerii pietrificate. Bea i tace cu
îndrtnicie. Face fântâni, dar iubete mai mult vinul decât apa. Istorisirea lui — dragostea dintre feciorul unui
mazil i fata unui boier, întâmplat pe vremea lui Vod Calimah – nu o poate spune decât cu gura Li
ei Salomia.
Aici tehnica boccaccesc atinge culmea rafinamentului. Baba povestete istorisirea lui Zaharia, care nu are talent la
spus sau are tendin
a de a fi scurt din cale afar: „Pe urm gata. Atâta-i. Am fcut fântâna i pace bun!”, ratific el
relatrile povestitoarei în câteva aprobri scoase parc cu cletele.
Personajele-povestitori se realizeaz, aadar, prin comportament, prin crea
ie, cum ar fi spus Ibrileanu, ca
i la Creang. Se cuvine totui s observm o diferen
iere net întrucât privete func
ia stilistic a limbajului – atât
al personajelor, cât i al povestitorului – la Sadoveanu fa
 de Creang. Spre deosebire de eroii Iui Creang,
oamenii lui Sadoveanu – i cei din Hanu Ancu
ei îndeosebi – sunt, fr a le lipsi deloc umorul, mai gravi i mai
ceremonioi. Aa este comisul Ioni
, clugrul Gherman, mo Leonte Zodierul, cpitanul Neculai Isac, negustorul
Dmian Cristior, lipscanul, orbul cel srac, chiar Li
a Salomia i Ancu
a însi. Excep
ie fac, poate, ciobanul cel
mânios de pe Raru i Zaharia Fântânarul. In timp ce vorbirea lui Creang – care nu transcrie, copiind, limbajul

rnesc, pentru c atunci n-ar putea s fie art – d o puternic impresie de viat curent, aceea a lui Sadoveanu ne
apare mai curând „stilizat” – cum spunea Tudor Vianu – „la un nivel care-i d nu tiu ce timbru grav i
srbtoresc, deopotriv cu un text al liturghiilor”. Aceasta se potrivete întru totul lirismului sadovenian, în
deosebire de jovialitatea i verva nesecat a povestitorului humuletean. Tot atât de popular i de vechi ca i
Creang, Sadoveanu este în acelai timp mai „modern”. Lirismul su proiecteaz realitatea în viziune i, orice s-ar
spune, se poate întrezri contemporaneitatea lui cu descoperirile simbolismului. Hanu Ancu
ei, cu povetile i
povestitorii lui, situa
i într-un timp i într-un spa
iu nedeterminate, ne apare scufundat ca într-o cea
 de tain, prin
gsirea coresponden
elor dintre via
a uman i natur. Finalul ultimei povestiri înfoar aceast lume într-un
mister poetic i nota
iile acustice sunt deosebit de sugestive. La ceas târziu, când Cloca cu pui trecuse de crucea
nop
ii, „focul se stingea, oamenii închinau ctre pmânt oalele de lut i, de trud i somn, le asfin
eau ochii”. Din
dosul hanului s-a auzit atunci nechezatul ascu
it i nefiresc al iepei celei slabe a comisului Ioni
. Li
a Salomia
optete: „S ti
i c acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nop
ii i mai ales pe ale lui. i calul l-a adulmecat,
dând strigt.” Dup aceea, baba stupete în spuz de trei ori i-i face cruce. „îl sim
ise i hanul – noteaz
povestitorul -, cci se înfiora prelung. O u în fundurile lui se izbi. Se fcu tcere la vatr i, cu to
ii potrivindu-
ne, nu ne-am mai vzut obrazurile. “

Ion ROTARU, O istorie a literaturii române,
Bucureti, Editura Minerva, 1972, p. 252-
258.

SNDULESCU: Prin structura sa temperamental, Mihail Sadoveanu se definete ca un povestitor
romantic, mai aproape de folclor i de Eminescu decât de cronicari i de Ion Creang. El are cultul vechimii i al
amintirii, ca i poetul, timpurile revolute constituind un fel de pmânt pierdut al Canaanului i totodat o magm
care nu înceteaz s transmit cldura prezentului. To
i eroii aduna
i la Hanu Ancu
ei coboar din vremuri parc
imemoriale i nu-i gsesc bucurie decât în evocarea lor. Ei triesc de fapt în retrospectiv, existând mai mult prin
ceea ce istorisesc, decât prin ac
iuni efective. La Hanul Ancu
ei, în jurul focului, se închin doar ulcele noi cu vin
vechi. Acesta e singurul gest marcat al prezentului, în rest nara
iunea privete un moment de anterioritate, uneori
foarte îndeprtat. Motivul central, nucleul germinativ este întâmplarea de demult situat într-un trecut pe care
curgerea vremii l-a idealizat, prefcându-l în izvor de nostalgii i de priviri melancolice. […]
Eroi ai unui trecut învolburat, cltorii pe la Hanul Ancu
ei de
in o experien
 amar, care i-a interiorizat i
i-a determinat s-i continue existen
a într-o lung tcere. Prietenia i aburul vinului îi dezmor
esc, le dezleag
limbile i-i ajut s se despovreze. De aceea, spre deosebire de Creang, unde ne impresioneaz scrierea
dramatic, limbajul dialogic, la Sadoveanu domin monologul, confesia, pe care le solicit asemenea
structuri i destine umane. Pentru eroii de la Hanul Ancu
ei, povestirea este un modus vivendi, o stare
obinuit de a fi („Dar istorisiri tii s spui?” întreab cineva. i i se rspunde firesc „tiu, ca oricare om – de ce s
nu tiu?”); ea reprezint o necesitate psihologic. Destinuindu-se, rzii, ciobanii, clugrii afl alinare,
dobândesc sentimentul, specific sadovenian, al solidarit
ii cu semenii. Spusa lor con
ine o mare gravitate, e grea
de lirism, ca a doinei i baladei, Miori
a o ascult cu tremur de lacrimi în ochi, diferen
iindu-se iari de spiritul
jovial i lucid al lui Creang. În vorbirea personajelor din Hanu Ancu
ei rsun mai cu seam ecouri biblice i

99 formule ceremonioase, învluite poetic („i ctr to
i ceilal
i m închin ca la codru verde!”, în timp ce în Amintiri
din copilrie înflorete la tot pasul vorba de duh. […]
La Sadoveanu, povestirea îndeplinete, pe de o parte, o func
ie expres a comunicrii, este, cum spuneam,
o necesitate psihologic, pe de alta, reprezint, ca i cântecul, o delectare, o art a petrecerii timpului: „Foarte-mi
place – zice unul dintre eroi – s-ascult istorisiri i s spun i eu câte tiu din trecutele vremi”. Ea poart un mesaj al
prieteniei, unindu-i pe cltori în jurul mesei i dându-i prilej fiecruia, ca în Halima i Decameronul, s spun o
întâmplare cu tâlc ce cheam pe alta, la nesfârit, încât cartea rmâne deschis pe o pagin de noi fgduin
e: „i
comisul Ioni
 însui, dup ce a cuprins de dup grumaz pe cpitanul Neculai, srutându-l, a uitat cu desvârire
c-i dator s ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.
Povestirea lui Mihail Sadoveanu este de tip romantic i folcloric oriental, deosebindu-se de aceea a lui
Creang. Dac humuleteanul cultiv ironia i vorba de duh, autorul Hanului Ancu
ei se impune prin lirismul
adesea confesiv i grav al nara
iunii; dac primul e jovial i comunicativ, cellalt e melancolic i soliloc; dac
Creang e un regizor de geniu al povestirii, Sadoveanu e marele ei poet.

Al. SNDULESCU Hanu Ancu
ei sau arta
povestirii, în voi. Citind, recitind… Bucureti,
Editura Eminescu, 1973, p. 138-l43

MANOLESCU: Ca i Sindipa sau ciclurile medievale occidentale, Hanu Ancu
ei con
ine o competi
ie i un
ritual al povestirii, într-un cadru dat. Accentul cade pe puterea de fabula
ie, care joac un rol mai mare decât
memoria, cci ceea ce în prima clip pare a
ine de trecutul i de experien
a fiecrui povestitor se relev mai târziu
a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-i aminti; în fond, inventeaz. E condi
ia literaturii populare în
întregul ei; dintr-o experien
 colectiv i anonim, povestitorii scot poveti pe care i le atribuie. E i condi
ia
literaturii în general. Povetile nu transform numaidecât pe asculttor într-un copil i 262
nu se poate explica setea noastr de aventur imaginar prin copilria ce dinuie în omul adult pân la
moarte. Func
ia eliberatoare a imaginarului rezid în altceva, fiind mai profund i înglobând i literatura. Pentru
copil, povetile sunt de obicei primele lecturi, lecturi care premerg, în fond, Lecturii. Copilul intr în poveste ca
într-o lume de care-l despart un timp i un spa
iu: imagina
ia povetii este pentru copil însi via
a. Dar pentru noi
care tim c ceea ce ne desparte de ahrazada, de ahriar, de calif i de pescar, nu este nici timpul, nici spa
iul, ci
Cartea? Bucuria noastr se deosebete de a copilului: este bucuria literaturii, nu a realit
ii. Copilul crede într-un
acces posibil la lumea povetii, de aici emo
ia lui; emo
ia noastr vine, din contra, din imposibilitatea oricrui alt
contact decât pe calea fanteziei. Povetile stau pentru noi într-o sub
ire ram de carte, care le izoleaz de cea mai
extraordinar dintre lumile posibile în cerul lor pur imaginar. Fantasticul oricrui basm implic pentru noi
imagina
ia Literaturii, îns când povetile devin literatur, literatura, ea, devine poveste. Lectura noastr, care a
transformat-o pe ahrazada într-o eroin de carte, a transformat, cu aceeai micare, cartea în poveste. Acest sens
al imaginarului este foarte vizibil în Hanu Ancu
ei, spre deosebire de povestirile anterioare, i lui i se datoreaz
noutatea universului acestei opere sadoveniene, mult deosebit de al tuturor celor precedente. Cu procedee în linii
mari asemntoare înc, Sadoveanu creeaz de fapt aici o alt lume decât în povestirile tinere
ii.
Ni se vorbete, în Hanu Ancu
ei, despre „o vreme a petrecerilor i a povetilor”, într-o toamn rodnic, în
care era „pace în
ar i între oameni bun învoire”, când taberele de car nu se mai isprveau, povestitorii i
asculttorii se schimbau necontenit, vinul se deerta în ulcele i la focuri se frigeau hartane de vi
ei i de berbeci.
Iat, deci, semne de statornicie social, în care conflictele de clas par a se fi suspendat i oamenii se bucur de o
libertate nesfârit. În Decameron, cauza retragerii este ciuma, adic un cataclism; aici, din contra, bunstarea i
armonia. Pentru clugrul Gherman, înv
at cu asprimea recluziunii monahiceti, petrecerea de la Han constituie
un evident timp de excep
ie. Aproape nu este povestitor care s nu laude butura i mâncarea, înainte de a continua
vorba celui ce i-a premers; lauda aceasta repetat seamn cu un ritual, menit a marca bucuria oamenilor de „rodul
pmântului i-al soarelui”, care face s par sacre bucatele, apa i vinul. Ca de obicei, la Sadoveanu, lauda nu se
adreseaz muncii, ci rodului, nu unui timp al efortului, ci unuia ulterior, al satisfac
iei de pe urma muncii. Este deci
un otium fericit, un Canaan, cum zice G. Clinescu. Oamenii sunt simpli, dar nu de tot sraci: elementari, fr s
fie primitivi. Rafinamentul este evident în ceremonialul dup care se mnânc i se bea, în felul preparrii i în
categoriile de bucate, amintite mereu, nu din „gourmandise”, ci din voluptatea vederii lor, ca la o expozi
ie
culinar. Arta preparrii este savant i preten
ioas. Carne fiart nu se pomenete, numai fript. Iar frigerea
puiului cunoate tot atâtea fine
uri ca aceea a crapului descris în împr
ia apelor, pui fript în talger de lut, la
cuptor sau în
igl. Întâi se gust vinul nou, apoi se rupe puiul cu mâna i cu din
ii, la urm sunt plcintele cu
poalele-n brâu, expuse pe chersin. Vinul se bea direct din cofel sau ulcic, i gura ud se terge cu dosul palmei
sau cu mâneca sumanului. Pâinea trebuie s fie neaprat proaspt. Desigur, când mediul social se schimb, se
schimb (în povestiri) i mijloacele i tabieturile. Dar plcerea vie
ii rmâne aceeai, tradus în mari scene de
mâncare i butur, unde nu cantitatea în sine impresioneaz, dei s-ar zice c personajele nu stau o clip degeaba,
nici pofta neruinat, graba de a consuma, ci, din contra, sobrietatea, respectul fa
 de hran, împlinirea ritualului.
Be
ia e blând, nezgomotoas, dezlegând limbile, fr s provoace scandaluri. Oamenii „cu chef” sunt, la
Sadoveanu, la fel de reticen
i ca i cei care n-au pus butura pe limb. Avem neîndoielnic de-a face cu o civiliza
ie
cu trsturi precise, care se cunoate i se raporteaz la alte civiliza
ii fr timiditate: acestea sunt acceptate ori
respinse dup felul cum se bea i se mnânc. Negustorul Dmian, întors de la Lipsea, e supus unui veritabil
interogatoriu pe aceast tem:
„ Aa? i de mâncat ce-ai mâncat? Eu socot, cinstite jupâne Dmian, c te-ai ferit i de mâ
, i de
broasc, i de guzgan.
Ciobanul stupi cu putere într-o parte i se terse la gur cu amândou mânecile tohoarcei.

100  Nu m-am ferit aa de tare, vorbi negustorul, cci n-am prea vzut aceste dihnii. Doar cartofe, sodom, i
carne fiart de porc ori de vac.
 Carne fiart? se mir cpitanul Isac.
 Da, carne fiart. i bere de-aceea de care v spun.
 Vra s zic, urm mazilul, pui în
igl n-ai vzut?
 Nu prea.
 Nici miel fript tâlhrete i tvlit în mojdei?
 Asta nu.
 Nici sarmale?
 Nici sarmale, nici bor. Nici crap la pro
ap.
 Doamne ferete i apr! se cruci mo Leonte.
 Apoi atuncea, urm cpitanul Isac, dac nu au toate acestea, nici nu-mi pas! s rmâie cu trenul lor i
noi cu
ara Moldovei.”
Se pune i problema dac aceasta e cu adevrat „
ara Moldovei”. Se mrginete Sadoveanu s revele
moravuri i obiceiuri specifice poporului român? S poetizeze o istorie real? Spre a rspunde s vedem i cu ce se
ocup personajele, când nu-i pierd vremea la han. Desigur, pentru ca petrecerea s poat prea nesfârit, trebuiau
inventate meserii îngduitoare. Afar de ciobanul Motoc, restul participan
ilor la han au profesii libere i agreabile.
Comisul Ionit e, dup cum se vede, un boierna, care a pstrat titlul, probabil, nu i practica îndeletnicirii sale.
Leonte e zodier, Zaharia, fântânar, Gherman, clugr, „profesii” care implic voca
ie special. Unde sunt
ranii,
cei ce trudesc din greu din Dureri înbuite sau din Bordeienii? Sadoveanu îi alege aici eroii dintre cei care tiu s
se bucure de roadele pmântului, nu dintre cei care muncesc. La han sunt i doi negustori, care fac un comer

asemntor i, pentru demonstra
ia mea, foarte instructiv. Ienache e coropcar, adic negustor ambulant, iar marfa
lui, cum i-o recomand singur, e „delicat i sub
ire, mai mult pentru ochii i pentru inima pr
ii femeieti”.
Dmian schimb la Lipsea btlii pe „horbote, mrgele, cercei i pânzeturi pentru nevoi femeieti”. Nu-i
interesant? Dup asemenea marf s-ar spune c femeia e la loc de cinste în „
ara Moldovei”, pre
uit, ocrotit i
înveselit. Dar toate acestea arat o stare de lucruri foarte bun i o civiliza
ie avansat. i nu e vorba doar de
domni
e, ca acelea din Balaurul sau din istorisirea Zahariei Fântânarul, ci de femei simple ca Solomia, care a
purtat i ea în tinere
e colier cu mrgritare, sau ca Ancu
a, creia Dmian îi druiete „o zgrdi
 de mrgele”.
Aceste detalii ne oblig s ne formm despre lumea de la han o idee oarecum diferit de aceea curent: dac se
mir de „drcriile” nem
eti i de plriile pe care, la Lipsea, le-ar fi purtând cucoanele, oamenii n-o fac din
primitivitate, ci dintr-o alt în
elegere a lucrurilor. Obiceiurile, meteugurile, arta culinar i povetile vdesc o
lung tradi
ie, un exerci
iu repetat i un mare rafinament. Dar nu este numaidecât o tradi
ie real, istoric: aici e
vorba de o
ar ce nu exist pe hart, sadovenian i original. Tudor Vianu a examinat într-un articol
particularitatea expresiilor polite
ii la Sadoveanu, legându-le de umanismul „rsritean i bizantin”, unde îi are
izvoarele stilul politicos i senten
ios al prozatorului: „Au rmas oare acele bunuri ale culturii – se întreab criticul
– numai în lumea înal
ilor demnitari din jurul domnului? Opera lui Sadoveanu ne face s în
elegem c acele
câtiguri ale umanismului au coborât adânc. Le-au adus ctre mul
imi cr
ile poporane, adpate direct din literatura
i filosofia antichit
ii, scriptele cancelariilor, didahiile predicatorilor. Exist o întins cultur poporan pe care
Sadoveanu a fcut-o evident prin felul oamenilor lui de a vorbi, în Hanu Ancu
ei se rostesc numai oameni din
popor, cltori ai drumurilor
rii strâni la un loc de popas. Elocu
ia lor se poate lua la întrecere cu aceea a
umanitilor.” Cu toate acestea e greu de crezut c e vorba de o lume real pe care Sadoveanu a revelat-o. i nu e
deloc cuminte s vedem în
Hanu Ancu
ei, spre a rmâne la exemplul lui Tudor Vianu, un document (fie i artistic) pentru felul în care
umanismul a ptruns prin intermediul aa-ziselor romane populare în sim
irea i în gândirea
ranilor moldoveni.
Mai degrab, putem pune pe seama lui Sadoveanu însui aceast înf
iare arhaic-livresc i umanist-ceremonioas
care ne surprinde ca o dovad de extraordinar originalitate. Traductorul Esopiei i al Sindipei, al Genouevei i al
Halimalei a suprapus peste obiceiurile i vorbele
ranilor moldoveni obiceiuri i vorbe din surse livreti: adugând
umanismului apusean (confruntat în Zodia Cancerului i în Fra
ii Jderi cu acela rsritean) i ecourilor literaturii
sau filosofiei bizantine, aroma ciclurilor arabe, indiene i chineze, un sâmbure din misterioasa înv
tur a Egip-
tului vechi. Combina
ie de spirit poporan-moldovenesc i de spirit crturresc, lumea lui Sadoveanu – ce mijete în
Hanu Ancu
ei – va fi de fapt fr grani
e precise, i o vom regsi nu numai în idilica Moldov din Fra
ii Jderi, dar
i în Dobrogea din Ostrovul lupilor, în India din Divanul persian, în Mongolia din Cuibul invaziilor. Sultanii
nomazi din marginea deertului Gobi i pescarii de la iret seamn atât de bine, tocmai fiindc literatura lui
Sadoveanu îi apropie. Aici imagina
ia îi creeaz o istorie i o geografie proprie. În lumea biblic a sultanului
Sabek, fiecare gest are o semnifica
ie, cuvintele sunt alese cu grij; oamenii fiind de o polite
e excesiv, totul pare
guvernat de cel mai complicat protocol: splatul mâinilor, masa, somnul, primirea oaspe
ilor, vântoarea etc. Ideea
de barbarie e exclus. Sultanii pstori nu cunosc întrebuin
area tacâmurilor europene sau a carabinei cu dou
evi,
cum
ranii de la Hanul Ancu
ei nu cunosc trenul, i tot ca acetia se mir de îmbrcmintea vizitatorilor strini.
Sadoveanu picteaz în Asia din Cuibul invaziilor aceeai lume familiar lui, care începe cu Hanu Ancu
ei i se
continu cu capodoperele maturit
ii: e un întreg popor, inventat, îns cu exactit
i etnografice, cu specific
na
ional.
În
estura expresiv a prozei lui Sadoveanu au intrat, o dat cu Hanu Ancu
ei, fire foarte variate, din surse
ce se mai pot uneori descoperi. Motive i forme lingvistice, deopotriv. erban Cioculescu a artat bunoar c
anecdota cu iapa lui Vod o putea afla Sadoveanu în Le moyen de parvenir a lui Beroalde de Verville, canonic la
Tours spre sfâritul secolului XVI i începutul celui de-al XVII-lea, inspirat la rându-i de o povestire oriental prin
intermediar spaniol; întâmplarea lui Isac are, cum a observat G. Ibrileanu, subiectul unui rspândit cântec
btrânesc; iar un haiduc cu numele Vasile cel Mare este eroul unor legende populare analizate de Ovid

101 Densusianu; în fine, moartea lui Duca a povestit-o Neculce. Traductorul Alexandriei cunotea, desigur, nu numai
formele populare i prozaice în care romanul circula în rsritul Europei, dar i pe acelea culte, cavalereti i de
curte din apus. Alexandria din 1909 nu e totui decât adaptarea crjii populare rsritene: abia Fra
ii Jderi va folosi
ambele izvoare. Un specialist (I.C. Chi
imia) ne atrage chiar aten
ia c Sadoveanu renun
, în adaptarea din 1909,
la turnura arhaic a limbii, preferând expresiei savuroase pe care prima versiune tiprit la noi a Alexandriei, aceea
a lui Petru Bart din 1794, o mai pstra (la fel de stângaci-fermectoare precum fusese în manuscrisul din 1620
care-i servea drept baz) o limb curent i fr culoare […]
Dar începând prin a moderniza limba veche real, el a sfârit prin a inventa o limb proprie. Gsim în lipsa
de culoare a adaptrii Alexandriei cheia procedrii. Limba i lumea din scrierile de dup Hanu Ancu
ei sunt oper
de fantezie, în care Occidentul i Orientul, via
a i cartea îi dau întâlnire într-o misterioas sintez. Institu
iile din
Hanu Ancufei sunt rodul acestei deformri livreti, pe care imagina
ia sadovenian o va impune mereu de aici
înainte istoriei, locurilor i oamenilor din care se inspir: gsim în ele curtenie francez i ceremonie bizantin,
cavalerism medieval apusean i moravuri
rneti din Moldova cronicarilor. Este un maxim artificiu pe care îns
arta lui Sadoveanu îl face insesizabil i natural. Exemplului dat de Tudor Vianu din vorbirea orbului („Mie-mi plac
tovriile vesele… Îmi place vinul nou i friptura de pui la
igl…”), care ar arta o anume filosofie autohton a
existen
ei, eu i-a opune altul, în care ceea ce uimete este adânca poezie, fantezia delicat i gra
ioas a
compara
iei: „Mrgritarul, cinstite stpâne, e o piatr scump care se gsete în scoici, la mare. Cum îi acuma,
într-o noapte de toamn, când marea-i lin, ies anume scoici la mal i se deschid la lumina lunii. i aceea în care
cade o pictur de rou se închide i intr la adânc. Iar din acea pictur de rou se nate mrgritarul.”

Nicolae MANOLESCU, Sadoveanu sau utopia cr
ii,
Bucureti, Editura Eminescu, 1976, p. 114-l20.

CUTTARU, FLOREA: Obinuit, se crede ca proza lui Mihail Sadoveanu asemenea poeziei lui Eminescu
(i apropierea nu se face aici întâia oar), este cunoscut, despre oper i autor tiindu-se totul, sau aproape totul.
Juste
ea afirma
iei se sus
ine printr-un paradox: intrat definitiv în contiin
a cititorilor, orice mare crea
ie se
substituie, ori, mat exact, se inculc timpului, devenind ea însi timp, devenind venicie. In acest caz, omul
obinuit care particip la un atât de grandios spectacol al spiritului îi confund limita timpului su cu infinitul,
situa
ie în care enigma este egal cu locul comun. De aici cunoaterea etern necunoscutului i în acest secret
constând for
a hipnotic a marilor creatori asupra celor cu care comunic. Miracolul sadovenian, îns, este i mai
revelator; scriind o oper extrem de întins i cuprinzând în substan
a ei atributele maxime ale existen
ei unui
popor, cumpna gândului su s-a cltinat deasupra tuturor izvoarelor, recompunând din începuturi, treapt cu
treapt, dominantele spa
iului nostru spiritual. Judecate în ansamblu, cr
ile lui se refuz unei interpretri
riguroase, ele însemnând un tot uria i impenetrabil, nicidat prea aproape de o singur percep
ie i întotdeauna
deosebit receptat de dou sau mai multe sensibilit
i. Sadoveanu este tumult. El vine din istorie i se confund cu
personajele sale, ele însele fragmente de istorie, pentru c, de câte ori se confeseaz, îi atribuie o nemrginit
temporalitate, exagerând, în evenimente i întâmplri, corsetul revolttor de strâmt a! vie
ii:
„- Se poate, urm clugrul; cci de la întâmplarea aceea a trecut vreme adânc (s.n.) (Mihail Sadoveanu;
Opere, voi. 8, pag. 476). Sau; „-i mai ales din vremea tinere
elor mele… rspunse rzul serios. Pe vremea aceea
(s.n.) tot în acest loc ne aflam… cu al
i oameni care acuma-s oale i ulcele… Ce voi fi spus atunci nu tiu – au fost
vorbe care au zburat ca frunzele de toamn…” (Opere, voi 8, pag. 466).
Nici scriitorul nu face excep
ie de la aceast plcut i semnificativ regul; timpul amintirilor sale este
îndeprtat i, în toate cazurile, stilistic, amplificat de nemaipomenite semne naturale, disprute în momentul rela-
trii, contemporane fiind unor oameni i vremi de mult apuse: „într-o toamn aurie am auzit multe poveti la Hanul
Ancu
ei. Dar asta s-a întâmplat într-o deprtat vreme, demult, în anul când au czut de Sântilie ploi nprasnice i
spuneau oamenii c ar fi vzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar nite paseri cum nu s-au
mai pomenit s-au învolburat pe furtun, vâslind spre rsrit, i mo Leonte, cercetând în cartea lui de zodii i
tlmcind semnele lui Iraclie-împrat, a dovedit cum c acele paseri cu penele ca bruma s-au ridicat rtcite din
ostroavele de la marginea lumii i arat veste de rzboi între împra
i i bielug la vi
a de vie”. (Opere, voi. 8, pag.
463). Vraja confesiunii inhib în asculttor procesele pozitive ale unei eventuale cronologii exacte, aa încât,
povestitorul pare s fi existat la începuturile lumii, maturizându-se o dat cu evolu
ia ei i cântrind în balan
a
sufletului binele i rul social. Conform structurilor romantice, cel care evoc situeaz în trecut binele, în prezent
implacabilul i in viitor imprecizia, nebulozitatea. Aceast atitudine fa
 de via
 formeaz nucleul medita
iei din
povestirile adunate în volumul intitulat Hanu-Ancu
ei, aprut în anul 1928 în editura Cartea Româneasc.
Oper de maturitate (scriitorul avea patruzeci i opt de ani i elaborase povestirile de fa
 într-un rstimp de
apte ani, adic între 1921 când apare prima povestire, Iapa Iul Vod în Adevrul literar i artistic i 1927, când
public ultima în revista Via
a Româneasc), Hanu Ancu
ei, aa cum a mai i fost numit, este un fel de Decameron
autohton, cuprinzând nou povestiri spuse de români care vin din spa
ii geografice diferite; Haralambie este
clugr la un schit din mun
ii Durului, Cpitanul Isac este din Moldova de Jos, comisul Ioni
 vine din pr
ile
Sucevei, ciobanul coborâse din vârful muntelui i tot din locuri deosebite s-au întâlnit la han Zaharia fântânaru,
negustorul lipscan, Leonte zodierul i orbul srac, fiecare în parte cumulând tensiunea i experien
a specific
locului natal i to
i la un loc simbolizând densitatea existen
ial proprie unui neam, unui popor.
Povestindu-i anume crâmpeie (cele mai importante, mai caracteristice din via
a lor), eroii iau astfel
cunotin
 de faptul c un singur destin poate cumula o istorie-ntreag, relevând dominantele unei epoci care, de-a
lungul timpului, nu se deosebete esen
ial de începutul i sfâritul lumii. Aceasta îns nu se dezvluie nicieri. O
în
elegere mut îi oprete pe fiecare dintre participan
i în punctele culminante ale întâmplrilor, deznodmântul i

102 concluziile topindu-se într-o în
eleapt pudoare. Via
a, oricât de dramatic i de col
uroas ar fi, trebuie trit,
motiv pentru care omul este obligat s-i ignore opozi
ia printr-o aparent „privire de sus”. Un argument în acest
sens îl formeaz nestvilita curiozitate a audien
ei pentru tot ce se evoc. Înainte ca unul dintre cei prezen
i s-i
înceap istorisirea, tovarii si sunt numai ochi i urechi, dei fiecare ar avea de spus „ceva cu mult mai minunat
i mai înfricoat”. Nu este în aceast amenin
are numai o simpl gradare a vremilor i a vie
ii, ci i tâlcuirea uor
ironic i pu
in ipocrit cu care românul, în virtutea unui optimism ancestral, întâmpin, oarecum detaat, legile
oarbe ale for
elor pe care nu tie sau nu vrea s le numeasc.
Specificitatea neutr pân la indiferen
 a anecdotelor spuse la han, sub învolburarea idilic a plinului din
strmoetile oale de lut,
in s sublinieze fie triste
ea unui sentiment consumat cândva, fie o atitudine, o stare, ori
o întorstur de destin, toate acestea însemnând prilej de sfat i interpretare colectiv a urmelor pe care le las
timpul. Fântâna dintre plopi, de pild, este locul care prilejuiete cpitanului Isac s-i aminteasc de tinere
ele
sale i de o întâmplare trist, cu un sfârit tragic pentru o frumoas fat de
igan. Evocarea îns, cat, îndeosebi, sa
explice pentru ce ochiul drept al vorbitorului st închis, dând figurii sale „ceva trist i straniu”. Pentru ciobanul din
Jude
al srmanilor nu drama unei vie
i sfâiat când era mai plin i mai frumoas este important, ci punerea în
lumin a tcerii sale adânci mai gritoare decât tot trecutul de care se rupsese. i în aceeai ordine paradoxal i
rsturnat se succed i celelalte povestiri (Balaurul, Negustor lipscan, Orb srac, Istorisirea Zahariei Fântânarul,
Cealalt Ancu
, Iapa lui Vod i Haralambie), care, aa cum sunt spuse, par s evite aspectul concret, dur
i prozaic, al conflictelor propriu-zise, insistând asupra unor semne i gesturi subiective, aproape comune, încr-
cate de sens îns i cu o evident valoare simbolic.
Este arta lui Sadoveanu. Aproape nicieri în scrierile sale nu se accentueaz asupra emo
iilor i a
pateticului larg social; acceptate ca laturi exterioare ale unui fond central specific, acestea sunt estompate cu
delicate
e i decen
, autorul Fra
ilor Jderi tiind sa creeze oameni adevra
i, asemntori mai ales lor înii decât
realit
ii din care vin. De aici impresia c proza lui Sadoveanu este populat de personaje ieite parc din legend,
reprezentând o lume apus, ale crei umbre doar mai înfi-oar timpul i „frunzele toamnei”. Eroii sadovenieni (i
cu deosebire cei din Hanu Ancu
ei) au nostalgia unui trecut neidentificat, permanent am spune, psihologic silindu-
se în dualitatea dintre actul concret al dramei i prelungirile ei obscure în planul contiin
ei. Atitudinile lor sunt
mânate de aceast arhiprezent complexitate a jocului substitutiv dintre real i vis, dintre adevr i aparen
, dintre
ceea ce trece i ceea ce este venic. Arhitectura lor sufleteasc comport ideea de permanen
 i de repetare a
vie
ii, asemuit unei cupole imense care încorporeaz durata existen
ei omeneti. S re
inem faptul (de loc
întâmpltor), c cei nou povestitori de la han sunt surprini de Sadoveanu la apusul vie
ii lor, tocmai pentru a le
da prilejul sa filozofeze asupra numeroaselor i iminentelor contraste ce determin i numesc trecerea. Spa
iul lor
vital îns rmâne impenetrabil, tocmai pentru a-i asigura neaderen
a la dispari
ie. Mai mult înc: mobilurile intime
ce stau la baza acestor mrturisiri fr so
sunt în aa fel relatate încât ele singure par a nu-i reduce cu nimic
valoarea timpului de care dispun, cei ce le comunic fiind întri
i de credin
a c numai formele iau drumul
prefacerilor, pe când fondul rmâne dominant i invulnerabil. Este starea în care maistrul Rubin – filozof rece i
doct – încerca s-i introduc pe Dionis, propunându-i specula
ia privitoare la ruperea propriei noastre venicii din
complexul sferic al veniciei în care suntem inclui, (v. nuvela Srmanul Dionis de Mihai Eminescu).
Sadoveanu îns nu arat i nu demonstreaz nimic. Evit pozitivismul livresc i admite ca argument sigur
în descifrarea tainelor lumii. Cartea de zodii, adic simbolul experien
ei i al cunoaterii ancestrale, concluziile
unui ir nesfârit de vie
i care i-au legat destinul de semnele spa
iului (cerul) i de metamorfozele codrului
(natura), ideea de statornicie devenind, sub aceast înf
iare, cu atât mai organic i mai elocvent. Personajele
sadoveniene posed abilitatea de-a refuza iscusin
a rafinat a dovezilor culte ale civiliza
iei, opunându-i acesteia,
metodic i delicat, atotcuprinderea în
elepciunii din vechime, care, firete, include în structura ei i îndrznelile
prezente ori viitoare ale omului. Ele tiu c a fi în
elept înseamn a nu te mira de nimic i a admite orice, fr
obliga
ia de-a i crede totul. Vorbirea lor este pilduitoare i metaforic, având drept garan
ie timpul i spa
iul, adic
sugestia larg, neutr, dar i obiectiv: „Apoi dintr-aceea i s-a tras moartea lui Bolomir. Iar unii oameni au scornit
c printele meu ar fi chemat balaurul, din slaul lui. Ca solomonar cuminte, tata îi lsa pe oameni sa vorbeasc -,
îns el tia mai bine decât oricine de care porunc ascultase dihania furtunilor.” (Opere, vol. 8, pag. 494.)
Aproape nici unul din sentimentele ori strile evocate nu se transmit fr a purta în structura lor înveliul
protector al rela
iei durat i cadru, aceasta pentru motivul pe care-l subliniam mai sus i anume: percep
ia
timpului la Sadoveanu nu are menirea de a situa cronologic întâmplrile, ci, asemenea func
iei pe care-o are natura
în conflictele sale, timpul coloreaz ac
iunea, o suprapune legendei sau mitului, urmând ca elementul peisagistic s
defineasc spiritul cel mat propriu, cel mai adecvat al relatrii.
De altfel, în toat proza lui Sadoveanu, natura pare a fi un alter ego al povestitorului. Ea pregtete i se
confund pân la urm cu con
inutul tririlor în cauz; plânge ori se bucur o dat cu elementul uman, îi
împrumut strile i ii amplific rezonan
a: „înspre mun
i erau pâcle neclintite; Moldova curgea lin în soarele auriu
într-o singurtate i într-o linite ca din veacuri; i câmpurile erau goale i drumurile pustii în patru zri; iar
clre
ul pe cal pag parc venea spre noi de demult de pe alte trâmuri.” (Opere, voi. 8, pag. 495).
Cu mijloace extrem de simple (de un mare rafinament estetic îns), scriitorul implic întâmplrii ce va
urma o neobinuit intensitate liric cauzat de sensibilizarea deprtrilor în timp i spa
iu, de tririle peisajului în
sine i de ciudata stare pe care omul o primete de la natur. Sunt cuprinse în acest preambul expozitiv toate
argumentele pentru care povestea ce se anun
 (drama de la Fântâna dintre plopi, de pild) capt o aureol de
unicat, de fapt irepetabil de-a lungul vie
ii i de aceea niciodat acoperit de cenua vremii, la acest înalt diapazon
încep i sfâresc toate povestirile din Hanu Ancu
ei. Prin unitatea i desfurarea ei complex (în paginile
volumului de fa
 nvlesc deopotriv lirismul, eposul i drama), aceast partitur din întinsa oper lsat de
Sadoveanu este poate expresia cea mai de sus de la care autorul Baltagului a putut s-i deslueasc propriul su

103 timp, creând o lume paralel cu a noastr, momentele confundabile prându-ni-se întotdeauna evidente, niciodat
îns destul di aproape de propria-ne existen
.

Vergil CU1TARU, Pavel FLOREA,
Postfa
 la Hanu Ancu
ei, 1971.

BALTAGUL
PERPESSICIUS: Cu Baltagul, dl Mihail Sadoveanu se aaz mai pu
in în inima literaturii româneti, unde
l-au aezat cele peste 50 de volume, ca tot atâtea aspecte ale lumii creia el, povestitorul, i-a dat via
, cât în inima
propriei sale literaturi. Baltagul se men
ine în zona aceea superioar de mister i de poezie, început cu Hanu
Ancu
ei i continuat în bun parte de Zodia Cancerului. Fr s fie cu totul altele, subiectele acestei trilogii vin
totui înconjurate de nimbul unei solemne gravit
i, în aurul cruia se întâlnesc deopotriv; o materie cu art
prelucrat i un stil de nenumrate podoabe. Povestiri de petrecere patriarhal, romane cu textur istoric sau
întâmplri nprasnice, cum sunt temele ultimelor 3 cr
i, a mai scris, de atâtea ori, dl Mihail Sadoveanu. Cu Hanu
Ancu
ei coborâm îns, ca în balada de la care pleac i romanul de astzi, Baltagul, pe-acel „picior de plai”, pe
adevrata „gur de rai” a scrisului dlui Mihail Sadoveanu. i pentru c datm aceast nou categorie estetic, s
amintim, pentru monografiti, cel pu
in acest punct de cronologie literar, c trectoarea pe unde rzbatem în st
nou
inut sadovenesc este volumul cu cele mai multe infiltra
iuni de tain, de coinciden
 misterioas, anume,
Cocostârcul albastru. În toate aceste locuri ne aflm într-o lume de puritate pgân, i fie c întâmplrile sunt de
acum câteva sute de ani, de acum un veac sau chiar din zilele noastre (dar dintr-un
inut în care timpul se anuleaz,
prin izolare i singurtate, precum în Baltagul), ele se înrudesc prin accentul de epopee legendar, care le
proiecteaz într-un grandios trecut de basm.
i ca s ne men
inem în romanul de astzi, iat, de pild, Baltagul. El constituie, sub raportul inven
iei,
reconstituirea acelei crime pstoreti despre care vorbete balada Miori
ei, i meritul lui st mai pu
in în fabula
ia,
ingenioas, desigur, a acestor întâmplri, cât în rezonan
a lor în mijlocul naturii singuratice i în miestria cu care-
i poart de-a lungul drumurilor din munte eroina, aprig, voluntar, dar i iluminat, pe Vitoria, vduva
ortomanului pstor Nechifor Lipan. Dram omeneasc, povestea din Baltagul poart totui un pronun
at accent de
mare balad, roman
at, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, dup cum în Hanu Ancu
ei se rezolva feeric. A
fi pstrat acestei povestiri, germinat în glastra de cletar a Miori
ei, toat puritatea de timbru a baladei i tot
conturul ei astral – iat în ce st întâiul dintre merite i cel mai pre
ios al Baltagului. Vin dup aceea toate celelalte
însuiri fruntae – poezie a naturii, cunoatere a mediului rural, umor discret -, pe cari dl Mihail Sadoveanu le
experimentase i pân acum, dar cari în Baltagul se altoiesc pe tulpina unitar a eposului mor
ii i ritualelor ei.
Pentru c Baltagul rmâne, în ultim analiz, romanul unui suflet de munteanc, vduva Vitoria Lipan, pentru care
îndatoririle mortuare pentru so
ul ei, rpus de lotrii ciobani când se dusese dup nego
de oi, la Dorna, sunt
comandamente exprese, ce nu-i dau rgaz pân când nu-i afl so
ul rpus i nu-i d cretineasca înmormântare – în
aceeai msur în care Antigona înfrunt pe Creon i merge, cu bun tiin
, la moarte, dorind s dea fratelui
urgisit, Polinice, împcarea mormântului. Dac amintim, aici, în chip aa de natural de eroina tragediei greceti,
este i pentru a sugera cât tenacitate moral se dovedete în sufletul Vitoriei Lipan, dar i pentru a marca în ce se
disting aceste dou caractere. Antigona va muri pentru c aa hotrsc zeii, pentru a cror porunc îi pune în
primejdie via
a, i tragedia se împlinete. Fatalitatea dezln
uit va lua în tromba ei i pe nevinova
i, i pe
neîn
elegtori. Din tronul lui de porfir, destinul orb dicteaz suferin
a i-o urmrete.
Baltagul este, dimpotriv, epopeea roman
at în care sufletul tenace i aprig de munteanc al Vitoriei Lipan
nu preget nici o oboseal pân nu d de firul întâmplrilor, i miestria dlui Mihail Sadoveanu st într-aceea c a
conturat în trsturi omeneti, dar fr de nici o slbiciune, acest aspru caracter, de o voin
 aproape slbatec,
aproape neomeneasc. Când Vitoria Lipan, la câteva sptmâni de la plecarea pe totdeauna a brbatului, se
hotrte s purcead în cutarea lui, în sufletul ei nici o îndoial c Nechifor Lipan ar mai fi în via
 nu mai
rmsese. C brbatul, falnic i iubit, obinuit s mai zboveasc la praguri strine, ar putea i de data asta, aa
cum glumesc unii i al
ii, s stea la bine, iat ce ar voi s cread Vitoria Lipan, dar îi este cu neputin
. În mintea ei
Nechifor Lipan i-a întors de-a pururi obrazul. Aa-l vede în gândurile ei, i de aceea pornete. Îns, oricât de
viteaz, i oricât ar înso
i-o fecioru-su Gheorghit, înarmat cu baltagul anume juruit pentru drumul acesta, o
munteanc, la drum, are s se poarte cu bgare de seam, s cate s afle, fr s par c urmrete anume. Din
crâm în crâm i din sat în sat, Vitoria Lipan prinde urma brbatului ei i, întorcând drumul de la Dorna, între
Sabasa i Suha, în râpa de sub crucea Talienilor, d, cu ajutorul câinelui lui Lipan, pe care-l afl, pripit, în
preajm, de oasele calului i so
ului. Tâlharii erau i ei dovedi
i în convingerea ei, îns trebuiau adui s
mrturiseasc singuri frdelegea lor. Toate se întâmplaser dup
semne anume i într-o voin
 dumnezeiasc. i Vitoria Lipan ar fi putui s se afle mul
umit. Dar dup cum
peregrina
ia ei, dl Mihail Sadoveanu o îmbib de toat acea ptrunztoare i acaparant religie rural, cu canoane
neînduplecate, iar drumul îi schimb linia dup anotimpuri i peisagii, parc anume dictate de o putere
suprapmânteasc, tot aa, de ast dat, când Vitoria Lipan sfârete calvarul inimii ei, dl Mihail Sadoveanu

104 întregete acest suflet cu noi atribute, conforme cu asprimea i tenacitatea ei de munteanc aprig. Ilie Cu
ui i
Calistrat Bogza sunt pofti
i la praznicul pe care Vitoria Lipan îl face pentru sufletul lui Nechifor, i cuvintele ei
sunt aa de iscoditoare, atât învluiesc i strâng cu laturile lor, c Bogza se d pe fa
 i cade în cele din urm rpus
de baltagul lui Gheorghit. Acum Vitoria îl poate i ierta, dup ce i-a primit pedeapsa frdelegii lui.
Suntem în fa
a unui caz de strict aplica
ie a legii talionului? Aa spune aparen
a i poate aa spune i
imperfecta noastr schem. Rzbunarea Vitoriei Lipan, i este una, nu atât în pedeapsa material, cât în suferin
a
moral cu care tortur, pân îi biruie, pe fptai, tortur la care particip în primul rând dânsa, rzbunarea Vitoriei
Lipan este de o superioar valoare psihologic. Dar nuan
ele de câte sunt detailate locurile i oamenii din
Baltagul? dar poezia acestui caracter antic, slluit în mun
ii Neam
ului? dar tâlcul credin
ei etc, etc? Ele rmân
enun
ate, i singur studiul le-ar putea pune în valoare. Dup cum, numai platonic, merit amintit caracterul, în
parte asemntor, al vduvei aprige din Legtura roie a dlui Emanoil Bucu
a. Paralelism care ar necesita un întreg
capitol.

PERPESSICIUS, Mihail Sadoveanu:
Baltagul, în „Cuvântul”, 21 decembrie 1930.

CÂLINESCU: Ne-aducem aminte c cineva a spus cum c romanul acesta al dlui M. Sadoveanu este o
tratare în proz a Miori
ei. Foarte drept, într-un fel. În însi inten
ia scriitorului trebuie sa fi fost aceast apropiere,
judecând dup un citat din vestita balad, pus ca motto:
„Stpâne, stpâne,
Mai cheam -un câne…”
Paralela îns nu trebuie dus prea departe, ca s nu denaturm esen
a lucrurilor. […] Crime pentru jaf s-au
fcut la stâne i se vor face câtu-i lumea. Miori
a ca produc
iune poetic nu este instruc
ia literar a unui omor. Ea
e o poem a vie
ii pastorale privite în absolut. Acolo sunt turme, câini, ciobani, întâlniri, în virtutea transhumantei,
a pstori dintr-o parte i alta a mun
ilor. Crima acolo nu este propriu-zis un accident, cum nu e un accident pentru
un marinar s naufragieze i s se-nece. Este un chip posibil de a muri. De aceea poetul anonim nu-i pierde
vremea cu ipoteze asupra faptului i cu informa
iuni asupra consecin
elor crimei. Acolo lupul mnânc o oaie i
apoi urmeaz tcere, un om omoar pe altul i tcerea continu. Esen
a baladei st în trecerea de la tcerea vie la
tcerea moart. Cum omul are numai o moarte i e de prisos s mai te opreti asupra unei întâmplri care se va
repeta în veci, muribundul îi cânt numai linitea etern.
Ceea ce dl M. Sadoveanu, poet în toat puterea cuvântului, a în
eles din Miori
a i a transportat în roman
este numai acest sentiment de tcere în fa
a destinului oieresc ineluctabil. Când se petrece o crim acolo între cer i
munte, cei rmai pe urma mortului nu se gândesc s împrtie vestea, s cheme autorit
ile de jos s le fac
dreptate. Cercetarea, dreptatea, astea sunt treburi pe care în
eleg s i le fac singuri, ajuta
i nu de procurori, ci de
Dumnezeu însui, care trimite semne.
Aadar, scriitorul a reluat cazul unei crime pastorale i a în
eles s-l lase în mediul lui absolut, adic al unei
lumi pe deasupra istoriei. Într-adevr, unde este lumea mai nesupus schimbrii, mai în afara civiliza
iilor? La
munte, munteanul a fost totdeauna nu numai atemporal, ci chiar interna
ional, i nu mare mirare produce unora
tirea c cutare oier se afl acum în Rusia, fiindc a fost prins acolo de rzboi pe când îi mâna oile. În fond, prin
urmare, instinctiv, dar i contient, dl Sadoveanu îi urmeaz planul descrierii lumii preistorice sau mai bine zis
neistorice, descoperind în mijlocul civiliza
iei neschimbarea unei cete pecenege sau imobilitatea vie
ii munteneti
(adic de munte).
Este îns în Baltagul i o alt latur care nu se mai mul
umete cu explica
iunea de mai sus. Dintr-o
fireasc pornire de scriitor epic, dl M. Sadoveanu caut de câtva vreme cu voin
 acele subiecte simple i tari,
care pot forma tot aa de bine cuprinsul unei cr
i de colportaj, dar pot fi în acelai timp alimentul epic al unui
Dostoievski. Marile scrieri au avut totdeauna ca tem întâmplri simple i banale, singurele care îngduie
scriitorului desfurarea spiritului su de observa
ie pe un teren solid, universal inteligibil. Cazul Eugeni
ei Costea
era o astfel de scriere, în care se petrecea o sustragere de fonduri publice de ctre un casier, urmat de sinucidere.
i în Baltagul e uor s se vad un caz din acelea ce intereseaz justi
ia i pasioneaz pe indivizi.
Vitoria, muierea unui stpân de oi, Nechifor Lipan, îi ateapt în toamn brbatul, dus sus la munte s
cumpere oi. A trecut prea mult vreme, începe s vremuiasc a iarn, i brbatul, în ciuda obiceiului, nu se
întoarce. Îngrijorarea crete, se face bnuial i femeia începu s se mite. O bab crturreas o încredin
eaz c
Lipan este oprit în mrejile altei femei. Îns Vitoria este femeie în
eleapt, clarvztoare, care cunoate bine
automatismul brbatului ei. Câteva semne cereti i mai cu seam o sntoas deduc
ie o întresc în încredin
area
c Nechifor al ei e mort, adic în împrejurrile de acolo, omorât. Ea voiete s-l gseasc, s-l îngroape cretinete
i, dac se poate, s afle pe fptai. Nelinitea de la început, fcut certitudine, d Vitoriei putere. Acum Vitoria
este brbtoas, chiar muctoare. Îi vinde restul de marf cu câteva zeci de mii de lei, îi aaz fata la mnstire,
i, lsând paznic pentru cas, pleac, clare, împreun cu un fecior al ei. Începe acum o adevrat expedi
ie de
investiga
ie, în care analfabeta Vitoria se dovedete o iscusit detectiv. i, ca orice detectiv, ea este i psiholog.
De pild, înainte de plecare, ea încredin
eaz banii pentru pu
in spre pstrare printelui. Peste noapte ho
i
necunoscu
i umbl s-i jefuiasc ograda i casa. De unde trage ea încheierea c martorul predrii sumei a fost
discret, cci altfel ho
ii ar fi aflat c banii nu mai sunt la ea, ci la pop. Vitoria ia drumul oilor, dup ce, sftuit de
unii, a fost i la subprefect, care a emis ipoteza omorului, fr s-i dea vreun ajutor de isprav. Oierii trec la munte
i se-ntorc de-acolo spre vale, la iernat, poposind din crâm-n crâm. Crâmarii, aadar, cunosc bine pe ciobani.
Mergând înspre munte, Vitoria afl încetul cu încetul itinerariul brbatului. A fost într-adevr vzut de feluri
i în
drum spre Dorna, în cutare lun. La Vatra-Dornei afl de la oficiul care înregistreaz vânzrile în iarmaroc c
Lipan a cumprat trei sute de oi, c acestea erau toate oile de vânzare i c al
i doi oameni l-au rugat pe Lipan s le

105 dea i lor o parte, ceea ce Lipan s-a învoit s fac, cedând o sut de capete. Cine erau cumprtorii nu putu afla de
acolo. Acum Vitoria ia înapoi drumul la vale, socotind c Nechifor a pornit cu oile la iernat. Prin aceeai metod a
cercetrii crâmelor ea afl cum artau la fa
 cei doi oameni, apoi cum se cheam i-n ce sat locuiesc, afl chiar c
în anume loc n-au mai fost vzu
i decât doi ciobani, printre care nu era Lipan. Raza crimei era astfel determinat.
Vitoria gsete întâmpltor i câinele lui Lipan, Lupu. Cu ajutorul lui, ea d de cadavrul brbatului. Acum
intervine i autoritatea, obligatoriu. Îns Vitoria nu se las. Ea singur conduce opera de stabilire a vinov
iei,
punând la cale o adevrat confruntare a criminalului cu mortul. La sfârit era pregtit i ultimul argument: câinele,
care i sare în gâtul ucigaului, rnindu-l mortal.
Prin urmare, cititorul poate vedea în ce st miezul romanului dlui Sadoveanu. Este i nu este Miori
a.
Eroina principal, ba, la drept vorbind, singurul erou, este Vitoria. Ea are o îndoial pe care i-o relev singur.
Vitoria este un Hamlet feminin, care bnuiete cu metod, cerceteaz cu disimula
ie, pune la cale reprezenta
iuni
trdtoare (în cazul de fa
 înmormântarea i praznicul), i când dovada s-a fcut d drumul rzbunrii. Titlul
romanului Baltagul asta voiete s spun. Vitoria a încredin
at feciorului ei un baltag, cu care gândete s sfrâme
capul ucigaului brbatului ei. Cazul lui Hamlet feminin îl mai avem în literatura român. Este Npasta lui
Caragiale. S-ar putea prin urmare obiecta Baltagului ceea ce s-a obiectat Npastei. Prea mult îndârjire din partea
unei femei, lips de feminitate. Îns în romanul dlui Sadoveanu rzbunarea nu e sentimentul hotrâtor. Femeia vrea
s-i înmormânteze cretinete brbatul, i firete e de prerea ca stpânirea s fac dreptate. Iertarea este îns
sim
mântul ei final. Ar rmânea în picioare o observa
iune pe care a fcut-o cândva dl Lovinescu asupra literaturii
române în genere, dar fr s-o explice: virilitatea caracterului eroinei din multe scrieri române, în special
dramatice. Vitoria este i ea viril, feciorul ei Gheorghi
 pârând dimpotriv moale ca o femeie. Aici nu e o simpl
concep
iune de scriitori români, ci înregistrarea instinctiv a realit
ii, întâi de toate, femeia în vârst, vdan, e
mai autoritar decât brbatul, mai ambi
ioas. În vreme ce brbatul se pierde în contemplarea universalului, femeia
invidiaz i urte i viseaz promovarea social. Dar este o condi
iune tipic a femeii române, pe care n-o putea
ignora mai cu seam dl Sadoveanu, descriitor al vie
ii de tip primitiv. Femeia feminin aproape c n-a aprut în
societatea noastr înc nou i scriitorul n-o cunoate. Imensa majoritate a femeilor sunt propriu-zis
rnci. Cine
cunoate de aproape satul, mai ales acela de munte, rmâne izbit de adevrul intui
iei dlui Sadoveanu. Acolo
femeia are numai o scurt faz de pasivitate. Apoi curând devine muiere. Asta înseamn c despr
it, prin natura
ocupa
iilor, luni întregi de brbat, ea vede de cas, de copii, de pu
inul ogor, ea cumpr, ea vinde mergând la târg,
cptând printr-asta o psihologie autoritar. Îns cum o femeie rmâne totui în fondul ei femeie, capabil de
anume sentimente, via
a afectiv struie, dar convertit în câteva micri obiective, numite datini. Vitoria merge
s-i îngroape brbatul. Cu acest act, accidentul ei sufletesc s-a potolit, i ea este acum iari în stare s se întoarc
la treburile ei. Atribu
iile ciobneti ale so
ului au fost trecute asupra fiului, i asta e tot. […]
Fundamental i remarcabil este sim
ul automatismului vie
ii
rneti de munte. […] Uneori
i se pare c
citeti unele din cele mai bune romane ale lui Jack London, i rmâi în definitiv mirat, în ciuda deosebirilor de
culori, de aceeai micare larg, astronomic.

G. CLINESCU, Mihail Sadoveanu:
Baltagul, în „Adevrul literar i artistic”,
XVIII, seria a III-a, 873, 29 august 1937.

DODU BLAN: Marile epopei ale lumii au în centrul lor, ca un fir director, fie o cltorie anevoioas – m
gândesc în acest sens la Odiseea lui Homer, la Eneida lui Vergilius, la Divina Comedie a lui Dante – fie o pasiune
puternic, precum mânia ce-l cuprinde pe Achil Peleianul în clipa în care afl de moartea prietenului su Patrocle
(Iliada). i în Baltagul, eroina, Vitoria Lipan, e stpânit de o puternic pasiune, dorul de a-i rzbuna so
ul, care o
îndeamn la drum lung i greu, presrat cu numeroase piedici. Efectuarea drumului i pasiunea eroinei
in, în fond,
firul epic al întregului roman. […]
Sadoveanu realizeaz prin Baltagul o nou interpretare a mitului mioritic, în spiritul lui profund i realist.
Vitoria Lipan în
elege loviturile sor
ii, dar nu se resemneaz în fa
a lor. Ea se lupt cu soarta pe care Sadoveanu o
face sensibil ca-n tragediile greceti, i, pân la urm -într-un fel – va birui, asigurând triumful drept
ii. Prin
puternica ei personalitate, Vitoria Lipan – figur reprezentativ de erou popular – se înscrie în galeria marilor tipuri
feminine din literatura român, alturi de mama lui Corbea, din balada popular, de Doamna Chiajna, din nuvela
lui Alexandru Odobescu, de Vidra, din piesa lui B.R Hasdeu, de Doamna Clara, din drama istoric a lui Alexandru
Davila, de Anca, din Npasta lui I. L. Caragiale. […] Dac din punct de vedere temperamental i estetic Vitoria
Lipan se plaseaz în aceast galerie de personaje feminine, sub raportul caracterului ei reprezentativ ea le
depete, neîndoios, pe toate. Vitoria Lipan nu e numai un personaj literar, ea e un simbol, simbolul omului
simplu, bun i drept, dârz i hotrât, pentru care valorile etice strmoeti sunt legi imuabile. Ea ne întrete ideea
c opera lui Sadoveanu este o pledoarie pentru soarta
ranului român i pentru to
i obidi
ii vechii orânduiri, dar e
i o sintez a virtu
ilor fizice i morale ale acestui popor.

ION DODU BLAN, Recitind „Baltagul”,
postfa
 la: Mihail Sadoveanu, Baltagul,
Editura Minerva, seria „Arcade” Bucureti,
1971.

GAN: Despre împrejurrile în care a fost scris Baltagul tim pu
ine lucruri. Ca în privin
a celor mai multe
cr
i ale sale, scriitorul n-a furnizat informa
ii; îi fcuse o regul din discre
ie. Abia târziu (în Anii de ucenicie),
rememorându-i primele vârste, a fcut cunoscut procesul formrii sale ca scriitor i al compunerii unora dintre

106 operele de început. În cazul altora, informa
ii de interes istoric-literar, privind geneza operei, sunt cuprinse în chiar
textul scrierii: autorul istorisete când i cum a cunoscut cutare loc i cutare întâmplare, punctul de plecare al
prozei respective. Nimic de acest fel în Baltagul. Scrierea cr
ii nu este, pentru aceasta, mai pu
in explicabil.
Cunoatem, mai întâi, factorii exteriori implica
i în geneza Baltagului. Sadoveanu nareaz întâmplri – ce e real i
ce e imaginar în ele e fr însemntate, important e c sunt caracteristice, semnificative – i prezint oameni dintr-
un anume spa
iu, acela al mun
ilor Moldovei. E o zon uman i geografic ce începuse s-i fie cunoscut înc din
1906 i care devenise, mai ales dup primul rzboi mondial, unul dintre izvoarele inspira
iei sale (vezi Cocostârcul
albastru, Bulboana lui Vlina, Neagra arului, ara de dincolo de negur . a.). În anii de dinainte de 1930,
Sadoveanu e în mai multe rânduri oaspete al confratelui de la Via
a româneasc, I.I. Mironescu, în satul natal al
acestuia, la Tazlu, în mun
ii Tarcului, locuind uneori, cum aflm dintr-o scrisoare a lui Mironescu ctre
Ibrileanu (din 12 august 1926), într-o caban de scânduri improvizat, cu paturi acoperite cu cetin, construindu-
i singur mas i scaune, „cci lucreaz cu mare îndemânare”. Via
a oierilor, despre care aflase câte ceva înc din
copilrie, de la un frate al mamei (uncheul Haralambie din Nada Florilor), îi era bine cunoscut. În vara anului
1929, aadar cu pu
in înainte de a scrie Baltagul, Sadoveanu strbate înc o dat valea Bistri
ei, în automobil: „Au
urcat pe Bistri
a în sus cu popasuri multe, ptrunzând în inima Carpa
ilor. Au ajuns la Dorna de-acolo pe pârâul
Neagra -au trecut la Stânioara, suind i tot suind, pân au ajuns sus pe culme, la Crucea Talienilor” (Profira
Sadoveanu, Note la Opere, voi. 10).
Spa
iul ac
iunii cr
ii e cuprins între mun
ii i valea Tarcului i regiunea Domelor – prin urmare zona
central a mun
ilor Moldovei. Numele satului Lipanilor – Mgura – e fictiv, exist îns, deasupra pârâ-ului Tarcu,
un munte cu acest nume. Celelalte toponime apar
in geografiei reale: Piatra-Neam
, Clugreni, Frcaa, Borca,
Sabasa, Broteni, Suha etc. Cât despre timpul în care au loc întâmplrile narate, indica
ii directe nu se dau. Îl
putem totui aproxima, pe baza câtorva elemente, între care mai important e referirea la introducerea calendarului
nou (care s-a fcut în 1924). Aflm, apoi, c Gheorghi
 cltorete de la Cristeti (în lunca Jijiei) pân la Piatra-
Neam
cu trenul.
Faptele povestite ar fi deci contemporane cu scrierea cr
ii. Fixarea lor în limitele tiute ale cutrui moment
ar contrazice semnifica
ia Baltagului. Autorul evit, spuneam, precizia temporal i chiar reperele amintite au, cum
vom vedea, alt rost decât acela al siturii exacte în timp. Tot aa i în ce privete locul ac
iunii; el este, evident, cel
artat, dar scriitorul l-a ales nu pentru calit
i particulare (frumuse
ea peisajului, pitorescul locuitorilor) ci pentru c
poate „sus
ine” semnifica
ia inten
ionat a nara
iunii. Sadoveanu creeaz imaginea unei lumi, reprezentând un mod
de existen
 ce depete limitele unei zone geografice i ale unui moment istoric. În geneza Baltagului sunt
implicate nu numai elementele oferite de contactul scriitorului cu oamenii i locurile dintre Tarcu i Dorna, ci
toat opera lui de pân arunci consacrat „omului cel vechi al pmântului” i mediului su cosmic, aadar
permanen
ei i integrit
ii în ordinea uman i în cea natural. Sadoveanu reia, dup ce o exprimase de atâtea ori,
tema lui fundamental, realizând o capodoper. Este uimitoare repeziciunea cu care a scris Baltagul: în 10 zile.
Într-o stare de tensiune continu, de „febr puternic”, cu o siguran
 desvârit, adic fr ezitri, reluri,
rescrieri. „Manuscrisul e aa de frumos i curat, fr adaosuri, aproape fr tersturi, c-l pune în plic i-l trimite
aa cum se afl la editur” (Profira Sadoveanu, loc. cit.). Sadoveanu a avut întotdeauna, e adevrat, o uurin
 a
scrisului neobinuit (numai Iorga îi poale sta alturi), care explic productivitatea lui neobinuit: scrierea unei
cr
i, aflm din Memoriile lui Demostene Botez, dura 20-30 de zile. E îns o uurin
 mai mult aparent: crea
ia
propriu-zis, elaborarea operei preced la Sadoveanu scrierea ei, care e un act secundar, uneori de simpl
„transcriere” din memorie. „Fraz cu fraz, în gând, am compus cele dintâi nuvelete […]. Dup ce alctuiam astfel
acestora întregul text i-l memorizam, îl murmuram ca s-l aud cum sun, apoi îl treceam pe hârtie.” E un tip de
activitate creatoare, altul decât cel reprezentat de Rebreanu, de pild, care umplea multe hârtii cu note pregtitoare,
revenind, tergând i adugând mereu, i opus, am zice, felului de a scrie al lui Arghezi, care mrturisea: „sunt
incapabil s rostesc un gând dac nu
in de vârf un b
cu cerneal”. Mu
enia proverbial a lui Sadoveanu, semn al
retragerii în sine, i impasibilitatea lui ca vântor i pescar au o legtur cert cu acest fel de activitate creatoare
desfurat mai mult departe de masa de lucru decât în fa
a hârtiei albe. […]
Structura nara
iunii e determinat de semnifica
ia inten
ionat a cr
ii: a înf
ia o societate de tip arhaic i
un individ reprezentativ al ei, lumea muntenilor i pe Vitoria Lipan. (Celelalte personaje se definesc prin raportare
la aceste repere.) Toat arta scriitorului, în ce privete compozi
ia, st în firescul întreptrunderii continue a acestor
doi termeni. Putem delimita, urmând linia nara
iunii, trei pr
i: I – de la început pân la plecarea în cutarea lui
Lipan (cap. VII); II – de aci pân la gsirea mortului (cap. XIII) i III – din acest punct pân la sfârit. Cartea începe
prin a vorbi despre pstori (vechimea, felul de via
, psihologia – fixate într-o sociogonie mitic), apoi despre
Lipan (trecerea se face simplu: „Povestea asta o spune uneori Nechifor Lipan”) i despre familia lui (într-o scen
dialogat din care re
inem limbajul impersonal i firea aspr, „aprig” a eroilor, elemente care-i arat în ce au strict
exponen
ial). Cele dou nivele ale nara
iunii au fost repede indicate – într-o ordine semnificativ -, diferen
ierea lor
e ini
ial minim. Ea începe s se precizeze în scena urmtoare, în care e înf
iat Vitoria, prin schi
area efectiv a
celui de al doilea nivel narativ (portretul eroinei, locul ac
iunii, mobilul ei – prin care materia literar devine mai
concret). Elementele structurii cr
ii astfel schi
ate (în 3 pagini), scriitorul revine asupra lor spre a le îmbog
i,
imaginea muntenilor, a familiei Lipan, a satului dobândete contur mai clar i mai mult substan
. Cap. I e unul
expozitiv. Tensiunea epic a fost creat, dar e deocamdat o tensiune a ateptrii, a incertitudinii. Cap. urmtor
lrgete imaginea vie
ii domestice a Lipanilor i, ce e mai important, introduce în nara
iune un element
fundamental: cunoaterea – de ctre munteni i de ctre Vitoria – a micrilor naturii. Cum nu ne putem îngdui o
analiz detaliat a întregii nara
iuni, atragem aten
ia asupra momentelor ei mai însemnate. În partea I o prim
lrgire a cadrului i a tipologiei (printele Dnil), prin mersul în sat a! Vitoriei; venirea lui Gheorghi
 (care
accentueaz singurtatea Vitoriei, închiderea în sine i o oblig s ia totul asupr-i); drumul la Piatra (la mnstire
i la prefectur – adic la autoritatea spiritual i la cea administrativ); pregtirile – gospodreti i sufleteti – de

107 plecare. În toat aceast parte, preponderent expozitiv, accentul cade pe ceea ce am numit al doilea nivel narativ.
Partea a doua – istorisirea cltoriei pe urma lui Lipan – e, compozi
ional, mai simpl i mai clar, momentele ei
coincid cu popasurile. Spa
iul cel mai larg e acordat imaginii globale a lumii Baltagului, cu peisajul, cu datinile i
cu oamenii care o reprezint. Tensiunea epic e a cutrii i laitmotivul acestei pr
i e întrebarea: „…s-mi spune
i
[…] cine-a
i vzut pe un om de la noi clare pe un cal negru
intat în frunte i-n cap cu cciul brumrie”. Partea
ultim st sub semnul actului justi
iar, datorie fa
 de mort i de norma moral colectiv. Capitolul care încheie
cartea grupeaz toate elementele ei: lumea muntenilor (prin grupul anonim i prin câte o figur reprezentativ, ca
domnu Toma), Lipanii, autorit
ile (exterioare ca i pân acum acestei lumi), în sfârit ucigaii, accidente ce
trebuie – i sunt – eliminate.
Odat acest act înfptuit, munteanca i feciorul ei vor pleca la turmele lor, spre a pune ordine în treburi, vor
reveni la Sabasa pentru împlinirea datoriilor fa
 de mor
i prescrise de datin, dup care se vor întoarce acas, la
Mgura Tarcului, „ca s lum de coad toate, câte-am lsat”. Iar pe Minodora „s tii c nici c-un chip nu m pot
învoi ca s-o dau dup feciorul […] dscli
ei lui Topor”. Via
a continu aadar dup rânduielile vechi ale acestei
lumi. Episodul mor
ii lui Lipan este desigur unul tragic, dar el nu poate modifica felul i stabilitatea existen
ei ei.
Poate surprinde senintatea cu care scriitorul nareaz întâmplri legate de o tragedie. Tragedia – moartea lui Lipan
– nu este îns obiectul cr
ii, ci numai pretextul ei: „obiectul” e lumea de tip arhaic a muntenilor. Împrejurarea
tragic e de natur s-o tulbure, s-o fac s reac
ioneze în func
ie de legea ei moral, s se manifeste mai puternic
decât în situa
iile obinuite – pe scurt, s-i dezvluie mai pregnant fizionomia. Simplitatea nara
iunii e necesar,
dat fiind inten
ia autorului, i explicabil. Când a scris Baltagul, Sadoveanu avea 50 de ani. Scrisese câteva zeci
de cr
i i atinsese treapta deplinei maturit
i creatoare („eu împart activitatea mea creatoare în trei mari etape:
1904 i 1917, 1917 i 1929 i vremea de la 1929 încoace. Aceasta este epoca maturit
ii mele literare” – declara
scriitorul în 1942). Viziunea asupra lumii se adâncise i se clarificase, formula stilistic în stare s-o exprime se
fixase, prin rafinare lent, îndelungat. Cu Baltagul Sadoveanu oferea o imagine esen
ializat a lumii literaturii
sale, lumea pe care o cântase i poetul anonim al Miori
ei i al atâtor alte balade pstoreti. i-i aeza deasupra,
drept titlu simbolic, numele toporului cu coad lung cu care munteanul se apr: baltagul.

George GAN Studiu analitic al „Baltagului”, în vol.
Mihail Sadoveanu, „Baltagul”, Bucureti, Editura
Albatros, seria „Texte comentate Lyceum”, 1972, p.
3l-34.)

MANOLESCU: Primul lucru notabil scris despre Baltagul este cronica lui Perpessicius din anul apari
iei
romanului: descoperim în ea aproape toate observa
iile importante de mai târziu. Ele se pot reduce la dou,
esen
iale: c scrierea are caracter mitic-baladesc, zugrvind o civiliza
ie pastoral milenar; i c Vitoria Lipan
svârete un act justi
iar, încrcat de semnifica
ii moral-religioase. Perpessicius spune: „A fi pstrat acestei
povestiri, germinat în glastra de cletar a Miori
ei, toat puritatea de timbru a baladei i tot conturul ei astral – iat
în ce st întâiul dintre merite i cel mai pre
ios al Baltagului”. i: „…Baltagul rmâne, în ultim analiz, romanul
unui suflet de munteanca, vduva Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru so
ul ei, rpus de lotrii
ciobani… sunt comandamente exprese, ce nu-i dau rgaz pân când nu-i afl so
ul rpus i nu-i d cretineasca
înmormântare – în aceeai msur în care Antigona înfrunt pe Creon i merge, cu bun tiin
, la moarte, dorind
s dea fratelui urgisit, Polinice, împcarea mormântului”. Aceast a doua idee se va simplifica ulterior la un în
eles
strict etic: împlinirea ritualului religios va lsa locul rzbunrii crimei, Vitoria devenind dintr-o eroin de tragedie
supus fatalit
ii condi
iei ei (ca Antigona) un simbol al
rncii oneste care aplic pân la capt, cu tenacitate, un
„mandat etic”. G. Clinescu apas i el pe „intriga antropologic”, pe descrierea societ
ii arhaice, milenare, pe
nota tipic a personajului principal care „nu e o individualitate, ci un exponent al spe
ei”. Dac nu se poate vorbi
de roman este, dup opinia criticului, tocmai fiindc lipsete elementul individual în psihologie iar gesturile sunt
ritualizate. Îns mai departe G. Clinescu face Vitoriei acest extraordinar portret, greu de aezat în rela
ie cu
premisele propriei analize: „în cutarea brbatului, Vitoria pune spirit de vendetta i aplica
ie de detectiv. O
adevrat nuvel poli
ieneasc se desfoar, în stil
rnesc, bineîn
eles, cu o art remarcabil. Vitoria dovedete
luciditate excesiv… Autoritatea, în persoana subprefectului, n-are altceva de fcut decât s confirme intui
ia
poli
ieneasc a femeii. Prin urmare, Vitoria e un Hamlet feminin, care bnuiete cu metod, cerceteaz cu
disimula
ie, pune la cale reprezenta
iuni trdtoare i, când dovada s-a fcut, d drum rzbunrii.” Dar, dac e aa,
nu avem cea mai bun dovad c Vitoria sparge tipul, fiind de fapt o individualitate? Ceea ce lui G. Clinescu i se
pare „complicare a situa
iei cosmice” ini
iale, prin aspectul poli
ist, nu formeaz în definitiv chiar abaterea de la
regul, de la norma societ
ii pastorale, atât în planul ac
iunii cât i în acela al psihologiei? „Prea mult îndârjire
din partea unei femei”, constat criticul însui, dup ce a gsit comportarea Vitoriei excesiv, comparabil cu a
Anci din Npasta. Contradic
ia persist pân astzi, cel care a voit s-o explice fiind Paul Georgescu (Polivalen
a
necesar). El a cutat s împace elementul ciclic-milenar („o civiliza
ie astral, în care faptele umane sunt reglate
ca mersul stelelor, al soarelui i lunii”) cu acela social-istoric („Sadoveanu confrunt societatea bazata pe bani, pe
acumulare i posesiune, cu societatea pastoral, productoare de bunuri, sobr…”) i, în al doilea rând, fatalitatea
transcendent a mandatului Vitoriei („oprete viitorul, ca i când ar opri cu mâna mersul unui pendul, pân când
lucrurile pot intra în mersul lor firesc prin pedepsirea criminalului”) cu spiritul foarte omenesc de rzbunare care o
anim pe eroin („actul de justi
ie… are o duritate uman, nu transcendental”). Ar rezulta un „polimorfism” al
cr
ii, realist i simbolic totodat, roman poli
ist i parafraz cult a Miori
ei… Pentru ca, în sfârit, Ion
Negoi
escu s renun
e cu totul la cea de a doua latur i s vad în Baltagul „epura naturalismului de coal i de
voca
ie” în opera lui Sadoveanu, roman demitizant, opus bunoar Crengii de aur, care mitizeaz. „…în Baltagul,
concep
ia moral i liric metafizic din Miori
a e sistematic eludat… Preluând datele strict epice ale baladei

108 populare, Sadoveanu s-a îndeprtat mult de mitic (de misterul ei liric, de spiritualitatea ei enigmatic ancestral)…
S nu ne înele cadrul oarecum arhaic… Meritul artistic al lui Sadoveanu const în abilitatea de a nu se lsa ispitit
de mitul pe care-l cunoate prea bine i de a nu fi confundat nivelurile stilistice.” Mi se pare perfect adevrat (i am
ajuns la un rezultat asemntor înainte de a citi studiul lui I. Negoi
escu), chiar dac „naturalism” e un termen
oarecum exagerat aplicat aici. În acest sens, apoi, trebuie reinterpretat nu numai ac
iunea propriu-zis a romanului
(aproape toate datele sunt la Ion Negoi
escu), ci i personalitatea Vitoriei Lipan.
Ceea ce induce în eroare de la început în Baltagul este aadar alegerea, ca pretext epic, a situa
iei din
balada popular: doi ciobani ucid al treilea ca s-i ia oile. Fr îndoial, Sadoveanu ar fi putut s rescrie proz
Miori
a, valorificând aspectul mitic, i e de mirare c n-a fcut-multe din marile lui cr
i sunt rescrieri, parafraze,
con
in adic un substi livresc… Iat îns c în acest caz a preferat s scoat dintr-o balad i roman pur i simplu.
Nu s-a insistat destul nici pe realismul Baltagul nici pe paradoxul ce rezult de aici. E clar, totui: Sadoveanu n-a
dat cu imagina
iei poetice, ci observa
iei; a restrâns descrierea, dezvoltând ac
iunea; în locul unor personaje
simbolice, trind în spa
iul legendelor veci i al miracolului, a zugrvit caractere, puternice, variate sau pitoreti; §
toate acestea, într-un roman a crui materie prim prea atât de potrivii pentru poezie i simbol. Nu e uimitor?
Probabil singurul roman obiectiv care i-a reuit lui Sadoveanu se inspir direct dintr-o balad. Dup cur e sigur c,
dac Miori
a n-ar fi existat, s-ar fi observat mai demult (sau s-ar fi dat importan
a cuvenit) câteva lucruri: ce
meticulos este înf
iat satul de munteni, în primele capitole, fr urm de poezie în raporturile dintre oameni, în
obiceiuri i moravuri; cât de substan
ial epic est romanul în totul, cu o ac
iune dens, rapid, palpitant, fr ocolul
lirice, fr acele goluri pe care firea contemplativ a lui Sadoveanu li las de obicei în
estura narativ; în sfârit,
ce pu
in sentimental este de data aceasta, scriitorul, punând în centru o femeie inteligent  calculat, care
ac
ioneaz de la prima pân la ultima pagin i a care justi
ie nu se bazeaz pe sentiment, ci pe interesul economic.
Dac urmrim a raporta romanul Ia balad, se cade s spunem i c Sadoveanu sacrific marele ritm al
transhumantei pentru un fapt divers, pentru un accident; demitizeaz situa
ia originar, privind dintr-un unghi
deloc poetic evenimentul ritual. Baltagul e un roman realist în sensul cel mai propriu i poate fi citit ca atare.
Iat, întâi, via
a în gospodria Lipanilor, în pragul iernii, i când stpânul întârzie s se întoarc din
drumurile lui. Totul e zugrvit cu aten
ie, fiecare lucru aezat la locul lui. Sadoveanu tie s fie obiectiv i precis.
Argatul revine din poieni, cu oile i vacile, mai devreme decât de obicei, fiindc amenin
 a ninsoare. Minodora
aprinde focul i pune de mmlig. Mitrea îi caut în pod straie groase. Gospodria toat pare în alarm. Printre
gândurile i semnele ei, Vitoria are timp s alerge la preot i la baba Maranda, ca s se sftuiasc, s certe pe
Minodora pentru idila cu biatul dscli
ei lui Topor, s trimit scrisori ctre ciobanii din bl
i i s pun la cale
plecarea. Tot ce face Vitoria e temeinic i bine gândit. Nu
ine acas banii lua
i pe oi, de teama ho
ilor. Merge la
autorit
i, la btseric, scrie cereri, tiind, în sinea ei, de la început, ce are de îndeplinit de aici înainte. E de remarcat
mereu lipsa iluziilor i a prejudec
ilor la aceast femeie simpl. Micrile îi sunt conduse mai pu
in de obinuin

i de ritualuri decât de un plan pe care l-a întocmit în mintea ei. Viselor i semnelor le d un în
eles cât se poate de
limpede. Se îndoiete cu ironie de vrjile Marandei, pe care o consult totui spre a nu-i imputa vreodat c a
omis un lucru cât de mic. Triete într-o lume crud i se ateapt la orice ru. Se împrtete nu atât din spirit
religios, cât pentru a se cura
i „de orice gânduri, dorin
i i doruri în afar de scopu-i neclintit”. Pune în totul aceeai
grab i hotrâre de om care are o treab de fcut i vrea s-o fac. „Vitoria suspin, btu metanie srutând lespedea
de piatr i se înl
 în picioare. Pentru dânsa slujba era isprvit. Fcu semn lui Gheorghi
 cu ochiul. Puteau s
plece. Mai aveau în ziua aceea o mul
ime de trebi i daraveruri. “ Nimic în plus, nici un gest de prisos. Stpânire
de sine. Ac
iune.
Drumul însui în cutarea lui Lipan decurge la fel. Opririle sunt alese în locuri anume, pentru
împrosptarea informa
iei, oamenii trai de limb cu abilitate; Vitoria tie când i cu cine s piard o or, ce se
cuvine fiecruia pentru bunvoin
, îi d seama îndat cine e prieten i cine, duman; la can
elaria din Vatra
Dornei sau la cârciuma domnului Macovei îi urmrete cu aceeai tenacitate planul de a gsi urma so
ului ei.
Nimic n-o poate opri: nici oboseala, nici ostilitatea vremii („Când am intrat în sat la Frcaa, deodat s-a prvlit
de pe muntele cel mare un vânt rece, trgând dup el nouri negri i vârtejuri de ninsoare”), nici privirile strâmbe
ale oamenilor. Romanul înf
ieaz la tot pasul aceeai lume fr farmec sau mre
ie, hr
uit de griji, nepstoare
i dur. Foarte pu
ine sunt personajele „sadoveniene”: locul ciobanilor în
elep
i l-au luat negustorii de oi, pe al

ranului cuminte, aezat i harnic, parvenitul fr scrupule; satele sunt „stricate” de noile raporturi sociale
(ac
iunea se petrece în 1924). Nicieri n-a pus Sadoveanu mai mult obiectivitate i mai pu
in sentimentalism decât
în acest roman despre care Perpessicius afirma c „poart un accent de mare balad, roman
at, de mister cosmic”!
i nicieri n-a descris cu mai profund realism schimbarea lumii, nruirea societ
ii patriarhale i idilice prin
invazia capitalismului decât în acest roman ce ar fi întemeiat, dup vorba lui Clinescu, pe „automatismul vie
ii
pastorale”! Vitoria nu urmeaz calea transhumantei, fiindc Nechifor a fost ucis într-un loc neprevzut, unde-l
dusese nego
ul, i unde nu mai fusese decât o singur dat, cu ani în urm. Ce este deci necesar în împrejurarea i
locul mor
ii sale? G. Clinescu merge pân la a spune (în Prefa
a din 1961 la Romane i povestiri istorice):
„Pstori, turme, câini migreaz în virtutea transhumantei în cursul anului, în cutare de pune i adpost,
întorcându-se în mun
i, la date întru venicie fixe. În privin
a dispari
iei oierului, oamenii fac fel de fel de
presupuneri, dar Vitoria, care cunoate calendarul pastoral, le respinge. Lipan nu poate face în cutare lun decât
asta i asta. Micarea este milenar, neprevzutul este exclus, ca i migra
ia psrilor. În stilul su unic, Mihail
Sadoveanu zugrvete toate aceste ritualuri ale vie
ii primitive, determinate numai de revolu
iunea pmântului i în
care ini
iativa individual este minim.” Un singur lucru este în realitate legat de nerespectarea calendarului
pastoral: întârzierea lui Nechifor. Restul este la fel de imprevizibil ca un eveniment de roman poli
ist. Poate fi
presupus, nu e deloc sigur. Numrul posibilit
ilor fiind limitat, rmâne îndeajuns de mare ca s fie nevoie de un
calcul i de o tactic spre a-l reduce. Vitoria n-are îns cum cuta veriga lips dintr-un lan
de împrejurri, fiindc

109 acest lan
este arbitrar. Ceea ce ne frapeaz în roman este, tocmai, inexisten
a regulii i a ritmului; compensat de
ini
iativa personal a Vitoriei.
Iar aceast ini
iativ face dintr-o
ranc simpl un extraordinar detectiv. Ultimele capitole ale romanului,
de când ea a prins un capt al firului, sunt captivante mai ales prin jocul deduc
iilor acestei femei fr tiin
 de
carte, dar în stare s citeasc pe chipul i în gesturile oamenilor ca într-o carte.

NICOLAE MANOLESCU, Sadoveanu sau utopia
cr
ii, Bucureti, Editura Eminescu, 1976, p. 155-l61.)

BILETEANU: Pornind de la mitul mioritic, Sadoveanu exploreaz un caz tipic nu atât vindicativ, cât
justi
iar i de adânc omenie. Pentru ca via
a s continue, pentru ca valorile ei s se desfoare în continuare fr
spectrul terifiant al fricii, fr crispri i oscila
ii, trebuie ca echilibrul cosmic descumpnit o vreme prin dispari
ia
subit, absurd a lui Nechifor Lipan s fie restabilit, trebuie ca adevrul s fie cunoscut în toat cruzimea lui,
dezvluit i, fcându-se cele de cuviin
 pentru linitea mortului i mai ales a viilor, s fie reinstaurate ritmurile
eterne i recâtigat linitea sufleteasc, în absen
a creia via
a devine un calvar i existen
a nu mai are rost. […]
Pornind de la Miori
a, romanul lui Sadoveanu ajunge la o „finalitate” contrar celei a baladei. Cci, în timp
ce ciobanul din poezia popular, mai metafizic, are o „dorin
” (care se întinde pe aproape trei sferturi din
lungimea ei), anume aceea de a fi îngropat „pe-aici pe aproape”, „în dosul stânii”, s-i „aud cânii”,
transfigurându-i apoi posibila moarte într-o nunt pentru mângâierea btrâne
ilor maicei sale, „cu brâul de lân”,
nu numai c Nechifor Lipan, ciobanul cu îndeletniciri mai practice din Baltagul, nu-i exprim un asemenea
testament, dar familia lui, so
ia, în spe
, nu este câtui de pu
in preocupat de a-l înhuma „undeva pe-aproape”, ci
face formalit
ile de rigoare acolo unde îi gsete rmi
ele pmânteti, îi face „datoria” i nimic mai mult.
Aten
ia ei se concentreaz aproape exclusiv pe cealalt „datorie”, pe datoria fa
 de via
, fa
 de destin. Familia ei,
colectivitatea arhaic în care triete, cu gesturi cvasi-mecanizate, contiin
a ei au nevoie de echilibru i
certitudine, de adevr pentru a-i continua existen
a. Climatul, absurd, de incertitudine, de team i ne-adevr este
incompatibil cu modul lor de a tri. Ei trebuie „s rmân”, aa cum spune Demiurgul în preambulul cr
ii, „cu ce
au”. i tocmai de aceea ceea „ce au” îi apr cu tenacitate i înverunare. Refuzându-i orice inser
ie de imaginar,
romanul circumscrie clasic chintesen
a filozofiei etice a lui Sadoveanu.

Fnu BILETEANU, Introducere în opera lui
Mihail Sadoveanu, Bucureti, Editura Minerva, 1977,
p. 261 – 266.

GEORGESCU: Poate fi în
eles Baltagul ca roman de dragoste? într-un anume sens, da; fiindc mobilul
ascuns al ac
iunii lui spectaculoase este iubirea, o iubire ce, în lumina tragicului, se manifest ca durere. Or, tocmai
acest mobil, cel mai puternic, al epicii Vitoriei, de natur pasional, este i cel mai ascuns: el este exprimat cu
avari
ie, dar fr echivoc: „Ea îns se socotea moart, ca i omul ei, care nu era lâng dânsa. Abia acum în
elegea
c dragostea ei se pstrase ca-n tinere
e. Ar fi trebuit s-i fie ruine, cci avea copii mari; îns nu mrturisea asta
nimnui decât numai siei, nop
ilor i greierului din vatr.

PAUL GEORGESCU, Polivalen
a necesar, Editura
pentru Literatur, Bucureti, 1967, p. 21.

ROTARU: Aezarea paratactic a propozi
iilor i frazelor, oralitatea lor (nu îns cea cotidian) prin
excelen
, dar i o anume solemnitate cerut de poveste i provenit din exprimarea senten
ios-naiv, ca de carte
veche popular, las impresia neted c nu Sadoveanu povestete, ci un cântre
popular fabulos. Se în
elege,
nara
iunea nu urmeaz întocmai aa peste tot, odat introducerea fcut, trebuind s se intre în amnuntele istoriei,
care merg pân la dialog. Îns Baltagul se citete sub aceast cheie rapsodic. Astfel c nu numai ceea ce se spune
este de luare-aminte, ci i modul cum se spune rmâne interesant. În aceast detaare liric st de fapt întreaga art
a lui Sadoveanu.

Ion ROTARU, Analize literare i stilistice, Editura Ion
Creang, Bucureti, 1972, p. 323.

CIMPOI: Dacismul sadovenian este o dimensiune esen
ial, marcând profesiunea spre organic, natural,
primordial, pândit îns, ca la Emi-nescu, de via
a ptima i acaparant a istoriei. Lumea istoriei civiliza
iei i
lumea primordiilor, a închipuirilor aurorale se întâlnesc tragic în Creanga de aur, oper reprezentativ. Kesarion
Breb este un portavoce al Daciei protoistorice, dominat de via
a spiritului, dup cum Vitoria Lipan este deja
mesagera universului mioritic, terorizat de istorie i de ac
iunile de înclcare i tulburare a rânduielii etice i
naturale, a ciclului cosmic al evenimentelor. Atât unul, cât i cellalt personaj, îi asum, cu abnega
ie i fermitate,
suprimarea unei rupturi ce amenin
 legea sacrului. Cele dou drumuri – al magului prin Imperiu i al
rancei
muntence în lumea oierilor criminali – la care se adaug i drumul abatelui de Marenne prin trâmul mioritic, sunt
restauratoare de ordine natural vegheat de ochiul atoatestpânitor.

Mihai CIMPOI, Sfinte firi vizionare, Chiinu, CPRI
„Anons S. Ungurean”, 1995, p. 171.

110
ANGHEL: Odat, în timpul unei cltorii spre Pacani, am fost ispitit de un demon: ce-ar fi dac a nimeri
nu în târgul care l-a dat lumii pe Sadoveanu, i, în general, între prietenii i admiratorii si, ci altundeva, la captul
lumii, între necunoscu
i, între nite oameni care nu tiu limba româneasc, nu tiu nimic despre România i despre
Mihail Sadoveanu. Ce m-a face, mi-am zis, dac ar trebui s le vorbesc unor asemenea asculttori, mai ales dac
mi s-ar impune ca în cursul expunerii mele s nu fac nici o referin
 lturalnic, fiind obligat s explic o
ar, o
cultur, o literatur printr-un singur nume: Mihail Sadoveanu! Ce m-a face ? L-a deschide pe Sadoveanu. A citi
prima pagin din Baltagul:
„Domnul Dumnezeu, dup ce a alctuit lumea, a pus rânduial i semn fiecrui neam.
Pe
igan l-a înv
at s cânte cu cetere i neam
ului i-a dat urubul.
Dintre jidovi, a chemat pe Moise i i-a poruncit: tu s faci o lege […]
A chemat pe ungur cu degetul […]
S-a înf
iat i turcul […]
Sârbului i-a pus în mân sapa […]
A poftit pe boieri i domni Ia ciubuc i cafea…
La urm, au venit i muntenii -au îngenunchiat la scaunul împr
iei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu
mil:
 Dar voi, ncji
ilor, de ce a
i întârziat ?…”
Ce vom observa, fie i din acest scurt pasaj, scurtat pentru uzul demonstra
iei ? C bucata e traductibil, în
orice limb, c povestea e comprehensibil universal, c fragmentul de umanitate pe care ni-l înf
ieaz
Sadoveanu, aceast lume de ciobani, d sama – cum ar spune Domnia Sa – de destinul unui întreg neam care se
face în
eles prin cea mai simpl poveste, o poveste care cuprinde începutul i sfâritul printr-un singur destin. C
povestea reîncepe acolo unde se sfârete, prin grija unei femei de a se reînscrie ritmurile cosmice – aducerea oilor
la punea de var, pregtirea unei nun
i, care urmeaz firesc îngropciunii. Ce simplu, putem spune, încape
întregul univers între Dome, apa Bistri
ei i apa Prutului, ce pu
ini oameni în aceast poveste, cum tiu oamenii s
rezume prin scurtul lor destin, atât de enigmatic, enigmatica poveste a lumii, care rmâne etern prin nite mari
ritmuri, aceleai pretutindeni.
Pentru a duce pân la capt experien
a, s deschidem Biblia, cartea întâi, întâiele versete: „La început a
fcut Dumnezeu cerul i pmântul. i pmântul era netocmit i gol. Întuneric era deasupra adâncului i Duhul lui
Dumnezeu se purta pe deasupra apelor…”
S deschidem acum cartea indian, Rig-Veda, o carte poate ceva mai veche, la acelai capitol al Facerii,
asemntor celui biblic: „La-nceputuri universul a fost ap. Numai ap / Val în neastâmpr, und, dar supus unui
gând / – “Cum pot face oare, cum, ca s-mi înmul
esc fiin
a, / s-o renasc nemsurat, înmiindu-m ?” Curând /
Curând îns Duhul Apei a czut în remucare. / Înfrânarea puse flcri în al apelor vâltor. / i din calda îndomnire
a fiin
ei care-i apa, / Se ivi un ou de aur luminând strlucitor…”
Trecând într-un alt col
al lumii, pe continentul sud-american, s deschidem o alt carte fundamental,
apar
inând unei culturi disprute – Cultura Maya -, cartea numindu-se în limba aborigenilor Popol Vuh: „i au zis
strmoii: „Dar sub arbori i liane va fi doar tcere ? Se cuvine ca de-acum înainte s fie cineva care s le pzeasc
!”… i-n aceeai clip au fost crea
i cerbii i psrile… „Tu, cerbule, au spus strmoii, vei dormi în luncile râurilor
i-n rovine… Voi, psri, ve
i sllui în arbori i în desiurile de liane…” i fiind dus la capt facerea tuturor
animalelor cu patru picioare i a psrilor, li s-a spus de ctre Creator, de ctre Modelator, de ctre Strmoi:
„Vorbi
i,
ipa
i, ciripi
i, gânguri
i, chema
i i da
i zvon fiecare dup semin
ia sa, dup rânduial fiecruia”. Aa li s-
a spus cerbilor, psrilor, pumelor, tigrilor i erpilor.
Trei texte, primul de o sumbr simplitate sacerdotal, al doilea
intind abisurile abstrac
iunii, al treilea
desfurând feeria tumultuoas i concret a existen
ei, toate trei unite printr-un ce impersonal, prin tonul eliberat
cu care se spun adevrurile absolute, acele adevruri sau fapte care transgreseaz graiul i care, la fel de bine, s-ar
putea întruchipa în piatr sau cânta. Baltagul lui Sadoveanu face parte din aceast familie de texte, nu atât prin
nara
iune cât prin ton.
Ca s cumin
im lucrurile, vom spune: iat o poveste clasic, a unui clasic de oriunde. Iat o poveste cu
în
elepciune, iar în
elepciunea e mai mult decât clasic, precede arta i filosofia, vine dintr-un orizont arhaic de
cultur, din orizontul marilor i strvechilor culturi umane, crora le apar
ine i autorul nostru. Iat o poveste scris
într-o limb aproape ritual, care se scutete de a fi tradus, dac e bine citit, o limb suprem muzical, care pare
a nu fi a autorului, ci a unei culturi fr descenden
, întru atât e de solemn, fermectoare i stranie, simpl i
somptuoas, urcând din strfundul memoriei noastre lingvistice, din orizontul difuz în care sonurile ies din somn
ca s devin muzic, s fascineze, ca apoi s recad în somn. Pe anume registre limba lui Sadoveanu are un efect
suav adormitor, prin sugestivul ei, ca o expiere deprtat de org… Sunt doar câteva însuiri, bttoare la ochi, ce
s-ar impune imediat, socotesc, asculttorilor acelora îndeprta
i, care ar auzi pentru întâia oar de Sadoveanu i de
arta lui. Cum s-l privim, totui, pe Sadoveanu, ca s ne facem comprehensibili unui lector strin?
În cuprinsul literaturii române, cea mai comod i cea mai elementar aezare este desigur cea cronologic,
cea pedestru temporal, de manual. Sadoveanu ocup, prin uriaa lui oper, secolul al XX-lea al prozei române. El
parcurge acest veac asemenea unui fluviu, cu indiferen
a sau puterea cu care marile fluvii ignor sau modific
geografia. Deci, prima precizare, o geografie a prozei române modificat în sens sadovenian, o alta pe care
înrâurirea maestrului n-o atinge – linia Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu i, într-un fel, Rebreanu – în
sfârit, geografia operei lui ca atare, care, mie unuia mi se prezint suspendat, autonom, indiferent la timp,
adic supus doar timpului su interior. Cu aceasta introducem o parantez: un autor mare este întotdeauna un
creator de timp, un Cronos sui generis, care ne propune o atitudine independent, dar în acelai timp universal
valabil fa
 de vreme. Reîntorcându-ne la interpretarea consacrat genealogic, Sadoveanu se explic simplu: el

111 vine – se spune – din marii cronicari, în filia
ie direct cu vigoarea aspr a lui Grigore Ureche, cu tragismul rece al
lui Miron Costin, cu farmecul savant al lui Neculce, ca s sar direct în fabulosul lui Creang, iar de aici în sine
însui. Nite mari experien
e de sim
ire i limb ar fi precedat, orogenetic, apari
ia lui Sadoveanu.
Pornim prin a propune o alt aliniere, – Eminescu. Afinit
ile între cei doi titani, Eminescu i Sadoveanu,
sunt atât de mari încât ei comunic nu numai prin altitudinea artei dar i printr-o consubstan
ialitate de atitudine.
Iat-o: to
i cei care i-au precedat pe cei doi erau indiferen
i la natur sau descriptivi, ca Alecsandri, Proza noastr de
la Neculce la Creang nu vede frumosul natural, îl consemneaz stereotip, localizeaz numai, fr s perceap
spa
iul viu care înconjoar omul, ambian
a cosmogonic în care acesta evolueaz, ca parte dintr-un întreg, adesea
ca o infim parte. Atitudinea este nou i o fixeaz în plan universal romantismul, acel romantism care se vdete
iubitor de natur i paseist. Dei nou, aceast atitudine actualizeaz sau revalorific, desigur subcontient, o
percep
ie cu mult mai veche care
ine de cosmogonia omului primitiv, a omului culturilor tradi
ionale ce cultiv
mitul edenului prim. Eminescu i Sadoveanu sunt cei doi mari primitivi – în sensul superior, adic prin covârire
cultural – ai literaturii noastre, unul cultivând nostalgia naturii, fuga consolatoare spre acest eden, cellalt cântând
degradarea edenului primar în care omul va fi evoluat, ambii reconstituind cultural aceast sete a obâriilor, acea
„nostalgie des origines” de care vorbete Mircea Eliade. Deci Sadoveanu apare, alturi de Eminescu, drept un mare
romantic, prin atitudine.

Paul ANGHEL, din volumul Nou arhiv
sentimental, 1975

CIOPRAGA: Un motiv folcloric derivat din Miori
a st la temelia romanului Baltagul, aprut în 1930, la
doi ani dup Hanu-Ancu
ei. Ca i în Miori
a, i aici, doi ciobani râvnesc la oile altuia, oierul Nechifor Lipan, pe
care-l doboar când le vine bine i-l arunc în fundtur de munte. Apoi turmele mortului i le împart. Cartea este
dezvoltarea miturilor legate de pstorit, în climat alpestru, scriitorul desfurând interpretri care
in de etnografie
i de psihologia vechilor gin
i de pstori. Obiceiurile sunt transmise ca legi nescrise peste genera
ii, anotimpurile
curg antrenând ritualuri i practici care marcheaz la date dintr-un calendar pstoresc, tot nescris, evenimente în
via
a oierilor.
Este vorba de un automatism al existen
ei în care elementul dominant îl de
ine tot oieritul. Oamenii i se
subordoneaz: la cutare dat trebuie s se produc migra
ia din sate la munte, în alt zi, dinainte tiut, trebuie s
purcead la adpost sigur. Experien
a neînregistrat duce la o pietrificare ce exclude alternativele i posibilit
ile
ieirii din regul.
În spiritul acestor strvechi norme biologice i etice, Vitoria tie c so
ul trebuia s treac prin cutare
locuri, la anumit timp:… „înspre soare/e acela care lucete pe apa Moldovei, s-a dus Nichifor Lipan, cuget
Vitoria. Aicea s-a oprit i el i s-a uitat departe” . i astfel inteligenta munteanc recompune ipotetic întreg
drumul so
ului ucis, cu popasurile i orânduielile lui.
Coordonate etnologice i psihologice ca acestea nu pot s creeze decât un mediu în care evolueaz oameni
aspri, de o rigiditate care exclude ideea vreunei schimbri de caracter. Nichifor Lipan îi btea femeia „aa de
aprig i îndârjit”, dar ea „îndura fr s crâcneasc puterea omului ei i rmânea neînduplecat cu dracii pe
care îi avea”. Determinismul moral i statornicia ritual a ocupa
iilor oiereti, expresie aproape mitic a vechilor
practici i credin
e – ajut pe Vitoria Lipan, so
ia ciobanului ucis, s afle urmele fptailor, dei drama s-a petrecut
în singurt
i alpine.
Legea moral este fixat aici ca în bronz în proverbe care intervin des în vorbirea eroilor, ca în scrierile
altui muntean, Creang. Un fragment de dialog între Nichifor Lipan i so
ia lui arat abunden
a aluziilor la expe-
rien
a tradi
ional. Replicile au vioiciunea unui duel verbal:
„ Nimene nu poate sri peste umbra lui.
 Ce vrai s spui cu asta? îl întreba navast-sa Vitoria, privindu-l piezi.
– Spun i eu o vorb celor care au urechi de auzit.
Nevasta în
elegea ceva, dar era bnuitoare ca orice femeie i deprins s rsar la orice în
eptur.
– A fi cum spui, bdica; dar cel ce spune multe tie pu
ine”. „Munteanul are rdcini la locul lui, ca i
bradul”, cuget Vitoria Lipan.
Tradi
ia este pentru neamul Lipanilor sinonim cu legea. Vitoria se arat refractar i neînduplecat în
privin
a tenta
iilor moderne, care ar putea-o abate pe fiica ei, Minodora, de la fgaul btrânesc. Cuvântul
„domnioar”, adresat acesteia de un admirator, este pentru Vitoria Lipan echivalentul unei injurii („râsul
satului”), dei fata o încredin
eaz cu candoare: „asta nu-i nici o ruine; acuma aa se spune”. Inova
iile de
provenien
 citadin – „coc, val
i bluz” – devin sacrilegii: „Nici eu nici bunic-ta, nici bunic-mea n-am tiut de
acestea – i-n legea noastr trebuie s trieti i tu. Altfel î
i leg o piatr de gât i te dau în Tarcu”.
Drumurile Vitoriei în mun
i, când pleac dup merinde, se fac cu cinci clu
i. „Pe cel din frunte clrea ea
brbtete; ceilal
i veneau în urm cu capetele plecate i cu frâiele legate de cozile celor dinainte” – totul ca într-
un tablou etnografic tipic. Derogarea de la ornduiala împmântenit este de neconceput. Migra
ia oilor urmeaz
semne meteorologice pe care oamenii le descifreaz cu uurin
:
„De ce ai venit aa devreme-acas?” întâmpin Vitoria pe ciobanul ei, Mitrea. ,Apoi am vzut c pogoar
oameni mul
i din poieni oile i vacile. Le-am pogorât i eu. Zice ca are s vremuiasc.
 Cine spune asta?
 Spun oamenii. Am vzut i eu dumbrvencile zburând în cârduri spre soare. Se duc de unde-s ele. Dar
mi ales m-am uitat la un nour ctre Ceahlu. Nourul acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna…”
Cadrul fizic i sistemul economic patriarhal par încremenite ca i mun
ii: „Izolate de lumea din vi, rânduri
dup rânduri de genera
ii, în sute dup sute de ani, se veseliser de creterea zilei i începutul anilor; toate urmau

112 ca pe vremea lui Boierebista, craiul nostru cel de demult; stpâniri se schimbaser, limbile se prefcuser, dar
rânduielile omului i ale stihiilor struiser…” (p. 47), Primitivismul pare a fi total i inflexibil; „La noi nu este
nici primar nici jandar…”
Fixarea în tradi
ie compune îns i un tablou primitiv, cu detalii supersti
ioase, retrograde. Ca s-l scape de
moarte, pe când Nichifor Lipan era de patru ani i bolnav de hidropic, prin
ii l-au vândut pe fereastr, „luând
pre
bun pentru el un bnu
de aram”. O vrjitoare i-a descântat i i-a schimbat numele (ini
ial Gheorghi
), „ca
s nu-l mai cunoasc bolile i moartea”.
Minodora arunc gunoiul afar în fa
a soarelui: gestul este osândit cu amenin
ri. „N-ai mai înv
at
rnduiala? Nu mai tii ce-i curat, ce-i sfânt i ce-i bun, de când î
i umbl grgunii în cap i te cheam
domnioar!” (p. 18), „Cucoul d semn de plecare”. Semne i se arat Vitoriei i în vis, vestindu-i moartea
so
ului. Numele diavolului este înlocuit printr-o perifraz eufemistic: „cel cu nume urât”. „Dac-i spui i n-apuci
a-
i face cruce cu limba, î
i ia graiul”. Observând o c
elu la vrjitoarea Maranda, Vitoria gândete c-i „dânsul”
– diavolul: „trebuie s aib din
iori de cri
, pe care-i ascute baba Maranda c-o cute neagr”.
împietrirea în fondul ancestral de mituri i supersti
ii contrasteaz totui cu ini
iativa i dinamismul acestor
oameni ajuta
i de cugetare limpede i sânge fierbinte. Ei se mic pân în esurile Jijiei, la iernatic, i pân departe
la Crâm, de unde vin cu „burdufuri de bani”, se pricep s-i sporeasc turmele i când este vorba s-i apere
avutul lor se descurc în lumea autorit
ilor i a orânduielilor moderne. Via
a lor spiritual se definete prin
amplitudine i mobilitate.
Într-o anume privin
, Baltagul, cu miturile oiereti, continu eposul din balada Miori
ei într-o lumin
nou. Acolo, moartea vzut metaforic -„mireas” – devenea fuziunea lent i calm cu natura. De aici interpre-
trile despre senintatea i resemnarea care ar caracteriza via
a pstorilor, în Baltagul viziunea este mult mai
realist, oamenii se lupt i, chiar dup ce cad eroic, urmaii întreprind o adevrat vendet corsican de urmrire a
tulburtorilor.
Nechifor Lipan este un voinic de tipul haiducilor i nu un resemnat fatalist, ca acel „mândru ciobnel tras
printr-un inel”, din balad. Atacat de oameni ri – „dintr-o râp, la un corn de drum”, pe când venea cu o
ia de la
Piatra, ciobanul înarmat cu baltag i-a înfruntat mre
: „Mi slbnogilor, eu pe voi v plesc în numele tatlui i
v prvlesc cu piciorul în râp. Aceia au ferit pe dup nite ciritei i s-au dus…”
Prin propor
iile impozante, omul i so
ia lui sugereaz ideea de eroi prometeici, care înfrunt adversit
ile
cu tcut demnitate.
Ceea ce apare i mai deosebit în Baltagul este introducerea unei femei dârze, ca eroin de prim mrime.
Unii au vzut în Vitoria Lipan -personajul central din Baltagul – o apari
ie de o energie rar, amintind personaje
din dramele unui Sofocle; a fost pus alturi de Krimhilda din Cântecul Nibelungilor. G. Clinescu o compar cu
Anca, din Npasta lui Caragiaie. Toate compara
iile au puncte de sprijin logic. Vitoria Lipan este îns mai degrab
o sintez a virtu
ilor feminine, aprând în viziunea poporului nostru ca o proiec
ie în ideal. În persoana ei se
întrunesc: în
elepciune, cinste, eroism, perseveren
, calm, încât tipului de cioban delicat din Miori
a aceast

ranc i se suprapune în mod dominator.
V. Alecsandri a oglindit în seria Chiri
elor tipul unei burgheze ridicole cu aspira
ii de boierie, Duiliu
Zamfirescu a idealizat în Saa pe o reprezentant a aristocra
iei, M. Sadoveanu a sintetizat în Vitoria Lipan trs-
turile femeii din popor, neînfrânt de mâhniri, echilibrat în dureri i fericire. Cu toat drama pe care o triete, ea
rmâne într-o lumin care denot o mare trie de caracter i conduit egal în fa
a neprevzutului.
Mai cuprinde Baltagul câteva momente etnografice: un botez, o nunt i rânduielile înmormântrii în cadru
rural. Cortegiul întâlnit de Vitoria în climat alpin la Cruci, este o altfel de nunt decât cea din alegoria Miori
ei.
Ritualul cu vornicei este prins în câteva linii sugestive, pline de gra
ie i micare: „Fugeau sniile cu nuntaii pe
ghea
a Bistri
ei. Mireasa i drutele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrin
e i bondi
e. Brba
ii împu-
cau cu pistoalele asupra brazilor, ca s sperie i s alunge mai degrab iarna. Cum au vzut oameni strini pe
drumul de sus, vorniceii au pus pinteni i le-au ieit înainte cu nfrmile cailor fâlfâind. Au întins plosca -au
ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împrat i a slvitei doamne mirese, ori îi omoar acolo pe
loc.”
Simbolic este prezen
a câinelui, Lupu, acesta indicând vie
uirea ciobanilor alturi de animalele
credincioase.
Cu parfum folcloric de o mare fresche
 este vorbirea lent, cu ocoluri domoale, a oamenilor care se mic
în romanul Baltagul. Nechifor i Vitoria îi priveau pe cei doi copii, Gheorghi
 i Minodora „cu plcere”; „Acel
glas de dulcea
 (ca i al tatlui), îl avea i fecioraul”; „A avut vreme s coboare la iernatic, la locurile pe care
le are nimite”; „Are acesta jlbar o întorstur de condei cum nu se mai afl”.

Constantin CIOPRAGA, din volumul
Omagiu lui Mihail Sadoveanu.

BACONSKY: Putem spune c, dac Eminescu a sintetizat liric toate concep
iile i coordonatele sufleteti
ale poporului nostru, proiectate în raza dezvoltrii sale istorice, Mihail Sadoveanu a realizat, pe planul poeziei X 2
epice, universul moral i sensibil al poporului român în lumina evolu
iei sale. De aici deriv caracterul
colectiv al eroului su principal.
Punctul de plecare al epopeii îl constituie îns timpurile strvechi scito-dace, sugerate prin atmosfer, de
pild în Uvar sau în Nop
ile de Sânziene i chiar în Baltagul, carte de cptâi în arhitectonica întregii opere.
Baltagul, autentic poem al pstoritului i al transhumantei, are în economia operei lui Sadoveanu menirea de a
stabili o punte de legtur interioar între diferitele epoci care apar conturate precis, de a constitui o posibilitate de
continuare imaginativ a diferitelor ac
iuni, dup ce ele se întrerup sau înceteaz aparent în pagini. Ceea ce e

113 ciudat în aceast carte e sentimentul vie
uirii în epoci diferite, pe care
i-l trezete cu toate c elementele de
civiliza
ie care apar (puc, prefect, deputat) ar putea stabili cu suficient precizie momentul ac
iunii. Citeti i
deodat, ca printr-o ciudat hipnoz, ai impresia c drumul Vitoriei Lipan trece din spa
iu în timp, parcurgând
întreaga noastr istorie pastoral sub simbolul Miori
ei, i auzi cuvântul scriitorului, ca un descântec: „…rânduri
dup rânduri de genera
ii, în sute dup sute de ani, se veselir de creterea zilei i începutul anilor; toate urmau
ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”. Capacitatea de a supune i domina timpul, de a
juxtapune epoci situate la mare distan
 istoric, vdit pretutindeni în cuprinsul întregii crea
ii sadoveniene, e o
manifestare a acelui neobinuit instinct al timpului, atât de caracteristic lui Sadoveanu. Nimeni în literatura noastr
n-a realizat o prezen
 atât de vie a timpului, care este aproape un personaj în scrisul su, amintind zeit
ile epopeii
homerice.
Caracterul popular al epopeii sadoveniene provine din însuirea profund a elementelor de gândire i de
sensibilitate proprii poporului nostru, aa cum se manifest ele în crea
ia sa artistic. Procesul de trecere a
folclorului literar în forme superioare de art cult, care a cunoscut o prim mare etap a sa în opera lui Eminescu,
cunoate cea de a doua mare etap, o dat cu apari
ia lui Mihail Sadoveanu. Dragostea, via
a, moartea sau trecerea
vremii, toate capt deopotriv substan
a folcloric elementar, seva de tain pe care timpurile o aduc în oamenii
nscu
i i tri
i laolalt. Natura, ca dimensiune esen
ial a crea
iei marelui scriitor, este de provenien
 folcloric i
constituie una dintre laturile fundamentale ale existen
ei poporului român. Poetul anonim al doinelor i baladelor
i-a mrturisit întotdeauna contopirea sufleteasc cu elementele naturii, sentimentul unei depline fraternizri, în
care ploile i iarba, mun
ii i apele, arborii i vie
uitoarele sunt asociate întru fireasc participare la bucuriile i
triste
ile, victoriile i tragediile omului, oferind un fundal grandios, cu aderen
e mitologice, vie
ii sale din toate
vremurile. Din folclor vine la Sadoveanu i acea aspira
ie anteic spre natur, ca spre un for al linitii i al puterii,
al împcrii i al confesiunii – aspira
ie de un cu totul alt aluat decât fundamentul filozofic tal lui Jean-Jacques,
emana
ie intelectual care-i d un pronun
at caracter doctrinar i utopic. Vitoria Lipan – în drumul ei de cutare,
când reconstituie tragicul itinerar al so
ului su – ascult deopotriv glasul oamenilor i al naturii — ascult poate
mai mult rsuflarea prevestitoare a pdurilor atinse de primvar i intuiete în firavul clopo
el ivit de sub zpezi i
frunze uscate, un destin a crui dezlegare se ascundea înc pe aproape.
În preajma naturii, eroul care-i simte vibra
iile i adeseori asociaz universului ei propriile sale stri de
spirit, simte trecând în el calmul tonic i regenerator, sau îi descifreaz însei problemele lui de contiin
 în
ceasuri de mâhnire i de anxietate.

A. E. BAC0NSK1, din volumul Omagiu lui
Mihail Sadoveanu.
În aten
ia librarilor i vânztorilor cu amnuntul:
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii
Scriitorilor din România nr. 2511.1-171.1/ROL, deschis la B.C.R.,
Filiala sector 1, Bucureti

SFÂRITUL CR
II

Prof. Ioan Hapca mulumete lui Dumnezeu c a
reuit s scaneze i s corecteze aceast carte, care va fi
distribuit gratuit pentru iniierea elevilor de
pretutindeni.
e-mail: ihapca2002@yahoo.com
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajut-
le celor care vor citi, înelege, interpreta i aplica
cunotinele valoroase din aceast carte!
Amin!
Pentru o citire optim cu programul „Adobe Acrobat Reader 7.0”,
apas Ctrl+L, apoi apas Ctrl+3, iar pentru derulare automat apas
Ctrl+Shift+H i regreaz viteza cu tastele sgei .