INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 2 CAPITOLUL 1…. [615161]

Cuprins
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 2
CAPITOLUL 1. SINTAXA LIMBII ROMÂNE ………………………….. ………………………….. 3
1.1. Istoria gramaticii românești ………………………….. ………………………….. …………… 3
1.2. Conceptul de sintaxă ………………………….. ………………………….. ………………………….. 3
1.2.1. Definiția sintaxei ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 4
1.2.2. Unitățile sintaxei ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 7
1.2.2.1. Partea de propoziție: Cuvântul ………………………….. ………………………….. ……. 7
1.2.2.2. Sintagma ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 8
1.2.2.3. Propoziția ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 8
1.2.2.4. Fraza ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 8
1.2.2.5. Enunțul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 9
CAPITOLUL 2. ENUNȚUL SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ ………………………….. ……….. 11
2.1. Despre enunț: Definiție. Rol. Întrebuințări ………………………….. …………………….. 11
2.2. Enunțul ca unitate comunicativă ………………………….. ………………………….. ………. 11
2.3. Enunțul ca unitate sintactică ………………………….. ………………………….. ……………. 13
2.4. Clasificarea enunțului ………………………….. ………………………….. ……………………… 13
2.4.1. Propoziția ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 15
2.4.2. Fraza ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 17
CAPITOLUL 3. TIPOLOGIA ENUNȚULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ ………………………. 18
3.1. Enunțul asertiv în forma negativă/pozitivă ………………………….. …………………….. 18
3.2. Enunțul interogativ ………………………….. ………………………….. …………………………. 18
3.3. Enunțul exclamativ ………………………….. ………………………….. …………………………. 18
CONCLU ZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 19
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 20

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. SINTAXA LIMBII ROMÂNE

1.1. Istoria gramaticii românești
Sintaxa este o parte inte grantă a gramaticii, iar la nivel istoric al limbii române , interesul
pentru studiul și elaborarea unei gramatici a limbii române conturează încă din secolul al XVIII –
lea, atunci când Dimitrie Eustatievici Brașoveanul a elaborat în 1757 prima formă de gramatică
românească intitulată sugestiv „Gramatica rumâ nească”, care însă va rămâne la stadiul manuscris
și nu va vedea lumina tiparului. Prima gramatică tipărită și publicată a limbii române îi este
atribuită este lui Samuel Micu, intitulat „Elementa linguae Daco -romanae sive Valachicae ”, ce a
fost pusă în ti par la Viena în anul 1780. Următoarea gramatică, apărută și publicată la Sibiu,
intitulată „Grammatică românească ” este scrisă de Ion Eliade Rădulescu și este publicată în anul
1828. Printre a lți autori de mni de menționat ai gramatici lor românești de -a lun gul timpului se
numără nume ilustre precum:
 Hariton Tiktin („Gramatica română”, 1891: Etimologia și Sintaxa),
 Alexandru Philippide („Gramatică elementară a limbii române” apărută în anul 1897).
În anul 1954, cu sprijinul și sub egida instituției Academie i Române, urma să apară prima
ediție a Gramaticii limbii române, iar în anul 1963, în cadrul Institutului de Lingvistică al
Academiei, aflat sub conducerea lui Al. Graur, a fost întocmită , cartea de căpă tâi a gramaticii,
Gramatica limbii române apărută î n două volume. Primul volum va viza implicațiile morfologiei
limbii române, iar cel de -al doilea volum, va supune studiului sintaxa. Abordarea sub manieră
descriptivă a limbii române se face în termenii gramaticii tradiționale, în timp ce o abordare
modernă asupra limbii este dezvoltată de Gramatica limbii române, întocmită sub coordonarea
academică a unei comisii alcătuită din cadrele didactice ale Universității din București și ale
Universi tatii din Brașov, în două volume: vol. I, Cuvântul și vol. al II -lea, Enunțul. În aceste două
volume abordarea structurală este corelată cu abordările moderne și semantico -pragmatice.
morfologic.

1.2. Conceptul de sintaxă
Sintaxa este o disciplină de stud iu cu rădăcini vechi, termenul de sintaxă traversând
numeroase perioade de timp și modificându -se odată cu trecere timpului. Putem începe călătoria
sintaxei de la vremurile antichității grecești ajungând pas cu pas până la abordările actuale. Sub o
primă f ormă de evoluție și dezvoltare, sintaxa își construiește un domeniu paralel cu logica; Pr imul
mare filosof care intervin e în domeniul acestei științe va fi Aristotel, acesta fiind întemeitorul

teoriei c are presupune că structura unei fraze poate fi delimit ată pe două nivele : subiect și predicat
punând astfel bazele a ceea ce astăzi este cunoscută sub numele de analiza sintactică. Subiectul și
Predicatul vor fi doi termeni preluați de următoare le gramatici, pornind de la gramaticienii
latini,urmând apoi în ordine gramatica medievală, modernă și oprindu -se la cea actuală. În toate
aceste lucrări sintaxa va fi expusă ca parte a gramaticii.
Gramatica medievală1, sintaxa va fi prezentată drept o modalitate de construcție, care se
sprijină și are la bază o serie de regului foarte bine stabilite ale acordului, punând accent totodată
și pe regimul determinării.
Ulterior, în lucrările recente, moderne am putea spune, de origine saussuriană2, sintaxa este
descrisă ca domeniul de studiu al relațiilor sintagmatice. Diversele curente lingvistice printre care
putem enumera funcționalismul francez, distribuționalismul american, școala glossematică daneză
vor construi o privire asupra componentelor tradiționale ale gramaticii nedisociată, num ind și
definind o nouă disciplină integratoare pe care o putem identifica drept morfosintaxa. Privită ca
un preambul al gramaticilor de tipul generativ -transformațional, obiectul de studiu al
morfosintaxei este reprezentat de flexiune și derivare (formel e de combinare a sunetelor pentru
formarea unor noi cuvinte)și totodată și de setul de reguli de combinare aplicabile sunetelor sau
cuvintelor care, astfel, duc la construcția și apariția de sintagmele și a unități superioare. Pentru
aceste gramatici, de tipul generativ -transformațional, sintaxa va reprezina centrul de greutate al
disciplinei gramaticale. Mai bine spus, gramatica este, în cele din urmă, principalul element de
cercetare al preocupărilor lingvistice, iar sintaxa va fi parte a gramaticii, care se ocupă cu studiul
principiilor de bază gramaticale, principii care definesc organizarea struct urii și funcționării limbii ,
al unităților existente în limbă și nu în ultimul rând al relațiilor implicate în structura unui enunț.
Printre c elelalte elemente componente considerate definitorii ale gramaticii se regăsesc lexiconul
( care este reprezentat prin setul de c uvinte și prin afixele existente în limbă) și bineînțeles
semantica .
1.2.1. Definiția sintaxei
Conform dicționarului de științe ale limbii sintaxa poate fi definită din mai multe unghiuri.
Dacă privim din perespectiva unei concepții asupra organizării stratificate, pe mai multe niveluri,
a limbii, sintaxa va reprezenta unul dintre aceste niveluri și anume acela a cărui organizare se va
desfășura între cuvânt, ca unitate minimală și combinațiile acestuia formate din propoziții sau

1 Gramatica de la Port Royal a apărut în anul 1660 sub semnătura lui Claude Lancelot în colaborare cu Antoine Arnauld
face referire la studiul gramaticii ca un întreg, numele original din limba franceză fiind „ Grammaire générale et
raisonnée contenant les f ondemens de l'art de parler, expliqués d'une manière claire et naturelle ”
2 Ferdinand de Saussure (n. 26 noiembrie 1857, Geneva, Elveția, d. 22 februarie 1913 la castelul Vufflens,Morges,
cantonul Vaud, Elveția) a fost un lingvist elvețian. Este considerat părintele lingvisticii moderne.

fraze. Sintaxa, alături de de nivelul morfologic al limbii române formează nivelul mai amplu al
gramaticii.
Privind dincolo de consensul ling viștilor asupra organizării limbii, a existenței nivelului
sintactic, se vor isca o serie de diferențe care privesc numărul de nivele acceptate în organizarea
oricărei limbi și mai ales legate de repartiția faptelor de limbă între niveluri, cu o analiză a supra
unităților fiecărui nivel și a modului de concepere a acestor nivele. Astfel întrebări precum „este
morfologia un nivel distinct din cadrul sintaxei?”, „poate exista o exapnsiune a sintaxei și dincolo
de nivelul propozițiilor și al frazelor, incluzân d aici și posibilele combinații transfrastice?”, „putem
considera existența, în cadrul sintaxei, a doua nivele intermediare și anume cel al sintagmei și cel
al grupului sintactic?”, „putem considera enunțul ca unitate a sitaxei?”, vor putea primi răspunsur i
diferite, depinzând, de la un ligvist la altul, în funcție de teoria lingvistică adoptată.
Sintaxa , în esență, reprezintă o disciplină lingvistică, ramură a gramaticii, al cărei obiect
de studiu îl formează nivelul sintactic. Acestă disciplină, de sine stătătoare, se ocupă de studiul
regulilor de combinare a cuvintelor pentru obținerea propozi țiilor și a frazelor. Combinațiile de
cuvinte, ajung să devină obiect de studiu, ele putând fi analizate din diverse puncte de vedere, cu
diverse metode și urmărind obiective diferite. Fiecare dintre aceste perspective, metode și
obiective noi, vor determi na un tip diferit de sintaxă.
Se reușește în acest mod, definirea, cel puțin la nivel conceptual, a mai multor tipuri de
sintaxă, fiecare dintre aceste tipuri vizând una sau mai multe combinații ale limbii. În consecință,
se poate discuta de mai multe d iscipline sintactice, complementare sau interferențe, care
investighează același domeniu de limbă.
Astfel, combinațiile de cuvinte pot fi urmărite sub aspectul componenței categoriale, al
distribuției elementelor și al relațiilor sintagmatice dintre ele definind în acest mod un prim tip de
sintaxă și anume sintaxă structurală sau categorială. Urmând acest șir logic se cere și o analiză din
punct de vedere al funcțiilor pe care componentele le îndeplinesc în cadrul combinațiilor , moment
în care își face simțită prezența, sintaxă funcțională.
Se poate face o despărțire a intereselor asupra componentelor sintactice, până la nivel de
atom, atunci privind funcția fie ca funcție sintactică vom putea defini o sintaxă a părților de
propoziție, fie ca funcție actanțial -semantică definind sintaxa actanțială sau ca funcție pragmatică
ajungând aici la definirea sintaxei discursive.
Combinațiile despre care vorbeam în rândurile anterioare, pot fi urmărite până la nivelul
frazei creând astfel conceptul de sintaxă frastică sau dincolo de acest nivel, cuprinzând de această
dată și regulile de construcție a textului, defininf sintaxa transfrastică.Mai departe, sintaxa frastică

poate să -și deplaseze interesul de la sintaxa părților de vorbire la sintaxa grupurilor sint actice sau
la sintaxa frazelor complexe. Acest domeniul poate fi abordat din mai multe unghiuri, putând
include aici din o perspectivă pur descriptivă, de înregistrare neutră a componenței structurilor ,
înglobată în sintaxă descriptivă sau, dimpotrivă, di ntr-o perspectivă prescriptivă și corectivă,
ultima introducând ideea de normă sintactică și de abatere de la normă și făcând să transpară
atitudinea lingvistului, de recomandare a normei și de sancționare a abaterii, trasând astfel sintaxa
normativă.
Sintaxa analitică face obiectul cercetării, care se poate face cu metode analitice, prin
descompunerea succesivă a frazelor până la unitățile minimale: cuvinte/ părți de propoziție.Pe de
altă parte, sintaxa sintetică sau generativă, face referire la combinarea , din aproape în aproape, a
unităților, pornind de la cuvinte și ajungând la unități maximale.
Tot din punct de vedere al demeniilor de cercetare, se poate face și o analiză a domeniului
sintactic al unei anumite limbi sub forma sintaxei particularei sau , din contra,se poate lărgi sfera
de la particular către general, prin extragerea categoriilor și mecanismelor sintactice care depășesc
valabilitatea unei singure limbi sau a unui grup de limbi, interesând organizarea limbilor în general,
aici intervenind sintaxa universală.
Rezumând, putem spune ca se poate defini existența atâtor tipuri de sintaxă câte tipuri de
abordare gramaticală și de modele gramaticale s -au propus în numeroase cercetări de sintaxă
modernă.
Poate cea mai importantă dintre întrebări le care pot apărea în studiul sintaxei
vizează trasarea unor linii limitatoare clare între sintaxă și morfologie. Această graniță
dintre sintaxă și morfologie poate fi atât de neclară, încât se poate ajunge uneori, la ideea
că diferențele între sintaxă ș i morfologie sunt inexistente și că aceste două concepte nu
pot exista separat. Desființând această frontieră are ca efect o extindere a domeniului
sintaxei și asupra unor fapte de morfologie, precum și o subordonare a morfologicului față
de sintactic.Exi stă nemeroase tendințe și concepte ale lingvisticii moderne care, prin
definiția lor, marchează această schimbare de optică asupra raportului dintre morfologie
și sintaxă.
Putem lua drept exemplu aici sintagma minimală, concept apărut pentru prima dată în teoria
funcționalismului francez, sugerează că domeniul sintaxei coboară și la nivel intralexical,
incluzând combinațiile de moneme corespunzătoare cuvântului flexibil și celui derivat. Din această
ultimă idee s -a născut necesitatea de a avea o perspecti vă integratoare asupra celor două
discipline,necesitate care se materializează prin teoriile morfosintaxei. Disciplină care surprinde

tocmai elementele de interferență, de contact între sintaxă și morfologie , imposibil de atribuit
unuia singur, punând în penumbră pe cele de autonomie, de specific al fiecăruia.
Ca un ultim concept care poate interfera cu definițiile sintaxei avem g ramatica generativă,
ca model de tip sintagmatic, ce va aduce, prin componentul său central, singurul cu rol generativ,
sintaxa în prim planul interesului lingvistic, subordonând sintaxei multe dintre faptele tradiționale
de morfologie.
Gramatica universală și tipologia lingvistică modernă aduc sintaxa în centrul lor de
preocupări, fiind interesate de extragerea categoriilor, a mecanismelor sintactice, a parametrilor
tipologici valabili tuturor limbilor și ignorează, cu bună știință, morfologia, care, pentru o bună
parte a limbilor, cele lipsite de flexiune, nu mai are obiect.
1.2.2. Unitățile sintaxei
1.2.2.1. Partea de propo ziție: Cuvântul
Partea de propoziție poate fi definită ca un element constituent al propoziției , ea putând
apârea sub forma unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte. În cadrul propoziției, tot ceea ce poarta
numele de parte de propoziție îndeplinește o func ție sintactică și se află în raporturi sintactice cu
alte unități. Partea de propoziție poate fi exprimată printr -un cuvânt cu sens lexical deplin
(substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb) sau din combinarea unui cuvânt cu sens
lexical deplin și un instrument gramatical (prepoziție, articol).
Considerate izolat, cuvintele reprezintă unități ale limbii cu ajutorul cărora vor fi exprimate
părțile de propoziție. Proprietățile de elemente ale comunicării ale cuvintelor apar atunci când
acestea sunt îmbinate între ele, constituie unități mai mari cu ajutorul cărora vorbitorii unei limbi
comunică între ei.Sensul cuvântului poate fi actualizat în funcție de modul în care acesta se îmbină
cu alte cuvinte, forma acestuia fiind de cele mai multe ori un in dice al funcției sale sintactice,
alături de succesiunea sa într -o propoziție, intonația cu care este rostit sau chiar și restul cuvintelor
ajutătoare care îl înconjoară.
Semantica cuvintelor le dictează acestora proprietatea de a se combina între ele. Put em lua
aici un exemplu banal, considerând semantica verbului a scrie, care cere ca acest verb să fie urmat
într-o eventuală propoziție de un substantiv care denumește obiectul scrisului. Spunem „scriu o
carte/scrisoare/vedere/roman/tema/exercițiul” și nici odata nu putem spune „scriu un
frigider/pahar/minge” etc.
Aranjarea cuvintelor în propoziție, poate fi, în Limba Română, una extrem de riguroasă,
depinzând de caracterul raporturilor exprimate prin îmbinarea de cuvinte aleasă.

1.2.2.2. Sintagma
Sintagma poate fi definită ca o unitate sintactică relațională ( care are în compoziție cel
puțin douî părți de propoziție) născută în relația de dependență. Construcția ei implică,
întotdeauna cel puțin doi termeni purtători de funcție sintactică, între care unul t rebuie sa aibe
locul de determinat (regent) și un altul trebuie să fie determinant (subordonat).
Din punct de vedere tipologic, sintagma poate fi clasificată, după cum urmează:
 În funcție de vecinătatea termenilor, sintagmele pot fi:
a. continue: merg mier curi la stomatolog – merg miercuri
b. discontinue: merg la stomatolog
 În funcție de calitatea de predicat conferită elementului regent:
a. primare : mama pleacă luni la tata: mama pleacă, pleacă luni, pleacă la tata
b. derivate: actrița aceasta este din New York: a ctrița acesta .
 În funcție de calitatea morfologică a regentului există mai multe tipuri de sintagmă:
a. nominală: actrița aceea, copacul din fața blocului
b. adjectivală: previzibil pentru toți
c. adverbială: mereu sus, mult prea devreme
d. verbală: și -a spus, a spus multe.
e. intejecțională: vai de noi, hai mâine.
 În funcție de prezența explicită a termenilor:
a. explicite (sub)
b. implicite (în dialog): Cum vei ajunge acolo? – Cu avionul.
1.2.2.3. Propoziția
O atenție deosebită se acordă în domeniul de studiu al sintaxei, propoziției, aceasta fiind
reprezentata unității elementare din sintaxă. Propozi ția este elementul prin care se reușește redarea
unei informații încheiate, corelate cu planul temporal, în care își realizează potențele semantico –
funcționale logoforma și îm binarea de cuvinte în toată plinătatea lor.
1.2.2.4. Fraza
În sintaxă fraza este privită și definită ca unitatea sintactică alcătuită din două sau mai multe
propoziții. Dicționarul Științific al Limbii îi conferă frazei calitatea de enunț alcătuit din m ai multe
propoziții.
Ca și propoziția există mai multe criterii prin care, din punct de vedere tipologic, fraza
poate fi clasificată:

 Din punct de vedere al structurii în există frazele :
a. simple, ce sunt alcătuite din 2 propoziții principale sau dintr -o propoziție principală și
una subordonată.
b. cele c omplexe ce sunt formate din mai mult de 2 propoziții
 Considerând tipul relațiilor existente între propoziții întâlnim fraze:
a. ce se formează prin coordonare
b. ce se formează prin subordonare
c. ce se formează prin coordonare și subordonare
d. incidente
1.2.2.5. Enunțul – Grupul sintactic
Alături de frază si propoziție este imperios necesar să trecem în revistă ,enunțul , care poate
fi considerat unitatea lingvistică a comunicării . Pentru a putea analiza structural enunțul , noile
tendințe ale gramaticii academice folosesc frec vent o altă noțiune gramaticală și anume aceea de
grup sintactic. Privind din punct de vedere al unei posibile organizării ierarhice a enunțului,
grupul sintactic reprezintă o structură fundam entală. Putem astfel să definim grupul sintactic
drept o componentă a enunțului, o îmbinare de cuvinte alese cu grijă, cu atenție la scopul fiecărui
cuvânt, această combinație fiind organizată în jurul unui centru sintactic. Această c lasificare a
determina tă de clasa gr amaticală a centrului sintactic, împarte grupul sintactic în mai multe tipuri,
cele mai importante pentru Limba Română fiind, print re care grupul:
 verbal , care este reprezentantul părții componente a enunțului și este organizat în jurul
unui centru verbal specific și poate fi alcătuit din verbul(care în definitiv este centru l
acestui tip de grup) și constituenții (adjuncții sau/și actanții acestuia) care vor fi legați
sintactic de verb. Numărul actanților cu care acesta funcționează este dat de v alența
verbului: El ajunge actor/ce își imaginează . În afara de actanți, în grupul verbal își pot face
apariția și com ponente facultative: Îmi ajunge pachetul sâmbătă.
 nominal, care este reprezentatul părții componene a enunțului care este organizată în jurul
unui centru nominal și care este alcătuită din numele -centru și elementele dependente:
această mașină, mașina dorită de tine etc.
 prepozițional , atunci când apare în componența enunțului , este partea care clădită în jurul
unei prepozi ții care are rolul unui centru de grup și este alcătuită din elemente precum
prepoziția -centru și alți factori dependenți . Prepoziția are rolul de a impune elementului
succedent restricții cazuale , precum în următoarele exemple, extrem de uzuale : contra u nei
sume, în fața mesei , contrar obiceiului etc.

 interjecțional este reprezentatul acelei părți componente a enunțului care se organizează
în jurul unui centru , așa cum este și de așteptat, de natură interjecțional ă, alcătuită din
interjecție și din alte elemente dependente: hai acasă, hop și eu, uite ce faci!
 adverbial , continuă ideile anterioare și poate fi definit drept o parte componentă a
enunțului , ce va fi organizată în jurul unui centru adverbial și care întotdeauna va fi
alcătuită din adverbul -centru și alte elementele dependente: departe de casă, cât mai sus .
 adjectival este în primul rând o structură sintactică, care ca parte componentă a unui enunț,
se organizează în jurul unui centru adjectival și este alcătuită din adjectivul -centru și din
alte elementele dependente: bun la matematică, cuprinsă de flăcări etc.

CAPITOLUL 2. ENUNȚUL SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ

2.1. Despre enunț: Definiție. Rol. Întrebuință ri
Încercarea de a ne limita la o singura definiție a enunțului este aproape imposibilă. De
acceea in paginile ce urmează vom încerca să abordăm enunțul din toate unghiurile posibile și să
să acordăm o deosebită atenție constituirii enunțului în Limba Română de la cateva cuvinte la fraze
întregi.
Putem privi enunțul pe de o parte ca un element fundamental al comunicării între vorbitorii
aceleiași limbi și pe de altă parte ca pe unitate sintactică complexă.
Pentru a putea stabili cu exactitate ce rol are enunțul în Limba Română, trebuie să
înțelegem în primul rând legătura acestuia cu sintaxa limbii. Sintaxa intervine în acest capitol
deoarece, deși termenul de sintaxă a variat mereu în accepțiunea lingviștilor, schimbându -și
deseori chiar și inelul central, obiectul de cercetare, sintaxa este princi pala disciplină capabilă să
facă lumină în privința ambiguității enunțului.
Așa cum prezentam în capitolul anterior gramatica tradițională admite ca unități sintactice
partea de propoziție, grupul de cuvinte, sintagma, propoziția și fraza.
Să ne oprim îns ă puțin pentru a le discuta pe cele din urmă. Propoziția este unitatea
fundamentală, ea fiind considerată ca unitate de bază a sintaxei, fiind totodată și cea mai mică
unitate, putând apărea ca unitate de sine stătătoare și având drept esență predicația.
Frază este descrisă ca o unitate superioară propoziției din punct de vedere sintactic, ea
putând conține două sau mai multe propoziții.
Care să fie rolul enunțului atunci între unitățile sintactice? În lucrările de specialitate,
precum Gramatica pentru toți a Mioarei Avram, enunțul este prezentat ca un termen supraordonat
și nedistinct pentru propoziție și pentru frază.
Ambiguitatea și mai ales dificultatea de a clasa enunțul într -una dintre cele doua enitități,
nu este o noutate, deseori această problemă a părând în multe lucrări de specialitate. Gramatica
limbii române , ediția din 2005 alege calea mai simplă și putem spune mai justă, de a defini enunțul
din ambele perspective. Ca unitate lingvistica ce face obiectul comunicării, enunțul este descris ca
o unitate de bază a comunicării, el fiind reprezentat printr -o secvență fonică ce are asociată o
semnificație.
Pornind de la modul de realizare lingvistică, se poate face o scurtă clasificare a enunțului:

 Enunț nestructurat – un tip de enunț care se reprezintă prin secvențe fonice identificate cu
unitatea lexicală pe care o formează. Acestea sunt neanalizabile și comunică în general o
informație care privește reactica vorbitorului față de faptul extralingvistic
 Enunț structurat sintactic – amploarea ac estuia poate varia el fiind organizat în jur ul unei
forme verbale la un mod personal. Acesta are rolul de a oferi prin intermediul informației
gramaticale specifice posibilitatea de a ancora referential structura ligvistică.
2.2. Enunțul ca unitate comunic ativă
Din punct de vedere comunicativ enunțul poate fi considerat rezultatul enunțarii, adică
altfel spus enunțul este rezultatul vorbirii, al comunicării realizate de o personă în diferite contexte.
Contextul în care apare enunțul și abordând ideea ca ac esta în majoritatea cazurilor nu apare singur
ne face să ne raportăm la valoarea discursivă a enunțului, în sensul că enunțul are rolul în
comunicare de a fi unul dintre fondatorii discursului.
Referențialitatea este elementul care prin care este caracterizat și evidențiat enunțul atunci
când este privit ca unitate comunicativă. Aceasta implică un proces de precizare, de restrângere a
semnificațiilor care constituie conținutul semantic al unităților unei limbi. Ca realitate lingvistică,
enunțul est e caracterizat prin asocierea secvenței fonice reprezentată prin informația care
constituie obiectul actului de comunicare, fiind definită de un contur intonațional. Putem spune
despre enunț ca el nu aparține sistemului lingvistic, fiind chiar o formă pari culară de realizare a
întregului proces de comunicăre de informații. Forma pe care o poate căpăta enunțul, depinde
categoric de informația pe care acesta o transmite și totoodată depinde și de situația de comunicare.
Astfel putem spune că în definitiv rea lizarea oricărui tip de enunț presupune în primul rând
capacitatea de a selecta mijloacele adecvate și de a păstra forma referențială pe care o are
comunicarea și contextul situațional.
Putem introduce ideea că informația pe care o cuprinde un enunț poate fi organizată pe mai
multe planuri:
 ținându -se cont de ce este considerat a fi nou sau de cee a ce este deja cunoscut,
 în funcție de nivelul de importanță al faptului ce trebuie comunicat,
 și nu în ultimul rând avându -se în vedere de așteptările interlocut orului și de modul în
care acestea pot fi respectate sau contrazise de informația conținută în enunț
Toate aceste forme de ierarhizare ale conținutului au abilitatea de a se reflecta în structura
sintactică și prozodică a enunțului prin:

 reorganizarea sint actică,
 ordinea cuvintelor,
 prezența unor marcatori specifici, intonația (caracterul frastic).
Teoretizările acestor aspect ale enunțului țin cont de anumiți factori specifici precum:
 tema unui enunț: aceasta este reprezentată de elementul deja cunoscut sau dat, de la care
se pornește construcția unui enunț;
 rema unui enunț: informația nouă transmisă prin enunț;
 tematizarea (topicalizarea)enunțului – plasarea în poziția inițială a unui enunț a unui
component care nu -i este caracteristic;
 rematizarea une i secvențe din enunț;
 focusul – elementul reliefat prin contrast și prin raportare la așteptările receptorului;
 focalizarea – este procedul care duce la reliefarea unei informații rematice și plasarea ei
în poziția de focus;
 focalizatorii – sunt acei factori care cei care sunt responsabili de reliefarea un constituient
rematic aceștia având valori semantico -pragmatice.
2.3. Enunțul ca unitate sintactică
Așa cum prezentam în capitolul anterior există o legătura foarte puternică între concepul
de sintaxă și cel de lingvistică.Putem considera enunțul ca fiind punctul de întâlnire a acetor două
idei. Cercetarea sintactică își păstrează ca centru modul în care este organizată comunicarea cu un
accent mai puternic pe posibilele îmbin ări de cuvinte. Orice tip de sintaxă fie ea tradițională sau
clasică, analitică sau structuralistă, sintetică sau generativ -transformațională – „se ocupă de modul
de organizare a unităților de comunicare, de îmbinările de cuvinte indiferent de concepția as upra
limbii și de metodele de cercetare folosite de specialiști”.
Enunțul poate fi privit ca o ilustrare a modului în care procesul de modernizare al gramaticii
tradiționale se realizează prin împrumutul de termeni tehnici care au rolul de a complini
neaju nsurile terminologice anterioare. Având în vedere faptul că, din punct de vedere analitic,
cercetarea sintactică are ca punct de plecare textul de diverse dimensiuni, textul care reprezintă o
comunicare lingvistică unică, se poate concluziona că obiectivul principal al acesteia îl constituie
descoperirea modurilor posibile de organizare a enunțurilor într -o limbă, precum și descrierea
structurii acestor enunțuri. Ramura gramaticii numită sintaxă se ocupă de enunțuri Analiza
sintactică descompune succesiv en unțul în părți din ce în ce mai simple, până se ajunge la unitățile
sintactice cele mai mici care sunt cuvintele. Întregul inițial este enunțul, fragmentul minimal este

cuvântul, iar în cursul operațiilor de analiză se cercetează relațiile dintre părțile c are formează un
întreg.
Enunțul acoperă cele două unități de comunicare amintite – propoziția și fraza –
neidentificându -se cu niciuna dintre ele, în totalitate. Un enunț poate fi propoziție sau frază, dar
sunt și enunțuri în a căror structură se află un s ingur cuvânt și toate intră în categoria unităților
maximale ale limbii. Prin urmare, problema centrală a sintaxei o constituie enunțul, dar nu enunțul
ca unitate de comunicare, ci enunțul ca structură sintagmatică analizabilă în părți componente,
precum ș i stabilirea unităților funcționale minimale, care sunt părți componente ale enunțului.
Noua ediție a Gramaticii Academiei abandonează distincția dintre sintaxa propoziției și
sintaxa frazei și recunoaște în enunț un concept central, fapt indicat și de titlul celui de -al doilea
volum: Enunțul . Structura enunțului este interpretată în strânsă legătură cu un alt concept esențial,
și anume funcția sintactică . Prin aceasta se dă o nouă interpretare sintaxei limbii române. Având
în vedere faptul că specificul nivelului sintactic are la bază exigențele procesului de comunicare,
enunțul se impune ca unitate fundamentală, în timp ce propoziția devine unitate minimală. Dumitru
Irimia consideră că: „Printr -un raport de consubstanțialitate structură sintactică – structură
morfologică , enunțul actualizează planul semantic al termenilor lexicali – temei în procesul de
comunicare lingvistică. Prin raportul dintre planul semantic al enunțului și planul expresei se
desfășoară funcția centrală a actului de cunoaștere și co municare lingvistică: predicația. Autorul
privește enunțul – rezultat al enunțării – ca fiind o structură finită, relativ autonomă, a cărei
identitate sintactică se definește printr -o triplă unitate care se întemeiază pe coeziune și
pe coerență . Astfel se distinge o unitate de înțeles – componentele planului său semantic se
situează în simultaneitate în desfășurarea cunoașterii și comunicării lingvistice; o unitate de
structură – termenii din care se compune dezvoltă între ei diferite relații sintactice – este asigurată
de înglobarea nivelului lexical din sistemul limbii în nivelul sintactic prin intermediul relațiilor
sintactice; și o unitate prozodică – este delimitat prin pauze și are o singură desfășurare
intonațională.

2.4. Clasificarea enunț ului
2.4.1. Propoziția ca unitate a enunțului în procesul de comunicare
Sintaxei îi revin e sarcina de a delimita propoziția, aceasta din urmă devenind unitate a
actului comunicativ datorită predicativității. În același regristru putem spune că principala trăsăt ura
a sintaxei este aceea de a delimita și de descrie coraportul dintre cuvânt, sintagmă și propoziție.
În gramatică propoziția este un percepută drept un concept extrem de larg utilizat și, în
aceeași măsură, dezbătut, acoperind o realitate destul de vari ată. Dicționarul de științe ale limbii
ține să amintească faptul că , în calitate sa de unitate de bază a sintaxei, propoziției îi sunt atribuite
peste 200 de posibile definiții. Toate a ceste definiții își găsesc inspirația în logica modernă ( unde
unei prop oziții îi este adesea atribuită o valoare de adevăr), în logica clasică ( unde se face referire
la calitatea propoziției de a produce o comunicare completă atât timp cât este constituită din subiect
și predicat). De asemenea aceste definiții pot avea și o orientare structuralistă (în care accentul se
pune pe autonomia formală a propoziției).
Putem aminti printre cele mai cunoscute definiții, așa cum sunt ele explicate în lucrări
cunoscute de specialitate. Gramatica Academiei descrie propoziția ca fiind „uni tatea de baz ă a
sintaxei este propoziția. Cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și care
comunică prin cuvinte cu indici de predicație, o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv și
volițional”, în timp ce Șerban Vasile în Sintaxa limbii române considera propoziția ca fiind „cea
mai mică unitate sintactică ce presupune întotdeauna un singur predicat”.
Un aspect esențial al sintaxei este acela al predicției. Privită din punctul de vedere al unui
plan logic , predicația constituie procedeul de atribuire a unor serii de calități obiectelor ori de
stabilire a unei relații între obiecte sau indivizi. În procesul vast al enunțării, acest procedeu poate
fi asociat și cu mărcile sintactice ale predicației. Predicația, în context ul aceste , va fi codificată de
o serie de morfeme de mod și timp (număr și persoană), ce sunt elemente specifice ale suportului
verbal sau, în lipsa acestuia, de intonația specifică. Altfel spus existența propoziției este
condiționată de prezența unui verb la mod personal (verb -predicat), ori de prezența unei intonații
predicative ( Foc! La dreapta! ) .
Având în vedere importanța și rolul jucat de propoziție atât în comunicare cât și în
domeniul sintaxei, în toate gramaticile scrise ale limbii române, se obse rvă cu ușurință tendința de
a ierarhiza propozițiile în categorii și subcategorii, în funcție de o serie de criterii, printre care cele
mai întâlnite sunt: scopul comunicării, afectivitate a, conținutul exprimat, aspect ul/forma,
structura , înțeles ul.

Astfel ținând cont de scopul comunicării, propozițiile în limba română se împart în două
categorii ele putând fi enunțiative sau interogative . În procesul de comunicare suntem puși în
postura de a solicita sau de a transmite informații despre lume sau despre noi înșine. Oferim
informații legate de o stare/acțiune din lumea reală cu ajutorul propozițiilor asertive. Cu ajutorul
interogativelor, solicităm informații legate de situații care ne interesează.
Interogativele pot fi deosebite de enunțiative prin :
a. intonaț ie,
b. topică
c. prezența cuvintelor interogative,
În cadrul acestei categorii a interogativelo r se deosebesc mai multe tipuri, pe care le putem
enumera după cum urmează, ținând însă cont de elementul în funcție de care le definim:
i. Ținând cont de autonomia sintactică, interogativele sunt directe, independente față de un regent
oarecare: când vii? și interogative indirecte, subordonate ale unui regent cu sens de informare:
mă întreabă când vin, dacă vin, ce să fac. Nimeni nu știe ce f ace
ii. În funcție de afectivitate , interogativele pot fi afective sau exclamative și neafective sau
neexclamative. În timp ce c ele afective exprimă starea de spirit a vorbitorului, atitudinea de
admirație, plăcere, surprindere, indignare, regret: Ce bine îmi pare! E foarte drăguț! Ești
foarte deștept! , iar în cazul interogativelor: Ai venit chiar tu?! (nu se așteaptă un răspuns, ci
exprimă uimirea, indignarea, ironia). Cele neexclamative nu lasă să se vadă starea de spirit a
vorbitorului: Mai rămân cinci m inute.
iii. Luând în considerare partea de propoziție la care face referire întrebarea , interogativele pot fi
totale (atunci când întrebarea face referire la predicat și se poate răspunde cu da sau nu) și
parțiale (în celelalte cazuri, când întrebarea face referire la ceilalți constituenți ai propoziției)
Analizând conținutul exprimat, propozițiile pot fi considerate :
iv. Reale exprimă o acțiune ori o stare considerată reală și se construiește cu modul indicativ:
Rămânem aici o oră. A fost o seară frumoasă. Stă m mult?
v. Potențiale: exprimă posibilitatea unei acțiuni sau stări și se construiesc cu modul condițional –
optativ: N-ai crede asta./ El ar crede asta? sau cu imperfectul indicativ: Doream o prăjitură.
/ Doreai o prăjitură? În subordonatele cu conjunctivul, p ropozițiile au tot o valoare potențială.
El vrea să plecăm./ Unde să plecăm?
vi. Optative: exprimă o dorință și se construiesc cu optativul: Aș mânca o portocală./ Ai mânca o
portocală? (sau cu conjunctivul (în urări: să fiți sănătoși !)

vii. Dubitative atunci când exprimă o îndoială, o nesiguranță și se construiesc cu prezumtivul ( Va
fi știind el ceva. / Va fi știind el ceva? sau conjunctivul cu valoare dubitativă ( Să fi fost curat?/
Să fi citit Dan ceva? ), foarte rar cu viitorul ( Așa o fi… / așa o fi?)
viii. Imperative sunt doar cele enunțiative și se construiesc cu :
1. modul imperativ: Treci aici! / Mănâncă tot!
2. alte moduri echivalente: Să vii imediat! (conj. cu val de imperativ); Îmi vei da ce vreau
(ind. viitor); A nu se fuma în spații publice! De r eținut! (infinitiv prezent sau supin)
Există și un criteriu potrivit căruia atunci când facem referire posibilitatea de cuprindere
sau de necuprindere în structuri mai ample propozițiile pot fi independente sau legate
sintactic.Astfel pentru cele legate sintactic există o nouă subcategorizare , care ține cont de relația
dintre propoziții ca regente și subordonate. Înțelesul sau sensul care împarte propoziți ile în
principale sau secundare, poate fi considerat un ultim criteriu de clasificare.
2.4.2. Fraza

CAPITOLUL 3. TIPOLOGIA ENUNȚULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
3.1. Enunțul asertiv în forma negativă/pozitivă
3.2. Enunțul interogativ
3.3. Enunțul exclamativ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE