ELIZABETH GILBERT a scris, pe lângă Mănâncă, roagă -te, [615326]

2

ELIZABETH GILBERT a scris, pe lângă Mănâncă, roagă -te,
iubește, volumul de povestiri Pilgrims (nominalizat pentru
Pen/Hemingway Award), romanul Stern Men și volumul non -fiction
The Last American Man (nominalizat pentru National Book Award și
aflat în topul cărților anului 2002 al publicației The New York Times).
Este colaboratoare a ediției americane a revistei GQ, articolele ei
primind două nominalizări pentru National Magazine Award. Locuiește
în pr ezent, alternativ, la Philadelphia și în Brazilia.

3

ELIZABETH GILBERT

mănâncă,
roagă-te,
iubește

Traducere din engleză de
ALEXANDRA GHITĂ

H U M A N I T A S
B UCU R E Ș TI

4 Colecție coordonată de
OANA BÂRNA

Coperta
ANGELA ROTARU
după o machetă de
HELEN YENTUS

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GILBERT, ELIZABETH
Mănâncă, roagă -te, iubește / Elizabeth Gilbert; trad.: Alexandra Ghiță –
București: Humanitas, 2008
ISBN 978 -973-50-2062 -0

I. Alexandra Ghiță (trad.)

821.11l -992=135.1

ELIZABETH GILBERT
EAT, PRAY, LOVE: One Woman's Search for Everything Across Italy, India and
Indonezia
Copyright © Elizabeth Gilbert, 2006
All rights reserved

© HUMANITAS, 2008, pentru prezenta versiune românească

EDITURA HUMANITAS
Piața Presei Libere 1, 013701 București, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 53 51
www.humanitas.ro

Comenzi CARTE PRIN POȘTĂ: tel./fax 021/311 23 30
C.PC.E. – CP 14, București
e-mail: [anonimizat]
www.librariilehumanitas.ro

5

Pentru Susan Bowen,
care mi -a oferit adăpost
chiar și de la 20 000 de kilometri depărtare

6

„Fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră.‖1
Sheryl Louise Moller

1 Cu excepția momentelor în care ai de rezolvat urgent probleme imobiliare în
Bali, după cum se va vedea în partea a treia a acestei cărți. (N.a.)

7
INTRODUCERE
sau
Cum e construită această carte
sau
A 109 -a mărgea

Când călătorești în India – mai ales prin orașe sfinte și ashramuri –,
întâlnești o mulțime de oameni care poartă mărgele la gât. Mai poți vedea
și o mulțime de fotografii cu yoghini goi, slabi și impunători (sau uneori
chiar cu yoghini rotofei, blânzi și luminoși), care poartă și ei mărgele.
Aceste șiraguri de mărgele se numesc japa mala. În India sunt folosite de
sute de ani de budiști și de hinduși pentru a se concentra asupra
rugăciunilor. Țin șiragul într -o mână și rotesc câte o mărgea pentru
fiecare m antra rostită. Când cruciații medievali au ajuns în Orient,
purtați de războiul sfânt în care luptau, i -au văzut pe credincioșii de aici
rugându -se cu aceste japa mala, li s-a părut că e o tehnică admirabilă și au
dus-o cu ei înapoi în Europa sub forma rozariului.
O japa mala tradițională are o sută opt mărgele. În cercurile ezoterice
ale filozofiei orientale, numărul 108 este considerat extrem de fast – un
multiplu perfect al lui trei, compus din trei cifre, suma acestor trei cifre
fiind nouă, adică de trei ori trei.
Iar trei, se înțelege, este numărul care reprezintă echilibrul suprem –
după cum poate spune oricine care știe câte ceva despre Sfânta Treime
sau care a văzut vreodată un trepied. Și pentru că această carte este despre
strădania mea de a afl a echilibrul, am structurat -o asemenea unei japa
mala: am împărțit -o în o sută opt povestiri (sau mărgele). Șirul celor o
sută opt povestiri a mai suportat o a doua împărțire, în trei secțiuni în
care se vorbește despre Italia, India și Indonezia – cele tr ei țări pe care
le-am vizitat de -a lungul unui an. Astfel am ajuns la trei părți a câte
treizeci și șase de povestiri fiecare, lucru care mi se pare foarte nimerit,

8 ținând cont că scriu toate aceste lucruri în cel de -al treizeci și șaselea an
al vieții mel e.
Ca să nu ne lungim nepermis de mult cu considerații numerologice,
permiteți -mi să închei mărturisind un al doilea motiv: mi -a plăcut ideea
de a înșira aceste povestiri urmând structura unei japa mala tocmai
pentru că ea este atât de… structurată. Căut ările spirituale autentice sunt
și au fost totdeauna niște aventuri care presupun disciplină și metodă.
Adevărul nu este la îndemâna oricui, nici chiar în aceste mărețe timpuri
în care totul a ajuns să fie la îndemâna oricui. Și ca scriitoare, și ca
„explo ratoare‖ în cele spirituale, mărgelele japa mala m-au ajutat să nu
pierd din vedere țelul pe care mi l -am propus.
În orice caz, fiecare japa mala are o mărgea specială, cea de -a o sută
noua, care iese din cercul perfect echilibrat al celorlalte, asemenea u nui
pandantiv. Pe vremuri credeam că această mărgea cu numărul o sută
nouă era doar una de rezervă, ca un nasture aplicat pe haină sau ca fiul cel
mic al unei familii regale. Dar am descoperit că are un scop cu mult mai
important. Când te rogi și degetele tale ajung la ea, trebuie să -ți întrerupi
meditația și să le mulțumești învățătorilor tăi. Așa că aici, la cea de -a o
sută noua mărgică a mea, fac o pauză încă înainte de a fi început. Le
mulțumesc învățătorilor mei, care mi s -au arătat, în acel an, în atâ t de
multe și de ciudate chipuri.
Dar în primul rând îi mulțumesc gurului meu, care este o adevărată
întrupare a compasiunii și care mi -a arătat atât de multă generozitate
lăsându -mă să studiez în ashramul ei cât timp am stat în India. Aș vrea să
fie clar pentru toată lumea că am descris experiențele din India strict din
punctul meu de vedere, și nu ca un teolog savant sau ca purtător de
cuvânt al altcuiva. Acesta este motivul pentru care nu voi folosi numele
gurului meu nicăieri în carte – pentru că nu pot vorbi în numele său.
Învățăturile ei vorbesc de la sine. Nu voi dezvălui nici numele
ashramului, nici locul unde se află, scutindu -l astfel de o publicitate pe
care nu cred că și -o dorește și căreia nu știu dacă i -ar face față.

9 O ultimă formă de a -mi arăta recunoștința: deși nu am schimbat
întotdeauna numele oamenilor despre care scriu aici, am preferat să
schimb numele tuturor acelora pe care i -am cunoscut la ashramul din
India, fie ei indieni sau occidentali, pentru că majoritatea celor care
pornesc într-un pelerinaj spiritual nu fac acest lucru din dorința de a
apărea mai apoi ca personaje într -o carte (cu excepția mea, bineînțeles).
Există o singură abatere de la acest autoimpus pact al anonimatului.
Numele lui Richard din Texas chiar e Richard și c hiar este din Texas. Am
dorit să -i folosesc numele real, pentru că a avut un rol foarte important în
viața mea cât timp am stat în India.
Încă ceva – când l -am întrebat pe Richard dacă pot să scriu că a fost
alcoolic și dependent de droguri, mi -a spus că d in punctul lui de vedere
nu există nici o problemă.
— Oricum voiam să dau sfoară în țară despre chestia asta și nu știam
cum – mi-a spus el.
Dar să începem cu începutul: Italia…

10

ITALIA
sau
Vorbește cum mănânci
sau
36 de povestiri
despre căutarea plăcerii

11
1

Aș vrea ca Giovanni să mă sărute.
Of, dar sunt atâtea motive pentru care n -ar trebui să se întâmple așa
ceva… În primul rând, Giovanni e cu zece ani mai tânăr decât mine și, ca
mai toți italienii de douăzeci și ceva de ani, încă locuiește cu maică -sa –
un partener romantic foarte nepotrivit pentru mine, având în vedere că
sunt o femeie de carieră, trecută de treizeci de ani, abia ieșită dintr -o
căsnicie ratată și dintr -un groaznic și interminabil divo rț, urmat de o
aventură amoroasă încheiată cum nu se poate mai prost. Cascada asta de
eșecuri m -a transformat într -o femeie vulnerabilă, tristă și cu vreo șapte
mii de ani mai bătrână. Nu aș vrea ca dragul de Giovanni să aibă de -a face
cu muntele de autoco mpătimire care sunt acum. Ca să nu mai spun că am
ajuns și la vârsta la care o femeie începe să se întrebe dacă e cu adevărat o
idee bună să încerce să -și revină, după pierderea unui superb posesor de
ochi căprui, aducând rapid un alt asemenea exemplar în patul ei. Din
cauza asta sunt singură de luni bune. Din cauza asta, de fapt, mi -am
propus să nu mă implic în nici o relație tot anul.
Oricine m -ar putea întreba, și pe bună dreptate: „Atunci ce cauți
tocmai în Italia?‖
N-am un răspuns – nu acum, când mă ui t peste masă la arătosul
Giovanni –, nu pot decât să spun: „Bună întrebare.‖
Giovanni e partenerul meu de Schimb Lingvistic în Tandem. Sună ca
o aluzie, dar din nefericire nu e. De fapt, înseamnă că ne întâlnim aici, la
Roma, câteva seri pe săptămână, ca s ă exerseze fiecare conversația în
limba celuilalt. Întâi vorbim în italiană, iar el e foarte răbdător cu mine;
apoi vorbim în engleză, iar eu sunt foarte răbdătoare cu el. L -am
descoperit pe Giovanni la câteva săptămâni după ce am ajuns la Roma,
grație unu i internet café mare din Piața Barbarini, peste drum de fântâna
cu un triton sexy care suflă într -o cochilie. Pusese (Giovanni, nu tritonul)
un anunț la avizier, în care scria: „Vorbitor nativ de italiană caută

12 vorbitor nativ de engleză pentru conversație. ‖ Chiar lângă anunțul lui era
altul, cu același conținut, identic până la corpul de literă cu care fusese
scris. Singura diferență apărea la datele de contact. Pe unul dintre
anunțuri apărea adresa de e -mail a cuiva pe nume Giovanni, pe celălalt
era trecut numele Dario. Dar chiar și numărul de telefon de -acasă era
același.
Făcând uz de excelenta mea intuiție, le -am scris amândurora un
e-mail în care îi întrebam, în italiană: „Sunteți frați, cumva?‖
Giovanni mi -a trimis un mesaj foarte provocativo: „Mai mult :
suntem gemeni.‖
Da – mult mai mult, după cum am putut vedea. Înalți, bruneți,
frumoși, douăzeci și cinci de ani, cu niște ochi căprui enormi, genul tipic
italienesc, ca de catifea, care mă dau gata oricând. După ce i -am întâlnit,
am început să mă întreb dacă n -ar fi cazul să-mi revizuiesc regula privind
celibatul autoimpus. De exemplu, aș putea fi singură, atâta doar că voi
avea doi gemeni italieni de douăzeci și cinci de ani, absolut superbi, ca
amanți. Gândul ăsta mi -a adus vag aminte de un prieten care este
vegetarian, atâta doar că mănâncă șuncă… Deja îmi închipuiam cum ar
suna începutul unei scrisori către revista Penthouse: „În lumina
pâlpâindă a lumânărilor din cafeneaua romană, nu -mi puteam da seama
ale cui mâini mă mâng…‖
Dar nu. Nu, nu și nu!
Mi-am oprit fante ziile la jumătatea cuvântului. Chiar nu era
momentul să caut escapade amoroase și (la fel de sigur pe cât e că zilei îi
urmează noaptea) să -mi complic deja mult prea încâlcita mea viață. Era
momentul să caut acea vindecare și acea pace, care doar în singur ătate
pot fi găsite.
În orice caz, la jumătatea lui noiembrie, timidul, studiosul Giovanni
și cu mine eram deja foarte buni prieteni. Cât despre Dario – fratele aiurit
și înfipt –, lui i -am făcut cunoștință cu prietena mea Sofie, o suedeză
adorabilă cu car e își petrece serile la Roma într -un cu totul altfel de
tandem. Dar Giovanni și cu mine ne rezumăm la conversație. Mă rog,

13 mâncăm și vorbim. Au trecut deja câteva săptămâni bune de când tot
mâncăm și tot vorbim, împărțind pizza și corectându -ne cu amabilit ate
greșelile gramaticale, așa cum se întâmplă și în seara asta – o seară
minunată, cu expresii noi și mozzarella proaspătă.
E deja miezul nopții și mai e și ceață, iar Giovanni mă conduce acasă.
În Roma, străzile șerpuiesc cu naturalețe în jurul monumente lor antice,
precum brațele unei delte printre pâlcuri umbroase de chiparoși. Am
ajuns la ușă. Ne privim. Mă îmbrățișează afectuos. E un progres, în
primele săptămâni doar îmi strângea mâna. Dacă aș mai rămâne în Italia
încă vreo trei ani, s -ar putea să -și ia inima în dinți și să mă sărute. Pe de
altă parte, poate mă va săruta chiar acum, aici, în fața ușii… Încă mai e o
șansă… Stăm îmbrățișați sub lumina lunii… bineînțeles că ar fi o mare
greșeală… totuși, ar fi minunat să mă sărute acum… doar să se aplece și…
și…
Se desprinde din îmbrățișare.
— Noapte bună, draga mea Liz, îmi spune.
— Buona notte, caro mio, răspund eu.
Urc până la apartamentul meu de la etajul patru, singură -singurică.
Intru în camera minusculă, singură -singurică. Închid ușa în urma mea.
Încă o noapte de singurătate la Roma. Mă așteaptă încă un somn lung,
fără nimeni și nimic care să -mi țină de urât în pat, în afara unui maldăr de
manuale și dicționare de italiană.
Sunt singură, sunt singură -singurică, sunt complet singură.
Las geanta să alunece pe jos, cad în genunchi și ating podeaua cu
fruntea. Îi mulțumesc universului, plină de recunoștință. Mai întâi în
engleză. Apoi în italiană. Pe urmă – ca să fiu sigură că înțelege – în
sanscrită.

14 2

Și cum tot sunt întinsă pe jos, în rugăciune, rămân așa și mă întorc cu
trei ani în urmă, când a început totul, când stăteam exact la fel: în
genunchi, pe podea, rugându -mă.
Dar multe erau altfel acum trei ani. Nu eram la Roma, ci în baia de la
etaj a imensei case pe care soțul meu și c u mine o cumpăraserăm de puțin
timp în suburbiile New Yorkului. Era un noiembrie friguros. Ora trei
dimineața. Soțul meu dormea în patul nostru. Eu deja mă ascundeam în
baie de vreo patruzeci și șapte de nopți și, la fel ca în celelalte astfel de
nopți, pl ângeam. Plângeam cu atâta foc, încât în fața mea se întindea un
lac de lacrimi, un adevărat lac al rușinii și fricii și confuziei și durerii în
care trăiam.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Încercam din răsputeri să nu recunosc asta, dar adevărul nu -mi
dădea pace.
Nu mai vreau să fiu căsătorită. Nu vreau să locuiesc în căsoiul ăsta.
Nu vreau să am un copil.
Numai că ar fi trebuit să -mi doresc un copil. Aveam treizeci și unu
de ani. Ca și soțul meu – cu care eram împreună de opt ani și căsătorită de
șase –, sperasem că, odată depășită cumpăna celor treizeci de ani, voi dori
să mă așez la casa mea și să am copii. Amândoi am crezut că după aceea,
sătulă de călătorii, voi fi fericită să am o casă mare, plină de copii și de
pleduri lucrate de mână, cu o grădină î n curtea din spate și cu o tocană
bolborosind cât se poate de liniștitor pe plita din bucătărie. (Faptul că
acesta era portretul fidel al mamei mele arată cât de greu mi -a fost să
disting între mine și femeia care m -a crescut.) Dar, spre disperarea mea,
nu-mi doream nimic din toate astea. Dimpotrivă, pe măsură ce sorocul
celor TREIZECI de ani plutea deasupra mea ca o condamnare la moarte,
mi-am dat seama că nu doream să rămân însărcinată. Am tot așteptat să
încep să vreau un copil, dar asta nu s -a mai întâm plat. Și, credeți -mă, știu
ce înseamnă să -ți dorești cu adevărat ceva. Știu foarte bine ce poate face

15 dorința dintr -un om. Dar ea nu apărea. În plus, nu -mi puteam scoate din
cap ce -mi spusese odată sora mea, în timp ce -și alăpta primul născut: „A
avea un c opil e ca și cum ți -ai face un tatuaj pe față. Înainte să te bagi în
așa ceva, trebuie să fii absolut sigură că asta vrei.‖
Cum să mai dau înapoi? Toate lucrurile erau la locul lor. Era chiar
anul în care ar fi trebuit să se întâmple. De fapt, încercam de câteva luni
să avem un copil. Dar nu se întâmplase nimic – în afara faptului că
sufeream de un adevărat sindrom de sarcină f alsă, aveam grețuri de
dimineață și, pe fond nervos, vomitam tot ce mâncam la micul dejun. Dar
în fiecare lună când îmi venea ciclul mă trezeam șoptind singură în baie:
Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc că mi -ai mai dat o lună de viață…
Încercam să mă conv ing că așa era normal. Îmi spuneam că toate
femeile se simt la fel când încearcă să rămână însărcinate.
(„Ambivalentă‖, ăsta era cuvântul pe care -l foloseam, evitând o descriere
mult mai corectă, și anume „îngrozită‖.) încercam să mă conving că ceea
ce sim țeam eu era ceva obișnuit, în pofida tuturor dovezilor că nu era așa
– de pildă, întâlnirea cu o cunoștință care tocmai rămăsese însărcinată
pentru prima oară, după doi ani de încercări, cheltuind o avere pe
tratamente de fertilitate. Era în extaz. Mi -a spus că toată viața își dorise să
fie mamă. Mi -a mărturisit că de ani întregi cumpăra pe ascuns haine
pentru bebeluși și le ascundea de soțul ei sub pat. I -am văzut bucuria
întipărită pe față și am recunoscut -o: era exact aceeași bucurie pe care o
radia și f ața mea cu o primăvară înainte, când aflasem că revista pentru
care lucram urma să mă trimită în delegație în Noua Zeelandă pentru un
articol despre încercările de a găsi calamari uriași. Mi -am spus: „Până
când nu voi fi la fel de extaziată de ideea de a a vea un copil pe cât am fost
de plecarea în Noua Zeelandă, pe urmele calamarilor uriași, nu pot avea
un copil.‖
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Ziua alungam asemenea gânduri, dar noaptea mă înnebuneau. Ce
dezastru! Cum am putut fi atât de nenorocită, încât să clădesc o familie
doar pentru a o distruge? Cumpăraserăm casa abia cu un an în urmă. Nu

16 eu am vrut -o? Nu mie îmi plăcuse așa de mult? Atunci de ce bântuiam
noapte de noapte, jelindu -mă ca o Medee? Nu eram mândră de tot ce
aveam împreună – o casă excelen tă în Hudson Valley, un apartament în
Manhattan, linii telefonice, prieteni și picnicuri și petreceri, weekenduri
în care hoinăream prin supermarketuri din care cumpăram pe credit o
droaie de lucruri? N -am fost doar un spectator, am luat parte la crearea
acestei vieți, de ce simțeam că nu -mi aparținea? De ce mă simțeam atât de
copleșită de datorie, prea obosită să fiu și sprijinul financiar al familiei, și
motorul ei social, și cea care plimbă câinele, și menajera, și viitoarea
mamă, și – pe apucate – scriitoarea?
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Soțul meu dormea în camera de alături, în patul nostru. Îl iubeam
și-l uram în aceeași măsură. Nu puteam să -l trezesc pentru a -i vorbi
despre suferința mea – la ce bun? Trecuseră deja luni întregi de când
începusem s ă mă destram sub ochii lui, comportându -mă ca o nebună
(amândoi eram de acord cu acest cuvânt), și nu făceam decât să -l obosesc.
Știam amândoi că era ceva în neregulă cu mine, și el deja începuse să -și
piardă răbdarea. Ne certam, plângeam și eram obosiți c um doar cei a
căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei pot fi. Aveam priviri de fiare
încolțite.
Numeroasele motive pentru care nu mai voiam să fiu soția acestui
bărbat sunt prea personale și prea triste pentru a fi înșirate aici. Destule
țineau de problemel e pe care le aveam eu, dar mare parte dintre
neînțelegerile noastre i se datorau și lui. Așa cum e și normal. Într -o
căsnicie există întotdeauna două persoane, fiecare cu votul ei, cu părerile
ei, cu decizii care se bat cap în cap cu ale celuilalt, cu dori nțe și limite
proprii. Dar nu cred că e cazul să vorbesc despre problemele lui în cartea
mea. Și nu cer nimănui să creadă că aș fi în stare să ofer o versiune
obiectivă a poveștii noastre, așa că saga eșecului căsniciei noastre va
rămâne nepovestită aici. Nu voi discuta nici motivele pentru care mi -am
dorit să fiu în continuare soția lui, nici felul în care știa să fie absolut
minunat, nici de ce îl iubeam sau de ce mă căsătorisem cu el, sau motivele

17 pentru care îmi era imposibil să -mi imaginez viața fără e l. Nu voi
deschide nici unul dintre aceste subiecte. E suficient să spun că în
noaptea aia el încă era pentru mine și farul de la țărm, și albatrosul din
larg. Singurul lucru mai greu de conceput decât să plec era să rămân. Nu
voiam să distrug pe nimeni și nimic. Tot ce îmi doream era să mă strecor
în liniște pe ușa din spate, fără să provoc mare agitație, fără urmări, și s -o
țin tot într -o fugă până -n Groenlanda.
Știu, partea asta din povestea mea nu e deloc veselă. Dar o spun aici
pentru că în baie era pe cale să se întâmple ceva care avea să schimbe în
mod radical cursul vieții mele, cam ca în unul dintre acele evenimente
cosmice nebunești în care o planetă zboară în spațiu fără nici un motiv,
miezul topit i se deplasează, polii își schimbă poziția, forma îi e complet
schimbată și întreaga ei masă își pierde sfericitatea, alungindu -se. Ceva în
genul ăsta.
M-am rugat. Asta a fost.
Știți și voi cum e asta – a te ruga.
M-am rugat la… Dumnezeu.

3

Era prima oară. Și, cum folosesc pentru prima oară cuvântul
„Dumnezeu‖ în cartea de față, pentru că e un cuvânt care o să apară de
multe ori în paginile următoare, mă opresc puțin, ca să explic exact ce
înseamnă pentru mine, astfel încât fiecare cititor să poată hotărî de la bun
început cât de ofensat e cazul să s e simtă.
Las pentru altă ocazie dezbaterea cu privire la existența lui
Dumnezeu – de fapt, am o idee mai bună: nici nu voi intra într -o astfel de
discuție. Mai întâi voi explica de ce folosesc cuvântul „Dumnezeu‖ când
aș putea folosi la fel de bine cuvinte ca Iehova, Allah, Shiva, Brahma,
Vishnu sau Zeus. I -aș mai putea spune „Acela‖, așa cum apare în vechile
scrieri sanscrite, fiindcă e numele care descrie cel mai bine felul în care

18 am trăit eu întâlnirea cu această entitate atotcuprinzătoare și imposibil de
definit. Dar „Acela‖ mi se pare mult prea impersonal – mai degrabă un
lucru decât o ființă – și îmi e imposibil să mă rog unui lucru. Ca să simt o
legătură personală, am nevoie de un nume propriu. De aceea, când mă
rog, nu adresez rugăciunile mele Unive rsului, Marelui Vid, Ființei
Supreme, Întregului, Creatorului Luminii, Puterii Supreme, nici Umbrei
Trecerii (cum sună cea mai poetică dintre formele pe care le -a luat
numele lui Dumnezeu, găsită, cred, în evangheliile gnostice).
Nu am nimic împotriva aces tor denumiri. Le cred echivalente,
pentru că toate sunt, în egală măsură, pe cât de potrivite, pe atât de
nepotrivite pentru a descrie indescriptibilul. Dar fiecare dintre noi are
nevoie de un nume generic pentru indescriptibil. „Dumnezeu‖ e numele
care mi e mi se pare cel mai cald dintre toate, deci pe acesta îl voi folosi.
Ar mai trebui să spun că, în general, mă refer la Dumnezeu ca la „El‖, fără
să mă deranjeze forma masculină a pronumelui, care în mintea mea e
doar un pronume personal convenabil, și nu o descriere anatomică, nici
motiv de revoltă. Bineînțeles, nu mă deranjează referirile la Dumnezeu
ca la o „Ea‖, și chiar înțeleg nevoia unora de a proceda astfel. Repet:
pentru mine acești termeni sunt echivalenți, în egală măsură potriviți și
nepotriviți . Dar cred că, indiferent pentru care dintre cele două pronume
am opta, scrierea lor cu majusculă e cea mai potrivită, ca mic semn de
politețe în prezența divinității.
Din punct de vedere cultural, dar nu și teologic, sunt creștină. M -am
născut într -o fami lie protestantă ultraconservatoare, de rit anglican. Îl
iubesc pe Isus, a fost un mare învățător al păcii, și în unele situații -limită
îmi rezerv dreptul de a mă întreba ce ar fi făcut El, dar nu mă pot împăca
defel cu acea regulă de nesmintit a creștinism ului care susține că singura
cale spre Dumnezeu e Cristos. Asta înseamnă că nu sunt chiar creștină.
Majoritatea creștinilor pe care -i cunosc îmi acceptă opinia într -un mod
cât se poate de elegant și lipsit de prejudecăți. E adevărat, cei mai mulți
creștini pe care -i cunosc eu nu sunt foarte stricți. Celor care sunt, nu le

19 pot spune decât că regret orice ofensă pe care le -aș aduce -o în privința
asta; pot să mă și retrag definitiv din treburile lor.
În general, m -am simțit întotdeauna mai apropiată de mistici i
tuturor religiilor. Am reacționat mereu cu o bucurie fără margini la
cuvintele celor care susțin că Dumnezeu nu se ascunde în scrieri
dogmatice sau pe un tron pierdut în înaltul cerului, ci că El se află
incredibil de aproape de noi, mult mai aproape dec ât ne putem închipui,
și că respiră prin inimile noastre. Îi sunt recunoscătoare oricui a făcut
călătoria până în adâncul propriei inimi, întorcându -se apoi în lume cu
vestea că Dumnezeu este experiența iubirii absolute. În fiecare tradiție
religioasă de p e fața pământului, au existat mistici care descriu această
experiență. Din păcate, mulți dintre ei au fost închiși sau omorâți.
Oricum ar sta lucrurile, părerea mea despre ei e una extraordinar de
bună.
Lucrul pe care am ajuns până la urmă să -l cred despre Dumnezeu e
foarte simplu. Am avut cândva o cățelușă minunată, luată de la ecarisaj.
Era rezultatul încrucișării a cel puțin zece rase, dar părea să fi moștenit
tot ce era mai bun de la fiecare dintre ele. Avea blana maronie. Când
eram întrebată ce fel de cățelușă e, răspundeam întotdeauna: „E
maronie.‖ La fel, când sunt întrebată în ce fel de Dumnezeu cred, nu mi -e
greu să răspund: „Cred într -un Dumnezeu magnific.‖

4

Bineînțeles, de când am vorbit pentru prima oară cu Dumnezeu și
până acum, am avut destul timp să mă gândesc la divinitate. Ultimul
lucru care mă interesa în toiul crizei din acel noiembrie negru era să -mi
clarific atitudinea față de Dumnezeu. Tot ce -mi doream atunci era să mă
salvez. Realizând într -un final că atinsesem o stare de dispe rare din care
nu mai exista ieșire, care îmi amenința întreaga viață, mi -am zis că cei
ajunși în astfel de situații se îndreaptă către Dumnezeu și îi cer ajutorul.
Cred că citisem asta în vreo carte.

20 Printre suspine, îi spusesem atunci lui Dumnezeu ceva de genul:
„Bună, Doamne. Ce mai faci? Eu sunt Liz, mă bucur să te cunosc.‖
Da, îi vorbeam creatorului universului ca și când tocmai ne -am fi
întâlnit la o petrecere. Dar în viață trebuie să ne descurcăm cu ce avem, și
eu foloseam mereu astfel de replici când făceam cunoștință cu cineva. De
fapt, cuvintele alea erau tot ce putusem să spun în locul frazei mele
obișnuite pentru astfel de ocazii: „Sunt un mare fan de -al tău.‖
„Îmi pare rău că te deranjez așa de târziu, am adăugat. Dar chiar am
probleme serioase. Îmi pare rău că n -am mai vorbit cu tine până acum,
dar sper că am reușit mereu să -ți arăt cât sunt de recunoscătoare pentru
toate binecuvântările pe care mi le -ai oferit în viață.‖
Gândul ăsta m -a făcut să plâng încă și mai rău. Dumnezeu m -a
așteptat să te rmin. Mi -am revenit atât cât să pot continua: „După cum știi,
nu mă pricep la rugăciuni. Totuși, te rog, poți să mă ajuți? Am nevoie de
un răspuns. Te rog, spune -mi ce să fac…‖
Rugăciunea mea s -a transformat într -o singură frază repetată la
nesfârșit – Te rog, spune -mi ce să fac. Nu știu de câte ori am spus asta. Știu
doar că o făceam ca un om care se roagă pentru viața lui. Și plângeam
întruna.
Până când, destul de brusc, m -am oprit.
Mi-am dat seama la un moment dat că nu mai plângeam. M -am oprit
în mijl ocul unui suspin. Toată durerea se evaporase. Mi -am înălțat
fruntea și, surprinsă, m -am ridicat, întrebându -mă dacă aveam să văd
Ființa Supremă care îmi oprise lacrimile. N -am văzut nimic. Eram
singură. Dar nu chiar singură. Mă înconjura ceva ce nu poate f i descris
decât ca o oază de liniște – o liniște atât de stranie, încât nu voiam să
respir, de teamă că astfel aș face -o să dispară. Era o liniște incredibilă. Nu
țin minte să mai fi simțit vreodată așa ceva.
Apoi, am auzit o voce. Nu vă speriați, nu era n imic de genul
Charlton Heston jucându -l pe Moise și nici nu era o voce care să mă
îndemne să -mi construiesc vreun teren de baseball în spatele casei. Era
vocea mea, venind chiar din mine. Numai că n -o mai auzisem niciodată

21 înainte. Era a mea, dar era înțel eaptă, calmă și înțelegătoare. Așa cum ar
fi sunat dacă aș fi avut parte numai de dragoste și de certitudini. Nici nu
pot descrie căldura și afecțiunea acelei voci care îmi oferea un răspuns ce
urma să aducă în viața mea lumina divină.
Vocea mi -a spus: „Du -te la culcare, Liz.‖
Am început din nou să respir.
Am înțeles dintr -odată că era singurul lucru pe care -l puteam face.
Nu aș fi fost în stare să accept nici un alt răspuns. Nu aș fi avut încredere
într-o voce tunătoare care mi -ar fi spus fie Divorțează!, fie Nu divorța!
Nu asta e înțelepciunea adevărată. Înțelepciunea adevărată îți dă singurul
răspuns posibil într -o situație anume, iar atunci singurul răspuns posibil
era să fiu trimisă la culcare. Du-te la culcare, mi-a spus vocea interioară
atotcunoscătoa re, pentru că nu trebuie să afli răspunsul acum, la trei
dimineața, într -o joi din noiembrie. Du-te la culcare, pentru că te iubesc.
Du-te la culcare, pentru că trebuie doar să te odihnești acum și să ai grijă
de tine până când vei ști răspunsul la întreba rea ta. Du-te la culcare, ca să
fii destul de puternică atunci când va veni ceasul furtunii. Iar ceasul acela
se apropie, draga mea. Nu mai e mult. Dar nu va fi în noaptea asta. Așa că:
Du-te la culcare, Liz.
Într-un fel, episodul ăsta avea toate coordonatele unei revelații de tip
creștin – întunericul în care mă pierdusem, strigătul de ajutor, vocea care
mi-a răspuns, sentimentul că ceva se schimbase în mine. Dar n -aș putea
să spun că am trecut printr -o conver tire religioasă, cel puțin nu în sensul
acela tradițional care presupune nașterea din nou și mântuirea. Mai
degrabă aș vorbi despre începutul unei conversații religioase. Primele
cuvinte ale unui dialog deschis și revelator care, în cele din urmă, avea să
mă apropie cu adevărat de Dumnezeu.

5

22 Nu știu cât de bine aș fi dormit în noaptea aceea dacă aș fi știut că –
așa cum spusese cândva Lili Tomlin2 – lucrurile urmau să se
înrăutățească foarte tare înainte să se înrăutățească. Dar după șapte luni
foarte dificile, mi -am părăsit soțul. Odată ce am luat hotărârea asta, am
crezut că ce fusese mai greu trecuse deja. Se vede că habar n -aveam ce
înseamnă un divorț.
Am văzut cândva în The New Yorker o caricatură în care două femei
discutau despre divorț, iar una îi spunea celeilalte: „Dacă vrei să cunoști
cu adevărat un om, trebuie să divorțezi de el.‖ Bineînțeles, experiența
mea a fost complet opusă. Aș spun e că, dacă vrei să NU mai cunoști deloc
un om, trebuie să divorțezi de el. Sau de ea. Exact așa s -a întâmplat cu
mine și soțul meu. N -am mai fost doi oameni care se cunoșteau foarte
bine, am devenit niște străini care nu se mai puteau înțelege, iar trecere a
asta s -a produs atât de rapid, încât cred că ne -am șocat unul pe altul.
Și, ca să fie totul cât mai ciudat cu putință, fiecare dintre noi făcea
lucrurile despre care celălalt nu și -ar fi închipuit niciodată că pot fi
făcute; el nu a crezut vreodată că aș putea să -l părăsesc, eu nu mi -aș fi
închipuit nici în cele mai negre coșmaruri că el ar putea să -mi facă
plecarea atât de grea.
Când l -am părăsit, credeam sincer că vom putea rezolva chestiunile
practice în câteva ore, doar cu un calculator, cu ceva bun -simț și cu un
pic de bunăvoință față de persoana pe care fiecare dintre noi o iubise timp
de atâția ani. Sugerasem inițial să vindem casa și să împărțim totul pe
jumătate; nici nu -mi trecuse prin gând că am fi putut proceda și altfel. Lui
nu i s -a părut o s ugestie echitabilă. Așa că mi -am schimbat oferta,
propunând o altfel de împărțeală pe jumătate: ce -ar fi dacă ar lua el toate
bunurile și, în schimb, mie mi -ar reveni toată vina? Dar nici măcar a doua
ofertă nu a dus la vreo înțelegere. Eram într -o situați e fără ieșire. Cum să

2 Actriță, scriitoare și producătoare de film americană, cunoscută pentru rolurile
de comedie și pentru orient area ei feministă. (N.t.)

23 continui o negociere în care deja ai oferit totul? Nu mai puteam face
nimic, așteptam doar ca el să -mi facă o contraofertă. Vina pe care o
resimțeam din postura celui care părăsește mă făcea să nu -mi pot
închipui că aș fi meritat vreu n ban din tot ce strânsesem în ultimii zece
ani. Și, ca să pună capac la toate astea, proaspătul val de spiritualitate care
mă copleșise mă făcea să cred că cel mai important lucru era să nu ne
certăm. Cam asta era poziția mea: nici nu mă apăram, nici nu -l atacam. În
ciuda sfaturilor primite de la cei cărora le păsa de mine, mult timp am
refuzat până și să discut cu un avocat, pentru că mi se părea că un astfel
de gest ar fi echivalat cu o declarație de război în toată regula. Voiam să
am o atitudine extrem de à la Gandhi în toată treaba asta. Voiam să fiu un
adevărat Nelson Mandela al conflictului prin care treceam. Fără să
realizez că și Gandhi, și Mandela fuseseră avocați.
Au trecut câteva luni. Viața mea era suspendată undeva, în timp ce
eu așteptam să s e miște ceva, să aflu măcar condițiile. Locuiam separat (el
se mutase în apartamentul nostru din Manhattan), dar nimic nu părea să
se rezolve. Facturile se strângeau, ne lăsaserăm baltă carierele, casa
ajunsese o paragină și tăcerile lui erau întrerupte de ocazionalele
reproșuri prin care îmi amintea ce mare nenorocită puteam să fiu.
După care a apărut David.
Toate traumele și complicațiile anilor oribili din timpul divorțului
au fost amplificate de drama numită David – tipul de care m -am
îndrăgostit în tim p ce-mi îngropam căsnicia. Am spus cumva că „m -am
îndrăgostit‖ de David? Ce voiam de fapt să spun e că m -am aruncat direct
în brațele lui David, așa cum circarii din desenele animate sar de la
trambulină și dispar cu totul într -o ceașcă minusculă. M -am agă țat de
David ca să ies din căsnicie, de parcă el ar fi fost ultimul elicopter de
evacuare care decola din Saigon. I -am pus în cârcă toate speranțele mele
legate de fericire și de ieșirea din criză. Și, da, l -am și iubit. Dacă aș putea
să definesc felul în care l -am iubit printr -o expresie mai puternică decât
„cu disperare‖, aș folosi -o. Până la urmă, tot dragostea disperată e cel mai
greu de îndurat.

24 Imediat după ce mi -am părăsit soțul, m -am mutat cu David. Era – și
încă mai e – un tip superb. Newyorkez sad ea, actor și scriitor, cu niște
ochi italienești, căprui și catifelați, care (am mai spus asta, nu?) m -au
făcut întotdeauna să mă topesc. Descurcăreț, independent, vegetarian,
spiritual, seducător și posesor al unei guri tare spurcate. Un poet yoghin și
rebel din Yonkers3. Un supererou începător și incredibil de sexy. Mai
mare decât orice. Enorm. Sau cel puțin așa era pentru mine. Când Susan,
prietena mea, m -a auzit prima dată cum vorbeam despre el, a aruncat
doar o privire spre chipul meu febril de atâta î ncântare și mi -a spus: „Of,
Doamne, fata mea, în ce belea te -ai băgat…‖
Când l -am întâlnit, David juca într -o piesă după una dintre nuvelele
mele. Interpreta un personaj inventat de mine, chestie care deja spune
mult. Așa se întâmplă mereu în cazurile de iubire disperată, nu? În astfel
de cazuri, ne inventăm întotdeauna personajele jucate de partenerii
noștri, le cerem să fie ce vrem noi să fie, apoi suferim când refuză să joace
rolurile respective.
Dar, vai, ne -am simțit atât de bine în primele luni ale relației
noastre, în care el încă era eroul meu romantic și eu încă eram pentru el
întruchiparea unui vis… Era atâta încântare și o asemenea potrivire între
noi, câtă nici nu -mi putusem imagina. Inventaserăm un limbaj doar al
nostru. Mergeam în excursii. Ne cățăram pe orice putea fi escaladat, ne
afundam în orice putea fi coborât, puneam la cale călătorii în jurul lumii.
Ne-am distrat la coadă la biroul de înmatriculări auto mai mult decât se
distrează majoritatea cuplurilor în toată luna de miere. Ca să nu existe
nici o diferență între noi, ne -am dat unul altuia același nume de alint.
Ne-am făcut planuri și jurăminte și promisiuni, îmi citea cărți și îmi spăla
rufele. Prima dată când s -a întâmplat asta, am sunat -o pe Susan să -i
povestesc uimită minunea, d e parcă aș fi văzut o cămilă vorbind la un
telefon public. I -am spus: „Un bărbat mi -a spălat mie rufele! Și pe cele

3Oraș din statul New York. (N.t.)

25 delicate le -a spălat de mână!‖ A repetat: „Of, Doamne, fata mea, în ce
belea te -ai băgat…‖
Prima vară „Liz și David‖ a fost asemenea unui montaj siropos cu
scene din toate filmele romantice făcute vreodată, chiar săream în apă
împreună și alergam ținându -ne de mână prin lanuri aurii, în lumina
asfințitului… Încă mai credeam că divorțul poate decurge lin.
Consideram subiectul închis până în toamnă, nu voiam să mai vorbesc cu
soțul meu despre divorț, tocmai pentru a lăsa lucrurile să se așeze.
Oricum, mă simțeam atât de fericită, încât nici nu mă puteam gândi la
eșecul nostru. Dar vara aceea minunată, la care mă gândeam ca la o
grațiere, s -a dus.
Pe 9 septembrie 2001 m -am întâlnit ultima dată față în față cu soțul
meu, fără să știu că, pe viitor, toate întâlnirile noastre aveau să se petreacă
în prezența avocaților. Am luat cina la restaurant. Am încercat să -i
vorbesc despre despărțire, dar n -a fost în stare decât să se certe cu mine.
Mi-a spus că sunt o mincinoasă și o trădătoare, că mă urăște și că nu are
de gând să mai vorbească vreodată cu mine. Două zile mai târziu, m -am
trezit după un somn agitat într -o lume în care niște avioane deturnat e se
izbiseră de cele mai înalte două clădiri ale orașului meu, și tot ce fusese
cândva indestructibil se transformase într -o avalanșă de ruine
fumegânde. Mi -am sunat soțul ca să mă asigur că e teafăr și am plâns
amândoi, dar nu m -am dus la el. În acea săp tămână, newyorkezii au lăsat
la o parte tot ce -i despărțea, din respect pentru tragedia prin care treceau,
dar eu tot nu m -am întors la soțul meu. Și așa am înțeles amândoi că între
noi totul se terminase.
Nu exagerez deloc când spun că nu am dormit deloc în următoarele
patru luni.
Nu era prima oară când simțeam că mă prăbușesc (pe fondul
colapsului aparent al întregii lumi), dar atunci viața mea chiar s -a
transformat în cioburi. Mi -e rușine de mine când îmi amintesc prin ce a
trebuit să treacă David în lun ile care au urmat atacului din 11 septembrie
și despărțirii mele de soț. Închipuiți -vă cât de surprins a fost să descopere

26 că cea mai veselă și mai puternică femeie pe care o întâlnise până atunci
era de fapt – în intimitate – o adevărată mlaștină fără fun d, îmbibată doar
cu durere. Din nou, nu mă mai puteam opri din plâns. Reacția lui a fost
una de retragere, și astfel am putut cunoaște și cealaltă față a pasionalului
meu erou romantic – un David solitar ca un naufragiat, distant și rece, un
David care ave a nevoie de mai mult spațiu decât o turmă întreagă de
bizoni.
Chiar și în cea mai luminoasă perioadă din viața mea, aș fi trăit
îndepărtarea lui David ca pe o catastrofă, având în vedere că eu sunt
vietatea cea mai dependentă de afecțiune (o combinație de golden
retriever și lipitoare), dar atunci treceam printr -o perioadă foarte neagră.
Eram deprimată și voiam ca cineva să aibă grijă de mine, pentru că mă
simțeam mai neajutorată decât tripleții născuți prematur. Dând înapoi,
mă făcea să am și mai multă nev oie de afecțiune, iar urmarea era că el
devenea și mai reținut, până când a ajuns să se retragă de tot, în toiul
tirului meu de rugăminți înlăcrimate, de genul: „Unde te duci? Ce s -a
întâmplat cu noi?‖
(Sfat practic: bărbații ADORA întrebările astea.)
Adev ărul era că devenisem dependentă de David (trebuie să spun în
apărarea mea că și el avea partea lui de vină, purtându -se ca un „bărbat
fatal‖ în relația noastră), iar acum, când nu mai eram în centrul atenției
lui, suportam consecințele. Dependența e semnu l distinctiv al oricărei
povești de dragoste pasionale. Totul începe în momentul în care obiectul
adorației tale revarsă asupra ta o doză amețitoare și halucinogenă din
ceva ce nu ai avut niciodată curajul să recunoști că ți -ai dorit – un
amestec de drogur i afective, o cursă infernală a dragostei. Apoi tânjești
după atenția necondiționată a celuilalt cu obsesia insațiabilă a oricărui
drogat. În lipsa drogului, te îmbolnăvești subit, o iei razna, devii depresiv
(pe lângă resentimentele care te încearcă față de cel care ți -a încurajat
dependența încă de la început și care acum refuză să te mai aprovizioneze
cu marfa de calitate de care ai atâta nevoie – pe care sigur o are ascunsă pe
undeva, fir -ar să fie, pentru că pe vremuri o primeai și gratis de la el). În

27 faza următoare ești slab, tremuri într -un colț și nu mai ești sigur de nimic,
ți-ai vinde până și sufletul sau ți -ai jefui vecinii doar ca să ai din nou
chestia aia. Între timp, obiectul adorației tale simte față de tine doar
repulsie. Se uită la tine ca și când nu te -ar mai fi văzut niciodată până
atunci, necum ca la o persoană pe care cândva a iubit -o cu pasiune. Ironia
face să nu -l poți învinovăți pentru asta. Adică, uită -te la tine: ești o epavă
jalnică, nici măcar tu nu te mai recunoști.
Așa că… ast a e. Ai ajuns la destinația finală a pasiunii nebunești – o
părere groaznică despre tine însăți, din ghearele căreia nu mai există
scăpare.
Simplul fapt că acum sunt în stare să scriu cu calm e o dovadă că
timpul vindecă toate rănile. Nu reacționam deloc bine când mi se
întâmplau toate astea. Pierderea lui David la scurt timp după eșecul în
căsnicie, exact după teroarea căzută asupra orașului, în plină derulare a
unui divorț sinistru (experiență pe care bunul meu prieten Brian o
compara cu „a avea zilnic, timp de doi ani, câte un accident de mașină
grav‖)… Pe scurt, a fost pur și simplu prea mult pentru mine.
Eu și David continuam să ne înțelegem bine unul cu celălalt în
timpul zilei, dar nopțile petrecute în patul lui mă făceau să mă simt ca
ultimul supr aviețuitor al unei ierni nucleare, în timp ce el se retrăgea
vizibil din calea mea, de fiecare dată puțin mai mult decât înainte, de
parcă aș fi suferit de vreo boală contagioasă. Ajunsese să -mi fie groază de
căderea nopții. Când stăteam lângă trupul frumo s, inaccesibil și adormit
al lui David, cădeam într -un vârtej de panică și de singurătate presărat cu
gânduri de sinucidere extrem de detaliate. Fiecare părticică din trup mă
durea. Mă simțeam ca o mașinărie primitivă pe arcuri, obligată să suporte
mai mul tă greutate decât poate duce, pe punctul de a se face oricând
bucăți și riscând să rănească pe oricine s -ar fi nimerit prin preajmă. Îmi
imaginam cum bucăți din mine zboară care încotro, încercând să scape
din vulcanul de nefericire în care mă transformase m. De cele mai multe
ori, David mă găsea dimineața dormind ca un câine, ghemuită peste o
grămadă de prosoape îngrămădite lângă pat.

28 — Ce s-a mai întâmplat de data asta? mă întreba.
Încă un bărbat pe care -l adusesem la disperare. Cred că în perioada
aia am slăbit vreo cincisprezece kilograme.

6

Ei, dar în anii despre care vorbesc nu a fost rău chiar totul.
Dumnezeu nu -ti trântește niciodată o ușă în nas fără să -ți deschidă o
fereastră. Mi s -au întâmplat niște lucruri extraordinare, chiar și atunci. În
prim ul rând, am început în sfârșit să învăț italiana. În plus, am cunoscut
un guru indian. În al treilea rând, am primit din partea unui bătrân vraci
indonezian invitația de a sta la el în Bali.
O să vă povestesc imediat.
Să încep cu începutul. La începutul l ui 2002, când m -am mutat de la
David, lucrurile păreau să ia o turnură mai bună și, pentru prima dată în
viață, am avut un apartament doar al meu. Cum încă plăteam ratele
pentru casa în care nu mai locuia nimeni, dar pe care soțul meu îmi
interzisese s -o vând, nu pot spune că îmi permiteam apartamentul; abia
mă descurcam cu facturile, taxele și ratele de tot felul. Pentru mine era
vital să am propriul meu apartament (cu două camere). Mi se părea un
adevărat sanatoriu, îl vedeam ca pe o clinică de recuperare . L-am zugrăvit
în cele mai calde culori posibile. Îmi cumpăram în fiecare săptămână
flori, ca și cum m -aș fi vizitat pe mine însămi la spital. De la sora mea am
primit ca dar de casă nouă o buiotă (ca să nu fiu chiar singură într -un pat
rece) și dormeam c u ea, în dreptul inimii, noapte de noapte, de parcă aș fi
avut de tratat o întindere musculară.
Mă despărțisem definitiv de David. Aproape definitiv. Mi -e greu
să-mi aduc aminte de câte ori ne -am despărțit și împăcat în lunile alea.
Era o adevărată rutină: mă despărțeam de David, mă simțeam din nou
puternică și sigură de mine, după care (atrasă, ca de obicei, de puterea și
siguranța pe care le afișam) pasiunea lui David reînvia. Plini de respect
reciproc și extrem de serioși, discutam inteligent despre cum am putea să

29 dăm o nouă șansă relației noastre, având mereu câte un plan bine gândit,
al cărui scop era minimizarea incompatibilităților noastre evidente. Eram
extrem de hotărâți să rezolvăm chestiunea. Pentru că ni se părea
imposibil ca doi oameni atât de îndrăgostiți ca noi să nu aibă parte de un
final fericit. Trebuia să meargă. Ne regăseam cu forțe proaspete și aveam
parte de câteva zile de delir în doi. Câteodată erau chiar câteva
săptămâni. Dar, invariabil, David devenea reținut față de mine, și eu
începeam să mă agăț de el (sau eu începeam să mă agăț de el, și el devenea
reținut față de mine – n-am reușit niciodată să ne dăm seama ce anume
declanșa ruptura) și rămâneam din nou distrusă. Iar el dispărea.
David mă atrăgea și mă rănea mai tare decât orici ne.
Dar, oricât de greu mi -ar fi fost, în perioadele în care eram despărțiți
exersam traiul pe cont propriu. Mă schimbam. Viața mea arăta ca un
accident în lanț pe autostrada New Jersey în plin trafic de sărbători, dar
simțeam că eram la începutul unui dru m care avea să -mi aducă
independența. Când nu aveam gânduri sinucigașe din cauza divorțului
sau a relației cu David, eram chiar mulțumită de faptul că aveam timp
doar pentru mine. Găsisem o nouă întrebare, cu totul nouă: „Ce vrei TU
să faci, Liz?‖
De cele mai multe ori (fiind încă destul de tulburată de vina de a -mi
fi lăsat baltă căsnicia), nici nu îndrăzneam să răspund la o asemenea
întrebare; doar mă minunam pe ascuns de simpla ei existență. Și când,
într-un final, am început să -mi răspund, am fă cut-o cu mare grijă, îmi
permiteam să exprim doar dorințe minore, ca pentru începători.
Vreau să urmez un curs de yoga.
Vreau să plec devreme de la petrecerea asta, ca să pot merge acasă și
să citesc o carte.
Vreau să -mi cumpăr un penar nou.
Și mai era un răspuns ciudat, același, de fiecare dată:
Vreau să învăț italiană.
De ani de zile îmi doream să pot vorbi italiana – o limbă care mi se
părea mai frumoasă decât trandafirii –, fără să găsesc un motiv întemeiat

30 pentru a o învăța. Mai logic ar fi fost să -mi pun la p unct franceza sau rusa,
pe care le studiasem cu ani în urmă. Sau să mă fi apucat de spaniolă, care
m-ar fi ajutat să comunic mai bine cu milioane de concetățeni americani.
Ce-aș fi putut face cu italiana? Doar n -aveam de gând să mă mut în Italia.
Până și n iște lecții de acordeon ar fi fost mai practice.
De ce trebuie să existe mereu un motiv practic pentru tot ce facem?
Destul timp fusesem un recrut ascultător – muncisem, nu ratasem
niciodată un termen de predare, avusesem grijă de cei dragi, de dinții mei
și de relația cu banca, vota sem ș.a.m.d. Chiar totul în viaț ă trebuie să aibă
legătură cu „trebuie‖? Într -o perioadă atât de dureroasă a vieții mele,
chiar aveam nevoie de altă justificare pentru cursurile de italiană, în afara
faptului că era singurul luc ru care ar fi putut să -mi ofere o bucurie? Și,
oricum, să vrei să înveți o limbă străină nici nu e cine știe ce
excentricitate. Nu e ceva de genul: „Am treizeci și doi de ani, dar vreau să
ajung prim -balerină la New York City Ballet.‖ Studiul unei limbi e chiar
un vis realizabil. Așa că m -am înscris la unul dintre cursurile de seară
disponibile (cunoscute și sub numele de Școala Serală pentru Divorțate).
Ideea li s -a părut extrem de amuzantă prietenilor mei. Nick m -a întrebat:
„De ce înveți italiană? Vrei c umva să fii pregătită pentru cazul în care
Italia invadează din nou Etiopia – și de data asta îi și reușește figura – și să
cunoști o limbă vorbită în două țări?‖
Dar mie îmi plăcea la nebunie. Fiecare cuvânt era pentru mine un
tril, o magie, o trufă de ci ocolată. După cursuri, fugeam prin ploaie până
acasă, unde îmi pregăteam o baie fierbinte, în care zăceam citind cu voce
tare dintr -un dicționar italian. Reușeam în felul ăsta să nu mă mai
gândesc nici la divorț, nici la David. Cuvintele mă făceau să râd d e
încântare. Începusem să -mi numesc telefonul mobil il mio telefonino
(„telefonașul meu‖). Mă transformam într -unul dintre oamenii enervanți
care spun mereu Ciao! Doar că eu eram încă și mai enervantă, pentru că
de fiecare dată explicam și etimologia (să vă spun și vouă: e prescurtarea
unei expresii folosite în Evul Mediu de venețieni pentru a -și saluta
prietenii: Sono il suo schiavo! – adică „Sunt sclavul tău!‖). S impla rostire a

31 cuvintelor italienești mă făcea fericită. Avocata mea de divorț mi -a spus
să nu -mi fac griji din cauza asta și mi -a povestit cum o clientă de -a ei (de
origine coreeană) își schimbase numele după un divorț urât, optând
pentru unul italienesc – doar ca să se simtă din nou sexy și fericită.
Poate că până la urmă o să mă mut în Italia…

7

Un alt lucru important care mi s -a întâmplat atunci a fost aventura
nou descoperitei discipline spirituale, în care eram, bineînțeles, ajutată de
apariția î n viața mea a unei guru indience în carne și oase – lucru pentru
care îi voi fi veșnic recunoscătoare lui David. Am cunoscut -o în prima
seară când am fost la el. Se poate spune că m -am îndrăgostit de amândoi
în același timp. Când am intrat în apartamentul lui, am văzut deasupra
cuierului poza unei indience incredibil de frumoase. Am întrebat cine e
în fotografie, și David mi -a răspuns că e călăuza lui spirituală.
Inima mi s -a oprit un moment, după care s -a împiedicat de -a binelea
și a căzut lată. Apoi s -a ridicat de jos, a tras aer în piept și m -a anunțat:
„Vreau și eu o călăuză spirituală.‖ Vorbesc cât se poate de serios, inima
mea chiar mi -a spus asta, folosindu -se de buzele mele pentru a se face
auzită. Am simțit o scindare ciudată a sinelui, un moment î n care mintea
mi-a ieșit din corp, s -a îndreptat către inimă și a întrebat -o în tăcere:
„Chiar vrei tu așa ceva?‖ „Da, a replicat inima, chiar vreau așa ceva.‖
Apoi, pe un ton un pic sarcastic, mintea a întrebat inima: „De când?‖ Dar
eu știam deja răspunsu l: din noaptea petrecută pe gresia din baie.
Doamne, chiar îmi doream o călăuză spirituală. Am început imediat
să-mi construiesc fantezii despre cum ar fi să am una. Îmi închipuiam că
femeia aia incredibil de frumoasă venea în apartamentul meu câteva seri
pe săptămână, beam ceai, vorbeam despre divinitate, îmi dădea de citit
și-mi explica ce sens aveau senzațiile ciudate din timpul meditației.
Toate închipuirile mele s -au evaporat când David mi -a spus că era
renumită și avea zeci de mii de discipoli – dintr e care foarte mulți nici

32 măcar n -o întâlniseră vreodată. Mi -a mai zis că la New York se ținea în
fiecare marți o întâlnire de grup, în care adepții ei se strângeau pentru a
medita împreună.
— Dacă nu te sperie ideea de a fi în aceeași cameră cu câteva sute de
oameni care psalmodiază numele sanscrit al lui Dumnezeu, poți să vii și
tu.
În următoarea seară de marți, m -am dus cu el la întâlnire. Departe de
a fi speriată de toți oamenii ăia, care arătau absolut normal și care cântau
pentru Dumnezeu, am simțit că sufletul mi se ridică, înălțat de sunetele
imnului. În seara aceea m -am întors acasă cu senzația că sunt ca o bucată
de pânză curată, pusă la uscat pe frânghie, prin care aerul trece fără să
întâmpine rezistență. Simțeam că New Yorkul devenise un oraș din
hârtie de orez și că eram destul de ușoară încât să pot sări fără probleme
de pe un acoperiș pe altul. Am continuat să merg la întâlniri în fiecare zi
de marți. Apoi am început să meditez în fiecare dimineață, repetând
străvechea mantră sanscrită pe care guru o dă tuturor elevilor ei (e vorba
despre Om Namah Shivaya, care înseamnă „onorez divinitatea aflată
înăuntrul meu‖). Apoi am ascultat -o pentru prima dată chiar pe guru, și
cuvintele ei mi -au făcut pielea ca de găină. Când am aflat că are un
ashram în India, am știut că trebuie să ajung cât mai repede acolo.

8

Dar mai întâi a trebuit să fac o călătorie în Indonezia.
Tot pentru un material cerut de o revistă. Chiar când îmi plângeam
mai tare de milă pentru că eram singură, falită și exilată în închisoa rea
Divorțaților, editoarea unei reviste pentru femei m -a întrebat dacă aș fi
de acord să mi se plătească o călătorie în Bali, în schimbul unui articol
despre vacanțele yoga. I -am pus și eu câteva întrebări de complezență
despre propunerea respectivă – de genul: „Nu -i așa că apa e udă?‖ Când
am ajuns în Bali (care, trebuie spus, e un loc absolut încântător),
profesorul care conducea centrul de yoga ne -a întrebat:

33 — Vreți să cunoașteți un vraci din Bali? E dintr -o familie ajunsă la a
opta generație de vraci.
(Altă întrebare cu răspuns inclus.)
Așa că, într -o noapte, ne -am dus cu toții acasă la vraci.
Avea o privire veselă și pielea roșcată: un bătrânel lipsit aproape
complet de dinți și care semăna izbitor cu Yoda din Războiul stelelor. Îl
chema Ketut Liyer. Vorbea o engleză aproximativă și foarte hazlie, dar
avea cine să traducă în cazul în care s -ar fi poticnit la vreun cuvânt.
Profesorul de yoga ne spusese dinainte că fiecare dintre noi îi poate
cere vraciului sfaturi cu privire la o problemă personală și c ă bătrânul va
încerca să ne ajute în respectiva situație. M -am gândit zile întregi ce aș
putea să -l întreb. Primele lucruri care mi -au trecut prin cap erau
înfiorător de banale: Poți să -l faci pe soțul meu să semneze divorțul? Poți
să-l faci pe David să fi e din nou atras de mine? Mi-era pur și simplu
rușine: ce fel de om e în stare să străbată jumătate de glob și să se
întâlnească acolo cu un vraci renumit doar ca să -i ceară ajutorul în
„probleme de amor‖?
Drept urmare, când bătrânul m -a întrebat ce -mi dore sc cu adevărat,
am reușit să găsesc alte cuvinte, mai sincere.
— Vreau să -l simt mereu pe Dumnezeu, i -am spus. Câteodată am
senzația că înțeleg divinul din lume, dar e o senzație care dispare repede,
pentru că mă bruiază toate dorințele și temerile mele me schine. Aș vrea
să fiu mereu în prezența lui Dumnezeu. Dar nu călugărindu -mă sau
renunțând de tot la plăcerile lumești. De fapt, cred că aș vrea să aflu cum
să trăiesc pe lumea asta și cum să mă bucur de ea, dar fără să uit de
Dumnezeu.
Ketut a spus că îmi poate răspunde printr -un desen. Mi -a arătat o
schiță pe care o făcuse în timpul meditației. În ea apărea un androgin
stând în picioare, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Avea patru
picioare, în locul capului erau desenate foarte multe frunze și f lori, iar în
dreptul inimii apărea o față zâmbitoare.

34 — Ca să găsești echilibrul pe care îl vrei, îmi spuse Ketut prin
intermediul translatorului, asta trebuie să devii. Trebuie să -ți ții
picioarele foarte pe pământ, încât să simți că ai patru în loc de două. Așa
vei putea rămâne ancorată în lume. Dar nu mai privi lumea cu mintea.
Trebuie să te uiți la ea cu inima. Așa îl vei cunoaște pe Dumnezeu.
M-a întrebat apoi dacă -i dau voie să -mi citească în palmă. Am întins
mâna stângă, și bătrânul m -a descris de parcă m -ar fi cunoscut
dintotdeauna.
— Ești o călătoare prin lume, a început el.
Nimic surprinzător, m -am gândit eu, având în vedere că eram în
Indonezia.
— Ai mai mult noroc decât toți cei pe care i -am întâlnit vreodată.
Vei trăi mult, îți vei face mulți prieteni și vei avea parte de multe
experiențe. Vei vedea toată lumea. Ai o singură problemă: îți faci prea
multe griji. Ești stresată tot timpul, te implici emoțional prea mult. Dacă
ți-aș spune că nu vei mai avea niciodată vreun motiv de îngrijorare, m -ai
crede?
Am dat nervoasă din cap, fără să -l cred.
— La slujbă faci ceva creativ, ești un fel de artist, și ești bine plătită.
Vei fi mereu bine plătită pentru lucrul ăsta. Când vine vorba de bani, ești
darnică, poate un pic prea darnică. Încă o problemă: o dată în viață vei
pierde toți banii pe care -i ai. Și cred că asta se va întâmpla curând.
— Cred că se va întâmpla în următoarele șase sau zece luni, am
replicat eu, cu gândul la divorț.
Ketut a dat din cap, ca și când ar fi spus: „Da, cam așa ceva.‖
— Dar nu te îngrijora. După ce vei pierde toți banii, îi vei recupera
pe toți. Îți vei reveni imediat. Vei avea două căsnicii. Una scurtă, cealaltă
lungă. Și doi copii…
Mă așteptam să -mi spună că și copiii vor fi unul scurt și celălalt lung,
dar a amuțit deod ată și s -a încruntat către palma mea. După care a
adăugat: „Ciudat…‖, chestie pe care nimeni nu vrea s -o audă venind din
partea dentistului și cu atât mai puțin din partea celui care -i citește în

35 palmă. M -a rugat să ne mutăm sub becul care atârna mai înc olo, ca să
poată vedea mai bine.
— M-am înșelat, îmi spuse. Vei avea doar un copil. Mai târziu. O
fiică. Poate. Dacă te hotărăști… dar mai e ceva.
S-a încruntat din nou, apoi a privit plin de încredere în sus.
— Te vei întoarce în Bali foarte curând. Tre buie. Vei sta trei sau
patru luni. O să fim prieteni. Poate vei locui chiar aici, cu familia mea.
M-ai putea ajuta să -mi îmbunătățesc engleza. Până acum n -am avut cu
cine vorbi în engleză. Cred că te pricepi la cuvinte. Serviciul tău are
legătură cu cuvint ele?
— Da, am răspuns. Sunt scriitoare. Scriu cărți.
— Ești o scriitoare din New York, adăugă ca o confirmare la ce
spusese deja. Deci te vei întoarce în Bali și vei locui aici, o să mă înveți
engleză. Iar eu o să te învăț tot ce știu.
După care s -a ridica t și și -a șters mâinile una de alta, de parcă ar fi
spus „gata, s -a decis‖. I -am spus:
— Domnule, dacă vorbiți serios, eu sunt de acord.
Mi-a trimis un zâmbet știrb și mi -a replicat:
— See you later, alligator!

9

Sunt genul de om care – dacă află de la descendentul a opt generații
de vraci indonezieni că e sortit să se mute în Bali și să locuiască la el acasă
timp de patru luni – consideră că merită să facă orice pentru ca prorocirea
să se împlinească. De fapt, așa mi -a venit ideea să călătoresc timp de un
an. Voiam neapărat să mă întorc în Indonezia, pe cont propriu de data
asta. Îmi era clar. Deși încă nu știam când și cum, dat fiind haosul care
domnea în viața mea. (Pe lângă un divorț costisitor și o relație tulbure,
aveam pe cap slujba la o revistă, n u puteam pleca pentru mult timp.) Dar
trebuia să revin acolo. Doar mi se prezisese asta. Problema era că voiam să
merg și în India, să vizitez ashramul gurului meu, iar asta însemna bani și

36 timp. Ca să complic și mai rău lucrurile, în ultima vreme mă obsed a ideea
unei eventuale excursii în Italia, unde aș fi putut să -mi exersez în voie
italiana – asta și pentru că mă atrăgea ideea de a trăi o perioadă într -o
cultură ale cărei valori de căpătâi sunt plăcerea și frumusețea.
Toate dorințele astea păreau că se bat cap în cap. Mai ales Italia și
India. Care parte din mine era mai importantă? Cea hedonistă sau cea
care dorea să se trezească cu noaptea în cap și să -și petreacă zilele
rugându -se și meditând? Rumi, un mare poet și filozof sufit, și -a pus
odată elevii să scrie cele trei lucruri pe care și le doreau cel mai mult. I -a
avertizat că, dacă apare o contradicție între dorințele lor, există toate
premisele ca viața să le fie nefericită. Rumi susținea că e mai bine să ai un
singur lucru pe lista cu dorințe și s ă-i dedici lui toată viața. Și atunci, cum
rămâne cu viața armonioasă și cu evitarea oricăror extreme? Oare îți poți
clădi viața în așa fel încât să armonizezi lucruri care la prima vedere par
absolut incompatibile, fără să excluzi nimic din ceea ce -ți poa te oferi
lumea? Îi spusesem adevărul vraciului din Bali – îmi doream să cunosc
ambele laturi ale existenței. Voiam plăcerile lumii și transcendența
divină – cele două glorii ale vieții omenești. Voiam ceea ce grecii numeau
kalos kai agathos, echilibrul înt re frumos și bun. În ultimii ani îmi
lipsiseră în egală măsură amândouă, pentru că și plăcerea, și devoțiunea
au nevoie de un mediu în care să se poată dezvolta. Or, eu, din punct de
vedere emoțional, trăisem într -o groapă de gunoi. Cât despre aflarea
echilibrului între dorința de a simți plăcerea și cea de a descoperi divinul,
trebuia să existe o cale de a le împăca pe amândouă. După scurta mea
ședere în Bali, mi se părea că am șansa să găsesc calea aceea în Indonezia,
poate chiar cu ajutorul vraciului.
Patru picioare bine sprijinite pe pământ, un cap înfrunzit, a privi
lumea cu inima…
Așa că nu m -am mai întrebat ce să aleg între Italia, India și
Indonezia, și am recunoscut că voiam să călătoresc în toate trei. Câte
patru luni în fiecare. În total – un an. Era un vis ceva mai ambițios decât
„Vreau să -mi cumpăr un penar nou‖. Dar asta îmi doream. Și știam că voi

37 dori să scriu despre asta. Nu voiam doar să explorez țările cu pricina – asta
n-ar fi fost ceva nou. Voiam să explorez o anume parte din mine însămi
în fiecare țară, cu tot ce avea ea mai bun de dat. Doream să explorez arta
plăceri i în Italia, arta devoțiunii în India și arta de a le armoniza pe
amândouă în Indonezia. Abia târziu, după ce mi -am recunoscut această
dorință, mi -am dat seama că, printr -o coincidență fericită, toate cele trei
țări încep cu litera I. Părea un semn bun pen tru o călătorie de
autocunoaștere.
Închipuiți -vă – dacă puteți – cât s-au amuzat prietenii mei pe seama
mea. Voiam să vizitez trei I -uri? Atunci de ce să nu -mi petrec anul
următor în Iran, Irak și Islanda? Sau, și mai bine, de ce să ratez ocazia de a
face un pelerinaj prin trei I -uri cât se poate de accesibile chiar de -acasă,
din State – Islip4, I-955 și Ikea? Susan chiar mi -a sugerat să înființez o
organizație nonprofit care să se numească „Divorțați fără Frontiere‖. Dar
tot hazul nebun pe care -l provocase m era doar prilej de bătut apa -n piuă,
pentru că deocamdată nu puteam pleca nicăieri. Deși eram despărțiți de
foarte mult timp, divorțul meu nu se mai îndura odată să se termine.
Ajunsesem să fac presiuni avocățești asupra soțului meu, făceam lucruri
ieșite din cele mai negre coșmaruri cu divorțuri – trimiteam citații,
redactam plângeri (conform procedurilor juridice ale statului New York)
despre presupusele lui agresiuni psihice la adresa mea, lucruri care nu
mai lăsau loc nici unei subtilități sau posibil ități de a -i spune
judecătorului: „Știți, de fapt noi am avut o relație al naibii de complicată,
am făcut și eu o groază de prostii de care îmi pare foarte rău, și tot ce
vreau acum e să mă lase să plec.‖
(Mă opresc un moment pentru a mă adresa iubitului c ititor: Să te
ferească Sfântul, cât vei trăi, de un divorț la New York!)

4 Orășel de provincie tipic american din statul New York. (N.t.)
5 Interstate -95 – autostrada care străbate întreaga coastă de est a Statelor Unite (N.t.)

38 În primăvara lui 2003, toată tevatura dăduse în clocot. La un an și
jumătate după despărțire, soțul meu era, în sfârșit, dispus să discute
termenii partajului. Da, voia și banii, și c asa, și apartamentul din
Manhattan – tot ceea ce fusesem dispusă să -i ofer de la bun început. Dar,
în plus, cerea lucruri la care nu mă gândisem nici un moment (un procent
din drepturile de autor asupra cărților scrise de mine cât timp fuseserăm
căsătoriți , un procent din câștigurile generate de o posibilă ecranizare a
scrierilor mele, un procent din economiile din fondul meu de pensie și
tot așa). Cu asta, în sfârșit, m -a făcut să protestez. Au urmat luni întregi
de negocieri între avocați, în urma cărora părea să se contureze un fel de
acord, fă cându -mă să cred că soțul meu chiar avea să accepte o formă de
partaj pe care s -o pot și eu accepta. M -ar fi costat îngrozitor de mult, dar
un proces ar fi fost infinit mai lung și mai costisitor (atât financiar, câ t și
emoțional). Dacă el semna actul de partaj, tot ce mi -ar fi rămas de făcut ar
fi fost să plătesc și să -mi văd de drum – lucru care mi -ar fi convenit de
minune în momentele alea. Având în urma noastră o relație complet
distrusă, din care se ștersese pân ă și cea mai mică urmă de bunăvoință,
nu-mi doream decât să se termine odată.
Problema care se punea era dacă el chiar avea de gând să semneze.
Au mai trecut câteva săptămâni, în care contesta noi și noi detalii ale
propunerii de partaj. Dacă nu accepta ul tima variantă propusă, am fi fost
obligați să ajungem la proces, lucru ce ar fi echivalat cu cheltuirea
ultimilor mei bani pe taxe avocățești. Mai rău, un proces ar fi însemnat
un an în plus de chin. Deci orice ar fi ales să facă soțul meu (totuși, era
soțul meu încă), decizia lui urma să -mi influențeze soarta pentru încă un
an. Aveam să călătoresc singură prin Italia, India și Indonezia – sau
aveam să depun mărturii la audierile propriului meu divorț, prin cine știe
ce sală de judecată?
Îmi sunam zilnic avocata – cam de paisprezece ori – cu aceeași
întrebare pe buze: Ceva nou? De fiecare dată mă asigura că face tot ce se
putea face și că avea să mă sune imediat ce se semna acordul de partaj. Mă
simțeam de parcă aș fi așteptat în același timp rezultatul un ei biopsii și o

39 morală de zile mari din partea dirigintei. Mi -ar fi plăcut să mă laud cu
faptul că am făcut față situației cu un calm demn de un călugăr budist.
Dar n -a fost așa. Aveam să petrec câteva nopți luptându -mă cu accese de
furie, în timpul cărora foloseam o bâtă de baseball ca să -mi snopesc în
bătaie canapeaua. În rest, mă simțeam deprimată până la durere fizică.
Între timp, mă despărțisem din nou de David. Definitiv. Deși… parcă
nu eram în stare să ne spunem adio. De multe ori mă copleșea dorin ța de
a sacrifica orice de dragul lui. Alteori simțeam exact contrariul, voiam să
pun între noi continente și oceane, în speranța că așa aș reuși să -mi găsesc
liniștea și fericirea.
Deja aveam riduri adânci pe față, ca niște semne pe care plânsul și
grijil e mi le săpaseră între sprâncene.
Dar, în plină nebunie, mi s -a republicat o carte mai veche și a trebuit
să plec într -un mic turneu de promovare. Am luat -o cu mine și pe Iva.
Iva e de -o vârstă cu mine, dar a copilărit în Beirut. În timp ce eu făceam
sport și mergeam la audiții pentru piesele puse în scenă la un gimnaziu
oarecare din Connecticut, ea tremura cinci nopți din șapte într -un
adăpost antibombardament, sperând să supraviețuiască. După o copilărie
atât de violentă, nu înțeleg cum Iva reușește să fi e una dintre cele mai
stabile și mai calme persoane pe care le cunosc. În plus, mai are și ceea ce
eu numesc „telefonul roșu cu universul‖, un soi de legătură permanentă,
numai a ei, cu divinul.
Așadar, mașina noastră străbătea Kansasul, iar eu agonizam ca de
obicei, întrebându -mă dacă soțul meu avea sau nu de gând să semneze
actele de partaj. I -am spus Ivei:
— Nu cred că mai rezist încă un an prin tribunale. Aș vrea să se
întâmple o minune. Aș vrea să -i pot scrie o cerere direct lui Dumnezeu,
să-l rog să s e termine totul.
— Și ce te reține?
I-am explicat Ivei ce cred despre rugăciune. Nu -mi place să cer ceva
precis, pentru mine asta înseamnă o slăbire a credinței. Nu -mi place să
cer: „Te rog, schimbă asta sau aia în viața mea, ca să -mi fie mie mai ușor‖ –

40 , cine știe, s -ar putea ca încercările prin care trec să -mi fie date de
Dumnezeu cu un scop anume. Mă simt mult mai bine dacă mă rog pentru
curajul de a înfrunta dificultățile cu inima ușoară, indiferent de
întorsătura pe care o iau lucrurile.
Iva m -a asculta t cuminte, apoi m -a întrebat:
— De unde ți -au venit așa niște idei prostești?
— Ce vrei să spui?
— De unde ți -a venit ideea că n -ai dreptul să te rogi pentru ceea ce
vrei? Liz, tu ești o parte din univers, ești o fărâmă a lui, ai tot dreptul să
participi l a acțiunile universului și să spui ce simți. Așa că spune!
Susține -ți cazul! Crede -mă, cel puțin va fi luat în discuție.
— Serios?
Era ceva nou pentru mine.
— Foarte serios. Uite, dacă ar fi să scrii acum o cerere către
Dumnezeu, ce i -ai scrie?
M-am gândit o vreme, după care mi -am scos agenda și am scris
următoarea cerere:

Dragă Doamne,
Te rog să intervii și să mă ajuți cu divorțul. Eu și soțul meu am eșuat în
căsnicie, acum eșuăm și în divorț. Toată otrava asta aduce doar suferință în
viețile noastre și ale celor care ne iubesc.
Știu că ești ocupat din cauza războaielor, a tragediilor și c onflictelor de tot
felul, sunt lucruri mult mai grave decât disputele interminabile dintr -un
cuplu cu probleme. Dar știu și că sănătatea lumii e afectată de sănătatea
fiecărui om în parte. Dacă două suflete se încrâncenează într -un conflict,
lumea se molip sește de la ele. La fel, dacă măcar un suflet sau două pot fi
împăcate, atunci întreaga lume e mai sănătoasă, așa cum câteva celule
sănătoase pot spori sănătatea unui corp. Umila mea rugăminte e să ne ajuți
să punem capăt acestui conflict, pentru ca încă d oi oameni să aibă șansa să
devină liberi și sănătoși și să fie un pic mai puțină ură și amărăciune în
lumea asta, și așa prea tulburată de atâta suferință.
Iți mulțumesc că m -ai ascultat.

41 Cu respect,
Elizabeth M. Gilbert

I-am citit Ivei ce scrisesem. A dat aprobator din cap.
— Eu aș semna -o, mi -a spus.
I-am întins foaia și pixul, dar conducea, așa că mi -a zis:
— Nu, hai să spunem că am și semnat -o. În sufletul meu e deja
semnată.
— Mulțumesc, Iva. Ajutorul tău chiar contea ză pentru mine.
— Spune, cine altcineva ar mai semna -o? m -a întrebat.
— Familia mea. Mama și tata. Sora mea.
— Bine. Consideră că și ei au semnat -o. Chiar simt că au făcut -o.
Acum sunt și ei pe listă. Bine. Cine altcineva ar mai vrea să semneze?
Spune -mi-i pe toți.
Și am început să -i numesc pe toți cei care credeam eu că ar fi semnat
petiția. Mi -am înșirat toți prietenii apropiați, apoi câteva rude și câțiva
colegi de serviciu. După fiecare nume, Iva repeta aprobator:
— Așa, da! Uite, tocmai a semnat și el! Și ea a semnat!
Câteodată completa și ea lista cu potențiali semnatari, spunând:
— Și părinții mei au semnat petiția ta. Și -au crescut copiii pe timp de
război. Amândoi urăsc conflictele inutile. Ar fi fericiți să știe că divorțul
tău s -a încheiat.
Am în chis ochii și m -am gândit la alte persoane care mi -ar semna
cererea.
— Cred că Bill și Hillary Clinton tocmai au semnat și ei, am zis.
— Nici nu mă -ndoiesc, mi -a răspuns Iva. Vezi, Liz, oricine poate
semna petiția ta. Înțelegi? Apelează la oricine, fie că e în viață sau că a
murit de mult, și adună semnături!
— Sfântul Francisc de Assisi tocmai a semnat!
— Sigur că a semnat! și Iva lovi aprobator cu palma peste volan.
Mă pornisem:

42 — Abraham Lincoln a semnat! Și Gandhi, și Mandela, și toți
pacifiștii. Elean or Roosevelt, Maica Tereza, Bono, Jimmy Carter,
Muhammad Ali, Jackie Robinson și Dalai Lama… și bunica mea care a
murit în 1984, și cealaltă bunică, cea care trăiește… și profesorul meu de
italiană, și psihologul, și agenta mea… și Martin Luther King Jr., și
Katherine Hepburn… și Martin Scorsese (nu m -aș fi așteptat, e oricum un
gest frumos din partea lui)… și gurul meu, bineînțeles… și Joanne
Woodward, și Ioana dArc, și doamna Carpenter, învățătoarea mea
dintr -a patra, și Jim Henson…
Timp de aproape o oră, numele mi s -au revărsat de pe buze fără
oprire și, în timp ce traversam Kansasul, petiția mea pentru pace era
semnată de zeci și zeci de susținători nevăzuți. Iva continua să mă aprobe
– Da, și ea a semnat, da, și el a semnat – și am început să mă simt
înconjurată de bunăvoința tuturor acelor oameni puternici.
Pe măsură ce lista se apropia de sfârșit, eram mai puțin neliniștită.
Mi-era somn. Iva mi -a spus:
— Culcă -te, conduc eu.
Am închis ochii. Încă o semnătură:
—Michael J. Fox! am apucat să mai spun înainte să adorm.
Nu știu cât am dormit. Poate doar zece minute, dar a fost un somn
foarte adânc. Când m -am trezit, Iva îngâna un cântecel. Am căscat.
Telefonul mobil a început să sune.
Mă uitam la micul meu telefonino cum vibra vesel în scrumiera
mașinii închiriate. Încă eram dezorientată, buimacă după somn, parcă nu
mai știam cum funcționează un telefon mobil.
— Hai, m -a încurajat Iva, răspunde!
Am răspuns cu un „alo‖ abia șoptit.
— Vești bune! mi -a spus av ocata, care mă suna dintr -un New York
pierdut undeva, departe. Soțul tău tocmai a semnat!

43 10

Peste câteva săptămâni, eram în Italia.
Mi-am dat demisia, am plătit divorțul și am achitat toate taxele, am
renunțat la casă, la apartament, mi -am dus tot ce mai posedam într -o
debara de -a surorii mele și am luat cu mine două valize. Începuse anul
călătoriei mele! Mi -l pot permite datorită unui miracol la care nici nu
visasem: editorul meu a cumpărat în avans cartea pe care o voi scrie
despre periplul meu prin lume. Cu alte cuvinte, totul s -a întâmplat exact
cum prezisese vraciul indonezian. Am pierdut toți banii și am primit
imediat alții, destui cât să pot cumpăra un an de viață.
Așa se face că acum locuiesc în Roma. Am găsit un apartament
liniștit într -o clăd ire veche, la doar câteva străduțe distanță de Piazza di
Spagna, umbrit de grațioasa Grădină Borghese, la doi pași de Piazza del
Popolo, unde vechii romani organizau curse de care. Recunosc, zonei îi
lipsește grandoarea haotică a vechiului meu cartier newy orkez, de unde
vedeam intrarea în Lincoln Tunnel, dar oricum…
Merge.

11

Prima masă luată la Roma n -a fost cine știe ce. Doar paste de casă
(spaghetti carbonara) cu un sote de spanac cu usturoi pe post de
garnitură. (Shelley, marele poet romantic, i -a scris cândva îngrozit unui
prieten din Anglia despre bucătăria italienească: „Tinerele de neam
mănâncă – n-ai să ghicești niciodată ce – USTUROI!‖) Doar de
curiozitate, am cerut și o anghinare – romanii sunt extrem de mândri de
felul în care gătesc anghinarea. Apoi m -am trezit cu o surpriză din partea
casei – o garnitură de flori d e dovlecei, cu un pic de brânză topită la
mijloc (atât de delicată, încât probabil că florile nici n -au apucat să -și dea
seama că nu mai atârnă pe vrej). După spaghetti, am încercat carnea de
vită. A, și am mai băut și o sticlă din vinul casei – roșu, spec ial pentru

44 mine. Și am mâncat și pâine caldă cu ulei de măsline și un pic de sare. La
desert – tiramisu.
Pe la unsprezece noaptea, în timp ce mă întorceam acasă după cină,
am auzit gălăgie venind dintr -una din casele de pe strada mea. Părea că
are loc un c ongres al copiilor de școală primară – să fi fost o aniversare?
Râsete, strigăte și tropăieli. Am urcat în apartament, m -am întins pe noul
meu pat și am stins lumina. Mă așteptam să mă apuce plânsul sau
neliniștea, așa cum mi se întâmpla mereu după ce stin geam lumina. Dar
mă simțeam bine. Chiar mă simțeam bine. Erau primele semne ale
mulțumirii de sine.
Corpul meu extenuat mi -a întrebat mintea, la fel de extenuată:
— Deci asta e tot ce -ți trebuie?
Nu a primit nici un răspuns. Am adormit instantaneu.

12

Unele lucruri sunt la fel în toate orașele occidentale. Aceiași africani
vând aceleași făcături după aceleași genți și ochelari de firmă, și aceiași
muzicanți din Guatemala cântă același Cântec al Condorului la naiuri de
bambus. Dar alte lucruri sunt doar la Roma așa cum sunt. De pildă,
vânzătorul de sandviciuri care -mi spune cu cea mai mare dezinvoltură
„frumoaso‖, de fiecare dată. „Panino îl vrei rece sau de la grill, bella?‖
Cuplurile care se sărută și pe care le întâlnești peste tot, de parcă s -ar
între ce între ele: tineri îmbrățișați pe bănci, trecându -și mâinile prin păr,
mângâindu -se, atingându -și fețele una de cealaltă fără încetare…
Și, bineînțeles, fântânile! Pliniu cel Bătrân scria cândva: „Dacă iei în
considerare cantitatea enormă de apă cu car e este aprovizionată Roma
pentru băi, rezervoare, șanțuri, case, grădini și vile, și dacă te gândești la
distanțele de la care este adusă această apă, la apeductele construite și la
munții străpunși pentru a o aduce, la văile pe care le străbate, trebuie s ă
recunoști că nu există nimic mai minunat în întreaga lume.‖

45 Secole mai târziu, iată -mă încercând să -mi aleg fântâna preferată.
Una dintre pretendentele la titlu se găsește în Villa Borghese. În mijlocul
ei tronează o jucăușă familie de bronz. Tati e faun și mami e muritoare
obișnuită. Au un copil căruia îi plac strugurii. Mami și tati au o poziție
ciudată – față în față, se țin unul pe celălalt de mâini în timp ce se lasă pe
spate. E greu să -ți dai seama dacă trag unul de celălalt de ciudă sau dacă
dănțui esc fericiți; oricum ar fi, degajă multă energie. Copilul e cocoțat pe
brațele lor împreunate, neafectat nici de eventuala ciudă, nici de posibila
voioșie a celor doi. E prea ocupat să mănânce dintr -un ciorchine de
struguri și are copituțe despicate (seamă nă cu tati).
E început de septembrie 2003. Vremea e caldă și îndeamnă la
lenevie, așa că, deși sunt de patru zile la Roma, n -am făcut încă umbră
vreunui prag de muzeu sau de biserică și nici măcar nu m -am uitat pe
vreun ghid al orașului. În schimb, m -am pl imbat îndelung fată nici o
țintă și am reușit până la urmă să dau de locul unde aflasem (de la un șofer
de autobuz foarte prietenos) că se vinde cea mai bună înghețată din
Roma. Se numește Il Gelato di San Crispino. Nu sunt sigură, dar mă
gândesc că s -ar putea traduce prin „înghețata Sfântului Crocantino‖. Am
încercat o combinație de miere și alune. M -am întors în aceeași zi pentru
grepfrut și pepene. În aceeași seară, după cină, am mai făcut un drum
până acolo pentru scorțișoară și ghimbir.
Mi-am propus să citesc în fiecare zi câte un articol de ziar, indiferent
cât de mult timp mi -ar lua. Mă uit în dicționar cam o dată la trei cuvinte.
Articolul de azi e fascinant. Cu greu îți poți imagina un titlu mai dramatic
decât Obesità! I bambini italiani sono i più grassi d'Europa! Doamne
Dumnezeule! Obezitate! Cred că articolul declară că micuții italieni sunt
cei mai grași copii din Europa! Citind mai departe, aflu că bebelușii
italieni sunt cu mult mai grași decât cei germani și cu foarte mult mai
grași decât cei francezi. (Din fericire, nu exista vreo comparație cu
bebelușii americani.) Chiar și copiii mai mari au ajuns periculos de grași,
scrie mai departe. (Industria pastelor făinoase se apără.) Statisticile
alarmante cu privire la obezitatea micuților italieni fuseseră făcute

46 publice cu o zi înainte de către una taskforce internazionale – ceea ce nu
mai are nevoie de nici o traducere. Descifrarea întregului articol mi -a
luat aproape o oră, timp în care am mâncat pizza și am ascultat cum unul
dintre copiii Italie i cânta la acordeon de cealaltă parte a străzii. Puștiul
chiar nu mi s -a părut foarte gras, poate și din cauză că era țigan. Nu sunt
sigură că am înțeles bine ultimul rând al articolului, dar se pare că
guvernul considera că unica soluție pentru problema o bezității din Italia
ar fi impunerea unei taxe persoanelor supraponderale… Oare așa să fie?
Dacă mănânc așa câteva luni, am să fiu bună de plată?
La Roma, un alt motiv pentru citirea zilnică a ziarului e aflarea stării
de sănătate a papei. Sănătatea pape i apare în ziar la fel ca informațiile
meteo sau programul TV. Astăzi, papa este obosit. Ieri, papa a fost mai
puțin obosit decât astăzi. Mâine, se așteaptă ca papa să nu fie la fel de
obosit pe cât a fost astăzi.
Lingvistic vorbind, mă simt ca într -un basm. Pentru un om care și -a
dorit mereu să învețe italiană, ce poate fi mai frumos decât Roma? E ca și
cum cineva ar fi inventat un oraș întreg urmând indicațiile mele, în care
toată lumea (chiar și copiii, chiar și șoferii de taxi, chiar și actorii din
reclame!) vorbește limba fermecată. Parcă ar conspira toți să mă învețe pe
mine italiană. Până și ziarele apar în italiană pe perioada șederii mele aici
– nu-i deranjează! Au librării în care vând doar cărți scrise în italiană! Am
găsit ieri una și mi s -a părut că intru într -un palat fermecat. Totul e în
italiană, până și benzile desenate americane. M -am plimbat printre cărți
atingându -le pe toate, sperând că, dacă mă vede cineva, va crede că sunt
vorbitoare nativă de i taliană. Of, cât de mult doresc ca italiana să mi se
ofere fără rezerve! Îmi amintesc cum mă simțeam la patru ani, când încă
nu știam să citesc, dar ardeam de nerăbdare să învăț. Țin minte cum
stăteam cu mama în sala de așteptare a unui cabinet medical, ui tându -mă
într-o revistă pentru gospodine și dând paginile încet, țintuind textul cu
privirea și sperând ca adulții din jurul meu să creadă că știu să citesc.
Niciodată, de -atunci, nu mă mai simțisem atât de avidă de cunoaștere. În
librăria asta am descoper it câteva volume ale unor poeți americani, care

47 aveau pe o pagină textul original în engleză și pe cealaltă, traducerea în
italiană. Am cumpărat două: unul de Robert Lowell și celălalt de Louise
Glück.
Peste tot mă așteaptă lecții spontane de conversație. Azi stăteam pe o
bancă în parc când s -a apropiat de mine o bătrânică îmbrăcată într -o
rochie neagră, care a început să mă bodogăne pentru cine știe ce motiv.
Am dat din cap derutată, fără să scot un cuvânt. M -am scuzat într -o
italiană corectă: „Îmi pare ră u, dar nu vorbesc italiană‖, iar bătrânica s -a
uitat la mine ca și când mi -ar fi dat bucuroasă cu ceva în cap, dacă ar fi
avut cu ce. A insistat: „Dar înțelegi!‖ (Ciudat, propoziția aia chiar o
înțelegeam!) A vrut să știe de unde sunt. I -am răspuns că din New York și
am întrebat -o de unde e ea. Evident, era din Roma. Am început să bat din
palme ca un copil. Roma! Roma cea frumoasă! Ador Roma! Roma
minunată! Mi-a ascultat sceptică poezioara simplistă. Apoi a trecut la ce o
interesa cu adevărat și m -a întreba t dacă sunt căsătorită. I -am răspuns că
sunt divorțată. O spuneam pentru prima oară, și uite că o spuneam în
italiană. Bineînțeles, a întrebat „Perche?‖ Păi… „de ce?‖ e o întrebare la
care e tare greu să răspunzi. În orice limbă. M -am bâlbâit, apoi am re ușit
să articulez „L'abbiamo rotto‖ („Ne -am despărțit‖).
A dat din cap, s -a ridicat de pe bancă, a mers până la stația din
apropiere, s -a urcat în autobuz și nici măcar nu s -a întors să se mai uite o
dată la mine. O supărasem? În mod straniu, am așteptat -o vreo douăzeci
de minute, gândindu -mă, în ciuda oricărei logici, că s -ar fi putut întoarce
și ne -am fi reluat conversația. Sigur că n -a făcut -o. O chema Celeste,
pronunțat italienește, cu „ce‖ la început, nu cu „s‖.
În cursul aceleiași zile, am găsit o bib liotecă. Numai eu știu cât de
mult îmi plac bibliotecile. Și, pentru că suntem la Roma, e o bibliotecă
veche, frumoasă, cu o grădină interioară pe care nici n -o bănuiești când
te uiți la clădire din stradă. Grădina are formă pătrată, e plină de portocali
și are în mijloc o fântână. Deși era diferită de toate celelalte pe care le
văzusem până atunci, mi -am dat seama imediat că fântâna aceea urma să
devină una dintre favoritele mele la titlul de cea mai frumoasă fântână

48 din Roma. În primul rând, nu era sculpt ată în marmură imperială. Era o
fântână mică, rustică, acoperită cu mușchi. Arăta ca o tufă zbârlită de
ferigi, din care curgea apă. (De fapt, arăta exact ca frunzișul luxuriant pe
care-l avea în loc de cap personajul care se ruga în desenul vraciului
indo nezian.) Apa țâșnea din mijlocul tufișului și se scurgea pe frunze,
umplând toată curtea cu un sunet melancolic și plăcut.
Am găsit un loc liber sub un portocal și am deschis una dintre cărțile
de poezie pe care le cumpărasem cu o zi înainte. Louise Glück. Am citit
mai întâi în italiană, apoi în engleză și m -am oprit siderată la următorul
vers:

Dal centro della mia vita venne una grande fontana…

„Din centrul vieții mele a răsărit o mare fântână…‖ Mi -am pus cartea
în poală, tremurând și simțindu -mă ușu rată.

13

Sincer, nu sunt cel mai priceput călător din lume.
Știu asta tocmai pentru că am călătorit mult și am întâlnit oameni
care se pricep de minune la așa ceva. Călători înnăscuți. Am întâlnit
călători atât de rezistenți fizic, încât puteau bea apă d in canalele Calcuttei
fără să se îmbolnăvească. Oameni de care se lipesc limbi străine în locuri
unde de cei mai mulți se lipesc boli infecțioase. Oameni care știu cum să -l
convingă chiar și pe cel mai amenințător vameș și cum să -l îmbuneze pe
cel mai nesu ferit birocrat de la biroul de vize. Oameni care, prin culoarea
pielii și prin statura lor, par pe jumătate localnici oriunde s -ar duce – în
Turcia seamănă cu turcii, în Mexic se transformă în mexicani, în Spania
ai crede că sunt basci, în nordul Africii a r putea fi confundați cu arabii.
Mie îmi lipsesc astfel de calități. În primul rând, nu mă încadrez în
peisaj. Înaltă, blondă și rozalie, arăt mai degrabă a flamingo decât a
cameleon. Cu excepția Düsseldorfului, oriunde m -aș duce, ies ostentativ

49 în evidenț ă. În China mi s -a întâmplat nu o dată ca femeile să se apropie
de mine pe stradă și să mă arate copiilor lor, de parcă aș fi fost un animal
scăpat de la zoo. Și respectivii copii – care nu mai văzuseră o așa arătare,
cu părul galben și fața roz – izbucnea u de multe ori în plâns doar când
dădeau cu ochii de mine. Nu m -am simțit prea bine în China.
Nu știu (sau poate doar mi -e lene) să mă documentez în legătură cu
locul unde urmează să călătoresc, prefer să plec pur și simplu și văd eu
apoi ce se întâmplă. C ând călătorești în felul ăsta, de regulă „se întâmplă‖
să pierzi o grămadă de timp încercând să te dezmeticești în gară; sau dai o
grămadă de bani pe cazare, pentru că nu te -ai priceput să alegi un hotel.
Din cauza problemelor mele de orientare, am explora t șase continente
fără să -mi fie vreodată clar unde mă aflu. Nu numai că am o busolă
interioară dereglată, mai sufăr și de pe urma faptului că nu -mi pot
tempera emoțiile, iar ăsta e un dezavantaj când călătorești. Nu am reușit
niciodată să adopt acea mină neutră, atât de necesară pentru a trece
neobservat în țările periculoase. Știți despre ce vorbesc – atitudinea aceea
total relaxată a omului stăpân pe situație, care te face să pari de -al locului
oriunde, inclusiv în mijlocul unei revolte de stradă din Dja karta. Nu e
cazul meu. Când nu știu ce mi se întâmplă, arăt exact ca cineva care nu
știe ce i se întâmplă. Când sunt entuziasmată sau emoționată, arăt exact
ca cineva care e entuziasmat sau emoționat. Iar când mă pierd, lucru care
mi se întâmplă frecvent, arăt ca cineva care s -a pierdut. Fața mea
oglindește perfect fiecare gând care -mi trece prin cap. Cum a spus David
cândva: „Ai exact opusul unei fețe de poker. Ai un fel de… față de
minigolf.‖
Vai, și chinurile prin care a trecut bietul meu stomac! Nu vreau să
intru într -un subiect atât de neplăcut, e de ajuns să spun că am
experimentat toate formele extreme de probleme digestive. În Liban mi -a
fost atât de rău într -o noapte, încât am crezut că am un fel de virus Ebola
din Orientul Mijlociu. În Ungaria a fost cu totul altceva, și am înțeles cu
totul altfel expresia „blocul sovietic‖. Dar corpul meu mai are și alte
puncte slabe. Spatele a început să mă doară chiar din prima zi în Africa,

50 în Venezu ela am fost singura persoană din grup care a ieșit din junglă cu
mușcături de păianjen gata infectate, și vă rog să ghiciți cine a făcut
insolație în Stockholm!
Și totuși, călătoriile chiar sunt marea mea pasiune. Încă de când
aveam șaisprezece ani și am v izitat Rusia cu banii economisiți din
baby -sitting, am crezut că plăcerea de a călători merită orice sacrificiu.
Sunt fidelă și devotată acestei mari iubiri cum n -am fost niciodată în
cazul altor iubiri. Sentimentul pe care mi -l inspiră călătoriile poate f i
comparat cu ce simte o mamă pentru bebelușul ei imposibil, suferind de
colici și plin de energie – pur și simplu nu -mi pasă de caznele la care mă
supun. Pentru că le ador. Pentru că sunt ale mele. Pentru că sunt exact ca
mine. Orice -ar fi, pur și simplu nu-mi pasă.
În orice caz, oi fi eu un flamingo, dar nu sunt complet neajutorată.
Am și eu câteva strategii de supraviețuire. Am răbdare. Știu să -mi iau la
mine doar strictul necesar. Mănânc orice. Dar supremul meu talent în
materie de strategii de supravie țuire e faptul că mă pot împrieteni cu
oricine. Cu viii și cu morții. În Serbia, m -am împrietenit cu un criminal
de război, care m -a invitat într -o excursie la munte împreună cu familia
lui. Nu că m -aș mândri că printre cei mai dragi și mai apropiați priet eni se
numără un criminal (a trebuit să mă împrietenesc cu el pentru a scrie un
articol, dar și ca să nu -mi tragă una), spun doar că la nevoie chiar pot să
mă împrietenesc cu oricine. Dacă n -aș avea cu cine să vorbesc, probabil
că aș fi în stare să mă împr ietenesc și cu o movilă de bolovani. Asta e
motivul pentru care nu mă tem să călătoresc nici în cele mai îndepărtate
colțuri ale lumii, dacă sunt oameni pe -acolo. Înainte să plec în Italia,
eram întrebată: „Ai prieteni la Roma?‖ Dădeam din cap că nu, spunâ nd în
sinea mea: „Dar voi avea.‖
Când călătorești, îți faci prieteni întâmplător, stând pe locul de lângă
ei în tren, în restaurant sau în arest. Dar astea sunt întâlniri accidentale, și
nu trebuie să te lași cu totul în voia sorții. Pentru o abordare ceva mai
studiată, vechiul obicei al „scrisorii de recomandare‖ încă funcționează
(acum s -a transformat în e -mail de recomandare). Așa îi ești prezentat în

51 mod oficial prietenului unui prieten. Dacă ești destul de îndrăzneț încât
să suni și să te autoinviți la cină, e un mod excelent de a întâlni oameni.
Așa că, înainte de a pleca în Italia, mi -am întrebat toate cunoștințele din
State dacă au prieteni la Roma, și sunt bucuroasă să spun că am plecat în
lume cu o listă lungă.
Din lista cu potențialii mei viitori prieteni italieni, cel mai mult mă
intrigă numele ăsta: Luca Spaghetti. E prieten bun cu un amic de -al meu,
Patrick McDevitt6, pe care -l știu din facultate. Și vă jur că nu inventez, pe
om chiar îl cheamă așa. Curată nebunie. Adică – închipuiți -vă că trebuie
să trăiți cu un nume ca Patrick McDevitt!
În orice caz, am de gând să iau legătura cu Luca Spaghetti.

14

Mai întâi trebuie să încep școala. Azi încep cursurile la Academia de
Limbi Străine Leonardo da Vinci, unde voi studia italiana cinci zile pe
săptămână, patru ore pe zi. Abia aștept! Sunt elevă din cap până -n
picioare: aseară mi -am întins hainele prin cameră, exact cum am făcut
înaintea primei zile de școală din clasa întâi, când aveam pantofi noi de
lac și mâncare la pachet. Sper ca profesoare i să-i placă de mine!
În prima zi, toată lumea trebuie să dea un test în urma căruia se face
repartizarea pe clase, în funcție de nivelul fiecăruia. Cum am aflat de test,
am sperat că n -o să ajung în grupa de începători: ar fi fost de -a dreptul
umilitor, a vând în vedere că am studiat italiana timp de un semestru la
Școala Serală pentru Doamne Divorțate din New York, că mi -am
petrecut toată vara tocind gramatici și că deja sunt la Roma de o
săptămână, adică am făcut conversație, discutând până și despre divo rț cu
bunicuțele din parc. Nici nu știu de fapt câte niveluri de studiu are cursul,

6 Combinație între un prenume irlandez și un nume scoțian. (N.t.)

52 dar, de cum am auzit cuvântul „nivel‖, am luat decizia să dau testul
pentru al doilea – cel puțin!
Azi plouă cu găleata și eu am ajuns devreme la școală (ca
întotdeauna, to cilara de mine!). Testul e îngrozitor de dificil. Nu pot
rezolva nici măcar a zecea parte din el! Știu atâta italiană, știu zeci de
cuvinte italienești, dar ăștia nu mă întreabă nimic din ce știu. Urmează
un examen oral, care -i încă mai greu. Trebuie să di scut cu un profesor de
italiană slăbănog care, după părerea mea, vorbește mult prea repede și,
pentru că am emoții, fac o grămadă de greșeli stupide. (De ce -oi fi spus
Vado a scuola în loc de Sono andata a scuola? Pe-asta chiar o știam!)
Totul e OK până la urmă. Italianul slăbănog se uită pe testul meu si
hotărăște nivelul meu de cunoștințe: nivelul DOI!
Cursurile încep după -amiază. Așa că merg să mănânc de prânz
(andive la cuptor), apoi mă întorc la școală și trec țanțoșă pe lângă
cursanții de la nivelul u nu (care trebuie să fie molto stupido) și intru la
prima oră de italiană. Împreună cu cei asemenea mie. Doar că devine
evident destul de repede că nu sunt deloc asemenea mie și că n -am de ce
să fiu la cursul de nivelul doi, care e incredibil de dificil. Pa rcă, parcă
înțeleg câte ceva, dar cu mare greutate. Abia răzbesc. Profesorul, un tip
slab (de ce -or fi profesorii așa slabi pe -aici? n -am încredere în italienii
slabi!), predă mult prea repede, sare peste capitole întregi din manual,
spune mereu: „Pe astea le știți deja, pe alea le știți deja‖ și discută cu
viteză de mitralieră cu colegii mei, care par în stare să vorbească fluent.
Stomacul mi s -a strâns de groază și abia mai respir, mă rog să nu mă
întrebe nimic. În prima pauză ies ca din pușcă din clasă ș i, cu picioare
tremurânde, merg aproape plângând până la biroul administrativ, unde,
odată ajunsă, implor într -o engleză cât se poate de clară să fiu mutată la o
grupă de nivelul unu. Și dorința îmi e împlinită. Și iată -mă aici.
Profesorul e grăsuț și vorb ește rar. Așa e mult mai bine!

53 15

Interesant e că nici unul dintre noii mei colegi nu are neapărată
nevoie de cursul ăsta. Suntem doisprezece în grupă, și toți am venit la
Roma din toată lumea din același motiv: să învățăm italiană doar pentru
că vrem s-o învățăm. Nici unul dintre noi n -are o motivație de ordin
practic pentru a fi aici. Nu ne -a spus șeful: „E musai să înveți italiană,
pentru că vrem să ne deschidem sucursale în străinătate.‖ Toți, chiar și
inginerul neamț și cam scorțos, avem aceeași ex plicație, pe care până nu
de mult o credeam numai a mea: vrem să vorbim italiană pentru felul în
care ne face să ne simțim. O rusoaică cu un aer trist spune că se răsfață cu
lecțiile de italiană: „Cred că merit ceva frumos.‖ Inginerul neamț spune:
„Vreau i taliană pentru că iubesc la dolce vita.‖ Doar că, din cauza
accentului german foarte puternic, se înțelege „la deutsche vita‖, de care
cred că a tot avut parte.
După cum aveam să descopăr în următoarele câteva luni, nu degeaba
italiana e cea mai frumoasă ș i mai seducătoare limbă din lume, și nu sunt
singura care crede asta. Trebuie în primul rând înțeles faptul că, la un
moment dat, Europa a fost un mozaic format din nenumărate dialecte
derivate din latină, care s -au transformat cu timpul în limbi de sine
stătătoare – franceza, portugheza, spaniola, italiana. În Franța, Portugalia
și Spania a fost o evoluție organică: dialectul vorbit în orașul cel mai
important a devenit încetul cu încetul limba acceptată în întreaga
regiune. Astfel încât ceea ce numim azi limbă franceză e, de fapt, o
versiune a limbii vorbite la Paris în Evul Mediu. Portugheza e de fapt
lisaboneză, iar spaniola e practic madrileño. Victorii capitaliste – cel mai
puternic oraș impunea limba întregii țări.
Cazul Italiei e diferit. Cea mai imp ortantă deosebire e că, mult timp,
Italia n -a fost propriu -zis o țară. Unirea s -a produs foarte târziu (abia în
1861), înainte era o peninsulă alcătuită din orașe -stat cu un mare apetit
pentru război, guvernate de nobili extrem de orgolioși sau de diferite alte
puteri europene. Unele părți din Italia aparțineau Franței, altele Spaniei,

54 altele Bisericii Catolice, altele oricui putea pune mâna pe castelul sau
fortăreața cea mai importantă din zonă. Poporul italian era, pe rând, când
umilit, când mândru de toată puzderia asta de stăpâni. Cei mai mulți
italieni nu erau deloc încântați că restul europenilor îi colonizau, dar a
existat întotdeauna masa inertă a celor care spuneau Franza o Spagna,
purché se mang a, adică „Franța sau Spania, numai s -avem ce mânca‖.
Fragmentarea asta a făcut ca Italia să fie dezbinată, prin urmare nici
limba italiană nu avea cum să fie una singură. Așa că, timp de secole,
italienii au scris și -au vorbit în dialecte locale care de mu lte ori erau de
neînțeles pentru cei din alte regiuni. Un om de știință din Florența putea
comunica doar cu mare dificultate cu un poet din Sicilia sau cu un
neguțător din Veneția (vorbeau în latină, care nu era limbă națională). În
secolul al XVI -lea, căr turarii italieni s -au strâns laolaltă. Cu toții au fost
de acord că peninsula italică avea nevoie de o limbă italiană, cel puțin în
scriere. Așa că au făcut ceva fără precedent în istoria europeană: au ales
cel mai frumos dintre dialectele locale și l -au ridicat la rangul de limbă
italiană.
Ca să găsească cel mai frumos dialect vorbit vreodată în Italia, a fost
nevoie de o întoarcere în timp de două sute de ani, până în Florența
secolului XIV. Congresul cărturarilor a hotărât ca de atunci încolo să fie
cons iderată limbă italiană limba în care scrisese marele poet florentin
Dante Alighieri. Când Dante și -a publicat Divina Comedia în 1321,
descriindu -și călătoria imaginară prin Infern, Purgatoriu și Paradis,
literații vremii au fost uimiți că n -a scris în lati nă. Dante considera că
latina era o limbă coruptă și elitistă, și că folosirea ei în proza serioasă „a
transformat literatura într -o târfa‖, făcând din ea o marfa ce putea fi
obținută doar contra cost, din moment ce educația – și deci și latina – era
apana jul celor bogați. Dante a fost atent la limba de pe străzile Florenței,
printre ai cărei locuitori se numărau iluștrii Boccaccio și Petrarca.
Și-a scris capodopera în ceea ce el însuși a numit il dolce stil nuovo,
„dulcele stil nou‖ al limbii locale, pe ca re a modelat -o chiar în timp ce
scria, impregnând -o cu stilul său, la fel cum, la timpul lui, a făcut

55 Shakespeare cu engleza epocii elisabetane. Decizia luată două sute de ani
mai târziu de un grup de cărturari care doreau binele țării, stabilind că
italia na lui Dante avea să fie limba oficială a întregii peninsule,
echivalează cu încercarea unui grup de universitari de la Oxford de a
impune întregii Anglii, la început de secol XVIII, să vorbească în engleza
lui Shakespeare. Dar chiar așa s -a întâmplat.
Italiana vorbită azi nu e cea din Roma sau Veneția (deși erau orașele
cu cea mai mare putere militară și economică) și nici măcar cea din
Florența. Ea e în esență o limbă dantescă. Nici o altă limbă europeană nu
se poate mândri cu o origine atât de poetică . Și probabil nici uneia nu i -a
fost dat să exprime mai bine emoțiile umane decât a făcut -o această
italiană florentină de secol XIV, înnobilată de unul dintre cei mai mari
poeți ai culturii occidentale. Dante a scris Divina Comedia în terza rima,
o înlănț uire în care fiecare rimă se repetă de trei ori la fiecare cinci
versuri, impregnând frumoasa limbă florentină cu ceea ce filologii au
numit „ritm în cascadă‖ – un ritm care supraviețuiește în rostogolirea
cadențată și poetică pe care o au și azi italienii , de la șoferii de taxi și
măcelari până la funcționarii din administrația centrală. Ultimul vers al
Divinei Comedia, în care Dante are o viziune a lui Dumnezeu, poate fi
ușor înțeles în zilele noastre de oricine e familiarizat cu așa -numita limbă
italiană modernă. Dante scrie că Dumnezeu nu e doar o viziune
orbitoare, lumină divină, ci este, mai presus de orice, l'amor che muove il
sole e l'altre stelle.
Iubirea care mișcă sori și stele…
Nu-i de mirare că doream atât să învăț limba asta.

16

Depresia și Singurătatea îmi dau de urmă la vreo zece zile după ce
ajung în Italia. După o zi minunată petrecută la școală, seara mă plimb
prin Villa Borghese, în timp ce asfințitul aurește catedrala Sfântului
Petru. Mă simt foarte bine în decorul romantic din jurul meu, în ciuda

56 faptului că sunt singură și că toate celelalte persoane din parc sunt fie în
brațele ființei iubite, fie însoțite de copii veseli. Dar mă opresc să admir
asfințitul sprijinită de o balustradă – și încep să mă gândesc un pic prea
mult la probl emele mele, iar gândurile se transformă în regrete; atunci
mă ajung din urmă.
Se furișează după mine amenințătoare și tăcute ca niște personaje de
film noir, și mă flanchează – Depresia în stânga, Singurătatea în dreapta.
Nu e nevoie să -mi arate legitimați ile. Le cunosc prea bine pe -amândouă.
Ne-am jucat de -a șoarecele și pisica ani întregi. Trebuie totuși să recunosc
că sunt surprinsă că ne întâlnim într -o atât de elegantă grădină italiană, la
ceas de seară. Nu li se potrivește. Le întreb:
— Cum m -ați găsi t? Cine v -a spus că am plecat la Roma?
Cu gura mare, ca de obicei, îmi răspunde Depresia:
— Vai, dar nu te bucuri că ne vezi?
— Plecați!
Făcând pe sensibila, Singurătatea îmi spune:
— Îmi pare rău, dar cred că voi fi nevoită să te urmez pe toată durata
călătoriei. Asta îmi e misiunea.
— Chiar aș prefera să nu faci așa ceva, îi spun.
Ridică din umeri într -un fel care aduce a scuză, dar se apropie și mai
mult de mine. Mă percheziționează amândouă. Îmi golesc buzunarele de
orice fărâmă de bucurie. Depresia îmi confiscă identitatea – așa face
mereu. Apoi Singurătatea își începe interogatoriul, și mi -e groază, poate
s-o țină așa ore în șir. E politicoasă, dar nu obosește niciodată și
întotdeauna mă prinde cu câte ceva. Mă întreabă dacă am vreun motiv să
fiu fe ricită. Mă întreabă de ce sunt singură în seara asta, din nou. Mă
întreabă (ca de sute de ori până acum) de ce nu pot menține nici o relație
pe linia de plutire, de ce mi -am distrus căsnicia, de ce n -a mers cu David,
de ce -am stricat totul în toate relații le. Mă întreabă unde mă aflam în
noaptea în care am împlinit treizeci de ani și de ce -au mers toate așa de
rău de -atunci încoace. Mă întreabă de ce nu mă adun și de ce nu sunt la
casa mea, de ce nu am un copil și un cămin primitor, așa cum ar trebui să

57 aibă orice femeie respectabilă la vârsta mea. Mă întreabă ce anume mă
face să cred că merit o vacantă la Roma, când eu mi -am distrus viața
într-un asemenea hal. Mă întreabă dacă am cumva impresia că fuga mea
în Italia – comportament absolut imatur, de altfel – mă va face fericită.
Mă întreabă cum cred eu că o să -mi fie la bătrânețe dacă o s -o țin tot așa.
Mă întorc acasă pe jos, sperând să scap de ele, dar vin după mine.
Depresia și -a pus o mână grea pe umărul meu, iar Singurătatea își
continuă interogatoriul. Nici nu mă mai deranjez să iau cina: nu vreau să
am o asemenea companie la masă. Nu vreau nici să le las să urce treptele
până la apartamentul meu, dar pe Depresie o cunosc mult prea bine: e
înarmată, așa că, dacă se hotărăște să mă urmeze, nu am nici o ș ansă,s -o
opresc.
— Nu-i corect din partea ta că m -ai urmărit până aici, îi spun
Depresiei. Ți -ai luat deja partea. Mi -am ispășit pedeapsa la New York.
Îmi răspunde cu un zâmbet lugubru, se așază în fotoliul meu
preferat, își pune picioarele pe masă și -și aprinde o țigară, umplând toată
camera cu fumul ei nesuferit. Singurătatea privește scena oftând, apoi se
urcă în pat, așa îmbrăcată și -ncălțată cum e, și se învelește cu
așternuturile mele. N -am scăpare, în noaptea asta dormim împreună.

17

De câteva zile nu-mi mai luasem pastilele. Mi se păruse o nebunie să
mai iau antidepresive în Italia. Cum să fie posibil să sufăr de depresie aici?
De fapt, de la bun început n -am vrut să iau pastile. M -am împotrivit
foarte mult timp, în principal din cauza unei lungi l iste de obiecții
personale (printre care: americanii iau prea multe medicamente; încă nu
cunoaștem efectele lor pe termen lung asupra creierului; faptul că azi
până și copiii americani iau antidepresive e ceva groaznic; tratăm
simptomele și neglijăm cauzel e unei boli care a cuprins toată țara).
Totuși, în ultimul timp, era mai mult decât evident că aveam probleme
mari, care nu se puteau rezolva de la sine. Pe măsură ce căsnicia mi se

58 ducea de râpă și drama cu David lua proporții, ajunsesem să am toate
simpt omele unei depresii grave – insomnii, lipsa poftei de mâncare și a
libidoului, plâns incontrolabil, dureri cronice de spate și de stomac,
sentimente de alienare și disperare, probleme de concentrare la lucru,
neputința de a mă enerva pentru că republicanii tocmai furaseră alegerile
prezidențiale… și lista ar putea continua.
Când te pierzi într -un astfel de hățiș, de cele mai multe ori îți ia ceva
timp să realizezi că te -ai pierdut. Poți fi foarte multă vreme convins că
ești la doar câțiva pași de drum și că în scurt timp vei regăsi calea
pierdută. Apoi vine noaptea. Și tu tot n -ai nici cea mai vagă idee despre
locul în care te afli, și vine vremea să recunoști că te -ai îndepărtat atât de
mult de drum, încât nu mai știi nici măcar din ce direcție răsare soa rele.
Mi-am înfruntat depresia ca și cum m -aș fi luptat pentru viața mea,
lucru care chiar era adevărat. Am început să -mi studiez episoadele
depresive, încercând să le înțeleg cauzele. Care era sursa muntelui ăluia
de disperare? Era ceva psihologic? (Poate vina părinților?) Era doar ceva
temporar, o perioadă nefastă? (Oare se va termina și depresia odată cu
divorțul?) Era genetic? (Sub foarte multe nume, Melancolia a fost un
membru al familiei mele de -a lungul multor generații, însoțită de un
partener sinis tru – Alcoolismul.) Era ceva cultural? (Poate cumva să se
datoreze eșecului americancei de carieră cu vederi postfeministe, în
încercarea ei de a -și găsi echilibrul într -un univers urban din ce în ce mai
stresant și mai alienant?) Avea de -a face cu astrolo gia? (Oare sunt tristă
din cauză că sunt un Rac sensibil a cărui astrogramă e dominată de
instabila zodie a Gemenilor?) Avea problema mea un fond artistic? (Nu -i
așa că noi, oamenii creativi, suferim mereu de depresie pentru că avem o
sensibilitate mai mar e și pentru că suntem „speciali‖?) Era cumva o
chestie evoluționistă? (Am moștenit vreo rămășiță din panica adunată în
miile de ani în care specia mea a trebuit să supraviețuiască într -o lume
brutală?) Era de natură karmică? (Sunt oare accesele mele de tri stețe
consecința unor lucruri rele făcute în vieți anterioare, sunt ele niște
ultime obstacole înaintea eliberării?) Era ceva hormonal? Ținea de dietă?

59 De filozofie? De anotimp sau de mediul înconjurător? Voiam să găsesc
calea spre divinitate? Sufeream de vreun dezechilibru chimic? Sau pur și
simplu aveam nevoie să fac sex?
Câți factori acționează într -un om! Pe câte niveluri funcționăm și
câte lucruri ne influențează mințile, trupurile, experiențele, familiile,
orașele, sufletele și mesele de prânz! Ajunse sem să cred că depresia mea
era de fapt un amestec schimbător, alcătuit din toate lucrurile deja
enumerate si din multe altele nenumite si neidentificate. Așa că am
început să lupt pe toate fronturile. Mi -am cumpărat toate cărțile
self-help, cu cele mai je nante titluri cu putință, având grijă să le acopăr cu
ultimul număr din Hustler, pentru ca nimeni să nu știe ce citeam eu de
fapt. Am început să fac terapie cu o psihologă foarte atentă și sensibilă.
M-am rugat ca o novice abia intrată la mănăstire. Nu am mai mâncat
carne (o vreme, cel puțin) după ce mi -a spus cineva că mănânc de fapt
„frica animalului din momentul morții‖. Un maseur cu vederi extrem de
New Age mi -a spus să port chiloți portocalii – care cică mi -ar fi echilibrat
chakra sexuală, chestie pe c are am și făcut -o, dacă vă vine să credeți.
Cantitatea de infuzii cu efect revigorant pe care am băut -o ar fi fost
suficientă pentru revigorarea întregului gulag sovietic, dar pe mine m -a
lăsat la fel de vlăguită ca înainte. Am făcut mișcare. Am savurat op ere de
artă înălțătoare, având grijă să mă feresc de orice film, carte sau cântec
care m -ar fi putut întrista (dacă cineva pronunța cuvintele Leonard și
Cohen în aceeași frază, trebuia să plec din cameră).
Am încercat din răsputeri să mă opresc din plâns. Țin minte că,
într-o noapte, în timp ce eram chircită în același colț al canapelei din
aceeași cameră, plângând din cauza acelorași gânduri negre, m -am
întrebat: „E ceva ce poți schimba la scena asta, Liz?‖ Și t ot ce am putut
face a fost să mă ridic și să încerc să stau într -un picior în mijlocul
camerei, plângând în continuare. Doar pentru a -mi demonstra că, deși nu
mă puteam opri din plâns și nu puteam renunța la tristul meu dialog
interior, încă nu eram total lipsită de control: puteam alege să plâng
isteric stând într -un picior. Era și ăsta un început.

60 Am traversat pe partea însorită a străzii. Am apelat la apropiați,
petrecând mai mult timp cu familia și căutând compania celor mai buni
prieteni. Și, când am obosit să tot citesc în revistele glossy că o percepție
de sine negativă reușește să agraveze depresia, mi -am tras o tunsoare
drăguță, mi -am cumpărat câteva cosmetice de fițe și o rochie frumoasă.
(Când o prietenă m -a complimentat pentru noul look, tot ce am fost în
stare să spun a fost un încrâncenat : „Operațiunea Stima de Sine – prima
afurisită de zi.‖)
După doi ani de luptă cu depresia, am început să iau pastile. Dacă mi
se permite, aș spune că ăsta e chiar ultimul lucru care trebuie încercat.
M-am hotărât să iau calea „vitaminei‖ Prozac după o noap te petrecută pe
podeaua dormitorului, în care am tot încercat să mă conving să nu -mi tai
venele cu cuțitul de bucătărie. În noaptea cu pricina, învingătoare am
fost eu, dar cuțitul de bucătărie a pierdut la scor foarte strâns. Aveam pe
atunci multe alte id ei bune despre cum aș putea să nu mai sufăr – să mă
arunc, de pildă, de pe o clădire sau să -mi zbor creierii cu un pistol. Dar
noaptea petrecută în compania cuțitului m -a convins.
În zorii dimineții următoare, am sunat -o pe Susan și am implorat -o
să mă aju te. Nu cred să mai fi existat în toată istoria familiei mele vreo
altă femeie care să facă ce am făcut eu – m-am așezat în mijlocul
drumului și, la jumătatea vieții, am spus: „Nu mai pot să fac nici un pas
mai departe, am nevoie de ajutor!‖ Nu le -ar fi fos t de nici un folos să stea
pe loc. Nimeni n -ar fi vrut – sau n -ar fi fost în stare – să le ajute. Singurul
lucru care s -ar fi putut întâmpla ar fi fost ca ele și familiile lor să moară de
foame. Mă gândeam tot timpul la aceste femei.
N-o să uit niciodată e xpresia de pe chipul lui Susan când a năvălit în
casă, cam la o oră după ce o sunasem disperată, și m -a văzut trântită pe
canapea. Imaginea propriei mele suferințe arătându -mi-se, ca în oglindă,
în îngrijorarea lui Susan pentru viața mea continuă să fie un a dintre cele
mai groaznice amintiri din anii ăia. M -am ghemuit, în timp ce Susan suna
peste tot în căutarea unui psihiatru dispus să -mi ofere o consultație în
aceeași zi, pentru a -mi prescrie eventual niște antidepresive. Auzeam

61 doar ce -i spunea Susan doc torului: „Mă tem că prietena mea ar putea să -și
facă foarte mult rău.‖ Și eu mă temeam de exact același lucru.
După -amiază, când m -am întâlnit cu el, psihiatrul m -a întrebat de ce
îmi luase atâta timp să mă hotărăsc să merg la medic – de parcă în tot
timpu l ăla n -aș fi încercat să -mi fiu propriul medic. I -am explicat
obiecțiile pe care le aveam față de antidepresive. I -am pus pe masă câte
un exemplar din cele trei cărți pe care le scrisesem până atunci și i -am
spus:
— Sunt scriitoare. Vă rog să nu faceți ni mic care să -mi afecteze
creierul.
Mi-a răspuns:
— Dacă ai fi avut o problemă cu rinichii, n -ai fi ezitat să iei
medicamente pentru rinichi. Acum de ce eziți?
Asta nu însemna decât că nu știa nimic despre familia mea; un
Gilbert poate foarte bine să nu -și ia nici medicamentele pentru rinichi,
având în vedere că la noi în familie orice boală e considerată un semn de
eșec personal și moral.
A încercat mai multe tratamente – Xanax, Zoloft, Wellbutrin,
Busperin – până a găsit combinația care nu -mi provoca greaț ă, nici nu -mi
transforma libidoul într -o ștearsă și îndepărtată amintire. Într -o
săptămână, reușisem deja să simt un strop de speranță, care până atunci
nu fusese de găsit nicăieri. În cele din urmă am reușit să dorm, ceea ce a
fost cu adevărat cea mai mar e ușurare, având în vedere că, dacă nu dormi,
nici nu ai vreo șansă să te poți ridica de jos. Pastilele m -au ajutat să mă
odihnesc din nou noaptea, mi -au oprit tremurul mâinilor, au făcut să
dispară apăsarea pe care o simțeam tot timpul în dreptul pieptulu i și
butonul de alarmă din inimă.
Nu am avut însă niciodată încredere deplină în medicamentele pe
care le luam, deși efectul lor a fost imediat. Nu a contat niciodată de la
cine primeam asigurări în legătură cu ele; am avut întotdeauna o reținere
în privin ța lor. Fără îndoială, medicamentele erau o parte importantă a
drumului meu spre ieșirea din criză, însă doream să renunț la ele cât mai

62 curând. Am început tratamentul în ianuarie 2003. În mai, ajunsesem deja
să iau doze mult mai mici decât la început. Au fost cele mai grele luni –
ultimele luni înainte de încheierea divorțului, ultimele luni de relație
chinuită cu David. Oare dacă aș fi fost mai puternică, aș fi putut să trec de
perioada aceea și fără medicamente? Mi -aș fi putut supraviețui mie
însămi fără ajutor? Nu știu. Așa se întâmplă când vine vorba de viețile
noastre – nu există nici o comisie de analiză, nici o modalitate de a afla
cum am fi fost dacă una dintre variabile ar fi fost diferită.
Ceea ce știu e că medicamentele au făcut ca disperarea să -mi pară
mai puțin catastrofală. De aceea le sunt recunoscătoare, dar asta nu mă
împiedică să am sentimente amestecate în legătură cu medicamentele
psihotrope. Mă uimește puterea pe care o au, dar mă îngrijorează
folosirea lor excesivă. Cred că ar trebui pr escrise și luate cu mult mai
mare grijă, și niciodată în lipsa unor ședințe de psihoterapie făcute în
paralel. Tratarea simptomelor unei boli și ignorarea cauzelor ține de
convingerea nesăbuită, tipic occidentală, că oricine se poate însănătoși.
Probabil c ă pastilele mi -au salvat viața, dar numai împreună cu alte zeci
de lucruri pe care le făceam, și sper să nu mai fiu nevoită vreodată să
recurg la astfel de medicamente. Deși… un medic mi -a spus că s -ar putea
să mai existe perioade în care să am nevoie de antidepresive, dată fiind
„tendința mea către melancolie‖. Sper din tot sufletul să se fi înșelat. Am
de gând să fac tot ce pot ca să demonstrez că n -a avut dreptate sau măcar
să lupt din toate puterile împotriva melancoliei. Nu știu dacă asta
înseamnă că sunt o încăpățânată care se apără sau una care se
autoconservă. Rămâne de văzut dacă încăpățânarea mea se va dovedi a fi
un avantaj sau un dezavantaj.
Dar așa sunt.

18

Iar acum sunt la Roma și am probleme. Depresia și Singurătatea au
dat iar buzna în v iața mea, după ce în urmă cu trei zile am luat ultima

63 pastilă de Wellbutrin. Mai am niște pastile în sertarul de jos, dar nu le
vreau. Vreau să scap definitiv de ele. Dar nici să mă întrețin cu Depresia
și cu Singurătatea n -aș prea vrea, așa că nu știu ce să fac. Intru în cercul
vicios al angoasei, ca de fiecare dată când nu știu ce să fac. Așa că în seara
asta apelez la jurnalul meu, pe care -l țin tot timpul lângă pat. Îl deschid.
Pe prima pagină goală scriu: „Am nevoie de ajutorul tău.‖
Apoi aștept. După o vreme vine și răspunsul, scris de mâna mea.
Sunt aici. Cum te pot ajuta?
Și așa reîncepe cel mai straniu și mai intim dialog al meu. Folosesc
jurnalul ca să vorbesc cu mine însămi. Îi vorbesc vocii pe care am auzit -o
în baie, când m -am rugat pentru prima dată lui Dumnezeu și când ceva
(sau cineva) mi -a spus: „Du -te la culcare, Liz!‖ În anii care au trecut
de-atunci, am regăsit acea voce în momentele în care stresul atingea
cotele codului portocaliu și am înțeles că cel mai ușor pot intra în
legătură cu ea prin scris. Am descoperit, cu surprindere, că o pot găsi
aproape de fiecare dată, oricât de negre mi -ar fi temerile. Și, în toiul celei
mai mari suferințe, vocea aceea calmă, empatică, afectuoasă și înțeleaptă
(poate a mea sau poate nu chiar a mea) e disp usă să converseze cu mine pe
hârtie, la orice oră din zi și din noapte.
Nu-mi mai e teamă că astfel de conversații pe hârtie ar putea să
însemne că sunt schizofrenică. Poate că vocea cu care vorbesc e a lui
Dumnezeu sau poate îi aparține gurului meu care s e exprimă prin mine,
sau poate e a îngerului căruia i -a fost repartizat cazul meu, sau poate e
Sinele meu superior, sau poate e doar un construct al subconștientului
meu, pe care l -am fabricat pentru a mă proteja de felul în care tind să mă
chinui. Sfânta Tereza denumea astfel de voci divine din interior „locuții‖
– cuvinte din lumea nevăzută care intră spontan în interiorul minții
noastre și sunt traduse în propriul nostru limbaj pentru a ne oferi
mângâierea divină. Sigur, știu ce -ar fi spus Freud în legăt ură cu astfel de
consolări spirituale – bineînțeles că sunt iraționale și că „nu merită
încredere; experiența ne învață că lumea nu e o grădiniță de copii‖. Îi dau
dreptate – chiar nu e o grădiniță. Dar simplul fapt că lumea e atât de

64 complexă e chiar moti vul pentru care, câteodată, trebuie să privim în
afara ei pentru a găsi ajutor și să apelăm la o instanță mai înaltă pentru a
ne regăsi liniștea.
La începutul itinerarului meu spiritual, nu aveam încredere în
această voce interioară înțeleaptă. Îmi amintesc că am deschis odată
carnetul de însemnări, într -un moment de furie și amărăciune, și am scris
un mesaj către vocea interioară – către sprijinul divin dinăuntrul meu.
Am scris cu majuscule pe o pagină întreagă:
„NU CRED ÎNTR -O TÂMPENIE CA TINE!!!!! !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!‖
Încă respiram cu mare greutate când, la scurt timp, am simțit
aprinzându -se în mine un grăunte de lumină și m -am pomenit scriind un
răspuns calm și chiar puțin amuzat:
Atunci cu cine vorbești, mă rog?
Din acel moment, nu i -am mai pus la îndoială existența. Așa că în
noaptea asta încerc să regăsesc vocea, pentru prima dată de când sunt în
Italia. Scriu în jurnal că mă simt slabă și că mi -e frică. Povestesc cum au
apărut iar Depresia și Singurătatea, cum mă tem că n -am să scap de ele
niciodată. Scriu că nu mai vreau să iau medicamente, dar mă tem că n -am
încotro. Mi -e groază că nu voi reuși niciodată să mă adun cu adevărat.
Drept răspuns, dinăuntrul meu apare acea prezență, bine -cunoscută
deja, încurajându -mă așa cum mi -am dorit d intotdeauna să fiu încurajată
de cineva în momente de cumpănă. Mă pomenesc scriindu -mi mie
însămi:

Sunt aici. Te iubesc. Dacă stai trează și plângi toată noaptea, voi sta și eu cu
tine. Dacă ai nevoie de medicamente din nou, ia -le – eu te voi iubi oricum.
Te voi iubi și dacă nu ai nevoie de ele. Nimic din ce ai putea face nu va
scădea dragostea pe care ți -o port. Te voi apăra până la moarte, te voi apăra
chiar și după ce vei fi murit. Eu sunt mai puternică decât Depresia și mai
curajoasă decât Singurătatea – și nimic nu mă va istovi.

Felul în care îmi dau eu însămi o mână de ajutor, printr -un ciudat act
lăuntric de prietenie, neavând pe nimeni altcineva care să -mi ofere

65 alinare, îmi amintește de ceva ce mi s -a întâmplat mai demult la New
York. Într -o după -amiază, am intrat grăbită într -o clădire de birouri și
am urcat repede în lift: mi -am văzut atunci, pentru o clip ă, reflexia într -o
oglindă. În acel moment, creierul meu a făcut ceva foarte ciudat – pentru
o fracțiune de secundă a gândit: „Hei! O cunosc! E o prietenă de -a mea!‖
Și chiar m -am îndreptat zâmbitoare către persoana din oglindă, gata s -o
salut pe cea al că rei nume îl uitasem, dar al cărei chip îmi era atât de
familiar. Bineînțeles că în următoarea secundă mi -am înțeles greșeala și
am râs, stânjenită că mă purtasem, în fața oglinzii, asemenea unui câine.
Nu știu din ce motiv îmi amintesc acum întâmplarea ast a, când sunt tristă
și sunt la Roma, dar mă surprind scriind în josul paginii următorul mesaj
de încurajare:
Nu uita niciodată că odată ca niciodată, pe neașteptate, te -ai
recunoscut ca prietenă a ta.
Adorm strângând la piept carnetul, deschis chiar la înc urajarea asta.
Dimineață, când mă trezesc, încă mai simt un ușor miros de fum din
țigara Depresiei, dar pe ea n -o mai văd nicăieri. Cândva, în cursul nopții,
a plecat. Singurătatea, prietena ei, s -a dus și ea.

19

Ceva nu e -n regulă, totuși: de când sunt la Roma, n -am reușit deloc
să fac yoga. Am practicat -o constant și serios ani la rând, ba chiar am adus
cu mine și covorașul de exerciții, împreună cu cele mai bune intenții. Dar
parcă nu se leagă nimic aici. Chiar: când aș putea să -mi fac exercițiile?
Înainte sau după micul dejun italian, care constă din foietaje cu ciocolată
și cappuccino dublu? În primele zile petrecute aici, îmi așterneam în
fiecare dimineață covorașul pe jos, dar descopeream mereu că nu -mi
venea să fac nimic, mă uitam doar la el și înc epeam să râd. Chiar mi -am
spus odată, ca din partea covorașului:
— OK, dragă domnișoară Penne ai Quattro Formaggi… ia să vedem
ce poți azi!

66 L-am ascuns rușinată la fundul valizei (abia în India mi -am dat
seama că din ziua aia nu -l mai despachetasem deloc ). Apoi am ieșit să mă
plimb și -am mâncat o înghețată de fistic, lucru pe care italienii îl
consideră perfect tolerabil pentru ora 9.30 dimineața – iar eu le dau
dreptate fără rezerve.
Atmosfera de la Roma nu se potrivește deloc cu practica yoga, cel
puțin din punctul meu de vedere. Chiar am hotărât că Roma și yoga n -au
nimic în comun. În afara faptului că amândouă mă fac să mă gândesc la
cuvântul „togă‖.

20

Simțeam că trebuie să -mi fac niște prieteni. Am trecut la treabă și
acum, în octombrie, am deja câțiva. În afară de mine, mai cunosc două
Elizabeth la Roma. Amândouă sunt americance, amândouă scriitoare.
Prima Elizabeth e romancieră, a doua scrie ghiduri c ulinare. Cu un
apartament la Roma, o casă în Umbria, un soț italian și un job care o
obligă să călătorească prin Italia cu scopul de a mânca și de a scrie pentru
revista Gourmet despre ce a mâncat, cred că în viețile ei anterioare
Elizabeth a salvat de la înec o groază de orfani. Nu -i de mirare că știe
unde se mănâncă în Roma cel mai bine, inclusiv o gelateria unde găsești o
budincă de orez înghețată (și dacă așa ceva nu se găsește în rai, eu chiar
nu vreau să ajung acolo!). Am ieșit ieri împreună la prânz. Am mâncat
miel cu trufe și rulouri de carpaccio cu cremă de alune de pădure, dar și
ceva extrem de exotic, lampascione murat, care – după cum știe foarte
bine toată lumea – e bulb de zambilă sălbatică pus la murat.
Bineînțeles, între timp m -am împrietenit cu Giovanni și cu Dario,
protagoniștii fanteziilor mele legate de învățarea limbilor străine în
tandem. Cred că drăgălășenia lui Giovanni face din el o comoară
națională a Italiei. L -am îndrăgit încă din seara în care ne -am cunoscut,
când, frustrată de ne putința de a -mi găsi cuvintele în italiană, și -a pus
mâna pe brațul meu și mi -a spus:

67 — Liz, trebuie să fii foarte politicoasă cu tine însăți atunci când
înveți ceva nou.
Câteodată am impresia că e mai în vârstă decât mine, probabil pentru
că are un aer so lemn, o licență în filozofie și opinii politice bine
argumentate. Încerc să -l fac să râdă, dar Giovanni nu -mi înțelege
întotdeauna glumele. Umorul trece mai greu dintr -o limbă în alta. Mai
ales dacă ești un tânăr atât de serios ca Giovanni. Ieri seară mi -a spus:
— Eu rămân în urmă când ești ironică. Sunt mai lent. Tu parc -ai fi
fulgerul, și eu tunetul.
Replică la care mie îmi trecea prin minte: Da, dragule! Și tu ești
magnetul, iar eu sunt oțelul! Come on, baby, light my fire!
Și totuși nu m -a sărutat.
Pe Dario, celălalt geamăn, nu -l văd prea des, deși își petrece o groază
de timp cu Sofie. Sofie e cea mai bună prietenă a mea de la cursul de
italiană și e o persoană cu care oricine și -ar dori să petreacă o groază de
timp – deci îl înțeleg pe Dario. Sofie e din Suedia, are douăzeci și ceva de
ani și e atât de drăguță, încât ai putea -o folosi ca momeală pentru bărbați
de toate vârstele și naționalitățile. Și -a luat un concediu de patru luni de
la slujba foarte bună pe care o are într -o bancă suedeză – spre stu poarea
familiei și uimirea colegilor – și a venit la Roma ca să învețe frumoasa
limbă italiană. În fiecare zi, după cursuri, Sofie și cu mine mergem pe
malul Tibrului, unde mâncăm gelato și învățăm împreună. „Învățăm‖ nu
e chiar cuvântul potrivit pentru ce facem noi. Mai degrabă ne delectăm
cu limba italiană, într -un fel de ritual de adorare, făcând schimb de
expresii noi, una mai frumoasă decât cealaltă. De exemplu, ieri am
învățat că un’ amica stretta înseamnă o prietenă apropiată. Dar stretta
înseamnă de fapt „strâmtă‖, cum ai spune despre o fustă că e prea strâmtă.
Deci în italiană un prieten apropiat e unul pe care -l poți purta lipit de
piele, lucru care descrie exact ceea ce începe să devină pentru mine
micuța suedeză.
La început îmi plăcea să cred că eu și Sofie arătăm ca două surori. Dar
zilele trecute am luat un taxi, iar șoferul a întrebat dacă Sofie îmi e fiică.

68 Oameni buni – fata e doar cu vreo șapte ani mai tânără decât mine!
Mintea mi -a intrat în vrie, încercând din răsputeri să ofere o explicaț ie de
vreun alt fel pentru ceea ce tocmai auzisem. (M -am gândit, de pildă:
Poate taximetristul ăsta roman nu vorbește foarte bine italiana și o fi vrut
să întrebe dacă suntem surori.) Ei bine, nu. Spusese fiică, și chiar la fiică
se referise. Ce pot să mai spun? Am trecut prin multe în ultimii ani.
Probabil că, după așa un divorț, arăt groaznic de bătrână și de obosită.
Dar, după cum spune și vechiul cântec country, „Am fost înșelată,
judecată, tatuată, dar sunt în picioare și nu mă dau bătută…‖
M-am împr ietenit și cu un cuplu interesant – Maria și Giulio –, cu
care mi -a făcut cunoștință prietena mea Anne. Anne e din State, e
pictoriță și a locuit la Roma cu câțiva ani în urmă. Maria e și ea
americancă, Giulio e din sudul Italiei. El face filme, ea lucreaz ă pentru o
organizație internațională care se ocupă cu politici agrare. El nu vorbește
o engleză prea grozavă, în schimb ea vorbește fluent italiană (așa cum
vorbește fluent și franceză, și chineză, deci – nimic impresionant). Giulio
vrea să învețe engleză și m-a întrebat dacă s -ar putea să exerseze cu mine
într-un alt tandem. Dacă vă întrebați de ce nu poate să învețe engleza
direct de la soția lui americancă, asta se întâmplă exact din cauză că sunt
căsătoriți, ceea ce înseamnă că se ceartă prea mult de f iecare dată când
unul dintre ei încearcă să -l învețe pe celălalt ceva. Așa se face că Giulio și
cu mine ne întâlnim de două ori pe săptămână și luăm prânzul împreună,
ocazie cu care fiecare își exersează italiana, respectiv engleza; lucru
perfect posibil p entru doi oameni care n -au în comun un lung șir de
enervări reciproce.
Giulio și Maria au un apartament foarte frumos, al cărui principal
punct de atracție e, după părerea mea, peretele pe care Maria l -a acoperit
cândva cu înjurături adresate lui Giulio (m âzgălite cu marker negru),
pentru că se certau și „el țipa mai tare ca mine‖, dar a vrut să -și exprime și
ea punctul de vedere.
Maria mi se pare extraordinar de sexy, și o astfel de explozie
pasională de graffiti nu face decât să -mi confirme părerea. Totuș i e

69 interesant faptul că Giulio consideră că peretele mâzgălit e dovada clară a
reprimării Mariei, pentru că a scris în italiană înjurăturile, și nu în limba
ei maternă, preferând o limbă în care are nevoie de un moment de
gândire înainte de a -și alege cuv intele. Susține că dacă Maria ar fi dat cu
adevărat frâu liber propriei furii – lucru pe care nu -l face niciodată, ca o
bună anglo -saxonă protestantă ce e –, atunci ar fi trebuit să umple
peretele cu înjurături în engleza ei maternă. După Giulio, toți amer icanii
sunt la fel de reprimați, iar asta îi face să fie periculoși și potențial fatali în
momentul în care chiar izbucnesc.
— Popor de sălbatici, a conchis el.
Cel mai mult m -a distrat faptul că am avut discuția asta la o cină
extrem de relaxată, în timp ce admiram peretele cu pricina.
— Mai vrei vin, dragule? l -a întrebat Maria.
Dar cel mai nou prieten bun din Italia e, bineînțeles, Luca Spaghetti.
Apropo: chiar și italienii găsesc amuzant un astfel de nume de familie.
Sunt recunoscătoare că l -am cunoscut pe Luca, pentru că în felul ăsta pot
să-l concurez pe Brian, amicul meu care în copilărie avea un vecin de
origine amerindiană pe care -l chema Dennis Ha -Ha, și se tot lăuda că are
prietenul cu cel mai haios nume. Pot, în sfârșit, să -i fac față cu succes l ui
Brian.
Luca vorbește perfect engleza și e un gurmand de mare clasă (în
italiană se spune una buona forchetta – „o furculiță bună‖), așa că e
compania perfectă pentru mâncăi ca mine. De multe ori mă sună în
miezul zilei să -mi spună: „Uite, sunt prin cart ier pe la tine, vrei să ne
întâlnim la o cafea? Sau la o porție de coadă de bou?‖ Petrecem mult timp
în micile bombe cu care sunt presărate străduțele lăturalnice din centrul
Romei. Ne plac restaurantele luminate cu neoane, care n -au nici un
nume afișat la intrare. Pe mese, mușama cu carouri roșii. Limoncello
proaspăt. Vin roșu din producția proprie. Paste în cantități incredibile,
servite de persoane pe care Luca le numește „mici Cezari‖ – romani
mândri, insistenți, cu mâini păroase și perciuni atent îngri jiți. I -am spus
odată lui Luca:

70 — Mie mi se pare că tipii ăștia se consideră în primul rând romani, în
al doilea rând italieni și în ultimul rând europeni.
M-a corectat:
— Nu, de fapt se consideră în primul rând romani, în al doilea rând
romani și în ultimul rând tot romani. Și fiecare dintre ei e un împărat.
Luca e contabil. Un contabil italian, ceea ce înseamnă că e – așa cum
se autodefinește – un artist în toată regula, dat fiind că în Italia există
câteva sute de legi fiscale, toate aflate în contr adicție una cu cealaltă.
Astfel încât, dacă ai de completat vreun formular pentru returnare de
taxe, ești nevoit să improvizezi mai ceva ca un jazzman. Mi se pare
amuzant că e contabil, pare o muncă foarte searbădă pentru un tip atât de
deschis. Pe de altă parte, lui Luca i se pare amuzant că am și o altă față –
cea care include yoga –, pe care n -a avut ocazia s -o vadă. Nu -și poate
explica de ce -mi doresc să ajung în India – cu atât mai mult să merg
într-un ashram – când aș putea foarte bine să rămân tot an ul în Italia, loc
care mi se potrivește, în mod evident. De câte ori mă vede ștergând cu
pâine sosul rămas în farfurie și lingându -mi degetele, îmi spune:
— Și pot să știu și eu ce -ai de gând să mănânci în India?
Câteodată îmi spune „Gandhi‖ pe un ton cât se poate de ironic, de
obicei exact atunci când încep a doua sticlă de vin.
Luca a călătorit destul de mult, dar e convins că n -ar putea trăi
nicăieri altundeva decât la Roma, lângă maică -sa; având în vedere că e
italian, ce altceva ar fi putut spune? Dar nu doar mamma e motivul
pentru care nu pleacă nicăieri. La treizeci și un pic de ani, Luca are
aceeași prietenă din adolescență (simpatica Giuliana, pe care o descrie
afectuos și obiectiv ca fiind acqua e sapone – ca apa și săpunul, în
inocența ei). Toți p rietenii lui – care sunt din același cartier cu toții – i-au
fost prieteni și în copilărie. Duminica urmăresc împreună meciurile de
fotbal – fie la stadion, fie în vreun bar, dacă echipele favorite joacă în
deplasare –, apoi se întoarce fiecare la casa în care a crescut, unde -l
așteaptă masa copioasă din fiecare duminică după -amiază, pregătită cu
grijă de mamă și bunică.

71 În locul lui Luca Spaghetti, nici eu n -aș pleca din Roma.
Luca a vizitat de câteva ori America, și chiar i -a plăcut. Consideră
New Yorkul un oraș fascinant, dar crede că acolo oamenii muncesc mult
prea mult, deși recunoaște că, din câte se pare, le și place. Romanii
muncesc și ei din greu, dar le displace profund. Luca Spaghetti detestă
mâncarea americană, care după părerea lui poate fi desc risă prin
cuvintele: „semipreparate în cutii de plastic‖.
Eram cu Luca atunci când am făcut prima încercare de a mânca
intestine de miel, o specialitate romană. Din perspectivă culinară, Roma e
un oraș destul de dur, vestit pentru mâncăruri tradiționale ca m
grosolane, cum ar fi cele preparate din limbă sau din intestine – și în
general din toate acele părți dintr -un animal de care bogații din nord nici
nu vor să audă. Intestinele de miel aveau un gust rezonabil, câtă vreme
nu mă gândeam prea mult la ce mâne am. Erau servite într -un sos de unt
greu și gustos, care era fantastic, dar intestinele aveau o consistență cam…
intestinală. Ceva cam ca ficatul, dar mai moale. M -am descurcat binișor,
până când am început să mă -ntreb cum aș putea descrie o astfel de
mâncare, moment în care m -am gândit: „Nu arată deloc a intestine, arată
mai degrabă a tenii.‖ Am dat farfuria la o parte și am cerut o salată.
— Nu-ți place? m -a întrebat Luca, mare amator de așa ceva.
— Pun pariu că Gandhi n -a mâncat în viața lui intestine de miel!
i-am spus.
— Se poate să fi mâncat.
— Nu, Luca, nu se poate. Gandhi era vegetarian.
— Dar vegetarienii pot să mănânce fără probleme așa ceva! insistă el.
Pentru că intestinele nici măcar nu sunt carne, Liz, sunt doar rahat!

21

Recunosc, uneori m ă întreb ce caut eu aici.
Deși am venit în Italia ca să cunosc plăcerea, în primele săptămâni
mă întrebam panicată cum anume se procedează într -un astfel de caz.

72 Sinceră să fiu, plăcerea pură nu ține de paradigma mea culturală. Provin
dintr -o familie cu o lungă tradiție în practicarea moderației. Din partea
mamei, mă trag din fermieri suedezi, și numai văzându -i în fotografii îți
dai seama că ar fi strivit sub bocancii lor cu ținte orice lucru plăcut care
le-ar fi ieșit în cale. (Unchiul meu îi numește „ber beci‖ pe toți.) Cei din
partea tatălui erau puritani englezi, adevărați „amatori‖ de distracție.
Dacă stau să caut în arborele lor genealogic până prin secolul al XVII -lea,
aș putea să dau peste rude puritane cu nume ca Stăruință și Modestie.
Părinții mei au o fermă, iar eu și sora mea am crescut muncind. Am
fost educate să fim responsabile și de încredere, primele din clasă și cele
mai organizate și eficiente babysitter din oraș, adevărate versiuni
miniaturale ale harnicei gospodine și infirmiere care ne e ra mamă; două
adevărate bricege elvețiene, născute să fie multifuncționale. E adevărat,
ne-am și distrat în copilărie. În familia mea se râdea mult, dar pereții erau
plini de liste cu lucruri care trebuiau făcute, și nu țin minte să fi văzut
vreodată pe ci neva trândăvind la noi în casă, iar eu nu eram excepția de la
regulă.
Vorbind la modul general, americanii sunt incapabili să se lase în
voia plăcerii pure. Suntem o națiune dornică de distracții, dar nu
neapărat dornică de plăceri. Americanii cheltuie mil iarde de dolari pe
distracții de toate felurile, de la pornografie până la parcuri de distracții și
războaie, dar asta nu înseamnă că sunt în stare să se bucure pur și simplu
în liniște de ceva. Americanii muncesc azi mai mult decât oricare alți
oameni. Da r, așa cum spunea și Luca Spaghetti, se pare că lucrul ăsta
chiar le place. Remarca lui e susținută de statistici alarmante, care arată
că mulți americani se simt mai fericiți și mai împliniți la serviciu decât în
propriile case. Bineînțeles că, inevitabil , toți muncim prea mult, apoi
suntem epuizați și n -avem de ales, ajungem să ne petrecem tot
weekendul în pijama, mâncând cereale direct din cutie și holbându -ne la
televizor, într -un soi de comă (toate astea, într -adevăr, sunt opusul
muncii, fără să fie ne apărat vreo plăcere). Americanii nu știu cum să nu

73 facă nimic. De aici un mare stereotip american – directorul prea stresat,
care pleacă în concediu, dar nu reușește deloc să se relaxeze.
L-am întrebat pe Luca Spaghetti dacă și italienii au aceeași problem ă
când pleacă în concediu. A început să râdă așa de tare, că era cât pe -aci să
intre cu scuterul într -o fântână.
— În nici un caz, mi -a răspuns el. Suntem campionii lui bel far
niente.
O expresie foarte drăguță. Bel far niente înseamnă „frumusețea de a
nu face nimic‖. Să fie foarte clar: italienii au fost mereu muncitori
harnici, mai ales cei cunoscuți sub numele de braccianti (numiți așa
fiindcă nu se puteau bizui decât pe puterea brațelor lor – braccie, în
italiană – pentru a supraviețui). Dar bel far niente a fost mereu considerat
un adevărat ideal al italienilor, în pofida faptului că erau nevoiți să
muncească din greu. Frumusețea de a nu face nimic – un succes pentru
care ești felicitat din toată inima. Reușita în viață poat e fi măsurată prin
voluptatea și rafinamentul cu care reușești să nu faci nimic – și nici nu e
nevoie să fii bogat. O altă minunată expresie italiană – l’arte d’arrangiarsi
– „arta de a face ceva din nimic‖. Arta de a transforma câteva ingrediente
foarte s imple într -un festin, de a transforma un grup de câțiva prieteni
într-un festival. Nu -i neapărată nevoie să fii bogat, ci să ai talent pentru
fericire.
Cea mai mare piedică pe care a trebuit s -o depășesc, în drumul meu
către aflarea plăcerii, a fost sentim entul înnăscut, tipic puritan, de
vinovăție. Chiar merit plăcerea? E și asta o problemă tipic americană –
incertitudinea legată de câștigarea dreptului de a fi fericit. În America,
Planeta Publicitate orbitează exclusiv în jurul nevoii de a -l convinge pe
consumatorul nesigur că da, și -a câștigat dreptul la un răsfăț deosebit.
Berea asta e pentru tine! Azi ai dreptul să faci o pauză! Pentru că meriți!
Ai muncit din greu, baby! Și reacția consumatorului ros de îndoială e:
„Da! Mulțam! La naiba! Chiar o să -mi cumpăr un bax de șase beri! Poate
chiar două baxuri!‖ Și urmează cheful de rigoare. Apoi remușcările de
rigoare. Astfel de campanii publicitare probabil că n -ar avea același

74 succes într -o cultură ca cea italiană, în care oamenii știu deja că au
dreptul să se bucure de viață. Replica italiană la „Azi ai dreptul să faci o
pauză!‖ probabil că ar fi „Hai, nu mă -nnebuni! Păi de -aia mi -am aranjat o
pauză la prânz: să dau o fugă până la tine acasă și să mă culc cu
nevastă -ta.‖
Probabil că astea sunt motivele pentr u care, când le -am spus
prietenilor mei italieni că am venit în țara lor pentru patru luni de
plăcere pură, reacția lor a fost fără nici un echivoc: Complimenti! Vai
avanti! – Felicitări! Ține -o tot așa! Răsfață -te! Nu mi -a spus nimeni
„Asta -i o dovadă de iresponsabilitate din partea ta‖ sau „Ce capriciu!‖.
Dar, deși italienii mi -au dat mână liberă la distracție, eu încă nu pot să mă
destind de tot. În timpul primelor săptămâni petrecute în Italia, sinapsele
mele protestante zornăiau nemulțumite, căutând ce va de făcut. Am
abordat plăcerea ca pe o temă pentru acasă, ca pe un proiect de dus la bun
sfârșit. Mă măcinau întrebări de genul: „Cum pot să -mi amplific plăcerea
în modul cel mai eficient?‖ Mă întrebam dacă nu ar fi fost bine să -mi
petrec întreaga vacanț ă la bibliotecă, documentându -mă asupra istoriei
plăcerii. Sau să fac interviuri cu italieni care au avut parte de multe
plăceri în viață; i -aș fi întrebat cum e pentru ei plăcerea, apoi aș fi scris un
studiu. (Redactat la două rânduri, cu margini de doi c entimetri. Termen
de predare: luni dimineață la prima oră!)
Când am realizat că singura întrebare la care trebuia să răspund era:
„Cum să definesc plăcerea?‖ și că mă aflam într -o țară în care puteam cu
adevărat să caut răspunsul la întrebarea asta, totul s-a schimbat. Totul a
devenit… delicios. Pentru prima dată în viață, tot ce aveam de făcut era să
mă întreb în fiecare zi: „Ce ți -ar plăcea să faci azi, Liz? Ce anume ți-ar
face plăcere în momentul ăsta?‖ Fără obligații față de alte persoane sau
față de mine însămi, care să mă încurce, răspunsul la întrebările astea
venea de la sine.
A fost foarte interesant să descopăr ce nu -mi doream să fac în Italia,
după ce mi -am autodelegat dreptul de a mă bucura de experiențele care
mă așteptau aici. În Italia exist ă atâtea moduri de a trăi plăcerea, încât

75 chiar n -aș fi avut destul timp să le încerc pe toate. Se poate spune că
trebuie să -ți alegi o plăcere principală, altfel ești copleșit. Așa stând
lucrurile, am lăsat deoparte moda, opera, filmele, automobilele de l ux și
schiatul în Alpi. Nu -mi doream foarte tare nici să admir opere de artă.
Mi-e cam rușine să recunosc, dar în cele patru luni petrecute în Italia nu
am fost la nici un muzeu. (Of, Doamne, e chiar mai rău de -atât! Trebuie
să mărturisesc: am intrat într -un singur muzeu la Roma: Muzeul Național
al Pastelor.) Mi -am dat seama că tot ce -mi doream de fapt era să descopăr
minunății culinare și să vorbesc cât mai mult posibil minunata limbă
italiană. Și cu asta, basta. Așa că mi -am ales două teme principale – limba
și mâncarea (cu o atenție specială asupra consumului de gelato).
Deși este cât se poate de simplă, plăcerea pe care mi -au oferit -o
aceste două lucruri nu poate fi cuantificată. Pe la jumătatea lui
octombrie, am petrecut câteva ore pe care mi le voi ami nti mereu ca pe
unele dintre cele mai fericite din viața mea, chiar dacă unui ochi din
afară ar putea să -i pară neinteresante. Am găsit, la doar două străduțe
distanță de apartamentul meu, o piață care până atunci scăpase cumva
nedescoperită. M -am apropiat de o tarabă minusculă, la care o italiancă și
fiul ei vindeau tot soiul de legume de primă clasă – frunze luxuriante de
spanac de un verde marin, roșii atât de roșii încât păreau mai degrabă
organele sângerii ale unui animal abia sacrificat, struguri de c uloarea
șampaniei, a căror pieliță întinsă te ducea cu gândul la costumele mulate
ale dansatoarelor de cabaret.
Mi-am ales o legătură de sparanghel subțire și proaspăt. Într -o
italiană decentă, am reușit s -o întreb pe vânzătoare dacă aș putea să
cumpăr doa r jumătate din legătura de sparanghel. Nu aveam cu cine s -o
împart și nu -mi trebuia mult. Mi -a luat imediat legătura din mână și a
împărțit -o în două. Am întrebat dacă piața era deschisă zilnic și mi -a
răspuns că da și că pe ea o puteam găsi în același loc în fiecare zi,
începând cu ora șapte. Fiul ei, care era foarte drăguț, mi -a aruncat o
privire șireată, apoi mi -a spus:
— Ei, ea încearcă să ajungă aici la șapte…

76 Am râs toț i trei. Conversația a avut loc în italiană – o limbă în care cu
câteva luni în urmă nu eram în stare să rostesc nici un cuvânt.
M-am întors pe jos acasă și am pus la fiert două ouă proaspete de
casă. Am decojit ouăle și le -am așezat pe o farfurie lângă cele șapte fire de
sparanghel (atât de fragede și de crocante, încât n -a mai trebu it să le
fierb). Am mai pus câteva măsline și cele patru bucăți de brânză de capră
pe care le luasem cu o zi înainte de la formaggeria din colț, plus două
bucăți grase și rozalii de somon. Ca desert, o piersică minunată, caldă încă
de la soarele roman sub care stătuse, dăruită de femeia din piață. Mult
timp nici n -am fost în stare să încep să mănânc, pentru că aveam în față o
capodoperă culinară, o adevărată mostră a artei de a face ceva din nimic.
Într-un final, după ce am absorbit întregul farmec pe care -l radia dejunul
meu, am luat farfuria, m -am așezat într -un petic de lumină de pe podeaua
de lemn și am mâncat cu mâna până la ultima bucățică, în timp ce
parcurgeam articolul meu de ziar cotidian . Toate moleculele corpului
meu erau invadate de fericire.
Până când – cum de altfel mi se întâmpla mereu în primele luni ale
călătoriei, ori de câte ori simțeam o astfel de fericire – mi s-a declanșat
dintr -odată alarma vinovăției. Am auzit vocea soțului meu spunându -mi,
plină de dispreț: De-asta ai renunțat tu la tot? De -asta ai aruncat pe apa
sâmbetei toată viața noastră împreună? Pentru câteva fire de sparanghel
și un ziar italienesc?
I-am răspuns cu voce tare:
— În primul rând, îmi pare foarte rău, dar asta chiar nu te mai
privește. Și în al doilea rând, ca să -ți răspund la întrebare, da.

22

Există un subiect legat de călătoria mea prin Italia în căutarea
plăcerii care, în mod evident, trebuie abordat. Cum rămâne cu sexul?
Răspunsul simplu e următorul: nu vreau să fac sex cât timp sunt aici.

77 Răspunsul mai elaborat și mai sincer e: bineînțeles că uneori îmi
doresc cu disperare să fac dragoste, dar am hotărât să ies din joc o tură. Nu
vreau să mă implic într -o relație. Sigur că -mi lipsesc săruturile, pentru că
sunt o mare pupăcioasă. (Atât m -am plâns de chestia asta, încât ieri Sofie
a izbucnit exasperată: „Doamne, Liz, dacă chiar nu mai reziști, mă ofer eu
să te sărut!‖) Dar deocamdată nu am de gând să fac nimic în sensul ăsta.
Când mă apucă singurătatea, îmi spun: Fii singură, Liz. Învață să te
descurci cu singurătatea. Trasează -i harta. Suportă singurătatea măcar o
dată în viața ta. E o experiență normală pentru orice om. Nu mai folosi
niciodată corpul sau emoțiile altcuiva pe post de substitut al propriilor
tale dorințe neîmplinite.
În primul rând, e o strategie de supraviețuire. Am început să caut
plăcerile dragostei și ale sexului cam devreme. Primul prieten l -am avut
când abia intram în adolescență și, de la cincisprezece ani, am avut mereu
alături un băiat sau un bărbat (câteodată chiar și -și). Situația asta a durat –
cât să fie de -atunci? – cam nouăsprezece ani. Aproape două decenii în
care am avut în permanență o relație, mai bună sau mai proastă. Relații
care se succedau cu repeziciune, fără măcar să treacă o săptămână
întreagă între sfâr șitul uneia și începutul celeilalte. Și nu pot să nu mă
gândesc că poate a fost ceva nociv pentru procesul meu de maturizare.
Mai mult, am avut mereu probleme cu bărbații din cauza spațiului
personal. Sau poate nu e bine spus așa, pentru că îți trebuie înt âi un spațiu
personal cu care să poți avea ulterior probleme, nu -i așa? Eu mă topeam
pur și simplu în persoana iubită. Sunt o membrană permeabilă. Dacă te
iubesc, poți obține orice de la mine: timpul meu, dragostea mea, fundul
meu, banii mei, familia mea, câinele meu, banii câinelui meu, timpul
câinelui meu, totul. Dacă te iubesc, voi îndura eu durerea ta, îți voi plăti
eu datoriile (în toate felurile posibile), te voi proteja de temerile tale, voi
proiecta asupra ta tot felul de calități pe care de fapt nu le ai și voi
cumpăra cadouri de Crăciun întregii tale familii. Am să -ți dau soarele și
ploaia și, dacă ele nu sunt disponibile imediat, am să stau la rând pentru
ele. Am să -ți dau toate astea și chiar mai mult, până când am să ajung atât

78 de extenuată și d e golită, încât singurul mod de a -mi recăpăta energia va
fi să mă îndrăgostesc de altcineva.
Nu mă mândresc cu nimic din toate astea, pur și simplu așa am făcut
mereu.
La ceva timp după ce m -am despărțit de soțul meu, un bărbat (pe
care abia dacă îl cunoșt eam) mi -a spus la o petrecere:
— Știi, acum că ai un nou iubit, pari o cu totul altă persoană. Înainte
semănai cu soțul tău, acum semeni cu David. Chiar vorbești și te îmbraci
ca el. Știi cum seamănă unii oameni cu câinii lor? Cred că tu semeni
mereu cu bă rbații tăi.
Doamne, aș avea cu adevărat nevoie de o ieșire din cercul ăsta vicios,
prin care să pot descoperi cum arăt și cum vorbesc eu de fapt atunci când
nu încerc să mă confund cu altcineva. Și, sinceră să fiu, s -ar putea ca
abstinența mea să fie un se rviciu în folosul comunității. Când mă gândesc
la lista mea de cuceriri, nu -mi place deloc ce găsesc acolo. Catastrofă după
catastrofa. Oare câte alte tipuri de bărbați mai pot încerca să iubesc și să
nu-mi iasă? Să ne gândim altfel: dacă ai face zece acci dente de circulație
grave, unul după celălalt, nu ți s -ar lua până la urmă permisul? Și n -ai
ajunge chiar tu să dorești să -ți fie luat?
Mai există un motiv pentru care ezit să mă implic în orice fel de
relație. Sunt încă îndrăgostită de David, deci n -ar fi corect față de
următorul bărbat. Nici măcar nu sunt sigură că m -am despărțit definitiv
de David. Înainte să plec în Italia eram încă destul de apropiați, deși nu
mai făceam dragoste de o bună bucată de timp. Dar recunoșteam amândoi
că speram ca într -o bun ă zi…
Nu mai știu.
Știu doar că sunt extenuată de consecințele pasiunilor haotice și ale
alegerilor pripite pe care le -am făcut o viață întreagă. Înainte să plec în
Italia mă simțeam goală pe dinăuntru în toate felurile cu putință. Mă
simțeam ca pământul unei ferme prea mici, lucrat fără oprire; eram
dureros de sleită și aveam nevoie de un anotimp de odihnă. Așa că am
renunțat la tot.

79 Credeți -mă, sunt perfect conștientă de paradoxul călătoriei în Italia
în căutarea plăcerii exact într -o perioadă de abstin ență autoimpusă. Dar
am fost convinsă că era cea mai bună alegere. Eram convinsă de asta și în
noaptea în care mi -am auzit vecina de deasupra (o italiancă foarte
drăguță, posesoare a unei colecții impresionante de cizme cu tocuri
înalte) dedându -se – în co mpania celui mai nou și mai norocos vizitator
al apartamentului ei – la cea mai lungă, zgomotoasă, chinuitoare, plină de
plesnituri, bufnituri și gemete partidă de amor pe care mi -a fost dat
vreodată s -o aud. Bufniturile au continuat mai bine de o oră, ase zonate cu
gâfâieli și urlete animalice. Zăceam cu un etaj mai jos, obosită, singură în
pat, și singurul gând care -mi trecea prin cap era: Se pare că au mult de
muncă…
Sigur că mi se întâmplă și să fiu copleșită de dorință. Trec zilnic pe
lângă cel puțin zece italieni cu cate mă imaginez în pat. Al meu sau al lor,
nu contează. Sau în orice alt loc, nu musai în pat. După părerea mea,
bărbații din Roma sunt ridicol, dureros, incredibil de frumoși. Chiar mai
frumoși decât femeile, ca să fiu sinceră până la ca păt. Italienii sunt
frumoși în același fel în care sunt frumoase franțuzoaicele: nici un detaliu
nu e neglijat în căutarea perfecțiunii. Sunt ca niște caniși la concursurile
de frumusețe. Arată așa de bine, că uneori îmi vine să aplaud. Frumusețea
bărbațil or de -aici mă obligă să apelez la texte din romanele siropoase
pentru a o descrie. Mulți dintre ei sunt „diabolic de atrăgători‖ sau „de o
frumusețe chinuitoare‖, sau „surprinzător de musculoși‖.
Oricum, dacă trebuie să recunosc ceva nu tocmai măgulitor la adresa
mea, trebuie să spun că romanii ăștia de pe stradă nu se prea uită după
mine. Cam deloc. La început m -am alarmat. Mai fusesem o dată în Italia
când aveam vreo nouăsprezece ani. Îmi aduc aminte de hărțuielile
constante la care eram supusă când ieșea m în oraș. Și pe stradă, și în
pizzerii, și la film, chiar și la Vatican. Era îngrozitor, nu se sfârșeau
niciodată. Asta fusese unul dintre motivele pentru care nu mă mai
întorsesem în Italia – era ceva ce putea să -ți taie definitiv cheful. Acum,
la treize ci și patru de ani, devenisem invizibilă. Sigur, se mai întâmplă

80 câteodată ca vreun bărbat să mi se adreseze pe un ton prietenos (,Arătați
minunat azi, signorina! ‖), dar nu e nimic ieșit din comun și nu
degenerează în ceva agresiv. Și, cu toate că e minunat să nu fii pipăită în
autobuz de necunoscuți libidinoși, am și eu orgoliul meu feminin, așa că
nu pot să nu mă întreb: Ce anume s -a schimbat? Eu sau ei?
Am întrebat mai mulți cunoscuți și toți mi -au spus că în Italia a avut
loc o schimbare radicală în ultimii zece, cincisprezece ani. Poate e o
victorie a feminismului sau o evoluție culturală, sau efectul inevitabil al
modernizării în urma intrării în Uniunea Europeană . Sau poate e pur și
simplu jena tinerilor, confruntați cu faimoasa indecență a propriilor tați
și bunici. Oricare ar fi cauza, se pare că societatea italiană a hotărât că o
astfel de hăituire permanentă a femeilor nu mai e acceptabilă. Nici chiar
tânăra ș i frumoasa Sofie nu e deranjată pe stradă, în condițiile în care pe
timpuri cele mai agresate erau suedezele, cu aerul lor de zâne nordice.
În concluzie, se pare că italienii și -au câștigat premiul pentru
Cel-Mai-Mare -Progres -Făcut. E o ușurare pentru mine , căci o vreme
crezusem că eu sunt de vină: îmi fusese teamă că motivul lipsei lor de
atenție era faptul că nu mai sunt frumoasă și nu mai am nouăsprezece ani.
Crezusem că amicul meu Scott avusese dreptate vara trecută, când îmi
spusese:
— Nu-ți face griji , Liz, italienii n -au să te mai deranjeze de data asta.
Nu-i ca în Franța, unde se dau în vânt după femei mai coapte.

23

Ieri după -amiază am fost cu Luca Spaghetti și prietenii lui la un meci
de fotbal, ca să vedem cum joacă Lazio. La Roma sunt două echipe: Lazio
și Roma. Rivalitatea dintre ele – dar și cea dintre fanii lor – atinge cote
incredibile, dezbină familii fericite și transformă cartiere liniștite în
adevărate câmpuri de luptă. E foarte important să te hotărăști din fragedă
pruncie dacă vei ține cu Lazio sau cu Roma, pentru că decizia asta va

81 conta în mod copleșitor în alegerea prietenilor cu care îți vei petrece
după-amiezile de duminică pentru tot restul vieții tale.
Luca are vreo zece prieteni apropiați care țin unul la celălalt ca frații.
Doar că jumătate dintre ei sunt fani Lazio, și cealaltă jumătate sunt fani
Roma. Nu au avut ce face, fiecare s -a născut în cât e o familie în care era
deja stabilită echipa preferată. Bunicul lui Luca (sper că i se spune nonno
Spaghetti) i -a făcut cadou primul tricou albastru de suporter al lui Lazio
când Luca încă nu mergea bine în picioare. La rândul lui, Luca va fi fan
Lazio pâ nă la moarte.
— Ne putem schimba nevestele, slujbele, cetățenia, chiar și religia,
dar nu putem schimba niciodată echipa favorită, declară el.
Să nu uit: în italiană, suporter se spune tifoso. Derivat din cuvântul
tifos. Cu alte cuvinte – cineva care are f ebră foarte mare.
Primul meci la care am fost cu Luca Spaghetti a fost pentru mine un
adevărat festin de limbă italiană. Am învățat la stadion tot felul de
cuvinte noi pe care la școală nu le -aș fi aflat în veci. În spatele meu era un
bătrân care, pe toată durata meciului, a reușit să împletească un adevărat
lanț de înjurături extrem de interesante, adresat jucătorilor de pe teren.
Nu mă pricep la fotbal, dar chiar n -am avut de ce să -i pun lui Luca
întrebări de gâgă despre meci. Îl întrebam doar:
— Luca, ce a spus tipul din spatele meu? Ce înseamnă cafone? La
care Luca, fără să -și ia ochii de pe teren, îmi răspundea:
— Găozar înseamnă. Găozar.
Îmi notam mereu. Am închis la un moment dat ochii si am ascultat
în continuare tirada bătrânului:

Dai, dai, dai, Al bertini, dai… Va bene, va bene, ragazzo mio, perfetto,
bravo, bravo… Dai! Dai! Via! Via! Nella porta! Eccola, eccola, eccola, mio
bravo ragazzo, caro mio, eccola, eccola, ecco… AAAHHHHHHHH!!!
VAFFANCULO!!! FIGLIO DI MIGNOTTA!! STRONZO! CAFONE!
TRADITORE! Madonna… Ah , Dio mio, perché, perché, perché, questo e
stupido, e una vergogna, la vergogna… Che casino, che bordello… NON
HAI UN CUORE, ALBERTINI! FAI FINTA! Guarda, non e successo

82 niente… Dai, dai, ah… Molto migliore, Albertini, molto migliore, si, si, si,
eccola, bello, bravo, anima mia, ah, ottimo, eccola adesso… nella porta,
nella porta, nell… VAFFANCULO!!!!!

O traducere aproximativă ar suna în felul următor:

Hai, hai, hai, Albertini, hai… Așa, așa, băiete, perfect, bravo, bravo… Hai!
Hai! Fugi! Fugi! În poartă! Uite -o, uite -o, uite -o, băiatu' tatii, dragu' de el,
uite-o, uite -o, ui… AAAAHHHHHH!!!! FUTU -ȚI!!! MĂ -TA-I O CURVĂ!!!
DOBITOCULE! GĂOZARULE! TRĂDĂTOR CE EȘTI!! Maică Precistă…
Vai, Doamne, de ce, de de, de ce, ăsta -i prost, e o rușine , o rușine… Ce
porcărie, ce circ… [Nota autorului: Din păcate, în engleză nu se poate
traduce cum ar trebui nici una dintre fabuloasele expresii che casino și che
bordello, care înseamnă, literal, „ce cazinou‖ și „ce bordel‖ și care de fapt
au sensul d e „ce mizerie‖.] N -AI INIMĂ, ALBERTINI! TE PREFACI! Uite,
nu s-a-ntâmplat nimic… Hai, hai, ah… Mai bine, Albertini, mult mai bine,
da, da, uite -o, frumos, bravo, suflețelu' meu, ah, perfect, uite -o, acum… În
poartă, în poartă, în poar… FUTU -ȚI!!!!

O, faptul că am nimerit lângă omul ăla a fost unul dintre momentele
deosebit de savuroase și de norocoase ale vieții mele. Mi -a plăcut fiecare
cuvânt care -i ieșea din gură. Mi -am dorit să -mi pun capul pe genunchii
lui și să -l las să -mi toarne la nesfârșit în urechi înjurăturile alea atât de
expresive. Și nu doar el era așa! Tot stadionul era plin de astfel de
monologuri de o intensitate incredibilă! De câte ori avea loc pe teren vreo
încălcare flagrantă a dreptății fotbalistice, întregul stadion era în pic ioare
și toți cei din tribune gesticulau furioși și înjurau de mama focului, de
parcă toți douăzeci de mii ar fi fost implicați într -o mare altercație în
trafic. Nici jucătorii lui Lazio nu erau mai puțin teatrali decât suporterii
lor. Se tăvăleau de durer e de parcă ar fî jucat toți – groaznic de afectat –
scena morții din Iulius Cezar, pentru ca două secunde mai târziu să fie în
picioare și să conducă un nou atac la poartă.
Cu toate astea, Lazio a pierdut.

83 Vrând să se remonteze după meci, Luca Spaghetti și -a întrebat
prietenii:
— Ieșim pe undeva?
Am presupus că asta însemna „Mergem într -un bar?‖. Așa ar fi făcut
orice suporter din America după înfrângerea echipei favorite. Ar fi mers
într-un bar și s -ar fi îmbătat zdravăn. Și nu doar americanii, la fel ar fi
procedat și englezii, australienii sau germanii – oricine, nu -i așa? Dar
Luca al meu și prietenii lui nu s -au dus într -un bar. S -au dus într -o
brutărie. O brutărie mică, ascunsă într -un subsol dintr -o zonă pierdută a
Romei. Era arhiplin în seara aia, cum am înțeles că se întâmpla după
fiecare meci. Fanii lui Lazio se opreau acolo în drum spre casă. Petreceau
ore întregi pe stradă, unde stăteau sprijiniți de scutere, discutau meciul,
arătau extrem de macho și mâncau gogoși cu cremă.
Ador Italia.

24

Învăț cam douăzeci de cuvinte noi pe zi. În plimbările mele prin oraș
frunzăresc mereu dicționarul, având grijă să nu mă lovesc de trecători.
Oare de unde mi -a mai rămas atâta loc liber în creier, de reușesc să le
rețin pe toate? Sper că mintea mea a decis să mai șteargă din vechile
gânduri negative și amintiri triste și să le înlocuiască cu strălucitoare
cuvinte italienești.
Învăț mult și nu -mi pierd speranța că într -o zi voi avea revelația
întregii limbi, în toată perfecțiunea ei. Va veni și ziua în care voi deschide
gura și, ca prin minune, voi putea vorbi fluent. Atunci voi fi o italiancă
adevărată, nu americanca sadea de -acum, care, când aude pe cineva
strigând pe stradă „Marco‖, abia se poate abține să nu strige „Polo!‖ Mi -aș
dori ca limba italiană să mă locuiască. Dar are atâtea chichițe! De
exemplu, de ce sunt atât de asemănătoare cuvintele „pom‖ și „hotel‖
(albero, respectiv albergo)? Din cauza lor mi s -a întâmplat de mai multe
ori să le spun oamenilor c ă am crescut la o „fermă de hoteluri de

84 Crăciun‖, în loc să le ofer termenul ceva mai corect și un pic mai puțin
suprarealist de „fermă de pomi de Crăciun‖. Mai sunt și cuvintele cu
înțelesuri duble sau triple. Ca de pildă tasso. Care poate însemna, după
caz, „dobândă‖, „bursuc‖ sau „tisă‖. Cel mai tare mă deranjează să
descopăr în italiană cuvinte care sunt – și asta chiar nu -mi place s -o spun
– pur și simplu urâte. O iau ca pe un afront personal. Mă scuzați, dar eu
nu am bătut drumul până în Italia ca să învăț să pronunț un cuvânt cum e
schermo („ecran‖).
Dar merită din plin tot efortul. În majoritatea cazurilor e vorba de
plăcere pură. Eu și Giovanni ne simțim minunat când ne învățăm unul pe
celălalt cuvinte în engleză și italiană. Ieri seară discutam des pre frazele
folosite pentru a consola pe cineva. I -am spus că în engleză se spune
uneori „Am trecut și eu pe -acolo‖. La început i s -a părut neclar. „Pe
unde?‖ Dar i -am explicat cum câteodată durerea foarte profundă e
aproape ca un loc, cu coordonate precis e pe harta timpului. Când ești
pierdut în durere ca într -o adevărată pădure, nu -ți poți imagina că ai
putea vreodată să găsești drumul care te duce afară, către un loc mai bun.
Dar, dacă cineva te poate asigura că și el a trecut prin același loc și a reuși t
să iasă de -acolo, lucrul ăsta poate aduce câteodată un strop de speranță.
— Deci tristețea e un loc? m -a întrebat Giovanni.
— Uneori oamenii locuiesc acolo ani întregi, i -am răspuns.
În schimb, Giovanni mi -a explicat că empaticii italieni spun L'ho
prova tto sulla mia pelle, ceea ce înseamnă „Am simțit -o pe pielea mea‖.
Adică și eu m -am ars sau m -am rănit așa, și înțeleg perfect prin ce treci.
Preferatul meu e un cuvânt simplu și cât se poate de obișnuit:
attraversiamo.
Înseamnă „Să traversăm, să trecem di ncolo‖. Prietenii și -l spun
mereu unul altuia atunci când se plimbă pe stradă și decid că e timpul
să-și continue drumul pe celălalt trotuar. Ceea ce face din el un cuvânt
cât se poate de pământesc – la propriu. Nu are nimic special, și totuși,
pentru un m otiv care îmi scapă, îmi merge la inimă. Prima dată când mi

85 l-a spus Giovanni eram pe lângă Colosseum. L -am auzit deodată rostind
cuvântul ăsta atât de frumos și m -am oprit locului. Am întrebat :
— Ce înseamnă? Ce mi -ai spus adineauri?
— Attraversiamo.
Nu p utea să înțeleagă de ce -mi plăcea atât de mult. Hai să traversăm?
Pentru urechile mele părea combinația perfectă a sunetelor italienești.
A-ul nostalgic de la început, r-ul care parcă se rostogolește, s-ul
mângâietor, toate încheiate cu un iamo care îți ră mâne cumva în
memorie. Ador cuvântul ăsta. Am ajuns să -l spun aproape tot timpul.
Născocesc tot felul de scuze doar pentru a -l pronunța. Treaba asta o
scoate din minți pe Sofie. Hai să traversăm! Hai să traversăm! O târăsc
mereu de pe un trotuar pe celălal t, prin traficul infernal al Romei.
Cuvântul ăsta o să ne omoare pe -amândouă.
Cuvântul preferat al lui Giovanni în engleză e half-assed („făcut de
mântuială‖).
Al lui Luca Spaghetti e surrender („a capitula‖).

25

În perioada asta are loc o bătălie de imagine între câteva mari orașe
europene, miza fiind titlul de metropolă europeană a secolului XXI. Să fie
oare Londra? Parisul? Berlinul? Zürich? Poate Bruxelles, centrul
Uniunii? Fiecare încearcă să le depășească pe celelalte pe plan cultural,
arhitectonic, politic și fiscal. Dar trebuie spus că Roma nu s -a deranjat să
intre în lupta asta pentru statut. Roma nu se ia la întrecere. Roma doar
observă toată tevatura, complet pe dinafară, spunând, parcă: Voi faceți ce
vreți, eu rămân tot Roma. Mă inspiră autosuficiența regală a acestui oraș
– atât de temeinic și împlinit, amuzant și monumental –, care se stie
foarte bine așezat în sânul ocrotitor al istoriei. Când voi fi o doamnă în
vârstă, mi -ar plăcea să semăn cu Roma.
Azi o să mă plimb prin oraș vreo șase ore. E ușor să faci o astfel de
plimbare, mai ales dacă te oprești des să „faci plinul‖ cu un espresso și

86 câteva prăjiturele. Încep de la ușa apartamentului meu, apoi continui prin
cartierul în care locuiesc – o zonă co mercială extrem de cosmopolită.
(Deși nu l -aș numi chiar cartier, nu în accepția americană a termenului.
Pentru că, dacă ar fi un cartier la modul clasic, ar însemna că sunt vecină
cu oameni simpli cum sunt familia Valentino, familia Gucci sau familia
Arma ni.) Zona a fost întotdeauna una selectă. Rubens, Tennyson,
Stendhal, Balzac, Liszt, Wagner, Thackeray, Byron, Keats – toți au locuit
pe-aici. Eu stau în ceea ce se cheamă „ghetoul englez‖, loc în care se
odihneau toți aristocrații la modă când plecau să f acă turul Europei. Una
dintre agențiile de voiaj londoneze care organiza astfel de tururi chiar se
numea „Societatea Dilettanti‖ – închipuiți -vă: să -ți faci reclamă spunând
că ești un dilettante! Câtă sfântă nerușinare îți trebuie pentru asta…
Merg până în Piazza del Popolo, ale cărei porți enorme au fost
sculptate de Bernini în cinstea vizitei istorice a reginei Christina a
Suediei (care a fost una dintre bombele atomice ale istoriei. Iată cum o
descrie suedeza mea prietenă, Sofie, pe marea regină: „Călă rea, vâna, era
intelectuală, a trecut la catolicism și a declanșat un scandal monstru. Unii
spun că ar fi fost bărbat, dar cel mai probabil a fost lesbiană. Purta
pantaloni, făcea săpături arheologice, colecționa artă și a refuzat să lase
un moștenitor.‖). Lângă porți e o biserică în care se poate intra fără bilet
și unde pot fi admirate două picturi de Caravaggio: Martiriul Sfântului
Petru și Convertirea Sfântului Pavel (atât de copleșit de grația divină,
încât a căzut de pe cal transfigurat; nici calului nu-i vine să creadă). De
câte ori le văd, picturile lui Caravaggio mă copleșesc și mă fac să plâng. Ca
să-mi revin, mă îndrept către cealaltă parte a bisericii, unde mă delectez
cu o frescă în care e înfățișat cel mai fericit, rotofei și drăgălaș prunc Isu s
din întreaga Romă.
Mă îndrept din nou către sud. Trec pe lângă Palazzo Borghese, o
clădire care a avut parte de mulți locatari celebri, inclusiv Pauline,
scandaloasa soră a lui Napoleon, care își cazase aici nenumărații amanți.
Era cunoscută și pentru că își folosea servitoarele pe post de scăunele
pentru picioare (toată lumea speră să fi înțeles greșit fraza respectivă din

87 ghidul turistic al Romei, dar chiar așa se întâmpla; Paulinei îi mai plăcea
să fie dusă pe brațe spre sala de baie, lucru care, confo rm ghidului, era
îndeplinit de „un negru enorm‖). Apoi mă plimb agale pe malurile
mlăștinoase și rustice ale mărețului Tibru, până ajung la Insula Tibru,
unul dintre locurile mele de odihnă preferate. Insula a fost mereu
asociată cu vindecarea. După molima din 291 î.Cr., aici s -a construit un
templu închinat lui Aesculapius, iar în Evul Mediu un grup de călugări a
ridicat un spital. Călugării se numeau Fatebene -fratelli (ceea ce într -o
traducere aproximativă ar fi „Frații Facerii de Bine‖). Chiar și în zile le
noastre există un spital pe insulă.
Traversez râul către Trastevere, cartierul în care se presupune că ar
locui cei mai neaoși romani, muncitorii, cei care de -a lungul secolelor au
construit toate monumentele aflate pe celălalt mal al Tibrului. Iau
prân zul într -o trattoria liniștită din zonă și îmi degust mâncarea și vinul
timp de câteva ore, pentru că în Trastevere nimeni nu -ți reproșează că
stai cu mâncarea în față, oricât de mult ar dura. Comand bruschette,
spaghetti cacio e pepe (o specialitate de pa ste tipic romană, cu brânză și
piper), apoi un pui la rotisor pe care ajung să -l împart cu câinele
vagabond care, în timp ce mâneam, se uita la mine așa cum doar un câine
vagabond știe s -o facă.
Mă întorc pe pod prin vechiul ghetou evreiesc, un loc trist ș i
înlăcrimat, care a rezistat secole întregi înainte să fie pustiit de naziști.
Merg înapoi către nord pe lângă Piazza Navona, cu gigantica ei fântână
ridicată în cinstea celor patru mari fluvii ale lumii (printre care, deși
forțat, e omagiat și leneșul Ti bru). Apoi mă duc să admir Panteonul.
Pentru că sunt la Roma, încerc să -l privesc de fiecare dată când am ocazia
– o veche zicală spune că cine ajunge aici și nu vede Panteonul „se duce
bou și se întoarce așijderea‖.
Fac un mic ocol pe drumul de întoarcere și mă opresc într -un loc pe
care-l percep ca fiind extrem de tulburător, în cel mai straniu mod cu
putință – Augusteumul. Mormanul circular de cărămizi pe care -l am în
față a început prin a fi un mausoleu fastuos, construit de Octavian

88 Augustus spre a adă posti pentru eternitate rămășițele lui și ale celorlalți
membri ai familiei imperiale. Probabil că la vremea respectivă
împăratului îi era imposibil să -și închipuie că Roma avea să fie vreodată
altceva decât stăpâna unui imperiu care -l venerează pe el. Cum ar fi putut
să prevadă decăderea sau să -și imagineze că, după ce barbarii vor fi
distrus apeductele și drumurile se vor fi ruinat, orașul avea să se golească
și să nu -și mai recapete decât peste douăzeci de secole numărul de
locuitori cu care se mândrise în culmea gloriei sale?
În perioada medievală, mausoleul lui Augustus a căzut pradă ruinei
și hoților. Cineva – nu se știe cine – a furat cenușa împăratului. Prin
secolul XII, monumentul fusese renovat sub formă de fortăreață și
aparținea familiei Colonna, pe care o proteja de asalturile diferiților
nobili războinici. Apoi Augusteumul a fost transformat în podgorie, mai
târziu în grădină renascentistă, în arenă de lupte cu tauri (am ajuns deja
în secolul XVIII), apoi în depozit de pulbere pentru artificii ș i, în final, în
sală de concerte. Prin anii '30, Mussolini l -a confiscat și l -a readus la
forma lui clasică, în speranța că avea să -i adăpostească propriile rămășițe,
cândva. (Din nou, era de neimaginat ca Roma să fie vreodată altceva
decât stăpâna unui im periu care -l venerează pe el.) Sigur că visul fascist al
lui Mussolini nu a rezistat, după cum nici el n -a avut parte de funeraliile
imperiale pe care și le dorise.
Azi Augusteumul e unul dintre cele mai liniștite și mai singuratice
locuri din Roma, ascuns adânc sub pământ. Secole de -a rândul, orașul s -a
înălțat în jurul lui (media acumulării straturilor de pământ e cam de doi
centimetri pe an). Traficul de deasupra monumentului formează un
vârtej nebunesc și, din câte se pare, nimeni nu coboară niciodată p ână la
el decât împins de nevoi fiziologice. Dar clădirea continuă să existe,
păstrându -și cu demnitate vechile rădăcini romane și așteptând
următoarea ocazie de a străluci.
Găsesc reconfortant stoicismul Augusteumului, felul în care
structura lui a suport at atâtea transformări și a reușit să se adapteze la
sălbăticia fiecărei epoci pe care a traversat -o. Augusteumul e pentru mine

89 asemenea unei persoane care a trăit o viață absolut nebunească – care,
poate, a pornit de la statutul de casnică, a ajuns pe nea șteptate văduvă,
apoi s -a apucat de dansat pentru a scoate un ban, a devenit, grație unor
împrejurări nebănuite, prima femeie -dentist trimisă în spațiu, apoi și -a
încercat norocul în politică și a reușit să -și păstreze o conștiință de sine
clară, în ciuda tuturor transformărilor prin care a trecut.
Mă uit la Augusteum și mă gândesc la viața mea, care totuși nu a fost
chiar așa de haotică, una peste alta. De fapt haotică e lumea, care se
schimbă și ne schimbă și pe noi așa cum nici nu visăm. Augusteumul mă
avertizează să nu mă atașez de nici o idee preconcepută referitoare la cine
sunt, ce reprezint, cui aparțin sau ce anume aș fi vrut la un moment dat să
fac. Da, poate că ieri am fost un monument măreț pentru unii! Dar mâine
e posibil să devin un depozit de artificii. Augusteumul ne spune că până și
în Cetatea Eternă trebuie să fim pregătiți pentru valurile tulburi și
neobosite ale schimbării.

26

Înainte de a părăsi New Yorkul cu direcția Italia, avusesem grijă
să-mi trimit prin poștă la noua adresă o cutie cu cărți. Mi se garantase că
avea să ajungă la apartamentul meu din Roma în patru, maximum șase
zile, dar probabil că cei de la poșta italiană a u înțeles că ar fi vorba de
patruzeci și șase de zile, pentru că au trecut deja două luni. Prietenii mei
italieni mă sfătuiesc să uit de cutie. Tot ei îmi spun că e posibil ca
pachetul să ajungă, cum e la fel de posibil să nu ajungă, dar că nu putem
face n imic în privința asta. Îl întreb pe Luca Spaghetti:
— E posibil să fi fost furat? Sau să se fi pierdut la poștă?
Își acoperă ochii cu mâinile și -mi răspunde:
— Nu mai pune întrebări din astea. Nu faci decât să te necăjești
singură.
Misterul pachetului dis părut dă naștere, într -o seară, unei lungi
discuții între mine, prietena mea americancă Maria și Giulio – soțul ei.

90 Maria consideră că într -o societate civilizată s -ar cuveni să poți avea
încredere în serviciul poștal, care ar trebui să livreze la timp tot ce are de
livrat, dar Giulio nu e de acord. Argumentul lui e că serviciul poștal nu
depinde de cineva anume, ci de soartă, deci nimeni nu poate garanta
livrarea coletelor și a scrisorilor. Enervată, Maria susține că asta ar fi încă
o dovadă a diferențelor care-i despart pe catolici de protestanți.
Diferențele respective, spune ea, sunt dovedite și de faptul că italienii –
inclusiv Giulio – nu-și pot face niciodată planuri de viitor, nici măcar
pentru săptămâna următoare. Dacă rogi un protestant din Midwest ul
american să vină la tine în vizită în cursul săptămânii care urmează,
protestantul în cauză, considerându -se stăpânul propriului destin, îți va
răspunde: „Joi seară e perfect pentru mine.‖ Dar dacă îi ceri același lucru
unui catolic din Calabria, el o s ă ridice din umeri, o să -și îndrepte privirea
spre cer și -o să spună: „Cum poate ști cineva dacă o să fie disponibil
pentru cină joia viitoare, când suntem cu toții în mâinile Domnului și nu
ne putem cunoaște dinainte soarta?‖
Oricum, în încercările mele d e a da de urma coletului, mă duc de
câteva ori până la oficiul poștal – fără nici un rezultat. Funcționara de la
ghișeu nu e deloc încântată de faptul că prezența mea o obligă să -și
întrerupă convorbirea telefonică cu iubitul. În astfel de situații stresan te,
italiana mea – care s -a îmbunătățit considerabil – nu mă ajută niciodată.
În timp ce eu încerc să discut logic despre coletul cu cărți care n -a mai
ajuns la mine, femeia îmi aruncă o privire de parcă aș avea spume la gură.
— Poate ajunge săptămâna viit oare? întreb în italiană.
— Magari, dă ea din umeri . Încă un exemplu de italiană
intraductibilă, care înseamnă ceva între „să sperăm‖ și „asta s -o crezi tu,
fraiere!‖.
Dar poate că tot răul e spre bine. Nici măcar nu mai știu ce cărți am
pus în pachet. Cu siguranță am pus unele despre care credeam că trebuie
citite dacă voiam să înțeleg cu adevărat ceva despre Italia. Am umplut
cutia cu tot felul de studii academice despre Roma, care, acum că sunt
aici, nu mai au nici o importanță. Am impresia că am pus aco lo și o ediție

91 integrală a Istoriei declinului și prăbușirii Imperiului Roman de Gibbon.
Chiar mă simt mai bine fără ea. La cât de scurtă e viața, oare vreau cu
adevărat să -mi petrec o nouăzecime din restul zilelor mele citindu -l pe
Edward Gibbon?

27

Săptămâna trecută am cunoscut o australiancă tânără și drăguță care
făcea turul Europei cu rucsacul în spate. Era prima dată când punea
piciorul pe bătrânul continent. I -am explicat cum să ajungă la gară. Era în
drum spre Slovenia, unde mergea din pură cur iozitate. La auzul
planurilor ei, m -a cuprins un val de invidie prostească și mi -a trecut prin
minte: „Vreau și eu în Slovenia! Cum se face că eu n -apuc niciodată să
călătoresc?‖
Neinițiatului i s -ar părea evident că deja călătoream. Să tânjești după
călăt orii în timp ce efectiv călătorești e, recunosc, un soi de nebunie
nesătulă. E ca și când ți -ai imagina că faci sex cu starul de cinema
preferat, în timp ce faci sex cu al doilea star de cinema din lista ta de
preferați. Dar faptul că fata mă întrebase cum să ajungă la gară (adică mă
considerase de -a locului) însemna că eu deja nu mai eram un turist la
Roma, locuiam aici. Chiar și pentru scurt timp, experiența asta mă
transformă oricum într -un localnic. Când m -am întâlnit cu ea, mă
duceam să -mi plătesc fact ura de electricitate, lucru pe care sigur nu -l fac
turiștii. Energiile pe care le simți când călătorești și cele pe care le simți
când locuiești undeva sunt fundamental diferite, și ceva din întâlnirea cu
australiancă aflată în drum spre Slovenia m -a făcut să vreau s -o iau din
loc.
Așa că am sunat -o pe Sofie și i -am spus:
— Hai la Napoli să mâncăm o pizza!
Câteva ore mai târziu eram amândouă în tren, peste alte câteva ore,
ca prin minune, eram acolo. M -am îndrăgostit instantaneu de Napoli.
Sălbatic, hârbuit, gălăgios, murdar, Napoli e orașul în care se poate

92 întâmpla orice. Un stup zumzăitor cu exotismul unu i bazar oriental și un
strop din magia neagră a New Orleansului. Un balamuc vesel, periculos și
incontrolabil. Amicul meu Wade, venit la Napoli prin anii '70, a fost
jefuit aici în timp ce vizita un muzeu… Tot orașul e împodobit cu rufele
care atârnă la fiecare fereastră și se întind deasupra fiecărei străzi; hainele
și lenjeria tuturor locuitorilor flutură în vânt ca steagurile tibetane de
rugăciune. Nu există nici o stradă în Napoli pe care să nu întâlnești câte
un băiețel cu pantaloni scurți și șosete desperecheate, care țipă fioros de
pe trotuar la un alt băiețel, cocoțat pe vreun acoperiș din apropiere. Și nu
există în tot orașul nici o clădire care să nu aibă cel puțin o fereastră de la
care privește suspicios o bătrână stafidită.
Oamenii de -aici sun t extrem de mândri că sunt napolitani, lucru
ușor de înțeles, căci Napoli e orașul care a dat lumii pizza și înghețata.
Femeile napolitane sunt un adevărat trib de cucoane cu voce puternică,
gură mare, generoase, agresive și băgăcioase; dau ordine în toate părțile și
se enervează din nimic, ele încearcă doar să te ajute, fir -ai să fii de bleg ce
ești, că tot ele trebuie să -ți dea mură -n gură toate cele! Accentul
napolitan seamănă cu o scatoalcă prietenească primită peste urechi. Parcă
te-ai plimba printr -un oraș populat cu bucătari care nu mai prididesc cu
comenzile și unde toată lumea turuie în același timp. Aici încă
supraviețuiește dialectul local, dublat de un vocabular argotic năucitor de
bogat, aflat în continuă schimbare. Dar în ciuda acestor lucruri, descopăr
că napolitanii sunt italienii pe care -i înțeleg cu cea mai mare ușurință. De
ce? Pentru că așa vor ei, la naiba! Vorbesc tare și afectat și, chiar dacă nu
înțelegi ce le iese pe gură, sigur îți dai seama din gesturi ce vor de fapt să
spună. Cam c a în cazul obrăznicăturii de grădiniță care mi -a arătat
degetul mijlociu în timp ce -mi zâmbea adorabil de pe scuterul vărului
mai mare, ca să mă facă să înțeleg: „Nu te supăra, tanti, am io doar șapte
ani, da' totuși pot să -mi dau seama că ești complet idi oată, da' nu contează
– pe jumate ești OK, și chiar îmi place nițel fața ta de proastă. Știm
amândouă că ai vrea să fii în locu' meu, da' asta -i viața, nu se poate.
Oricum, uite ce deget îți arăt io. Simte -te bine la Napoli și ciao!‖

93 Ca peste tot în Italia , în locurile publice sunt întotdeauna băieței,
adolescenți și chiar bărbați în toată firea care joacă fotbal; spre deosebire
de restul Italiei, aici se mai joacă încă ceva. De exemplu, azi am văzut
câțiva puști – aveau în jur de opt ani, nu mai mult – care, așezați pe lădițe
de lemn, în jurul unei mese improvizate, jucau cu atâta patos poker într -o
piațetă, încât m -am temut să nu se împuște unul pe celălalt.
Giovanni și Dario, gemenii de care am tot vorbit, sunt originari din
Napoli. Nu pot cu nici un chip să-mi imaginez așa ceva. Nu mi -l pot
închipui pe sfiosul, studiosul și empaticul Giovanni ca pe unul dintre
băieții care alcătuiesc aici gloata locală – și nu exagerez când spun gloată.
Dar nu există nici un dubiu în privința asta, e napolitan; înainte să plec de
la Roma, mi -a spus numele unei pizzerii unde e musai să ajung, pentru că,
spunea el, acolo se găsește cea mai bună pizza din Napoli. Perspectiva de a
mânca acolo mi s -a părut extrem de interesantă, dacă stai să te gândești că
cea mai bună pizza di n Italia se mănâncă la Napoli și că cea mai bună
pizza din lume se mănâncă în Italia. Adică în pizzeria asta se mănâncă…
sunt prea superstițioasă, nici nu -mi vine să spun asta… cea mai bună pizza
din lume? Giovanni mi -a dat cu atâta seriozitate și conv ingere numele
restaurantului, de parcă m -ar fi cooptat într -o societate secretă. Mi -a
apăsat în palmă bilețelul cu adresa și mi -a spus pe tonul cel mai
confidențial cu putință:
— Te rog să mergi la pizzeria asta. Comandă o pizza margherita cu
mozzarella, d ublă. Dacă totuși n -ai să mănânci pizza asta când ajungi la
Napoli, te rog mult să mă minți și să -mi spui c -ai mâncat -o.
Așa că am mers împreună cu Sofie la Pizzeria da Michele și am
comandat fiecare câte o pizza care ne scoate din minți de plăcere. Pizza
asta îmi place atât de mult, încât, în nebunia mea, am ajuns să cred că și
ea mă iubește pe mine. Am o adevărată relație cu pizza mea; am chiar o
aventură cu ea. Între timp, Sofie aproape că plânge mâncând și suferă de
o criză metafizică provocată de pizza din fața ei. Mă întreabă mereu:
— Oare de ce s -or mai fi chinuind să facă pizza în Stockholm? Oare
de ce ne -om mai chinui să mâncăm orice altă mâncare în Stockholm?

94 Pizzeria da Michele e un local mic, cu doar două încăperi și cu un
cuptor cu lemne care fu ncționează tot timpul. E cam la un sfert de oră de
mers de la gară prin ploaie, dar nu contează dacă plouă sau ninge: dacă
ajungi la Napoli, trebuie să mergi și acolo! Preferabil ar fi să te duci până
în prânz, pentru că în jur de ora unu se mai întâmplă s ă rămână fără aluat,
ceea ce cu siguranță te va întrista. După prânz, strada s -a aglomerat din
cauza napolitanilor care încercau să intre, împingând cu disperarea cuiva
care încearcă să prindă un loc într -o barcă de salvare. Nu există meniu.
Au doar două f eluri de pizza: normală și dublă, cu mozzarella. Nu au
nimic din toate invențiile New Age pe care le găsești în sudul Californiei,
de genul pseudopizzelor cu măsline și roșii uscate la soare. Blatul are mai
degrabă gust de naan7 indian, nu seamănă cu nici un blat de pizza pe care
l-am gustat vreodată. E moale, consistent și elastic, dar și foarte subțire.
Am crezut întotdeauna că la capitolul „blat de pizza‖ există doar două
opțiuni: subțire și crocant sau gros și consistent. De unde era să știu că se
poate și subțire, și consistent? Divin! Subțire, consistent, cu caracter,
delicios, cu gust și nerv – paradisul pizzelor. Deasupra are un sos de roșii
dulce, care se înfoaie și face spumă când se întâlnește cu mozzarella
proaspătă de bivoliță – pe care pur și s implu o topește –, și praful de
busuioc aruncat în mijlocul întregii minunății reușește cumva să radieze
savoarea câmpenească în toată pizza, ca un star de cinema care, prin
simpla prezență la o petrecere, îi face pe toți cei de -acolo să strălucească.
Bine înțeles că e imposibil să mănânci așa ceva. Încerci să muști dintr -o
felie, dar blatul elastic se întinde și brânza fierbinte curge peste tot de
parc-ar fi lavă, ajungi să te murdărești și să murdărești totul în jur, dar nu
mai contează.
Artizanii acestui miracol îndeasă pizza în cuptorul cu foc de lemne
sau o scot în grabă cu lopețile, de parcă ar fi fochiștii din cala unui vapor
enorm, ale cărui cuptoare nesătule trebuie alimentate cu cărbuni. De sub

7 Pâine indiană, nedospită, asemănătoare cu lipia. {N.t.)

95 mânecile suflecate le răsar brațele pline de transpiraț ie, fețele le sunt roșii
și ei strâng din ochi din cauza focului care dogorește, în timp ce țigările le
atârnă între buze.
Eu și Sofie ne mai comandăm câte o pizza – încă o pizza întreagă
pentru fiecare! –, Sofie încearcă să reziste, dar pizza e atât de bu nă, încât
nu ne putem abține.
Câteva cuvinte despre corpul meu: e clar că mă îngraș pe zi ce trece.
De când am ajuns în Italia, am început să -mi supun trupul la niște probe
nu prea drăguțe; îngurgitez cantități inimaginabile de brânză și paste și
pâine și vin și ciocolată și pizza. (Mi s -a spus că există un loc în Napoli în
care poți găsi ceva care se numește pizza cu ciocolată. Ce naiba o mai fi și
asta? OK, recunosc: mi -am cumpărat și de -asta până la urmă, și a fost
chiar delicioasă, dar să fim sinceri: pizza cu ciocolată?) Nu fac mișcare, nu
consum destule fibre, nu iau vitamine. În viața mea obișnuită, oamenii
mă știu ca genul de om care, în fiecare dimineață, la micul dejun,
mănâncă iaurt natural din lapte de capră și germeni de grâu. Viața mea
obișnuit ă e de mult istorie. În America, Susan le spune tuturor că am
plecat într -un turneu numit „Mănâncă Tot Ce Prinzi‖. Dar corpul meu
înțelege și acceptă toate astea, închide ochii la lucrurile pe care n -ar
trebui să i le fac, de parcă mi -ar spune: „Bine, puiu le, fă -ți de cap, știu că
n-are să dureze la nesfârșit. Anunță -mă când ai terminat cu
experimentatul plăcerilor pure, și vedem atunci ce putem remedia.‖
Și totuși, când mă privesc în oglinda celei mai bune pizzerii din
Napoli, văd o față fericită și sănăto asă, cu ochi strălucitori și ten luminos.
Nu am mai avut de mult timp ocazia să mă văd astfel.
Spun în șoaptă „mulțumesc‖, după care fug în ploaie împreună cu
Sofie, în căutarea unei patiserii.

28

Întoarsă la Roma, fericirea pe care o simt (având deja o vechime de
câteva luni) mă face să vreau să rezolv ceva legat de David. Mă gândesc că

96 poate a venit momentul să încheiem definitiv toată povestea. Eram deja
despărțiți oficial, dar exista undeva o portiță rămasă deschisă, în
perspectiva unui cândva (poate după călătoria mea, poate după un an
departe unul de celălalt) în care să ne mai dăm o șansă. Ne iubeam. Asta
nu a ridicat niciodată vreun semn de întrebare. Doar că nici unul dintre
noi nu a reușit vreodată să -și dea seama ce trebuia făcut pentru a nu -l mai
aduce pe celălalt la disperare.
Primăvara trecută, jumătate în glumă, David găsise o soluție
nebunească pentru toate chinurile prin care treceam:
— Ce-ar fi dacă am recunoaște că avem o relație dificilă și am
continua -o în ciuda chestiei ăsteia? Dacă am admite că ne scoatem
reciproc din minți, ne certăm tot timpul și abia dacă mai facem sex, dar
nu putem trăi departe unul de altul, deci trebuie să suportăm totul? Am
putea apoi să ne petrecem viața împreună – mizerabil, dar măcar am fi
fericiți că suntem împreună.
Faptul că mi -am petrecut ultimele zece luni gândindu -mă serios la
propunerea lui dovedește disperarea cu care -l iubesc.
Cealaltă variantă la care ne gândeam amândoi, dar pe care nici unul
nu o spunea, ar fi fost ca unul dintre noi să se schimbe. El ar fi putut să fie
mai afectuos și mai deschis, să nu mai fugă de femeia iubită, de frică să
nu-i fie devorat sufletul. Sau poate eu aș fi putut să încerc să nu -i mai
devorez sufletul.
De atâtea ori mi -am dorit ca eu și David să ne putem comporta
asemen ea mamei mele, care e o persoană independentă, puternică și
suficientă sieși în căsnicie. Pe picioarele ei. Capabilă să trăiască în lipsa
unor doze regulate de afecțiune și atenții romantice din partea
fermierului mizantrop care -mi e tată. Capabilă să plan teze voioasă
grădini întregi de margarete printre zidurile de tăcere cu care tata se
înconjoară uneori fără nici o explicație. Tata e omul care -mi place cel mai
mult pe lumea asta, dar e și o ciudățenie în multe privințe. Unul dintre
foștii mei iubiți l -a descris cândva în felul următor: „Taică -tău are doar un
picior pe pământ. Și are picioare foarte, foarte lungi…‖

97 Acasă am crescut lângă o mamă care putea primi afecțiunea și
dragostea propriului soț oricând voia el să i le ofere, dar era în stare să se
detașeze și să -și poarte singură de grijă ori de câte ori tata aluneca în
propriul lui univers și, în mod evident, o neglija. Cel puțin așa mi se părea
mie că se întâmplă, având în vedere că nimeni (și mai ales un copil) nu
știe cu adevărat ce se petrece î ntre doi oameni. Așa era mama – o femeie
care în adolescență învățase singură să înoate într -un l ac rece din
Minnesota, cu ajutoru l unui manual împrumutat de la bibliotecă și care
se numea Cum să înotăm. Din punctul meu de vedere, mama putea face
singură a bsolut orice.
Dar mai târziu am avut o discuție cu ea, din care am aflat multe
lucruri pe care nu le bănuisem până atunci. Nu cu mult înainte de
plecarea mea la Roma, mama a venit la New York pentru a petrece puțin
timp cu mine. Atunci, încălcând toate reg ulile de comunicare din istoria
familiei noastre, m -a întrebat direct ce se întâmplase între mine și David.
La rândul meu, am uitat toate regulile din Manualul standard de
comunicare al familiei Gilbert și i-am răspuns la fel de direct. I -am
povestit totul . I-am povestit cât de mult îl iubeam pe David, dar și cât de
singură și deprimată mă făcea să mă simt când dispărea mereu din cameră
sau din pat, sau de pe planetă.
— Parcă ar fi taică -tău, mi -a spus ea atunci.
O mărturisire curajoasă și plină de generozi tate.
— Problema e, i -am replicat eu, că nu sunt ca tine. Nu sunt la fel de
puternică, mamă. Am nevoie de un nivel constant de apropiere față de
omul pe care -l iubesc. Mi -aș dori să fiu ca tine, pentru că așa aș putea trăi
povestea mea de dragoste cu David . Dar faptul că nu mă pot baza pe
afecțiunea lui atunci când am nevoie de ea pur și simplu mă distruge.
Apoi, mama m -a șocat. Mi -a spus:
— Liz, să știi că toate lucrurile astea pe care le vrei de la relația ta mi
le-am dorit si eu întotdeauna.
A fost ca și cum mama mea cea puternică și -ar fi întins brațul peste
masă și mi -ar fi arătat în sfârșit urmele unghiilor pe care și le înfipsese în

98 carne timp de zeci de ani, doar ca să poată face față frustrărilor și să
continue să aibă o căsnicie fericită alături de tata (pentru că, în ciuda
tuturor problemelor, ei chiar au o căsnicie fericită). Până atunci, nu
văzusem nici măcar o singură dată cealaltă latură a mamei. Nu -mi
imaginasem niciodată ce -ar fi putut să -și dorească, ce -ar fi putut să -i
lipsească, în privinț a căror lucruri ar fi putut decide că nu merită să se
certe pentru ele. Acum simțeam că tot ce crezusem până atunci începea
să se modifice.
Dacă până și ea vrea exact ce -mi doresc și eu, atunci… ?
Continuând șirul neașteptat al mărturisirilor, mama mi -a spus:
— Draga mea, tu trebuie să înțelegi că eu am fost educată să cred că
merit foa rte puțin de la viață. Ține minte – asta se întâmpla într -un loc și
într-o perioadă cu care tu nu ai nimic de -a face.
Am închis ochii și am văzut -o pe mama la vârsta de zec e ani, la ferma
din Minnesota a familiei ei, muncind ca un argat, crescându -și frații mai
mici, îmbrăcată cu hainele surorii ei mai mari, economisind mărunțiș
pentru ca într -o bună zi să poată pleca de -acolo…
— Și mai trebuie să înțelegi cât îl iubesc pe tatăl tău, a mai adăugat
ea.
Mama a trebuit să facă alegeri în viață, așa cum trebuie să facem toți,
și ea e mulțumită. O văd mulțumită. Nu s -a amăgit singură. Binele pe care
i l-au adus alegerile făcute e uriaș – o căsnicie lungă și trainică, alături de
un bărbat pe care încă îl consideră cel mai bun prieten al ei; o familie din
care acum fac parte și nepoți care o adoră; încredere în propriile puteri.
Pesemne că a sacrificat multe lucruri și pesemne că și tata a sacrificat la
rândul lui unele lucruri, da r cine poate trăi fără nici un sacrificiu?
Și acum, întrebarea pe care mi -o pun e: „Care ar trebui să fie
alegerile mele? Ce cred eu că merit în viață? Ce să sacrific și ce nu?‖ Mi -a
fost extrem de greu să -mi închipui viața fără David. A fost greu și să -mi
închipui că nu va mai urma nici o altă excursie alături de cel mai drag
tovarăș de drum al meu, că nu -l voi mai aștepta niciodată în mașină, cu
geamurile deschise și cu melodiile lui Springsteen la radio, cu un munte

99 de provizii între noi și cu un ocean c are să ne aștepte, fremătând, la
celălalt capăt al drumului. Dar cum aș putea accepta extazul, dacă e
mereu însoțit de un revers atât de întunecat – izolarea care mă strivește,
insecuritatea care mă macină, resentimentele cele mai adânci și,
bineînțeles, c ompleta anihilare de sine, care devine inevitabilă când
David nu se oprește doar din dăruit, dar începe și să ia înapoi?
Ceva din bucuria pe care am simțit -o la Napoli m -a făcut să realizez
nu numai că pot fi fericită și în lipsa lui David, ci și că trebui e să fiu.
Oricât de mult l -aș iubi (și îl iubesc enorm, prostește de mult), acum
trebuie să -mi iau adio de la el. Și așa să rămână.
Așa că îi scriu un e -mail.
E noiembrie. Nu ne -am mai scris din iulie. L -am rugat să nu încerce
să ia legătura cu mine, știin d că țineam la el atât de mult, încât mi -ar fi
fost imposibil să mă concentrez asupra experiențelor de zi cu zi dacă aș fi
primit vești de la el. Dar acum îi intru din nou în viață prin e -mailul pe
care i -l trimit.
Îi spun că sunt bine și că sper că și el e la fel. Fac câteva glume.
Întotdeauna am știut să glumim. Îi mai spun că eu cred că a venit
momentul să terminăm definitiv relația. Poate a venit timpul să
recunoaștem că nu a fost să fie, că n-ar trebui să fie. Tonul meu nu e
îngrozitor de dramatic. Am avut până acum parte de destule drame. Stilul
e concis și simplu. Dar mai trebuie să adaug un lucru. Ținându -mi
respirația, tastez: „Dacă vrei să cauți pe altcineva, fii sigur că ai
binecuvântarea mea.‖ Îmi tremură mâinile. Semnez cu dragoste,
încercând să păstrez un ton relaxat.
Mă simt ca și cum tocmai aș fi primit o lovitură în piept.
În cursul nopții următoare nu dorm bine deloc, mi -l închipui citind
e-mailul de la mine. A doua zi fac mai multe drumuri până la internet
café, în speranța că voi găsi un r ăspuns. Încerc să fac abstracție de partea
din mine care moare de dorința ca el să răspundă „ÎNTOARCE -TE! NU
MĂ PĂRĂSI! AM SĂ MĂ SCHIMB!‖ Î ncerc să n -o bag în seamă pe cea
care, în schimbul cheilor de la apartamentul lui David, ar renunța

100 bucuroasă la toată ideea măreață de a călători în jurul lumii. Dar în
aceeași seară, pe la zece, primesc în sfârșit răspunsul așteptat. Un e -mail
minunat scris, se înțelege. David a scris întotdeauna minunat, îmi dă
dreptate, chiar a venit timpul să ne luă m adio definitiv. Spune că și el s -a
gândit la asta în același fel. Mi -a răspuns în felul cel mai elegant cu
putință, împărtășindu -mi regretele și durerea lui cu o tandrețe pe care era
uneori capabil s -o ofere dureros de ușor. Speră că știu cât de mult mă
iubește, atât de mult, încât e incapabil să găsească vorbele prin care să
exprime asta. „Dar nici unul dintre noi nu e ce -i trebuie celuilalt‖, adaugă
el. E convins însă că într -o bună zi voi găsi marea dragoste. E sigur. Până
la urmă, „frumusețea atrage f rumusețe‖. E minunat să auzi asta. E cel mai
frumos lucru din lume pe care ți -l poate spune dragostea vieții tale,
atunci când nu -ți spune „ÎNTOARCE -TE! NU MĂ PĂRĂSI! AM SĂ MĂ
SCHIMB!‖
Stau și mă uit timp îndelungat, tristă și tăcută, la ecranul
calculator ului. Știu că așa e cel mai bine. Aleg să fiu fericită și să renunț la
durere, știu că așa e. Fac loc viitorului necunoscut, care o să vină și o
să-mi umple viața cu surprize minunate. Știu, știu toate astea. Și totuși…
L-am pierdut pe David.
Îmi îngrop fața în mâini, tăcută și tristă, și stau așa foarte mult timp.
Într-un final, îmi ridic privirea și realizez că una dintre albanezele care
lucrează la internet café s -a oprit din șters podeaua, s -a rezemat de perete
și mă privește. Un moment, ne uităm obos ite una la cealaltă. Dau tristă
din cap către ea și spun tare: „De rahat.‖ Mă aprobă în tăcere. Nu înțelege
ce spun, dar sunt sigură că, în felul ei, mă înțelege perfect.
Îmi sună mobilul.
E Giovanni. Pare nedumerit. Spune că mă așteaptă de peste o oră în
Piazza Fiume, unde ne întâlnim în fiecare joi seară pentru exercițiile de
conversație. E uimit, pentru că de obicei el e cel care întârzie sau uită să
mai vină la întâlniri, dar în seara asta a ajuns la timp și e sigur că aveam
întâlnire.

101 Uitasem. Îi spun unde sunt. Îmi răspunde că vine să mă ia cu mașina.
N-am chef să văd pe nimeni, dar mi -e greu să -i explic la telefonino, date
fiind abilitățile noastre lingvistice limitate. Îl aștept afară, în frig. Câteva
minute mai târziu, mașinuța lui roșie oprește în fața mea. Mă întreabă în
italiană care -i treaba. Deschid gura să -i răspund și mă bufnește plânsul.
Adică încep să plâng în ultimul hal. Plâng teribil, cu sughițuri – prietena
mea Sally numește un astfel de plâns „doză dublă‖: când inhalezi cu
disperare de două ori pentru fiecare suspin. Nu mă așteptam să izbucnesc
așa, m -a luat total prin surprindere.
Bietul Giovanni! Mă întreabă într -o engleză ezitantă dacă e el de
vină. Sunt cumva supărată pe el? M -a jignit în vreun fel? Nu sunt în stare
să-i răspund, dau doar din cap și continui să bocesc. Îmi e îngrozitor de
rușine și -mi pare groaznic de rău pentru dragul de Giovanni, care e
prizonier în propria mașină, împreună cu o babă plângăcioasă făcută a
pezzi – bucăți.
Reușesc până la urmă să -l asigur printre susp ine că n -are nici o vină.
Emit cu greu o scuză pentru felul în care mă port. În ciuda vârstei lui,
Giovanni preia controlul situației într -un mod foarte matur. Îmi spune:
— Să nu -ți ceri scuze că plângi. Fără emoții ca astea, am fi toți niște
roboți. Îmi d ă câteva șervețele dintr -o cutie de pe bancheta din spate și
adaugă:
— Hai să mergem.
Are dreptate, locul din fața internet café -ului e prea circulat și
luminat pentru o cădere nervoasă. Un timp conduce, apoi trage pe
dreapta în plină Piazza della Republic a, unul dintre cele mai frumoase
locuri din Roma. Parchează în dreptul superbei fântâni în care nimfe
planturoase, complet goale se joacă în cel mai pornografic mod posibil cu
gâturile întinse ale unor lebede enorme. După standardele Romei,
fântâna e aproa pe nouă. În ghidul orașului scrie că modelele care au pozat
pentru sculpturile nimfelor erau două surori, faimoase dansatoare de
varieteu ale epocii. Când fântâna a fost gata, au avut parte de ceva
notorietate. Biserica a încercat luni întregi să oprească dezvelirea lucrării,

102 pe motiv de exces de sexualitate. Surorile au trăit și îmbătrânit bine
mersi, și prin anii '20 cele două bătrânici încă se plimbau împreună zilnic
până la piață, unde își admirau fântâna. O dată pe an – în fiecare an al
vieții lui – sculptorul francez care le imortalizase în marmură tinerețea
venea la Roma și le scotea pe cele două surori la o masă în oraș, în timpul
căreia depănau împreună amintiri din zilele în care fuseseră cu toții tineri
și frumoși și nebuni.
Giovanni parchează aic i și așteaptă să -mi revin cât de cât. Tot ce pot
face e să -mi apăs ochii cu palmele, în încercarea de a -mi împinge
lacrimile înapoi de unde vin. Nu am purtat niciodată vreo conversație pe
teme personale cu Giovanni. De când ne cunoaștem, la toate cinele lu ate
împreună, temele noastre de discuții au fost filozofia, arta, cultura,
politica și gastronomia. Nici unul nu știe nimic despre viața celuilalt. Nu
știe nici măcar că sunt divorțată sau că am lăsat în America un bărbat pe
care-l iubesc. Eu nu știu despr e el decât că vrea să devină scriitor și că s -a
născut la Napoli. Plânsul meu e pe cale să deschidă cu forța un nou
subiect de discuție între doi oameni. Mi -aș dori să nu se întâmple asta, cel
puțin nu în astfel de circumstanțe apăsătoare.
— Scuze, dar nu înțeleg. Ai pierdut ceva azi? mă întreabă Giovanni.
Dar eu încă nu reușesc să vorbesc. El îmi zâmbește și mă încurajează:
Parla come mangi. Știe că asta e una dintre expresiile mele preferate din
dialectul roman. Înseamnă „Vorbește cum mănânci‖ sau, în tra ducerea
mea personală: „Vorbește ca și cum ai mânca.‖ Când încerci să explici
ceva într -un mod prea elaborat și nu reușești să -ți găsești cuvintele, îți
atrage atenția să te exprimi simplu și direct, ca mâncarea romană. Nu
construi un scenariu elaborat. Pu ne totul pe masă, și gata.
Trag aer în piept și povestesc varianta extrem de prescurtată, în
italiană, a situației în care sunt:
— E vorba de o poveste de dragoste, Giovanni. Azi a trebuit să -mi
iau adio de la cineva.
Îmi acopăr din nou ochii cu palmele, î n timp ce lacrimile mi se
preling printre degete. Îi sunt recunoscătoare lui Giovanni că nu încearcă

103 să-mi cuprindă umerii într -un gest de îmbărbătare și nici nu dă semne că
s-ar simți prost din cauza stării mele explozive. Doar stă și tace, în timp ce
eu plâng mai departe, până reușesc să mă calmez. Îmi spune, plin de
înțelegere, alegându -și cu grijă fiecare cuvânt (fiindu -i profesoară de
engleză, am fost extrem de mândră de el în seara aia), vorbind rar și clar și
afectuos:
— Te înțeleg, Liz. Am trecut și eu pe -acolo.

29

Câteva zile mai târziu, vizita pe care sora mea mi -a făcut -o la Roma
m-a ajutat să nu mă mai gândesc la tristețea pe care încă o simțeam în
urma despărțirii de David și m -a readus în formă. Sora mea face totul în
viteză și are atâta energie, încât o emană în mici vârtejuri peste tot în
jurul ei. E cu trei ani mai mare și cu opt centimetri mai înaltă. E sportivă,
intelectuală, mamă și scriitoare. Cât a stat la Roma, s -a antrenat continuu
pentru un maraton, adică se trezea în zori și al erga vreo treizeci de
kilometri în timp ce eu îmi citeam articolul și beam două cappuccino.
Când aleargă, arată ca o căprioară. Într -o noapte, pe când era însărcinată
cu primul ei copil, a traversat înot un lac întreg, singură și pe întuneric.
Mie mi -a fos t prea frică să înot cu ea, și eu nici măcar nu eram
însărcinată. Sora mea nu e genul de om căruia să i se facă vreodată frică.
Când era însărcinată cu al doilea copil, o moașă a întrebat -o dacă îi e
teamă că i se poate întâmpla ceva copilului – malformați i genetice sau
complicații la naștere. Catherine i -a răspuns:
— Singura mea temere e că ar putea deveni republican când va fi
mare.
Așa o cheamă pe sora mea – Catherine. Suntem doar noi două la
părinți. Pe vremea copilăriei noastre rurale din Connecticut, eram doar
noi la ferma părinților noștri, fără nici un alt copil prin preajmă. Era
atotputernică și mă domina, îmi comanda întreaga viață. Am crescut
admirând -o și temându -mă de ea. Pentru mine nu conta decât părerea ei.

104 Când jucam cărți împreună pierdeam intenționat, ca să nu se supere pe
mine. N -am fost mereu prietene. Eu o enervam, și cred că mi -a fost frică
de ea până pe la vreo douăzeci și opt de ani, când am obosit să -mi tot fie.
Atunci a fost momentul în care am înfruntat -o, iar reacția ei la rebeliu nea
mea a fost ceva de genul: „Era cazul!‖
Abia începuserăm să ne obișnuim cu termenii noii noastre relații,
când căsnicia mea a luat -o la vale. Lui Catherine i -ar fi fost ușor să se
simtă învingătoare în urma înfrângerii suferite de mine. Eu fusesem
mereu cea iubită și norocoasă, copilul preferat și de familie, și de soartă.
Lumea se dovedise de fiecare dată un loc mai îmbietor și mai comod
pentru mine decât fusese pentru ea; luase viața în piept cu atâta putere,
încât fusese de multe ori rănită adânc din cauza asta. I -ar fi fost ușor lui
Catherine să reacționeze la divorțul și la depresia prin care treceam cu un
„Ha! Uite -o și pe Rază de soare, ce bine -a ajuns!‖. Dar m -a susținut în cele
mai neașteptate moduri. Răspundea la telefon în toiul nopții și mă al ina
de fiecare dată când nu mă simțeam în apele mele. A căutat împreună cu
mine motivele pentru care eram atât de tristă. Timp îndelungat, a fost
parte integrantă a terapiei pe care o urmam. O sunam după fiecare
ședință și îi povesteam tot ce reușisem să f ac în cabinetul terapeutului, și
ea lăsa de fiecare dată orice treabă și mă asculta, spunându -mi din când în
când:
— Aha… asta explică multe.
Adică explica multe și pentru ea.
Acum vorbim aproape zilnic la telefon – cel puțin așa făceam până să
plec la Roma. Înainte de a se urca în avion, una dintre noi o sună pe
cealaltă și îi spune: „Știu că treaba asta e morbidă, dar am vrut să -ți spun
că te iubesc. Știi tu… în caz că…‖ Și i se răspunde mereu: „Știu, știu, în caz
că…‖
A venit la Roma pregătită, ca de obicei. Și -a adus cinci ghiduri
turistice – pe care le -a și citit – și știe deja pe dinafară harta orașului. Se
putea orienta în Roma încă dinainte să apuce să plece din Philadelphia. Și
ăsta e un exemplu clasic al diferențelor dintre noi două. Eu su nt cea care

105 și-a petrecut primele săptămâni la Roma umblând prin oraș, pe jumătate
pierdută, nouăzeci la sută din timp, dar fericită sută la sută, privind toate
lucrurile din jur ca pe niște superbe și impenetrabile mistere. Dar lumea
se vede mereu așa pri n ochii mei. Însă pentru sora mea nu există nimic ce
nu poate fi explicat, cu condiția să aibă acces la o bibliotecă bună. Femeia
asta ține Enciclopedia Columbia în bucătărie, lângă cărțile de bucate, și
chiar o citește de plăcere!
Îmi place câteodată să j oc cu prietenii mei un joc pe care l -am
denumit „Fii atent!‖. De câte ori se întreabă cineva care -i treaba cu cine
știe ce lucru sau personalitate obscură (de exemplu: „Cine a fost Sfântul
Ludovic?‖), eu îi spun „Fii atent!‖, pun mâna pe cel mai apropiat t elefon și
formez numărul lui Catherine. Câteodată o prind în timp ce își aduce
copiii de la școală în Volvoul familiei, și atunci începe:
— Sfântul Ludovic… Păi, a fost un rege francez care se autoflagela,
purta o cămașă aspră de păr, lucru foarte interesant dacă stăm să ne
gândim că…
Așa că sora mea vine să mă viziteze la Roma – unde eu de fapt
locuiesc – și-mi arată ea mie orașul. Roma à la Catherine. O Romă plină
de întâmplări și date și stiluri arhitectonice pe care eu nu le observ,
pentru că mintea mea nu funcționează la fel ca a ei. Singurul lucru pe
care vreau să -l aflu despre orice loc sau persoană e povestea, ăsta e
singurul meu interes, deci detaliile estetice trec neobservate în cazul
meu. (Sofie mi -a vizitat apartamentul la o lună după ce mă mutasem
acolo, și mi -a spus: „Drăguță baia asta roz.‖ A fost momentul în care am
realizat și eu că baia era roz. Roz aprins, de sus până jos, peste tot numai
plăci de gresie și faianță absolut roz. Și eu nici nu -mi dădusem seama de
asta până atunci.) Dar privirea educată a surorii mele prinde toate
detaliile gotice, romanice sau bizantine ale unei clădiri, observă modelul
mozaicului cu care sunt pavate bisericile sau schița abia vizibilă a unei
fresce neterminate, ascunsă după altar. Străbate Roma cu picioarele ei
lungi (o poreclisem Catherine -cu-Picioare -De-Șapte -Leghe), în timp ce
eu abia țin ritmul, trebuind să fac doi pași la fiecare pas al ei.

106 — Vezi, Liz? Vezi cum au trântit fațada aia de secol XIX peste
zidurile de cărămidă? Pariez că dacă merge m după colț vedem că… da!…
vezi? Asta au făcut: au folosit blocurile de piatră originale din Antichitate
pe post de stâlpi de susținere, probabil din cauză că n -au avut cum să le
mute… Da, chiar îmi place amestecătura de stiluri din bazilica asta…
Catherine duce harta și ghidul Michelin, eu duc coșul de picnic
(adică două baghete uriașe, cârnați picanți, rulouri de sardine marinate
umplute cu măsline verzi, pateu de ciuperci – gustul unei păduri întregi
într-o singură cutie, bucăți întregi de mozzar ella afumată, arugula cu
piper la grătar, roșii cherry, brânză pecorino, apă minerală și puțin vin
alb de la gheață) și, în timp ce eu mă întreb în gând oare când om mânca,
ea se întreabă cu voce tare:
— Oare de ce se discută atât de puțin despre Conciliul din Trento8?
Mă duce prin zeci de biserici din Roma, le -am pierdut șirul, printre
atâția Sfântul Cutare și Sfântul Cutărică al Penitenților Desculți ai
Preasfintei Suferințe… Faptul că nu reușesc să rețin numele sau detaliile
atâtor cornișe și arhitrave nu înseamnă că nu -mi place să mă plimb prin
astfel de locuri împreună cu sora mea, ai cărei ochi violeți nu scapă nimic.
Nu mai știu numele bisericii unde am văzut niște fresce care semănau
izbitor cu frescele eroice din perioada New Deal9, dar țin minte replica
lui Catherine:
— Imposibil să nu -ți placă papii ăștia care seamănă toți cu
Roosevelt…
Țin minte și dimineața în care ne -am trezit devreme și ne -am dus la
slujba de la Sfânta Susanna: ne -am ținut de mână în timp ce ascultam
imnurile gregoriene câ ntate de maici și lăcrimam amândouă la auzul

8 Al XIX -lea conciliu ecumenic al Bisericii Catolice, ținut în mai multe etape între 1545
și 1563, prin care se răspundea oficial id eilor și activităților legate de Reformă. (N.t.)
9 Program economic și social inițiat de guvernul federal american pentru a scoate SUA
din criza economică din anii '30. În cadrul programului, o serie de clădiri
guvernamentale au fost decorate cu fresce cu scene eroice. (N.t.)

107 rugăciunilor răsunătoare și al ecoului lor persistent. Sora mea nu e o
persoană bisericoasă, cum de altfel nu e nimeni din familia noastră. (Mă
distrez numindu -mă pe mine „oaia albă‖ a familiei.) Căutările mele
spirituale o interesează pe Catherine doar din curiozitate intelectuală.
— Cred că o astfel de credință e minunată. Dar eu nu o am. Pur și
simplu n -o pot avea… îmi șoptește în timp ce suntem în biserică.
Iată un alt exemplu al diferențelor dintre noi două. În cartierul ei era
o familie în care se petrecuse o dublă tragedie: mama și copilul de trei ani
fuseseră diagnosticați cu cancer. Când Catherine mi -a povestit despre ei,
tot ce am putut spune a fost: „D oamne, au nevoie de un miracol!‖ Mi -a
replicat hotărâtă: „Au nevoie de mâncare gătită!‖, și s -a pus pe treabă,
mobilizând toate familiile din cartier să aducă mâncare bieților oameni,
seară de seară, timp de un an întreg. Nu știu dacă ea înțelege, dar ăla a fost
un miracol.
Ieșim din biserică și -mi spune:
— Știi de ce aveau papii nevoie de planificare urbană în Evul Mediu?
Pentru că trebuiau să se descurce cu câte două milioane de pelerini
catolici pe an, care veneau aici din tot Occidentul, să parcurgă dru mul
dintre Vatican și catedrala Sfântul Ioan Laterano – și de multe ori făceau
asta în genunchi, așa că trebuia să le oferi acelor oameni tot felul de
facilități.
Studiul e credința lui Catherine. Cartea ei sfântă e dicționarul
Oxford. Când se apleacă deas upra cărților și își răsfiră degetele peste
pagini, e în prezența Dumnezeului ei. O văd pierdută în rugăciune mai
târziu, în decursul aceleiași zile – când se așază în genunchi în mijlocul
Forului Roman, nivelează praful de pe jos (cu gesturile cu care ar șterge
tabla) și, cu o pietricică, desenează acolo schița unei bazilici romanice.
Pornind de la desen, îmi arată ruinele din jur, făcându -mă să înțeleg
(chiar și eu, cea total lipsită de simțul observației, reușesc să înțeleg) cum
arăta clădirea acum optsp rezece secole. Schițează cu degetul prin aer
boltele de piatră care lipsesc, naosul, ferestrele de mult dispărute.

108 Ca-ntr-o poveste, Catherine reușește să umple golurile din Creație doar
cu puterea minții ei bogate, prin care reîntregește tot ce e ruină.
În italiană există un timp verbal mai puțin folosit, care se numește
passato remoto. Se recurge la el când se discută despre lucruri întâmplate
în trecutul extrem de îndepărtat, atât de demult, încât nu mai au nici un
impact direct asupra vorbitorului – cum ar fi istoria antică. Dacă ar vorbi
italiana, sora mea nu ar folosi passato remoto în discuțiile despre istoria
antică. În lumea ei, Forul Roman nu e nici departe, nici îngropat în
trecut. Pentru ea, e exact la fel de aproape și de prezent pe cât sunt și eu.
A doua zi pleacă. Îi spun:
— Ascultă, te rog mult să mă suni după aterizare, OK? Nu vreau să
fiu morbidă, dar…
— Știu, drăguța mea, și eu te iubesc! îmi răspunde ea.

30

Câteodată sunt surprinsă când realizez că sora mea e soție și mamă,
iar eu nu. Mi-am imaginat mereu că va fi invers. Credeam că eu aveam să
fiu cea cu casa plină de cizmulițe murdare și copii alergând peste tot, în
timp ce pe Catherine mi -o închipuiam trăind singură, complet
independentă, citind singură în pat noapte de noapte. Adult e, am ajuns
altfel decât ne imaginam că vom fi în copilărie. Cred totuși că e mai bine
așa. În ciuda oricăror predicții, am reușit fiecare să ne construim viața
care ni se potrivește cel mai bine. Firea ei solitară are nevoie de o familie
care s -o apere de singurătate; firea mea sociabilă înseamnă că nu -mi fac
griji că voi rămâne vreodată singură, nici chiar în perioadele când nu am
nici o relație. Mă bucur că se întoarce acasă la familia ei și mă bucur la fel
de mult că mai am încă nouă luni de călătorie l a dispoziție, în care tot ce
am de făcut e să mănânc și să citesc și să mă rog și să scriu.
Nu știu încă dacă voi dori vreodată să am copii. Am fost uimită să
descopăr că la treizeci de ani nu mi -i doream. Amintirea acelei uimiri mă
face să nu am nici cea mai vagă idee despre ce -mi voi dori la patruzeci.

109 Pot doar să înțeleg cum mă simt acum – recunoscătoare că sunt
independentă. Știu și că nu voi face copii doar de frică să nu -mi pară rău
mai târziu că nu i -am făcut. Nu cred că asta e o motivație suficientă
pentru a umple lumea de bebeluși. Deși cred că oamenii o folosesc și pe ea
ca să se reproducă – vrând să fie siguri că mai târziu nu vor regreta. Cred
că oamenii au tot felul de motive pentru a face copii – câteodată din
simpla dorință de a da viață, câte odată pentru că nu au de ales, alteori
pentru a se agăța de partener sau pentru a avea un moștenitor, câteodată
fără nici un motiv. Motivele sunt foarte variate, și multe dintre ele nu -s
neapărat altruiste. Și motivele pentru a nu face copii sunt la fel de variate;
și la fel de multe nu -s neapărat egoiste.
Spun asta pentru că încă mă lupt cu acuzația pe care soțul meu mi -a
adus-o de nenumărate ori în perioada în care căsnicia noastră s -a
destrămat, și anume egoismul. De câte ori îmi reproșa că sunt egoistă, eu
eram complet de acord, îmi acceptam vina și tot ce decurgea din ea.
Doamne, nici nu aveam copii și deja mi -i neglijam, deja îmi puneam
propriile nevoi mai presus de ale lor. Eram deja o mamă denaturată.
Copiii ăștia inexistenți au fost de multe ori mot iv de ceartă între noi. Cine
o să aibă grijă de copii? Cine o să stea acasă cu copiii? Cine o să -i suporte
financiar? Cine o să -i hrănească în miez de noapte? Țin minte că, într -o
perioadă în care căsnicia devenise absolut insuportabilă, i -am spus lui
Susan că nu voiam ca propriii mei copii să trăiască într -o astfel de familie.
Răspunsul ei a fost:
— De ce tot aduci în discuție copiii? Liz, deocamdată nici măcar nu
există vreunul. De ce nu recunoști pur și simplu că nu mai vrei să trăiești
în nefericire? Ni ci unul dintre voi nu mai vrea. Și e mai bine să recunoști
asta acum decât în sala de nașteri, când vei avea dilatație de cinci
centimetri.
Tot pe atunci, am fost la o petrecere în New York. Unui cuplu de
artiști de succes tocmai i se născuse un copil și, în plus, mama sărbătorea
inaugurarea unei expoziții personale la o mare galerie din oraș. Țin minte
că mă uitam la femeia aia – proaspăta mămică, artista, prietena mea – în

110 timp ce încerca să fie o gazdă bună (petrecerea se ținea la ea acasă), având
în ace lași timp grijă de copilul nou -născut și încercând să discute în mod
profesionist creațiile ei. Nu văzusem până atunci pe nimeni care să arate
atât de obosit și nedormit ca ea. Nu pot să uit scena în care, după miezul
nopții, prietena mea spăla maldărul de vase murdare rămas după
petrecere. Soțul ei (îmi pare rău s -o spun și realizez perfect că nu -i deloc
un lucru reprezentativ pentru toți bărbații căsătoriți) era în camera de zi,
cu picioarele așezate la propriu pe măsuța de cafea, și se uita la televizor.
Într-un final, l -a rugat s -o ajute să strângă prin bucătărie, iar el i -a
răspuns:
— Lasă-le, iubi, curățăm noi mâine -dimineață.
Copilul a început din nou să plângă. Prietenei mele i se scurgea
laptele prin rochia de cocteil.
E aproape sigur că ceilalți pa rticipanți la petrecerea despre care
vorbesc au plecat de -acolo cu o impresie total diferită de a mea. Poate că
cei mai mulți dintre ei o invidiau pe femeia frumoasă, mamă a unui copil
sănătos, pentru o carieră artistică de succes, pentru un mariaj reușit,
pentru un apartament minunat, pentru rochia ei de cocteil. La petrecere
fuseseră oameni care probabil ar fi vrut să fie în locul ei. Chiar și ea cred
că își amintește seara respectivă – dacă își mai amintește – ca pe un
moment extenuant, dar extrem de reu șit din viața ei de mamă, soție și
artistă. Dar eu pot spune că am tremurat de frică tot timpul petrecerii,
gândindu -mă: Dacă nu recunoști că asta te așteaptă și pe tine, atunci ți -ai
pierdut mințile, Liz. Să nu ajungi în situația asta!
Dar oare aveam eu p e umeri responsabilitatea unei familii? Of,
Doamne – responsabilitatea. Cuvântul ăsta m -a măcinat întruna, până am
hotărât să -l macin eu pe el, până l -am făcut bucăți și l -am împărțit în cele
două cuvinte care -i conferă de fapt adevăratul sens: abilitatea de a
răspunde. Și, în ultimă instanță, ceea ce trebuia să îmi asum era chiar
realitatea, anume că fiecare atom al ființei mele îmi spunea să renunț la
căsnicie. Undeva înăuntrul meu exista un sistem de avertizare care -mi
șoptea că aveam să mă îmbolnăvesc de cancer dacă a ș fi ales să lupt în

111 continuare împotriva a ceea ce simțeam cu adevărat. Să aduc pe lume
copii doar pentru că nu vreau să suport rușinea și reproșurile care ar urma
dacă aș face cunoscute niște adevăruri mai puțin măgulitoare pentru
mine, ăsta ar fi de fap t un lucru absolut iresponsabil.
Până la urmă s -a dovedit că m -am ghidat după vorbele amicei mele,
Sheryl, chiar la petrecerea despre care vorbesc, când m -a descoperit
ascunsă în baia acelui apartament elegant. Tremuram de groază și -mi
dădeam cu apă pe faț ă. Sheryl încă nu știa în ce hal ajunsese căsnicia mea,
cum de fapt nu știa nimeni. Și nici eu nu i -am mărturisit nimic atunci. Nu
reușeam decât să spun:
— Nu știu ce să mă fac.
Țin minte că m -a luat de umeri și s -a uitat în ochii mei, a zâmbit cu
blândețe și mi -a spus simplu:
— Fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră.
Și cam așa am încercat să fiu.
Totuși, e foarte greu să renunți la o căsnicie, și nu mă refer aici doar
la complicațiile de natură legală și financiară sau la faptul că toată viața ți
se dă pe ste cap. (Cum bine spunea cândva Deborah: „Partajul mobilei n -a
omorât pe nimeni.‖) Șocul emoțional te omoară de fapt, șocul de a fi
renunțat la un stil de viață convențional și de a fi pierdut confortul
pentru care atâția oameni aleg să meargă în continua re pe drumul ăsta. O
familie alături de un partener stabil e unul dintre modurile fundamentale
de a găsi sens și continuitate în societatea americană – sau în orice altă
societate. Redescopăr asta de fiecare dată când merg la reuniunile de
familie din Minn esota și observ cum poziția la masă a fiecăruia se
păstrează, ani la rând, neschimbată. Începi prin a fi copil, apoi ești
adolescent, devii tânăr căsătorit, părinte, pensionar, apoi bunic – știi
foarte bine cine ești în orice moment, știi ce ai de făcut și știi unde să te
așezi la masă. Stai împreună cu ceilalți copii, adolescenți, părinți sau
pensionari. Până când ajungi în final să stai la umbră cu alți nonagenari
ca tine și să te uiți satisfăcut la descendenți. Te întrebi cine ești? Simplu –
ești persoan a care a creat toate astea. Satisfacția pe care ți -o oferă o

112 asemenea certitudine e una imediată și, mai mult de -atât, e universal
recunoscută. Pe câți nu i -am auzit spunând că cea mai mare realizare și
suprema satisfacție în viață e să ai copii? Gândul la copii e sprijinul pe
care se pot baza oricând în plină criză metafizică, în momentele de
îndoială asupra relevanței lor ca indivizi: „Chiar dacă n -am făcut nimic
altceva în viață, măcar mi -am crescut copiii cum trebuie.‖
Și dacă, fie pentru că așa alegi, fie pentru că așa ți -e dat, ajungi să nu
iei parte la ciclul continuității și familiei? Dacă i te sustragi? Unde te așezi
la reuniunile de familie? Cum marchezi trecerea timpului fără să -ți fie
teamă că ți -ai irosit viața pământească, nelăsând nimic import ant în urma
ta? În cazul ăsta va trebui să -ți cauți alt scop, o altă măsură după care să
poți judeca dacă ai fost sau nu o ființă umană care a contat în vreun fel.
Eu iubesc copiii, dar cum ar fi să nu am niciodată? Ce fel de persoană aș
fi?
Virginia Woolf scria: „Peste întinderea enormă care este viața unei
femei, se lungește umbra unei săbii.‖ De o parte a săbiei, spunea ea,
găsești convenția, tradiția și ordinea; acolo „totul e corect‖. Dar de
cealaltă parte, dacă ești destul de nebună încât să treci înt r-acolo și să
alegi o viață care nu urmează convențiile, totul e confuz. Nimic nu
urmează cursul obișnuit. Argumentul ei e că traversarea de cealaltă parte
a umbrei acelei săbii ar putea să -i ofere femeii o existență cu mult mai
interesantă, dar și cu mult mai periculoasă.
Sunt norocoasă că măcar mă pot baza pe scris. Scrisul e ceva ce
oamenii pot înțelege. Aha, a renunțat la căsnicie pentru a nu -și pierde
inspirația. Există aici ceva adevăr, deși nu unul întreg. O mulțime de
scriitori au familii. Toni Morr ison, ca să dau doar un exemplu, nu s -a
împiedicat de faptul că își creștea fiul atunci când a câștigat bagatela
numită Premiul Nobel. Dar Toni Morrison și -a găsit drumul ei, așa cum și
eu trebuie să -l găsesc pe -al meu. În Bhagavad Gita – textul indian ant ic
despre yoga – stă scris că e mai bine să -ți urmezi propriul destin
imperfect decât să trăiești o imitație perfectă a vieții altcuiva. Așa că am

113 început să -mi trăiesc viața mea. Așa imperfectă și stângace cum e, îmi
seamănă la perfecție.
Oricum, am amint it toate lucrurile astea doar ca să pot recunoaște
că, în comparație cu existența lui Catherine, cu casa ei și cu căsnicia ei
reușită și cu copiii ei, eu sunt o figură destul de rătăcită. Nici măcar nu am
o adresă proprie, ceea ce – la venerabila vârstă de treizeci și patru de ani –
e aproape o crimă împotriva normalității. Chiar și acum, toate lucrurile
mele sunt depozitate acasă la C atherine, unde mi s -a dat cu titl u de
împrumut un dormitor la mansardă (pe care l -am botezat „Apartamentul
Mătușii Fată Bătr ână‖, pentru că are o fereastră care iese din panta
acoperișului, de unde pot să contemplu la modul tragico -romantic
mlaștinile și să tânjesc la tinerețile pierdute, îmbrăcată în vechea mea
rochie de mireasă). Lui Catherine pare să -i convină situația, iar mie sigur
îmi convine, dar sunt îngrijorată de pericolul care mă pândește în caz că
aș rămâne prea mult timp în situația asta: și anume să devin în final
Rebutul Familiei. Sau poate că s -a și întâmplat. Vara trecută, nepoata mea
de cinci ani adusese acasă o altă fetiță, cu care se juca. Am întrebat -o pe
micuță când e ziua ei și mi -a răspuns că pe 25 ianuarie.
— Aha, am replicat eu. Ești Vărsător! Am avut parte de destui
Vărsători, sunteți tare neastâmpărați voi, Vărsătorii!
Ambele fetițe s -au uitat la mine uluite, cu o nedumerire amestecată
cu un pic de teamă. Am avut atunci o imagine îngrozitoare înaintea
ochilor – am văzut femeia în care aș putea să mă transform dacă nu sunt
atentă: Mătușa Liz Nebuna. Divorțata în rochie sac, cu părul vopsit
portocaliu, ca re nu mănâncă lactate, fumează țigări mentolate, e mereu
abonată la vreun club de astrologie sau se desparte tot timpul de vreun
iubit specialist în aromaterapie, le ghicește în tarot copiilor de grădiniță și
spune lucruri ca: „Puișor, adu -i lu' tușa Liz î ncă un șpriț și te las să te joci
cu inelul meu fermecat…‖
La un moment dat va trebui să redevin un cetățean responsabil, știu
asta.
Dar, vă rog… nu încă…

114
31

În următoarele șase săptămâni călătoresc la Bologna, Florența,
Veneția, Sicilia, Sardinia, încă o dată la Napoli, apoi în Calabria. De obicei
sunt excursii scurte – o săptămână ici, un weekend colo –, exact
perioadele potrivite ca să prind parfumul local, să văd împrejurimile, să
întreb oamenii unde se mănâncă cel mai bine și să găsesc respecti vele
locuri. Renunț la școala de italiană, pentru că ajung să cred că stă în calea
eforturilor mele de învățare a limbii, ținându -mă în sala de curs în loc să
mă lase să hoinăresc prin Italia, unde pot să exersez conversând cu
oamenii, față în față.
Săptămânile astea de plimbări spontane sunt ca niște vârtejuri
extraordinare, unele dintre cele mai dezlânate zile ale vieții mele, pline
de alergături la gară și cumpărat de bilete, în care ajung să mă simt liberă
cu adevărat, atunci când realizez într -un final că pot merge oriunde
vreau. Nu-mi mai văd prietenii de la Roma un timp. Giovanni îmi spune
la telefon: Sei una trottola! („Ești un titirez !‖) Într -o noapte petrecută
undeva, într -un oraș de pe malul Mediteranei, într -o cameră de hotel cu
vedere la mare, râd în somn atât de tare, încât mă trezesc. Sunt uluită.
Cine râde în patul meu? Când îmi dau seama că eu sunt, izbucnesc din
nou în râs. Nici nu mai știu ce visasem. Cred că era ceva legat de niște
bărci.

32

La Florența stau doar un weekend, iau u n tren expres vineri
dimineață și le fac o vizită unchiului Terry și mătușii Deb, care au venit
din Connecticut să vadă Italia și să -și vadă și nepoata, bineînțeles! E
prima lor vizită în Italia. Când ajung la ei e deja seară și îi iau la o
plimbare pe lân gă Dom, impresionant ca întotdeauna, după cum se vede
și din reacția unchiului meu:

115 — Oi vei, spune el, după care se oprește și adaugă: Sau poate asta e
prea idiș pentru o biserică catolică…
Asistăm la răpirea Sabinelor, care are loc chiar în centrul gru pului
statuar fără ca nimeni să miște un deget pentru a le salva, îl salutăm pe
Michelangelo, trecem pe la Muzeul Științelor, admirăm peisajul de pe
dealurile care înconjoară orașul. Apoi îmi las unchiul și mătușa să -și
continue concediul fără mine și plec singură către luxurianta Lucca, o
mică localitate pierdută printre dealurile Toscanei, faimoasă pentru
măcelăriile ei, în care mi -e dat să văd cele mai ademenitoare preparate
din carne din întreaga Italie, expuse în toate galantarele orașului cu o
senzual itate care emană un vino -ncoace irezistibil. De tavanele micilor
magazine atârnă cârnați de toate mărimile, culorile și compozițiile
imaginabile, îndesați provocator în tot felul de învelișuri care te duc cu
gândul la ciorapii de damă. În vitrine se răsfaț ă pulpe lascive, la fel de
ademenitoare ca femeile Cartierului Roșu din Amsterdam. Puii, chiar și
așa, trecuți în lumea drepților cum sunt, arată atât de sănătoși și de
mulțumiți, încât ajungi să -ți închipui că s -au oferit satârului mândri și de
bunăvoie, pentru a -și încheia astfel o viață în timpul căreia s -au întrecut
să devină cât mai grași și mai fragezi. Dar la Lucca nu doar mezelurile
sunt minunate; în galantare mai sunt castanele, piersicile, mormanele de
smochine, Doamne, ce smochine!
Sigur că faima orașului se datorează și faptului că aici s -a născut
Puccini. Știu că ar trebui să mă intereseze asta, dar pe mine mă preocupă
mai mult secretul pe care l -am aflat de la un băcan din partea locului: cele
mai bune ciuperci din oraș se mănâncă într -un resta urant pe care -l găsesc
peste drum de casa memorială Puccini. Așa că hoinăresc prin Lucca și cer
explicații în italiană – „Îmi puteți spune unde e casa lui Puccini?‖ – până
când un trecător inimos mă duce exact acolo și probabil rămâne uimit
când îi spun Grazie, pentru ca apoi să mă vadă că mă întorc pe călcâie și o
apuc în direcția opusă intrării în muzeu, ca să intru în restaurantul de
peste drum, unde, în fața unei porții de risotto ai funghi, aștept să se
oprească ploaia.

116 Nu mai știu sigur dacă am fost l a Bologna înainte sau după excursia la
Lucca. Bologna e un oraș atât de frumos, încât pe toată durata vizitei mele
acolo nu m -am putut opri din cântat. „Frumoasă Bologna, Bologna mea!‖
Cu bogăția și încântătoarele ei fațade de cărămidă, Bologna a fost numi tă
„Roșie, grasă și frumoasă‖. (Recunosc – asta a fost una dintre variantele de
titlu pentru cartea mea.) Mâncarea de aici e categoric mai bună decât cea
de la Roma, sau poate doar mi se pare mie că e așa, datorită abundenței
untului în arta culinară local ă. Chiar și gelato e mai bun la Bologna (mă
simt puțin trădătoare că spun asta, dar ăsta e adevărul). Ciupercile de aici
sunt ca niște limbi sexy și cărnoase, iar pizzele sunt drapate în valuri de
prosciutto, ca niște pălării cochete decorate cu dantelării fine. Și,
bineînțeles, sosul bolognese, care desfide orice altă încercare de ragù.
La Bologna îmi dau seama că în engleză nu există nici un echivalent
al expresiei buon appetito. Lucru pe cât de regretabil, pe atât de grăitor.
Mai realizez și că gările It aliei poartă nume care te fac să crezi că ai plecat
într-un tur al celor mai faimoase mâncăruri și vinuri din lume:
următoarea oprire, Parma… Următoarea oprire: Bologna… Stația
următoare: Montepulciano. Găsești de mâncare și în trenuri – niște
sandvici uri mici și ciocolată caldă, ambele foarte bune. Dacă mai și plouă,
parcă e și mai plăcut să ronțăi ceva în timp ce gonești cu trenul. În timpul
unei călătorii mai lungi, împart compartimentul cu un italian tânăr și
arătos, care doarme ore întregi în timp ce afară plouă și eu mănânc o
salată de fructe de mare. Tipul se trezește cu puțin înainte să ajungem la
Veneția, se freacă la ochi, mă studiază atent din cap până -n picioare și
mormăie ca pentru el: Carina. Adică: „Drăguță‖.
— Grazzie mille, îi răspund eu cu o politețe exagerată. Mii de
mulțumiri.
E surprins. Nu -și dăduse seama că vorbesc italiană. De fapt, nici eu
nu-mi dădusem, dar ajungem să vorbim vreo douăzeci de minute, la
capătul cărora realizez pentru prima dată că pot să vorbesc italiana cu
adevăr at. S -a întâmplat ceva, și acum pot. Nu -mi mai traduc; pur și
simplu vorbesc. Sigur, greșesc cel puțin o dată la fiecare propoziție pe

117 care o spun, știu doar trei timpuri verbale, dar comunic cu tipul ăsta fără
prea mare efort. Me la cavo, ar spune italien ii, adică „mă descurc‖, dar
expresia folosește verbul care denumește destuparea unei sticle de vin, cu
alte cuvinte: pot folosi limba asta ca să ies din orice încurcătură.
Puștiul ăsta se dă la mine! Aș minți dacă aș spune că nu mă simt puțin
flatată. Nu -i rău deloc. Deși e incredibil de încrezut. La un moment dat,
îmi spune în italiană – încercând, evident, să -mi facă un compliment:
— Pentru o americancă, nu ești foarte grasă.
Îi răspund în engleză:
— Pentru un italian, nici tu nu ești foarte grețos.
— Come?
Repet în italiană, cu modificări minore:
— Ca toți italienii, și tu ești foarte gentil.
Chiar sunt în stare să vorbesc limba asta! Puștiul crede că -mi place
de el, dar eu de fapt flirtez cu cuvintele. Doamne, am reușit! Mi -am
dezlegat limba, și din e a au început să curgă șuvoaie de italiană! Vrea să
ne întâlnim mai târziu la Veneția, dar nu mă interesează nici cât negru
sub unghie. Sunt doar îndrăgostită până peste poate de limba italiană, așa
că-l las să -i dea înainte. Oricum, la Veneția am deja prog ramată o
întâlnire. Mă văd cu Linda, o bună prietenă din America.
Linda Nebuna – cum îmi place mie să -i spun, deși nu e nici pe
departe nebună – vine la Veneția din Seattle, un alt oraș umed și gri. A
vrut să vină să mă vadă în Italia, așa că i -am propus s ă mergem împreună
la Veneția pentru că refuz, refuz în mod categoric să vizitez singură cel
mai romantic oraș de pe fața pământului – nu, nu vreau, nu acum, nu
anul ăsta! Parcă mă și văd: singură, înfundată într -o gondolă, târâtă prin
cețuri misterioase de un gondolier cu voce de tenor, în timp ce…? În timp
ce citesc o revistă? O imagine jalnică, echivalentul pedalării la deal de
unul singur pe o bicicletă pentru doi. Așa că Linda îmi va ține companie
în plimbarea venețiană, și încă o companie foarte plăc ută.
Am cunoscut -o pe Linda (cu tot cu zecile ei de codițe și de
piercing -uri) acum doi ani în Bali, cu ocazia articolului despre yoga. Am

118 mai fost de -atunci împreună în Costa Rica. E una dintre persoanele cu
care-mi place cel mai mult să călătoresc, e un adevărat spiriduș cu
pantaloni de velur roșu, neînfricată, haioasă și surprinzător de bine
organizată. Linda e posesoarea uneia dintre cele mai puternice firi din
lume, îi lipsește capacitatea de a concepe depresia și nu i -ar trece
niciodată prin cap că st ima de sine poate fi și la alte cote decât unele
foarte înalte. Odată, pe când se privea în oglindă, mi -a spus: „Recunosc,
nu arăt eu fantastic la toate capitolele, dar nu pot să nu mă iubesc!‖ E în
stare să -mi închidă imediat gura când încep să turui într ebări
existențiale, cum ar fi: „Care e natura universului?‖ (Răspunsul Lindei:
„Singura mea nelămurire e de ce să -ți pui o astfel de întrebare?‖) Lindei
i-ar plăcea ca într -o bună zi să aibă codițele atât de lungi, încât să -și poată
monta un suport de sârm ă pe vârful capului, pe care să -l înfășoare cu ele,
„știi, ca arbuștii ăia din grădinile englezești‖, și unde să -i poată face cuib
unei păsărele. Cei din Bali o adorau pe Linda. Ca și cei din Costa Rica.
Când nu -și îngrijește șopârlele și dihorii, e șefa u nei echipe din Seattle
care dezvoltă softuri; și câștigă mai mult decât oricare dintre noi, ăștilalți.
Așa că ne întâlnim la Veneția și Linda se încruntă la harta orașului,
pe care o întoarce pe toate părțile până găsește pe ea hotelul, se
orientează și mă anunță cu modestia ei caracteristică:
— Avem orașu' ăsta la degetu' mic!
Tonusul și veselia ei nu au nimic în comun cu orașul leneș, misterios,
tăcut, ciudat, plin de miasme, gata să se scufunde. Veneția pare locul
perfect în care să ai parte de o moarte lentă și alcoolizată sau unde să
pierzi o persoană dragă, sau să faci pierdută arma crimei cu care ai scăpat
de respectiva persoană dragă. Vizita la Veneția mă face să mă bucur că am
ales să locuiesc la Roma în loc să stau aici, unde nu cred că aș fi reuși t să
renunț atât de repede la antidepresive. Veneția e frumoasă, dar e
frumoasă în același fel în care sunt frumoase și filmele lui Bergman – le
poți admira, dar nu ți -ai dori să trăiești în ele.
Întregul oraș se cojește și decade, așa cum se întâmplă cu
apartamentele din conacele pe care familiile scăpătate nu mai au bani să

119 le întrețină, așa că aleg să le bată ușile în cuie și să uite de comorile care
mor în tăcere, de cealaltă parte a unor scânduri. Așa arată și Veneția.
Curenții murdari ai Adriaticei în ghiontesc greu încercatele temelii ale
clădirilor și verifică mereu rezistența acestor experimente de bâlci de
secol XV – Ce-ar fi dacă am construi un oraș care să stea mereu în apă?
Sub cerul ploios de noiembrie, Veneția are un aer spectral. Orașul
scârțâ ie și se leagănă de parcă ar fi un ponton. În ciuda convingerii
inițiale a Lindei despre oraș și degetul ei mic, ne rătăcim în fiecare zi și –
mai ales – în fiecare noapte. Greșim drumul și nimerim în fundături care
se termină periculos de brusc, cu canale întunecate. Trecem, într -o
noapte cețoasă, pe lângă o clădire ce pare că plânge de durere.
— Nu te îngrijora, ciripește Linda. Lui Satan îi chiorăie burta de
foame.
Atunci o învăț cuvântul meu preferat în italiană – attraversiamo – și
o întindem cât se po ate de repede.
Tânăra și frumoasa venețiană care e patroana restaurantului unde
mâncăm de obicei e nefericită. Urăște Veneția. Jură că toți cei care
locuiesc aici consideră orașul un adevărat mormânt. S -a îndrăgostit pe
vremuri de un artist din Sardinia, c are îi promisese o altă lume, una
însorită și veselă; a părăsit -o și a lăsat -o să se descurce cu trei copii și nici
o altă alternativă în afara întoarcerii la Veneția, unde a preluat
restaurantul familiei. E de o vârstă cu mine, dar pare chiar mai bătrână
decât mine; nu -mi pot imagina ce fel de bărbat i -ar face așa ceva unei
femei atât de frumoase. („Era puternic, și la umbra lui am murit de
dragoste‖, îmi spune ea). Veneția e conservatoare. Femeia avusese câteva
aventuri aici, poate uneori chiar și cu bărb ați însurați, dar toate s -au
terminat dureros. Vecinii o bârfesc. Se opresc din vorbă când intră ea în
încăpere. Mama ei o imploră să poarte o verighetă, măcar pentru a păstra
aparențele – îi spune: Draga mea, aici nu e ca la Roma, unde poți să
trăiești câ t de scandalos vrei. În fiecare dimineață, când Linda și cu mine
coborâm la masă și o întrebăm pe tânăra/bătrâna proprietăreasă cum se

120 anunță vremea pentru ziua respectivă, ea își duce mâna dreaptă la tâmplă
ca pe un pistol și răspunde: „Iar plouă.‖
Și tot uși nu mă apucă depresia pe -aici. Suport ușor și chiar îmi place
melancolia de mlaștină care domnește la Veneția – cel puțin timp de
câteva zile. La un anume nivel interior, sunt în stare să realizez că
melancolia care mă înconjoară nu e a mea; e a orașulu i, și eu mă simt
destul de refăcută încât să pot face diferența între mine și Veneția. Mă
gândesc că și ăsta e un semn de vindecare, că eul începe să mi se
coaguleze. Am avut câțiva ani înecați într -o disperare fără margini, în
care simțeam toată tristețea lumii pe pielea mea, de parcă mi -ar fi
aparținut în întregime. Orice lucru trist se scurgea înăuntrul meu și lăsa
în urma lui pete umede.
Oricum, ar fi chiar greu să fiu depresivă cât timp o am pe Linda lângă
mine, care turuie tot timpul și încearcă să mă convingă să -mi cumpăr o
căciulă enormă de blană roșie. La cina execrabilă de care am avut parte
într-una din seri mă întreabă dacă avem în farfurii fripturi de vită sau
curele de vită. Linda e ca un licurici. În Veneția medievală exista o
meserie numită codega – angajai pe cineva să meargă noaptea în fața ta cu
un felinar aprins, să te ghideze, să țină la distanță hoții și demonii, să -ți
dea încredere și să te protejeze pe străzile întunecate. Asta e și Linda –
codega mea făcută pe comandă, varianta de voi aj. Chiar dacă doar pentru
o vreme.

33

Câteva zile mai târziu, cobor din tren într -o Romă cuprinsă de
eterna ei dezordine încinsă și însorită, în care, de cum pun piciorul în
stradă, aud în apropiere zgomotul ca de stadion al unei manifesta zione a
sindicatelor. Taximetristul nu mă poate lămuri de ce sunt din nou în
grevă, în primul rând pentru că nu -l interesează. Vorbește despre greviști
numindu -i sti cazzi (traducerea literală ar fi „rahații ăștia‖ sau, cum ar
spune tot el, „Nu dai doi bani pe e i‖). Mă bucur că m -am întors la Roma.

121 După sobrietatea împietrită a Veneției, îmi face bine să mă întorc într -un
loc unde pot vedea un bărbat îmbrăcat într -o haină cu imprimeu de blană
de leopard, trecând pe lângă o pereche de adolescenți care se sărută fi x în
mijlocul străzii. Orașul e viu și treaz, gătit și sexy în lumina soarelui.
Îmi aduc aminte ce -mi spusese Giulio cândva. Eram pe terasa unei
cafenele, la obișnuitele noastre exerciții de conversație, când m -a
între bat ce părere am despre Roma. I -am răs puns că, evident, o iubesc,
dar la un anumit nivel realizez că nu e orașul meu și că nu -mi voi petrece
restul zilelor la Roma. În timp ce discutam, pe lângă noi a trecut un
exemplu extrem de grăitor pentru discuția noastră. Era esența femeii
romane – o cuc oană pe la vreo patruzeci de ani, impecabil conservată,
scăldată în bijuterii, cu tocuri de zece centimetri, fustă strâmtă cu o
crăpătură lungă cât un antebraț și o pereche de ochelari care arătau ca o
mașină de curse (și care probabil costau la fel de mul t). Își plimba
cățelușul minuscul și trendy într -o lesă plină de cristale, iar gulerul de
blană al jachetei cambrate pe care o purta arăta de parcă fusese făcut din
blana fostului ei cățel trendy.
Emana un aer incredibil de glamour, care parcă spunea tutur or celor
din jur: „N -aveți decât să vă uitați la mine, că eu la voi n -am de gând să
mă uit!‖ Era greu să -ți imaginezi că existase vreodată un moment din
viața ei în care să nu fi fost dată cu rimel . Femeia aia era opusul meu în
toate privințele imaginabile . Stilul ei vestimentar era ceea ce Catherine
numește „Stevie Nicks10 la cursul de yoga, îmbră cată-n pijama‖.
I-am arătat -o lui Giulio și am spus:
— Vezi, Giulio, aia e femeia romană ti pică. Roma nu poate fi și a mea
și a ei în același timp. Doar una dintre noi are ce căuta aici. Și cred că știm
amândoi foarte bine care anume.
— Poate că tu și Roma aveți cuvinte diferite, mi -a replicat Giulio.

10 Vedetă a rockului american, celebră pentru colaborările cu formația Fleetwood
Mac, cunoscută pentru stilul ei vestimentar extrem de original și de studiat. (N.t.)

122 — Ce vrei să spui?
— Nu știi, a răspuns el, că secretul pentru a înțelege un oraș și pe
locuitorii lui e să afli car e le e cuvântul?
A continuat explicațiile într -un amestec de italiană, engleză și limbaj
al mâinilor. Susținea că fiecare oraș are un singur cuvânt care îl definește
și cu care se identifică majoritatea locuitorilor lui. Dacă ai putea citi
gândurile trecăt orilor de pe stradă, în orice loc al orașului, ai descoperi că
cei mai mulți se gândesc la același lucru. Gândul majorității e de fapt
cuvântul orașului respectiv. Și dacă propriul tău cuvânt nu coincide cu
cel al orașului, atunci nu prea ai ce să cauți pe -acolo.
— Care e cuvântul Romei? am întrebat.
— SEX, a postulat el.
— Dar asta nu e doar una dintre prejudecățile despre Roma?
— Nu.
— OK, dar sunt sigură că la Roma există unii oameni care se gândesc
la alte lucruri în afară de sex, nu?
Giulio a ținut -o pe-a lui:
— Nu. La toți, fără excepție, toată ziua, tot ce le trece prin cap are
legătură cu SEXUL.
— Chiar și la Vatican?
— Asta-i altceva. Vaticanul nu e totuna cu Roma. Acolo au alt
cuvânt. Cuvântul lor e PUTERE.
— Mai degrabă m -aș fi gândit la CREDINȚĂ.
— E PUTERE, a repetat el. Crede -mă. Dar cuvântul Romei e SEX.
Acum, dacă e să -l cred pe Giulio, cuvințelul ăsta – SEX – e lucrul pe
care calci când mergi pe stradă la Roma, e ceea ce curge prin fântânile ei
arteziene și îi umple aerul mai ceva ca zgomotul traficului. Tot ce fac
romanii e să se gândească la el, să se îmbrace pentru el, să -l propună, să -l
refuze, să -l transforme în sport și în joc. Asta ar explica măcar în parte
motivele pentru care, deși e un oraș minunat, la Roma nu mă simt ca
acasă. Cel puțin nu în momentul ăsta al vieții mele. Pentru că acum SEX
nu e cuvântul meu. În alte perioade, era și el. Dar nu acum. Deci în timp

123 ce zumzăie pe străzile ei, cuvântul Romei se lovește de mine și cade, fără
să aibă vreun impact asupra mea. Nu re zonez la cuvânt, și deci nu
locuiesc pe de -a-ntregul aici. Chiar îmi place teoria asta zurlie și
imposibil de demonstrat.
Giulio m -a întrebat care e cuvântul New Yorkului. M -am gândit un
moment, după care m -am decis:
— Sigur e un verb. Cred că e A REALIZA.
(Adică diferă de cuvântul Los Angelesului într -un mod pe cât de
subtil, pe atât de relevant; în Los Angeles, cuvântul e tot un verb – A
REUȘI. Mai târziu, aveam să -i împărtășesc lui Sofie, prietena mea
suedeză, toată teoria cuvântului, și ea avea să -mi sp ună care crede că e
cuvântul de pe străzile din Stockholm – CONFORMISM, după părerea ei
–, chestie care ne -a deprimat pe amândouă.)
Pentru că știe foarte bine sudul Italiei, l -am întrebat pe Giulio care e
cuvântul orașului Napoli.
— LUPTĂ, declară el. Care era cuvântul familiei tale când erai copil?
Greu de spus. Încercam să mă gândesc la un singur cuvânt care ar fi
combinat cumva cuvintele FRUGAL și IREVERENȚIOS . Dar Giulio
trecuse deja la următoarea întrebare – și cea mai logică:
— Care e cuvântul tău?
Ei, la asta sigur nu eram în stare să răspund.
Și chiar după câteva săptămâni bune de gândire, încă nu pot să
răspund la întrebarea asta. Știu câteva cuvinte care în mod sigur nu sunt
ale mele. Cel mai evident dintre ele e CĂSNICIE. Nici FAMILIE nu e
depar te (deși ăsta e cuvântul orașului în care locuisem câțiva ani
împreună cu soțul meu, și o mare parte din suferința pe care o simțisem
probabil că fusese cauzată de nepotrivirea dintre mine și cuvânt). Nu cred
să mai fie nici DEPRESIE, mulțumesc lui Dumneze u pentru asta. Nu -mi
fac griji că ar putea fi CONFORMISM, ca la Stockholm. Dar nici nu mai
simt că mă identific întru totul cu newyorkezul A REALIZA, deși ăsta a
fost cuvântul meu de căpătâi până pe la treizeci de ani. Poate CĂUTARE
este cuvântul meu. (Dar , ca să fiu sinceră, poate fi la fel de bine și FUGĂ.)

124 În timpul lunilor petrecute în Italia, cuvântul care mi -a aparținut în cea
mai mare măsură a fost PLĂCERE, dar nici măcar el nu rezonează cu
toate părțile ființei mele, pentru că, dacă ar face -o, n-aș mai simți atâta
nerăbdare la gândul călătoriei în India. Cuvântul meu ar putea fi
DEVOȚIUNE, deși un astfel de cuvânt mă face să par mai cuminte decât
sunt în realitate și nici nu ia în calcul vinul consumat în ultima vreme.
Nu știu care poate să fie răspunsul și bănuiesc că scopul anului ăstuia
de peregrinări e chiar găsirea cuvântului meu. Dar știu sigur că nu e
vorba de SEX.
Sau cel puțin asta cred. Să -mi spună și mie cineva: de ce, mă rog,
picioarele mele m -au dus azi de c apul lor până la un boutique discret de
pe Via Condotti, unde m -am dat pe mâna expertă a unei domnișoare
vânzătoare și unde am petrecut câteva ore de reverie (fără să mai pun la
socoteală că am cheltuit o sumă de bani cu care aș fi putut să -mi cumpăr
un bi let de avion pe o cursă transcontinentală). Am cumpărat de -acolo
destulă lenjerie cât să -i ajungă fără probleme și unei sultane timp de o
mie și una de nopți. Mi -am luat sutiene de toate formele și modelele.
Mi-am luat cămăși de noapte care mai de care mai străvezii și mai
decupate. Mi -am luat nenumărate perechi de bikini de toate culorile
curcubeului, chiloței din satinuri pastelate și mătăsuri incredibil de fine,
tot felul de sforicele minuscule lucrate manual, cu care nici nu știai sigur
ce trebuie să fa ci, una peste alta – mi-am luat tot ce am găsit mai mătăsos,
mai catifelat, mai dantelat și mai picant.
Nu mai avusesem în viața mea așa ceva. De ce tocmai atunci? Î n timp
ce ieșeam din magazin, cărând după mine mormanul ăla de picanterii
învelite în hârti e de mătase, mi -am amintit deodată întrebarea disperată
pe care o auzisem din gura unui tifoso roman la meciul jucat de Lazio cu o
seară în urmă, când Albertini, vedeta echipei, lovise mingea fără s -o
paseze nimănui și ratase o fază de gol importantă.
— Per chi??? strigase înnebunit suporterul. Per chi???
Pentru cine??? Cui îi pasezi tu mingea, Albertini? Nu -i nimeni acolo!

125 După orele de delir petrecute în magazinul de lenjerie, eram în plină
stradă și repetam în șoaptă obsedanta întrebare: Per chi?
Pentru cine, Liz? Pentru cine e toată sexoșenia asta debordantă? Nu -i
nimeni acolo. Mai aveam de petrecut în Italia doar câteva săptămâni și
n-aveam nici o intenție să mă cuplez cu cineva. Sau aveam? Oare mă
ajunsese și pe mine cuvântul omniprezent pe străzile Ro mei? Făceam
cumva un u ltim efort de a mă italieniza? Î mi făceam mie un cadou, sau îl
făceam unui viitor posibil iubit, despre a cărui existență încă nu știam?
Sau încercam să -mi vindec libidoul după ultima relație, care se dovedise
un adevărat dezastru pentru încrederea mea în propria sexualitate?
M-am întrebat:
— Ai de gând să iei toate chestiile astea în India?

34

Ziua lui Luca Spaghetti coincide anul ăsta cu Ziua Recunoștinței,
drept care, pentru petrecere, vrea să pregătească un curcan. A văzut doar
în poze cum arată un curcan mare și gras făcut la cuptor după tot tipicul
american de Ziua Recunoștinței, dar nu a mâncat niciodată așa ceva. Nu
crede că ar fi prea greu de realizat un astfel de festin (mai ales cu ajutorul
unei americance veritabile – adică al meu). Spune că putem folo si
bucătăria prietenilor lui, Ma rio și Simona, care au o casă mare în munții
din apropierea Romei, unde îi găzduiesc an de an petrecerile de ziua lui.
Planul era următorul: Luca avea să vină după mine pe la șapte, după
ce termina serviciul, după care urma să mergem cu mașina vreo oră până
la casa prietenilor lui – undeva, la nord de Roma. Acolo trebuia să ne
întâlnim cu restul petrecăreților și să ne cunoaștem mai bine la un pahar
de vin, urmând ca, pe la nouă seara, să n e apucăm de gătit un curcan de
vreo zece kilograme…
A trebuit să -l lămuresc pe Luca în privința timpului pe care un
curcan atât de mare trebuie să -l petreacă la cuptor. I -am spus că, după

126 programul lui, invitații vor putea gusta curcanul cel mai probabil în
dimineața zilei următoare. A fost terminat.
— Dar dacă luăm un curcan mititel? Un pui de curcan?
I-am spus:
— Luca, hai să ne facem viața mai ușoară și să mâncăm pizza, așa
cum procedează toate familiile americane disfuncționale de Ziua
Recunoștinței.
Dar el era tot trist. E adevărat că la Roma domnește o tristețe
generală în perioada asta. Vremea s -a răcit. Muncitorii de la salubrizare,
căi ferate și compania aeriană națională au intrat toți în grevă în același
timp. Un studiu publicat recent susține că treizeci și șase la sută dintre
copiii italieni sunt alergici la glutenul cu care se prepară pastele, aluatul
de pizza și cel de pâine; cu alte cuvinte – adio cultură italiană. Mai rău
de-atât, am citit de curând un articol care avea un titlu șocant:
Insoddis -fatte 6 Donne Su 10, adică șase din zece italience nu sunt
satisfăcute sexual. Încă și mai rău de -atât, treizeci și cinci la sută dintre
bărbații italieni declară că au dificultăți la menținerea unei erezione,
lăsându -i pe cercetători cu adevărat perplessi și făcându -mă pe mine să
mă întreb dacă Roma mai are sau nu dreptul la cuvântul SEX după toate
astea.
Trecând la știrile proaste și cât se poate de serioase, nouăsprezece
soldați italieni au murit de curând în războiul americanilor (cum e
denumit a ici) din Irak. Cel mai mare număr de decese cauzate de acțiuni
militare pe care l -a cunoscut Italia de la al Doilea Război Mondial până
azi. Locuitorii Romei au fost șocați și, în ziua înmormântării băieților,
totul a fost închis în oraș. Marea majoritate a italienilor nu vor să aibă
nimic de -a face cu războiul lui George W. Bush. Decizia de a implica
Italia i -a aparținut lui Silvio Berlusconi, prim -ministrul italian (care prin
părțile astea e mai bine cunoscut sub porecla l'idiota). Om de afaceri lipsit
de inteligență, proprietar al unei echipe de fotbal, personaj corupt și
josnic, care își face frecvent compatrioții de râs prin gesturi obscene în
Parlamentul European, talentat în arta discursurilor de tipul l'aria fritta

127 („aer prăjit ‖), maestru în manipularea mediatică (lucru ușor atunci când
controlezi politic și financiar aproape toată media italiană) și care de
regulă se poartă mai degrabă ca primarul din Waterbury (scuze, asta -i o
glumă pe care doar cei din Connecticut o înțeleg) decât ca un lider politic
de talie mondială, Berlusconi i -a târât pe italieni într -un război care pe ei
nu-i privește absolut deloc.
„Au murit pentru libertate‖, a declarat el la funeraliile celor
nouăsprezece soldați italieni, dar cei mai mul ți romani sun t de altă
părere: „ Au murit pentru vendeta personală a lui George W. Bush.‖ S -ar
putea crede că, într -o astfel de atmosferă politică, e greu să fii american în
Italia. Când am ajuns aici, mă așteptam să mă confr unt cu o doză de
resentimente. Î n loc de asta , italienii mi -au arătat înțelegere. De câte ori
făceam vreo referire la George Bush, oamenii dădeau aprobator din cap,
cu gândul la Berlusconi, și -mi răspundeau:
— Te înțelegem perfect, și noi avem unul.
Am trecut și noi pe -acolo.
Așa că, date fiind circu mstanțele, mi se pare ciudat că Luca vrea să -și
serbeze ziua de naștere în stilul unei sărbători tipic americane; dar asta nu
înseamnă că nu -mi place ideea. Ziua Recunoștinței e ceva frumos, un
lucru de care orice american poate fi mândru, una dintre sărbă torile
noastre naționale care a reușit să nu fie transformată în ceva cu totul
comercial. E o zi a bunăvoinței si a mulțumirilor, o zi a comunității și – de
ce nu? – a plăcerii. Poate că astea sunt exact lucrurile de care avem cu
toții nevoie acum.
Prieten a mea Deborah a venit la Roma pentru un weekend tocmai
din Philadelphia, ca să petreacă Ziua Recunoștinței cu mine. Deborah e
psiholog cu recunoaștere internațională, scriitoare și teoreticiana a
feminismului, dar pentru mine e în primul rând una dintre ce le mai
vechi prietene, încă de pe vremea când lucram la bar într -un local din
Philadelphia și ea venea acolo să mănânce de prânz, să bea o Cola
dietetică fără gheață și să -mi spună chestii inteligente peste tejghea.
Deborah chiar aducea clasă acelui loc. S unt deja cincisprezece ani de

128 când suntem prietene. Vine și Sofie la petrecerea lui Luca. Cu ea sunt
prietenă de vreo cincisprezece săptămâni. Toată lumea e bine -venită la
Ziua Recunoștinței. Mai ales dacă se întâmplă să mai fie și ziua lui Luca
Spaghetti.
Seara târziu, părăsim o Romă obosită și stresată și ne îndreptăm către
munți. Lui Luca îi place muzica americană, așa că în mașină bubuie un
cântec al celor de la The Eagles și noi cântăm Take it… to the limit… one
more time!, chestie care face ca plimbarea noastră printre plantații de
măslini și apeducte să aibă, în mod ciudat, un fond sonor cali fornian.
Ajungem la casa priete nilor lui Luca, Ma rio și Simona – părinții unor
gemene de doisprezece ani pe nume Giulia și Sara. Paolo – un alt prieten
de-al lui Luca, pe care -l știu deja de la un meci de fotbal – e și el acolo,
împreună cu prietena lui. Sigur că e și Giuliana, prietena lui Luca, ajunsă
mai devreme decât noi. Casa e minunată, ascu nsă printre măslini,
mandarini și lămâi. Î n semineu arde focul. U leiul de măsline e făcut în
casă.
Evident, nu avem timp să coacem curcanul de zece kilograme, dar
Luca frige câteva bucăți apetisante de piept de curcan, în timp ce eu
coordonez efortul de echipă de care e nevoie pentru prepararea garniturii
de Ziua Recuno știnței. Încerc să -mi amintesc rețeta și să înlocuiesc
ingredientele originale cu unele italienești, deci folosim firimituri
dintr -o pâine italienească specială, curmale în loc de caise, frunze de
fenicul în loc de frunze de țelină. Până la urmă, totul ies e grozav. Luca își
făcea griji pentru felul în care avea să decurgă conversația, căci jumătate
dintre invitați nu vorbeau engleză, iar ceilalți nu vorbeau italiană (și
suedeză vorbește doar Sofie), dar se pare că e una dintre serile
miraculoase în care toț i se înțeleg perfect, sau, dacă nu, există câte un
vecin de masă care traduce când e nevoie.
Am pierdut deja șir ul sticlelor cu vin de Sardinia băute la masă, când
Deborah ne propune să punem în aplicare obiceiul american din astfel de
ocazii – să ne luăm cu toții de mâini și să spună fiecare pentru ce anume e

129 recunoscător. Și așa începe o întreagă suită de mulțumiri exprimate în
trei limbi.
Deborah e prima și spune că e recunoscătoare pentru că America va
avea în curând șansa de a -și alege un nou președint e. Sofie spune (întâi în
suedeză, apoi în italiană și în final în engleză) că e recunoscătoare pentru
bunăvoința italienilor și pentru cele patru luni în care a avut parte de
atâtea plăceri în Ital ia. Primele lacrimi apar când Ma rio, gazda noastră,
începe să plângă mulțumindu -i lui Dumnezeu pentru șansa de a avea o
meserie care -i permite să aibă o casă de care să se bucure familia și
prietenii lui. Paolo stârnește râsete când spune că și el e recunoscător că
America va avea șansa să -și aleagă un nou președi nte. Se așterne o tăcere
solemnă când micuța Sara, una dintre gemenele de doisprezece ani, are
tăria să mulțumească pentru seara petrecută în compania atâtor oameni
drăguți, după o perioadă grea la școală, în care a avut parte de răutățile
unora dintre col egi – „așa că vă mulțumesc pentru că sunteți drăguți cu
mine în seara asta, și nu răi ca ei‖. Prietena lui Luca e recunoscătoare
pentru toți anii în care Luca i -a fost fidel și pentru căldura pe care a
oferit -o familiei ei în momen tele grele. Simona, soția lui Ma rio, plânge
încă și mai mult decât soțul ei, în timp ce își exprimă recunoștința pentru
noul obicei sărbătoresc pe care i l -au adus în casă străinii din America – și
care de fapt nu sunt deloc străini, ci prieteni de -ai lui Luca și deci ai păcii.
Când vine rândul meu să vorbesc, încep prin a spune Sono grata…,
dar realizez că nu -mi pot exprima adevăratele gânduri, și anume că sunt
recunoscătoare că nu mă mai apasă depresia care timp de ani întregi a ros
din mine ca un șobolan, lăsând în sufletul meu găuri enorme, din cauza
cărora ajunsesem să nu mă mai pot bucura nici măcar de astfel de seri
minunate. Nu spun nimic din toate astea, pentru că nu vreau să pun
copiii pe gânduri. Dar spun adevărul simplificat – că sunt recunoscătoare
pentru prietenii mei vechi și pentru cei noi, că mai ales în seara asta sunt
recunoscătoare pentru că îl cunosc pe Luca Spaghetti. Că sper că are o
aniversare de treizeci și trei de ani cât se poate de fericită și că îi doresc o
viață lungă, în care să fie pentru ceilalți un exemplu de ființă generoasă,

130 loială și iubitoare. Și că sper să nu se supere nimeni că, în timp ce spun
lucrurile astea, nu mă pot abține să nu plâng, deși nu cred că se supără,
pentru că toată lumea plânge alături de min e.
Luca e atât de emoționat, încât nu mai poate să spună decât:
— Lacrimile voastre sunt rugăciunile mele.
Vinul de Sardinia continuă să curgă. Î n timp ce Paolo spal ă vasele,
Mario își duce fiicele obosite la cul care, Luca ne cântă la chitară ș i toți
lălăim – beți ș i cu tot felul de accente – cântece de -ale lui Neil Young,
Deborah – psihologul, americanca, feminista Deborah – îmi spune încet:
— Uită-te în jur la italienii ăștia cumsecade. Uite cât de ușor își
exprimă sentimentele și câtă dragoste le oferă celor din familie. Uite cu
câtă grijă și cu cât respect se poartă cu femeile și cu copiii din viața lor. Să
nu crezi tot ce citești în ziare, Liz. Țării ăsteia îi merge foarte bine.
Petrecerea continuă aproape până în zori. Am fi putut foarte bine să
coace m și curcanul ăla de zece kilograme – l-am fi mâncat la micul dejun.
Luca Spaghetti ne duce cu mașina acasă pe mine, pe Deborah și pe Sofie.
Încercăm să -l ținem treaz la volan și răsăritul ne prinde cântând colinde.
Silent night, sainted night, holy night, cântăm întruna, în toate limbile
pe care le știm, în timp ce ne întoarcem împreună la Roma.

35

Nu se mai putea. După aproape patru luni în Italia, nu mă mai
încăpea nici o pereche de pantaloni. Nici măcar hainele cumpărate cu o
lună în urmă (când deja nu mai încăpeam în „Pantalonii din Italia – A
Doua Lună‖) nu -mi mai veneau. Nu -mi permit câte o gar derobă nouă la
fiecare câteva săptămâni și sunt conștientă că în curând voi fi în India,
unde toate kilogramele astea în plus se vor topi de pe mine. Și totuși, pur
și simplu nu mai pot să merg în pantalonii ăștia. Nu mai suport!
Lucru de înțeles, dat fiin d că de curând m -am urcat pe cântarul unui
hotel italienesc în mare vogă și așa am aflat că în patru luni de stat în
Italia m -am îngrășat cu douăsprezece kilograme – un record remarcabil.

131 De vreo șase aveam cu adevărat nevoie, pentru că în ultimii ani – cei cu
divorțul și depresia – devenisem scheletică. Următoarele două le -am pus
pe mine în joacă. Și celelalte? Probabil că pe -astea le -am luat doar ca
să-mi demonstrez mie ceva.
Dar așa se face că acum sunt la cumpărături, în căutarea unui lucru
despre care știu că -l voi păstra toată viața ca pe un suvenir drag: caut
„Jeanșii din Italia – A Patra Lună‖. Tânăra din magazin e destul de
drăguță ca să -mi aducă de fiecare dată câte o măsură mai mare decât cea
probată anterior; îmi dă pe rând prin draperia cabinei de probă toți
pantalonii, fără să facă nici un comentariu. Doar mă întreabă îngrijorată
dacă ăștia îmi vin mai bine. Trebuie să -mi scot de câteva ori capul din
cabină și să întreb:
— Nu vă supărați, aveți unii puțin mai mari?
Până când tânăra atât de drăgu ță îmi aduce niște jeanși cu o talie atât
de mare, încât simplul fapt că m -am uitat la ei a fost dureros. Ies din
cabină și mă expun vânzătoarei.
Nici nu clipește. Se uită la mine de parcă ar fi un expert care încearcă
să evalueze o vază. O vază foarte mar e.
— Carina, decide ea în final. Drăguță.
O rog în italiană să -mi spună sincer dacă pantalonii mă fac să semăn
cu o vacă.
— No, signorina, mi se răspunde. Nu semănați cu o vacă.
— Atunci înseamnă că arăt ca un porc?
Nu, mă asigură ea cu toată seriozitatea posibilă. Sigur nu arăt a porc.
— Poate ca o bivoliță?
Deja toată chestia a devenit un pretext excelent pentru exerciții de
vocabular. Î n același timp, încerc să storc un zâmbet de la vânzătoare, dar
e mult prea hotărâtă să -și păstreze profesionalismul.
Mai încerc o dată.
— Probabil că arăt ca un sac cu mozzarella de bivoliță.
OK, poate, cedează ea, cu un zâmbet aproape imperceptibil. Poate că
arătați foarte puțin ca un sac cu mozzarella de bivoliță.

132 Mi-a mai rămas de petrecut o singură săptămână în Italia. Plănuiesc
ca înainte să zbor spre India să mă întorc de Crăciun în America, și asta
doar din cauză că nu suport gândul de a -mi petrece Crăciunul fără cei din
familie. Dar și pentru că în următoarele opt luni ale călătoriei mele –
adică cele din India si I ndonezia – voi avea nevoie de cu totul alte lucruri
decât am acum în bagaj. Foarte puține dintre lucrurile de care ai nevoie
când locuiești la Roma se dovedesc a -ți fi de folos când hoinărești prin
India.
Și poate tot ca o pregătire pentru etapa următoare, mă hotărăsc să -mi
petrec ultima săptămână aici călătorind prin Sicilia, zona cea mai
apropiată de Lumea a Treia pe care o poți găsi în Italia – locul cel mai
potrivit în care să mergi ca pregătire pentru a vedea sărăcia extremă.
Vreau să merg în Sicilia d atorită lui Goethe, care a spus cândva: „Nu -ți
poți face o idee clară despre ce înseamnă Italia dacă nu ai văzut Sicilia.‖
Dar nu e ușor nici să ajungi în Sicilia, nici să te plimbi prin ea. Sunt
nevoită să -mi folosesc tot talentul de detectiv ca să găsesc un tren care
merge duminica până pe coasta sudică a Italiei, apoi să iau feribotul
pentru Messina (un port sicilian destul de suspect, ce pare că strigă la tine
din spatele ușilor închise: „Nu -i vina mea că sunt urât! Am avut de
îndurat cutremure și bomba rdamente îngrozitoare și am fost și la
cheremul Mafiei, dacă vrei să știi!‖) . Ajunsă la Messina, trebuie să găsesc
autogara (e la fel de întunecată ca plămânii unui fumător), să -l identific
pe cel a cărui ocupație e să stea în cabina casei de bilete și să -și jelească
viața de -acolo, și să încerc să -l conving să -mi vândă un bilet până la
Taormina – alt oraș de pe coastă. Urmează drumul până la Taormina, în
timpul căruia sunt zgâlțâită de -a lungul plajelor și falezelor superbului
litoral sicilian, apoi trebui e să găsesc un taxi, apoi trebuie să găsesc un
hotel. Pe urmă trebuie să găsesc persoana potrivită pentru a -mi răspunde
la întrebarea mea preferată în limba italiană: „Unde se mănâncă cel mai
bine în oraș?‖ Î n Taormina, persoana în cauză se nimerește să fi e un
polițist pe jumătate adormit. Îmi dă unul dintre cele mai minunate
lucruri pe care mi le poate da cineva în viața asta – o hârtiuță mică de tot,

133 pe care e scris numele unui restaurant obscur, însoțit de desenul unei
hărți care să mă ajute să ajung aco lo.
Restaurantul se dovedește a fi o trattoria micuță, a cărei
proprietăreasă în vârstă își așteaptă clienții de seară cocoțată pe o masă,
încălțată doar cu șosetele, și chinuindu -se să șteargă geamurile fără să
dărâme scena nașterii Domnului, care atârnă la fereastră.
Îi spun că n -am nevoie de meniu și că vreau să -mi aducă cea mai
bună mâncare posibilă, pentru că e prima seară pe care o petrec în Sicilia.
Își freacă mâinile de plăcere și strigă ceva în dialect sicilian către și mai
bătrâna ei mamă din bucă tărie. Douăzeci de minute mai târziu, sunt
ocupată până peste cap să devorez cea mai bună mâncare de care am avut
parte în Italia. Sunt niște paste de o formă pe care n -am mai văzut -o
nicăieri – foi mari și proaspete de cocă împăturite ca niște ravioli, ca re au
forma (și aproape și mărimea) unor tiare papale, umplute cu un amestec
fierbinte și aromat de scoici, caracatiță și calamar, servite în stilul
salatelor calde: decorate cu scoici proaspete în carapace și cu legume
julienne, toate scăldate într -un sos uleios și cât se poate de marin. Urmate
de iepure gătit înăbușit cu cimbru.
A doua zi, la Siracuza, e încă și mai bine. Autobuzul mă scuipă afară
la un colț de stradă, într -o ploaie rece de seară. Îmi place orașul de la
prima vedere. Am sub picioare tr ei mii de ani de istorie a Sira cuzei. E un
loc cu o istorie atât de veche, încât Roma pare Dallas în comparație cu el.
Legenda spune că Dedal a zburat din Creta până aici și că tot aici a dormit
și Hercule cândva. Siracuza a fost colonia grecească numită de T ucidide
„un oraș cu nimic mai prejos decât însăși Atena‖. E legătura între Grecia
Antică și Roma Antică. Aici au trăit mulți dintre cei mai mari dramaturgi
și învățați ai Antichității. Platon o considera locul ideal pentru un
experiment utopic în care, „cu ajutorul sorții divine‖, conducătorii ar fi
putut deveni filozofi, și filozofii, conducători. Istoricii sunt de părere că
retorica s -a născut la Siracuza. Ca de altfel și ceva minor – intriga.
Mă plimb prin piețele orașului coșcovit și inima îmi îngenunch ează,
plină de o dragoste pe care n -o pot explica, la vederea unui bătrân cu o

134 căciulă neagră de lână pe cap, care curăță un pește pentru un client. Ca să
aibă mâinile libere, și -a pus țigar a în gură în felul în care croi toresele țin
boldurile în timp ce c os; cuțitul i se mișcă cu o perfecțiune aproape ireală,
și peștele devine file. Îl întreb timidă unde aș putea să mănânc diseară, și
la sfârșitul conversației plec strângând în palmă încă o hârtiuță care mă
îndrumă către un restaurant mic, fără nici un num e, în care, de cum mă
așez pe scaun, chelnerul îmi aduce niște nori pufoși de ricotta presărați cu
fistic, bucăți de pâine care plutesc în uleiuri aromate, farfurioare cu
măsline și cu felii de carne, o salată rece de portocale îmbrăcată într -un
sos de ust uroi și pătrunjel. Toate astea, înainte să aflu de specialitatea
casei – calamarii.
Platon spunea: „Indiferent de legile sale, nici un oraș nu poate trăi în
pace dacă cetățenii lui nu fac decât să petreacă, să bea și să se istovească în
grijile dragostei.‖
Dar e chiar atât de rău să trăiești așa măcar pentru un timp? Măcar
pentru câteva luni din viață, e chiar atât de groaznic să călătorești prin
timp fără nici o ambiție în afară de aceea a descoperirii unei mese
copioase? Sau să înveți o limbă străină fără să ai alt motiv în afara plăcerii
de a o auzi? Sau să ațipești într -o grădină, pe un petic însorit, în miezul
zilei, lângă fântâna ta preferată? Și a doua zi s -o iei de la -nceput?
Sigur că nimeni nu poate trăi așa la nesfârșit. Mai devreme sau mai
târziu, intervin viața crudă și războaiele, și traumele, și vremelnicia. Aici,
în Sicilia, cu sărăcia ei îngrozitoare, viața crudă nu e niciodată cu totul
pierdută din vedere. Timp de secole, singura afacere de succes de aici a
fost Mafia (treaba ei fiind să -i protejeze pe oameni de ea însăși), care încă
își mai ține mâinile înfundate în buzunarele tuturor. Palermo – un oraș
despre care Goethe spunea că are o frumusețe imposibil de redat – s-ar
putea să fi rămas singurul oraș din Europa Occidentală în care încă te poți
împiedica de ruine rămase din cel de -al Doilea Război Mondial. Asta e
măsura dezvoltării zonei. Orașul a fost urâțit sistematic, până la
desfigurarea totală, de hidoasele și șubredele blocuri construite de Mafie

135 în anii '80, pentru a spăla bani. Am î ntrebat un sicilian dacă respectivele
blocuri sunt făcute cu ciment ieftin. Mi -a răspuns:
— A, nu, sunt făc ute cu ciment extrem de scump. Î n fiecare șarjă
sunt câteva trupuri ale celor omorâți de Mafie, și asta costă bani. Dar e
adevărat că oasele și dinți i din el fac cimentul mai solid.
Probabil că e o dovadă de superficialitate ca într -un astfel de mediu
să te gândești doar la următoarea masă copioasă. Sau poate că ăsta e cel
mai bun lucru pe care poți să -l faci într -o asemenea situație. Î n Italiani
(scrisă în 1964, când autorul ei se săturase să citească despre Italia doar în
lucrări străine, ale unor scriitori care fie iubeau prea mult, fie disprețuiau
prea mult această țară), Luigi Barzini încearcă să clarifice niște aspecte ale
culturii italiene. Barzi ni a încercat să răspundă la întrebarea: de ce au
avut italienii cele mai mari personalități artistice, politice și științifice ale
timpului lor, dar n -au devenit niciodată o mare putere mondială? De ce
sunt maeștrii absoluți ai discursului diplomatic, și totuși incapabili de a se
guverna eficient? Cum pot fi negustori atât de pricepuți, doar pentru a
alcătui o națiune complet ineficientă din punct de vedere economic?
Răspunsurile lui la toate întrebările de mai sus sunt extrem de
complexe și mi -ar fi greu să le rezum aici. Pe scurt, ele trimit la o istorie
tristă, a unei Italii corupte de seniorii locali și dominate de puteri străine
– lucruri care i -au condus pe italieni la concluzia aparent corectă că pe
lumea asta nu poți avea încredere în nimeni și nimi c. Tocmai pentru că
lumea e atât de coruptă, mincinoasă, instabilă, exagerată și nedreaptă, ar
trebui să ai încredere doar în ceea ce poți percepe cu propriile simțuri, și
asta face ca simțurile să fie în Italia mai dezvoltate decât în orice altă
parte a E uropei. Iată de ce – susține Barzini -, italienii tolerează generali,
președinți, tirani, profesori, birocrați, ziariști și industriași de o
incompetență grotescă, dar nu pot tolera „cântăreți de operă, dirijori,
balerine, curtezane, actori, regizori, bucă tari, croitori…‖ incompetenți.
Într-o lume a dezordinii, a dezastrelor și a corupției, frumusețea rămâne
câteodată singurul lucru în care te poți încrede. Doar excelența în artă e

136 incoruptibilă. Plăcerea nu poate fi înșelată. Și, uneori, o masă copioasă e
singura monedă reală.
A te devota creației și savurării a tot ce e frumos poate fi ceva
extraordinar de serios – nu neapărat ca încercare de a fugi de realitate, ci
ca modalitate de a -ți păstra simțul realității atunci când toate celelalte
lucruri se dez integrează în retorică și intrigă. Nu cu foarte mult timp în
urmă, autoritățile i -au arestat pe membrii unui ordin de călugări catolici
din Sicilia, despre care se bănuia că ar fi avut legături cu Mafia. Și atunci,
în cine să mai ai încredere? Ce mai poți să crezi? Lumea e dură și
nedreaptă. Ridică -te împotriva nedreptății ei și, cel puțin în Sicilia, vei
întări fundația unui bloc hidos. Într -un astfel de mediu, ce ai putea face
ca să -ți păstrezi un dram de demnitate umană pe care să nu ți -l poată răpi
nime ni? Poate că nimic. Nimic, cu excepția faptului de a te mândri cu
felul perfect în care faci fileurile de pește sau cu cea mai bună ricotta din
oraș.
Nu vreau să insult pe nimeni prin prea multe comparații tăcute între
mine și greu încercata populație a Si ciliei. Nenorocirile din viața mea au
avut un caracter personal și, în cea mai mare parte, autoindus. Nu am fost
ținta unei opresiuni de dimensiuni epice. Am avut de trecut doar
printr -un divorț și o depresie, nu prin secole întregi de tiranie a crimei.
Am avut o criză de identitate, dar am avut resursele (financiare, artistice
și emoționale) cu care s -o rezolv. Totuși, voi spune că același lucru care a
ajutat generații întregi de sicilieni să -și păstreze demnitatea m -a ajutat și
pe mine să încep să mi -o recuperez pe a mea – și anume ideea că
aprecierea plăcerii poate fi punctul de sprijin al umanității fiecăruia
dintre noi. Cred că asta a vrut să transmită Goethe când a spus că trebuie
să mergi în Sicilia pentru a înțelege Italia. Și bănuiesc că asta am sim țit și
eu instinctiv atunci când am hotărât că trebuie să ajung aici, în Italia, ca
să mă înțeleg pe mine însămi.
Vindecarea sufletului meu a început într -o cadă de baie din New
York, în timp ce citeam cu voce tare niște cuvinte italienești dintr -un
dicțio nar. Viața mea se pulverizase în mii de fărâme, ajunsesem să nu mă

137 mai pot recunoaște, eram în așa hal, încât n -aș fi putut să spun cine sunt
nici măcar dacă m -aș fi văzut în oglindă. Dar am simțit un grăunte de
fericire când am început să învăț italiana ș i, dacă găsești fie și cea mai
improbabilă șansă de a te simți fericit după perioade atât de grele, trebuie
s-o apuci și să nu -i mai dai drumul până când nu te scoate târâș din
noroiul în care zaci. Nu e vorba aici de egoism, e obligația ta să procedezi
așa. Viața ți -a fost dată; e datoria ta (și dreptul tău, ca ființă umană) să
găsești frumusețea din viață, indiferent unde se ascunde ea.
Am ajuns în Italia stoarsă și slăbită. Nu știam încă ce meritam. Poate
că nici acum nu știu cu siguranță. Ce știu e că p rin intermediul plăcerii
nevinovate am reușit să mă adun pe mine, cea din ultima perioadă, și să
refac din bucățele o persoană „mai‖ completă. Lucru care se poate
exprima cel mai simplu spunând că am pus pe mine. Acum exist mai mult
decât existam cu câteva luni în urmă. Voi părăsi Italia fiind evident mai
mare decât eram când am venit. Și voi pleca cu speranța că expansiunea
unei persoane – amplificarea unei vieți – este o măsură a valorii fiecăruia
pe lumea asta. Chiar dacă viața în cauză se întâmplă să fi e, de astă dată,
chiar a mea.

138

INDIA
sau
„Felicitări să vă cunosc”
sau
36 de povestiri
despre căutarea devoțiunii

139
37

Pe când eram copil, familia mea creștea găini. Aveam în permanență
câte o duzină de găini și, de câte ori murea vreuna – din cauza uliilor,
vulpilor sau a vreunei boli necunoscute a găinilor –, tata o înlocuia cu
alta. Se ducea cu mașina până la cea mai ap ropiată fermă de păsări, de
unde se întorcea cu o găină în traistă. Chestia e că trebuie să fii foarte
grijuliu atunci când aduci o găină nouă într -un grup deja existent. Nu
poți s -o lași pur și simplu printre celelalte găini, pentru că ele o vor
percepe c a pe un intrus. Ce trebuie să faci în astfel de cazuri e să bagi
găina în cuibarul celorlalte în toiul nopții, când toate găinile dorm. O
așezi pe o stinghie, după care pleci pe furiș. Dimineața, când găinile se
trezesc, nu observă existența intrusei: „Dac ă n-am văzut -o venind,
înseamnă că a fost aici dintotdeauna.‖ Șmecheria e că, trezindu -se odată
cu celelalte, nici măcar nou -venita nu -și mai dă seama că e nou -venită, ci
crede la rândul ei: „Am fost aici dintotdeauna.‖
Exact așa am ajuns și eu în India.
Avionul meu a aterizat în Mumbay pe la 1.30 dimineața. E 30
decembrie, îmi recuperez bagajul, după care găsesc taxiul în care voi face
câteva ore bune până la ashram, care e într -un sat, departe de tumultul
orașului. Ațipesc în timpul călătoriei de noapte p rin India rurală, din
când în când mă trezesc și mă uit pe fereastră, prin care văd siluetele
fantomatice ale unor femei uscățive îmbrăcate cu sariuri, mergând pe
marginea drumului și ducând pe cap legături cu lemne de foc. La ora asta?
Suntem depășiți de autobuze fără faruri și la rândul nostru depășim care
cu boi. Arborii banyan11 își întind rădăcinile elegante în șanțurile de pe
marginile șoselei.

11 Specie indiană de smochin (Ficus benghalensis). (N.t.)

140
Mașina trage la poarta principală a ashramului la 3.30 dimineața,
chiar în fața templului. În timp ce cobor din taxi, un tânăr îmbrăcat în
haine occidentale și cu o căciulă de lână pe cap iese din întuneric și se
prezintă – e Arturo, un ziarist mexican de 24 de ani și un adept al gurului
meu, venit să mă întâmpine. Pe când facem cunoștință în șoaptă, aud
dinăuntru primele acorduri cunoscute din imnul sanscrit care -mi place
cel mai mult. E arati de dimineață, prima rugăciune a zilei, care se
intonează în fiecare zi la ora 3.30, când ashramul se t rezește. Arăt înspre
templu și -l întreb pe Arturo: „Pot să…?‖, și el face un gest aprobator. Așa
că îl plătesc pe taximetrist, îmi las rucsacul după un copac, îmi scot
pantofii, îngenunchez și ating cu fruntea o treaptă a templului, după care
mă furișez înăuntru, alături de mica adunare alcătuită în principal din
indience care cântă minunatul imn.
E imnul pe care eu îl numesc „Amazing Grace în sanscrită‖, plin de
ardoare spirituală. E singurul cântec de acest fel pe care l -am învățat, nu
pentru că aș fi fost obligată, ci pentru că l -am îndrăgit. Încep să cânt
cuvintele familiare în sanscrită, de la simpla introducere despre
învățăturile sacre oferite de yoga, trecând prin tonurile înalte ale evlaviei
(„Ador cauza u niversului… Îl ador pe cel ai cărui ochi sunt soarele, luna și
focul… ești totul pentru mine, o, tu, zeu al tuturor zeilor…‖) și până la
prețioasa chintesență a întregii credințe („E perfect, e perfect, dacă scoți
perfectul din ceea ce e perfect, per fecțiunea rămâne‖).
Femeile termină de cântat. Se înclină în tăcere, după care ies
printr -o ușă laterală în curtea întunecoasă, de unde intră într -un templu
mai mic, abia luminat de o lampă cu ulei, în care miroase a tămâie. Le
urmez. Încăperea e plină de discipoli – indieni și occidentali – înfășurați
în șaluri de lână care îi protejează de răcoarea zorilor. Toți stau nemișcați
în poziția de meditație și eu mă alătur lor pe nesimțite, ca o pasăre
nou-venită în cuibar. Îmi încrucișez picioarele sub mine, îm i așez mâinile
pe genunchi și închid ochii.

141 Nu am mai meditat deloc în ultimele patru luni. Nici măcar nu m -am
gândit la meditație de patru luni. Stau nemișcată. Respirația mi se
liniștește. Îmi spun mantra, rar, silabă cu silabă.
Om.
Na.
Mah.
Shi.
Va.
Ya.
Om Namah Shivaya.
Preamăresc divinitatea care există în mine.
După care o repet. Iar . Și iar. Și iar. De fapt, nu meditez, mai degrabă
despachetez grijulie mantra, ca și cum aș scoate de la păstrare
porțelanurile fine moștenite de la bunica după ce n -au mai fost folosite
multă vreme. Nu știu dacă adorm sau dacă alunec într -un soi de vrajă și
n-am habar cât timp trece în felul ăsta. Dar când soarele răsare în cele din
urmă peste India și toți deschid ochii și se uită în jur, Italia mi se pare la
mii de kilometri depărtare de mine și mă simt ca și când aș fi fost aici
dintotdeauna.
— De ce practicăm yoga?
Am avut cândva la New York un profesor care ne -a pus întrebarea
asta în timpul unui curs de yoga deosebit de dificil. Noi, cursanții,
stăteam aplecați în triunghiurile acelea laterale epuizante, și profesorul
ne ceruse să rămânem așa mult m ai mult timp decât am fi vrut noi.

38

— De ce practicăm yoga? a repetat el întrebarea. Pentru că ne dorim
cumva să fim ceva mai flexibili decât alții? Sau o facem cu un scop mai
nobil?
În sanscrită, yoga se poate traduce prin „unire‖. La originea
cuvântu lui stă rădăcina yuj, care înseamnă „a înjuga‖, deci presupune să

142 te înhami la o anumită sarcină cu disciplina pe care o are o vită care trage
plugul. Scopul yogăi e să descopere unirea dintre minte și corp, dintre
individ și Dumnezeu, dintre gândurile noa stre și sursa lor, dintre maestru
și discipol, ba chiar dintre noi înșine și cei mai puțin flexibili decât noi. În
mare măsură, yoga e cunoscută în Occident ca fiind un set de exerciții
fizice dintre cele mai încurcate cu putință, dar asta e doar Hatha Yog a, o
simplă ramură a unei întregi filozofii. Anticii nu au creat aceste exerciții
pentru corp ca să aibă o stare fizică mai bună, ci ca să -și relaxeze mușchii
și mintea, pregătindu -le astfel pentru meditație. E totuși dificil să petreci
ore în șir în nemiș care dacă te doare un șold, neputând să contempli
divinitatea existentă în tine fiindcă ești prea ocupat cu contemplarea
gândului „Ah, șoldul ăsta chiar mă doare rău de tot‖.
Dar yoga poate să însemne și încercarea de a -l găsi pe Dumnezeu
prin intermediul meditației, al studiului, al practicării tăcerii, al
serviciului divin sau al mantrelor – repetiția cuvintelor sacre din
sanscrită. Chiar dacă unele dintre practicile enumerate par a fi de
proveniență hinduistă, yoga nu e sinonimă cu hinduismul, după cum n ici
hindușii nu sunt toți yoghini. Adevărata yoga nici nu intră în concurență
cu celelalte religii, nici nu le exclude. Poți folosi yoga – exercițiile
regulate de unire sacră – pentru a te apropia de Krishna, Isus, Mohamed,
Buda sau Iahve. In perioada petr ecută în ashram, am întâlnit discipoli
care se considerau creștini, evrei, budiști, hinduși și chiar musulmani
practicanți. Am întâlnit și persoane care nu doreau să discute despre
apartenența lor la vreo religie anume, lucru pentru care chiar nu -i pot
condamna, având în vedere în ce lume trăim.
Calea yoghină presupune descâlcirea tarelor inerente condiției
umane, adică a ceea ce aș defini, simplificând mult, ca dureroasa
neputință a omului de a fi mulțumit mai mult timp. De -a lungul
secolelor, diferite șco li de gândire au găsit explicații la fel de diferite
pentru starea aparent inevitabil imperfectă a omului. Taoiștii îi spun
dezechilibru, budismul o numește ignoranță, islamul pune nefericirea
omenească pe seama răzvrătirii față de Dumnezeu, în timp ce tra diția

143 iudeo -creștină atribuie toată suferința noastră păcatului originar.
Freudienii spun că nefericirea e rezultatul inevitabil al ciocnirii dintre
pornirile noastre naturale și nevoile civilizației. (Cum ar spune Deborah,
prietena mea psiholog: „Dorința e defectul de proiectare.‖) Totuși,
yoghinii susțin că insatisfacția omenească e doar urmarea unei percepții
greșite a identității noastre. Suntem nefericiți fiindcă ne socotim niște
biete făpturi singure în fața temerilor, defectelor, resentimentelor și
mortalității noastre. Credem în mod eronat că egoul nostru mic și limitat
constituie întreaga noastră natură. Nu am fost în stare să recunoaștem
caracterul nostru divin mai profund. Nu ne dăm seama că undeva, în
adâncul fiecăruia dintre noi, există un Sine suprem a cărui stare perpetuă
e una de pace. Acel Sine suprem este adevărata noastră identitate,
universală și divină. Până când nu vor înțelege acest adevăr, spun
yoghinii, oamenii vor trăi mereu copleșiți de disperare, noțiune
exprimată extrem de grăitor în fraza exasperată a filozofului stoic Epictet:
„îl porți pe Dumnezeu înăuntrul tău, biet nenorocit, fără ca măcar s -o
știi.‖
Yoga reprezintă efortul de a trăi personal divinul din interiorul
nostru și – odată găsit – de a încerca să -l simțim în permanen ță. Yoga ține
de autocontrol și de efortul susținut de care e nevoie pentru a nu te mai
gândi obsesiv la greșelile trecutului și a nu -ți mai face griji legate de
viitor, astfel încât să poți căuta locul prezenței eterne, loc din care să poți
privi calm în tine și în jurul tău. Doar din acel punct al echilibrului ți se
va putea revela adevărata natură a lumii (și a ta proprie). Yoghinii
veritabili văd lumea ca pe o manifestare constantă a energiei creatoare a
lui Dumnezeu – bărbați, femei, copii, napi, ploșn ițe, corali: toate sunt
manifestări ale lui Dumnezeu. Dar yoghinii consideră viața omenească
drept o ocazie foarte specială, pentru că doar sub forma umană și doar în
mintea omului se poate ajunge la înțelegerea lui Dumnezeu. Napii,
ploșnițele și coralii n -au nici o șansă să afle cine sunt cu adevărat. Pe când
noi o avem.

144 „Întreaga noastră lucrare în această viață e să redăm sănătatea
ochiului din inima noastră, ochi prin care poate fi văzut Dumnezeu‖,
scria într -o manieră destul de yoghină Sfântul Augustin .
Asemenea tuturor marilor idei filozofice, și cele de mai sus sunt ușor
de înțeles, dar aproape imposibil de asimilat. OK, toți suntem de fapt unul
și divinitatea sălășluiește în egală măsură în fiecare dintre noi. Nici o
problemă. Asta am înțeles. Dar ia încercați să trăiți stând în locul ăla.
Încercați să puneți în practică toată înțelegerea asta, 24 de ore din 24. Nu
e deloc ușor. Motiv pentru care în India e considerat de la sine înțeles că
pentru a practica yoga îți trebuie un profesor. În afara cazur ilor rarisime
ale sfinților născuți gata iluminați, drumul spre iluminare presupune
existența cuiva care să te îndrume. Dacă ai noroc, vei găsi un guru în
carne și oase. Pelerinii vin de sute de ani în India în căutarea unor astfel
de oameni. Alexandru cel Mare a trimis în secolul al IV -lea î.Cr. un
ambasador în India, cu misiunea de a găsi unul dintre faimoșii yoghini ai
vremii, pe care să -l aducă înapoi la curte. (Ambasadorul a declarat că a și
găsit un astfel de yoghin, dar că n -a reușit să -l convingă pe respectivul
domn să -l urmeze.) Î n primul secol al erei creștine, Apollonius din
Tyana, alt ambasador grec, a scris despre călătoria întreprinsă în India:
„Am văzut brahmani indieni care trăiau pe pământ, și totuși altundeva,
care erau apărați, dar nu de z iduri, și care nu posedau nimic, dar aveau
bogățiile tuturor oamenilor.‖ Î nsuși Gandhi și -a dorit mereu să studieze
cu un guru, dar spre regretul său nu a avut nici timpul, nici prilejul să
găsească unul. A scris următoarele cuvinte: „Cred că există un mar e
adevăr în învățătura că adevărata cunoaștere e imposibilă în lipsa unui
guru.‖
Un mare yoghin e oricine a atins starea permanentă de beatitudine
iluminată. Un guru e un mare yoghin care poate transmite și celorlalți
respectiva stare. Cuvântul guru e form at din două silabe sanscrite. Prima
înseamnă „întuneric‖, cea de -a doua înseamnă „lumină‖. Ieșirea din
întuneric și intrarea în lumină. Ceea ce vine de la maestru și se transmite
adeptului se numește mantravirya: „puterea conștiinței iluminate‖. Deci

145 la gu ru nu mergi pentru a primi lecții, ca la oricare alt profesor, ci pentru
a primi însăși starea lui de grație.
Astfel de transferuri ale stării de grație pot să apară chiar și în cele
mai scurte întâlniri cu ființe extraordinare. Am fost cândva să -l aud
vorbind la New York pe marele călugăr, poet și pacifist vietnamez Thich
Nhat Hanh. Era o seară agitată din timpul săptămânii, tipică pentru New
York, și, în timp ce mulțimea își făcea loc cu greu în sala de conferințe,
până și aerul dinăuntru se încărcase din pricina stresului colectiv al
participanților. Apoi pe scenă a apărut călugărul. S -a așezat și a rămas
nemișc at o bună bucată de vreme înainte de a începe să ne vorbească,
timp în care audiența – puteai efectiv să simți cum, rând după rând, o sală
întreagă de newyorkezi încordați se îmbiba cu liniște – a fost subjugată de
tăcerea lui. Curând, nu s -a mai auzit nim ic. Într -un interval de zece
minute, plăpândul vietnamez reușise să ne atragă pe toți în propria lui
liniște. Sau poate ar fi mai corect să spun că ne atrăsese în propria noastră
liniște, în pacea aceea pe care fiecare dintre noi o poartă în el, dar pe car e
încă nu a căutat -o și nici nu a descoperit -o. Capacitatea lui de a ne induce
tuturor acea stare prin simpla lui prezență în încăpere – asta e puterea
divină. De asta îți cauți un guru: pentru că speri că însușirile maestrului
îți vor dezvălui propria măr eție ascunsă.
Înțelepții clasicismului indian au scris despre cei trei factori care
indică dacă un suflet a fost binecuvântat cu destinul cel mai înalt și mai
favorabil din univers:
1. Să se fi născut sub formă umană, capabil de gândire conștientă.
2. Să s e fi născut înzestrat cu dorința de a înțelege natura universului
– sau să fi căpătat această dorință.
3. Să fi găsit un maestru spiritual în viață.
Există o teorie conform căreia, dacă îți dorești cu toată sinceritatea
să-ți găsești un guru, atunci îl vei întâlni. Universul se va remodela,
moleculele destinului se vor reorganiza și calea ta se va intersecta în scurt
timp cu cea a maestrului de care ai nevoie. La doar o lună după prima mea
noapte petrecută în rugăciuni pline de disperare pe podeaua băii – noapte

146 în care l -am implorat printre lacrimi pe Dumnezeu să -mi răspundă –,
mi-am găsit propriul guru în momentul în care am intrat în apartamentul
lui David și mi -au căzut ochii pe fotografia indiencei aceleia uimitoare.
Sigur, aveam o atitudine mai mult de cât ambivalență față de ideea unui
guru al meu. De regulă, occidentalii nu se simt în largul lor cu un astfel de
cuvânt. Avem o istorie recentă destul de superficială a raporturilor cu el.
Prin anii '70, destui occidentali tineri, naivi, bogați și dornici de
cunoaștere au intrat în contact cu câțiva guru indieni carismatici, dar
dubioși. Cea mai mare parte din haosul provocat de cei din urmă s -a
risipit acum, dar ecourile neîncrederii pe care au generat -o încă mai
persistă. Chiar și mie, chiar și după atâta timp, mi se întâmplă să am
rezerve față de cuvântul guru. Prietenii mei din India nu au o astfel de
problemă; ei au crescut considerând ideea de guru ca pe ceva firesc și sunt
deci relaxați în privința ei. După cum îmi spunea o tânără indiancă:
„Toată lum ea din India aproape că are un guru!‖ De fapt, a vrut să spună
că aproape toată lumea din India are un guru, dar eu m -am identificat
mai bine cu afirmația ei involuntară, pentru că exact așa mă simt și eu
uneori – ca și când aproape că am un guru. Câteodat ă parcă nici nu sunt
în stare să recunosc asta, din cauză că scepticismul și pragmatismul meu
de origine americană constituie o parte a moștenirii mele intelectuale.
Oricum, nu am plecat intenționat în căutarea unui guru. Pur și simplu
mi-a apărut în cale. Și prima dată când am văzut -o a fost ca și când m -ar fi
privit din fotografie – cu ochii ei negri și plini de o compasiune
inteligentă – și mi -ar fi spus: „M -ai chemat și uite -mă aici. Vrei să trecem
la treabă, sau nu?‖
Lăsând deoparte toate glumele jenat e și dificultățile de natură
culturală, trebuie să -mi amintesc mereu ce i -am răspuns în seara
respectivă: un DA sincer și din toată inima.

147 39

Una dintre primele colege de cameră pe care le -am avut în ashram a
fost o americancă de culoare, de vârstă mijlocie, din Carolina de Sud, care
era baptistă convinsă și în același timp instructor de meditație. Celelalte
femei cu care am împărțit camera de -a lungul timpului au fost o
dansatoare argentiniană, o elvețiancă homeopat, o secretară din Mexic, o
austral iancă mamă a cinci copii, o tânără informaticiană d in Bangladesh,
o pediatră din Ma ine și o contabilă filipineză. Au mai fost și altele care
s-au perindat pe acolo, pe măsură ce discipolii își începeau sau își
terminau perioadele de ședere în ashram.
Ashra mul despre care vorbesc nu e un loc pe care să-l poți vizita
întâmplător. Î n primul rând, nu e ușor accesibil. E situat departe de
Mumbay și calea de acces până la el e un drum neasfaltat care trece
printr -o zonă rurală aflată pe lunca unui râu, în apropie rea unui sătuc
risipit (ce se compune dintr -o uliță, un templu, câteva prăvălii și mai
multe vaci care se plimbă libere peste tot, inclusiv în atelierul croitorului
local, unde se înt ind pe jos fără nici o grijă). Î ntr-o seară am remarcat
existența unui bec de 60 de wați care atârna de un fir, agățat într -un
copac din mijlocul satului – singura formă de iluminat public. Practic,
ashramul e cel care susține economia locală, așa cum e ea, și constituie un
motiv de mând rie pentru locuitorii din preajmă. Î n afara zidurilor lui,
totul se reduce la praf și sărăcie. Înăuntru e plin de grădini irigate, straturi
de flori, orhidee ascunse, cântec de păsărele, arbori de mango, caju și alte
fructe tropicale, palmieri, magnolii și arbori banyan. Clădirile sunt
frumoase fără a fi ostentative. Există o singură sală de mese simplă, în
stilul unui bufet cu autoservire. Avem o bibliotecă bine dotată care
conține cărți cu scrieri sacre din tradițiile religioase ale lumii. Sunt și
câteva temple ale mai multor culte, două „grote‖ pentru meditație –
subsoluri întunecoase și silențioase deschise tot timpul, în care găsești
perne confortabile și al căror singur scop e practica meditației. Afară
există un chioșc acoperit în care se țin dimineaț a cursurile de yoga și mai

148 există un soi de parc înconjurat de o alee care descrie un oval, în care
rezidenții ashramului pot face jogging. Dormitoarele sunt din beton.
Pe timpul șederii mele acolo, în ashram n -au fost niciodată cazate
mai mult de câteva s ute de persoane. Dacă gurul meu ar fi fost ea însăși
vreoda tă prezentă, numărul celor veniț i ar fi crescut considerabil, dar în
toată perioada respectivă guru n -a fost deloc în India. Î ntr-un fel, mă
așteptam la asta; știam că în ultima vreme petrecuse foa rte mult timp în
America, dar ar fi putut oricând să ne surprindă și să apară pe neașteptate.
Prezența ei fizică nu e considerată obligatorie pentru a putea beneficia de
îndrumarea ei. Bineînțeles că senzația pe care o ai în preajma unui mare
yoghin în car ne și oase e una fără egal, și am trăit așa ceva înainte. Dar
mulți discipoli vechi sunt de părere că o astfel de prezență poate să te și
distragă – dacă n -ai grijă, riști să te ambalezi din cauza agitației create în
jurul persoanei gurului și nu te mai co ncentrezi pe adevăratele intenții.
Pe când, dacă doar te duci într -unul dintre ashramurile ei și -ți impui să
urmezi programul strict al exercițiilor, poți să descoperi că uneori e mai
ușor să comunici cu maestrul prin intermediul meditației solitare decât
dacă ai fi în mijlocul unei mulțimi de discipoli nerăbdători să audă măcar
un cuvânt de pe buzele ei.
Deși în ashram există câțiva angajați permanenți, majoritatea
treburilor sunt făcute chiar de către cursanți. Mai sunt și câțiva săteni din
apropiere plăt iți pentru munca lor, iar unii localnici care sunt discipoli ai
gurului locuiesc aici în calitate de ucenici. Am fost de -a dreptul fascinată
de un adolescent indian din ashram. Găseam că în (scuzați -mi cuvântul,
dar asta e…) aura lui se ascundea ceva ire zistibil pentru mine. Î n primul
rând era incredibil de slab (deși lucrul ăsta e ceva obișnuit pe -aici; dacă
există pe lume ceva mai famelic decât un adolescent indian, mi -ar fi frică
să mă uit la acel ceva). Se îmbrăca oarecum ca băieții pasionați de
compu tere din liceul meu când mergeau la concerte – pantaloni de
culoare închisă, cămașă albă, frumos călcată, dar prea mare pentru el, din
care i se ițea gâtul subțire ca lujerul unei margarete plăpânde, singură
într-un ghiveci gigantic. Părul lins îi era mere u pieptănat cu grijă. Purta o

149 curea de împrumut, a cuiva mai în vârstă, pe care și -o înfășură aproape de
două ori în jurul a ceea ce trebuie să fi fost o talie de 40 de centimetri.
Apărea zilnic cu aceleași haine și mi -am dat s eama că erau singurele pe
care le avea. Probabil că în fiecare seară își spăla de mână cămașa,
călcând -o apoi dimineața. (Grija pentru corectitudinea ținutei e ceva
tipic aici; n -a trecut mult până când adolescenții indieni și hainele lor
mereu călcate și apretate m -au făcut să mă ruș inez de rochiile mele lălâi
și mototolite și m -au determinat să mă îmbrac cu haine mai îngrijite și
mai cuviincioase.) Și atunci, ce avea copilul ăsta așa special? De ce mă
simțeam atât de mișcată de fiecare dată când îi vedeam fața – o față care
iradia at âta lumină, încât ai fi zis că tocmai se întorsese dintr -o călătorie
prelungită prin Calea Lactee? Î n cele din urmă, l -am întrebat pe alt
adolescent indian cine era băiatul respectiv. Mi -a răspuns foarte prozaic:
— E fiul unuia dintre negustorii din sat. F amilia lui e foarte săracă.
Guru l -a invitat să locuiască aici. Când cântă el la tobe, se aude glasul lui
Dumnezeu.
În ashram există un templu deschis tuturor, unde în timpul zilei vin
mulți indieni ca să se închine la o statuie de -a lui Siddha Yogi (sau
„Maestrul Desăvârșit‖), cel care prin anii '20 a înființat o tradiție a
învățăturii sacre ș i care încă e venerat ca un sfânt în toată India. Restul
ashramului e rezervat doar cursanților. Nu e un hotel sau o destinație
turistică, ci seamănă mai degrabă cu o universitate. Trebuie să depui o
cerere pentru a veni aici, și pentru a fi acceptat trebuie să dovedești că ai
studiat serios yoga o perioadă bună de timp. Șederea minimă e de o lună
(eu am hotărât să rămân șase săptămâni, după care să călătoresc de -a
lungul și de -a latul Indiei pe cont propriu, în căutarea altor temple,
ashramuri și locuri de pelerinaj).
Jumătate din cursanții de aici sunt indieni, iar cealaltă jumătate
occidentali (și dintre occidentali, americanii și europenii alcătuiesc,
fiecare, câte o jumătate). Cursurile se țin atât în hindi, cât și în engleză.
Cererea de admitere trebuie să conțină un eseu, recomandări și
răspunsuri la întrebări legate de sănătatea fizică și psihică, despre

150 eventuale antecedente privind dependența de alcool sau drog uri și chiar
stabilitatea financiară a solicitantului. Guru nu vrea ca ashramul să fie
folosit drept evadare din cine știe ce haos în care unii și -au transformat
viețile; nimeni n -ar avea de câștigat din așa ceva. O altă regulă pe care o
impune e următoare a: dacă, dintr -un motiv sau altul, familia și prietenii
cuiva sunt total împotriva ideii de a urma un guru și de a locui într -un
ashram, acel cineva ar trebui să renunțe, pentru că un astfel de sacrificiu
nu se justifică. Ar trebui pur și simplu să rămână acasă, să ducă o viață
normală și să încerce să fie un om bun. Nu există nici un motiv pentru a
transforma venirea în ashram într -o dramă.
Intuiția practică a acestei femei mă reconfortează întotdeauna.
Așa că, pentru a ajunge aici, trebuie să demonstrezi că ești o ființă pe
cât de intuitivă, pe atât de practică. Trebuie să arăți că poți munci, fiindcă
ți se va pretinde să contrib ui la bunul mers al ashramului – zilnic, cinci
ore de seva (sau „serviciu dezinteresat‖). Cei din conducere pretind de
asemenea a mânarea vizitei în cazul persoanelor care au suferit traume
emoționale majore (divorț; deces în familie) în ultimele șase luni,
deoarece consideră că există riscul ca cel în cauză să nu se poată
concentra asupra studiului, și o eventuală cădere nervoasă a lui le -ar
putea distrage atenția și celorlalți cursanți. Eu însămi am reușit abia de
curând să mă desprind de traumele de după divorț și, când mă gândesc la
angoasele pe care le -am avut imediat după despărțirea de soțul meu,
n-am nici un dubiu: dacă aș fi venit atunci, m -aș fi transformat într -o
povară pentru toată lumea de aici. A fost cu mult mai bine că m -am
odihnit mai întâi în Italia, unde mi -am recăpătat puterile și sănătatea, și
abia apoi am ajuns în India. Fiindcă e sigur că acum voi avea nevoie de
acele puteri.
Motivul pentru care vor să vii aici în putere e rigoarea care domnește
în ashram. Nu e vorba doar de lucruri fizice, cum ar fi trezitul la trei în
fiecare dimineață și încheierea activităților la nouă în fiecare seară, mai e
și partea psiholo gică. Ai de petrecut ore întregi meditând și contemplând
în tăcere, fără altceva care să te poată scoate din ghearele propriei tale

151 minți. Ești nevoit să împărți camera cu străini, pierdut undeva în inima
Indiei. Întâlnești la tot pasul insecte, șobolani ș i șerpi. Clima e una
extremă – uneori ai parte de ploi torențiale care durează săptămâni la
rând, alteori trebuie să suporți 38 de grade la umbră înainte de micul
dejun. Prin părțile astea, lucrurile pot deveni dramatice extrem de
repede.
Guru spune mereu că în ashram ți se poate întâmpla un singur lucru:
să descoperi cine ești cu adevărat. Așa că, dacă te afli deja în pragul
nebuniei, ar prefera să nu mai vii deloc. Pentru că, sincer, nimeni nu -și
dorește să te scoată de -aici într -o cămașă de forță.

40

Sosirea mea se suprapune de minune cu începutul noului an. Abia
dacă am la dispoziție o zi pentru a mă familiariza cu ashramul, și deja e
Revelionul. După cină, curtea mică începe să se umple de lume. Stăm toți
pe jos – unii direct pe marmura răcoroasă, al ții pe rogojini din iarbă.
Indiencele sunt toate îmbrăcate ca de nuntă. Părul lor negru e dat cu ulei
și împletit în cozi lăsate pe spate. Poartă cele mai bune sariuri de mătase,
sunt împodobite cu brățări de aur și toate au în mijlocul frunții câte un
bindi12 strălucitor, ca un ecou stins al luminii stelelor de deasupra
noastră. Urmează să cântăm aici, în curte, până la miezul nopții, când
trecem în noul an.
Cântul e un cuvânt care nu -mi place, dar care denumește o practică
extrem de dragă mie. Mă duce cu g ândul la ceva teribil de monoton, ca
litania druizilor în jurul unui foc ritualic. Dar aici, în ashram, când
intonăm cânturi, parc ă se aude o muzică îngerească. Î n mod obișnuit,
cântările se practică în canon, ținând isonul. Câțiva tineri cu voci foarte

12 Semnul roșu purtat între sprâncene de femeile hinduse, dar și o bijuterie
purtată pe frunte, cu semnificație religioasă. (N.t.)

152 frumoase încep să cânte o frază armonioasă, apoi ceilalți o repetă. E o
practică de meditație – dificultatea constă în a urmări progresia muzicală
și în a -ți acorda vocea cu celelalte, astfel încât în cele din urmă toți cântă
într-un singur glas. Încă nu m -am obișnuit cu noul fus orar și tare mi -e
teamă că n -am să reușesc nici măcar să rămân trează până la miezul
nopții, darămite să mai și cânt până atunci. Dar începe seara de muzică,
de undeva se aude o vioară care cântă o singură notă plină de nostalgie.
Urmează armoniul, apoi tobele, apoi vocile…
Stau în partea din spate a curții, împreună cu mamele indience, care
s-au așezat cu picioarele încrucișate și își țin în poală copiii adormiți, ca
pe niște mici pleduri vii. Cântul din seara asta e unul de leagăn , o
lamentație, o încercare de a exprima recunoștință, scris într -o raga
(cadență) al cărei scop e inducerea compasiunii și devoțiunii. Ca de
obicei, cântăm în sanscrită (o limbă antică, pe care n -o mai folosește
nimeni în India decât pentru rugăciune și s tudiu religios) și încerc să
devin oglinda sonoră a vocilor tinerilor care dau tonul, copiindu -le
inflexiunile, care parcă sunt niște mici corzi de lumină albastră. Ei îmi
transmit cuvintele sacre, eu le țin o vreme în mine, după care le dau
înapoi. Și așa reușim să cântăm vreme îndelungată fără să obosim. Ne
legănam toți ca niște alge în marea întunecată a nopții. Copiii din jurul
meu sunt înfășurați în mătase, ca niște cadouri.
Sunt groaznic de obosită, dar nu dau drumul micului meu fir
albastru de cântec . Alunec într -o stare în care îmi închipui că strig prin
somn numele lui Dumnezeu, sau poate doar cad printr -un culoar care
străbate tot universul. Pe la 11.30, orchestra a grăbit deja ritmul cântului,
transformându -l în bucurie pură. Îmbrăcate minunat, cu mâinile
acoperite de brățări zornăitoare, femeile bat din palme și dansează,
preschimbate în adevărate tamburine umane. Tobele bubuie ritmic,
emoționant. Pe măsură ce trece timpul, mi se pare că ademenim cu toții
spre noi anul 2004. Ca și când l -am fi leg at cu muzica noastră și l -am târî
acum peste cerul nopții, prins ca într -un năvod enorm în care se zbate
destinul necunoscut al fiecăruia. Ș i chiar așa ș i e: un nă vod greu, plin cu

153 toate nașterile, morțile, tragediile, războaiele, iubirile, invențiile,
transformările și calamitățile care ne așteaptă în noul an. Continuăm să
cântăm și să tragem năvodul din mână în mână, minut cu minut, voce
după voce, din ce în ce mai aproape. Secundele picură până ajung la
miezul nopții, noi cântăm cu o ardoare mărită și, c u un efort ultim,
reușim să tragem Anul Nou peste noi, acoperind cu el cerul și pe noi
înșine. Doar Dumnezeu știe ce ascunde în el, dar acum e aici ș i suntem cu
toții dedesubtul lui.
E primul Revelion pe care -l petrec fără să cunosc pe nimeni din jurul
meu. În mijlocul cântecului și dansului, nu există nimeni cu care să mă
îmbrățișez la miezul nopții. Dar n -aș putea spune că m -am simțit singură
nici măcar o secundă.
Nu, cu siguranță n -aș putea spune așa ceva.

41

Aici fiecăru ia i se dă câte ceva de făcut, și mie mi -a revenit lustruitul
podelei din templu. Așa că ăsta e locul unde pot fi găsită câteva ore pe zi –
în genunchi pe marmura rece, cu o perie și o găleată după mine, muncind
de zor ca surioara vitregă din povești. (Realizez și eu metafora – curățatu l
templului care e de fapt inima mea, lustruitul sufletului meu, efortul
prozaic pe care trebuie să -l faci zi de zi, aplicat exercițiului spiritual,
pentru a te putea purifica etc.)
Colegii mei de lustruit podele sunt în majoritate adolescenți indieni.
Astfel de treburi li se dau de obicei celor mai tineri, fiindcă sunt destul de
solicitante, dar nu implică cine știe ce responsabilitate; nu prea ai ce
strica. Îmi plac copiii ăștia. Fetele parcă ar fi niște fluturași diafani și arată
mult mai copile decât am ericancele de vârsta lor, iar băieții arată ca niște
funcționari serioși, părând mult mai maturi decât americanii de 18 ani. În
templu n -ai voie să vorbești, dar, cum sunt totuși niște adolescenți,
discuțiile nu contenesc deloc pe toată perioada lucrului. Însă nu e
flecăreală goală. Unul dintre băieți își petrece ziua frecând podeaua pe

154 lângă mine și -mi ține, pe un ton convingător, prelegeri serioase despre
cum ar trebui să muncesc:
— Ia serios. Fă punctual. Fii relaxată și ușoară. Ține minte – tot ce
faci, pentru Dumnezeu faci. Și Dumnezeu, tot ce El face – face El pentru
tine.
Munca fizică e obositoare, dar orele zilnice de muncă sunt cu mult
mai ușoare decât cele de meditație. Adevărul e că nu mă consider prea
pricepută la meditat. Știu că mi -am pierdut e xercițiul, dar, ca să fiu
sinceră, n -am excelat niciodată la capitolul ăsta. Se pare că nu reușesc
niciodată să -mi conving mintea să stea locului. I -am mărturisit cândva
problema mea unui călugăr indian, care mi -a spus:
— Ce păcat, ești singura persoană di n lume care s -a confruntat
vreodată cu problema asta.
După care mi -a dat un citat din Bhagavad Gita, textul sacru de
căpătâi în materie de yoga: „O, Krishna, mintea nu are odihnă, e
răzvrătită, puternică și neclintită. E la fel de neîmblânzită ca vântul.‖
Meditația e pentru yoga atât ancoră, cât și aripi. Meditația e calea.
Există o diferență între meditație și rugăciune, deși ambele practici
urmăresc comuniunea cu divinitatea. Am auzit spunându -se că prin
rugăciune vorbești cu Dumnezeu, în timp ce prin med itație îl asculți. Ia
ghiciți ce mi -e mai ușor să fac! Aș putea să -i turui lui Dumnezeu despre
problemele și sentimentele mele cât e ziua de lungă, dar când vine
vremea să mă cufund în tăcere și să ascult… ei, asta -i o cu totul altă
poveste. Când îi cer minții mele să stea pe loc, e incredibil cu câtă
repeziciune devine (1) plictisită, (2) furioasă, (3) deprimată, (4) anxioasă
sau (5) toate variantele enumerate.
Ca mai toți umanoizii, și eu sunt apăsată de ceea ce budiștii numesc
„minte de maimuță‖ – din cauza căreia gândurile sar dintr -un mădular în
celălalt și se opresc doar ca să se scarpine, să scuipe și să urle. Din trecutul
îndepărtat și până în viitorul misterios, mintea mea rătăcește liberă prin
timp, gândește zeci de idei pe minut și e imposibil d e îmblânzit și
disciplinat. Asta n -ar fi o problemă; problema e implicarea emoțională

155 care rezultă de aici. Gândurile senine mă fac fericită, dar – vai! – cât de
repede recad în griji obsedante, care -mi strică tot cheful! După care îmi
amintesc vreun momen t de furie, și atunci încep din nou să mă enervez și
să mă umplu de amărăciune; apoi mintea mea decide că a sosit momentul
să-și plângă de milă, și imediat se instalează un sentiment de singurătate.
Până la urmă, suntem toți ceea ce gândim. Emoțiile sunt s clavele
gândurilor noastre și noi suntem sclavii emoțiilor.
Cealaltă problemă pe care o generează constantele hoinăreli ale
minții e faptul că ajungi să nu fii niciodată cu adevărat acolo unde ești.
Faci mereu săpături în trecut sau cercetezi curios viitor ul, dar ți se
întâmplă foarte rar să zăbovești în prezent. E cam ca obiceiul lui Susan,
care, de câte ori ajunge într -un loc frumos, exclamă panicată: „E atât de
frumos aici! Mi -ar plăcea să revin cândva!‖, iar eu am nevoie de toate
resursele de convingere din dotare ca s -o fac să înțeleagă că e deja acolo.
Dacă ceea ce cauți e contopirea cu divinul, vârtejul ăsta înainte și -napoi
prin timp devine o mare problemă. Motivul pentru care Dumnezeu e
numit prezență e tocmai faptul că Dumnezeu e chiar aici, chiar acum.
Prezentul e singurul loc în care -l poți întâlni pe Dumnezeu, acum e
singurul moment în care o poți face.
Dar a rămâne în momentul prezent presupune să te concentrezi
susținut asupra unui singur lucru. Diferite tehnici de meditație ne învață
să facem asta în mai multe feluri – de exemplu, prin concentrarea privirii
într-un singur punct luminos sau prin urmărirea atentă a propriei
respirații. Gurul meu ne învață să medităm cu ajutorul unei mantra –
cuvinte sau silabe sacre care trebuie repetate cu maxim ă concentrare.
Mantra are o funcție dublă. Pe de -o parte, îi oferă minții o ocupație. E ca
și când i -ai da unei maimuțe o grămadă de zece mii de nasturi și i -ai
spune: „Mută nasturii ăștia unul câte unul și fă din ei o grămadă nouă.‖
Lucrul ăsta e mult mai simplu de făcut pentru maimuță decât dacă ai
așeza -o într -un colț și i -ai cere să nu se miște deloc. Cealaltă funcție a
mantrei e să te transporte într -o altă stare, ca o barcă cu vâsle, prin
valurile tulburi ale propriei tale minți. De câte ori atenția î ți e atrasă de

156 vreun contracurent al gândirii, pur și simplu te întorci la mantra, te urci
înapoi în barcă și îți continui drumul. Se spune despre marile mantre
sanscrite că ar avea puteri inimaginabile, inclusiv pe aceea de a te
transporta – dacă reușești să rămâi fidel uneia – până la țărmul divinității.
Printre extrem de numeroasele mele probleme legate de meditație,
se numără și faptul că mantra care mi -a fost dată – Om Namah Shivaya –
nu mi se așază cum trebuie în cap. Îmi plac la nebunie atât semnific ația,
cât și sunetul ei, dar nu reușește să mă ducă în starea de meditație. N -a
reușit niciodată în cei doi ani de când practic yoga. Când încerc să repet
în gând Om Namah Shivaya, mantra parcă mi s -ar opri în gât: pieptul mi
se încordează și devin nervoasă. Nu reușesc niciodată să -mi potrivesc
respirația pe silabele ei.
Sfârșesc prin a o întreba într -o seară pe Corella, colega mea de
cameră, dacă și ea are astfel de probleme. Mă jenez să recunosc în fața ei
câtă bătaie de cap am când vine vorba să m ă concentrez asupra repetării
mantrei, dar în fond ea e profesoară de meditație. Poate reușește să mă
ajute. Îmi spune că și ei i se întâmpla să -i plece mintea la plimbare în
timpul meditației, dar că acum acest exercițiu a devenit cea mai mare,
mai ușoară , mai transfigurantă bucurie din viața ei.
— Parcă nici nu -i nevoie decât să mă așez și să închid ochii, îmi
spune ea, și tot ce am de făcut e să mă gândesc la mantra, după care ajung
direct în rai.
Mi se face rău de invidie când o aud. Totuși, Corella pra ctică yoga
cam de tot atâția ani de când sunt eu pe lume. O întreb dacă îmi poate
arăta mai exact cum anume folosește Om Namah Shivaya în meditație.
Inspiră de fiecare dată când spune o silabă? (Eu când fac așa, totul pare cu
adevărat enervant și intermina bil.) Sau inspiră o dată la fiecare cuvânt?
(Dar cuvintele nu au toate aceeași lungime! Cum le faci să fie egale?) Sau
spune toată mantra când inspiră și o repetă când expiră? (Pentru că,
atunci când procedez așa, totul se derulează cu mare viteză și devin
nervoasă din cauza asta.)
— Habar n -am, îmi răspunde Corella. Pur și simplu… o spun.

157 — Dar o spui cântat? insist eu disperată. Îi imprimi un anumit ritm?
— Pur și simplu o spun.
— Ai putea să -mi spui cu voce tare cum o spui în gând când
meditezi?
Răbdătoare, Corella închide ochii și începe să repete mantra cu voce
tare, așa cum îi sună în minte atunci când meditează. Și are dreptate… pur
și simplu o spune. O spune rar, normal, chiar zâmbește puțin. O spune de
câteva ori, până când nu mai am răbda re și o opresc.
— Și nu te plictisești? o întreb eu.
— Of, spune Corella în timp ce deschide ochii și -mi zâmbește; se
uită la ceas. Au trecut zece secunde, Liz. Gata, ne -am plictisit, nu -i așa?

42

În dimineața următoare ajung la timp pentru sesiunea de m editație
de la ora patru, cu care se începe fiecare zi în ashram. Trebuie să stăm
tăcuți timp de o oră, dar eu simt fiecare minut de parcă ar fi câte un
kilometru – 60 de kilometri de chin pe care trebuie să -i parcurg. Pe la
kilometrul/minutul 14, încep să mă lase nervii, genunchii îmi cedează și
mă copleșește exasperarea. Lucru de înțeles, având în vedere că în timpul
meditației dialogurile dintre mine și mintea mea decurg cam așa:
Eu: OK, acum vom medita. Să ne concentrăm atenția asupra
respirației și asupra mantrei. Om Namah Shivaya. Om Namah Shiv…
Mintea: Chiar pot să te ajut cu treaba asta, să știi!
Eu: OK, foarte bine, pentru că am nevoie de ajutorul tău. Hai: Om
Namah Shivaya . Om Namah Shi…
Mintea: Pot să te ajut să te gândești la niște imagini drăguțe, foarte
potrivite ca fundal pentru meditație. Uite, uite! Am găsit una bună!
Închipuie -ți că ești un templu. Un templu undeva pe o insulă! Și insula
aia e undeva în ocean!
Eu: Da, bine, chiar că e o imagine foarte frumoasă.
Mintea: Mulțam, și eu mă gândeam la fel.

158 Eu: Dar despre care ocean vorbim aici?
Mintea: OK, să fie o mare – Mediterana. Închipuie -ți că ești o insulă
din aia grecească, cu un templu din ăla grecesc pe ea. Ad ică nu, nu așa,
sună prea comercial. Știi ceva, las -o baltă cu oceanul și cu marea. Sunt
prea periculoase. Am o idee și mai bună – închipuie -ți că ești o insulă pe
un lac.
Eu: Gata? Acum putem medita? Om Namah Shiv…
Mintea: Da! Sigur că da! Dar încearcă să nu -ți închipui că pe lac
sunt… chestii din alea… cum le zice? …
Eu: Jet skiuri?
Mintea: Da, așa! Jet skiuri. Chestiile alea consumă groaznic de mult
combustibil! Sunt un pericol enorm pentru mediu. Știi ce altceva mai
consumă la fel de mult? N -ai să crezi, dar…
Eu: OK, dar hai să MEDITĂM acum, da? Te rog! Om Namah …
Mintea: Sigur! Eu chiar vreau să te ajut să meditezi! Și fix de -asta
vom sări peste imaginea cu insula din mare sau din lac, pentru că e clar că
nu merge așa. Deci e mai bine să ne închipuim că ești o insulă… Într -un
râu!
Eu: Aha, adică așa ca insula Bannerman, din râul Hudson?
Mintea: Da! Exact așa! Perfect. Deci, în concluzie, să medităm la
imaginea asta – închipuie -ți că ești o insulă în mijlocul unui râu. Toate
gândurile care plutesc pe lângă tine în timp ce meditezi sunt doar
curenții naturali ai râului, pe care tu, fiind o insulă, poți să -i ignori fără
probleme.
Eu: Stai puțin, parcă la început spuneai că sunt un templu.
Mintea: Așa e, scuze. Ești un templu pe o insulă. De fa pt, ești și
templu, și insulă.
Eu: Și sunt cumva și râu?
Mintea: Nu, gândurile tale sunt râul.
Eu: Oprește -te, te rog! M-AI ÎNNEBUNIT!!!
Mintea (jignită): Scuze. Eu doar voiam să te ajut.

159 Eu: Om Namah Shivaya… Om Namah Shivaya… Om Namah
Shivaya…
Aici intervine o pauză promițătoare de opt secunde, în care mintea
stă cuminte și nu mai spune nimic. După care…
Mintea: Acu' te -ai supărat pe mine?

… după care trag adânc aer în piept, ca și când până atunci mi -aș fi
ținut respirația, deschid ochii și renunț. Cu lacrimi în ochi. Se presupune
că un ashram e un loc în care vii să te cufunzi în meditație, dar ce mi se
întâmplă mie e un dezastru. Nu rezist la presiunea asta. Nu sunt în stare.
Dar ce să fac? Să ies în fiecare zi plângând din templu, după paisprezece
minute?
Totuși, în dimineața asta, în loc să mă mai împotrivesc, m -am oprit.
Am renunțat să mai lupt. M -am sprijinit de zidul din spatele meu. Mă
dureau toate cele, nu aveam deloc putere, mintea parcă mi -ar fi vibrat.
M-am prăbușit ca un pod lu at de ape. Mi -am scos mantra din cap (de
unde mă apăsase ca o nicovală nevăzută) și am pus -o jos lângă mine. După
care i -am spus lui Dumnezeu: „Î mi pare rău, dar azi nu pot să mă apropii
de tine mai mult de -atât.‖
Amerindienii din tribul lakota sioux spun despre copilul care nu
poate sta liniștit că e doar pe jumătate dezvoltat. Un text sanscrit antic
spune și el: „Există anumite semne din care îți poți da seama că meditația
este făcută așa cum se cuvine. Unul dintre acestea apare atunci când o
pasăre se aș ază pe capul tău, crezând că ești un obiect neînsuflețit.‖
Chestia asta mie încă nu mi s -a întâmplat. Dar în decursul celor vreo
patruzeci de minute care au urmat, am încercat să stau cât mai nemișcată
cu putință, captivă cum eram în sala de meditație, aco perită cu propria
mea rușine și inadecvare, în timp ce -i priveam pe discipolii din jurul meu
– așezați în postura perfectă, cu ochii perfect închiși, cu fețele lor
imperturbabile din care emana seninătate, în timp ce erau cu siguranță
transportați în cine știe ce rai al perfecțiunii. M -a podidit o tristețe
fierbinte, copleșitoare; mi -ar fi plăcut să pot găsi refugiu în lacrimi, dar

160 m-am forțat să nu fac asta după ce mi -am amintit ce spusese guru cândva
– că nu ar trebui să -ți îngădui niciodată să te prăbușe ști, pentru că dacă
faci asta vei avea tendința s -o tot repeți. Trebuie să te mobilizezi să rămâi
puternic.
Dar eu mă simțeam oricum, doar puternică nu. Mă durea tot corpul,
aveam senzația că nu fac nici doi bani. Mi -am pus întrebarea: atunci când
converse z cu propria mea minte, cine e „eu‖ și cine e „mintea‖? M -am
gândit la mașina de procesat idei și de erodat sufletul pe care o aveam pe
post de creier, fără să -mi pot imagina că aș putea -o controla vreodată.
Apoi mi -am amintit replica aia din Fălci – și nu mi-am putut opri un
zâmbet:
„O să avem nevoie de o barcă mai mare.‖

43

Ora cinei. Stau singură și încerc să mănânc încet. Guru ne
încurajează mereu să ne autodisciplinăm când vine vorba de mâncare. Ne
îndeamnă să mâncăm cu moderație și să nu înghițim du micați enormi, să
nu stingem focurile sacre din noi aruncând prea repede prea multă
mâncare în sistemele noastre digestive. (Sunt sigură că guru n -a fost în
viața ei la Napoli.) Când uc enicii vin la ea să se plângă că nu se pot
concentra în timpul meditați ei, îi întreabă întotdeauna cum a fost
digestia lor din ultimul timp. E lesne de înțeles că, atunci când vei voi să
aluneci ușor în transcendență, vei întâmpina mereu probleme dacă
intestinele tale se luptă din greu cu un cârnat calzone, jumătate de
kilogr am de friptură de vită și încă o jumătate de tort cu cremă de nucă de
cocos. Motiv pentru care nici nu găsești aici ceva de genul ăsta. Mâncarea
din ashram e vegetariană, ușoară și sănătoasă. Dar absolut delicioasă.
Ceea ce înseamnă că mă abțin cu greu să nu înfulec totul ca un orfan
leșinat de foame. La asta se adaugă și modul de servire în stil bufet –
niciodată nu mi -a fost ușor să nu -mi umplu din nou farfuria, chiar și de

161 câte două -trei ori, la vederea atâtor minunății aflate la îndemâna oricui,
care mi ros bine și nu costă nimic.
Așa că stau singură la masă și fac eforturi să -mi strunesc furculița,
când observ un tip care, cu tava de mâncare după el, caută un loc unde să
se așeze. Îi fac semn că poate sta lângă mine. Nu l -am mai văzut până
acum pe aici. Probabil că e venit de curând. Are un mers relaxat în genul
„nu-i nici o grabă‖ și se mișcă cu aerul autoritar al șerifului unui orășel de
frontieră, sau poate cu cel al unui jucător profesionist de poker. Arată de
vreo 50 de ani, dar merge de parcă ar fi pe lume de cel puțin câteva
secole. Are părul și barba albe și poartă o cămașă în carouri. Umeri lați și
mâini uriașe, care arată de parcă te -ar putea face bucăți fără nici un efort,
dar o expresie complet relaxată.
Se așază în fața mea și -mi spune tărăgăn at:
— Frate, țânțarii ăștia de pe -aici ar putea să violeze găini, așa -s de
mari.
Doamnelor și domnilor, a intrat în scenă Richard din Texas.

44

Printre nenumăratele ocupații pe care Richard din Texas le -a avut
de-a lungul vieții – și sunt conștientă că omit foarte multe dintre ele –, au
fost: sondor, camionagiu, primul distribuitor autorizat de bocanci
Birkenstock din ambele state Dakota, sack-shaker la o groapă de gunoi
din Midwest (scuze, dar chiar nu am destul loc în carte să explic ce e un
sack-shaker), muncitor pe șantiere de pe autostradă, vânzător de mașini
la mâna a doua, soldat în Vietnam, „vânzător de bunuri de consum‖
(respectivele bunur i de consum fiind în general narcotice de proveniență
mexicană), dependent de droguri și alcoolic (dacă așa ceva se poate numi
o ocupație), după care fost dependent de droguri și fost alcoolic (o
ocupație cu mult mai respectabilă decât precedenta), agricul tor într -o
comunitate de hipioți, crainic la radio și, în final, distribuitor plin de
succes al echipamentelor medicale de ultimă generație (asta până în

162 momentul în care căsnicia i s -a dus pe apa sâmbetei și i -a lăsat fostei soții
toată afacerea, rămânând „să mă scarpin din nou în fundu' meu falit‖).
Acum renovează case vechi prin Austin.
— N-am avut niciodată o carieră sau o direcție anume în care să
merg, spune el. N -am fost în stare decât să mă descurc.
Richard din Texas nu e tipul care să -și facă prea multe griji. N -aș
putea spune despre el că e vreun nevrotic – asta în nici un caz. Dar pentru
că sunt eu însămi puțin nevrotică, am ajuns să -l ador. Prezența lui
Richard în ashram devine pentru mine un lucru care -mi oferă siguranță
și mă amuză. Încrederea uriașă pe care o degajă în jurul lui îmi
temperează nervozitatea înnăscută și -mi amintește mereu că totul va fi
cu siguranță OK. (Și dacă OK nu se poate, măcar nostim.) Î l știți pe
Foghorn Leghorn, cocoșul din desenele animate? Ei, cam așa e și Richard,
și eu ajung să fiu secundul lui vorbăreț, cum era șoimul Chickenhawk
pentru Foghorn. Ca să -l citez pe Richard: „Io și cu Provizii râdem ca
apucații tot afurisitu' de timp.‖ Provizii.
Asta e porecla pe care mi -a dat -o Richard. M -am pricopsit cu ea încă
din se ara în care ne -am cunoscut, după ce a văzut cât pot să mănânc. Am
încercat să mă apăr („Mănânc așa dinadins, pentru că -mi propun să
mănânc organizat‖), dar porecla mi -a rămas.
Poate că Richard din Texas nu e chiar yoghinul tipic. Deși șederea
mea în India m-a învățat să nu mai am prejudecăți în legătură cu
tipologia yoghinilor. (Să nu încep să povestesc despre fermierul irlandez
care creștea vaci, pe care l -am întâlnit într -o bună zi pe aici, sau despre
fosta călugăriță din Africa de Sud.) Richard a ajuns l a yoga datorită unei
foste iubite, care l -a adus din Texas până la ashramul din New York,
special ca s -o audă pe guru. Richard spune:
— Mi-am zis că ashramul e cea mai ciudată treabă pe care o văzusem
în viața mea, și eram curios unde o să mă bage ăia când o să-mi ceară toți
banii, casa și pe deasupra și mașina. Chestie care nu s -a întâmplat…
După experiența respectivă, petrecută cu vreo zece ani în urmă,
Richard s -a pomenit că se roagă tot timpul. Rugăciunea lui era de fiecare

163 dată aceeași. Îl implora în truna pe Dumnezeu: „Te rog, te rog,
desch ide-mi inima.‖ Asta era tot ce -și dorea – o inimă deschisă. Ș i își
încheia mereu rugăciunea pentru inima deschisă spunând: „Și te rog,
trimite -mi un semn atunci când o să se întâmple asta.‖ Acum, când își
amintește despre acea perioadă, spune: „Măi Provizii, ai mare grijă la ce îl
rogi să -ți dea, fiin'că s -ar putea să primești.‖ După câteva luni de rugă
continuă pentru o inimă deschisă, ce credeți că a primit Richard? Ați
ghicit – o operație de urgență pe cord deschi s. Pieptul i -a fost tăiat în
două, coastele i -au fost depărtate unele de altele și au lăsat lumina să -i
intre în inimă la propriu, ca și când Dumnezeu i -ar fi spus: „Ce zici de
asta pe post de semn?‖ Așa a ajuns Richard să fie extrem de atent cu
rugăciunil e lui, după cum mărturisește chiar el:
— Acu', de câte ori mă rog pentru ceva, la sfârșit bag și un „Și te rog,
Doamne, fii blând cu mine, OK?‖.
Într-o zi, pe când se uita la mine cum lustruiesc podeaua din templu,
l-am întrebat pe Richard (care e norocos, a nimerit la munca din
bucătărie, unde trebuie să ajungă doar cu o oră înainte de cină. Dar îi
place să mă vadă cum frec pe jos. I se pare o chestie din cale -afară de
amuzantă):
— Ce-ar trebui să fac cu tehnica mea de meditație?
— Și mă rog de ce crezi că ar trebui să faci ceva cu ea, măi Provizii?
— Pentru că -i nașpa.
— Cine zice că -i nașpa?
— Nu sunt în stare să -mi fac mintea să stea locului.
— Adu-ți aminte ce ne spune guru: dacă te -așezi pe jos cu intenția să
meditezi, ce se întâmplă mai departe nu te mai privește pe tine. Și atunci,
de ce te mai acuzi?
— Pentru că ce se întâmplă în ședințele mele de meditație n-are cum
să fie motivul pentru care există yoga.
— Provizii, draga mea, n -ai nici cea mai vagă idee despre ce e vorba
aici.

164 — N-am niciodată viziuni, n -am nici un fel de experiențe
transcendentale…
— Vrei să vezi chestii colorate frumos, sau vrei să afli adevărul
despre tine? Ce vrei de fapt să obții?
— Se pare că de fiecare dată când încerc să meditez nu sunt în stare
decât să mă cert cu min e însămi.
— Asta nu -i decât egoul tău, care încearcă să se asigure că tot el e
șefu'. Asta -i treaba lui. Te ține deoparte, îți dă o senzație de duplicitate,
încearcă să te convingă că ești defectă și singură, nu că ești parte dintr -un
întreg.
— Și cum mă ajută pe mine asta?
— Nu te ajută deloc. Treaba egoului tău nu e să te ajute. Singura
treabă pe care o are el e să fie șefu'. Și acu' e speriat rău, fiin'că e pe cale să
fie destituit. Tu, drăguță, ține -o tot pe drumu' ăsta spiritual, și zilele
răului ălui a sunt numărate. Mai e puțin și egoul ăsta al tău are să rămână
fără slujbă și toate hotărârile o să le ia inimioara ta. Așa că se luptă și el
pentru viața lui, se joacă și el cu mintea ta și încearcă să se impună,
încearcă să te țină la colț, separată de restul universului. Nu -l asculta.
— Tu cum faci să nu -l asculți pe -al tău?
— Ai încercat vreodată să iei o jucărie de la un copi l? Nu -i prea
plăcut, nu -i așa? Î ncepe să țipe și să se tăvălească. Ca să -i iei jucăria, cel
mai ușor e să -i atragi atenția în al tă parte și să -i dai altceva cu care să se
joace. Distrage -i atenția. În loc să -ți scoți cu forța gândurile din cap, dă -i
minții ceva mai bun cu care să se joace. Ceva mai sănătos.
— Cum ar fi?
— Cum ar fi dragostea, măi Provizii. Cum ar fi dragostea divin ă
pură!

45

Timpul petrecut zilnic în grota de meditație ar trebui să fie o ocazie
de comuniune cu divinul, dar eu m -am dus în ultimele zile acolo

165 tremurând la fel cum tremura cățelușa mea când intra în cabinetul
veterinarului (pentru că știa că, indifere nt cât de drăguți vor fi toți cu ea,
povestea urma să se termine cu o înțepătură neplăcută). Dar după ultima
mea discuție cu Richard din Texas, am hotărât ca în dimineața asta să
încerc o abordare nouă. Mă așez să meditez, spunându -i minții mele:
„Uite, în țeleg că ești un pic speriată. Dar îți jur că intenția mea nu e să te
anihilez. Încerc doar să -ți ofer un loc de odihnă. Te iubesc.‖
Mi-a spus ieri un călugăr:
— Locul de odihnă al minții este inima. Cât e ziua de lungă, mintea
nu aude decât gălăgie, ceart ă și huruit, și tot ce își dorește este liniște.
Singurul loc în care mintea va putea găsi pace este liniștea inimii. Acolo
trebuie să ajungi.
Încerc o altă mantră. Am avut noroc cu ea în trecut. E simplă, are
doar două silabe: Ham -sa.
În sanscrită înseamnă „Eu sunt Acela‖.
Yoghinii susțin că Ham -sa e cea mai naturală mantră, cea pe care
Dumnezeu o dă fiecăruia dintre noi înainte de a ne naște. E sunetul
propriei noastre respirații. Ham la fiecare inspirație, sa la expirație. (Să nu
uit, Ham se pronu nță ușor, deschis, lungind puțin „a‖ -ul, nu ca atunci
când latră un câine. Și sa rimează cu „aha‖.) Repetăm mantra asta toată
viața, de fiecare dată când tragem aer în piept și apoi îl scoatem afară. Eu
sunt Acela. Sunt de natură divină, sunt însoțit de Du mnezeu, sunt o
expresie a Lui, nu sunt exclus, nu sunt singur, nu sunt iluzia limitată a
unui individ. Am considerat mereu Ham -sa o mantră ușoară și relaxantă.
Cu care poți medita mai bine decât cu Om Namah Shivaya, care e – cum
să-i spun? – mantra „oficia lă‖ a ashra mului. Dar călugărul cu care am
discutat ieri mi -a spus să folosesc fără grijă Ham -sa dacă asta mă ajută în
meditație. A adăugat:
— Meditează cu ajutorul oricărui lucru care generează o revoluție în
mintea ta.
Așa că azi am s -o folosesc.
Ham -sa.

166 Eu sunt Acela.
Îmi trec și gânduri prin cap, dar nu le dau prea mare atenție. Nu mai
multă decât să le spun aproape mămos: „A, vă știu eu pe voi, aveți chef de
joacă… fugiți afară să vă jucați… Mami îl ascultă pe Dumnezeu.‖
Ham -sa.
Eu sunt Acela.
Ațipesc timp de câteva momente. (Sau, mă rog… În timpul meditației
nu poți fi niciodată sigur că ceea ce crezi tu că e somn chiar așa și e;
câteodată e doar un alt nivel al conștiinței.) Când mă trezesc – sau, mă
rog… –, simt ceva ca o energie subtilă, alb ăstruie, care pulsează prin mine
de parcă m -ar inunda niște valuri. E un pic alarmant, dar și uimitor în
același timp. Nu știu ce să fac, așa că mă adresez pe tăcute noii energii. Îi
spun „Cred în tine‖, și atunci ea se amplifică, crește ca răspuns la ce -i
transmit. A ajuns la o intensitate care mă sperie, parcă mi -ar fi răpit toate
simțurile. Se ridică prin mine, de undeva de la baza coloanei vertebrale.
Simt cum gâtul ar vrea să mi se întindă și să se răsucească, așa că -l las să
facă ce vrea el și ajung î ntr-o poziție tare ciudată: sunt așezată în poziția
corectă de meditație a yoghinilor silitori, dar cu urechea stângă apăsată
puternic de umărul stâng. N -am idee din ce cauză capul și gâtul meu vor
să facă lucrul ăsta, dar nu vreau să mă cert cu ele; sunt mult prea
insistente. Energia albăstruie care pulsează continuă să -mi străbată
corpul și aud acum un soi de rumoare care devine atât de puternică, încât
n-o mai pot suporta. Mă sperie foarte tare, așa că îi spun: „Î ncă nu sunt
pregătită!‖ și deschid deodat ă ochii. Totul dispare. Sunt iar în cameră,
într-un loc cunoscut.
Mă uit la ceas. Am stat aici – sau am fost în vreun alt loc – aproape o
oră.
Abia mai pot să -mi trag sufletul. La propriu.

167 46

Încercarea de a înțelege experiența prin care am trecut și ce s -a
întâmplat de fapt cu mine acolo (și prin „acolo‖ mă refer și la „grota de
meditație‖, și la „în mine‖) mă obligă să deschid un subiect mai „sălbatic‖,
de natură ezoterică – mă refer la kundal ini shakti.
Fiecare religie de pe pământ are sau a avut la un moment dat cel
puțin un subgrup de credincioși care au căutat un contact transcendent
direct cu Dumnezeu, lăsând la o parte studiul dogmei sau al scrierilor
sacre fundamentale și încercând să în tâlnească personal divinitatea.
Interesant la acești mistici e faptul că atunci când își descriu experiențele
sfârșesc prin a descrie cu toții aceleași lucruri. Unirea lor cu Dumnezeu se
petrece de obicei în timpul stării de meditație, prin intermediul une i
surse de energie care le umple tot corpul cu o lumină euforică, aproape
electrică. Japonezii o numesc ki, budiștii chinezi îi spun chi, cei din Bali îi
spun taksu, creștinii o numesc Sfântul Duh, pentru aborigenii din
Kalahari e n-um (șamanii lor o descr iu ca pe o forță șerpuitoare care urcă
de-a lungul coloanei vertebrale și face o gaură în craniu, prin care apoi
intră zeii). Poeții islamici sufiți numesc energia divină „Mult iubita‖ și
i-au dedicat poeme întregi de slavă. Aborigenii australieni descriu un
șarpe care coboară din cer, intră în trupul șamanului și îi dă puteri
extraordinare, aduse dintr -o altă lume. În tradiția iudaică a Cabalei se
spune că unirea cu divinul apare în anumite stadii de ascensiune
spirituală, energia urcând pe coloană de -a lu ngul unor meridiane
invizibile.
Sfânta Tereza de Avila, care a fost cel mai mistic personaj al lumii
catolice, descria unirea ei cu Dumnezeu ca pe o ascensiune fizică a
luminii prin șapte „case‖ ale ființei ei, după care se simțea plină de
prezența lui Dum nezeu. I se întâmpla să intre în stări de transă
meditativă atât de adânci, încât celelalte călugărițe nu -i mai puteau simți
pulsul. Sfânta le implora în astfel de cazuri să nu spună nimănui nimic
despre ceea ce văzuseră, deoarece „sunt lucruri extraordina re, care pot

168 stârni prea multe vorbe‖. (Inclusiv o eventuală discuție cu reprezentanții
Inchiziției.) Sfânta Tereza susținea în memoriile ei că în timpul
meditațiilor cel mai dificil îi era să -și țină gândurile sub control, pentru
că ele – chiar și luând f orma celor mai fierbinți rugăciuni – aveau darul de
a stinge focul dumnezeiesc. Când mintea „începe să compună cuvântări și
să născocească argumentări, mai ales dacă e vorba de lucruri inteligente,
își va închipui de îndată că face astfel lucruri foarte im portante‖. Dar ea
mai explică și că dacă reușești să -ți transcenzi propriile gânduri și să urci
către Dumnezeu „ajungi la o uimire plină de slavă, la o nebunie cerească
în care capeți adevărata înțelepciune‖. Hafiz, misticul persan sufit, se
întreba în poe ziile lui de ce nu suntem cu toții beți de fericire odată ce
Dumnezeu ne dăruiește atâta dragoste. Fără să știe, Sfânta Tereza de
Avila era de aceeași părere cu Hafiz când scria în autobiografia ei că, dacă
astfel de experiențe divine sunt pură nebunie, at unci „Te implor, Tată,
fa-ne pe toți nebuni!‖.
În următoarele fraze din memoriile ei, parcă și -ar trage sufletul.
Dacă o citești pe Sfânta Tereza în zilele noastre, aproape că o poți simți
cum iese din experiențele delirante prin care tocmai a trecut și cu m se
uită în jurul ei, la climatul politic al Spaniei medievale (unde a trăit în
timpul uneia dintre cele mai dure tiranii religioase pe care le -a cunoscut
vreodată istoria), parcă cerându -și smerită scuze pentru înflăcărarea ei.
„Iertați -mă dacă am fost p rea cutezătoare‖, scrie ea, insistând asupra
faptului că nu toate bolboroselile ei trebuie luate în seamă, pentru că e –
bineînțeles – doar o femeie, un vierme, un gândac abominabil etc. etc.
Aproape că o vezi cum își netezește haina monahală și -și îndeasă înapoi
sub acoperământ șuvițele de păr scăpate afară – secretul ei divin fiind un
rug aprins, tainic.
În tradiția yoghină indiană, secretul divin despre care am vorbit se
numește kundalini shakti și e imaginat ca un șarpe care stă încolăcit la
baza coloan ei vertebrale, până când este eliberat de atingerea unui
maestru sau de o minune, urcă apoi prin cele șapte chakre sau roți (pe
care le putem numi și cele șapte case ale sufletului) și ajunge în final la

169 cap, dezintegrându -se în unirea cu Dumnezeu. Yoghini i susțin că
chakrele nu există în corpul fizic și că e inutil să le căutăm acolo; ele
există doar în corpul subtil la care se referă maeștrii budiști atunci când
își încurajează adepții să -și extragă din corpul fizic un sine nou, la fel cum
ai scoate o sab ie din teaca ei. Bob, prietenul meu care e și practicant de
yoga, și neurolog, mi -a spus că ideea existenței chakrelor l -a neliniștit
întotdeauna și că, pentru a crede în existența lor, își dorea să le vadă cu
ochii lui, la disecția unui corp. Dar în urma unei experiențe de meditație
transcendentă extrem de intensă, Bob a căpătat o nouă înțelegere asupra
subiectului. Mi -a spus:
— Așa cum în scrieri există un adevăr poetic și unul literal, tot astfel
există și în om o anatomie literală și alta poetică. Pe un a poți să o vezi, pe
cealaltă nu. Una e alcătuită din oase, dinți și carne; cealaltă e doar
energie, memorie și credință. Dar sunt la fel de reale amândouă.
Îmi plac punctele de intersecție dintre știință și credință. Am citit de
curând un articol apărut î n The New York Times în care era vorba despre
o echipă de neurologi care testase creierul unui călugăr tibetan, oferit
voluntar pentru un experiment. Neurologii voiau să afle ce se întâmplă
cu o minte transcendentă, științific vorbind, în momentele de ilum inare.
În mintea unei persoane obișnuite, apare constant o furtună electrică de
gânduri și impulsuri, care se înregistrează pe monitorul tomografului sub
forma unor pete galbene și roșii. Cu cât subiectul devine mai nervos sau
mai tulburat, cu atât respect ivele pete roșii sunt mai fierbinți și mai
profunde. Misticii din toate timpurile și culturile descriu cu toții pacea
care cuprinde creierul în timpul meditației și susțin că unirea totală cu
Dumnezeu survine sub forma unei lumini albastre, pe care o simt cum
radiază din creștetul capului. În tradiția yoga, lumina aceea e numită
„perla albastră‖ și reprezintă țelul urmărit de orice yoghin. Fără îndoială,
călugărul tibetan monitorizat în timpul meditației a fost în măsură să -și
reducă toate gândurile la tăce re, astfel încât în cazul său nu s -a putut
observa nici o pată galbenă sau roșie. De fapt, toată energia neurologică a
respectivului domn s -a adunat până la urmă în centrul creierului – lucru

170 lesne de observat pe monitor – sub forma unei mici perle de lumi nă
albastră, exact așa cum au descris -o dintotdeauna yoghinii.
Aceea e destinația lui kundalini shakti.
Ca în multe alte tradiții șamanice, în India mistică kundalini shakti e
considerată o forță periculoasă, cu care nu trebuie să te joci
nesupravegheat; yoghinul neexperimentat riscă literalmente să -și
distrugă mintea cu el. E nevoie de un profesor – de un guru – care să te
îndrume pe drumul cel bun, și ideal ar fi să existe ș i un loc sigur – un
ashram – în care să poți practica. Se spune că atingerea unui guru (fie că e
vorba de o atingere fizică sau de una subtilă – cum ar fi un vis) eliberează
energia kundalini din locul ei, de la b aza coloanei vertebrale,
îngădu indu -i astfe l să-și înceapă călătoria verticală în căutarea lui
Dumnezeu. Momentul acestei eliberări se numește shaktipat, inițierea
divină, și e cel mai mare dar pe care -l poate primi cineva de la un maestru
iluminat. Ca urmare a acelei atingeri, discipolul poate să muncească ani
întregi pentru a ajunge la iluminare, dar important este că și -a început
călătoria. Energia a fost eliberată.
Eu am primit inițierea shaktipat în urmă cu doi ani, la New York,
când am întâlnit -o pe guru pentru prima dată. S -a întâmplat într -un
weekend petrecut în ashramul ei din Catskills. Sinceră să fiu, nu m -am
simțit cu nimic diferită imediat după aceea. Eu speram să am parte de
cine știe ce întâlnire amețitoare cu Dumnezeu, poate chiar de vreo
străfulgerare albastră sau de o viziune profet ică. Dar când mi -am cercetat
propriul corp în căutarea unor eventuale efecte speciale, tot ce am simțit
a fost obișnuita mea senzație de foame. Îmi amintesc cum mă gândeam că
poate n -am destulă credință ca să experimentez un lucru atât de
nebunesc precum e liberarea lui kundalini shakti. Țin minte că mă
consideram prea cerebrală și prea puțin intuitivă, închipuin du-mi că
drumul meu spiritual avea să fie mai degrabă unul de natură intelectuală,
în nici un caz ezoterică. Aveam să mă rog, să citesc, să gândesc chestii
interesante, dar cel mai probabil nu aveam să ajung niciodată la înălțimea
beatitudinii divine descrise de Sfânta Tereza. Dar mi se părea că și așa era

171 OK. Practica spirituală îmi plăcea în continuare. Doar că kundalini shakti
nu era pentru mine.
Totuși a doua zi s -a întâmplat ceva interesant. Ne mai strânseserăm
încă o dată în jurul lui guru. Ne -a condus în meditație și, în mijlocul
întregii adunări, eu am adormit (sau cine știe în ce stare am intrat) și am
avut un vis. Eram pe o plajă de la malul oceanului. Valurile erau enorme,
înfricoșătoare, se formau din ce în ce mai repede. Deodată a apărut lângă
mine un bărbat. Era chiar maestrul gurului meu, un mare yoghin
carismatic la care mă voi referi aici doar cu apelativul „Swamiji‖
(„preaiubit călugăr ‖, în sanscrită). Swamiji murise în 1982. Îl văzusem
doar în fotografiile din ashram. Trebuie să recunosc, chiar și așa mi se
păruse mereu că e un om puțin prea înspăimântător, puțin prea puternic,
puțin prea exaltat pentru gustul meu. Evitam de ceva vreme să mă
gândesc la el sau să mă uit la fotografiile din care mă țintuia cu privirea.
Simțeam că mă copleșește. Nu era genul meu de guru. Am preferat -o
întotdeauna pe guru a mea – o femeie vie, plină de dragoste și de
compasiune – acelui personaj care, deși mort, mă umplea de frică.
Dar acum Swamiji mi se arăta în vis, stând lângă mine pe plajă în
toată puterea lui extraordinară. Eram îngrozită. A arătat înspre valuri și
mi-a spus sever: „Vreau să găsești o cale prin care să le oprești.‖ Panicată,
am scos un carnețel în care am început să desenez tot felul de invenții
care ar fi oprit înaintarea valurilor. Am schițat diguri enorme, canale,
baraje. Dar toate desenele mele erau absolut stupide și lipsite de sens.
Știam și eu că nu mă pricep (doar nu sunt inginer !) și simțeam privirea
dezaprobatoare a lui Swamiji. Î n cele din urmă am renunțat. Nici una
dintre invențiile mele nu era destul de ingenioasă sau de trainică încât să
oprească valurile.
Atunci l -am auzit pe Swamiji râzând. M -am uitat la indianul mărunt
de statură, înfășurat în robă portocalie, în timp ce râdea în hohote,
ștergându -și înveselit lacrimile de pe obraji.

172 — Spune -mi, draga mea – mi-a zis el, arătând din nou către oceanul
uriaș, fără capăt, puternic, clocotitor. Spune -mi, te rog, dacă ești bună –
cum anume voiai tu să oprești asta?

47

De două nopți visez un șarpe care îmi intră în cameră. Am citit că un
astfel de vis e semn bun (și nu doar în religiile orientale; Sfântul Ignațiu a
avut viziuni cu șerpi pe tot pa rcursul experiențelor lui mistice), dar asta
nu înseamnă că șerpii din vis par mai puțin reali sau că nu mă sperie. Mă
trezesc lac de transpirație. Mai rău de -atât, mintea îmi joacă feste chiar și
când sunt trează, pentru că mă târăște într -o stare de panică pe care n -am
mai simțit -o de pe vremea anilor cu divorțul. Gândurile îmi zboară înapoi
la căsnicia ratată și mă încarc din nou cu toată rușinea și furia de atunci.
Ba mai rău, mă pomenesc mereu cu David în minte. Mă cert cu el în
gând, sunt singură și supărată și -mi aduc aminte de fiecare lucru dureros
pe care l -a făcut sau l -a spus. Plus că nu mă pot opri să nu mă gândesc la
toată fericirea pe care am trăit -o împreună, la delirul din vremurile
noastre bune. Abia mă pot stăpâni să nu sar din pat și să -l sun din India în
toiul nop ții, doar ca să – nu știu ca să ce –, probabil doar ca să închid
imediat telefonul. Sau să -l implor să mă iubească din nou. Sau să -i țin o
predică groaznică despre toate defectele lui de caracter.
De ce îmi revin în minte toate chestiile astea acum?
Știu c e mi-ar spune oricare dintre veteranii ashramului. Mi -ar spune
că tot ce mi se întâmplă e cât se poate de normal, că trecem cu toții prin
asta, că meditația intensă are darul de a scoate totul la lumină, că așa se
purifică mintea de toate resturile demonil or din ea… Dar eu sunt într -o
pasă atât de emoțională, că nu mai suport, și în momentele astea n -am
nici cel mai mic chef de teorii hipiote. Mulțumesc, știu și eu că iese totul
la lumină. Și voma tot la lumină iese.
Din fericire, reușesc cumva să adorm d in nou. Visez altceva. Fără
șerpi, de data asta. Dar în vis apare un câine vagabond furios, care aleargă

173 după mine și -mi spune: „Am să te omor. Am să te omor și am să te
mănânc!‖
Mă trezesc din nou țipând și tremurând toată. Nu vreau să -mi
deranjez colegel e de cameră, așa că mă ascund în baie. Baia, mereu baia!
Doamne, sunt iar în toiul nopții într -o baie și -mi plâng singură de milă.
Of, m -am săturat până peste cap de lumea asta ostilă și de băile ei oribile!
Când nu mă pot opri din plâns, de obicei merg și -mi aduc o agendă și
un pix (ultimul refugiu al ticăloasei) și mă așez înapoi pe jos, lângă
toaletă. Deschid agenda la o pagină goală și mâzgălesc acolo deja
familiarul strigăt disperat:
„AM NEVOIE DE AJUTORUL TĂU.‖
Urmat de un prelung oftat de ușurare, în timp ce – prin intermediul
propriului meu scris – prietenul meu dintotdeauna (oricine ar fi el)
încearcă din nou, devotat, să mă scoată din criză:
— Sunt aici. E OK. Te iubesc. N -am să te părăsesc niciodată…

48

Meditația de a doua zi e un dezastru. Îm i implor disperată mintea să
se dea la o parte și să mă lase să -l caut pe Dumnezeu, dar ea se holbează la
mine cu o putere de neclintit și -mi spune: „N -am să te las niciodată să
treci de mine.‖
De fapt, sunt toată ziua atât de furioasă și plină de ură, înc ât mi -e
frică de ce -ar putea păți cei cu care mă întâlnesc. Mă răstesc la o biată
nemțoaică pentru că nu vorbește bine engleză și nici nu înțelege când îi
explic cum să ajungă la bibliotecă. Îmi e atât de rușine de treaba asta,
încât fug și mă ascund într -o (altă!) baie să plâng, după care mă înfurii pe
mine tocmai pentru că plâng și -mi aduc aminte sfatul primit de la guru –
să nu cedăm nervos, pentru că asta devine extrem de ușor un obicei… dar
ce știe ea despre asta? Ea e iluminată. Nu mă poate ajuta. N u mă înțelege.
Nu vreau să vorbească nimeni cu mine. Acum nu sunt în stare să
suport pe nimeni. Un timp reușesc să -l evit chiar și pe Richard din Texas,

174 dar în final mă dibuie la cină și se așază, vitejește, sub norul negru al urii
mele de sine.
— Ce te -a întors pe dos? mă întreabă el tărăgănat, ca de obicei, cu o
scobitoare care -i atârnă din gură.
— Nu întreba, îi răspund, dar încep imediat să -i turui totul în
amănunt, după care conchid: Și cel mai rău e că nu mă pot opri să mă
gândesc încontinuu la David. Credeam că mi -a trecut, dar acum îmi revin
toate în minte.
— Mai dă -ți șase luni, o să te simți mai bine.
— Mi-am dat deja douăsprezece, Richard.
— Atunci mai dă -ți șase. Dă -ți câte șase luni până -ți trece. Chestiile
astea durează.
Expir înflăcărată pe nas, ca un taur.
— Măi Provizii, reia Richard, ascultă aic i la mine. Într -o zi ai să -ți
aduci aminte de perioada asta ca de una de doliu. Ai să vezi că jeleai ș i că
erai distrusă, dar că viața ta se schimba în momentele alea și că te aflai în
cel mai potri vit loc din lume pentru așa ceva – un loc frumos, un loc de
rugăciune, învăluit de harul divin. Oferă -ți ție perioada asta, minut cu
minut. Cât timp ești în India, lasă lucrurile să se rezolve de la sine.
— Dar eu chiar l -am iubit.
— Mare brânză. Te -ai înd răgostit. Nu -nțelegi ce s -a-ntâmplat? Tipu'
ăsta a atins ceva în inima ta, mai adânc decât îți închipuiai tu că se poate,
te-ai fript, fătuco. Dragostea aia pe care ai simțit -o atunci a fost doar
începutul. Abia i -ai prins gustul. Ce -ai pățit tu e doar o c hestie dureroasă,
dar limitată. Ai răbdare și -ai să vezi că poți să iubești mult mai mult
de-atât. La naiba, măi Provizii, tu ai puterea să ajungi într -o zi să iubești
lumea întreagă. Asta -i destinul tău. Nu râde.
— Nu râd. (De fapt plângeam.) Și te rog să nu râzi nici tu de mine la
chestia asta care urmează, dar cred că -mi vine așa de greu să -l uit pentru
că am crezut cu adevărat că David e sufletul meu pereche.
— Poate chiar așa o fi. Problema ta e că nu înțelegi ce înseamnă asta.
Lumea crede că sufletul pereche e cineva cu care te potrivești la fix, toți

175 își doresc să fie așa. Dar sufletul pereche e o oglindă, e ăla care -ți arată
toate chestiile care te trag înapoi, ăla care -ți atrage atenția asupra ta
însăți, ca tu să -ți poți schimba viața. Probabil că u n suflet pereche
adevărat e cea mai importantă persoană pe care ți -e dat s -o întâlnești în
viață, pentru că -ți dărâmă toate prejudecățile și te obligă să te trezești. Da'
când e vorba să trăiești toată viața cu respectivu'?… Nț. Prea dureros.
Sufletele a stea pereche ne apar în viață tocmai pentru ca noi să putem
descoperi alte fețe ale propriei noastre persoane. După care pleacă. Și -i
mulțumesc lui Dumnezeu că se -ntâmplă așa. Problema ta e că nu poți să
te desprinzi de treaba asta. Gata, măi Provizii. Sco pul lui David a fost să te
scuture din amorțeală, să te scoată din căsnicia din care trebuia să ieși,
să-ți ciufulească nițel orgoliul, să -ți arate care -ți sunt limitările și viciile,
să-ți rupă inima ca să intre lumină înăuntru, să te facă să ajungi atât de
disperată și fără control, încât să fii obligată să-ți schimbi viața, după care
să-ți facă cunoștință cu maestrul tău spiritual și s-o șteargă. Asta a fost
treaba lui, pe care și -a făcut -o perfect, da acu' – gata! Problema e că tu nu
poți să accepți că a durat atât de puțin. Ești ca un cățel la groapa de gunoi
– lingi întruna o conservă goală și speri să te saturi. Și dacă n -ai grijă,
conserva aia o să ți se înfigă în bot și n -are să fie deloc bine de tine. Așa că
las-o baltă.
— Dar îl iubesc.
— Foarte b ine, iubește -l.
— Dar mi -e dor de el.
— Foarte bine, să -ți fie. Transmite -i dragoste și lumină de fiecare
dată când te gândești la el, după care, gata! Ți -e frică să dai drumul
ultimelor bucățele din David, pentru că dac -ai face -o ai rămâne singură,
și Liz Gilbert e moartă de frică dacă se gândește la ce -o să i se întâmple
dacă rămâne singură. Da' iote ce tre'be să -ți intre în cap, măi Provizii:
dac-ai goli tot spațiu' din capu' tău pe care -l ocupă obsesia ta cu tipu' ăsta,
ai avea acolo un gol, un loc desc his – o ușă. Și ghici ce -ar face universul cu
ușa aia? Ar intra pe ea – Dumnezeu ar intra – și te-ar umple cu mai multă

176 dragoste decât ai visat vreodată. Așa că nu -l mai folosi pe David ca să
blochezi ușa aia. Gata.
— Dar aș vrea ca eu și David să…
Mă î ntrerupe:
— Vezi, asta -i problema ta. Vrei prea multe, fătucă. Ar trebui să vrei
mai puține și să faci mai multe, nu să aștepți totul plocon de la Moș
Crăciun.
Replica asta mă face să râd după o zi întreagă de plâns. Îl întreb:
— Și cât mai am de așteptat până să -mi treacă toată durerea asta?
— Adică vrei o dată exactă?
— Da.
— Vrei s -o încercuiești în calendar?
— Da.
— Hai să -ți zic ceva, măi Provizii – ai o mare problemă: vrei să fii tot
timpul călare pe situație.
Iau foc. Călare pe situație? EU? îmi vine chiar să -l plesnesc pe
Richard pentru așa o insultă. După care, din străfundurile furiei mele de
om ofensat, răsare adevărul. Adevărul cât se poate de evident, de imediat
și de ridicol.
Are perfectă dreptate.
— Ai perfectă dreptate, îi spun.
— Știu că am, drăguță. Uite, tu ești o fată puternică și te -ai obișnuit
să obții tot ce -ți dorești în viață, dar te -ai blocat pentru că în ultimul timp
n-ai mai obținut nimic din ce ți -ai dorit de la relațiile pe care le -ai avut.
Soțul tău nu s -a comportat așa cum ai f i vrut tu și nici Davi d n-a făcut -o.
De data asta nu ț i-a mai mers. Nimic nu -i seacă mai tare la inimă pe ăștia
ca tine decât să nu le mai iasă fix cum vor ei.
— Cum adică „ăștia ca mine‖?
— Ăștia care vor să controleze ei tot, măi Provizii. Hai, nu pot să
cred că nu ți -a mai spus nimeni pân -acum că așa faci…

177 (Păi… mi s -a mai spus. Dar chestia cu divorțul e că atunci când treci
prin așa ceva ajungi să nu mai asculți nimic din răutățile pe care ți le
spune ăla de care divorțezi.)
Așa că fac un efort și r ecunosc:
— OK, probabil că ai dreptate. Poate chiar am o problemă și vreau să
controlez totul. Doar că e foarte ciudat că ți -ai dat seama. Pentru că în
cazul meu nu cred că sare în ochi. Adică pun pariu că cei mai mulți nu -și
dau seama de asta dacă nu mă c unosc de ceva timp.
Richard din Texas râde cu atâta poftă, că aproape rămâne fără
scobitoare.
— Nu-și dau seama? Drăguță, și Ray Charles ar putea să vadă asta la
tine!
— OK, cred că am terminat deja conversația, mulțumesc.
— Trebuie să înveți să lași lucru rile să curgă, măi Provizii. Altfel ai
să te îmbolnăvești. N -ai să mai dormi bine niciodată în viața ta. Ai să te
perpelești la nesfârșit, ai să te învinovățești pentru tot ce nu ți -a ieșit cum
ai fi vrut. Ce nu -i în regulă cu mine? Cum de reușesc să -mi ra tez toate
relațiile? Cum de sunt așa un dezastru? Stai să ghicesc – exact asta ai făcut
noaptea trecută, nu -i așa?
— Bine, Richard, gata, de -ajuns, răspund eu. Nu vreau să -mi mai
cotrobăi prin cap.
— Atunci nu -l mai lăsa deschis, îmi spune marele meu yoghi n texan.

49

Când aveam nouă ani, am trecut printr -o adevărată criză metafizică.
Poate vi se pare că eram prea mică pentru așa ceva, dar eu am fost mereu
un copil precoce. S -a întâmplat în vara dintr e clasele a patra și a cincea.
În iulie urma să împlinesc zece ani, și ceva din trecerea asta de la vârsta
exprimată printr -o singură cifră la cea cu două mi -a declanșat o panică
existențială în toată puterea cuvântului, pe care de obicei o au cei care
împlinesc 50 de ani. Țin minte cum mi se părea că viața trece pe lângă

178 mine groaznic de repede. Aveam impresia că abia cu o zi în urmă fusesem
la grădiniță și nu mi se părea verosim il să împlinesc deja zece ani. Î n
ritmul ăsta, aveam să ajung imediat adolescentă, apoi matură, apoi
bătrână, apoi moartă. Și nici cei din jurul meu nu erau scutiți de
îmbătrânirea accelerată. Toți urmau să moară și ei, nu peste mult timp.
Părinții mei aveau să moară. Prietenii mei aveau să moară. Pisica mea
avea să moară. Sora mea mai mare mai avea puțin și intra la liceu; mi se
părea că abia cu câteva momente în urmă o văzusem cu ciorapi trei
sferturi, intrând în clasa întâi, și acum urma să meargă la liceu? Era
evident că nici ea nu mai avea mult până să moară. Ce sens mai avea
totul?
Lucrul cel mai ciudat în le gătură cu criza mea e că nu a avut un
factor declanșator precis. Nu murise nimeni cunoscut, ca să ajung să mă
gândesc la propria mea moarte, nu citisem și nici nu văzusem nimic
referitor la așa ceva; nici măcar nu apucasem să citesc Pânza lui
Charlotte. Panica pe care o simțeam la zece ani nu era decât înțelegerea
spontană și totală a mersului vieții către moarte, și -mi lipseau pe atunci
din vocabular termenii spirituali cu ajutorul cărora aș fi putut trece mai
ușor printr -o astfel de criză. Eram protestanț i; și nici măcar nu eram
protestanți practicanți. Rugăciunile dinainte de masă se spuneau doar de
Crăciun și de Ziua Recunoștinței, iar la biserică mergeam foarte rar.
Duminica dimineața, tata prefera să rămână acasă și să -l slăvească pe
Dumnezeu muncind p rin grădină. Eu cântam în corul bisericii doar
pentru că -mi plăcea să cânt; sora mea juca rolul îngerului din piesele de
Crăciun pentru că era drăguță. Mama folosea biserica pe post de cartier
general al acțiunilor de voluntariat pentru comunitate pe care le
organiza. Dar nici măcar la biserică nu -mi amintesc să se fi vorbit prea
mult despre Dumnezeu. Trebuie ținut cont că toate astea se petreceau în
New England, și cuvântul Dumnezeu are darul de a -i neliniști pe yankei.
Eram copleșită de neputință. Aș fi v rut să pot apăsa pe o imensă frână
a universului, cum văzusem că existau în metrourile newyorkeze când
fusesem în excursie. Voiam să cer o pauză, să -i pot ruga pe toți să se

179 oprească până când mi -aș fi dat eu seama ce se petrece. Presupun și
că nevoia asta de a forța întreaga lume să se oprească pentru ca eu să mă
pot dumiri a fost începutul atitudinii mele de „călăreață pe situație‖, cum
o numește dragul de Richard din Texas. Normal că toate eforturile și
gândurile mele de atunci n -au dus la nici un re zultat. Cu cât eram mai
atentă la trecerea timpului, cu atât el trecea mai repede, și vara aia s -a
terminat atât de rapid, de parcă nici n -ar fi fost. Îmi amintesc cum îmi
spuneam la sfârșitul fiecărei zile „S -a mai dus una‖ și îmi dădeau
lacrimile.
Am un prieten din liceu care lucrează cu persoane cu handicap
mental; îmi spune că pacienții autiști pe care -i are în grijă au o capacitate
aproape dureroasă de a realiza trecerea timpului, de parcă le -ar lipsi
filtrul care ne ajută pe noi, ceilalți, să uităm că suntem muritori și să ne
vedem pur și simplu de viață. Unul dintre ei îl întreabă în fiecare
dimineață pe Rob ce dată e, și seara îl întreabă din nou: „Rob, când va mai
fi 4 februarie?‖ înainte ca Rob să apuce să -i răspundă, omul dă din cap cu
amărăciune și adaugă: „Știu, știu, lasă… abia anul viitor, nu-i așa?‖
Știu mult prea bine cum e să simți așa. Cunosc dorința neputincioasă
de a amâna sfârșitul încă unei zile de 4 februarie. Tristețea care însoțește
o astfel de dorință e una dintre marile pietre de încercare ale omenirii.
Din câte știm până acum, suntem singura specie de pe planetă căreia i s -a
dat darul – sau poate blestemul – conștiinței propriei mortalități. Toate
ființele mor până la urmă; doar că noi suntem norocoșii care se pot gândi
zilnic la lucrul ăsta. Cum te poți descurca știind asta? Eu la nouă ani nu
puteam decât să plâng de fiecare dată când îmi aduceam aminte. Cu anii,
hipersensibilitatea mea față de trecerea implacabilă a timpului a ajuns să
mă facă să -mi doresc să simt viața la maxim um. Dacă tot îmi era sortit un
popas atât de scurt pe pământ, voiam să fac tot posibilul să experimentez
cât mai multe lucruri în prezent. De unde și explicația pentru toate
călătoriile mele, toate iubirile mele, toată ambiția mea și toate pastele pe
care le-am mâncat. Catherine avea un prieten care trăia cu impresia că
sora mea are două sau chiar trei surori mai mici, pentru că auzea mereu

180 tot felul de povești despre sora din Africa, sora care lucra la o fermă din
Wyoming, sora care lucra într -un bar din N ew York, sora care scria o
carte, sora care se căsătorea – doar nu erau toate una și aceeași persoană!
Într-adevăr, dacă m -aș fi putut împărți în mai multe Liz Gilbert, cu
siguranță aș fi făcut -o, ca să mă asigur că nu pierd nici un moment din
viață. Dar c e tot spun? Eu chiar m -am împărțit în mai multe Liz Gilbert,
care s -au prăbușit toate de suprasolicitare pe podeaua unei băi, într -o
noapte, în preajma vârstei de treizeci de ani.
Trebuie să spun că sunt perfect conștientă de faptul că nu toată
lumea trece prin astfel de crize metafizice. Unii oameni sunt predispuși la
anxietate pe tema morții, alții au o atitudine mai relaxată în fața ei. Sigur
că există și o grămadă de apatici pe lume, dar mai există și unii care
acceptă cu eleganță modul de lucru al univ ersului și care chiar nu par a fi
tulburați de paradoxurile și nedreptățile lui. Am o prietenă a cărei bunică
îi spunea mereu: „Pe lumea asta nu există nici o problemă care să nu se
poată rezolva cu o baie fierbinte, un pahar cu whisky și o carte de
rugăci uni.‖ Lucrul ăsta e cu siguranță valabil pentru unii oameni. Pentru
alții, e nevoie de măsuri mai drastice.
Și acum chiar am să vă povestesc despre prietenul meu fermierul
irlandez – la prima vedere, o persoană pe care nu te -ai aștepta s -o găsești
într-un ashram indian. Dar Sean e unul dintre oamenii care, ca și mine,
s-au născut cu dor de ducă și cu dorința nebunească și de nestăvilit de a
înțelege mecanismele existenței. Se pare că în bisericuța din Cork County
nu a reușit să găsească vreun răspuns, așa c ă prin anii '80 a plecat de la
fermă într -o călătorie prin India, în căutarea liniștii interioare pe care
spera s -o atingă practicând yoga. S -a întors la ferma din Irlanda după
câțiva ani. Era împreună cu tatăl lui – fermier de -o viață și om taciturn –
în bucătăria vechii lor case de piatră, și Sean povestea despre
descoperirile pe care le făcuse în materie de spiritualitate în exoticul
Orient. Tatăl lui l -a ascultat cu un oarecare interes, în timp ce privea
focul din vatră și își fuma pipa. N -a scos nici u n cuvânt până când Sean a
spus:

181 — Tată, chestia asta cu meditația este extraordinar de importantă ca
să ajungi la liniștea interioară. Poate să -ți salveze viața. Te învață cum
să-ți calmezi mintea.
Moment în care tatăl lui s -a întors către el și i -a spus b inevoitor:
— Eu am deja mintea calmă, băiete.
Dar eu nu o am așa. Și nici Sean nu o are. Mulți dintre noi nu o au.
Mulți dintre noi se uită la foc și nu văd acolo decât iadul. Eu sunt nevoită
să depun efort pentru a învăța ceea ce se pare că tatăl lui Sean știe din
naștere – adică (așa cum scria odată Walt Whitman) cum să „stai deoparte
de marasm și de tumult… amuzat, împăcat, milostiv, trândav, una cu tine
însuți… și înăuntrul, și în afara jocului, privind și minunându -te de
toate‖. Dar în loc să fiu a muzată, nu reu șesc să fiu decât neliniștită. Î n loc
să privesc, mă amestec mereu și încerc să schimb mersul lumii. În timpul
rugăciunii de ieri, i -am spus lui Dumnezeu: „Uite, înțeleg că o viață
lipsită de îndoieli nu merită trăită, dar crezi că voi putea vreodată măcar
să mănânc un prânz fără să am mii de îndoieli în legătură cu asta?‖
În tradiția budistă există o povestire despre momentele care au
urmat iluminării lui Buda. Când, după 39 de zile petrecute în meditație,
vălul iluziei a căzut în cele din ur mă și adevărata natură a universului i
s-a revelat marelui maestru, se povestește că Buda a deschis ochii și a
spus: „Lucrul ăsta nu poate fi explicat nimănui.‖ După care s -a răzgândit,
a hotărât să colinde lumea și să încerce să predea câtorva adepți prac tica
meditației. Știa că vor fi extrem de puțini cei care aveau să folosească sau
măcar să se intereseze de învățăturile lui. Cei mai mulți dintre oameni,
spunea el, au ochii atât de bine acoperiți de praful iluziei, încât nu vor
ajunge niciodată să vadă a devărul, indiferent cine ar încerca să -i ajute.
Alți câțiva (poate unii ca tatăl lui Sean) au din naștere puterea de a vedea
adevărul și de a ajunge la pacea interioară, așa că nu mai au nevoie de
ajutor sau învățătură. Dar mai sunt și cei ai căror ochi su nt doar parțial
acoperiți de praf, și care, cu ajutorul maestrului potrivit, ar putea fi
învățați să vadă cândva mai limpede adevărul. Buda a decis să devină
învățător în folosul acelei minorități – „pentru cei cu praf puțin‖.

182 Sper din toată inima să mă nu măr și eu printre cei cu nivel scăzut de
praf în ochi, dar nu sunt sigură că e așa. Știu doar că ceva m -a împins să
caut pacea interioară prin metode care ar putea să i se pară drastice unui
om obișnuit. (De exemplu, când i -am spus unui prieten din New Yor k că
am de gând să plec în India ca să -l caut pe Dumnezeu și să locuiesc
într-un ashram, el a oftat și mi -a mărturisit: „Of, o parte din mine își
dorește foarte tare să facă așa ceva… Dar e u n-am nici cel mai mic chef‖.)
Și totuși mă îndoiesc că aș avea de ales. Ani întregi am încercat frenetic,
în mii de feluri, să -mi aflu mulțumirea, ca până la urmă să -mi dau seama
că toate reușitele și câștigurile mele n -au făcut decât să mă doboare. Dacă
te încăpățânezi să alergi de nebun după viață, în cele din urmă nu vei
ajunge decât să mori. Dacă vei urmări timpul ca pe un hoț, timpul va
ajunge să se poarte cu tine hoțește; va fi mereu cu un pas sau cu un
continent întreg înaintea ta, își va schimba numele și își va vopsi părul
doar ca să te păcălească, va fugi pe ușa din spate a vreunui motel exact
când tu vei da buzna la recepție, fluturând mandatul de percheziție, și va
lăsa în urma lui doar un muc fumegând de țigară într -o scrumieră, ca să -ți
facă în ciudă. Tu ești cel care trebuie să se oprească la un moment da t,
pentru că timpul cu siguranță n -o va face. Va trebui să recunoști că nu -l
poți prinde din urmă. Că nici nu trebuie să -l prinzi. Așa cum îmi spune
mereu Richard, până la urmă trebuie să -l lași în pace și să te oprești.
Trebuie să lași pacea interioară să vină ea la tine.
Lăsatul ăsta în pace e o chestie groaznic de grea pentru toți cei care
credem că pământul se învârte doar pentru că ne are pe noi pe post de
buric și că s -ar opri dacă l -am scăpa din priviri măcar o secundă. Dar
încearcă să -l scapi măcar o secundă din priviri, măi Provizii. Asta e
mesajul pe care -l tot primesc. Oprește -te, liniștește -te un timp și nu mai
încerca să te amesteci. Vezi ce se întâmplă după. Păsările nu vor cădea
toate din cer în moment ul ăla. Copacii nu se vor u sca, râurile nu se vor
înroși de sânge. Viața va continua. Chiar și oficiile poștale din Italia vor
continua să funcționeze târâș -grăpiș, văzându -și de treabă și fără tine – de

183 ce ești atât de convinsă că încercarea de a controla în fiecare clipă tot ce ți
se întâmplă e un lucru esențial? De ce nu lași totul să curgă de la sine?
Aud argumentele astea mereu și încep să -mi placă. Cred în ele, din
punct de vedere intelectual. Chiar cred. Apoi încep să mă întreb – cu
toată dorința care mă sfâșie, cu toată fervoarea mea la cot e maxime și cu
îngrozitoarea mea natură mereu flămândă –, atunci unde să -mi canalizez
toată energia?
Primesc răspuns și la întrebarea asta:
Caută -l pe Dumnezeu, îmi spune guru. Caută -l pe Dumnezeu așa
cum un om cu capul în flăcări caută apa.

50

La meditația din dimineața următoare mi -au reapărut toate
gândurile pline de ură și de sarcasm. Încep să le consider niște negustori
enervanți care -și vând marfa prin telefon și care mă sună mereu, în cele
mai nepotrivite momente. Mă îngrijorează ideea că aș putea să descopăr
în timpul meditației că până la urmă mintea mea nu e atât de interesantă
cum credeam eu. De fapt, mă gândesc doar la câteva lucruri, problema e
că mă gândesc mereu la ele. Cred că cea mai potrivită definiție pentru
comportamentul meu e că îmi fac gânduri negre: în legătură cu divorțul,
în legătură cu toată amărăciunea din timpul căsniciei, în legătură cu toate
greșelile pe care le -am făcut și cu toate greșelile pe care le -a făcut soțul
meu; după care (și de aici nu mai există cale de întoa rcere), încep să -mi
fac gânduri negre în legătură cu David…
Lucru care, sinceră să fiu, începe să devină jenant. Adică să fim
serioși, mă aflu într -un loc de studiu sacru din mijlocul Indiei și tot ce
sunt în stare să fac e să mă gândesc la fostul meu iu bit? Ce-i cu mine? Am
rămas în clasa a opta?
Dar îmi amintesc de o poveste auzită cândva de la Deborah, prietena
mea psiholog. Prin anii '80, oficialii primăriei din Philadelphia au rugat -o
să ofere voluntar consiliere psihologică membrilor unui grup de re fugiați

184 politic din Cambodgia, care veniseră de curând în oraș. Deborah e un
psiholog excepțional, dar s -a simțit complet intimidată în fața unei astfel
de situații. Cambodgienii suferiseră tot ce poate fi mai rău pe lumea asta –
genocid, viol, tortură, în fometare, își văzuseră rudele ucise sub ochii lor,
petrecuseră ani întregi în tabere de refugiați și înfruntaseră pericolele
unei evadări în barcă și ale unei călătorii către Occident, pe parcursul
căreia oamenii care mureau erau aruncați la rechini. Ce aj utor ar fi putut
să le ofere Deborah acelor oameni? Cum ar fi putut să le înțeleagă ea
suferințele?
— Dar ai idee, mi -a spus, despre ce voiau să discute toți oamenii ăia
la ședințele de terapie?
Discuțiile se desfășurau cam așa: Când locuiam în tabăra de r efugiați,
am întâlnit un băiat și ne -am îndrăgostit. Am crezut că mă iubește cu
adevărat, dar când am plecat am ajuns în bărci diferite, și el s -a cuplat
până la urmă cu verișoara mea. Acum s -a căsătorit cu ea, dar spune că tot
pe mine mă iubește și mă tot sună, și eu știu că ar trebui să -i spun să mă
lase în pace, dar încă îl iubesc și mă gândesc tot timpul la el. Și nu știu ce
să mai fac…
Așa suntem făcuți. Luați colectiv, ca specie, ăsta ne e fondul
emoțional. Am întâlnit cândva o doamnă în vârstă, ave a aproape o sută de
ani, care mi -a spus: „Oamenii s -au luptat dintotdeauna doar pentru a
răspunde la două întrebări simple: Cât de mult mă iubești? și Care -i
șeful?‖ Toate celelalte lucruri se pot rezolva într -un fel sau altul. Dar nu
avem scăpare când vin e vorba de dragoste și de putere, ne pierdem și
ajungem la război, la jale și la suferință. Și din păcate (sau poate în mod
evident) cele două lucruri sunt exact demonii pe care trebuie să -i înfrunt
în ashram. Când îmi contemplu mintea în liniște, singurel e chestiuni
care ies la suprafață să mă tulbure sunt dorul și nevoia de control. Și
tulburarea asta mă împiedică să evoluez.
După vreo oră de astfel de gânduri negre, în dimineața asta am
încercat din nou să meditez, concentrându -mă pe o nouă idee:
compasi unea. Mi -am rugat inima să -mi umple sufletul cu o perspectivă

185 mai generoasă asupra felului în care îmi funcționează mintea. Adică în
loc să mă gândesc că sunt o ratată, oare n -aș putea să accept că sunt doar
un om, și încă unul normal? Ca de obicei, mi -au apărut în cap tot felul de
gânduri – OK, asta e -, după care am început să trec prin toate emoțiile
care le însoțesc. Am început să mă simt frustrată și să mă judec aspru,
eram furioasă și singură. Dar apoi, de undeva, din cele mai îndepărtate
peșteri ale inimii mele, s -a ridicat ceva ca un vuiet, care mi -a spus: „Nu
am să te judec pentru gândurile astea.‖
Mintea mea încerca să protesteze, spunea: „Mda, tot o ratată rămâi și
o păguboasă, n -ai să reușești niciodată nimic…‖
Dar, dintr -odată, din pieptul meu parcă a ieșit un răget de leu, a cărui
forță a acoperit tot zgomotul făcut de minte. Am simțit înăuntrul meu o
voce cum nu mai auzisem niciodată. Era atât de a mea, de veche și de
puternică, încât mi -am dus palma la gură, temându -mă că, dacă aș fi
deschis gura și sunetul ar fi ieșit afară, toate clădirile de acolo și până la
Detroit s -ar fi cutremurat din temelii.
Îmi urla următorul lucru:

N-AI IDEE CÂT DE PUTERNICĂ E DRAGOSTEA MEA!!!!!

Zumzetul gândurilor negative din capul meu s -a risipit în vântul
stârnit de răgetul interior ca niște păsări, iepuri și antilope care s -ar
retrage în goană, înspăimântate. A urmat tăcerea. O tăcere intensă,
vibrantă și uimită. Leul din savana imensă a inimii mele își privea cu
satisfacție regatul în care totul era liniș tit. S -a lins pe botul enorm, și -a
închis ochii aurii și a adormit din nou.
Și în tăcerea regală care se așternuse, am început în sfârșit să meditez
la (și împreună cu) Dumnezeu.

186 51

Richard din Texas are niște apucături amuzante. De câte ori ne
întâln im prin ashram și citește pe fața mea că mintea îmi e departe, mă
întreabă:
— Ce mai face David?
— Vezi -ți de treaba ta, domnule, îi răspund mereu. Habar n -ai la ce
mă gândesc eu.
Sigur că are dreptate de fiecare dată.
Alt obicei de -al lui e să mă aștepte când ies din sala de meditație,
pentru că -i place să vadă cât de jumulită și de șifonată arăt când mă târăsc
afară de -acolo. De parcă m -aș fi luptat cu crocodili și cu fantome în
același timp. Îmi spune că n -a mai întâlnit pe nimeni care să se lupte atât
de înverșunat cu sine însuși. Nu știu cât de adevărată e chestia asta, fapt e
că ce mi se întâmplă în sala întunecoasă de meditație e ceva extrem de
intens. Lucrurile cele mai crâncene se întâmplă atunci când îmi depășesc
ultimele rezerve de frică și dau vo ie unei veritabile turbine de energie să
se dezlănțuie asupra coloanei mele vertebrale. Mă amuză acum
convingerea mea de odinioară că kundalini shakti n-ar fi fost decât un
mit. Când toată energia aia se dezlănțuie în mine, parcă aș avea înăuntru
un motor diesel ținut la turație mică, și tot ce mi se cere e următorul
lucru: Ești amabilă să te întorci pe dos, așa încât plămânii și inima și
intestinele să -ți fie afară și să facă loc înăuntru întregului univers? Și, te
rog, poți face la fel și cu emoțiile tale ? În spațiul ăsta vibrant, timpul
devine relativ și mă simt dusă – amorțită, abulică și uimită – în tot felul de
lumi, în vreme ce mă încearcă tot felul de senzații: frig, căldură, ură,
dorință, frică… Atunci când se termină, abia mă pot ridica în picioa re și
bâjbâi afară, la lumină, într -un hal fără hal – turbată de foame, disperată
de sete, mai excitată ca un marinar abia debarcat. De obicei Richard mă
așteaptă acolo, gata să izbucnească în râs. De câte ori îmi vede fața
descompusă și stoarsă, mă tachin ează cu aceeași replică:
— Ce zici, măi Provizii? Ai să fii vreodată bună de ceva?

187 Dar după meditația din dimineața asta, în care am auzit răgetul
leului care -mi spunea N-AI IDEE CÂT DE PUTERNICĂ E
DRAGOSTEA MEA, am ieșit din grota de meditație ca o regină
războinică. Richard nici n -a mai apucat să mă întrebe dacă o să fiu
vreodată bună de ceva; l -am privit drept în ochi și i -am spus:
— Deja sunt, domnule.
— Uită-te la tine! mi-a spus Richard. Asta merită sărbătorit. Hai,
fătuco, te duc în oraș și -ți fac ci nste cu un Thumbs -Up.
Thumbs -Up e o băutură răcoritoare indiană, ceva gen Coca -Cola, dar
de vreo nouă ori mai dulce și cu doză triplă de cofeină. Cred că s -ar putea
să conțină și niscai metamfetamine. Mă face să văd dublu. Richard și cu
mine ieșim în oraș de câteva ori pe săptămână, și atunci împărțim o sticlă
mică de Thumbs -Up – o experiență de -a dreptul violentă după toată
puritatea mâncărurilor vegetariene din ashram –, atenți să nu atingem cu
buzele gura sticlei. Richard are o regulă foarte sănătoasă pe ntru
călătoriile în India: „Nu atinge nimic, atinge -te doar pe tine.‖ (Da, și ăsta
a fost un posibil titlu pentru cartea mea.)
În oraș avem câteva locuri preferate: ne oprim mereu la templu, îl
salutăm pe domnul Panicar, croitorul, care dă mâna cu noi și n e spune de
fiecare dată: „Felicitări să vă cunosc!‖ Ne uităm la vacile care se plimbă în
voie, fericite de statutul lor de animale sacre (când le văd cum se tolănesc
în mijlocul drumului doar ca să accentueze faptul că sunt sfinte, chiar
cred că abuzează d e privilegiul ăsta), și ne uităm la câinii care se scarpină
cu un aer mirat, de parcă s -ar întreba cum naiba au ajuns acolo. Privim
femeile desculțe care muncesc la întreținerea drumurilor; sparg pietre
sub un soare dogoritor și ridică în aer niște ciocane enorme. Au o
frumusețe stranie, îmbrăcate cum sunt în sariuri de culori aprinse,
împodobite cu brățări și coliere. Ne aruncă zâmbete largi pe care n -apuc
să le înțeleg – cum pot fi fericite când trebuie să facă o muncă atât de grea
și în niște condiții at ât de vitrege? Cum de nu cad toate leșinate, cum de
nu mor după un sfert de oră de lovit cu barosul î n căldura asta
insuportabilă? Îl întreb pe domnul Panicar, croitorul, care îmi răspunde

188 că așa sunt sătenii, că în colțul ăsta de lume oamenii se nasc pent ru astfel
de munci fizice, că asta e tot ce știu ei să facă. Și mai adaugă, dezinvolt:
— Pe-aici nici nu apucăm să trăim prea mult.
Ce-i drept, e un sat sărac, dar după standardele indiene e departe de a
fi un caz disperat; prezența (și dărnicia) ashramului, dublată de existența
unei brume de valută occidentală care circulă în zonă face ca situația să
fie semnificativ diferită. Nu că a i găsi mare lucru de cumpărat, deși
Richard și cu mine batem mereu magazinele cu mărgele și statuete. Mai
sunt și niște tipi din Kashmir – negustori extrem de abili –, care încearcă
mereu să ne paseze marfa lor. Unul chiar a venit azi după mine, să întrebe
dacă doamna n -ar dori cumva să cumpere un superb covor din Kashmir
pentru casa dumneaei.
Chestie care l -a făcut pe Richard să râdă. Printre numeroasele
motive de amuzament pe care i le ofer, e și faptul că n -am casă.
— Nu te mai osteni degeaba, frate. Făt uca asta n -are nici măcar o
podea pe care să pună covorul.
Fără să -și piardă din avânt, negustorul din Kashmir a continuat:
— Dar poate doamnei i -ar plăcea să atârne covorul pe un perete.
— Vezi tu, a adăugat Richard, asta -i chestia: zilele -astea n -are în stoc
nici pereți.
— Dar am o inimă curajoasă! m -am înfoiat eu în propria -mi apărare.
— Și multe alte calități indiscuta bile, a mai spus Richard,
făcân du-mi astfel pentru prima dată un compliment.

52

Meditația nu e cel mai mare obstacol pe care trebuie să -l depășesc în
ashram. Sigur, meditația e dificilă, dar nu mă omoară. Există aici ceva
care e încă și mai greu de făcut. Ceea ce mă omoară cu adevărat e
activitatea de după meditația zilnică de dimineață, care se întâmplă
înainte de micul dejun. (Doamne, d ar lungi mai sunt diminețile astea!)
Trebuie să cântăm un imn numit Gurugita. Richard îi spune Gita. Am

189 mare bătaie de cap cu Gita asta. Nu -mi place deloc, niciodată nu mi -a
plăcut, încă de prima dată când am auzit -o cântată în ashramul din New
York. Toate celelalte cânturi și imnuri yoghine îmi plac foarte mult, dar
Gurugita mi se pare prea lungă, monotonă, gălăgioasă și nesuferită. Sigur
că asta e doar părerea mea, altora chiar le place – deși nu reușesc nicicum
să-mi dau seama de ce.
Gurugita are 182 de strofe, de -ți vine să urli (și de cele mai multe ori
îmi și vine), și fiecare dintre ele e într -o sanscrită imposibilă. Cu tot cu
cântul de deschidere și cu corul de încheiere, îndeplinirea întregului
ritual durează cam o oră și jumătate. Rețineți, asta se întâmplă înainte de
micul dejun, după ora de meditație și după primul imn de dimineață, care
ține și el vreo douăzeci de minute. Practic, Gurugita e motivul pentru
care trebuie să ne trezim la ora trei.
Nu-mi place melodia, nu -mi plac nici versurile. De câte ori spun asta
cuiva din ashram, mi se răspunde: „Vai, dar e un cântec sacru!‖ O fi… Și
Cartea lui Iov e sacră, dar asta nu înseamnă că trebuie s -o citesc cu voce
tare înainte de masă, în fiecare zi.
Într-adevăr, Gurugita vine dintr -o tradiție spirit uală impresionantă;
e de fapt un fragment dintr -o scriere yoghină antică numită Skanda
Purana, din care cea mai mare parte s -a pierdut; și din ce a mai rămas s -au
făcut foarte puține traduceri din sanscrită. Ca multe alte scrieri yoghine,
a fost concepută sub forma unor dialoguri în genul celor socratice.
Conversația are loc între zeița Parvati și atotputernicul,
atotcuprinzătorul zeu Shiva. Parvati și Shiva sunt reprezentările divine
ale creativității (principiul feminin) și conștiinței (principiul masculi n).
Ea este energia care a creat universul; el este înțelepciunea amorfă. Orice
își imaginează Shiva e adus la viață de Parvati. El visează; ea
materializează. Dansul și unirea lor (yoga lor) sunt în același timp cauza și
manifestarea universului.
În Gurug ita, zeița îl întreabă pe zeu care sunt secretele împlinirii în
plan lumesc, iar el îi răspunde. Imnul ăsta mă enervează. Am tot sperat ca
sentimentele mele față de el să se schimbe în timpul petrecut în ashram.

190 Am crezut că dacă -l voi pune în context indi an voi reuși să -l iubesc. S -a
întâmplat exact invers. În cele câteva săptămâni de când am ajuns aici,
simpla lipsă de simpatie pentru Gurugita s-a transformat într -o adevărată
groază. Am început să chiulesc de la ea și să -mi petrec dimineața făcând
lucruri cu mult mai constructive pentru dezvoltarea mea spirituală, cum
ar fi să scriu în jurnal, să fac duș sau s -o sun pe sora mea în Pennsylvania
ca să aflu ce -mi mai fac nepoții.
Richard din Texas mă taxează mereu dacă vede că lipsesc. Îmi spune:
— Am observa t că ai lipsit de la Gita din dimineața asta.
— Comunic în alte feluri cu Dumnezeu, îi răspund eu.
— Cum? Dormind până târziu, nu -i așa? continuă el.
Dar când încerc să mă duc la Gurugita nu reușesc decât să devin
agitată. La modul fizic. Nu simt că imnul m-ar învălui, simt mai degrabă
că mă târăște după el. Mă face să transpir. Lucru ciudat, pentru că mă
număr printre oamenii mereu „reci‖ și pentru că, în zona unde ne aflăm,
diminețile de ianuarie sunt friguroase. Pe tot parcursul ritualului, ceilalți
stau înfofoliți în pături de lână și căciuli, doar eu simt cum mă scurg în
timp ce imnul abia se târâie, aproape că fac spume, sunt ca un cal de
fermă după o zi de muncă grea. Când ies din templu după Gurugita,
transpirația mi se transformă în aburi care se ri dică oribili, verzi și
dezgustători, în aerul rece al dimineții. Dar reacția mea fizică nici măcar
nu se compară cu valurile fierbinți de sentimente care mă zdruncină când
încerc să cânt chestia aia. Nici măcar nu sunt în stare s -o cânt. Pot doar
s-o murmu r. În ciudă.
Am spus deja că are 182 de strofe?
Așa că acum câteva zile, după o ședință de cânt ultranasoală, m -am
hotărât să -i cer sfatul profesorului meu preferat de aici – un călugăr cu un
nume sanscrit extraordinar, a cărui traducere aproximativă e „Ce l Care
Sălășluiește în Inima Domnului Care Sălășluiește în Propria Lui Inimă‖.
Călugărul are în jur de 60 de ani, e american, inteligent și instruit. Pe
vremuri a fost profesor de teatru clasic la Universitatea New York și încă
mai emană o demnitate aparte , venerabilă. Și -a depus jurământul de

191 călugăr acum 30 de ani. Îmi place mult, pentru că vorbește pe înțelesul
meu și pentru că e haios. Într -unul dintre momentele mele negre de
confuzie în legătură cu David, i -am destăinuit acestui om durerea mea.
M-a asc ultat plin de respect, mi -a oferit cele mai pline de compasiune
sfaturi cu putință, după care a spus: „Și acum îmi sărut mantia.‖ A ridicat
un colț al robei lui de culoarea șofranului și l -a pupat zgomotos.
Gândindu -mă că era vorba de vreun ritual religios cu maximă încărcătură
simbolică, l -am întrebat ce semnificație avea gestul lui. Mi -a răspuns: „E
ceva ce fac de fiecare dată când mi se cer sfaturi în chestiuni legate de
relațiile afective. Îi mulțumesc Domnului că sunt călugăr și nu mai
trebuie să trec prin așa ceva.‖
Așa că știam că pot fi sinceră cu el în privința problemelor pe care le
aveam cu Gurugita. Ne-am plimbat împreună într -o seară, după cină,
prin grădină, i -am spus cât de nesuferită îmi era Gita și l-am întrebat dacă
aș putea fi scutită de e a. A izbucnit în râs.
— Nu trebuie să mai cânți, dacă nu vrei. Cât timp ești aici, nimeni nu
te va obliga vreodată să faci ceva ce nu vrei, mi -a răspuns.
— Dar ceilalți spun că e o practică spirituală extrem de importantă.
— Așa și este. Dar n -o să-ți spun vreodată că vei ajunge în iad dacă
n-o urm ezi. Singurul lucru pe care ți -l voi spune este că guru a fost foarte
clară în această privință – Gurugita este textul esențial al yogăi pe care o
practicăm noi, poate cel mai important lucru pe care -l poți face p e lângă
meditație. Dacă stai în ashram, ea se așteaptă ca tu să te trezești în fiecare
dimineață și să mergi la cânt.
— Nu trezitul de dimineață e problema mea…
— Atunci care e?
I-am explicat călugărului de ce ajunsesem să -mi fie groază de
Gurugita și cât de greu îmi era s -o suport. Mi -a răspuns:
— Vai, uită -te la tine. Chiar și când vorbești despre asta parcă te
cocoșezi și -ți pierzi toată puterea.
Așa și era. Simțeam la subraț o transpirație rece și lipicioasă. L -am
întrebat:

192 — N-aș putea folosi timpul ăla pentru alte practici? Uneori meditez
foarte bine în grotă în vreme ce se cântă Gurugita.
— Of, Swamiji ar fi țipat la tine pentru asta. Te -ar fi numit hoață de
energie, pentru că te folosești de munca și de concentrarea celorlalți. Uite
ce e, scopul Gurugitei nu e să fie un cântecel drăguț pe care să -l cântăm
împreună. Are cu totul altă funcție. E un text cu o putere inimaginabilă.
E o practică adânc purificatoare. Îți arde tot balastul, toate emoțiile
negative. Și dacă atunci când o cânți îți provoac ă astfel de emoții
puternice și de reacții fizice, cred că are un efect pozitiv asupra ta. Poate
fi și dureros, dar este extrem de benefic.
— Și cum să -mi păstrez motivația să duc imnul până la sfârșit?
— Care ar fi alternativele? Să renunți de fiecare dat ă când dai de
greu? Să te fâțâi toată viața, să te simți mizerabil și neîmplinită?
— Chiar ai spus „să te fâțâi‖?
— Da. Da, așa am spus.
— Și ce să fac?
— Asta trebuie să hotărăști singură. Dar sfatul meu – dacă tot m -ai
întrebat – e să continui să mergi l a Gurugita dacă tot ești aici, mai ales
pentru că îți trezește asemenea reacții. Dacă ceva te irită atât de tare, poți
fi sigură că acel ceva funcționează. Asta face Gurugita. Îți arde egoul, te
transformă toată în cenușă. Așa și trebuie să fie, Liz: inten s, dificil. Are o
putere mai presus de înțelegerea noastră. Î ți mai rămâne doar o
săptămână de stat în ashram, nu -i așa? După care ești liberă să călătorești
și să te distrezi. Cântă Gurugita de încă șapte ori, și nu va mai trebui s -o
cânți niciodată. Adu -ți aminte ce spune guru – fii artizanul propriei tale
experiențe spirituale. Aici nu ești nici turist, nici ziarist; ești un om care
caută ceva. Deci caută!
— Să înțeleg că nu primesc scutire?
— Poți să te scutești singură de câte ori vrei, Liz. Asta e fru musețea
divină a unui lucrușor neînsemnat pe care -l numim liber -arbitru.

193 53

Așa că a doua zi dimineață am mers la ritual plină de avânt, dar
Gurugita m-a împins în jos pe o scară de ciment cu douăzeci de trepte –
sau cel puțin așa am simțit eu. Î n ziua următoare a fost și mai rău. M -am
trezit nervoasă și, mai înainte chiar să ajung la templu, eram transpirată,
fiartă și pe punctul de a exploda. Îmi repetam întruna: „E doar o oră și
jumătate – poți suporta orice timp de o oră și jumătate. Pentru nu mele lui
Dumnezeu, ai prietene care au fost în travaliu mult mai multe ore…‖ Și
totuși, nici dacă aș fi fost bătută în cuie nu m -aș fi simțit atât de rău ca în
momentele alea. Mă inundau valuri de căldură de parcă aș fi avut bufeuri,
credeam că am să leș in sau am să mușc pe cineva de câtă mânie clocotea
în mine.
Furia mea era uriașă. Îi cuprindea pe toți oamenii din lume, dar era
mai ales îndreptată împotriva lui Swamiji – maestrul gurului meu –, care
instituise ritualul Gurugita. Nu era prima mea confrun tare dureroasă cu
marele și acum răposatul yoghin. El mă vizitase în visul cu plaja și -mi
ceruse să opresc valurile; și am simțit tot timpul că mă domină.
Swamiji fusese de neoprit pe tot parcursul vieții lui, un adevărat rug
spiritual de nestins. Asemenea Sfântului Francisc de Assisi, Swamiji se
născuse într -o familie bogată și toți se așteptau să preia afacerile ei. Dar
pe când era doar un copil, a întâlnit un om sfânt într -un sătuc învecinat.
Experiența l -a marcat în așa măsură, încât la vârsta adolescen ței a plecat
de acasă fără nimic altceva decât o pânză cu care să -și acopere goliciunea.
A petrecut ani în șir făcând pelerinaje la toate locurile sfinte din India, în
căutarea unui adevărat maestru spiritual. Se spunea despre el că întâlnise
peste șaizeci de sfinți și învățători, fără să -și găsească printre ei gurul. A
suferit de foame, a străbătut pe jos țara, în Himalaya a dormit afară, pe
viscol, s -a îmbolnăvit de malarie, de dizenterie – ulterior a numit anii
respectivi cei mai fericiți din viața lui –, toate astea doar pentru a găsi
persoana care s ă i-l poată arăta pe Dumnezeu. Î n acea perioadă, Swamiji a
devenit yoghin hatha, expert în medicina și bucătăria ayurvedică,

194 arhitect, grădinar, muzician și spadasin (asta îmi place cel mai mult).
Ajunsese de ja la deplină maturitate fără să fi reușit să -și găsească un guru,
când un mistic nebun și bătrân i -a spus să se întoarcă acasă, în satul în
care-l întâlnise în copilărie pe înțeleptul care îi schimbase viața – și să
studieze sub îndrumarea lui.
Swamiji l -a ascultat, s -a întors acasă, a devenit cel mai devotat
ucenic al sfântului și sub îndrumarea ma estrului a ajuns la iluminare. Î n
final, Swamiji a ajuns el însuși guru. Cu timpul, ashramul pe care -l avea
în India s -a transformat – din trei camere ale unei ferme părăsite – în
grădina luxuriantă de azi. Î n urma unei revela ții, a început să călătorească
și a stârnit o adevărată revoluți e a meditației la nivel mondial. Î n 1970 a
ajuns în America, unde a uimit pe toată lumea. Oferea inițiere divină –
shaktipat – câtorva sute, ba chiar mii de oameni în fiecare zi. Avea o
putere de a te transforma pe care o simțeai imediat. Reverendul Eugene
Callender (lider respectat al mișcării pentru drepturi civile, coleg cu
Martin Luther King Jr. și pastor într -o biserică bapt istă din Harlem până
în ziua de azi) își amintește de întâlnirea cu Swamiji din 1970, când a
căzut uluit în genunchi în fața indianului, gândind: „Nu mai e cale de
întoarcere… Omul ăsta știe despre toată lumea tot ce se poate ști.‖
Swamiji cerea entuziasm, devotament, autocontrol. Certa mereu
oamenii pentru vina de a fi jad, cuvântul hindus pentru „inert‖. A adus
în viețile – de multe ori rebele – ale tinerilor lui adepți occidentali
conceptul antic al disciplinei și le -a impus să nu-și mai piardă timpul și
energia (ale lor și ale celor din jur) cu aiurelile hipiote lipsite de
substanță. Ba își arunca bastonul după tine, ba, un minut mai târziu, te
lua în brațe. Era un personaj complicat, de multe ori chiar controversat,
dar realmen te un om în stare să schimbe lumea. Occidentalii au astăzi
acces la atâtea texte antice ale tradiției yoghine tocmai datorită faptului
că Swamiji s -a implicat direct în traducerea și redescoperirea unor scrieri
filozofice care căzuseră în uitare chiar și î n numeroase zone ale Indiei.
Gurul meu a fost discipolul cel mai devotat al lui Swamiji. Se născuse
literalmente pentru a -i fi discipol; părinții ei se număraseră printre primii

195 adepți indieni ai maestrului. Î n copilărie i se întâmpla să cânte imnuri
chiar și optsprezece ore pe zi, cu o ardoare neobosită. Swamiji i -a intuit
potențialul și, odată ajunsă la adolescență, a făcut -o translatorul lui. A
călătorit împreună cu el în toată lumea, fiind atât de atentă la ce avea
guru de transmis, încât – avea să mărt urisească ea mai târziu – simțea că -i
vorbește chiar și cu genunchii. A devenit succesoarea lui în 1982, când
încă nu împlinise 30 de ani.
Toți guru adevărați se aseamănă între ei prin faptul că se află într -o
stare perpetuă de autoperfecționare. Deosebiri le dintre ei țin doar de
aspectul exterior, care sunt foarte multe când vine vorba de gurul meu și
de maestrul ei – ea e femeie, poliglotă, are studii superioare și e o
profesionistă desăvârșită; el era uneori ca pricios, alteori avea aerul leo nin
al unui b ătrân rege din sudul Indiei. Unei fete cuminți din New England,
cum sunt eu, îi vine ușor să urmeze pe cineva cum e ea, cu aerul ei
liniștitor – exact genul de guru pe care l -ai duce acasă, să -i cunoască pe
mama și pe tata. Dar Swamiji… cu el nu știai ni ciodată cum stai. Încă de
când m -am apucat de yoga, de când i -am văzut pentru prima oară
fotografiile și am auzit poveștile care se spuneau despre el, m -am gândit:
„Am să mă țin departe de personajul ăsta. E prea mare pentru mine. Mă
neliniștește.‖
Dar acu m, că sunt în India, în ashramul care i -a fost casă, descopăr că
tot ce -mi doresc e Swamiji. Tot ce simt e Swamiji. Singura persoană
căreia mă adresez în timpul rugăciunii și meditației e Swamiji. Canalul de
comunicare cu Swamiji e deschis în permanență. A ici sunt în atelierul lui
Swamiji, care meșterește mereu la mine. Deși a murit de mult, există în el
ceva extrem de real și de prezent. El e maestrul de care am nevoie când
îmi e cu adevărat greu, pentru că mă pot certa cu el, îi pot arăta toate
defectele și slăbiciunile mele, iar el nu face decât să -mi râdă în nas. Râde
de mine, dar mă iubește. Hohotele lui mă înfurie și mai mult, și furia mă
motivează să fac ceva. Niciodată nu -l simt atât de aproape de mine ca
atunci când mă lupt cu Gurugita și cu imposib ilele ei versuri sanscrite.
Mă cert tot timpul în gând cu Swamiji, îi trântesc chestii ca: „Ar fi cazul

196 să faci și tu ceva pentru mine, pentru că eu fac asta pentru tine! Aștept să
văd niște rezultate de-aici! Treaba asta ar face bine să mă purifice!‖ Ieri ,
când m -am uitat în cartea cu textul imnului și am văzut că ajunsesem abia
la strofa 25, m -am enervat așa de rău, încât n -am mai avut stare, am
început să transpir (și asta nu ca un om normal – țâșnea apa din mine de
parcă aș fi fost o bucată de brânză) ș i m-am surprins exclamând cu voce
tare: „Cred că glumiți? Câteva femei s -au întors îngrijorate către mine,
așteptându -se probabil să vadă ceva demonic – eventual cum capul
începe să m i se învârtă necontrolat.
Din când în când, îmi aduc aminte că a existat o vreme când locuiam
la Roma și -mi petreceam diminețile mâncând prăjituri, bând cappuccino
și citind ziarul.
Era chiar foarte plăcut.
Deși toate astea mi se par acum foarte departe.

54

Nu m -am trezit la timp azi -dimineață. Asta înseamnă că leneșa de
mine a dormit până la neverosimila oră 4.15. M -am trezit abia cu câteva
minute înainte să înceapă Gurugita, m-am hotărât cu greu să cobor din
pat, mi -am dat cu apă pe față, m -am îmbrăcat și – nemulțumită, cu capsa
pusă și fără nici un chef – am vrut să ies din cameră și să înfrunt bezna
dinaintea zorilor… doar ca să -mi dau seama că fusesem încuiată în cameră
de colega mea, care plecase devreme.
E foarte greu să reușești așa o treabă. Camera nu e mare și e practic
imposibil să nu observi că în patul de alături e cineva care încă doarme.
Colega mea e o australiancă responsabilă, cu mult simț practic,
mamă a cinci copii. Chiar nu -i stă în fire. Și totuși a făcut -o. Pur și simplu
m-a închis în cameră.
Primul meu gând a fost: Asta chiar că e cea mai bună scuză din lume
ca să lipsesc de la Gurugita. Al doilea gând n -a mai fost gând. A fost o
acțiune: am sărit pe fereastră.

197 Mai exact, m -am strecurat afară peste grilaj, l -am apucat cu palmele
transpirate și m -am pomenit atârnând î n beznă, la două etaje distanță de
pământ. Abia în momentul ăla mi -am pus întrebarea cea mai logică în
situația dată: „De ce sari pe geam?‖ Răspunsul a venit hotărât, de
neclintit: Trebuie să ajung la Gurugita. După care mi -am dat drumul și
am căzut prin î ntuneric, de la mai bine de patru metri, până pe aleea de
ciment de dedesubt. M -am lovit în cădere de ceva care mi -a jupuit o fâșie
lungă de piele de pe tibia piciorului drept, dar nu mi -a păsat. M -am
ridicat și am alergat desculță până la templu, cu pulsu l bubu indu -mi în
urechi, am găsit un loc liber, mi -am deschis cartea de imnuri exact când
ceilalți începeau să cânte și, cu sângele șiroindu -mi din picior, am început
să cânt și eu Gurugita.
Respirația mi -a revenit la ritmul normal abia după câteva strofe,
moment în care am fost în stare să articulez obișnuitul gând din fiecare
dimineață: Nu vreau să fiu aici. Dar imediat după, l -am auzit în gând pe
Swamiji izbucnind din nou în râs și spunându -mi: Ciudat, pentru că te
comporți exact ca cineva care vrea să f ie aici.
I-am răspuns: OK, bine, ai câștigat.
Am stat acolo, sângerând și gândindu -mă că poate venise vremea
să-mi schimb atitudinea față de ritualul cu pricina. Gurugita trebuia să fie
un imn al dragostei pure, dar ceva mă împiedicase să -mi ofer dr agostea cu
toată sinceritatea. Î n timp ce intonam strofele, am înțeles că trebuia să
identific ceva – sau pe cineva – căruia să -i pot închina imnul, ca să găsesc
în interiorul meu locul în care există dragostea pură. Până să ajungem la
strofa 20, aveam un destina tar: pe Nick.
Nick e nepotul meu de opt ani; pentru vârsta lui e slăbuț, sensibil,
complex, deștept și cu o capacitate de înțelegere ceva de speriat. La câteva
minute după ce se născuse, printre toți bebelușii zgomotoși din jur, el era
singurul care nu plâ ngea. Doar se uita cu ochii îngrijorați și maturi ai
unui adult, având aerul că mai fusese în situația aia de multe ori înainte,
încât nu era foarte sigur dacă e cazul să se bucure că trebuie să treacă din
nou prin așa ceva. Pentru copilul ăsta, viața nu e niciodată simplă; aude,

198 vede și simte totul cu o intensitate aparte, și câteodată poate fi copleșit de
emoție atât de repe de, încât ne uimește pe toți. Îl iubesc pe băiețelul ăsta
atât de mult! Aș vrea să -l pot proteja în permanență. Făcând socoteala
diferenței de fus orar dintre India și Pennsylvania, am realizat că acasă
era aproape ora lui de culcare. Așa că am cântat Gurugita pentru nepotul
meu, ca să -l ajut să adoarmă. Câteodată îi e greu să adoarmă, din cauză că
mintea lui nu poate sta locului. Așa c ă i-am dedicat lui fiecare cuvânt
sacru al imnului pe care -l cântam. Am pus în cântec toate lucrurile
despre viață pe care voiam să i le transmit într -o bună zi lui Nick. Cu
fiecare vers, am încercat să -l liniștesc spunându -i că, deși uneori lumea e
nedrea ptă și crudă, totul va fi bine, pentru că el e un copil foarte iubit. E
înconjurat de oameni care ar face orice ca să -i vină în ajutor. Și mai mult
decât atât, el însuși are înțelepciune și răbdare, ascunse adânc în ființa
lui, ca re i se vor arăta cu timpu l și-l vor ajuta să înfrunte orice greutăți. El
e un dar de la Dumnezeu pentru noi toți. I -am spus toate astea prin
intermediul străvechiului imn sanscrit și am observat destul de repede că
pe obraji îmi curgeau lacrimi senine. Gurugita s-a terminat înaint e să
apuc să le șterg. O oră și jumătate se topise. Parcă trecuseră doar zece
minute. Mi -am dat seama ce se întâmplase – Nicky mă însoțise pe tot
parcursul ritualului. Suflețelul pe care voisem să -l ajut era de fapt cel care
mă ajutase pe mine.
M-am dus pâ nă în fața templului și m -am înclinat până la pământ,
arătându -mi recunoștința față de Dumnezeul meu, față de puterea
extraordinară a dragostei, față de mine, față de guru, față de nepoțelul
meu – înțelegând pentru o clipă, cu toate particulele corpului me u (fără
să reușesc același lucru și cu mintea), că nu există nici cea mai mică
diferență între cuvintele, ideile și persoanele cărora le mulțumeam. După
care am sărit peste micul dejun și m -am strecurat în grota de meditație,
unde am petrecut aproape două ore într -o nemișcare vibrantă.
Nu mai e nevoie să spun că de -atunci nu am mai lipsit niciodată de la
Gurugita, care a devenit pentru mine cel mai sacru dintre toate
ritualurile la care am participat în ashram. Sigur că Richard din Texas nu

199 se mai sătura să mă tachineze în legătură cu săritura mea pe geam,
spunându -mi în fiecare seară înainte de culcare: „Ne vedem
mâine -dimineață la Gita, măi Provizii. Și auzi?… Poate încerci pe scări
data viitoare, bine?‖ Și bineînțeles, în săptămâna care a urmat am sunat -o
pe sora mea, care mi -a spus că – din motive necunoscute de nimeni –
Nick nu mai are probleme cu somnul. După convorbirea avută cu
Catherine, am descoperit în bibliotecă o carte despre un sfânt indian
numit Ramakrishna, în care am dat peste povestea unei femei care i -a
mărturisit maestrului teama că nu e suficient de credincioasă și că nu -l
iubește destul pe Dumnezeu. Sfântul a întrebat -o: „Există ceva ce iubești
pe lumea asta?‖ Femeia i -a răspuns că își iubește nepoțelul mai mult decât
orice pe lume. Ram akrishna i -a spus: „Asta e, atunci. El e Krishna al tău,
el e dragostea ta. Iubindu -ți nepotul, îl iubești pe Dumnezeu.‖
Dar nu asta e important. Lucrul cu adevărat uimitor s -a întâmplat
chiar în ziua în care am sărit pe fereas tră. M -am întâlnit în după -amiaza
aceleiași zile cu Delia, colega mea de cameră, și i -am povestit că mă
încuiase în încăpere de dimineață. A fost stupefiată să audă așa ceva. Mi -a
spus:
— Nu pot să -mi imaginez cum de -am făcut așa ceva! Cu atât mai
mult cu cât m -am gândit la tine toată dimineața. Azi -noapte te -am visat
și e incredibil cât de real părea totul. N -am fost în stare să -mi scot visul
ăla din minte toată ziua.
— Povestește -mi-l, am rugat -o eu.
— Am visat că luaseși foc și că și patul era în flăcări. Am sărit să te
ajut, dar până să ajung să te salvez nu mai rămăsese nimic din tine în afară
de niște cenușă albicioasă, mi -a mai spus Delia.

55

Atunci m -am hotărât să rămân în ashram. Lucru care venea în totală
contradicție cu planul meu inițial. Planul meu inițial presupunea să
rămân aici doar șase săptămâni, în care să dau un pic de gustul

200 experiențelor transcendentale, după care să -mi continui călătoria prin
India… ăăă… î n căutarea lui Dumnezeu. Îmi luasem la mine hărți, ghiduri
turistice, bocanci, de toate! Î mi făcusem o listă cu temple, moschei și
sfinți indieni pe care voiam să -i văd. Păi doar e vorba de India! Pe -aici
sunt enorm de multe lucruri de vizitat și de făcut. Aveam un drum lung
în fața mea, înțesat cu temple pe care să le vizitez și cu cămile și elefanți
pe care să -i călăresc. Și aș fi regretat enorm să ratez Gangele, deșertul din
Rajasthan, cinematografele nebune din Mumbay, Hi malaya, vechile
plantații de ceai sau întrecerile de ricșe din Calcutta, care te duc cu
gândul la scenele cu care de luptă din Ben-Hur. Îmi propusesem inclusiv
să merg în martie la Daramsala și să -l cunosc pe Dalai Lama. Speram că el
ar putea să mă învețe ceva despre Dumnezeu.
Deci planul meu nu prevedea să rămân pe loc, imobilizată într -un
mic ashram pierdut într -un sat oarecare, undeva, în inima Indiei.
Pe de altă parte, maeștrii zen au atras mereu atenția asupra faptului
că nu -ți poți vedea niciodată ref lexia într -o apă curgătoare, ci doar
într-una care stă cuminte în același loc. Deci ceva îmi spunea că o
eventuală fugă din ashram ar fi fost o dovadă de neglijență spirituală, mai
ales într -un moment în care mi se întâmplau atâtea lucruri tocmai acolo,
într-un loc mic, retras, în care fiecare moment al zilei e organizat în așa
fel încât să ușureze autodescoperirea și rugăciunea. Chiar aveam nevoie
acum să fug după trenuri, să mă pricopsesc cu paraziți intestinali și să -mi
petrec timpul în compania unor hip ioți? N -aș fi putut să fac toate astea cu
altă ocazie? N -aș fi putut să -l văd și altă dată pe Dalai Lama? N -avea să fie
mereu la Daramsala? (Și dacă, Doamne ferește, urma să moară, nu găseau
oricum pe altcineva în locul lui?) De la atâtea vize, pașaportul meu e mai
bălțat decât pielea unui circar tatuat din cap până -n picioare. Oare chiar o
să reușesc să mă apropii de un contact revelator cu divinitatea dacă
pornesc iarăși la drum?
Nu știam ce să fac. O zi întreagă am șovăit. Ca de obicei, Richard din
Texas a avut ultimul cuvânt.

201 — Șezi blând, măi Provizii, mi -a spus el. Uită de turism, ai toată viața
la dispoziție pentru asta. Tu, drăguță, ai pornit într -o călătorie spirituală.
Nu chiuli și nu face lucrurile doar pe jumătate. Ai în mână o invitație
specială din partea lui Dumnezeu, și sper că n -ai de gând să refuzi așa
ceva.
— Și cum rămâne cu toate minunățiile Indiei, în cazul ăsta? l -am
întrebat eu. Nu e cam păcat să străbați jumătate de lume doar ca să stai tot
timpul într -un ashram mititel și să nu vezi nimic?
— Măi Provizii, draga mea, ascultă tu la prietenu' tău Richard. Du -ți
în fiecare zi fundulețul ăla în grota de meditație încă trei luni de -acu'
încolo și -ți promit eu că o să începi să vezi niște chestii așa de minunate,
de-o să vrei să dai cu pietr e în Taj Mahal.

56

În timpul meditației de dimineață, mi -au trecut prin minte niște
chestii.
Mă întrebam unde să mă stabilesc după ce se termină anul ăsta de
călătorii. Nu vreau să mă întorc la New York doar din reflex. Poate ar fi
bine să încerc cu alt oraș. Am auzit că Austin e un loc tare drăguț. Și la
Chicago aș avea de admirat ceva arhitectur ă. Deși e cam greu cu iarna
pe-acolo. Sau poate ar fi bine să mă mut în străinătate. Despre Sydney am
auzit doar lucruri bune… Dacă m -aș muta într -un oraș mai ieftin decât
New Yorkul, poate că mi -aș putea permite un apartament mai mare, în
care să am o c ameră doar pentru meditație! Asta chiar că ar fi frumos. Aș
zugrăvi -o în auriu. Sau în albastru -intens. Ba nu, în auriu… Sau mai bine
albastru…
Când am observat unde îmi era mintea, m -am îngrozit. Mi -am spus:
Uită-te la tine, ești în India, într -un ash ram, într -unul dintre cele mai
sfinte locuri de pelerinaj din lume. Și în loc să comunici cu divinitatea, îți
faci planuri legate de locul în care ai să meditezi peste un an, planuri care
includ o casă ipotetică și un oraș deocamdată necunoscut. Ce -ai zice ,

202 nebună agitată ce ești, să încerci să meditezi aici și acum, unde te afli în
momentul de față?
M-am concentrat iar pe repetarea în tăcere a mantrei.
Câteva momente mai târziu, m -am oprit ca să -mi retrag comentariul
răutăcios pe care -l făcusem numindu -mă singură „nebună agitată‖. Am
considerat că nu prea fusese o dovadă de afecțiune din partea mea.
Și totuși, m-am gândit în secunda următoare, o cameră aurie doar
pentru meditație ar fi foarte drăguță.
Am deschis ochii și am oftat. Doar de -atâta lucru eram î n stare?
Așa că în aceea și seară am încercat ceva nou. Î n ashram cunoscusem
de curând o femeie care făcea meditație Vipassana. Vipassana e o tehnică
de meditație budistă ultraortodoxă, extrem de purificată și de intensă.
Practic, se rezumă la a sta așezat. Un curs introductiv de Vipassana
durează zece zile, timp în care stai așezat și câte zece ore pe zi, tăcând
neîntrerupt chiar și câte două sau trei ore la rând. E varianta Sport
Extrem a practicilor transcendentale. Maestrul de Vipassana nu -ți dă
niciodat ă vreo mantra pe care s -o repeți, pentru că e ca și cum ai trișa.
Meditația Vipassana e practica reflecției pure, în care îți privești mintea și
îți evaluezi tiparele de gândire, fără să -ți părăsești locul în care șezi.
E la fel de dificilă și din punct de vedere fizic. Odată ce te -ai așezat, ți
se interzice cu desăvârșire să -ți modifici poziția, indiferent de gradul de
disconfort pe care ajungi să -l resimți. Trebuie să continui să stai acolo și
să-ți spui: „Nu există nici un motiv pentru care să mă mișc în următoarele
două ore.‖ Dacă simți vreun disconfort, trebuie să meditezi asupra lui și să
observi efectele pe care du rerea fizică le are asupra ta. Î n viața de zi cu zi,
facem tot felul de eforturi pentru a evita neajunsurile de orice natură, fie
ele fizice, emoționale sau psihice, în încercarea de a evada din realitatea
durerilor și a neplăcerilor. Învățătura meditației Vipassana arată că
durerile și neplăcerile sunt inevitabile în viață, dar susține că, dacă
reușim să ne ancorăm în nemișcare suficien t de mult timp, vom ajunge
treptat să înțelegem adevărul (pe cât de neplăcut, pe atât de liniștitor) că
totul e trecător.

203 O veche învățătură budistă susține că „Lumea este afectată de moarte
și de degradare, deci înțeleptul nu o plânge, pentru că știe că a șa îi este
sortit‖. Cu alte cuvinte: Obișnuiește -te cu acest gând!
Nu cred că Vipassana e calea cea mai potrivită pentru mine. E mult
prea austeră pentru ideile mele legate de practicarea religiei, care în
general se învârt în jurul conceptelor de compasiu ne și dragoste și
fluturași și fericire, și includ un Dumnezeu prietenos (adică lucrurile pe
care Darcey, o prietenă de -a mea, le numește „T eologie de Fetițe
Drăgălașe‖). Î n Vipassana nici măcar nu se vorbește despre Dumnezeu,
pentru că unii budiști consid eră noțiunea de Dumnezeu drept obiectul
final al unei dependențe, o ultimă plasă de siguranță și ultimul lucru de
care trebuie să ne eliberăm înainte de detașarea totală. Ei bine, eu am
propriile mele obiecții legate de cuvântul detașare, pentru că mi s -a
întâmplat să cunosc oameni care căutau spiritualitatea într -o stare de
ruptură totală față de orice altă ființă omenească, oameni pe care – când îi
auzeam vorbind despre căutarea sacră a detașării – îmi venea să -i scutur,
spunându -le: „Prieteni, ăsta e chi ar ultimul lucru pe care trebuie să -l
faceți!‖
Și totuși, îmi dau seama că detașarea făcută cu inteligență și măsură
poate fi un instrument foarte valoros pentru a obține pacea interioară.
După ce -am stat o jumătate de zi în bibliotecă, citind despre Vipas sana,
am început să mă gândesc la timpul pe care-l petrecusem în viață
zbătându -mă ca peștele pe uscat, pendulând între fuga din fața durerii și
vânătoarea după următoarea plăcere. Și mi -am pus problema dacă eu
(împreună cu cei ducând povara sarcinii de a ține la mine) aș putea să
profit de pe urma învățăturii de a rămâne liniștită și de a îndura un pic
mai mult, fără să mă las în permanență târâtă de vârtejurile întâmplării.
Toate gândurile m -au năpădit din nou în seara asta. Am găsit o bancă
într-una din grădinile liniștite ale ashramului și m -am așezat, hotărâtă să
meditez în stil Vipassana măcar o oră. Fără să mă mișc, fără să repet vreo
mantra – pur și simplu să reflectez. Să vedem ce iese. Din păcate,
scăpasem din vedere „ce iese‖ de obicei în India la apus: un mare roi de

204 țânțari. De cum m -am așezat pe bancă în lumina încântătoare a
asfințitului, am auzit țânțarii venind spre mine într -un atac concertat. Mi
se loveau de față și îmi aterizau pe cap, glezne și brațe. Asaltului i -au
urmat înțepăturile. Nu -mi plăcea deloc ce se întâmplă. M -am gândit:
„Mi-am ales un moment al zilei tare prost pentru meditația Vipassana.‖
Pe de altă parte, care moment din zi, din an sau din viață e mai bun
pentru a te așeza și a reflecta? Când se întâmplă să nu fie ceva care să te
bâzâie și care să -ți distragă atenția și care să te enerveze doar pentru că
poate s -o facă? Așa că am luat o decizie (inspirată din nou de sfatul primit
de la guru – de a fi artizanii propriei noastre experiențe spirituale).
Mi-am pus întrebarea – Ce-ar fi dacă ai face treaba asta măcar o dată?
Ce-ar fi dacă, în loc să încep să pălmuiesc țânțarii, aș îndura tot
disconfortul ăsta timp de o oră din viața mea?
Și așa am făcut. Am fost obiectul și martora nemișcată a festinului
țânțăresc. Ca să fiu sincer ă, o parte din mine se întreba ce anume voiam să
demonstrez printr -un astfel de experiment viril. Dar cealaltă parte din
mine știa foarte bine – era încercarea unui începător de a se autocontrola.
Dacă reușesc să suport un disconfort fizic lipsit de perico l, cine știe prin
ce alte neplăceri mult mai solicitante voi putea trece pe viitor? Poate că în
același fel voi reuși să înving și neplăcerile emoționale, care pentru mine
sunt mai greu de îndurat. Poate voi reuși să -mi înving gelozia, furia, frica,
dezamă girea, singurătatea, rușinea sau plictisul.
La început, mâncărimile mă făceau să turbez, dar până la urmă s -au
transformat într -o senzație generală de fierbințeală, pe care am reușit s -o
transform într -un soi de euforie. Am disipat durerea, care și -a pierd ut
atributele obișnuite și s -a transformat în senzație pură – nici bună, nici
rea, doar intensă –, iar intensitatea senzației m -a scos din mine însămi și
m-a proiectat direct în meditație. Am stat acolo timp de două ore. Dacă
vreo pasăre mi s -ar fi așezat pe creștet, nu mi -aș fi dat seama.
Vreau să clarific ceva. Recunosc, experimentul meu n -a fost cel mai
stoic act de curaj din istoria umanității și nu mă aștept ca pentru chestia
asta să primesc din partea Congresului Medalia de Onoare. Dar am fost

205 încânta tă, într -un fel greu de definit, când mi -am dat seama că până
atunci, în toți cei 34 de ani pe care -i petrecusem pe pământ, nu se
întâmplase niciodată ca un țânțar să încerce să mă ciupească fără ca eu
să-i răspund imediat cu o palmă. Toată viața fusesem o marionetă aflată la
cheremul a milioane de astfel de stimuli – mai mari sau mai mici –
generatori de durere sau de plăceri. De câte ori se întâmplă ceva, eu
reacționez. Dar de data asta reușisem să nu iau deloc în seamă propriile
mele reflexe, ceea ce nu mai făcusem niciodată până atunci. Sigur că
fusese ceva neînsemnat, dar de câte ori avem ocazia să facem ceva
complet nou? Și oare ce alt lucru, imposibil până acum, urma să pot face
mâine?
La sfârșit m -am r idicat, m -am dus în camera mea ș i am evaluat
stricăciunile. Am numărat vreo douăzeci de mușcături de țânț ar. Dar
jumătate de oră mai târziu, îmi trecuseră aproape de tot. Până la urmă,
totul e trecător.

57

Căutarea lui Dumnezeu reprezintă o răsturnare a ordinii lumești
obișnuite. Într -o astfel de căutare, renunți la lucrurile care te atrag în
mod natural și optezi pentru lucrurile greu de îndeplinit. Îți abandonezi
obiceiurile liniștitoare și speri (doar speri!) că în schimbul lucrurilor la
care renunți ți se va oferi ceva cu mult mai măreț. Toate religiile lumii
funcționează după același principiu a ceea ce înseamnă un discipol
devotat – se trezește devreme și se roagă lui Dumnezeu, își cultivă
virtuțile, e un bun vecin, se respectă pe sine și -i respectă și pe ceilalți, își
stăpânește poftele. Sunt em cu toții de acord că ar fi mai ușor să dormim
până târziu, și mulți dintre noi chiar așa fac, dar de la începuturile istoriei
au existat alții care au ales să se trezească în zori, să se spele pe față și să se
ducă la rugăciune. După care încearcă din r ăsputeri să rămână credincioși
propriilor practici religioase, fără să se lase afectați de nebunia din jurul
lor.

206 Credincioșii practicanți din toată lumea își îndeplinesc ritualurile în
lipsa oricărei garanții că vor avea ceva de câștigat de pe urma lor. S igur că
există nenumărate scripturi și nenumărați preoți care fac nenumărate
promisiuni în legătură cu rezultatele aduse de faptele bune (neuitând nici
să amenințe cu pedepsele care -i așteaptă pe cei care se abat de la drumul
drept), dar simpla convingere că toate acestea sunt adevărate constituie
un act de credință, pentru că nimănui nu i se arată vreodată sfârșitul
înainte de a ajunge la el. Devoțiunea înseamnă dedicare în lipsa oricărei
certitudini. Credința e un mod de a spune: „Da, accept din start ter menii
impuși de univers și îmbrățișez dinainte ceea ce nu sunt deocamdată
capabil să înțeleg.‖ Există un motiv pentru care ne referim la „saltul de
credință‖ – pentru că decizia de a accepta ideea de divinitate echivalează
ea însăși cu un salt uriaș din do meniul logicii în cel al necunoscutului, și
nu-mi pasă cu câtă convingere și cu câte vrafuri de cărți se înarmează
teologii din toate religiile în încercarea de a -mi demonstra prin
intermediul scrierilor sacre că ceea ce cred ei are baze raționale; nu are.
Dacă ar fi un act rațional, credința ar înceta prin definiție să mai fie
credință. Credința e convingerea în existența a ceea ce nu poți vedea sau
dovedi sau atinge. Credința înseamnă să te avânți cu capul înainte și fără
ezitare în beznă. Dacă am ști cu certitudine dinainte toate răspunsurile la
întrebările despre sensul vieții, despre natura lui Dumnezeu sau despre
destinul sufletelor noastre, convingerea noastră nu ar mai fi un salt de
credință, nu ar mai fi un act de curaj al umanității; ar fi doar… o simplă
poliță de asigurare.
Pe mine nu mă interesează industria asigurărilor. Am obosit să mai
fiu sceptică, mă irită prudența în chestiunile de spiritualitate, dezbaterile
empirice pe tema asta mă plictisesc și mă consumă. Nu vreau să mai aud
așa ceva. Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de dovezi, de probe și de
asigurări. Nu -l vreau decât pe Dumnezeu. Îl vreau pe Dumnezeu în ființa
mea. Vreau ca Dumnezeu să se joace prin venele mele la fel cum se joacă
razele soarelui în apă.

207 58

Rugăciunile mele au devenit mai specifice și mai coerente. M -am
gândit că nu prea are sens să trimiți în univers rugi dezlânate. Î n fiecare
dimineață, înainte de meditație, mă duc la templu, unde îngenunchez și
vorbesc cu Dumnezeu câteva minute. La începuturile șederii mele î n
ashram, am descoperit că adesea eram foarte incoerentă în timpul
conversațiilor mele cu divinul. Dacă eu eram plictisită, confuză și obosită,
exact la fel erau și rugăciunile mele. Țin minte că într -o dimineață am
îngenuncheat, mi -am lipit fruntea de pod ea și am început să bâlbâi către
creator ceva de genul: „Of, habar n -am ce -mi trebuie… dar sunt sigură că
tu ai niște idei în legătură cu asta… așa că… te rog să faci ceva, bine?‖
Cam ca discuțiile pe care le aveam de obicei cu coafeza mea. Îmi pare
rău, dar așa ceva chiar nu se face. Mi -l și închipui pe Dumnezeu
uitându -se peste rugăciunea mea cu o sprânceană ridicată, înainte de a
mi-o trimite înapoi cu o adnotare: „Caută -mă din nou când te hotărăști să
te dedici serios lucrului ăstuia.‖ Sigur că Dumnezeu știe deja ce -mi
trebuie. Problema e – știu și eu? Să te arunci la picioarele lui Dumnezeu
în plină disperare e ceva de înțeles – numai Dumnezeu știe de câte ori am
făcut -o și eu –, dar în final ai mai multe de câștigat când te rogi da că pui și
tu osul la treabă. O veche anecdotă italienească povestește că un bătrân
sărac se ducea în fiecare zi la biserică și se ruga în fața statuii unui mare
sfânt, implorându -l: „Sfinte, te rog, te rog, te implor… ajută -mă să câștig
la loterie.‖ S -a rugat așa lun i întregi, până când statuia sfântului exasperat
a prins viață, s -a uitat la bietul om îngenuncheat și a spus plină de
dezgust: „Fiule, te rog, te rog, te implor… cumpă ră-ți și tu un bilet!‖
Rugăciunea e ca o relație; jumătate din tot ce trebuie făcut îm i revine
mie. Dacă doresc să mă transform, dar nici măcar nu mă deranjez să
articulez ce anume vreau să obțin, cum ar putea vreodată să se și întâmple
ceva? Jumătate din beneficiul rugăciun ii e chiar ruga, acțiunea de a -ți
declara intențiile într -un mod co erent ș i justificat. Fără asta, toate
rugăciunile și speranțele tale sunt fără susținere, informe, inerte; ți se

208 învârt la picioare ca o ceață rece care nu se ridică niciodată. Așa că acum
îmi rezerv în fiecare dimineață un moment ca să mă întreb pentru ce
anume vreau cu adevărat să mă rog. Rămân în genunchi, cu fruntea lipită
de marmura rece, atât cât e nevoie ca să formulez o rugăciune adevărată.
Dacă simt că nu e sinceră, rămân în continuare acolo până reușesc s -o
spun cu sinceritate. Ce a funcționat ier i nu e obligatoriu să funcționeze și
azi. Rugăciunile pot deveni statice și conținutul lor se poate pierde în
plictiseală și în locuri comune dacă nu le mai acordăm toată atenția
noastră. Făcând efortul de a rămâne vigilentă, îmi asum responsabilitatea
de a-mi menține sufletul în cea mai bună stare.
Destinul e și el tot o relație – o hârjoană între grația divină și efortul
dedicat al fiecăruia. Nu ai nici un control peste jumătate din el; cealaltă
jumătate e cu totul în mâinile tale, iar acțiunile pe care l e întreprinzi au
consecințe cuantificabile. Omul nu e nici o marionetă în mâinile zeilor,
nici singurul comandant al propriului destin; e câte puțin din fiecare.
Galopăm prin viață ca niște acrobați de circ, cu picioarele sprijinite pe
spinările a doi cai care aleargă unul lângă celălalt – un picior pe cel numit
„destin‖, celălalt pe calul numit „liber -arbitru‖. Și întrebarea pe care
trebuie să ne -o punem în fiecare zi e: cum îi deosebim între ei? Pe care
din cei doi cai trebuie să -l lăsăm în pace, nefăcând u-ne griji din cauza lui,
pentru că oricum nu -l putem controla? Pe care trebuie să -l strunim din
toate puterile?
Când vine vorba de soarta mea, sunt foarte multe aspecte pe care nu
le pot controla; dar există și unele lucruri care îmi cad chiar mie în grij ă.
E de datoria mea să cumpăr an umite bilete de loterie, sporin du-mi în
felul ăsta șansele de a fi mulțumită. Eu decid cum îmi petrec timpul, cu
cine interacționez, cu cine îmi împart corpul și viața și energia și banii.
Eu decid ce mănânc și ce citesc și ce studiez. Eu aleg cum voi privi
circumstanțele nefericite din viața mea – fie ca pe niște nenorociri, fie ca
pe niște ocazii de a evolua (și în situațiile în care, din cauză că -mi plâng
prea tare de milă, nu mă pot ridica până la cota cea mai înaltă a
optimismului, pot încerca să -mi schimb punctul de vedere). Eu îmi aleg

209 cuvintele și tonul cu care mă adresez celorlalți. Și, cel mai important, eu
îmi aleg ce gândesc.
Ultima idee e de o noutate totală pentru mine. Richard din Texas
mi-a atras atenția asupra ei nu demult, într -un moment în care mă
plângeam de incapacitatea mea de a nu -mi mai face gânduri negre. Mi -a
spus:
— Măi Provizii, tu trebuie să înveți cum să -ți alegi gândurile, la fel
cum îți alegi hainele cu care te îmbraci în fiecare zi. Asta e o che stie pe
care poți s -o exersezi. Dacă vrei așa de tar e să-ți controlezi viața, lucrează
asupra minții tale. E singurul lucru pe care ar trebui să încerci să -l
controlezi. Celelalte… lasă -le încolo. Fiindcă, dacă nu înveți cum să -ți
controlezi gândurile, e ști în mare încurcătură și așa o să rămâi.
Treaba asta pare aproape imposibilă la prima vedere. Să -ți controlezi
gândurile? Nu invers? Dar închipuie -ți, ce -ar fi dacă ai reuși? Aici nu e
vorba de reprimare sau de negare. Reprimarea și negarea construiesc t ot
felul de jocuri elaborate prin care se prefac că nu există vreun gând sau
vreun sentiment negativ. Richard vorbește despre cu totul altceva –
despre a admite că astfel de gânduri există, a înțelege de unde și de ce
apar, și abia apoi a le neutraliza, cu mare curaj și toleranță. Este un
exercițiu care se potrivește ca o mănușă oricărui tip de terapie psihologică
pe care ar putea -o urma cineva. Cabinetul psihologului poate fi folosit
pentru a înțelege ce anume generează toate aceste gânduri distructive;
exercițiile spirituale pot fi folosite pentru a le învinge. Sigur că
renunțarea la partea negativă presupune un sacrificiu. Ne pierdem în
felul ăsta multe obiceiuri vechi , ranchiune reconfortante și vi niete
familiare. Firește, așa ceva presupune efort și exe rcițiu. Nu e o învățătură
pe care, odată auzită, ți -o poți însuși imediat. E nevoie de atenție
continuă și de dorință sinceră. Trebuie să ne gândim că avem nevoie de
asta, că e ceva benefic pentru propria noastră putere de a înfrunta viața.
Devo farmi le o ssa, spun italienii. „Trebuie să -mi fac oasele.‖
Așa că am început să fiu atentă la gândurile mele, pe care le
monitorizez îndeaproape. Repet de vreo șapte sute de ori pe zi

210 următoarea promisiune: „Nu voi mai nutri gânduri nesănătoase.‖ De
fiecare dată cân d apare vreun gând meschin, repet promisiunea. Nu voi
mai nutri gânduri nesănătoase. Când m -am auzit prima dată spunând
asta, mi -am ciulit urechea interioară la sunetul cuvântului „nutri‖, care se
poate referi la fel de bine la cultivarea unei anumite idei și la hrănirea
propriu-zisă a cuiva. Mi -am adus aminte de mesele copioase din Sicilia și
de porturile ei rustice, în care mă simțeam cumva protejată. Un port e un
loc de refugiu, dar și o cale de intrare. Mi -am imaginat cum ar arăta
portul propriei mele m inți – poate puțin ponosit, poate bătut de furtuni,
dar bine si tuat ș i exact cât trebuie de adânc. Portul mintii mele e într -un
golf deschis, e singura cale de acces către insula Sinelui meu (care o fi ea o
insulă vulcanică și tânără, dar e fertilă și prom ite multe lucruri bune).
Insula asta a văzut multe războaie, e -adevărat, dar acum – sub
îndrumarea unui nou stăpân (eu), care a instituit noi reguli capabile s -o
protejeze – e trup și suflet de partea păcii. Și acum, să se ducă vestea peste
nouă mări și no uă țări – insula are legi mult mai stricte în privința celor
care pot intra în port!
Nu mai aveți voie să veniți aici cu gândurile voastre dure și abuzive,
cu gândurile voastre negre ca niște corăbii ciumate, cu gândurile voastre
ca niște vase cu sclavi, c u gândurile voastre ca niște nave de război – toate
astea vor fi respinse. De asemenea, orice gânduri pline de exilați furioși și
hămesiți, nemulțumiți și pamfletiști, rebeli și criminali periculoși,
prostituate disperate, proxeneți și fugari subversivi – nici ele nu vor mai
avea loc aici. Din motive evidente, nici gândurile canibale nu vor mai fi
acceptate. Chiar și misionarii vor fi atent cercetați, ca nu cumva să fie
prefăcuți. Acesta e un port pașnic, calea de acces către o insulă mândră și
frumoasă car e abia acum începe să cultive liniștea. Dacă veți putea
respecta aceste reguli, dragele mele gânduri, sunteți bine -venite în
mintea mea – în caz contrar, vă voi trimite înapoi în marea din care ați
venit.
Asta îmi e misiunea, care nu va cunoaște sfârșit.

211 59

M-am împrietenit cu Tulsi – o indiancă de 17 ani. Muncește în
fiecare zi cu mine la curățatul podelei din templu. Î n fiecare seară ne
plimbăm împreună prin grădinile ashramului și discutăm despre
Dumnezeu și hip -hop, două subiecte de care Tulsi se simt e la fel de
atrasă. Tulsi e cea mai drăgălașă șoricică indiană de bibliotecă pe care v -o
puteți închipui, care a devenit încă și mai drăgălașă de când una dintre
lentilele ochelarilor ei s -a spart săptămâna trecută, transfor mându -se
într-un mozaic de ciobu ri care aduce cu pânzele de păianjen din desenele
animate, lucru care n -a împiedicat -o pe Tulsi să -și poarte ochelarii.
Pentru mine, Tulsi reprezintă o mulțime de lucruri străine și interesante
în același timp – e adolescentă, băiețoasă, indiancă, rebela f amiliei, cu un
suflet atât de dedicat lui Dumnezeu, încât pare o elevă de liceu care a
făcut o pasiune arzătoare pentru El. Vorbește o încântătoare engleză
cântată, genul de engleză pe care -l poți auzi doar în India – care include
tot felul de cuvinte colo niale cum ar fi „splendid!‖ sau „prostii!‖ și care
produce uneori fraze extrem de elocvente, ca „Mersul prin iarbă în cursul
dimineții, când roua s -a acumulat deja, este un lucru benefic, deoarece
scade temperatura corpului într -un mod natural și plăcut‖. Când i -am
spus ma i demult că urma să merg la Mum bay, Tulsi mi -a replicat: „Te rog
să fii cu mare băgare de seamă, pentru că vei avea surpriza să constați că
pretutindeni sunt foarte multe autobuze, care circulă extrem de repede.‖
Are exact jumătate din vâr sta mea; și e jumătate cât mine și ca fizic.
În timpul plimbărilor noastre din ultima vreme, Tulsi și cu mine am
vorbit foarte mult despre căsătorie. Va împlini în curând 18 ani, adică
vârsta la care va fi considerată o fată de măritat în toată puterea
cuvântului. Lucrurile se vor întâmpla în felul următor: după majorat, i se
va cere să participe la nunțile din familie îmbrăcată în sari, semn că nu
mai e o fetiță. O amma („mătușă‖) prietenoasă se va așeza lângă ea și va
începe să -i pună întrebări, ca s -o cunoască mai bine: „Câți ani ai? Din ce
familie vii? Ce meserie are taică -tău? La ce universitate te -ai înscris? Ce -ți

212 place să faci? Când e ziua ta?‖ Și după foarte puțină vreme, tatăl lui Tulsi
va primi în cutia poștală un plic mare, cu fotografia nepotulu i femeii de la
nuntă – care nepot studiază cibernetica la Delhi –, împreună cu
astrograma băiatului, notele lui de la facultate și inevitabila întrebare:
„I-ar face plăcere fiicei dumneavoastră să se mărite cu el?‖
— E nasol, spune Tulsi.
Dar pentru famili e înseamnă foarte mult să -și vadă copiii căsătoriți
cum trebuie. Tulsi are o mătușă care de curând s -a ras pe cap ca să -i
mulțumească lui Dumnezeu că fiica ei cea mare în sfârșit s -a căsătorit – la
venerabila vârstă de 28 de ani. Mai ales că fata era și fo arte greu de
măritat, avea multe minusuri la capitolul ăsta. Am întrebat -o pe Tulsi ce
anume face ca o fată din India să fie greu de măritat și mi -a răspuns că
există o grămadă de motive.
— Dacă are o astrograma proastă. Dacă e prea în vârstă. Dacă are
pielea de culoare prea închisă. Dacă are studii superioare și nu reușești
să-i găsești un soț cu studii mai avansate decât ale ei, lucru care e destul
de răspândit în ziua de azi – căci o femeie nu poate să fie mai bine educată
decât soțul ei. Sau dacă a a vut o aventură cu cineva și toată comunitatea
știe lucrul ăsta; după așa ceva, chiar că ar fi greu de găsit un soț…
Scanez repede lista ca să -mi dau seama cât de bună de măritat aș fi
după normele indiene. Nu știu dacă astrograma mea e bună sau rea, dar e
clar că sunt prea bătrână și mult prea școlită, fără să mai spun că reputația
mea e compromisă public în mod iremediabil… Nu prea sunt o variantă
atrăgătoare. Măcar am pielea de culoare deschisă. E singurul meu avantaj.
Săptămâna trecută, Tulsi a trebu it să meargă la nunta unei verișoare,
și mi -a povestit în modul cel mai ne -indian cu putință cât poate să urască
nunțile. Tot dansul și toate bârfele. Tot împodobitul dinainte. Preferă să
lustruiască podele și să mediteze în ashram. Nimeni din familia ei n u
înțelege asta; ardoarea ei religioasă depășește limitele a ceea ce consideră
ei că ar fi normal. Tulsi spune:
— Familia mea deja nu mai speră nimic din partea mea, mă
consideră prea ciudată. Mi -am creat o reputație de om care, dacă îi spui să

213 facă ceva, va face cu siguranță exact invers. Mai sunt și arțăgoasă. Și nici
nu m -am omorât prea tare cu studiul, dar de -acum înainte lucrurile se
vor schimba, pentru că voi merge la universitate și voi decide singură ce
anume mă interesează. Vreau să studiez psiholo gia, la fel cum a făcut
guru când a fost la facultate. Sunt considerată o fată dificilă. Se știe despre
mine că am nevoie să mi se dea motive întemeiate ca să fac ce mi se cere.
Mama înțelege asta la mine și încearcă mereu să -mi ofere astfel de
motive, dar nu și tata. Adică îmi spune și el care ar fi motivele, dar mie nu
mi se par prea întemeiate. Câteodată mă întreb ce caut eu în familia mea,
pentru că nu le semăn deloc.
Verișoara lui Tulsi care s -a căsătorit săptămâna trecută are doar 21 de
ani; sora ei m ai mare e următoarea pe lista măritișului la cei 20 de ani pe
care-i are, lucru care nu înseamnă decât că după ce sora ei se va căsători
va exista o presiune extrem de puternică asupra lui Tulsi pentru a -și găsi
un soț. Am întrebat -o dacă vrea să se căsăto rească și mi -a răspuns:
— Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…
… și cuvântul a durat mai mult decât apusul pe care -l priveam din
grădină.
— Vreau să călătoresc! Ca tine! mi -a spus ea.
— Știi, Tulsi, nici eu n -am putut să umblu mereu așa ca ac um. Am
fost si eu căsătorită cândva.
S-a încruntat la mine prin ochelarii ei crăpați, studiindu -mă cu ochi
curioși, de parcă i -aș fi spus că fusesem brunetă cândva și ar fi încerc at
să-și imagineze cum arătam. Î n final, a spus:
— Tu? Căsătorită? Nu reușesc să-mi închipui asta.
— Dar e adevărat – chiar am fost.
— Tu ești cea care a pus capăt căsniciei?
— Da.
— Cred că e admirabil că ai pus capăt căsniciei. Acum pari
extraordinar de fericită. Cât despre mine – cum am ajuns aici? De ce
m-am născut indiancă? E revoltător! De ce fac parte din familia asta? De
ce trebuie să merg la toate nunțile astea?

214 După care Tulsi a început să alerge exasperată în cerc, strigând
(destul de tare pentru standardele ashramului):
— Vreau să locuiesc în Hawaii!!!

60

Și Richard d in Texas a fost căsătorit cândva. Are doi băieți – care
acum sunt bărbați în toată firea și de care e în continuare foarte apropiat.
Câteodată, Richard o pomenește pe fosta lui soție în vreo povestire, și
pare că o face cu afecțiune. De câte ori îl aud, su nt puțin invidioasă,
gândindu -mă cât de norocos e Richard că a rămas prieten cu ea chiar și
după ce s -au despărțit. Asta e un efect secundar destul de ciudat al
divorțului meu; devin invidioasă de câte ori se întâmplă să aud despre
cupluri care s -au despăr țit amiabil. Mai rău de -atât – am ajuns chiar să
cred că despărțirile civilizate sunt lucruri din cale -afară de romantice. La
modul: „Vaai… ce drăguț… probabil că s -au iubit mult…‖
Așa că într -o zi l -am întrebat pe Richard despre treaba asta. I -am
spus:
— Mi se pare că ai sentimente de afecțiune față de fosta ta soție.
Sunteți în continuare apropiați?
— Nu, mi -a răspuns el într -o doară. Acum crede despre mine că
mi-am schimbat numele în „Dobitocu ăla‖.
Detașarea cu care mi -a spus asta m -a impresionat. Și fostul meu soț
crede despre mine că mi -am schimbat numele, lucru care mă întristează
îngrozitor. Unul dintre lucrurile cel mai dificil de suportat la divorțul
meu a fost faptul că el nu m -a iertat niciod ată că l -am părăsit. Nu a contat
câte ocale de scuze sau de explicații i -am pus la picioare, câtă vină mi -am
asumat sau câte bunuri și câte gesturi de căință am fost dispusă să -i ofer în
schimbul plecării mele. N -avea deloc de gând să mă felicite și să -mi
spună: „Ooo, am fost atât de impresionat de generozitatea și de
sinceritatea ta! Vreau doar să -ți spun că a fost o reală plăcere să divorțez
de tine.‖ Nu. Eram imposibil de iertat. Și gaura neagră a lipsei iertării

215 continua să existe în mine. Nu reușeam să uit de asta nici măcar în
momentele de bucurie și de încântare (mai ales în momentele de bucurie
și de încântare). Încă mă urăște. Și s-ar fi zis că lucrul ăsta n -avea să se
schimbe sau să slăbească vreodată.
Discutam într -o zi despre asta cu prietenii mei din ashram – ultimul
venit în grup e un instalator din Noua Zeelandă, un tip pe care l -am
cunoscut pentru că auzise despre mine că sunt scriitoare și m -a căutat
să-mi spună că și el scrie. E poet și de curând i s -a publicat în Noua
Zeelandă un superb v olum de memorii cu titlul Evoluția unui instalator13,
în care e vorba despre căutările lui spirituale. Instalatorul poet din Noua
Zeelandă, Richard din Texas, fermierul irlandez, Tulsi – adolescenta
indiană băiețoasă – și Vivian, o doamnă mai în vârstă, cu șuvițe de păr alb
și ochi incandescenți și voioși (care a fost pe vremuri călugăriță în Africa
de Sud) – ăsta îmi era cercul de prieteni apropiați de -aici, o adunătură de
personaje pe care nu m -aș fi așteptat să le întâlnesc într -un ashram
indian.
În timpu l unei mese de prânz, discutam cu toții despre căsătorie,
când instalatorul poet din Noua Zeelandă a spus:
— Eu văd căsătoria ca pe o operație prin care doi oameni sunt cusuți
unul de celălalt, și divorțul e un soi de amputare care are nevoie de mult
timp ca să se vindece. Cu cât ai fost căsătorit mai mult timp sau cu cât
amputarea a fost mai violentă, cu atât te vei reface mai greu.
Lucru care ar explica senzațiile postdivorț – și deci postamputare –
pe care le am deja de câțiva ani, de parcă încă aș mai t ârî după mine un
mădular -fantomă cu care dărâm mereu chestii din jurul meu.
Richard din Texas m -a întrebat dacă aveam de gând să -l las pe fostul
meu soț să -mi dicteze pentru tot restul vieții părerea mea despre mine, și
i-am răspuns că nu sunt foarte sigur ă în privința asta – până la momentul

13 În original, A Plumber's Progress, trimitere ironică la The Pilgrim's
Progress, roman alegoric cu temă creștină de John Bunyan, publicat în 1678. (N.t.)

216 respectiv, ex -ul meu părea încă să aibă un vot hotărâtor; și, ca să fiu
sinceră, jumătate din mine aștepta în continuare ca el să mă ierte, să mă
elibereze și să mă lase să -mi văd de treaba mea.
Fermierul irlandez a fă cut următoarea observație:
—Așteptatul ăsta nu -i chiar cel mai rațional mod de a -ți folosi
timpul.
— Ce să mai spun, oameni buni? Am o problemă cu excesul de vină,
așa cum alte femei au probleme cu excesul de bej.
Fosta călugăriță catolică (care totuși ar trebui să se priceapă la treaba
asta cu vina) nici n -a vrut s -audă.
— Vina e doar felul în care egoul tău te păcălește și te face să crezi că
așa evoluezi moral. Nu te lăsa trasă pe sfoară, draga mea.
— Ce urăsc la felul în care mi s -a terminat căsnicia e că a rămas ceva
nerezolvat. O rană deschisă care nu se mai vindecă, am spus eu.
— Dacă insiști, a replicat Richard. Dacă te -ai hotărât s -o consideri
așa, eu n -am de gând să -ți stric plăcerea.
— Cândva trebuie să înceteze și asta, am răspuns. Doar că aș vre a să
știu ș i eu când.
La sfârșitul mesei, instalatorul poet din Noua Zeelandă mi -a
strecurat un bilețel în care mă ruga să mă întâlnesc cu el după cină,
pentru că voia să -mi arate ceva. Așa că, după cina din seara aceleiași zile,
m-am întâlnit cu el lângă grotele de meditație. Mi -a spus să -l urmez,
pentru că avea un cadou pentru mine. Am traversat ashramul împreună,
după care am ajuns în fața unei clădiri pe care n -o mai văzusem până
atunci. A descuiat o ușă și m -a condus sus pe niște trepte. Am bănuit că
locul îi era cunoscut pentru că el repara toate instalațiile de aer
condi ționat, iar câteva erau acolo. Î n capătul scării se afla o ușă pe care a
descuiat -o introducând un cod știut pe dinafară și tastat fără nici o
ezitare. Ne -am pomenit pe un acoperiș sup erb, ale cărui țigle erau
decorate cu bucăți de ceramică smălțuită și care sclipeau în amurg ca
mozaicul de pe fundul unei piscine. Am mers până la un turn mititel, mai

217 degrabă un minaret, de unde mi -a arătat o altă scară îngustă care ducea în
vârful micul ui turn. Și -a îndreptat degetul către el și a spus:
— Acum te las singură. Urcă -te acolo și stai până se termină.
— Până se termină ce?
Instalatorul a zâmbit, mi -a dat o lanternă – „ca să vezi pe unde calci
după ce se termină‖ – și o hârtie împăturită. Dup ă care a plecat.
M-am urcat în vârful turnului. Mă aflam în cel mai înalt loc din
ashram și puteam să cuprind cu privirea valea în care era așezat satul.
Munții și ogoarele se întindeau până la orizont. Am avut o bănuială că
locul în care mă găseam nu era unul dintre cele în care vizitatorii
ashramului au acces liber, dar era minunat acolo sus. Poate că de -aici
privește guru asfințitul când vine în ashram, m -am gândit. Și soarele
asfințea chiar atunci. Bătea o briză caldă. Am despăturit hârtia primită de
la instalatorul poet.
Scrisese la calculator următorul text:

INSTRUCȚIUNI PENTRU LIBERTATE
1. Metaforele vieții sunt instrucțiuni de la Dumnezeu.
2. Tocmai ai urcat pe acoperiș, și chiar mai sus de el. Nu există nimic
între tine și Infinit. Acum, lasă totul în urmă.
3. Ziua e pe sfârșite. E momentul în care ceva care a fost frumos se
transformă în altceva, la fel de frumos. Acum, lasă totul în urmă.
4. Dorința ta de încheiere a fost o rugăciune. Faptul că te afli aici a
fost răspunsul lui Dumnezeu. Lasă totul în urmă, uită -te la stelele
care răsar – și pe cer, și înăuntrul tău.
5. Din toată inima ta, roagă -te pentru har. Și lasă totul în urmă.
6. Din toată inima ta, iartă -l, IARTĂ -TE ȘI PE TINE. Și lasă-l în
urmă.
7. Propune -ți să te eliberezi de suferințe inutile. Apoi, lasă totul în
urmă.
8. Observă cum arșița zilei se transformă în răcoarea nopții. Lasă
totul în urmă.

218 9. Când toată karma unei relații s -a consumat, rămâne doar
dragostea. De ea nu trebuie să te temi. Lasă totul în urmă.
10. Când, în sfârșit, trecutul ți -a devenit trecut, lasă totul în urmă.
Apoi coboară de -aici și începe să -ți trăiești restul vieții. Cu bucurie
adevărată.

În primele câteva minute care au urmat, nu mă mai puteam opri din
râs. Vedeam toată valea, până peste coroanel e arborilor de mango, și
părul îmi flutura în vânt de parcă ar fi fost un steag. Am privit cum apune
soarele, apoi m -am întins pe spate și am văzut cum răsar stelele. Am
îngânat o rugăciune scurtă în sanscrită, pe care am repetat -o de fiecare
dată când pe cerul întunecat mai apărea câte o stea, ca și când eu aș fi fost
cea care le chema, până când au început să răsară atât de repede, încât
n-am mai putut ține pasul cu ele. N -a trecut mult și tot cerul s -a
transformat într -un spectacol strălucitor. Singurul lucru care mă
despărțea de Dumnezeu… nu exista.
Am închis ochii și am spus:
— Doamne, te rog să -mi arăți tot ce trebuie să înțeleg despre iertare
și abandon.
Lucrul pe care mi -l doream de mult era să pot avea o discuție cu
fostul meu soț, dar era evident că asta n -avea să se întâmple niciodată.
Tânjisem după o încheiere oficială, după o conferință de pace în urma
căreia să tragem o concluzie comună asupra celor întâmplate în căsnicia
noastră și să ne iertăm reciproc pentru urâțenia divorțului. Dar lunile de
terapie și de meditație nu făcuseră decât să ne despartă și mai rău, să ne
încrânceneze și mai tare pe pozițiile pe care ni le asumaserăm, să ne
transforme în doi oameni absolut incapabili să -și ofere unul celuilalt vreo
scuză. Și totuși, eram sigură că exact de asta aveam amândoi nevoie. Și
mai eram sigură de ceva – că regulile transcendenței sunt extrem de clare
în privința faptului că nu reușești să te apropii de divinitate nici măcar cu
un centimetru atâta timp cât încă te mai agăți fie și de un sing ur fir de
reproș, oricât de seducător ar fi el. Așa cum e fumatul pentru plămâni, tot

219 astfel sunt și resentimentele pentru sufletul omului; chiar și un singur
fum e nociv. Cum ar suna o rugăciune în care am cere să ni se dea ura
noastră cea de toate zilele ? Dacă simțim în continuare nevoia de a
învinovăți pe cineva pentru limitările din viața noastră, mai bine
renunțăm și ne luăm adio de la Dumnezeu. Așa că, ținând cont de faptul
că, foarte probabil, nu aveam să mai vorbesc niciodată cu fostul meu soț,
în noaptea petrecută pe acoperișul ashramului i -am cerut lui Dumnezeu
să-mi arate o cale prin care am putea totuși să comunicăm. O cale prin
care să ajungem să ne iertăm unul pe celălalt.
Eram întinsă undeva sus, deasupra întregii lumi, complet singură.
Am început să meditez, în speranța că mi se va arăta ce trebuie să fac. Nu
știu câte ore sau minute au trecut până am aflat. Mi -am dat seama că
luasem întreaga problemă mult prea ad litteram . Voisem să discut cu
fostul meu soț? N -aveam decât să vorbesc cu el! Chiar atunci! Așteptasem
să fiu iertată? Trebuia să iert și eu, în cazul ăsta. Chiar atunci! M -am
gândit la câți oameni ajung în mormânt fără să ierte și fără să fie iertați.
M-am gândit la câți oameni își pierd frații, prietenii, copiii, iubiții,
înainte de a le putea oferi atât de prețioasele cuvinte de indulgență și de
iertare. Cum pot supraviețuitorii relațiilor încheiate brusc să îndure
durerea lucrurilor pe care nu au apucat să le s pună? Din locul acela de
meditație, am reușit să găsesc răspunsul: poți încheia tu însuți lucrurile
neîncheiate, poți face asta înăuntrul tău. Nu e doar un lucru posibil, e un
lucru esențial.
Apoi, în timp ce meditam în continuare, am făcut ceva neașteptat .
L-am invitat pe fostul meu soț să mi se alăture în India, pe acoperișul
unde mă aflam. L -am întrebat dacă e așa de bun să se întâlnească cu mine
pentru evenimentul de adio care urma. Am așteptat până l -am simțit că a
ajuns. Și chiar ajunsese. Prezența lu i devenise deodată tangibilă,
incontestabilă. Îi simțeam parfumul în preajma mea. I -am spus:
— Bună, dragule.
Eram gata să plâng, dar mi -am dat seama repede că nu aveam de ce.
Lacrimile fac parte din corporalitatea noastră, dar locul de întâlnire al

220 acelor două suflete în noaptea indiană nu avea nimic de -a face cu
corpurile. Cei doi oameni care aveau nevoie să -și vorbească pe un
acoperiș nici măcar nu mai erau oameni. Nici măcar nu aveau să
vorbească. Nu mai erau foști soți, nu mai erau o fată căpoasă din
Connecticut și un yankeu nervos, nu mai erau un bărbat în jur de 40 de
ani și o femeie pe la 30 și ceva, nu mai erau două persoane limitate care se
certaseră ani întregi pe teme legate de sex, bani și mobilă – nimic din
toate astea nu mai avea relevanță. Pe ntru întâlnirea de atunci, pentru
nivelul la care se petrecea ea, erau doar nișe suflete calme și albăstrii care
înțelegeau totul dinainte. În lipsa limitărilor corporale și fără apăsarea
poveștii complexe pe care o lăsaseră în urma lor, s -au întâlnit sus de tot,
pe acoperiș (mai sus și decât locul în care eram așezată), într -o
înțelepciune infinită. Am privit cele două suflete calme și albăstrii în
timp ce se roteau unul pe lângă celălalt, se contopeau, se separau și își
admirau reciproc asemănarea și perf ecțiunea. Știau totul. Știau de mult
totul, și aveau să știe mereu totul. Nu aveau nevoie să se ierte, se
născuseră iertându -se.
Lecția pe care trebuia s -o învăț de la dansul sufletelor de deasupra
mea era: „Nu te mai amesteca, Liz. Rolul tău în relația as ta s-a terminat.
Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de ea de -acum înainte. Tu mergi și
trăiește -ți viața.‖
Târziu de tot, când am deschis ochii, am știut că se sfârșise. Nu doar
căsnicia mea, nu doar divorțul meu, ci toată tristețea apăsătoare,
găunoasă și contin uă pe care o asociam cu ele… se sfârșise. Simțeam că mă
eliberasem. Vreau să clarific ceva – asta nu însemna că n -aveam să mă
mai gândesc niciodată la fostul meu soț sau că n -aveam să mai simt nici o
emoție legată de amintirea lui. Doar că ritualul de pe acoperiș îmi oferise
în sfârșit un loc în care să pot adăposti toate gândurile și toate emoțiile pe
care urma să le mai am în legătură cu el – și era sigur că urma să mai am
astfel de gânduri. Dar, de fiecare dată când aveau să mai apară, le puteam
trimit e aici, pe acoperișul memoriei mele, în grija celor două suflete
calme și albăstrii care înțelegeau absolut totul.

221 De asta există ritualurile. Ca oameni, îndeplinim ceremonii
spirituale tocmai pentru a ne crea locuri în care să putem depune cele mai
compli cate sentimente generate de bucuriile sau traumele prin care
trecem, pentru a nu fi nevoiți să le ducem cu noi tot timpul și să fim
striviți de greutatea lor. Cu toții avem nevoie de astfel de locuri de
păstrare ritualice. Și cred că, dacă în cultura din c are facem parte lipsește
vreunul din ritualurile de care avem nevoie la un moment dat, oricare
dintre noi are dreptul să -și creeze propriile lui ceremonii cu ajutorul
cărora să treacă peste toate problemele emoționale, inclusiv cu trusa de
prim ajutor prim ită de la vreun instalator poet extraordinar de generos.
Dacă investim destulă sinceritate în ceremoniile pe care ni le creăm
singuri, putem fi siguri că Dumnezeu le va umple cu har. Iată de ce avem
nevoie de Dumnezeu.
Așa că m -am ridicat și, pentru a -mi serba nou -găsita libertate, am
stat preț de câteva momente în mâini pe acoperișul gurului meu.
Simțeam sub palme țiglele prăfuite. Îmi simțeam forța și echilibrul.
Simțeam pe tălpile goale briza răcoroasă a nopții. O ridicare spontană în
mâini e un lucru pe care niște suflete calme și albăstrii nu -l pot face, dar
care poate fi făcut de oameni. Noi avem mâini; le putem folosi pentru
sprijin, dacă asta vrem. E privilegiul nostru. E una dintre plăcerile pe care
le poate oferi faptul că avem un corp. De asta are Dumnezeu nevoie de
noi. Pentru că lui Dumnezeu îi place să simtă lumea cu mâinile noastre.

61

Richard din Texas a plecat azi. S -a întors la Austin. L -am condus
până la aeroport; eram triști amândoi. Am stat mult timp împreună pe
trotuar înainte să plece.
— Ce-o să mă fac eu fără Liz Gilbert, pe care s -o bârâi mereu la cap?
a oftat el. Ai avut parte de lucruri bune în ashram, nu -i așa? Arăți foarte
diferit față de acum câteva luni, de parcă ai mai fi dat afară ceva din
amăreala aia pe care o tot căra i după tine.

222 — Mă simt foarte fericită în ultima vreme, Richard.
— Foarte bine, dar ține minte – când pleci, ai să -ți găsești toată
nefericirea afară, lângă ușă, așteptându -te. Depinde de tine dacă o să vrei
s-o iei înapoi cu tine sau nu.
— N-am să vreau s -o iau înapoi.
— Bravo, fato.
— M-ai ajutat enorm, i -am spus eu. Pentru mine ești un înger cu
mâini păroase și unghii murdare la picioare.
— Da, bietele mele unghii de la picioare nu și -au mai revenit
niciodată după Vietnam.
— Putea fi și mai rău.
— Așa a și fost pentru mulți dintre băieții ăia. Măcar eu am plecat
de-acolo cu picioare. Să știi că în viața asta am parte de o reîn carnare tare
comodă, măi fato. Ș i tu la fel – să nu uiți asta! Î n următoarea viață, s -ar
putea să te întorci printre sărace le indiencele alea care spărgeau piatră pe
marginea drumului și să descoperi că nu -i prea distractiv să trăiești. Așa
că trebuie să apreciezi ce ai, OK? Să nu uiți să mulțumești mereu. Ai să
trăiești mai mult. Și, măi Provizii, îmi faci și mie un hatâr? Ve zi-ți de
viața ta, bine?
— Asta și fac.
— Ce vreau io să -ți spun e să -ți găseș ti pe altcineva de care să te
îndrăgostești. Așteaptă cât crezi tu că trebuie până te vindeci, dar să nu
uiți să mai dai și altcuiva inimioara aia a ta. Să nu faci din viața ta un
mausoleu pentru Dav id sau pentru fostul tău soț.
— N-am să fac, i -am răspuns.
Și am știut în momentul ăla că era adevărat – chiar nu aveam să fac
asta. Simțeam cum toată durerea mea veche, născută din dragoste
pierdută și greșeli din trecut, mi se topeș te dinaintea ochilor și că în
sfârșit dispare sub faimoasele puteri vindecătoare ale timpului, ale
răbdării și ale îndurării lui Dumnezeu.
Richard mi -a vorbit din nou, smulgându -mă din gânduri și
aducându -mă la realitatea cât se poate de prozaică:

223 — Și, șt ii cum se spune – ca să -ți revii după cineva, cel mai bine e să
te urci pe altcineva.
Am râs.
— OK, Richard, gata . Acum chiar că poți să te întorci în Texas.
— Păi ce altceva să fac? a spus el, uitându -se în jur la parcarea
dezolantă a aeroportului indian. Că mai fățos sigur nu mă fac dacă mai
atârn mult pe -aici.

62

După ce l -am condus pe Richard la aeroport, pe drumul de
întoarcere în ashram am ajuns la concluzia că vorbesc prea mult. Sinceră
să fiu, toată viața mea am vorbit prea mult, dar în timpul șederii mele în
ashram vorbisem încă și mai mult decât de obicei. M ai am de stat aici încă
două luni și nu vreau să ratez cea mai mare ocazie spirituală a vieții mele
socializând și flecărind întruna. Am descoperit cu uimire că până și aici,
la capătul lumii, într -un mediu sacru și retras care invită la contemplare,
am re ușit să creez în jurul meu o atmosferă ca de cocteil. N -am vorbit tot
timpul doar cu Richard – deși cu el am pălăvrăgit cel mai mult,
e-adevărat –, ci am discutat mereu cu câte cineva. Chiar m -am pomenit –
într-un ashram, da?! – că îmi programez întâlniri cu cunoscuț ii și că sunt
nevoită să spun „Î mi pare rău, nu pot să merg azi cu tine la masă, pentru
că i-am promis lui Sakshi că mănânc cu ea… poate reușim marțea
viitoare‖.
Povestea vieții mele. Așa sunt făcută. Dar în ultimul timp m -am
gândit la lucrul ăsta ca la un posibil pericol pentru căutările mele
spirituale. Există motive foarte întemeiate pentru care liniștea și
singurătatea sunt practici spirituale universal recunoscute. A -ți controla
vorbirea e o modalitate de a împiedica pierderea de energie p e care o
implică palavragitul în exces, care te extenuează și umple lumea de
vorbe, vorbe și iar vorbe, în loc s -o umple de liniște, pace și împăcare.
Swamiji, maestrul gurului meu, era extrem de strict în privința asta și

224 chiar impunea tăcerea ca exerciți u religios. Considera că liniștea e
singura religie adevărată. E incredibil cât de mult am putut să vorbesc de
când am ajuns în ashram, singurul loc din lume în care tăcerea ar trebui
să fie – și chiar este – stăpână.
Așa că nu mai am de gând să fiu monden a ashramului, gata, m -am
hotărât! De -acum înainte , fără țopăieli, bârfe și glumiț e. Fără dat în
spectacol și acapararea conversației. Fără acrobații verbale cu care să
vreau să impresionez. E vremea să schimb ceva. Acum, că Richard a
plecat, am de gând să fac din timpul de stat aici o perioadă de tăcere
totală. Îmi va fi greu, dar nu imposibil, mai ales că tăcerea e un lucru
respectat de toată lumea din ashram. Toată comunitatea te sprijină în
astfel de situații, considerându -ți decizia ca pe un act de auto disciplină
devoțională. La librărie chiar se găsesc de cumpărat insigne pe care scrie
„Păstrez tăcerea‖.
Am să -mi cumpăr patru insigne de -alea.
Pe drumul de întoarcere în ashram, m -am lăsat furată de o fantasmă
foarte detaliată în legătură cu viitoarea mea tăcere. Aveam să fiu atât de
tăcută, încât urma să devin celebră pentru asta. Mă și vedeam poreclită
Fata Aia Tăcută. Urma să -mi continui programul obișnuit din ashram, să
mănânc singură, să meditez ore întregi în fiecare zi și să lustruiesc
podeaua din t emplu fără să zic nici pâs. Singurele mele interacțiuni cu
ceilalți aveau să fie zâmbetele blânde trimise tuturor din lumea mea
interioară autosuficientă, plină de pace și pietate. Oamenii aveau să
vorbească despre mine. Aveau să întrebe: „Cine este Fata A ia Tăcută din
templu, care e tot timpul în genunchi și lustruiește podele? Nu vorbește
niciodată. E atât de retrasă. E atât de misterioasă. Nici nu -mi pot imagina
cum sună vocea ei. Nici n -o auzi când se apropie de tine în grădină… se
mișcă tăcută ca o b riză. Probabil că e într -o stare constantă de meditație și
de comuniune cu Dumnezeu. E cea mai tăcută fată pe care -am
cunoscut -o vreodată.‖

225 63

A doua zi dimineață eram îngenuncheată în templu, lustruind din
nou pardoseala de marmură, degajând (îmi închipuiam eu) o aură de
tăcere sfântă, când un adolescent indian a venit să -mi aducă un mesaj –
eram chemată de urgență la Biroul Seva. Seva e termenul sanscrit care
denumește practica spirituală a muncii în folosul celorlalți (cum ar fi
lustruitul podele lor). Biroul Seva coordonează toate activitățile de genul
ăsta care se petrec în ashram. Așa că m -am dus până acolo, extrem de
curioasă să aflu de ce fusesem chemată. Doamna drăguță de la birou m -a
întrebat:
— Dumneavoastră sunteți Elizabeth Gilbert?
I-am zâmbit cu cea mai mare căldură și seninătate ș i am încuviințat
din cap.
M-a anunțat că activitatea pe care trebuia s -o îndeplinesc zilnic se
schimbase. Î n urma unei solicitări speciale, venită din partea conducerii
ashramului, nu aveam să mai fac parte din echipa care curăța templul. Se
gândiseră la o cu totul altă treabă pentru mine.
Și denumirea noii mele poziții era – sunteți liberi să râdeți – „Ghid
Principal‖.

64

Asta era, evident, o altă glumă de -a lui Swamiji.
Voiai să fii Fata Aia Tăcută din Templu? Ei, ce să vezi…
Dar așa se întâmplă mereu în ashram. Iei câte o decizie grandioasă în
legătură cu ce -ar trebui să faci sau cine ar trebui să devii, după care apare
imediat câte ceva care îți arată cât de puține lucruri ai înțeles despre tine.
Nu știu de câte ori a spus asta Swamiji pe când trăia și nici de câte ori a
repetat -o gurul meu de -atunci încoace, dar se pare că eu încă n -am reușit
să asimilez pe deplin adevărul celei mai cunoscute fraze din învățătura
lor:

226 „Dumnezeu e în tine, prin tine.‖
PRIN tine.
Dacă în toată yoga n -ar exista decât un singur adevăr, replica asta
l-ar cuprinde pe de -a-ntregul. Dumnezeu se află în tine sub forma ta,
exact în felul în care ești tu însuti. Pe Dumnezeu nu -l interesează să te
vadă jucâ nd un rol anume, pe care să ți -l asumi fiindcă așa crezi tu că ar
trebui să arate și să se comporte o persoană atrasă de spiritualitate. Avem
toți o idee conform căreia, pentru a fi în legătură cu sacrul, trebuie să ne
modificăm radical caracterele, trebuie să renunț ăm la pro pria
individualitate. Ă sta e un exemplu clasic a ceea ce orientalii numesc
„gândire greșită‖. Swamiji spunea că cei care se privează voluntar de
anumite lucruri sunt în stare să găsească în fiecare zi încă un lucru la care
să renunțe, dar că prin astfel de acte nu ajung de obicei la pace interioară,
ci la depresie. Spunea mereu că austeritatea și renunțarea doar de dragul
ascetismului nu aduc nici un câștig. Pentru a ajunge la Dumnezeu,
trebuie să renunți la un singur lucru, și anume la sentimentul că exist ă
ceva ce te desparte de divinitate. Î n rest, rămâi așa cum ești, în armonie
cu caracterul tău.
Și atunci, care e caracterul meu? Î mi place să studiez în ashram, dar
în același timp mă întreb: cine e per soana care visează că,
transfor mându -se într -o făptur ă tăcută și împărțind zâmbete eterice în
jur, va ajunge să descopere divinitatea? Cel mai probabil e cineva pe care
l-am văzut la televizor cine știe când. Adevărul e că eu, deși o recunosc cu
părere de rău, nu voi fi niciodată persoana respectivă. M -au fa scinat
mereu oamenii spectrali, cei cu suflete delicate. Mi -am dorit mereu să fiu
fata aia tăcută. Poate tocmai din cauză că eu nu sunt așa. Din același
motiv îmi place părul negru și des – tocmai pentru că eu nu -l am așa,
pentru că nu -l voi avea așa nicio dată. Dar trebuie să ajungi la un moment
dat să te împaci cu ce ți -a fost dat, pentru că dacă Dumnezeu ar fi vrut să
fiu o fată retrasă, cu păr negru și des, m -ar fi făcut exact așa, dar uite că nu
m-a făcut așa. Deci cel mai indicat lucru ar fi să accept felul în care sunt
făcută și să -mi asum tot ce decurge de aici.

227 Cum ar spune Sextus, un filozo f pitagoreic din Antichitate,
„Înțeleptul se aseamănă întotdeauna cu sine însuși‖.
Toate astea nu înseamnă că nu pot fi o persoană religioasă. Nu
înseamnă că nu m ă simt complet transformată și uimită în fața dragostei
lui Dumnezeu. Nu înseamnă că nu pot fi de folos omenirii. Nici că nu pot
să devin o ființă umană mai bună, care încearcă zi de zi să -și corecteze
defectele și să -și perfecționeze virtuțile. Știu, de e xemplu, că n -am să fiu
niciodată o sfioasă, dar asta nu înseamnă că nu pot să -mi evaluez
obiceiurile de comunicare și să -mi îmbunătățesc unele lucruri legate de
ele – adică să lucrez la personalitatea mea, așa cum e ea. Da, îmi place să
vorbesc, dar poate că nu e nevoie să înjur atâta, să fac atâtea glume
superficiale și să vorbesc mai tot timpul despre mine.
Sau – ceva și mai radical: poate că n -ar mai trebui să -i tot întrerup pe
ceilalți atunci când vorbesc. Pentru că, indiferent cum aș aborda
problema as ta, singurul fel în care o văd e așa: „Cred că ce s pun eu e mai
important decât ce spui tu.‖ Cu alte cuvinte: „Cred că eu sunt mai
importantă decât tine.‖ Lucru care trebuie să înceteze.
Toate schimbările astea mi -ar fi cu adevărat folositoare. Dar chiar ș i
așa, în urma unor modificări de bun -simț aduse felului în care comunic,
probabil că nu voi fi niciodată poreclită Fata Aia Tăcută. Indiferent cât de
bine ar da sau cât de tare m -aș strădui. Pentru că, hai să recunoaștem
cinstit cu cine avem de -a face! Câ nd doamna de la Biroul Seva mi -a
explicat noua sarcină pe care o aveam de îndeplinit ca Ghid Principal,
mi-a spus:
— Avem o poreclă specială pen tru cea care face treaba asta. Î i
spunem „Micuța Suzy Creamcheese‖14, fiindcă persoana care e ghid
principal treb uie să fie mereu sociabilă, veselă și zâmbitoare.
Ce puteam să mai spun?

14 Personaj care apare pe câteva albume ale lui Frank Zappa al cărui nume a intrat
în limbajul obișnuit cu sensul de fată petrecăreață, ingenuă, lipsită de substanță. (N.t.)

228 Am întins mâna către doamna de la birou, mi -am luat adio în gând
de la fantasmele de până atunci și am zis:
— Doamnă, v -ați găsit persoana potrivită.

65

Mai precis, în primăvara asta voi fi ghidul unei serii de pelerinaje la
ashram. În fiecare serie urmează să sosească aici vreo sută de discipoli din
toată lumea, care vor sta între șapte și zece zile ca să -și perfecționeze
tehnica de meditație. Rolul meu va fi să am grijă de ei pe perioada șederii
lor în ashram. În cea mai mare parte a timpului, participanții vor rămâne
în tăcere deplină, și pentru unii dintre ei va fi prima dată când vor
experimenta tăcerea ca formă de exercițiu spiritual, lucru care poate
deveni problematic. Eu v oi fi singura persoană din ashram cu care vor
avea voie să vorbească în caz că ceva nu merge cum trebuie.
Ați înțeles bine – treaba mea oficială e să vorbesc cu toată lumea.
Voi asculta problemele celor veniți să se reculeagă și voi încerca să
găsesc soluții pentru fiecare. Poate vor vrea să -și schimbe colegii de
cameră din cauză că sforăi e; sau poate vor vrea să fie consultați de medic
pentru vreo problemă digestivă care are de -a face cu India – orice ar fi, eu
voi încerca să -i ajut. Va trebui să știu , în cazul fiecăruia, numele și țara de
origine. Voi merge peste tot cu o agendă, luând notițe și verificând ce s -a
întâmplat cu fiecare. Sunt Julie McCoy15, coordonatoarea croazierei
dumneavoastră yoghine!
Și în caz că vă întrebați, răspunsul e: Da! Funcți a asta presupune să
am și pager!
De îndată ce încep pelerinajele, devine evident faptul că s unt făcută
pentru treaba asta. Î i întâmpin purtând în piept ecusonul pe care scrie

15 Personaj dintr -un serial american celebru în anii '80 (The Love Boat), a cărui
acțiune se petrece pe un vas de croazieră. (N.t.)

229 Salut, mă numesc… ; toți oamenii ăștia vin din 30 de țări diferite – unii
sunt v eterani, dar mulți n -au mai fost niciodată în India. La 10 dimineața
sunt deja 38 de grade, și majoritatea nou -veniților au zburat la clasa
economică toată noaptea. Unii dintre ei intră pe poarta ashra mului de
parcă tocmai s -ar fi trezit aruncați dintr -un portbagaj – de parcă n -ar avea
nici cea mai mică idee ce caută aici. Oricâtă poftă de transcendență or fi
avut când s -au înscris ca participanți la pelerinaj, e de mult pierdută,
probabil cam de când li s -au rătăcit bagajele pe aeroportul din Kuala
Lumpur. Le e sete, dar încă nu știu dacă e bine să bea apă de -aici. Le e
foame, dar nu știu nici la ce oră se servește prânzul, nici încotro s -o apuce
ca să ajungă la sala de mese. Sunt îmbrăcați exact cum nu trebuie – poartă
haine sintetice și bocanci în căldura tropicală. Nu știu nici dacă vor găsi
pe cineva care să vorbească rusește.
Eu vorbesc un piculeț de rusă…
Pot să -i ajut. Sunt echipată complet pentru așa ceva. Toate antenele
pe care le -am întins pretutindeni de când mă știu, care m -au ajutat să -mi
dau imediat seama cum se simt cei din jurul meu, toată intuiția pe care
mi-am cultivat -o pe când eram doar un copil hipersensibil, toate
talentele de bun ascultător pe care le -am căpătat ca barmaniță empatică și
ziaristă curioasă, toată eficiența grijulie acum ulată ani de -a rândul ca
iubita sau soția cuiva – toate astea le -am deprins pe ntru a le ușura bieților
oameni de aici sarcina grea la care s -au înhămat. Îi văd cum vin din
Mexic, din Filipine, din Africa, din Danemarca, din Detroit și mă simt ca
în scena d in Întâlnire de gradul trei, în care Richard Dreyfuss și ceilalți
„căutători‖ ajunseseră undeva în Wyoming fără să știe clar de ce, atrași de
sosirea navei spațiale. Sunt absolut uimită de curajul lor. Oamenii ăștia
și-au lăsat în urmă pentru câteva săptăm âni familiile și viețile, ca să
meargă în India în pelerinaj și să păstreze tăcerea, înconjurați de o droaie
de străini. Nu oricine ajunge să facă așa ceva.
Îi iubesc pe toți, de la început și necondiționat. Îi iubesc chiar și pe
cei dificili. Reușesc să v ăd dincolo de nevrozele lor și -mi dau seama că
sunt doar groaznic de speriați de ce se va întâmpla cu ei când vor începe

230 perioada de șapte zile de meditație și tăcere. Îl iubesc pe indianul care
vine la mine, revoltat, să -mi aducă la cunoștință că în camer a lui e o
statuie a zeului hindus Ganesh, înaltă de -o palmă, căreia îi lipsește un
picior. E furios, consideră că ăsta -i un semn rău și vrea ca statuia să fie
scoasă de -acolo – ideal ar fi s -o facă un preot brahman, printr -o
ceremonie de purificare „confor m tradiției‖. Îi ascult tirul furios și -l
liniștesc, după care, în timp ce tipul e la masă, o trimit pe Tulsi la el în
cameră să scape de statuie. A doua zi îi dau un bilețel, îi scriu că sper că se
simte mai bine după ce a scăpat de statuia spartă și îi r eamintesc că -i stau
la dispoziție pentru orice ar mai putea să apară; mă răsplătește cu un
zâmbet enorm, plin de ușurare. E doar speriat. Franțuzoaica în pragul
unui atac de panică provocat de alergia la glu ten – și ea e speriată.
Argentinianul care vrea o audiență specială la care să ia parte întregul
personal al departamentului de Hatha Yoga, pentru a i se spune în ce
poziție să mediteze ca să nu -l mai doară glezna – și el e speriat. Toți sunt
speriați. Vor intra în perioada de tăcere, în interiorul propr iilor minți și
suflete. Nimic nu e mai puțin cunoscut decât teritoriul ăla, chiar și pentru
cei cu experiență într -ale meditației. Acolo se poate întâmpla orice. În
toată perioada de reculegere, vor fi îndrumați de o femeie minunată, o
călugăriță la vreo 5 0 de ani, ale cărei gesturi și vorbe sunt întruchipări ale
compasiunii. Dar ei tot se tem, pentru că – oricât de iubitoare ar fi
călugărița – ea nu poate merge cu ei acolo unde trebuie să ajungă. Nimeni
nu poate.
Pe la începutul perioadei de reculegere, am primit prin poștă o
scrisoare de la un prieten de -al meu din State, care e producător de filme
despre natură pentru National Geographic. Îmi scria că tocmai fusese la o
cină cu pretenții, ținută în hotelul Waldorf -Astoria din New York în
onoarea membrilor Explorers' Club16. Povestea că fusese incredibil

16 Club înființat în 1904 la New York, având ca principal obiectiv promovarea și
susținerea expedițiilor, cercetării și educației în domeniul științelor naturale. (N.t.)

231 pentru el să se afle în compania unor astfel de oameni curajoși, care își
riscaseră de nen umărate ori viața în căutarea celor mai îndepărtate și
periculoase vârfuri de munte, canioane, râuri, adâncuri oceanice,
întinderi de gheață și conuri vulcanice. Povestea cum cei mai mulți
dintre participanți pierduseră câte o părticică din ei – degete și nasuri
luate zălog de -a lungul anilor de rechini, de frig sau de alte asemenea
pericole.
Mi-a mai scris: „N -ai văzut niciodată atâția oameni curajoși strânși în
același loc.‖
M-am gândit atunci: Tu n-ai văzut nimic, Mike.

66

Tematica și scopul călătoriei de reculegere e starea de turiya – cel
de-al patrulea și cel mai greu de atins nivel al conștiinței umane. Yoghinii
susțin că în timpul vieții obișnuite a unui om cei mai mulți dintre noi
pendulează între trei niveluri ale conștiinței – starea de veghe, s tarea de
vis sau starea de somn adânc, lipsit de vise. Dar mai există și un al patrulea
nivel, care e martorul tuturor celorlalte și care le leagă între ele pe
celelalte trei. E vorba de conștiința pură, de luciditatea inteligentă
datorită căreia dimineața , după ce te trezești, îți poți aminti visele avute
în timpul nopții. Erai adormit, nu mai știai ce se întâmplă cu tine, și totuși
cineva îți supraveghea visele în timp ce tu dormeai.
Cine era martorul respectiv? Și cine e cel care observă din afară
gândur ile și toată activitatea minții tale? Yoghinii spun că e chiar
Dumnezeu. Și că, dacă reușești să intri în starea de conștiință -martor, poți
simți tot timpul prezența lui Dumnezeu. Luciditatea constantă și
experimentarea prezenței divine dinăuntrul tău pot să apară doar la al
patrulea nivel de conștiință umană, numit turiya.
Îți poți da seama că ai atins starea turiya după un semn simplu – ești
într-o continuă stare de beatitudine. Cel care trăiește în turiya nu resimte
schimbările de dispoziție ale minții, nu se teme de trecerea timpului și nu

232 e afectat de nici o pierdere suferită. „Pur, curat, golit, liniștit, fără suflare,
fără răutate, fără sfârșit, inalterabil, stabil, etern, nenăscut, independent,
trăieșt e în propria lui măreție.‖ Așa descriu Upanișadele, vechile scripturi
yoghine, pe oricine a atins starea turiya. Marii sfinți, marii guru, marii
profeți ai istoriei – toți trăiau în permanență în starea turiya. Cât despre
noi, ceilalți, majoritatea am atin s la rândul nostru turiya, dar numai
pentru câteva clipe. Fie și pentru două minute, cei mai mulți dintre noi
am simțit la un moment dat o stare inexplicabilă de fericire, fără nici o
legătură cu lucrurile din jurul nostru. Acum ești un om ca oricare altul ,
ducându -ți traiul obișnuit, și deodată – ce mai e și asta? –, deși nu s -a
schimbat nimic, te simți atins de grația divină, ești copleșit de uimire,
explodezi de fericire. Fără nici un motiv, totul a devenit perfect.
Sigur că, pentru majoritatea, astfel d e stări trec la fel de repede cum
au apărut. E ca și când perfecțiunea noastră interioară ni s -ar arăta doar
ca o străfulgerare, după care ne rostogolim cu repeziciune înapoi în
„realitate‖, prăbușindu -ne din nou în vechile noastre temeri și dorințe.
Oamen ii au încercat de -a lungul secolelor să păstreze starea de fericire
perfectă prin tot soiul de mijloace exterioare – droguri, sex, putere,
adrenalină, acumulare de lucruri drăguțe –, dar nu ține. Căutăm fericirea
peste tot, dar suntem precum cerșetorul din povestirea lui Tolstoi, care
și-a petrecut viața cerând trecătorilor câțiva bănuți, fără să știe că stătuse
tot timpul deasupra unei comori. Comoara noastră – perfecțiunea noastră
– există deja în noi. Dar, pentru a o atinge, trebuie să lăsăm deoparte
agitația continuă a minții, să renunțăm la dorințele egoului. Și să intrăm
în tăcerea inimilor noastre. Kundalini shakti – energia divină supremă –
ne va duce acolo.
Pentru asta au venit cu toții aici.
Când am scris propoziția de mai sus, am vrut să spun: „Pe ntru asta au
venit în pelerinaj într -un ashram din India cei o sută de adepți adunați
din toată lumea.‖ Dar sfinții și filozofii yoghini ar fi fost de acord cu
sensul mai larg al exprimării mele inițiale: „Pentru asta au venit cu toții
aici.‖ Conform misti cilor, căutarea beatitudinii divine e scopul întregii

233 existențe omenești. De asta am ales să ne naștem, de asta merită îndurate
toate suferințele și nenorocirile vieții lumești – doar pentru șansa de a
simți dragostea infinită. Dar odată găsită divinitatea dinăuntru, oare o
putem atinge mereu? Pentru că, dacă putem face asta… beatitudine.
Stau în templu pe toată durata pelerinajului, privindu -i din spatele
sălii pe discipolii care meditează în liniște deplină și semiîntuneric.
Treaba mea e să mă îngrijesc de confortul lor și să fiu atentă dacă vreunul
dintre ei e în încurcătură sau dacă are nevoie de ceva. Au făcut toți
jurământul tăcerii pe toată perioada de reculegere și, de la o zi la alta, îi
simt cum coboară în tăcere din ce în ce mai adânc, până când întregul
ashram se îmbibă de liniștea lor. Din respect pentru participanții la
pelerinaj, toată suflarea ashramului își vede de treabă în surdină; până și
mesele ni le luăm în liniște. Nu se mai aude nici un fel de pălăvră geală.
Până și eu sunt tăcută. Î n jur domnește o liniște ca de miez de noapte, un
calm atemporal pe care de obicei îl simți doar când ești complet singur la
trei dimineața – și care a invadat totuși ziua, fiind respectat în întregul
ashram.
Când cele o sută de suflete meditează, nu am nic i cea mai vagă idee
despre gândurile ori sentimentele care -i încearcă, dar știu foarte bine ce
vor să simtă și mă pomenesc rugându -mă mai tot timpul la Dumnezeu în
folosul lor și negociind pentru ei – Te rog, dă -le oamenilor ăstora
minunați toate binecuvân tările pe care poate că le aveai păstrate pentru
mine. Nu intenționez să meditez în același timp cu participanții la
pelerinaj; trebuie să am grijă de ei, nu să -mi fac griji în legătură cu
propria mea călătorie spirituală. Dar în fiecare zi mă simt înălțat ă pe
valurile trăirii lor religioase colective, la fel cum unele păsări necrofage se
ridică pe valurile de căldură emise de pământ, ajungând în felul ăsta mult
mai sus decât ar fi putut să zboare vreodată singure. Așa că nu e
întâmplătoare senzația pe care o am în timpul meditației celorlalți. Î ntr-o
după -amiază de joi, în timp ce stau în spatele sălii, în plină activitate de
Ghid Principal, purtând în piept ecusonul cu numele meu, sunt

234 transportată deodată peste pragul universului și așezată în mijlocul
palmei lui Dumnezeu.

67

Cititoarea și exploratoarea din mine devin frustrate când ajung la un
anumit punct din scrierile pe teme spirituale ale altcuiva: anume, acolo
unde sufletul se retrage din timp și spațiu și se contopește cu infinitul. De
la Buda până la Sfânta Tereza, de l a misticii sufiți până la propriul meu
guru – foarte multe suflete înalte au încercat de -a lungul secolelor să
exprime în cuvinte ce au simțit în momentul contopirii cu divinul, dar nu
sunt niciodată pe deplin mulțumită de respectivele descrieri. De prea
multe ori apare un adjectiv care mă înnebunește într -un astfel de context
– indescriptibil. Dar până și cei mai elocvenți cronicari ai experiențelor
religioase – cum ar fi Rumi, care a scris despre cum a renunțat la orice
efort și s -a legat de mâneca Domnul ui, sau Hafiz, care spunea că el și
Dumnezeu ajunseseră ca doi oameni grași într -o barcă prea mică – „ne
ciocne am mereu unul de celălalt și râ deam‖ –, chiar și astfel de poeți pe
mine mă pierd pe drum. Nu mai vreau să citesc despre asta; vreau să și
simt. Sri Ramana Maharshi, un guru indian foarte iubit, obișnuia să le
țină discipolilor prelegeri lungi despre experiența transcendentală, pe
care le încheia întotdeauna cu îndemnul: „Acum mergeți să descoperiți
cum este.‖
Așa că acum am descoperit și eu. Și nu vreau să spun că ce am simțit
în India în acea după -amiază de joi a fost indescriptibil, deși așa a fost.
Am să încerc totuși să explic. Pur și simplu am fost absorbită prin gaura
de vierme a Absolutului, și în timpul acelei euforii am înțeles dintr -odată
toate legile universului. Mi -am părăsit corpul, am părăsit camera, am
părăsit planeta, am pășit prin timp și am intrat în vid. Eram în interiorul
vidului, dar în același timp eram vidul însuși și priveam vidul. Vidul era
un loc al păcii și înțelepciunii f ără sfârșit. Vidul era conștient și avea
inteligență proprie. Vidul era Dumnezeu, ceea ce înseamnă că am fost

235 înăuntrul lui Dumnezeu. Dar nu într -un sens fizic, meschin, nu ca și
când aș fi fost Liz Gilbert blocată într -un mușchi de -al lui Dumnezeu.
Eram p ur și simplu parte din Dumnezeu. Pe lângă faptul de a fi fost
Dumnezeu. Eram în același timp o particulă infimă a universului și la fel
de mare cât tot universul. („Toți știu că picătura se contopește cu oceanul,
dar puțini știu că oceanul se contopește cu picătura‖, scria Kabir – iar
acum sunt și eu în măsură să confirm asta.)
Nu am simțit nimic halucinant. A fost unul dintre cele mai normale
lucruri. Da, a fost raiul. A fost cea mai puternică dragoste pe care am
simțit -o vreodată, mai puternică decât oric e mi-aș fi putut închipui, dar
n-a fost ceva euforic. N -a fost o exaltare. Nu mai rămăsese în mine destul
ego – și nici destulă pasiune care să genereze euforie și exaltare. Era doar
evident. Ca și când te -ai uita mult timp la o iluzie optică, chinuindu -ți
ochii pentru a dezlega misterul, când, brusc, percepția ți s -ar modifica și
gata: acum poți vedea limpede cum cele două vaze sunt de fapt două
chipuri. Și, odată ce -ai văzut dincolo de iluzia optică, nu mai poți nega
evidența.
— Deci așa e Dumnezeu, m -am gândit. Felicitări să vă cunosc.
Locul în care eram nu poate fi descris la fel ca un loc pământesc. Nu
era nici întuneric, nici lumină, nici mare, nici mic. Nici nu era un loc,
tehnic vorbind, nici nu pot spune că eram acolo, sau măcar că mai eram
„eu‖. Av eam încă gânduri, dar erau foarte cuminți, tăcute și meditative.
Simțeam o compasiune fără rezerve și o comuniune cu tot și toate, și mi
se părea aproape amuzant că există oameni care nu simt așa. Eram și
puțin surprinsă de toate vechile mele idei cu privi re la cine și cum sunt.
Sunt femeie, sunt din America, sunt vorbăreață, sunt scriitoare – toate
astea mi se păreau niște drăgălășenii depășite. Închipuiți -vă cum ar fi să
vă îngrămădiți întreaga ființă în sertarul minuscul al identității voastre
când, în l oc de asta, ați putea simți infinitul.
M-am întrebat: „De ce am alergat toată viața după fericire, când
beatitudinea a fost tot timpul aici?‖

236 Nu știu cât timp am plutit astfel în eterul magnific al comuniunii,
însă deodată m -a fulgerat un gând: „Vreau să m ă simt mereu așa!‖ Atunci
am început să ies din starea aceea. Un singur cuvințel – Vreau! – și deja
începeam să mă întorc în lume. După care mintea mea a început să
protesteze cu adevărat – Nu, nu vreau să plec de -aici! –, în vreme ce eu
alunecam înapoi di n ce în ce mai repede.
Vreau!
Nu vreau!
Vreau! Nu vreau!
Cu fiecare repetare a gândurilor disperate, simțeam cum cad prin
straturi succesive de iluzie, ca un erou de bandă desenată care cade de pe
o clădire, prăbușindu -se prin toate copertinele de pânză de la geamurile
pe lângă care zboară. Întoarcerea la senzația de dorință difuză mă
readucea la propria mea mărginire, la hotarele mele de muritoare, la
lumea limitată, ca de desen animat, în care trăiam. Mi -am văzut egoul
revenind în mine; de parcă m -aș fi u itat cum se developează o fotografie
Polaroid, care devine mai clară secundă după secundă – uite fața, uite
ridurile din jurul gurii, uite și sprâncenele – da, acum e gata: a apărut o
imagine completă a persoanei care fusesem. Simțeam un fior de panică,
eram cumva tristă din cauza sfârșitului unei astfel de experiențe divine.
Dar, în paralel cu panica, am simțit existența unui martor, a unei versiuni
mai înțelepte și mai mature a propriei mele persoane, care -și legăna capul
și-mi zâmbea, pentru că știa că, atâta timp cât credeam că starea de
fericire îmi poate fi luată, era evident că încă n -o înțelegeam. Și, prin
urmare, încă nu eram gata să trăiesc cu totul în ea. Trebuia să exersez mai
mult. În momentul în care am înțeles asta, Dumnezeu mi -a dat drumul,
m-a lăsat să -i alunec printre degete, ducând cu mine un ultim și nerostit
mesaj de iubire:
Te vei putea întoarce aici atunci când vei înțelege că ești întotdeauna
aici.

237 68

Două zile mai târziu, pelerinajul s -a sfârșit și toată lumea a ieșit din
perioada de tăcere. Am primit incredibil de multe îmbrățișări de la cei
care-mi mulțumeau pentru ajutor.
— Vai, nu! Eu vă mulțumesc! spu neam mereu, frustrată de
inadec varea cuvintelor mele și de imposibilitatea de a -mi exprima
enorma gratitudine pentru înălțimile amețitoare la care mă duseseră
meditațiile lor.
După o săptămână, ashramul s -a umplut cu alți o sută de pelerini, și
alte suflete au cunoscut învățăturile yoghine, au început curajoase căutări
interioare și s -au cufundat în liniște. Am avut grijă și de ei, încercând din
toate puterile să -i ajut, și am alunecat de câteva ori înapoi în turiya
împreună cu ei. Mai târziu, când mulți discipoli mi -au mărturisit că le
apărusem în timpul meditaț iei în chip de „prezență plutitoare tăcută și
eterică‖, nu m -am putut opri să nu râd. Deci asta era ultima glumă a
ashramului pe seama mea? Abia când învățasem să -mi accept natura
gălăgioasă, vorbăreață și sociabilă și să mă simt bine în chip de Ghid
Princ ipal – abia atunci putusem să mă transform în Fata Aia Tăcută din
spatele sălii templului, nu -i așa?
Pe parcursul ultimelor săptămâni petrecute acolo, ashramul s -a
umplut de un fel de melancolie de sfârșit de vacanță. Parcă din ce în ce
mai multe persoane se urcau în autobuze în fiecare dimineață și lăsau
locul ceva mai pustiu. Nou -veniți nu mai apăreau. Se apropia luna mai,
începutul celei mai calde perioade din an, ceea ce însemna că activitățile
de aici aveau să se mai potolească puțin. Cum pelerinajele se terminaseră,
am fost mutată la Biroul de înregistrări, unde îmi revenea sarcina
dulce -amară de a înregistra oficial în computer plecarea prietenilor mei,
pe măsură ce părăseau ashramul.
Eram colegă de birou cu o fostă coafeză de pe Madison Avenue, o
tipă foarte haioasă. Ne spuneam rugăciunile de dimineață împreună,

238 cântând imnul către Dumnezeu doar noi două. Într -o dimineață, m -a
întrebat:
— Crezi că azi am putea să cântăm imnu l ceva mai ritmat? Și
eventual ș i cu o octavă mai sus? Nu de alta, dar să nu m ai sune ca
versiunea spiritualizată a unui blues de -al lui Count Basie.
Acum am parte de mult timp în care sunt singură. Petrec zilnic cam
patru, cinci ore în grotele de meditație. Mi se întâmplă să fiu singură
chiar și câteva ore la rând, în care mă simt bine doar cu mine, fără să mai
fiu tulburată de propria mea existență. M editațiile mele sunt câteodată
adevărate experiențe suprarealiste, în care simt fizic cum shakti îmi urcă
de-a lungul coloanei și -mi face sângele să fiarbă. Încerc de fiecare dată
să-i cedez, să opun cât mai puțină rezistență. Alteori mă simt cuprinsă de
o mulțumire dulce și domoală, ceea ce e la fel de bine. Mintea mea
generează în continuare propoziții, și gândurile continuă să dea și ele
reprezentații, dar acum știu atât de bine cum se manifestă, încât nu mă
mai deranjează. Gândurile mi s -au transformat în niște vecini vechi, care
pot fi obositori câteodată, dar care îmi sunt dragi până la urmă – un fel de
domnul și doamna Taca -Taca și cei trei copii ai lor cam tăntălăi: Bla, Bla
și Bla. Dar nu -mi tulbură liniștea din casă. Î n cartierul ăsta avem loc cu
toții.
Cât despre alte schimbări care au survenit înăuntrul meu în cursul
ultimelor luni, probabil că încă nici nu le realizez. Prietenii mei care fac
yoga de mult timp spun că nu -ți poți da seama de impactul unui ashram
asupra ta până nu pleci de -acolo și nu te întorci la viața ta obișnuită.
„Abia atunci ai să începi să observi că în sertarele tale interioare s -a făcut
ordine‖, mi -a spus fosta călugăriță din Africa de Sud. Sigur că deocamdată
nu știu care poate fi viața mea obișnuită. Adică… cel mai proba bil,
urmează să mă duc să locuiesc în casa unui bătrân vraci indonezian – asta
se poate considera viață obișnuit ă? Poate că da, cine mai știe? Î n orice caz,
prietenii mei spun că schimbările se văd abia mai târziu. Poți avea
surpriza să descoperi că vechil e tale obsesii au dispărut sau că tiparele
proaste de comportament, de care îți era imposibil să te descotorosești, în

239 sfârșit s -au schimbat. Enervările mărunte care ajungeau să te
înnebunească nu mai reprezintă nici o problemă, și durerile cele mai
profun de, pe care le cultivai odinioară din obișnuință, nu mai sunt
tolerate în viața ta nici măcar pentru cinci minute. Relațiile toxice fie se
curăță, fie dispar cu totul, și în jurul tău încep să apară oameni mai
luminoși și mai folositori.
N-am putut dormi d eloc noaptea trecută. Nu de griji, ci de prea
multă nerăbdare. M -am îmbrăcat și am ieșit să mă plimb prin grădină.
Luna plutea deasupra mea, coaptă și plină, aruncând în jur o strălucire ca
de cositor. Iasomia parfuma aerul în care se amestecau mirosurile
amețitoare de flori ale unui arbust indian care nu -și deschide corolele
decât noaptea. Ziua fusese umedă și fierbinte, și noaptea se dovedea a fi
aproape la fel de umedă și de fierbinte. Aerul cald se rotea în jurul meu,
când deodată am realizat: „Sunt în India!‖
Port sandale și sunt în India!
Am ieșit de pe alee și am luat -o la goană pe pajiște, prin iarba
scăldată în lumina lunii. După lunile în care avusesem parte de yoga,
mâncare vegetariană și culcat devreme, îmi simțeam corpul viu și
sănătos. Sandalel e mele fâșâiau în iarba udă: șipa-șipa-șipa-șipa; era
singurul sunet. Toată valea era învăluită în liniște. Mă invadase o fericire
atât de mare, încât am alergat către pâlcul de eucalipți din mijlocul
parcului, unde se spunea că fusese cândva vechiul templ u dedicat zeului
Ganesh – cel care învinge obstacolele. Am îmbrățișat unul dintre arbori,
cald încă de la dogoarea zilei, și l -am sărutat cu pasiune. Am sărutat
copacul din toată inima, fără să mă gândesc că e coșmarul suprem al
tuturor părinților american i ale căror fete pleacă în India să se regăsească
– acela că fiicele lor vor ajunge să facă orgii cu copacii la lumina lunii.
Dar dragostea pe care o simțeam era pură. Era dumnezeiască. M -am
uitat în jur la valea întunecată și n -am putut să văd nici un luc ru care să
nu fie Dumnezeu. Mă simțeam pe deplin fericită, teribil de fericită,
fericită până în adâncul sufletului meu. M -am gândit atunci: „Orice ar fi

240 sentimentul ăsta – pentru el m -am rugat atâta timp. Și m -am rugat chiar
la el.‖

69

Să nu uit: mi -am găsit cuvântul.
L-am găsit, bineînțeles, la bibliotecă, șoarece de bibliotecă cum sunt.
Din după -amiaza petrecută la Roma, în care Giulio îmi spusese că SEX e
cuvântul Cetății Eterne, mă tot gândisem care ar putea fi cuvântul meu.
Atunci nu știam care e, d ar bănuiam că odată și odată avea să apară, și că
atunci urma să -l recunosc.
Și l-am găsit în ultima săptămână petrecută în ashram. Citeam un
text vechi despre yoga, în care am dat peste o descriere a căutătoril or
spirituali din Antichitate. Î n paragraf apărea un cuvânt sanscrit:
ANTEVASIN. Înseamnă „cel care trăiește la hotar‖. În vremurile de
demult, asta era o descriere literală. Desemna o persoană care părăsise
tumultul vieții din oraș pentru a trăi la marginea pădurii unde locuiau
maeștrii spirituali. Antevasin -ul nu mai făcea parte din comunitate, nu
mai era un gospodar care să ducă o viață obișnuită. Dar nu era nici un
iluminat – nu era unul dintre înțelepții pe deplin realizați spiritual care
trăiau în străfundurile pădurii. Antevasin -ul era undeva la mijloc. Trăia
pe graniță. De unde se afla, putea să vadă ambele lumi, dar alegea să
privească spre necunoscut. Și mai era și învățat.
Când am citit descrierea antevasin -ului am fost atât de încântată,
încât am chicotit. Ăsta -mi e cuvântul, b aby! Sigur că în lumea modernă
imaginea pădurii neexplorate e doar o metaforă, ca și conceptul de hotar.
Dar încă se poate trăi într -un astfel de loc. Încă se poate trăi pe linia
luminoasă care desparte vechea gândire de noua înțelege re a lucrurilor,
într-un loc în care înveți în permanență. În sens figurat, e un hotar aflat
tot timpul în mișcare; pe măsură ce înaintezi în studiu și în realizări,
pădurea misterioasă a necunoscutului rămâne mereu cu câțiva pași în fața
ta, așa că, dacă vrei s -o urmezi, nu tr ebuie să călătorești cu multe bagaje

241 după tine. Trebuie să rămâi suplu, să fii tot timpul mobil. Aproape
alunecos. Lucru amuzant, pentru că prietenul meu, instalatorul poet din
Noua Zeelandă, plecase din ashram doar cu o zi înainte și, îndreptându -se
spre poartă, îmi dăduse o poezie prietenoasă de adio despre călătoria mea
spirituală. Mi -am amintit strofa asta:

Elizabeth, prinsă la mijloc, între
Cuvinte italiene și vise balineze,
Elizabeth, la mijloc prinsă, între
Năvod și – pește -alunecos – sălbatice unde…

În anii din urmă am petrecut enorm de mult timp întrebându -mă ce
ar trebui să fiu. Soție? Mamă? Iubită? Celibatară? Italiancă? Gurmandă?
Călătoare? Artistă? Yoghină? Dar nu sunt nimic din toate astea, cel puțin
nu cu totul. Și nu sunt nici Tușa Liz cea Nebu nă. Sunt doar un antevasin
alunecos – „prinsă la mijloc, între‖ –, un discipol de pe hotarul
nestatornic de la marginea minunatei și temutei păduri a necunoscutului.

70

Cred că miezul tuturor religiilor lumii e același: dorința de a găsi o
metaforă pe ca re oamenii să se poată înălța. Atunci când vrei să ajungi la
comuniunea cu Dumnezeu, vrei de fapt să te rupi de lume și să intri în
infinit (să ieși din sat și să intri în pădure, am putea spune, rămânând la
tema antevasin -ului), și pentru a ajunge acolo a i nevoie de o idee
grandioasă pe care s -o folosești pe post de vehicul. Metafora asta trebuie
să fie ceva măreț – ceva cu adevărat enorm, magic, puternic, pentru că
trebuie să te ducă foarte departe. Trebuie să fie cea mai mare barcă
imaginabilă.
Ritualuri le religioase își au de multe ori originea în experimente
mistice. Câte un cercetaș curajos pornește în căutarea căii care duce către
divin, are o experiență transcendentală și se întoarce acasă profet. Revine

242 în comunitate aducând povestiri despre paradis și hărți ale drumului până
acolo. Ceilalți repetă cuvintele, gesturile, rugăciunile sau faptele acestui
profet, în speranța că vor trece și ei de cealaltă parte. Uneori, acțiunile lor
au succes – se întâmplă ca aceleași combinații de silabe și aceleași pr actici
religioase, repetate de generații întregi, să -i ducă pe mulți de cealaltă
parte. Totuși, lucrul ăsta nu se întâmplă întotdeauna. Chiar și cele mai
originale idei înnoitoare se transformă până la urmă în dogmă, sau pur și
simplu nu mai funcționează p entru toată lumea.
Indienii de pe -aici au o poveste despre un mare sfânt care era mereu
înconjur at de ucenicii lui din ashram. Î n fiecare zi, sfântul și ucenicii
meditau ore întregi, cu gândul la Dumnezeu. Singura problemă era că
sfântul avea o pisicuță ex trem de sâcâitoare, care obișnuia să miaune și să
toarcă prin templu, deranjând pe toată lumea în timpul meditației. Așa că
sfântul – om practic, de altfel – a hotărât ca, în orele zilnice de meditație,
pisica să fie legată de un stâlp din curte, ca să nu mai poată necăji pe
nimeni. Devenise o obișnuință: pisica era legată de stâlp, după care
începea meditația. Pe măsură ce au trecut anii, obișnuința s -a transformat
în ritual religios. Nimeni nu putea să mediteze dacă pisica nu era legată
mai întâi de stâlp . Până într -o zi, când pisica a murit. Ucenicii sfântului
au intrat în panică. Traversau o mare criză spirituală – cum ar mai fi putut
medita, în lipsa unei pisici pe care s -o lege de stâlp? Cum ar mai fi putut
să-l găsească pe Dumnezeu? Pisica devenise pe ntru ei mijlocul prin care
reușeau să mediteze.
Povestea ne avertizează în legătură cu pericolul pe care -l reprezintă
obsesia ritualurilor religioase repetate doar de dragul obișnuinței. Mai
ales în lumea noastră – în care talibanii și coaliția creștină co ntinuă
bine-cunoscutul lor război, ca să decidă cine are dreptul de a folosi
cuvântul Dumnezeu și cine deține ritualurile corecte pentru a ajunge la
Dumnezeu –, ar fi util să ne amintim că legarea pisicii de stâlp nu a
condus pe nimeni vreodată la transcendență. La transcendență duce doar
dorința constantă a individului de a simți compasiunea eternă a

243 divinității. Când vine vorba de divinitate, flexibilitatea e la fel de
importantă ca disciplina.
Deci treaba noastră, presupunând că ne hotărâm s -o acceptăm, e să
căutăm în cont inuare metaforele, ritualurile ș i învățăturile care ne vor
ajuta să ne apropiem din ce în ce mai mult de divinitate. Scrierile yoghine
spun că Dumnezeu răspunde rugăciunilor sacre și eforturilor omenești
indiferent de modalitatea prin care muritorii îl venerează, atâta timp cât
rugăciunile lor sunt sincere. Cum spun și Upanișadele: „Oamenii o apucă
pe cărări diferite, fie ele drepte sau sinuoa se, în funcție de firea fiecăruia
și de cum cred ei că este mai bine sau mai cuviin cios – dar toți ajung la
Tine, ca râurile care se varsă în ocean.‖
Celălalt obiectiv al religiilor e, bineînțeles, să încerce să dea un sens
lumii noastre haotice, să încerc e să explice inexplicabilul care se
manifestă pe pământ zi de zi, sub ochii noștri: nevinovații suferă, cei răi
sunt răsplătiți – ce să înțelegem din asta? Tradiția occidentală ne spune:
„Totul se echilibrează după moarte, unii ajung în rai, alții – în iad .‖ (Toată
dreptatea e împărțită cu picătura de cel pe care James Joyce l -a numit
„Hangman God‖ – o figură paternă care stă pe tronul său imuabil, de unde
pedepsește răul și răsplătește binele.) Totuși, în Orient, Upanișadele nu
încearcă să ordoneze haosul existent în lume. Nici măcar nu sunt sigure
că lumea e haotică, ci sugerează că s -ar putea doar să ne apară astfel, din
cauza viziunii noastre limitate. Aceste texte nu promit cuiva dreptate sau
răzbunare, deși susțin că fiecare acțiune are consecințele ei – deci trebuie
să ne alegem cu grijă comportamentul. Poate că nu vom vedea
consecințele respective prea curând. Viziunea yoga e întotdeauna
proiectată pe termen lung. Mai mult, Upanișadele sugerează că așa -zisul
haos din lume ar putea avea o funcție divin ă, pe care noi n -o recunoaștem
imediat: „Zeilor le place să fie misteri oși și le displac evidențele.‖ Î n cazul
ăsta, cel mai bun lucru pe care -l putem face, ca reacție la lumea
periculoasă și de neînțeles în care trăim, e să exersăm obținerea
echilibrului în interiorul nostru – indiferent de nebuniile care se
întâmplă în jur.

244 Sean, fermierul irlandez yoghin, mi -a explicat toate astea în felul lui.
— Imaginează -ți că universul e un motor pornit, unul enorm. Ai
vrea să stai lângă centrul lui – unde se întâmpl ă totul –, nu la margine, în
vârtejul nebunesc unde poți ameți sau te poți răni. Centrul calmului asta
e inima ta. Acolo, înăuntrul tău, locuiește Dumnezeu. Așa că nu mai
căuta răspunsuri în lume. Întoarce -te mereu în centrul inimii tale; acolo
sigur vei g ăsi, de fiecare dată, pacea.
Din punctul de vedere al spiritualității, nimic nu mi s -a părut
vreoda tă mai logic decât ideea asta. Î n cazul meu funcționează. Și dacă
voi găsi vreodată altceva care să funcționeze și mai bine, vă asigur că -l voi
folosi.
Am la New York mulți prieteni care nu sunt deloc religioși. Aș spune
că așa sunt cei mai mulți dintre ei. Fie că s -au îndepărtat de învățătura
religioasă pe care au primit -o în copilărie, fie că n -au fost deloc educați să
creadă în Dumnezeu. Era de așteptat ca unii să fie circumspecți în
privința nou -descoperitei mele înclinații către căutarea divinului. Sigur
că se fac și glume pe seama mea. Cum, de exemplu, mi -a trântit -o la un
moment dat Bobby, un prieten care încerca să -mi repare calculatorul:
„Nu vreau să -ți jignesc aura, dar trebuie să -ți spun că faci niște
downloaduri de rahat.‖ Asta e, mă distrez și eu cu glumele lor. Ș i eu le
consider haioase. Pentru că așa si sunt.
Dar, pe măsură ce -i văd îmbătrânind, observ la prietenii mei dorința
de a avea ceva în ca re să creadă. O astfel de dorință se erodează până la
urmă, având de înfruntat obstacole ca intelectul sau chiar bunul -simț al
celor despre care vorbesc. Și totuși, în ciuda logicii oamenilor ăstora, ei
trăiesc tot într -o lume care -i împinge într -o serie d e situații demente,
devastatoare și complet lipsite de sens. Experiențe sublime sau oribile,
fericire sau chin, toate astea fac parte din viețile lor, așa cum se întâmplă
cu toată lumea. Astfel de megaexperie nțe ne fac să tânjim după un
context spiritual î n care să putem exprima fie durerea, fie gratitudinea,
sau în care să căutăm înțelegerea. Problema e: ce anume să venerăm? Cui
să ne rugăm?

245 Am un prieten foarte apropiat, a cărui mamă a murit cu puțin înainte
de nașterea fiului lui. După această combinație de miracol și pierdere,
prietenul meu a simțit nevoia să meargă într -un loc sacru sau să
împlinească un soi de ritual care să -l ajute să depășească toate emoțiile
prin care trecea. El are o educație catolică, dar, ca adult, n -a reușit să se
reîntoarcă la biserică. („Știind tot ce știu, nu mai pot să cred lucrurile
astea‖ – mi-a spus.) Sigur că s -ar fi simțit stânjenit să treacă la hinduism
sau budism sau orice altceva la fel de ieșit din tipare. Ce-i rămânea de
făcut, atunci? După cum mi-a mărturisit, „Nu vreau să m -apuc să -mi aleg
o religie, pur și simplu‖.
O atitudine pe care o respect fără rezerve, dar cu care nu pot fi deloc
de acord. Cred că atunci când vine vorba de a evolua spiritual și a ne găsi
pacea în relația cu Dumnezeu avem tot dreptul să alegem pur și simplu.
Cred că suntem liberi să căutăm orice metaforă care ne -ar putea
transporta peste granițele lumii noastre, de fiecare dată când avem nevoie
să găsim alinare sau să fim duși de cealaltă parte. Nu e nimic de care să ne
rușinăm. E istoria omenirii în căutarea sfințeniei. Dacă umanitatea n -ar fi
evoluat niciodată în explorarea divinului, mulți dintre noi ne -am închina
și astăzi la statuile aurite ale unor pisici egiptene. Evoluția gândirii
religioase presupune exact genul ăl a de alegere făcută pur și simplu. Iei
lucrurile care dau rezultate, de oriunde le găsești, și în timpul ăsta
continui să mergi spre lumină.
Indienii hopi credeau că fiecare religie a lumii are în ea un fir
spiritual și că firele spirituale se caută tot ti mpul unele pe altele, în
dorința de a se reuni. Când toate firele se vor răsuci împreună în cele din
urmă, se va forma o funie care ne va scoate din ciclul întunecat al istoriei
și ne va duce în lumea de dincolo. Mai aproape de zilele noastre, Dalai
Lama a repetat aceeași idee, asigurându -i pe elevii lui occidentali că nu
trebuie să devină budiști tibetani pentru a primi învățătura lui. Î i
îndemna să aleagă din budismul tibetan orice idee le place și s -o integreze
în propriile lor practici religioase. Chiar și în cele mai neașteptate și mai
conservatoare dintre instituții poți regăsi uneori ideea luminoasă că

246 Dumnezeu e mai mare decât ne -au învățat limitatele noastre doctrine
religioase. În 1954, însuși papa Pius al XI -lea a trimis în Libia câțiva
delegați a i Vaticanului, cu următoarele instrucțiuni scrise: „Să NU credeți
că mergeți printre păgâni. Și musulmanii ajung să fie mântuiți. Căile
Providenței sunt infinite.‖
Și oare nu are totul sens așa? Adică fap tul că infinitul e cu adevărat. ..
infinit? Că până ș i cei mai sfinți dintre noi sunt în stare să vadă doar
fragmente din lumea eternă? Și că, dacă am aduna toate acele fragmente
și le-am compara, ar putea să se prefigureze o imagine a lui Dumnezeu
care să semene cu noi toți și care să ne includă pe noi toți ? Nu cumva
dorința noastră individuală de transcendență e doar o parte din căutarea
divinității la scara întregii omeniri? Nu avem cu toții dreptul să nu ne
oprim din căutat până când nu vom fi ajuns cât mai aproape de
divinitate? Chiar dacă asta presupune câteodată să mergem în India și să
sărutăm copacii la lumina lunii, măcar pentru un timp…
Cu alte cuvinte, that's me in the corner. That's me in the spotlight.
Choosing my religion.17

71

Avionul meu decolează din India la patru dimineața, ceea ce e tipic
pentru felul în care funcționează lucrurile pe -aici. Am hotărât să nu
dorm deloc în noaptea asta și să -mi petrec toată seara rugându -mă
într-una din grotele de meditație. Nu sunt insomniac ă din fire, dar o
parte din mine vrea să petreacă în stare de veghe ultimele ore în ashram.
Am stat trează nopți întregi pentru o mulțime de motive – am făcut
dragoste, m -am certat, am condus pe distanțe lungi, am dansat, am plâns,
mi-am făcut griji (și un eori am făcut toate lucrurile astea în decursul unei

17 Parafrază a versurilor din Loosing my Religion (Pierzându -mi religia),
șlagăr al form ației R.E.M. Autoarea înlocuiește loosing my religion prin choosing my
religion („alegându -mi religia‖). (N.t.)

247 singure nopți) –, dar niciodată nu mi -am sacrificat somnul pentru a mă
ruga toată noaptea. De ce nu acum?
Îmi fac bagajul și -l las la poarta templului, astfel încât în zori, când
vine taxiul, să -l iau re pede și să plec. După care urc pe colină, intru în
grota de meditație și mă așez. Sunt singură, dar mă așez undeva de unde
să pot vedea o fotografie de -a lui Swamiji, maestrul gurului meu și
fondatorul ashramului, leul de mult dispărut, care încă reușește să fie
prezent aici. Închid ochii și las mantra să înceapă. Cobor pe scara care
duce în centrul liniștii mele interioare. Când ajung acolo, simt cum
lumea întreagă se oprește, așa cum îmi dorisem mereu să a se oprească pe
când aveam nouă ani și eram speria tă de graba cu care trecea timpul. În
inima mea, ceasul se oprește și foile din calendar nu mai zboară nicăieri.
Mă minunez în tăcere de câte lucruri am ajuns să înțeleg. Nu mă rog. Mă
transform în rugăciune.
Aș pute a să stau aici toată noaptea.
Și chiar asta fac.
Nu știu ce anume îmi dă de știre când vine timpul să mă urc în taxi,
dar după câteva ore de nemișcare, ceva îmi dă ghes. Când mă uit la ceas,
este exact momentul să plec. Trebuie să iau avionu l spre Indonezia. Lucru
ciudat ș i amuzant. Așa că mă ridic ș i mă înclin în fața fotografiei lui
Swamiji – severul, minunatul, înflăcăratul. Apoi strecor o bucată de
hârtie sub covor, în dreptul imaginii lui. Pe ea sunt două poezii pe care
le-am scris în decursul celor patru luni petrecute în India. Sunt prim ele
poezii adevărate pe care le -am scris vreodată. Un instalator din Noua
Zeelandă m -a încurajat să încerc să scriu și poezie, măcar o dată – ăsta a
fost motivul pentru care le -am scris. Prima poezie am scris -o la o lună
după sosirea mea aici. Pe a doua am scris-o în dimineața asta.
Și în spațiul dintre două poezii am găsit întinderi nesfârșite de grație
divină.

248 72

Două poezii dintr -un ashram indian:

Prima

Toată vorbăria asta despre nectar și fericire începe să mă enerveze.
Prietene, nu știu cum ești tu,
dar calea mea spre Dumnezeu nu -i fum dulce de tămâie.
E o pisică într -un porumbar,
și sunt pisica – dar sunt și cei ce strigă disperați când sunt uciși.

Calea mea spre Dumnezeu e revolta muncitorilor,
nu va fi liniște până nu fac un sindicat.
Grup ul lor e atât de amenințător,
încât Garda Națională nu vrea să se apropie.

Calea mi -a fost bătută inconșt ient dinainte
de un om pământiu necunoscut mie,
care, prin noroi până la pulpe, a alergat după Dumnezeu
prin toată India,
desculț, flămând, cu sânge le infestat de malarie,
dormind pe praguri și sub poduri – mereu pe drum.
Acum mă aleargă și -mi strigă: „Ai înțeles, Liz?
Ce înseamnă MEREU? Ce e DRUMUL cu adevărat?‖

A doua

Oricum ar fi.
Dacă m -ar lăsa să port haine făcute din
iarba proaspăt cosită aici,
aș face -o.

249 Dacă m -ar lăsa să mă sărut
cu toți eucalipții din Crângul lui Ganesh,
vă jur, aș face -o.

Sudoarea mi -a fost rouă, zilele -astea,
am dat drojdiile -afară
și mi -am frecat obrajii de coaja copacilor,
crezând că strâng piciorul maestrului meu.

Nu pot intra destul de adânc.

Dacă m -ar lăsa să mănânc pământul de -aici
cu garnitură de cuiburi de păsări,
aș mânca doar pe jumătate
și aș dormi toată noaptea pe ce mi -a rămas.

250

INDONEZIA
sau
„Chiar și acolo mă simt altfel ”
sau
36 de povestiri
despre căutarea echilibrului

251 73

Nu mi s -a mai întâmplat niciodată să n -am vreun plan de acțiune așa
ca acum, la sosirea în Bali. E cea mai dezorganizată călătorie din tot
trecutul meu de călătorii dezorganizate… Nu știu unde o să locuiesc, nu
știu ce o să fac, nu știu care e cursul de schimb al monedei locale, nu știu
cum să găsesc un taxi la aeroport – nu știu nici măcar unde să -i cer
șoferului de taxi să mă ducă. Nu mă așteaptă nimeni. Nu am în Indonezia
nici un prieten, nici măcar vreun prieten de -al unui prieten. Și mai e ceva
legat de ghidul meu turistic vechi, pe care oricum nu l -am citit cum
trebuie: nu mi -am dat seama că n -am voie să stau în Indonezia patru luni,
presupunând că aș vrea. Descopăr asta abia la intrarea în țară. Se pare că
n-am dreptul decât la o viză turistică valabilă o lună. Nici nu -mi trecuse
prin cap că statul indonezian s -ar putea simți altfel decât absolut încântat
să mă aibă ca oaspete oricât aș avea eu chef s ă stau.
Când un domn simpatic de la biroul de imigrări îmi aplică pe
pașaport viza turistică prin care am dreptul să stau în Bali exact 30 de zile,
îl întreb cât mai prietenos cu putință dacă nu cumva aș putea sta mai
mult.
— Nu, îmi răspunde el cât mai pr ietenos cu putință. (Balinezii sunt
bine cunoscuți pentru atitudinea lor prietenoasă.)
— Știți, ar trebui să stau vreo trei, patru luni, insist eu.
Nu-i mai spun și că e vorba de o profeție – că un vraci indonezian
bătrân și poate dement mi -a prezis acum d oi ani, după zece minute de
citit în palmă, că o să stau în Bali vreo trei, patru luni. Nu prea ș tiu cum
să-i explic toate astea.
Dar de fapt ce anume mi-a spus vraciul? Mi -a spus că o să mă întorc
în Bali și o să locuiesc cu el trei sau patru luni? Chiar așa o fi spus, că o să
„locuiesc cu el‖? Sau o fi vrut, dacă mă mai nimeresc vreodată pe aici, să
trec pe la el și să -i mai dau zece dolari ca să -mi citească iar în palmă? A

252 spus că o să mă întorc sau că ar trebui să mă întorc? Chiar o fi spus Seeyou
later , alligator? Sau In a while, crocodile18?
Din seara aceea n -am mai luat legătura cu el și oricum n -am idee
cum să fac asta. Care i -o fi adresa? „Vraciul, Pe prispa casei lui, Bali,
Indonezia‖? Nici nu știu dacă mai trăiește. Acum doi ani, când ne -am
întâlnit, era deja tare bătrân; i se puteau întâ mpla multe de atunci până
azi. Singurul lucru pe care -l știu sigur e numele lui – Ketut Liyer –, apoi
mai țin minte că locuiește într -un sat de lângă orașul Ubud. Dar nu mai
știu numele satului.
Poate că trebuia să mă gândesc ceva mai serios la toate astea .

74

Dar, până la urmă, Bali e un loc în care te poți orienta destul de ușor.
Nu aterizasem în mijlocul Sudanului, fără să am idee încotro s -o apuc. E
vorba de o insulă cam de dimensiunea statului Delaware și, pe deasupra,
de o cunoscută destinație turis tică. Totul aici e în așa fel aranjat, încât
occidentalul și cărțile lui de credit să se descurce ușor. Engleza e vorbită
cu plăcere mai peste tot. (Ceea ce îmi provoacă un vinovat sentiment de
ușurare. Sinapsele mele au fost suprasolicitate în ultimele lu ni de efortul
de a învăța italiana modernă si sanscrita veche, așa că nu mai sunt în stare
să învăț indoneziana sau, și mai rău, limba din Bali – mai com plicată și
decât marțiana .) E foarte ușor să te descurci pe -aici. Poți schimba bani la
aeroport, poți g ăsi un taxi cu un șofer amabil care să -ți recomande un
hotel drăguț… Și pentru că industria turismului a primit o mare lovitură
în urma atentatelor teroriste de acum doi ani (produse la doar câteva
săptămâni după prima mea vizită în Bali), acum e și mai simplu să vizitezi
insula; toți sar să te ajute, toți caută cu disperare de lucru.

18 See you later, alligator | In 'while, crocodile – versuri dintr -un celebru
cântec rock al anilor '50, preluate de cultura pop anglo -saxonă și folosite în tot felul de
contexte. (N.t.)

253 Așa că iau un taxi până la Ubud, oraș ce pare a fi un bun punct de
plecare pentru o călătorie. Mă cazez într -un hotel mic și frumos, situat pe
o stradă cu nume incredibil – Calea Forestieră a Maimuțelor. Hotelul are
o piscină fantastică și o grădină plină de tot felul de plante tropicale cu
flori mai mari decât niște mingi de volei (îngrijite de o echipă extrem de
organizată, alcătuită din fluturi și colibri). Personalul hote lului e format
din localnici, ceea ce înseamnă că, de îndată ce pășești înăuntru, începi să
primești adorația și complimentele lor. Din camera mea se văd vârfurile
arborilor tropicali. Am micul dejun inclus, un mic dejun cu grămezi
întregi de fructe tropic ale. Pe scurt, e unul dintre cele mai plăcute locuri
în care am fost vreodată și mă costă sub zece dolari pe zi. Mă bucur că
m-am întors aici.
Ubud e așezat în munții din centrul insulei, înconjurat de
nenumărate temple hinduiste, de versanți terasați unde se cultivă orez,
de râuri care taie canioane adânci prin junglă și de vulcani vizibili în
depărtare, la orizont. Orașul e considerat centrul cultural al insulei,
leagănul picturii, dansurilor, sculpturii și ceremoniilor religioase
tradiționale. Nu e foart e aproape de vreo plajă, astfel că turi știi care vin
aici se autoselec tează și sunt mai sofisticați. Sunt genul de oameni care
preferă să asiste la ceremoniile din vechile temple, nu să bea pina colada
pe plajă. Indiferent ce se va alege de profeția vraciului meu, e un loc
minunat, în care merită să trăiești măcar o vreme. Orașul e versiu nea
micșorată, din Pacific, a Sa ntei Fe, cu deosebirea că aici vezi peste tot
maimuțe hoinărind liber și familii întregi de localnici îmbrăcați în
costum tradițional. Există restaurante foarte bune, dar și mici librării
cochete. Aș putea să -mi petrec tot sejurul în Ubud făcând ceea ce fac de

254 obicei, încă de pe vremea fondării YWCA19, simpaticele americance
divorțate – să mă înscriu la tot felul de cursuri: de tehnică batik20, de tobe,
de făcut bijuterii, de olărit, de dansuri sau de bucătărie tradițională
indoneziana… Chiar peste drum de hotelul meu există ceva care se
cheamă „Magazinul meditației‖, cu o mică vitrină unde sunt anunțate
ședințele de meditație care se țin zilnic în tre șase și șapte seara.
„Pogoa ră-se pacea pe pământ‖ mai scrie acolo. Sunt întru totul de acord.
E încă după -amiază devreme când termin cu despachetatul
bagajelor, așa că mă hotărăsc să ies la o plimbare, ca să mă familiarizez din
nou cu orașul pe care nu l -am mai văzut de doi ani. După aceea o să mă
gândesc ce am de făcut ca să -mi găsesc vraciul. Îmi închipui că va fi destul
de dificil, că s -ar putea să -mi ia zile sau chiar săptămâni întregi. Nu știu
de unde să încep căutările, așa că în drum sp re ieșire mă opre sc la recepție
și-l întreb pe Ma rio dacă mă poate ajuta.
Mario e unul dintre tipii care lucrează la hotel. M -am împrietenit cu
el de când am ajuns, în mare parte datorită numelui lui. Nu cu mult timp
în urmă, am călătorit într -o țară în ca re pe mulți bărbați îi cheamă Ma rio,
deși nici unul dintre ei nu e de loc din Bali și nici plin de energie, scund,
musculos, cu un sarong de mătase și o floare după ureche. Așa că a trebuit
să-l întreb:
— Chiar așa te cheamă, Ma rio? Nu sună prea indonezian numele
ăsta.
— Nu-i numele meu adevărat, mi -a răspuns. Numele meu adevărat e
Nyoman.

19 Young Women's Christian Association (Asociația Creștină a Tinerelor Femei) –
cea mai veche organizație de femei, înfiin țată la Londra în 1855; în prezent este o
organizație mondială cu sediul la Geneva, care militează în favoarea tinerelor – pentru
promovarea lor în posturi de conducere, pentru pace, libertate etc. (N.t.)
20 Tehnică de vopsire a țesăturilor cu model, ac esta obținându -se prin aplicarea de
ceară topită pe material, eventual în etape succesive; este considerată în Indonezia o
formă de artă națională. (N.t.)

255 Aha, ar fi trebuit să mă prind! Ar fi trebuit să știu că am o șansă din
patru să -i ghicesc numele. Dați -mi voie să fac o paranteză: în Bali există
doar patru prenume pe care majoritatea localnicilor le dau copiilor,
indiferent dacă sunt băieți sau fete. Prenumele în cauză sunt Wayan
(pronunțat „huai -an‖), Made („măă -dei‖), Nyoman și Ketut. Traduse,
aceste nume înseamnă pur și simplu Primul, Al doilea, Al treilea și Al
patrulea, indicând ordinea în care s -au născut copiii. Dacă ți se naște al
cincilea copil, reiei ciclul prenumelor, astfel că bebelușul cu numărul
cinci va avea un nume de genul „Wayan Al doilea‖. Și tot așa. Dacă ai
gemeni, îi numești în funcție de ordinea î n care s -au născut. Pentru că
există practic doar patru prenume în Bali (castele superioare au o selecție
proprie de nume), e foarte posibil (ba chiar destul de frecvent) ca doi soți
să se numească amândoi Wayan. Urmând ca pe primul lor născut să -l
numeasc ă – ați ghicit – tot Wayan…
Această situație arată întru câtva ce importantă e familia pentru
locuitorii insulei și cât de important este locul ocupat de fiecare membru
în cadrul ei. S -ar putea crede că sistemul ăsta onomastic duce la
complicații, dar ce i din Bali reușesc cumva să se descurce. Poreclele sunt
ceva foarte obișnuit, lucru de înțeles; ba mai sunt și utile. De exemplu,
una dintre femeile de afaceri de mare succes din Ubud este o doamnă pe
nume Wayan, care e patroana unui restaurant extrem de a glomerat
numit Cafe Wayan, astfel că ei i se spune „Wayan Cafe‖ – adică „acea
Wayan care e patroană la Wayan Cafe‖. Altcineva poate fi poreclit „Made
Grasu'― sau „Nyoman -Inchirieri -Mașini‖ sau „Ketut -Prostu' -care-a-dat
-foc-la-casa-lu'-unchiu -său‖. Ma rio, noul meu prieten, a rezolvat
probl ema spunându -și pur și simplu Ma rio.
— De ce tocmai Ma rio?
— Pentru că-mi place orice din Italia, mi -a răspuns el.
Când i -am spus că de curând am petrecut patru luni în Italia, lucrul
ăsta i s -a părut atât de incredibil ș i de uimitor, încât și -a părăsit locul de la
birou și mi -a zis:
— Vino, șezi, povestește.

256 Am venit, am șezut, am povestit. Și așa ne -am împrietenit.
Și uite așa, în după -amiaza aceea, am hotărât să încep căuta rea
vraciului întrebându -l pe Ma rio dacă nu cum va cunoaște pe cineva cu
numele Ketut Liyer. Ma rio a căzut pe gânduri, încruntându -se.
Mă așteptam să -mi spună ceva de genul: „A, da! Ketut Liyer! Un
vraci bătrân care a murit chiar săptămâna trecută – e trist când se duce un
vraci bătrân și venerabil…‖
Dar el mă roagă să repet numele și de data asta îl scriu, bănuind că -l
pronunț greșit. Bineînțeles, Mărio se luminează la față:
— Ketut Liyer!
Acum mă așt ept să spună ceva de genul: ,A, da! Ketut Liyer! Un
nebun! L -au arestat săptămâna t recută pentru că e smintit…‖ Î n loc de
asta, exclamă:
— Ketut Liyer, mare vindecător!
— Da! El e!
— Îl cunosc. Eu merg în casa lui . Săptămâna trecută iau pe veri șoară,
ea are nevoie de medicament pentru bebeluș care plânge toată noaptea.
Ketut Liyer îl vindecă. Odată am lu at fată americană ca tine la casa lui
Ketut Liyer. Fata voia vrăji ca să fie mai frumoasă pentru bărbați. Ketut
Liyer a făcut desen magic, s -o ajute să fie mai frumoasă. O necăjesc după
aia. Î n fiecare zi îi spun: „Desen bun! Uite ce frumoasă ești! Desen b un!‖
Amintindu -mi de imaginea pe care Ketut Liyer o făcuse cu câțiva ani
în urmă pentru mine, îi spun lui Ma rio că și eu am primit cândva d e la
vraci un desen fermecat. Ma rio râde.
— Desen bun și la tine!
— Al meu trebuia să mă ajute să -l găsesc pe Dumneze u, îi explic.
— Tu nu vrei să te facă mai frumoasă pentru bărbați? întreabă el
derutat – pe bună dreptate. Î i spun:
— Ce zici, Ma rio, m -ai putea duce într -o zi la Ketut Liyer în vizită?
Dacă nu ești prea ocupat.
— Nu acum, îmi răspunde.
Chiar când încep să mă dezumflu, adaugă:

257 — Dar poate în cinci minute…?

75

Așa se face că – în chiar după -amiaza în care am sosit în Bali – m-am
pomenit călare pe o motocicletă, agățată de Ma rio, noul meu prieten
italo-indonezian, care mă duce în mare viteză, printre terasele
orezăriilor, către casa lui Ketut Liyer. Deși în ultimii ani m -am gândit
adesea la reîntâlnirea cu bătrânul, în clipa asta n -am idee ce o să -i spun
când ajung acolo. Și, bineînțeles, mergem neanunțați. Recunosc pancarta
din fața casei, aceeași ca și data trecută, pe care scrie „Ketut Liyer –
pictor‖. E o gospodărie tipică pentru Bali. Pr oprietatea e înconjurată,
toată, de un zid înalt de piatră, în mijloc e o curte, iar în spate un templ u.
În incintă sunt câteva căsuțe care comunică între ele și în care trăiesc
laolaltă mai multe generații ale familiei. Intrăm fără să batem (oricum, nu
există ușă), spre disperarea z gomotoasă a câtorva câini de pază, tipici și ei
pentru Bali (adică slăbăno gi și furioși), și acolo, în curte, îl vedem pe
Ketut Liyer, b ătrânul vraci, purtând un sarong și un tricou polo și arătând
exact la fel ca în urmă cu doi ani, când l -am cunoscut. Ma rio îi spune ceva
și, deși nu sunt mare maestră în limba din Bali, pricep că mă prezintă în
linii mari, spunând ceva de genul: „Uite o f ată din America – treci la
treabă.‖
Ketut își îndreaptă spre mine zâmbetul știrb cu forța unui furtun de
pompieri prin care țâșnește compasiune. Mă liniștesc: ținusem minte
bine, este, într -adevăr, extraordinar. Chipul lui e o întreagă enciclopedie
a bunăt ății. Îmi strânge mâna cu putere și încântare.
— Sunt foarte fericit să te întâlnesc, îmi spune.
Habar nu are cine sunt.
— Vino, vino, spune și mă poftește pe prispa căsuței lui, cu covorașe
de bambus pe post de mobilier. Arată exact ca acum doi ani. Ne a șezăm
amândoi. Fără să ezite, îmi ia palma în mâini – gândindu -se că, la fel ca
majoritatea occidentalilor care -i calcă pragul, am venit ca să -mi citească

258 în palmă. Îmi spune ce vede și constat, ușurată, că e versiunea prescurtată
a ceea ce mi -a zis data t recută. (Fața nu mi -a recunoscut -o, poate, dar
pentru ochiul lui exersat destinul meu e același.) Engleza lui e mai bună
decât mi -o aduceam am inte, mai bună și decât a lui Ma rio. Ketut vorbește
ca înțelepții chinezi din filmele clasice cu tehnici de luptă kung fu, un soi
de engleză pe care l -aș numi „grasshoppereză‖, pentru că s -ar putea
introduce vorba de dezmierdare „Grasshopper‖21 în mijlocul fiecărei
fraze și, pe deasupra, sună extrem de înțelept. „Aaah – tu ai soartă foarte
norocoasă, Grasshopper…‖
Aștept o pauză în șirul de predicții al lui Ketut, îl întrerup și încerc
să-i aduc aminte că în urmă cu doi ani ne -am mai întâlnit o dată. Mă
privește nedumerit.
— Nu prima dată în Bali?
— Nu, domnule.
Se gândește îndelung.
— Tu fată din California?
— Nu, îi spun, cu moralul la pământ. Eu sunt fata din New York.
Îmi spune (și nu prea înțeleg ce legătură are asta cu tot restul):
— Eu nu mai sunt așa frumos, pierdut mulți dinți. Poate merg la
dentist într -o zi, iau dinți noi. Dar prea speriat de dentist.
Își deschide gura defrișată și îmi arată dezastrul. Într -adevăr, pe
partea stângă a pierdut aproape toți dinții, iar pe dreapta are doar niște
cioturi galbene – și par dureroase. Îmi povestește că a căzut și s -a lovit.
Așa a rămas fără dinți.
Îi spun că -mi pa re rău, după care încerc din nou, vorbind rar:
— Nu cred că mă mai ții minte, Ketut. Am fost aici acum doi ani cu o
americancă profesoară de yoga, o femeie care a locuit mulți ani în Bali.
Îmi zâmbește radios.

21 Lăcustă (engl.) – porecla dată de un maestru de kung fu personajului principal
al unui foarte popular serial american din anii '70, numit chiar Kung Fu. (N.t.)

259 — Eu cunosc Ann Barros!
— Așa e. Ann Barros o cheamă pe profesoara de yoga. Dar eu sunt
Liz. Am venit atunci să te rog să mă ajuți, pentru că voiam să fiu mai
aproape de Dumnezeu. Mi -ai făcut un desen magic.
Dă din umeri relaxat, nici că -i pasă de tot ce -i spun.
— Nu țin minte, zice.
Este o veste atât de proastă, încât situația devine aproape comică.
Ce-o să fac eu acum în Bali? Nu știu exact cum îmi imaginasem că va
decurge reîntâlnirea cu Ketut, dar sperasem că vom avea un fel de
regăsire superkarmică, scăldată în lacrimi. Și deși e adevărat că mă
temusem să nu fi murit între timp, nici măcar nu -mi trecuse prin cap că
ar putea – fiind încă în viață – să nu -și amintească deloc de mine. Deși
acum mi se pare culmea prostiei să fi crezut că prima noastră întâlnire
fusese, pentru el, la fel de memorabilă c a pentru mine. Cu siguranță
trebuia să planific totul mai bine.
Așa că îi descriu desenul pe care mi -l făcuse, cu un personaj cu patru
picioare („.. .cu picioarele foarte pe pământ‖), fără cap („nu mai privi
lumea cu mintea‖) și cu fața în dreptul inimii („ trebuie să te uiți la ea cu
inima‖), și el mă ascultă politicos, fără prea mare interes, ca și când am
discuta despre viața altcuiva.
Nu-mi place să fac asta, pentru că nu vreau să pară că -l acuz, dar
trebuie s -o spun, așa că -i dau drumul:
— Mi-ai zis că a r trebui să mă întorc în Bali. Mi -ai zis că să locuiesc
aici vreo trei sau patru luni. Ai zis că te -aș putea ajuta să înveți engleza,
iar dumneata m -ai învăța, în schimb, lucrurile pe care le știi.
Nu-mi place cum sună vocea mea: conține un abia perceptibi l dram
de disperare. Nu suflu o vorbă despre invitația pe care mi -a făcut -o – să
locuiesc cu familia lui. Dată fiind situația, ar fi deplasat să mai amintesc și
asta.
Mă ascultă politicos, zâmbind și dând din cap de parcă ar spune: Nu-i
așa că sunt tare am uzante chestiile pe care le debitează uneori oamenii?

260 Aproape că mă las păgubașă. Dar dacă tot am ajuns până aici, trebuie
să fac un ultim efort. Î i spun:
— Sunt scriitoare, Ketut. Sunt scriitoarea din New York.
Dintr -un motiv necunoscut, asta clarifică to tul. Brusc, chipul începe
să-i strălucească de fericire, se luminează, devi ne pur și aproape
transparent. Î n minte îi explodează artificiile aducerii aminte.
— TU! spune. TU! Te recunosc! TU!
Se apleacă, mă apucă de umeri și începe să mă scuture fericit, în felul
în care un copil ar scutura cadoul de Crăciun încă nedeschis, încercând să
ghicească ce -i înăuntru.
— Te-ai întors! TE -AI ÎNTORS!
— M-am întors! M -am întors! spun și eu.
— Tu, tu, tu!
— Eu, eu, eu!
Mi-au dat lacrimile, dar nu vreau să se vadă. E g reu să explic ce
ușurare simt. Până și eu sunt surprinsă. E ca și când aș fi avut un accident
de mașină, un accident în care mașina a căzut de pe un pod în apă și a
ajuns pe fundul râului, dar eu am reușit cumva să mă eliberez ieșind pe o
fereastră și înot ând, m -am zbătut să ajung la lumină, dând din mâini și
din picioare prin apa întunecată și rece, și aproape că am rămas fără
oxigen, cu arterele pulsându -mi mai -mai să -mi explodeze, cu obrajii
umflați de ultima gură de aer rămasă în mine, după care – AAAH! – am
ieșit la suprafață și am tras în piept tot aerul din lume. Și am supraviețuit.
Asta am simțit auzindu -l pe vraciul indonezian spunând „te -ai întors‖.
Atât de mare mi -a fost ușurarea.
Nu-mi vine să cred că am ajuns aici.
— Da, m -am întors, spun. Sigur că m -am întors.
— Eu at ât de fericit! exclamă el. Îmi ț ine mâinile în tr-ale lui ș i e, în
mod evident, tare încântat. Eu nu recunoscut la început! Așa demult noi
întâlnit! Arăți altfel acum! Mult diferit de acum doi ani! Data trecută, tu
femeie foarte tris tă. Acum – așa fericită! Ca altă persoană!

261 Ideea că o persoană poate să se schimbe atât de mult în doar doi ani
pare să -i provoace o cascadă de chicoteli.
Renunț la încercarea de a -mi ascunde lacrimile și le las să curgă în
voie.
— Da, Ketut. Am fost foart e tristă pe vremuri. Dar acum viața mea e
mai bună.
— Dată trecută, tu în divorț urât. Nu bine.
— Nu bine, repet și eu.
— Dată trecută, tu ai prea mult e griji, prea multe dureri. Dată
trecută, tu arăți ca femeie bătrână, supărată. Acum arăți ca fată tânără .
Dată trecută, tu urâtă! Acum, tu frumoasă!
Mario izbucnește în aplauze furtunoase și conchide victorios:
— Vezi? Desen bun!
— Mai vrei să te ajut cu engleza, Ketut? întreb eu.
Îmi spune că pot să încep imediat și se ridică, vioi ca un spiriduș.
Dispare în căsuța lui, de unde revine cu un morman de scrisori primite
din străinătate în ultimii ani (aha, deci are adresă!). Mă roagă să i le citesc
cu voce tare; înțelege bine engleza, dar nu prea poate s -o citească. Deja
i-am devenit secretară. Sunt secretara unui vraci. Incredibil! Scrisorile
sunt din partea unor colecționari de artă străini, oameni care au ajuns
cumva în posesia unora dintre desenele și picturile lui magice. Una e de la
un colecționar din Australia care -l laudă pe Ketut pentru talentul lui,
spunând: „Cum puteți avea atâta dexteritate încât să pictați astfel de
detalii?‖ Ketut îmi răspunde mie, ca și când mi -ar dicta: „Pentru că
exersez mulți, mulți ani.‖
Când terminăm cu scrisorile, îmi povestește despre viața lui din
ultimii doi ani. Au avut loc schimbări. De exemplu, acum are o soție.
Arată către o femeie solidă, aflată de cealaltă parte a curții, care stă
ascunsă în umbra ușii bucătăriei și se uită la mine, părând s ă nu se fi
hotărât încă: să mă împuște sau întâi să mă otrăvească, după care să mă
împuște? Ultima dată când am fost aici, Ketut îmi arătase fotografii cu
soția lui care murise de curând – o bătrână frumoasă, cu un aer copilăresc

262 și radios în ciuda vârstei înaintate. Îi fac semn cu mâna noii soții, care
dispare imediat în bucătărie.
— Femeie bună, declară Ketut în direcția bucătăriei cufundate în
umbră. Foarte bună femeie.
Povestește mai departe că a fost foarte ocupat în ultimul timp cu
pacienții localnici , că are mult de lucru, trebuie să facă nenumărate
descântece pentru bebeluși, ritualuri pentru morți, vindecări pentru
bolnavi, ceremonii pentru cei care se căsătoresc. Data viitoare când
merge la o nuntă, spune, „Noi mergem împreună! Eu te iau!‖. Singuru l
neajuns e că aproape nici un occidental nu mai vine să -l caute. Nimeni nu
mai vine în Bali după atentatul terorist. Ceea ce -l face să se simtă „foarte
derutat la cap‖. Și -l mai face să se simtă „foarte gol în bancă‖, îmi spune:
— Tu acum vii la mine acas ă în fiecare zi și vorbim engleză? Aprob
fericită din cap, și el adaugă: Eu te învăț meditație din Bali, OK?
— OK, răspund.
— Cred că trei luni destul timp să învăț pe tine meditație din Bali, să
găsim pe Dumnezeu pentru tine așa. Poate patru luni. Îți place Bali?
— Îmi place la nebunie.
— Tu căsătorit în Bali?
— Nu încă.
— Eu cred că poate curând. Tu întorci aici mâine?
Promit să mă întorc. Nu -mi mai spune să vin să locuiesc împreună cu
familia lui, așa că nu mai spun nici eu nimic, doar arunc o ultimă privire
către nevasta înfricoșătoare din bucătărie. E preferabil să locuiesc în
hotelul meu cel drăguț. Oricum, e mai confortabil, există canalizare și tot
ce mai trebuie. Voi avea totuși nevoie de o bicicletă, dacă vin zilnic să -l
văd…
Dar e timpul să p lec.
— Sunt foarte bucuros să te cunosc, îmi spune, strângându -mi mâna.
Îi dau prima lecție de engleză. Îl învăț diferența dintre „bucuros să te
cunosc‖ și „bucuros să te văd‖. Îi explic că spunem „Mă bucur să te
cunosc‖ doar când facem cunoștință cu cinev a. După care spunem, de

263 câte ori ne întâlnim, „Mă bucur să te văd‖. Pentru că facem cunoștință cu
cineva o singură dată, dar acum noi ne vom vedea de multe ori, zi de zi.
Îi place. Vrea să exerseze și spune:
— Mă bucur să te văd! Sunt foarte bucuros să te văd! Te văd! Nu sunt
surd!
Asta ne face să izbucnim în râs toți, inclusiv Mario. Ne strângem
mâinile și stabilim că mă voi întoarce mâine după -amiază. Până atunci:
— See you later, alligator! spune Ketut.
— In a while, crocodile! îi răspund.
— Lasă co nștiința ta să fie ghid. Dacă ai prieteni care vin în Bali,
trimite la mine să citesc în palmă – eu foarte gol acum în bancă, de când
cu bomba. Eu autodidact. Eu foarte bucuros să te văd, Liss!
— Și eu sunt foarte bucuroasă să te văd, Ketut.

76

Bali e o mică insulă hinduistă situată în mijlocul arhipelagului
indonezian de peste 5 000 de kilometri lungime, arhipelag care
adăpostește cea mai numeroasă națiune islamică din lume. Prin urmare,
Bali e un loc ciudat și plin de surprize; existența lui nici măcar n-ar trebui
să fie posibilă, și totuși el există. Credința hinduistă a populației e
rezultatul unui export cultural din India via Java. În timpul secolului al
IV-lea d.Cr., negustorii indieni au adus religia în est. Regii din Java au
întemeiat o dinastie h induistă extrem de puternică, care a lăsat însă
puține urme în afara impresionantelor ruine ale t emplului budist din
Borobudur. Î n secolul al XVI -lea, regiunea a fost zguduită de o violentă
revoltă islamică, în urma căreia familia regală și supușii ei cred incioși –
care-l venerau pe zeul Shiva – s-au refugiat în Bali, producându -se un fel
de migrație în masă, cunoscută sub numele de Exodul Majapahit. Castele
superioare din Java au venit în Bali însoțite doar de familii nobile, de
artizani și preoți, astfel că zicala conform căreia toți locuitorii de acum ai
insulei descind dintr -un rege, dintr -un preot sau un artizan nu reprezintă

264 o exagerare nefondată; iată de ce sunt atât de mândri ș i de talentați
balinezii.
Coloniștii sosiți din Java au adus sistemul de caste, dar el n -a fost
niciodată impus în Bali cu atâta strictețe ca în India de odinioară. Totuși
populația din Bali respectă o ierarhie socială extrem de complexă (casta
brahmanilor are, numai ea, cinci subdiviziuni) și aș avea mai multe șanse
să decodifi c singură genomu l uman decât să încerc să înțeleg
încrengătura complicată a sistemului de clanuri care încă funcți onează
aici. (Frumoasele scrieri ale lui Fred B. Eiserman despre cultura din Bali
sunt pline de detalii bine documentate care explică subtilit ățile acestor
relații; și mare parte din informațiile de interes general pe care le-am
folosit – nu doar aici, ci în toată cartea – sunt culese din lucrările lui.) E
de ajuns să spunem că toată lumea din Bali face parte dintr -un clan, că
toată lumea știe d in ce clan face parte și că fiecare știe din ce clan fac
parte toți ceilalți. Și dacă se întâmplă să fii dat afară din clan din cauza
vreunei abateri grave, poți să te duci liniștit să te arunci într -un vulcan,
căci din acel moment ești ca și mort pentru l umea din jur.
Cultura din Bali este unul dintre sistemele sociale și religioase cele
mai minuțios organizate de pe fața pământului, presupunând sarcini,
roluri și ceremonii exact ca într -un stup. Oamenii din Bali sunt
imobilizați, prinși cu totul într -o complicată rețea de cutume. Rețeaua
aceasta e consecința unui amestec de factori, dar, în esență, se poate
spune că Bali e rezultatul extravagantelor ritualuri hinduiste, altoite pe o
societate agrară în care ocupația de bază era cultivarea orezului și care a
fost obligată să -și dezvolte un sistem eficient de cooperare. Terasele pe
care se cultivă orezul necesită un efort incredibil din partea oamenilor,
care – dacă vor să prospere – sunt obligați să muncească în comun pentru
crearea și întreținerea lor. Așa că fiecare sat are un banjar – un consiliu al
comunității, care administrează prin consens toate deciziile politice,
economice, religioase și referitoar e la agricultură din acel sat. Î n Bali,
comunitatea primează asupra individului, pentru că altfel toți a r
flămânzi.

265 Ceremoniile religioase au o importanță covârșitoare (să nu uităm că
e vorba despre o insulă pe care există șapte vulcani complet imprevizibili
– oricine s -ar ruga!). S -a estimat că femeia tipică din Bali își petrece o
treime din timpul de veghe pregătindu -se pentru ceremonii, participând
la ceremonii sau făcând curat după ceremonii. Viața de aici e un ciclu
repetitiv de ofrande și ritualuri. Trebuie să le îndeplinești pe toate, în
ordinea corectă și cu intenția cea mai curată: în caz contrar, în tregul
univers își va pierde echilibrul. Margaret Mead a scris despre „incredibila
activitate necontenită‖ a localnicilor din Bali, lucru adevărat – rareori se
face o pauză în gospodăriile de pe -aici. Unele ceremonii trebuie
îndeplinite de cinci ori pe zi, altele doar o dată pe zi, pe săptămână, pe
lună sau pe an, în sfârșit altele o dată la zece, la o sută sau la o mie de ani.
Toate aceste date ș i ritualuri sunt ținute în bună ordine de preoți și de
oameni cucernici, conform unui sistem ultraîntortocheat, care implică
trei calendare diferite.
Orice ființă omenească din Bali trebuie să treacă prin treisprezece
mari rituri de inițiere, fiecare cu propriul ceremonial bine pus la punct.
Se fac elaborate ceremonii spirituale de conciliere de -a lungul întregii
vieți, cu scopul de a proteja sufletul de cele 108 vicii (108 – iar dau de
numărul ăsta!), printre care se numără fapte precum violența, furtul,
lenea și minciuna. Ajunși la pubertate, toți copiii din Bali trebuie să
treacă printr -o ceremonie de confirmare e xtrem de importantă, în cursul
căreia caninii (sau „colții‖) le sunt piliți până ce se teșesc complet, și asta
din motive estetice. Cel mai rău lucru din lume, în Bali, este să fii vulgar
și animalic; deci colții – care amintesc de natura sălbatică a omulu i –
trebuie să dispară. Î ntr-o societate cu comunități atât de unite, violența e
considerată periculoasă. Tot sistemul de muncă în comun al unui sat se
poate dezintegra din cauza unui singur individ cu intenții criminale. Așa
că alegerea cea mai bună e să devii alus, ceea ce înseamnă „rafinat‖ sau
chiar „înfrumusețat‖. Fr umusețea, atât a femeilor, cât ș i a bărbaților, e
ceva bun în Bali. Frumusețea e venerată.

266 Frumusețea înseamnă siguranță. Copiii sunt învățați să înfrunte
toate greutățile și neplăcerile cu un „chip luminos‖ și un zâmbet larg.
Esența insulei Bali e o matrice, o masivă rețea invizibilă alcătuită din
spirite , călăuze, căi și cutume. Fiecare își știe exact locul în rețea,
orientându -se cu ușurință pe această mare hartă imaterială. Gândiți -vă
doar la cele patru prenume ale majorității locuitorilor – Primul, Al doilea,
Al treilea și Al patrulea –, care amintesc tuturor ordinea în care au apărut
în familie și unde le este locul. Nu am putea obține o hartă socială mai
grăitoare nici dacă ne -am numi copiii Nord, Sud, Est și Vest. Ma rio, noul
meu prieten italo -indonezian, mi -a spus că nu se simte fericit decât când
reușește să se mențină – atât fizic, cât și spiritual – la intersecția unei linii
verticale cu alta orizontală, adică într -o stare de echil ibru perfect. Pentru
asta, trebuie să știe cu exactitate unde se află în fiecare moment atât în
relația cu divinul, cât și cu familia lui de pe pământ. Dacă își pierde
echilibrul, își pierde puterea.
Deci nu e aberant să spunem că oamenii din Bali sunt maeștrii
mondiali ai armoniei, cei pentru care menținerea echilibrului perfect e o
artă, o știință și o religie. Eu, care caut echilibrul la nivel personal, am
sperat că voi avea multe de învățat de la ei despre păstrarea stabilității în
lumea asta haotică . Dar, cu cât citesc mai mult despre cultura din Bali și o
observ, realizez cât de departe sunt de harta echilibrului cel puțin din
perspectiva lor. Obiceiul de a bate lumea în lung și -n lat fără să țin cont
de locul meu în ea, ca și hotărârea de a părăsi sistemul familial și casnic
fac din mine – din punctul de vedere al localnicilor din Bali – un soi de
fantomă. Mie îmi place să trăiesc așa, dar, după standardele oricărui
localnic care se respectă, viața mea e un coșmar. Cum să -ți găsești
echilibrul dacă tu nu știi unde te afli sau cărui clan aparții?
Așa stând lucrurile, nu prea știu cât din viziunea despre lume a
oamenilor din Bali voi reuși să încorporez în propria mea viziune, pentru
că deocamdată ideea mea despre echilibru pare să tindă către definiți a
occiden tală și modernă a termenului. (Î n acest moment, îl folosesc în
sensul de „egală libertate‖, de posibilitate – la fel de probabilă – de a porni

267 la un moment dat în orice direcție, în funcție de… mă rog… cum
evoluează lucrurile.) Cei din Bali nu așteaptă niciodată să vadă „cum
evoluează lucrurile‖. Ar fi ceva înspăimântător. Ei organizează mersul
lucrurilor, ca nu cumva lucrurile să se dezintegreze.
Când mergi în Bali pe un drum și treci pe lângă un străin, prima
întrebare pe care o auzi este: „U nde te duci?‖ Iar a doua: „De unde vii?‖
Pentru un occidental, așa ceva poate să pară o invadare destul de brutală a
intimității, mai ales dacă persoana e complet necunoscută. Dar ei
încearcă doar să înțeleagă ce -i cu tine; încearcă să te localizeze în mat rice
– din motive de siguranță și confort. Dacă răspunzi că nu știi unde mergi
sau că rătăcești la întâmplare, este posibil să neliniștești un pic sufletul
noului tău prieten balinez. Ar fi mult mai nimerit să alegi o direcție
anumită în care să spui că te îndrepți – orice direcție –, pentru ca toată
lumea să fie împăcată.
A treia întrebare pe care o vei auzi cu siguranță în Bali este: „Ești
căsătorit(ă)?‖ Din nou, întrebarea are scop de orientare și situare. Au
nevoie să știe asta ca să se asigure că ești o persoană a cărei viață e complet
așezată. Își doresc din suflet să spui da. Dacă ești celibatar(ă), bine ar fi să
n-o spui în mod direct. Celor divorțați le recomand cu insistență să nu
pomenească deloc divorțul. I -ar neliniști din cale -afară pe balinezi .
Faptul că ești singur(ă) îi convinge doar că te afli periculos de departe de
locul tău în matrice. Dacă ești femeie nemăritată și călătorești în Bali, cel
mai potrivit răspuns la întrebarea „ești căsătorită?‖ este „nu încă‖. E cel
mai politicos mod de a spune „nu‖, sugerând totodată că nutrești dorința
optimistă de a remedia situația cât mai curând.
Și dacă ai 80 de ani sau dacă ești lesbiană, feministă militantă,
călugăriță sau călugăriță feministă lesbiană de 80 de ani care nu s -a
căsătorit niciodată și nu are de gând s -o facă vreodată, cel mai politicos
răspuns pe care -l poți da e tot „nu încă‖.

268 77

Dimineața, Ma rio mă ajută să -mi cumpăr o bicicletă. Ca un bun
cvasiitalian ce e, îmi spune: „Știu eu pe cineva‖, după care mă duce la
magazinul unui văr de-al lui, de unde îmi cumpăr o respectabilă bicicletă
de teren, o cască, un antifurt și un coș de bagaje, totul cu mai puțin de 50
de dolari americani. Acum sunt liberă să mă mișc prin noul meu oraș,
Ubud, sau, mă rog, sunt liberă în măsura în care mă si mt în siguranță pe
drumurile înguste, șerpuite, prost întreținute și pline de motociclete,
camioane și autocare cu turiști.
După -amiază pedalez până în satul lui Ketut, ca să petrec cu vraciul
meu prima zi de… ce -o să facem împreună. Sinceră să fiu, nu p rea știu ce.
Lecții de engleză? Cursuri de meditație? Stat pe prispă în frumosul stil
clasic de altădată? Nu știu ce are în minte Ketut, dar sunt pur și simplu
fericită că m -a primit în viața lui.
Când ajung, îl găsesc cu oaspeți. O pereche de la țară, car e și-a adus
fetița de un an la Ketut, ca s -o ajute. Bietei copile îi cresc dinții și de
câteva nopți nu se mai oprește din plâns. Tatăl e un tânăr frumos care
poartă sarong; are gambele musculoase ca o statuie de erou sovietic.
Mama e drăguță, sfioasă și m ă privește de jos de tot, de sub pleoapele
aproape închise. I -au adus lui Ketut un mic dar pentru serviciile lui –
2000 de rupii, adică aproximativ 25 de cenți, bani pe care i -au așezat
într-un coșuleț lucrat din frunze de palmier, ceva mai mare decât o
scrumieră de hotel. Pe lângă bani, în coșuleț mai sunt câteva boabe de
orez și o floare îmbobocită. (Sărăcia lor îi face să contrasteze izbitor cu
mult mai bogata familie din capitala Denpesar, care avea să -l viziteze pe
Ketut ceva mai târziu în cursul acele iași după -amiezi: mama purta pe cap
trei coșuri suprapuse, pline cu fructe, flori și friptură de rață –

269 acoperământ atât de magnific și impresionant, încât pesemne că până și
Carmen Miranda22 s-ar fi plecat umilită în fața lui.)
Ketut e relaxat și amabil cu oaspeții. Î i ascultă pe părinții care -i
explică suferințele fetiței. După care scotocește într -un cufăraș de pe
prispă și scoate de -acolo un catastif vechi, acoperit cu un scris mărunt în
sanscrita din Bali. Consultă catastiful ca un adevărat învățat, cău tând
combinația de cuvinte trebuincioasă, și între timp râde și vorbește cu
părinții micuței. Apoi rupe o foaie goală dintr -un caiet cu imaginea lui
Kermit Broscoiul pe copertă și scrie pe ea o „rețetă‖ pentru fetiță. Copila e
chinuită de un demon nu prea însemnat, asta pe lângă suferințele fizice
cauzate de creșterea dinților, sună diagnosticul lui. Pentru durerile de
dinți, părinții sunt sfătuiți să frece gingiile copilului cu zeamă de ceapă
roșie, nimic mai mult. Pentru a împăca demonul, trebuie să facă o
ofrandă: un pui mai mic, un purceluș și o prăjitură din care să nu lipsească
anumite ierburi pe care bunica familiei cu siguranță le are în grădina ei
de plante medicinale. (Mâncarea nu se va irosi; după ceremonia de
închinare a ofrandelor, familiile bal ineze pot mânca fără probleme din
darurile aduse zeilor, pentru că gestul în sine e mai mult meta fizic decât
fizic. Se crede că Dumnezeu ia ce -i aparține – gestul –, în timp ce omul ia
ce este al lui – mâncarea propriu -zisă.)
După ce scrie rețeta, Ketut ne întoarce spatele, umple cu apă un vas
și murmură deasupra lui o mantra specială, care îți dă fiori. Apoi
binecuvântează fetița cu apa descântată. Deși are doar un an, copila știe
deja cum să primească o binecuvântare în stilul tradițional din Bali.
Mama o ține în brațe, în timp ce ea întinde mânuțele grăsuțe ca să
primească apa, din care bea de două ori, după care își aruncă apă pe
creștet – ritual perfect executat. Nu e deloc speriată de bătrânul fără dinți
care îngână descântece. Ketut ia restul de apă s fințită și -l toarnă într -o

22 Actriță și cântăreață de origine braziliană (1909 -l955), celebră pentru
costumațiile excentrice, din care nu lipseau turbanele acoperite cu fructe. (N.t.)

270 pungă de plastic pe care o leagă la gură și o dă părinților ca s -o folosească
pe viitor. Mama ple acă ducând punga; parcă ar fi câștigat un peștișor de
aur la bâlci, dar a uitat, la plecare, să -l ia.
Ketut Liyer a oferit acestei f amilii cam 40 de minute de consultație,
pentru care a primit circa 25 de cenți. Ar fi făcut același lucru și dacă n -ar
fi primit nici un ban: e datoria lui de vindecător. Nu are voie să refuze pe
nimeni, altminteri zeii îi vor lua puterea de a vindeca. Ket ut primește
zilnic cam zece astfel de vizite, de la localnici care au nevoie de ajutorul
sau sfatul lui în probleme lega te de religie sau de sănătate. Î n zilele
socotite foarte favorabile, în care toată lumea vrea o binecuvântare
deosebită, se întâmplă să primească și peste o sută de vizitatori.
— Nu obosești?
— Dar asta e meseria mea, îmi răs punde. Asta hobby meu – vraci.
În cursul după -amiezii mai apar câțiva pacienți, dar Ketut și cu mine
reușim și să stăm un pic singuri pe prispă. Sunt atât de relaxată în
prezența lui, de parcă mi -ar fi bunic. Îmi dă prima lecție de meditație, îmi
spune că există numeroase moduri de a ajunge la Dumnezeu, dar cele mai
multe sunt prea complicate pentru occidentali, așa că mă va învăța o
meditație simplă. Care se rezumă la asta: stai așezat, taci și zâmbești. Îmi
place la culme. În timp ce m ă învață cum să procedez, râde ș i el. Șezi ș i
zâmbești. Perfect.
— Tu studiat yoga în India, Liss? mă întreabă.
— Da, Ketut.
— Poți să faci yoga, dar yoga prea greu. Când spune asta, se
contorsionează într -o poziție lotus forțată și se strâmbă, punându -și pe
față o expresie chinuită și schimonosită de efort. După care revine la
vechea poziție și mă întreabă:
— De ce ei mereu așa serioși la yoga? Faci fața așa serioasă, sperii
energie bună . Ca să meditezi, trebuie doar tu să zâmbești. Zâmbești cu
față, zâmbești cu minte și energie bună vine la tine și curăță energie
murdară. Chiar și cu ficat trebuie tu să zâmbești. Faci exercițiu diseară, la
hotel. Nu te grăbești, nu încerci prea tare. Pre a serios, tu te îmbolnăvești.

271 Tu poți chemi energie bună cu un zâmbet. Gata pentru azi. See you
later, alligator. Vino mâine înapoi. Sunt foarte bucuros să te văd, Liss!
Lasă conștiința ta să fie ghid. Dacă ai prieteni care vin în Bali, trimite la
mine să citesc în palmă – eu foarte gol acum în bancă de când cu bomba.

78

Iată povestea vieții lui Ketut Liyer, spusă de el însuși: „De nouă
generații vraci în familia mea. Tata, bunicul, străbunicul, toți vraci. Toți
vor eu să fiu vraci pentru că ei văd că eu am lumină. Ei văd că eu am
frumos și eu am inteligent. Dar eu nu vreau să fiu vraci. Prea multă
învățătură! Prea multă informație! Și eu nu cred în vraci! Eu vreau să fiu
un pictor! Eu vreau să fiu un artist! Am talent bun la asta.
Când eu încă tânăr, întâ lnesc american foarte bogat, poate chiar
persoană din New York, ca tine. El place picturile mele. El vrea să
cumpere pictură mare de la mine, poate mare de un metru, cu bani mulți.
Bani destui să fii bogat. Așa că eu încep să pictez pictura pentru el.
Fiecare zi, eu pictez, pictez, pictez. Și noaptea eu pictez. În ziua aia,
demult, nu bec electric ca azi, dar eu am lampă. Lampă cu petrol, da?
Pompează lampa, trebuie să pompezi lampa ca să vină petrol. Și pictez
mereu pictură în fiecare noapte cu lampă cu pe trol.
Într-o noapte, lampa întunecată, așa că eu pompez, pompez, pompez
și ea explodește! Dă foc la mâna mea! Eu merg la spital o lună cu mână
arsă, face infecție. Infecție merge până la inimă. Doctorul spune că eu
trebuie să merg la Singapore pentru tăiat mâna mea, pentru amputat.
Asta nu -mi place. Dar doctor spune că eu trebuie să merg la Singapore,
facem operație să taie mână. Îi spun la doctor – întâi merg acasă, în sat la
mine.
Noaptea aia, în sat, am vis. Tată, bunic, străbunic – toți vin în vis la
mine acasă și spun cum să vindec mână arsă. Ei spun faci zeamă din
șofran și santal. Pune zeamă pe ar sură. După aia faci praf din șo fran și

272 santal. Freci arsură cu praf. Ei spun faci așa și după aia nu mai pierzi
mână. Așa adevărat visul, parcă ei în casă cu mine, toți împreună.
Eu trezesc. Nu știu ce să fac, pentru că visele poate doar glumă, știi?
Dar eu merg acasă și pun zeamă de șofran și santal pe mână. Și după aia
pun praf de șofran și santal pe mână. Mână foarte infectată, foarte durere,
făcută mare, f oarte umflat. Dar după zeamă și praf ajunge foarte răcoare.
Ajunge foarte rece. Încep să mă simt mai bine. În zece zile, mâna e bună.
Toată vindecată.
De la asta, eu încep să cred. Acum am vis iar, cu tată, bunic,
străbunic, stră -străbunic. Ei spun acum tu trebuie să fii vraci. Sufletul
meu trebuie dat la Dumnezeu. Ca să fac asta, eu trebuie să postesc șase
zile, știi? Nu mâncare, nu apă. Nu băut. Nu mâncat dimineață. Nu ușor.
Eu am așa sete de la post, că merg în câmpul de orez dimineață, înainte de
soare pe cer. Eu stau în câmp de orez cu gură deschisă, să ia apă din aer.
Cum spui asta, apă în aer la câmp, dimineața? Rouă? Da. Rouă. Doar rouă
mănânc pentru șase zile. Nu altă mâncare, doar rouă de asta. Î n ziua cinci,
eu leșin. Văd doar culoarea galben pest e tot. Nu, nu culoarea galben –
AUR. Văd culoarea aur peste tot, și înăuntru la mine. Foarte fericit.
Înțeleg acum. Culoarea aur e Dumnezeu ș i e înăuntru la mine. Același
lucru care e Dumnezeu e înăuntru la mine. Același -același.
Așa că acuma eu trebuie să fiu vraci. Acuma trebuie să învăț cărți de
vraci de la străbunicul. Cărțile astea nu din hârtie, din frunze de palmier.
Se numesc lontar. Asta e în enciclopedie medicală din Bali. Eu trebuie să
învăț toate plantele diferite în Ba li. Nu ușor. Una câte una, eu învăț tot.
Eu învăț să am grijă de oameni cu multe probleme. O problemă e când
cineva e bolnav de la fizic. Eu ajut problema de la fizic cu ierburi. Altă
problemă e când familia bolnavă, când în familie mereu certuri. Eu ajut
asta cu armonie, cu tablou magic special, la fel și cu vorbit pentru ajutor.
Pui tablou magic în casă, nu mai sunt certuri. Câteodată oamenii bolnavi
în dragoste, nu găsești pereche bună. Pentru oameni din Bali și chiar din
Vest, mereu multe probleme în dr agoste, greu să găsești pereche bună. Eu
rezolv problemă în dragoste cu mantra și cu tablou magic, aduc dragoste.

273 La fel, eu învăț magie neagră, ca să ajut dacă oamenii au vrajă neagră pusă
pe ei. Pictură magică, o pui în casă, aduce la tine energie bună.
Încă eu iubesc să fiu un artist, eu iubesc să fac pictură când am timp,
vând la galerie. Pictura mea mereu aceeași pictură – când Bali era paradis,
poate acum o mie de ani. Pictură cu junglă, animale, femei cu – cum spui?
– sâni. Femei cu sâni. Greu pentru mine să găsesc timp pentru pictură din
cauza la vraci, dar eu trebuie să fiu vraci. Asta e meseria mea. Asta hobby
meu. Trebuie să ajut oameni sau Dumnezeu e supărat pe mine. Trebuie să
ajut la naștere câteodată, trebuie să fac ceremonie pentru om mort sa u
ceremonie pentru pilit dinți, sau căsătorie. Câteodată mă trezesc, e trei
dimineața, eu fac pictură la bec electric – atunci doar pot să fac pictură
pentru mine. Eu bucuros să fiu singur atunci, oră bună pentru pictură.
Eu fac magie adevărată, nu fac glu mă. Mereu spun adevăr, chiar și
când e veste proastă. Eu trebuie să fiu om bun mereu în viața mea sau
merg în iad. Eu vorbesc limbă din Bali, din Indonezia, puțin japoneză,
puțin engleză, puțin olandeză. Î n război, mulți japonezi aici. Nu prea rău
pentru m ine – eu citesc în palmă la japonezi, îi fac prieteni, înainte de
război, mulți olandezi aici. Acum mulți din Vest aici, toți vorbesc
engleză. Eu olandeza – cum spui? Ce cuvânt ai învățat pe mine ieri?
Ruginită? Da – ruginită. Olandeza mea ruginită. Așa!
Eu sunt în castă numărul patru în Bali, în castă foarte de jos, ca un
țăran. Dar văd mulți oameni în castă numărul unu nu așa inteligent ca
mine. Mă cheamă Ketut Liyer. Liyer e nume de la bunicul, mi l -a dat
când eram băiat mic. Înseamnă «lumină strălucitoa re». Asta sunt eu.‖

79

Sunt atât de liberă aici de orice obligații, încât e aproape ireal.
Singurul lucru pe care -l am de făcut zilnic e s ă-l vizitez în cursul
după -amie zii pe Ketut Liyer, ceea ce nu e în nici un caz o corvoadă. În
rest, îmi umplu ziua c u tot felul de activități plăcute. În fiecare dimineață
meditez timp de o oră, folosind tehnicile yoga învățate de la guru, iar

274 seara meditez încă o oră în felul pe care mi l -a arătat Ketut („șezi, taci și
zâmbește‖). Între două meditații, mă plimb pe jos și cu bicicleta prin
împrejurimi, mănânc la prânz în oraș și vorbesc câteodată cu oamenii pe
care-i întâlnesc. Am descoperit o bibliotecuță care împrumută cărți
pentru acasă și mi -am făcut permis, așa că acum mă delectez citind pe
săturate în grădina hotel ului. După viața intensă din ashram și chiar după
ocupația cât se poate de decadentă din Italia – aceea de a mă plimba și a
mânca tot ce -mi cădea sub ochi –, acest episod al vieții mele e plin de
prospețime și seninătate. Am tone de timp liber.
De câte ori plec din hotel, Ma rio și ceilalți membri ai personalului
mă întreabă unde mă duc; și de fiecare dată când revin, mă întreabă unde
am fost. Aș putea să -mi închipui că au în sertarul biroului niște hărți
mititele cu itinerariile zilnice ale tuturor apropiaților, pe care marchează
poziția fiecăruia în fiecare moment al zilei, doar ca să fie siguri că stupul e
atent monitorizat tot timpul.
Seară de seară, îmi iau bicicleta și merg pe dealurile din nordul
orașului, printre întinderile nesfârșite ale ore zăriilor, cu panorame
splendide, pline de verdeață. Norii rozalii de pe cer se reflectă în apa
nemișcată a orezăriilor, dându -ți senzația că există două ceruri – unul sus,
cu raiul și zeii lui, celălalt aici, jos, în mlaștinile cu orez, dat nouă,
muritoril or. Ieri am fost până la rezervația de egrete, unde te întâmpină o
pancartă cu un mesaj nu prea îmbietor („OK, aici puteți vedea egrete‖),
dar nu era nici o egretă prin preajmă, erau doar rațe. Așa că m -am uitat o
vreme la rațe, după care mi -am continuat d rumul către satul următor. Pe
drum am întâlnit bărbați, femei, copii, găini și câini, fiecare ocupat în
felul lui cu câte ceva, dar nu în așa măsură încât să nu se oprească și să mă
salute.
Cu câteva seri în urmă, am văzut în vârful unui deal împădurit,
încântător, un anunț: „Casă pentru artiști. De închiriat, cu bucătărie‖. Și
pentru că universul e darnic, în trei zile eram ins talată deja în casa cea
nouă. Ma rio m -a ajutat să mă mut și toți prietenii lui de la hotel și -au luat
rămas -bun într -un mod foarte emoționant.

275 Noua mea locuință e așezată pe un drum liniștit și e înconjurată de
orezarii. E o căsuță cochetă, plasată între ziduri acoperite de iederă,
aparținând unei englezoaice care își petrece vara la Londra. Așa că mă
strecor în casa ei, luându -i locu l în spațiul ăsta absolut miraculos. Am o
bucătărie decorată în roșu aprins, un iaz plin cu peștișori aurii, o terasă
pardosită cu marmură și, în curte, o cabină de duș, toată cu mozaic
strălucitor. În timp ce mă spăl pe cap, pot să privesc egretele care a u
cuiburi în palmierii din jur. Alei secrete duc către o grădină absolut
încântătoare. Moștenesc un grădinar, așa că singura mea treabă e să admir
florile. Nu știu cum se cheamă nici una dintre florile astea tropicale
extraordinare, așa că inventez eu nișt e nume. De ce nu? Sunt în propriul
meu Paradis, nu -i așa? Curând, fiecare floare are câte o poreclă –
copacul -narciselor, palmierul -varză, buruiana -rochie -de-banchet,
spirala -excentrică, bobocelul -sfios, liana -melancolică; am botezat o
spectaculoasă orhide e roz „Mânuța bebelușului‖. Nivelul la care ajunge
aici frumusețea pură, complet gratuită, e incredibil. Pot culege banane și
papaya direct din pomii aflați în dreptul ferestrei de la dormitor.
Hălăduiește pe -aici un motan care mă iubește la nebunie timp d e
jumătate de oră, de când mă trezesc până îi dau să mănânce, dar care,
după ce s -a săturat, începe să miaune atât de prelung și de tare, de parcă
are vedenii din războiul din Vietnam. Ciudat e că nu mă deranjează. Nu
mă mai deranjează nimic. Nu -mi mai pot închipui și nu -mi mai amintesc
cum e să fii nemulțumit.
Universul sonor de aici este și el spectaculos. Serile sunt pline de
muzica unei orchestre de greieri, bașii fiind broaștele din iaz. Î n puterea
nopții, urlă câinii, deplângându -și pese mne soarta de ființe neînțelese.
Înainte de venirea zorilor, toți cocoșii din jur, până hăt, departe, anunță
ce chestie grozavă e să fii cocoș („Suntem COCOȘI!‖ strigă ei. „Suntem
singurii care știm cum e să fii COCOȘ!‖). Dis-de-dimineață cam pe la
răsărit, începe concu rsul de canto al păsărilor tropicale și de fiecare dată
sunt cel puțin zece participante la finală. Când răsare soarele, locul se
liniștește și fluturii ies la muncă. Casa e toată acoperită cu liane; mi se

276 pare că poate oricând să dispară complet sub frunz iș, și eu odată cu ea,
transformându -mă într -o floare tropicală. Chiria e mai mică decât suma
lunară pe care o plăteam pe taxi la New York…
Apropo: cuvântul paradis, care vine din persană, înseamnă la
origine „grădină înconjurată de ziduri‖.

80

Acestea fiind spuse, trebuie să fiu sinceră și să mărturisesc că, după
doar trei după -amiezi petrecute în biblioteca locală, mi -am dat seama că
toate ideile mele inițiale privind paradisul din Bali sunt cam alături cu
drumul. De doi ani, de când am fost prima dat ă aici, spun peste tot că
mica insulă a fost singura societate de tip utopic adevărată a lumii, un loc
care pe parcursul întregii sale istorii a cunoscut doar pacea, armonia și
echilibrul. Un Eden perfect, în care n -a existat niciodată violență și
vărsare de sânge. Nu prea știu de unde mi -a venit ideea asta măreață, dar
am fost absolut convinsă că am dreptate.
— Chiar și polițiștii au flori în păr, spuneam, ca și când ăsta ar fi fost
argumentul suprem.
În realitate, Bali a avut o istorie la fel de sângeroas ă, de violentă și
plină de opresiuni ca orice alt loc de pe pământ în care au locuit oameni.
În secolul al XVI -lea, când au emigrat aici, regii din Java au înființat o
colonie de tip feudal, bazată pe un sistem de caste foarte strict, care –
asemenea orică rui sistem de caste care se respectă – nu se străduia prea
tare să le poarte de grijă celor din castele inferioare. Economia din acea
perioadă era alimentată de un extrem de profitabil comerț cu sclavi (care
nu numai că a precedat cu câteva secole intrarea europenilor pe piața de
sclavi internațională, dar a și continuat mult timp după ce Europa a
renunțat la traficul de vieți omenești). Pe plan intern, războaiele se
țineau lanț, căci regii rivali înscenau atacuri (din care nu lipseau crimele
și violurile î n masă) asupra vecinilor. Până către sfârșitul secolului al
XIX-lea, locuitorii insulei aveau, printre marinari și negustori, reputația

277 de luptători de temut. (Cuvântul amoc, ca în expresia „l -a apucat
amocul‖, e un cuvânt originar din Bali: desemnează o tehnică de luptă
care presupune să devii sălbatic de agresiv cu dușmanii, practicată în
trânte corp la corp ultrasângeroase, frizând sinuciderea; europenii au fost
de-a dreptul îngroziți de această practică.) Având o armată bine
disciplinată, formată din 30 000 de luptători, regii din Bali i -au învins de
trei ori pe olandezii care le ocupaseră țara: în 1848, în 1849 și încă o dată,
definitiv, în 1850. Bali a ajuns sub stăpânire olandeză abia când regii
locali au rupt alianțele și s -au trădat unul pe celălalt în lupta pentru
putere, trecând de partea olandezilor pentru că li se făgăduiseră pe viitor
relații economice privilegiate. Așa că, dacă învălui azi istoria insulei
într-o atmosferă de vis paradiziac, insulți oarecum realitatea; oamenii de
aici nu și -au petrecut defel ultimul mileniu șezând zâmbitori ș i
murmurând cântecele vesele.
Dar în anii '20 și '30, când Bali a fost descoperit de elita călătorilor
occidentali, toată aceas tă violență a fost uitată și nou -veniții au căzut de
acord că ajunseseră cu adevărat în „Insula Zeilor‖, unde „fiecare om e un
artist‖ și toată suflarea trăiește o perpetuă stare de fericire. Ideea a dăinuit
vreme îndelungată, a fost un vis în care cei mai mulți vizitatori (printre
care și eu, după prima mea vizită) încă mai cred. „M -am supărat pe
Dumnezeu că nu m -am născut în Bali‖, a scris fotograful german George
Krauser după ce a vizitat locul, în anii '30. Mulți turiști de primă clasă au
vizitat insula , ademeniți de povestirile despre ireala ei frumusețe și
seninătate: artiști ca Walter Spies, scriitori ca No ël Coward, dansatoare ca
Claire Hol t, actori ca Charlie Chaplin, cercetători ca Margaret Mead
(care, în ciuda sânilor goi ai localnicelor, a descri s realist civilizația din
Bali, vorbind de o societate la fel de conservatoare ca Anglia victoriană:
„nicăieri, în toată cultura, nici un dram de libido necontrolat‖).
Distracția s -a terminat în 1940, când toată lumea a plecat la război.
Indonezia a fost i nvadată de japonezi, și expatriații fericiți, care -și trăiau
viața în casele și grădinile lor superbe din Bali, îngrijite de băieți frumoși,
au fost nevoiți să se ducă acasă. Î n lupta pentru independența Indoneziei

278 de după război, Bali s -a dovedit un loc l a fel de violent și de dezbinat ca și
restul arhipelagului; și prin anii '50 (conform unui studiu intitulat Bali:
Paradisul inventat), dacă îndrăzneau cumva să viziteze insula,
occidentalii înțelepț i dormeau cu o armă sub pernă. Î n anii '60, lupta
pentru p utere a transformat întreaga Indonezie într -un câmp de bătălie
între naționaliști și comuniști. După o încercare de lovitură de stat
petrecută la Djakarta în 1965, soldații forțelor naționaliste au fost trimiși
în Bali prevăzuți cu liste cu numele tuturor localnicilor bănuiți a fi
comuniști. Cu ajutorul necondiționat al poliției și al autorităților locale,
în decurs de o săptămână, forțele naționaliste parcurseseră insula,
ucigând în dreapta și -n stânga. Când masacrul a încetat, vreo sută de mii
de cadavre sufocau frumoasele râuri din Bali.
Visul unui Eden fabulos a renăscut la sfârșitul anilor '60, când
guvernul indonezian a hotărât să relanseze insula pe piața internațională
a turismului în chip de adevărată „Insulă a Zeilor‖, demarând o masivă
campanie de marketing care s -a bucurat de un succes enorm. Turiștii
ademeniți din nou în Bali erau oameni destul de rafinați (la urma urmei,
nu era vorba de Fort Lauderdale23), așa că au fost îndrumați către
minunile artistice și religioase inerente culturii din Bali. Evenimentele
tragice ale istoriei locale au fost trecute cu vederea. Și așa au rămas până
astăzi.
După ce citesc toate astea în după -amiezile mele la bibliotecă, rămân
destul de derutată. Stai puțin – de ce am v enit eu în Bali, în fond? Ca să
caut echilibrul între plăcerile lumești și înălțarea spirituală, nu? Dar este
oare locul potrivit să caut așa ceva? Oare oamenii de aici chiar trăiesc
acest echilibru senin în mai mare măsură decât cei din alte colțuri ale
lumii? Adică – e adevărat, arată destul de echilibrați, cu toate dansurile și
rugăciunile și sărbătorile și frumusețea și zâmbetele lor, dar eu nu știu, de

23 Oraș din Florida supranumit „Veneția Americii‖, o foarte populară destinație
turistică. (N.t.)

279 fapt, ce se petrece pe dedesubt. Polițiștii chiar poartă o floare la ureche,
dar în Bali există peste tot corupție, exact ca în restul Indoneziei (așa cum
am descoperit deunăzi, când i -am strecurat unui domn în uniformă
câteva sute de dolari ca să -mi prelungească în mod ilegal viza de ședere și
să pot sta aici patru luni). Balinezii trăiesc literalmente de pe urma
imaginii interna ționale – potrivit căreia sunt cel mai pașnic, religios și
artistic popor din lume –, dar oare cât e realitate și cât e doar calcul rece,
dictat de nevoi economice? Și în ce măsură poate o străină ca mine să afle
vreodată ceva despre tensiunile lăuntrice d inapoia acestor „fețe
luminoase‖? Și aici e ca peste tot – dacă te uiți la imagine de foarte
aproape, liniile clare încep să dispară, topindu -se într -o masă amorfa de
tușe cețoase sau pixeli amestecați.
Deocamdată, tot ce pot spune cu siguranță e că ador c asa pe care am
închiriat -o și că localnicii au fost extraordinar de drăguți cu mine, fără
excepție. Cred că arta și ceremoniile lor sunt frumoase și reconfortante,
iar ei par să fie de aceeași părere. Iată ce am trăit până acum într -un loc
mult mai complex , probabil, decât pot eu să înțeleg. Dar, orice ar vrea să
facă oamenii din Bali pentru a -și păstra echilibrul (și a -și câștiga traiul), e
treaba lor. Eu una mă aflu aici ca să lucrez la propriul meu echilibru – și
încă mă simt (cel puțin deocamdată) într -un climat foarte prielnic pentru
așa ceva.

81

Nu știu ce vârstă are vraciul meu. L -am întrebat , dar nu prea știe nici
el. Dacă -mi aduc bine aminte, acum doi ani, când am fost aici,
translatorul spunea că are 80 de ani. Dar Ma rio l-a întrebat ieri câți ani
are și Ketut i -a spus:
— Poate șaizeci și cinci, nu sigur.
Când l -am întrebat în ce an s -a născut, mi -a răspuns că nu ține minte
nimic despre nașterea lui. Știu că era deja adult în timpul celui de -al
Doilea Război Mondial, când japonezii au ocupat ins ula, ceea ce

280 înseamnă că trebuie să aibă acum în jur de optzeci. Dar când mi -a
povestit despre arsura de la mână din tinerețe și l -am întrebat în ce an se
întâmpla asta, mi -a spus:
— Nu știu. Poate 1920?
Bun, dacă avea cam douăzeci de ani în 1920, câți ani are acum? Vreo
sută cinci? Una peste alta, putem estima că are între șaizeci și o sută cinci
ani. Am remarcat și că estimările lui privind propria vârstă variază de la o
zi la alta, în funcție de cum se simte. Când e foarte obosit, oftează și
spune: „Poat e optzeci și cinci azi.‖ Iar când se simte mai bine: „Cred că azi
am șaizeci.‖ Poate că e un mod la fel de bun ca oricare altul de a -ți
aproxima vârsta – de câți ani te simți azi? Până la urmă, ce altceva
contează? Totuși eu încerc în continuare să aflu. Î ntr-o zi, am simplificat
totul și l -am întrebat:
— Ketut, când e ziua dumitale de naștere?
— Joi, mi -a răspuns.
— Joia asta?
— Nu. Nu joia asta. O joi.
E și ăsta un început… dar chiar nu mai există vreo indicație în plus?
O joi din ce lună? Din ce an? Nu se știe. Oricum, în Bali e mult mai
importantă ziua din săptămână în care te -ai născut decât anul, motiv
pentru care, deși Ketut nu știe câți ani are, știe că zeul care veghează
asupra copiilor născuți joi e Shiva Distrugătorul și că această zi are drept
călăuze spiritele a două animale – leul și tigrul. Copacul copiilor născuți
joi e arborele banyan. Pasărea lor e păunul. Celor născuți joi le place să
vorbească mereu primii, îi întrerup pe ceilalți, pot fi un pic agresivi, de
obicei sunt frumoși („un playboy sau o playgirl‖, cu vorbele lui Ketut),
dar au în general caracter bun, o memorie excelentă și dorința de a -i ajuta
pe ceilalți.
Când localnicii vin la Ketut cu probleme serioase de sănătate, de
bani sau de amor, el îi întreabă întotdeau na în ce zi a săptămânii s -au
născut ca să știe care e cea mai potrivi tă combinație de rugăciuni și
leacuri. Pentru că uneori, spune el, „oamenii sunt bolnavi la ziua de

281 naștere‖ și deci au nevoie de o ajustare astrologi că pentru a reveni la
echilibru. O familie din partea locului și -a adus ieri la Ketut fiul cel mic.
Un copil de vreo patru ani. L -am întrebat pe Ketut ce problemă avea, și el
mi-a spus că famili a era îngrijorată pentru că „.. .foarte agresiv băiatul
ăsta. Băiatul ăsta nu ia ordine. Rea purtare. Nu are a tenție. Toți din casă
obosiți de la băiatul ăsta. Și uneori băiatul prea amețit‖.
Ketut i -a întrebat pe părinți dacă poate să ia un pic copilul în brațe.
Ei i-au pus băiețelul pe genunchi, și el s -a sprijinit cu spatele de pieptul
lui Ketut, relaxat și făr ă pic de frică. Bătrânul îl ținea cu tandrețe. A pus
palma pe fruntea băiatului și a închis ochii. După care i -a pus palma pe
burtică și a închis din nou ochii. În tot acest timp, a surâs și i -a vorbit
băiețelului cu blândețe. Consultația s -a terminat repe de. Ketut a dat
copilul înapoi părinților și oamenii au plecat în scurt timp, după ce au
primit o rețetă și puțină apă sfințită. Ketut mi -a povestit că i -a întrebat pe
părinți despre nașterea băiatului; aflase că micuțul se născuse într -o
sâmbătă, sub o st ea fără noroc – sâmbăta fiind o zi cu elemente care
predispun la influența unor spirite malefice, cum ar fi spiritul corbului, al
bufniței, al cocoșului (care -l făcea pe copil să fie bătăios) și spiritul
păpușii (cel care -i provoca amețelile). Dar nu totul era rău. Fiind născut
într-o sâmbătă, băiețelul avea totodată în corp spiritul curcubeului și
spiritul fluturelui, iar acestea puteau fi întărite. Trebuiau aduse câteva
ofrande și copilul avea să -și recapete echilibrul.
— De ce ți -ai pus mâna pe fruntea ș i pe burtica lui? Voiai să vezi dacă
are febră?
— Să văd în creier, răspunse Ketut. Să văd dacă are spirite rele în
minte.
— Ce fel de spirite rele?
— Liss – eu din Bali. Eu cred în magie neagră. Eu cred că spirite rele
ies din râu și fac rău la oameni.
— Și băiatul avea spirite rele?

282 — Nu. El doar bolnav la ziua de naștere. Familia lui face sacrificiu.
După aia, OK. Și tu, Liss? Tu faci meditație din Bali în fiecare seară? Ții
inimă și minte curată?
— În fiecare seară, îl asigur.
— Tu înveți să zâmbești chiar și cu ficat?
— Chiar și cu ficatul, Ketut. Zâmbet mare cu ficatul.
— Bun. Zâmbet ăsta te face femeie frumoasă. El dă putere ca să fii
foarte frumoasă. Tu poți să folosești puterea asta – putere frumoasă! – ca
să ai ce vrei în viață.
— Putere frumoasă ! repet eu, pl ăcându -mi la nebunie. Parcă aș f i o
păpușă Bărbie, varianta care meditează. Da, vreau putere frumoasa!
— Tu mai faci meditație indiană, da?
— În fiecare dimineață.
— Bun. Nu uita de yoga. Bun pentru tine. Pentru tine bun să faci
amândouă felu ri de meditație – și indiană, și din Bali. Amândouă diferite,
dar bun, la fel de bun. La fel -la fel. Eu gândesc că religia – la fel -la fel.
— Nu toată lumea crede asta, Ketut. Unora le place să se certe când
vorbesc despre Dumnezeu.
— Nu e neapărat, contin uă el. Eu am idee bună, dacă întâlnești
persoană din altă religie și el vrea să facă ceartă despre Dumnezeu. Ideea
mea e: tu asculți la tot ce spune persoană despre Dumnezeu. Nu cerți
niciodată cu el despre Dumnezeu. Lucrul cel mai bun, zici: „Sunt de
acord.‖ După aia tu mergi acasă, faci rugăciune cum vrei. Asta e ideea
mea ca să aibă oamenii pace cu religia.
Ketut își ține tot timpul bărbia ridicată, am remarcat, ține capul dat
puțin pe spate, ușor întrebător, dar în același timp elegant. Ca un bătrân
rege curios, privește lumea de undeva, de deasupra propriului nas. Are o
piele luminoasă, de un brun -auriu. E chel aproape complet, dar
compensează asta cu sprâncenele extraordinar de stufoase și de lungi,
care dau impresia că vor să -și ia zborul în orice moment. Dacă nu ții cont
de dinții lipsă și de cicatricea de la arsură de pe mână, pare perfect
sănătos. Mi -a spus că în tinerețe a fost dansator, dansa la ceremoniile din

283 templu , și că era frumos pe atunci. Îl cred. Mănâncă o singură masă pe zi
– o mâncare simplă, tipică pentru Bali, orez cu carne de rață sau cu pește.
Îi place să bea în fiecare zi o ceașcă de ca fea cu zahăr, mai mult ca să se
bucure că își permite să cumpere cafea și zahăr. Cu o asemenea dietă,
oricine ar putea atinge cu ușurință suta de ani. Spune că își menține
corpul puternic prin meditația de seară, în timpul căreia absoarbe în el
energia săn ătoasă din univers. Mai spune că trupul omenesc e format
numai și numai din cele cinci elemente ale creației – apă (apa), foc
(tejo), vânt (bayu), cer (akasa) și pământ (pritiwt) – și tot ce ai de făcut
în timpul meditației e să te concentrezi asupra reali tății elementelor tale;
dacă faci asta, primești energie din toate cele cinci elemente și rămâi
puternic. Dovedind că are ureche fină și pricepe uneori subtilitățile
limbii engleze, Ketut mi -a spus:
— Microcosmosul devine macrocosmos. Tu – microcosmos – devii la
fel ca univers – macrocosmos.
Azi a fost foarte ocupat cu pacienții care -i umpluseră curtea până la
refuz, toți având în poală copii mici sau coșuri cu ofrande. Veniseră țărani
și oameni de afaceri, tați și bunici. Erau părinți cu prunci care nu țin eau
hrana în stomac, dar și bătrâni urmăriți de blesteme malefice. Erau tineri
chinuiți de agresivitate și pofte, tinere care -și căutau perechea, copii
suferinzi, cu trupul acoperit de erupții. Toți cu echilibrul dat peste cap,
toți având nevoie să le fie redat echilibrul.
Cu toate astea, cei care se strâng în curtea lui Ketut au întotdeauna
răbdare. Unii au de așteptat și trei ore până când vraciul se poate ocupa de
ei, dar nu bat din picior și nici măcar nu ridică, exasperați, ochii spre cer.
E extraordin ar și felul în care fac față copiii orelor de așteptare: rezemați
de frumoasele lor mame, jucându -se cu propriile degete ca să le treacă
timpul mai repede. Mă amuz de fiecare dată când, după consultație, aflu
că acești copilași cuminți și liniștiți fuseser ă aduși la Ketut pentru că
părinții hotărâseră că sunt „prea obraznici‖ și au nevoie de tratament.
Fetița aceea? Fetița aceea de trei ani, care a stat cuminte vreo patru ore în
soare, fără să ceară ceva bun de mâncare sau o jucărie? E obraznică ? Aș

284 vrea să le pot spune: „Oameni buni, dacă vreți să vedeți copii obraznici,
haideți în America să vă arăt eu unii – după care o să aveți încredere doar
în Ritalin24!‖ Dar aici există cu totul alte standarde pentru cumințenia și
obrăznicia copiilor.
Ketut s -a ocupat cu amabilitate de toți pacienții, unul câte unul,
părând să nu -i pese de trecerea timpului, oferind fiecăruia exact atenția
de care avea nevoie, indiferent cine urma la rând. A fost atât de prins,
încât nici măcar n -a luat, la prânz, unica lui masă, a răma s țintuit pe
prispă, obligat de respectul față de Dumnezeu și de strămoșii lui să stea
acolo ore în șir, vindecând pe toată lumea. Către seară avea ochii la fel de
obosiți ca ai unui chirurg de campanie din războiul civil american.
Ultimul pacient al zilei a fost un bărbat de vârstă mijlocie, care se plângea
că nu mai dormise bine de câteva săptămâni; spunea că îl chinuie un
coșmar în care „se îneacă în două râuri în același timp‖.
Până în seara asta, n -am prea știut care e rolul meu în viața lui Ketut
Liyer. L-am întrebat zi de zi dacă e sigur că vrea să fiu prin preajmă, iar el
a insistat mereu că trebuie să vin si să stau cu el. Mă simt vinovată că îi
ocup atât de mult timp, dar pare dezamăgit în fiecare seară când plec. Nu
prea îl învăț nici engleză. Atâ ta câtă e, engleza pe care a învățat -o cu
multe decenii în urmă i s -a înrădăcinat așa de bine în minte, încât nu
prea mai e loc de îndreptări sau de cuvinte noi. Tot ce pot face e să -l
conving să spună „Mă bucur să te văd‖ în loc de „Mă bucur să te cunosc‖
când ne întâlnim.
Astă-seară, după ce ultimul pacient a plecat, lăsându -l pe Ketut frânt
de oboseală, cu o mină îmbătrânită, l -am întrebat dacă n -ar fi cazul să
plec și eu ca să se odihnească, dar el mi -a răspuns: „Am mereu timp
pentru tine.‖ După care m -a rugat să -i povestesc ceva despre India,
despre Italia, despre America și despre familia mea. Mi -am dat atunci

24 Medicament folosit pe scară largă, mai ales în SUA, pentru tratarea copiilor
considerați „hiperactivi‖ și având „deficit de atenție‖. (N.t.)

285 seama că de fapt nu sunt nici profesoara de engleză a lui Ketut Liyer și
nici discipola lui într -ale teologiei; sunt omul care -i oferă bătrânulu i
vraci una dintre cele mai mici și mai simple bucurii ale vieții – îi ține de
urât. Sunt omul cu care poate vorbi, pentru că îi place să audă povești
despre lumea pe care n -a prea apucat s -o vadă.
În orele petrecute împreună pe prispă, Ketut mi -a pus într ebări
despre absolut tot, de la prețul mașinilor în Mexic până la cauzele
maladiei SIDA. (M -am străduit să -i explic cât mai bine ambele subiecte,
deși cred că mi -a lipsit substanța unui specialist în domeniu.) Ketut n -a
părăsit insula Bali niciodată. De fa pt, nu s -a prea îndepărtat de prispa lui.
A fost cândva în pelerinaj la muntele Agung, vulcanul cel mai înalt și cu
însemnătatea spirituală cea mai mare din Bali, și -mi spunea că acolo
energia era atât de puternică, încât nici n -a putut să mediteze, de tea mă
că va fi mistuit de focul sacru. Merge la templu cu ocazia ceremoniilor
foarte importante și e invitat în casele vecinilor pentru a oficia el însuși
ritualuri de nuntă sau de confirmare, dar cea mai mare parte a timpului
și-o petrece chiar aici, așezat turcește pe covorașul lui de bambus,
înconjurat de enciclopediile medicale scrise pe frunze de palmier ale
străbunicului lui, îngrijind oamenii, alungând demonii și, din când în
când, delectându -se cu o cafea îndulcită.
— Am un vis de la tine noaptea trecu tă, mi -a spus azi Ketut. Am un
vis că mergi cu bicicleta oriunde.
Pentru că s -a oprit, am încercat să -i corectez engleza.
— Vrei să spui că ai avut un vis în care eu mergeam peste tot cu
bicicleta?
— Da! Eu visez noaptea trecută că tu mergi cu bicicleta oriunde și
peste tot. Ești așa fericită în vis! Î n toată lumea, tu mergi cu bicicleta. Și
eu vin după tine!
Poate că de fapt și -ar dori să facă asta…
— Poate că ai să vii să mă vizitezi odată în Ame rica, Ketut, i -am spus.
— Nu pot, Liss. A dat din cap resemnat, dar mulțumit de destinul
său. Nu am de ajuns dinți să merg cu avion.

286 82

Cât despre soția lui Ketut, îmi ia ceva timp să mă obișnuiesc cu ea.
Nyomo, cum îi spune el, e mare și durdulie, șchioapătă din cauza unui
șold înțepenit și are dinții pătați cu roșu pentru că mestecă nucă de betel
cu tutun. Are degetele de la picioare deformate de artrită și dureroase.
Privirea îi este pătrunzătoare. Mi -a fost frică de ea încă de la început.
Degajă aerul acela de femeie atotputernică pe care -l au câteodată
văduvele italience și mamaiele negrese bisericoase. Î ți dă impresia că ar
putea să -ți tragă una la fund dacă faci vreo prostie, oricât de mică. La
început era extrem de suspicioasă la adresa mea – Cine mai e și
bâtlănița asta care -mi bântuie casa zi de zi? De la adăpostul perdelelor
afumate ale bucătăriei, mă fixa îndelung cu privirea, parcă îndoindu -se
de dreptul meu la existență. Î i zâmbeam, dar ea continua să mă fixeze,
întrebându -se dacă e sau nu cazul să pună mătura pe mine.
Dar la un moment dat ceva s -a schimbat. Chiar după episodul cu
fotocopiile.
Ketut Liyer are maldăre întregi de caiete și de catastife vechi,
acoperite cu un scris mărunt de mână în sanscrita folosită în Bali și care
conțin străvechi secrete medicale. A copiat toate textele în caiete cândva,
prin anii '40 sau '50, după moartea bunicului lui, ca să aibă notate toate
informațiile medicale trebuincioase. Că e vorba de ceva de o incalculabilă
valoare e puțin spus. Sunt cantități uriașe de date despre arbori, frunze,
plante rare și proprietățile lor curative. Sunt peste șaizeci de diagrame
despre cititul în palmă și multe alte caiete despre astrologie, mantre,
descântece și leacuri. Singura problemă e că toate caietele astea au avu t
de luptat decenii în șir cu umezeala și cu șoarecii, și acum sunt aproape
ferfeniță. Îngălbenite, sfărâmicioase și mucegăite, arată ca o grămadă de
frunze uscate gata să se dezintegreze. De câte ori întoarce o foaie, Ketut
de fapt o rupe. Săptămâna trecu tă, în timp ce țineam în mână un
asemenea caiet distrus, i -am spus:

287 — Ketut, eu nu sunt doctor ca tine, dar cred că registrul ăsta e pe
moar te.
— Crezi că pe moarte? a râs el.
— Domnule, am adăugat eu cu gravitate, opinia mea de profesionist
este că acest registru va muri în următoarele șase luni dacă nu primește
urgent îngrijiri.
După care l -am întrebat dacă n -aș putea lua caietul cu mine în oraș,
ca să -l fotocopiez înainte de a -și da obștescul sfârșit. A trebuit să -i explic
ce înseamnă să faci o fotocopie și i-am promis că aveam să țin caietul doar
24 de ore, timp în care nu i se va întâmpla nimic rău. În final, după ce
l-am asigurat în modul cel mai solemn că voi fi atentă cu înțelepciunea
moștenită de la bunicul lui, a acceptat. Am pedalat până în oraș, am intrat
în magazinul cu copiatoare și acces la internet, am reprodus cu grijă
fiecare pagină și am legat frumos fotocopiile într -un dosar de plastic. A
doua zi, înainte de prânz, îi aduceam înapoi lui Ketut ambele variante ale
registrului. A fost uimit ș i încântat de rezultat, pentru că, spunea el, avea
caietul acela de cincizeci de ani. Ceea ce putea să însemne chiar „de
cincizeci de ani‖ sau doar „de foarte mult timp‖.
L-am întrebat dacă -mi dă voie să copiez și restul caietelor, ca să se
poată păstra și informațiile de -acolo. Mi -a dat alt registru șchiop, sfâșiat și
suferind, plin de desene complicate și texte sanscrite, ca și celălalt.
— Alt pacient, mi -a spus.
— Lasă-mă pe mine să -l vindec, i -am replicat.
Alt succes răsunător. Până la sfârșitul săptămâ nii, fotocopiasem deja
multe dintre vechile lui manuscrise. Ketut își chema de fiecare dată soția
și îi arăta fericit copiile. Expresia ei nu se schimba nici măcar un pic, dar
studia cu mare atenție dosarele noi.
Lunea următoare, când am revenit, Nyomo mi -a adus cafea fierbinte
într-un borcan de dulceață. Am privit -o cum traversează curtea cu
borcanul așezat pe o farfurioară de porțelan, șchiopătând încet de -a
lungul potecii dintre bucătăria ei și prispa lui Ketut. Am crezut că lui îi
era destinată cafeaua, dar nu – el deja băuse. Era pentru mine. O făcuse

288 special pentru mine. Am încercat să -i mulțumesc, dar n -a părut să -i
placă, m -a trimis la plimbare, parcă, așa cum ușuiește cocoșul cocoțat pe
masa din fața bucătăriei atunci când face de mâncare și n -are l oc de el.
Dar a doua zi, pe lângă borcanul cu cafea, mi -a adus și un bol cu zahăr.
Ziua următoare, alături de cafea și za hăr era un cartof fiert, rece. Î n
fiecare zi din acea săptămână a mai adăugat câte ceva. Situația începuse să
semene cu jocul din copil ărie: „Mă duc la bunicuța și -mi dă un măr… Mă
duc la bunicuța și -mi dă un măr și o minge… Mă duc la bunicuța și -mi dă
un măr, o minge, un borcan cu cafea, un bol cu zahăr și un cartof rece…‖
Pe urmă, ieri, când îmi luam la revedere de la Ketut în cur te, m -am
pomenit cu Nyomo lângă mine, măturând și prefăcându -se că nu dă nici
o atenție la ce se petrecea în împărăția ei. Aveam mâinile împreunate la
spate și ea a venit înapoia mea și m -a apucat de o mână. Mi -a cotrobăit
prin palmă, ca și când ar fi înce rcat să descopere combinația unei
încuietori, și s -a oprit asupra arătătorului. Mi l -a apucat în pumnul ei
mare și vânjos și l -a strâns îndelung și cu putere. Î i simțeam dragostea
vibrând în pumn, urcându -mi prin braț și luând -o apoi în jos, până mi -a
ajuns în stomac. După care mi -a dat drumul și a plecat șchiopătând, fără
să spună măcar un cuvânt, măturând în continuare ca și cum nu s -ar fi
întâmplat nimic. Am rămas pe loc, tăcută, simțind că mă înec în două
râuri de fericire deodată.

83

Am un nou priete n. Îl cheamă Yudhi, nume care se pronunți
„iu-dei‖. E indonezian originar din Java. Ne -am cunoscut pentru că de
fapt de la el am închiriat casa; lucrează pentru proprietăreasa englezoaică
și are grijă de casă pe timpul verii, când ea e plecată la Londra. Y udhi are
27 de ani, e solid și vorbește cam ca un surfer din sudul Californiei. Îmi
spune tot timpul „omule‖ și „frate‖. Are un zâmbet capabil el singur să
oprească criminalitatea. Povestea vieții lui e tare lungă și încurcată
pentru cineva atât de tânăr.

289 S-a născut la Djakarta; mama lui era casnică, tatăl avea o mică afacere
cu frigidere și aparate de aer condiționat și era un mare fan indonezian
de-al lui Elvis. Erau creștini – lucru ciudat pentru partea asta de lume.
Yudhi spune povești palpitante despre batjocura la care -l supuneau
băieții musulmani din vecini, pentru păcate de genul „Mănânci carne de
porc!‖ sau „Î l iubești pe Isus!‖. Pe Yudhi nu -l deranjau chestiile astea; prin
firea lui, prea puține lucruri îl deranjează. Dar mamei lui nu -i plăcea
deloc să-l vadă jucându -se cu băieții musulmani, în primul rând pentru
că ei umblau de obicei desculți – lucru care -i plăcea și lui Yudhi foarte
mult, dar pe care ea îl considera neigienic. Așa că i -a spus fiului ei să
aleagă: ori iese la joacă încălțat, ori s tă în casă desculț. Pentru că nu -i
place să poarte încălțări, Yudhi și -a petrecut mare parte din copilărie și
adolescență în camera lui, unde a și învățat să cânte la chitară. Desculț.
Tipul are o ureche muzicală mai bună ca a oricui dintre oamenii pe
care-i cunosc. Cântă minunat la chitară: n -a luat niciodată lecții, dar
cunoaște armonia și melodia de parcă ar fi surorile lui mai mici. Face
combinații între muzica orientală si cea occidentală, amestecând
cântecele clasice indoneziene cu ritmuri de reggae și cu un funk în
genul celui de la începuturile carierei lui Stevie Wonder – mi-e greu să
explic, dar sunt convinsă că ar trebui să ajungă celebru. N -am întâlnit pe
nimeni care să fi ascultat muzica lui Yudhi și să nu creadă că ar trebui să
devină celebru.
Și-a dorit mai mult ca orice să ajungă în America și să intre în
showbiz. Visul oricui, de altfel. Așa că, pe când era încă adolescent și
aproape nu vorbea engleza, a reu șit să se angajeze pe o navă de croazieră a
companiei Carnival Cruise, aruncându -se astfel în lumea cea mare și
albastră și lăsând în urmă mediul sufocant al Djakartei. Slujba lui pe vas
era una dintre slujbele acelea infernale pe care le primesc de obicei
imigranții ambițioși – stătea mereu sub punte, lucra douăsprezece ore pe
zi, avea o zi liberă pe lună și f ăcea curățenie. Colegii lui erau filipinezi și
indonezieni: dormeau și mâncau în zone diferite ale vaporului, nu aveau
de-a face niciodată unii cu alții (erau musulmani și creștini, nu?). Dar, așa

290 cum îi stă în fire, Yudhi a reușit să se împrietenească cu toată lumea,
transformându -se într -un fel de om de legătură între cele două grupuri
de lucrători asiatici. A văzut că existau mai multe asemănări decât
deosebiri între cameristele, oamenii de întreținere și spălătorii de vase
care mun ceau ore nesfârșite doar ca să poată trimite familiilor vreo sută
de dolari pe lună.
Când vasul a intrat în portul New York, Yudhi n -a putut dormi deloc
toată noaptea. A stat pe cea mai înaltă punte, admirând orașul luminat
aflat la orizont, în timp ce ini ma îi bubuia de emoție. Mai târziu, a
coborât de pe vas și a chemat un taxi newyorkez, exact ca -n filme. Când
șoferul african, proaspăt imigrat în America, l -a întrebat unde să -l ducă,
Yudhi i -a răspuns: „Oriunde, omule – mergi pe unde vrei. Vreau să văd
cât mai mult.‖ Peste câteva luni, vasul ancora din nou în portul New
York. De data asta, Yudhi a debarcat cu adevărat. Contractul cu
compania de croaziere se încheiase și el voia acum să trăiască în America.
Din toate locurile posibile, a ajuns tocmai în su burbiile din New
Jersey, unde a locuit o vreme împreună cu un indonezian pe care -l
cunoscuse pe vas. Și -a găsit de lucru la un fast -food dintr -un mall – având
din nou parte de cele zece -douăsprezece ore de muncă pe zi tipice pentru
imigranți, doar că de da ta asta lucra alături de mexicani, nu de filipinezi.
În primele luni de stat în America, a învățat ma i bine spaniola decât
engleza. Î n rarele momente în care era liber, Yudhi lua autobuzul până în
Manhattan și rătăcea pe străzi, fiind încă îndrăgostit până peste cap de
marele oraș, pe care acum îl descrie ca „locul cel mai plin de dragoste din
toată lumea‖. La New York a reușit cumva (iar îi apare pe chip zâmbetul)
să intre într -un cerc de muzicieni tineri, veniți din toată lumea, cu car e a
început să cânte la chitară. Seri întregi improviza împreună cu puști
talentați din Jamaica, Africa, Franța, Japonia… Într -o astfel de ocazie a
cunoscut -o pe Ann – o blondă drăguță din Connecticut, care cânta la
chitară bas. S -au îndrăgostit. S -au căsătorit. Au găsit un apartament în
Brooklyn; erau înconjurați tot timpul de prieteni marfă, împreună cu

291 care făceau excursii până în Florida Keys. Viața era incredibil de fericită.
A învățat repede și engleza la perfecție. Se gândea să meargă la facultate.
Pe 11 septembrie 20 01, Yudhi a văzut de pe acoperișul lui din
Brooklyn cum se prăbușesc turnurile gemene. La fel ca toată lumea, a fost
paralizat de durere în fața grozăviei – cum s -a putut produce o asemenea
atrocitate tocmai în orașul cel mai plin de dragoste din toată lum ea? Nu
știu cât de atent la ce se întâmpla a fost Yudhi puțin mai târziu, când, ca
răspuns la amenințarea teroristă, congresul american a ratificat The
Patriot Act25– cu măsuri care includeau noi legi de imigrație, absolut
draconice, multe vizând în mod dir ect țările islamice, printre care și
Indonezia. Una dintre măsuri le cerea tuturor cetățenilor indonezieni
care locuiau în America să se înregistreze la Department of Homeland
Security26. Telefoanele au început să sune; Yudhi și prieten ii lui
indonezieni în cercau să -și dea s eama ce ar trebui să facă – multora le
expirase viza și se temeau că dacă se duc să se înregistreze aveau să fie
expulzați. Pe de altă parte, le era și mai frică să nu se înregistreze,
purtându -se astfel ca niște delincvenți. Probabil că fundamentaliștii
musulmani din Indonezia care umblau liberi prin America n -au ținut
cont de obligația de a se înregistra, dar Yudhi a hotărât s -o facă. Era
căsătorit cu o americancă și voia să -și aducă la zi toate actele de imigrare,
ca să devină în mod le gal cetățean american. Nu voia să trăiască
ascunzându -se.
El și Ann au fost pe la tot felul de avocați, dar nimeni n -a știut ce sfat
să le dea. Înainte de 9/11, n -ar fi existat nici o problemă – Yudhi, acum
căsătorit, ar fi putut să se ducă la biroul de imigrări, să -și reînnoiască viza

25 Pachet de legi intrat în vigoare în SUA la 26 octombrie 2001, cu scopul de a
oferi guvernului federal instrumentele necesare luptei împotriva terorismului atât în
interiorul, cât și în afara SUA. (N.t.)
26 Abreviat DHS – departament federal american a cărui principală
responsabilitate este apărarea teritoriului SUA de terorism; se ocupă totodată de situația
imigranților aflați pe teritoriul american. (N.t.)

292 și să demareze procedura de obținere a cetățeniei. Dar acum? Cine să mai
știe? „Legile n -au fost încă testate, i -au spus avocații. Vor fi testate pe
voi.‖ Așa că Yudhi și soția lui s -au dus la întâlnirea cu un foarte amabil
angajat al biroului de imigrări, căruia i -au explicat toată situația. Li s -a
spus că Yudhi trebuie să revină în aceeași zi la sediul biroului de imigrări,
în vederea „unui al doilea interviu‖. Asta ar fi trebuit să le dea de gândit;
Yudhi a fost rugat foarte insistent să revină fără soția lui, fără avocat și
fără nimic în buzunare. Sperând la o clarificare a situației, s -a întors
singur și cu mân a goală la al doilea interviu; ș i atunci l -au arestat.
L-au dus într -un centru de detenție din Elizabeth, statul New Jersey,
unde a stat închis săptămâni de -a rândul împreu nă cu nenumărați
imigranți de toate felurile, toți – ca și el – arestați de puțin timp, în urma
prevederilor din Homeland Security Act27. Mulți dintre ei trăiau și
munceau în America de ani buni și cei mai mulți nu vorbeau engleza.
Unora le fusese imposibil să-și contacteze familiile după arestare. Odată
intrați în centrul de detenție, deveniseră invizibili; nimeni nu mai știa
dacă mai trăiesc sau nu. Lui Ann, care ajunsese aproape isterică, i -a luat
câteva zile să descopere unde fusese dus soțul ei. Cea mai vie amintire a
lui Yudhi din perioada de detenție erau cei doisprezece nigerieni slabi,
negri ca tăciunele și speriați de moarte, care fuseseră găsiți ascunși în
containerele de marfă din cala unui vapor, unde stătuseră aproape o lună
înainte să fie desco periți. Încercau să ajungă în America – sau în orice alt
loc de pe pământ. Habar nu aveau unde se află. Ochii lor erau atât de larg
deschiși, spunea Yudhi, încât păreau încă orbiți de reflectoare.
După ce l -a ținut o vreme în detenție, guvernul american l -a trimis
pe prietenul meu creștin Yudhi – devenit acum suspect de terorism
islamist – înapoi în Indonezia. Asta se întâmpla anul trecut. Nu știu dacă
va mai avea voie vreodată să se apropie măcar de America. El și soția lui

27 Pachet de legi în vigoare în SUA începând din 25 noiembrie 2002, prin care s -a
decis înființarea DHS și care a extins puterile guvernului federal de monitorizare a
tuturor cetățenilor aflați pe teritoriul SUA. (N.t.)

293 încă încearcă să -și dea seama ce se va petrece cu viața lor, din care nu face
parte visul de a trăi împreună în Indonezia.
Neputând suporta ghetourile Djakartei după ce trăise atâta timp în
lumea civilizată, Yudhi a venit în Bali să caute de lucru, deși acceptarea
lui de către societate e o mare problemă, nefiind originar de aici.
E din Java, și celor din Bali nu le pl ac deloc oamenii de -acolo,
socotindu -i pe toți hoți și cerșetori. Așa se face că Yudhi are de luptat aici,
în Indonezia natală, cu mai multe prejudecăți decât pe când locuia la
New York. Nu știe ce urmează să facă. Poate că Ann va veni după el. Sau
poate că nu. Ce -ar aștepta -o aici? Tânăra lor căsnicie – care deocamdată
se rezumă la schimb de e -mailuri – e pe butuci. El nu -și găsește locul, se
simte total dezorientat. Este, î nainte de orice altceva, american. Yudhi și
cu mine folosim același argou, discutăm despre restaurantele noastre
favorite din New York și am descoperit că ne plac aceleași filme. Serile
vine pe la mine și -mi cântă la chitară niște cântece incredibile. Aș v rea să
fie celebru. Dacă ar exista dreptate pe lume, Yudhi ar fi celebru. Îmi
spune:
— Frate, de ce e viața în halul ăsta de nebună?

84

— Ketut, de ce e viața în halul ăsta de nebună? l -am întrebat a doua
zi pe vraciul meu.
— Bhuta ia, dewa ia, mi-a răsp uns el.
— Ce înseamnă asta?
— Omul e demon, omul e zeu. Amândouă adevărat.
E o idee pe care o cunosc foarte bine. Foarte indiană, foarte yoghină.
E un concept – guru ni l -a explicat de foarte multe ori – care susține că
omul se naște cu potențial la fel de mare atât pentru evoluție, cât și
pentru involuție. Elementele luminii și ale întunericului există în egală
măsură în fiecare dintre noi și e sarcina individului (sau a familiei, sau a
societății) să decidă ce anume va prevala – virtutea sau viciul. Nebun ia

294 din lume e în mare parte rezultatul dificultății oamenilor de a -și găsi
echilibrul moral interior. De aici rezultă demența (individuală sau la
nivel colectiv).
— Și ce putem face cu nebunia asta din lume?
— Nimic, râde Ketut cu blândețe. Asta e natura l a lume. Asta e
destin. Ai grijă de nebunia ta numai, fă pace la tine.
— Dar cum ar trebui să găsim pacea în noi? mai întreb.
— Cu meditație, îmi răspunde. Scopul meditației e doar fericire și
pace – foarte ușor. Azi învăț pe tine meditație nouă, te face pe rsoană și
mai bună. Se numește „meditație patru frați‖.
Ketut continuă, explicându -mi: balinezii cred că fiecare dintre noi e
însoțit la naștere de patru frați invizibili, care vin pe lume odată cu noi și
ne protejează de -a lungul întregii vieți. Când copi lul e în pântecul
mamei, cei patru frați sunt și ei acolo – sub formă de placentă, lichid
amniotic, cordon ombilical și substanța aceea gălbuie și alunecoasă care
protejează pielea bebelușului înainte de naștere. Când se naște copilul,
părinții strâng într -o nucă de cocos cât mai mult din toate aceste resturi
ale travaliului; apoi îngroapă nuca de cocos în fața ușii de la intrarea în
casă. Potrivit tradiției, nuca îngropată e locul sacru de odihnă al celor
patru frați nenăscuți, iar sălașul ei e îngrijit ve șnic, asemenea unui altar.
De când începe să înțeleagă, copilul e învățat că are patru frați care -l
vor urma mereu în lume, indiferent unde s -ar duce, și care -l vor proteja.
Frații întruchipează cele patru virtuți necesare oricărui om ca să se simtă
în siguranță și fericit în viață: inteligența, prietenia, tăria și (pe asta o
ador!) poezia. Poți să -ți chemi frații în situații de urgență, ca să te salveze
și să-ți fie de ajutor. Când mori, aceiași patru frați spirituali îți iau sufletul
și-l duc în rai.
Azi Ketut mi -a spus că până acu m n -a mai învățat pe nici un
occidental tehnica de meditație patru frați, dar pe mine mă consideră
pregătită pentru asta. Întâi îmi spune numele fraților mei invizibili –
Ango Patih, Maragio Patih, Banus Patih și Banus Patih Ragio. Mă
îndeamnă să țin minte toate aceste nume și să le cer fraților mei ajutorul

295 oricând am nevoie în viață. Îmi spune că nu trebuie să fiu prea
protocolară când vorbesc cu ei, așa cum suntem când ne rugăm lui
Dumnezeu. Am voie să le vorbesc afectuos și familiar fraților mei, pentru
că „sunt din familie‖. Mă învață să le spun numele dimineața, în timp ce
mă spăl, iar ei vor veni lângă mine. Să le spun numele și înainte să
mănânc, așa vor lua și ei parte la plăcerile mele culinare. Să -i chem
înainte să mă culc și să le spun: „Acum eu mă culc, așa că voi trebuie să
rămâneți treji și să mă ocrotiți‖ – și frații mei vor avea grijă de mine toată
noaptea și vor ține la distanță demonii și coșmarurile.
— Foarte bine, spun eu, pentru că uneori chiar am o problemă cu
coșmarurile.
— Ce coșmaruri?
Îi explic vraciului că am, încă din copilărie, același coșmar oribil: văd
lângă pat un bărbat cu un cuțit în mână. Visul e atât de real, omul e atât
de real, încât uneori mi se întâmplă să țip de groază și de fiecare dată mă
trezesc cu inima băt ându -mi nebunește (nici pentru cei cu care am
dormit în același pat n -a fost prea plăcut). Am coșmarul ăsta de când mă
știu, cam o dată la câteva săptămâni.
Îi povestesc toate astea lui Ketut, și el îmi zice că de când mă știu
înțeleg visul exact pe dos. O mul cu cuțitul de lângă patul meu nu este
vreun dușman: e de fapt unul dintre cei patru frați ai mei. E fratele
spiritual care reprezintă tăria și nu stă acolo ca să mă atace, ci ca să mă
păzească în timp ce dorm. Pesemne că mă trezesc deoarece simt cum
spiritul fratelui meu se luptă cu vreun demon care încearcă să -mi facă
rău. Și nu are în mână un cuțit, ci un kris – un pumnal mic și foarte
eficace. Nu trebuie să -mi mai fie frică. Pot să mă culc la loc, știind că sunt
ocrotită.
— Tu norocoasă, spune Ketut. Norocoasă că tu vezi. Câteodată eu
văd pe frații mei în meditație, dar foarte rar persoană obișnuită să vadă
așa. Eu cred că tu ai putere mare spirituală. Eu sper că tu poate într -o zi
vraci, femeie vraci.

296 — OK, i -am răspuns râzând, dar numai dacă fac și după mine un
serial… ca Dr. Quinn!
Fără să înțeleagă gluma, a râs împreună cu mine doar pentru că îi
place când oamenii glumesc. După care m -a învățat ca de fiecare dată
când voi vorbi cu cei patru frați spirituali ai mei să le spun cine sunt, ca să
mă p oată recunoaște. Și pentru asta trebuie să folosesc porecla secretă pe
care mi -au dat -o ei. Trebuie să le spun: „Sunt Lagoh Prano.‖
Lagoh Prano înseamnă „Corp fericit‖.
Am pedalat până acasă, silindu -mi corpul fericit să urce dealurile,
sub soarele târziu al după -amiezii. Când treceam prin pădure, un
maimuțoi mare a sărit dintr -un copac exact în fața mea, de unde mi -a
arătat supărat colții. Nici măcar n -am tresărit. I -am spus:
— Șterge -o, fraiere – am patru frați care -mi țin spatele! Și am trecut
pur și sim plu mai departe.

85

Doar că a doua zi (cu sau fără frați protectori) m -a lovit un autobuz.
Era un autobuz mai mic, dar oricum m -a zburat de pe bicicletă în timp ce
coboram pe șoseaua fără parapet. M -am trezit într -un șanț de irigații
pavat cu ciment. Martori la incident, vreo treizeci de localnici s -au dat jos
de pe motociclete ca să mă ajute (în timp ce autobuzul dispăruse de mult).
Toți m -au invitat la ei acasă să beau un ceai, oferindu -se să mă ducă la
spital și regretând sincer cele întâmplate. Nu era chiar un dezastru dacă
mă gândesc la ce se putea întâmpla. Bicicleta era întreagă, doar cu coșul
puțin în doit. Mi se crăpase și casca. (Î n situații de genul ăsta, mai bine
casca decât capul.) Cea mai mare problemă era o tăietură adâncă la un
genunchi, acoperită în clipa aceea de praf și pietricele, care în zilele
următoare, în atmosfera tropicală umedă, s -a infectat destul de urât.
N-am vrut să -l îngrijorez pe Ketut, dar peste câteva zile, fiind noi pe
prispă, m -am hotărât să -mi suflec cracul pantalonul ui, să dau la o parte

297 pansamentul îngălbenit și să -i arăt bătrânului vraci rana. S -a uitat la ea
îngrijorat.
— Infecție, mi -a pus el diagnosticul. Dureros.
— Da, am confirmat.
— Trebuie să mergi să vadă doctor.
Asta m -a cam surprins. Nu era el doctorul? Da r, nu se știe din ce
motiv, nu s -a oferit să mă ajute, așa că n -am insistat. Poate că nu dă
leacuri occidentalilor. Sau poate că avea un plan secret în ce mă privea,
pentru că datorită genunchiului rănit am ajuns s -o întâlnesc până la urmă
pe Wayan. Și de la acea întâlnire a noastră, tot ce trebuia să se mai
întâmple… s -a întâmplat.

86

Wayan Nuriyasih este, ca și Ketut Liyer, vraci. Există totuși câteva
diferențe între ei. El e în vârstă și e bărbat; ea e femeie și are spre
patruzeci de ani. El e un fel de preot, o figură mai mistică, în vreme ce
Wayan e o doctoriță practică, combină ierburi și leacuri în prăvălia
proprie și îngrijește pacienții pe loc.
Wayan are o prăvălioară la stradă în centrul Ubudului, numită
„Centru de vindecare internațional‖. Am trecut de multe ori cu bicicleta
prin fața ei în drum spre Ketut și mi -a atras atenția din cauza
nenumăratelor plante în ghivece de afară și a tablei pe care e o reclamă la
„Prânzul special cu multivitamine‖, într -o ciudată grafie de mână. Dar nu
intrasem niciodată acolo înainte să mă fi rănit la genunchi. După ce Ketut
m-a trimis la doctor, mi -am amintit de magazin și am venit aici pe
bicicletă, sperând ca cineva să mă ajute s -o scot la capăt cu infecția.
Domeniul lui Wayan cuprinde în același spațiu o cli nică foarte mică,
locuința ei și un restaurant. La subsol există o bucătărie minusculă și zona
de luat masa, cu trei mese și câteva scaune. La etaj e locul în care W ayan
face masaj și tratamente. Î n spate e un dormitor cufundat în beznă.

298 Am intrat în prăvă lie șchiopătând din cauza genunchiului dureros și
m-am autoprezentat vrăciței Wayan, o femeie extrem de atrăgătoare cu
păr negru, lucios, lung până în talie. Mai erau acolo două fete sfioase, care
se ascundeau înapoia ei; au zâmbit când le -am salutat, apoi au dispărut în
bucătărie. I -am arătat lui Wayan rana infectată și am întrebat -o dacă
poate să facă ceva. Nu după multă vreme, pe sobă fierbea o oală cu
ierburi, iar Wayan îmi dădea să beau jamu, o mixtură medicinală
indoneziana tradițională, făcută în cas ă. Mi -a pus pe genunchi niște
frunze verzi opărite și m -am simțit imediat mai bine.
Am început să povestim. Vorbea foarte bine englezește. Ca orice
localnic, mi -a pus obișnuitele trei întrebări: Unde te duci acum? De
unde vii? Ești căsătorită?
Când i -am zis că nu sunt căsătorită („nu încă!‖), a părut foarte
surprinsă.
— Niciodată căsătorită? a întrebat.
— Nu, am mințit. Nu -mi place să mint, dar am descoperit că e
preferabil să nu pomenești de divorț în fața balinezilor – prea îi mâhnești.
— Chiar niciodat ă căsătorită? a întrebat iar, uitându -se la mine cu
mare curiozitate.
— Nu, cinstit nu, am mințit. N -am fost niciodată căsătorită.
— Ești sigură?
Situația începea să fie stranie.
— Absolut sigură!
— Nici măcar o dată?
Asta e, poate să vadă înăuntrul meu.
— Păi, am mărturisit, am fost o dată…
Chipul i s -a luminat, ca și cum ar fi spus: Da, mi-am dat și eu
seama.
— Divorțată?
— Da, am zis rușinată, da. Divorțată.
— Eu văd că ești divorțată.
— Nu prea există oameni divorțați pe aici, nu -i așa?

299 — Dar și eu, s puse Wayan, spre surprinderea mea. Și eu divorțată.
— Dumneata?
— Eu făcut tot ce am putut, zise. Eu încercat tot înainte să divorțez,
rugat zi de zi. Dar trebuia să plec departe de el.
Ochii i s -au umplut de lacrimi și în secunda următoare îi țineam
mâna într-a mea și murmuram:
— Sigur că ai făcut tot ce se putea, scumpo. Sunt sigură că ai încercat
tot.
— Divorțul trist, spuse ea.
Am dat din cap.
Am rămas acolo, în prăvălioara lui Wayan, încă vreo cinci ore,
vorbind cu noua mea prietenă despre necazurile ei. Mi -a curățat
genunchiul infectat, iar eu i -am ascultat povestea vieții. Soțul lui Wayan
era un bărbat „care bea tot timpul, joacă mereu jocuri de noroc, pierde
toți banii noștri, bate pe mine când nu -i dau bani pentru joc și băutură‖.
„Bătut până ajuns în spital de multe ori.‖ Și -a dat părul la o parte,
arătându -mi niște cicatrice pe cap, și mi -a zis: „Asta de când el lovit pe
mine cu casca de motocicletă. Mereu lovit pe mine cu casca dacă el beat
sau dacă eu nu fac bani. Lovit așa mult că eu leșinat, a mețit, nu pot să văd.
Cred că eu am noroc că sunt vraci, familia mea are mulți vraci, pentru că
știu să mă vindec după ce el bate. Dacă nu, cred că pierd urechea, știi, nu
mai pot să aud. Sau poate pierd ochi, nu mai pot să văd.‖ L -a părăsit, mi -a
povestit , după ce a bătut -o așa de rău, încât „ am pierdut copilașul meu, al
doilea copilaș, din burtă‖. După ce s -a întâmplat asta, primul copil, o
fetiță isteață poreclită Tutti, i -a spus: „Mami, trebuie divorț. Când mergi
la spital lași mereu treburi prea multe în casă pentru Tutti.‖
Tutti avea patru ani când a zis asta.
În Bali, să ieși dintr -o căsătorie înseamnă să rămâi o persoană singură
și lipsită de ocrotire în niște privințe pe care occidentalii aproape că nu și
le pot imagina. Unitatea familială din inte riorul zidurilor unei locuințe
înseamnă în Bali aproape totul: patru generații de rude – veri, părinți,
bunici, copii –, trăind laolaltă într -o serie de căsuțe ce înconjoară templul

300 familiei, având grijă unii de alții de la naștere până la moarte. Locuința
familială este sursa puterii, securității financiare, îngrijirii medicale,
protecției, educației și, mai important ca orice în Bali, legăturilor
spirituale.
Locuința familială este atât de importantă în Bali, încât oamenii o
socotesc o entitate vie, cu in dividualitate proprie. Populația unui sat se
socotește de regulă nu în număr de persoane, ci de locuințe familiale.
Locuința este un univers suficient sieși. Prin urmare, n -o părăsești.
(Decât, firește, dacă ești femeie, caz în care o părăsești o singură d ată,
trecând din locuința familială a tatălui în cea a soțului.) Dacă sistemul
acesta funcționează – și în această societate sănătoasă funcționează
aproape tot timpul –, el produce ființele umane cele mai sănătoase, mai
protejate, senine, fericite și echil ibrate din lume. Dar dacă nu
funcționează, ca în cazul prietenei mele Wayan? Proscrișii sunt azvârliți
de pe orbită în vid. Wayan fie rămânea în plasa de siguranță a locuinței
familiale, cu un soț care o trimitea în permanență în spital, fie se salva și
pleca, dar nu mai avea nimic.
Mă rog, nu chiar nimic. Îi rămâneau cunoștințele enciclopedice de
vraci, bunătatea, morala de om care muncește și fiica ei Tutti – pentru
care avea de luptat serios dacă voia s -o păstreze. Societatea balineză e de
fapt patriarha lă. În rarele cazuri de divorț, copiii revin automat tatălui.
Ca s-o recupereze pe Tutti, Wayan a trebuit să -și ia un avocat, pe care l -a
plătit cu tot ce avea. Cu absolut tot. Și-a vândut nu numai mobila și
bijuteriile, ci și furculițele și lingurile, cio rapii și pantofii, cârpele de
spălat pe jos și lumânările pe jumătate consumate – totul s -a dus pe
avocat. Dar, după doi ani de luptă, și -a recuperat în fine fiica. Wayan a
avut noroc că Tutti e fată; dacă era băiat, nu și -ar mai fi văzut copilul.
Băieții sunt mult mai prețioși.
De doi ani încoace, Wayan și Tutti locuiesc pe cont propriu – singure
în stupul din Bali! –, mutându -se dintr -un loc într -altul o dată la câteva
luni, pe măsură ce banii vin și se duc, chinuite neîncetat de grija că vor
rămâne pe dr umuri. E greu, căci la fiecare mutare pacienții lui Wayan

301 (majoritatea localnici, și toți o duc prost acum) nu mai știu cum să dea de
ea. Pe deasupra, mica Tutti trebuie scoasă de la școală. Tutti era mereu
prima din clasă mai demult, iar acum a ajuns cam a douăzecea din
cincizeci de copii.
În timp ce Wayan povestește, intră ca o vijelie în prăvălioară și Tutti,
venind de la școală. Are opt ani și sclipește de inteligență și carismă ca un
foc de artificii. Bobocul ăsta de fetiță (subțirică, purtând codițe, veselă)
mă întreabă într -o engleză vioaie dacă nu vreau să mănânc de prânz,
Wayan spune: „Vai, am uitat, trebuie să mănânci ceva‖, mama și fiica
dispar grăbite în bucătărie și, cu ajutorul celor două fete sfioase care se
ascund acolo, reapar după o vreme c u cea mai bună mâncare pe care am
gustat -o până acum în Bali.
Iute ca argintul viu, mica Tutti a inaugurat fiecare fel cu câte o
explicație despre ingredientele din farfurie, însoțind -o de un zâmbet larg:
— Zeamă de ghimbir, ține rinichi curați!
— Alge de mare pentru calciu!
— Salată de roșii pentru vitamina D!
— Amestec de ierburi pentru nu iei malarie!
În cele din urmă, am întrebat -o:
— Tutti, unde ai învățat așa de bine engleza?
— Dintr -o carte! a declarat.
— Cred că ești o fată tare isteață, am informat -o.
— Mulțumesc! a spus și a schițat câteva mișcări de dans. Și tu ești fată
isteață!
Copiii din Bali nu sunt în general așa. Sunt de obicei foarte tăcuți și
politicoși și se ascund în fustele mamei. Nu era cazul lui Tutti. Era un
întreg spectacol. Un show de gesturi și replici.
— Eu arăt cărțile mele! ciripi Tutti și o luă ca o furtună în sus pe
scări, să le aducă.
— Vrea să ajungă doctor de animale, îmi zise Wayan. Care e
cuvântul în engleză?
— Veterinar?

302 — Da, veterinar. Are multe întrebări despre animale și eu nu știu
răspuns. Spune: „Mami, dacă cineva aduce la mine tigru bolnav, eu pun
mai întâi bandaj la el pe colți, ca să nu muște? Dacă un șarpe e bolnav și
are nevoie de medicament, unde e deschizătura lui?‖ Nu știu de unde are
ideile astea. Eu sper ea poate să meargă la universitate.
Tutti veni legănându -se pe scări, cu brațele pline de cărți. Se repezi
în brațele mamei ei. Wayan râse, își sărută fata și toată tristețea provocată
de amintirea divorțului îi dispăru de p e chip. Mă uitam la ele,
gândindu -mă că fetițele care -și readuc mamele la viață vor fi, când devin
mari, femei puternice. Fusese de ajuns o după -amiază ca să mă
îndrăgostesc de acest copil. Am înălțat spre cer o rugă spontană: Dă
Doamne ca Tutti Nuriyasih să bandajeze cândva colții a o mie de
tigri albi!
— O să vin și mâine, i -am f ăgăduit lui Wayan, și o să comand iar
„Prânzul special cu multivitamine‖.
— Genunchiul tău mai bine acum, spuse Wayan. Repede mai bine.
Nu mai este infecție.
Îmi șterse pasta de ierburi de pe picior. Bătu ușor, rapid rotula cu
palma, părând să caute ceva. Pe urmă îmi pipăi și celălalt genunchi,
închizând ochii. Deschise ochii, zâmbi și spuse:
— După genunchi eu spun că tu nu mult sex în ultima vreme.
— De ce? Sunt prea apropiați?
— Nu, râse ea, e cartilajul. Foarte uscat. Hormonii de la sex ung
articulații. De când tu fără sex?
— Vreun an și jumătate…
— Ai nevoie de bărbat bun. Eu găsesc bărbat la tine. Mă rog la
templu pentru bărbat bun la tine, pentru că acum tu sora mea. Și da că vii
aici mâine, eu curăț rinichii la tine.
— Un bărbat bun și pe deasupra niște rinichi curați? Foarte bună
afacere!

303 — La nimeni nu spus înainte lucruri despre divorțul meu, îmi
replică. Dar viața mea apasă, prea trist, prea greu. Nu înțeleg de ce viața
așa greu.
Deodată, am făcut un lucru ciudat. Am luat mâinile vrăciței într-ale
mele și i -am spus cu o convingere absolută: „Partea cea mai grea din viața
ta e acum în spate, Wayan.‖
După care am ieșit din prăvălie tremurând imperceptibil, inundată
de o in tuiție sau un impuls pe care nu le puteam nici identifica, nici
elimina. „

87

Zilele mele se împart acum de la sine în trei părți. Diminețile mi le
petrec cu Wayan la prăvălie, râzând și mâncând. După -amiezile mi le
petrec cu vraciul Ketut, vorbind și bând cafea. Serile mi le petrec în
grădina minunată a casei fie de una singură, citind, fie discutând cu
Yudhi, care vine p e la mine și cântă la chitară. Î n fiecare dimineață
meditez în timp ce soarele răsare peste orezarii și, înainte de culcare,
vorbesc cu cei patru frați spirituali ai mei și îi rog să aibă grijă de mine cât
timp dorm.
Sunt aici de numai câteva săptămâni și deja am sentimentul că
mi-am îndeplinit misiunea. Scopul meu în Indonezia era să -mi caut
echilibrul, dar acum nu mai simt că aș căuta ceva, pentru că echilibrul
și-a găsit singur locul. Nu mă transform într -o localnică (nu mai mult
decât în Italia sau în India), dar simt un lucru – că am ajuns la pacea
interioară – și ador felul în care zilele mele pendulează între devoțiune și
bucuriil e peisajului superb, prietenilor dragi și mâncării bune. M -am
rugat mult în ultimul timp, des și fără efort. De cele mai multe ori, îmi
dau seama că vreau să mă rog în timp ce sunt pe bicicletă și pedalez spre
casă venind de la Ketut, prin pădurea cu maimu țe sau printre orezarii,
seara târziu, după asfințit. Sigur că mă rog și să nu mă mai lovească vreun
autobuz, să nu -mi sară vreo maimuță în spinare și să nu mă muște vreun

304 câine, dar nu asta contează. Cele mai multe dintre rugăciunile mele
exprimă cea mai pură gratitudine pentru mulțumirea deplină pe care o
resimt. Nu m -am mai simțit nicicând atât de puțin împovărată de mine
însămi și de lume.
Îmi reamintesc mereu una dintre învățăturile gurului meu – despre
fericire. Ne spunea că oamenii au tendința să con sidere fericirea un noroc
care dă peste ei, ceva ce te va învălui, ca vremea frumoasă, dacă soarta îți
surâde. Doar că fericirea nu funcționează așa. Fericirea e consecința
propriului efort. Te lupți pentru ea, muncești pentru ea, insiști, uneori
mergi pân ă la capătul pământului în căutarea ei. Trebuie să participi
mereu la manifestările lucrurilor bune care îți apar în viață. Iar când
atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodată să lenevești, să renunți la a
o menține: trebuie să te străduiești din răs puteri să înoți contra
curentului, ca să fii veșnic în unda fericirii, ca să plutești mereu deasupra
ei. Căci dacă nu faci asta sentimentul lăuntric de mulțumire se va scurge
încet -încet din tine. E ușor să te rogi când ai nevoie de ajutor, dar să
continui să te rogi chiar și când criza a trecut e ca un proces de
cicatrizare, care -ți ajută sufletul să păstreze tot ce a reușit cu greu să
dobândească.
Amintindu -mi de toate aceste lucruri în timp ce pedalez în voie, la
asfințit, spun încontinuu rugăciuni care se transformă în făgăduieli, îi
descriu lui Dumnezeu starea de armonie la care am ajuns și îi spun: „Asta
aș vrea să am. Te rog, ajută -mă să țin mereu minte acest sentiment de
împlinire și să -l păstrez mereu.‖ Î mi plasez toată fericirea într -o bancă,
undev a – nu cu garanții de stat, ci cu garanțiile pe care doar cei patru frați
spirituali ai mei le pot oferi, ei fiind asigurările mele în fața încercărilor
viitoare ale vieții. E un exercițiu pe care l -am denumit „Fericire
responsabilă‖. În timp ce mă concent rez asupra Fericirii responsabile, îmi
aduc aminte și de ce spunea cândva prietena mea Darcey – că toată
durerea și necazurile lumii sunt cauzate de oamenii nefericiți. Și nu doar
la nivel mare, ca în cazul lui Hitler și Stalin, ci și la cel mai mic nivel
personal. Chiar și în viața mea: acum văd exact unde și când anume

305 nefericirea mea a adus suferință, disperare și (cel puțin) neplăceri celor
din jur. Deci căutarea mulțumirii proprii nu e doar un efort de
autoconservare, care îți este doar ție folositor, ci e un dar generos pe
care-l faci întregii lumi. Curățat de toată nefericirea ta, nu mai stai în
drumul nimănui. Încetezi să mai fii un obstacol nu numai pentru tine,
ci și pentru toți ceilalți. Abia atunci devii liber să -i ajuți și să -i bucuri pe
alții.
Pentru moment, persoana de care mă bucur cel mai mult e Ketut.
Bătrânul – cu adevărat unul dintre cei mai fericiți oameni pe care i -am
întâlnit vreodată – se deschide total înaintea mea, acceptă să -i pun cele
mai insistente întrebări despre divinitate și d espre natura umană, îmi
plac tehnicile de meditație pe care mi le -a arătat, simplitatea amuzantă a
„zâmbetului în ficat‖ și prezența reconfortantă a celor patru frați
spirituali. Ieri mi -a spus că știe șaisprezece tehnici diferite de meditație și
foarte mu lte mantre pentru tot felul de lucruri. Unele au scopul de a
aduce pace și fericire, altele sunt pentru sănătate; dar altele sunt pur
mistice – îl transportă în alte zone ale conștiinței. Mi -a spus, de exemplu,
că știe o tehnică de meditație care -l duce „l a sus‖.
— La sus? Ce e la sus? am întrebat eu.
— La șapte niveluri sus, mi -a răspuns. La rai.
Auzind atât de cunoscuta idee a celor „șapte niveluri‖, l -am întrebat
dacă voia să spună că meditația lui reușea să -l ducă prin cele șapte chakre
sacre ale corpul ui, pe care le cunoșteam deja din yoga.
— Nu chakre, mi -a replicat. Locuri. Meditația duce pe mine în șapte
locuri în univers. Sus și sus. Ultimul loc ajung la rai.
— Ai fost în rai, Ketut?
A zâmbit. Normal că a fost, mi -a răspuns. E ușor de ajuns în rai.
— Cum e acolo?
— Frumos. Totul frumos acolo. Toate persoanele frumoase sunt
acolo. Toate lucrurile bune de mâncat sunt acolo. Tot ce e dragoste e
acolo. Raiul e dragoste.

306 După care Ketut mi -a spus că mai știe o tehnică de meditație. „La
jos‖. Meditația ast a în jos îl duce la șapte niveluri dedesubtul lumii. E o
tehnică periculoasă. Nu e pentru începători, e doar pentru un maestru.
Am întrebat:
— Dacă în primul caz urci în rai, atunci înseamnă că în al doilea fel
de meditație cobori în…?
— Iad, mi -a termin at el propoziția.
Interesant. Conceptele de rai și iad nu sunt idei cu care te întâlnești
prea des în hinduism. Hindușii concep universul în termeni de karma,
un proces continuu în decursul căruia nu „ajungi‖ nicăieri definitiv la
sfârșitul vieții – nu în rai sau în iad –, ci ești „reciclat‖ înapoi pe pământ
sub altă formă, ca să -ți poți rezolva toate greșelile sau relațiile rămase
neîncheiate în viața anterioară. Când, în final, atingi perfecțiunea, ieși
complet din ciclu și te topești în marele Nimic. Noțiunea de karma
presupune că raiul și iadul există doar pe pământ, unde avem posibilitatea
să le creăm chiar noi atunci când – în funcție de destinul și caracterul
fiecăruia – alegem să facem fie binele, fie răul.
Conceptul de karma mi -a plăcut dintotdea una. Nu chiar la propriu.
Nu neapărat pentru că aș crede că am fost paharnicul Cleopatrei, ci
într-un sens mai metaforic. Filozofia karmică mă atrage în plan figurat
pentru că, și pe parcursul unei singure existențe, e evident cât de des
trebuie să ne repe tăm greșelile, rămânând supuși acelorași dependențe și
acte compulsive, care generează iar și iar aceleași rezultate catastrofice și
dureroase, până când reușim să ne oprim și să le îndreptăm. Aceasta e
lecția supremă a karmei (și, în treacăt fie spus, a p sihologiei occidentale):
rezolvă -ți acum problemele, pentru că altfel vei avea de înfruntat
consecințele lor mai târziu, când vei strica din nou totul. Or, tocmai
repetarea aceasta a unei suferințe este, de fapt, iadul. Da că reușești să ieși
din cercul nesfârșit al repetării greșelilor, ajungând la un nou nivel de
înțelegere, acolo vei găsi raiul.

307 Dar Ketut vorbea altfel despre rai și iad; vorbea ca și când ar fi locuri
reale din univers, pe care el chiar le vizitase. Sau asta înțelesesem eu. Am
vrut să cla rific lucrurile și l -am întrebat:
— Ai fost și în iad, Ketut?
A zâmbit. Normal că fusese și în iad.
— Cum e în iad?
— La fel ca rai, a venit răspunsul.
Mi-a observat nelămurirea și a încercat să explice:
— Universul e un cerc, Liss.
Tot nu eram sigură că înțeleg.
— La sus, la jos – la sfârșit, toate la fel -la fel.
Mi-am amintit ceva din vechea mistică creștină: Cum e deasupra,
așa și dedesubt. Am întrebat:
— Atunci cum faci deosebirea între rai și iad?
— Cu drum pe care mergi. Rai, mergi sus, prin șapte lo curi fericite.
Iad, mergi jos, prin șapte locuri triste. De aia e mai bine pentru tine să
mergi sus, Liss. Râse.
— Adică e mai bine să -ți petreci viața pe drumul care duce în sus,
prin locurile fericite, dacă destinațiile – raiul și iadul – sunt oricum la fel,
nu?
— La fel -la fel, spuse. La fel la sfârșit, așa că mai bine fericit pe drum.
Am continuat:
— Deci dacă raiul e dragoste, atunci iadul e…
— Și iad dragoste.
M-am gândit o vreme la treaba asta, încercând să pun totul cap la
cap. Ketut a râs din nou și m-a bătut afectuos peste genunchi.
— Mereu greu pentru persoană tânără să înțeleagă asta!

88

În dimineața asta eram, ca de obicei, la Wayan. Se tot gândea cum
să-mi facă părul să crească mai des și mai repede. Cum ea are o mân drețe

308 de păr des și strălucitor, care aproape că -i ajunge până la fund, îi pare rău
de mine și de claia mea blondă, pleoștită. Ca vraci, sigur că are o soluție ca
să mi se îndesească părul, doar că nu -mi va fi deloc ușor s -o pun în
practică. În primul rând, trebuie să găsesc un bananier, după care să -l tai
eu, cu mâinile mele. Trebuie să „arunc vârful copacului‖, după care să fac
o adâncitură mare, „ca o piscină‖, în buturuga rămasă. Apoi trebuie să
acopăr totul cu o bucată de lemn, ca să nu intre roua și ploaia înăuntru.
Peste câteva zile, când mă întorc la buturuga scobită, am s -o găsesc plină
de toată seva pe care au colectat -o rădăcinile bananierului – încă vii și
înfipte în pământ. Trebuie să iau toată seva de -acolo în niște sticle și s -o
aduc la Wayan. Ea o s -o descânte ș i o s -o sfințească la templu pentru
mine, după care o să mă frece pe cap în fiecare zi cu sevă de bananier. Îmi
garantează că în câteva luni o să am păr des și strălucitor până la fund, așa
cum are ea.
— Și dacă ești cheală, spune, asta face să ai păr.
În timp ce noi discutăm, Tutti, care s -a întors de la școală, stă pe jos și
desenează o casă. Cele mai multe dintre desenele lui Tutti sunt desene cu
case. Își dorește la culme să aibă si ele o casă a lor. În fundal desenează
mereu câte un curcubeu și lângă c asă – o familie zâmbitoare; cu tot cu
tată.
Asta facem zi de zi când merg la Wayan. Stăm și vorbim; Tutti
desenează, iar eu și Wayan râdem și ne tachinăm reciproc. Umorul lui
Wayan e fără perdea, vorbește mereu despre sex, mă ceartă că sunt
singură și face speculații în legătură cu înzestrarea genitală a fiecărui
bărbat care trece pe stradă. Îmi tot spune că se duce la templu și se roagă
în fiecare seară ca în viața mea să apară un bărbat care să -mi devină iubit.
I-am repetat și în dimineața asta:
— Nu, Way an, n -am nevoie. Mi s -a frânt inima de prea multe ori.
— Știu leac eu pentru inimă frântă, mi -a răspuns.
Pe un ton autoritar și cu un aer de specialist, îmi enumera pe degete
cele șase elemente ale Tratamentului Infailibil pentru Vindecarea
Inimilor Frânte :

309 — Vitamina E, dormi mult, bei multă apă, călătorești departe de
fostul iubit, meditezi și înveți inima că așa e destinul.
— Le-am făcut pe toate, mai puțin vitamina E.
— Atunci tu vindecată. Și acum tu ai nevoie de bărbat nou. Eu aduc
bărbat, cu rugăciun i.
— Păi eu nu mă rog pentru un bărbat, Wayan. Singurul lucru pentru
care mă rog în perioada asta e să am eu pace în inimă.
Wayan și -a ridicat ochii spre cer, ca și când ar fi spus: Da, bine, cum
spui tu, albă mare și ciudată ce ești, după care a explicat:
— Asta pentru că tu ai problemă mare la memorie. Nu mai amintești
ce bun e sex. Eu am avut problemă mare la memorie când eram
căsătorită. Când vedeam bărbat frumos că trece pe stradă, uitam că am
bărbat acasă.
Aproape că a căzut pe podea de -atâta râs. Apo i și-a revenit și a
încheiat:
— Toată lumea are nevoie de sex, Liz.
Chiar atunci, pe ușă a intrat o femeie care arăta extraordinar, cu un
zâmbet luminos ca un far. Tutti i -a sărit în brațe și a început să strige
„Armenia! Armenia! Armenia!‖. Ceea ce s -a dovedit a fi chiar numele
femeii, și nu cine știe ce strigăt naționalist de luptă. Am făcut cunoștință
cu Armenia, care mi -a spus că e braziliancă. Femeia asta era atât de
energică, atât de braziliancă! Era superbă, îmbrăcată elegant,
fermecătoare, plină de vervă și fără vârstă, dar insistent de sexy.
Armenia e și ea prietenă cu Wayan și vine des pe la ea să mănânce și
să-și ia tot felul de tratamente tradiționale pentru frumusețe. S -a așezat
cu noi și am vorbit și bârfit aproape o oră. Mai are de stat o săpt ămână în
Bali înainte să plece ori în Africa, ori poate înapoi în Tailanda, unde are o
afacere. Aflu că Armenia n -a avut o viață tocmai plicticoasă.
A lucrat pentru înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați. Prin anii
'80 a fost trimisă în junglele din El Sa lvador și Nicaragua, pe când ambele
țări erau zone de război civil; rolul ei era să -și folosească frumusețea,
farmecul și inteligența pentru a -i aduce pe generali și pe rebeli la masa

310 tratativelor (ceva în genul „Putere frumoasă‖ a lui Ketut). Acum conduce
Novica – o companie multinațională de marketing, care susține artiști
locali din toată lumea, vânzându -le operele pe internet. Vorbește vreo
șapte sau opt limbi. Are cei mai fabuloși pantofi pe care i -am văzut de
când am plecat de la Roma.
După ce s -a uitat și la mine, și la Armenia, Wayan mi -a spus:
— Liz, tu de ce nu încerci să fii sexy ca Armenia? Tu fată așa
frumoasă, tu ai capital bun de față frumoasă, corp frumos, zâmbet frumos.
Dar porți tricou rupt, mereu tricou la fel, porți pantaloni rupți, mereu la
fel. Tu nu vrei să fii sexy ca ea?
— Wayan, Armenia e braziliancă. E o situație complet diferită,
m-am apărat eu.
— De ce diferită?
— Armenia, i -am spus noii mele prietene. Încerci, te rog, să -i explici
lui Wayan ce înseamnă să fii braziliancă?
Armenia a râs, după care a răspuns foarte serios:
— Bun, eu am încercat întotdeauna să fiu drăguță și feminină chiar
și în zonele de război și în taberele de refugiați din America Centrală.
Nici în timpul celor mai mari crize și tragedii nu ai motive să contribui la
mizeria generală arătând mizerabil. Asta -i filozofia mea. De aceea m -am
machiat și am purtat bijuterii chiar și în junglă – nimic extravagant,
bineînțeles, dar o brățară mică de aur, niște cercei, puțin ruj, un parfum
bun, destul cât să se vadă că încă nu mi -am pierdut respectul de sine.
Într-un fel, Armenia îmi aduce aminte de englezoaicele epocii
victoriene, care călătoreau prin toată lumea și care susțineau că nu există
vreo scuză valabilă ca în Africa să te îmbraci cu ceva ce ți -ar fi rușine să
porți într -un salon englezesc. Armenia e incredibil de activă. Pentru că
avea treabă, n -a stat prea mult la Wayan, dar m -a invitat în acea seară la o
petrecere. Cunoaște un alt expat brazilian care locuiește în Ubud și care
dă diseară o petrecere specială la u n restaurant drăguț din oraș. Are să
pregătească o feijoada – un festin tipic brazilian, constând din mormane
de carne de porc și de fasole neagră. Vor fi și cocteiluri braziliene, firește.

311 Și tot felul de expați interesanți din toată lumea, care locuiesc aici, în
Bali. Nu vreau să merg și eu? Poate că după restaurant vor ieși undeva la
dans. Nu prea știe dacă -mi plac sau nu petrecerile, dar…
Cocteiluri? Dans? Mormane de carne de porc?
Vin sigur.

89

Nici nu mai țin minte când m -am îmbrăcat elegant ultim a oară, dar
în seara asta am scormonit în rucsac după singura mea rochie decoltată,
cu bretele subțiri, pe care o am în fundul bagajului, și m -am îmbrăcat cu
ea. M -am dat chiar și cu ruj. Nu mai țin minte nici când m -am dat cu ruj
ultima oară, dar cu sigur anță a fost cu mult înainte să ajung în Ind ia. În
drum către petrecere, m -am oprit acasă la Armenia, care m -a împodobit
cu bijuteriile ei elegante, m -a lăsat să mă dau cu parfumul ei elegant, mi -a
adăpostit bicicleta la ea în curte și m -a dus la petrecere cu mașina ei
elegantă, așa cum îi stă bine unei femei adulte, cu scaun la cap.
M-am distrat nemaipomenit la cină cu toți oamenii ăia veniți din
toată lumea și am simțit că redescopăr toate aspectele personalității mele
sociabile, pe care aproape că le uita sem. M -am și amețit un pic, lucru
mare după lunile de purificare și rugăciuni în ashram și de ceaiuri băute
în grădina mea plină de flori din Bali. Și am flirtat! Nu mai flirtasem cu
nimeni de secole! Avusesem de -a face în ultima vreme numai cu călugări
și vraci, iar acum, dintr -odată, mă pomeneam că scot de la păstrare
vechea mea sexualitate. Deși nu prea pot spune cu cine am flirtat. Era ca
un soi de aură pe care o răspândeam în jur. Mă atrăgea cumva fostul
ziarist australian atât de spiritual, așezat lân gă mine la masă? („Aici toți
suntem bețivi – spunea el. Și dăm scrisori de recomandare altor bețivi ca
noi.‖) Sau poate intelectualul neamț foarte tăcut d in capătul celălalt al
mesei? (Î mi promisese că o să -mi împrumute romane din biblioteca lui.)
Sau o fi fost brazilianul mai în vârstă și foarte arătos care pregătise
festinul ăla enorm pentru noi toți? (Mi -au plăcut accentul și ochii lui

312 căprui, deosebit de calzi. Și cum a gătit, bineînțeles. Nu știu ce m -a
apucat, dar i -am zis ceva teribil de provocator. Spunea, autoironie: „Sunt
o catastrofă de brazilian – nu știu nici să dansez, nici să joc fotbal, nici să
cânt la vreun instrumen t.‖ M -am pomenit că -i răspund: „ Așa o fi, dar
presimt că ai fi un Casanova foarte bun.‖ Câteva secunde, timpul s -a oprit
pur și simplu în loc. Ne uitam unul la celălalt de parcă am fi spus Hm,
interesant fel de a pune problema. Îndrăzneala mea încă plutea ca un
parfum în aerul dintre noi. El nu a negat ce -i spusesem. Eu mi -am mutat
prima privirea, simțind că mă înroșesc.)
Oricum, feijoada a fost incredibilă. Imorală, iute și sățioasă – adică
tot ce nu găsești în bucătăria balineză tipică. Am mâncat farfurii întregi
de carne de porc și am ajuns la concluzia că n -o să devin niciodată
vegetariană atâta timp cât există așa ceva pe lume . După cină am mers să
dansăm într -un club – dacă se poate numi așa. Aducea mai mult cu o
discotecă de plajă, doar că n -avea plajă. Înăuntru era o formație de puști
balinezi care cânta un reggae foarte bun, iar clienții erau o amestecătură
de toate vârstel e și naționalitățile, de la străini stabiliți pe insulă și turiști
până la tineri localnici superbi, băieți și fete, care dansau relaxați, fără
inhibiții. Armenia n -a mai venit, spusese că a doua zi are treabă, dar
arătosul domn brazilian s -a oferit să -mi fie însoțitor. Nu dansa atât de
prost cum se lăudase. Probabil că știa să joace și fotbal. Îmi deschidea
ușile, îmi făcea complimente, îmi spunea „dragă‖ – mă simțeam bine
alături de el. Ce -i drept, mai apoi am observat că spunea „dragă‖ tuturor,
chiar și barmanului păros care ne servea. Dar, oricum, era foarte plăcut să
primesc atâta atenție…
Nu mai fusesem într -un bar de foarte mult timp. Nici în Italia nu
fusesem în baruri, de fapt nici în perioada mea cu David nu prea
mergeam. Cred că ultima dată am d ansat într -un local pe vremea când
încă eram căsătorită… și ne mergea bine împreună, dacă stau să mă
gândesc. Doamne, au trecut secole de -atunci! Pe ringul de dans m -am
întâlnit cu Stefania, o italiancă tânără și vioaie pe care o cunoscusem de
curând la un curs de meditație din Ubud, și am dansat împreună cu părul

313 fluturând, șuvițe blonde și șuvițe negre, învârtindu -ne vesele pe ring.
Muzica s -a oprit cândva după miezul nopții și oamenii s -au amestecat,
grupuri -grupuri.
Și așa am făcut cunoștință cu Ian. Chiar mi -a plăcut tipul ăsta! Mi -a
plăcut de la bun început. Arăta foarte bine, era o combinație între Sting și
fratele mai mic al lui Ralph Fiennes. Era galez, așa că avea vocea aia a lor
adorabilă. Vorbea bine, era deștept, punea întrebări, discuta cu St efanie
în aceeași italiană stângace ca și mine. Am aflat că era percuționist în
formația de reggae de-acolo și cânta la bongo. Așa că am făcut o glumă,
i-am zis că e de fapt „bongo -lier‖, adică în loc să aibă gondolă, el are
bongo, și cumva ne -am apropi at și am continuat cu râsetele ș i
conversația.
La un moment dat a apărut Felipe – așa îl chema pe brazilian. Ne -a
invitat pe toți să mergem la un restaurant foarte la modă, al unor
europeni stabiliți în Bali, care nu se închide niciodată, poți să -ți faci de
cap acolo și ești servit cu bere și aiureli la orice oră. M -am pomenit că mă
uit la Ian (oare el voia să meargă?) și, când a spus că merge, am spus că
merg și eu. Așa că ne -am dus cu toții la restaurant, unde am vorbit și am
râs cu Ian toată seara. Da – îmi plăcea tipul. Era primul bărbat după foarte
mult timp despre care puteam să spun că -mi place în felul acela. Avea
câțiva ani mai mult ca mine și avusese o viață interesantă, cu toate
punctele esențiale în CV bifate (îi plăcea Familia Simpson, călătorise î n
toată lumea, trăise la un moment dat într -un ashram, l -a pomenit pe
Tolstoi, părea să aibă o slujbă etc). Își începuse cariera în armata
britanică, unde fusese expert genist în Irlanda de Nord. După care s -a
ocupat de detonat mine ca specialist internați onal și a construit tabere de
refugiați în Bosnia. Acum era într -o pauză, pe care și -o petrecea în Bali,
unde se relaxa cântând în formația de reggae… toate, chestii care te
amețeau.
Nu-mi venea să cred că se făcuse ora trei jumătate dimineața și eu
eram încă trează – și nu ca să meditez! Eram trează la ora aceea, purtam
rochie și vorbeam cu un străin atrăgător. Ce schimbare radicală! La

314 sfârșitul serii, eu și Ian ne -am mărturisit unul celuilalt cât de bine ne -am
simțit împreună. M -a întrebat dacă îi pot da numărul meu de telefon și
i-am spus că n -am așa ceva, dar am o adresă de e -mail. Mi -a răspuns:
— Daaa, dar prin e -mail e așa de… Îh…
Așa că la despărțire n -am făcut schimb de numere de telefon sau de
altceva. Doar ne -am îmbrățișat, și el mi -a spus:
— Ne mai vedem noi dacă ei – și a arătat în sus, către cerul zei lor –
vor asta.
În zori, Felipe – arătosul domn brazilian mai în vârstă – s-a oferit să
mă ducă acasă. În timp ce mașina urca pe drumurile șerpuite dintre
orezarii, mi -a spus:
— Dragă, toată s eara ai vorbit cu cel mai mare mincinos din Ubud.
Mi s-a strâns inima.
— Ian e mincinos? am întrebat. Spune -mi acum, ca să nu aflu prea
târziu.
— Ian? a răspuns Felipe și a început să râdă. Nu, dragă, Ian e un tip
serios. E un om bun. Mă refeream la mine. Eu sunt cel mai mare
mincinos din Ubud.
O vreme am continuat drumul în tăcere.
— Dar să știi că doar te tachinez, a adăugat.
A urmat o altă lungă tăcere, după care m -a întrebat:
— Îți place Ian, nu -i așa?
— Nu știu, am spus. Nu aveam mintea tocmai limpede după toate
cocteilurile braziliene pe care le băusem. E interesant, inteligent. A
trecut mult timp de când nu m -am mai gândit cum ar fi să -mi placă
cineva.
— O să ai parte de câteva luni minunate în Bali. Așteaptă și o să vezi
că am dreptate.
— Nu prea ști u de câtă viață socială o să fiu în stare, Felipe. Am doar
rochia asta. Oamenii o să observe că mă îmbrac mereu cu aceeași rochie.
— Dragă, ești tânără și frumoasă. N -ai nevoie decât de o unică
rochie.

315 90

Eu – tânără și frumoasă?
Credeam că sunt bătrână ș i divorțată.
Abia dacă pot închide ochii în noaptea asta. M -am dezobișnuit
complet să fiu trează la ore târzii, muzica încă îmi bubuie în urechi, părul
îmi miroase a fum de țigară, stomacul s -a revoltat de cât alcool a primit.
Ațipesc un pic, după care mă trezesc odată cu soarele, așa cum fac de
obicei. Doar că în dimineața asta nu sunt deloc odihnită, nu -mi găsesc
liniștea și în nici un caz nu sunt în stare să meditez. De ce sunt așa
agitată? Am avut parte de o seară foarte plăcută, nu? Am cunoscut niște
oameni interesanți, m -am îmbrăcat frumos, am dansat, am flirtat cu
bărbați…
BĂRBAȚI.
Devin încă mai agitată când ajung la cuvântul ăsta, aproape că am un
atac de panică. Nu mai știu cum se face. Pe vremuri flirtam cu
nerușinare, în adolescență și pe la do uăzeci și ceva de ani aveam o
îndrăzneală ieșită din comun. Parcă -mi aduc aminte că a fost plăcut
cândva – să cunosc un bărbat, să -l ademenesc către mine, să -i arunc tot
felul de invitații și provocări mai mult sau mai puțin voalate, să dau
deoparte toate precauțiile și să las lucrurile să -și urmeze în voie cursul.
Dar acum nu simt decât valuri de panică și de îndoială. Încep să toc
mărunt toată seara și fac din țânțar armăsar, închipuindu -mi cum ar fi să
mă combin cu galezul care nu mi -a dat nici măcar adr esa de e -mail. Deja
îmi văd viitorul cu el, inclusiv toate argumentele mele împotriva
fumatului (are acest prost obicei). Mă întreb dacă relația cu un bărbat nu
mi-ar da iar peste cap toată călătoria/cariera de scriitoare/viața etc. Pe de
altă parte – o mi că poveste de amor ar fi ceva drăguț. Am în urmă o
perioadă lung ă, foarte lungă de uscăciune. (Î mi aduc aminte ce mă sfătuia
Richard din Texas odată, apropo de viața mea amoroasă: „Fato, tu ai
nevoie de cineva care să oprească seceta. Treb'e să -l găsești p e omu care
aduce ploaia‖) După care mi -l imaginez pe Ian, cu torsul lui frumos de

316 soldat, cum vine aici pe motocicletă și face dragoste cu mine în grădină,
Doamne, tare bine ar fi… Totuși gândul ăsta deloc neplăcut reușește
cumva să mă zgârie pe creier ș i să mă facă din nou să mă perpelesc, căci
nu vreau să mai sufăr iar din dragoste. După care începe să -mi fie dor de
David mai mult decât mi -a fost vreodată în ultimele luni și încep să mă
gândesc: Poate ar trebui să-l sun și să-l întreb dacă vrea să mai
încercăm o dată… (Urmează o foarte clară intervenție a lui Richard,
care-mi spune: Vai, dar ești genială, măi Provizii! Ce-ai făcut aseară?
După ce te-ai amețit, ți-ai tras și-o lobotomie, cumva?) De la
gândurile despre David până la obsesiile legate de divorț calea e tare
scurtă, și foarte repede încep din nou (ca pe vremuri) cu autoflagelarea:
fostul meu soț, divorțul…
Măi Provizii, io credeam că terminasem cu subiectu ' ăsta.
După care, din nu știu ce motiv, încep să mă gândesc la Felipe –
domnul brazilian cel arătos. E drăguț. Felipe. Spune că sunt tânără și
frumoasă și că o să mă simt minunat în Bali. Are dreptate, nu? Ar trebui
să mă relaxez și să încep să mă distrez și eu puțin, nu? Dar dimineața asta
nu e deloc distractivă.
Nu mai știu cum se face, nu mai știu…

91

— Ce e viața asta? Tu înțelegi? Eu nu înțeleg.
Vorbește Wayan.
Mă întorsesem în restaurantul ei să mănânc deliciosul prânz special
cu multivitamine, în speranța că avea să -mi vindece și mahmureala, și
anxietatea. Armenia, braziliancă, era și ea acolo și arăta ca de obicei – de
parcă se întorsese după un weekend de rel axare, oprindu -se pe drum la
un salon de cosmetică. Micuța Tutti era pe podea și desena case, ca de
obicei.
Wayan tocmai aflase că în august – adică peste doar trei luni –
contractul ei de închiriere urma să fie reînnoit, ceea ce însemna că și

317 chiria avea să crească. Probabil va trebui să se mute din nou, pentru că
nu-și va mai putea permite să rămână acolo. Singura problemă era că
poseda în bancă doar vreo 50 de dolari și n -avea nici cea mai vagă idee
unde să se ducă. Mutatul însemna ca Tutti să fie din no u retrasă de la
școală. Le trebuia o casă a lor. Felul în care trăiau nu era nici pe departe
potrivit pentru o mamă și o fiică din Bali.
— De ce nu se termină suferința niciodată? întrebă Wayan. Nu
plângea, doar punea o întrebare simplă, exasperată, la car e nu exista
răspuns. De ce trebuie tot să repeți, să repeți, niciodată nu ter minat,
niciodată nu odihnești? Î ntr-o zi muncești așa din greu, dar a doua zi
trebuie muncești la fel. Mănânci, dar a doua zi iar foame. Găsești
dragoste, după aia dragostea pleac ă. Te naști cu nimic – nu ceas, nu
tricou. Muncești așa din greu și mori cu nimic – nu ceas, nu tricou. Ești
tânăr, după aia ești bătrân. Nu contează cât muncești, tot ajungi bătrân,
nu poți opri bătrânețe.
— Nu e cazul Armeniei, am glumit eu. Se pare că e a nu
îmbătrânește.
— Dar asta e pentru că Armenia braziliancă, a adăugat Wayan,
înțelegând în fine cum merg lucrurile pe lumea asta.
Am râs toate, însă era un râs amar, pentru că nu exista nimic
amuzant în situația lui Wayan pe lumea asta. Datele erau urmă toarele:
mamă singură, copil precoce, afacere de simplă su bzistență, sărăcie
iminentă, posibilitate mare de rămas pe drumuri . Unde să meargă
Wayan? E evi dent că nu poate locui cu familia fostului soț. Fam ilia ei
trăiește departe, la ț ară. Sunt țărani sărac i, cultivatori de orez, locuiesc
afară din oraș ș i, dacă s -ar muta la ei, asta ar însemna sfârșitul afacerii ei
de vrăciță .
Pacienților le -ar fi imposibil să dea d e ea, iar Tutti nu va mai putea
niciodată să -și continue școala, ca până acum – așa că adio F acultate de
Doctori de Animale. Au mai apărut și altele între timp. Le țineți minte pe
cele două fete sfioase care se ascundeau în bucătărie când am venit prima
dată aici?

318 Sunt de fapt două orfane pe care Wayan le -a adoptat. Le cheamă
Ketut pe amândouă (do ar ca să se bramburească și mai mult cartea asta) și
li se spune Ketut Mare și Ketut Mică. Wayan le -a găsit pe amândouă,
acum câteva luni, moarte de foame și cerșind prin piață. Fuseseră
abandonate acolo de o femeie parcă ieșită din cărțile lui Dickens –
probabil o rudă de -a fetelor, un fel de codoașă de copii cerșetori. Lăsa
copii orfani prin piețe la cerșit, seara îi lua cu o mașină, le lua banii strânși
peste zi și îi ducea undeva să doarmă. Când le -a găsit Wayan, fetele nu
mai mâncaseră de câteva zile ș i erau pline de păduchi, de paraziți
intestinali și de tot ce se mai poate închipui. Crede că cea mică are în jur
de zece ani, iar cea mare vreo treisprezece. Ele oricum nu știu nici câți
ani au, nici ce nume de familie poartă. (Ketut Mică știe doar că s -a născut
în același an cu „porcul cel mare‖ din satul ei; ceea ce nu ne -a fost de
mare ajutor când am încercat să stabilim data.) Wayan le -a luat acasă și
are grijă de ele exact cum are de Tutti, cu aceeași afecțiune. Dorm toate
patru pe o singură saltea în dormitorul de la etaj.
Cum a găsit o mamă singură din Bali – pândită de o posibilă evacuare
– atâta forță sufletească încât să mai aducă acasă doi copii fără adăpost e
ceva ce depășește cu mult puterea mea de înțelegere în materie de
compasiune.
Vreau să le ajut.
Asta era! Asta însemna senzația de tremur interior pe care o
avusesem când plecasem de la Wayan, după ce făcusem cunoștință. De
atunci am vrut s -o ajut pe femeia asta singură, cu trei copii de crescut.
Voiam să le iau pe sus și să le duc cumva înt r-o viață mai bună. Doar că
nu reușeam să -mi dau seama ce am de făcut. Dar azi, în timp ce mâneam
de prânz împreună cu Wayan și Armenia și discutam de -ale noastre, ca
de obicei, m -am uitat la micuța Tutti și am observat că făcea ceva destul
de ciudat. Se p limba prin prăvălie cu o placă mică de ceramică, smălțuită
într-un albastru inten s. O ținea în palmele înălțate ș i murmura un soi de
incantație. M -am uitat la ea o vreme, curioasă să înțeleg ce face. Tutti s -a
jucat cu bucata de ceramică mult timp: o arunc a în aer, îi șoptea, îi cânta,

319 o târa pe podea ca pe o mașinuță de jucărie. Î n final s -a așezat pe ea
într-un colț ferit, cu ochii închiși, cântându -și sieși, închisă într -un
spațiu invizibil, doar al ei, învăluită într -un soi de transă mistică.
Am întreba t-o pe Wayan ce se întâmplă. Am aflat că fetița găsise
bucata de ceramică pe lângă un șantier din apropiere, unde se
construiește un hotel de lux. De atunci îi tot spune lui Wayan: „Dacă vom
avea vreodată casa noastră, poate îi punem o podea albastră frumo asă, așa
ca asta.‖ Acum, susține Wayan, Tutti petrece ore întregi jucându -se cu
bucata de ceramică și când închide ochii își închipuie că locuiește deja în
casa ei.
Ce să mai spun? Când am auzit povestea și m -am uitat la copila aceea
care parcă medita, concentrându -se asupra peticului ei de ceramică
albastră, m -am gândit: Gata, până aici.
M-am scuzat că trebuie să plec și m -am dus să rezolv situația asta
insuportabilă o dată pentru totdeauna.

92

Wayan mi -a povestit odată că atunci când își îngrijește pacienții i se
întâmplă uneori să simtă că devine o conductă prin care Dumnezeu își
trimite dragostea. Atunci încetează să se mai gândească ce trebuie să facă,
intelectul nu -i mai funcționează și controlul e preluat de intuiție. Nu mai
trebuie să facă nimic, doar îi dă voie lui Dumnezeu să curgă prin ea.
— Simt cum vine un vânt și -mi ia mâinile, spune.
Poate că același vânt m -a împins și pe mine afară din prăvăli a lui
Wayan în ziua aceea, m -a scos din anxietatea mahmură privind reluarea
întâlnirilor cu bărbați și m -a dus până la internet caf é-ul din Ubud,
unde m -am așezat și am scris dintr -o suflare un e -mail către toate rudele
și toți prietenii mei din toată lume a, cerându -le să participe la o colectă
de bani.
Le-am scris tuturor că în curând o să fie ziua mea – în iulie
împlineam 35 de ani –, că nu există vreun lucru în toată lumea asta de

320 care să am nevoie sau pe care să mi -l doresc, că n -am fost niciodată mai
fericită ca acum. Le -am mai spus că dacă aș fi la New York de ziua mea aș
da o petrecere mare și stupidă, la care i -aș pune să vină, ei simțindu -se
obligați să -mi aducă daruri, sticle de vin, de pildă, astfel că totul s -ar
transforma într -o distracție ridic ol de scumpă. Aș a că, am continuat, o
modalitate mai ieftină și mult mai plăcută să -mi ureze „La mulți ani‖ ar fi
să doneze bani ca să ajute o femeie din Indonezia pe nume Wayan
Nuriyasih să cumpere o casă pentru ea și copiii ei.
Le-am spus apoi povestea lui Wayan, a lui Tutti și a celor două
orfane. Le -am promis că voi dubla suma donată de ei, indiferent cât va fi,
din propriile mele economii. Am explicat că știu bine că lumea e plină de
războaie și de suferințe nespuse și că oamenii care au nevoie de aju tor
sunt nenumărați, dar ce putem face noi? Balinezii despre care le -am
povestit au devenit familia mea și trebuie să avem grijă de familiile
noastre, indiferent în ce colț de lume le -am descoperit. Pe când încheiam
e-mailul, mi -am adus aminte ce -mi spuses e Susan, prietena mea, cu nouă
luni în urmă, înainte să plec în călătorie. Se temea că n -o să mă mai întorc
niciodată acasă, și mă avertizase: „Te știu cum ești, Liz. Parcă văd că o să
întâlnești pe cineva, o să te îndrăgostești și ai s -ajungi să -ți cumper i o casă
în Bali.‖
Mare Nostradamus Susan asta!
A doua zi dimineață, când mi -am verificat e -mailurile, se strânseseră
deja 700 de dolari. În ziua următoare, suma donațiilor devenise mai mare
decât aș fi putut eu adăuga ca s -o dublez.
N-am să povestesc toat e emoțiile din săptămâna aceea, n -o să explic
cum e să găsești zilnic mesaje venite din toată lumea, în care ți se spune:
„Trece -mă și pe mine pe listă!‖ Toată lumea a făcut donații. Oameni
despre care știam sigur că au datorii sau probleme financiare au d onat și
ei, fără nici cea mai mică ezitare.
Unul dintre primele mesaje sosite era de la o prietenă a prietenei
unei cunoștințe, căreia i se transmisese e -mailul meu: voia să contribuie
cu 15 dolari. John, un prieten campion într -ale ironiei, nu s -a abținut de

321 la un comentariu sarcastic la adresa tonului plângăreț și șantajist
sentimental al mesajului meu („Auzi, data viitoare când plângi că ai
vărsat laptele, măcar ai și tu grijă să fie lapte condensat, da?‖), dar a
donat și el. Noul iubit al prietenei mele Annie (care e bancher pe Wall
Street și pe care nu l -am văzut niciodată) s -a oferit să dubleze el suma
finală a donațiilor pe care urma să le strâng. După care e -mailul meu a
început să se plimbe prin toată lumea, așa că am început să primesc
donații de l a oameni complet străini. Am simțit că sunt martora unei
avalanșe de generozitate la nivel mondial. Ca să închei acest episod la
doar șapte zile după mesajul meu inițial, familia și prietenii mei plus alți
nenumărați necunoscuți de pe tot pământul mă ajuta seră să strâng
aproape 18 000 de dolari americani cu care să -i cumpăr lui Wayan
Nuriyasih o casă doar a ei.
Știam că Tutti făcuse, de fapt, cu putință miracolul prin puterea
rugăciunilor ei, dorind ca bucățica de ceramică albastră să se înmoaie, să
se umfl e și să crească în jurul ei – ca fasolea fermecată a lui Jack – până
când se va fi transformat într -o casă adevărată, care s -o ocrotească pe ea,
pe mama ei și pe cele două fetițe orfane pentru totdeauna.
Și încă ceva: mi -e rușine s -o spun, dar nu eu, ci pr ietenul meu Bob
și-a dat seama de ceva absolut evident, anume că în italiană „Tutti‖
înseamnă „toți‖. Cum de nu -mi dădusem seama până atunci? După tot
timpul petrecut la Roma! Nu fusesem în stare să observ legătura. Așa că a
trebuit să mi se atragă atenția tocmai din Utah, de unde îmi scria Bob,
care mi -a trimis săptămâna trecută un mesaj. Făcea și el o donație și
spunea: „Deci asta e lecția finală, nu? Când pleci în lume să te ajuți pe
tine, inevitabil ajungi să ajuți pe… Tutti.‖

93

Nu vreau să -i spun nimic lui Wayan până nu strâng toți banii, îmi e
greu să țin un secret așa de mare, mai ales când o văd cum își face tot
timpul griji cu ce va fi, dar nu vreau să -i dau speranțe până când nu

322 devine oficial totul. Așa că o săptămână între agă îmi țin gura și -mi umplu
timpul luând cina aproape seară de seară cu brazilianul Felipe, căruia nu
pare să -i pese că am o singură rochie frumoasă.
Cred că m -am cam îndrăgostit de el. După câteva cine, sunt aproape
sigură că m -am îndrăgostit un pic de e l. Autoproclamatul „rege al
minciunilor‖, care cunoaște pe toată lumea din Ubud și e mereu sufletul
petrecerilor, este mai mult decât pare la prima vedere. Am întrebat -o pe
Armenia ce știe despre el. Sunt prieteni de ceva vreme. I -am spus:
— Tipul ăla, Fel ipe, e mai profund decât pare, nu -i așa? Are ceva
anume…
— O, da! mi -a răspuns ea . E un om tare bun. Dar a trecut printr -un
divorț urât. Cred că a venit aici ca să -și revină după divorț.
Mă rog – iată un subiect despre care nu știu absolut nimic.
Numai c ă are 52 de ani. Interesant. Oare am ajuns la vârsta la care
perspectiva unei relații cu un bărbat de 52 de ani mi se pare posibilă? Și
totuși îl plac. Are părul argintiu și un început de chelie care -i stă foarte
bine, ceva în genul lui Picasso. Are ochii căprui și foarte calzi, o față
blândă și miroase minunat. Și e bărbat în toată firea. Masculul ajuns la
maturitate – ceva ce n -am mai experimentat până acum.
E în Bali de cinci ani și lucrează cu orfevrieri locali care fac bijuterii
din pietre prețioase ad use din Brazilia, pe care le exportă în America .
Înainte de apariția tuturor factorilor extrem de complicați care l -au dus la
divorț, a fost căsătorit timp de douăzeci de ani, și -mi place lucrul ăsta. Îmi
place și că și -a crescut copiii, și i -a crescut bin e, și e un tată iubit. Îmi
place că a fost părintele care a stat acasă și a avut grijă de copii când erau
mici, în timp ce soția lui, o australiancă, își vedea de carieră. (Un soț
feminist ca la carte, spune Felipe, pentru că „am vrut să fiu în tabăra celo r
cărora istoria le dă dreptate‖.) Î mi place felul lui brazilian lipsit de
inhibiții de a -și arăta afecțiunea. (Când locuia în Australia, fiul lui, care
avea 14 ani, a fost nevoit să -i spună, până la urmă: „Tati, acum că am
împlinit 14 ani, poate că n -ar m ai trebui să mă pupi pe gură când mă lași
la școală.‖) Î mi place că Felipe vorbește fluent patru sau poate chiar cinci

323 limbi. (Î mi tot spune că nu vorbește indoneziana, dar toată ziua îl aud
discutând în limba asta.) Î mi place că a călătorit în peste cinci zeci de țări
până acum și că lumea i se pare un loc mic, în care e ușor să te descurci.
Îmi place că se apleacă spre mine în timp ce mă ascultă și că nu mă
întrerupe decât când întreb dacă -l plictisesc, și atunci îmi spune: „ Am tot
timpul din lume pentr u tine, drăguța mea frumoasă.‖ Î mi place să mi se
spună „drăguța mea frumoasă‖. (Deși o str igă și pe chelneriță tot așa.)
Într-o seară, m -a întrebat:
— Liz, de ce nu -ți faci un amant pentru perioada cât stai în Bali?
Spre lauda lui, nu se referea neapărat la el, deși cred că ar vrea să
preia postul în cauză. M -a asigurat că Ian – galezul cel atrăgător – ar fi o
pereche foarte potrivită pentru mine, dar existau și alți posibili candidați.
Era un maestru bucătar din New York, „un tip de încredere, mare și
muscul os‖, pe care crede că l -aș putea plăcea. Chiar există tot felul de
bărbați care bântuie prin Ubud, mi -a spus, expatriați din toată lumea care
se ascund aici, în comunitatea mereu schimbătoare a celor „fără casă și
fără bunuri‖ de pe această planetă, și car e ar fi mai mult decât bucuroși să
se asigure că „ai parte de o vară minunată în Bali, drăguța mea frumoasă‖.
— Nu cred că sunt pregătită, îi răspund. Nu mă simt în stare să trec
din nou prin tot efortul pe care -l presupune o relație amoroasă, înțelegi?
N-am chef să fiu nevoită să mă rad pe picioare în fiecare zi ori să -mi arăt
corpul unui nou iubit. Și nu vreau să -mi spun iar povestea vieții sau să -mi
bat capul cu contracepția. Oricum, nici măcar nu sunt sigură că mai știu
cum se face. Am impresia că la 16 ani aveam mai multă încredere în mine
în mat erie de sex ș i relații decât am acum.
— Sigur că aveai, zise Felipe. Atunci erai tânără și toantă. Doar cei
tineri și tonți se simt încrezători în materie de sex ș i relații. Crezi că știe
vreunul dintre noi în ce se bagă? Crezi că se poate ca oamenii să se
iubească fără complicații? Dragă, ar trebui să vezi ce se întâmplă în Bali.
Toți occidentalii care vin aici după ce și -au făcut varză viețile de -acasă,
care au ajuns la concluzia că s -au săturat de femeile di n Vest se căsătoresc
cu localnice adolescente mititele, dulci si ascultătoare. Ei cred că fetițele

324 astea frumoase îi vor face fericiți ș i le vor ușura viața . Dar de câte ori văd
treaba asta, mă gândesc la același lucru. Mult noroc. Pentru că tot o
femeie ai în fața ta, prietene. Și tu tot bărbat ai rămas. E vorba tot de doi
oameni care încearcă să se înțeleagă, deci mai devreme sau mai târziu
lucrurile se vor complica. Și dragostea e întotdeauna complicată. Dar,
dragă, asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să nu se mai iubească.
Uneori e nevoie să ne mai frângem și inimile. O inimă frântă e semn bun.
Înseamnă că măcar am încercat.
— Inima mea s -a frânt așa rău data trecută, că încă mă doare, îi spun
eu. Asta nu -i nebunie? Să te doară și după doi ani după ce s-a terminat
totul?
— Dragă, eu sunt brazilian din sud, pe mine poate să mă doară și
zece ani o poveste cu o femeie pe care nici măcar n -am sărutat -o.
Vorbim despre căsniciile și divorțurile noastre . Nimic meschin, doar
facem schimb de dureri și de păreri despre hăurile fără fund ale depresiei
de după divorț. Bem vin și mâncăm bine și ne povestim unul altuia
istorioarele cele mai drăguțe pe care ni le putem aminti despre fostele
noastre jumătăți. Ca să mai îndulcim amărăciunea discuțiilor despre
pierderi.
— Vrei să faci ceva cu mine weekendul ăsta? mă întreabă Felipe. Mă
pomenesc spunând că da, ar fi foarte drăguț. Pentru că exact așa ar fi.
S-a întâmplat deja de două ori ca Felipe să mă aducă acasă și să -mi
spună noapte bună. De fiecare dată s -a întins căt re mine din locul
șoferului, pentru un sărut de despărțire, și de fiecare dată am făcut același
lucru: m -am lăsat trasă spre el, dar mi -am ferit capul în ultimul moment,
lipindu -mi obrazul de pieptul lui. Stând așa, l -am lăsat să mă țină în brațe
un timp – mai mult decât ar fi normal pentru o îmbrățișar e prietenească.
Îl simt cum își îngroapă fața în părul meu, în timp ce fața mea îi presează
ceva, poate sternul. Simt mirosul cămășii lui mătăsoase de in. Îmi place la
nebunie cum miroase. Are brațe musculoas e și un piept frumos și lat. Pe
vremuri, când era în Brazilia, a fost campion la gimnastică. Sigur, asta se

325 petrecea în 1969, adică în anul în care m -am născut eu, dar nu asta
contează. Are un corp puternic.
Felul în care îmi tot feresc capul de câte ori s e întinde către mine e o
formă de a mă ascunde – evit un simplu sărut de noapte bună. Dar în
același timp e și o formă de a nu mă ascunde. Dându -i voie să mă strângă
îndelung în brațe la sfârșitul fiecărei seri, îmi dau și mie voie să fiu
strânsă în brațe.
Lucru care nu s -a mai întâmplat de foarte multă vreme.

94

L-am întrebat pe Ketut, bătrânul meu vraci:
— Ce știi despre idile?
Mi-a spus:
— Ce e asta, idile?
— Nu contează.
— Nu – ce e asta? Ce înseamnă cuvânt?
— Idilă, încep eu. Când un bărbat și o femeie se îndrăgostesc. Sau
câteodată doi bărbați se îndrăgostesc. Sau două femei. Săruturi și sex și
căsătorie – lucruri din astea.
— Eu nu fac sex cu prea multe persoane în viața mea, Liss. Numai cu
soția mea.
— Ai dreptate, asta nu înseamnă prea multe p ersoane. Dar te referi
la prima soție sau la a doua?
— Eu am singură soție, Liss. Ea moartă acum.
— Păi cum rămâne cu Nyomo?
— Nyomo nu soție de -adevărat, Liss. Ea soție la fratele meu.
Văzându -mi expresia derutată, adaugă: Asta tipic la Bali.
Fratele mai mare al lui Ketut e țăran, cultivă orez, locuiește alături
de Ketut și e căsătorit cu Nyomo, cu care are trei copii. Pe de altă parte,
Ketut și soția lui n -au putut face copii, așa că, pentru a avea un
moștenitor, l -au adoptat pe unul dintre fi ii fratelui lui Ketut. Când soția

326 lui Ketut a murit, Nyomo a început să aibă grijă de ambele gospodării, și
de a ei, și de a vraciului. După tradiția balineză, ea e soția lui Ketut din
toate punctele de vedere (gătește, face curat, are grijă de bunul mers al
ceremoniilor și ritualurilor casei), mai puțin unul: nu întreține relații
sexuale cu Ketut.
— De ce nu? am întrebat.
— Prea BĂTRÂN! mi -a răspuns el. După care a chemat -o pe Nyomo
ca să -i spună și ei că doamna din America vrea să știe de ce nu fac ei doi
sex. Nyomo mai avea puțin și mu rea de râs. A venit lângă mine ș i mi-a
tras una în braț. Foarte tare.
— Eu doar o soție, a continuat Ketut. Și ea acum moartă.
— Îți e dor de ea?
— Era vremea la ea să moară, a zâmbit el trist. Acum eu povestesc ție
cum găse sc soția mea. Când am douăzeci și șapte ani, eu cunosc fată și
iubesc pe ea.
— În ce an era asta? întreb eu, încercând cu disperare, ca de obicei,
să aflu câți ani are Ketut.
— Nu știu. Poate 1920?
(Adică acum ar avea vreo 112 ani. Cred că ne apropiem de d ezlegarea
misterului…)
— Eu iubesc fata asta, Liss. Foarte frumoasă. Dar caracterul nu bun,
la fata asta. Vrea doar bani. Ea fuge după alt băiat. Ea niciodată spune
adevăr. Eu cred că ea are minte secretă în mintea cealaltă, nimeni nu
poate vede acolo. E a gata, nu mă mai iubește, fuge cu alt băiat. Eu foarte
trist. Supărat în inimă. Eu mă rog și mă rog la frații mei spirituali, știi tu,
întreb de ce ea nu mai iubește Ketut. După aia, un frate spune adevăr. El
spune: „Asta nu perechea ta adevărată. Ai răbd are.‖ Așa că eu am răbdare
și după aia găsesc soția mea. Frumoasă femeie, bună femeie. Mere u dulce
pentru mine. Niciodată ceartă, nu, mereu armonie în casă, mereu ea
zâmbește. Și când nu bani acasă, mereu ea zâmbește și spune ce
bucuroasă că mă vede. Când ea moare, eu foarte trist în minte.
— Ai plâns?

327 — Doar puțin, în ochi. Dar eu fac meditație, pentru curățat corp de
durere. Eu meditez pentru sufletul ei. Foarte trist, dar și vesel. Eu vizitez
pe ea în meditație în fiecare zi, chiar sărut pe ea. Ea singur a femeie cu
care eu fac sex. Vezi, nu știu… care e cuvânt nou, de azi?
— Idilă.
— Da, idilă. Eu nu știu idilă, Liss.
— Deci nu e tocmai aria ta de expertiză, nu?
— Ce e asta… expertiza? Ce înseamnă cuvânt?

95

Până la urmă, am discutat cu Wayan și i -am spus despre banii donați
pentru casa ei. I -am explicat ce mi -am dorit de ziua mea, i -am arătat lista
cu numele tuturor prietenilor mei și i -am spus ce sumă finală se strânsese:
18 000 de dolari americani. La încep ut a fost atât de șocată, încât pe fața ei
se putea citi o durere incredibilă. E ciudat și adevărat – uneori emoția
intensă ne face să reacționăm la veștile cutremurătoare exact pe dos decât
ar dicta logica. Este valoarea absolută a emoției omenești – even imentele
fericite se înregistrează câteodată pe o scală Richter a traumelor noastre
interioare. Durerea cruntă ne poate face să izbucnim uneori în râs. Vestea
pe care i -o dădusem lui Wayan era prea mare pentru ea, n -o putea
înțelege dintr -odată, aproape că o percepea ca pe un nou motiv de
îngrijorare. Așa că am stat cu ea câteva ceasuri, în care i -am repetat
povestea și i -am arătat cifrele iar și iar, până a început să înțeleagă cu
adevărat ce se întâmplă.
Prima ei reacție articulată (înainte de a izbucni î n plâns de fericire, la
gândul că va avea o grădină) a fost:
— Te rog, Liz, tu trebuie să explici oamenilor care au ajutat la strâns
bani că asta nu e casa lui Wayan, asta e casa la toți care au ajutat pe
Wayan. Dacă ei vin în Bali, ei nu trebuie niciodată să stea la hotel, OK?
Tu spui că vin și stau la mine acasă, OK? Promiți să spui asta? O numim
Casă de grup… Casă pentru toți…

328 După care și -a dat seama că va avea și grădină – și a izbucnit în plâns.
Încetul cu încetul, au început să -i mijească în mint e și alte lucruri
bune. Parcă ar fi fost un vas cu emoții, pe care cineva îl răstoarnă și toată
camera se umple cu conținutul lui. Dacă va avea o casă, înseamnă că va
avea și o mică bibliotecă pentru cărțile ei de medicină! Și o farmacie cu
remedii tradiți onale! Și un restaurant adevărat, cu mese și scaune
cumsecade (pentru că mesele și scaunele ei vechi, bune tr ebuiseră
vândute ca să plătească onorariul avocatului). Dacă va avea o casă, va
putea în sfârșit să apară în Lonely Planet28, pentru că publicația voise
mereu s -o treacă și pe ea la secțiunea de servicii, dar nu putuse niciodată
din cauză că nu avea o adresă permanentă. Și dacă va avea o casă, va putea
să-i facă lui Tutti petreceri de ziua ei! Apoi a redevenit serioasă:
— Cum pot să -ți mulțumesc, Liz ? Ți-aș da orice. Dacă era la mine soț
iubit ș i tu nevoie de bărbat, eu dat bărbatul meu.
— Păstrează -ți bărbatul, Wayan. Vreau doar să te asiguri că Tutti are
să meargă la facultate.
— Ce mă fac dacă tu niciodată nu venit aici?
Dar eu veneam aici orice s-ar fi întâmplat. M-am gândit la una
dintre poeziile mele sufite preferate, în care se spune că, demult,
Dumnezeu a desenat un cerc pe nisip exact în locul în care stai acum. N u
aveam cum să nu vin aici. N -ar fi fost cu putință să nu vin aici.
— Unde vrei să-ți construiești casa, Wayan? am întrebat -o.
Ca un copil care pândește de mult o anumită minge din vitrina
magazinului de articole sportive sau ca o fetiță visătoare care de la
treisprezece ani își tot desenează rochia de mireasă, Wayan știa dej a ce
vrea. Știa că vrea să cumpere o parcelă de teren în centrul unui sat din
apropiere. Lotul de pământ în cauză avea apă curentă, canalizare și

28 Colecție populară – prima de acest gen publicată în lume – de ghiduri de
călătorie a dresate turiștilor care merg cu rucsacul în spate sau, în orice caz, călătoresc
cât mai ieftin. Ghidurile conțin informații despre trasee turistice neconvenționale și, în
particular, despre serviciile și prețurile practicate în regiunea descrisă. (N.t.)

329 electricitate, era în apropierea unei școli foarte bune pentru Tutti, era
bine situat, într -un loc în care pacienții ș i clienții ar fi ajuns și mergând
pe jos. Frații ei o puteau ajuta la construcția casei. Se gândise la tot, mai
puțin la culoarea pereților din dormitor.
Așa că am mers împreună la un expatriat francez foarte amabil,
consilier financiar și agent imobiliar, care ne -a explicat cum se pot
transfera cel mai ușor banii. Propunerea lui a fost să simplificăm totul și
să trimitem banii din contul meu direct în contul bancar al lui Wayan. Î n
felul acesta, ea putea să -și cumpere cu ei orice, casă ori teren, iar eu er am
scutită de complicațiile legale și financiare ale cumpărării unei
proprietăți în Indonezia. Atât timp cât sumele pe care urma să le transfer
nu depășeau 10 000 de dolari, nici Fiscul, nici CIA nu aveau să mă
suspecteze de spălare de bani proveniți din d roguri sau mai știu eu ce.
După care am mers la banca unde Wayan avea cont și am discutat cu
directorul despre v iitoarele transferuri de bani. Î n concluzie, domnul de
la bancă a spus:
— Wayan, deci peste câteva zile, când se vor termina transferurile,
în contul tău vor fi cam 180 de milioane de rupii.
Eu și Wayan ne -am uitat una la cealaltă și am bufnit într -un hohot
de râs ridicol. Ce sumă uriașă! Pentru că ne aflam într -un birou de bancă,
încercam să ne abținem, dar nu prea puteam. Când am ieșit de -acolo , ne
legănam ca și când am fi fost bete, sprijinindu -ne una pe cealaltă ca să nu
cădem. Mi -a spus:
— N-am văzut niciodată ca minune se întâmplă așa repede! Tot
timpul rugat la Dumnezeu să ajute Wayan. Dar și Dumnezeu ruga Liz să
ajute Wayan.
— Și Liz îi ru ga pe prietenii ei s -o ajute tot pe Wayan, am adăugat.
Ne-am întors la prăvălie, unde am găsit -o pe Tutti care abia venise de
la școală. Wayan a căzut în genunchi , a luat -o în brațe pe fetiță și i-a spus:
— Casă! Casă! Avem casă!
Tutti s -a prefăcut că le șină și s -a prăvălit teatral pe podea.

330 În timp ce râdeam toate, am observat că cele dou ă orfane priveau din
bucătărie t oată scena și mi -am dat seama că se uitau la mine cu niște
expresii care păreau să exprime… teamă . În timp ce Wayan și Tutti
țopăiau de fericire, eu mă întrebam ce le trecea prin cap fetițelor. De ce
anume le era așa de frică? Că Wayan le va părăsi? Sau eu mă
transformasem deodată în cineva de care e bine să -ți fie frică, dacă
reușisem să aduc dintr -odată în casa lor ațâți bani? (Ațâți ba ni, încât
poate că făcusem cine știe ce magie neagră pentru ei.) Sau poate că o viață
atât de fragilă ca a acestor copii te face să resimți orice schimbare ca pe
ceva îngrozitor…
Într-un moment de respiro al veseliei, am vrut să mă asigur și am
întrebat -o pe Wayan:
— Dar Ketut Mare și Ketut Mică? Este și pentru ele o veste la fel de
bună?
Wayan s -a uitat către fetițele din bucătărie și a văzut pesemne pe
chipurile lor aceeași îngrijorare ca mine. S -a dus într -un suflet la ele, le -a
strâns în brațe pe amân două și le -a șoptit cuvinte liniștitoare. Păreau că se
relaxează în îmbrățișarea ei. Telefonul a început apoi să sune, și Wayan a
încercat să se smulgă din îmbrățișare ca să poată răspunde, dar mânuțele
slabe ale celor două Ketut se agățaseră cu disperare de mama lor
neoficială, în timp ce căpșoarele lor se ghemuiseră pe burta și la
subsuorile ei… Mult timp au refuzat – dovedind o îndărătnicie de care nu
le credeam capabile – s-o lase să plece.
Așa că am răspuns eu la telefon în locul ei:
— Aici Centrul t radițional de vindecare ! Vă așteptăm azi la mari
reduceri de lichidare de stoc, înainte să ne mutăm!

96

Am ieșit din nou cu brazilianul Felipe ; în weekend chiar de două ori.
Sâmbătă l -am dus la Wayan și la fete să le cunoască. Tutti a desenat case
special pentru el, iar Wayan îmi tot făce a cu ochiul pe la spatele lui și -mi

331 șoptea: „Iubit nou?‖ Eu îi suflam „Nu, nu, nu‖ (deși, ca să vă spun drept,
nu mă mai gândesc deloc la galezul ăla simpatic). L -am dus pe Felipe și la
Ketut, care i -a citit în palm ă și a spus despre el, de șapte ori la rând (în
timp ce se uita fix și foarte insistent la mine), că e „om bun, om foarte
bun, om foarte, foarte, foarte, foarte bun. Nu om rău, Liss – om foarte
bun!
Duminică, Felipe m -a întrebat dacă nu mi -ar plăcea să mer g o zi la
plajă. Mi -am dat seama că locuiam deja în Bali de două luni și nu fusesem
la plajă nici măcar o dată, ceea ce acum mi se părea curată prostie, așa că
am acceptat. M -a luat de -acasă cu jeepul și am mers cam o oră până la o
plajă micuță, ascunsă , din Pedangbai, unde turiștii nu ajung mai
niciodată. Locul era exact cum ți -ai putea închipui că arată paradisul, cu
apă albastră, nisip strălucitor și umbră de palmieri. Am pălăvrăgit toată
ziua, cu întreruperi doar pentru înotat, dormit și citit. Ne citea m din când
în când unul celuilalt cu voce tare. Localnicele de la tarabele din
apropiere ne -au fript pește proaspăt, abia prins de pescari, și am mai
cumpărat bere rece și fructe la gheață. Ne -am povestit printre valuri acele
detalii din viața noastră pe c are nu apucaserăm încă să ni le spunem în
ultimele săptămâni, când cinaserăm împreună în cele mai liniștite
restaurante din Ubud, în compania multor sticle de vin.
După ce m -a văzut pe plajă, mi -a spus că -i place corpul meu și că
brazilienii au o denumire specială pentru tipul meu de corp (normal că
au), și anume magra -falsa, adică „fals -slabă‖. Ceea ce înseamnă că de la
distanță femeia respectivă are o siluetă destul de zveltă, dar când te
apropii observi că de fapt e rotunjită și cărnoasă exact cât trebui e, ceea ce
ei consideră că e o chestie bună. Binecuvântați fie brazilienii ăștia… În
timp ce stăteam lungiți pe prosoapele de plajă, el se întindea spre mine
din când în când și -mi ștergea niște nisip de pe nas sau îmi muta o șuviță
rebelă de pe frunte. Cred că am vorbit vreo zece ore încheiate. Când s -a
întunecat, ne -am luat lucrurile și am făcut o plimbare braț la braț de -a
lungul drumului nepavat și prost luminat, care străbătea vechiul sat de
pescari din apropierea plajei. La lumina stelelor, Felipe d in Brazilia m -a

332 întrebat pe tonul cel mai natural și mai relaxat cu putință (ca și când ar fi
întrebat dacă am chef să mănânc ceva):
— Crezi că e cazul ca noi doi să avem o aventură, Liz? Ce părere ai?
Îmi plăcea la culme felul în care se întâ mplau lucrurile. Nu printr -un
gest, nu cu încercarea de a mă săruta sau a mă strânge în brațe, ci cu o
întrebare. Ba chiar cu întrebarea cea mai potrivită. Mi -am adus aminte
ce-mi spusese psihoterapeutul meu la una dintre ședințe, cu vreun an
înainte de a -mi începe călătoria. Î i mărturisisem că mă bate gândul să nu
am aventuri amoroase în anul în care voi călători, dar îmi pun totuși
întrebări:
— Și dacă întâlnesc pe cineva care îmi place cu adevărat? Ce -ar
trebui să fac? Să încep o relație cu el sau nu? Să -mi păstrez autonomia?
Sau să mă delectez cu o idilă?
Terapeutul mi -a răspuns cu un zâmbet plin de indulgență:
— Știi ceva, Liz? Toate astea le vei discuta cu persoana respectivă
atunci când le va veni timpul.
Și iată: timpul, locul, subiectul și persoana. Avem o întreagă discuție
despre propunerea lui, care se leagă cu ușurință în timp ce ne plimbăm
relaxați la braț, pe malul oceanului. Îi răspund:
— Felipe, probabil că, în împrejurări normale, aș accepta. Indiferent
ce înseamnă împrejurări normale…
Am r âs amândoi. Dar am continuat și i -am explicat ezitările mele.
Adică – oricât de mult mi -ar surâde ideea de a mă da, trup și suflet, pe
mâna expertă a unui amant expat, există ceva în mine care îmi cere cu
insistentă să dedic acest an de călătorie în exclus ivitate mie însămi. Simt
că în viața mea, am continuat, se petrece o transformare vitală, care are
nevoie de timp și de spațiu pentru a se încheia așa cum trebuie. Sunt, în
fond, ca o prăjitură abia scoasă din cuptor, care trebuie să se răcească un
pic îna inte de a fi glasată. Nu vreau să -mi fur singură timpul prețios pe
care l -am obținut atât de greu. Nu vreau să pierd din nou controlul asupra
vieții mele.

333 Desigur, Felipe mi -a spus că înțelege și că ar trebui să fac ce cred eu
că e mai bine pentru mine, că speră să -l iert pentru întrebarea pe care
mi-a pus -o („Odată și -odată trebuia să te întreb, drăguța mea frumoasă‖).
M-a asigurat că, indiferent ce o să hotărăsc, vom rămâne prieteni, pentru
că e evident cât bine ne face amândurora timpul petrecut împreună .
— Totuși, a continuat, acum trebuie să asculți și argumentele mele.
— Corect, am recunoscut eu.
— În primul rând, dacă am înțeles bine, tot acest an al tău e gândit ca
tu să găsești echilibrul dintre plăcere și devoțiune. Înțeleg ce ai făcut
pentru parte a cu devoțiunea, dar nu prea văd unde a fost plăcerea.
— Am mâncat o groază de paste în Italia, Felipe.
— Paste, Liz? Paste?
— Bun, ai dreptate.
— În al doilea rând, cred că știu ce te neliniștește. Te gândeș ti că iar
are să intre un bărbat în viața ta și o să-ți fure din nou toi ce a i. Eu nu ți -aș
face niciodată așa ceva, draga mea. Am fost singur mult timp și eu, și am
pierdut mult în dragoste și eu, exact ca tine. N -aș vrea ca vreunul dintre
noi să -i răpească ceva celuilalt. Doar că nu m -am simțit niciod ată așa bine
în compania cuiva cum mă simt cu tine – și chiar mi -ar plăcea să fim
împreună. Nu te speria, n -am de gând să merg după tine la New York în
septembrie, când pleci de -aici. Cât despre toate motivele pe care mi le -ai
dat acum câteva săptămâni, câ nd te -am întrebat de ce nu -ți găsești un
amant… Uite, gândește -te în felul ăsta: pe mine nu mă interesează să te
razi pe picioare în fiecare zi, deja îți ador corpul, mi -ai spus povestea
vieții tale și pe deasupra nu trebuie să -ți bați capul cu contracep ția,
pentru că am făcut vasectomie.
— Felipe, asta -i oferta cea mai romantică și mai tentantă pe care
mi-a făcut -o vreodată un bărbat.
Și așa era. Dar răspunsul meu a rămas nu.
M-a dus acasă. A tras mașina în fața casei și am schimbat câteva dulci
săruturi sărate, pline de nisip și de ziua aceea petrecută la ocean. A fost
minunat. Dar răspunsul meu a rămas în continuare nu.

334 — E OK, dragă, mi -a spus. Dar te aștept mâine -seară la mine. Îți fac
friptură la cină.
Apoi a plecat și eu m -am dus singură la culcare.
În trecut, aveam obiceiul să iau foarte repede decizii în privința
bărbaților. Întotdeauna m -am îndrăgostit repede și fără să mă gândesc la
riscuri. Am tendința să văd partea bună a fiecărui bărbat, ba mai mult, să
presupun că toți sunt capabili emoțional să-și atingă potențialul maxim.
M-am îndrăgostit de mai multe ori decât vreau să recunosc de potențialul
maxim al câte unui bărbat, mai degrabă decât de bărbatul în carne și oase,
după care m -am agățat de relația în cauză mult timp (uneori mult prea
mult) , așteptând ca partenerul să ajungă la propria -i măreție. În poveștile
mele de dragoste, am fost de multe ori doar victima propriului optimism.
M-am căsătorit foarte repede și foarte de tânără, plină de speranțe și
de dragoste, dar fără să fi discutat cu adevărat ce urma să însemne
realitatea unei căsnicii. Nimeni nu -mi dăduse sfaturi în privința asta.
Părinții mă educaseră să fiu independentă, pe picioarele mele și capabilă
să iau singură decizii. Când am împlinit 24 de ani, se presupunea că eram
în stare să aleg, să fiu autonomă. Dar lumea n -a fost mereu așa. Dacă m -aș
fi născut în oricare dintre secolele occidentale de patriarhat, până în
momentul căsătoriei aș fi fost considerată proprietatea tatălui meu, după
care aș fi intrat în patrimoniul soțului, c a bun conjugal. Aș fi avut prea
puțin de spus în privința chestiunilor importante din viața mea. Cândva,
dacă vreun bărbat mi -ar fi cerut mâna, tata i -ar fi pus o lungă listă de
întrebări în urma cărora ar fi hotărât dacă pețitorul este sau nu perechea
potrivită. Ar fi vrut să afle: „Cum o s -o întreții pe fata mea? Ce reputație
ai în comunitate? Ești sănătos? Unde veți locui? Ai datorii? Ai bunuri? Ce
trăsături bune de caracter ai?‖ Pe atunci, tatăl meu nu m -ar fi dat pur și
simplu de soție cuiva doar pentr u că eram îndrăgostită de bărbatul cu
pricina. Dar în lumea de azi, când am luat hotărârea să mă căsătoresc,
modernul meu tată nu s -a implicat deloc. S -a amestecat în decizia mea în
aceeași măsură ca în stilul meu de a mă coafa.

335 Credeți -mă, nu am nici un f el de nostalgii legate de patriarhat. Dar
am realizat că, odată cu dezmembrarea (justificată) a sistemului
patriarhal, n -a apărut neapărat o altă formă de protecție. Vreau să spun că
mie nu mi -ar fi trecut niciodată prin cap să pun vreunuia dintre bărbații
de care m -am îndrăgostit acele întrebări pe care, în alte vremuri, le -ar fi
pus tatăl meu. M -am dăruit de multe ori doar de dragul dragostei. Și
uneori era să pierd totul. Ca să devin cu adevărat autonomă, ar trebui
să-mi asum rolul de gardian al propriei mele persoane. Gloria Steinem29 a
dat cândva femeilor un sfat devenit celebru: să încerce să devină
asemenea bărbaților cu care își doresc să se căsătorească. Mi-am dat de
curând seama că ar trebui să fiu nu numai propriul meu soț, dar și
propriul meu tată . Și de aceea mă duceam să dorm singură în noaptea
aceea. Pentru că simțeam că e mult prea devreme să primesc în vizită un
domn care mă curtează.
Acestea fiind spuse, m -am trezit pe la două noaptea cu un oftat și cu
o dorință fizică atât de puternică, încâ t nu știam cum aș putea -o potoli.
Motanul nebun care bântuie pe -aici mieuna plin de jale, iar eu i-am spus:
„Te înțeleg perfect.‖ Trebuia să fac ceva cu starea mea , așa că m -am
ridicat din pat, m -am dus la bucătărie în cămașă de noapte, am curățat o
mulțime de cartofi, i -am fiert, i -am tăiat, i -am prăjii în unt, i -am sărat
bine și i -am mâncat absolut pe t oți. Î n timp ce mă îndopam, îmi rugam
corpul să accepte schimbul: să primească satisfacția unui morman de
cartofi prăjiți în locul senzației de împli nire care urmează după ce faci
dragoste.
După ce a ras toți cartofii, corpul meu a răspuns sec:
— Iubita, n -ai nimerit -o!
Așa că m -am dus înapoi în pat, am oftat de plictiseală și am început
să…

29 Jurnalistă și scriitoare (n. 1934), una dintre cele mai importante figuri ale
mișcării feministe americane. (N.t.)

336 Câteva vorbe despre masturbare, dacă -mi dați v oie. Uneori, e o
soluție la… î ndemână, dar alteori poate fi ceva atât de groaznic de
nesatisfăcător, încât ajungi să te simți și mai rău decât înainte. După un
an și jumătate de singurătate, după un an și jumătate în care n -am avut
de-a face cu nimeni în pat (în afar ă de mine), mă cam săturasem de
sportul ăsta. Totuși, așa agitată cum eram – ce altceva să fac? Cu cartofii
dădusem chix. Așa că am profitat din nou de mine însămi. Ca de obicei,
mintea îmi cotrobăia prin toate folderele cu amintiri erotice, în căutarea
unei întâmplări sau fantezii care să mă ajute să termin treaba cât mai
repede. Dar în seara aia nu mergea nimic – nici povestea cu pompierul,
nici povestea cu pirații, nici faza cu bătrânul -Bill-Clinton -cel-pervers
(care de obicei merge la fix), nici măcar s cena cu domnii englezi care mă
înghesuie într-un salon victorian, chemân du-și în ajutor junele lor
slujnic e. În final, singurul lucru care m -a mulțumit a fost să recunosc, cu
oarecare reticență, că bunul meu prieten din Brazilia vine în pat cu
mine… deas upra mea…
Și apoi am dormit. Când m -am trezit, dormitorul era cufundat în
liniște, iar afară se zărea un cer senin și albastru. Simțindu -mă în
continuare neliniștită și fără echilibru, mi -am petrecut mare parte din
dimineață cântând toate cele 182 de ver suri în sanscrită din Gurugita –
marele imn de purificare din ashramul meu indian. Când am terminat cu
Gurugita, am meditat o oră în absolută nemișcare, până când am simțit
din nou perfecțiunea fără nume, constantă, senină și imuabilă a fericirii
mele. O fericire mai bună și mai adevărată decât orice am simțit vreodată,
inclusiv dulci săruturi sărate ș i cart ofi cu unt încă ș i mai sărați.
Eram extrem de mulțumită de hot ărârea de a rămâne singură.

97

Așa că am fost destul de surprinsă când, în seara următoare – după
ce-mi pregătise cina la el acasă, după ce petrecuserăm câteva ore tolăniți
pe canapea și discutând câte -n lună și -n stele și după ce se apropiase

337 deodată de mine, își îngropase fața în subsuoara mea și spusese că -mi
adoră mirosul murdar –, Felipe mi -a luat obrajii în palme și mi -a spus:
— De ajuns, dragă. Acum hai în pat.
Și așa am făcut.
Da, m -am dus cu el în pat, în dormitorul cu ferestre enorme, prin
care se vedea cerul nopții deasupra orezăriilor tăcute. A dat la o parte
perdeaua albă, subțire a baldachinului împotriva țânțarilor și m -a condus
în pat. M -a ajutat să -mi scot rochia cu grija și priceperea tandră a cuiva
care, în mod evident, își dusese copii i la culcare ani în șir. Mi -a explicat
condițiile lui – nu voia absolut nimic de la mine, în afara permisiunii de a
mă adora exact atât timp cât doream eu s -o facă. Eram de acord cu
condițiile astea?
Îmi pierdusem glasul pe la jumătatea drumului dintre can apea și pat,
așa că doar am dat din cap. Nu mai aveam altceva de spus. Trecusem
printr -un anotimp al singurătății, lung și auster. Mă descurcasem
onorabil. Dar Felipe avea dreptate – era de ajuns.
— OK, a continuat el zâmbind, în timp ce -mi făcea loc print re perne
și mă aducea sub el. Hai să ne organizăm un pic.
Lucru destul de amuzant, pentru că, din acel moment, toate
eforturile mele de organizare aveau să fie zădărnicite.
Mai târziu, Felipe mi -a spus cum m -a văzut în noaptea aceea. Mi -a
spus că i -am părut foarte tânără, nemaisemănând deloc cu femeia sigură
pe ea pe care o cunoscuse la lumina zilei. Mi -a spus că i -am părut teribil
de tânără, dar în același timp deschisă, înc ântată, ușurată că cineva mă
descoperise, sătulă să fiu curajoasă. Mi -a spus că era evident că nimeni nu
mă atinsese de foarte mult timp. M -a văzut tremurând de dorință, dar și
recunoscătoare că mi se dă ocazia să mi -o exprim. Deși nu pot spune
că-mi aduc aminte toate astea, îl cred pe cuvânt, căci părea să fie
nesfârșit de atent la fiecare gest al meu.
Ce-mi amintesc cel mai clar din noaptea aceea e voalul contra
țânțarilor care ne înconjura – alb, unduitor. Mi se părea că e o parașută
deschisă. Simțeam că deschisesem eu însămi această parașută ca să mă

338 arunc din avionul disciplinei stricte în care călătorisem toți anii din urmă
pentru a ieși din Perioada Foarte Grea a Vieții Mele. Dar acum, solida
mea mașinărie de zbor devenise nefolositoare, deși era încă în aer, și
sărisem din avionul având un singur scop, un singur motor, lăsasem
parașuta albă să mă poarte în jos, prin atmosfera ciudată care îmi
despărțea trecutul de viitor, și aterizasem în siguranță pe o insulă mică,
de forma unui pat, locuită de un si ngur naufragiat – un brazilian frumos
care (după ce fusese și el prea mult timp singur) era atât de fericit și de
surprins să mă vadă venind, încât uitase, dintr -odată, toate celelalte
cuvinte englezești și, de câte ori se uita la mine, nu era în stare dec ât să
articuleze cinci cuvinte: frumoasă, frumoasă, frumoasă, frumoasă și
frumoasă.

98

Nu am dormit deloc, firește. Și apoi s -a întâmplat ceva ridicol: a
trebuit să plec. A trebuit să mă întorc acasă a doua zi stupid de devreme,
pentru că stabilisem o întâlnire cu Yudhi. Cu mult timp înainte,
planificasem împreună o excursie de o săptămână de -a lungul insulei.
Ideea ne venise într -o seară, când Yudhi mi -a zis că, în afară de soția lui și
de Manhattan, ce -i lipsea cel mai mult aici era condusul. Să te ur ci în
mașină cu niște prieteni și să pleci în aventură peste întinderi nesfârșite,
de-a lungul fabuloaselor autostrăzi americane. I -am spus:
— OK, atunci hai să facem împreună o excursie aici, în Bali: în stil
american.
Ni s-a părut irezistibil de comică i deea asta – în Bali nu ai cum să faci
vreo excursie cu mașina în stil american. Pe o insulă cât statul Delaware
nu există distanțe uriașe, mai întâi. Apoi, „autostrăzile‖ sunt oribile,
suprarealist de periculoase din cauza numărului nebunesc de mare a ceea
ce se numește în Bali „automobil de familie‖ – o motocicletă mică, pe care
se înghesuie cinci persoane. Tatăl conduce cu o mână, în timp ce cu
cealaltă ține ca pe un pepene, la piept, bebelușul familiei; mama stă în

339 spatele lui, ținându -și ambele picioare – înfășurate în sarong – pe aceeași
parte a motocicletei și purtând pe cap un coș enorm, în timp ce -i
îndeamnă pe copiii gemeni, ceva mai mărișori, din spatele ei să stea
cuminți ca să nu cadă din mers. Și toate astea se întâmplă de cele mai
multe ori pe contrasens, eventual și fără faruri. Căștile de protecție nu se
poartă pe cap aproape niciodată, dar (n -am înțeles niciodată de ce) sunt
duse în mână. Imaginați -vă hoarde de asemenea vehicule gonind
nebunește, depășindu -se ca într -un dans nebunesc, și vă p uteți face o
oarecare idee despre autostrăzile din Bali. Nu înțeleg de ce localnicii nu
au murit cu toții în accidente de circulație.
Dar Yudhi și cu mine hotărâserăm să facem totuși excursia, să
închi riem o mașină și timp de o săptămână să străbatem în lu ng și -n lat
insula minusculă, închipuindu -ne că suntem în America și n -avem nici o
grijă pe lume. Luna trecută, când mă gândisem la asta, mi se păruse o idee
excelentă. Dar acum, când sunt în pat cu Felipe, care -mi sărută degetele
și brațele și umerii și c are mă îndeamnă să mai stau, ideea mi se pare
nefericită. Totuși trebuie să merg. Și într -un fel chiar vreau să merg. Nu
doar ca să petrec o săptămână cu Yudhi, care -mi e foarte drag, ci și ca să
mă odihnesc după noaptea cea mare cu Felipe, să -mi pun capul la loc pe
umeri și să pricep că – așa cum se spune în romane – mi-am luat un
amant.
Așa că Felipe mă duce acasă, unde ne despărțim cu o ultimă
îmbrățișare pasională. Mai am timp doar să fac un duș și să -mi revin puțin
înainte să apară Yudhi cu mașina înch iriată. Aruncă doar o privire spre
mine și mă întreabă:
— Frate – la ce oră ai ajuns astă -noapte acasă?
— Frate, n -am mai ajuns astă -noapte acasă, îi răspund.
— Fraaaaaateeee… adaugă el înainte să înceapă să râdă, probabil din
cauză că ține minte discuți a de acum două săptămâni, când îi spuneam cu
toată seriozitatea că s -ar putea să nu mai fac sex niciodată, tot restul vieții
mele. Îmi spune:
— Ai cedat, nu?

340 — Yudhi, îi răspund, să -ți povestesc ceva. Vara trecută, exact înainte
să plec din State, am fost să-mi văd bunicii, în afara orașului. Soția
bunicului meu – a doua lui soție – e o doamnă tare drăguță, pe care o
cheamă Gale și care acum are vreo 80 de ani. A scos un album vechi și a
început să -mi arate poze de prin anii '30, de când avea 18 ani și a fo st un
an în Europa, împreună cu două prietene și cineva care să le păzească.
Dădea paginile albumului și -mi arăta niște fotografii incredibile cu Italia
de pe vremuri, când deodată a ajuns la o poză din Veneția cu un italian
tânăr și frumos. O întreb: „Gal e, cine -i frumosul?‖ La care ea îmi
răspunde. „E fiul proprietarilor hotelului în care eram cazate la Veneția.
Era prietenul meu.‖ La care eu: „Prieten ul tău?‖ Și drăguța soție a
bunicului se uită șireată la mine, cu o privire sexy à la Bette Davis, și -mi
spune: „Mă săturasem să mă uit la biserici, Liz.‖
Yudhi bate palma cu mine și -mi spune:
— Marfă, fratele meu!
Pornim în pseudoexcursia noastră americană prin Bali, eu și geniul
muzical indonezian în exil, cu portbagajul plin de chitare, bere și
echivalentu l indonezian al hranei americane de excursie – batoane de
orez prăjit și niște bomboane din producția locală, cu un gust oribil.
Detaliile călătoriei noastre au devenit cam încețoșate acum, amestecate
cum sunt cu gândurile care mă duceau la Felipe și cu am ețeala ciudată
care înso țește orice excursie, în orice ț ară din lume. Ce țin minte e faptul
că eu și Yudhi am vorbit tot timpul americană – o limbă pe care n -o mai
vorbisem de foarte mult timp. Sigur că în acest an am tot vorbit engleză,
dar nu americană; și categoric nu am vorbit genul de americană hip -hop
care îi place lui Yudhi. Așa că ne facem de cap și ne transformăm în fani
MTV adolescenți, ne tachinăm ca niște puști din Hoboken30 și ne
spunem unul celuilalt frate și omule și câteodată – cu multă afecț iune –

30 Oraș din apropierea New Yorkului. (N.t.)

341 fraiere. Mare parte din dialogurile noastre se rezumă la insulte
drăgăstoase la adresa mamei celuilalt.
— Frate, ce naiba ai făcut cu harta aia?
— Întreab -o pe maică -ta ce -am făcut cu harta aia!
— Da, omule, aș întreba -o, da -i așa grasă…
Și tot aș a.
Nu mergem deloc în interiorul insulei; conducem de -a lungul
coastei și toată săptămâna avem parte de plaje, plaje și iar plaje. Din când
în când, închiriem o barcă de pescari și mergem pe insulițele din
apropiere, să vedem ce găsim pe -acolo. În Bali sun t foarte multe tipuri de
plaje. Ne plimbăm o zi întreagă prin Kuta, unde plaja e largă, cu nisip alb,
ca în California; a doua zi ne îndreptăm către coasta de vest a insulei: aici
sunt plaje superbe, dar în același timp sinistre, cu stânci mari și negre.
După care trecem frontiera invizibilă către zona în care turiștii par să nu
meargă niciodată, ne îndreptăm spre plajele sălbatice de pe coasta din
nord, unde se avântă doar surferii (și nu oricare – doar cei de -a dreptul
nebuni). Stăm pe plajă și admirăm va lurile enorme, ne uităm la fanaticii
surfingului, indonezieni și occidentali, care despică valurile de parcă ar
deschide fermoarul enormei rochii de seară albastre a oceanului. Îi
vedem cum sunt aruncați pe stânci și cum se lovesc de corali, după care se
întorc cu un curaj dement și se ridică pe alt val, și noi nu mai putem decât
să oftăm și să spunem:
— Frate, ĂȘTIA -S RAZNA!
Așa cum ne -am propus, ore în șir uităm că suntem în Indonezia (asta
doar de dragul lui Yudhi) și ne fâțâim peste tot cu mașina, mâncăm junk
food, cântăm cântece americane și ne cumpărăm pizza de oriunde o
găsim. Când suntem copleșiți de evidența… balinez ității din jurul nostru,
încercăm s -o ignorăm și continuăm să ne prefacem că suntem în State. Eu
întreb:
— Care -i cel mai scurt drum care ocolește vulcanul?
— Cred că trebuie s -o luăm pe I -95, îmi răspunde Yudhi.
— Păi așa o să ajungem la Boston fix într -un ambuteiaj…

342 E doar un joc, dar cumva funcționează.
Câteodată descoperim fâșii întinse de ocean albastru și liniștit și
înotăm cât e ziua de lungă, dându -ne voie unul celuilalt să bem bere încă
de la zece dimin eața („Frate, e o chestie medicinală‖). Ne împrietenim cu
toată lumea cu care ne întâlnim. Yudhi e genul de om care, dacă merge pe
plajă și vede pe cineva că lucrează la o barcă, se oprește și spune: „Ooo,
construiești o barcă?‖ Și curiozitatea lui e atât de adorabilă, încât în
secunda următoare omul ne invită pe amândoi să locuim laolaltă cu
familia lui cel puțin un an.
Seara se întâmplă lucruri ciudate. Descoperim în cine știe ce locuri
uitate ritualuri misterioase și ne lăsăm hipnotizați de tobe, de coru l de
voci și de gamelan .31 Găsim un orășel de coastă în care toți localnic ii
s-au strâns pe o străduță întunecoasă, unde are loc o ceremonie de
aniversare; Yudhi și cu mine suntem scoși imediat din mulțime (fiind
străini, devenim oaspeți de onoare) și invit ați să dansăm cu cea mai
frumoasă fată din sat. (E învăluită în aur și fum de mirodenii, e plină de
bijuterii și machiată în stil egiptean; nu cred că are mai mult de 13 ani,
dar își mișcă so ldurile cu încrederea molatică ș i senzuală a unei creaturi
care ș tie că ar putea seduce chiar și zeii.) A doua zi, în același sat, nimerim
într-un restaurant de familie destul de ciudat, al cărui proprietar se
declară specialist în mâncare tailandeză – ceea ce cu siguranță nu e – și ne
petrecem toată ziua acolo, bând Co la rece, mâncând un pad thai32 cam
gras și jucând jocuri strategice gen Milton Bradley cu fiul adolescent și
efeminat al patronului. (Abia mai târziu ne dăm seama că băiatul cel
frumușel putea foarte bine să fi fost mica dansatoare din noaptea trecută,
balinezii fiind mari maeștri ai travestiului ritual.)

31 Ansamblu muzical tipic indonezian, în care rolul principal revine percuției la
instrumente din bronz sau bambus. (N.t.)
32 Mâncare tailandeză foarte populară, constând din tăiței de orez cu ou, fructe de
mare, muguri de fasole și alte vegetale, sosuri și co ndimente picante, totul gătit în wok.
(N.t.)

343 Îl sun în fiecare zi pe Felipe de la fiecare telefon public pe care -l
întâlnesc, și el mă întreabă:
— De câte ori ma i dorm singur până te întorci? Î mi place să mă
îndrăgostesc de tine, draga mea, îmi mai sp une. Mi se pare cel mai natural
lucru din lume, de parcă îl fac cel puțin o dată la două săptămâni. Dar de
fapt n -am mai simțit așa ceva pentru nimeni de aproape treizeci de ani.
Eu n -am ajuns încă în stadiul ăsta, nu vreau încă să mă arunc orbește
într-o poveste de dragoste; scot niște sunete ezitante și îi aduc timid
aminte că în câteva luni plec. Felipe nu e îngrijorat.
— Poate că e doar o idee romantică stupidă, cum numai în America
de Sud mai găsești, dar vreau să înțelegi – pentru tine sunt dispus să și
sufăr, draga mea. Sunt împăcat cu orice durere aș îndura pe viitor, căci
îmi place la nebunie să fiu acum cu tine. Hai să ne bucurăm de perioada
asta. E minunată.
— Știi, e ciudat, dar înainte să te cunosc mă gândeam foarte serios să
rămân pentru totdeauna singură. Mă gândeam să duc o viață de
contemplare spirituală…
— Contemplă asta, dragă…, spune și începe să -mi explice în cele mai
mici detalii primul, al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea lucru pe
care plănuiește să le facă trupu lui meu de îndată ce voi reveni în patul lui.
Invariabil, plec de lângă telefon cu picioarele tremurând, amuzată și
tulburată de toată această nouă pasiune.
În ultima zi a excursiei noastre, eu și Yudhi stăm ore întregi tolăniți
pe plajă. Așa cum ni se înt âmplă destul de des, începem din nou să
vorbim despre New York, cât e de frumos și cât îl iubim. Lui Yudhi îi e
foarte dor, spune că -i e aproape la fel de dor de oraș ca de soția lui – ca și
când New Yorkul ar fi o persoană, o rud ă pierdută în timpul depor tării.
În timp ce discutăm, Yudhi netezește nisipul dintre prosoapele noastre și
desenează acolo o hartă a Manhattanului. Îmi spune:
— Hai să încercăm s -o completăm cu tot ce ne aducem aminte.
Desenăm cu vârful degetelor toate străzile și intersecțiile pri ncipale,
dezordinea Broadway -ului, râurile, Village -ul, Central Park -ul. Alegem o

344 scoică subțire și frumoasă pe post de Empire State Building și încă una
pentru Chrysler Building. Luăm două bețe și, respectuoși, punem
turnurile gemene la locul lor.
Ne arăt ăm unul altuia pe harta de nisip care sunt locurile noastre
preferate din oraș. De -aici și -a cumpărat Yudhi ochelarii de soare pe
care-i poartă chiar acum; de acolo mi -am cumpărat eu sandalele pe care
le am în picioare. Aici am luat cina cu fostul meu soț pentru prima oară;
dincoace e locul în care Yudhi și -a întâlnit soția. Aici se găsește cea mai
bună mâncare vietnameză din tot orașul, aici sunt cei mai buni covrigi,
dincoace cei mai buni tăiței („Ba nu, fraiere – aici sunt cei mai buni
tăiței!‖). Schițez pe nisip Hell's Kitchen33, unde am locuit, și Yudhi îmi
spune:
— Știu un local bun acolo.
— Tick-Tock, Cheyenne sau Starlight? întreb eu.
— Tick-Tock, frare.
— Ai încercat cocteilul cu ou de -acolo?
— Ooof, Doamne, daaa… știu… oftează el.
Îi înțeleg atâ t de bine dorul de New York, încât, pentru o clipă, îl
simt și eu. Dorul lui de casă mă molipsește rău de tot, o clipă uit că eu sunt
oricând liberă să mă întorc în Manhattan, pe când el nu. Se joacă puțin cu
cele două bețe gemene, le înfige mai adânc în n isip, după care privește
spre superbul ocean albastru.
— Știu că e frumos aici… dar crezi că o să mai văd vreodată America?
Ce-aș putea să -i răspund?
Tăcem amândoi. Yudhi își scoate din gură acadeaua indoneziana la
care suge de câteva ore și spune:
— Frate, acadeaua asta are gust de rahat. De unde naiba ai luat -o?
— De la maică -ta, frate, îi răspund. De la maică -ta.

33 „Bucătăria Iadului‖ – cartier din centrul Manhattanului cu o mare densitate de
restaurante cu mâncăruri internaționale. (N.t.)

345 99

Când ajungem înapoi la Ubud, mă duc direct acasă la Felipe și nu mai
ieșim din dormitor cam o lună. Nu exagerez aproape deloc. N -am mai fost
iubită și adorată așa de nimeni, niciodată, nu cu atâta plăcere, nu cu atâta
concentrare obsesivă. Nu am fost ni ciodată atât de dezbrăcată, dez văluită,
dezlănțuită și avântată în actul dragostei.
Despre intimitate știu un lucru sigur: că există a numite legi naturale
care guvernează orice experiență sexuală dintre doi oameni, legi la fel de
imposibil de ignorat ca și gravitația. Nu poți lua pur și simplu hotărârea
de a te simți confortabil lângă corpul altcuiva. Lucrul acesta are prea
puțin de -a face cu felul în care gândesc, vorbesc sau chiar arată oamenii
în cauză. Magnetul misterios fie există – îngropat adânc, undeva în
spatele sternului –, fie nu. Când nu există (asta am învățat, în trecut, cu o
claritate care mi -a frânt inima), nu -l poți forța să apară, așa cum un
chirurg nu poate forța corpul unui pacient să accepte un rinichi de la un
donator incompatibil. Prietena mea Annie spune că totul se rezumă la o
întrebare simplă: „Vrei să -ți lipești abdomenul de al lui pe vecie, sau nu?‖
După cum am descoperit amândoi cu bucurie, eu și Felipe ne
potrivim perfect, suntem un succes al ingineriei genetice în privința
compatibilității abdomen -pe-abdomen. Nu există părți ale corpurilor
noastre care să fie alergice în vreun fel la părți din corpul celuilalt . Nimic
nu e periculos, nimic nu e greu, nimic nu e refuzat. Î n universul
simțurilor noastre, totul se potrivește perfect și ușor. Totul e… pus în
valoare.
— Uită-te la tine, îmi spune Felipe după ce am mai făcut o dată
dragoste, ducându -mă la oglindă și arătându -mi corpul meu gol. Părul
îmi stă de parcă aș fi ieșit dintr -o centrifugă de antrenament spațial de la
NASA. Felipe continuă:
— Uită-te cât de frumoasă ești… fiecare linie a ta e o curbă… arăți ca
o dună de nisip…

346 (Într-adevăr, nu cred că trupul meu a arătat ori s -a simțit vreodată,
în toată viața mea, atât de relaxat, cel puțin nu de când aveam șase luni și
mama îmi făcea poze, în timp ce mă răsfățăm fericită într -un prosop pus
pe masa din bucătărie, după ce -mi făcuse băiță în chiuvetă.)
Apoi mă duce înapoi în pat și -mi spune în portugheză: Vem,
gostosa.
Vino, delicioaso.
Felipe e campionul alinturilor. Când suntem în pat, începe să -mi
vorbească în portugheză, și asta înseamnă că din „drăguța mea frumoasă‖
mă transform în queridinha (adică „drăguța mea frumoasă‖). De când
sunt în Bali, m -am lenevit și n -am învățat nici indoneziana, nici limba
localnicilor, dar uite că învăț portugheza și pare ușoară. Ce -i drept, învăț
doar cuvintele de dragoste, dar e și asta ceva util. Îmi spune:
— Dragă, o să ți se urască. O să te plictisești de mângâierile mele și o
să te plictisești auzindu -mă de prea multe ori pe zi că -ți spun cât ești de
frumoasă.
Hai să vedem.
Pierd șirul zilelor, dispar printre cearșafurile lui, dispar sub mâinile
lui. Îmi place senza ția asta că nu mai știu ce zi este. Programul meu bine
organizat s -a risipit în vânt. Până la urmă îi fac totuși o vizită într -o
după -amiază vraciului meu, pe care nu l -am mai văzut de tare demult.
Ketut citește adevărul pe fața mea, înainte să -i spun vreo vorbă.
— Tu ai găsit iubit în Bali, spune.
— Da, Ketut.
— Bun. Fii atentă, nu rămâi însărcinată.
— Așa am să fac.
— El om bun?
— Tu să -mi spui asta, Ketut. I -ai citit în palmă și ai spus că e om bun.
Ai spus asta de șapte ori.
— Da? Când?
— În iunie. L -am adus aici, la tine. E brazilianul ăla mai în vârstă ca
mine. Mi -ai spus că -ți place.

347 — Nu, a insistat el, și nu l -am putut convinge că nu e așa orice i -am
spus.
Uneori Ketut uită lucruri, cum ar face pesemne oricine cu vârsta
cuprinsă între 65 și 112 ani. De cele mai multe ori e foarte lucid și ascuțit
la minte, dar câteodată simt că -l deranjez, el aflându -se pe cine știe ce alt
nivel de conștiință sau într -un univers paralel. (Acum câteva zile mi -a
spus așa, din senin: „Tu prietena mea bună, Liss. Prieten ă credincioasă.
Prietenă iubitoare.‖ După care a oftat, s -a uitat o vreme în gol și a adăugat
supărat: „Nu ca Sharon.‖ Cine naiba mai e și Sharon? Ce i-a făcut? Nu
mi-a răspuns când am încercat să -l descos. A început să se poarte ca și
când habar n -avea de spre ce vorbesc. Ca și când eu fusesem cea care
deschisese subiectul cu nenorocita de Sharon.)
— De ce tu nu aduci iubit aici la mine? m -a întrebat.
— L-am adus, Ketut. Serios că l -am adus. Și mi -ai spus că -ți place.
— Nu țin minte. El bogat, iubitul tău?
— Nu, Ketut. Nu e bogat. Dar are bani câți îi trebuie.
— Bogat așa -și-așa? Vraciul vrea detalii, extrase de cont…
— Are bani câți îi trebuie.
Răspunsul meu a părut să -l irite pe Ketut.
— Tu ceri lui bani, el poate să dea bani sau nu?
— Ketut, eu nu vreau bani de la el. N -am luat niciodată bani de la
vreun bărbat.
— Tu petreci toată noaptea cu el?
— Da.
— Bun. El răsfață pe tine?
— Foarte tare.
— Bun. Tu tot meditezi?
Da, meditez în continuare în fiecare zi, după ce mă strecor afară din
patul lui Felipe și mă duc pe canapea, unde pot sta în tăcere, mulțumind
pentru tot ce mi se întâmplă. În fața verandei, rațele măcăne și pleoscăie
prin băltoacele orezăriilor. (Cârdurile de rațe gălăgioase din Bali, spune
Felipe, îi amintesc de braziliencele care se fâțâie pe plajele din Rio;

348 vorbesc tare, se întrerup una pe alta tot timpul și își leagănă posteriorul,
pline de mândrie.) Sunt atât de relaxată, încât mă cufund în meditație
cum m -aș cufunda într -o baie pregătită de iubitul meu. Goală sub soarele
dimineții, fără nimic altceva pe mine decât o pătură ușoară, pusă peste
umeri, dispar în starea de grație, plutind pe deasupra vidului ca o scoică
așezată în echilibru pe o linguriță.
De ce mi se părea odată viața atât de grea?
O sun într -o zi pe Susan la New York, și ea îmi mărturisește detaliile
despărțirii de ultimul ei iubit, pe fundalul sonor al sirenelor de poliție din
oraș. Vocea mi -e calmă și catifelată, cu intonații ca ale DJ -ilor din
emisiunile de jazz de la miezul nopții, când îi spun că trebuie să le lase pe
toate să treacă, să învețe să înțeleagă că totul pe lume e deja perfect și că
universul ne dă tot ce avem nevoie, draga mea, și că pacea și armonia sunt
peste tot în jurul nostru…
Aproape că o aud cum înalță ochii spre cer, în timp ce vocea ei,
acoperind sirenele, răspunde:
— Vorbe de femeie care a avut deja patru orgasme pe ziua de azi!

100

Dar peste câteva săptămâni toată distracția s -a răzbunat pe mine.
După toate acele nopți nedormite și după toate acele zile în care am făcut
dragoste aproape fără oprire, corpul meu a ripostat și m -am pomenit cu o
cumplită infecție a vezicii urinare. Sufer ința tipică a celor care fac prea
mult sex; și care se manifestă cel mai adesea după ce te -ai obișnuit să nu
mai faci deloc prea mult sex. M -a lovit deodată, cum lovesc toate
nenorocirile. Într -o dimineață, când ieșisem cu niște treburi în oraș, au
început durerile și febra. Mai avusesem infecții de genul ăsta și înainte,
pe vremea tinereților mele rebele , așa că știam ce se întâmplă. Î n primul
moment m -a apucat panica – infecțiile astea pot fi groaznice –, dar mi -am
adus aminte că cea mai bună prietenă a mea din Bali e vrăciță. Așa că am
dat fuga la Wayan.

349 — Sunt bolnavă, i -am spus.
S-a uitat la mine și mi -a spus și ea:
— Tu bolnavă de prea mult sex, Liz.
Am gemut și, rușinată, mi -am îngro pat fața în mâini. Ea a chicotit și
a continuat:
— Tu nu poți ții sec ret de Wayan…
Aveam niște dureri cumplite. Oricine a avut vreodată o asemenea
infecție știe despre ce vorbesc. Oricine n -a avut – să-și închipuie o
metaforă care să exprime tortura și în care să intre neapărat, pe undeva,
„fier înroșit‖.
Wayan, la fel ca pompierii veterani sau chirurgii de la urgență, se
mișcă foarte încet. A început să toace meticulos niște ierburi și să fiarbă
rădăcini, ba venind la mine, ba plecând în bucătărie; aducea tot felul de
zemuri fierbinți și maronii cu gust toxic și -mi spunea :
— Bea, dulceață…
Când era gata câte o fiertură, se așeza în fața mea și -mi arunca niște
priviri șirete, cu subînțeles, fără să piardă ocazia să mă descoasă.
— Tu atentă să nu rămâi însărcinată, Liz?
— Nu pot rămâne, Wayan. Felipe are vasectomie.
— Felipe are vasectomie? a întrebat ea, uimită de parcă ar fi auzit că
Felipe are orezărie. (Apropo, sunt la fel de încântată de treaba asta ca și
ea.) Foarte greu în Bali să convingi pe bărbat să facă așa. Mereu problema
femeii contracepția.
(Dar adevărul este că rata natalității a scăzut în ultimul timp în
Indonezia, grație unui program guvernamental extrem de deștept:
fiecărui bărbat care își face vasectomie, guvernul îi oferă o motocicletă
nouă… deși mi se face rău la ideea că respectivii ar pleca înapoi acasă pe
motocicletă în aceeași zi.)
— Sexul e distracție mare, a mustăcit Wayan, în timp ce mă privea
cum mă strâmb de durere ș i beau leacurile ei făcute în casă.
— Da, Wayan, să știi. Te strici de râs, nu alta.

350 — Nu, sexul este distracți e, a continuat ea. Pune oamenii să facă
lucruri distractive. Toți fac așa la început de dragoste. Vor prea multă
fericire, prea multă plăcere, până se îmbolnăvesc. Și la Wayan se
întâmplă așa la început de dragoste. Pierdut echilibrul.
— Mi-e tare rușine, adaug eu.
— Nu trebuie, îmi mai spune ea. După care adaugă într -o engleză
perfectă (și o logică de Bali la fel de perfectă): Câteodată, să pierzi
echilibrul din dragoste e dovada că trăiești perfect echilibrat.
M-am hotărât să -l sun pe Felipe. Aveam acasă un stoc special de
antibiotice pentru cazuri de urgență, cu care mergeam peste tot. Pentru
că mai avusesem infecții ca asta, știam cât de rele pot fi, știam că pot să
urce și la rinichi. Nu voiam să trec prin asta, oricum nu în Indonezia. Așa
că l-am sunat , i-am spus ce mi se întâmplase (s -a simțit umilit) și l -am
rugat să -mi aducă pastilele. Nu pentru că n -aș fi avut încredere în
leacurile lui Wayan, ci pentru că durerile erau realmente crunte…
— Nu ai nevoie de pastile occidentale, mi -a spus ea.
— Dar p oate că e mai bine să mă asigur…
— Lasă două ore. Dacă nu te fac bine, poți să iei și pastile.
Cu inima îndoită, am acceptat. Știam din experiență că o astfel de
infecție are nevoie de c âteva zile ca să treacă, chiar ș i cu antibiotice
puternice. Dar n -am vrut s -o supăr.
Tutti se juca prin prăvălie și -mi tot aducea desenele ei cu căsuțe ca să
mă înveselească, după care mă mângâia pe mână cu o milă de care doar
un copil de opt ani e capabil.
— Mama Elizabeth bolnavă?
Bine măcar că nu știa ce anume mă îmbolnăvise.
— Ți-ai cumpărat casă, Wayan? am schimbat eu vorba.
— Nu încă, dulceață. Nu grabă.
— Cum a rămas cu locul ăla care -ți plăcea? Credeam că ai de gând
să-l cumperi.
— Eu aflat că nu de vânzare. Prea scump.
— Mai știi de alt loc?

351 — Nu îngrijora de asta acum, Liz. Acum lasă eu fac pe tine repede
bine.
Felipe sosi cu medicamentele și cu un chip pe care se citeau
remuș cările. Își ceru scuze și de la mine, și de la Wayan, convins că el era
cauza durerilor mele.
— Nu serios, i -a spus Wayan. Nu probleme. Eu fac bine repede.
Repede se simte bine.
Apoi s -a dus în bucătărie, de unde s -a întors cu un castron enorm
plin cu frunze, rădăcini, bobite, ceva ce părea să fie curcuma, altceva ca o
masă nedefinită, arătând ca niște păr de vrăjitoare, plus o chesti e care mie
una mi s -a părut a fi un ochi de salamandră… toate astea pluteau în zeama
lor maronie. Cred că erau vreo cinci litri de ceva, indiferent ce -o fi fost,
în castron. Și mirosea ca un cadavru în descompunere.
— Bea, dulceață, mi -a spus Wa yan. Bea tot.
Am înghițit tot. Și în mai puțin de două ore… cred că ș tim cu toții ce
s-a întâmplat. Î n mai puțin de două ore, mă simțeam bine, nu mai aveam
nimic. O infecție pentru care mi -ar fi trebuit zile întregi de tratament cu
antibiotice – pur și s implu trecuse. Am încercat să -i plătesc pentru că
reușise să mă vindece, dar a râs.
— Sora mea nu plătește. S -a întors către Felipe cu o față
amenințătoare: Tu ai grijă cu ea acum. Doar dormit la noapte, nu atins.
— Nu ți -e jenă să tratezi oameni cu proble me de -astea, de la sex? am
întrebat -o eu.
— Liz, eu vraci. Eu rezolv toate probleme, cu vaginul la femei, cu
banana la bărbați. Câteodată, pentru femei, fac și penis fals. Pentru făcut
sex singure.
— Faci… dildo -uri? am întrebat eu, șocată.
— Nu toată lu mea are iubit brazilian, Liz, m -a mustrat ea. După care
s-a uitat la Felipe și a spus cu seninătate: Dacă tu ai nevoie să faci banana
țeapănă, eu dau medicament.
Am intervenit ca s -o asigur pe Wayan că Felipe n -avea deloc nevoie
de ajutor, dar el m -a între rupt – omul de afaceri din el n -avea stare – ca

352 s-o întrebe pe Wayan dacă tratamentul ei de întărit banane ar putea fi
ambalat și vândut în cantități mai mari.
— Am putea face o avere… a mai spus Felipe.
Dar Wayan i -a explicat că nu merge chiar așa. Ca s ă aibă efect, toate
leacurile trebuie preparate în ziua respectivă, din ingrediente proaspete.
Și trebuie însoțite de rugăciunile ei. Oricum, Wayan ne -a asigurat că
pentru întărit banane avea, pe lângă leacurile de uz intern, și masajul. Și,
spre uimirea n oastră fără margini, ne -a explicat diferitele tehnici de
masaj pe care le aplică bananelor impotente, cum le apucă de la bază și
cum le scutură vreo oră ca să stimuleze circulația sângelui, inca ntând
rugăciuni speciale.
— Bine, Wayan, dar ce faci dacă bărb atul se întoarce în fiecare zi și
spune: „Nu m -am lecuit, doctore! Mai vreau un masaj la banană!‖?
A râs de o idee așa perversă, dar a recunoscut că trebuie să aibă foarte
mare grijă și să nu -și petreacă prea mult timp vindecând banane, pentru
că asta -i provoacă o anumită doză de… sentimente puternice… ceea ce se
îndoiește că ar avea influențe benefice asupra energiei vindecătoare. Și
sigur că uneori sunt și bărbați care o iau razna. (Lucru total de înțeles
pentru cineva care a fost ani întregi impotent și care se trezește că o
femeie frumoasă, cu pielea ca de mahon strălucitor și păr lung, mătăsos, îi
repune motorul în funcțiune.) Ne -a povestit despre un bărbat care, în
timpul unui tratament anti -impotență, a sărit de pe pat și a început s -o
alerge prin cameră, strigând întruna: „Vreau pe Wayan! Vreau pe
Wayan!‖
Dar Wayan poate să facă și alte lucruri. Ne -a povestit că uneori e
chemată să dea lecții de făcut sex cuplurilor care suferă fie din cauza
impotenței sau frigidității, fie pentru că nu pot avea c opii. Trebuie să
deseneze figuri magice pe cearșafurile lor și să le explice care sunt
pozițiile cele mai potrivite pentru diversele zile ale lunii. Spune că dacă
un bărbat vrea să aibă copii ar trebui să facă sex cu soția lui „foarte, foarte
tare‖ și să t rimită „apă din banană în vaginul ei foarte, foarte repede‖.
Uneori, Wayan trebuie să fie și ea în cameră în timpul contactului sexual

353 dintre cei doi soți, ca să le explice cât de tare și cât de repede trebuie să se
petreacă lucrurile.
— Dar bărbatul mai e capabil să scoată apă din banană așa de tare și
de repede, cu dr. Wayan stând acolo și uitându -se la el? întreb eu.
Felipe și -o imaginează pe Wayan dând indicații, în timp ce observă
cuplul în acțiune:
— Mai repede! Mai tare! Vrei copilu' ăla sau nu?
Da, râde Wayan, știe că pare o nebunie, dar asta e meseria de vraci,
însă recunoaște că acest aspect implică numeroase ceremonii de
purificare și înainte, și după, astfel ca spiritul ei sacru să rămână intact. Și
nici nu -i place să facă prea des asemenea lucru ri, căci se simte „ciudat‖.
Dar dacă e vorba de conceperea unui copil, atunci cu siguranță va ajuta pe
oricine.
— Și toate cuplurile astea au acum copii?
— Normal că au! a confirmat ea mândră. Sigur că da.
După care Wayan ne mărturisește ceva extrem de interesant. Ne
spune că dacă un cuplu nu reușește să conceapă copii, atunci ea îi
consultă pe ambii parteneri, ca să -și dea seama cine e – cum se spune – de
vină. Dacă problema e la femeie, se rezolvă – Wayan o face bine cu
tehnici de vindecare străvechi. Dar dacă de vină e bărbatul , ei bine, asta -i
o situație cât se poate de delicată în societatea patriarhala din Bali.
Soluțiile medicale pe care Wayan le are la dispoziție într -o astfel de
situație sunt foarte limitate, pentru că aici nu i se poate spune unui bărbat
că e steril; e pur și simplu imposibil să fie adevărat. Bărbații sunt bărbați,
la urma urmei. Dacă nu apare sarcina, trebuie să fie vina femeii. Și dacă
femeia nu -i oferă curând soțului un copil, atu nci apar cu adevărat
problemele – bărbatul poate s -o bată, s -o facă de rușine sau să divorțeze.
— Și ce faci în situații din astea? întreb eu, surprinsă că cineva care
numește sperma „apă de banană‖ poate diagnostica infertilitatea
masculină.
Wayan ne -a povestit tot. În cazuri de sterilitate masculină, îi spune
bărbatului că soția lui e cea cu probleme și că trebuie să -i facă „ședințe de

354 tratament special‖ în fiecare zi. Când femeia vine la tratament, Wayan
cheamă câte un tinerel potent de prin sat, care fa ce sex cu femeia și, dacă
totul merge bine, o lasă însărcinată. Felipe e total șocat:
— Wayan! Nu se poate!
Dar ea dă calmă din cap că se poate. Se poate.
— E singura soluție. Dacă femeia sănătoasă, are copii. După aia, toată
lumea fericită.
De vreme ce locuia în acel oraș, Felipe a vrut să știe:
— Cine? Pe cine chemi să facă treaba asta?
— Șoferii, a răspuns Wayan.
Am râs cu toții, pentru că Ubud e plin de ei, de tineri „șoferi‖ care
stau la colț de stradă și pun mereu aceeași întrebare turiștilor: „Tran sport?
Transport?‖, în încercarea de a scoate un ban dintr -o excursie până la
vulcani, la plajă sau la vreun templu. În general, băieții în cauză sunt
foarte arătoși, au o piele minunată, ca a personajelor lui Gauguin, sunt
musculoși și au niște plete supe rbe. Probabil că în America ai scoate ceva
bani dintr -o „clinică de fertilitate‖ pentru femei în care ar lucra și băieții
ăștia. Wayan ne spune că partea cea mai bună a tratamentului ei de
fertilitate e că, de obicei, băieții nici măcar nu cer bani pentru serviciile
lor de transport sexual, mai ales dacă femeia este drăguță. Și eu, și Felipe
suntem de acord că purtarea băieților e lăudabilă și aduce doar foloase
comunității. Nouă luni mai târziu, se naște un copil frumos și toți sunt
fericiți. Partea cea ma i bună: nu mai e nevoie de anularea căsătoriei. Și
știm cu toții cât de groaznică e anularea unei căsătorii, mai ales în Bali.
— Doamne, cât de fraieri suntem noi, bărbații, spune Felipe.
Dar Wayan nu consideră nimic nelalocul lui în toată povestea. E
nevoie de un asemenea tratament doar pentru că nu -i poți spune unui
localnic că nu e fertil fără să -ți asumi riscul ca, ajuns acasă, el să -i facă
ceva groaznic soției sale. Dacă bărbații din Bali ar fi altfel, Wayan ar
putea să le vindece infertilitatea în al te moduri. Dar asta e realitatea
culturii locale, și ea trebuie să se adapteze. N -are nici măcar un strop de
remușcare, ceea ce face e pentru ea o altă cale de a -și manifesta

355 creativitatea ca vraci. Oricum, adaugă, uneori e foarte plăcut pentru
femei să fa că dragoste cu unul dintre băieții aceia frumoși, pentru că cei
mai mulți soți balinezi nu știu să facă dragoste.
— Cei mai mulți soți – ca niște cocoși, ca niște țapi!
— Poate că ar fi cazul să ții niște cursuri de educație sexuală, Wayan,
i-am sugerat eu . Ai putea să -i înveți pe bărbați cum să atingă femeile cu
blândețe și poate că astfel și soțiilor le -ar plăcea mai mult sexul. Pentru că
dacă un bărbat te atinge ușor, îți mângâie pielea, spune lucruri frumoase,
te sărută peste tot, nu se grăbește… sexu l devine foarte plăcut.
Am văzut -o deodată că a roșit. Wayan Nuriyasih, maseuza de
banane, vindecătoarea de afecțiuni genitale, vânzătoarea de dildo -uri,
codoașa ocazională – a roșit.
— Tu faci pe mine să simt ciudat când vorbești așa, mi -a spus,
făcân du-și vânt cu mâna. Vorbitul așa mă face să mă simt… altfel. Chiar
și acolo mă simt altfel! Plecați acasă acuma voi! Nu mai vorbim atâta de
sex. Plecați acasă, vă culcați, dar dormiți doar, OK? Doar DORMIȚI!

101

Pe drumul spre casă, Felipe m -a întrebat:
— Și-a cumpărat casă?
— Nu încă. Dar își caută.
— A trecut deja o lună de când i -ai dat banii, nu?
— Da, dar locul pe care -l voia nu e de vânzare…
— Ai grijă, dragă, nu lăsa lucrurile să se lungească prea mult. Nu lăsa
situația asta să devină tipică pentru Bali.
— Cum adică?
— Nu vreau să mă bag în treburile voastre, dar locuiesc aici de cinci
ani și știu cum merg lucrurile. Totul se complică pe -aici. Uneori e greu să
afli exact ce s -a întâmplat.

356 — Ce vrei să spui, de fapt? l -am întrebat și, când am văzut c ă nu-mi
răspunde imediat, i -am servit una dintre frazele lui preferate: Dacă îmi
explici rar, o să înțeleg repede.
— Ce încerc să -ți spun, Liz, e că prietenii tăi au strâns al naibii de
mulți bani pentru femeia asta, bani care în momentul de față stau
dege aba în contul lui Wayan. Asigură -te că își cumpără o casă din ei.

102

A venit sfârșitul lui iulie și odată cu el ziua mea – împlineam 35 de
ani. Wayan mi -a organizat la ea în prăvălie o petrecere cum n -am mai
avut niciodată. M -a îmbrăcat în costumul trad ițional de sărbătoare – un
sarong violet, o bustieră fără bretele și o bucată lungă de material auriu,
pe care mi -a înfășurat -o atât de strâns în jurul torsului, încât abia mai
puteam să respir ori să gust din tortul de ziua mea. Eram în dormitorul ei
minuscul și întunecos, plin ochi cu lucrurile ei și ale celorlalte trei ființe
mititele cu care -l împărțea. Mă înfășură de zor în costumul ăla superb și,
în timp ce -mi aranja niște cute și prindea materialul doar ea știa cum, m -a
întrebat, fără să se uite la mine:
— Tu planuri de căsătorie cu Felipe?
— Nu, i -am răspuns. Nu avem nici unul planuri de căsătorie. Nu mai
vreau alt soț, Wayan. Și cred că nici Felipe nu mai vrea altă soție. Dar mă
simt bine cu el.
— Găsești ușor bărbat frumos pe afară, dar frumos pe afară și frumos
pe înăuntru – asta nu ușor. Felipe așa e.
I-am dat dreptate.
— Și cine adus bărbatul bun la tine, Liz? Cine rugat în fiecare zi
pentru bărbat? a zâmbit ea.
— Mulțumesc, Wayan, ai făcut o treabă minunată, i -am spus și am
sărutat -o.
A înce put apoi petrecerea. Wayan și fetițele decoraseră toată camera
cu baloane, frunze de palmier și hârtii pe care scriseseră mesaje lungi și

357 complexe, care sunau cam așa: „La mulți ani pentru inimă caldă și bună,
pentru tine, draga noastră surioară, pentru iu bita noastră Doamnă
Elizabeth, La mulți ani pentru tine, pacea mereu cu tine și La mulți ani!‖
Wayan are un frate ai cărui copii sunt dansatori de templu extrem de
talentați, așa că nepoții și nepoatele ei au venit în magazin și au dansat
pentru mine, ofer indu -mi un spectacol superb și impunător, rezervat de
obicei preoților. Toți copiii erau înfășurați din cap până -n picioare în
material auriu, aveau pe cap ornamente enorme ș i erau machiați foarte
violent. Picioarele lor mici băteau cu putere pământul, în timp ce mâinile
grațioase descriau mișcări extrem de feminine și de elegante.
Petrecerile din Bali sunt de obicei organizate pe principiul următor:
oamenii se îmbracă în hainele cele mai bune, după care se așază în cerc și
se uită unii la ceilalți. Așa cum se întâmplă, de fapt, și la petrecerile
organizate de revistele newyorkeze. („Doamne, draga mea, are să fie
atââât de plictisitooor…‖ a gemut Felipe când i -am spus că Wayan îmi
pregătește o petrecere în stil local.) Dar n -a fost deloc plictisitor – a fost
doar un eveniment foarte tăcut. Foarte diferit. A început cu îmbrăcatul, a
urmat dansul copiilor, apoi partea cu statul în cerc și uitatul unii la
ceilalți, care nici ea n -a fost prea rea. Toată lumea arăta minunat. Venise
întreaga familie a lui Wayan; toți îmi zâmbeau și -mi făceau cu mâna de la
un metru distanță, iar eu le zâmbeam și le făceam cu mâna la rândul meu.
Am suflat în lumânările tortului împreună cu Ketut Mică, una dintre
orfane, pentru că hotărâsem ca ziua ei de naștere să fie de -acum înaint e
18 iulie, ca a mea, dat fiind că nu avusese până acum nici zi de naștere,
nici petreceri de ziua ei. După ce am stins lumânările, Felipe i -a dat fetiței
cadoul de ziua ei – o păpușă Bărbie pe care ea a despachetat -o cu o uimire
imposibil de descris și la care se uita de parcă ar fi fost un bilet de
călătorie pe Jupiter – ceva ce nu și -ar fi imaginat vreodată că poate primi
nici în șapte miliarde de ani.
Petrecerea a fost chiar amuzantă. Eram o amestecătură ciudata de
naționalități și de generații: familia și prietenii lui Wayan, plus câțiva
dintre pacienții ei occidentali pe care nu -i mai văzusem niciodată, Yudhi,

358 care mi -a făcut cadou de ziua mea o cutie cu șase beri, mai venise și un
scenarist din L.A., tânăr și foarte cool, pe care -l chema Adam… Eu și
Felipe îl cunoscuserăm pe Adam cu o seară înainte, într -un bar, și -l
invitaserăm și pe el la petrecere. Adam și Yudhi au discutat tot timpul cu
un puști pe nume John, a cărui mamă (o nemțoaică designer de haine,
căsătorită cu un american care locuiește în Bali) era pacienta lui Wayan.
John are șapte ani, n -a fost niciodată în America și spune că e puțin
american pentru că tatăl lui e american. Băiatul vorbește nemțește cu
maică -sa, indoneziana cu ceilalți copii și engleză cu Ad am și Yudhi. A
fost extrem de încântat când a auzit că Adam e din California și că face
surfing.
— Domnule, care e animalul dumneavoastră preferat? l -a întrebat el
pe Adam.
— Pelicanul, i -a răspuns Adam.
— Ce-i ăla un pelican? a vrut să știe băiețelul, și Yudhi s -a băgat și el
și i-a spus:
— Frate, nu știi ce -i ăla un pelican? Frate, treb'e să te duci acasă și
să-l întrebi pe taică -tu. Pelicanii sunt cei mai tari, fratele meu!
După care John, micuțul puțin american, s -a întors să -i spună lui
Tutti ceva în i ndoneziana (probabil s -o întrebe ce -i ăla un pelican), în
timp ce Tutti stătea la Felipe în brațe și încerca să citească felicitările pe
care le primisem de ziua mea, iar Felipe vorbea o franțuzească minunată
cu parizianul pensionar care se tratează de rin ichi la Wayan. Între timp,
Wayan dăduse drumul la radio, de unde a început să se audă un cântec
de-al lui Kenny Rogers, pe când trei turiste japoneze, intrate din
întâmplare în magazin, încercau să afle dacă ar putea face niște masaje
terapeutice. Î n timp ce încercam să le conving pe japoneze să guste din
tortul de ziua mea, Ketut Mare și Ketut Mică îmi prindeau în păr niște
bentițe enorme, pline de paiete, pe care mi le cumpăraseră din toate
economiile lor. Nepoții lui Wayan – dansatori d e templu și copii de țărani
– priveau în podea și stăteau nemișcați, asemenea unor mici zeități
înmuiate în aur, radiind în jur c eva sacru, din altă lume. Afară, cocoșii

359 s-au pornit deodată să cânte, deși nici măcar nu căzuse înserarea. Hainele
mele tradiționale începuseră să mă strângă îngrozitor, parcă eram într -o
îmbrățișare de foc, și simțeam că iau parte la cea mai ciudată – dar, poate,
și cea mai fericită – aniversare din viața mea.

103

Cu toate astea, Wayan trebuie să -și cumpere casă și eu am început
deja să -mi fac griji, dat fiind că lucrurile trenează. Nu înțeleg ce se
întâmplă, dar trebuie neapărat să treacă la treabă. Felipe și cu mine
decidem să intervenim. Am găsit un agent imobiliar care să ne arate
proprietățile din zonă, dar lui Wayan nu i -a plăcut nimic din ce a vizitat.
Îi tot spun:
— Wayan, e foarte important să cumpărăm ceva. Eu plec în
septembrie și trebuie să le spun prietenilor mei că banii lor au intrat
într-o casă pentru tine. Pe deasupra, și tu trebuie să fii sigură că ai un
acoperiș deasupra capulu i înainte să fii evacuată de -aici.
— Nu așa simplu cumperi casă în Bali, îmi răspunde ea mereu. Nu la
fel ca intri în bar și cumperi bere. Ia mult timp.
— Nu avem atâta timp, Wayan.
Dă din umeri și eu mă gândesc atunci la „timpul de cauciuc‖, noțiune
tipic balineză conform căreia timpul e un concept extrem de relativ și de
elastic. „Patru săptămâni‖ înseamnă pentru Wayan cu totul altceva decât
înseamnă pentru mine. Pentru ea, o zi nu are neapărat 24 de ore; uneori e
mai lungă, alteori mai scurtă, în funcție de încărcătura ei emoțională și
spirituală. Ca și în cazul vraciului meu și al vârstei lui misterioase, uneori
zilele se numără, alteori se cântăresc.
Între timp a mai apărut ceva: se pare că am subestimat total prețul
proprietăților din Bali. Din cauză c ă totul aici e foarte ieftin, ești tentat să
crezi că același lucru e valabil și pentru terenuri, ceea ce e o mare
greșeală. Terenul din Bali – și cu atât mai mult cel din Ubud – poate fi la

360 fel de scump ca în Westchester County34, în Tokio sau pe Rodeo Dri ve35.
Lucru lipsit de orice logică, pentru că odată ce ai cumpărat o pro prietate
nu vei reuși niciodată să -ți amortizezi investiția în vreun mod logic,
tradițional. Poți ajunge să plătești în jur de 25 000 de dolari pentru un
singur aro (un aro e o măsură c are s -ar putea traduce prin: „ceva mai
mare decât un loc de parcare pentru un SUV‖), ca apoi să -ți construiești
acolo o prăvălie minusculă, în care vei vinde un sarong pe zi toată viața,
cu un profit de aproximativ 57 de cenți la fiecare vânzare. Chiar nu are
logică…
Dar balinezii pun mare preț pe pământul lor, atât de mare, încât
sfidează logica economică. Dat fiind că proprietatea asupra terenului e
singura bogăție pe care localnicii o socotesc legitimă, pământul e pentru
ei la fel de valoros ca vitele pentru tribul Masai sau ca glosul de buze
pentru nepoțica mea de cinci ani: adică nu ai niciodată de ajuns, iar dacă
ai – nu mai renunți la el niciodată și consideri că n -ar fi rău ca tot
pământul din lume să fie al tău și numai al tău.
Mai mult – așa cum am descoperit în cursul lunii august, când m -am
avântat în hățișul afacerilor imobiliare indoneziene (ușor de comparat cu
lumea din Narnia36) –, e aproape imposibil să afli dacă ș i când un anumit
teren e scos la vânzare. Cei care își vând terenul nu vor înd eobște ca alții
să știe acest lucru. Poate vă imaginați că, pentru a -l vinde, puțină
publicitate le -ar fi de folos, dar balinezii n -ar fi de acord. Dacă ești
proprietar și vrei să -ți vinzi pământul înseamnă că ai nevoie disperată de
bani, lucru umilitor. Î n plus, dacă află că ai vândut ceva teren, rudele și
vecinii vor presupune că ai bani, așa că vor veni toți pe capul tău să -ți

34 Zonă administrativă din sudul statului New York, cunoscută pentru
proprietățile scumpe și veniturile peste medie ale rezidenților. (N.t.)
35 Stradă din Beverly Hills, California, una dintre cele mai exclusiviste și mai
costisitoare zone din lume. (N.t.)
36 Ținut fabulos în care se petrec aventurile Cronicilor din Narnia de C.S.
Lewis. (N.t.)

361 ceară să -i împrumuți. Așa se face că, în Bali, terenurile ies la vânzare doar
pe bază de… zvonuri. Și toate tranzacțiile se der ulează, în mod straniu, în
cel mai mare secret.
Când au auzit că îi caut casă lui Wayan, occidentalii expatriați aici
s-au strâns în jurul meu și mi -au povestit tot felul de istorii de groază din
propria lor experiență. M -au avertizat că aici nu poți fi ni ciodată sigur ce
se întâmplă când vine vorba de proprietăți. Terenul pe care -l „cumperi‖
s-ar putea să ni ci nu -i aparțină celui care ți -l „vinde‖. Tipul care ți -a
arătat o proprietate s -ar putea să nici nu fie proprietarul, ci un nepot
frustrat de -al adevă ratului proprietar, care încearcă să i -o coacă
unchiului din cauza cine știe cărei dispute de familie. Nu trebuie să -ți
imaginezi că granițele proprietății pe care o cumperi vor fi vreodată
precizate. Pământul pe care -l cumperi pentru a -ți construi casa mu lt
visată poate fi declarat la un moment dat „prea aproape de un templu‖ ca
să primești autorizație de construcție (și pe o insulă mică, în care se
estimează că există peste douăzeci de mii de temple, e aproape imposibil
să găsești un teren care să nu fie prea aproape de un asemenea locaș).
Mai trebuie să iei în calcul faptul că vei locui, probabil, la poalele
unui vulcan și că te afli pe un teritoriu nesigur. Nu doar din punct de
vedere geologic. Oricât de idilică ar fi insula Bali, trebuie avut în vedere
că face parte din Indonezia – cea mai populată țară musulmană din lume,
națiune instabilă prin definiție, coruptă de sus până jos, începând cu cei
mai înalți demnitari ai statului până la tipul care -ți fa ce plinul la
benzinărie (și ți -l face doar cu numele ). Întotdeauna va fi posibilă cine
știe ce revoluție, iar proprietățile îți vor putea fi confiscate oricând de
învingători. Pesemne sub amenințarea puștii.
Nu am absolut nici un fel de calificare pentru negocieri complicate.
Adică… am trecut eu printr -un divorț în statul New York, dar acum mă
confrunt cu un alt capitol din Kafka. Între timp, cei 18 000 de dolari
donați de mine, de familia și de prietenii me i stau în contul lui Wayan,
convertiți în rupii indoneziene – o monedă având prostul obicei de a se
devaloriza fără preaviz, transformându -se în abur. Wayan urmează să fie

362 evacuată prin septembrie, adică în perioada când voi pleca eu de -aici.
Ceea ce însea mnă în vreo trei săptămâni.
E tot mai clar că lui Wayan îi va fi imposibil să găsească un teren pe
care să -l socotească bun pentru construirea unei case. Lăsând deoparte
toate considerentele practice, Wayan trebuie să verifice ce fel de taksu –
spirit – există pe fiecare proprietate. Fiind vrăciță, sensibilitatea ei la
taksu e extrem de mare, chiar și după standardele din Bali. Găsisem un
loc despre care credeam că ar fi perfect, dar Wayan mi -a spus că e bântuit
de demoni furioși. Următorul teren n -a intrat în discuție, căci era prea
aproape de un râu și, după cum știm cu toții, fantomele trăiesc în râuri.
(în noaptea de după vizita la locul respectiv, Wayan mi -a spus că a visat o
fată frumoasă îmbrăcată în zdrențe, care plângea. Era clar – nu putea să
cumpe re terenul ăla.) După care am găsit un mic magazin chiar în oraș,
foarte drăguț și care avea de toate, inclusiv o curte, dar se afla pe colț și
doar cineva care vrea să dea faliment și să moară de tânăr ar putea locui
într-o casă pe colț. După cum știm cu toții.
— Să nici nu încerci măcar s -o convingi, m -a sfătuit Felipe.
Crede-mă, draga mea, nu trebuie să te bagi între localnici și taksu.
Săptămâna trecută, Felipe a găsit ceva care părea să corespundă
perfect criteriilor – o mică parcelă drăguță, aproape d e centru, aflată pe o
stradă liniștită, lângă un câmp de orez, cu loc berechet pentru grădină și
care se încadra foarte bine în bugetul nostru. Când am întrebat -o pe
Wayan dacă să cumpărăm terenul, mi -a răspuns:
— Nu știu încă, Liz. Nu prea repede luat așa decizii. Întâi trebuie
vorbit cu preot.
Mi-a explicat că trebuie să consulte un preot care să -i indice o zi
favorabilă în care să cumpere pământul, asta în caz că se hotărăște până la
urmă să -l cumpere. Pentru că în Bali nu se poate face nimic cu adevărat
important fără să alegi înainte o zi favorabilă. Problema e că nici măcar
nu poate să -l întrebe pe preot care e data favorabilă până nu se hotărăște
dacă vrea sau nu să locuiască acolo. Și refuză categoric să se hotărască

363 înainte de a visa ceva favorabil. Pentru că timpul mă presa, ca bună
newyorkeză ce sunt, am întrebat -o pe Wayan:
— Cât de curând crezi că poți aranja să visezi ceva favorabil?
Ca bună balineză ce este, Wayan mi -a răspuns:
— Nu poți grăbi asta.
Deși, a zâmbit ea, ar ajuta dacă s -ar duce cu o ofrandă la unul dintre
marile temple și s -ar ruga ca zeii să -i trimită un vis favorabil…
— OK, am spus. Mâine Felipe te ia cu mașina și te duce la un mare
templu ca să faci ofranda și să -i rogi pe zei să -ți trimită un vis favorabil.
Wayan mi -a spus că ar fi încântată să meargă și că e o idee minunată.
O singură problemă. Nu are voie să intre în nici un templu toată
săptămâna.
Pentru că… e la ciclu.

104

Mi-e teamă că nu reușesc să redau în cuvinte cât e de distractiv tot ce
se întâmplă. Chiar așa, totul e ilar – dar la modul ciudat. Sau poate că
acest moment suprarealist al vieții mele mă distrează atât de tare doar
pentru că tot acum mă îndrăgostesc, și întotdeauna când te îndrăgostești
lumea ți se pare minunată, oricât de nebunească ar fi în real itate.
Felipe mi -a plăcut de la început. Dar ceva, ceva din felul în care se
implică în saga casei lui Wayan ne -a apropiat în cursul lui august și ne -a
transformat într -un cuplu adevărat. E clar că ceea ce se întâmplă cu
vrăcița asta halucinantă din Bali n u e problema lui. El e om de afaceri. A
reușit să locuiască aici cinci ani fără să se amestece prea mult în viața
personală și în ultracomplicatele ritualuri ale localnicilor. Dar acum a
început să bată cu mine orezăriile noroioase ca să căutăm preotul cap abil
să-i indice lui Wayan data norocoasă…
— Eram perfect fericit cu viața mea plicticoasă înainte să apari tu,
îmi spune mereu.

364 Se plictisea mai demult în Bali. Lenevea, își omora timpul cum
putea, ca un personaj dintr -un roman de Graham Greene. Indolen ța lui a
luat sfârșit în momentul când ne -am cunoscut. Acum, că suntem
împreună, am ocazia să aud și versiunea lui despre întâlnirea noastră – o
poveste delicioasă, de care n -o să mă satur niciodată. Anume că în seara
aceea, la petrecere, m -a văzut din spa te și nici măcar n -a fost nevoie să
întorc capul și să -mi vadă fața ca să aibă convingerea adâncă, venită de
undeva, dinăuntrul lui: „Asta -i femeia mea. O să fac orice ca s -o am pe
femeia asta.‖
— Și a fost chiar ușor să pun mâna pe tine, mai spune. N -a trebuit
decât să implor și să pledez câteva săptămâni.
— Ba nu, n -ai implorat și n -ai pledat.
— N-ai observat cum imploram și pledam?
Îmi povestește cum a fost atunci, când ne -am dus la dans și a văzut ce
mult îmi plăcea galezul cel drăguț și i -a stat inima -n loc și își spunea: „Eu
mă chinui atât s -o seduc și -acum apare tipul ăsta tânăr și frumos ca să
mi-o ia și să -i complice viața – Doamne, dacă ar ști măcar câtă iubire i -aș
putea dărui eu.‖
Și chiar poate. Știe să aibă grijă de cineva, îl simt cum gravitea ză,
parcă, în jurul meu, cum face din mine nordul busolei lui și devine
cavalerul meu protector. Felipe e genul de om care are neapărat nevoie
de o femeie în viață – și nu ca să -i poarte ea de grijă, ci ca să aibă el pe
cineva căreia să -i ofere toată atenț ia și să i se dedice. Cum a trăit în afara
unei asemenea relații de la divorț încoace, viața lui n -a mai avut o țintă
clară. Dar acum a început s ă și-o reorganizeze în jurul meu . E minunat să
se poarte cineva așa cu tine. Dar mă și sperie. Când îl aud la parter cum
îmi pregătește cina, în timp ce eu sunt la etaj și citesc, și fluieră câte -o
samba veselă, strigându -mi: „Draga mea, nu mai vrei un pahar de vin?‖,
încep să mă întreb dacă sunt capabilă să fiu soarele cuiva, să fiu totul
pentru cineva. Oare mi -am găsit într -adevăr centrul de echilibru, astfel
încât să devin acum centrul vieții altcuiva? Numai că într -o seară, când
am adus în discuție subiectul, mi -a replicat:

365 — Draga mea, ți -am cerut eu să fii o astfel de persoană? Ți -am cerut
eu să fii centrul v ieții mele?
Mi s -a făcut imediat rușine de îngâmfarea mea, de faptul că
ajunsesem la concluzia că și -ar dori să rămână cu mine pentru tot restul
vieții și să -mi facă toate plăcerile la nesfârșit.
— Îmi pare rău, i -am spus. A fost cam arogantă ideea mea, nu -i așa?
— Puțin, a confirmat el și mi-a sărutat urechea. Nu foarte. Draga
mea, bineînțeles că trebuie să discutăm despre asta, pentru că da, e
adevărat – sunt îndrăgostit nebunește de tine.
Am pălit – act reflex –, și el a încercat să mă consoleze cu o glumă.
— Spun asta la modul absolut ipotetic, bineînțeles. După care a
continuat cu seriozitate: Uite ce e, am 52 de ani. Crede -mă, știu deja cum
se petrec lucrurile în viață. Îmi dau seama că tu nu mă iubești încă așa
cum te iubesc eu pe tine, dar adevăru l e că nu -mi prea pasă. Din cine știe
ce motiv, simt pentru tine ce simțeam pentru copiii mei când erau mici –
că nu e treaba lor să mă iubească, e treaba mea să -i iubesc. Tu poți să simți
ce vrei, dar eu te iubesc și am să te iubesc mereu. Chiar dacă n -o să ne mai
vedem niciodată, tu m -ai readus la viață, și asta -i mare lucru. Bineînțeles,
mi-ar plăcea să rămânem împreună toată viața. Singura problemă e că nu
prea știu ce viitor aș putea să -ți ofer aici, în Bali.
Și eu mă gândisem la asta. Observasem socie tatea expaților din Ubud
și-mi fusese absolut clar că nu era viața pe care mi -o doream . În tot orașul
nu vezi decât același tip de personaje: occidentali care au suferit atât de
mult în țara natală, încât au renunțat la or ice fel de luptă și au hotărât
să-și instaleze tabăra aici, în Bali, pentru toată viața. Pentru că aici pot
locui în case superbe cu doar 200 de dolari pe lună, își pot lua un tânăr
sau o tânără dintre localnici să le țină companie, pot să bea încă de
dimineață fără să aibă probleme, pot c hiar să scoată ceva bani din
exportul de mobilă. Dar, în general, tot ce fac acești oameni este să se
asigure că nu li se va mai pretinde niciodată să facă ceva serios. Nu, nu
sunt niște oameni fără căpătâi. Vorbesc despre oameni extrem de rafinați,
talent ați și inteligenți, veniți din absolut toată lumea civilizată. Dar mi se

366 pare că toți cei pe care -i întâlnesc aici au fost ceva pe vremuri (ceva
însemnând „căsătoriți‖ sau „angajați‖). Ceea ce -i unește în prezent e
absența unui singur lucru, pe care se par e că l -au abandonat definitiv cu
toții: ambiția. Inutil să mai spun, se bea serios.
Dar, pe de altă parte, orașul Ubud nu e cel mai rău loc de pe pământ
în care să -ți petreci viața în liniște, ignorând trecerea timpului. Cred că în
privința asta se aseamăn ă foarte mult cu Key West din Florida sau Oaxaca
din Mexic37. Când sunt întrebați de cât timp locuiesc aici, cei mai mulți
expatriați din Bali răspund că nu prea știu. Î n primul rând, nu prea știu
cât timp a trecut de când s -au mutat aici. Dar, în al doilea rând, nu prea
știu nici măcar dacă locuiesc aici. Nu aparțin vreunui loc, nu sunt
ancorați cu adevărat nicăieri. Unora le place să creadă că sunt doar în
trecere, ca și când ar aștepta la semafor cu motorul pornit. Dar după
șaptesprezece ani petrecuți așa , începi să -ți pui întrebări… oare pleacă
vreodată cineva de -aici?
Există multe lucruri cu care te poți delecta în compania lor leneșă, în
după -amiezile lungi de duminică petrecute la mese cu șampanie și
discuții despre nimic. Totuși, de câte ori văd ast fel de scene, mă simt ca
Dorothy în câmpul de maci din țara lui Oz. Fii atentă! Nu adormi pe
pajiștea asta amețitoare, pentru că s-ar putea să-ți petreci tot restul
vieții moțăind pe-aici!
Prin urmare, ce vom face Felipe și cu mine? Mai ales acum, când,
după toate aparențele, a apărut o entitate numită „Felipe și cu mine‖? Nu
demult, mi -a spus:
— Câteodată mi -aș dori ca tu să fi fost o fetiță rătăcită ș i eu să te fi
luat cu mine, spunându -ți: „Hai să stai la mine de -acum înainte, lasă -mă
să am grijă de ti ne mereu.‖ Dar tu nu ești o fetiță rătăcită. Ești o femeie cu
o carieră și cu ambiție. Ești melcul perfect: îți duci casa cu tine peste tot.

37 Ambele orașe sunt destinații turistice preferate ale pensionarilor americani.
(N.t.)

367 Ar trebui să -ți păstrezi cât mai mult timp libertatea asta… Dar eu nu -ți
pot spune decât: dacă te interesează bra zilianul din fața ta, îl poți avea.
Sunt al tău oricum.
Nu prea știu ce vreau. Știu sigur că există în mine o parte care a vrut
mereu să audă un bărbat spunându -i: „Lasă -mă să am grijă de tine
mereu‖, ceva ce n -am auzit niciodată până acum. Î n ultimii ani
renunțasem să mai caut acel bărbat, învățasem să -mi spun eu însămi
propoziția asta dătătoare de curaj – când mă copleșea anxietatea, mai ales.
Dar s -o aud acum rostită de cineva, de cineva care vorbește sincer…
Mă gândeam la toate astea noaptea trecută, după ce Felipe adormise
și eu stăteam ghemuită lângă el, întrebându -mă ce -o să se întâmple cu
noi. Care erau variantele? Cum puteam rezolva problema geografică –
unde urma să locuim? Mai era și diferența de vârstă de luat în
considerare. Deși, cu câteva zi le înainte, când o sunasem pe mama să -i
spun că am întâlnit un bărbat foarte drăguț, dar – ține-te bine, Mama! –
„are 52 de ani‖, ea n -a fost deloc dată peste cap. Nu mi -a spus decât: „Păi,
Liz, draga mea, în caz că nu știai, tu ai 35‖ (Bine punctat, mamă. Sunt
norocoasă dacă mai prind vreun bărbat, orice bărbat, la vârsta mea
venerabilă.) Dar, ca să fiu sinceră, nu mă deranjează nici diferența de
vârstă. De fapt îmi place că Felipe e mult mai în vârstă. E ceva sexy. Mă
face să mă simt așa… ca o franțuzoa ică.
Ce-o să se întâmple cu noi?
Și de ce, mă rog, îmi fac griji?
Nu cumva am uitat că e inutil să-ți faci griji?
Așa că, după un timp, nu m -am mai gândit la nimic și l -am luat în
brațe pe Felipe care dormea în continuare. Mă îndrăgostesc de bărbatul
ăsta. Apoi am adormit și am avut două vise memorabile.
Ambele erau despre gurul meu. Î n primul vis, guru îmi spunea că își
va închide toate ashramurile și că n -o să mai vorbească în public, n -o să
mai dea lecții și n -o să mai scrie cărți. Le ținea discipolilor ei un ultim
discurs, în care spunea: „ Ați avut parte de foarte multe învățături. Vi s -a

368 oferit tot ce trebuia să știți pentru a fi liberi. E vremea să vă întoarceți în
lume și să trăiți fericiți.‖
Al doilea vis era încă mai grăitor. Eram împreună cu Felipe într-un
superb restaurant din New York. Aveam la masă niște minunății de
costițe de miel cu anghinare, beam un vin bun, vorbeam și râdeam,
fericiți. M -am uitat spre cealaltă parte a încăperii și acolo l -am văzut pe
Swamiji, maestrul gurului meu, care a mu rit în 1982. Dar în seara aceea
era viu și se afla chiar acolo, într -un restaurant ultraelegant din New
York. Lua cina cu un grup de prieteni și toți păreau să se simtă foarte
bine. Privirile ni s -au întâlnit, și Swamiji mi -a zâmbit și a ridicat paharul
cu vin, salutându -mă.
După care – foarte clar – l-am auzit pe acel mic guru indian, despre
care știam că vorbise foarte puțină engleză în viața lui, că -mi spune doar
atât:
Bucură -te.

105

Nu l -am mai văzut de foarte mult timp pe Ketut Liyer. Cândva,
demult, între povestea cu Felipe și lupta de a -i găsi o casă lui Wayan,
lungile după -amiezi în care discutam relaxat despre spiritualitate pe
prispa bătrânului vraci luaseră sfârșit. M -am mai oprit pe la el de câteva
ori doar ca să -l salut și să las pentru soția lui câteva fructe cadou, dar,
începând din iunie, n -am mai stat cu el la discuții interesante. De câte ori
încerc să -mi cer scuze pentru absență, Ketut râde ca cineva care știe deja
toate răspunsurile la întrebările universului și -mi spune:
— Totul merge p erfect, Liss.
Totuși îmi era dor de bătrân, așa că în dimineața asta m -am oprit pe
la el. Mi -a zâmbit ca de obicei și mi -a spus:
— Eu foarte fericit să te cunosc ! (N-am reușit să -l dezvăț de obiceiul
ăsta.)
— Și eu mă bucur că te văd, Ketut.

369 — Tu pleci curând, Liss?
— Da, Ketut. În mai puțin de două săptămâni. De aceea am vrut să
vin azi. Am vrut să -ți mulțumesc pentru tot ce mi -ai dat. Dacă nu erai
dumneata, nu m -aș fi întors în Bali.
— Mereu tu întorci în Bali, spuse el, convins și fără patos. Tu tot
meditezi cu patru frați, cum eu învățat?
— Da.
— Tu tot meditezi cum învățat guru din India?
— Da.
— Tu încă ai vis urât?
— Nu.
— Tu fericită acum cu Dumnezeu?
— Foarte.
— Tu iubești iubit nou?
— Cred că da. Da.
— Atunci tu trebuie răsfeți pe el. Și el treb uie răsfețe pe tine.
— OK, i -am promis.
— Tu prietena mea bună. Mai bună decât prietenă. Tu ești ca fiica
mea, a spus el. (Nu ca Sharon… ) Când eu mor, tu întorci în Bali, vii la
incinerare la mine. Ceremonie incinerare foarte distractivă în Bali – o
să-ți placă.
— OK, am promis din nou, de data asta cu un nod în gât.
— Lasă conștiința ta să fie ghid. Dacă ai prieteni care vin în Bali,
trimite la mine să citesc în palmă – eu foarte gol acum în bancă de când
cu bomba. Tu vrei vii cu mine azi la ceremonie d e bebeluș?
Și așa ajung să particip la ceremonia de binecuvântare a unui bebeluș
care a ajuns la vârsta de șase luni și care are voie acum să atingă pământul
prima dată în viața lui. Balinezii nu -și lasă copiii să atingă pământul în
primele șase luni de vi ață pentru că nou -născuții sunt considerați zei
veniți direct din rai și nu se cuvine să lași un zeu să se târâie pe jos,
printre mucuri de țigară și bucăți de unghii tăiate. Așa că, până la șase
luni, copiii din Bali sunt purtați în brațe peste tot și ado rați ca niște mici

370 zeități. Dacă un copil moare înainte să împlinească șase luni, i se face o
ceremonie specială de incinerare și cenușa lui nu ajunge într -un cimitir
obișnuit, pentru că ființa aceea n -a fost una omenească: a fost tot timpul
un zeu. Dar da că trece de șase luni, copilului i se organizează o ceremonie
specială, în cursul căreia piciorușele lui ating pentru prima dată pământul
și micuțul intră în rândurile rasei umane.
Ceremonia de azi s -a ținut în casa unuia dintre vecinii lui Ketut.
Copilul era o fetiță care avea deja o poreclă – Putu. Părinții erau doi
adolescenți frumoși, tatăl fiind nepotul unui văr de -al lui Ketut (sau ceva
asemănător). Ketut s -a îmbrăcat cu cele mai bune haine pentru
eveniment, un sarong alb de satin, tivi t cu aur, și o cămașă albă cu mâneci
lungi, guler tip Nehru și nasturi auri i, vestimentație care -l făcea să
semene cu un boy dintr -un hotel de lux. Avea capul înfășurat într -un
turban mare, alb. Mi -a arătat cu mândrie degetele, gătite cu inele de aur
enorme, încrustate cu pietre magice. Vreo șapte inele, toate cu puteri
sacre. Avea cu el și clopoțelul de aramă al bunicului lui, cu care se
cheamă spiritele. M -a pus să -i fac o grămadă de poze.
Am mers împreună la gospodăria vecinului, care era tare departe. O
vreme a trebu it să mergem pe drumul principal, foarte aglomerat. Mă
aflam de patru luni în Bali, dar nu -l văzusem niciodată pe Ketut plecând
de acasă. Era deconcertant să -l văd că merge pe șosea, pe lângă toate
mașinile și motocicletele care treceau nebunește pe lângă el. Părea
îngrozitor de mic și de vulnerabil. Arăta nelalocul lui în decorul modern
al traficului și în zgomotul de claxoane. Mi -a venit, nu știu de ce, să
plâng, dar oricum eram ultrasensibilă în ziua aceea.
Când am ajuns, în casa vecinului se strânseseră deja vreo patruzeci
de invitați. Altarul familiei era plin de ofrande – mormane de coșuri din
frunze de palmier pline cu orez, flori, tămâie, purcei fripți, câteva gâște și
găini moarte, nuci de cocos și niște bancnote care fluturau în vânt. Toți
erau îmb răcați cu cele mai bune mătăsuri ș i dantele. Eu eram în haine
obișnuite, transpirată după ce pedalasem tot drumul, stânjenită de tricoul
meu rupt care contrasta cu toată frumusețea din jur. Dar am fost

371 întâmpinată frumos, exact așa cum ți -ai dori să fii pr imit undeva unde
ești singura femeie albă, nimerită acolo din întâmplare, îmbrăcată
nepotrivit și fără invitație. Toți mi -au zâmbit cu căldură, după care nu
mi-au mai dat atenție pentru că petrecerea ajunsese la partea în care
musafirii stau în cerc și se admiră reciproc.
Ceremonia a durat câteva ore, Ketut făcând oficiile. Doar un
antropolog cu o echipă de translatori ar fi putut spune ce s -a întâmplat
acolo, dar unele ritualuri le -am înțeles și eu din explicațiile lui Ketut și
din cărțile pe care le citis em. Î n timpul primei runde de binecuvântări,
tatăl a fost cel care a ținut copilul în brațe; mama ținea o efigie a fetiței,
adică o nucă de cocos înfășată ca un bebeluș. Nuca a fost binecuvântată și
stropită cu apă sfințită exact ca un copil adevărat, după care a fost așezată
pe pământ înainte ca piciorușele fetiței să atingă solul: în felul acesta erau
păcăliți demonii, care aveau să atace falsul bebeluș și să lase copilul
adevărat neatins.
Înainte ca picioarele copilului să atingă pământul, s -a petrecut u n
ceremonial care a durat ore întregi. Ketut suna din clopoțel și își recita la
infinit mantrele, în timp ce tinerii părinți radiau de plăcere și mândrie.
Invitații veneau și plecau; se foiau prin curte, vorbeau, se opreau puțin ca
să privească ceremonia, ofereau darurile și apoi plecau la treburile lor.
Era un amestec ciudat de relaxare și de formalism ritualic, o com binație
între un picnic în curte și o slujbă religioasă solemnă. Mant rele incant ate
de Ketut pentru fetiță erau blânde, amestec de afecțiune și sacralitate. În
tip ce mama o ținea în brațe, Ketut flutura înaintea copilei clopoțelul și
eșantioane din ofrandele de mâncare, fructe, flori aduse – o aripioară de
pui, o bucată de friptură de porc, o nucă de cocos spartă… Îi cânta câte
ceva la fieca re articol pe care i -l arăta. Fetița râdea și bătea din palme,
Ketut r âdea și el și continua să cânte.
Îmi imaginam cum ar suna traducerea cuvintelor lui:
— Daaa… fetiță mică, ăsta -i pui fript, ca să papi tu! Când o să te faci
mare, o să -ți placă puiul fript și noi vrem să ai parte de cât pui vrei!
Daaaa… fetiță mică, uite aici orez fiert, să ai parte de tot orezul pe care -l

372 vrei și să plouă tot timpul cu orez peste tine! Daaaa… fetiță mică, asta e
nucă de cocos, uite -o ce poznașă e, când te faci ma re o să papi multe nuci
de cocos! Daaaa… fetiță mică, uite -i pe mami și tati, vezi ce mult te iubesc
ei? Daaaa… fetiță mică, toată lumea te iubește! Tu ești cea mai drăgălașă!
Tu ești o cocă mică și gustoasă! Iepuraș mititel! Ești o floare, ești un cri n,
ești un fir de trandafir…
Peste adunare se aruncau petale muiate în apă sfințită, în chip de
binecuvântare. Micuța a fost ținută cu rândul de toți membrii familiei,
care se întreceau în drăgălășenii la adresa ei, în timp ce Ketut intona în
continuare mantre străvechi. M -au lăsat ch iar și pe mine – așa, în blugi,
cum eram îmbrăcată – s-o țin în brațe, și pe când ceilalți cântau, eu i -am
șoptit urările mele: „Să fii norocoasă. Și curajoasă.‖ Până și la umbră era
îngrozitor de cald. Îmbrăcată cu o bustieră sexy și cu o bluză de dantelă
deasupra, tânăra mamă transpira. La fel tatăl, care părea să nu mai
cunoască altă expresie în afara zâmbetului mândru, înțepenit pe față.
Pleiada de bunici își făcea vânt cu evantaiele; bătrânele obosiseră, se
așezau pe jos, se ridicau, își făceau de lucr u pe lângă purceii fripți din
mormanul de ofrande și goneau câinii de -acolo. Toți erau când atenți,
când dezinteresați, când obosiți, când plini de vervă, dar la fel de sinceri
în fiecare ipostază. Ketut și fetița însă păreau să trăiască împreună o
experie nță proprie, în care fiecare era atent numai la celălalt. Cât a fost
ziua de lungă, copilul nu și -a dezlipit privirea de la bătrânul vraci. Unde
s-a mai auzit de un bebeluș de șase luni care să nu plângă, să nu doarmă și
să nu se foiască în soarele arzător timp de patru ore în șir, ci doar să se
uite curios la cineva?!
Și Ketut, și fetița și -au făcut treaba foarte bine. Ea fusese extrem de
atentă la toată ceremonia care o scotea din rândul zeilor și o transforma
în ființă omenească. Știuse să se achite minu nat de responsabilitățile ei,
era deja cum trebuie să fie orice fetiță din Bali – răbdătoare pe parcursul
ritualurilor, sigură de credința ei, supusă în fața cerințelor tradiției.
La sfârșitul ceremoniei, micuța a fost înfășurată într -o pânză lungă și
albă care atârna până în pământ, îi dădea un aer regal și o făcea să pară

373 înaltă – o veritabilă domnișoară aflată la primul ei bal. Ketut a desenat pe
fundul unui vas de lut cele patru direcții ale universului, a umplut vasul
cu apă sfințită și l -a așezat jos. Busola pe care o desenase trebuia să indice
locul sfânt în care copilul urma să atingă pământul pentru prima dată.
Toată familia s -a strâns în jurul fetiței – părea că toți o țin în brațe în
același timp. Și – hopa! – i-au cufundat ușor piciorușele în vas ul cu apă
sfințită exact deasupra desenului magic după care se ordona întreg
universul, apoi tălpile ei mici au atins prima dată pământul. Când au
ridicat -o din nou, pe locul atins rămăseseră două urme mititele și umede:
ele urmau să -i stabilească locul în marea matrice din Bali, hotărau cine
avea să fie copilul, pentru că spuneau clar unde era locul ei. Toată
adunarea a aplaudat bucuroasă. Fetița era acum una de -a noastră. O ființă
omenească – cu toate riscurile și satisfacțiile care decurg dintr -o atât de
minunată încarnare.
Micuța s -a uitat în sus, apoi în jurul ei, și a zâmbit. Nu mai era o
zeitate. Nu părea s -o deranjeze. Nu părea să se teamă. Părea să fie absolut
mulțumită de toate deciziile pe care le luase vreodată.

106

Wayan n -a cump ărat până la urmă terenul pe car e-l găsise Felipe.
Când o întreb ce s -a întâmplat, îmi dă un răspuns neclar despre niște acte
care s -au pierdut. Nu cred că -mi spune adevărul. Nu mai contează,
contează doar că afacerea a căzut. Povestea asta cu casa lui Wayan mă
face să intru, încet -încet, într -un soi de panică. Încerc să -i explic
frământările mele:
— Wayan, în mai puțin de două săptămâni trebuie să plec de -aici și
să mă întorc în America. Nu pot să mă întâlnesc cu prietenii mei, care
mi-au dat o grămadă de bani, și să l e spun că tu tot nu ți -ai cumpărat casă.
— Dar, Liz, dacă locul nu are taksu bun… Fiecare cu prioritățile lui
în viață.

374 Peste câteva zile, Wayan sună agitată acasă la Felipe. A găsit alt
teren, și acesta -i place cu adevărat. O întindere de pământ semănat ă cu
orez, verde ca smaraldul, pe un drum liniștit din apropierea orașului. Are
cel mai bun taksu, se vede cu ochiul liber. Wayan ne spune că pământul
e al unui țăran prieten cu tatăl ei, care are nevoie disperată de bani.
Proprietarul ar avea șapte aro de vânzare, dar pentru că vrea urgent banii
e dispus să -i vândă doar cei doi aro pe care și -i poate permite ea. Î i place
la culme terenul. Și mie îmi pla ce. Și lui Felipe îi place. Și l ui Tutti – care
face piruete prin iarbă ca o Julie Andrews de Bali – îi place.
— Cumpără -l, îi spun lui Wayan.
Dar trec câteva zile și ea continuă să tragă de timp.
— Vrei să locuiești acolo? Da sau nu? o tot întreb.
Mai trage de timp o vreme, după care schimbă placa. Spune că de
dimineață a sunat -o proprietarul și i -a spus că nu mai e sigur că poate să
vândă doar doi aro, s-ar putea să vrea să vândă tot lotul de șapte aro… că
nu-l lasă nevasta… Trebuie să mai discute cu nevasta, s -o întrebe dacă e
de acord să vândă terenul pe bucăți…
— Poate dacă eu aveam mai mulți bani… spune Wayan.
Sfinte Dumnezeule, acum vrea să -i procur bani să cumpere tot
terenul! Deși încerc să -mi dau seama de unde aș mai putea face rost de
încă 22 000 de dolari, îi spun:
— Wayan, nu se poate. N -am bani. Nu te poți înțelege cu
proprietarul?
Atunci Wayan, ai cărei ochi par să se ferească de ai mei, începe să
depene o poveste complicată. Îmi spune că ieri a fost la un clarvăzător,
care clarvăzător a intrat în transă și i -a spus că e musai să cumpere tot
terenul de șapte aro ca să facă acolo un c entru de vindecare bun… că ăsta
e destinul… și că, oricum, clarvăzătorul i -a spus că dacă ar cumpăra tot
terenul ar putea cândva să construiască acolo un hotel elegant…
Un hotel elegant?
Of.

375 Și brusc nu mai aud nimic, păsărelele se opresc din cântat, văd cum
Wayan își mișcă buzele, dar nu mai ascult ce spune, pentru că prin minte
mi-a trecut un gând care -mi zgârie creierii groaznic: MĂI, PROVIZII,
ASTA ÎNCEARCĂ SĂ TE FACĂ.
Mă ridic, îmi iau la revedere de la Wayan, merg încet până acasă și -l
întreb pe Felipe care -i părerea lui sinceră:
— Crezi că încearcă să mă facă?
Felipe n -a comentat niciodată afacerea mea cu Wayan, nici măcar o
singură dată.
— Draga mea, îmi răspunde cu blândețe, normal că încearcă să te
facă.
Tot sângele din mine îngheață instanta neu.
— Dar n -o face intenționat, adaugă el repede. Trebuie să înțelegi
cum gândesc oamenii de aici. Să încerce să stoarcă bani cât mai mulți de
la străini e pentru ei un mod de viață. Așa supraviețuiesc. Așa că acum ea
a început să inventeze tot felul de p ovești despre proprietar. Dragă, tu
crezi că vreun bărbat din Bali are nevoie de discuții cu nevasta ca să facă
sau nu o afacere? Gândește -te – omul are nevoie disperată de bani. A spus
deja că vrea să -i vândă doar o parcelă. Dar acum ea vrea tot terenul. Și
vrea să i -l cumperi tu pe tot.
Mă îngrozește ce aud. Din două motive. În primul rând, nu vreau să
mă gândesc că ăsta -i adevărul în privința lui Wayan. Î n al doilea rând,
urăsc implicațiile culturale pe care le au cuvintele lui Felipe, adică genul
acela de superioritate colonială, argumentul albului condescendent – așa
sunt ei.
Dar Felipe nu e colonialist; e brazilian. Îmi explică:
— Eu am crescut în sărăc ie în America de Sud, crezi că nu înțeleg
cultura sărăciei? I -ai dat lui Wayan mai mulți bani decât a văzut în toată
viața ei, și acum mintea i -a luat -o razna. Din punctul ei de vedere, tu ești
binefăcătoarea, minunea de care avea nevoie. Ești ultima ei șa nsă de a
scăpa de necazuri. Așa că, înainte să pleci, vrea să stoarcă de la tine tot ce

376 poate. Să fim serioși – acum patru luni, femeia asta n -avea bani nici măcar
pentru mâncarea copilului ei, și acum vrea… un hotel?
— Și ce să fac?
— Orice s -ar întâmpl a, nu te supăra pe ea. Dacă te superi, ai s -o
pierzi și ar fi mare păcat, pentru că e o persoană minunată și te iubește.
Asta e tactica ei de supraviețuire, trebuie s -o accepți și gata. Nu să crezi că
nu e o persoană OK sau că ea și copiii nu au cu adevăra t nevoie de
ajutorul tău. Dar nu trebuie s -o lași să profite de tine, draga mea. Am
văzut treaba asta de multe ori. Occidentalii care trăiesc aici ajung să se
împartă în două tabere. Unii continuă să facă pe turiștii și spun: „Vai ce
drăguți sunt localnici i, așa de îndatoritori și de simpatici…‖ – și continuă
să fie jecmăniți de nu -ți vine să crezi. Ceilalți – tocmai pentru că văd cât
de jecmăniți sunt – devin atât de frustrați, încât ajung să -i urască pe
localnici. Și e mare păcat, pentru că pierd o mulț ime de prieteni
minunați.
— Și totuși, ce să fac?
— Trebuie să recapeți cumva controlul situației. Joacă -te și tu cu ea
cum se joacă ea cu tine. Ameninț -o cu ceva care s -o motiveze să treacă la
acțiune. Î i faci o favoare, pentru că are cu adevărat mare nev oie de casă.
— Dar nu vreau să joc nici un joc, Felipe.
— Atunci nu poți locui în Bali, draga mea, mi -a spus și m -a sărutat în
creștet.
A doua zi de dimineață, clocesc un plan. Nu -mi vine să cred că, după
un an întreg de studiu al virtuților și de strădani i ca să devin cât mai
sinceră, urmează să spun o minciună gogonată. O s -o mint pe ființa din
Bali care mi -e cea mai dragă, care -mi e ca o soră, pe cea care mi -a curățat
rinichii. Pentru Dumnezeu, o s -o mint pe mama lui Tutti!
Plec pe jos până la magazinul lui Wayan. Când mă vede, se repede să
mă îmbrățișeze, dar mă feresc și mă prefac supărată.
— Wayan, trebuie să discutăm. Am o problemă serioasă.
— Cu Felipe?
— Nu. Cu tine.

377 Arată de parcă e gata -gata să leșine.
— Wayan, îi spun, prietenii mei din America s unt groaznic de
supărați pe tine.
— Pe mine? De ce, dulceață?
— Pentru că acum patru luni ți -au dat o groază de bani cu care să -ți
cumperi casă și tu n -ai cumpărat nici o casă până acum. Primesc în fiecare
zi o mulțime de e -mailuri, și în toate găsesc acel eași întrebări: „Unde e
casa lui Wayan? Ce -ai făcut cu banii mei?‖ Acum sunt toți convinși că
le-ai furat banii și că de fapt vrei să faci altceva cu ei.
— Eu nu fur!
— Wayan, prietenii mei din America cred că ești… o țepară.
Trage are în piept de parcă s-ar îneca. Arată atât de ofensată, încât
pentru o clipă ezit, îmi vine s -o iau în brațe și să -i spun: „Nu, nu, nu -i
adevărat! Inventez!‖ Î nsă nu trebuie să fac asta. Trebuie să termin ce -am
început. Dar, Doamne, e îngrozitor de tulburată. Cuvântul acesta , țeapă,
a fost incorporat în limba localnicilor cu o încărcătură emoțională uriașă.
Unul dintre cele mai groaznice lucruri pe care i le poți spune cuiva din
Bali e să -l faci „țepar‖. Într -o cultură în care oamenii se mint unii pe
ceilalți de zeci de ori p e zi, unde datul de țepe e în același timp sport
național, artă, obișnuință și tactică de supraviețuire, să -i spui cuiva că e
țepar este ceva cutremurător. În Europa altor vremuri, așa ceva ar fi
echivalat cu o provocare la duel.
— Dulceață, îmi spune ea c u lacrimi în ochi, eu nu țepară.
— Știu asta, Wayan. Tocmai de -aceea sunt așa de tristă. Tot încerc să
le explic că Wayan nu e țepară, dar nu mă mai crede nimeni.
Își pune mâna pe mâna mea.
— Îmi pare rău că pun pe tine în încurcătură.
— Wayan, e o încurcă tură mare de tot. Toți prietenii mei sunt
supărați, îmi spun că trebuie să -ți cumperi un teren înainte să plec eu
de-aici. Mi -au spus că dacă nici săptămâna asta nu -ți cumperi teren,
atunci… va trebui să-ți iau toți banii.

378 Acum nu mai arată de parc -ar sta să leșine, arată de parc -ar sta să
moară. Mă simt mizerabil că trebuie s -o mint așa pe femeia asta, care –
printre alte lucruri – e evident că nu -și dă seama că am mai multe șanse
să-i revoc cetățenia indoneziana decât să -i scot banii din cont. Dar cum s ă
știe ea asta? Nu eu i -am umplut în m od miraculos contul din bancă?
Înseamnă că pot la fel de ușor să i -l și golesc.
— Dulceață, îmi spune, crede -mă, eu găsesc acum teren, nu face
griji, foarte repede găsesc teren. Te rog, fii liniștită… poate în trei z ile
gata, eu promit.
—Trebuie, Wayan, îi spun cu o gravitate care nu e întru totul
mimată.
E adevărat: trebuie. Copiii ei a u nevoie de o casă. Mai are puț in și va
fi evacuată. E cel mai nepotrivit moment pentru tras țepe. Î i spun:
— Acum mă întorc acasă la Felipe . Să mă suni după ce ai cumpărat
ceva.
Și plec de la prietena mea; deși sunt conștientă că se uită după mine,
nu întorc nici măcar o dată capul s -o privesc. Pe drumul către casă, îl rog
pe Dumnezeu ceva tare ciudat: „Te rog, fă să fie adevărat că în cearcă să
mă țepuiască.‖ Pentru că, dacă nu asta încearcă și dacă și cu 18 000 de
dolari îi e realmente imposibil să găsească ceva, atunci avem cu adevărat
o problemă și mă îndoiesc că va reuși vreodată să scape de sărăcie. Dar,
dacă încearcă să -mi dea țea pă, treaba asta poate fi într -un fel o rază de
speranță. Arată că, până la urmă, are destule resurse de viclenie ca să se
descurce în lumea asta plină de neprevăzut.
Mă simt mizerabil când ajung acasă. Îi spun lui Felipe:
— Dac-ar ști Wayan cum am pus la c ale pe la spatele ei…
— …cum i -ai pus la cale fericirea și bunăstarea – îmi completă el
fraza.
Patru ore mai târziu – patru ore de chin! – sună telefonul. E Wayan.
Abia mai respiră. Vrea să -mi spună că treaba e rezolvată. Tocmai și -a
cumpărat cei doi aro de la țăranul cu terenul (a cărui „nevastă‖ a renunțat
din senin la orice obiecție). Se pare că până la urmă n -a mai fost nevoie de

379 vise magice sau de intervenții ale vreunui preot sau de teste mai ceva ca la
NASA pentru a detecta taksu. Wayan are până și certificatul de
proprietate asupra terenului, îl ține în mână! Autentificat la notar! Și mă
asigură că a comandat deja materialele de construcție pentru casă. Și că
muncitorii vor începe lucrul la începutul săptămânii viitoare, înainte de
plecarea mea. Deci voi putea să văd cu ochii mei cum demarează totul.
Speră că nu sunt supărată pe ea. Vrea să mă asigure că mă iubește mai
mult decât își iubește propriul trup, mai mult decât își iubește propria
viață, mai mult decât iubește toată lumea asta.
Îi spun că și eu o iubesc pe ea. Și că abia aștept să vin cândva s -o
vizitez în casă nouă. Și că vreau o fotocopie după certificatul de
proprietate.
Când închid telefonul, Felipe spune:
— Bravo, fetițo!
Nu știu dacă se referă la ea sau la mine. Deschide o sticlă d e vin și
ridicăm paharele în cinstea prietenei noastre Wayan, proprietară de
teren. Și Felipe spune:
— Și acum… putem pleca și noi în vacanță?

107

Destinația vacantei noastre e Gili Meno – o insulă mică -mică din
apropiere de Lombok (vecina estică a insulei Bali din marele arhipelag
indonezian). Mai fusesem în Gili Meno și am vrut să -i arăt locul lui
Felipe, care nu -l văzuse niciodată.
Insula Gili Meno e pentru mine unul dintre cele mai importante
locuri din lume. Acum doi ani, la prima mea vizită în Bali, trimisă fiind
de revista care voia să scriu despre vacanțele în stil yoga, am venit aici
singură. Eram plină de vigoare după ce făcusem două săptămâni de
cursuri de yoga. Am hotărât să -mi pr elungesc șederea în Indonezia, după
ce am terminat ce aveam de făcut pentru revistă, de vreme ce tot mă

380 aflam în Asia. De fapt, doream să găsesc un loc foarte izolat în care să -mi
pot oferi zece zile de tăcere absolută și de singurătate absolută.
Când privesc înapoi la cei patru ani scurși între momentul în care
căsnicia mea a luat -o la vale și ziua în care s -a terminat divorțul și am
devenit liberă, nu văd decât cronica detaliată a unei mari dureri. Iar
momentul în care am debarcat singură pe mica insulă a fost cel mai
întunecat din călătoria aceea atât de durero asă. Ajunsesem la fund, exact
în miezul durerii. În mintea mea nefericită se războiau tot felul de
demoni. Luând hotărârea să petrec zece zile de singurătate și de tăcere la
capătul lumii, le -am spus celor care se războiau înăuntrul meu: „Acum,
dragii mei, suntem toți aici, complet singuri. Și va trebui să cădem la
înțelegere, ca să putem conviețui cumva pe viitor, altfel o să murim cu
toții mai devreme sau mai târziu.‖
În ciuda fermității și siguranței de sine exprimate de aceste vorbe, nu
mă simțisem nici odată atât de îngrozită ca atunci, în drum spre Gili
Meno. Nu -mi luasem cu mine nici măcar cărți, nu luasem nimic ce ar fi
putut să -mi distragă ate nția. Doar eu și mintea mea, gat a sa ne înfruntăm
pe un câmp de bătălie complet gol. Țin minte că picioarele îmi tremurau
vizibil de frică. Mi -am spus în gând unul dintre citatele favorite din
învățăturile gurului meu: „Frică – și ce dacă?‖ Apoi am debarcat – așa,
singură.
Închiriasem pentru câțiva dolari pe zi o cabană pe plajă. Am închis
gura și mi -am jurat să n-o mai deschid până când ceva din mine nu se va
fi schimbat. Gili Meno reprezenta ultima șansă dată adevărului și
împăcării. Alesesem locul perfect pentru așa ceva, măcar atât. Insula e
mică, sălbatică, cu nisip curat, ape albastre și palmieri. E un cerc perfect și
are un singur drum, care o înconjoară de -a lungul țărmului și pe care -l
poți străbate în întregime cam într -o oră. E aproape pe Ecuator, și zilele
de-aici seamănă unele cu altele ca niște picături de apă. În fiecare
dimineață a anului, soarele r ăsare din același loc la ora 6.30, pentru a
apune în fiecare seară la ora 6.30, exact de cealaltă parte a insulei.
Locuitorii sunt o mână de pescari musulmani cu familiile lor. Nu există

381 vreun loc pe insulă din care să nu se audă oceanul. Nu există nici un
vehicul cu motor. Electricitate există doar câteva ceasuri seara, când e pus
în funcțiune un generator. E cel mai liniștit loc în care am fost vreodată.
Făceam înconjurul insulei la fiecare răsărit și la fiecare apus. În restul
timpului ședeam și priveam. Îmi priveam gândurile, îmi priveam
emoțiile; priveam pescarii. Înțelepții yoghini spun că toată durerea vieții
omenești e provocată de cuvinte, iar bucuria la fel. Creăm cuvinte care să
ne definească trăirile, și cuvintele aduc cu ele emoții, care ne țin legați,
incapabili să ne mișcăm cât vrem, asemenea unor câini în lesă. Ne lăsăm
seduși de propriile noastre mantre (Sunt un dezastru… Sunt singur…
Sunt un dezastru… Sunt singur. ..) și ajungem să existăm doar ca să le
dovedim adevărate. A te opri o vr eme din vorbit echivalează cu
încercarea de a goli cuvintele de putere, de a nu te mai îneca în cuvinte,
de a te elibera de influența lor sufocantă.
Mi-a luat ceva timp să mă cufund în adevărata tăcere. Chiar și după
ce m -am oprit din vorbit, am d escoperit că încă îngânam vorbe . Organele
și mușchii vorbirii – creierul, gâtul, pieptul, ceafa – îmi vibrau în
continuare de efectul rezidual al cuvintelor, mult după ce nu mai
scosesem nici un sunet. Cuvintele mi se zbăteau în cap la fel cum o sală
goală pare să păstreze rumoarea unei adunări multă vreme după ce lumea
a plecat. A durat surprinzător de mult până când imboldul vorbirii s -a
stins și furtuna sunetelor s -a liniștit. A durat, cred, vreo trei zile.
Apoi totul a început să iasă la suprafață. În starea ace ea de tăcere,
toate urile și fricile mele aveau acum loc să -mi alerge liber prin minte.
Mă simțeam ca un drogat la dezintoxicare, otrava care ieșea din mine îmi
provoca adevărate convulsii. Plângeam mult. Mă rugam mult. Era dificil
și terifiant, dar știam cel puțin că n -aș fi vrut să nu fiu acolo, că n -aș fi
dorit să am pe cineva alături de mine. Știam că aveam nevoie să trec prin
ce treceam și știam că aveam nevoie s -o fac singură.
Ceilalți turiști de pe insulă erau câteva cupluri în vacanțe romantice.
(Gili Meno e mult prea frumoasă și prea departe de lume ca cineva întreg
la minte să vină aici de unul singur.) Priveam perechile și le invidiam

382 într-un fel romantismul, dar știam că eu am de făcut cu totul altceva
acolo. M -am ferit de restul lumii. Cei de pe insulă m -au lăsat în pace.
Cred că răspândeam vibrații sinistre în jur. Nu -mi fusese bine tot anul. E
imposibil după ce nu dormi, după ce slăbești și plângi atât să nu arăți ca
un bolnav psihic. Așa că nimeni nu vorbea cu mine.
De fapt, nu chiar nimeni. E ra acolo un puști dintre cei care aleargă
toată ziua pe plajă și încearcă să vândă fructe turiștilor. Băiatul avea vreo
nouă ani și părea un soi de șef de clan printre cei de vârsta lui. Era dur,
bătăios, adevărat băiat de cartier… numai că nu existau ca rtiere pe insulă.
Poate că era de fapt băiat de plajă. Învățase bine și engleza, nu se știe cum,
probabil hăituind turiștii occidentali. Copilul ăsta făcuse o fixație cu
mine. Nimeni nu mă întreba cine sunt, nimeni nu mă deranja în afară de
puștiul acesta insistent, care venea zi de zi pe plajă lângă mine și începea:
„De ce nu vorbești niciodată? De ce ești așa ciudată? Nu te preface că nu
m-auzi – știu că m -auzi. De ce ești mereu singură? De ce nu înoți
niciodată? Unde e prietenul tău? De ce nu ești căsăto rită? Ce ai de ești așa
nasoală?‖
În capul meu era ceva de genul: Pleacă, măi copile! Cine ești –
personificarea celor mai rele gânduri ale mele?
Zi de zi, încercam să -i zâmbesc amabil și să -l rog prin gesturi
politicoase să plece, dar el nu ceda până nu m ă enerva. Și de fiecare dată
reușea să mă enerveze. Țin minte că o dată am izbucnit:
— Nu vorbesc pentru că sunt într -o afurisită de călătorie spirituală,
obrăznicătură ce ești – si acum, VALEA!
A fugit râzând. Fugea râzând în fiecare zi – după ce mă f ăcea să-mi
sară țandăra. După ce dispărea, de obicei ajungeam și eu să râd Îmi era
groază de întâlnirile cu băiatul, dar în același timp le și așteptam. Era
singura pauză de distracție pe par cursul unei călătorii extrem de dificile.
Sfântul Anton scria despre retragerea lui în pustie, în cursul căreia fusese
asaltat de tot felul de viziuni – și îngeri, și demoni: spunea că în
singurătate întâlnise uneori diavoli cu chip de înger, dar și îngeri cu chip
de diavol. Întrebat cu m face deosebirea între ei, sfântul a spus că îți poți

383 da seama ce este fiecare doar după cum te simți după ce viziunea dispare.
Dacă rămâi îngrozit înseamnă că vizitatorul a fost un diavol. Dacă te simți
luminat, atunci a fost cu siguranță un înger.
Cred că știu ce era golănașul ăla care izbutea mereu să mă facă să râd.
Într-a noua zi de tăcere, am început să meditez pe plajă, în asfințit, și
nu m -am mai ridicat de -acolo până după miezul nopții. Țin minte că îi
spuneam minții mele: „Ai ocazia să -mi transmi ți tot ce te întristează.
Arată -mi tot. Nu -mi ascunde nimic.‖ Unul câte unul, toate gândurile și
amintirile triste au înălțat mâna și s -au ridicat în picioare, ca niște
personaje, ca să mi se prezinte. M -am uitat la fiecare gând, la fiecare
durere în parte și i-am recunoscut existența, i -am simțit grozăvia, fără să
mai încerc să mă protejez de chin. Și apoi am spus acelor dureri: „E în
ordine. Vă iubesc. Vă accept. Acum veniți în inima mea. S -a sfârșit.‖
Simțeam efectiv durerea (ca pe o ființă însuflețită) intrându -mi în inimă
(ca într -o cameră). Spuneam: „următorul‖, și următoarea frântură de
durere ieșea și ea din rând. O priveam, o trăiam, îi dădeam
binecuvântarea și o invitam și pe ea în inima mea. Am făcut la fel cu
fiecare gând trist pe care l -am avut vreodată – întorcându -mă în amintire
cu ani și ani în urmă –, până când n -a mai rămas nimic.
Atunci i -am spus minții mele: „Acum arată -mi furia.‖ Unul câte
unul, toate evenimentele marcate de furie din viața mea au ieșit la iveală
și mi s -au prezentat. Fie care nedreptate, fiecare trădare, fiecare pierdere,
fiecare turbare. Le -am văzut pe toate, una câte una, le -am recunoscut și
le-am simțit până la capăt, de parcă s -ar fi întâmplat atunci pentru prima
oară. După care le -am spus: „Acum veniți în inima mea. A colo vă puteți
odihni. Sunteți în siguranță. S -a terminat. Vă iubesc.‖ Totul a durat mult,
ore întregi, timp în care am oscilat între polii atât de puternici ai celor
două sentimente – într-un moment îngrozitor simțeam furia până la
capăt, în următorul mom ent simțeam o detașare totală, atunci când furia
îmi intra în inimă de parcă ar fi trecut peste un prag, se așeza pe jos, se
ghemuia lângă semenii ei și renunța la luptă.

384 A urmat partea cea mai dificilă. „Arată -mi rușinea‖, i -am cerut
minții mele. Doamne, câte orori am văzut atunci! O defilare jalnică a
tuturor ratărilor, minciunilor, e goismelor, geloziilor și aroganț elor mele.
Și totuși nici măcar n -am clipit. „Arată -mi-le pe cele mai rele‖, am spus.
Când le -am chemat în inima mea, au ezitat înainte să int re,
întrebându -mă: „Nu știi ce -am făcut?… Nu cred că mă vrei și pe mine
înăuntru…‖ Dar le răspundeam: „Ba te vreau. Chiar și pe tine. Te vreau.
Chiar și tu eș ti binevenită aic i. E în ordine. Te -am iertat. Eș ti parte din
mine. Acum poți să te odihnești. S-a terminat.‖
Când toate astea au luat sfârșit, mă golisem. Nu mai aveam în minte
nimic care să lupte. M -am uitat în inimă la bunătatea mea. I -am văzut
toată puterea. Am văzut că inima nu mi se umpluse nici pe departe, nici
după ce primise toate cantităț ile alea enorme de tristețe, furie și rușine;
inima mea ar fi putut cu ușurință să primească și să ierte și mai mult.
Dragostea ei nu avea margini.
Mi-am dat atunci seama că așa ne iubește și ne primește Dumnezeu
pe noi toți, că nu există vreun loc în univ ers care să fie iadul, cu excepția
celui din mințile noastre terorizate. Pentru că dacă un simplu om limitat
și imperfect poate trăi fie și un unic asemenea episod de absolută iertare și
acceptare de sine, atunci închipuiți -vă – încercați să vă închipuiți! – câte
poate ierta și accepta Dumnezeu, în mila lui veșnică.
Mai știam și că sentimentul de pace care mă cuprinsese avea să fie
doar ceva temporar. Știam că nu ajunsesem încă la capăt, că tristețea,
furia și rușinea aveau să scape din nou, fugind din inim ă și punând din
nou stăpânire pe mintea mea. Știam că voi lupta cu aceste gânduri
neîncetat, până voi fi reușit, încet și ferm, să -mi schimb complet viața. Și
că va fi ceva extrem de greu și de obositor. Dar în întunericul tăcut al
plajei, inima i -a spus m inții: „Te iubesc, n -o să te părăsesc niciodată, o să
am mereu grijă de tine.‖ Făgăduiala aceasta s -a înălțat din inimă și
deodată am simțit -o pe limbă, o gustam pe drumul de la plajă până la
cabana unde dormeam. Am găsit un caiet gol, l -am deschis – și ab ia
atunci am deschis și gura și am rostit cuvintele, eliberându -le în văzduh.

385 Am spart tăcerea cu acele cuvinte, apoi am lăsat creionul să le
întipărească dimensiunile colosale pe pagina de caiet:
Te iubesc, n-o să te părăsesc niciodată, o să am mereu grijă de
tine.
Au fost primele cuvinte pe care le -am scris în acel caiet intim al meu ,
pe care aveam să -l port cu mine mereu, la care aveam să mă înt orc de
multe ori în cei doi ani care au urmat, cerând mereu ajutor – și de la care
aveam să primesc mereu ajut or, chiar și în cele mai dificile momente de
tristețe sau frică. Caietul, străpuns de făgăduiala aceea de iubire, a fost pur
și simplu motivul grație căruia am supraviețuit în anii următori.

108

Mă întorc acum în Gili Meno în împrejurări complet diferite. De
când am fost aici, am făcut înconjurul lumii, am divorțat, am supraviețuit
despărțirii finale de David, am renunțat complet la medicamentele
antidepresive, am învățat o limbă străină, m -am odihnit în palma lui
Dumnezeu preț de câteva momente d e neuitat, în India, am învățat,
stând la picioarele unui vraci indonezian, și am oferit o casă unei familii
care avea nevoie disperată de ea. Sunt fericită, sănătoasă și echilibrată. Și
nu pot să nu observ că mă îndrept spre această frumoasă insuliță exot ică
însoțită de iubitul meu brazilian. Chestie care – trebuie să recunosc – e
un final mult prea de basm pentru povestea asta, luat parcă din visul unei
gospodine (luat, poate, din propriul meu vis de acum câțiva ani). Și totuși,
lucrul care mă împiedică s ă mă topesc chiar acum în strălucirea ireală a
poveștii mele e un adevăr incontestabil, datorită căruia m -am reconstruit
lăuntric în ultimii ani: nu m -a salvat nici un prinț. M -am salvat singură.
Mă gândesc la ceva ce am citit odată, ceva în care cred budi știi zen.
Ei spun că stejarul e creat simultan de două forțe. Evident, e vorba de
ghinda din care începe totul, de sămânța în care există toate promisiunile,
tot potențialul arborelui viitor. Oricine poate să vadă asta. Dar sunt
puțini cei care pot recunoa ște cealaltă forță – însuși viitorul arbore

386 potențial, care își dorește atât de tare să existe, încât împinge ghinda spre
ființare și, prin dorul ieșirii din spațiul vid, face posibilă încolțirea,
călăuzind evoluția de la stadiul de nimic până la cel de ma turitate. În
acest sens, spun budiștii zen, stejarul e cel care creează de fapt ghinda din
care s -a născut.
Mă gândesc la femeia în care m -am transformat, la viața pe care o
trăiesc acum, la cât mi -am dorit să fiu astfel și să trăiesc astfel, eliberată de
farsa de a mă preface că sunt altcineva decât eu însămi. Mă gândesc la tot
ce am înfruntat pe drumul până aici și mă întreb dacă nu cumva eu –
adică eu cea de acum, fericită și echilibrată, care dormitează pe puntea
unei mici ambarcațiuni pescărești din In donezia – am fost cea care, în toți
anii aceștia, a împins -o înainte pe cealaltă eu, mai tânără, mai derutată,
mai neliniștită. Eu cea mai tânără eram ghinda în care se ascundea
potențialul, dar eu cea mai bătrână, stejarul existent, matur, îndemnam
tot ti mpul: „Da, hai, crești! Schimbă -te! Evoluează! Vino să faci
cunoștință cu mine aici, unde eu exist deja, integră și matură! Trebuie să
crești în mine!‖ Și poate că tot eu cea de acum m -am plecat, cu patru ani
în urmă, la urechea acelei tinere căsătorite și înlăcrimate de pe podeaua
băii, șoptindu -i cu dragoste: „Du -te la culcare, Liz…‖ Știind dinainte că
totul avea să fie bine, că tot ce urma să se întâmple ne va aduce aici pe
amândouă. Exact aici, exact acum. Unde eu o așteptasem dintotdeauna,
liniștită și mulțumită, să mi se alăture.
Felipe se trezește. Toată după -amiaza am fost cufundați amândoi
într-o stare de somnolență, îmbrățișați pe puntea acestei ambarcațiuni
pescărești indoneziene. Oceanul ne -a legănat și soarele ne -a luminat tot
timpul. În timp ce stau așezată cu capul pe pieptul lui, Felipe îmi spune că
în somn i -a venit o idee.
— Știi, e evident că trebuie să vin în Bali în continuare, pentru că
aici e afacerea mea și pentru că e și foarte aproape de Australia, unde sunt
copiii mei. Dar și în B razilia trebuie să merg destul de des, pentru că
de-acolo iau pietrele prețioase și pentru că restul familiei mele locuiește
acolo. Și e evident că tu trebuie să mergi în Statele Unite, pentru că acolo

387 e munca ta și acolo ai și prietenii, și familia. Așa c ă mă gândeam… poate
că încercăm să ne construim o viață împreună împărțită cumva între
America, Australia, Brazilia și Bali.
Nu pot decât să râd – de ce nu! E o idee atât de nebunească, încât s -ar
putea să funcționeze. Cei mai mulți oameni ar considera o astfel de viață
complet țicnită, nebunie curată, dar mie îmi seamănă tare bine. Sigur că
așa vom face! Deja mi se pare cel mai natural lucru din lume. Și trebuie să
recunosc că îmi place și poezia ideii. La modul literal. După un an în care
am explorat individualitățile celor trei I , Felipe îmi sugerează acum o cu
totul altă teorie a călătoriei:
Australia, America, Bali, Brazilia… A, A, B, B.
Ca un poem clasic. Ca două cuplete rimate.
Mica ambarcațiune ancorează la țărm, chiar pe plaja din Gili Meno.
Pe insulă nu există pontoane. Trebuie să -ți sufleci pantalonii, să sari din
barcă și să mergi prin apă pe picioarele tale. Nu există nici o soluție să nu
te uzi (și poți chiar să te lovești de corali), dar merită efortul, pentru că
plaja de -aici e incredibi l de frumoasă, alta ca ea nu există. Așa că eu și
iubitul meu ne descălțăm, ne punem micile genți de voiaj pe cap și ne
pregătim să sărim împreună în mare.
E amuzant: singura limbă romanică pe care n -o știe Felipe e italiana.
Dar în timp ce sărim, eu tot î i spun:
— Attraversiamo.
Să trecem dincolo.

388
MULȚUMIRI
și câteva cuvinte de încheiere

La câteva luni după ce am părăsit Indonezia, am revenit acolo pentru
a-i vizita pe cei dragi și a sărbători împreună Crăciunul și Revelionul.
Avionul meu a aterizat în Bali la doar două ore după ce Asia de Sud -Est
fusese lovită de un tsunami devastator. Am fost contactată imediat de
cunoștințe din toată lumea, îngrijorate de situația prietenilor mei
indonezieni. Întrebarea cea mai frecventă a fost: „Wayan și Tutti sunt
bine?‖ Răspunsul e că valul (în afară de cel afectiv, bineînțeles) nu a
afectat în nici un fel insula Bali și i -am găsit pe toți în viață și teferi.
Felipe mă aștepta la aeroport (pentru prima din multele dați în care urma
să ne întâlnim în tot felul de aeroporturi). Ketut Liyer era, ca
întotdeauna, așezat pe prispă, pregătea leacuri și medita. Yudhi tocmai își
găsise de lucru într -o stațiune cu pretenții, unde cânta la chitară și îi
mergea foarte bine. Familia lui Wayan locuia fericită într -o casă nouă și
frumoasă, departe de coasta periculoasă a oceanului, adăpostită de
terasele înalte ale orezăriilor din Ubud.
Aș vrea să le mulțumesc acum din toată inima (și din partea lui
Wayan, desigur) tuturor celor care au contribuit financiar la ridicarea
acelei case:
Sakshi Andreozzi, Savitri Axelrod, Linda și Renee Barrera, Lisa
Boone, Susan Bowen, Gary Brenner, Monica Burke și Karen Kudej,
Sandie Carpenter, David Cashion, Anne Connell (care, împreună cu Jana
Eisenberg, e o maestră a salvării în ultimul m oment), Mike și Mimi de
Gruy, Armenia de Oliveira, Rayya Elias și Gigi Madl, Susan Freddie,
Devin Friedman, Dwight Garner și Cree LeFavour, John și Carole
Gilbert, Mamie Healey, Annie Hubb ard și aproape neverosimilul Harve y
Schwartz, Bob Hughes, Susan Kitt enplan, Michael și Jill Kniglit, Brian și
Linda Knopp, Deborah Lopez, Deborah Luepnitz, Craig Marks și Rene

389 Steinke, Adam McKay și Shira Piven, Jonny și Cat Miles, Sheryl Moller,
John Morse și Ross Petersen, James și Catherine Murdock (cu
binecuvântarea lu i Nick și Mimi), Jose Nunez, Anne Pagliarulo, Charley
Patton, Laura Platter, Peter Richmond, Toby și Beverly Robinson, Nina
Berstein Simmons, Stefania Somare, Nata lie Standiford, Stacey Steers,
Darcey Steinke, fetele Thoreson (Nancy, Laura și domnișoara Re becca),
Daphne Uviller, Richard Vogt, Peter și Jean Warrington, Kristen
Weiner, Scott Westerfeld și Justine Larba -lestier, Bill Yee și Karen
Zimet.
Aș mai dori să le pot mulțumi așa cum merită dragului meu unchi
Terry și mătușii Deborah pentru ajutorul pe care mi l -au dat în cursul
anului meu de călătorie. Dacă aș spune că a fost vorba doar de „ajutor
tehnic‖, aș diminua importanța contribuției lor. Ei doi au țesut o
adevărată plasă dedesubtul sârmei pe care mergeam, o plasă fără de care
pur și simplu n -aș fi reușit să scriu această carte. Nu știu dacă voi fi
vreodată în stare să mă revanșez.
Dar poate că ar trebui să nu mai încercăm să ne revanșăm față de toți
cei care ne mențin în viață. Poate că e mai înțelept să depunem armele în
fața miracolului generoz ității omenești și să spunem pur și simplu
mulțumesc, sincer și neîncetat, atâta timp cât vom avea glas.

390

CUPRINS

Introducere / 7

Italia / 11

India / 129

Indonezia / 231

Mulțumiri / 357

391