Specializarea: Română Franceză [615143]

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Facultatea de Litere
Specializarea: Română – Franceză

Structuri narative în romanul
călinescian

Coordonator științific,
Lect. univ. dr. Ichim Laurențiu

Absolvent: [anonimizat]
2017

CUPRINS

Argument ……………………………………………………………………………………………………………..3

1. Contextul cultural și literar al epocii …………………………………………………………………4

2. Receptarea critică a romanelor lui George Călinescu ……………………………………….15

2.1. Enigma Otiliei………………………………………………………………………………………..18
2.2. Scrinul Negru…………………………………………………………………………………………25

3. Tipul de personaj călinescian și destinul său

3.1. Direcții de analiză…………………………………………………………………………………….34
3.2. Etapele și sensul inițierii (cuplul Felix / Otilia)……………………………………………49
3.3. Personajul burghez surprins în diacronie (Cati Zănoagă)………………………………56

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….65
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………..66

– 3 –
Argument

Mulți dintre noi îl cunaștem pe Călinescu doar din postura de scriitor și critic literar,
doar că activitatea acestuia nu se rezumă la atât. Un om de o vastă cultură, acesta a fost și
jurnalist redactând numeroase articole atât pentru revistele literare, cât și pentru cotidiene
de mare circulație, autor de monografii ale unor scriitori consacrați, scriind și poezii și
teatru.
Analizând romanele marelui scriitor, remarcăm în mod deosebit influența
biograficului asupra operei. Nume proprii, întâmplări, fapte diverse se regăsesc în opera
acestuia ; modificate mai mult sau mai puțin, ele dau savoare cărților.
Călinescu este tipul de scriitor care trebuie să aibă la baza operelor sale o fundație
trainică pe care să-și clădească opera. Astfel că la baza operelor sale stă o vastă muncă de
cercetare și documentare. Făcând parte dintr-o generația care a dat literaturii nume mari
precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Camil Petrescu, Călinescu și-a dovedit cu
prisosință valoarea prin opera pe care ne-a lăsat-o.
În lucrarea de față, am încercat să analizez două dintre romanele lui Călinescu
Scrinul Negru și Enigma Otiliei , dar, în același timp, să arăt că literatura lui Călinescu este
la fel de valoroasă ca și critica acestuia. Romanele aparțin unor perioade literare diferite
(am prezentat contextul cultural și literar al acestora), deoarece mediul influențează
scriitorul și, implicit, opera acestuia.
Apoi am ilustrat cum au fost primite de critică cele două romane. În acest sens,
Enigma Otili ei este considerat un roman mai valoros decât Scrinul negru , pe care
majoritatea criticilor îl consideră cel mai slab roman al lui Călinescu.
Cel de-al treilea capitol al lucrării l-am consacrat personajului călinescian și
destinului său. M-am axat pe prezentarea cuplului Felix − Otilia din Enigma Otiliei și Caty
Zănoagă din Scrinul Negru , personajele cheie ale romanelor din care fac parte, acestea
având o mare complexitate psihologică, reușind să ne atragă atenția. Am putea spune că
Otilia o prefigurează pe Caty, iar Felix pe Ioanide.

– 4 –
1. Contextul cultural și literar al epocii

Opera lui Călinescu cuprinde doua mari perioade literare : perioada interbelică și
cea postbelică.
Perioada interbelică reprezintă perioadă cuprinsă între cele două războaie
mondiale. Sfârșitul primului război mondial a dus la modificări în plan politic, social,
economic, dar și cultural care au marcat profund evoluția societății românești. În plan
politic, cea mai mare realizare o constituie Marea Unire de la 1918 pentru care mulți
scriitori români au militat și pe care puțini au apucat să o trăiască.
După Mircea Eliade, generația lui era ,,prima generație românească necondiționată
în prealabil de un obiectiv istoric de realizat ˮ1, acest lucru aducând cu el libertăți în ceea
ce privește temele alese de scriitori, dar și ieșirea de sub influența istoriei.
1923 este anul în care este elaborată o nouă constituție care acorda drepturi și
libertăți pentru toți cetățenii indiferent de naționalitate și religie.
Pe plan social se remarcă apariția unor categorii sociale noi precum burghezia și
muncitorimea. Existența acestor clase de mijloc nu estompează prea mult diferențele între
marii proprietari de pământ și țărani, aceștia din urmă neavând încă un stil de viață decent.
România nu este scutită de conflicte de muncă precum greva generală din 1920 sau greva
lucrătorilor bucureșteni din decembrie 1918. Până în anul 1929, are loc o creștere
economică semnificativă, care are ca urmare o creștere a nivelului de trai mai ales în
mediul urban unde era concentrată 21,1 % din populația României.
Cultura cunoaște în această perioadă apogeul dezvoltării sale. Printre artele care
cunosc o înflorire în perioada interbelică se numără și acelea ale spectacolului : teatrul
dramatic și de comedie, opera, opereta, baletul, revista, cât și activitatea de concerte a
Filarmonicii. În fiecare dintre aceste domenii, la care se adaugă și nou apărutul teatru
radiofonic, se afirmă personalități de mare renume. George Vraca, Aurel Sorin, Lucia
Sturdza Bulandra sunt câteva din numele reprezentative ale teatrului interbelic, iar pentru
genul revistei Constantin Tănase este cel mai renumit.
Pe scena Operei Române evoluează mari ariști lirici : Margareta Metaxa, Dinu
Bădescu, Șerban Tassian. Baletul clasic își are, la rândul său, reprezentanți de prestigiu ca
Elena Penescu-Liciu, iar cel modern este ilustrat îndeosebi de Florica Capsali.

1 Eliade, Mircea, Memorii, Humanitas, București, 1991, p. 137

– 5 –
Tot de această epocă sunt legate începuturile cinematografiei românești. Filmele
produse în perioada interbelică nu au fost prea numeroase datorită costurilor ridicate de
producție. Jean Mihail regizează Lia, Păcat , Povara, apare primul desen animat Haplea,
regizat de Marin Iordan. Anii 30 marchează apariția filmului sonor, acest lucru
determinând creșterea fondurilor pentru realizarea filmelor, fonduri de care cineaștii
români nu dispuneau. Primul film românesc cu sonor a fost Ciuleandra .
Muzica românească traversează, și ea, o perioadă prosperă în anii dintre cele două
războaie. Se ascultă tango, jazz, în cafenele și restaurante, dar și romanțe interpretate
excepțional de Ioana Radu, muzică populară, una din cele mai cunoscute artiste de la noi
fiind Maria Tănase. Incontestabilul apogeu este atins prin opera lui George Enescu, a cărui
activitate de dirijor și de violonist o completează pe cea de compozitor. Dinu Lipati, la
rândul său, îmbină preocuparea pentru compoziție cu strălucita carieră de pianist, în timp
ce Cela Delavrancea își împarte activitatea între concertele de pian și vocația de prozator.
În sfârșit, arta dirijorală cunoaște și ea succese prin marii șefi de orchestră ca George
Georgescu și Ionel Perlea.
În ceea ce privește literatura, aceasta cunoaște o dezvoltare fără precedent, apar
scriitori noi precum Mircea Eliade, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Anton Holban, Lucian
Blaga, Ion Pilat etc. Alături de cenaclurile de dinainte de război crește numărul revistele
literare în care scriitorii tineri își publică operele, criticii le analizează și unde încep
polemici legate de subiecte literare.
Sfârșitul războiului insuflă un suflu nou peste întreaga societate românească, cei
mai liberi vor fi tinerii care trăiesc într-o epocă în care puteau încerca să fie ce doresc.
Alături de tinerii scriitori publică și scriitori consacrați precum Hortensia Papadat-
Bengescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu sau Victor Eftimiu. Printre revistele apărute
în această perioadă amintim Sburătorul, Gândirea, Viața Româneasca, Revista Fundațiilor
Regale, Alge, Urmuz, Punct.
Romanul, în această perioadă, este vital, tânăr, deschis noutăților, tehnicii moderne,
dar, în același timp, sceptic, plin de prejudecăți, prudent și conservator. Romanul citadin
cunoaște o mare dezvoltare, mulți scriitori își plasează acțiunea din romane în mediul
urban. ,,În 1919, un critic G.Ibrăileanu, prevestea apariția și la noi a «romanului touffu,
plin de probleme și de documente omenești.»"2

2 ***Istoria literaturii române, Studii, Editura Academiei Republicii socialiste România, București, 1979,
p.242

– 6 –
Între 1919 și 1939, romanul parcursese, sub raport tehnic, distanța de la Balzac la
Proust și Joyce, derutând pe critici și împărțindu-și publicul. După primul război mondial,
toți prozatorii importanți sunt romancieri, romanul devenind genul dominant. Romancierii
tradiționali și cei moderni sunt biografic contemporani, deși unii continuă a se inspira din
romanul realist sau naturalist al secolului XIX, iar alții au descoperit psihologismul
proustian sau tehnica lui Joyce. Acest lucru a permis existența în paralel a romanului
modern cu cel tradițional.
Ca și în roman, vechiul și noul coexistă și în economie, politică și instituții, primul
nereușind să-l anuleze definitiv pe al doilea.
În perioada interbelică disputele literare sunt în jurul modernismului și
tradiționalismului.
Modernismul denumește tendința inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi și
apare în literatura secolului al XX-lea opunându-se tradiționalismului.
Revista Sburătorul condusă de Eugen Lovinescu își propunea modernizarea
literaturii române. În Istoria civilizației române moderne, criticul explica procesul de
formație și evoluție a societății române. Legea imitației are un rol important, societațile
înapoiate fiind influențate de cele mai dezvoltate, acest lucru presupunând două etape :
simularea apoi stimularea. Tendința este ca popoarele mici să devină sincronice, să ajungă
adică, din urmă prin imitație, popoarele aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.
Luată din sociologia lui G. Tarde, ideea imitației este aplicată la fenomenul
românesc, și din cercetarea actelor politice și culturale, Lovinescu deduce că civilizația
română modernă începe în clipa în care pătrund în Principatele Române primele semne ale
spiritului occidental.Societatea românească întoarce atunci spatele inerției orientale și,
împrumutând formele, creează premisele pentru a apare fondul. Fenomenul formelor fără
fond, de care vorbesc și junimiștii, este, așadar, real, dar, spre deosebire de aceștia,
Lovinescu îl consideră inevitabil și creator.
România modernă, civilizată, cu drum – de – fier și constituție, cu instituții de
cultură și regim juridic, ar fi fructul acestui proces ce apare la începutul secolului al
XIX-lea și, cu toată opunerea claselor tradiționale, evoluează rapid, până a ajunge, spre
sfârșitul veacului, să impună imaginea unei țări intrate în ritmul de dezvoltare european.

– 7 –
Lovinescu susține teoria sincronizării cu literatura europeană, trecerea de la o
literatură cu tematică rurală la una de inspirație urbană, cultivarea prozei obiective, dar și
,,să descopere talente tinere, să le disciplineze și să le impună (…)."3
Acesta remarcă deasemenea lipsa de convergență dintre dezvoltarea socială și
evoluția culturii astfel, în contextul în care orașele prosperă ,,ideologia cărturarilor noștri se
dezvoltă, totuși și astăzi în cadrul vechiului regim agrar, legat de pământ și de viața
ruralăˮ4.
Nu toată lumea a fost de acord cu ideile marelui critic, unii ignoră Istoria
civilizației române modern e, iar sociologii din cercul Vieții românești o consideră o replică
,,voluminoasă" la Spiritul critic al lui G. Ibrăileanu.
,,Există totuși, ca să ne referim la una din ideile cărții, o tradiție…a progresului (să-i
spunem așa) în Țările Române, iar contactul cu Occidentul începe cu câteva secole în
urmă. Penetrația ideilor revoluționare nu este, apoi, fără legătură cu apariția de factori
stimulatori în câmpul social. O civilizație nouă nu poate apărea pe un teren gol, și, fiind
vorba de civilizația română, trebuie spus că ea s-a constituit nu prin negația radicală a
tradiției, ci prin integrarea ei."5
Lovinescu combate în spirit maiorescian dogmatismul sămănătorist, lirismul
excesiv, paseismul literaturii despre țărani, confuzia dintre estetic și cultural frecventă în
scrierile multor ideologi din epocă.
Tradiționaliștii au avut drept stindard revista Gândirea , creată în anul 1921 la Cluj
de către Cezar Petrescu, dar abia sub conducerea lui Nichifor Crainic și mutarea ei la
București a devenit cu adevărat cunoscută. Acesta din urmă nu este de acord cu influențele
străine asupra literaturii, pe care le considera ,,un fel de peticărie de metaluri
variate ˮ6, deoarece nu a existat o vâlvătaie ,,care să le contopească într-un tot organic cu
metalul pământului acestuia."7
,,Pe deasupra tuturor a răsunat mai asurzitor pripasul francez, cu articole
contrafăcute pe gustul nostru încă nesigur. Claritatea franceză a devenit aici superficialitate
românească, spiritul francez a devenit zeflemea românească, ironia franceză cinism și

3Lovinescu ,Eugen,Cuvânt de încheiere în Sburătorul literar ,Anul I,nr. 52,22 decembrie 1922
4 Lovinescu, Eugen,Istoria civilizației române modene,Editura Minerva,1992,p. 167
5 ***Scriitori români ,Editura științifică și enciclopedică ,București,1978
6 Crainic ,Nichifor Iisus în țara mea în Gîndirea ,Anul II ,nr.11-12,1923
7 Ibid.

– 8 –
batjocură românească: gintă latină!Și uitând că latinitatea înseamnă catolicitate, ne-am
socotit superiori prin disprețul celor sfinte."8
Călinescu spune despre acesta că ,,fără a fi un prozator elegant și subtil dar și fără a
coborâ sub nivel (…) e un îndemânatec făcător de proseliți."9 Crainic ,,întemeiază tradiția
pe elemente mai durabile și mai substanțiale "10cum ar fi cultura care înglobează mai mulți
factori precum sânge, folclor, ortodoxie, pământ românesc.
,,Oriunde gânditorul nu găsește «preocupare de biserică» neagă calitatea
spiritualității românești."11Acesta nu caută să stabilească pe cale pozitivă care sunt
aspectele specificului național ,,ci determinându-le cu mijloace speculative le impune
artistului."12 Un artist tradițional trebuie să îmbrățișeze preocuparea religioasă.
În ceea ce privește evreii, Crainic consideră că un Evreu botezat devine Român, iar
Gândirea a primit destui evrei raliați, adică ortodoxizanți. Călinescu însă consideră că
acesta greșește deoarece ,,evreul raliat, cu preocupări de Bisercă"13 nu e mai specific decât
Goga, Sadoveanu sau Eminescu care nu au astfel de orientări.
Scriitorii tradiționaliști au încercat să surprindă în operele lor particularitățile
sufletului național prin valorificarea miturilor autohtone, a situațiilor și a credințelor
străvechi. În cadrul revistei au publicat scriitori precum Adrian Maniu, Gib Mihăescu,
Tudor Vianu, Lucian Blaga sau Mateiu Caragiale.
În ceea ce privește apartenența lui Călinescu la una din cele două tabere, nu se
poate demonstra susținerea uneia sau celeilalte, totuși, la începuturile sale, a trimis la
revista Sburătoru l câteva poezii, pe care Lovinescu nu le-a publicat. Copii ale acestor
poezii (Cad frunzele, Sonet ), vor fi păstrate în arhivele scriitorului, iar cu Gândirea a avut
o scurtă colaborare, publicând aici patru articole.
Cu toate acestea debutul critic și l-a făcut în paginile noii serii a revistei,
Sburătorul , începând cu anul 1927.
În ceea ce privește relația Călinescu – Lovinescu, Nicolae Mecu observă în ceea ce
privește articolele publicate de Călinescu, obsesia acestuia pentru Eugen Lovinescu, iar
raporturile dintre cei doi sunt guvernate în ce-l privește pe tânărul critic de încercarea ratată
de a-și găsi un părinte spiritual.

8 Crainic, Nichifor, Iisus în țara mea în Gîndirea, Anul II, nr.11-12, 1923
9Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în present, ediție facsimile, Editura Semne,
București,2003, p.789
10 Ibid., p. 790
11 Ibid., p. 790
12 Ibid., p. 790
13 Ibid., p. 790

– 9 –
Am putea considera că acesta avea deja doi astfel de părinți în persoana lui Vasile
Părvan și în cea a lui Ramiro Ortiz, dar aceștia nu aveau același domeniu de cercetare cu
Călinescu. De altfel, acesta din urmă afirmase la întoarcerea de la Școala Română din
Roma că doar opinia lui G. Ibrăileanu și a lui Eugen Lovinescu sunt importante pentru el.
N. Mecu consideră că trăirile lui Călinescu față de Lovinescu se suprapun peste
trăirile față de tatăl natural (Tache Căpitănescu ) pe care acesta nu l-a recunoscut ,,motiv de
suferință și de umilință pentru cel care își arsese certificatul de naștere, întrucât la rubrica
unde trebuia înscris numele tatălui se specifica : necunoscut."14
Călinescu le reproșează romncierilor contemporani faptul că nu se inspiră din
realitățile actuale, atrăgându-și în acest fel cititorii deoarece ,,omul și femeia de azi trăiesc
în orașul concret cu baruri, teatre, cinematografe și cafenele, cu case de mode și bazinuri
de înot, cu concursuri de frumusețe și crime fioroase. Tinerimea își concretizează
sentimentalitatea nu în Romeo și Julieta sau Dante și Beatrice , ci în Ramon Novarro și
Greta Garbo, și, în vreme ce fetele visează să devină stele de cinematograf, tinerii sunt
zguduiți în somn de cariera lui Charpantier. (…) Toate acestea sunt aspecte reale ale vieții
contemporane, deloc mai coborâte decât cele de altă dată și un romancier care le ignorează
e ca un avion care se învârtește agitat prin aer fiindcă nu găsește un loc de aterizare."15
Scriitorul nu era de acord cu sincronizarea cerută de moderniști deoarece :
,,romancierul român are spirit monografic și-și închipuie că este real ceea ce se poate
determina spațial și temporal. De aceea el arată tendința de a se ține în curent cu faptele și
cu mișcările de opinie.ˮ16
Perioada interbelică a reprezentat pentru Călinescu o perioadă de
formare, dezvoltare și maturizare care-l va influența în cariera sa atât de divesificată. Este
perioada în care scrie numerose articole, face recenzii la cărțile apărute, cu toate că nu are
încă măiestria de mai târziu, publică două romane, monografii. Este o perioadă când încă
mai are liniște, poate crea neavând nici un fel de constrângere, poate fi el însuși. Timpul și
istoria mai aveau încă răbdare cu el.
Timpul scurs între cele două războaie a reprezentat pentru toată societatea
românească un moment de respiro după greutățile îndurate de-a lungul istoriei, înainte ca
fascismul și apoi comunismul să reducă la tăcere totul prin teroare, nerespectarea
drepturilor omului și ridicarea nonvalorii la rangul de valoare absolută.

14 Coroiu, Constantin, G. Călinescu față cu totalitarismul, în Cultura literară, nr. 365, 15 martie, 2012
15 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, 1980, p.19
16 Revista Fundațiilor Regale ,nr 2, 1946.

– 10 –
Perioada postbelică cuprinde anii de după al doilea război mondial până la căderea
lui Nicolae Ceaușescu în anul 1989. Din punct de vedere istoric, România, la terminarea
celui de-al doilea război mondial, a fost considerată un stat învins și nu unul care ieșea din
război grație efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul de cobeligerant. În urma
întâlnirii dintre Churchil și Stalin procentrul de influență U.R.S.S în România a fost
stabilit la 90%, iar cel al SUA și al Marii Britanii la doar 10%. În acest context are loc
ascensiunea rapidă a comuniștilor la putere.
Bucurându-se de protecția și concursul Armatei Roșii, comuniștii au dezlănțuit
teroarea, violența și au manipulat masele sub lozinca ,,democratizării " țării. A urmat o
perioadă de proteste când guvernul dorea să apere ordinea în stat împotriva agitațiilor
comuniștilor. Acest lucru nu a putut fi posibil datorită trupelor rusești care se mai aflau
încă în țara noastră.Toate acestea au culminat cu numirea de către rege la insistențele
rușilor a unui nou guvern condus de către Petru Groza.
O altă caracteristică a perioadei de după 1944 o reprezintă influența Uniunii
Sovietice asupra României, influență care s-a regăsit în toate domeniile de activitate
existente. În plus țara noastră a fost obligată la plata unor despăgubiri de război foarte mari
față de aceasta.
Lucrețiu Pătrășcanu încerca printr-un articol destul de stufos publicat în 1946 în
Revista Fundațiilor Regale , să valideze puterea proletariatului de a lupta pentru ,,realizarea
unei concepții de viață, pentru a da o nouă față lumii".17
Același guvern care s-a autoproclamat apărător al democrației, a suprimat în mod
treptat și drastic libertatea presei, interzicând ziarele de opoziție, a impus legea epurării
aparatului de stat, a creat tribunalele populare și a organizat lagărele de deținuți politici.
Eliminarea unei clase, atunci când la putere se instalează un alt regim, reprezintă un
tipar care a mai fost folosit și în 1989, când reprezentanți ai fostului regim au fost judecați
de opinia publică și nu numai. La fel s-a întâmplat și cu scriitorii care s-au arătat de partea
partidului comunist. Istoria se repetă, iar noi nu avem puterea de a învăța din greșelile
trecutului.
În toate domeniile culturii românești s-a urmărit restructurarea și epurarea
instituțiilor din domeniu, care aveau drept paravan ,,noua ordine culturală". O parte din
directorii de teatru au fost înlocuiți pe motiv că ar face propagandă nazistă, lucru
neadevărat de altfel.

17 Pătrășcanu, Lucrețiu, Sfârșiturile de epoci istorice și producția lor filozofică, în Revista fundațiilor regale,
nr 1, an XIII, ianuarie 1946

– 11 –
Următorul pas l-a reprezentat modificarea repertoriului cu ajutorul noilor directori
și al cenzurii. Repertoriul occidental nu era acceptat sub nici o formă de noul regim.
Pentru a demonstra că și muncitorii știu ce înseamnă frumosul în artă, comuniștii au
început să contruiască teatre în provincie, unde se jucau doar piese aparținând
dramaturgilor ruși sau români care erau aserviți noului regim.
Ca și în celelalte ramuri ale culturii au existat și în teatru persoane care nu au dorit
să adere la concepțiile noii puteri și ca urmare au avut de suferit. Unii au fost dați afară de
la catedre, fiind și cazul profesoarei Alice Voinescu sau din teatre, Mărioara Voiculescu,
alții au făcut și închisoare, iar când au fost liberi, au fost obligați să ducă o viață de
marginalizați.
Au existat și oameni agreați de noul regim care au avut legături cu comuniștii încă
de dinaintea celui de-al doilea război mondial sau care și-au însușit noile ideologii după
venirea acestora la putere. Este cazul actrițelor Florica Capsali, Lucia Sdurdza Bulandra
sau Irina Răchițeanu.
În această perioadă literatura română nu se remarcă prin opere literare deosebite, în
ciuda faptului că generația care fusese atât de prolifică între cele două războaie era în plină
putere creatoare. Acest lucru poate fi explicat prin prisma faptului că mulți scriitori care
experimentaseră formule noi, tind acum să-și imite propriile modele. Până în anul 1948
influența politicului asupra literaturii a fost foarte scăzut deoarece trebuia mai întâi
consolidată puterea politică obținută. A fost perioada când scriitorii mai puteau opta pentru
orice temă și pentru orice formulă estetică pe care o considera adecvată structurii lor
artistice.
Anul 1949 marchează începutul influenței masive a politicului în literatură și în
transformarea acesteia din urmă în unealtă de propagandă. Introducera cenzurei ideologice
în 1948 are efecte devastatoare aupra culturii românești. Operele care nu corespundeau
viziunii regimului nu erau publicate. De asemenea, bibliotecile pierd un număr important
de volume ale marilor scriitori care nu mai sunt agreați de putere, acestea fiind înlocuite cu
traduceri din literatura rusă. Începe vânătoarea de cărți sau de proprietari de biblioteci care
dețineau ,,literatură reacționară". Nimeni nu mai era sigur pe nimic, teroarea este instalată
și oricând puteai fi arestat.
În cinematografie predomină acum filmele rusești, iar revistele și ziarele românești
au trecut sub control ideologic stict. Operele scrise de Stalin, Lenin, Marx invadează
spațiul cultural românesc. Mulți dintre intelectualii care nu au aderat la noul regim au fost
închiși în lagăre, unii dintre ei murind acolo cum este cazul lui Mircea Vulcănescu,

– 12 –
Mihail Manoilescu, alții însă au reușit să reziste până au fost eliberați precum Nichifor
Crainic, Petre Tuțea, Vasile Voiculescu, Edgar Papu sau Vladimir Streinu.
Alți intelectuali au avut o soartă mai blândă, dacă putem spune asta, în sensul că nu
au fost închiși, ci au fost scoși din universități, urmăriți de securitate, interzicându-li-se să
mai publice. Este cazul lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, G. Călinescu.
O parte din intelectualitatea românească, anticipând urmările războiului, a reușit să
fugă și să se stabilească în țările unde comunismul nu putea ajunge. Emil Cioran, Mircea
Eliade, Eugen Ionescu sau Horia Vintilă sunt doar câteva nume.
Este perioada proletcultismului și a dogmatismului stalinist. După perioada
fanariotă este cea mai neagră perioadă a literaturii române când în cea mai mare parte a
fost promovată o nonliteratură sau o literatură care proslăvea noul regim. Spațiul gândirii
sociale și filozofice a fost acaparat complet de ideologia marxistă, în varianta ei
stalinistă, iar gândirea românească modernă a fost considerată fără excepție conservatoare
și reacționară. Scriitori români sunt publicați fragmentar. Astfel, Eminescu este redus la
poezia de protest social, iar G. Coșbuc la Noi vrem pământ .
Aproape tot ce ține de literatura dinainte de 1948 nu avea o importanță prea mare
deoarece nu era rezultatul noului regim. S-a încercat chiar și o revizuire a literaturii
române, dar acesta a rămas doar în fază de proiect. Ea a fost realizată de Emil Boldan și a
fost publicată în revista Limbă și literatură , vol. V din 1961 sub denumirea de Prezentare
succintă a istoriei literaturii române , unde mulți scriitori sunt puși în evidență mai ales
dacă și-au exprimat revolta împotriva claselor explotatoare.
Începând cu anul 1961, influența politicului asupra literaturii scade. Aceasta
datorându-se pe de o parte diminuării influenței URSS asupra țării noastre, iar pe de altă
parte procesul de colectivizare este aproape încheiat, ajutorul literaturii în această privință
nu mai este acum necesar.
Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în 1965, marchează o nouă etapă în
dezvoltarea societății românești. Literatura își recapătă o parte din libertățile de creație.
Este o perioadă tranzitorie când asistăm la o falsă liberalizare, de care scriitori își vor da
imediat seama. Nichita Stănescu debutează în 1960 cu volumul Sensul iubirii tot în această
perioadă se afirmă alți scriitori precum Marin Sorescu sau Marin Preda.
Perioada 1968-1980 marchează procesul de revenire a literaturii la condiția ei
specifică. Până în 1971-1973 regimul este unul mai destins, se înregistrează un relativ
progres economic, dezvoltarea industriei aeronautice, a transporturilor maritime. După
vizita din 1971 a lui Ceaușescu în China, acesta cere literaturii după modelul revoluției

– 13 –
culturale chineze să realizeze o cultură cu și pentru clasa muncitoare, luându-și modelele și
sursele de inspirație din mijlocul acesteia și scriind-o într-un limbaj accesibil.
După 1974 condițiile de trai din România devin din ce în ce mai dificile datorită
regimului totalitar introdus de Ceaușescu.
Mulți scriitori au aderat la ideile noi și nu au ezitat să-i atace pe cei pe care regimul
îi considera că nu au o creștere sănătoasă sau nu se înscriu în linia trasată de partid. ,,Ca de
regulă în lunga istorie a raporturilor dintre partid și intelectuali, primii amatori de poleire
s-au găsit printre scriitorii fascinați de putere și care nu-și refuzau plăcerea ieșirilor în presă
sau în public (Eugen Barbu, Adrian Păunescu) și printre ziariștii cu veleități scriitoricești,
din speța lui Paul Anghel, Corneliu Vadim Tudor, Ilie Purcaru etc."18
După 1970 se afirmă în spațiul literaturii românești romanul politic (Constantin
Țoiu- Galeria cu viță sălbatică ), romanul mitic (Fănuș Neagu – Frumoșii nebuni ai marilor
orașe), romanul istoric, parabolic sau psihologic.
Începând cu anii 1980 se va afirma o generație care s-a născut, a crescut, a învățat
și a obținut un loc de muncă în timpul comunismului. Este o generație pură, neatinsă de
geniul rău al trecutului, o generație sută la sută comunistă.
Spiritul optzecismului s-a format în cenaclurile literare studențești sub îndrumarea
unor critici literari valoroși. Ovid. S. Crohmălniceanu conducea la București cenaclul
Junimea unde se formează prozatorii, poeții frecventând Cenaclul lunii condus de Nicolae
Manolescu, iar criticii frcventează Cercul de critică condus de Eugen Simion.
Această generație se caracterizează prin omogenitate și solidaritate. Curentul literar
întâlnit în această perioadă este postmodernismul. Conceptul a reieșit din vestul european
din nevoia culturii ajunse în epoca post-industrială de a-și pune în discuție principiile și a-
și reformula filozofia asupra creației artistice.
Literatura postmodernă presupune o anume toleranță față de tradiție (văzută ca
succesiune a fenomenelor literare), abolirea stilului înalt, coborârea din metafizic în
concretul cotidian.
La sfârșitul lui august 1944, Uniunea Patrioților, organizație politică subordonată
partidului comunist, îl propune pe Călinescu să conducă ziarul Tribuna poporului iar
acesta acceptă. De ce a făcut acest lucru Călinescu într-o perioadă când mulți, mai ales cei
cu o condiție materială bună, se arătau speriați de acest flagel?

18 Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea românească, București, 2008, p. 266

– 14 –
Ion Bălu a găsit răspunsul în faptul că ,,atitudinea creatoare a lui G. Călinescu era
dublată de o ambiție politică lentă. El avea convingerea că este destinat să joace un rol
anume în viața politică a țării."19
De altfel chiar el spunea în Jurnalul literar din 1939 că ,,intelectualul și mai ales
intelectualul scriitor poate să fie, ba chiar este în chip necesar un om al faptei.
Prejudecata că «poetul », «scriitorul », «filozoful» sunt inapți, e și maliție. Dacă aș fi
trecut pe o listă (ipoteză absurdă desigur) de nume propuse pentru primariatul unui sat
numele meu ar fi șters de la început cu zâmbete : «poetul», «scriitorul». Și totuși, numai
eu aș fi bun de meseria aceea."20
Tot el încearcă să-și convingă contemporanii și pe el însuși că afilierea numelui său
la partidul comunist a fost o alegere liber-consimțită : ,,Am stat într-o bibliotecă și
zgomotul evenimentelor m-a scos în plină stradă. Noua democrație mi-a întins mâna."21
Cu toate acestea între anii 1947-1949 are loc o campanie de denigrare a acestuia în
presa vremii, ca urmare este obligat să renunțe la postul de profesor universitar din cadrul
Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București.
Începând cu anii 50 activitatea literară a lui Călinescu cunoaște o oarecare
dezvoltare asta și datorită reafirmării adeziunii față de noul partid. Publică încă două
romane, monografii dar și numeroase articole în diferite ziare și reviste. Pănă la urmă a
reușit să-și găsească locul în noua societate, și-a creat un echilibru care să-i permită să
creeze în continuare, acest lucru permițând generațiilor viitoare accesul la o serie de lucrări
extrem de valoroase.
Având în vedere cele două perioade istorice putem constata influența pe care a
exercitat-o și o va exercita istoria asupra literaturii. Aceasta din urmă este strâns legată de
scriitor, iar scriitorul de mediul în care trăiește. Se poate constata calitatea literaturii din
perioada interbelică față de cea posbelică, datorate mediului în care scriitorii au trăit.
Scriitorii sunt și ei oameni, care au nevoi, iar mediul își pune amprenta asupra operei lor.
Un Cioran, un Eliade sau un Ionescu nu ar fi putut realiza operele care i-au făcut celebri
dacă ar fi rămas în țară după terminarea celui de-al doilea război mondial.
Regimul comunist nu le-ar fi permis să fie liberi, să-și exprime gândurile și
sentimentele așa cum și-ar fi dorit. Ca să fii scriitor în perioada postbelică îți trebuia o
oarecare configurație sufletească, care să-ți permită să creezi în condițiile dictate de noul

19 Bălu, Ion, Opera lui G.Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.581.
20 Ibid., p.581
21 Ibid., p.582

– 15 –
regim.Unii dintre aceștia au reușit, alții nu, i-ar acest lucru ne-ar putea servi drept lecție
pentru ca istoria să nu se mai repete.

2. Receptarea critică a romanelor lui G. Călinescu

Gheorghe Călinescu (1899-1965), născut Vișan, fiul natural al Mariei Vișan, va fi
crescut de soții Maria și Constantin Călinescu, în casa cărora menajeră era mama lui
Călinescu. Născut la București se mută cu familia la Botoșani, apoi la Iași unde Constantin
Călinescu este transferat cu serviciul. La vârsta de 8 ani este adoptat de soții Călinescu, iar
în același an moare Constantin Călinescu. În anul următor împreună cu cele două mame se
mută la București. În timpul primului război mondial se refugiază la Iași unde lucrează în
cancelaria unui spital de Cruce Roșie.
În 1918, își dă bacalaureatul iar în 1919 devine student la Facultatea de litere și
filozofie a Universității din București la secția franceză și filozofie. Angajat custode la
facultate îl cunoaște pe Ramiro Ortiz, profesor de limbă și literatură italiană la aceeași
facultate care-l va influența profund. În timpul facultății lucrează ca paleograf la Arhivele
Statului, apoi bibliotecar.
Anul 1920, marchează colaborarea lui Călinescu la pregătirea revistei Roma
condusă de Ramiro Ortiz. Debutează în acesta în martie 1921 când semnează traducerea
unui fragment din Decameronul lui Bocacio.
Un alt moment important care îl va marca pe tânărul scriitor, îl reprezintă excursia
organizată de profesorul Ramiro Ortiz pentru studenții săi în vara anului 1921 care avea
drept scop participarea la cursurile de vară despre limba și literatura italiană, organizate de
Universitatea din Neapole. În această prima vizită, Călinescu vizitează orașele Neapole și
Roma.
După terminarea facultății, în 1923, se angajează profesor de limba italiană și
germană. La începutul anului 1924 își face intrarea în literatura română cu traducerea
operei lui Giovanni Papini Un om sfârșit , tot în același an va redacta câteva numere din
revista Roma. Toate lucrările, articolele realizate de Călinescu până în acest moment nu au
încă acea notă excepțională de mai târziu. Tânărul scriitor încă își mai caută propriul stil.

– 16 –
Anul 1924 este și anul plecării la Școala română din Roma condusă de Vasile
Pârvan unde va rămâne doi ani pentru a se specializa în studii arhivistice.Aici participă la
săpături arheologice, studiază în biblioteca Vaticanului și a Institutului De Propaganda
Fide.
În urma acestui stadiu de pregătire Călinescu publică studiul Alcuni missionari
cattolici italiani nela Moldavia nei secoli XVII-XVIII
Această specializare a avut o importanță covârșitoare asupra activității ulterioare a
acestuia, în această perioadă ,,personalitatea călinesciană și-a acumulat formația istorică".22
Debutează ca poet în paginile Universului literar în anul 1926. Va mai publica și
alte poezii în Viața literară și Sburătorul . Calitatea acestor poezii nu se ridică la nivelul
așteptărilor și curând Călinescu renunță o perioadă la poezie pentru a se dedica criticii.
Acesta va ține o rubrică intitulată Literatura străină în revista Viața literară unde
comentează opere ale unor scriitori italieni. Între anii 1927-1931 se va dedica exclusiv
criticii.
În 1929 se căsătorește cu Alice-Vera (Elisabeta) Trifu. Urmează alte articole în
diferite reviste, editează revista Capricorn și își continuă munca la catedră.
După 1931, activitatea lui Călinescu a fost orientată spre istoria literară și roman,
două direcții aparent opuse, dar care se influențau reciproc. ,,Istoricul literar a împrumutat
de la romancier modalitățile specifice : narațiunea, portretul moral, descrierea.
Romancierul a luat de la specialistul în arhivistică și paleografie pasiunea detaliului exact,
voluptatea stabilirii genealogiilor, reconstituirea până la minuție a interioarelor, spiritul
epocii."23
Devine profesor universitar în anul 1937 și în același an i se publică primul volum
de poezii. În activitatea de gazetar, Călinescu a avut parte de multe realizări chiar dacă
uneori se plângea de neplăcerile întâlnite, de contradicția dintre el și cititor sau scriitor și
redacție. Aceste lucruri nu l-au făcut niciodată să renunțe la a scrie articole, deorece
acestea îi aduceau notorietate, iar aceasta contribuia în bună măsură la creșterea
prestigiului și autorității.
Apropierea de partidul comunist, concretizată în alegerea în ianuarie 1946 în
Comitetul Central al Partidului Național Popular nu l-a protejat de criticile acestuia. În anul
1949 își încetează activitatea de profesor, iar în locul lui este numit I. Vitner, care era de
profesie medic stomatolog. Este detașat în același an la Institutul de istorie literară și

22 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p. 38
23 Ibid., p.133

– 17 –
folclor pe care îl va conduce din anul 1953 până la sfârșitul vieții. În decembrie 1955 face
o nouă declarație de adeziune noului partid ,,…optimismul meu cu care iau parte la lupta
pentru construirea socialismului e o impulsiune adevărată și francă a ființei mele și nu mi-a
fost greu să mă apropii de oameni, de vreme ce i-am iubit întotdeauna. Teatralitatea,
pateismul ce însoțesc câteodată gesturile mele sunt departe de a fi teatru și poză : ele sunt
corelate sufletului meu avântat și solemn."24
Acceptă compromisurile, chiar dacă asta presupune comentarea unor pasaje din
cuvântările lui Gheorghiu-Dej, deoarece ,,posibilitatea de a rosti un cuvânt oricât de
insignifiant este mai util decât tăcerea desăvârșită."25
Opera literară este vastă și cuprinde articole și cronici în diferite reviste precum
Dimineața, Viața literară, Sinteza, Gîndirea, Vremea, Adevărul literar și artistic, România
literară, Revista Fundațiilor Regale , romanele Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul
Ioanide, Scrinul negru, monografiile Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, alte
opere Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Opera lui Mihai Eminescu,
volume de poezii intitulat Poesii, drama Șun,mit mongol, manuale de limba română pentru
clasele I-III de gimnaziu și pentru clasa a IV-a de liceu, volumul Trei nuvele, volumul de
reportaje Kiev.Moscova.Leningrad.
,,G.Călinescu și-a făcut în privința romanului un program bazat în mare parte pe
ideile realismului din secolul al XIX-lea la care adaugă ideea de clasicitate văzută în sensul
lui Valéry : o conștiință critică în interiorul creației. Clasicul ar fi, în acest fel, un creator
care observă și se observă în spirit critic.ˮ26 În acest sens scriitorul este un tradițional
respingând teza lui Lovinescu de sincronizare a literaturii române cu cea europeană.
El se contrazice după cum spunea si Eugen Simion astfel : ,,Tânăr recomanda
(1932) o proză de atmosferă modernă și scrie, în același timp un roman de factură lirică
(Cartea nunții), mai târziu propune formula balzaciană pe care Enigma Otiliei (1938) o
respectă numai în parte. Bietul Ioanide (1953) și Scrinul negru (1960) depășesc și această
tehnică epică într-o direcție pe care critica a explicat-o în chip diferit.ˮ27
Cu privire la universul romanelor călinesciene Ion Bălu observă că acesta este
construit pe o antinomie ,,de o parte se află umanitatea ca spectacol, simbolizată fie de
lumea veche : Cartea nunții, Enigma Otiliei, Scrinul negru, fie de grupul social la care
autorul se raportează : Bietul Ioanide, Scrinul negru. De cealaltă parte se află un personaj

24 Bălu, Ion, Opera lui G.Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.585
25 Ibid., p.586
26 Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol II, Ed. Cartea Românescă, București, 1976, p. 221
27 Ibid., p. 219

– 18 –
în care romancierul se întruchipează la vârste biologice felurite: adolescentul ce năzuiește
să obțină maximul de cunoștințe într-o anumită profesie (Felix Sima), tânărul care-și
asumă, prin întemeierea unui cămin, drepturi și obligații civice (Jim Marinescu) și omul
matur, absorbit de realizarea plenară a personalității (arhitectul Ioanide).

2.1 Enigma Otiliei

Enigma Otiliei , al doilea roman al lui Călinescu nu mai are parte de publicitatea de
care s-a bucurat Cartea nunții , primul roman al autorului. Romanul cunoaște o serie de
cronici favorabile dar și nefavorabile.
Petru Manoliu îl consideră ,,o carte uluitoare ˮ.28,,Cronica de la apariția romanului,
semnată A. Antohi, e în aceeași notă, remarcând printre altele, mâna sigură a autorului în
proiectarea cadrului social, a atmosferei și a epocii. Ștefan Tita semnalează apoi o
coordonată fundamentală a manierei epice călinesciene și anume viziunea clasicistă asupra
personajelorˮ.29
Pentru Crohmălniceanu, Enigma Otiliei este ,,un roman de ascuțită critică socială, o
sângeroasă execuție a familiei burgheze pentru felul în care ea ajunge să altereze principiul
paternității.ˮ30
,,Balzacianismul este programatic în Enigma Otiliei, totuși, studiind cartea în raport
cu acest concept, observăm că unele elemente nu concordă, creația modifică proiectul
teoretic, structurile morale tradiționale (avarul, ambițiosul) trăiesc pe alt registru afectiv.
Noutatea ar fi că G. Călinescu scrie un roman balzacian avînd, critic, conștiința
balzacianismului, ceea ce presupune o detașare de obiect și o incapacitate de a trăi patetic
și plenar în alte personaje, de a se transpune, cum se spune, în altă psihologie.ˮ31
,,Opțiunea, puțin cam paradoxală în deceniul al patrulea al secolului
al XX-lea, pentru tehnica balzaciană era la G. Călinescu un act deliberat, în consens cu
orientarea sa fundamental clasicistă și după o lucidă considerare a momentului evolutiv în
care se afla romanul românesc."32

28 Erasm (Petre Manoliu), G. Călinescu:Enigama Otiliei, în Lumea românească, I(1928), nr. 296 (27 martie)
29Jalbă, C., Romanul lui G.Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Ed. Minerva, 1980, p.55
30Crohmălniceanu, Ov., S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol I, Ed. Minerva,
București, 1972, p. 557
31Simion, Eugen, Scriitori români de azi,vol II, Ed. Cartea Românescă, București, 1976, p. 221
32Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, București, 1980, p. 63

– 19 –
Pompiliu Constantinescu observă că pe Călinescu în Enigma Otiliei nu l-a
preocupat nici o ,,tehnică pretențioasă și cu veleități de sincronizare", acesta procedând
clasic ,,după metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienței comune, vizând în niște
cadre sociale bine precizate o frescă din viața burgheziei bucureștene"33,iar tot el
precizează că romanul ,,nu demonstrează nimic ; constată, reconstituie experiențe
umane."34
Manolescu consideră că la Călinescu avem ,,un balzacianism fără Balzac."35Asta
deoarece există câteva deosebiri între cei doi autori. Modul cum realizează Călinescu este
diferit de cel al lui Balzac. Călinescu spre deosebire de predecesorul său intervine în
roman, Felix la vârsta pe care o avea nu putea să descrie cu atâtea detalii casa tutorelui său,
iar cel care realizează descrierea este chiar autorul însuși.
,,Dacă Balzac are vocația de a crea viață, G. Călinescu o are pe aceea de a o
comenta. Balzacianismul romanului nu este numai polemic, ci și, prin excelență, critic."36
Putem observa totuși la Călinescu faptul că încercând să reproducă în romanele sale
formula balzaciană, nu a putut evita transformarea acesteia într-o expresie a
comicului. Tragedia se transformă în farsă, cum de altfel se întâmplă cu majoritatea
scenelor din Enigma Otiliei .
Romanul este balzacian prin tema dezvoltată, motivul moștenirii generează
acțiunea, în jurul ei construindu-se adevărate nuclee compoziționale. Balzaciană este și
determinarea temporală exactă prin ajezarea unor tipuri general-umane într-un anumit
moment istoric : ,,Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele
zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada
Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli…."37
Prin întâlnirea și contopirea timpului istoric cu timpul narațiunii, Călinescu
accentuează forța iluziei imprimând credibilitate verosimilului.
Totuși în acest roman întâlnim și aspecte care denotă modernitatea, cum ar fi
inserarea unei secvențe specifice genului dramatic în capitolul al XVIII-lea. Este vorba
despre conversația avută de clanul Tulea în casa lui Costache după ce acesta suferă primul
infarct. Singurul martor al acestor conversații este Felix. O altă notă de modernitate o

33Constantinescu, Pompiliu, G. Călinescu : ,,Enigma Otiliei " în Vremea, an XI, nr. 534, aprilie 1938, Din
presa literă românească, Editura Albatros, 1975, p.197
34Ibid., p.198
35Manolescu, N., Arca lui Noe Eseu despre romanul românesc, vol I, Momente și sinteze, Editura Miner-
va,1980, p. 250
36Ibid., p. 251
37Călinecu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p.5

– 20 –
reprezintă prezentarea personajelor din exterior, fără să cunoaștem gândurile acestora dar și
prezența ambiguității la nivelul personajelor.
,,Enigma Otiliei, este poate cea mai solidă operă în proză a lui G. Călinescu,
reprezentând pentru mediul citadin de la începutul secolului al XX-lea ceea ce reprezintă
capodopera lui Rebreanu, Ion, pentru cel rural. Valoarea romanului nu stă neapărat în
noutatea temei, ci, ca și la Rebreanu, în soliditatea costrucției epice, în puterea de
reprezentare a vieții cu o maximă claritate și mai ales prin suita caracterelor care se
perindă prin fa ța cititorului cu o aparență de adevăr halucinatorie.ˮ38
,,Scriere realistă cu infuzii romantice și ecouri ele curentelor de
avangardă, asimilate organic într-o construcție de armonie clasică, Enigma Otiliei rămâne
una din marile realizări ale literaturii române interbelice, consacrînd în cîmpul literelor
autohtone indiscutabila vocație epică a unui creator, căruia nu i se poate nega efortul de a
transcede banalul cotidian. ˮ39
,,Din punct de vedere artistic romanul poate că păcătuiește prin lipsa unei
simbolice, prin lipsa faptelor pe planul superior al unei idei în jurul căreia să se adune
toate. De aceea poate că și are romanul acel aspect de neînceput și nesfârșit, de amor, cu
toate că nu e lipsit de o compoziție echilibrată. Dar romanului îi lipsește coloana
vertebrală. (…) E poate unul dintre cele mai bune romane din ultima vreme.ˮ
Ca mai toate romanele lui Călinescu și Enigma Otiliei are la bază evenimente
autobiografice.
,,La Călinescu, documentul rămâne manifest, în sensul că nu poate crea o lume
fictivă decât pornind de la realitatea fie trăită efectiv, fie atestată documentar. (…) Enigma
Otiliei constituie «cronica » familiei Căpitănescu, în mijlocul căreia a trăit adolescentul
G. Călinescu ; unchiul său Bică Simion a trecut aproape neschimbat în Stănică Rațiu.
Biografia lui Felix nu constituie copia identică a adolescenței lui G. Călinescu, dar el a
avut vârsta tânărului Sima, gândurile personajului ale lui sunt și i-au înfiorat existența."40
Până la un punct Felix exprimă personalitatea adevărată a scriitorului, iar dincolo de
această limită acesta ne înfățișează imaginea ideală despre sine ,,printr-un erou exemplar,

38Rotaru, Ion ,Comentarii și analize literare, editura Litera Internațional, București,2001, p. 372
39Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 202
40Bălu, Ion, prefață la Texte commentate Lyceum G. Călinescu Enigma Otiliei, Ed. Albatros, București, 1974
p. XXVIII.

– 21 –
model de perfecțiune etică, profesională, socială și estetică, opus tipologic, umanității
impure, întruchipată de familie și rudele apropiate."41
Călinescu, deformează cu bună știință trăsăturile fizice și psihice ale persoanelor
cunoscute, le exagerează cu voluptate, defectele, le adâncește elementele negative și le
adaugă deprinderi, obișnuințe, convingeri și atitudini inventate, deduse din firea omului și
firesc sudate artistic, în plan narativ, cu profilul psiho-moral știut."42
El spune despre personajele sale ,,un autor total obiectiv, care adică ar culege
numai date din realitatea obiectivă, fără a pune nici o picătură din realitatea subiectului său,
adică a fondului său liric, ar face o operă seacă de documentarist, iar nu o operă realistă.
Experiența oferă documentul, creatorul pune viața."43
,,Însă ceea ce îl deosebește pe G. Călinescu de predecesorii și de majoritatea
contemporanilor esta inadecvata focalizare a epicului. Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Balzac ori Lev Tolstoi sunt prozatori obiectivi, în sensul că-și interzic orice
apreciere subiectivă a faptelor săvârșite de personajele lor, păstrează o atitudine
imparțială, o neutralitate desăvârșită, ce echivalează în fapt cu absența din evenimente a
creatorului. G. Călinescu nu izbutește să se transpună psihologic în personajele imaginate,
ci interpretează personal toate rolurile, de la comportament la expresie lingvistică,
ordonându-le în funcție de propria sa viziune despre lume."44 Acest lucru este evident
atunci când Felix spune că vede în Otilia ,,o fată cu bun simț exagerat, cu o experiență de
viață dusă până la mizantropie."45 Însă autorul intervine și îl corectează ,,…dar nu era așa."
Capitolul, intitulat La doctor va fi publicat în Adevărul literar și artistic fără a se
preciza că face parte din viitoarea operă.
Inițial, Călinescu a dorit să-și numească romanul Părinții Otiliei , titlul ilustrând
ideea balzaciană a paternității. Otilia și Felix, Stănică Rațiu, Pascalopol chiar și Georgeta
au o copilărie cu note comune : toți sunt orfani, având nostalgia unei familii.

41 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.376
42Bălu, Ion, prefață la Texte commentate Lyceum G. Călinescu Enigma Otiliei, Ed. Albatros, București,
1974, p.XXX.
43 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru Literatură, București, 1964, p.305
44Bălu, Ion, prefață la Texte commentate Lyceum G. Călinescu Enigma Otiliei, Ed. Albatros, București,
1974, p.XXX.
45Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 156.

– 22 –
Există protectori, tutori și părinți vitregi dar nu și părinți veritabili, în acest sens
,,se justifică și voința eroilor activi călinescieni de a se elibera din falsa tutelă, de a deveni
independenți."46
S. Damian nu este de acord cu Ov. S. Crohmălniceanu care sprijină interpretarea
asupra romanelor lui Călinescu pe ideea paternității, demonstrând că acesta ,,e preocupat
de condițiile nașterii și ale creșterii, care determină punctul de pornire al individului în
viață."47 În acest sens oscilațiile sentimentale dintre Felix și Otilia, criza prin care trece
Felix, nehotărârea Otiliei, nu pot fi explicate doar prin prisma faptului că nu mai au
părinți. Scriitorul alesese acest titlu deoarece ea are mai mulți părinți, Costache
Giurgiuveanu este tatăl vitreg care nu se poate hotărâ să-i dea o situație legală, Pascalopol
are când o atitudine de părinte, alteori de prieten sau și mai mult, Stănică Rațiu în
sinceritatea lui dorește să-i ofere o situație Otiliei.
Personajele își conturează felul de a fi în funcție de această temă a paterniății. Tatăl
Vitreg al Otiliei este ,,realizat pe dualitatea dintre avariție și dragoste paternă", Aglae este
descrisă ,,prin dualitatea paternitate și dezumanizare .(…) Stănică Rațiu este demagogul
paternității (…) Cei doi orfani, Otilia și Felix caută să se ocrotească unul pe celălalt (…)
Pascalopol este realizat pe dualitatea dintre paternitate și iubire."48
Pentru o analiza corectă a operei trebuie să cunoaștem mai întâi concepțiile lui
Călinescu asupra romanului, pe care le întâlnim în cronicile scrise pentru romanele Diana
de Eugen Lovinescu și Monstrul de Dan Petrașincu. Dacă în prima cronică își exprimă
convingerea potrivit căreia un critic poate scrie la fel de bine și critică dar și literatură în
cea de-a doua ,,susține ideea clasicizantă a tipului în sens balzacian."49 Reducerea
personajelor la un anume tip nu este benefică, el trebuie realizat în funcție de condiționarea
psihologică și istorico-socială a naturii umane.
Scriitorul nu este un admirator al formulei epice proustiene pe care nici nu o
folosește însă este adeptul balzacianismului și clasicismului. După Manolescu scriitorul a
încercat ,,să demonstreze vitalitatea formulei balzaciene"50 într-o perioada în care romanul
de tip proustian pătrundea în literatura românească.

46 Damian, S. ,G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 135.
47 Ibid., p 164
48 Alexandrescu, Emil, Gavrilă, Dana, Literatura română în analize și sinteze, Ediția a III-a, Editura Asociația
obștească Princeps, Chișinău, 2001, p.404
49Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 149
50 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe eseu despre romanulromânesc, vol I, Ed. Minerva, București, 1980,
p.251

– 23 –
Pentru Crohmălniceanu acest lucru devine clar, identificând ca metodă de lucru pe
cea a lui Balzac, tema romanului este balzaciană iar ,,expunerea pornește la fel ca în
Balzac, spațial și temporal (…)"51.
Referindu-se la romanul Enigma Otiliei , acesta precizează că ,,o operă literară are
două izvoare de adevăr : subiectul și obiectul, fondul liric și lumea din afară, amândouă de
altfel obiective și inseparabile, un roman fiind în mod necesar un poem și o construcție,
muzică și proză."52
Întâlnim în roman o antinomie între pur și impur, între viață și moarte, între
evolutiv și involitiv care se va dezvolta pe parcursul întregului roman. Personajele se vor
situa de o parte și de alta a cestei antinomii. Așa cum era de așteptat pe de o parte va fi
cuplul Felix-Otilia care se va situa în zona morală pură, iar clanul Aglae se va situa de
cealaltă parte, într-o zonă de degradare și de mocirlă.
,,Enigma Otiliei este situat prin atmosferă și intrigă la sfârșit de Bellle Époque
românească, mai exact : în anii de dinaintea Primului Război Mondial (1909-1912)."53
Romanul se deschide cu descrierea tânărului licean, a casei lui Costache Giurgiuveanu și a
împrejurimilor acesteia. Prezentarea cu lux de amănunte a casei tutorelui său, ne permite să
înțelegem ce fel de oameni trăiesc acolo. Același lucru îl întâlnim și atunci când este
descrisă casa lui Pascalopol sau camera Otiliei. Dacă în primul caz putem deduce un om
bogat, cultivat cu mult bun gust, în cel de-al doilea dezordinea, neastâmpărul, delicatețea
dar și luciditatea, mai puțin întâlnită la o fată de vârsta ei.
Potrivit lui S. Damian, orașul este descris de Călinescu daca nu cu degajare, atunci
cu un dispreț abia ascuns. Strada Antim e o caricatură în moloz a unei străzi italice.
Bucureștiul descris în Enigma Otiliei este un mare sat. Dar ,,cel care scrutează fizionomia
locului, substituind personajul, este romancierul a cărei privire s-a format în ambianța
urbanistică a Italiei, în perioada celor doi ani de specializare arhivistică."54
Personajele pe care le vom întâlni de-a lungul romanului sunt prezentate chiar de la
început, toate fiind adunate la partida de cărți din casa lui Costache Giurgiuveanu. Chiar
din așezarea lor la masa de joc, reese poziția personajelor, pe de o parte o avem pe Aglae
cu Aurica, iar Simion mult mai departe de ele pe o canapea, iar pe de altă parte
Pascalopol, Otilia și Costache. Felix se va situa și el de partea Otiliei.

51 Crohmălniceanu, Ov., S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol I, Ed. Minerva,
București, 1972, p.548
52 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literature, București, 1964, p.303
53Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, București, 2009, p.116
54Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 155.

– 24 –
Cu excepția lui Felix și a lui Pascalopol, celelate personaje se înscriu în ,,categoria
instinctivilor (…) Otilia reprezintă pe tânăra fată fermecătoare, cochetă și irezistibilă,
Aurica e fata bătrână, Moș Costache e avarul iubitor de copiii dar fără conștiința împăcării
lăuntrice, Aglae e «baba absolută», Titi, imbecilul placid, Simion, dementul senil."55
Călinescu ilustrează cu multă pricepere conflictul care se naște între membrii aceleiași
familii din cauza banilor. Pe de o parte se află tabăra lui Costache Giurgiuveanu iar pe
cealaltă cea a surorii acestuia Aglae Tulea.
G. Călinescu imprimă romanului o simetrie compozițională, vizibilă în modul de
organizare a planurilor nartive. Există un conflict succesoral principal, desfășurat în jurul
averii lui Costache Giurgiuveanu : Aglae și ginerele ei pândesc cu tenacitate sfârșitul
previzibil al bătrânului pentru a-și însuși banii tezaurizați și obiectele de valoare ale
acestuia. Conflictul principal este dublat de un altul, secundar, existent în familia
Tulea : din motive obscure, neelucidate, Simion refuză să dea ficei sale, Olimpia căsătorită
cu Stănică Rațiu, zestrea promisă și acest conflict este adus inițial în avanscenă. Cele două
planuri asigură unitatea acțiunii și permite dezvoltarea ei într-o succesiune cronologică.
Se adaugă acțiunile secundare grupate în jurul tipologiei : Felix, Otilia,
Pascalopol, Stănică Rațiu străbat, pe diferite dimensiuni un spațiu narativ individualizat.
Romanul începe și se termină cu descrierea casei lui Costică Giurgiuveanu din
perspectiva tânărului și a bărbatului Felix Sima. Atât casa cât și Felix suferă transformări,
timpul punându-și amprenta asupra celor doi. Tânărul naiv de altădată care iubea pe Otilia,
a devenit un om matur care și-a găsit în sfârșit drumul în viață.
,,Caracterul realist al romanului se exprimă prin critica instituțiilor sociale și a
moravurilor. Familia, ca celulă a societății, este văzută într-o ipostază jalnică. Clanul Tulea
cu Aglae dezumanizată, cu Simion internat la ospiciu, cu Titi ratat, cu Olimpia alungată de
Stănică Rațiu, cu Aurica nemăritată, ne dă o imagine a degradării familiei. Chiar nucleul
Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, Otilia are o situație precară, iar mariajul dintre
Pascalopol și Otilia este meschin și ipocrit. Eroii sunt egoiști, dau prioritate
capriciilor, trăiesc pe conceptul carpe diem și nu sunt dispuși să facă sacrificii. Când
Simion se alienează, este îndepărtat fără milă. Când Costache Giurgiuveanu este atacat de
paralizie, Aglae îi ocupă casa, dar nu aduce un medic ca să-l îngrijească. Este o analiză
științifică, balzaciană a unei lumi de ariviști, în care intențiile, motivațiile
comportamentului sunt dominate de bani.

55 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe eseu despre romanulromânesc, vol I, Ed. Minerva ,București, 1980,
p.258

– 25 –
Chiar Felix Sima este un ambițlios, care parvine prin știință, prin profesia de medic.
El se deosebește însă de ceilalți prin calități morale, prin concepția despre lume, prin faptul
că este un om de valoare, activ social și nu un parazit."56
Aglae, capul familie Tulea sau ,,baba absolută" cum o numea Weissman nu-și
poate răsfrânge dragoste decât asupra unei persoane din jurul său neglijându-le total pe
celelalte. Este cazul lui Simion și al Auricăi care sunt lăsați în favoarea lui Titi, pe care
Aglae îl avantajează.
Există în acest roman și un triunghi amoros alcătuit din Felix, Otilia și Pascalopol.
Nu Otilia are o enigmă ci doar Felix crede asta, după cum spunea chiar scriitorul. ,,Pentru
un tânăr de 21 de ani, care se crede irezistibil prin tinerețe, orice fată incertă e o enigmă.
Nici un bărbat nu poate îndreptăți pe femeia care fuge de el, mai ales pentru un om în
vârstă. El nu-și poate explica asta decât printr-o enigmă"57 Prin năruirea unor iluzii, eroul
câștigă luciditate.
Călinescu are abilitatea de a observa umanitatea sub latura morală, de a face
clasificație caracterologică dar și de a zugrăvi un mediu, după metoda lui Balzac. Evocarea
Bucureștiului de dinainte de primul război mondial dar și descrierea Bărăganului
impresionează prin bogăția detaliilor.
Enigma Otiliei rămâne o operă valoroasă care a trecut testul timpului și care se
bucură și astăzi de un public destul de larg.

2.2. Scrinul negru

Scrinul negru a fost publicat în anul 1960, după trei ani de la predarea
manuscrisului, în perioada când influența politicului asupra literaturii era foarte mare.
Odată terminat o copie a romanului va fi trimisă la Comitetul Central al partidului și o alta
la Editura de Stat pentru Literatură și artă. De acolo va ajunge la Direcția Presei (cenzura)
,,în al cărui referat aceasta formula o mulțime de obiecții ideologice cu privire la relațiile
confuze dintre clasele sociale, prezentarea comuniștilor «insuficiența cunoaștere a realității
vieții» (schematismul), cu privire la intelectuali care nu sunt atașați regimului, la Ioanide
însuși care nu a reușit să se dezbare de «mentalitatea burgheză» și exhibă concepții

56 Alexandrescu, Emil , Gavrilă, Dana, Literatura romănă în anlize și sinteze, ediția a III-a, revăzută și com-
pletată, Editura Asociația Obștească Princeps, Chișinău, 2001, p.403.
57Corespondența lui Al. Rosetti cu G. Călinescu (1932-1964) prezentată de Liviu Călin, Editura Eminescu,
București, 1984, p.45

– 26 –
idealist-metafizice, estetizante."58În urma sugestiilor făcute de Pavel Țugui, scriitorul se
conformează și face aceste corecturi.
Dar acest lucru nu este luat în seamă, referatul sever al editurii ca și al Casei Presei
fac ca romanul să nu fie publicat nici măcar la trei ani după terminarea acestuia. Ca urmare
a acestui lucru, Călinescu are o întrevedere cu Gheorghe Gheorghiu – Dej pentru a discuta
problemele care i se impun scriitorului.
Chiar dacă i-a fost retrasă catedra de la universitate din motive politice, regimul de
la București vedea în scriitor un mijloc de propogandă.
În cadrul întâlnirii Călinescu dorește să afle motivele pentru care o operă nu vede
lumina tiparului imediat și nu după câțiva ani pentru ca greșelile să fie corectate. Toate
aceste denotă compromisurile pe care un scriitor trebuia să le facă pentru a putea
supraviețui.
Scriitorul a lucrat la roman în vara și toamna anului 1954, reluat apoi în ultimele
zile ale lui februarie 1956 și încheiat la începutul lui ianuarie 1956. În ianuarie și martie
1956, două secvențe din capitole diferite au fost incluse în Cronica optimistului , rubrică
semnată săptămânal în Contemporanul , iar opt capitole au fost publicate succesiv în
noiembrie și decembrie același an, în Viața românească .
Prima cronică asupra romanului apare în revista Contemporanul, unde scriitorul
avea deja rubrica Cronica optimistului și este semnată de directorul revistei G. Ivașcu.
,,Orientarea ideologică a Scrinului negru, realitatea vastă pe care o oglindește,
volumul de probleme pe care-l înfățișează, poziția substanțial critică, de ură și dezgust, față
de reprezentanții fostelor clase explotatoare, de dispreț funciar față de cameleonismul
acelei părți din vechea intelectualitate infectată cronic de ideologia acestor clase, poziția,
pe de altă parte, de caldă simpatie și admirație, în esența ei de încredere nezdruncinată
față de noua orânduire, de partid, înaltul nivel artistic, nu o dată excepțional, toate aceste
însușiri, incontestabile, constituie tot atâtea temeiuri de satisfacție pentru cei care au astăzi
cartea lui G. Călinescu sub ochii lor."59
De departe această critică este realizată în primul rând pentru a plăcea partidului și
pentru a se integra direcției impuse de acesta. Este mai degrabă o consemnare a unui fapt
de cultură produs prin apariția cărții, un elogiu adus personalității lui Călinescu și mai
puțin o cronică critică a romanului. Cronicarul folosește un stil pompos, cuvinte dure la

58Săndulescu, Al., Romanele lui G. Călinescu, în România literară nr 7, 2005
59 Ivașcu, G., G. Călinescu : Scrinul negru, în Contemporanul , 1960, nr 27

– 27 –
adresa ,,claselor explotatoare" ceea ce indică faptul că trebuie să scrii într-un anume fel ca
să poți fi publicat.
,,Reacțiile la apariție sunt mai ponderate, însă fără a lipsi cele negative, aparținând
criticii dogmatice în frunte cu eternul N. Popescu – Doreanu, mai puțin acuzator, ca în
cazul Bietul Ioanide, făcând firește observații politico-ideologice, în opoziție, critica
estetică, să-i amintim pe Matei Călinescu și Eugen Simion, discută romanul din punct de
vedere stict literar, cel de-al doilea, foarte elogios, totuși reproșând «viziunea jurnalistică în
tratarea fugurilor de comuniști.»"60
D. Micu consideră că Scrinul negru este ,,o replică la Bietul Ioanide, o negare a
filozofiei practice preofesate de arhitect. Imaginii artistului izolat, închis în turnul de
fildeș, validată artistic în romanul analizat, noul roman îi opune chipul artistului ce,
aderând la socialism, participă cu elan la activitatea constructivă, desfășurată de întregul
popor sub conducerea detașamentului de avangardă al clasei muncitoare."61
Totuși a considera Scrinul negru o replică a Bietului Ionide nu este corect, deoarece
în roman sunt tratate mult mai multe teme, iar însuși Ioanide rămâne consecvent idealului
său, suferind doar o metamorfozare în plan ideologic și uman.
C.Jalbă prezintă câteva cronici apărute în diferite reviste, astfel L. Gavriliu în
articolul G. Călinescu : Scrinul negru din Scrisul bănățean , apărut în septembrie 1960
consideră romanul ,,masiv și inegal" ceea ce nu este departe de adevăr.
Călinescu nu este de acord cu nerespectarea unui raport proporțional între ,,materia
de viață a romanului și dimensiunile sale"62 și cu toate acestea nici el nu reușește pe deplin
realizarea acestui lucru în Scrinul negru.
,,În vreme ce cronicile apărute în Contemporanul și Viața românească vorbeau «de
transformări revoluționare» suferite de Ioanide, Steaua e mai circumspectă, arătând că
eroul abia pășise «pe calea cea bună». Reproșul adus autorului romanului era acela de a nu
fi realizat o corespondență viabilă între eroi și societate."63 În acest caz cred că s-ar fi dorit
de la scriitor o operă în care eroii să fie luați din rândul clasei muncitoare, dacă societatea
este una comunistă atunci și eroii ei trebuie să aparțină acestei clase.
Cu toate aceste în articolul Naturalismul , Călinescu precizează că un scriitor
,,e îndatorat să dovedească prin eroi pozitivi, sau prin reacțiuni de rezistență la rău, că omul

60 Săndulescu, Al., Romanele lui G. Călinescu, în România literară nr 7, 2005
61 Micu. D, G. Călinescu : Scrinul negru, în Viața românească, XIII (1960), nr. 8 (august)
62 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, 1980, p.61
63 Ibid., p.122

– 28 –
poate învinge abjecția."64Acest lucru este realizat și de Marin Preda în Cel mai iubit dintre
pământeni câțiva ani mai târziu.
Pentru Ion Bălu opera literară a lui Călinescu confirmă și susține lipsa de
imaginație a autorului ei, pe care o numește ,,deficit de gândire creatoare" iar ,,literatura sa
este produsul unei imaginații reconstitutive."65Asta poate și datorită faptului că în
realizarea operelor sale, scriitorul pornește de la fapte biografice, nefiind capabil să
pornească o operă fără acest lucru, rămânând astfel un scriitor al faptelor.
Romanul se înscrie în seria romanelor moderne ale secolului al XX-lea, care
tratează în primul rând dilemele intelectualului.
Dacă în Enigma Otiliei Bucureștiul era prezentat ca un loc unde vechiul și urâtul
predomină, Scrinul Negru marchează o eră nouă în care oameni precum Ioanide
construiesc un nou oraș. Totuși începutul romanului prezintă câteva relicve ale trecutului
precum strada Rahmaninov și Talciocul.
Scrinul negru este o satiră esențială a aristocrației în ruină care supraviețuiește prin
visuri absurde sau acceptând ocupații scandaloase de neînchipuit altădată.
Există în Scrinul Negru episoade care se petrec în afara domeniului familiar al
autorului precum recepțiile organizate de Caty în Argentina, vizitele lui Ioanide în mediul
rural sau pribegia celor doi Gavrilcea în munți. Totuși acțiunea romanului în cea mai mare
parte are loc în mediul urban de care scriitorul s-a simțit irezistibil atras. Pentru Ioanide
natura reprezintă ,,un spațiu neprielnic, fără ocrotire, un spațiu (…) menit discreditării."66
Ca și în Enigma Otiliei , la baza romanului Scrinul Negru se află un fapt
autobiografic. Scriitorul descoperă ca și Ioanide într-un scrin pe care-l cumpărase în vara
anului 1954 documente care au aparținut lui Alexandru Buzdugan, Alexandru Doiciu,
Mircea Climescu, Aurel Alimănescu și Ecaterinei Doiciu-Buzdugan-Climescu, la acestea
însă adăugându-se materiale adunate de scriitor de-a lungul anilor pe diverse teme :
arhitectură, teatru, arte frumoase. ,,Pe aceste individualități reale, G. Călinescu a grefat
elemente exterioare, străine de firea adevărată a modelelor, dar fuzionând în plan estetic cu
structura caracterologică."67

64 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literature, București, 1964, p.147
65 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.371
66 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p.215
67 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.373

– 29 –
Călinescu prezintă ,,psihologia claselor sociale înainte și după cel de-al doilea
război mondial."68 Tehnica folosită pentru ilustrarea acestui lucru este următoarea :
,,un personaj sau un grup de personaje sunt surprinse în perioada interbelică pe o gamă
largă de situații, mergând de la trăiri intime la atitudini social-politice. În capitolul imediat
următor, același sau aceiași eroi revin într-o ipostază antitetică, peste oameni așternându-se
ravagiile vârstei și privațiunile la care sunt supuși inevitabil în comunism."69
Și în acest roman întâlnim tema paternității în cea ce privește falșii părinți, este
cazul prințesei Hangerliu. Aceasta folosește metode de educație anacronice, imbecile. În
lipsa adevăraților părinți, tinerii trebuie să lupte ei înșiși pentru a realiza ceva în viață.
După Eugen Simion putem delimita trei romane posibile unitare prin temă și obiect.
Este în primul rând romanul unei femei de lume Caty Zănoagă –Ciocârlan –Gavrilcea, apoi
romanul aristocrației românești care se luptă pentru supravețuire și ultimul o constituie
jurnalul lui Ioanide.
Acesta din urmă ,,asigură coeziunea interioară a romanului și armonizează
elementele narațiunii."70 Spre deosebire de Enigma Otiliei , ,,Scrinul negru nu mai e totuși
reductibil în arta portretului la o galerie gogoliană de profiluri." Personajele ,,se
interferează pe spații largi, în totalitate, văzute în mecanismul lor unitar : ruina tribului
Hangerliu, lupta pentru avere în familia Zănoagă și eșuările ei, avatarurile intelectualilor
dezaxați(Hagienuș,Suflețel).71
Romanul debutează așa cum ne așteptam cu prezentarea personajelor care participă la
înmormântarea lui Caty Zănoagă. Aceștia sunt ultimii reprezentanți ai unei clase care
trăiesc o iluzie continuă și anume recuperarea pozițiilor sociale pe care le dețineau înainte.
Aristocrația, în accepția largă a cuvântului de clasă conducătoare care deține
puterea în stat și exploatează alte clase sociale, a constituit o temă care a exercitat asupra
scriitorilor o fascinație aparte. Călinescu devine spectatorul și cronicarul morții și
pulverizării aristocrației, ca efect inevitabil al mersului istoriei.
Personajele aristocrate nu sunt prezentate global ci individual. Ochiul
romancierului fixează atent amănuntul vestimentar, sugerănd mizeria indivizilor,
precaritatea situației lor economice.

68 Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol I, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, p. 288
69 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.438
70 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.433
71 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 18.

– 30 –
Tabloul e lipsit de dramatism și de o perspectivă mai adâncă asupra unui aspect de
istorie umană. Romancierul e mereu atras de ceea ce-i poate întreține ironia și atitudinea sa
persiflantă.
,,Elementul mizer și tragic e convertit ironic prin sublinierea modului aristocrat de a
se comporta în fața lui. Aristocrații discută faptele diurne ale traiului lor mizer cu o
afectare caracteristică, distantă în raport cu obiectul ei, și în limbajul împestițat de
propoziții franțuzești al aristocraților tolstoieni."72
Prezentarea genealogiei personajelor sale aristocrate încă de la începutul romanului
nu face decât să adâncească ironia. Insistența informației genealogice nu vine numai din
partea autorului, ca o manieră de a sublinia abisul perimării istorice a clasei, ci și din partea
personajelor înseși, ca un simptom acut al paranoismului aristocrat. În timp ce ,,regele
Vahtang" își exprimă dorința de a-și vinde a doua zi la talcioc bocancii din
picioare, gândindu-se să-și ea pentru aceasta încălțăminte de schimb, Vasile-Lascaris e
preocupat de completarea arborelui genealogic. Dar satira călinesciană vizează chiar
puritatea acestor genealogii, prin dezvăluirea descendenței necontrolabile sau a unor
origini dubioase, în cazul multor eroi aristocrați.
Satira antiaristocrată este în Scrinul negru mai violentă decât în Bietul Ioanide . La
prima vedere ar putea surprinde acestă ,,cruzime" față de o clasă prăbușită, chiar dacă cu
iluzii ; în realitate ,caricatura devine în Scrinul negru modul potrivit de zugrăvire a clasei
în timpul istoric pe care-l parcurge. Cu cât se chinuie mai mult aristocratul să reziste în
această lume cu atât devine mai ridicol și mai grotesc.
Modalitatea în care scriitorul prezintă aristocrația poate fi mai bine înțeleasă prin
prisma concepției despre aristocrați, exprimată în Istoria literaturii române.
,,Pentru G. Călinescu, aristocrația pe care nu o confundă cu noblețea, este clasa cea
mai ermetică, prin spirit de castă și prin orgoliu incoercibil."73 Constituit târziu și fără o
tradiție nobiliară mai îndelungată, aristocratismul romănesc se arată de la început ridicol și
perimat. Cu atât mai mult în perioada prezentată în Scrinul negru , cănd o nouă ordine, cea
socialistă, îi excludea definitif.
Viața familiilor cu blazon ilustru nu este numai reconstruită din scrisorile păstrate
în scrinul lui Caty Zănoagă, dar ea este înfățișată și direct în ipostaza ei de agonie.
Călinescu stabilește relații de opoziție, prin care destinul aristocrației românești este opus
tematic clasei muncitoare.

72 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, 1980, p.136
73 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, 1980, p.126

– 31 –
Dacă înainte clasa cu cea mai multe privilegii era aristocrația acum datorită
cursului istoriei aceasta își pierde privilegiiile iar reprezentanții ei ajung la periferia
societății, iar muncitorimea cunoaște un avânt extraordinar spre cucerirea locului rămas
liber. Acest lucru ,,asigură echilibrul romanului și imprimă narațiunii un dramatism interior
de substanță."74
Relatarea evenimentelor politice capătă o pondere importantă în acest roman,
,,aria tipologică este mai largă decât în cărțile precedente, iar tabloul vieții sociale se
conturează mai precis și mai nuanțat."75 Personajele sunt prezentate ca pe o scenă cu
lumini și umbre în care fiecare are un rol pe care îl interpretează cu consecvență.
,,G. Călinescu evită desfășurarea cronologică, rupe firul narațiunii și alternează
temporal planurile. O scenă se petrece în prezent (aristocrații la talcioc), alta cu 20 de ani
în urmă (aceleași personaje în faza înfloririi lor sociale și biologice ), cu ideea că
psihologia unei clase poate fi mai bine determinată dacă este observată din două direcții."76
Este reprezentativă în acest sens prezentarea Șericăi Băleanu primind oaspeți la ea în palat
și același personaj prezentat într-o cameră la bloc dar având aceeași atitudine .
La fel este prezentată și prințesa Hangerliu, care-și păstrează atitudinea semeață și
în condițiile austere din prezent.
Acești aristocrați trăiesc ,,cu conștiința fantezistă a superiorității de castă"77,acest
lucru permițându-le să accepte cu seninătate situația în care se află. Lui Călinescu tocmai
acest spirit de castă îi stârnește ironia usturătoare.
Ridicolul rezultă din ideea că simpla supraviețuire fizică, în ciuda prăbușirii politice
și economice, poate da clasei șansa la o viață ca cea de dinainte de război. Speranța de a-și
recăpăta vechile privilegii nu dispare niciodată, de aici și disprețul, indiferența în fața
vieții de zi cu zi.
Cele două ipostaze trecut și prezent sunt alternate, cronologia dispare iar ceea ce
primează este prezentul cu prezentarea luptei de supraviețuire a acestei clase.
Unii dintre membrii săi, încearcă să se adapteze noilor realități sociale dar
concepțiile clanului îi trag înapoi. Antoine Băleanu repară radiouri, dar se fâsticește atunci
când trebuie să discute prețul serviciilor sale. La fel este și cazul lui Matei Basarab, care
dorește să se căsătorească cu o fată simplă, dar acest lucru nu le este pe plac

74 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p.433
75 Ibid., pag 246
76 Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol I, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, p. 290
77 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p.18.

– 32 –
celorlalți.Soluțiile găsite de aristocrați, căutatea unei genealogii a fetei, schimbarea
numelui acesteia, stârnesc râsul.
,,Ca un efect al dorinței de conservare, exponenții ilustrelor familii se complac
chiar într-o hilară automistificare. (…) În fond, aproape fiecare dintre membrii clanului,
cimentat și ferit de intrusiune de-a lungul deceniilor, este o nulitate pe care doar spoiala de
cultură și civilitate o estompează."78 Acești descendenți ai vechilor familii aristocrate
se complac în această stare, considerându-se mai presus de restul societății, nefiind în stare
să-și vadă propriul sfârșit.
,,Scrinul negru descrie de fapt un fel de paranoism în bloc, tradus prin pierderea
simțului realității istorice prin trăirea «crizei istorice », cum se exprimă Ioanide, ca pe o
aventură extravagantă."79 Obtuzitatea viziunii istorice la aristocrați decurge și din
apolitismul lor compact. Ei trăiesc în afara istoriei, ei consideră că lumea nu se va schimba
niciodată iar ei vor avea mereu aceleași privilegii. Iar noul regim cu politica sa, nu-l pot
înțelege sau mai degrabă se fac că nu-l înțeleg.
,,Prin această restrângere a orizontului aristocrat în viața politică și socială, care nu
reflectă întru totul adevărul, Călinescu îndreaptă și mai percutant satira sa spre tipologia în
sine a aristocratului, spre modul său de-a fi în noua realitate istorică."80
Prezentarea trecutului glorios al acestei clase este cuprins în scrisorile pe care Caty
Zănoagă i le trimite viitorului soț Ciocârlan, dar și în aducerile aminte ale celorlalte
personaje.
,,Prin Caty avem romanul destrămării unei clase, prin Ioanide – romanul
transformării unei conștiințe. Rând pe rând, destinul celorlate personaje devine subiectul
unui microroman."81
Încă de la apariție critica a observat ,,convenționalismul personajelor din mediul
muncitoresc."82 Dragavei și soția acestuia, soțul lui Mini, Cornel, nea Vasile și ucenicul
său Leu, nu au consistență, replicile lor sunt pur informaționale.
Lumea nouă are în roman mai puțină realitate artistică, geniul romancierului
mișcându-se mai liber în viziunea grotească și caricaturală a vechii lumi.
Cât despre intelectuali, aceștia devin conformiști, zeloși ai noului regim, ca
Suflețel, circulă în noua societate ca și în epavele celei vechi ca Dinu Gaittany sau se

78Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972 ,p. 2
79 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, 1980, p. 135
80 Ibid., p. 135
81 Ștefănescu, Cornelia, prefață la Texte commentate Lyceum G. Călinescu Scrinul negru, Ed. Albatros,
București, 1974, p. XXXV.
82 Bălu, Ion, Opera lui G.Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p. 3

– 33 –
alienează la propriu ca Bonifaciu Hagienuș, care se crede încarnarea lui Alexandru cel
Mare.
În Scrinul negru ,,Călinescu încearcă o depășire a metodelor realismului clasic, în
formarea unei concepții mai complexe părăsind reprezentarea caracterologică a
personajelor și asimilând până la un punct, experiențele romanului modern al secolului
XX, mai ales experiențele proustiene și gidiene. Romanul nu mai este conceput ca o
povestire directă a evenimentului, în genul «procesului verbal» sau «al filei de viață»
naturaliste, ci ca expunere din unghiuri diferite de către cei asupra cărora evenimentul în
cauză ar fi avut un efect oarecare."83
După S. Damian romanul prezintă nenumărate maladii precum alunecarea
parvenitismului în manie și demență. Eugen Simion observă o apropiere a Scrinului negru
de romanul realist-socialist din epocă, potrivit căruia oameniii se împart în două categorii
buni și răi, vechea clasă socială și cea nouă, aristocrația și muncitorime. Iar cum binele
învinge întotdeauna, aristocraților nu le rămâne decât moartea lentă și statutul de
marginalizați ai societății.
Scrinul negru este un roman citadin care ,,prelungește lumea din Bietul Ioanide și
desuetudinille decrepite ale trecutului boieresc, marcat fanariot, într-o altă «actualitate»,
cea comunistă, pe o linie ilustrată, între alții, de piesele unor Horia Lovinescu și Lucia
Demetrius sau de romanele unor Petru Dumitriu și Eugen Barbu."84
Pentru Eugen Simion Scrinul negru reprezintă cel mai slab roman al lui Călinescu,
totuși îi recunoaște meritul de a avea ,,pagini admirabile de proză eseistică" iar în cea ce
privește apropierea de realismul socialist ,,romanul are o viziune predominant și fals
sociologizantă, sacrificând adesea individul în favoarea categoriilor abstracte."85
S. Damian consideră că Scrinul negru zugrăvește crepusculul unei lumi care a
pierdut hilar orice însușire pozitivă, iar lipsa de rodnicie biologică și spirituală apare ca o
sancțiune a istoriei.

83 Ștefănescu, Cornelia, prefață la Texte commentate Lyceum G. Călinescu Scrinul negru, Ed. Albatros,
București, 1974, p. XXXVI.
84 Cernat, Paul, Modernismul reto în romanul românesc interbelic, Editura Art, p. 150.
85 Simion ,Eugen, Scriitori români de azi, vol I, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, p. 290

– 34 –
3.Tipul de personaj călinescian și destinul său .

3.1. Direcții de analiză

În romanele călinesciene vocea naratorului se identifică cu vocea
scriitorului, acesta folosind persoana a treia singular pentru a-și exprima propriile
sentimente astfel narațiunea nefiind în întregime obiectivă. O urmare a faptului
autobiografic care stă la baza romanelor o reprezintă și uniformizarea limbajului.
,,În substanța lor, Felix și Otilia reprezintă două ipostaze familiare romancierului
însuși, după cum tot proiecții călinesciene, în plan fictiv, sunt Stănică Rațiu și Leonida
Pascalopol."86
Scriind despre aceștia scriitorul ,,intră în consonanță afectivă cu individualitățile
imaginate, tinde să le trăiască efectiv viața lăuntrică, proiectează asupra lor propriile sale
cerințe subiective, le substituie sentimentele, idealurile și aspirațiile.87 Despre acesta,
Călinescu spune : ,,în planul poetic, Otilia este «eroina mea lirică» proiecția mea în afară,
o imagine lunară și feminină. Flaubertian aș putea spune și eu : «Otilia c'est moi», e fondul
meu de ingenuitate și copilărie.(…) Eroina este tipizarea mea, fundamentală, în ipoteză
feminină. Otilia este oglinda mea de argint."88
Ion Bălu remarcă prezența ambiguității la nivelul personajelor, iar prin
transformarea acesteia în normă stilistică Călinescu ,,imprimă constant personajelor o
dublă semnificație, una vizibilă și o alta sugerată, le determină o complexitate deasupra
mediei, ce nu se confundă cu banalul echivoc, o polivalență descinsă din suprepunerea a
ceea ce par ele că sunt la prima lectură și ceea ce se dezvăluie a fi la un alt strat al
decodării.89 În Enigma Otiliei personajele pot fi împărțite în bune și rele reprezentând cele
două tabere situate în jurul celor doi frați Aglae și Costache.
Pentru a-și caracteriza personajele scriitorul folosește toate mijloacele și
modalitățile retoricii clasice : prezentarea mediului în care acestea trăiesc, realizarea
portretului fizic și psihic, pentru a crea un psihic reprezentativ pentru un anume

86Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 187
87Ibid., p.187
88Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literature, București, 1964, p. 303
89Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 187

– 35 –
tip, caracterizarea directă prin gesturi, fapte acțiunile personajelor, caracterizarea de către
celelalte personaje și autocaracterizarea.
Despre tipurile existente în acest roman Pompiliu Constantinescu observa că
scriitorul în realizarea lor nu a pornit de la idei psihologice sau abstracte ,,ele se
realizează, cu amploare, cu bogăție de impulsie și cu nuanțe multiple, pas cu pas ; dacă
reacțiunea lor este, în esnță, aproape constantă, este o dovadă că structura lor permanentă
se adaptează la fiecare nouă împrejurare, sugerându-se acea impresie de viață care se
realizează sub ochii noștri."90
Otilia este unul din cele mai complexe personaje întâlnite în proza interbelică,
enigma acesteia constând în permanentele schimbări de comportament cu care îl zăpăcește
pe Felix. Pentru S. Damian, ea este ,,o ființă lilială, care tulbură prin sinuozitatea
reacțiilor, prin neprevăzutul comportării."91
Călinescu își prezintă eroina prin intermediul viziunii ,,du dehors", privire din
afară, în sensul că scriitorul nu pătrunde în conștiința personajului. Avem acces doar la
acțiunile, gesturile fără a putea cunoaște gândurile acestuia, exceptându-le pe cele pe care
acesta dorește să ni le dezvăluie.
,,G. Călinescu folosește comportamentismul intuitiv, fiindcă numai în acest fel
izbutește să înconjoare personajul cu o aură enigmatică."92 Despre aceasta scriitorul
precizează : ,,o Otilia, în felul celei din carte, trăind în orizontul meu solar, nu a existat.
Copil fiind, am cunoscut în mediul familial o fată cu mult mai în vârstă decât mine și care
îmi era rudă. Nimic de nici un ordin afectiv n-a putut să se ivească nici dintr-o parte, nici
din alta; nici nu știam atunci că există dragostea. Acea Otilie, căci așa se numea, îmi
inspira respect pentru că îmi dăduse o carte de lectură în limba germană, cu frumoase
ilustrații."93
Există în roman cel puțin cinci imagini diferite ale Otiliei. Pentru tatăl vitreg este
,,fefetița mea", pt Aglae ea este ,,nerușinată" când îi interzice să nu mai vină în casa lui
Costache, ,,stricata asta" când primește vestea că fratele său ar putea să o adopte pe Otilia,
,,dezmățata ,zăpăcita ,rafinata cu școală la Paris".
Stănică este convins că între el și Otiia există o legătură ,,ai mai mult din caracterul
meu! Ești liberă, independentă, lipsită de prejudecăți." El chiar îi propune ,,o uniune de

90 Călinescu, G. ,Istoria literaturii române de la origini până în present, Editura Semne, București, 2003,
p. 841
91 Damian, S., G. Călinescu-romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 137
92 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p. 399
93 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literature, București, 1964, p. 303

– 36 –
concepții, pe linii mari." Există asemănări în comportamentul celor doi, totuși Otilia are și
o latură angelică care nu-i permite să realizeze grozăviile de care este capabil Stănică.
Pascalopol ,,visa să-i fie soție, dar ar fi dorit-o și fiică sau indiferent în ce altă
ipostază dacă aceasta i-ar fi dat dreptul să o păstreze și s-o ocrotească." Iar pentru Felix
Otilia este o enigmă.
Ea alternează mereu între cei doi poli, pe de o parte tinerețea, lipsa unei situații
materiale iar pe de altă parte maturitatea și o situație materială foarte bună. Otilia, Felix și
Pascalopol pe tot parcursul romanului, vor încerca ,,să fortifice, în fața asaltului cupid al
clanului Tulea, o redută a cinstei și a generozității sufletești", dar acest lucru nu le reușește
întotdeauna deoarece ,,rar izbutesc câte un act de inițiativă curajos, menit și el să pareze
instigațiile adversarilor."94 Este cazul intervenției lui Pascalopol la bancă pentru a-i asigura
viitorul Otiliei.
Felix este băiatul orfan care vine în București pentru a-și face o carieră,este tipul de
persoană care nu se mulțumește cu puțin pentru aceasta investind timp și muncă. Pentru el
femeia de lângă el trebuie să fie un sprijin.
În acesta Călinescu vede ,,un produs al lumii burgheze" care dezvoltă
,,însușiri umane permanente în mediu vițios"95 prin el exprimând respectul scriitorului față
de femeie dar și sfiala și inocența.
Costache Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei. Mulți critici l-au caracterizat ca
un ,,veritabil avar" în descendența lui Hagi Tudose de Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Călinescu nu-l consideră astfel, deoarece adevăratul avar ,,uită că banul e un mijloc de
subzistență, încearcă durerea de a-l cheltui chiar în folosul său propriu, începe să-l
iubească în sine. De aceea, în general, avarii viețuiesc mai mult sau mai puțin sordid, sunt
niște asceți în felul lor."96 Prima descriere a acestuia este realizată de Felix ,,un omuleț
subțire și puțin încovoiat. Capul îi era atins de o calviție totală, și fața părea aproape spână
și, din cauza aceasta pătată. Buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat,
acoperind doi dinți vizibili, ca niște așchii de os."97 Parcă îl putem vedea pe acest omuleț
simpatic vorbind cu Felix din capul scării.
Veritabil om de afaceri, însă fără a epata, reușește să strângă un capital considerabil
pe care îl pastrează mai ales în imobile.

94 Damian, S., G. Călinescu-romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București , 1972,
p. 137
95 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literature, București, 1964, p. 304
96 Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 171
97 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 8

– 37 –
Are concepții învechite în cea ce privește banii, nu-i depozitează la bancă ci îi ține
ascunși în casă, nu are simțul frumosului, acest lucru reflectându-se în alegerea
materialelor cu care dorește să-i construiască o casă Otiliei.
Este abil în afaceri, necruțător cu clienții și chiriașii săi, însă când vine vorba de
relațiile cu familia sa nu mai are aceeași determinare, fiind dominat de Aglae și de Otilia.
Modelul după care Călinescu l-a creat pe Costache este Harpagon din Avarul,
Moliére compensând zgârcenia personajului prin comportament și trăsături caracteriale
ce-l umanizează. Îi dă bani Marinei pentru a cumpăra de mâncare chiar dacă uneori nu-i
ajung, mănâncă ce i se dă, iar faptul că se bucură la un ban în plus de la Pascalopol sau că
își ia medicamentele de unde sunt mai ieftine nu intră sub incidența avariției.
Spaima lui de a nu rămâne fără bani are și un motiv personal, atitudinea
condamnabila pe care au avut-o el și Aglae față de mama lor atunci când aceasta s-a
îmbolnăvit. ,,Privind lucrurile în absolut, sau raportându-ne la Aglae, Costache
Giurgiuveanu rămâne un amator, iar avariția lui o simplă culoare «mai mult o
manie », meditează Felix, o formă de rezistență la cupiditatea mediului «dar iubește pe
Otilia și se gândește mereu la ea»."98
,,Zgârcitul Costache nu e un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite. În jurul
lui foiesc egoismele și mai aprige ale moștenitorilor ; Aurica, Titi, Aglae, Stănică, ginerele
ei însurat cu Olimpia, uzează de o adevărată strategie ca să pună mâna pe averea
bătrânului."99
Costache este cuprins de un dublu egoism pe de o parte patima banului iar pe de
altă parte credința că va trăi mai mult.
În cea privește aceasta din urmă, soarta îi demonstrează contrariul. După primul
atac, dorește să-i facă o situație fetei lui vitrege, dar simțindu-se mai bine, uită de acest
lucru și doar după îl doilea atac îi va da lui Pascalopol, o parte din banii promiși, crezând
că se va însănătoși. Se va stinge gândindu-se tot la bani : ,,-Banii, ba-banii,
pu-pungașule!"100
Aglae Tulea , sora lui Costache reprezintă adevăratul avar al romanului, femeie
vicleană, plină de ură și dispreț față de soțul, fratele și față de Otilia. Pentru Weismannn ea
este ,,baba absolută, fără cusur în rău", Stănică o vede ca o ,,viperă, vrăjitoare" iar pentru
Pascalopol ,,femeie – tip …care nu poate fi ocupată decât de un sentiment deodată".

98Bălu, Ion, G.Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 174
99 ***Din presa literară românească (1918-1944), Editura Albatros, 1975, p. 199
100 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 444

– 38 –
Pentru Felix ea este la începutul romanului ,,o doamnă cam de aceeași vârstă cu
Pascalopol, cu părul negru piptănat bine într-o coafură japoneză. Fața îi era gălbicioasă,
gura cu buzele subțiri, acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari,
acuzând o slăbiciune bruscă.(…) Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase
cerculețe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os și sugrumată la mijloc cu un cordon de
piele, în care se vedea, prinsă de un lănțișor, urechea unui cesuleț de aur."101În ciuda
vârstei, îmbrăcămintea ei denotă bun gust și o situație materială bună.
Încă din scena de început a romanului își aruncă săgețile otrăvitoare asupra tuturor,
nu-i place ideea că Felix va locui în casa fratelui său și nici gestul Otiliei de a primi inelul
de la Pascalopol. Toate forțele sale sunt orientate spre intrarea în posesie a averii fratelui
său și împiedicarea acestuia de a o adopta pe Otilia. Toate acestea duc la degradarea
relațiilor din sânul familiei sale. Când soțul acesteia se îmbolnăvește nu-i pasă, iar
internarea lui într-un ospiciu vine ca o eliberare, se îmbracă la modă, își invită prietenele
acasă, iar toată grija maternă se revarsă asupra unicului fiu.
Nu are pic de bunătare în ea, nici măcar față de propriul fiu, deoarece dorește să-l
facă dependent de ea, pentru ca deciziile luate în cea ce-l privește să fie ale ei. Ea este
capul familiei, atât în familia sa cât și în a lui Costache. Singurul personaj care are curajul
să i se opună, dar doar vremelnic, este Otilia.
Aglae Tulea este asemene lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi și noi a lui Filiomon,
este personajul înzestrat cu calități negative, lumina neputând ajunge până la el.
Stănică Rațiu ginerele lui Aglae Tulea este avocat și provine dintr-o familie
numeroasă și mult mai unită decât cea în care a pătruns prin alianță. Țelurile sale vizează
obținerea banilor lui moș Costache pe care îi și va obține în cele din urmă. S. Damian
remarcă la Stănică ,,o incomparabilă mobilitate (…) cu Otilia e patetic și declamator ; cu
Simion, se arată de o condescență insidioasă ; cu Agale adpoptă maniere distinse, îi sărută
mâna și folosește apelativul ,,mamă"(…) cu Costache folosește persuasiunea și șantajul."102
Astfel Otiliei îi cere bani ca un hoț ,,dă-mi douăzeci de franci împrumut. Nu trebuie
să știe nimeni. Nu vreau să umilesc pe Olimpia și să mă cobor până la părinții ei denaturați.
Când n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii."103 Față de Pascalopol folosește un stil
declamator pentru a obține bani de la acesta : ,,clipele pe care le trăiesc acum sunt decisive

101 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 12
102 Damian , S. ,G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 60.
103 Călinescu, G. ,Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982,p. 58

– 39 –
pentru viața mea și răspunsul dumitale poate să se încheie pentru mine cu un glonte de
revolver."104
Arma sa predilectă o constituie discursul care are ca temă familia și exaltarea
amorului conjugal. Cu toate trăsăturile sale negative de caracter, cu toate faptele
reprobabile pe care le înfăptuiește nu poate fi considerat egalul lui Tănase Scatiu sau Dinu
Păturică, el este un ,,ticălos simpatic".
El reprezintă puntea de legătură, atunci când cele două tabere sunt în conflict,
Stănică le poate frecventa pe ambele, obținând astfel informații valoroase. Șantajează pe
cine poate, apare atunci când nu te aștepți și dispare la fel, trage cu urechea, se lamentează,
cunoaște pe toată lumea și toată lumea îl cunoaște, e parșiv și seducător, hoț și sentimental.
Este sincer în afirmații și crede pe moment în ceea ce spune. Toată viața lui
așteaptă o lovitură care să-i schimbe cursul vieții însă nu se gândește o clipă să muncească
pentru a avea o situație materială bună. În acest sens este un parazit care trăiește pe seama
soacrei lui, a lui Pascalopol sau a altor persoane care îi cred discursul.
Duplicitatea e o altă trăsătură a lui Stănică, pe de o parte o măgulește când poate pe
soacra sa, ca mai apoi să o critice, la fel și atunci când Pascalopol aduce un doctor pentru a
se interesa de sănătatea lui Costache, procedează în același mod.
Totuși fapta sa cea mai reprobabilă rămâne furtul banilor lui Costache,
provocându-i prin aceasta moartea. Astfel Stănică este un hoț și un asasin, dar acest lucru
nu este cunoscut decât de el. Nu are nici mustrări de conștiință poate fiindcă consideră
banii ca un drept care i se cuvine. ,,Stănică vârâ bine pachetul sub cămașă, spre pântece,
privi pe fereastră și ieși prin salon și prin ușa gotică. În curte nu era nimeni și nici în
stradă. Întră calm în curtea vecină și, găsind pe Aglae și Aurica, le zise:
-M-am întâlnit cu Otilia, care roagă pe Aurica să se ducă puțin pe la bătrân, să vadă
ce face."105
Obținând ce și-a dorit și anume accesul la o viață mai bună, Olimpia nu-i mai este
necesară, așa că se deberasează de aceasta, cerându-i și obținând divorțul. Iar cireașa de pe
tort o reprezintă căsătoria cu Georgeta.
Având o asemenea mentalitate putem apune că se aseamănă cu oamenii politici din
perioada interbelică, tot pentru sine, nimic pentru ceilalți.
Obținând tot ce și-a dorit de la viață, putem spune că Stănică a devenit un om
împlinit și fericit.

104 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 58
105Ibid, p. 444

– 40 –
Aurica este ,,fata urâtă, bătrână, rea și individioasă, din cauza condiției ei de
mizerie fiziologică."106Este mereu în umbra Otiliei pe care o urâște pentru frumusețea și
succesul pe care îl are la bărbați. Personaj aflat într-o continuă stare de frustrare, mai ales
că nu-și poate găsi un soț, Aurica este sub influența mamei sale de care nu se poate
elibera.
În aceeași situație se află și ceilalți doi copii ai Aglaei : Titi un nătâng și Olimpia o
indolentă, dar și Simion, soțul ei.
Există în roman un grup de personaje care se sustrag viziunii comice, este vorba
despre Pascalopol, Otilia și Felix, care nu apar ca niște ,,făpturi rizibile."107
,,Cel mult, în unele împrejurări, G. Călinescu comentează cu ironie-blândă și plină
de simpatie – tabieturile lui Pascalopol sau neîndemânarea în relalțiile sentimentale de care
dă dovadă Felix. În genere metoda de relatare este exactă, obiectivă, personajul fiind văzut
dintr-o multilateralitate de unghiuri."108
Pascalopol este pentru Pompiliu Constantinescu ,,om subțire, bogat, de distincție
socială și sufletească netăgăduită, de persuasiune amoroasă, oscilând între sexualitate și
afecțiune paternă, providență a tuturor profitorilor, cu bună-știință și elegantă acceptare."109
Călinescu îl descrie astfel : ,,era un om de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși
evitând impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea
pielii și tăietura englezească a mustății cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care
mergea din mijlocul frunții până la ceafă, lanțul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de
stofă fină, parfumul discret în care intra și o nuanță de tabac, toate acestea reparau cu
desăvârșire, în apropiere, neajunsurile vârstei și ale corpolenței."110 Din această descriere
Pascalopol dă dovadă de bun gust, modestie și o mare finețe.
Acesta dorește să o protejeze pe Otilia de oamenii care îi doresc răul, în acest sens
intervenind pe lângă Costache ca acesta să o adopte pe Otilia sau măcar să-i asigure un
venit. Obținând ce și-a dorit și anume căsătoria cu Otilia, dovedește tact atunci când simte
că Otilia nu este fericită și-i redă libertatea.
S-a vehiculat o asemănare între Pascalopol și scriitor, dar acest lucru a fost
dezmințit chiar de însuși autorul : ,,Alții au căutat o identificare între autor și Pascalopol.

106Constantinescu, Pompiliu, G. Călinescu : ,,Enigma Otiliei " în Vremea, an XI, nr. 534, aprilie 1938, Din
presa literă românească, Editura Albatros, 1975, p. 200
107 Damian, S., G. Călinescu- romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 136
108 Ibid., p. 136
109Constantinescu, Pompiliu, G. Călinescu : ,,Enigma Otiliei" în Vremea, an XI, nr. 534, aprilie 1938, Din
presa literă românească, Editura Albatros, 1975, p. 200
110 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 12

– 41 –
Absurd. Nici când a scris și nici acum nu se poate face în plan obiectiv o astfel de analogie.
Autorul, cum am spus, este un entuziast, Pascalopol e un moșier blazat, epicureu, cerșind
de la viață, fără turburarea liniștii și a condițiilor clasei sale, o cât de minimală
satisfacție."111
Personajele din Enigma Otiliei au trasată încă de la început traiectoria devenirii
atingându-și scopurile, astfel Felix își împlinește destinul devenind doctor, Pascalopol are
parte de iubirea Otiliei, Aglae pune mâna pe moștenirea fratelui său, Otilia își trăiește viața
așa cum și-a dorit, Stănică dă marea lovitură și duce viața pe care și-a dorit-o, iar cei trei
copii al lui Aglae își continuă existența monotonă în casa părintească.
Un destin tragic are Costache care moare în timp ce-și proteja banii mult iubiți.
Odată conflictul rezolvat, iar lupta pentru moștenire încetează totul revine la normal, peste
tot și peste toate se așterne liniștea, casa lui moș Costache încetează a fi catalizatorul
întregii acțiuni. Moartea lui Costache reprezintă și moartea imobilului în care acesta a trăit
după cum bine remarca și Felix în finalul romanului ,,Aici nu stă nimeni!"
În Scrinul negru personajele sunt mult mai numeroase, însă doar două ies în
evidență în mod deosebit Ioanide și Caty Zănoagă.
,,Personajul principal păstrează în Scrinul negru o vrajă incontestabilă. Amestecul de
candoare și luciditate, simțul comicului și darul de a exprima plastic repulsiile, ca și
admirațiile, cunoștințele enciclopedice și imboldul juvenil de a vagabonda pe teritoriile
artei, efortul de a amenda etic pornirile spre contemplație și cochetarea inofensivă cu
atitudinea extravagantă și cu paradoxul sunt atribute ale puterii de seducere de care dădea
dovadă autorul, atribute pe care le recunoaștem structurale, organice la alter-ego-ul său
Ioanide."112
Ioanide ca personaj poate fi și puțin caraghios dar ,,un narator nu are dreptul să se
compromită căci pune în primejdie validitatea narațiunii înseși."113 De altfel Ioanide este o
varianta a lui Călinescu ca și Felix din Enigma Otiliei sau Jim din Cartea nunții . În
viziunea lui S. Damian Ioanide detestă fariseismul, mediocritatea, bizantinismul
moravurilor, recunoscându-le ca trăsături ale claselor avute. Drama lui Ioanide constă în
neputința ,,de a armoniza preocupările stelare cu placiditatea și obtuzitatea epocii vechi."114

111 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literatură, București, 1964, p. 304
112 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 171
113 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe eseu despre romanul românesc, vol I, Momente și sinteze, Editura Mi-
nerva, 1980, p. 269
114 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva,București, 1972,
p. 172.

– 42 –
După zbuciumul prin care a trecut la sfârșitul romanului Bietul Ioanide urmează o
etapă de fecundă creație, acesta găsindu-și menirea în viață și anume aceea de a crea o
lume nouă pentru noua categorie socială care se naște. Academician și profesor la Institutul
de arhitectură, acesta muncește cu ardoare la numeroasele proiecte pe care statul i le cere.
Însă înainte de a trece la construirea acestora Ioanide propune demolări gigantice.
Același lucru îl realizează și regimul comunist și anume distrugerea vechilor clase
aristocrații și chiaburii pentru dezvoltarea unei clase de mijloc. Doar că acest lucru nu este
corect, chiar dacă existența acestora a fost în cea mai mare parte una parazitară, nu putem
decide cine există și cine nu. Din acest punct de vedere putem spune că Ioanide este un laș,
nu a încercat să-și ajute vechii prieteni cu toate că era bine văzut de noul regim. Preferă să
se dedice cu totul efortului creator, uitând de tot și de toate. Asemănător omului de geniu
nu se lasă angrenat în mediocritățile vieții de zi cu zi.
G. Călinescu este printre puținii scriitori de la noi care ,,descoperă frumosul în
realul modern și răstoarnă astfel o optică a inhibării."115 El dorește să construiască
adevărate forumuri cu fântăni și coloane înalte, dar în contextul noii epoci renunță și va
construi o cetate care să răspundă nevoilor și aspirațiilor populației. Aici întâlnim influența
clădirilor vechi din Italia pe care scriitorul le-a vizitat în tinerețe.
Ceea ce i s-a reproșat lui Călinescu în Scrinul negru sunt raporturile lui Ioanide cu
lumea nouă. D. Micu reproșează aderența arhitectului la socialism. S.Damian vede în
Ioanide un personaj torturat de ideea înstrăinării omului, totuși ,,Ioanide păstrează însă o
robustețe și o seninătate în atitudine și nu e totuși radical vulnerabil"116 și pretinzând ,,să
judece oamenii după un canon, având totdeauna în față ideeea unei umanități
desăvârșite."117
În plan sentimental Ioanide continuă să fie tentat de misterul feminin și nu
încetează să-și verifice forța de atracție asupra personajelor feminine din viața sa. Mini
,,simbolizează varianta ingenuă a pornirilor erotice, superioară însă «prozaismului» suavei
Erminia."118 Mihaela, sora lui Mimi reprezintă ispita fizică a frumuseții feminine pasivă și
docilă iar Cucly iubirea carnală.
Pentru Ioanide amorul reprezintă, o necesitate neîntreruptă a vieții afective. Ioanide
consideră dragostea pentru Mimi o protecție plină de cele mai sublimate gânduri.

115Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 223.
116 Ibid., p 194.
117 Ibid., p195.
118 Ibid. ,p.177.

– 43 –
Totuși, sentimentul e pasional și nu e scutit de frământări și dubii. Dragostea aceasta este
proiectată în imaginația lui Ioanide, acesta visează cu ochii deschiși cum ar fi să o ia în
brațe, să o sărute sau să o alinte. În realitate raporturile profesor – secretară sunt cele
normale, Mini inspirăndu-i un respect paralizant. ,,Ioanide îi lua singur brațele subțiri, dar
bine șlefuite, și le ducea în jurul gâtului său ; Mini atunci îl cuprindea de gât, fără a-l
strânge prea tare, iar Ioanide îi săruta, aplecându-și puțin capul spre dreapta, încheietura
cotului stâng. Așa se petreceau lucrurile în reverie. Când însă ziua Ioanide întâlnea pe
Mimi, nu-i dădea nici o importanță deosebită, nu simțea nimic mai mult decât obișnuita
simpatie pentru o colaboratoare zeloasă."119
,,Sunt pline de autenticitate momentele de confuzie a planurilor, când secretara
pătrunde fără voie în ținutul visărilor și, uluită, nu descifrează legătura dintre cuvintele
murmurate de arhitect."120 Pe Mihaela, Ioanide o înscrie în galeria sculpturilor lui
Michelangio, închipuind-o ca o zeiță a pădurilor virgine, o nouă Diană. La bătrânețe
puterea de seducție asupra femeilor a crescut considerabil, ochii lui fixați asupra femeilor
nu sunt nerușinați, nici iscoditori sau rugători, ci posesivi, cu seninătate și afecțiune. Nu
este obișnuit să nu i se răspundă la chemări și nici nu are parte de așa ceva. Pentru Madam
Farfara Ioanide fiind ,,un monstru de seducție".
Este inevitabile apariția unor semne ale geloziei între admiratoarele marelui
seducător însă acesta le risipește cu ușurință. Femeile din viața lui îl înțeleg și reușesc să
coexiste în liniște, iar Mimi, Elvira și Mihaela o îngrijesc pe Cucly atunci când aceasta este
bolnavă.
Singura iubire statornică din viața lui o reprezintă Elvira pe care iubit-o de la
început, ea reprezintă familia, punctul de sprijin al acestuia, care i-a fost mereu alături, l-a
înțeles, l-a ajutat și l-a iertat. Ioanide spunând despre aceasta : ,,ea deține sufletul meu din
tinerețe, ea m-a însoțit în victoriile și înfrângerile mele, ea a rămas pentru mine
neschimbată, pururi tânără. Pe ea o iubesc. "121 Aceasta este tolerantă cu escapadele
amoroase ale soțului ei, înțelegând poate că un creator are nevoie de muze pentru a putea
crea.

119 Călinescu, G. , Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva, București, 1982, p. 108
120 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, p. 177
121 Călinescu, G. , Scrinul negru, vol 2, Editura Minerva, București, 1982, p. 150

– 44 –
Ioanide ,,o iubește și o stimează pe Elvira, o adoră spiritual pe Mini («o prietenie
delicată nu e adulter») și aproape marital și totuși patern, pe Cucly, o contemplă cu ochi
păgâni pe Mihaela și ar dori de aceea ca toate să fie lângă el."122
Moartea celor doi copii ai lui Ioanide îl fac să-și dorească copilul cu Cucly, văzând
în acesta un urmaș care să-i ducă mai departe munca. Spre dezamăgirea lui, Cucly nu
păstrează copilul, iar totul revine la normal.
Călinescu nu realizează un portret corespunzător cu detalii concrete și directe
pentru femeile din viața lui Ioanide, acestea fiind caracterizate mai ales prin temperament
și atitudine.
Străin de meschinăria amicilor săi intelectuali, Ioanide îi domină prin avânt
vulcanic, prin ingenuitatea și luciditatea actelor, prin integritate morală. Relația arhitectului
cu ajutorul său Butoiescu este asemănătoare cu cea dintre omul superior și însoțitorul său,
în mecanismul acestei relații se ivește o formă a devoțiunii, care transformă treptat
admirația în înțelegere. Acesta din urmă devine opac la orice încercare de abatere de la
deprinderi. Ioanide nu are nici un discipol, căruia să-i împărtășească cunoștințele sale. La
fel ca și scriitorul, Ioanide resimte dureros faptul că nu este înconjurat de tineri care să-i
poarte mai departe stindardul.
Caty Zănoagă este personajul pe care Călinescu îl conturează cu ajutorul
scrisorilor găsite în scrin pe de o parte iar pe de alta din relatările celorlalte personaje care
au cunoscut-o. Ea reprezintă o Otilie matură.
Pe lângă cele două personaje principale mai întâlnim două grupuri compacte cel al
aristocraților conduși de prințesa Hangerliu , și al intelectualilor care caută prin diferite
miljloace să se adapteze la realitățile existente.
Fiecare dintre personajele care aparțin clasei aristocraților este prezentat cu lux de
amănunte cu ocazia înmormântarii lui Caty Zănoagă și mai apoi la talcioc, poveștile unora
dintre ei, scriitorul dezvăluindu-le pe parcursul romanului. Personajele sunt prezentate mai
întăi colectiv apoi individual ,,pe drumul de care vorbim venea într-o după-amiază de
decembrie a anului 1950, dinspre strada Băneasa Ancuța, o ceată de vreo douăzeci de
persoane, bărbați și femei, într-o coloană de câte doi. (…) Cu greu un spectator neinformat
și-ar fi putut da seama cine sunt acești oameni. Unii păreau lucrători sau sau mici
impiegați, alții aproape cerșetori, câțiva erau îmbrăcați mai bine, dar în veșminte prea

122 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 181

– 45 –
uzate, unul din ei, însă se remarca printr-un palton îmblănit și prin căciuliță de lutru și arăta
a fi un personaj important."123
O trăsătură comună a acestora o reprezintă încrederea nestrămutată că totul va
reveni la normal, că vremurile trecute se vor întoarce.
Costică Prejbeanu, trăiește în concubinaj cu madam Carcalechi în condiții mizere,
Zenaida Manu are aparența unei cerșetoare, umblând tot timpul cu un săculeț unde are o
strachină. Contele Iablonski este contabil, vânzător, hamal sau ține locul la cozi fără să-i
pese prea mult.
Toți acești nobili îi dau ascultare prințesei Hangerliu, investind-o pe aceasta în
conducătorul lor de drept. Totuși concepțiile acesteia relevă stupiditatea, necunoașterea
vieții dar și un mod învechit de a gândi. Cu astfel de reprezentanți nu-i de mirare declinul
pe care l-a cunoscut această clasă socială.
Între cele două grupuri pendulează cu eleganță Gaytany, care reușește o perioadă
să trăiască la fel de bine ca și înainte de instalarea noului regim. ,,Dacă la Gaittany inerția
conveniențelor e de un ridicol amuzant, Suflețel și mai ales Hagienuș depășesc cadrul
jovial, pătrund în universuri delirante de infern."124
Un alt personaj întâlnit în roman este Saferian Manigomian, comerciant evreu,
prieten al lui Ioanide, al cărui sfârșit este tragic. Fiica sa Sultana reușește să se adapteze
realităților vremii și continuă munca tatălui său.
Gavrilcea e un conspirator înăscut, cu un calm nebun în fața pericolului, o
înfrunatare molatecă a morții deoarece forța lui e necenzurată de îndoieli. El exercită
asupra aristocraților o oarecare fascinație. Multe episoade din Scrinul negru arată că
fanatismul crud al lui Gavrilcea e un revers al parvenitismului de tip vulgar.
Hergot, personaj întâlnit și în Bietul Ioanide are parte de o experiență de domeniul
absurdului.Fiind mobilizat ca doctor primește sarcina de a evalua situația spitalelor din
spatele frontului. Stând în gazdă la o familie de evrei este confundat cu unul dintre aceștia
și luat prizonier. Va muri strigând ,,-Sunt român!", ucis de mitralierele centurionilor.
Un alt grup de personaje îl reprezintă oamenii noi pe care îi găsim în jurul lui
Ioanide. Aceștia sunt muncitorii și reprezentanții noului regim care doresc să schimbe fața
societății în care trăiesc.

123 Călinescu, G., Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva, București, 1982, p. 6
124 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 102.

– 46 –
Călinescu aspiră în arta portretului să depășească unidimensionarea balzaciană,
unele din personajele sale având o structură morală mai complexă. Gulimănescu nu este
văzut ca un ,,spirit malign"125 ci și ca arivist avar, cu vulgaritatea unui negustor chiabur.
Acesta adună în casa sa medicamente străine, cutii de cacao sau cutii de lapte condensat.
Există și personaje care nu au această complexitate morală, ele fiind caracterizate prin
,,liniaritatea fără accident a trăsăturii unice"126 Este cazul lui Gaittany, Gavrilcea sau
Smărăndescu.
,,Autorul Scrinului negru, în ciuda viziunii satirice, înclină să identifice în personaj
o personalitate, deci o individualitate complexă, fiind interesat cu pasiune de spectacolul și
de dinamica acestei personalități, de logica și de chimia sa intimă.
Această dispoziție a romancierului nu este străină de maniera exhaustivă, cu
aspirații spre totalitate, a istoricului literar, intercomunicațiile dintre cele două ipostaze ale
lui G. Călinescu fiind de asemenea putere de analiză, de fantezie și de disociere.127
Personajele lui Călinescu sunt citadini care circulă în sfera artei, culturii și științei.
Dacă intelectualii, exceptându-l pe Ioanide, sunt ,,armonic necreatori"128,pregătirea lor
profesională nu poate fi contestată. Clasicistul Panait Suflețel și orientalistul Bonifaciu
Hagienuș aveau ,,lenea muncii obligate", arătându-se adânc neproductivi, în schimb
competența lor era de prim ordin: cele două coli întocmite în doi ani de Panait Suflețel din
,,corpul de inscripții latine din Dacia " erau ,,ireproșabil sub raport științific ", iar Hagienuș
în orientalistică ,,știa tot ce se putea ști, fiind extrem de disociativ". Disocierea între ceea
ce erau și ceea ce ar fi putut fi acești intelectuali se află sub un regim de ironie din partea
scriitorului. Sub aspect intelectual, raportul esență-aparență, vizează absența conștiinței
intelectuale, disoluția individualistă necreatoare a intelectualului.
,,Dincolo de ridicolul comic al unui Suflețel, care trăiește cu spaima evenimentului
politic și se ascunde prudent în citate de erudiție clasicistă, dincolo de patetismul iremedial
comic al unui Hagienuș, cufundat în studiile orientale ca într-un viciu ocult, se conturează
tragicul capitulării intelectuale, care solicită iremediabil ironia călinesciană. Capitularea e
perfectată demult, opțiunea pentru comodități fiind esențială."129 Aceștia nu au tonusul și
conștiința intelectuală. Hagienuș posesor al atător cărți rare și având la activ numeroase
călătorii în străinătate, atunci când trebuie să scrie o mică notă arheologică în zece ani, se

125 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, București, 1980,
p. 158
126 Ibid., p. 159
127 Ibid., p. 159
128 Ibid., p. 161
129 Ibid., p. 161

– 47 –
plânge constant de dificultățile studiului, de lipsa de concurs. Iar cei din jurul său se
complăceau în această situație.
,,Călinescu demonstrează de fapt incompatibilitatea dintre idealul intelectual și
idealul arivistic, creând multiple ipostaze ale unui Mitică intelectual care extorcea profit
din propria sa sterilitate."130
La Hagienuș și Gonzalv Ionescu întâlnim un cult al familiei, dacă primul concepe
sufletește un etern prezent familial, trăind în cultul nevestei decedate, la cel de-al doilea
fixația familistă e pe linia progeniturilor.
Un rol important îl are timpul, ca mijloc de caracterizare în portret, în arta
construcției personajelor. Acesta se reflectă în operă în modalități multiple : ,,timpul
istoric, cu fiziologia claselor și a generațiilor în etape diferite ale istoriei ; timpul
demiurgic, al creatorului în raport cu istoria, cu arta și cu propria sa condiție
biologică ; timpul fizic, cu pictura avariilor în natura umană și în lumea obiectelor ; în fine
timpul categorie gramaticală, ca tehnică artistică sau ca mod genetic al ironiei
călinesciene."131 Ioanide creează pentru a-și putea lăsa amprenta pe pământ, pentru a avea
conștiința realizării unui lucru durabil care să reziste timpului.
Viața omului în destinul lui Ioanide prezintă un oarecare raport cu timpul. În primul
rând detașarea lui Ioanide de contingent, exprimă, dincolo de raportul cu
societatea, raportul cu timpul pe linia aceleiași aspirații a lui Ioanide de a se dedica creației.
Omul este însă sensibil la lucrarea vremii, înregistrând-o cu o percepție deosebit de
precisă și de materială, în care se trădează deopotrivă artistul, filozoful și savantul. Avariile
timpului, pe care le constată la alții, îi comunică propria fragilitate, de aceea acesta va
întârzia rareori în contemplarea lor.
,,Ioanide va practica chiar o o cochetărie sui-generis cu timpul, un fel de terapeutică
esențială, în care raderea capului, pentru a neutraliza albirea, este actul prim și în același
timp simbolic."132 Vârsta biologică și spirituală pe care vrea s-o permanentizeze este
maturitatea activă, creatoare.
Despre acțiunea timpului asupra omului Călinescu preciza în 1963 că ,,nu am
socotit niciodată că mă îndepărtez de cea mai tânără generație, am mers împreună cu ea.
Când un copac se ridică în sus și dă frunze în fiecare an își închipuie că e de aceeași vârstă
cu păsărille care se adună în crengile sale. Nu încape îndoială: sunt tânăr, mă recunosc în

130 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, București, 1980,
p. 162
131Ibid., p. 170
132Ibid., p. 177

– 48 –
cei tineri care-mi vorbesc de ziua de azi și de mâine, și mă agasează senilii care au
fixațiunea trecutului ."133
Implicarea sensibilă a timpului devine un mod de a creea și portretul lui Pascalopol.
Față de celelalte personaje nu are nimic grotesc sau comic, deoarece e înobilat prin
luciditatea față de timp, care-i definesc de fapt drama.
În conturarea personajelor Călinescu dovedește un simț de observație foarte ascuțit.
Descrierea fizicului nu se realizează numai printr-o mare diferențiere ci cuprinde
întotdeauna sugestii complexe despre natura morală a personajului și modul său intim de
viață.
Personajele călinesciene îmbătrânesc, resimțind trecerea timpului într-un mod
caracteristic fiecăruia din ele.
Cele mai reușite portrete nu sunt ale persoanajelor tinere, pentru Călinescu
,,monomanul și arivistul intelectual, aristocratul"134 nu prezintă interes decât la vârsta când
acționează automatismele, ticurile, când personalitatea acestuia este pe deplin consolidată.
Un Hagienuș tânăr nu ar avea aceeași profunzime, ar fi inexpresiv în toate privințele.
Îmbătrânirea, devenită mod de a caracteriza, e elocventă prin simpla observare a
fizicului și a vestimentației. Călinescu precizând că ,,ceea ce atrage atenția asupra
îmbătânirii unui individ este metamorfoza vestimentară. Femeile care se simt bătrâne
renunță de bunăvoie la orice rezistență și-și fac o uniformă voluntară de senile. Bătrânii
pun vată în urechi, ies cu pardesiu în mijlocul verii și-și compun o facies de
valetudinari."135
De mare sugestie și aplicație portretistică este notarea procesului involutiv la
madam Valsamaky-Farfara. Dacă în Bietul Ioanide mai putea încă să-și ascundă semnele
îmbătrânirii, în Scrinul negru , aceasta pierde lupta cu timpul, iar îmbătrânirea nu mai poate
fi ascunsă.
Manevrele tactice de a masca involuția devin unica preocupare a personajului,
sugerând nu atât tragicul îmbătrânirii, cât ridicolul tragic al facilității morale și al atitudinii.
Nimic nu poate opri acest proces, care cunoaște o evoluție mai rapidă la femei decât la
bărbați.
Toată arta femeii bătrâne, care, datorită educației mondene și superficialității
morale, nu vrea să se recunoască ca atare, constă în a ascunde pentru alții ravagiile

133 Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literatură, București, 1964, p. 429
134 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, București, 1980,
p. 186
135 Ibid., p. 187

– 49 –
timpului aupra-i. ,,Nota satirică călinesciană irumpe din considerarea tuturor rațiunilor
tactice ale eroinei și din notarea cu precizie și din multiple unghiuri a efectelor ineficiente
ale aplicării acestor manevre."136 Este cazul acoperirii gâtului unde semnele îmbătrânirii
erau vizibile cu bijuterii scumpe, dar acest lucru nu o ajută prea mult.
,,Descrierea exterioară a personajului, portretul și gestul fizic tind să depășească,
prin minuțiozitate și uneori prin expresivitate, maniera balzaciană. Personajul ni se
dezvăluie la G. Călinescu ca un univers luminat de toată orbita sa și în care elementul de
particularitate intimă, urmărit cu o asiduitate clinică, exprimă sugestiv generalul moral și
spiritual."137

3.2. Etapele și sensul inițierii (cuplul Felix / Otilia)

Felix și Otilia cele două personaje principale din Enigma Otiliei reprezintă
întrupări ale ingenuității și vibrației adolescentine, care exprimă tulburătoarea realitate a
vârstei, a noviciatului în viață, a descoperirii dragostei și a vocației.
Ei sunt orfani în căutare de părinți, dar care răzbat în viață fără ajutorul acestora și
,,nu devin victime ale ambianței tutelare."138 Prin cele două personaje autorul își exprimă
încrederea în posibilitatea capacității morale de a rezista unui mediu nociv și degradant. În
contrast cu cei doi, mizeria morală a celorlalți este mai bine pusă în evidență.
Felix Dima este tânărul absolvent de liceu care sosește la București pentru a-și
continua studiile. La începutul romanului scriitorul realizează o descriere a acestuia
surprinzând notele caracteristice care-i vor marca existența ,,un tânăr de optsprezece ani,
îmbrăcat în uniforma de licean (…). Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un
veșmânt militar, iar gulerul tare și foarte înalt și șapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc și
elegant. Fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina juvițelor mari de păr
ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului
corectau printr-o notă voluntară întâia impresie."139
Ion Bălu vede în acesta ,,omul superior în fază potențială, deschis virtualităților,
care-și canalizează întreaga activitate cu o încordare tipic balzaciană a voinței spre realiza-

136Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, București, 1980 ,p.189
137 Ibid., p. 192
138 Ibid., p. 68
139 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 5

– 50 –
rea unui țel anume."140 Firea echilibrată și simțul înăscut al disciplinei îl vor feri de excese.
El va locui în casa unchiului său Costache Giurgiuveanu, care după moartea părinților a
devenit tutorele său.
Romanul Enigma Otiliei poate fi romanul inițierii lui Felix, greutățile prin care va
trece îl vor ajuta să devină un om mai bun și să înțeleagă viața altfel. Naiv și fără experi-
ență de viață, Felix are o singură dorință să studieze medicina și să devină un doctor strălu-
cit. El se înflăcărează când vorbește despre datoria generației lui de a face o muncă con-
structivă. Încă din primul an de facultate dovedește cât este de hotărât în realizarea plan-
ului său astfel că studiază intens și chiar publică un articol într-o revistă de specialitate.
Faptul că nu este apreciat de colegii săi pentru aceasta, îi rănește amorul propriu dar
aceasta nu va face decât să-i întărească caracterul, să vadă adevărata față a oamenilor dar
și să-l stimuleze să învețe mai mult, ca și scriitorul de altfel.
Călinescu nu insistă asupra formației lui intelectuale decât în măsura în care
,,e nevoie să-i definească aspirațiile și categoria inteligenței."141
La intrarea în noua lui familie Felix se simte stingher, însuși Costache nu-i face o
primire călduroasă, mai să-l dea afară din casă. ,,Rămas singur, Felix căută o scăpare din
această ciudată situație și se retrase spre fundul odăii, unde, în semiobscuritate, se zărea o
canapea de plus roșu."142 Cea care îl ajută și-l primește cu brațele deschise este Otilia, pe
care tânărul o vede ca pe o soră la început, dar apoi sentimentele devin mai puternice și se
transformă în ceea ce Felix crede că e iubire. Prima data când o vede pe aceasta este pe
scări ,,cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până la umeri"143,apoi este
realizată o scurtă descriere a acesteia ,,fata, subțiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă
pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri."144 Se re-
marcă mai întâi tinerețea fetei, apoi situația materială bună de care dispune.
Otilia este fata vitregă a lui Costache Giurgiuvenu, fiind cu câțiva ani mai mare
decât tănărul ei prieten, ea dovedește maturitate, înțelegere a mecanismelor după care lu-
mea funcționează și mai ales se cunoaște pe sine. Toate acestea îi lipsesc prietenului ei care
este un novice așteaptând să fie ințiat.

140Bălu, Ion, G. Călinescu, Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 167.
141Constantinescu, Pompiliu, G. Călinescu : ,,Enigma Otilie", Vremea, an XI, nr.534, aprilie 1938, în Din
presa literară românească (1918-1948), Editura Albatros, 1975, p. 198.
142 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 13
143 Ibid., p. 11
144 Ibid., p. 11

– 51 –
,,Fata trece de la o stare la alta, obișnuită să i se îndeplinească toate dorințele.
Acțiunile se succed atât de neașteptat, încât bietul Felix e de la început în derută. O vede
cântând la pian, apoi alergând prin curte, mâncând batoane de ciocolată, întreținând con-
vorbiri agreabile, inconsistente, cu primul vizitator, punând deodată întrebări dezarmante,
sclipitoare, ca, distrasă, să recadă în banalitate." 145 Chiar camera acesteia este o oglindire a
personalității sale. ,,În apropierea ferestrei se afla o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile și
cu multe sertare. Sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară în felurite
grade, și-n ele se vedeau, ca niște intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăși de mătase
mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase,
unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa
de toaletă, ca într-o cabină de actriță, dovedind graba cu care Otilia le mânuia."146
,,Otilia este indicele de modernitate artistică al romanului și centrul luminos al
lumii acestuia."147 Treptat tânărul student se lasă angrenat în rutina noii lui familii, cu
certurile și micile bucurii, la care participă. Cu timpul începe să cunoască adevăratul
caracter al persoanelor de lângă el, doar Otilia rămânând o enigma pentru el, pe care nu o
va putea înțelege decât poate parțial, atunci când Pascalopol îi va arăta peste ani o
fotografie cu aceasta. Devenind centrul vieții lui va încerca față de aceasta o atracție din
ce în ce mai puternică. ,,Simțea o ciudată nevoie a prezenței fetei, și adesea nu putea
adormi. Din grădina de jos, când se adunau seara obișnuiții partidei de tabinet, auzea
aproape numai glasul Otiliei. Când fata urca vijelios sau când îi vorbea, avea
trăsărituri."148
Simte gelozie față de bărbații care se apropie de Otilia, dorind ca aceasta să-și
îndrepte privirile doar asupra lui. Sentimentele față de Otilia se schimbă rapid, acum o
urmărește pe Calea Victoriei suspectând-o că se întâlnește cu Pascalopol, ca în secunda
următoare după o discuție cu aceasta să aibă iarăși încredere oarbă în ea. ,,Seara, Felix
simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia, sentimentele profunde care îl
mistuiau în legătură cu ea. Neavând însă pe nimeni,deschise un caiet gol și scrise pe el :
,,Trebuie să stimez totdeauna pe Otilia și să am încredere în ea."149

145 Damian, S., G. Călinescu-romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 138
146 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 22
147Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, 2009, p. 130
148 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 54
149 Ibid., p. 63

– 52 –
La moșia lui Pascalopol într-un elan de efuziune scrie pe foi de hârtie : ,,Otilia, Otilia,
Tilia, Tili"150, ca un școlar îndrăgostit.
,,Dragostea îi dezbină pe cei doi barbați și minează coaliția împotriva lui Stănică și
a Aglaei. Aceeași iubire pentru Otilia îi face însă ca în momentele de primejdie să se
apropie, să ia măsuri de prevedere în comun."151 În momentul când își dă seama că o iu-
bește pe Otilia ar vrea să-i facă o confesiune dar nu știe cum și nici Otilia prin faptele și
gesturile sale nu-l ajută deloc. Se hotărăște să-i scrie o scrisoare în care să-i declare senti-
mentele sale, însă neprimind nici un răspuns la aceasta se comportă ca un copil alintat și
fuge de acasă. Când Otilia îl găsește Felix dorește cu orice preț să afle dacă este
iubit. Confirmarea primită din parte Otiliei stârnesc în acesta un cumul de
sentimente, făcându-l chiar să o ceară în căsătorie. Cu toate aceste Otilia este lucidă și-i
explică realitatea. ,,Pe cine avem noi? Pe papa numai. Papa e bătrân, ascultă de tanti Aglae.
Nu m-aș mira, deși țiu la el, să mă lase pe drumuri. Nu sunt așa de orbită să nu-mi dau
seama ca pot aștepta și ce nu de la papa."152
Otilia însă consideră că toți bărbații tineri și bătrâni sunt niște copii și ca atare are o
atitudine mai precaută și calculată, nedorind să facă ceva ce ar putea regreta amândoi.
Ea trebuie să gândească pentru amândoi și de aceea înțelege că ea nu ar putea fi pentru
Felix decât o piedică .
,,Parodiind elanul sentimental al lui Felix, Otilia îl temporizează ca o moralistă
blazată : «Am visat pentru tine glorie, avere, îți căutam cu gândul o fată drăguță blândă. Nu
m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, eu sunt pentru oamenii
blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca Pascalopol.»"153
Departe de ea, dispar indiciile nefavorabile, motivele de frământare, și Otilia
rămăne o făptură fragile, candidă, neajutorată, însă atunci când e lângă el, acesta nu e con-
vins că atențiile fetei sunt semne ale dragostei.
Există o incompatibilitatea, în cea ce privește rolul femeii, între cei doi. Dacă
pentru Felix aceasta trebuie să fie o soție credincioasă care să-și sprijine necondiționat
soțul, Otilia nu se vede în această postură, ea dorește să fie liberă, să cunoască lumea, să
călătorească.

150Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 82
151 Damian, S., G. Călinescu-romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1972,
p. 137
152 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 118
153 Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura ART, 2009, p. 130.

– 53 –
Neastâmpărul ar fi cuvântul cheie care ar putea să o caracterizeze pe tânăra fată.
Trăind de mica într-o familie unde a fost obișnuită cu un stil de viață ridicat, ea nu poate
concepe o altfel de viață, la acest lucru adăugându-se poate și o moștenire genetică.
Moartea mamei la o vârstă fragedă nu i-au schimbat concepțiile despre viață ci doar au
făcut-o să se adapteze noilor condiții, căutând protecția lui Pascalopol. Dorința Otiliei de a
avea o viață fără griji este curând înțeleasă și de către Felix. ,,De ce Otilia să se
umilească ? Îi va da el ce-i trebuie. Luă hotărâri eroice, să câștige, să facă daruri Otiliei.
Curând își recunoscu singur naivitatea. El însuși n-avea nici un ban, și, dacă nu l-ar fi ținut
moș Costache, n-ar fi avut ce mânca."154
Față de cei din jur își manifestă dragostea în mod diferit pe Costache îl înțelege și
nu-i reproșează indecizia acestuia în a-i asigura un venit, pe Pascalopol îl îndrăgește ca pe
un protector iar pe Felix ca pe un frate.
Pe acesta din urmă pretinzând că îl iubește «în mai multe feluri», în acest sens, sen-
timentul ei este prin urmare, polimorf.
Fata are uneori atitudini «băiețești», îi lipsesc, oricum, supușenia «feminină» și
«respectul față de bărbat» (prezente din belșug la Georgeta) și își permite familiarități
care, în cazul altor femei se obțin greu (tocmai pentru că exclude inocența ludică)."155
,,Aflată la o vârstă a adolescenței, Otilia poate parcurge stările cele mai diverse,
fără să depună vreun efort de adaptare. Efuziunile de tandrețe și cochetărie feminine
alternează cu momentele solemne, în care Otilia hotărăște și are inițiativă. Ceea ce o
satisfice este gândul că e liberă, că în jurul ei sunt oameni gata să-i îndeplinească toate
capriciile. Costache apare ca un satelit al voinței ei (…) Pascalopol răspunde la orice
chemare, Felix îi jură credință veșnică."156 Totuși această libertate este atât de efemeră și în
orice moment ar putea dispărea. În acest context acțiunile Otiliei nu fac decât să estompeze
realitatea, să mențină un miraj.
Ion Bălu consideră că în Felix ,,sălășluiește sâmburele omului superior, de
timpuriu orientat spre o activitate pozitivă în care rolul esențial îl joacă voința" iar ,,Otilia
îl înțelege, dar intuiește și puțina lui pricepere în materie feminină"157 prin ea răsunănd
vocea Cătălinei. Pascalopol poate fi la rândul său un Cătălin care o înțelege pe tânăra
femeie și o atrage prin maturitate, generozitate și mult tact. Dar spre deosebire de Cătălina,

154Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 121
155Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p.131
156 Damian, S., G. Călinescu –romancier, Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva, București, 1971,
p. 138
157Bălu, Ion, G.Călinescu ,Spectacolul personalității, Ed. Fundației Culturale Ideea Europeană, București,
2004, p. 167

– 54 –
Otilia nu va rămâne cu nici unul dintre cei doi, alegând să-și trăiască viața departe de
aceștia.
Un moment important în inițierea lui Felix îl reprezintă momentul când realizează
că fără bani nu-i va putea oferi Otiliei viața pe care aceasta și-o dorește. Uneori tindem să
credem că în dragoste nu avem nevoie de bani, că sentimentele sunt de ajuns, dar nu este
așa. Felix pentru a ține lângă el o femeie precum Otilia are nevoie și de bani. Dar el nu
înțelege că nu doar banii îi lipsesc ci și timpul de care Otilia are nevoie. Fiind ocupat cu
studiile nu-i va putea oferi alesei lui plimbările, vacanțele la care aceasta visează. Pentru
barbați timpul curge altfel, dar pentru o femeie timpul se sfârșește la 30 de ani.
Despre timp chiar Otilia îi explică efectele acestuia asupra existenței femeilor.
,,Singura noastră formă de inteligență ,mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câțiva ani
de existentă, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai am de trăit, în înțelesul adevărat al
cuvântului ? Cinci, șase ani ! Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz, o
să devin agitată ca Aurica, imposibilă. Când ai venit tu eram o fetiță, și acum, după atât de
scurt timp, sunt bătrână."158
Felix este un idealist, aflându-se la vârsta când nu poate lua hotărâri capitale în
viața lui, bărbații maturizându-se mai greu. Îubirea este problematizată ca într-un roman
expresionist. ,,Când Felix o sărută cu patimă pe Otilia, aceasta îl învață să o sărute
delicat. Când îi analizează palma și vede că va avea șapte copii, se sperie. Reacția ei devine
o motivație pentru a-l respinge pe Felix. Când Otilia ,sufocată de grosolăniile clanului
Tulea, pleacă cu Pascalopol la Paris, Felix, derutat, are o scurtă aventură cu Georgeta și-i
pare că a trădat-o pe Otilia."159
Unul dintre personajele care-l vor ajuta pe Felix în inițierea lui va fi Georgeta ,,fată
faină" după spusele lui Stănică, care-i va prezenta tânărului o altă lume. În spatele feței
zâmbitoare se află totuși o drama. A fost pervertită de mama vitregă, trebuia să se
căsătorească, doar că viitorul ei soț s-a căsătorit cu mama ei vitregă, acest lucru ducând la
moartea tatălui ei. Între cele două femei din viața lui Felix există asemănări, ambelor
plăcându-le luxul și viața dar și deosebiri, astfel Georgetei nu i-ar displăcea viața de
familie, iar Otilia este o fată cuminte.

158 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 463
159Alexandrescu, Emil, Gavrilă, Dana, Literatura română în analize și sinteze, Editura Asociația obștească
Priceps, Chișinău, 2001, p. 405.

– 55 –
Atunci când se simte vinovat că a înșelat, Georgeta îl liniștește spunându-i că poate
fi credincios unei femei făcându-i mici infidelități cu o alta, acest lucru fiind un fel de
prețuire prin comparație .
Cu fiecare nouă etapă parcursă piesele de puzzle încep să se combine pentru a-i
oferi astfel inițiatului o vedere de ansamblu asupra lumii. Toate experiențele pe care le
trăiește vor contribui la maturizarea tânărului Felix.
Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îi tulbură liniștea dar în același timp îi va căli
caracterul arătându-i încă o data că lumea nu este așa cum crede el. Iese mai des în
lume, cunoaște alți oameni, pătrunde în alte medii cum ar fi localul lui Iorgu. Acest lucru îl
va ajuta și în viitoarea lui carieră de medic.
Relațiile pe care tânărul le are cu tutorele său îl vor influența în mod inevitabil.
Daca în timpul vieții lui moș Costache nu știa exact ce avere are, după moartea acestuia
află că are o situație materială destul de bună. De altfel Felix și-a făcut o părere despre
tutorele său încă de când a găsit carnețelul cu sumele pe care i le impunea pentru constui-
rea noii case, dar și cheltueli inventate.
Stănică Rațiu își va pune și el amprenta asupra formării lui Felix, prin felul lui de a
fi cu bune și cu rele.
În ceea ce privește relația cu Otilia, aceasta ar fi vrut să rămână cu el și de aceea îl
testează de două ori, prima data după ce se întoarce de la Paris, iar a doua oară după
moartea lui moș Costache. Prima data, Felix îi mărturisește că nu poate concepe să fie al
doilea, iar femeia o înțelege ca tovarășă a aspirațiilor sale. Otilia îi reproșează că nu cuno-
aște sufletul feminin, deoarece fetele admiră băieții serioși, dar îi preferă pe cei mediocri.
Tot ea reflectă : ,,Îl iubea, într-adevăr pe târăr. Totuși simțea că Felix nu era pentru
ea. Îl admira, îi purta grijă ca o soră, dar ținuta îndârjită a acestuia în viață o înfricoșa. Deși
tânăr, Felix avea priviri prea bărbătești."160
A doua oară când Otilia încă mai oscila între a rămâne cu Felix și a pleca cu
Pascalopol, răspunsul primului o face să ia hotărârea potrivită pentru amândoi. Felix nu
poate renunța la cariera sa pentru iubirea Otiliei, pentru a pleca cu ea în lume. Chiar dacă
tot el i-a propus Otiliei să fie împreună renunțând la studiile sale, acest lucru nu a fost
acceptat de tânăra fată. Asta deoarece în timp Felix i-ar fi reproșat nerealizarea lui
profesională. Pascalopol este în acest fel cel potrivit pentru ea, acesta reprezentând bărbatul
experimentat, ajuns într-o poziție socială din care îi poate satisfice orice capriciu.

160 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 432

– 56 –
Pentru Otilia bogăția nu este totul, mai are nevoie și de ,,răbdare și bunătate".
Pentru Otilia ,,căsătoria unui bărbat adevărat trebuie să vină ca o «cumințire» după
acumularea unei experiențe erotice bogate nu și cea a unei femei comme il faut."
Drama Otiliei constă în faptul că ea este conștientă de propriile defecte, dar nu le
poate înlătura și nici nu dorește să le înlăture.
Chipul fetei nu e idilizat decât în imaginația lui Felix. Totul se sfârșește așa cum era
de așteptat, iar ultima piesă de puzzle întregește imaginea : ,,Cine a fost în stare de atâta
stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor."161 Plecând
fata îi va face un serviciu lui Felix, deoarece dacă ar fi rămas împreună ambii ar fi fost
nefericiți.
,,Spre deosebire de cuplul virtualmente marital din Cartea nunții, cei doi tineri din
Enigma Otiliei alcătuiesc «un cuplu al inocenților » (Nicolae Balotă) incomparabil mai
pregnant. Primul roman călinescian falsează, ratând prin grandilocvența happy-end-ului,
semn că împlinirea erotică nu prea cadrează cu împlinirea estetică. Celălalt reușește însă
inclusiv prin suspendarea împlinirii, prin negativul ei, prin proiectarea într-o lume
deliberat «anacronică».162

3.3. Personajul burghez surprins în diacronie (Caty Zănoagă)

Caty Zănoagă este unul din personajele principale din romanul Scrinul negru . Ea
se sustrage viziunii ironice pe care Călinescu o are asupra aristocrației. Prin acest personaj
este realizată suprapunerea planurilor temporale, procedeu de modernitate în roman.
Jurnalul ținut de Caty introduce perspectiva trecutului, a perioadei când aristocrația încă
,,se mai situa într-un timp al ei în raport cu timpul romanului, care e cel al pulverizării
politice și economice a clasei."163 Ieșind în afara celor două regimuri tipice în care
scriitorul își tratează personajele feminine, unul ironic distant, celălalt ideal, Caty aspiră a
fi cea mai complexă și mai patetică eroină din personajele lui Călinescu.
,,Călinescu atinge o anumită maturitate de evocare a femeii, realizând un personaj
care nu e văzut doar prin amprenta clasei sale sau în liniatura severă și caricaturizată a

161 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982, p. 469
162 Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, 2009, p. 128
163 Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Editura Minerva, 1980, p.132

– 57 –
tipologiei morale pe care o reprezintă. Este o eroină vie, complexă și reală, care se mișcă și
acționează convingător, angajând o bună parte din materia viabilă a romanului."164 Caty
Zănoagă este o madame Bovary care reușește să-și îndeplinească dorințele. Bovarismul ei
constă într-o senzualitate fremătoare, într-o mare poftă de viață, având ca obiect modul de
viață aristocrat și cosmopolit. ,,Flaubertianismul devine mai curând adoptat de autor în
prezentarea personajului, în atitudinea obiectivă, dar intim analitică, în lipsă de iluzii."165
Ceea ce e propriu-zis bovarism la Caty aparține unui stadiu incipient și anume perioada
adolescenței, când ea devine conștientă de senzualitatea sa, când năzuiește cu candoare o
împlinire în dragoste și când încearcă dorința evadării din mediul familial sufocant.
Prezentarea acesteia este făcută invers, deoarece chiar de la început asistăm la
înmormântarea acesteia, pentru ca mai apoi să-i aflăm povestea.
După o introducere balzaciană în istoria familie Zănoagă realizată de doamna
Vasamaky, și descrierea camerei în care a fost scrinul, de către Babighinian autorul începe
lecturarea scrisorilor.
Caty este prezentată prima data într-o fotografie când avea 3-4 ani prin anul 1908
sau 1909. Nu era un copil excepțional de frumos dar avea un nu știu ce. ,,Fetița, ținută cu
cea mai mare gingășie posibilă de marile labe grase ale bărbatului cu canotieră, era gătită
foarte elegant, în alb : scufiță cu ciucuri și garniture de broderie, manteluță cu volanuri,
ciorapi scurți și cu ghetuțe înalte, de piele albă, încheiate cu nasturi "166 Tot despre ea
doamna Valsamaki spune că aceasta nu a fost o femeie șarmantă, deoarece doar bărbații
pot fi astfel, ci una care excita.
Tatăl său Nicu Zănoagă s-a ridicat de jos.Nu avea multă carte dar era descurcăreț și
a făcut avere din ,,comerțul engros, cu import export, cu șlepurile de grâne."167 Chiar dacă
nu știa prea multe despre lumea mondenă întreba pe alții și imitând făcea lucrurile mai
bine decât unul cu experiență. Când se îmbrăca se ducea la cel mai bun croitor și astfel nu
putea da greș, iar în materie de modă soția și fica se interesau de ultimele tendințe, iar
acesta le făcea pe plac.Tatăl lui Caty era un om care dorea să-i mulțumească pe cei din
jurul său chiar dacă el nu înțelegea nimic sau poate nu-i plăcea, ca de exemplu vizitele la
teatru sau participarea la un prânz complicat.

164 Călinescu, G., Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva, București, 1982, p. 133
165Ibid., p. 133
166Ibid., p. 56
167Ibid., p.57

– 58 –
Scrisorile, ordonate cronologic, încep din anul 1921, când Caty avea doar 16 ani și
se termină în anul când Călinescu începe redactarea romanului. În aceste veritabile scrisori
de dragoste Caty se destăinuie cu dezarmantă naivitate și fără lipsă de pudoare.
Conveniențele nu o împiedică pe aceasta să-și declare iubirea pasională pe care o
simte pentru Ciocârlan, acesta fiind la începutul scrisorilor ,,mon Gigi adoré", apoi
termenul este înlocuit succesiv cu ,,aimé", ,,trê aime", ,,cheri", ,,mon amour à moi".
În aceste scrisori sunt folosite multe cuvinte franțuzește, deoarece așa era moda.
Cadourile primite cu ocazia aniversării a șaisprezece ani, un ceas-brățară și un inel cu
ametist, denotă starea financiară foarte bună a familiei.
Treptat scrisorile se transformă în materie narativă și aflăm avatarurile acestui per-
sonaj de-a lungul romanului.
Ea trăiește ca și Otilia sub povara timpului,exclamând la 16 ani ,,-Doamne cât sunt
de bătrână !", dar spre deosebire de aceasta, Caty va ,,străbate efectiv și afectiv procesul
involuției."168
Otilia va rămâne aceeași fată zvăpăiată, pură chiar și atunci când pleacă cu Pas-
calopol la Paris, nu același lucru îl putem spune despre Caty, care se folosește fără rușine
de barbați pentru a-și atinge scopurile.
Cu toate că are o vârstă fragedă știe ce vrea de la viață. ,,Am, ca și mama, instinctul
luxului, aș voi să trăiesc din plin, călătorind prin lume, călărind, înotând, bând șampanie.
Ideea mizeriei sau numai a vieții mediocre mă îngrozește."169 Devine conștientă de tot ce e
în jurul său, nu este o visătoare, declarându-i lui Gigi, după căsătoria tatălui său cu
Cornelia : ,,doresc ca tata să trăiască o sută de ani, totuși înțeleg că pentru mine cerul s-a
întunecat. Nu mai sunt unica fiică, și partea ce mi s-ar fi cuvenit se împuținează pe măsură
ce această Cornelia îmi face frați și surori."170 Chiar dacă bărbatul pe care îl iubește este
căsătorit, asta nu o împiedică să aibă o relație cu acesta și chiar să facă un avort, ba mai
mult în același timp flirtează cu bancherul argentinian Oster, despre care îi spune lui
Gigi : ,,Crezi tu că un astfel de om nu ar putea cândva să-ți fie de folos în cariera ta ?171
Despre Gigi aceasta îi declară în una dintre scrisori : ,,De când eram de doisprezece
ani și aveam noțiunea destul de clară că o femeie trebuie să fie iubită de un bărbat și să se
mărite, nu mi-am închipuit că pot fi a altuia decât a ta."172

168 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001, p. 439
169 Căl,inescu, G., Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva, București, 1982, p. 70
170 Ibid., p. 71
171 Ibid., p. 57
172 Ibid., p. 74

– 59 –
Tot în scrisori se evidențiază și altă latură a tinerei Caty și anume independența
financiară ,,gândul de a-mi face o existență independentă ,ca să nu fiu constrânsă a mă
mărita cu altul, mă obsedează"173 dar și iubirea fără măsură a vieții : ,,am o sete sălbatecă
de viață și adesea visez să mor izbită, bătută, amețită de valurile furioase ale mării, apoi
smulsă de vârtej."174
După încheierea capitolului cu ,,Gigi aime", emanciparea feminității ei puternice o
face întreprinzătoare nu numai pe plan erotic, ci și pe unul material, apărându-și aprig și
fără milă averea și situația.
După moartea tatălui său reușește ajutată de avocați să intre în posesia averii,
dovedind stăpânire de sine și inteligență.
Având ca exemplu pe mama sa, Caty, de aici înainte va învăța să nu depindă de
nici un bărbat în cea ce privește banii. Având afacerile în sânge va ști cum să-și gestioneze
averea indiferent de situație. Reușește după o perioadă îndelungată să devină soția lui
Ciocârlan, după ce acesta divorțează de soția sa dar cu care va pastra relații de curtoazie
până la sfârșitul vieții.
În ceea ce privește relațiile cu bărbații chiar ea recunoaște în fața lui Ciocârlan că
exercită o atracție irezistibilă asupra lor, atunci când acesta îi reproșează relația cu
Oster. Atunci când își propune un obiectiv, își folosește toate atuurile pentru realizarea lui
chiar dacă asta ar presupune intervenția pe lângă un alt bărbat, pentru a-i obține soțului un
post de diplomat. Și cu toate acestea are un complex de inferioritate față de bărbații
cultivați, cum ar fi Oster pe care nu-i poate înțelege.
În relația conjugală Ciocârlan se simte inferior soției lui, acest lucru ducând la
escapade cu soția lui Fred deoarece nu-i place să fie dominat de Caty, aceasta ,,îl intimida,
îi dădea sentimentul de a fi un nătâng și-l sufoca cu sărutările, nelăsându-i nici o
initiativă."175
În Argentina unde pleacă împreună cu soțul său ca ambassador, are parte de recepții
fastuoase și de o viață extrem de luxoasă. Doar că acest lux are un preț, pe care guvernul
României nu este dornic să-l plătească. Ciocârlan duce în Argentina o luptă inventată
pentru a opri atacurile din presă împotriva monarhiei românești. Semnează numeroase
polițe, pentru a nu se scrie articole compromițătoare la adresa României, dar nu reușește.

173 Călinescu,G.,Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva ,București,1982, p. 76
174 Ibid., p. 57
175 Ibid., p. 57

– 60 –
Trăind în umbra soției sale, Ciocârlan este un om slab, reprezentantul unei clase
sociale, menținute prin obișnuință și nu pentru că ar avea vreun merit deosebit. ,,Era, după
opinia tuturor, un «băiat bun», însă cu orizont redus. Nu-l interesa nici natura, nici poezia,
avea noțiunile cele mai vagi pentru un diplomat despre istoria țării și situația
internațională. Totul pentru el era de a satisfice pe «patronul cel mare » și pe ceilalți
«patroni» subalterni (prim–ministru, ministru de externe), indiferent cine ar fi fost
aceștia."176
În Argentina, Caty are o relație cu Oster, îi vizitează moșia pe care acesta o are dar
îi descoperă și o latură mai întunecată a acestuia, care își bate unul din angajați. ,,Trăiesc
într-o societate sălbatecă, în care sunt un explotator odios al unor nenorociți visând să
ajungă bancheri ca mine. Arată-mi deocamdată o meserie mai bună decât aceea pe care o
am. Azi dorm într-un palat din basme, mâine aș petrece noaptea întins pe o bancă din
Buenos Aires."177
Femeie întreprinzătoare vine în țară pentru a-i rezolva lui Ciocârlan problemele cu
polițele neplătite. O scenă familiară pe care am mai întâlnit-o în alte împrejurări în Enigma
Otiliei o reprezintă discutarea de către urmași a împărțirii averii în timp ce în camera
alăturată se stinge bolnavul. Este cazul fraților lui Ciocârlan la moartea tatălui lor.
Ghicirea viitorului de către o țigancă se va potrivi destul de bine cu viitorul ei. ,,Pe
unul l-ai iubit, pe unul nu-l poți uita și cu al treilea ai să faci copii. (…) Ai să vezi sânge
curgând lângă dumneata și după aia faci nuntă. O să fii putredă de bogată și-ai să lași
moștenire o legăturică. Dar urmașii tăi au să umble cu cunună pe cap."178Astfel Caty l-a
iubit pe Ciocârlan, nu l-a putut uita pe Oster, iar cu Max va face un copil. Va fi foarte
bogată dar va muri săracă, nelăsându-i lui Filip mai nimic, decât un nume.
Venirea pe lume a primului său copilului nu reprezintă decât un mod de a obține
alte avantaje. Chiar dacă este copilul lui Max Hangerliu, ea reușește să-i facă atât pe
Ciocârlan, cât și pe Oster să creadă că e copilul lor. Dacă în relațiile cu oamenii dă dovadă
de multă superficialitate nu același se poate spune despre relația ei cu animalele. Iubindu-le
mai mult pe acestea, suferă enorm atunci când află despre calul ei Șoim că a murit.
Instinctul matern este pentru Caty o necunoscută, aceasta comportându-se cu Filip
ca și cu o păpușă pe care o îmbraci frumos, te joci cu ea când nu ai altceva de făcut, apoi
o lași în grija doicii. ,,Caty se purta cu multă gingășie față de Filip, pe care îl vizita aproape

176Călinescu, G.,Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva ,București, 1982, p. 57
177Ibid., p. 261
178Ibid., p. 399

– 61 –
zilnic la Pipera, unde acesta se afla în grija doamnei Betty Căldărescu și a nursei aduse din
străinătate. De fapt, încerca mai mult milă pentru copil și un fel de entuziasm trecător.
Atunci îl copleșea cu tot felul de daruri, pe care Filip n-avea cum să le prețuiască."179
Pe primul loc a fost întotdeauna persoana ei, cei din jur nu au contat pentru ea decât
în măsura în care i-au satisfăcut dorințele, odată ce nu mai erai folositor erai uitat Se
iubește pe sine, mai mult decât pe alții. Femeie rece și calculată nu are mustrări de conști-
ință atunci când se sinucide primul său soț, cu toate că putea să împiedice acest lucru.
,,Regreta sincer pierdera lui Gigi și-și reproșase că din amor propriu nu mersese singură să
anunțe numirea la Madrid, fiind încredințată că Tilibiliu nu pusese destulă grabă."180
Dacă până mai ieri societatea pe care Caty o frecventează nu este zguduită de
schimbări prea mari, totul se schimbă o data cu izbucnirea celui de-al doilea război
mondial. Evenimentele se precipită, nu mai există stabilitate, totul se poate schimba într-o
clipă. Ca de obicei aristocrații se alătură puterii, mai întâi legionarilor și apoi germanilor ca
apoi dezicându-se de aceștia în momentul când nu mai erau la putere.
Locuind într-un apartament departe de Filip pe care îl lasă în grija mamei sale,
Caty are neliniști privind înaintarea în vârstă. Începe să se îngrijească cu mai mare atenție,
folosește cele mai bune produse cosmetice, are grijă să arate bine întodeauna și nu
exagerează cu mâncarea. Departe de a fi zgârcită își înseamnează într-un carnețel toate
cheltuielile. ,,Ceea ce o neliniștea secret pe Caty era înaintarea în vârstă, și, deși era încă
foarte tânără, orice zbârcitură la ochi, un mic fir alb în păr o înfiorau. Avea obiceiul,
devenit manie, de a se așeza goală între oglinzile interioare ale unui șifonier și a se
examina astfel îndelung."181
Alături de ceilalți aristocrați pătrunde pe piața imobiliară, cumpără și închiriază
apartamente cu o frenezie nemaipomenită, își plasează averea în acțiuni și bijuterii.
Căsătoria cu maiorul Remus Gavrilcea are loc pentru a se proteja de vicisitudinele
războiului.Remus o cucerește rapid dovedind cunoaștere a sufletului feminin. ,,Instinctul și
experiența lui în materie feminine îi spuneau că ,,sub aspectul de femeie de lume, se as-
cundea o voluptoasă și o setoasă de senzații tari. O astfel de femeie n-are spirit critic, nu
merită să cheltuiești cu ea prea mult spirit, trebuie s-o ții într-o excitație continua."182

179 Călinescu, G.,Scrinul negru, vol 2, Editura Minera, București, 1982, p. 37
180 Ibid., p. 37
181 Ibid., p. 38
182 Ibid., p. 46

– 62 –
Fiind mai mult pe front, comunicarea între cei doi soți este realizată cu ajutorul
scrisorilor. Pentru ea Remus era ,,puiul meu drag" sau ,,puișorul meu ". De la acesta Caty
primește nenumărate «cadouri » obținu-te de la evreii din lagăr.
Scena în care ofițerii germani îl folosesc pe Saferian pentru un număr de circ, care
se soldează cu moartea acestuia este îngrozitoare. Călinescu reușind astfel să ilustreze
excepțional un alt moment din istoria celui de-al doilea război mondial. Incendierea
lagărului de evrei, de ofițerii germani și omorârea celor două fete evreice te lasă cu un gust
amar și cu un fior pe șira spinării la gândul că astfel de atrocități s-au putut întâmpla.
Întors de pe front Remus nu-i mai provoacă soției sale nici un fel de sentiment. ,,În Ciocâr-
lan Caty iubise un om plat ca individ, dar foarte tare prin relațiile sale mondene ; Remus
Gavrilcea nu reprezenta nimic."183
La fel ca în cazul lui Ciocârlan, refuză să-i dea bani lui Remus, atunci când acesta
hotărăște să plece din țară. De această dată motivul invocat fiind copilul. ,,-Puiule, ți-aș da
bucuros dacă puținii bani depuși ar fi ai mei. Aparțin însă fiului meu. Pentru o mamă,
copilul e mai presus de orice."184
Atunci când situația politică o cere ,îi cere divorțul lui Gavrilcea pentru a nu se
compromite. Se adaptează noilor realități și chiar dacă pierde o parte din avere ,continua să
trăiască destul de bine. ,,La stabilizare, Caty, prevăzătoare, avu mai puțină pagubă, atât
pentru puținul numerar pe care îl pierdu, cât și din cauza sentimentului de insecuritate pe
care i-l inspirau astfel de schimbări monetare. Îi intrase în cap că prin dese stabilizări
consecutive avea să piardă tot ce avea. De aceea începu să recurgă la troc, să refuze pe cât
cu putință bancnotele."185Doar că lucrurile se schimbă rapid, iar Caty este nevoită la fe ca
și ceilalți reprezentanți ai aristocrațior să-și vândă din lucruri pentru a putea trăi. De aici
declinul acestei clase nu mai poate fi oprit.
Acum începe să se gândească la cei pe care i-a pierdut, datorită vieții grele pe care
o duce. ,,Recapitulând destinul său, se văzu împresurată de umbre teribile. Ciocârlan, cu o
pată de sânge la piept și cu revolverul în mână, o privea cu reproș. Oster ieșea din ocean
șiroind de apă și întindea către ea un cec. Hangerliu cădea în fața plutonului, iar Remus
Gavrilcea rătăcea prin pădure cu un revolver în mână, trăgând necontenit."186 Unul din
lucrurile de care se desparte cu greu este fracul lui Ciocârlan, pe care nu-l dorește nimeni.
Îl dă de pomană unui sărac, dar felul cum îl poartă o îngrozește pe Caty.

183 Călinescu, G., Scrinul negru, vol 2, Editura Minerva, București, p. 165
184 Ibid., p. 169
185,Ibid., p. 175
186 Ibid., p. 179

– 63 –
,,Peste surtucul lui peticit trăsese fracul, forțându-l. Cozile le scurtase cu foarfecele, iar pe
deasupra se încinsese cu un brâu de sac."187
Bolnavă de cancer are mereu convingerea că se va face bine.În ciuda vremurilor
care prevesteau schimbări uriașe, continua educația lui Filip în același mod. ,,Caty nu putea
înțelege că viitorul nu va mai fi ca trecutul și că instrucția anacronică a copilului ar putea
să devină o pricină de mari necazuri pentru el mai târziu. Voia să facă din Filip un om care
să se miște cu naturaleță în mediul aristocratic, și chestiunea alegerii unei cariere i se păru
de o importanță cu totul secundară și decorative."188Pentru a fi mai aproape de Oster trece
la religia catolică fiind botezată de monseniorul de Băleanu.
Putem spune că nu și-a iubit copilul ,deoarece nu l-a protejat asigurându-i
fondurile necesare și netrimițându-l peste hotare asta când se mai putea, sperând tot timpul
că se va vindeca de boala care o măcina. ,,După multe discuții, consimți să redacteze un
instrument în virtutea căruia Filip, dacă cumva s-ar fi aflat în străinătate fără ea, reținută
prin caz de forță majoră, putea să ridice prin Meme, cât era încă minor, și singur, la
majorat, jumătate din avutul depus, de rest putând dispune numai pe baza unui act ulterior.
Cuvântul «testament» îi era odios bolnavei și nu accepta să se uzeze de el. Instrumentul se
redactă, dar Caty nu-l semnă, încredințată de superflitatea lui. Avea însă să facă
imposibilul să plece în străinătate cu Filip."189
Cancerul de care suferea aceasta poate reprezenta și boala de care suferă aristocrația
și care va duce în cele din urmă la dispariția acesteia.
,,Bărbații de care se îndrăgostește Caty reprezintă ipostaze felurite ale masculinului
și de fiecare data tânăra femeie le dorește în exemplare nerepetabile. Ciocârlan este viitorul
soț plăsmuit în visele adolescenței (…) Oster un Pascalopol exotic, vine din lumea visurilor
crezute irealizabile ; Gavrilcea simbolizează virilitatea agresivă, Max Hangerliu
întruchipează stăpânul absolut căruia i se cuvine totul."190 Madam Farfara dă dovadă de o
mare cunoaștere a oamenilor atunci când spune despre Caty că ,,n-avea cultul omului mare,
se entuziasma de poziția socială a bărbaților, era o snoabă. Voia să primească omagii, însă
nu dădea nimic din sufletul ei. De aceea a iubit tot bărbații care-i erau inferiori."191
Boala de care suferă ,poate reprezenta pe de o parte o pedeapsă pentru tot răul pe
care l-a făcut aceasta iar pe de altă parte o binecuvântate deoarece prin moarte se sustrage

187Călinescu, G., Scrinul negru, vol 2, Editura Minerva, București, 1982, p. 184
188 Ibid., p. 213
189 Ibid., p. 229
190 Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001 ,p. 440
191 Călinescu, G., Scrinul negru, vol 2, Editura Minerva, București, 1982, p. 239

– 64 –
de la un regim de viață pe care nu și-l dorea.Caty nu s-ar fi putut adapta noului regim cu
rigorile și restricțiile sale, ea fiind o iubitoare a luxului și a opulenței, lucruri care nu mai
sunt văzute cu ochi buni. ,,De nu murea, ar fi fost foarte nefericită. Era pricepută,
răbdădoare, calculată, rece, mai ales când era vorba de afacerile ei. Dar nu putea trăi decât
ca rentieră, cu acțiuni, moșii, apartamente, grajduri de cai. Să-și câștige zilnic existent era o
imposibilitate organică pentru ea."192 Ea reprezintă unul dintre reprezentanții vechii clase
sociale aflate în moarte clinică.
Ca tipologie se aseamănă cu Olguța din ,,La Medeleni" sau cu Mara din romanul cu
același nume ,al lui Slavici.
Este unul din personajele lui Călinescu care cunoaște o anumită evoluție
psihologică contrastantă ,dacă avem în vedere faptul că eroii scriitorului sunt de obicei
fixați psihologic ,acesta urmând doar să le releve demonstativ caracterologia.Ca mai toate
personajele călinesciene, nici ea nu putea scăpa de ironia autorului. Accentele ironice
vizează, în general cosmopolismul și mondenitate ei, limbajul atât de characteristic din
scrisori sau spiritual economic tradus în însemnări de cheltuieli care frizează comicul.
Sfârșitul acestui personaj este unul tragic, dar ea va rămâne în memoria tuturor
datorită forței de care a dat dovadă pe parcursul vieții.

192Călinescu, G., Scrinul negru, vol 2, Editura Minerva, București, 1982, p. 240

– 65 –
Concluzii

Călinescu rămâne unul dintre cei mai importanți oameni de cultură, a cărui con-
tribuție la literatura română a fost însemnată. Chiar dacă i s-a reproșat servilismul față de
un regim care a făcut mult rău, acest lucru nu adumbrește cu nimic opera marelui scriitor.
Spre deosebire de ceilalți romancieri, a căror opera cuprinde mai multe
romane, Călinescu a scris doar patru romane, a căror valoare a fost apreciată de critici și
de cititori deopotrivă.
Prin romanele sale, Călinescu a redat cu veridicitate epoca în care a trăit concepțiile
și mentalitățile contemporanilor săi. Mai mult, opera sa a fost citită cu interes la momentul
apariției ei, nu același lucru îl putem spune despre operele contemporanilor noștri pe care
nu le citește aproape nimeni, asta explicându-se și prin bogăția mijloacelor informaționale
existente.
Cele două romane pe care le-am prezentat în această lucrare se remarcă prin tehnica
compozițională, prin personaje complexe care susțin desfășurarea acțiunii. Prin romanele
sale, scriitorul a dovedit cu prisosință valoarea criticului care poate realiza și literatură. Dar
nu orice fel de literatură, ci una care să reziste în timp și care este citită cu interes și în
zilele noastre.
Călinescu a scris despre prezent și nu despre trecut sau viitor, dând dovadă de o
cunoaștere deosebită a realităților existente. Întâlnim în romanele marelui scriitor o
îmbinare a curentelor literare realismul și modernismul. Cu toate că nu era un adept al
modernismului Călinescu a folosit în romanele sale și elmente specific modernismului.
Astfel în Enigma Otiliei folosește elemnte specific teatrului, ambiguitatea prezentă la
nivelul personajelor.
Specific clasicismului sunt prezența tipurilor : tipul avarului, tipul femeii senzuale
sau tipul fetei bătrâne.
Am explicat în această lucrare complexitatea stucturii narrative existente la nivelul
celor două romane. Tema romanelor este complexă, subiectul la fel, personajele se dez-
voltă odată cu desfășurarea acțiunii iar conflictele sunt numeroase.
Tema lucrării poate fi desvoltată încontinuu datorită evoluției perspectivelor din
care poate fi privită opera lui Călinescu.

– 66 –
Bibliografie:

***Scriitori români, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978
***Din presa literară românească (1918-1944), Ediție îngrijită, prefață și note de Eugen
Marinescu, Editura Albatros, 1975
***Istoria literaturii române, Studii, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1979
*** Corespondența lui Al. Rosetti cu G. Călinescu (1932-1964) prezentată de Liviu Călin,
Editura Eminescu, București, 1984
***Istoria literaturii române, Studii, Editura Academiei Republicii Socialiste, România,
București, 1979
*** Academia Română, Dicționarul general al literaturii române C/D, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2007
Alexandrescu, Emil, Gavrilă, Dana, Literatura română în analiza și sinteze, Ediția a III-a,
revăzută și completată, Editura Asociația Obștească Princeps, Chișinău, 2001
Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide, Prozatori români ai secolului XX, Editura Eminescu,
București, 1974
Bălu, Ion, G. Călinescu spectacolul personalității, Editura Fundației Culturalle Ideea
Europeană, București, 2004
Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, București, 2001
Călinescu, G., Cronicile optimistului, Editura pentru literatură, 1964
Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în present, ediție
facsimil, Editura Semne, București, 2003
Călinescu, G., Scrinul negru, vol 1, Editura Minerva, București, 1982
Călinescu, G., Scrinul negru, vol 2, Editura Minerva, București, 1982
Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, 2009
Ciopraga, Constantin, Personalitatea Literaturii române, Ediție revăzută și adăugită,
Editura Institutul European, 1997
Crohmălniceanu, Ov., S.,Literatura română între cele două războaie mondiale, vol 1,
Editura Minerva, București, 1972

– 67 –
Damian, S., ,G. Călinescu – romancier ,Eseu despre măștile jocului, Editura Minerva,
București, 1971
Eliade, Mircea, Memorii, Ed. Humanitas, București, 1991
Jalbă, C., Romanul lui G. Călinescu, Geneză. Modalități artistice, Ed. Minerva, 1980
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române modene, Editura Minerva, București, 1992
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe eseu despre romanul românesc, vol I, Momente și
sinteze, Editura Minerva, București, 1980
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008
Rotaru, Ion, Comentarii și analize literare, editura Litera Internațional, București, 2001
Simion, Eugen, Scriitori români de azi vol 1, Editura litera international, București-
Chișinău
Texte commentate Lyceum, G.Călinescu Scrinul negru, Tabel chronologic, prefață, note și
bibliografie de Cornelia Ștefănescu, Editura Albatros, 1974

Articole:

Crainic, Nichifor, Iisus în țara mea în Gîndirea, Anul II, nr.11-12, 1923
Coroiu, Constantin, G. Călinescu față cu totalitarismul, în Cultura literară, nr. 365,
15 martie, 2012
Erasm (Petre Manoliu), G. Călinescu : Enigama Otiliei, în Lumea românească, I (1928),
nr. 296 (27 martie)
Ivașcu, G., G. Călinescu : Scrinul negru, în Contemporanul, 1960, nr 27
Lovinescu, Eugen, Cuvânt de încheiere, în Sburătorul literar, Anul I, nr. 52, 22 decembrie,
1922
Săndulescu, Al., Romanele lui G. Călinescu, în România literară nr 7, 2005