Paracetamol 27.06 (1) [615283]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAȘI
FACULTATEA DE CHIMIE
SPECIALIZAREA BIOCHIMIE TEHNOLOGICĂ

Lucrare de licență
Paracetamol. Metode de analiză și control

Coordonator științific,
Lect or dr. Rodica – Liliana Buhăceanu
Absolvent: [anonimizat]
2017

2

Cuprins
Introducere ………….. …………………………………………………….. ……………. …………. . 3
I. Medicamente. Generalități ………. …………………………….. ………………………….. 5
1.1 Definiție, istoric ……………………….. ……………………………………………. ………………………….. … 5
1.2 Clasificarea medicamentelor …………………………………………………….. ..………………………. … 7
1.3 Medicamente cu acțiune analgezică și antipiretică ………………………… ………………….. ……… 9
II. Paracetam ol compus chimic și medicamen t …………………. ………………….. 10
2.1 Structură, sinteză, proprietăți ………………………………………………………….. …………………….. 10
2.2 Absorbție, mecanism de acțiune, excreție …………………………………………….. …………… …… 14
2.3 Aspecte toxicologice …… ……………………………….. …………………… ……… ………………. 16
III. Metode și tehnici analit ice utilizate în analiza medicamentelor . ……….. 18
3.1 Criterii de selecție a metodei de analiză ………………………………………………………. …………. 18
3.2 Etape și operații în analiză …………………………………………………………………………. ……….. .. 20
3.3 Metode optice …………………………………………………………………………………………….. ………. 23
3.4 Metode electrochimice …………………………………………………………………………………. ……… 30
3.4.1 Clasifi carea metodelor electroanalitice ………………………………………………………… …….. 31
3.4.2 Titrarea potențiometrică ……………………………………………………………………. ……………… 32
3.4.3 Voltamperometrie ………………………………………………………………………………. …………… .. 32
3.5 Metode de separare …………………………………………………………………………………. ………….. . 34
IV. Metode specifice de analiză pentru paracetamol …………………… ………… 44
4.1 Tipuri de probe …………………………………………………………….. …………… ……………………….. 44
4.2 Pretratarea probelor ………………………………………………………… …………. ……………………….. 44
4.3 Metode de analiză …………………………………………………………….. ……….. ………………………. . 45
4.3.1 Teste rapide de identificare a paracetamolului ………………………………………. …………….. 46
4.3.2 Identificarea chimică și instrumentală ……………………………………………………………….. .. 46
4.3.3 Determinarea cantitativă a paracetamolului și a metaboliților săi …………… …………….. 49
Concluzii ………………………….. ……………………………………….. ……………… ……………………….. . 62
Bibliografie ………….. ………………………. …………………………… ………………………………….. …… 63

3
Introducere

Medicamentele au început să facă parte din viața noastră încă din cele mai vechi timpuri.
Studiile oamenilor de știință au dus la dezvoltarea industriei farmaceutice și la apariția unui
număr impresionant de medicamente .
Conform definiției date de Organizați a Mondială a Sănătății (O.M.S.), medicament este
orice substanță sau amestec de substanțe utilizate la diagnosticarea, tratamentul, ameliorarea
sau prevenirea unei boli sau a tulburărilor funcționale.
Paracetamolul, cunoscut și sub numele de acetaminofen a fost sintetizat în 1873 prin
reducerea p -nitrofenolului în mediu de acid acetic. Ulterior, a fost pentru prima dată vândut în
S.U.A . în anul 1950, sub denumirea de „Triagesic”, o combinație de paracetamol, aspirină și
cafeină. În anul 1953 paracetamolul a fost vândut ca „Panadol” de cat re “Sterling – Winthrop
Co.”, disponibil doar cu prescripție medicală și era promovat ca fiind preferabil în detrimentul
aspirinei, deoar ece era mai sigur pentru copii ș i persoanele cu ulcer.
În zilele noastre, paracetamolul este un medicament foart e popul ar și foarte eficace, și
care se poate procura din orice farmacie fără prescripție medicală.
Motivul care m -a determinat să aleg această temă este faptul că acest produs are o mare
disponibilitate, fiind nelipsit din dulăpiorul de medicamente a oricărei f amilii, iar administrarea
lui în doze necorespunzătoarea sau la momente nepotrivite poate avea consecințe neplăcute,
grave sau chiar letale atât la copii cât și la adulți. Chiar și implicațiile economice motivează
alegerea acestei teme, având în vedere fap tul că românii cheltuie anual 300.000 Euro, ceea ce
înseamnă aproximativ 260.000 cutii de paracetamol.
Lucrar ea de față cuprinde informații despre o c lasă importantă de medicamente –
analgezice și antipiretice. Aceasta este alcătuită din patru mari capitole care urmăresc să ofere
informații generale în ceea ce privește acțiunea medicamentelor și să ne familiarizeze cu
particularitățile acestora.
La realizarea lucrării mele am consider at a fi necesa r să ținem cont de principiile
Farmacologiei, potrivit căreia un medicament modifică funcțiile fiziologice, în sens pozitiv sau
negativ.
Primul capitol cuprinde date generale despre medicamente, metodele d e control ale
acestora conform F armac opeei și clasificarea lor în funcției de cele mai importante aspecte
(structură, eficacitate , modul de administrare ). Ținând cont de eficacitate a paracetamolului , am

4
decis să prezint mecanismul de acțiune al analgezicelor, antipireticelor și indicațiile ac estora în
tratarea diferitelor simptome.
În cel de – al doilea capitol am prezentat paracetamolul ca produs farmaceutic cu
structura, proprietățile și sinteza acestuia. De asemenea, am considerat important de tratat
particularitățile de absorbție, mecanis mul de acțiune, excreția și aspectele toxicologice ale
paracetamolului.
Ultimele două capitole includ informații generale, respect iv particulare în ceea ce privesc
metodele de analiză și control.

5
I. Medicamente. Generalități

1.1 Definiție, istoric
Orice compus chimic pur sau produs complex care datorită acțiunii exercitate asupra
organismului poate fi folosit pentru diagnosticul, prevenirea, tratamentul și ameliorarea bolilor
poartă numele de medicament.
Istoria medicamentului se desfășoară de-a lungul a 7000 de ani de observații , studii și
descoperiri privind modul organismului de a reacționa în timpul întregii sale vieți.
Primele sistematizări în domeniul medicamentului au fost făcute de preoții egiptenii
(2000 i.HR) și s-au baz at pe rezultatele experimentale precum: folosirea pâinii mucegăite
pentru tratare rănilor, a esenței de mac pentru calmarea durerilor sau a uleiului de ricin, astăzi
component important în industria farmaceutică.
Folosirea unor medicamente de origine natur ală este una din cele mai vechi caracteristici
ale societății umane. Boala și suferința au însoțit omul în toata dezvoltarea sa biologică și
socială, fapt care a făcut ca încă din cele mai vechi timpuri omul să caute remedii și treptat a
găsit substanțe utile în plantele, animalele și mineralele care -l înconjurau, utilizându -le în
tratarea diverselor simptome.
În Evul M ediu, în 1578, se tipărește la Cluj prima carte de plante medicinale
„Herbarium” din țara noastră. Prima F armacopee românească apărută în 1862 cuprindea
predominant principii terapeutice extrase din plante, iar din cele 217 plante menționate 102
erau autohtone.
În anul 1929, Alexander Fleming descoperă primul antibiotic, penicilina. Acesta a
însemnat u n mare pas pentru medicină , astăzi trat ându -se orice infecți e de origine microbian ă
prin administrarea de antibiotice. Datorită descoperirilor extra ordinare din domeniul farmaciei,
secolul XX este numit de că tre americani „epoca medicamentelor”.
Introducerea unui medicament în arsenalul terapeutic impune, conform legislației
adoptate de Ministerul Sănătății, obținerea următoarelor avize: avizul de necesitate, avizul
terapeutic, avizul de fabricație și înregistrare.
Controlul unui medicament include următoarele aspecte principale :
1. Controlul fizico – chimic care presupune trei faze:
a) Identificarea componentelor :
În scopul identificării se vor efectua în întregime toate testele fizice și chimice
prevăzute în monografia, norma de calitate, fișa analitică a substanței sau a produsului

6
farmaceutic, cum ar fi: dete rminarea unor constante fizico – chimice (punct de topire, indicele
de refracție, densitate relativă, vâscozitatea cinematică), reacții chimice specifice și sensibile,
microcristaloscopia, cromatografia, trasa rea spectrelor de absorbție UV – VIS, IR.
b) Cercetarea purității:
În cazul substanțelor medicamentoase se va urmări realizarea unui grad de puritate
compatibil cu posibilitățile de sinteză, preparare sau extracție și cu exigențele referitoare la
acțiunea toxică și biologic ă. De asemenea, se ia în calcul scopul în care se folosește substanța,
posibilele ei interacțiuni cu eventualele impurități, precum și influența acestora asupra
stabilității chimice, biologice, toxicologice pe perioada de valabilitate a preparatului
farmac eutic. Cercetarea purității substanțelor medicamentoase apelează la metode
instrumentale moderne, printre care gaz – cromatografia s -a dovedit a fi extreme de eficientă în
urmărirea proceselor industrial e de sinteză și de biosinteză a medicamentelor.
c) De terminarea cantitativă a medicamentelor
Controlul purității medicamentelor trebuie să fie o permanent ă preocupare a farmaciștilor,
deoarece impuritățile prezente pot declanșa reacții imprevizibile d e hidroliză, racemizare, oxido
– reducere, polimerizare, î n care să fie implicate substanțele medicamentoase și excipienții
preparatelor farmaceutice.
2. Controlul microbiologic ;
3. Controlul biologic și biochimic ;
4. Controlul produselor vegetale ;
5. Controlul preparatelor radiofarmaceutice ;
6. Controlul formelor farmaceutice ;
7. Controlul stabilității medicamentelor.
În România controlul calității medicamentului este asigurat prin tr-un control riguros
fizico – chimic, mi crobiologic, biologic și clinic , reglementat de legislația farmaceutică. Acest
control se e fectuează la următoa rele nivele :
– Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului și Cercetări Farmaceutice București
(ICSMCF);
– Laboratoarele de Controlul Medicamentelor de pe lângă Oficiile Farmaceutice județene;
– Laboratoarele de Controlul Medicamentului organizate în fabricile de medicamente;
– Masa de analiză din farmacii.
Normele de cont rol a medicamentului în România se găsesc în Farmacopeea Română, în
alte Farmacopei , norme tehnice de ramură, statusuri, fișe analitice, lucrări de specialitate.

7
Fiecare Farmacopee prevede o metodologie generală de control, cu specificarea etapelor
și a modului de efectuare a analizelor. Farmacopeea Ro mână ediția a X -a în capitolul „ Metode
generale de analiză” se referă la :
 Prelevarea probelor pentru analiză ;
 Controlul or ganoleptic ;
 Determinări fizice, fizico – chimice și chimic e;
 Determinări farmacognostice ;
 Determinări farmacotehnice ;
 Controlul preparatelor radiofarmaceutice ;
 Controlul produselor vegetale ;
 Determinări biologice și biochimice.
În laboratoarele de analiză trebuie să existe o evidență a analizelor, astfel a ctivitatea de
laborator este reflectată în registrele de analiză. Acestea sunt registre, cu pagini numerotate, în
care se trec toate rezultatele analizelor efectuate și semnătura executantului sau a celui ce
răspunde de analiza respectivă. În mod obligatoriu se înregistrează data și ora primirii probei,
numele celui ce a efectuat analiza, rezultatul, data și ora eliberării buletinului de analiză.
Caietele de laborator, folosite de fiecare co -participant la execuția analizei chimice,
conțin, pe zile: măsurători, cântăriri, calcule, etc.
Se numerotează de asemenea, pagină cu pagină, și se păstrează în arhivă. Același sistem
este valabil în cazul monitorizărilor cu deosebirea că datele nu se mai păstrează doar pe hârtie ,
ci și în memorile calculatoarelor, în așa numitele baze de date, din care informațiile nu se pot
șterge niciodată.
Pentru a se putea verifica rezultatele analizelor, în caz de litigii ulterioare referitoare la
calitatea probelor ce fac obiectul analizei, fiecare laborator are obligația să păstreze restul
probei un anumit timp (6 luni) astfel ca proba să nu -și modifice compoziția în acest timp.
Probele ar fi bine să fie păstrate în vase speciale, închise și care se deschid în vederea
unei noi ana lize numai în prezența tuturor părților interesate. În cazul unor probe prelevate din
mediu, concentrațiile determinate fac practic imposibil acest deziderat. Buletinul de analiză sau
raportul de analiză este actul prin care este certificată compoziția s au calitatea oricărui material,
primit pentru analiza de către un laborator.

1.2 Clasificarea medicamentelor
Clasificarea medicamentelor se poate face după mai multe criterii astfel:
 După starea de agregare: solide, semi solide și moi, lichide, gazoase;

8
 După calea de administrare:
– pentru uz extern (care se aplica pe tegumentele și mucoasele accesibile);
– pentru uz intern (care se administrează prin înghițire );
– pentru administrare parenterală sau injectabile: injecțiile și perfuziile.
 După modul de prescri ere și preparare:
– magistrale ( se prepară în farmacie după prescripția medicului );
– oficinale (se prepară în farmacii după modul de preparare prevăzut de F armacopee);
– tipizate (se prepară î n formă finită pe scară industrială în fabricile de medicamente) .
Medicamentele tipizat e au compoziție fixă, aspectul exterior ca formă, culoare și ambalaj
constant.
 După intensitatea acțiunii :
– toxice și stupefiante (stupefiantele – medicamente care pot determina dependență de tipul
toxicomaniilor). Trebu ie păstrate în dulap special, cu uși duble, sub cheie. Recipientele care le
conțin au etichete cu inscripție albă pe fond negru. Se eliberează cu semnul cap de mort sau
mențiunea „otravă”;
– puternic active – în doze mici au efecte terapeutice bine definit e, dar în doze mari determină
intoxicații primejdioase;
– obișnuite – au efecte de intensitate mică ;
 După modul de calculare a dozelor prescrise :
– forme divizate – se eliberează în doze parțiale (de exemplu comprimate, fiole, supozitoare);
– forme care se eliberează nedivizat, dar se împart în doze parțiale la administrare (de exemplu
picături pentru uz intern, poțiuni );
– forme care nu necesită divizare ( de exemplu unguente, pudre, soluții pentru uz extern).
 În funcție de structura chimică se clasifică în :
– Derivați de acid salicilic: acid acetilsalicilic, acetilsalicilat de lizina, salicilamidă, dif lunisal,
benorilat (esterul acidului acetilsalicilic cu paracetamol);
– Derivați de pirazolonă – aminofenazo nă, noraminofenazonă , propilfenazo nă, salipirina;
– Derivați de p -aminofenol – fenacetina: paracetamol (acetaminofen).
– Derivați de chinolina: glafenina.
 În funcție de eficacitatea relativă (în ordine descrescătoare) :
– analgezică: metamizol, acid acetilsalicilic, paracetamol ;
– antipire tică: aminofenazona, acid acetilsalicilic, paracetamol ;
– antiinflamatoare: acid acetilsalicilic, aminofenazona;
– antispastică musculotropă: metamizol, propifenazona.

9
1.3 Medicamente cu acțiune analgezică și antipiretică
Analgezicele – antipireticele sunt medicamente care reduc sau suprimă durerea și combat
febra. Sunt un grup de medicamente cu structură chimică variată care au drept caracteristică
asocierea în proporție diferită a următoarelor acțiuni principale: analgezică, antipiretică și
antiinflamatoa re.
Acțiunea analgezică a medicamentelor este de intensitate moderată (intensitate slab
medie), i nferioară analgezicelor opioide. Î n condiții de farmacodinamie clinică , analgezicele
sunt eficace în special față de durerile somatice, îndeo sebi de natura inflamatoare (de exemplu
în bolile reumatismale), ca și în cazul unor dureri viscerale (cefalee, dismenoree, dureri
postoperatorii );
Mecanismul de acțiune al medic amentelor cu acțiune analgezică poate avea loc la nivel
periferic prin inhibarea biosintezei de pr ostaglandine (PG) implicate în inflamație, inhibând
enzima cu rol important în formarea lor, ciclooxig enaza (COX );
Eficacitatea analgezicelor – antipiretice lor este mai mare în durerile somatice (nevralgii,
artralgii).
Indicațiile pentru acțiunea analgezică (potențată de acțiunea antiinflamatoare) sunt:
– nevralgii (dentară, intercostală, sciatică, etc), artralgii ( artrite, artroze. etc), mialgii ;
– afecțiuni ortopedice (entorse, luxații, fracturi);
– dureri post – operatori i moderate;
– cefalee.
Medicamentele cu acțiune antipiretică au ca scop reducerea febrei, dar nu scad
temperatura normală (nu sunt hipotermizante).
Mecanismul de acțiune al antipireticelor constă în:
– readuc erea la normal a nivelul ui funcțional ridicat al centrilor termoreglatori (vasodilatație
periferică, sudorație etc .);
– la nivel celular și molecular, inhibă biosinteza de P G(prostaglandine) cu efect de ridicare a
nivelului funcțional al centrului termoreglator hipotalamic.
Indicaț iile pentru acțiunile analgezică – antipiretică – antiinflamatoare sunt următoarele :
– infecții virale acute ale căi lor aeriene superioare cu febră (medicație simptomatic – patogenică
în formele ușoare și medii, necomplicate) ;
– în febrele infecțioase se v or asocia medicației specifice (antibiotice și chimioterapice de
sinteză), doar în caz de febră mare cu repercusiuni asupra aparatului cardio -vascular ș i a
sistemului nervos central ( SNC) .

10
II. Paracetamol compus chimic și medicament

Paracetamolul a fost sintetizat în 1873 prin reducerea p -nitrofenolului în mediu de acid
acetic. Acetanilida (antifebrina) fusese deja descoperită în 1866, iar fenacetina în 1877 și se
foloseau ca antipiret ice și analgezice. P roprietăți le terapeutice ale paracetamolului au fos t
ignorate la data descoperirii sale. În 1893 paracetamolul a fost decelat în urina pacienților
cărora li se administrase fenacetină, iar în 1899 în cea a pacienț ilor care luaseră acetanilidă. În
ambele cazuri a fost considerat un metabolit neimportant din punct de vedere farmacologic al
acestor medicamente.
În 1946, Bernard Bro die și Julius Axelrod cercetau legăturile cauzale dintre analgezicele
de tipul fenacetinei și acetanilidei și methemoblobinemie. Ei au descoperit că de fapt efectul
analgezic al acet anilidei se datora metabolitului său, paracetamolul, și că la administrarea
acestuia methemoglobinemia este mult redusă ca incidență și amploare.

2.1 Structură, sinteză, proprietăți
Efectele terapeutice ale paracetamolului sunt similare cu cele ale sali cilaților, dar îi
lipsește efectul anti – inflamator, antiplachetar, și efectele ulcerative gastrice.
 Structura :

Acetaminofen (paracetamol)
Paracetamolul , mai poate fi denumit și astfel : 4-acetilaminofenol, 4’ -hidroxiacetanilidă,
acetaminofen, N -acetil -p-aminofenol, P -acetaminofenol, P -acetamidofenol.
Formula chimică: C 8H9NO 2;
Denumire conform IUPAC: N-(4-hidroxifenil) acetamidă, N -(4-hidroxifenil) etanamidă.
Paracetamolul este comercializat sub numele de Panadol în Marea Britanie, Australia și
Noua Zeelandă și sub numele de P aracetamo l în Statele Unite ale Americii și România.

11
 Sinteza paracetamolului are loc în trei etape (nitrare, reducere și formarea amidei), iar
materia primă pentru fabricarea comercială a paracetamolului este fenolul (hidroxibenz en).
Etapa 1 (nitrarea fenolului ): fenolul va reacționa cu azotatul de sodiu (NaNO 3 – agent de
oxidare) în prezența acidului sulfuric pentru a produce un amestec de izomeri structurali ai
nitrofenolului.

Fenol O-nitrofenol (36%) P-nitrofenol (25%)
P-nitrofenolul poate fi separat din amestec f ie prin distilare cu aburi (o -nitrofenolul e ste
mai volatil în abur decât p -nitrofenolul), fie prin cromatografie pe coloană (o -nitrofenolul are
afinitate pentru silice mai mi că decât p -nitrofenolul).
Etapa 2 (reducerea unei grupări nitro la o amină ):

P-nitrofenol P-aminofenol
În reacția prezentată mai sus se adaugă hidrogen pentru a elimina ox igenul din gruparea
nitro a p -nitrof enolului și pentru formarea p -aminofenolului, de aceea este o reacției de
reducere. Aceasta poate avea loc în prezența unor catalizatori diferiți, astfel : în laborator se
utilizează un catalizator de paladiu (Pd ) sau industrial se folosește un catalizator de platină
(Pt).

Etapa 3 (formarea amidei) :
P-aminofenolul suspendat în apă, la temperatura camerei, reacționează ușor cu anhidrida
acetică (anhidrida etanoică) și formează un precipitat de paracetamol (acetaminofen).

12

P-amin ofenol Paracetamol
 Proprietăți fizice
Paracetamolul este o pulbere cristalină, albă, inodoră, cu gust amar. Este puțin solubil în
apă (tabel 1.), solubil în alcool, acetonă, cloroform și alcool metilic. Este, de asemenea, solubil
în hidroxid alcalin, dar insolubil în benzen și eter. Punctul de topire al acestui compus este între
169-170șC .
Tabel 1. Solubilitatea paracetamolului
Solvent Apă rece Apă fierbinte Etanol
Solubilitate (g / 100 mL) 1.43 5 14

 Proprietăți chimice
Paracetamolul este un compus care conține trei grupe funcționale: grupare aromatică (inel
benzenic), grupare hidroxil (OH ) și grupare amidică (NH-CO-R) și face parte din clasa
anilidelor. Poate suferi hidroliză în condiții acide pentru a produce o amină și un acid
carboxilic.
Valoarea pKa a paracetamolului este de 9,5 în mediu apos. Stabilitatea scade în condiții
acide sau alcaline .
Paracetamolul este un acid slab:

Paracetamolul în urma reacției de hidroliză în sol uție acidă produce o amină (4 –
aminofenol) și un acid carboxilic (acid acetic):

13

Ca medicament paracetamolul are acțiune analgezică și antipiretică și poate fi administrat
sub mai multe forme (tabel 2. ):
Tabel 2. Forme farmaceutice ale paracetamolului
Forma Mod de administrare Rezistența(puterea)
Capsule Oral 325mg, 500mg, 500mg/L
Capsule, acoperite Oral 500mg/L
Elixir Oral 32mg, 80mg, 160mg,
160mg/5mL
Granule Oral
Granule efervescente Oral
Granule pentru soluție Oral
Supozitor Rectal 120mg, 325mg, 650mg
Capsule, masticabile Oral 80mg/L
Lichid Oral 160mg/5mL
Injecție Intravenos 10mg/mL
Soluție Oral 160mg/5mL
Capsule, umplute cu lichid Oral 325mg/L

Paracetamolul se absoa rbe rapid și aproape complet la nivelul tractul ui gastrointestinal
după administrare orală. Difuzează în toate țesuturile organismului, legarea de proteinele
plasmatice fiind slabă, se metabolizează în ficat și se excretă renal. 4% se metabolizează prin
citocromul P450 într -un produs toxic, care se conju gă cu glutation (detoxifiere la nivelul
ficatului). Timpul de înjumătățire este de 1 – 3 ore, dar crește până la 5 ore la nou -născuți și la
pacienții cu insuficiență hepatică sau renală.
Timpul de înjumătățire reprezintă timpul necesar reducerii concentrației medicamentului
în sânge la jumătate după stabilirea echilibrului.

14
2.2 Absorbție, mecanism de acțiune, excreție
Farmacocinetica studiază „ mișcarea” medicamentelor în organism, respectiv absorbția,
distribuția, metabolizarea și eliminarea.
Absorbția reprezintă procesul de pătrundere a medicamentului de la locul de administrare
în circulația sangvină. Căile de administrare a medicamentelor sunt de 2 tipuri: naturale (calea
digestivă) și artificiale (extravascular, intravascular).
În cazul para cetamolului p revenirea deteriorării ficatului depinde de reducerea cantităț ii
de N -acetil -p-benzochinonimino (NABQI) – un metabolit toxic al par acetamolului care
determină necroz a ficatului. Acest lucru se poate face prin :
– Reducerea absorbției paracetamolului ;
– Creșt erea conjugării NABQI .
 Farmacocinetica:
Pentru explicarea modului de interacție medicament – organism trebuie cunoscută
modalitatea în care organismul manipul ează medicamentul încă de la intrare a până la
eliminarea acestuia . Întreg ul parcurs este cunoscut în literatura de specialitate ca sistem
LADME a cărui semnificație este: L=E – eliberare, A – absorbție, D – distribuția, M –
metabolismul, E – excreția.
L=E: eliberarea substanței active din forma de administrare se poate realiza prin dizolvare
în sucul gastric – la administrarea orală, prin dizolvare în fluidul tisular, respectiv rectal – la
administrarea subcutanată, respectiv sub formă de supozitoare.
A: absorbția reprezintă procesul în care moleculele de medicament sunt introdu se în
sistemul circulant.
D: odată ce medicamentul sau metaboliții săi ajung în sistemul circulant sunt rapid
distribuiți prin vascularizație și acesta se limitează la spațiul sanguin, să părăsească fluxul
sanguin sau să migreze în diferite țesuturi sau or gane. Cantitatea de medicame nt ce ajunge în
țesuturi depinde de capacitatea acestuia de a se lega de proteine.
M: metabolismul reprezintă procesul de biotransformare a moleculelor de medicament în
unul sau mai mulți metaboliți.
E: excreția medicamentului în forma inițială sau ca metabolit se numește eliminare.
Metabolismul paracetamolului arată că acesta este metabolizat de ficat în două faze
(figura 2.1 ). La doza recomandată zilnic ( maxim 4 g – 8 tablete , 500 mg în 24 ore) cea mai
mare parte din paracetamol este inactivată prin conjugare cu glucuronat sau sulfat (figura 2.1 –
stânga ) (faza II metabolism). O cantitate mică este oxidată de enzimele CYP la metabolitul
reactiv NABQI (faza I metabolism). Acea sta poate cauza deteriorarea celulei atât prin formarea

15
de legături covalente cu constituienții celulei, cât și prin generarea de radicali de oxigen care
sunt citotoxici. Glutationul protejează deterio rarea celulei de acțiunea NABQI . Atât
paracetamolul cât și NABQI sunt solubili în apă și pot fi excretate prin urină.
La supradozare (figura 2.1 – dreapta ) mecanismul de conjugare la glucuronați sau sulfați
devine saturat și metabolizarea la NABQI crește. Când cantitatea de NABQI formată este mai
mare decâ t glucationul disponibil, se deteriorează celula hepatică. CYP enzima este și în rinichi
unde se poate genera NABQI care poate determina deteriorarea și necroza rinichiului.

Figura 2.1 Conjugarea glucuronaților
Mecanism de acțiune:
Acetaminofenul se consideră că acționează în principal în SNC (sistemul nervos central),
creșterea pragul ui durerii prin inhibarea celor trei izoforme ale ciclooxigenazei, COX -1, COX –
2 și COX -3 enzime implicate în sinteza prostaglandinelor (PG). Spre deosebire de
AINS (antiinflamatoare nesteroidiene) , acetaminofenul nu inhibă ciclooxigenaza în țesuturile
periferice. Acetaminofenul este eficient în sistemul nervos central și în celulele endoteliale, dar
nu și în trombocite și în celulele sistemului imunitar, care au un nivel ridicat de peroxizi.
Studiile raportează, de asemenea, date care suge rează că acetaminofenul blochează selectiv o
variantă a enzimei COX, care este dif erită de variantele cunoscute, COX -1 și COX -2

16
(www.drugbank. ca/drugs ). Această enzimă este acum denumită COX -3. Mecanismul exact de
acțiune este încă puțin înțeles, dar cercetările viitoare ar pu tea oferi o perspectivă mai bună cu
privire la modul în care funcționează. Proprietățile antipiretice ale acetaminofenulu i se
datorează probabil efectelor directe asupra centrelor de reglare a căldurii din hipotalamus,
producând vasodilatație periferică, transpirație și, prin urmare, disiparea căldurii.
Acetaminofenul suferă în principal glucuronidare (45 -55% din doză), în c are acest proces
este facilitat de glucuronoziltransferaze în ficat sau în intestin. 30 -35% din doza suferă
sulfatare. Acest lucru es te facilitat de biotransformarea sulfotransferazelor . Un procent mic de
acetaminofen este oxidat pentru a forma N -acetil -p-benzo -chinonimină (NAPQI), un metabolit
toxic care este apoi conjugat cu glutation și excretat prin rinichi. Acumularea de NAPQI poate
să apară în cazul în care căile metabolice primare sunt saturate.
Calea de eliminare – aproximativ 80% din acetaminofen e ste excretat în urină după
conjugare și aproximati v 3% este excretat nemodificat.

2.3 Aspecte toxicologice
Toxicologia are ca scop determinarea efectelor agenților chimici asupra organismelor vii.
În ceea ce privește acest aspect, efectele paracetamolului au fost determinate prin re alizarea
unor experimente pe două specii, șoarece și șobolan la care s -a apreciat potențialul toxic al
acestuia prin doza letală (DL 50).
Indicele (50) reprezint ă procentul pentru care doza menționată determină moartea. DL 50
este doz a care a determinat decesul subiecților în proporție de 50%. Aceste procente sunt
determinate experimental și apoi extrapolate la oameni.
Oral, la șoarece: DL 50 = 338 mg / kg;
Oral, la șobolan: DL 50 = 1944 mg / kg.
Acetaminofenul este metabolizat în principal în ficat, unde cea mai mare parte este
transformată în compuși inactivi prin conjugare cu acid glucuronic și, într -o măsură mai mică,
acidul sulfuric. Conjugatele sunt apoi excretate prin rinichi. Doar o mică parte este excretat în
formă nemod ificată în urină sau oxidat prin intermediul sistemului hepatic enzimatic al
citocromului P450 (CYP 2E1). Efectele toxice ale acetaminofen ului sunt datorate NAPQI, nu
acetaminofenului în sine, nici oricăruia dintre principalii metaboliți. La doze terapeuti ce,
NAPQI reacționează cu gruparea sulfhidril de glutation pentru a produce un conjugat non –
toxic, care este excretat prin rinichi. Dozele mari de paracetamol pot provoca epuizarea
glutationului, acumularea de NAPQI și necroză hepatică. Doza zilnică maximă de paracetamol

17
este de 4 g pentru adult . Insuficiența hepatic ă a fost observată la doze de 6 g pe zi. Ca atare,
doza zilnică maximă și unică de acetaminofen este în prezent în curs de examinare în unele țări.
N-acetil -cisteina, un precursor al glutationul ui, poate fi administrat în caz de toxicitate cu
acetaminofen.
Interacțiuni cu alimentele: a se evita alcoolul (poate crește riscul de hepatotoxicitate). Se
iau fără a ține cont de mese.

18
III. Metode și tehnici analitice utilizate în analiza medicamentelor

3.1 Criterii de selecție a metodei de analiză
Ansamblul de oper ații, măsurători și condițiile experimentale care sunt menite să dea,
măca r în mare parte, compoziția fiz ico – chimică a unei probe, fie ea, produs sau țesut biologic
poartă numele de sistem analitic.
Schematic , analiza probelor reale poate avea o structură asemănătoare cu un flux
tehnologic. Acesta se numește flux analitic și este reprezentat în figura 3.1 în forma sa
simplificată. Se remarcă faptul că rezultatul unui astfel de flux de inform ație este însoțit de un
anumit grad de incertitudine (eroare).

Figura 3.1 Schema unui flux analitic
Operația de măsurare este fundamentală în analiză. O măsurătoare simplă poate implica
proprietăți precum: masa, intensitate de curent, tensiune, volum, t imp.
Alte proprietăți măsurate în ve derea unor analize chimice sunt : absorbția sau emisia de
energie, rotația optică, indicele de refracție, c onstanta de echilibru, constanta vitezei de reacție,
energia de activare, c ăldura de reacție.
Prima etapă în reali zarea unui procedeu analitic o constituie stabilire a obiectivului .
Numai identificând clar scopul propus, se poate imagina o cale logică care să conducă la
rezolvarea corectă a problemei .

19
Acest lucru poate fi ușurat răspunzând la o serie de întrebări cum a r fi:
 Ce fel de probă este: organică sau anorganică?
 Ce informație se caută?
 Care este precizia cerută?
 Este o probă mare sau mică?
 Componenții de interes sunt majoritari în probă sau sunt constituienți minori?
 Ce obstacole există?
 Câte probe trebuie să fie analizate?
 Există echipament corespunzător?
 Există personal corespunzător?
O sarcină importantă în analiză c are îi revine analistului este aceea de a alege metoda /
metodele analitică / analitice care să conducă la cea mai bună rezolvare a scopului urm arit.
Există cazuri în care libe rtatea de alegere este limitată : analizele privind apa sau produsele
farmaceutice trebuie să fie efectuate prin procedee aprobate de standardele legale.
Odată definit scopul analizei, trebuie ca la alegerea metodei de analiz ă să se precizeze o
serie de factori cum sunt: domeniul de concentrație, p recizia și sensibilitatea cerută,
selectivitatea, r apiditatea.
În funcție de cantitatea aproximativă de substanță care trebuie determinată dintr -o probă,
metodele analitice se clasif ică ca în tabelul 1 :
Tabelul 1 Clasificarea metodelor analitice în funcție de cantitatea de determinat

Metodele chimice se pretează cel mai bine la determinarea macro – cantităților, iar
metodele instrumentale pentru micro – cantități.
Pentru a putea fi comparate metode le de analiză, în vederea înlocuirii sau perfecționării
acestora, sunt individualizate prin caracteris tici proprii: exactitatea, precizia, s electivitatea,
sensibilitatea, limita de detecție, durata, c ostul.
 Exactitatea
Este măsura încrederii acordată măsurăt orii efectuate cu un mijloc de măsură. Exactitatea
se măsoară folosind un m aterial (substanță) zis etalon – în care încrederea este deplină. Metoda Mărimea aproximativă Tipul de metodă
Macro 100 mg Metode chimice
Semimicro 10 mg
Micro 1 mg Metode instrumentale
Ultramicro 1 g
Subultramicro 10-2 g

20
Diferența dintre valoarea adevărată, adică aceea recunoscută unanim, și cea măsurată se
numește eroare.
Exactitate a este măsurată și de corelația care există între un standard și o probă, la
măsurători repetate. Evaluarea e xactității se face cu ajutorul valorii medii ( 𝑥̅) a mai multor
determinări ( n) individuale, xi:
𝑥̅= ∑ 𝑥 𝑖=1
𝑛
și se exprimă în procente ale abaterii acestei a față de valoarea adevărată, A ;
𝐸𝑟𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑒𝑡𝑜𝑑𝑒𝑖 (%)=100 −𝐸𝑥𝑎𝑐𝑡𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 (%)
𝐸𝑥𝑎𝑐𝑡𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 (%)= 𝑥̅
𝐴×100
 Precizia
Gruparea analizelor individuale în jurul valorii medi i se evaluează prin precizie. No țiunea
de precizie este sinonimă cu aceea de reproductibilitate și se exprimă tot în procente utilizând
abaterea standard a mediei de selecție σ.
𝑃𝑟𝑒𝑐𝑖𝑧𝑖𝑎 (%)= 𝜎
𝑥̅×100 , 𝜎=√∑(𝑥𝑖−𝑥̅)2
𝑛(𝑛−1)
 Selectivitatea
Selectivita tea sau specificitatea este măsura în care rezultatul unei analize este influențat
de prezența unui alt component. Aceasta indică, prin valoarea sa, interferența altor ioni.
 Limita de detecție
Limita de detecție ( CLD) reprezintă conținutul minim, si gur detectabil. În general , se poate
determina sub forma : CLD =3×𝜎
𝑆, σ – deviația standard pentru blanc.

3.2 Etape și operații în analiză
Analiza chimică poate fi: cantita tivă, calitativă.
Analiza cantitativă se efectuează cu metode adecvate pentru fiecare tip de component și
pentru fiecare specie chimică în parte. Specia chimică de interes dintr -o analiză chimică se
numește analit.
Efectuarea analizei cantitative parcurge următoarele etape importante :
1. colectarea și p regătirea probei pentru analiză ;
2. măsurarea probei : câtărirea la balanța analitică – solide sau lichide, măsurarea volumului –
lichide sau gaze ;
2. solubilizarea ;

21
3. înlăturarea interferențelor ;
4. determinarea propriu – zisă;
5. prelucrarea și interpretarea rezultatelor analizei.
Rezultatele analizei obținute se pot exprima prin diferite metode din punct de vedere
chimic, numeric și static.
Analiza chimică este rezultatul unui șir de operații și măsurători, fiecare fiind însoțită de
o serie de erori care vor fi reflectate în rezultatul final .
Pentru aprecierea cantitativă a unei specii chimice dintr -o probă se utilizează diferite
metode de analiză (chimice sau instrumentale), prin intermediul unor tehnici analitice. Alegerea
uneia sau a alteia dintre aceste tehnici depinde de o serie de factori, cum ar fi: rapiditatea cu
care trebuie efectuată analiz a, acuratețea cerută analizei respective, cantitatea de probă luată în
lucru, concentrația probei, tipul de probă, tipul instrumentației disponibile la momentul
efectuării analizei, locul efectuării analizei.
 Tehnicile analitice care se utilizează pot fi directe sau indirecte.
Tehnicile analitice directe au semnalul S de ieșire corelat direct cu informația analitică,
aceasta fiind o funcție de concent rație a componentei de analizat : S = f(C ).
Cele mai importante tehnici directe sunt următoarele:
A. Metoda comparării cu un standard este una dintre cele mai utilizate tehnici de evaluare a
concentrației unei probe de analizat. Se realizează prin compararea valorii proprietății măsurate
pentru proba de analizat, cu valoarea proprietății măsurate pentru o probă standard (de
concentrație cunoscută) în cazul în care semnalul analitic măsurat este o funcție liniară de
concentrație, de tipul :
Sx = 𝐾 × 𝐶𝑥 ,
în care K este o constantă caracteristică speciei măsurate și grosimea stratului de absorbție.
Atunci, prin efectuarea măsurătorilor pentru proba de analizat x și respectiv pentru proba
standard s, se obține:
Sx = 𝐾 × 𝐶𝑥
Ss = 𝐾 × 𝐶𝑠 , de unde :
𝑆𝑋
𝑆𝑆 = 𝐶𝑆
𝐶𝑆 sau Cx = 𝑆𝑥
𝑆𝑠×CS permit determinarea concentrației componentei de analizat.
B. Metoda curbei de etalonare folosește o soluție standard (sau soluție stoc), din care, prin
diluări , se prepară o serie de soluții de concentrații cunoscute. Se măsoară apoi proprietatea , în
aceleași condiții ca și cele în care urmează a fi măsurată și proba de analizat. Dacă semnalul

22
analitic, dat de proprietatea măsurată este o funcție liniară de concentrație se obțin o serie de
valori care reprezentate grafic î n funcție de concentrația C, conduc la o curbă de etalonare.
Semnalul analitic obținut pentru proba de analizat ( x) prin interpolare în curba de
calibrare, permite aflarea concentrației probei de analizat ( Cx).
În cazul unor metode de analiză (metodele spe ctrofotometrice) se obțin dependențe
liniare doar pe anumite domenii de concentrații, cu abateri negative (3) sau pozitive (2) (figura
3.2).

Figura 3.2 Metoda curbei de etalonare , (2) – abaterea pozitivă, ( 3) – abaterea negativă
C. Metoda adaosurilor – când alături de componenta de determinat se găsesc și concentrații
necunoscute și variabile dintr -o serie de alte componente interferente care pot influența
semnalul analitic, metoda etalonării cu un standard sau a curbei de etalonare, nu poate fi
aplicat ă cu bune rezultate. În aceste caz este necesară o separare prealabilă a componentei de
analizat de restul componentelor interferente.
C.1 Metoda adaosurilor cu aducere la volum constant constă în măsurarea a mai multor probe
de volume egale, care se pregătesc în condiții identice, adăugându -se cantități diferite, dar
cunoscute, de volume VS dintr -o soluție standard, de concentrație C. Toate soluțiile se aduc în
final la același volum total de soluții Vt. Una dintre probele de ana lizat se prepară fără adaos de
standard. Concentrația adosului în probele respective va fi: 𝐶𝑎𝑑= 𝐶𝑠
𝑉𝑡 ×100.
Dacă între semnalul analitic măsurat pentru fiecare probă și concentrație, există o
dependență liniară ( A = f (C) ), reprezentarea grafică a semnalului analitic în funcție de
concentrația zero în adaos se obține un semnal corespunzător concentrației „ C” din proba de
analizat. Prelugirea dreptei obținute până la intersecția cu axa negativă a concentrației, duce la
aflarea concentrației necunosc ute Cx, măsurat în aceleași unități cu concentrația adaosului.

23
C.2 Metoda adaosurilor succesive este o altă variantă a metodei adaosurilor. În cazul acesteia
se utilizează o singură soluție a probei de analizat, căreia i se aplică adaosuri succesive dintr -o
soluție standard măsurându -se semnalul analitic după fiecare adaos. Astfel, pentru un volum Vs
de soluție standard adăugată, de concentrație Cs, la un volum inițial probei Vp, concentrația în
adaos Cad este:
𝐶𝑎𝑑= 𝐶𝑠×𝑉𝑠
𝑉𝑝+𝑉𝑠 .
Se măsoară semnalele analitice pentru proba de analizat, Ap, apoi după adaosul standard
Aad și în final după diluarea soluției Adil, iar reprezentarea grafică a acestor semnale în funcție
de concentrația adaosului Cad conduce la o dreaptă.
Concentația adaosului după diluare este dată de relația :
𝐶𝑑𝑖𝑙= 𝐶𝑠×𝑉𝑠
𝑉𝑝+𝑉𝑠+𝑉𝑠𝑜𝑙𝑣,
în care Vp reprezintă volumul probei, Vs și Cs reprezintă volumul și concentrația standardului,
iar Vsolv volumul apei folosite la diluare.
Întrucât prin diluarea cu apă are loc o modificare pronunțată a tăriei ionice, ceea ce ar
schimba condițiile față de cele ale probei de analizat, se impune utilizarea unei soluții pentru
diluare care să conțină un electrolit suport, inert, dar de tărie ionică apropiată cu cea a probei de
anali zat.

3.3 Metode optice
Clasificarea metodelor optice se poate face în funcție de mai multe criterii, astfel :
 În funcție de natura interacțiunii dintre radiații și substanțe:
1. Metode optice de absorbție de energie: spectrofotometrie moleculară – UV, VIS , IR,
spectroscopie atomică;
2. Metode optice de emisie de energie: spectroscopie atomică – de emisie – domenii diverse de
lungimi de undă, spectrofotometrie moleculară – fluorescență, fosforescență, chemiluminiscență,
difuzia luminii;
 În funcț iei de tipul de analit cercetat :
1. Metode optice moleculare:
a. absorbție de energie – spectrofotometrie (UV, VIS, IR);
b. emisie de energie – fluorescență, fosforescenț ă, chemiluminiscență;
c. difuzia sau difracția luminii, polarimetrie, refractometrie.
2. Metode optice atomice:
a. absorbție de energie – spectroscopie atomică de absorbție;

24
b. emisie de energie – spectroscopie atomică de emisie.
Metodele optice de analiză se bazează pe interacțiunile dintre materiale și radiațiile
electromagnetice. În funcție de nat ura acestor interacțiuni se disting metode optice spectrale,
cum sunt spectrometria în IR, UV, VIS și cu raze X și metode optice nespectrale, cum sun t
nefelometria, turbidimetria, polarimetria și refractometria.
Radiația electromagnetică este o formă de en ergie radiantă care prezintă proprietăți atât
de undă cât și de particulă.
Cunoașterea tipurilor de interacțiuni și utilizarea lor în analiza și controlul substanțelor
medicamentoase, impune cunoașterea unor informații privind radiațiile luminoase.
Param etrii care caracterizează unda electromagnetică ( figura 3.3 ) sunt:

Figura 3.3 Deplasarea unei unde electromagnetice
 Lungimea de undă, „ ”;
 Amplitudinea care este lungimea vectorului electric la punctul maxim;
 Perioada care este timpul necesar radiației, pentru a trece succesiv prin două minime sau
maxime și se notează cu „p”;
 Frecvența, „ ” egală cu numărul de oscilații ale câmpului electric într -o secundă;
 Viteza de propagare a luminii, „c” este dependentă de frecvență și de mediul în care se
propagă (c în vid = 2,997921010cm / s);
 Energia fotonilor care depinde de frecvență, de viteza luminii ( și de lungimea de undă):
E = h = ℎ𝑐
𝜆 , unde
H = 6,625610-34 Js (constanta lui Planck), h - fotonul = cuanta de energie;
 Intensitatea luminoasă, „I ”.
Spectrul electromagnetic:
Radiațiile electromagnetice care sunt de interes pentru chimie variază de la radiațiile γ
care au energie foarte mare, la undele radio ce au energie foarte mică. Prin spectru
electromagnetic ( figura 3. 4) se înțeleg radiațiile de toate lungimile de undă cuprinse în acest
interval.

25

Figura 3. 4 Spectru electromagnetic
Interacțiile radiației electromagnetice și corpusculare cu proba de analizat pot fi
neelastice și elastice (cvasielastice).
În cazul interacțiilor elastice, față de ce le neelastice, nu are loc o transformare de energie
mecanică în alte forme de energie.
Interacțiile neelastice stau la baza celor mai multe metode de analiză în care au loc
interacții ale radiației electromagnetice și corpusculare cu proba de analizat. La efectuarea
analizei se vor obține semnale corespunzătoare unor tranziții între anumite stări energetice,
care, ordonate în funcție de energie (λ sau ν), ne dau spectrul probei de analizat. În domeniul
larg de energii care reprezintă spectrul electromagneti c, vor apărea anumite discontinuități
caracteristice.
Spectrele pot fi :
 de emisie – se obțin în urma trecerii particulelor probei în stări cu energie mai mare
(stări excitate), de exemplu, prin excitare termică, după care revin la starea cu energie mai
mică, stare fundamentală, prin emisie de radiații;
 de absorbție – se obțin la iradierea probei cu radiații a căror frecvență variază continuu,
din care vor fi absorbite anumite porțiuni caracteristice, în urma trecerii partriculelor respective
în stări exc itate.
Pentru aceeași probă, spectrele de emisie și de absorbție sunt unul față de celălalt ca
imaginea pozitivă și cea negativă din fotografie.
Spectrele conțin codificat informația analitic ă furnizâ ndu-ne date atât calitative cât și
cantitative pe baza t ranzițiilor între diferitele stări energetice ale atomilor, ionilor sau
moleculelor.
Absorbția, emisia și difuzia moleculară a radiației :
La interacția moleculelor cu un fascicul de radiații pot să aibă loc mai multe fenomene
dintre care discutăm următoarele:
 Absorbția radiației:

26
În urma absorbției de energie se poate modifica direcția sau mărimea momentului de
dipol electric al moleculei care interacționează. Vor avea loc tranziții între stări energetice de
rotație, vibrație sau electronice, al c ăror studiu constituie baza spectrometriei moleculare.
 Emisia radiației:
Din stările excitate apărute în urma interacției moleculelor cu radiații electromagnetice, o
parte dintre acestea pot reveni la stări cu energie mai mică prin emisie de energie. Aces ta
constituie fenomenul de fluorescență și fosforescență.
Fluorescența și fosforescența moleculară constau în emisia de radiații de către o
moleculă, în urma unui fenomen de absorbție. Absorbția este o condiție necesară dar nu
suficientă pentru a avea loc acest fenomen. Excitarea se face cu radiații de o energie mai mare,
folosind, de exemplu, radiații din domeniul UV al spectrului, iar emisia are loc de obicei în
domeniul vizibil.
 Difuzia radiației și difuzia combin ată a radiației (efectul Raman) :
Prin spe ctrometrie moleculară optică se întelege de obicei spectrometria electronică și de
vibrație și este studiată prin metode ale spectrometriei de emisie și de absorbție în dom eniu UV,
vizibil și infraroșu ( IR) al spectrului.
În urma absorbției radiației de că tre molecule pot avea loc tranziții însoțite de o
modificare a mometu lui magnetic al electronilor sau a nucleelor, de studiul acestor fenomene
ocupându -se spectrometria de rezonanță magnetică.
Aparatura utilizată în vizibil și infraroșu
Principiile optice și electronice pe baza cărora funcționează spectrometrele utilizate atât
în domeniul vizibil, cât și în cel ultraviolet și infraroșu sunt în general aceleași.
Frecvent se execută operația de fotometr are. Prin fotometrare se înț elege determinarea
raportului intensităților a două radiații sau o funcție a acestui raport. Aparatele folosite se
numesc fotometre. În spectrometria de absorbție se măsoară raportul dintre intensitatea radiației
transmise de pr obă și a rad iației incidente. Dacă radiația folosită are o bandă spectrală foarte
îngustă , atunci este monocromatică, aparatele respective numindu -se spectrofotometre sau o
denumire mai generală ar fi aceea de spectrometre.

27

Figura 3.5 Schema bloc a unui spectrofotometru de absorbție
Schema bloc a unui spectrofot ometru de emisie diferă de schema unui spectrometru de
absorbție (figura 3.5) prin aceea că lipsește compartimentul ce conține celula cu proba de
analizat și de referință. Proba constituie ea însăși sursa de radiații, radiații care trec prin
monocromator, ajung la detector, iar răspunsul detectorului este redat de sistemul de evalu are.
 Surse de radiații
În absorbția moleculară surse le constau dintr -un material care este excitat la stări cu
energie ridicată printr -o descărcare electrică la tensiune mare sau prin încăzire electrică.
În funcție de domeniul spectral se ut ilizează difer ite surse, astfel :
 Domeniul ultraviolet utilizează lămpi de hidrogen sau deuteriu;
 Domeniul vizibil și infraroșu apropiat utilizează lămpi cu filament de wolfram;
 Domeniu infraroșu ca și surse de radiații folosește sursa Globar, o baghetă de carbură de
siliciu, sursa Nernst constituită dintr -un amestec de oxizi de zirconiu, ytriu și toriu.
 Detectori de radiații
Un detector de radiații absoarbe energia fotonilor recepționați și o transformă într -o
cantitate măsurabilă, ca de exemplu, înnegrirea unei plăci fotografice sau un curent electric.
Cerințele cele mai importante pentru un detector sunt:
1. Sensibilitate mare ș i un zgomot de fond cât mai mic;
2. Timp scurt de răspuns;
3. Stabilitatea răspunsului în timp;
4. Dependența liniară între răspunsul detectorului și inte nsitatea radiației recepționate.
În domeniul ultraviolet și vizibil , drept detectori de radiații se pot utiliza detectori
fotoelectrici, detectori fotografici, și, în domeniul vizibil, ochiul omenesc.
În domeniul IR se utilizează în special detectori termi ci. Energia radiațiilor este
transformată în ener gie termică, măsurându -se apoi variațiile de temperatură. Pentru aceasta se
utilizează termocuple, termorezistențe și celule pneumatice (Golay).

28
 Sisteme de e valuare
Semnalul electric furnizat de un detector poate fi măsurat fără amplificare, dar de cele
mai multe ori este necesară o amplificare a acestuia.
În aparatele moderne, sistemul de evaluare se bazează în mare măsură pe utilizarea
calculatoarelor care pot l ua semnalul de la amplificator, îl compară cu semnalele
corespunzătoare al e unor probe etalon, stocate în memorie, iar apoi ne dau direct datele
analitice.
A. Metode sp ectrofotometrice de absorbție moleculară în domeniul vizibil și ultraviolet:
Spectrele de absorbție moleculară în do meniul vizibil și UV se datorează tranziției unor
electroni din orbitali moleculari de legătură sau nelegătură aflați în stare fundamentală, în
orbitali moleculari de antilegătură care corespund unor stări excitate. Energiile electronilor din
stările moleculare fundamentale și stările excitate sunt determinate de structura moleculei.
Peste tranzițiile electronice se suprapun tranziții între stări energetice de vibrație și rotație. Din
acest motiv, spectrele obținute au maxime de absorbție late. Poziția benzilor de absorbție
electronică este caracteristică unei anumite dispoziții a electronilor în moleculă. Spectrul va fi
determinat însă în primul rând de întreaga structură a moleculei și mai puțin de prezența unor
anumite leg ături.
B. Cea mai importantă utilizare a spectrome triei de absorbție în infraroșu (IR) este de a
identifica și determina structura unor compuși. Această metodă se aplică și pentru determinări
cantitative, însă în mai mică măsură.
Legea fundamentală a absorbției radiației
În studiile cantitative de absorbț ie, un fascicul al radiației este trecut prin proba de
analizat și se măsoară cantitativ intesitatea radiației transmise. Să considerăm că radiația
folosită este monocromatică și că scăderea intesității radiației transmise se datorează numai
absorbției. Pr oba de analizat se introduce într -o celulă cu fețe plan paralele. Determinările se
fac de obicei față de o probă de referință, de comparație, conținută într -o celulă de aceleași
dimensiuni cu cea în care se află proba de analizat. Proba de referință conțin e în mod obișnuit
solventul și constituienții probei, cu excepția speciei ai cărei absorbanță o măsurăm. Cu o
asemenea soluție de refe rință în celulă, intensitatea radiației transmise reprezintă intensitatea
radiației incidente minus cea pierdută la difuzi e, reflex ie și orice absorbție datorată altor
constituienți.
În deducerea legii fundamentale a absorbției radiației, Lambert -Beer a considerat
următoarele:
– radiația incidentă este monocromatică ;

29
– speciile absorbante acționează independent una de alta în procesul de absorbție.
Astfel, legea Lambert – Beer este :
log 𝐼0
𝐼 = εcl = A , unde :
A – absorbanța , l – grosimea probei exprimată în cm , c – concentrația exprimată în grame de
substanță pe litru de soluție ( moli/L ), ε – absorbtivitate molară sau coeficient molar de
absorbție.

Figura 3.6 Forma exponențiala a legii Lambert – Beer
Raportul I/I 0 se numește transmitanță (notată cu T ) care este fr acțiunea din intensitatea
radiaț iei incidente ce este transmisă la probă. Transmitanța procentuală este definită ca T·100 și
se notează cu T% :
−𝑙𝑜𝑔𝑇 =𝑙𝑜𝑔𝐼0
𝐼= 𝜀𝑐𝑙=𝐴.
Ultima ecuație ne indică faptul că, măsurând absorbanța sau transmitanța se poate
determina concentrația dacă se cunosc ε și l.
Relațiile dintre absorb anță, transmitanță și concentrație la o anumită lungime de un dă
sunt ilustrate în figura 3.7.

Figura 3.7 Absorbanța și transmitanța reprezentate în funcț ie de concentrație

30
Cea mai importantă utilizare a spectrometriei de absorbție în infraroșu este de a identifica
și determina structura unor compuși. Această metodă se aplică și pentru determinări cantitative,
însă în mai mică măsură.

3.4 Metode electrochimice
Metodele electrochimice se bazează pe monitorizarea și măsurar ea variației
conductivității soluțiilor de substanțe chimice în general și în soluții de medicamente , pe
măsurarea modifi cării echilibrului ionic în ast fel de soluții și pe măsurarea oricărui transfer de
electroni care are legătură cu concentrația unei substanțe analizate.
Modificările care apar sunt detectate cu ajutorul unor senzori, adică electrozi de diverse
specii care sunt utilizabili num ai în anumite tehnici analitice , având o constr ucție specială
pentru fiecare tip de proces .
Monitorizarea modificărilor are loc în soluții, iar interfața elect rod – soluție funcționează
ca un senzor ce traduce modificările ce se petrec în soluție într -un semnal analitic , care de
regulă este amplificat și înregistrat.
Foarte multe substanțe medica mentoase, farmacologic active se pot determi na prin
metode electroanalitice , atât în medii ap oase cât și în medii neapoase ( protice sau aprotice), la
niveluri de concentrație de 10-6 – 10-8 M sau chiar mai mici.
O creștere importantă a selectivității senzo rilor electrochimici se poate obține prin
utilizarea unor electrozi acoperiți , spre exemplu cu lipide care f ixează medicamentele
hidrofobe, excluzandu -le pe cele hidrofile, polare, interferente. În astfel de cazuri, are loc atât
separarea speciilor colecta te, cât și îmbogățirea lor, deci preconcentrarea lor până la niveluri de
concentrație detectabil e și dozabile. Pe de altă parte , în funcție de natura i nterferenței electrod –
soluție , de natura substanțelor analizate și de potenț ialul aplicat, este posibil ă „eliberar ea”
compusului imobilizat pe electrod, în vederea determinării lui cantitative. Este posibilă și o
eliberare graduală a substanței imobilizate pe electrod, ceea ce asigură controlul elberării
medicamentelor, cu aplicații în studiile de biodispon ibilitate.
La avantajele sensibilității, selectivității, specificității și aplicabilității lor în medii acide,
bazice, neutre, apoa se, neapoase, inclusiv aprotice , se adaugă și marele avantaj al costurilor
mici ale aparatelor e lectroanalitice , comp arativ c u cele cromatografice ( HPLC capilară și cu
fluide s upercritice), electroforetice ( capilară, micelară , electro – cinetică), spectrofotometrice
(emisia în plasmă, spectrometria de masă sa u rezonanța magnetică nucleară), etc. . Prin urmare,
metodele electrochimice constituie o alternativă concurentă, atât în analizele de rutină, cât și în

31
cele pretențioase ca și în cercetarea fundamentală, în analiza și controlul medicamentelor,
inclusiv în flux continuu.
Metodele electrochimice se pot utiliza în cercetarea și la rezolvarea unui număr mare de
probleme referitoare la puritatea, identificarea și determinarea cantitativă a produselor
farmaceutice de sinteză și a produșilor de degradare a substanțelor medicamentoase. De
asemenea, aces te metode se utilizează frecvent la determinarea valorilor pKa a
medicamentelor, la caracterizarea lor, a stabilitățiilor termice, a izomerilor optici, a mărimilor
particulei și a formelor cr istaline ale acestora. Aceste m etode mai sunt utilizate și în stu diile de
solubilitate a medicamentelor în apă și dependența acestei caracteristici de pH -ul soluțiilor, în
domeniul pH = 1 – 8 la 37C, care este considerat do meniul fiziologic de pH ( ținând seama de
pH-ul sucului gastric și cel din intestinul subțire).
O cerință importantă a analizei și controlul farmaceutic este aceea de a fi aplicabile la
determinări ale medicamentelor și metaboliților lor în fluidele biologice, după administrarea
unor doze reduse de medicamente , cu o sensibilitate mare până la limita d e detecție de 50 –
100ng/mL de urină sau ser. Ori, voltametria cuplată cu c romatografia de lichide sau cu
cromatografia pe strat subțire are o astfel de sensibilitate și specificitate, comparabile cu cele
ale cromatografiei gaz – lichid cu detectori cu cap tură de electroni, mas – spectrometrici sau cu
ionizare în flacară. Pe de altă parte, tehnicile voltametrice sunt deosebit de utile pentru
determinarea metaboliților polari care nu se pot derivatiza ușor pentru determinări gaz –
cromatografice.
3.4.1 Clasi ficarea metodelor electroanalitice
Metodele electroanalitice pot fi împărțite în două mari categorii și anume : electrodice și
ionice după cu m vom ilustra și în figura 3.8 :

32

Figura 3.8 Clasificarea metodelor electroanalitice
3.4.2 Titrarea potențiometrica
În potențiometrie se măsoară potențiale, respectiv variații și difer ențe de potențial. Pentru
măsură torile potențiometrice se folosește un el ectrod indicator ș i unul de refe rință care poate fi
de Hg/ Hg2Cl2 saturat( ESC = electrod saturat de calomel) sau electrodul de Ag/AgCl. Ca
electrozi indicatori se utilizează electrozii ioni selectivi (EIS) , pentru determinarea ionilor de
hidrogen, respectiv a pH -ului și a ionilor metalici sau chiar a unor anioni organici.
Pentru măsurătorile de potențial se utilizează instrumente relativ ieftine, cum ar fi pH –
metrele sau titri metre perfecționate care sunt ușor de etalonat ș i care permit determinarea
directă a concentrației su bstanțelor care ne interesează.
3.4.3 Voltamperometria
Aceste metode electroanalitice necesită o sursă de energie externă care impune soluției de
analizat un curent pentru a determina desfășurarea unei reacții electrochimice, d eoarece aceasta
nu are loc spon tan, de la sine.
Prin voltametrie și în cadrul acesteia prin polarografie se pot d etermina toți cationii,
anionii și speciile organice care pot fi oxidați sau reduși electrochimic.

33
Electrozi pastă de carbon utilizați în metodele voltamperometrice sunt cu consistență
plastică – elastică obținuți din pulbere de grafit pur cu particule de mici dimensiuni încorporate
în diverse lichide. Acești electrozi sunt u tilizați fie ca atare , fie în stare modificată, în titrări
potențiometrice, în determinări v oltampermetrice și coulometrice.
Voltamperometria este utilizată pentru a studia comportament ul electrochimic al
paracetamolului în medii apoase și cu electrodul de cărbune sticlos.
În metodele voltametrice de analiză, parametrul controlat este potențialul unui electrod de
lucru, potențial care variază în timp,iar parametrul măsurat este curentul care circulă prin
electrodul de lucru. Sunt însă și cazuri în care parametrul controlat este curentul, iar cel măsurat
este pote nțialul electrodului de lucru. Metodele voltametrice de analiză se bazează pe
înregistrarea curbelor curent – potențial.
Polarografia este o subclasă a voltametriei în care electrodul indicator este constituit
dintr -un metal lichid, electrod a cărui suprafață este reînnoită continuu sau periodic, astfel încât
produșii rezultați în urma electrolizei nu se pot cumula pe supraf ața electrodului.
Metodele voltametrice de analiză pot fi împărțite în două grupuri mari, în funcție de tipul
electrodului de lucru utilizat. Astfel, există metode voltametrice cu electrozi nestaționari
(electrozi nestaționari cum ar fi : electrodul picurăt or de mercur – EPM sau un electrod cu
suprafață fixă) în care soluția nu este agitată și metode voltametrice cu electrozi staționari
(elctrozi cu suprafață fixă plasați într -o soluție agitată sau neagitată).
O celulă electrochimică pentru determinările vol tametrice constă dintr -un vas de sticlă
(sau poate fi și din alt material) cu capac. Capacul are mai multe orificii prin care se introduce
soluția de analizat,electrodul de lucru, electrodul auxiliar, electrodul de referință și un tub prin
care se barbotea ză în soluție un curent de gaz inert pur (azot sau argon spre exemplu).
Electrodul de referință este de obicei un electrod de calome l, saturat (ESC) sau un
electrod de Ag/AgCl, iar electrodul auxiliar este de obicei o sârmă de platină spiralată.
Electrodul de lucru se alege în funcție de o serie de factori (domeniul potențialelor de lucru,
curentul rezidual, proprietăți catalitice specifice).
Electrodul de lucru trebuie să prezinte o serie de proprietăți, dintre care menționăm :
– conductibilitate electrică bună – condiție îndeplinită de metale și de semiconductori;
– stabilitate din punct de vedere chimic și electrochimic.
La efectuarea unei determinări voltametrice, electrozii folosiți se imersează într -un mediu
lichid, de obicei o soluție (dar poate fi și topitură) formată dintr -un solvent ce conține dizolvat
un electrolit suport și substanța de analizat.

34
Solventul utilizat la obținerea sistemului solvent – electrolit suport trebuie să aibă o bună
capacitate de a dizolva electroliți, astfel încât rezistenț a soluției obținute să fie suficient de
redusă. Din acest motiv sunt folosiți în special solvenți cu constantă dielectrică mare. Cei mai
utilizați solvenți sunt : apa, dimetilformamidă (DMF), acetonitril, dimetilsulfoxid (DMSO).
Solventul nu trebuie să reac ționeze cu speciile elctroactive de analizat. În soluții apoase, drept
electrolit suport se pot folosi săruri, acizi sau baze.
Aparatura utiliz ată în voltametrie ( figura 3.9 ) constă într -un generator de tensiune, un
potențiostat necesar pentru aplicarea po tențialului controlat celulei elect rochimice, un
convertor curent – tensiune necesar pentru a măsura curentul rezultat și un înregistrator, un
osciloscop.

Figura 3.9 Schema bloc a unui aparat utilizat la determinări voltametrice
În voltametrie sunt studiate în general numai procesele care au loc la electrodul de lucru
și nu cele care au loc la electrodul auxiliar.

3.5 Metode de separare
Separarea este definită ca fiind un proces ipotetic de izolare a n fracțiuni distincte
macroscopic, fiecare dintre acestea cuprinzând unul din cei „n” componenți care constituie
amestecul de analizat.
Scopul separării constă în desprinderea componenților chimici din proba inițială, în medii
libere de interferență, astfel se asigură condiții care permit det ermina rea lor corectă. Spunem
,,ipotetic” pentru a exprima faptul că în practică este aproape imposibilă realizarea separării
absolute a componenților din amestec, acest lucru fiind datorat intervenției unor cauze multiple
care pot p roduce interferențe și întrep ătrunderi.
 Clasificarea metodelor de separare:
Metodele de separare se pot clasifica după mai multe criterii. Acestea sunt:

35
– caracteristicile participanților în procesul de separare (solvenți, probă, faze);
– modul de contactare și de curgere a fazelor ( continuu, discontinuu, concurentă,
contraconcurentă);
– metodologia adaptată.
Metodele de separare au fost grupate în cinci categorii:
a. metode de separare prin precipitare;
b. metode de separare prin volatizare;
c. extracția lichid – lichid;
d. metode cromatografice ;
e. alte metode: fracționarea prin curgerea în câmp, topirea zonală, cuptorul inelar.
 Extracția lichid – lichid (LLE)
Prin termenul de extracție se înțelege transferul unei substanțe dizolvate într -un solvent în
alt solvent nemiscibil cu primul. Împărțirea substanței respective între cele două faze depinde
de solubilitatea acesteia în cei doi solvenți. Componenții supuși distribuției interfazice
manifestă preferințe pentru unul sau altul dintre solvenți, participând selectiv la procesul de
transfer. Dacă la echilibru concentrațiile componenților sunt sensibil diferit între cei doi
solvenți, procesul poate fi utilizat în scopul separării lor.
Extracția lichid – lichid poate fi discutată din punct de vedere a sistemului heterogen sau
din punct de vedere al anal iților care fac obiectul unui proces de extracție. Analiții care sunt
implicați pot fi molecule organice, molecule anorganice, complecși ai ionilor metalici cu
liganzii, perechi de ioni, asociații moleculare.
O primă clasificare este în funcție de denistat ea (ρ) a fazei organice ( o) în comparație cu
cea apoasă ( aq): stratul organic se poate situa deasupra ( ρo < ρ aq) sau dedesub tul (ρo > ρ aq)
stratutului apos.
În funcție de procedeul experimental, extracți ile lichid – lichid pot fi :
– simple, efectuate în una sau mai multe etape;
– complexe, prin care extracția este combinată cu alte operații analitice, cum ar fi distilarea,
vaporizarea;
– efectuate în variantă statică sau dinamică;
– bazate pe un volum de extractant de la ordinul sutelor de mL până la extr acții într – o singură
picătură de extractant, suspendată de capătul acului unei seringi.
Etapele unui proc es general de extracție lichid – lichid s unt reprezentate în figura 3.10 .

36

Figura 3.10. Algoritmul unui proces general de extracție lichid – lichid
 Extracție solid – lichid (SLE)
Această tehnică de separare presupune extracția unor componenți dintr -o probă solidă sau
semi- solidă într -un solvent adecvat. Pentru alegerea solventului, solubilitatea analiților de
interes este cel mai important criteriu. De asemenea, alegerea solventului presupune
cunoașterea parțială a matricei în care analiții de interes se găsesc, pe ntru a evita pe cât posibil
co – extracția unei părți din matrice concomitent cu analiții,deși de cele mai multe ori această
cerință nu est e posibilă. Astfel, analiții organici sau anorganici cu caraacter hidrofil se pot
extrage din probe de apă sau soluție apoasă cu pH controlat, în timp ce compușii organici
hidrofobi se extrag în solvenți organici corespunzători.
În practică este puțin prob abil ca un solvent să extragă numai analiții de interes și de
aceea, de multe ori, soluția rezultată urmeză în continuare o procedură de prelucrare pentru
eliminarea unei părți din interferenți.
 Extracție în fază solidă (SPE)

37
Sub numele de extracț ii în fază solidă (SPE – „solid – phase extraction”) sunt cunoscute în
literatura de specialitate procedeele de extracție a analiților pe un mediu solid, cu proprietăți
adsorbante. În acest caz, proba este una lichidă, iar mediul extractant este un adsorbant, al es în
funcție de natura analiților extrași din proba lichidă. Analiții reținuți pe adsorbant sunt apoi
desorbiți, de regulă într -un alt solvent.
 Procedee cromatografice
Cromatografia cuprinde o serie de metode de analiză bazate pe separarea componenților
unei probe, prin migrarea lor diferențiată între două faze dintre care una este staționară, iar
cealaltă este mobilă. Această migrare diferențiată are loc datorită vitezelor diferite cu care
componenții amestecului antrenați de faza mobilă se deplasează de -a lungul fazei staționare în
coloana cromatografică sau un echivalent al acesteia: hârtie cromatografică sau strat subțire.
Clasificare :
Clasificarea metodelor cromatografice se poate realiza având la bază nu meroase criterii în
funcție de participanții în procesul de separare sau după condițiile de lucru. Astfel de criterii
sunt: starea și natura probei de analizat; mediul de absorbție; după tehnica de lucru adoptată, î n
regim izotermic, cu regim programat.
Metodele cromatografice se pot clasifica în mai mu lte tipuri în funcție de mecanismul
care stă la baza procesulu i elementar de separare și după natura celor două faze astfel:
a. cromatografie de abs orbție – constă în distribuirea componenților unui amestec dat, în funcție
de afinitățile lor între o fază m obilă și una staționară, care este un solid dotat cu proprietăți
absorbante. În funcție de starea fazei mobile d istingem: cromatografie lichid – solid sau
cromatografie gaz – solid.
b. cromatografie de repartiție – se bazează pe solubilitatea selectivă a c omponenților
amestecului de analizat între două fa ze nemiscibile. Se deosebește: cromatografia lichid – lichid
și cromatografia gaz – lichid.
c. crom atografie prin schimb de ioni – are la bază schimbul rev ersibil de ioni și anume între
ionii din soluție și ionii de același semn, care neutralizează sarcina electrostatică purtată de
grupările ionizabile ale schimbului de ioni.
d. cromato grafie de excludere – difuzie ( excludere moleculară, filtrare prin gel). Forma
staționară este de aceeași natură și compoziție ca și faza mobilă. Suportul este un ma terial cu
porozitate controlată , de obicei geluri. Moleculele de solut părăsesc coloana cromatografică în
ordinea descrescătoare a masei lor moleculare. Componenții cu masă moleculară mare
neputând pătrunde în faza staționară conținută în cavi tățile granulelor de gel, vor pără si primele

38
coloana prin excludere, iar cei cu masa moleculară mică vor difuza liber între faza staționară și
faza mobilă și vor ieși ultimii.
Din punct d e vedere constructiv se disting : cromatografia pe coloană și cromatografia
planară (pe hârtie sau pe strat subțire). În prezent, cromatografia pe coloană, în una din clasele
menționate anterior reprezintă una dintre cele mai importante tehnici de investigare a probelor
multicomponent în c himia analitică. După cum spune și denumirea, rolul central în separarea
cromatografică îl are coloana cromatografică, în care se găsește faza staționară.
Cromatografia pe coloană deschisă cuprinde cromatografia pe hârtie și cromatografia pe
strat subțire. Aceste tipuri de cr omatografie sunt metode fizico – chimice de separare și de
identificare a unor amestecuri de substanțe.
 Cromatografia pe hârtie și strat subțire se bazează pe repartiția diferită a substanțelor
între faza stanționară constituită din hâr tia și lichidul fixat și faza mobilă formată dintr -un
solvent sau amestec de solvenți organici sau anorganici.
Faza staționară este alcătuită din faza apoasă care există întotdeauna în celuloză datorită
caracterului hidrofil și structurii poroase a celulozei.
O separare cromatografică depinde în mare măsură de modul cum s -au ales fazele. În
separările cromatografice, ca faze mobile se folosesc serii de solvenți organici și compuși
anorganici. Cei mai utilizați solvenți în cromatografia pe hârtie sunt : alcoolii (etilic, butili,
metilic,etc), cetonele (acetonă, acetilacetonă), esteri (acetat de etil), et eri (eter etilic), acizi
organici (acid formic, acetic, butiric), baze organice (dietilamină, piridină), alți solvenți
(benzen, toluen, tetrahidrofuran) .
După sensul de migrare a fazei mobile se disting mai multe metode de analiză
cromatografică pe hârtie: radială, circulară sau pe discuri, orizontală, ascendentă, descendentă.
După direcția de migrare a sistemelor: unidimensională, bidimensională.
Identif icarea componentelor medicamentoase conținute în comprimatele obținute în
industria de medicamente se poate face ținând cont de natura principiilor active, dar și de natura
ingredientelor auxiliare.
Cromatografia pe strat subțire are mediul adsorbant dispu s într -un strat subțire (0,1 – 0,5
mm) și poate fi format dintr -o peliculă de lichid dispusă pe un suport poros.
Factorul de retenție ( Rf) – distanța pe care substanțele chimice se deplasează în timpul
cromatografiei și este de obicei mai mică decât distanța parcursă de faza mobilă. Putem măsura
diferența d e distanță utilizând valoarea Rf. Acest factor se def inește ca fiind raportul dintre
distanța pe care o substanță chimică o parcurge în timpul separării și distanța parcursă de faza
mobilă . Pentru a înțelege mai bine luăm următorul exemplu reprezentat în figura 3.11 .

39

Figura 3.11 Factorul de retenție în cromatografia pe strat subțire
𝑅𝑓(𝑐𝑜𝑚𝑝𝑢𝑠𝑢𝑙 1)=22
65=0,34; 𝑅𝑓(𝑐𝑜𝑚𝑝𝑢𝑠𝑢𝑙 2)=50
65=0,77.
Avantajele și limitele cromatografiei pe strat subțire sunt:
– Eficiență mare de separare a substanțelor;
– Simplitatea metodei;
– Rapiditatea metodei – amestecurile cele mai complicate se separă în 15 – 60 minute;
– Reproductibilitate rezultatelor în condiții de lucru standard;
– Posibilitatea analize i simultane a mai multor probe;
– Metoda poate fi utilizată în scopuri preparative;
– Este posibil de a efectua reacții chimice direct pe placa cromatogrfică;
– Metoda poate fi utilizată la determinările cantitative ale unor compuși din cele mai diverse
clase.
Pentru ca un adsorbant să poată fi utilizat în cromatografia pe strat subțire trebuie să
îndeplinească anumite condiții, cum ar fi:
– Să nu interacționeze cu substanțele de cercetat sau cu developantul;
– Să nu interacționeze cu reactivul de identif icare;
– Să reziste la temperaturi de 100șC și peste 100șC;
– Să prezinte o suprafață activă;
– Să posede o suprafață specifică mare.
Cei mai folosiți ad sorbanți în cromatografia pe strat subțire sunt următorii: alumina,
silicagelul, hidroxidul de magnezi u, săruri de magneziu, pulbere de celuloză, oxidul de
magneziu, silicații de calciu și magneziu, cărbunele activ, schimbătorii de ioni.

40
 Determinări gaz – cromatografice
În cazul în care se folosește un gaz ca fază mobilă într -un sistem cromato grafic tehni ca
este numită gaz – cromatografie (GC). Această tehnică se efectuează într -o coloană
croma tografică, deoarece faza mobilă trebuie să curgă în mod continuu. În cromatografia gaz –
lichid (GLC) faza staționară este un lichid, iar procesul este o formă de repartiție
cromat ografică. În cromatografia gaz – solid (GSC), faza staționară este o suprafață solidă, iar
fenomenul de separare are loc prin adsorbție.
Părțile componente ale unui gaz – cromatograf sunt reprezentate în figura 3.12.

Figura 3.12 Reprezen tarea schematică a unui cromatograf de gaze
În gaz – cromatografie, faza mobilă este un gaz inert (hidrogen, azot), astfel încât
coeficientul de distribuție este determinat de afinitatea probei pentru faza staționară.
Coloanele în cromatografia de gaze pot fi clasif icate în următoarele tipuri:
1) Coloane umplute, în care umplutura este reprezentată de către faza staționară depusă
pe un suport inert, iar materialul astfel rezultat este introdus mecanic într -o coloană;
2) Coloane capilare (WCOT – „wall coated open tubular”) având pe peretele interior un
film lichid imobilizat, cu grosime de strat între 0,1 și 5 μm (de regulă 0,25 μm). Coloanele
capilare sunt construite din silice topită sau borosilicat, acoperite la exterior dintr -un strat
protector de polimer .
3) Coloane capilare având pe peretele interior depus un strat cu grosimea de cel mult 30
μm, alcătuit din particule ale unui suport iner t pe care este depusă faza staționară propriu -zisă
dată de un film lichid cu grosimea de maximum 1 μm (SCOT – „support – coated open
tubular”). Imaginile secțiunilor acestor două tipuri de coloane capilare sunt redate în figura
3.13 următoare:

41

Figura 3.13 Secțiunea printr -o coloană de tip WCOT și SCOT
După cum s -a arătat, gaz – cromatografia este împărțită în cromatografia gaz – solid
(GSC) și cromatografia gaz – lichid (GLC). Deosebirea dintre ele constă în aspectul privind
faza staționară.
a) Faza staționară în GSC este un solid (site moleculare, silicagel, cărbune activ);
b) Faza staționară în GLC este un li chid care învelește un suport inert, fin divizat a căruui
suprafață activă are rolul de a mări procesul de repartiție. Materialele suport trebuie să
îndeplinească câteva condiții, cum ar fi:
– să aibă o suprafață activă mare;
– să fie inert din punct de v edere chimic și lipsit de efecte adsorbtive;
– să fie robust din punct de vedere fizic;
– când este învelit cu faza staționară, el trebuie să umple ușor și uniform coloana.
Tr – timpul de reținere (retenție) reprezintă durata de timp în care faza mobilă parcurge
coloana cromatografică.
Parametrii unei separări cromatografice – cromatograma reprezintă dependența în timp a
proprietății măsurate de detectorul sistemul ui cromatogr afic. Î ntr-o cromatogramă întâlnim
picuri cromatografice și o linie de bază. O separare cromatografică a unui amestec de n
componenți trebuie să conducă la o cromatogramă cu n picuri cromato grafice. De exemplu, în
figura 3.14 este redată o cromatograma cu parametrii săi.
Forma ideală a picului cromatografic este descrisă de ecuația de tip Gauss, în forma
următoare:
𝑌=𝑌0𝑒−4(𝑡−𝑡𝑅)2
𝑤1
2·𝑙𝑛2

în care Y0 este înălțimea maximă a picului cromatografic, măsurată la valoarea timpului, numit
timp de retenție ( tR), w1/2 este semi – lățimea picului (lățimea picului măsurată la jumătatea
înălțimii); ln 2 = 0,693 .

42

Figura 3.14 Parametrii unui pic cromatografic ideal (de tip Gauss)
Gaz – cromatografia cantitativă se bazează pe corelația care există între aria picului și
concentrația componentului respectiv.
Calibrarea cu standard extern
Cea mai generală metodă pentru determinarea concentrația unui component din probă
este trasarea curbei de calibrare folosind un standard extern. Pentru proba de concentrație, după
efectuarea separării și integrării picului corespunzător se obține aria acestuia, care permite
determinarea concentrației cu ajutorul curbei de calibrare.
A doua metodă pentru de terminarea concentrației unui component se poate face prin
utilizarea factorului de răspuns FR, uneori numit și factor de sensibilitate.
𝐶𝑜𝑛𝑐𝑒𝑛𝑡𝑟𝑎 ț𝑖𝑎 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑒𝑖 =(𝐴𝑟𝑖𝑎 𝑝𝑟𝑜𝑏 ă)/𝐹𝑅
Dacă FR este dependent de concentrație este cazul ideal, când metoda este liniară într -un
domeniu larg de concentrație.
Metoda standardului intern – constă în adăugarea unui compus numit standard intern la
proba de analizat. Standardul intern se adaugă în cantita te cunoscută în toate probele,
standardele și blancurile. Standardul intern trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– Să fie separat de compușii de interes;
– Să aibă o retenție similară cu compușii probei;
– Să nu fie prezent în probă;
– Să poată f i procurat de puritate înaltă;
– Să fie stabil și să nu reacționeze cu proba sau cu faza mobilă;
– Să aibă un raspuns similar la detecție cu proba pentru concentrațiile utilizate.

43
Standardul intern cu o concentrație fixă cunoscută este adăugat la soluțiile componentului
de analizat de concentrații diferite. După obținerea cromatogramelor se va realiza curba de
calibrare:
𝑓(𝑐𝑜𝑛𝑐𝑒𝑛𝑡𝑟𝑎 ț𝑖𝑒)=𝐴𝑟𝑖𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑜𝑛𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖
𝐴𝑟𝑖𝑎 𝑠𝑡𝑎𝑛𝑑𝑎𝑟𝑑𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛, 𝑓(𝐶)=𝐴𝐶
𝐴𝑆𝐼.
Factorul de răspuns este chiar panta acestei drepte:
𝐹𝑅=𝐴𝐶
𝐴𝑆𝐼/𝐶, 𝐶𝑋=𝐴𝑋
𝐴𝑆𝐼/𝐹𝑅.
Prin această metodă se poate determina un anumit compus de interes, fără ca restul
compuș ilor să fie complet separați. Condiția este ca standardul și compușii pe care îi
determinăm să fie complet separați.
 Cromatografia de lic hide la înaltă presiune (HPLC) – reprezintă o varianta a
cromatogr afiei de lichide care utilizează presiune înalta pentru a crește eficiența separă rii.
Spre exemplu, un cromatograf de lichide de înaltă presiune (figura 3.15) este echipat cu
un sistem de achiziție și prelucrare a datel or, care totodată are rolul de a controla parametrii
implicați în proces ul cromatografic.

Figura 3.15 Schema unui sistem HPLC
Avantajele cromatografiei de înaltă presiune: substanțele de analizat nu trebuie să fie
volatile, majoritatea separărilor se pot efectua la temperaturi obișnuite, timp scurt de analiză,
condiții de lucru simple.
HPLC are numeroase aplicații în analiza fa rmaceutică, mai ales în:
– Sinteza de medicamente;
– Izolarea principiilor active din produse vegetale;
– Standardizarea ș i verificarea medicamentelor (puritate, stabilitate, anali ză calitativă și
cantitaivă);
– Biofarmacie, farmacocinetică, farmacologi e, studii de biodisponibilitate.

44
IV. Metode specifice de analiză pentru paracetamol

4.1 Tipuri de probe
Analiza unui medicament definește în sens la rg examinarea părților constitu ente ale unui
întreg repr ezentat de medicament, presupunâ nd determinarea calitativă ș i / sau cant itativă a
compoziției sau a structurii substanț elor sau amestecu rilor utilizând metode și strategii
caracteristice.
Din punct de vedere analitic metodele farmaceutice de analiză sunt considerabil mai puțin
complexe decât analiza medicamentelor și metaboliților lor din probe biologice ca sângele,
plasma, firele de păr sau urina. Determinarea unui medicament din formularea sa comercială
este la fel de importantă ca și cea din probe complexe , deoarece calitatea produsului
farmaceutic este legată direct de sănătatea pacientului. În procesul de dezvoltare a unui
medicament la fel ca și în controlul farmaceutic, analiza chimică joacă un rol cheie în
asigurarea înaltei eficiențe și în siguranța pa cientului. Cercetările farmaceutice furnizează
molecule din ce în ce mai complexe care fiecare în parte cer tehnici analitice înalt selective.
Tendința este însă și aici să se utilizeze metode rapide, eficiente cu cost cât mai redus și
consum minim de solv enți.
Astfel, în determinarea paracetamolului putem întâlni următoarele tipuri de probe (tabelul
1):
Tabel 1 . Tipuri de probe
Tipuri de probe
Medicamente Probe biologice
Unicomponente Multicomponente Sânge Urină Ficat

4.2 Pretratarea probelor
În funcție de metoda de analiză la care este supusă o probă ce conține paracet amol,
pretratarea acest eia poate consta în: solubilizare (tabel 2) sau prelucrare specifică conform
figurilor 4.1, 4.2 .
Tabel 2 . Solubilizarea paracetamolului
Acetaminofen (paracetamol)
Etanol Metanol Apă deionizată

45

Figura 4.1 Figura 4.2
4.3 Metode de analiză
În domeniul cercetării farmaceutice investigarea materialelor vrac, a intermediarilor, a
substanței active, a formulărilor farmaceutice, a impurităților, a produșilor de degradare, a
probelor biologice conținând medicamentul sau metaboliții săi sunt toate importante. De la
descoperire până la comercializare tehnicile analitice joacă un rol important aici fiind incluse:
– Stabilitatea fizică și chimică;
– Impactul în selecția și designul formei de dozare;
– Evaluarea stabilității moleculei de medicament;
– Cuantificarea impurităților;
– Identificarea impurităților care depășesc pragul stabilit;
– Evaluarea profilurilor de toxicitatea ale acestor impurități;
– Diferențierea clară între impurități și substanța activă;
– Evaluarea conținutului de medicament din produsul comercial.
Analiza medicamentului și a metaboliților săi poate fi calitativă și cantitativă.
Analiza calitativă precede analiza cantitativă , iar modul de alegere și utilizare a testelor
implică o cunoaștere a tipului de probă și a compoziției medicamentului în ceea ce privește
substanța medicamentoasă și tipurile posibile de impurități .
Deși analiza cantitativă este mai complicată și mai dificilă, măsurătorile chi mice , mai ales
cele instrumentale , au o selectivitate destul de mare pentru a fi utilizate și pentru determinării
calitative.
Modul de abordare și de efectuare a analizei trebuie să țină seama de problemele care
trebuie să fie rezolvate și de complexitat ea lor, deoarece adesea detecția analiților trebuie să se
facă rapid, ad loco . Este cazul dopajului cu substanțe interzise cum sunt stimulentele,
steroidele, diureticele, narcoticele, analgezicele, β blocantele, sedativele și altele care necesită o
testare rapidă a unor dintre metaboliții lor mai ales că majoritatea lor nu se pot detecta ca atare.
În astfel de cazuri se disting trei etape în analiză:
– Testarea rapidă a prezenței în sânge sau urină a substanței;

46
– Identificarea chimică sau instrumentală;
– Determi narea cantitativă a substanței sau metaboliților săi.
4.3.1 Teste rapide de identificare a paracetamolului
Deoarece supradozele de paracetamol pot afecta grav ficatul, în pu nctele de primire
urgențe este prescrisă determinarea niv elului de paracetamol din sânge și urină în vederea
diagnosticării corecte și stabilirii tratamentului necesar.
Unul din testele rapide care se efectuează pentru punerea în evidență a paracetamolului și
metabolițilo r săi în urină este cel de formare a indofenolului.
Practic acetaminofenul și metaboliții sunt hidrolizaț i în mediu acid la p -aminofenol, iar
acesta printr -o reacție de cuplare cu o -crezol conduce în cazurile pozitive la un complex
albastru de indofenol.

p-aminofenol o-crezol Complex albastru de indofenol
Limita de detecție este de 15 mg/L urină; reacția este deosebit de sensibilă obținându -se
o colorație albastru intens când pacientul a ingerat 1g medicament în 24 ore.
În conformitate cu Farmacopeea E uropeană, a fost definită următoarea metodă de
identificare a paracetamolului: la 0,1 g se adaugă 1 mL de acid clorhidric , se încălzește la
fierbere timp de 3 minute, se adaugă 1 mL de apă R și se răcește într -o baie de gheață. Nu se
formează nici un precipitat, însă la a daugarea a 0,05 m L dintr -o soluție d e 4,9 g/ L dicromat de
potasiu R apare o culoare violet care nu se schimbă în roșu.
În unele cazuri se poate face și reacția cu FeCl 3. Apariția colorației albastre poate sugera
prezența paracetamolului sau metaboliților î n proba analizată. Reacția este identică pentru
amestecuri de alcaloizi.
4.3.2 Identificare a chimică și instrumentală
Identitatea medicamentelor este unul dintre obiectivele fundamentale ale analizei și
controlului medicamentelor. Identificarea medicamentelor implică pe de o parte identificarea
substanțelor pure ca atare, deci cunoscute, prin reacții de grup și individuale, pe de altă parte
identificarea medicamentelor înseamnă și detecția substanțelor medicamentoase, active, din
formule farmaceu tice și din lichidele biologice – mai dificil de realizat. Prin urmare,
identificarea medicamentelor din matrici simple se poate realiza direct, dar identificarea din
matrici complexe necesită prelucrarea probei, după care se realizează identificarea.

47
Parametrii fizici pe care trebuie să îi îndeplinească paracetamolul în metodel e de
identificare, conform F armacopeei sunt:
– Conț inut: 99% până la 101 % ( substanță uscată).
– Caractere :
– Aspecte: alb sau aproape alb, pudră cristalină.
– Solubilitate: solubil cu moderație în apă, solubil în alcool, foarte puțin solubil în
clorură de metil.
Farmacopeea indică d rept modalități de identificare următoarele: p rima identificare : A, C
și a doua identificare : A, B, C, D, E , astfel :
A. Punctul de topire : 168 C până la 172 C;
B. Dizolv area a 0,1 g în metanol R ș i diluat până la 100mL cu același solvent. La 1mL de
soluție se adaugă 0,5 mL de 10,3g/L soluț ie de acid clorhidric R și diluat până la 100mL cu
metanol R. Protejăm soluția de lumina puternică și imediat măsurăm absorbanța la absorbția
maximă de 249 nm. Absorbanța specifică la maxim este 860 până la 980 nm;
C. Absorbția infraroșie spectrofotometrică constă în preparare (discuri ) și c ompara ție
(paracetamol CRS ).
D. La 0,1 g adă ugăm 1 mL de acid clorhidric R, se încălzește până la fierbere 3 minute, apoi
adăugăm 1 mL apă și se răcește într -o baie de apă.
E. Dă reacția cu acetil. Se încălzește deasupra la o flacără.

Spectroscopia IR experimentală s-a folosit mult timp cu succes pentru investigațiile
structurale al e compușilor moleculari. Cel mai simplu de atribuit absorbții sunt la numere de
undă ˃1500 cm-1. Benzile ˂ 1500 cm-1 sunt din așa numită regiune amprentă unde absorbțiile
sunt complexe și dif icil de atribuit cu certitudine pentru o anumită grupare funcțională.
Pentru analiza IR Farmacopeea indic ă drept modalitate de realizare a analizei , mojararea
probei și apoi pastilarea cu KBr sau KCl .
Spectrul în infraroșu al paracetamolului în discul KBr este prezentat în figura 4.3 .

48

Figura 4.3 Spectrul în IR al paracetamolului în dicul de KBr
Atribuirea benzilor de absorbție conform tipului de legătură, grupării funcționale este
redată în tabelul 3 .
Tabelul 3 . Interpretarea spectrului IR al paracetamolului
Număr de
undă (cm-1) Atribuire Observații
A 3360 N-H str. Această bandă se vede clar
B 3300 -3500 OH fenolic str. Foarte largă datorită lipirii cu cea a hidrogenului
C ca 3000 C-H str. Nu foarte clară datorită absorbției OH
D 1840 -1940 aromatic Aproape clară dar nu reflectă a doua bandă a modelului
compușilor p di substituiți
E 1650 C=O amidă str. Apare la lungimi de undă mai mici decât la alte grupări
neconjugate C=O
F 1608 C=C aromatic str. Această bandă este puternică deoarece nucleul aromatic are
substituenți polari care cresc momentul de dipol al legăturii
C=C din nucleu
G 1568 N-H amidic Absorbție puternică în acest caz
H 1510 C=C aromatic str. Evidențiază dubletul datorită interacției cu substituenții
nucleului
I 1810 =C-H Probabil datorită C -H aromatic dar regiunea amprentă este
prea complexă

Cromatografia pe strat subțire
Cromatografia pe strat subțire a fost dezvoltată ca tehnică de identificare a compușilor și
pentru punerea în evidență a urmelor de impurități. Fi ind cea mai veche metodă cromatografică
există un număr extrem de mare de teste în Farmacopee și în monografii care ilustrează în plus
cât de mult s -a putut dezvolta aceasta ca tehnica fundamentală de control calitativ al urmelor de

49
impurități. Metoda este extrem de flexibilă fiind capabilă să detecteze aproape orice compus
organic sau anorganic.
Faza staționară cea mai comună este silicagelul , iar ca faza mobilă se utilizează
amestecuri de solvenți aleși funcție de scopul analizei și polaritatea compușilor din amestec.
Mecanismele ce stau la baza separării în diferiți solvenți sunt specifice condițiilor de lucru. De
exemplu:
 Medicamentele/drogu rile acide migrează:
– ca acizi nedisociați în solvenți neutri: CHCl 3 : eter ( 75:24);
– ca anioni în solvenți bazici: CHCl 3: izopropanol : amoniac (45:45:10).
Un studiu (J. C. Gilbert, 1998 ) efectuat pe tablete presupune dizolvarea paracetamolul ui în
metanol, utilizându -se 0,05 g de probă și 3 cm3 metanol pentru fiecare probă. TLC utilizează
amestecul de 1 -butil-etanoat/ acid etanoic ca fază mobilă. După ce s -au developat plăcile TLC,
se lasă faza mobilă să se evapore și se pun plăcile TLC într -o cameră de iod (o cameră TLC cu
iod solid în interior).
TLC se pr etează și la analiză cantitivă. La a naliza TLC utilizând plăcuțe de aluminiu
acoperite cu silicagel și ca fază mobilă diclormetan: metanol : acid aceti c glacial (7,5 : 1 : 0,5
v/v/v) pentru probe care conțin para cetamol și pamabromdin tablete s-au fă cut determinări
reproductibile în intervalul de concentrație 100 – 600, respectiv 4 – 24 μg/mL. Pentru spoturi
vizualizate cu lampă UV (λ=254 nm) se poate face scanare densitometrică și cuantifica re. (El –
Houssini, 2013)
Prelucrarea probei presupune: douăzec i de comprimate bine măcinate și amestecate. O
cantitate echivalentă cu cele 20 de comprimate și respectiv 500 mg de PAMB și respectiv
paracetamol (PARA) a fost cântărită cu precizie, transferată în tr-un balon volumetric de 50 mL
și dizolvată în 20 mL metanol. Soluția a fost sonicată timp de 10 minute și apoi răcită. Soluția
s-a diluat în volum cu metanol și s -a filtrat.
4.3.3 Determinarea cantitativă a pa racetamolului și a metaboliților săi
 Titrări acido – bazice
Paracetamolul este un acid mult prea slab (pKa = 9,5) pentru a putea fi titrat în mediu
apos. Titrarea se poate efectua în variantă clasică sau instrumental ă (de preferat) în mediu
neapos. Aspectele majore care trebuie luate în considerație atunci când se face alegerea
solventului sunt: aciditatea, constanta dielectrică, solubilitatea. Solvenții mai puțin acizi decât
apa cum sunt dimetilformamida și piridina p ot constitui medii pentru titrarea paracetamolului
cu o bază tare. De asemenea în mediu de acid acetic glacial paracetamolul este convertit într -o
bază care poate fi titrată cu un acid tare.

50
Cele două modalități de titrarea acido – bazică (tabel 4) a parac etamolul ui constau : în
solvenți neapoși se lucrează cu 0,2 g de Croccin paracetamol (Duphar) aduse într -un pahar de
250 mL, apoi se dizolvă în 25 mL de acid acetic glacial – s-a scufundat un electrod de platină –
soluția a fost conectată la un electrod de calomel prin puntea de sare și s -a titrat cu acid
percloric 0,1 N în acid acetic. Procedură similară a fost urmată pentru titrarea paracetamolului
în alte medii, cum ar fi piridina, dimetilformamida și alcoolul etilic, cu etoxid de sodiu standard
în alcoo l etilic. Punctul de echivalență a fost localizat cât se p oate de precis.
Sistemul de electrod variază odată cu solventul. Electrodul de referință este cel de
calomel, iar cel indicator este fie de sticlă, fie de platină.
Curba de titrare a paracetamolului cu acid percloric este redată în figura 4.4, iar cea cu
etoxid de sodiu 0,09N în alcool etilic în figura 4.5.

Figura 4.4 Figura 4.5
Tabel 4 . Condiții utilizate la titrarea acido – bazică
Figura Solvent Titrant Electrod Punct de
inflexiune Masa de
paracetamol Cantitatea de
paracetamol
per tabletă (g)
4.5 Acid acetic
glacial 0,1N HClO 4 în
acetic acid Platină -calomel 12,5 0,6 0,5 0,5669
4.6 Dimetil
formamidă 0,09N etoxid de
sodiu în alcool
etilic Sticlă – calomel 12 0,6132 0,5 0,5

Gupta (2016) studiind efectul diferiților solvenți asupra determinări i concluzionează că
titrarea acido – bazică a paracetamolului este rapidă și reproductibilă , și permite determinarea
paracetamolului în probele medicale.
Determinări spectrofotometrice UV
În practica se întâlnesc 2 cazuri generale:

51
– Substanța este colorată sau incoloră av ând un spectru specific în UV – VIS, intens,
corespunzător pentru determinări analitice;
– Substanța este slab colorată sau incoloră, dar are un spectru necorespunzător pentru
determinări analitice. În acest caz, substanța se transformă într -o combinație cu proprietăți
optice corespunzătoare pentru determinări cantitative .
A) Behera (2012) relatează că paracetamolul posedă absorbție proprie în domeniul UV cu
maxim la λ = 243 nm.
Practic pentru analiza substanței active din tablete se poate proceda astfel: au fost luate 20
tablete de paracetamol care au fost cântărite și transformate în pulbere. Tableta transformată în
pulbere echivalentă a 100 mg de paracetamol a fost cântărită ș i adusă în balon cotat de 100 mL.
Se au adăugat 15 mL etanol și se agită până la dizolvare, după care se adaugă 85 mL apă. Din
această soluție se ia 1mL și se introduce într -un alt balon cotat de 100 mL. Volumul este ajustat
prin diluție la 100 mL.
Select area corectă a lungimii de undă depinde de natura probei și de solubilitatea
acesteia. Scanarea soluției standard în spectrofotometria UV între 200 – 400 nm folosind
diluanți ca martori ( figura 4.6 ) spectrul UV al pareacetamolului in solutia standard). Sol uția
standard conține un amestec de componente de analizat și fiecare dintre vârfurile analitului este
comparat cu cel mai apropiat vârf (figurile 4.7 ).

Figura 4.6 Spectrul UV al paracetamolului în soluția standard

Figura 4.7 Spectrul UV al paracetamolului
Curba de calibrarea în șase puncte a fost obținută într -un interval de concentrație 0 – 150
ppm pentru paracetamol. Răspunsul medicamentului s -a dovedit a fi lini ar în intervalul de

52
concentrație studiat, iar ecuația regresiei lineare este 𝑦=0.004 𝑥+0.007 cu coeficientul de
corelație 0.998 (figura 4.8 ).

Figura 4.8 Curba de calibrare a paracetamolului
B) Literatura de specialitate propune variante de determinare bazate pe reacții chimice care
conduc la compuși cu absorbții semnificative în UV sau vizibil ca alternativă pentru
determinări fo losind doar absorbția proprie la λ = 200 – 400 nm, respectiv λ = 400 – 800 nm.
Multe metode spectrofotometrice de determinare a paracetamolului se baze ază pe
hidroliza acestuiea la p -aminofenol și apoi utilizarea de reacții specifice care conduc la
substanțe colorate a căror absorbanță este măsurată în domeniul vizibil.
Lawrence (2013) propune utilizarea reactivului Griess pentru determinarea
paracetamolului conform mecanismului de reacție reprezentat în figura 4.9 :

53

Figura 4.9 Reacția p aracetamolului și rezorcina ca agent de cuplare
S-a realizat determinarea cantitativă a acetaminofenului din tablete de paracetamol
produse în Nigeria de 5 companii farmaceutice.
Sensibilitatea orică rui in strument analitic este legată de limita de detecț ie a acestuia,
deoarece sensibilitatea ridicată oferă frecvent o limită de detecție mai mica.
Precizia metodei a fost evaluată prin studii de recuperare. Recuperarea procentuală a
variat de la 10 1,85% la 102,35% la t oate cele trei niveluri ale analizei, iar valoarea deviației
standard relative a variat între 0,370% și 1,74%, fiind în con cordanță cu Farmacopeea .
Precizia a fost determinată prin studierea repetabilității. Rezultatele repetabilității indică
precizia în a celeași condiții de funcționare și același interval de timp.
Deviația standard, coeficientul de variație și eroarea standard sunt calculate pentru
paracetamol. Deviația standard variază între 2 ,78 și 7,22 eroarea standard variază de la 1,41 –
2,49, și deviaț ia relativă variază între 0,53% -1,37%. Astefel, deviația standard relativă este mai
mica ca 2, indicând o precizie intermediară bună.
Rezultatele obținute din analiza procentuală medie a tabletelor de paracetamol (%) 500
mg, conținând 500 mg acetami nofen cu deviația relativă standard între 0,56% -1,44 la 95% .

54
O altă metodă este propusă de Baba (2013) și se bazează pe reacția 2,4,6 –
trimetoxibenzaldehidei cu derivatul hidrolizat al paracetamolului (p -aminofenol) când se obține
un compus colorat în roz cu ma xim de absorbție la 377 nm. Metoda poate fi folosită ca
alternat ivă în determinare, prelucrarea (figura 4.10 ) probei fiind simplă, iar excipenții obișnuiți
ai formulărilor medicamentoase neinterferând.

Figura 4.10 Prelucrarea probei

Cromatografia de gaze
Utilizarea cromatografiei de gaze ca tehnică de determinare cantitativă a produselor
farmaceutice este ameninț ată ca importanță și aplicații de cromatografia de lichide de înaltă
performanță (HPLC) și de alte metode noi mai sofisticate. Cromatografia de gaze își găsește
încă aplicații în analiza calitativă. În plus cromatografia de gaze care utilizează coloane capilare
determină separări mai bune ca HPLC.
Farmacopeea recomandă metoda pentru câteva aplicații:
– caracterizarea unor medicamente neformulat e, având ca scop principal detectarea
impurităților;
– teste limită pentru solvenți reziduali sau alte impurități volatile în substanța medicamentoasă;
– câteodată pentru cuantificarea unor medicamente, în special a celor care nu conțin grupări
cromofore;
– caracterizarea unor materii prime utilizate în sinteza moleculelor de medicament;
– caracterizarea uleiurilor volatile (care sunt utilizate ca excipienți), a unor amestecuri pentru
tuse sau tonice, a unor acizi grași din uleiuri;
– măsurarea unor droguri /medicamente și a metaboli ților lor din fluide biologice.
D. J. Speed (2001) descrie o metodă rapidă de determinare a paracetamolului
(acetaminofenului) în probele de sân ge integral și de țesut hepatic ce oferă rezultate fiabile la

55
concentr ații terapeutice și mari. Probe le de sânge și hepatice sunt examinate prin folosirea unui
standard intern deuterat. Derivații butilici s -au format folosind n -iodobutan și hidroxid de
tetrametil amoniu și s-au extras în acetat de eti l ca o etapă de purificare . Recuperarea a fost mai
mare de 90%, iar probele au fost preparate în mai puțin de 2 ore. Timpul de funcționare a
cromatografiei de gaz a fost m ai mic de 20 de minute. Cele două perechi de ioni formate prin
ionizare a cu impact de electroni a determinat c oeficienți de variație pe parcursul zilei (CV) mai
mici de 3,03% (7,48% în ficat) și CV interni mai mici de 8,93% (pentru concentrațiile medii
terapeutice din sânge) . Liniaritatea a fost observată de la nivelul terapaeutic până la niveluri
ridicate, fatale. Această metod ă a fost aplicată în cazurile medico – legale și a red us
considerabil timpul de analiză , îmbunătățind în a celași timp calitatea cazuisticii.
Aceste rezultate sunt date de un studiu de caz care implică paracetamolul.
Pentru separarea paracetamolului prin GC folosind standard intern s -a obținut
cromat ograma reprezentă în figura 4.11 .

Figura 4.11 Cromatograma unei probe de sânge ce conține paracetamol
Cromatografia de lichide la înaltă presiune
Cromatografia de lichide de înaltă performanță este o tehnică obișnuită (de rutină) în
analiza formulărilor farmaceutice. Testele prevăzute în Farmacopee utilizează cu precăd ere
detecția prin spectrometrie UV combinată cu separare prealabilă prin HPLC.
HPLC este metoda cromatografică adecvată analizei compușilor hid rofilici, labili termic
și/sau cu masă moleculară relativ mare. În analiza drogurilor și a altor toxici HPLC are câteva
avantaje practice:
– separare rapidă și eficientă – se poate controla selectivitatea prin ajustarea eluentului;
-analiza moleculelor cu masă molară mai mare și a celor polare care nu sunt adecvate analizei
GC;
– detectori selectivi, sensibili și nedestructivi care pot fi utilizați în serie;

56
– abilitatea de a realiza reacții post coloană;
– se pot injecta probe apoase (dar selectivitatea es te mai redusă comparativ cu extracția cu
solvenți);
– cost redus, relativ ușor de automatizat, posibilitate de realizare de aparate portabile;
– umplutura coloanelor bazată pe silice este robustă putând fi utilizată atât pentru eluenți polari
cât și pentru eluenți nepolari.
Aplicații :
– Combinarea HPLC cu monitorizarea detecției în UV/VIS furnizează o metodă exactă, precisă
și robustă de determinare cantitativă a produselor farmaceutice și este metoda industrială
standard pentru acest scop;
– Monitorizarea stabilității substanțelor pure și în formulările medicamentelor cu cuantificarea
produșilor de degradare;
– Măsurarea medicamentelor/drogurilor și metaboliților în fluidele biologice;
– Determinarea coeficientului de repartiție și pka pentru medicamente p recum și a modului de
legare de proteine.
Farmacopeea recomandă HPLC ca metodă de analiză a paracetamolului: s e prepară
soluția imediat înainte de utilizare.
Soluția test . Se dizolvă 0,200 g de substanță pentru a fi examinată în 2,5 mL de metanol
R conținând 4, 6 g/L până la 400 g/L soluție hidroxid de tetrabutilamoniu R și diluat la 10 mL
cu o mixtură de volumje egale de 17,9 g/L soluție de fosfat acid disodic R și cu 7,8 g/L soluție
de fosfat diacid de sodiu R.
Soluții de referință (a). Se diluează 1 mL de soluție de testat la 50 mL cu fază mobilă. Se
diluează 5 mL din această soluție până la 100 mL cu fază mobilă.
Soluții de referință (b). Se diluează 1 mL de soluție de referință (a) până la 10 mL cu fază
mobilă.
Soluții de referinț ă (c). Se dizolvă 5 mg de 4 -aminofenol R, 5 mg de paracetamol CRS și
5 mg de cloroactanilida R și diluate la 2 0 mL cu același solvent. Se diluează 1 mL până la 250
mL cu fază mobilă.
Soluții de refe rință (d). Se dizolvă 20 mg de 4 -nitrofenol R în metanol R și diluate până la
50 mL cu același solvent. Diluăm 1 mL până la 20 mL cu fază mobilă.
Coloana :
– dimensiune : l = 0.25m,  = 4.6 mm;
– fază staționară : octil silica gel pentru cromatocrafia R ( 5m);

57
– temperature ă: 35 C.
Faza mobil ă: amestec de 375 ml din 17, 9 g/L solu ție de fosfat a cid disodic R, 375 volume
din 7, 8 g/L soluție de fosfat R diacid de sodiu și 250 volume de metanol R continând 4, 6 g/L la
400 g/L soluție de hidroxid de tetrabutilamoniu R.
Viteza de curgere : 1,5 mL/min.
Detec ție: spectrofotometru la 245nm.
Injecție: 20 L.
Timpul de rulare : timp de 12 ori mai mare dec ât timpul de retenție al paracetamolului.
Retenție relativă cu referință la paracetamol (timpul de retenție = în jur de 4 min) :
impurit ăți K = în jur de 0, 8; impurit ăți F = în jur de 3 ; impurit ăți J = în jur de 7.
Solubilitatea sistemului :solu ții de referință (c) :
– rezolu ție: minim 4 dintre v ârfuri datorate imp urităților K și paracetamolului;
– semnal – zgomot : minim 50 pentru fiecare v ârf al impurităților J.
Limi te:
– impurități J : nu ma i mult de 0,2 ori mai mult dec ât suprafața corespunzătoare picului obținut
la cromatograf cu s oluția de referință (c) (10ppm);
– impurități K : nu mai mult dec ât suprafața care corespunde picului obținut la cromatograf cu
soluția de referință (c) (50 ppm );
– impurități F : nu mai mult dec ât jumătate din zona care corespunde picului obținut la
cromatograf cu soluția de referință (d) (0,05%);
– orice alte impurități : nu mai mult dec ât jumătate din zona în care se obține picul principal la
cromatograf cu soluția de referință (a) (0,05 %).
– totalul celorlalte impurități : nu mai mult decât suprafața vârfului principal obținut la
cromatogra f cu soluția de referință (a)(0, 1%),
– ne luate în considerare limitele pentru calculele în toatal la celelalte impurități : suprafața
principalului pic obținut la cromatogra f cu soluția de referință (b)(0, 01%).
Cele mai multe determinări recomandate de Farmacopee se fac utilizând calibrarea cu
standard extern .
Analize bazate pe calibrarea cu standard extern
A. Analiza paracetamolului din tablete utilizând curba de calibrare – tablete cu 500 mg
paracetamol, fenilpropanolamină 5 mg
Chiar și fără rezoluția cromatografică cantitatea mică de fenilpropanolamină poate fi
ignorată , deoarece absorbanța sa specifică la 243 nm, lungimea de undă la care se face
monitorizarea paracetamolului este mică comparativ cu cea a paracetamolului.

58
A(1%, 1 cm) fenilpropanolam ină = 4, A(1%, 1 cm) paracetamol = 668. Coloana ODS este adecvată
dacă apa e ste în cantitate mare în faza mobilă. Faz a mobilă este acid acetic 0,05M: acetonitril
(90:15); acidul slab împiedică ionizarea grupărilor fenol din paracetamol.
Mod de lucru: c ântărire 20 tablete → mojarare → cântărire ~125 mg pulbere → + 150
mL acid aceti c 0,05M → agitare → diluție la 250 mL cu acid acetic 0,05M →filtrare →
transfer 25 mL în flacon cotat de 100 mL și diluție cu acid acetic 0,05M → transfer 10 mL în
flacon cotat de 100 mL și diluție cu acid acetic 0,05M →HPLC
Date obținute:
Masa 20 tablete = 12,1891g ;
Masă pulbere = 150,5 mg ;
Aria picului paracetamolului = 45205 .
Curba de etalonare obținută cu substanță activă pură în domeniul 0,5 – 2,5 mg/100 mL
este redată în figura 4.12.

Figura 4.12 Cromatograma A) extract tablete paracetamol, B) standard de paracetamol de aceeași concentrație

Figura 4.13 Curba de calibrare analiză paracetamol prin HPLC

59
Calcule
Utilizând ecuația dreptei se obține 45205 = 3565,585 x + 80, 803 →x = 1,266 mg/100mL
Diluții: 25 mL → 100 mL (x 4)
10 mL → 100 mL (x10)
Total = x 40
Concentrația în proba nediluată = 1,266 x 40 = 50,64 mg/100 mL ;
Cantitatea de paracetamol în 250 mL extract = 50,64 x 250 / 100 = 126,6 mg = cantitatea de
paracetamol din 150,5 mg pulbere ;
Masa unei tablete = 12,1891 / 20 = 0,6094 g = 609,4 mg;
Cantitatea de paracetamol /tabletă = 126,6 x 609,4 / 150,5 = 512,7 ;
Procent față de cantitate prospect = 512,7 x 100 / 500 = 102,54 % .
B. Analiza paracetamolului și aspirinei din tablete utilizând un domeniu îngust pentru
curba de calibrare
Tablete cu p aracetamol 250 mg, aspirină 250 mg fosfat de codeină 6,8 mg .
Analiza este mai dificilă ca în primul caz deoarece tableta conține 2 substanțe active în
formulare. Codeina nu poate fi determinată de sistemul cromatografic ea fiind eluată din
coloană odată cu solventul. Se utilizează coloană ODS și deoarece aspirina este ionizată masiv
la pH = 4 se poate manipula pH -ul fazei mobile astfel încât timpul de reținere a paracetamolului
să nu fie prea mare.
Figura 4.14 ilustrează cromatogramele amestecului de parace tamol și aspirină obținut pe
coloană ODS folosind ca fază mobilă A) acid acetic 0,05 M pH =3,7: acetonitril (85:15) și
respectiv B) tampon acetat pH = 4,4 : acetonitril (85:15) .

Figura 4.14 pKa paracetamolului este mai mare ca al aspirinei și este neafectat de ajustarea de pH. Pentru
analize se preferă varianta B.

60
Mod de lucru
La fel ca în cazul paracetamolului c urba de etalonare s -a trasat pentru ambii componenți
preparați în soluție tampon acetat cu pH = 4,4 pentru un domeniu de concentrații de 1 ,0 -1,5
mg/100 mL .
Date obținute
Masa 20 tablete = 11,2698 g ;
Masă pulbere = 283,8 mg ;
Aria picului paracetamolului = 44535 ;
Aria picului aspirină = 15366 ;
Ecuațiile dreptelor de calibrare sunt:
Asprină: y = 12136 x + 139 ;
Paracetamol: y = 35374 x – 35.
Urmând același raționament ca la exemplul anterior se obține pentru aspirină 99,7% , iar
pentru paracetamol 100,1% .
Narwade (2014) analizează cantita tiv (aria picului) și calitativ (timpul de retenție)
paracetamolul în diferite probe de medicamente realizân d testul cu 4-aminofenol .
Tehnica cromatografică folosește:
Faza staționară: octadecilsilicage;
Faza mobila: 0,01 M butan -sulfat de so diu într -un amestec de 85 mL de apă, 15 mL de
metanol și 0,4 mL de acid formic. Debit de 0,2 mL pe minut.
Detecție UV la 272 nm, iar injector ul cu buclă este de 20 micrometri .

Vârful a fost înregistrat ca în figura 4.15.

61

Figura 4. 15 Cromatograma HPLC a soluției de probă
În cromatogram a obținută cu soluția de testat, suprafața oricărui pic corespunzător 4 –
aminofenolului nu este mai mare decât aria de pic din cromatograma obținută cu soluția de
referință.

62
Concluzii

Numărul mare de publicații în literatura de specialitate (domeniul farmaceutic și chimic)
sugerează importanța paracetamolului (acetaminofenului) în tratare unor probleme de sănătate
și justifică atenția dată de specialiști în găsirea de noi metode ieftine, rapide de identificare și
dozare în diverse probe. Se pot afirma următoarele:
 Paracetamolul este cel mai uti lizat analgezic și antipiretic;
 Este indicat în: nevralgii, artralgii, mialgii, afecțiuni ortopedice (entorse, luxații,
fracturi) , dureri post – operatorii moderate , cefalee , reducerea febrei;
 Se întâlnește sub mai multe forme: capsule, granule efervescent e, injecție, capsule cu
lichid, supozitoare;
 Inhibă sinteza de prostaglandine (PG) la nivelul sistemului nervos central, acestea fiind
responsabile de apariția febrei și a durerii;
 Absorbția are loc la nivelul tractului gastrointestinal după administrarea orală,
metabolizarea se realizează în ficat prin glucuronidare și sulfoconjugare (la doză mare are loc
saturație rapidă), iar excreția se face renal;
 Toxicitatea paracetamolului este una dintre marile probleme apărute de curând. Datorită
faptului că acest medicament poate fi cumpărat fără prescripție medicală, în ultima vreme au
apărut tot mai multe cazuri de sinucidere după administrarea unei supradoze;
 Se distribuie rapid în toate țesuturile, concentrațiile fiind similare în sânge, salivă și
plasmă;
 Metod ele de analiză specifice pentru paracetamol cuprind: metode de identificare
a(spectrofotometrie IR, UV, cromatografie pe strat subțire – TLC) și metode de separare
(cromatografie de gaz – GC și cromatografia de lichide la înaltă presiune – HPLC);
 Cea mai e ficientă metodă de separare este cea propusă de Farmacopeea Europeană, și
anume HPLC.

63
Bibliografie

1. Audu S. A., Alemika E., Fatima B., Musa S., Bukola, (2012), ANALYSIS OF
DIFFERENT BRANDS OF PARACETAMOL 500 mg TABLETS USED IN MAIDUGURI,
USING ULTRA VIOLET SPECTROPHOTOMETRIC AND HIGH PERFORMANCE
LIQUID CHROMATOGRAPHIC (HPLC) METODS, INTERNATIONAL RESEARC H
JOURNAL OF PHARMACY, 3(8), 165 – 167.
2. Austin Peay State University Department of Chemistry, ANALYSIS OF DRUGS IN
PAIN ‐RELIEVERS BY THIN ‐LAYER CHROMATOGRAPHY, HEM 1021.
3. Baba H., Egbuche and Usifoh C. O., (2013), Spectrophotometric determination of
paracet amol in syrup formulations using 2,4,6 -trimethoxybenzaldehyde as a coupling agent,
Journal of Chemical and Pharmaceutical Research, 5(12), 957 – 960.
4. Behera S., Ghanty S., Ahmad F., Santra S., and Banerjee S., (2012), UV -Visible
Spectrophotometric Method D evelopment and Validation of Assay of Paracetamol Tablet
Formulation, Analyti cal & Bioanalytical Techniques, 3-6.
5. Bojiță M., Roman L., Săndulescu R., Oprean R., (2003), Analiza și controlul
medicamentelor , Volumul 1 – Bazele teoretice și practice , Editura Intelcredo, Deva.
6. Buhăceanu R., (2016 – 2017), Analize clinice – Note de curs, Iași.
7. Burgina E. B., Baltakhinov B. P., Boldyreva E.V., and Shakhtschneider T.P., (2004), IR
Spectra of Paracetamol and Phenacetin. 1. Theoretical and Experimental Studies, Journal of
Structural Chemistry , 45 (1), 64 – 73.
8. Călinescu O., A. Badea, Vlădescu L., Meltzer V. and Pincu E., (2011), HPLC
Separation of Acetaminophen and its Impurities Using A Mixed -mode Reversed -Phase/Cation
Exchange Stationary Phase, Journal of Chro matographic Science , 50, 335 – 342.
9. Cucu -Man S., (2016 – 2017), Controlul analitic al procesor biotehnologice – Note de
curs, Iași.
10. D. Harvey, (2000), Modern analytical chemistry , Mac Graw Hill.
11. David V., Medvedovici A., (2006), Metode de separare în chim ia analitică , editura
Universității din București.
12. Dăneț A. F., (2010), Analiză instrumentală, Partea I -a, Editura Universității din
București.
13. Gupta N., (2016), Potentiometric and pHmetric Studies of Paracetamol, Medicinal
chemistry, 1 – 6.

64
14. Hoang V. D., Ly D. T., Tho N. H. , and Nguyen H., (2014), UV Spectrophotometric
Simultaneous Determination of Paracetamol and Ibuprofen in Combined Tablets by Derivative
and Wavelet Transforms, Hindawi Publishing Corporation The Scienti fic World Journal, 2014,
13.
15. http://www.aicma.com
16. http://www.ch.ic.ac.uk/rzepa/mim/drugs/html/paracet_text.htm
17. http://www.umfiasi.ro/Rezidenti/suporturidecurs/Facultatea%20de%20Farmacie/Special
itatea%20Farmacie%20clinica/Farmacoterapie%20modul%20II.pdf
18. http://www.uniprot.org/uniprot/P05181
19. https://ro.scribd.com/doc/248063683/CURSURI -ANALIZA -MEDICAMENTULUI
20. https://ro.wikipedia.org/wiki/Paracetamol
21. https://www.drugbank.ca/drugs/DB00316
22. https://www.hindawi.com/journals/bmri/2013/545703/
23. https://www.scribd.com/doc/78936144/Paracetamol -Profiling
24. https://www.umftgm.ro/fileadmin/medicina/catedre/M2/Farmacologie/INDRUMATOR
_LP_FARMA_MG_ANUL_III.pdf
25. Issa Y. M. , Zayed S. I. M., Habib H.I., (2011), Simultaneous determination of
ibuprofen and paracetamol using derivatives of the ratio spectra method , Arabian Journal of
Chemistry, 4, 259 – 263.
26. Khoshayand M. R., Abdollahi H.b, Shariatpanahi M., Saadatfard A., Mohammadi A.,
(2008), Simultaneous spectrophotometric determination of paracetamol, ibuprofen and caffeine
in pharmaceuticals by chemometric methods , Spectrochimica Acta Part A, 70, 491 – 499.
27. Kondawar M. S., Shah R. R. , WaghmareJ. J., Shah N. D., Malusare M. C., (2009), UV
Spectrophotometric estimation of Paracetamol and Lornoxicam in Bulk drug and Tablet dosage
form using Multi – wavelength method, International Journal of PharmTech Research CODEN
(USA), 3(3), 1603 – 1608 .
28. Lawrence O. A., Adewuyi, Olufemi G., Alex O. D. and Kayode S. T., (2012),
Spectrophotometric determination of acetaminophen content of different brands of paracetamol
tablets from South -West Nigeria, Journal of Research in Environmental Science and
Toxicology, 1(10), 251 – 257.
29. Lazar M. I., Lazar D.,(1998), Controlul Medicamentelor , Atelierul de Multiplicare U.
M. F. „Gr. T. Popa”, Iași.

65
30. Narwade S. S., (2014), Qualitative and Quant itative Analysis of Paracetamol in
Different Drug Samples by HPLC Technique , IOSR Journal of Applied Chemistry (IOSR -JAC),
Aurangabad (MH), 7(8), 46 – 49.
31. Nașcu H. I., Jäntschi L., (2006), Chimie Analitică și Instrumentală, Academic Pres &
Academic Direct, Cluj – Napoca, Iași.
32. Olariu R., (2015 – 2016), Analiză instrumentală. Metode optice – Notițe de curs , Iași.
33. Paracetamol, European Pharmacopoeia 7.0 – General Notice apply to all monographs
and other texts.
34. Rang HP., Dale MM., Ritter JM., Flower RJ.,(2007), Pharmacology , Churchill ,
Livingstone, Elsevier.
35. Sahle S. B., Ayane A. T., Wabe N. T., (2012), COMPARATIVE QUALITY
EVALUATION OF PARACETAMOL TABLET MARKETED IN SOMALI REGION OF
ETHIOPIA, IJPSR, Vol. 3(2), 545 – 550.
36. Sawant R. L., Ahmed R., Supriya R. S. and Sheetal D.R., (2012), Spectrophotometric
estimation of paracetamol and promethazine in tablet dosage forms, Der Pharma Chemica, 4(2),
714 – 719.
37. Shrestha B. R. and Pradhananga R. R., (2009), Spectrophotom etric Method for the
Determination of Paracetamol , J. Nepal Chem. Soc., 24.
38. Shukla R., Shivkumar R. and Shivan K. N., (2011), DEVELOPMENT OF A UV –
SPECTROPHOTOMETRIC METHOD FOR THE SIMULTANEOUS DETERMINATION
OF TRAMADOL HYDROCHLORIDE AND PARACETAMOL IN BULK AND
MARKETED PRODUCT , Bulletin of Pharmaceutical Research, 1(1).
39. SL. Dr. Veronica Bild, ANALGEZICE – ANTIPIRETICE (și AINS), Modul
Farmacoterapie II, Specialitate Farmacie clinica – Curs.
40. Speed D. J., Dickson S. J, Cairns E. R. and Kim N. D. , (2001), Journal of Analytical
Toxicology , 25.