Elita intelectuală din România în anii Marelui Război. [615130]

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Ia și
Facultatea de Istorie

Elita intelectuală din România în anii Marelui Război.
Idealuri, atitudini, ipostaze

Coordonator științific:
Conf. univ. d r. Topor Claudiu Lucian

Candidat: [anonimizat],
2020

1
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………………………………….. 2
Capitolul I: Elita intelectuală din Vechiul Regat înaintea Marelui Război …………… 8
I.1. Teorii și concep ții privitoare la originea si trăsăturile elitei intelectuale ……… 8
I.2. Intelectualii r omâni din a doua jumatate a sec olului al XIX -lea și genera ția de
la începutul secolului XX …………………………………………………………………………. 15
I.2.1. Originile și caracterul elitei intelectuale româneș ti. …………………………… 15
I.2.2. Orientări politice ale elitei intelectuale române ști în cea de -a doua
jumătate a secolului al XIX -lea ………………………………………………………………. 19
I.2.3. Orientări culturale în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și la
începutul secolului XX ………………………………………………………………………….. 22
Capitolul II: Intelectuali români în polemica neutralită ții. Oamenii timpului ș i
ideile lor ……………………………………………………………………………………………………. 40
Capitolul III: Beligeranț a României sub judecata oamenilor epocii ………………….. 56
III.1. Fractura din anii războiului (1916 -1918) …………………………………………….. 56
III.2. Dificultatea reconcilierii din primii ani postbelici ………………………………… 72
Concluzii …………………………………………………………………………………………………… 77
Surse documentare ……………………………………………………………………………………… 79
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………….. 81

2
Introducere
Țitlul lucrării noastre pare să permită o introducere abruptă. Problematica pe care o
abordăm urmăre ște, într -adevăr, să prezinte maniera în care elita intelectuală românească s- a
raportat la Marele Război, cu formele sale proprii de exprimare, regăsibile în idealurile profesate,
în ati tudinile avute ș i-n ipostazele în care toate acestea s -au regăsit.
Este însă de neomis faptul că o cercetare exhaustivă pe această temă nici nu există, nici nu
ne-o propunem, căci ne sunt indisponibile toate mijloacele. De altminteri, tocmai o astfel de
situa ție a părut aproape surescitantă pentru cineva care, prea pu țin fidel istoriei politice și prea
puțin cunoscător al istoriografiei de această natură penru epoca în cauză, a încercat să -și formeze,
dintr -o seamă de lecturi, o perspectivă proprie asupra evoluț iei diacronice a fenomenelor
culturale și a modului în care acestea s- au regăsit la nivelul societă ții române ști în zorii și-n
amurgul Primului Război Mondial. Cum însă o caracteristică specifică a societă ții române ști de
la nivelul s fârșitului de secol XIX -început de secol XX a fost aceea că elita intelectuală dădea,
cel mai adesea, și elita politică a țării, o abordare care să privilegieze una dintre fa țete, ignorând –
o totalmente pe cealaltă, ar fi fost un eș ec metodologic. Se deduce , așadar, că am încercat să
construim un discurs care, în limitele posibilită ților de documentare, ale capacităț ilor intelectuale
și ale perspectivei istorice de în țelegere a lumii, și-a propus să radiografieze care erau
specificită țile elitei intelectuale române ști, fie ele de natură politică, ș tiințifică ori culturală.
Trebuia, însă, găsit un liant între numeroase necunoscute care păreau să aibă în comun
doar agora în care află. Cum intelectualilor, în genere, le este specifică lumea ideilor, o abor dare
din perspectiva adeziunilor ideologice a părut singura capabilă să verifice constanta pe care o căutam. Dat fiind faptul că secolul al XX -lea a fost, prin defini ție un secol al schimbării,
perspectiva pe care ne- am format -o nici nu avea cum să nu identifice mai degrabă rupturi decât
evoluț ii, astfel că, în realitate, acolo unde puteau fi găsite atitudini, idealuri, ipostaze, puteau fi
identificate, în egală măsură, numeroase discontinuită ți.
A fost necesar, de asemenea, și, credem, firesc, să prezentăm, într -un subcapitol de început,
care sunt abrdările teoretice cu privire la elita intelectuală. S -a dovedit cu atât mai util cu cât, în
analiza noastră, folosindu- ne de lucrarea lui L. Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală
Românească În Anii Pr imului Război Mondial, ne-a fost, pentru moment, dificil de în țeles care
este referin ța teoretică pe care și-o asumă autorul atunci când atribuie elitei intelectuale

3
române ști din anii Primei Conflagra ții Mondiale doar ,,câteva sute” de membri, repartizaț i, în
mare parte, doar în cele două universită ți și în Academia Română1. Cum nu puteam omite,
asemenea lui V. Durnea, a ne întreba de ce profesorii superiori, de pildă, n- ar fi intelectuali2,
referin țele pe care le- am făcut la începutul acestei lucrări ni s- au părut utile, iar acest luc ru s-a
dovedit cu atât mai mult cu cât, încercând să radiografiem care erau specificităț ile elitei
intelectuale române ști în contextul Primului Război Mondial, am putut avea modele de analiză.
Amintim de aceste modele căci, în realitate, istoriografi a care tratează elitele intelectuale
este, pe cât de vastă, pe atât de confuză, incapabilă de a stabili cu rigurozitate care sunt criteriile
ce definesc elita intelectuală sui generis și, mai ales, prin ce se diferen țiază aceasta de celellte
elite. Fiind, însă, fascinaț i de lectura relativ recentă a Trădării cărturarilor, am fost aproape
nevoi ți de-a lua în calcul o abordare care n -ar fi putut ignora lucrarea lui J. Benda, cu atât mai
mult cu cât defini ția pe care acesta o atribuia intelectualului ni se par e cea mai plauzibilă. Dacă
am fi aplicat -o însă societăț ii române ști din contextul Marelui Război, modelul christic al
intelectualului lipsit de ,,pasiuni politice” ar fi fost aproape de negăsit sau, cel mai probabil, i -ar
fi ignorat tocmai pe cei pe care posteritatea i -a considerat parte a adevăratei intelectualităț i
române ști de la sfâr șitul secolului al XIX -lea și până în perioada interbelucă. A șadar, am fost
nevoi ți să revenim la defini ția atribuită de L. Boia intelectualului, ca modelator al opiniei
publice, pentru că, la nivelul epocii la care ne referim, această convingere pare cea mai conformă
cu realitatea.
Finalmente, efortul nostru a fost, a șadar, direcț ionat spre analiza elitei intelectuale din
anumite ra țiuni intrinseci pe care această cerc etare le prezintă. Probabil că E. W. Said a cuprins
într-o frază cel mai bine motivele pentru care o astfel de analiză merită făcută.
,,Nu a existat vreo revoluț ie majoră în istoria modernă fără intelectuali. Pe de altă parte, nu
a existat nici vreo mi șcare contrarevolu ționară majoră fără intelectuali. Intelectualii au fost
părin ții schimbării […].”3

1 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală Românească În Anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas,
Bucure ști, 2009, 2010, p. 63.
2 Victor Durnea, C. Stere și Contemporani săi, Editura Timpul, Ia și, 2018, 463- 464.
3 Edward W. Said, Representations of the intellectual: the Reith lectures, Vintage B ooks, New York, 1996, pp. 10 –
11; trad. proprie.

4
Pe lângă faptul că, este evident, cazul românesc s-a înscris fără echivoc în această
perspectivă teoretică de în țelegere a elitei intelecuale, propusă de E. W. Said, la efectuarea
analizei de faț ă ne-am confruntat cu problema aleger ii metode i și a surselor. Era necesară o
raportare strictă la perioada anilor războiului, sau evolu țiile anterioare puteau rezerva chei de
înțelegere a evenimentelor ce s- au succedat? Trebuia analizată elita intelectuală în grup, sau
trebuiau identifica ți o parte d in reprezentan ții săi? Dacă unii intelectuali puteau fi considera ți
exponenț i ai unei anume direc ții, cine trebuia să facă obiectul unui studiu de caz dintr -o întreagă
pleiadă de intelectuali care n -au fost lipsi ți nici de idealuri, nici de atitudini ori ipostaze inedite în
care să poată fi identificaț i în contextul Marelui Război. Nu în ultimul rând, cum avea să fie
scrisă o teză de licen ță de vreme ce ne lipsea de accesul la numeroase surse și, cu predilec ție, la
cele de tipul periodicelor, din care ș tim că intelectualii și-a făcut o unealtă de propagandă și de
propagare a propriilor idei ori ideologii pe care le serveau.
În ultimă instan ță, în analiza noastră ne-am propus să folosim metodele ,,compozită” și
,,comparativă” , așa cum sunt ele def inite epistemologic, cu atât mai mult cu cât sunt cele mai
uzitate în domeniul istoriei culturii4. În ce măsură am reu țit să le aplicăm, rămâne ca cititorul
avizat să decidă. Cert este că în lucrarea de faț ă ne-am axat, cu precădere, pe analiza a două
personalită ți, C. Stere ș i N. Iorga. Acest fapt se datorează rolului pe care aceș tia l- au avut ca
intelectuali în dezbaterile interne din perioada Marelui Război. Numărându -se print re
reprezentan ții cei mai de seamă ai celor două direcț ii, germanofilă și antantofilă, implicarea lor
de partea uneia dintre tabere a fost atât de puternică încât, la finalul războiului, C. Stere și N.
Iorga aveau să fie identificaț i ca ,,trădătorul”, respectiv ,,patriotul” prin definiț ie. Asemenea lor,
I. Slavici, care prin activitatea lui s -a suprapus, într -o anumită măsură, activită ții lui C. Stere pe
perioada neutralită ții și a ocupa ției, a regăsit, în lucrarea de fa ță, un interes special.
Premisa cercetării a fost aceea că atitudinile și ipostazele în care s -a regăsit elita
intelectuală românească a Vechiului Regat au fost pe deplin decise de idealurile pe care le
profesa, idealuri ce nu erau altceva decât măsura în care ideologiile, l a care intelectualii
aderaseră, se regăseau în proiecte menite să schimbe realitatea într -un mod dezirabil fiecăruia.
Prin urmare, a în țelege felul în care elita intelectuală românească s- a raportat la problema
războiului valorificând ,,tendin ța națională” (după expresia lui G. Călinescu), a presupus, de la

4 Ioan Biri ș, Istorie și cultură, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1996, pp. 23 -29.

5
sine, o analiză a principalelor curente ideologice din timpul epocii lui Carol I, regăsibile în
preocupările intelectuale ale epocii, fie ele livre ști, filosofice ori istoriografice. S -a impus,
așadar, de la sine, nevoia de- a eviden ția rolul pe care Junimea l-a avut în formarea elitei
intelectuale române ști și în conturarea orizontului cultural de un anumit specific, pe care aceasta
avea să -l aibă.
Faptul că elita intelectuală fusese cea care invent ase și între ținuse în modernitate idealul
național, este o realitate care ține de natura evidenț ei.
Cu o popula ție care, la nivelul anilor imedia ți izbucnirii războiului, părea să fie alfabetizată
doar în propor ție de 39,3%, a șa cum relevă datele statistice ale recensământului din 19125, nu se
poate pune problema unei educa ții politice care să fi implicat justificări na ționale din alte rânduri
decât cele ale elitelor. De altfel, lipsa de empatie a țăranilor din Vechiul Regat cu idealul na țional
reiese foarte evident din memoriile lui C. Argetoianu. ,,Nu te puteai apropia de sate, indiferente
față de <<idealul na țional>> și ostile oricărui război, care pentru țărănime se concentra în două
noțiuni: concentrare și rechizi ții. […] Ț ăranii no ștri de la câmp aproape că nici nu știau de
existen ța Ardealului ș i ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de mun ți le era cu totul
indiferent.”6 În aceea și măsură, nici ardelenii nu păreau mai interesaț i de această formă de ideal,
căci, pentru aceș tia, în anii dinaintea războiului, <<puterea de atrac ție a Vechiului Regat era, mai
degrabă, neînsemnată>>7.
Într -un final, ,,idealul na țional” fu sese cel care crease, la nivel ideatic, Marea Unire, și care
comportase valen țe diferite în func ție de orientarea ideologică și culturală a fiecărui intelectual.
Din această perspectivă, eviden ța a făcut necesară prezentarea în lucrarea de faț ă a acelor
atitudini cu privire la priorită țile na ționale, aflate în rela ții antagonice și de pe pozi ții ideologice
diferite, socialiste, naț ionaliste etc., ipostazele în care, la finele războiului, puteau fi regăsi ți
membrii elitei intelectuale, precum cea de ,,patrio t” ori de ,,trădător”, putând, astfel, să fie
înțelese în contextul proiectului na țional realizat în 1918. Atitudinile privesc, a șadar ,,pasiunile
politice”, după cum le numea J. Benda, pasiuni pe care elita intelectuală românească și le-a

5 România. Un secol de istorie. Date statistice, (coord. Andrei Tudorel), Bucure ști, 2018, p. 72.
6 Constantin Arget oianu, Memorii, vol. I -II, Editura Machiavelli, Bucure ști, 2008, partea a IV -a, cap. VII, pp. 376 –
377, apud Lucian Boia, op. cit., pp. 54 -55.
7 Catherine Durandin, Istoria Românilor, Traducere de Liliana Buruiană -Popovici, Institutul European, 1998, p. 154.

6
însuș it în timpu l Marelui Război și care, la finele acestuia, aveau să fie criterii de selecț ie pentru
validarea morală în noul stat na țional.
În acest demers de cercetare, ne- au fost indispensabile lucrările de istorie în sens larg, fie
că tematica acestora abordează istoria politică, culturală, istoria filosofiei ori istoriografia. În
acest sens, o lucrare introductivă care și-a dovedit utilitatea a fost Istoria culturii române
moderne, a lui Grigore Georgiu, asemenea sintezei lui Keith Hitchins, p rivitoare la perio ada
1866- 1947 a istoriei românilor. Opera fundamentală pentru istoria culturii române moderne,
Istoria literaturii române de la origini până în prezent, a lui G. Călinescu, ne -a fost de un real
folos, asemenea sintezei de Istoria filosofiei române ști apărută recent sub egida Academiei
Române. Ambele tratează într -un mod critic original curentele de idei care au marcat evolu ția
gândirii române ști, identificând cu deplină acurate țe acele momente cheie ce aveau să definească
biografiile unor intelectuali.
În ceea ce priveș te evoluț ia spiritului critic în cultura română și ecourile pe care acesta le -a
avut la nivel istoriografic, de o reală utilitate a fost studiul unicat al lui G. Ibrăleanu, Spiritul
critic în cultura românească și lucrarea lui Al. Zub, De la istoria critică la criticism.
Finalmente, nu putem ignora lucrarea de căpătâi a lui L. Boia despre germanofili, așa cum nu
putem ignora lucrările de istoria literaturii publicate de A. Iliescu și C. Ciopraga, pentru care,
perioada 1900- 1918 apare ca o et apă distinctă la nivelul istoriei literare. Nu în ultimă instan ță,
suntem îndreptă țiți să precizăm că ne- au folosit în mod evident lucrările lui N. Iorga, Războiul
Nostru În Note Zilnice și C. Stere, Marele războiu și politica României, lucrări fără de car e am fi
fost pe deplin lispi ți de articolele pe care cei doi intelectuali le -au publicat în perioada războiului,
și care sunt, probabil, mărturia cea mai importantă pentru cauza pe care o sus țineau.
În cele din urmă, trebuie să precizăm că ne- au fost de un real folos Amintirile Politice ale
lui I. G. Duca, în special pentru informa țiile legate de cenzura presei din Iaș i și decizia de a- i
incrimina pe colaboratorii răma și în capitala ocupată. Asemenea amintirilor lui I. G. Duca,
Notele Politice ale lui AL. Mar ghiloman s -au dovedit utile mai ales pentru informa țiile privitoare
la procesele intentate ,,trădătorilor”, informa ții care, coroborate cu acelea oferite de Însemnările
zilnice ale lui T. Maiorescu, ne-au fost folositoare pentru înț elegerea modului în care o parte
dintre intelectuali, printre care C. Stere ș i Ioan Slavici, au ajuns să fie acuzaț i de colaboraț ionism
în baza activită ții lor din perioada ocupa ției. L ipsindu- ne, însă, memoriile lui C. Argetoianu și

7
accesul direct la articolele publicate de I. Slavici în Gazeta Bucure știlor, am fost nevoi ți să
utilizăm studiile privitoare la Presa Primului Război Mondial coordonate de Cătălin Negoiț ă și
Zanfir Ilie, având astfel un acces intermediat la sursele istor ice de primă mână .

8
Capitolul I: Elita intelectuală din Vechiul Regat înaintea Marelui Război
I.1. Teorii ș i concep ții privitoare la originea si trăsă turile elitei intelectuale
Pentru a ne asigura un demers facil, ar fi suficient să asumăm accep țiunea celui mai
cunoscut, poate, demers istoriografic care a urmărit radiografierea, într -o manieră mai mult ori
mai pu țin exhaustivă, a intelectualită ții romăne ști din anii Marelui Război și care afirmă, am
spune reduc ționist, c ă intelectualii sunt cei care, <<în pri ncipiu, modelează opinia publică>>8.
Această aser țiune ar merita însă o analiză în sine, cel pu țin introductivă, pentru ca, mai
apoi, în funț ie de datele pe care le putem identifica, demne de luat în calcul pentru epoca la care
ne referim, să ne putem asuma o anumită pozi ție. De altfel, introducerea are ș i o dublă valoare,
aceea de- a arăta că o pozi ționare distinctă fa ță de opinia lui L ucian Boia ar putea arăta, dacă nu
că istoricul s -a înșelat pornind de la o premisă gre șită, cel puț in faptul că peisajul intelectual
autohton de la fin de siècle și în prag de război arăta mai policrom/mozaical decât ne -am a ștepta.
Cum un astfel de d emers ne plasează însă în câmpul de cercetare al sociologiei și al
filosofiei și istoriei culturii, e limpede de în țeles de ce vom prelua ca dezirabile interpretările cele
mai frecventate care definesc intelectualitatea – în genere.
Atât termenul elit ă, cât și acela de întelectual- intelectualitate provin din limba franceză9,
fiind necunoscută antichitatii si medievalitatii de nomina țiunea de intelectual10 în sensul pe care
ea îl comportă astăzi. Deș i este adevărat că în Etica Nicomahică apar sintagme pre cum virtute
intelectuală ori plăcere intelectuală, termenul intelectual -intellectualis atribuit unei persoane în
acela și sens în care i s- ar putea atribui astăzi, de exemplu, calitatea de a fi bărbat, femeie ori
profesor, n- ar fi putut fi înț eles de nimeni născut, să zicem, între anii 1000 ș i 1400, iar asta pentru
că intelectualul, în sens distinctiv sub raportul diferen țieii sociale, apare în Fran ța sfăr șitului de

8 Lucian Boia, op. cit. , p. 63.
9 Steve Bruce, Steven Yarley, The Sage Dictionary of Sociology, SAGE Publications, London, Thousand Oaks, New
Delhi, 2006, p.82.
10 Rita Copeland, Pre-modern Intellectual Biography , în The Public Intellectual, Edited by Helen Small, Blackwell,
2002, p. 40.

9
secol al XIX -lea, odată cu Manifesto des intelectuells, desemnând un grup de scriitori care -și
proclamau solidaritatea lor cu Émile Zola în contextul Afacerii Dreyfus11.
Vorbim , astfel , nu despre intelectualul înteles in sens descriptiv , ca ceva prin defini ție
pozitiv, căci etimologic face trimitere la calită ți superio are care pe drept erau atribuite și elitelor
medievale12, ci de un concept care, treptat, ș i-a găsit loc în cadrul teoriilor sociologice ce privesc
elitele. Deș i abordările sociologice moderne tind să lipsească elitele de orice caracter superior p e
care l -ar avea prin comparaț ie cu alte categorii sociale, este de men ționat însă că nu acela și lucru
s-a întâmplat și cu teoretizările clasice ale itaienilor Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, ori ale lui
Robert Michels. Profund influenț ați de Max Webber și critici ai ideologiei marxiste și ai
determinismului său revolu ționar, aceș tia asumă elitelor acelaș i caracter superior13 pe care
intelectualitatea modernă, ca parte din elite, nu a făcut decât să și-l rezerve, ba chiar să- l
revendice ca unic atribuit sieș i, ca singura ,,elită adevărată”, și în opozi ție cu elitele economice
ori politico -administrative14.
Orice cercetare socilogico -istorică a elitelor intelectuale ia în calcul trei aspecte: intelectul,
intelighen ția și munca intelectuală. Dacă asupra primului aspect nu credem că sunt necesare
clarificări, pentru celelalte considerăm că s- ar cuveni.
În genere, intelighen ția, în sens sociologic, este un termen apărut anterior aceluia de
intelectual și își are sorgin tea în râ ndul elitelor poloneze și ruse ști care, pentru a face nota
discordantă de o parte retrograd ă a propriei clase sociale, se identificau astfel -ca intelighen ția,
dată fiind fidelitatea aproape cutumiară pe care o aveau faț ă de modernitatea de tip eur opean,
occidental15.
În aceia și termeni sociologici, originea intelectualului aparține sfâr șitului de secol XIX
francez, în contextul Afacerii Dreyfus de care aminteam anterior, de și o primă men țiune cu

11 Mariateresa Fumagalli Beonio Broccchieri, The Intellectual, în The Medieval World, Edited by Jacques Le Goff,
Translated by Lydia G. Cochrane, Parkgate Books, London, 1997, p. 181.
12 Ibidem.
13 The Cambridge Dictionary of Sociology, Edited by Bryan S. Turner, Cambridge Univeristy Press, New York,
2006, p. 162.
14 Christophe Charle, Birth of the In tellectuals. 1880 -1900, Translated by David Fernbach and G.M. Goshgarian,
Polity Press, Cambridge, UK, Malden, USA, 2015, p. 4.
15 The Cambridge… ed. cit., p. 302.

10
aceleaș i con otații a fost identificată în Anglia anului 1803 când Raymond Williams, citându -l pe
poetul Byron, zice: ,,I wish I may be well enough to listen to these intelectuals”16.
Ideea că în destinul intelectualului ar sta necesitatea de- a fi au zit e, de altfel, mai veche, iar
Voltaire pare să prefigureze cel mai bine tipologia intelectualului modern, căci acesta atribuia
erudi ților menirea de a -și face din lupta împotriva injuste ției factorilor de putere ai statului un
proiect de via ță. Nu e, a șadar, întâmplător de ce, peste ceva mai bine de un veac, nume ca ale lui
Victor Hugo, Émile Zola, Albert Camus ori Jean-Paul Sartre sunt capul de listă al intelectualilor
descenden ți direc ți ai filosofului din perioada luminilor17.
Acest lucru se datorează nu doar faptului de a fi fost nume cu rezonan ță uria șă în epocă ,
căci n -au fost singurii, ci faptului că numele acestora au fost legate de cazul Dreyfus într -o
manieră care respecta, în multiple tipare, modelul iluminist iniț iat și ,,teoretizat” de Voltaire.
Scena care a asigurat irumperea în câmpul social a unei noi ,,clase” a fost aceea asigurată, între
1894- 1906, de acuza ția de trădare adusă căpitanului Alfred Dreyfus, evreu la origine, suspectat
că ar fi vândut germanilor secrete militare. Cum această acuzaț ie a degenerat într- o dezbatere
generală în Fran ța, ce începuse să angreneze în jurul său nume și forțe antisemite, opozi ția n-a
întârziat să apară. Romancierul Émile Zola a fost figura principală a acesteia, căci publicând în ziarul L`Aurore al jurnalistului, viitorul prim ministru Georges Clemenceau , artico lul-scrisoare
deschisă -J`accuse, Émile Zola, apărătorul căpitanului Dreyfus, devine el însu și vinovat, de
calomnie
18. ,,Actul constitutiv” al na șterii intelectualulu i, în sens modern, îl reprezintă însă
Manifesto des Intellectuels, semnat de o parte din savan ții frac ezi, document care nu er a însă un
program politic, ci un protest în care intelectualii cereau trei ti puri de drepturi: De ,,scandal”,
pentru a -l susține pe Zola, de a se alia, și, mai ales, de a revendica o putere simbolică în virtutea
titlurilor pe care le de țineau majoritatea semnatarilor. Deș i toate acestea fuseseră garatate încă
din timpul Revolu ției, caracterul inedit îl reprezenta combiarea tututor acestor drepturi care
păreau să reprezinte faț ete ale voin ței de incitare liberă la anarhie, de redefinire a ,,grupurilo

16 Jeremy Jennings, Tony Kemp -Welch, The century of the intellectual. From the Dreyfus Af fair to Salman Rushdie ,
în Intellectuals in Politics. From the Dreyfus Affair to Salman Rushdie, Edited by Jeremy Jennings, Antony Kemp –
Welch, Routledge, London, New York, p. 1997, p. 7.
17 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of The Age Of Industry And Empire, Edited by John Merriman and Jay Winter,
vol. III, Ibsen to Owen, Thomson Gale, 2006, p. 1167.
18 https://www.britannica.com/event/Dreyfus -affair , accesat pe 02.05.2020.

11
naturale” ori ,,manifestări ale unei doctrine absurde”19. Acestea au fost premisele care- au
asigurat o dezbatere întinsă pe ani întregi, în care dialectica nu -și găsea locul între argumetele
pentru nevoia de libertate individuală ori pentru securitate na țională20, acțiunea intelectualilor
francezi ini țiind o lungă controversă care privea legitimitatea socială a unui grup de a impu ne o
anumită viziune politică și socială21.
În ceea ce priveș te interesul nostru de -a identifica transformările semantice pe care le- a
suferit intelectualul la fin de sieclé, putem afirma, fără echivoc, că intelec tualul modern, a șa cum
a fost el definit spre începutul secolului al XX -lea, și spre deosebire de toate antecedentele sale
identificate cu diverse titulaturi, este <<acel scriitor, filosof sau om de știință care acț ionează ( și)
în câmpul politicii>>22, definindu- se, în aceea și măsură, prin munca sa -,,a minț ii”- ce este
diametral opusă ,,muncii manuale ”23.
Faptul că, la origine, cuvantul intelectual exprima prin sine virtu ți ori calită ți însemnate,
superioare, iar calitatea de a fi doar om politic nu pare să implice calitatea de erudit, cel pu țin
dacă ne asumăm aser țiunea lui Julien Benda, pe c are îl vom cita mai târziu, că <<politica nu are
nevoie de morală, dar eruditul, da>> , atunci putem înț elege de ce, pe tot parcursul secolului
trecut , au existat încercări de -a redefini caracterul social pe care îl are calitatea de a fi intelectual,
major itatea disensiunilor plecând de la ceea ce numeam muncă intelectuală, a cărei existen ță
parea uneori să fie suficientă pentru a sesiza apari ția intelectualului- categorie socială distinctă
câtă vreme ,,sensul vieț ii” intelectualului era acela de a -și ,,lucra” mintea. O redefinire a
intelectualului nu putea decât să indice alte origini ale apari ției acestuia sub raport social,
Jacques Le Goff aducând probabil cele mai numeroase argumente care plasează originea
intelectualului în Evul Mediu.
De și acceptă faptul ca primii cu preocupări intelectuale au fost clericii, mai ales după
răspândirea monahismului în Europa, în aceea și măsură constată că acestora ,,lucrul min ții” nu le

19 Christophe Charle, op. cit. , p. 3.
20 https://www.britannica.com/event/Dreyfus -affair , accesat pe 02.05.2020.
21 Christophe Charle, op. cit., p. 3.
22 Euro pe 1789 -1914. Encyclopedia Of…, ed. cit., p. 1167.
23 Jeremy Jennings, Tony Kemp -Welch, The century of…, în Intellectuals in Politics…, ed. cit., p. 7.

12
era un scop în sine24. De asemenea, pentru că nici Rena șterea Carolingiană n-a avut menirea de –
a ,,însămân ța”, ci de a ,,tezauriza”25, se poate vorbi de intelectuali sui generis, fără echivoc, abia
din secolul al XII -lea, în contextul unor ,,revoluț ii” succesive/simultane și interdependente
petrecute în Occident, care ,,au modificat profund structurile economice și sociale occidentale”26,
precum na șterea oraș elor portus și a capitalismului. În acest contex, s -a produs o revolu ție
culturală implicit, care a coincis cu apari ția unei noi categorii sociale- intelectualeul -regăsibil, cel
mai adesea, într-o dublă ipostază, aceea de scriitor și profesor27. O suficie ntă dovadă că opininia
lui Jacques Le Goff pare conformă cu realitatea este faptul că, începând din secolul al XII -lea,
Europa începe să se împânzească de universită ți, de la Alma Mater Studiorum la Oxford și
Salamanca, insitu ții apărute ca centre în care s-a produs o primă formă de profesionalizare a
celor care erau descri și prin atribute ca cel de intelectual.
Pornind de la o miză similară aceleia pe care și-o propusese Jacques Le Goff și încercând,
în aceeș i măsură, să echilibreze pozi țiile cu privire la ceea ce este ori nu este un intelectual, Rita
Copeland pleacă de la o axiomă a literaturii, aceea că ,,preferin țele narative moderne au rădăcini
premoderne”28, și de la premisa că, oricare ar fi epoca ce ne intereseaza, singura modalitate ce
permite o reprezentare coerentă a intelectualului este biografia intelectuală. Cum această specie
literarară nu este o marca proprie doar a modernită ții, Viețile Sofi știlor ale lui Philostratus fiind
un bun exemplu, se poate conchide că lista criteriilor de încadrare în grupul select al
intelectualilor nu poate depinde exclusiv de defini ția dată de modernitate29.
De altfel, modernitatea însă și a secolului XX a cunoscut două teorii antagonice care -l
vizau pe intelectual și care, într -o măsură suificientă, vor constitui modele de raportare pentru
analiza noastră asupra intelectualităț ii române ști dinainte de Primul Război Mondial.

24 Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, traduc ere de Nicolae Ghimpeț eanu, Editura Meridiane, Bucure ști,
1994, p. 22.
25 Ibidem, p. 27.
26 Ibidem, p. 15.
27 Ibidem, pp. 24- 25.
28 Rita Copeland, Pre-modern Intellectual Biography, în The Public Intellectual, ed. cit., p. 58.
29 Ibidem, pp. 40- 58.

13
În princpiu, matricea creată de Afacearea Dreyfus, care a stabilit ce anume poate fi în țeles
printr -un intelectual modern, anume modul în care acesta se raportează la chestiunile politice, a
fost preluată cel mai mult în scrierile lui E. W. Said care, încercând să ofere anumite modele de
analiză acestei dezbateri senza fine, dă ca paradigme două figuri intelectuale ale secolului trecu t,
A. Gramsci, respectiv J. Benda, ale căror teoretizări antagonice au făcut fie apologia fascismului,
fie a modelului christic asumat și incapabil de trădare.
Pornind de la o însemnare din Prison Notebooks în care afirmă că ,,to ți oamneii sunt
intelectuali […] dar nu to ți au în societate rolurile intelectualilor”30, A. Gramsci creează o
apologie a ,,intelectualului de masă”, încadreat în două categorii distincte ca m isiune: categoria
,,intelectualilor tradi ționali”, care repetă din genera ție în genera ție aceeaș i misiune socială,
precum profesorii ori preoț ii, și categoria ,,intelectualilor organici” a căror menire este de a ghida
interesele, puterea și clasele sociale31.
La po lul opus acestui discurs, J. Benda face apologia intelectualului neimplicat, din turnul
său de filde ș, pentru care valorile cunoa șterii primează în faț a valorilor ac țiunii32. Înțelesul pe
care Benda îl dă intelectualului în lucrarea Trădarea Cărturarilor e cel mai evident prin folosirea
în titlul din varianta franceză a lucrării a substantivului clerc (La trahison des clercs), adică acele
ființe umane aflate în opozi ție totală cu tot ceea ce înseamnă beneficii de natură materială și
interese personale33. Convingerea sa este cu atât mai evidentă în edi ția de după cel de- Al Doilea
Război Mondial a lucrării din 1 927, când actualitatea războiului părea să confirme toate
consecin țele nefaste pe care Benda le anticipase ca urmare a implicării intelectualilor de partea
regimurilor totalitare, fasciste ori comuniste34. O astfel de implicare purta chipul unei ,,trădări”,
imaginea intelectualului fiind incompatibilă cu aceea a omului politic, căci, pentru Benda,
politica nu are nevoie de morală35.

30 Antonio Gramsci, The Prison Notebooks: Selections , translated by Quintin Hoare and Geoffrey Nowell -Smith,
New York: International Publishers 1971, p. 9, apud Edward W. Said, op. cit., Vintage Books, New York, 1996, p.
3.
31 Edward W. Said, op. cit., p. 4.
32 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of.. .,ed. cit., p. 1169.
33 Edward W. Said, op. cit., pp. 4 -5.
34 Ibidem, p. 8.
35 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Traducere de Gabriela Creț ia, Editura Humanitas, Bucure ști, 1993, p. 33.

14
Într -o exprimare succintă, putem face următoarele precizări de natură sintetică: teoria lui J.
Benda este accea ce -i prezintă pe intelectuali ca pondere redusă social și neimplica ți politic, iar
A. Gramsci teoretizează ideea intelectualului de masă, p entru care implicarea politică este o
condi ție implicită.
Care este nivelul în care aceste scheme de interpretare pot fi aplicate intelectualităț ii
române ști din perioada Vechiului Regat și cum este reflectată realitatea epocii î n sursele cu
caracter istoric, vom încerca să identificăm în paginile următoare.

15
I.2. Intelectualii r omâni din a doua jumatate a sec olului al XIX- lea și genera ția de la
începutul secolului XX
I.2.1. Originile ș i caracterul elitei intelectuale române ști.
Dacă, la nivel european , elita intelectuală părea la sfâr șit de secol XIX și început de secol
XX să se redefinească, revendicându -și sorigintea chiar din perioada medievală, situa ția din
Româ nia Vechiului Regat avea reflexii profund individualizate.
În primul rând, termenul intelectual nu poate fi regăsit în niciun dic ționar dinaintea
Primului Război Mondial, cu toate că apare termenul inteligen ță. Abia după Marea Conflagra ție
Mondială, în interbelic, apari ția termenului intelectual avea să consemneze, pur semantic,
delimitarea dintre preocupa rea pentru actul cultural de ș i artistic36. În realitate, aceasta era o
muta ție semantică ce nu corespundea neapărat rea lității origin are, căci apari ția intelectualului
român, din perspec tivă sociologică, este simultană apari ției procesului de modernizare în spaț iul
românesc și dezideratului -program de construc ție a unei identită ți naționale proprii, atât politică
cât și culturală37, la crearea căreia și-au avut aportul oamenii politici ș i intelectualii deopotrivă,
căci, spre deosebire de realită țile contemporane occidentale, sp țiului autohton îi corespunde o
caracteristică pur originală , aceea că elita sa politică este deopotrivă și elita sa intelectuală38.
Ca o consecin ță e evolu țiilor politice ș i economice ce aduseseră de curând tânăr ul stat sub
sfera de influen ță occidentală, apari ția unei elite intelectuale, categorie socială distinctă, în
fostele Principate, nu se realizase mai devreme de 183039 și depinsese de capitalism în măsura în
care o făcuseră și intelectualii occidentali ai secolului al XII- lea, defini ți de Jacques Le Goff, căci

36 Florin Țurcanu, Intellectuels, Histoire et Mémoire en Roumanie. De l’entre -deux -guerres à l’ aprèscommunisme ,
Editura Academiei Române, Bucuremti, 2007, pp. 26 -27, apud Drago ș Sdrobi ș, Rolul Elitei Intelectuale Și Al
Educa ției In Definirea Na țiunii Române. Consideraț ii Pe Marginea Evoluț iei Și Finalită ților Educaț iei În România:
1866 -1940, în Elite, na țiune și societate în România Modernă, Editat de Liviu Neagoe, Presa Universitară Clujeană,
2012, p. 63.
37 Drago ș Sdrobi ș, Rolul Elitei Intelectuale…, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 59, 65.
38 Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Ediția a II -a, Bucure ști, Editura comunicare.ro, 2002, p. 165.
39 Vlad Georgescu, The Romanians. A Hisory, Edited by Matei Călinescu, Tran slated by Alexandra Bley -Vroman,
Ohio State University Press, USA, 1991, p. 179.

16
lărgirea economiei de piaț ă este factorul ce a permis o treptată respingere a ideilor statului și
bisericii40.
Caracterul dual al elitei intelectuale române ști, dat de implicarea în via ța politică, face ca
afirma ția lui L. Boia , de la care pornisem studiul de fa ță, să fie adevărată, căci ideea că
intelectualii sunt cei ce ,,în principiu modelează opinia publică” î și găseș te deplină acoperire în
mediul autohton (nu neapărat și occidental) , unde asumarea rolului politic de ca re aminteam a
permis accesul elitei intelectuale la ceea ce, din prisma teoriilor privitoare la elitele politice, este
considerat principalul centru de putere și de luare a deciziilor în societate41 și, deci, implicit, de
influenț are a opiniei publice.
A șadar, analiza elitei intelectuale româneș ti din Vechiul Regat , de dinaintea Primului
Război M ondial, impune, mai întâi, la scară cronologică, plasarea acesteia într -un timp în care,
după cum converg toate cercetările, România se afla în plin proces de modernizare. Dacă
admitem ș i convingerea lui Miroslav Horoch că ,,începutul fiecărei mi șcări de rena ștere naț ională
e marcat de o preocupare pătimaș ă a unui grup de indivizi, cel mai adesea intelectuali”42, suntem
îndreptă țiți să orientăm analiza noastră privitoare la elita intelectuală romănească spre
identificarea ideilor pe care aceasta le- a profes at în raport cu modernitatea și cu procesul
modernizării, căci, în realitate, nu de pu ține ori a fost dovedită existen ța unui ,,conflict al
elitelor”43, din ale cărui ,,beligeranț e” poate fi eviden țiat cel mai bine tabloul în care se înscriau
elita intelectuală antebelică împreună cu acele curente de idei pe care le- a promovat.
În realitate, acest conflict a continuat și în perioada interbelică, din timpul căreia ne parvin,
de altfel, ș i teoriile clasice privitoare la cauzele apari ției procesului de modernizare în spa țiul
românesc. Fie că l a originea acestui proces se află cauze economice, după cum sugera

40 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of…, ed. cit., p. 1167.
41 George Tibil, Caracterul elitelor și instabilitatea polit ică în evoluț ia modernă și contemporană a României , în
Polis. Journal of Political Science, p. 131, ( https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=291654 , accesat pe
02.06.2020).
42 Miroslav Hroch, Social preconditions of National Revival in Europe: a comparative analisys of the social
composition of patriotic groups among the smaller European nations, Cambridge University Press, 1985, apud
Liviu Neagoe, Originile inte lectuale ale ideii de cetă țenie în România modernă, în Elite, na țiune…, ed. cit., pp. 26 –
27; trad. proprie.
43 George Tibil, Caracterul elitelor și…, în loc. cit., pp. 135- 140, ( https://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=291654 , accesat pe 02.06.2020).

17
Șt. Zeletin, fie că acestea sunt mai degrabă de natura schimbului de idei, aș a cum postula E.
Lovinescu44, ce se poate spune cu siguan ță este că modernitatea în spa țiul românesc a decurs,
într-o primă etapă, dintr -un efor t intelectul comun de respingere ,,vechiului regim”, din
moștenirea căruia sunt însă păstrate acele tendin țe de-a ,,construi ” în slujba patriei și națiunii.
Acest aspect nu poate fi deloc ignorat, căci aici rezidă un prim discurs despre misiunea istorică a
românilor, calchiat după modelul occidental al misiunii istorice a na țiunilor, și, de asemenea, tot
aici se găsesc resorturile care au orientat cultura română spre romantismul de tip european, spre
<<literaturile gotice și romantice>>, cum spunea Odobescu , a căror menire era de a remodela
cultura română după o nouă paradigmă45.
Această orientare a oferit artelor, și, mai ales, literaturii, un rol principal în activitatea
culturală46, motiv pentru care ș i cei mai avizaț i dintre istoricii modernită ții române ști, precum
Keith Hitchins, consideră că ,,operele literare […] constituie repere de nepre țuit pentru munca
istoricului”47. Din această etapă a primei jumătăț i de secol XIX, pe drept denumită o ,,epocă a
întemeietorilor și a organizatorilor de institu ții culturale moderne”, multe dintre eforturi sunt
direc ționate și spre realizarea traduc erilor, în acee și măsură în care literatura autohtonă se
îmbogă țește la nivelul registrului stilistic care se diversifică, și la nivelul formelor de expresie,
noi specii literare, precum nuvela ș i romanul, fiind adoptate de către scriitorii români48.
Etapei iniț iale de ,,respingere a vechiului regim” îi succede o a doua etapă, specifică celei
de-a doua jumătă ți a secolului al XIX -lea, în care intelectualii români intră sub înfluen ța
ideologiilor occidentale ale vremii49, ,,conflictul elitelor” capătând o nouă amploare, sus ținut
fiind de na șterea unor discursuri alternative privitoare la modernitate și la tipul de modernizare
pe care -l avea de urmat România50.

44 vezi, pentru acest subiect, Keith Hitchins, cap. Marea Dezbatere, în Idem, România, 1866- 1947, Ediția a IV -a,
traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucure ști, 2013, pp. 333- 374.
45 Alexandru Du țu, Cultura Română În Civiliza ția Europeană Modernă, Editura Minerva, Bucure ști, 1978, pp. 204-
205.
46 Ibidem, p. 205.
47 Keith Hitchins, op. cit., p. 253.
48 Grigore Georgiu, op. cit., p. 159.
49 Ibidem, pp. 164 -167.
50 Liviu Neagoe, Originile intelectuale a le…, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 24.

18
Disputele intelectuale nu se cantonau însă în autodefiniri, ci mai degrabă în proiecte de
,,ardere a etapelor”, de modernizare percepută ca necesară, dar în ritmuri diferite51 și, ca o
consecin ță a acestora, în teorii care să explice specificul și idealurile na ționale52, căci în realitate,
în ciuda divergenț elor, elitele intelectuale române ști căzuseră de acord asupra unei chestiuni,
anume că, pentru România, modernizarea însemna ,,unificarea tuturor provinciilor române ști
într-un stat modern și obț inerea independen ței”53. Era, a șadar, o asumare a unui proiect
finalmente politic, care calchia acelaș i tip de implicare politică pe care îl profesau elitele
intelectuale franceze în timpul Afacerii Dreyfus și, în egală măsură, o pledoarie pentr u care nu
avea să pledeze J. Benda.
Asumând aser țiunea lui Edwar Said că ,,Nu a existat vreo revoluț ie majoră în istoria
modernă fără intelect uali. Pe de altă parte, nu a existat nici vreo mi șcare contrarevolu ționară
majoră fără intelectuali. Intelectualii au fost părin ții schimbării […]”54, nu putem decât constata
că în discursurile privitoare la modernizare și la implica țiile culturale pe care aceasta aveau să le
cunoască, putem identifica elita intelectuală românească prin prisma curentelor ideologice la care
reprezenta ții săi aderaseră.

51 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 121.
52 Constantin Gh. Marinescu, Conștiința Unită ții Na ționale În Gândire și Istoria Românilor. Valen țe Europene,
Editura Donaster, Ia și, 2012, pp. 24 -25.
53 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale…, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 27.
54 Edward W. Said, op. cit. , pp. 10 -11; trad. proprie.

19
I.2.2. Orientări politice ale elitei intelectuale române ști în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX -lea
Exista, fire ște, inclusiv un discurs anti -modern. De natură politică însă, principalul discurs
care s -a impus a fost acela liberal55, devenit curentul dominant de gândire al for țelor politice
române ști din secolul al XIX -lea care, sub influenț a ideilor Revolu ției Franceze, au pledat pentru
insta urarea unui regim parlamentar bazat pe principiul reprezentativităț ii tuturor categoriilor
sociale în luarea deciziilor. Elita liberală va cuprinde în rândurile sale numeroase personalităț i
marcante al e culturii române, de la M. Kogălniceanu la V. Conta, A . D. Xenopol, V. Urechia, S.
Haret ori P. Poni56.
De și, la nivel ideologic, moș tenea principiile clasice, precum libertatea individuală,
regimul reprezentativ, libera concuren ță și statul ca arbitru al intereselor sociale, în realitate,
liberalismul românesc antebelic a împrumutat din caracteristicile locale care, de și nu i -au
deturnat inten țiile de -a practica libertatea individuală și democra ția parlamentară, l -au obligat să
se racordeze la datele sociale româneș ti, angajându- l la dezideratele sale cele mai înalte,
asemenea ,,idealului na țional”57. De altfel, conform unei lucrări relativ recente, cu tentă
istoriografică și tendin țe de revalorificare istorică, ,,geneza liberalismului românesc ar t rebui să
ne-o explicăm, înainte de orice, în funcție de tensionarea tot mai accentuată a raportului dintre
organizarea de stat și aspirațiile societății la începuturile epocii moderne”58. De altfel, autorul,
Gh. Cliveti, se pozi ționează de partea celor care văd la originea liberalismului românesc mai
degrabă o mi șcare de emancipare decât o ideologie specifică unei anume clase sociale, în spe ță
burghez ia capitalistă, cu toate că există destule voci care califică liberalismul românesc ,,impur”
la nivelul perioadei pa șoptiste și ,,cel puț in neatent la rolul individului”, căci, în realitate, profesa
ideea că relevante pentru societate și pentru destinul ei istoric sunt doar masele, sau cel mult
,,oamenii de geniu” capabili să le adune în jurul unor idei -forță59.

55 Liviu N eagoe, Originile intelectuale ale …, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 24.
56 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 166.
57 Ibidem, p. 166- 167
58 Gheorghe Cliveti, Liberalismul Românesc. Eseu Istoriografic, Editura A xis Universitaria, Ia și, 1996, p. 40.
59 Sorin Adam Matei, Boierii min ții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și pia ța liberă a ideilor,
Editura Compania, Bucure ști, 2004, p. 77.

20
Asemenea discursului liberal, a existat un discurs conservator, ale cărui valen țe sunt însă
multiple, nu doar politice, fie ele de natura criticismului junimist, fie în variantele populistă,
agrariană ori na țional -paseistă60. Deși politic s -a opus ini țial reformelor politice, în versiunea sa
moderată, junimistă, conservatorismul românesc a reu șit să adune în rândurile sale o între agă
pleiadă de intelectuli, printre care pot fi amintiț i P. P. Carp, B. Catargiu, T. Maiorescu, T.
Ionescu, N. Filipescu, Al. Marghiloman etc, cu toț ii pledând pentru o dezvoltare lentă, treptată,
care trebuia să permită păstrarea specificului naț ional 61.
Adoptarea de către aceș tia a convingerii că progresul este singura solu ție, îi depărtează de
linia conservatorilor reac ționari și-i apropie de liberali, al căror statut real îl revendică atunci
când se situează de partea convingerii că era necesară <<o perfecț ionare a liberalismului, nu
eliminarea lui>>. În realitate, conservatorismul junimist se diferen ția de liberali nu doar la
nivelul timpilor în care vedea necesară producerea progresului, ci și prin faptul că, dispre țuind
populismul și demagogia ce păreau să se afle la originea proiectelor de reformă ale liberalilor
declaraț i, se identifica cu ideile sociale și politice ale pozitivismului epocii, în special cu ideea
tehnocrată a societăț ii conduse de ,,speciali ști”. În acest mod, conservatorii revendicau pentru
elita intelectuală dreptul de a fi, în acelaș i timp, elită conducătoare, alimentând astfel
convingerea unor autori, ca Sorin Adam Matei, că, în realitate, junimismul a fost o formă de
,,liberalism tehnocra tic”, dată fiind predispozi ția sa ,,progresistă” în țeleasă în maniera pozitivista
a tehnocra ției62.
Am observat, a șadar, cum în plin proces de modernizare, orientarea spre modelul
occidental a permis asumarea la niv el local de către elita politică și intelectuală românească a
două ideologii politice, liberalismul și conservatorismul, din orientările cărora avea să fie
compusă matricea politică a României până la finele secolului al XIX -lea.
La finele aceluiaș i secol, și cu acela și aport occidental la nivelul schimbului de idei, se
naște în spaț iul românesc mișcarea socialistă , odată cu apari ția la Ia și, în 1881, a revistei
Contemporanul , printre sociali știi marcan ți putând fi identifica ți C. Dobrogeanu Gher ea, I.

60 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale…, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 24.
61 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 166.
62 vezi, pentru acest subiect, Sorin Adam Matei, cap. Junimismul: un liberalism technocratic , în Sorin Adam Matei,
op. cit., pp. 76 -98.

21
Nădejde, S. Nădejde, V. G. Mor țun, Șt. Stâncă, P. Mușoiu, R. Ionescu -Rion. De și peste cinci ani,
în 1893, avea să ia ființ ă și Partidul Social -Democrat al Muncitorilor din România, existen ța lui
se va dovedi vremelnică din cauza migrării unei bune păr ți a tinerilor din partid spre PNL, la
nivelul anilor 189963.
De și a existat o importantă propagandă de idei, sus ținută de traduceri din Marx și Engels64,
socialismul românesc se întemeiază, s- ar putea spune, pe baze proprii, date de realită țile distincte
ale societăț ii române ști față de modelele occidentale, abandonând teoria clasică marxistă a
structurii și a su prastructurii și imitând, în propor ții variate, teoria junimistă a ,,formelor fără
fond”65. Aceste particularită ți se datorează, în principal, ideologului C. Dobrogeanu- Gherea, a le
cărui lucrări teoretice -Neoiobăgia (1910) și Socialismul în țările înapoiate (1911) -pe lângă
analiza sociologică profundă a societăț ii române ști, în tipare marxiste, reprezintă un răspuns
studiului similar al lui C. Stere -Social – democratism sau poporanism?- publicat în Viața
Rmânească între 1907- 1908. În aceea și măsură însă, reprezintă o perspectivă originală, asemenea
termenului neoiobăgie pe care îl inventează pentru a prezenta realitatea hibridă a unui sistem
social care îmbină neajunsurile sistemului capitalist, cu suprastructura sa poli tico-institu țională
de tip modern, burghez, ș i ale sistemului feudal, prezent încă la nivelul for țelor de produc ție66.
În această teorie se găsesc împrumuturile junimiste și devia țiile de la doctrina marxistă.
Ignorând o premisă de bază a teoriei marxiste, conform căreia doar schimbările din ,,structură”
pot aduce schimări de natură politică și culturală la nivelul ,,suprastructurii”, C. Dobrogeanu
Gherea admite că în țările subdezvoltate, cum era cazul României, schimbările pot veni și în sens
invers. Paradoxal, ar fi venit chiar din partea burgheziei care, la nivel local, trebuia considerată
ca agent politic și cultural, iar nu ca grup economic. Din această perspectivă, eviden țierea rolului
burgheziei, de ,,emancipare” a ,,fondului” popular cu reflexe feudale, îl plasa pe ideologul C.

63 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 204.
64 Ibidem.
65 Sorin Adam Matei, op. cit., p. 115.
66 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 205.

22
Dobrogeanu Gherea în sfera de gândire junimistă, pentru care intelectualii erau văzu ți ca
expnenț ii curentului modernizator67.
I.2.3. Orientări culturale în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și la începutul secolului
XX
Orientările culturale ale elitei intelectuale române ști a Vechiului Regat au fost, de
asemenea, influen țate covâr șitor de transformările ce aveau l oc pe contient, transformări care,
odată regăsite în spaț iul românesc, aveau să dea naș tere unor sinteze le fel de originale precum
cele politice, motiv pentru care putem admite, asemenea discursului liberal și conservator,
existen ța în plan local a unui discurs estetizant, regăsibil în literatură68, în aceaș i măsură în care
poate fi admisă existen ța unui discurs scientist în filosofie ș i istorie.
Nu ne -am putea raporta la aceste forme de cunoaș tere dacă nu am avea convingera că
epoca modernă românească a fost modelată de două categorii de intelectuali, istoricii și cei
considera ți generic scriitori, situa ție care explică și apari ția în 1867 a Academiei R omâne cu cele
trei sec ții ale sale- literatură, istorie, științe- scriitorii și istoricii de ținând astfel 2/3 din fotolii, în
virtutea rolului pe care ace știa îl aveau de purtători ai ,,idealului na țional”. Cu toate că evolu ția în
timp a statalită ții i-a făcut pe oamenii politici principalii purtători ai acestui ,,ideal”, alegerea lor,
cel mai adesea, din rândul elitei intelectuale și memoria comună i -au păstrat pe istorici și pe
scriitori ca modele intelectuale dominante, cu influen ță atât asupra opiniei pubice, cât și a altor
categorii intelectuale69.
În aceste condi ții, demersul de fa ță, care inten ționează să înregistreze principalele nume și
orientări din cultura română modernă, î și are ra țiunile sale proprii deja amintite.
Tot dintr -o serie de ra țiuni proprii s -a produs și o evoluț ie în câmpul filosofiei, istoriei și
chiar literaturii, evolu ție influen țată decisiv de ideologia scientistă a vremii care, preluată în
manieră pozitivistă de către junimiș ti, la nivel c ultural s -a manifestat mai degrabă în variantele
sale evolu ționistă, neokantianistă și marxistă70.

67 Sorin Adam Matei, op. cit., p. 116.
68 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale… , în Elite, na țiune și societate…, ed. cit.,, p. 24.
69 Lucian Boia, op. cit., p. 103.
70 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 165.

23
Originile filosofiei române moderne sunt puse pe seama operei lui T. Maiorescu , ale cărui
contribuț ii filosofice puț in cunoscute au fost publicate recent, î n 2017, de către acad. Al. Surdu71.
Școlit la Liceul ,,There sianum” din Viena , T. Maiorescu ajunge apoi student la Berlin și
obține doctoratul în filosofie la Universitatea din Giessen în 1859, cu o teză despre ,,rela ție” (Das
Verhältnis), urmând apoi sa -și echivaleze doctoratul din Germania cu licen ța în litere la
Sorbonna, unde obț ine și o a doua licenț ă, în drept. După ce revine în țară și ajunge decan al
Facultă ții de Filosofie din Ia și (1862), iar mai apoi profesor la cea din Bucure ști (1884),
înfiin țând, între timp, societatea ,,Junimea” (1867) la Ia și și fiin d membru fondator al Societă ții
Acdemice Român e din Bucure ști (devenită , în 1879, Academia Român ă), opera filosofica a lui
T. Maiorescu capătă contur, fiind împăr țită în patru sec țiuni, scrierilor din tinere țe adăugându- li-
se scrieri de logică, cercetări p sihologice și prelegeri de filosofie72.
Din prima perioadă, a scrierilor din tinere țe, datează teza sa de doctorat, Relația, care
tratează rela țiile dintre no țiuni, ca domeniu de cercetare al logicii și al filosofiei, considerată
,,știința rela țiilor pure”, pledând pentru ,,întâietatea judecă ții față de noț iune”. T. Maiorescu n -a
fost însă rupt de spiritul scientist al epocii, acesta fiind regăsibil mai ales în cercetările sale
psihologice care fac obiectul a trei capitole din Considera ții filosofice, lucrare care, în studiul
intitulat Digresiuni, aduce un elogiu științei, singura capabilă să stabilească raporturi reale de
cauzalitate la nivelul general al ,,fenomenelor” posibile. Esen țială însă, din perspectivă
filosofică, rămân e lucrarea sa Logica, publicată până în 1898 în cinci edi ții care, pe lângă
caracterul unui manual clasic după model occidental, reprezintă o lucrare originală care
valorifică tradi ția autohtonă a Academiilor grece ști din Ia și și Bucure ști de-a prezenta lo gica în
manieră aristotelică73.
Influenț a scientismului occidental s- a văzut însă cel mai bine în opera lui V. Conta (1845-
1882), care, sub impactul de rezultatelor din științele naturii, elaborează ,,primul sistem filosofic
original” din gândirea românească modernă, expus în cele trei titluri publicate antum, respectiv
Teoria Fatalismului (1876), Teoria ondulaț iunii universale (1877) și Introducere în metafizică

71 Istoria Filosofiei Române ști, (coord. Alexandru Surdu, Drago ș Popescu, Ștefan -Dominic Georgescu), Editura
Academiei Române, Bucure ști, 2018, p. 118.
72 Ibidem, pp. 117 -118.
73 Ibidem, pp. 118 -121.

24
(1879), precum și în lucrările apărute postum și neterminate, mai în tâi în limba franzeză, despre
Întâiele principii care alcătuiesc lumea (1888) ș i Bazele metafizicii (1890)74.
La un an după ce se înscrisese la Facultatea de Drept sau, după unele surse, de Litere din
Iași, V. Conta a plecat în Belgia, la Școala Superioară de Comer ț din Anvers, iar mai apoi la
Bruxelles, unde î și și obține doctoratul în drept, fapt pentru care obț ine în 1872 catedra de Drept
civil a Universită ții din Ia și75, acelaș i oraș în care a devenit membru al Junimii , publicându- și în
Convorbiri literare primele două lucrări filosofice amintite , prin care se impune ca filosof la
nivel na țional76. Orientările sale politice și culturale d ifereau însă de cele ale junimiș tilor,
convingerile liberale aducându- l alături de alt fiu rătăcit al Junimii, A. D. Xenopol, alături de
care, împreună cu G. Mârzescu și Gr. Buicliu va întemeia în 1878 Partidul Liberal -Democrat77.
Profund influen țat de viziunea evolu ționistă a vremii sale, din științele naturii, ș i de
empirismul francez și pozitivismul german, V. Conta sistematizează două concep ții proprii,
originale, despre lume și despre religie. În acest sens, ,,fatalismul” venea să descri e lumea în
cheia unui determinism opus celui religios, specific mai degrabă doctrinei protestante (doctrina
predestinării), pe care Vasile Conta îl identifica sub forma determinismului materialist, în
împlinirea căruia credea că se suprapu n, în manieră pozitivistă, legile ,,fixe” ale istoriei și ale
evoluț iei sociale78.
Concepț iei despre lume i se adăuga o manieră similară de în țelegerea fenomenului religios,
nu ca element distinct și paralel ș tiinței, sub raportul formelor c ulturale pe care le profesa, aș a
cum pleda Herbert Spencer, ci ca element specific unei etape care se subsuma unei matrice
evoluț ioniste de în țelegere a evolu ției intelectuale umane. Pentru V. Conta, religia îș i avea
sorgintea în ,,atitudinea antropomorfiz ată a omului primitiv”, trecând în decursul timpului printr –
o serie de etape evolutive. De la feti șismul formelor iniț iale, în care orice obiect fizic concret,
fetiș, putea ascunde for țe divine, se ajunsese în etapa idolatriei, care a exacerbat cultul eroi lor,

74 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 167.
75 Istoria Filosofiei Române ști, ed . cit., p. 122.
76 Ibidem, p. 122.
77 Ibidem.
78 Ibidem, pp. 123 -124.

25
urmând ca, mai apoi, trecând prin politesime, monoteisme și panteisme, materialismul științific
ce-l excludea pe Dumnezeu să fie ultima fază a evoluț iei intelectuale79.
Discursul scientist din filosofie a fost dublat de un discurs similar purtat la nivelul
istoriografiei. A înțelege însă mutaț ia pe care istoriografia romantică a suferit -o, făcând posibilă
apari ția școlii critice, necesită un excurs care să privească evolu ția pe care a avut -o spiritul critic
în cultura românească și rolul pe care societatea Junimea l-a avut în această evolu ție și,
deopotrivă, în apari ția școlii critice în istoriografie căci, a șa cum bine remarca Al. Zub, ,,legătura
dintre școala critică și Junimea ține de ordinea evidenț ei”, putându- se stabili o ,,relaț ie genetică”
între cele două, în baza aceluia și ,,spirit” pe care l -au profesat în comun80.
Din perspectivă culturală, tenta ția de -a echivala junimismul cu naș terea spiritului critic în
cultura română persistă în aceea și măsură în care este perpetuată tenta ția similară de- a echivala
,,critica culturii, a societă ții și a literaturii în genere” cu critica literară, acest fenomen făcând
obiectul unui studiu de substanț ă al lui G. Ibrăileanu, intitulat Spiritul critic în cultura
românească81.
G. Ibrăileanu afirmă că amintitul ,,spirit critic” n -ar fi putut comporta caracterul univoc al
criticii literare, căci ,,critica literară nici nu se putea na ște pe vremea ceea, căci n -avea p entru
ce”82, până la înființ area Junimii literatura română nefiind scrisă decât de boieri, fie ei mari
boieri, boieri de clasa a II -a în ,,epoca bonjuristă” sau burghezi și dascăli întra ți în mica boierie
(șătrari, pitari, slugeri etc.) în deceniul ce -a urmat ,,revoluț iei”83. Înfiin țată la Iaș i în 1863, de
către un grup de tineri intelectuali, printre care T. Maiorescu, P. P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi și
Th. Rosetti, cu o revistă proprie, Convorbiri literare, și un cenaclu literar ce devenise rapid
faimos84, societatea Junimea, deși fusese la începuturi, după expresia lui George Călinescu, doar

79 Grigore Giorgiu, op. cit., pp. 170- 171.
80 Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele secolului XIX și începutul secolului XX),
Editura Academiei Române, Bucure ști, 1985, p. 103.
81 G. Ibrăileanu, Opere, vol. I, Edi ție de Victor Durne a, Editura Funda ției pentru Știință și Artă, 2014, p. 50.
82 Ibidem, p. 52.
83 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în present, Ediția a II -a, Editura Minerva, București,
1982, p. 397.
84 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 131.

26
,,o înjghebare politică cu aspecte culturale”85, avusese meritul de -a fi adus creaț ia țărănimii în
,,prezen ța directă a aristocraț iei”, poate și pentru că, a șa cum ț inea să men ționeze acela și istoric
literar, însu și T. Maiorescu era, la origine, un ț ăran86.
Odată creată, Junimea și-a revendicat prin V. Alecsandri rolul de creatore a curentului
critic în cultura română începând cu perioada cu 1860, pe care, în realita te, l-ar fi mo ștenit, și pe
care nu l -ar fi putut reprezenta în aceeaș i manieră decât prin natura unei filia ții care, conform
argumentării lui G. Ibrăileanu, începe cu M. Kogălniceanu, continuă cu C. Negruzzi, A . Russo,
V. Alecsandri, iar odată cu T. Maior escu î și găse ște, de fapt, sfâr șitul87.
G. Ibrăileanu porne ște de la premisa că, în realitate, procesul de modernizare a
principatelor a cunoscut două formule, una muntenească, care a presupus asimilarea modelelor
politice occidentale, ș i una moldovenească, desfă șurată pe o perioadă de 40 de ani, între 1840-
1880, care a presupus ,,asimilarea culturii în celelalte forme ale ei”88.
Din această perspectivă, se poate susț ine existen ța a două culturi, moldovenească și
muntenească, cu specificită țile lor, până la nivelul anilor 1880 când ,,s -a isprăvit <<unirea>>”89,
spațiului moldovenesc fiidu- i specifică naș terea spiritului critic, în două etape care s- au
scuccedat90, și din care Junimea o reprezintă pe cea din urmă, articolul lui T. Maioresc, din 1881,
În contra neologismelor, punând capăt spiritului critic moldovenesc, căci tot ce a urmat acestuia,
incluziv în opera lui Maiorescu, a fost critică literară, cultura critică moldovenească
supravie țuind doar pu țin după 1890 sub formele distincte ale junimismului politic,
radicalismului și socialismului reprezentat de revista Contemporanul91.
În acest fel, ,,d. Maiorescu, cel de până la 1881, a avut marele rol de a fi unul -și ultimul-
dintre acei care au prezidat formarea culturii române moderne”92, rol pe care, în vechea școală

85 G. Călinescu, op. cit., p. 399.
86 Ibidem, p. 397.
87 G. Ibrăileanu, op. cit., pp. 54 -55.
88 Ibidem, p. 25.
89 Ibidem, p. 51.
90 Ibidem , pp. 59- 60.
91 Ibidem , pp. 50- 51.
92 Ibidem, p. 54.

27
critică moldovenească, îl deț inuseră M. Kogălniceanu și A. Russo, din postura de teoretician,
meritul acestora fiind de -a fi creat ,,publicul” și ,,cercul” din care se constituise noua școală,
respectiv junimismul, trecerea de la ,,vechea cultură moldovenească” la cea ,,nouă” și de la
România Literară la Convorbir i literare făcându -se prin lectura vechilor reviste , sfaturile primite
de la V. Alecsandri și mul țumită pregătirii intelectuale a conducătorilor J unimii93.
O astfel de abordare, prima, de altfel, menită să înscrie Junimea într-o tradi ție mai veche,
este acceptată cu reticen ță, în genere, din cauza caracterului critic discutabil pe care l -ar fi avut
pașoptiștii din prima etapă care nu -și făcuseră din critică un program, ci, mai deg rabă, după cum
pledează N. Manolescu în monumentala sa luc rare dedicată istoriei literaturii române,
încurajaseră diletantismul și ,,dezvoltarea genurilor și a speciilor indiferent de noutatea lor”,
făcându -se, astfel , exponenț ii mai degrabă ai unei ,,naivită ți ideologice” decât ai unui program
critic, fapt ce nu s-ar putea spune despre junimi știi care, odată cu articolele publicate de T.
Maiorescu în anii 60- 70 ai secolului al XIX -lea și continuate de discipolii săi chiar după 1900,
pun bazele a ceea ce, în literatura română, N. Manolescu numeș te ,,prima bătă lie canonică”94. În
ceea ce priveș te limba, se opuneau mai degrabă formulei ,,scrie ți, băie ți, numai scrie ți” a lui I. H.
Rădulescu decât influenț elor din limba franceză95, iar în ceea ce priveș te literatura, canonul
combătut era acela al eclectismului specific romanticilor, Maiorescu fiind cel care impune pentru
prima dată regula aprecierii artistice pentru calită țile sale intrinseci, idiferent de orice
considerente politice, na ționale, morale ori religioase96.
După aprecierile lui G. Călinescu însă, criteriile estetice și credin ța în obiectivitatea
criticului, impuse de T. Maiorescu Junimii, mascau la acesta o viziune ,,îngustă”97 care,
beneficiind de o cultură vastă, a fost capabilă să dezvolte ceea ce, în termenii istoriografiei
actuale, credem că s- ar regăsi ca mituul maiorescian, despre care nu s- ar putea spune că a fost
,,un estet al esen țelor rare”, ci un ,,critic mare” care n -avea probleme în a în țelege și admira arta

93 Ibidem, p. 58.
94 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pite ști, 2008,
pp. 361- 362.
95 G. Ibrăileanu, op. cit., pp. 71 -72.
96 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 362.
97 G. Călinescu, op. cit., pp. 407 -408.

28
vremii sale, reprezentată exemplar de figura lui Eminescu, dar, ca ini țiator al ,,conspi rației
tăcerii” în cultura română, îi ignora totalmente pe cei cu care nu împărtăș ea aceleaș i viziuni
estetice, precum Alexandru Macedonski, și transfera orice conflict din câmpul politicii în câmpul
literaturii98.
La originea acestor paradox uri și a ,,teoriei formelor fără fond” pe care o propune , credem
că se află ceea ce Al. Philipide numea în mod exemplar în țelegerea valorii artistice a unei opere
literare <<confundând știința cu perfecț iunea formei ș tiinței>>99, într -o încercare de a se racorda
la ideologia scientistă a epocii cu care se identifica, atât de pe pozi ția darwinistului, vreificabilă
cel mai facil în conflictul public pe care îl p oartă cu S. Nădejde100, cât ș i din postura mentorului
care, sperând la scrierea unei istorii a românilor în manieră pozitivistă, se raporta la opera
istorică a lui A. D. Xenopol, bursier al Junimii, ca la un e șec101.
În pofida ,,e șecului” reprezentat de aceasta, cel pu țin din perspectiva așteptărilor
mentorului Junimii , istoriografia română modernă a atins maximul valorii sale odată cu școala
critică102, mul țumită sprijinului pe care Junimea și T. Maiorescu l -au acordat studen ților
merituo și care primiseră catedre uni versitare într -o manieră ce lăsa de crezut că universitatea
însăși era ,,aproape o crea ție a lui Titu Maiorescu, propagând fanatic judecă ți bune și rele ale
maestrului”103, aceleaș i ,,judecă ți” care făcuseră din junimi ști <<câș tigătorii primei bătălii
canonice>> în raport cu genera ția pe care au negat -o și cu aceea de care vor fi nega ți104.
T. Maiorescu fusese cel care, în realitate, sprijinise formarea unei noi generaț ii de isto rici,
punând la dispozi ția acestora însăș i revista Convorbiri literare, fie prin numirea lui Ioan Bogdan
la conducerea redac ției acesteia, fie prin transformarea pasageră a publicaț iei în revistă istorică,
în lipsa uneia cu caracter de această natură. Ce r ămâne relevant e faptul că, sus ținând o seamă

98 Ibidem.
99 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 74.
100 Odilia Ro șianu, Femeia care a învins Criticu l, https://www.literaturadeazi.ro/panoramic/femeia -care- a-invins –
criticul , accesat pe 07.06.2020.
101 Al. Zub, op. cit., p. 105.
102 Ibidem, pp. 103 -107.
103 G. Călinescu, op. cit., p. 407.
104 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 362.

29
tineri valoro și întorș i de la studii din Occident, a reu șit să inoculeze acestora ,,spiritul critic”
înțeles ca o încercare continuă de sporire a rigurozităț ii științifice105. În aceeaș i măsură însă,
rămâne la fel de relevantă constatarea lui Alexandru Zub că ,, Junimea nu a dat niciun istoric care
să îi reprezinte integral spiritul”, din rândul celor sus ținuți, asemenea lui A. D. Xenopol, G. Panu,
D. Onciul, I. Bogdan și N. Iorga, cel dintâi ș i cel din urmă amintiț i, găsindu- se ei în șiși în rela ția
magistru -discipol, reprezentând caracterele cele mai refractare curentului care i -a propulsat106.
De și s-ar putea spune că fusese ,,protejatul” primei generaț ii de istorici ie șiți din ,,ș coala”
Junimii care îl trimisese să se specializeze la Berlin și la Giessen, între 1867 -1871, pe urmele lui
Maiorescu, obț inând astfel doctoratul în filosofie și drept și, în ciuda faptului că istoriografia îl
admite ca cel mai important istoric român al secolului al XIX -lea107, A. D. Xenopol n-a reu șit să
întruchipeze în istoriografia autohtonă nici dezideratele maioresciene ale științificită ții
germane108, nici rigoarea metodologică pe care i -o cereau discipolii săi, printre care chiar
,,favoritul” N. Iorga109. I se repro șau lacunele cu care scrisese prima sinteză modernă completă
de istorie a românilor110, care nu- l făcuse însă nici pe departe mai cunoscut decât avea să devină
la nivel interna țional prin publicarea în franceză a Principiilor fundamentale ale istoriei (1899) și
a Teoriei istoriei (1908) care repreze nta, în fapt, varianta refăcută complet a primei lucrări, în
ambele Xenopol rupându- se complet de pozitivismul german, spre dezamăgirea lui Maiorescu111,
și adoptând pozi ția neokantianismului, mi șcare epistemologică din a doua jumătate a secolului al
XIX- lea care susț ine distinc ția dintre ș tiințele naturii ș i științele spiritului112.
Prin aceste crea ții de natură originală, numele lui A. D. Xenopol a rămas legat până astăzi
în cultura română de cel mai coerent demers de natura filosofiei istoriei113 în care, încercând să

105 Al. Zub, op. cit., p. 104- 107.
106 Ibidem.
107 Lucian Boia, Evolu ția Istoriografiei Române, f. e., Bucure ști, 1978, p. 180.
108 Al. Zub, op. cit., p. 146.
109 Ibidem, p. 144.
110 Lucian Boia, Evoluția Istoriografiei…, ed. cit., p. 188.
111 Ibidem, p. 190.
112 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 165; https://www.britannica.com/topic/Neo -Kantianism , accesat pe 07.06.2020.
113 Lucian Boia, Evolu ția Istoriografiei…, ed. cit., p. 19 2.

30
definească caracterul științific al istoriei, propune o reclasificare a științelor nu după ,,caracterul
lor fizic și psihic”, asemenea lui August Comte, teoreticianul pozitivismului, ci după ,,gradul de
complexitate și generalita te”114. Din aplicarea acestui criteriu rezultă două tipologii de științe,
teoretice și istorice, ambelor corespunzându- le subdomeniile științelor materiei și științelor
spiritului, istoria, în genere, făcând obiectul de cercetare al științelor istorice care privesc
spiritul115. Acestor clasificări A. D. Xenopol le -a atribuit acele ,,fenomene” care l e reprezintă și
care, în esen ță, sunt reprezentate de faptele de repeti ție specifice științelor teoretice ș i faptele de
succesiune specifice științelor istorice116, distincte între ele datorită caracterului propriu
schimbător în func ție de factorii timp ș i spaț iu117.
Prin analiza faptelor de succesiune în funcț ie de legită ți (care, pentru Xenopol, în istorie,
nu există), cauzalită ți, devenire (evoluț ie) și direc ție (progrez), A. D. Xenopol deduce teoria
seriilor istorice care sunt unice întotdeauna în raport cu timpul în care se realizează118. N-a fost
însă de ajuns pentru a satisface a șteptările lui T. Maiorescu.
C e n u i s -a putut repro șa însă lui Maiorescu a fost capacitatea sa de mentor. Fusese cel
care, în pofida dorin ței de a crea o ,,orientare nouă” literară și istoriografică, îl sus ținuse pe
Eminescu, marele romantic, în ciuda curentului realist pe care îl promova Junimea și care, în
acest chip, și-a ap ropiat figurile celorlalț i clasici ai literaturii române, Slavici, Caragiale și
Creangă119 care, deș i greu de cuprins într -un curent, au rămas, în esen ță, reali ști120. ,,Cu alte
cuvinte, când, formându- se o cultură românească, Eminescu și Caragiale au fost posibili, și
critica, din jandarm al culturii, ca mai înainte, devine analistă, literară”121, aceeaș i critică care
define ște, în genere, un curent literar prin opozi ția cu un altul pe care îl precede, și care situează

114 A. D. Xenopol, Principiile Fundamentale ale Istoriei, traducere din limba franceză de Rodica Croitoru, Editura
Albatros, Bucure ști, 2003, p. 56.
115 Ibidem, p. 57.
116 Ibidem.
117 Ibidem, p. 121.
118 Istoria Filosofiei Române ști, ed. cit., pp. 303 -304.
119 Keith Hitchins, op. cit., pp. 261- 271.
120 Adriana Iliescu , Realismul în literature română în secolul al XIX -lea, Editura Minerva, Bucure ști, 1975, p. 18.
121 G. Ibrăilean u, op. cit., p. 53.

31
realismul în literatura română între romantism și neoromantism, în opozi ție atât cu cel dintâi, cât
și cu cel din urmă, manifestat la noi, cu precădere, sub forma ,,insurec ției simboliste”122.
Slavici, Caragiale și Creangă nu fuseseră însă singurii ,,reali ști”, cu toate că lor le este
rezervat și statutul de ,,mari clasici” , alături de Eminescu, în sensul că au oferit criticii literare un
model estetic de raportare. Alături de ei pot fi încadraț i ma rii critici ai momentrului, T.
Maiorescu și C. Dobrogeanu Gherea, criticii ,,mai puț in proeminenț i”, precum N. Iorga și chiar
numele unor poe ți romantici ca Al. Macedonski, a șa cum pot fi adăugate alte nume relevante,
precum N. Filimon, B. Șt. Delavrancea, B. P. Haș deu, D. Zamfirescu, I. Negruzzi, Brătescu –
Voine ști și S. Nădeje etc123. Cu toț ii își însu șiseră maniera realistă a scrierii care pleca de la
aserțiunea lui Flaubert că <<literatura trebuie sa imite felul de al fi al științei>>. Se încadrau
astfel într -un percept ideologic ce se străduia să profeseze o raportare obiectivă la ,,real” după
maniera o amenilor de ș tiință, de aceea se poate admite fără echivoc că naș terea realismului în
literatura română s -a produs în strânsă legătură cu cadrul ideologic -scientist al epocii, în special
cu maniera pozitivistă ș i evoluț ionistă de raportare la realitate124.
Spre finele secolului al XIX -lea și începutul secolului XX, acela și împrumut de idei , care
crease în literatura română romantismul și realismul , avea să marcheze în sânul teoriei literare o
serie de schimări care îi aduseseră pe scriitori, ca parte majoritară a elitei intelectuale române ști,
în fa ța unei dileme cu care se confrunta, deopotrivă, și elita intelectuală franceză, cu prilejul
amintitei Afaceri Dreyfus: a avea ori nu opț iuni politice.
Nici aceste schimbări nu se cricumscriu unei evoluț ii autohtone în parametri impu și
autonom. Evoluț ia culturii române în secolul al XX -lea nu făcea deloc notă discordantă de ceea
ce se întâmpla pe continent căci, dintr -o perspecivă antropologică, metamorfozele aduse de
secol ul al XX -lea corespund unei rupturi nu doar cu secolul pe care l -a precedat, ci cu toate
celelalte anterioare, astfel că, pentru perioada la care ne referim în acest studiu, schimbarea însăș i
este o regulă, impunând de la sine prevalen ța discontinuită ților în fa ța mode lelor deja statuate. În
asemenea condi ții și după buna tradi ție a imitării modelului occidental, la nivelul culturii,

122 Adriana Iliescu , op. cit., pp. 6 -7.
123 Ibidem , p. 18.
124 Ibidem, pp. 8 -9.

32
schimbarea a presupus naș terea unei tensiuni între tradiț ie și modernitate, care a înregistrat ca
primă ruptură la nivel cultural na șterea avangardei artistice125.
Cum la nivelul începutului de secol XX literatura era mediul cultural î n care, asemenea
perioadei junimiste, ,,veneau din devotament ori pentru a se distra oameni ce n- aveau nimic de -a
face cu literatura”126, spa țiul literar ș i orientările sale oferă principalele direc ții de în țelegere a
orientărilor culturale și ideologice pe care le avea elita intelectuală românească antebelică.
În țeleasă fie ca un ,,fenomen de succesiune” a tendin țelor anterioare, fie, mai degrabă, ca o
etapă distinctă la nivelul evolu ției istorice, aș a cum pare să pled eze C. Ciopraga, literatura
română de la 1900 până la finele Primului Război Mondial prezintă un caracter original din mai
multe considerente127.
Mai întâi , spre deosebire de realismul european, realismul din literatura română continuă
să se manifeste și chiar să ia amploare prin opere de valoare la începutul secolului XX, chiar
dacă simbolismul, de natură neoromantică, î și făcuse apari ția. Pe de altă parte, deși se produsese
o apari ție simbolistă care a dat nume sonore, precum Arghezi ori Bacovia, simbolismul românesc
n-a ocupat niciodată prim -planul vie ții literare autohtone și nici nu ș i-a făcut apari ția printr -o
<<campanie anti -realistă>> violentă pe care n-o purtaseră, de altminteri, nici clasicii la apariț ia
realismului, căci, reac țiile notabile au avut caracter disparat128.
Pe de altă parte, o altă constatare care se poate cu privire la evolu ția literaturii în secolul al
XX-lea este aceea că a suferit o ,,primenire” în rândurile scriitorilor. A existat, în acest sens, o
scădere a activită ții literare a scriitorilor confirma ți înainte de 1900, pe fondul apari ției unor
nume noi care vor da reprezentan ți de seamă ai noilor curente ș i care reu șesc să se impună129. I.
L. Caragiale se autoexilase la Berlin după 1904 și, chiar de mai publică unele opere de calitate,
produc ția sa literară scade până când, în 1912, avea să moara. Slavici publică mai degrabă

125 Grigore Georgiu, Filosofia culturii. Cultură și comunicare, Ediția a II -a, Editura Comunicare.ro, Bucure ști, 2004,
pp. 109- 111.
126 G. Călinescu, op. cit., p. 439.
127 Constantin Ciopraga, Literatura Română între 1900 și 1918, Editura Junimea, f. l., 1979, p. 7.
128 Adriana Iliescu , op. cit., pp. 6 -7.
129 Dumitru Micu, Istoria Literaturii Române, vol. I, (1900- 1918), Editura Didactică și Pedagogică, Bucure ști, 1964,
p. 9.

33
broșuri educative decât opere literare, iar Delavrancea se dedică mai ales politicii, a șa cum G.
Coșbuc se dedică unor activită ți culturale care n -au legătură cu procesul creaț iei artistice130. În
aceeaș i măsură apar, pe acest fundal, noi prozatori (M. Sadoveanu, E . Gârleanu, I. Agârbiceanu,
G. Galaction etc.), poe ți (Șt. O. Iosif, D. Anghel, I. Minulescu, T. Arghezi etc.), dramaturgi, ca
V. Eftimiu și critici literari, precum G. Ibrăileanu, O. Densu șianu, I. Chendi și, nu în ultimă
instan ță, E. Lovinescu ș i N. Iorga131.
Dintre criticii literari, celui dintâi ș i celui din urmă amintiț i, respectiv G. Ibrăileanu și N.
Iorga, li se datorează împăr țirea scenei culturale româneș ti la începutul secolului al XX -lea, dat
fiind aportul lor teoretic și creator la cristalizarea celor două curente culturale, sămănătorismul și
poporanismul care, deș i au împăr țit aceia și colaboratori și au mizat pe aceleaș i probleme
sociale132, împărtă șeau viziuni estetice și politice total diferite133.
Existen ța unor viziuni de natură politică în prim -planul vie ții literare române ști reprezintă
o marcă proprie a literaturii începutului de secol XX. Viziunea estetică maioresciană ce
dominase ultima jumătate a secolului trecut prin valorifi carea valorii estetice intrinseci a operei
literare, ,,adică descătu șarea ei de orice constrângere dinafară”134, fusese acum contestată, de
aceea s -ar putea spune, fără tăgadă, că evolu ția literaturii române la începutul sec olului XX s -a
făcut plecând de la divergenț ele produse pe seama principiului autonomiei estetice135.
Dialogului polemic Maiorescu- Gherea de la sfâr șitul secolului trecut, care părea acum c- a
luat sfâr șit, i se sup rapunea o polemică purtată între cei care se identificau ca descenden ți ai lui
Maiorescu și ai principiilor sale -mai ales artei pentru artă- și cei care subscriau unei literaturi
angajate, asemenea lui C. Dobrogeanu Gherea, dar fără a se identifica ca gher iști136.
Sămănători ști, poporani ști, simboliș ti, făceau cu toț ii parte din curentul de orientare culturală

130 Ibidem, pp. 9 -10.
131 Ibidem.
132 Z. Ornea, Poporanismul, Editura Minerva, Bucure ști, 1972, p. 25.
133 Ion Bulei, Atunci când veacul se nă ștea, Editura Eminescu, Bucure ști, 1990, pp. 181 -182.
134 G. Călinescu, op. cit., p. 420.
135 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 8.
136 Ibidem, p. 7.

34
care domină perioada cuprinsă între 1889 și 1947 ș i care e identificat generic sub denumirea de
modernism137.
Formulele în care acesta se regăsea la nivelul culturii române erau însă multiple și
distincte, varianta sămănătoristă și poporanistă dominând via ța culturală a epocii.
Teoretizate ca grile distincte de evaluare a esteticului și a literaturii, aceste curente
culturale se născuseră dintr -o reacț ie de adversitate faț ă de maniera ,,clasică” junimistă de
raportare impasibilă la realitate138, o realitate socio -economică internă care necesita ate nția elitei
intelectuale pentru a rezolva două chestiuni esen țiale, problema naț ională/transilvană, generată
de programul de dezna ționalizare dus de guvernul ungar printre românii din Transilvania, mai
ales după memorandumul din 1892, și problema țărăneasc ă, de natură agrară, care măcina nu
doar lumea rurală, aș a cum o arătaseră răscoalele din 1888, ci și elita intelectuală care nici măcar
în varianta ei conservatoare nu mai putea ocoli această realitate socială139 ce făcea ca din cele
aproape 6 milioane de locuitori pe care îi avea România la nivelul anilor 1899, aproape 4,8
milioane să trăiască în mediul rural, distribuite în cele 14 jude țe ale țării140. Dintre ace știa, în
primii ani ai secolului XX, aproape 84.000 erau de ținători a mai pu țin de 2 ha de pământ, peste
485.000 fiind posesori sub 10 ha141.
Dacă adăugăm acestor aspecte și afrontul fa ță de împrumuturile din alte culturi, în special
cea franceză, împrumuturi care nu fuseseră tocmai contrare spiritului Junimii câtă vreme î și
găseau un fond, se poate conchide că am identificat acele raț iuni de natura unor idei -forță care au
cristalizat la începutul secolului al XX -lea orientările sămănătoristă, poporanistă și simbolistă142
și care l -au convins pe G. Călinescu să denumească capitolul pe care li -l dedică primelor două
drept ,,tenta ția na țională”143.

137 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 455.
138 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 8.
139 Z. Ornea, op. cit., pp. 25 -32.
140 Anuarul Statistic al României, Bucure ști, Imprimeria Statului, 1904, p. 23 .
141 Ibidem, pp. 176, 178.
142 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 8.
143 G. Călinescu, op. cit., p. 601.

35
În realitate, schimbarea preferin țelor culturale ș i literare la început de secol XX, prin
subordonarea esteticului din artă altor formule, nu cred că pornise de la nivelul intrinsec al unei
nevoi creatoare de alte forme estetice, ci se manifestase cu sens invers. Schimbarea fusese ini țial
una de natură ideologică, de la scientismul secolului trecut, la na ționalismul secolului XX pe
care, aș a cum voi încerca să arăt la nivelul celui de- al doilea capitol al studiului de fa ță, l-au
profesat din cele mai î nalte pozi ții tocmai cei care creaseră direc țiile culturale antebelice, cu
aceeaș i orientare na ționalistă capabilă să militeze pentru propriile deziderate și idealisme, motiv
suficient ca George Călinescu să identifice în aceste figuri ipostazele unui ,,nou mesianism”144.
Subordonând arta scopurilor na ționale, săm ănători știi, în frunte cu N. Iorga, nu se
diferen țiau de sociali știi lui Gherea decât prin caracterul scopurilor, care nu erau prin esen ță și
prin natura finalită ții lor, sociale și etice, ci na ționale, și, de asemenea, prin specificul ideologic
naționalist, opus interna ționalismului socialist145, asemănându -se, astfel , poporani știlor tocmai
prin caracterul ideologic na ționalist pe care -l revendicau ambele curente146. De altfel, o analiz ă
sucintă a programului fiecărei mi șcări culturale în parte se va dovedi suficientă pentru a susț ine
afirma țiile anterior făcute.
Pentru a în țelege formaț ia ideologică pe care N. Iorga o manifestase până la î nceputul
Primului Război Mondial, este necesară lectura atentă a lecț iilor de deschidere la cursurile
universitare pe care le ținuse, adunate în volumul Generealită ți cu privire la studiile istorice, la
acesta trebuind adăugate volumele despre O luptă lite rară, care cuprind majoritatea articolelor
publicate de N. Iorga în Sămănătorul și care expun, pe larg, programul Sămănătorului, care
presupune, în aceea și măsură, o doctrină ș i un ideal147.
Înfiin țat la 2 decembrie 1910 la Bucure ști sub conducerea lui G. Co șbuc și Al. Vlahu ță,
Sămănătorul avea la venirea lui N. Iorga la conducerea revistei un program prestabilit, care
calchia ideile promovate de G. Coș buc la Vatra și de Al. Vlahu ță la Vieața, ori de la mai noul
Curier literar săptămânal și artistic ce- și asumase în loc de program introducerea de la Dacia

144 Ibidem.
145 Ibidem.
146 Ibidem, p. 661.
147 Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, vol. II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Editura Cartea Românească, 1981,
pp. 7 -9.

36
literară148 ce apăruse sub redacț ia lui M. Kogă lniceanu. Părea astfel că se stabilise o fil iație pe
care E. Lovinescu o și vede posibilă, căci presupunea valorificarea aceloraș i specificită ți
autohtone în materie istorie, obiceiuri și folclor149, filia ție pe care, însă, N. Iorga o respinsese cu
toate că vedea în M. Kogălniceanu cel mai mare om politic al secolului al XIX -lea150 și, în
aceeaș i măsură, chiar dacă acceptase programul impus de Vlahuț ă și Coșbuc151.
Venirii lui N. Iorga la Sămănătorul nu i se datorează, a șadar programul, ci faptul că a
adăugat acestuia ,,oroarea” pentru ,,spoiala străină fran țuzească”152, transformându- l, în acelaș i
timp, dintr -o publica ție modestă într -un organ de luptă care a dominat primul deceniu al
secolului al XX -lea, căruia i -a impus propria viziune estetică asupra artei153. Aceasta se încadra
curentului realist atât din motive ,,spirituale”, Iorga devenind intelectual într- o epocă în care un
mare scriitor era prin definiț ie realist, cât mai ales ideologice, refugierea în realism fiind o
consecin ță a atitudinii critice fa ță de cosmopolitismul elitelor clădit pe necunoa șterea crasă a
realită ților materiale și culturale ale lumii române ști154, de aceea, o primă subordonare pe care
Sămănătorismul o face esteticului capătă forma unui idea lul social155.
N. Iorga fusese atras de ideologia socialistă din perioada tinere ții când, aflat la Ia și,
colaborase cu versuri la revista Contemporanul, din această perioadă men ținându -și convingerile
despre rolul social pe care trebuia să- l poarte arta156, distan țându- se însă de socialismul lui C.
Dobrogeanu Gherea care promova emanciparea unei ,,clase de muncitori nedreptă țiți […] pe care
noi n- o avem”, astfel că ,,socialismul trebuie î ntocmit la noi printr- o politică de dreptate, de

148 Ion Bulei, op. cit., p. 170.
149 Eugen Lovinescu, Istoria Literaturii Române Contemporane, Editura Litera, Chi șinău, 1998, pp. 11- 12.
150 Valeriu Râpeanu, op. cit., p. 59.
151 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 63.
152 G. Călinescu , op. cit., p. 601.
153 Ion Bulei, op. cit., pp. 174- 175.
154 Valeriu Râpeanu, op. cit., pp. 13, 24 -25.
155 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 62.
156 Ibidem.

37
căință, de bună fră ție, fa ță de mo șul și badea din satul fără bogăț ie și fără cultură”157. Era un
îndemn la a crea ,,o nouă epocă de cultură”158care-l identifica pe ț ăran ca exponentul arhetipal al
românismului, în slujba căruia trebuia pusă crea ția artistică.
Această primă subordonare a esteticului idealu lui social pornea de la convingerea lui N.
Iorga că literatura trebuie să fie mai întâi un ,,f apt de cultură”, și abia apoi unul de ,,crea ție”, căci
cultura însă și era mijlocul de unificare socială și națională159. În acest sen s, a doua subordonare a
esteticului este făcută idealului na țional. ,,Ce avem de făcut înainte de toate este [..] răspândirea
culturii noastre” căci ,,undeva, departe de tot, plute ște în aerul de argint al idealului icoana
întregului neam rotunjit .”160
Literaturii, a șadar, ca parte a culturii, îi revenea rolul de unificatoare a neamlui prin
valorificarea a tot ceea ce el are mai autentic, respectiv creaț ia folcloriă, țăranul. Din aceste
considerente, sămănătorismul se apropia de poporanismul care ,,nu e o teorie, e un sentiment,
sentimentul de recunoș tință, de simpatie și de datorie fa ță cu țărănimea. În politică, acest
sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice și economice. În chestii
culturale, îl va îndemna să se jertfească pentru cultivarea țărănimii”161.
Se poate constata, deci, că prin sursa comună de inspira ție de natură folclorică și prin
caracterul ideologic na ționalist, cele două ,,stări de spirit” cu ,,câteva tendinț e”, cum avea să le
numească istoricul literar C. Ciopraga, se diferen țiau din prisma perspectivei estetice prin care
înțelegeau arta, poporanismul promovând, spre deosebire de sămănătorism, obliga ția scriitorului
de a se ocupa de realitatea înconjurătoare în mod obiectiv162. Era probată în acest fel una din
dilemele realismului care rezida în însăși semantica sa, în capacitatea de -a defini realitatea însăș i,

157 N. Iorga, O nouă epocă de cultură , în Idem, O luptă literară, vol. I, ,,Neamul Românesc”, Tipografie și Legătorie
de căr ți, 1914, p. 9.
158 Ibidem, p. 11.
159 Ion Bulei, op. cit., p. 177.
160 N. Iorga, O nouă epocă…, în N. Iorga, O luptă literară, ed. cit., p. 10.
161 G. Ibrăileanu, Cronica literară , în ,,Via ța Românească”, an I, nr. 2, p. 306.
162 G. Călinescu, op. cit., p. 661.

38
care, inclusiv sub aspect estetic, poate fi în țeleasă în manieră dihotomică, obiectivă și
subiectivă163.
Alegându- o pe cea dintâi, G. Ibrăileanu o impusese și direc ției poporaniste din calitatea lui
de redactor al Vie ții Române ști, revistă apărută la Ia și la 1 martie 1906 sub conducerea lui C.
Stere și P. Bujor164. Își păstrase, în aceeaș i măsură și credin ța în incapacita tea artei de -a putea fi
armonizată cu ideologia, astfel că, asemănându- i-se lui C. Stere în ceea ce prive ște ideile politice,
se diferen ția de acesta în privin ța celor estetice, raț iune pentru care pot fi identificate în paginile
Vieții Române ști inclusiv creaț ii simboliste, chiar dacă G. Ibrăileanu vedea în țăranul român
singura sursă fidelă de inspira ție artistică165.
Adresându -se mai degrabă celor mul ți, sămănătorismul a eșuat din perspectivă pur
estetică, văzând în lumea țărănească cea mai bună dintre lumi, dar a avut meritul de- a fi păstrat
prin literatură idealul unită ții na ționale166. Poporanismul, pe de altă parte, adresându -se celor
,,citiți”, fără a ridica preten ția să ,,semene” idei și forme pe în țelesul tuturor167, a dispărut odată
cu ,,trădarea” mentorului politic, C. Stere.
În aceste circumstan țe, neata șamentul ideologic al artei pe care îl promovase G. Ibrăileanu
poate sugera teme de reflecț ie, căci maniera de- a crea prozeli ți fusese capabilă, dacă nu să
salveze pe mentorul Sămănătorului la finele Marii Conflgra ții Mondiale, la al cărei rezultat final
oricum nu ar fi putut contribui direct, cel pu țin să -l expună pe acesta d e partea unei lumi care,
înțelegând probabil la fel de mult valoarea estetică a unei opere de artă pe cât o făcea și N. Iorga,
i-a atribuit a cestuia un apostolat pe care nu și-l asumase de unul singur, a șa cum nu de unul
singur convinsese opinia publică de necesitatea intrării în război de partea ,,spoielii străine
franțuzești”.
Privind retrospectiv evenimentele care aveau să se întâmple, putem constata că de natura
niveului de adresare depinde uneori validarea în timp a marilor oameni de cultură. E gr eu de

163 Adriana Iliescu , op. cit., p. 7.
164 G. Călinescu, op. cit., p. 661.
165 Keith Hitchins, op. cit., pp. 279- 280.
166 Constantin Ciopraga, op. cit., pp. 66- 68.
167 G. Călinescu, op. cit., p. 661.

39
crezut dacă un N. Iorga dedicat celor ,,citi ți” cu predilec ție și-ar mai fi găsit astăzi ecouri mai
mari la nivelul memoriei comune decât un C. Stere care nu li s -a adresat lor.
În realitate , știm că, asumându -și roluri politice, intelectualii a u început să fie detestaț i
chiar de o parte a celor mai importante nume din rândurile lor, exemplul celebru al lui Bertrand
Russel de -a refuza titulatura de intelectual putând fi pus ș i pe aceste considerente168.
Numele pe care le -am amintit nu sunt singulare, din rândul intelectualită ții române ști
existând numeroș i erudi ți care, refuzând vreo implicare politică, scapă astfel, de destule ori, din
,,statisticile” ce privesc componenț a elitei inte lectuale româneș ti.

168 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of…, ed. cit ., p. 1168.

40
Capitolul II: Intelectuali români în polemica neutralităț ii.
Oamenii timpului și ideile lor
Izbucnirea Primului Război Mondial a fost, fără echivoc, unul din acele momente ale
istoriei în care, dacă am încerca o abordare filosofică, am spune că atunci chipul destinului uman
a început să prindă contur sub forma fatalismului prescris și programat din începuturi. Realită țile
par să confirme ș i mai mult asta.
Când , la 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declara război Serbiei, era ,,preludiul săptămânii
tragice” în decusul căreia șapte state europene, dintre care cinci -mari puteri, își declarau
război169. În realitate însă, declan șarea războiului general părea cu neputin ță. Fuseseră
numeroase cazuri de asasinate în istoria recentă, de la Umberto I, regele Italiei -în 1900- până la
George I, rege al Greciei, ucis în 1913, iar conflictele balcanice păreau să fi adus europenilor
speran ța unei păci de durată170. Mai mult de atât, mari le puteri aveau ele însele probleme interne
serioase, de la afacerea Cailux din Fran ța la dificultă țile familiei imperiale ruse ști, doar că printre
soluț iile găsite pentru numeroasele probleme de natură internă a început să fie propusă, de la un
timp, soluț ia războiului, iar Austro -Ungaria, după noile cercetări, pare să fi fost prima mare
putere ce se preocupase în această direcț ie171.
Întrucât, în pofida voinț ei lor, românii nu au avut decât să fie ,,târâ ți în vălmă șagul
îngrozitoa rei catastrofe”172, în noul context geopolitic , poziționarea României începând să
prefigureze două tipuri de năzuinț e: una a fiecăreia dintre taberele beligerante de a i se alia, dat
fiind că, spre exemplu, pentru Puterile Centrale, România reprezenta o barieră pentru extinderea
Rusiei în Balcani173, și o alta, născută din moș tenirea unor drepturi ș i revendicări istorice pe care

169 Constantin Kiri țescu, Istoria RăzboiuluiPentru Întregirea României, 1916- 1919, vol. I, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1989, p. 111.
170 Petre Otu, România în Primul Război Mondial. Neutralitatea 1914 -1916, Editura Litera, Bucure ști, 2017, p. 15.
171 Ibidem, pp. 15- 17.
172 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
173 Hadrian Gorun, Relațiile Româno -Franceze În Anii Neutralită ții României (1914 -1916), Editura Universitaria,
Craiova, 2006, p. 41.

41
românii credeau că le au și care, în termeni generici, definea propriile aspira ții, ,,idealul
snațional ”174.
Situa ția aceasta a alimentat, pe de o parte, desfă șurarea unei intense activită ți diplomatice
în România, taberele beligerante încercând astfel să schimbe, in favoarea lor și cu sprijinul
României, echilibrul puterii din regiune175 și, în aceeaș i măsură, a crescut presiunea internă
pentru intrarea efectivă în război și tendinț ele de a justifica această intrare de partea uneia din
tabere ori a alteia176.
Convocarea Consiliului de Coroană de la Sinaia din 3 august era, a șadar, imperioasă și
aproape iminentă, asemenea deciziei pe care trebuiau să și-o asume membrii săi177, căci situaț ia
era atât de stringentă încât, dacă Antanta s -ar fi putut mul țumi ca România să rămână neutră, nu
acela și lucru l- ar fi spus și Austro -Ungaria, pentru care interven ția de partea Puterilor Cetrale era
singura decizie dezirabilă și neoneroasă178.
Cu toate acestea, decizia Consiliului de Coroană a fost neutralitatea. A contrib uit, la luarea
acesteaia, poziția germanofilă intransigentă a lui Carol I, care cerea interven ța armată, pozi ție
,,neutralizată” de reacț ia majorită ții liderilor politici prezen ți care ș i-au asumat o pozi ție mai
degrabă antiaustriacă decât antigermană, gen erată de faptul că nu puteau accepta distrugerea unui
stat mic de o mare putere care ducea, între timp, și o puternică politică de dezna ționalizare a
românilor din Transilvania179. Dacă adăugăm la acestea și deja anunț ata po ziție neutră a Italiei, e
limpede de ce decizia finală a fost cea deja amintită180.
În realitate însă, nu trebuie omis că proiectul ini țial nu a fost de a merge cu Puterile
Centrale ori contra lor, ci de a merge cu ele sau a rămâne în expectativă, expresia lansată de T.

174 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
175 Hadrian Gorun, op. cit., p. 42.
176 Petre Otu, op. cit., p. 45.
177 Keith Hitchins, op. cit., p. 294.
178 Hadrian Gorun, op. cit., p. 42.
179 Petre Otu, op. cit., pp. 52 -53.
180 Keith Hitchins, op. cit. p. 294.

42
Ionescu, ,,neutralitate leală ș i definitivă”181, fiind, mai degrabă, o eufemizare necesară guvernului
pentru a pregăti o intervenț ie, de vreme ce era clar că pozi ția neutră nu pute a fi una definitivă182.
În realitate, decizia neutralită ții a produs o adevărată euforie la nivelul presei și la nivelul
elitei politice ș i intelectuale183 care s -a divizat rapid în două tabere cu orientări diferite, cea a
antantofililor și a germanofililor184, a căror distinc ție s-a făcut, mai degrabă, ca urmare a
evoluț iilor politico -militare de pe front185, căci, în realitate, ce- i diferen ția pe antantofili și
germanofili nu erau deziteratele acestora, ci priorită țile, ordinea în care ele trebuiau înfăptuite186.
Într -o analiză a originii acestei diviziuni, Lucian Boia a observat că apartenen ța la una din
aceste două tabere nu era dată doar de ,,interesul național”, ci și de politica de partid care dicta,
cel mai adesea, orientarea membrilor unei astfel de organizaț ii spre o formă de ,,ideal na țional”
sau spre alta187, iar asta pentru că, în realitate, elita politică românească, căreia îi era rezervată
luarea deciziilor în forurile centrale, era, în aceeaș i măsură, și cu rare varia țiuni, elita intelectuală
a țării, iar o astfel de afirma ție poate fi susț inută doar observând, fie și succi nt, lista numelor pe
care Petre Otu le aminte ște că se situau în fruntea celor două curente de opinie care au marcat
perioada neutralită ții188.
Printre ,,partizanii securită ții na ționale”, aș a cum îi nume ște F. Constanti niu pe
germanofili, se regăsec nume precum P. P. Carp, T. Maiorescu, C. Stere, I. Slavici, G. Galaction
și T. Arghezi, iar lista ,,partizanilor unită ții naționale” îi are în frunte pe N. Filipescu, T. Ionescu,
A. D. Xenopol, N. Iorga, O. Goga , B. Șt. Delavrancea, I. Cantacuzino ș i I. Bianu189.

181 Lucian Boia. Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 37.
182 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 117.
183 Hadri an Gorun, op. cit., p. 41.
184 Constantin Kiri țescu, op. cit., pp. 117 -118.
185 Lucian Boia, op. cit., p. 37.
186 Florin Constantiniu, O Istorie Sinceră a Poporului Român, Ediția a IV -a, Editura Univers Enciclopedic Gold,
Bucure ști, 2010, p. 267.
187 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 37 -38.
188 Petre Otu, op. cit., p. 99.
189 Florin Constantiniu, op. cit., p. 267; Petre Otu, op. cit., p. 99.

43
O primă remarcă ce poate fi făcută, luând în considerare biografia elitelor amintite, este
aceea că, în mare, s- ar pute a face cu u șurință o clasificare a lor în litera ți și istorici. De altfel,
după o bună aser țiune pe care o face Lucian Boia, întreaga epocă modernă românească a fost
modelată de două categorii de intelectuali, istoricii și scriitorii (în sens larg), a căroror misiune
de a cultiva ,,spiritul na țional”, în contextul lipsei unui stat na țional unitar , i-a plasat în fruntea
elitei intelectuale care a condus destinele române ști, mai întâi, pentru unirea din 1859 și, mai
apoi, pentru cea din 1918. A șa se explică și de ce, la formarea Academiei Române în 1867, din
cele trei sec ții existente, două erau destinate litera ților ș i istoricilor190.
Dată fiind adeziunea lor la cele două tabere, ar fi un neadevăr a spune că unii s -au în șelat
pe când al ții au gândit bine191, căci o astfel de categorisire ne pune în postura unui evaluator ce
cunoa ște o realitate care, pentru dân șii, nu avea caracter istoric, ci specificul unor pozi ții
privitoare la posibilită țile viitorului, or, după cum analiza pozi țiilor lor pare să sugereze, acestea
s-au ancorat în întregime în spectrul unei dialectici bazate pe raț ionamente în spiritul logicii lui
Aristotel192. O situa ție diferită a existat însă în ceea priveș te ,,instinctul maselor”, a căror
orientare era majoritar antantofilă193. De altfel, afirma ția că dezbaterea se purta la nivelul elitei
politice ș i intelectuale, ș i nu la nivelul opiniei publice, evident antantofilă, pare sus ținută194.
Alegerea în privin ța direc ției de urmat, după renunț area la neutralitate, trebuia făcută
ținând cont de trei mari criterii : importan ța câștigului urmărit, probabilitatea de izbândă și
considera ții de ordin moral care răspund întrebării ,,unde este datoria noastră?”195.
În general, sursă primă de dispute între antantofili și germanofili era perspectiva diferită
asupra idealului naț ional. Pentru unii, acesta era Transilvania, în aceeaș i măsură în care pentru
ceilal ți era Basarasbia196. Pentru că oricare dintre opț iuni punea România în postura de a se alia
cu una dintre cele două mari puteri, Austro- Ungaria, respectiv Rusia, se punea problema sor ților

190 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 103.
191 Ibidem, pp. 34- 35.
192 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 118.
193 Ibidem, p. 118.
194 Florin Constantiniu, op. cit., p. 267.
195 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
196 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 37.

44
de izbândă pe care această pozi ționare îi putea prefigura197. Întrucât fiecare din cele două mari
puteri erau parte a celor două alian țe beligerante, se isca dil ema pericolului reprezentat de
panslavism și pangermanism198.
De și s-ar putea spune că evolu ția în timp a statalită ții moderne a făcut ca rolul
intelectualilor istorici ori scriitori să scadă, discursul lor despre ,,spiritul na țional” fiind treptat
asumat de către elitele politice, este la fel de r ealist faptul că scriitorii și istoricii, din postura lor
de depozitari originari ai acestuia, au continuat să reprezinte modele intelectuale dominante, cu
influenț ă nu doar asupra opiniei publice, ci ș i asupra altor categorii de intelectuali199.
Din aceste considerente, analiza n oastră se va opri asupra a două modele intelectuale,
istorici și/sau scriitori deopotrivă, diferiț i prin biografia lor personală și intelectuală și, care,
având aspiraț ii diferite, se regăsesc la începutul Marii Conflagra ții Mondiale și la sfâr șitul
acesteia în tabere și în tendinț e de apreciere diferite.
În genere, raporturile pe care aceș tia le -au stabilit cu războiul și cu destinul întregii
comunită ți române ști pot fi schi țate urmărind mediile diferite în care aceș tia au activat, căci
confruntările din timpul neutralită ții și al beligeran ței nu s -au dus doar pe câmpul de luptă, ci și
prin demonstra ții publice făcute fie pe străzi, fie în diverse institu ții ale statului (precum
Parlamentul) și, în aceea și măsură, în paginile ziarelor, dând na ștere astfel unui ,,front invizibil”
care a angrenat în jurul său interese ale puterilor occidentale inclusiv200.
Într -o țară în care, sub presiunea marilor pu teri de a lua o decizie, primul ministru
tergiversa situa ția pentru a reu și să ob țină un context cât mai favorabil Româ niei201și într- o
societate a cărei opinii publice era majoritar antantofilă202, Puterile Centrale, pentru ca re și
soluț ia ultimă a neutralită ții definitive părea oneroasă, de vreme ce era acceptată de o monarhie

197 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
198 Nicolae Iorga, Argumente de înlăturat , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, Vol I, Editura ,,Ramuri” S.A.,
Craiova, f. a., pp. 14 -15.
199 Lucian Boi a, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 37.
200 Lucian -Vasile Szabo, Cu Slavici și Arghezi după gratii : procesul ziari știlor din 1919, Editura Tritonic Books,
Bucure ști, 2018, pp. 18 -22.
201 Gleen E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War I, University Press of Knasas, f. l., 2011, pp. 8 -9.
202 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 127.

45
de sânge germanic, nu au avut decât opț iunea de -a stânge informa ții cu caracter secret203 și de a –
și găsi adep ți în rândul opiniei publice prin intermediul propagandei204.
În acest sens, România devenea, asemenea Italiei, aflată în aceeaș i pozi ție de neutralitate,
obiectiv de interes pentru Puterile centrale care, ,,pe bani mul ți și grei”, aveau ca obiectiv central
crearea de simpatizan ți și colaboratori din rândul oamenilor politici de primă importan ță. În
aceeaș i măsură, la nivelul organelor de presă s- a încercat aservierea unora, fie prin cumpărarea
efectivă de către editura ,,Tiparul”, ce funcț iona cu capital mixt, austro- ungar și german, a șa cum
a fost cazul ,,Minerva” și ,,Seara”, fie ,,închirierea” unor articole în ziare precum ,,Lupta” or i
,,Universul” care, dacă am considera valide informaț iile oferite de Ion Rusu Abrudeanu, ar fi fost
,,plătit pentru trădarea sa cu 70.000 de lei”205.
În realitate însă , nu doar Puterile Centrale foloseau presa din România ca instrument de
propagandă, ci, într -o măsură considerabilă, deș i mai puț in documentat, ș i puterile Antantei206,
doar că le era de folos mai pu țin acest mijloc în contextul, a șa cum spuneam, al preexisten ței
unei opinii publice române ști în general antantofi lă.
Dacă încercările de convingere și influen ță ale Puterilor Centrale în România s -au
consumat în măsura cea mai considerabilă pe frontul din presă, Antanta a beneficiat de iner ția
proprie a societăț ii române ști care, în realitate, fusese educată de decenii în spirit antantofil207,
existând în cultura română ceea ce L. Boia identifică în mod exemplar: mitul Fran ței și al
Transilvaniei208, deci și al Austro -Ungariei ca du șman natural. În acest fel, ,,idealul na țional”, la
nivelul opiniei publice, cunoș tea, în mod real, în semantica sa, valen țele pe care le vehiculau cei
care, ca reacț ie, și pentru a contracara propaganda filogermană din pres ă, au pregătit, cu multă

203 Lucian -Vasile Szabo, op .cit., p. 19.
204 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 127.
205 vezi, pentru acest subiect, Ion Rusu Abrudeanu, cap. Corup ția în presă și spionajul germano -maghiar în
România , în Idem, România și Războiul Mondial, Editura Librăriei Socec & Comp., Bucure ști, 1921, pp. 106- 121.
206 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 97.
207 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 118.
208 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 57 -61.

46
amploare, manifesta ții publice209 pentru intervenț ia armată imediată în favoarea Antantei, fie ei
studenț i sau universitari.
Îî regăsim în această situa ție, de exemplu, pe cei aduna ți la 5 august 1916 la ,,Congresul
Extraordinar al Studenț ilor” ținut în sala Eforie din Bucure ști, care au cerut imperios guvernului
intrarea în război pentru dobândirea Transilvaniei210, în aceeaș i măsură în care, mai devreme, cei
58 de profesori ai Universită ții din Bucure ști semnaseră, poate cu o euforie sau incon știență mai
mare deât primii, încă de la 10 septembrie 1914, un memoriu pentru <<intrarea României în
acțiune […] ș i ocuparea pământului românesc din monarhia austro -ungară >>211. Dacă adăugăm
acestor acț iuni, spre exemplu, e forturile propagandistice din ziare precum ,,Epoca”, ,,Ac țiunea”
ori ,,Adevărul” și crearea la 8 noiembrie 1914 a ,,Comitetului Ac țiunii Na ționale”, putem
conchide, fără tăgadă, că societatea începea să fie împăcată cu caracterul iminent al războiului și
cu direc ția pe care acesta avea să -l urmeze212.
Cu toate acestea, au existat două personalităț i care, din pozi ția lor academică și
institu țională, s -au opus acestor tipuri de manifestări, ce l puț in iniț ial, pentru ca, mai apoi,
diferen țele de opinie ș i de perspectivă dintre aceș tia să -i propulseze ca lideri ai celor două viziuni
și programe diferite care vizau ,,idealul na țional”. Este vorba de N. Iorga și C. Stere.
În încercarea de pozi ționare echilibrată, N. Iorga, cel care, în biografia lui a adunat nu
puține momente de ie șire din sine sau din linia impusă de moravuri mai degrabă atemporale, la
începutul perioadei de neutralitate se baza pe o singură convingere, proprie: <<Nu cu Austro –
Ungaria!>>213, în contextul în care liderul liberal și totodată prim -ministru ezita să -i ofere
convingeri fără echivoc împotriva Puterilor Centrale214. Cu toate acestea însă, din ra țiuni care ț in
mai degrabă de nevoia găsirii unui echilibru, dar și dintr -un fă țiș spirit autonom , N. Iorga ref uză

209 Ibidem, p. 127.
210 Ștefan Rădulescu -Zoner, Beatrice Marinescu, Bucure știi În Anii Primului Război Mondial, 1914 -1918, Editura
Albatros, Bucure ști, 1993, p. 9.
211 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 114.
212 Ștefan Rădulescu -Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 11.
213 Nicolae Iorga, Guvern și opinie publică , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 38.
214 Idem, O Via ță De Om a șa cum a fost, Editat de Valeriu și Sanda Râpeanu, Editura Minerva, Bucure ști, 1972, p.
463.

47
să semneze memoriul colegilor din universitate și critică euforia din stradă a studen ților, căci
,,cel mai focos e cel mai pu țin gata să facă pentru țară și neamul său cel mai simplu sacrificiu215.
Era a șadar un refuz dat încercărilor de angajare la un ideal de natura politicilor de partid216 mai
degrabă decât o lipsă de crezământ în vreo formă de ,,ideal na țional”.
Cu convingeri similare în ceea ce prive ște opozi ția fa ță de manifesta țiile publice
proantantiste, fie ele studen țești ori universitare, dar cu mai mult elan în ceea ce priveș te
implicarea de partea unei cauze, se situează C. Stere.
A început chiar din iulie 1914 să publice un număr de articole în ziarul Universul, în care
încerca să -și facă cunoscute argumentele în privinț a politicii externe pe care credea că România
ar trebui s -o urmeze. Spre exemplu, în articolul din 22 iulie, intitulat ,,Jos Austria ?”…, vedea
neprielnică apropie rea de puterile Antantei, câtă vreme aliatul lor era imperiul țarilor. De altfel,
în următoarele artiole publicate pe tot parcursul lunii următoare, între 2 -24 august 1914, C. Stere
a analizat minu țios întreaga istorie a rusificării Basarabiei217 și a încercat să -și expună toate
argumentele. Dacă la început acestea au fost acceptate cu reticen ță de redacț ia ziarului, după al
patrulea număr deja i se luase dreptul de a publica în ziar în aceea și notă218.
Poate de accea îi apare în 1915, în ultimul număr dublu al revistei sale pentru 1914 (cu
întârziere de două luni), articolul de frondă, ,,România și Războiul European”, în care prezenta
argumentat întrea ga sa pozi ție privitoare la războiul pe care trebuia să- l ducă România împoriva
dușmanului de la răsărit219. De altfel, tot în Viața românească începuse încă din 1914 un ciclu
de de articole publicate timp de doi ani -1914- 1915 -sub titlul ,,Din carnetul unui solitar (Pentru
ce sunt un trădător?, Puhoiul, Discursul lui Take Ionescu”220.
Vorbim, a șadar, de o activitate publicistică intensă chiar din perioada de început a
neutralită ții, care a adunat reac ții din cele mai diverse și care a început să -și găsească din ce în ce
mai mult opozi ție în eforturile intelectuale și organizatorice depuse de N. Iorga.

215 Ibidem, p. 466.
216 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 114 -115.
217 Victor Durnea , op. cit., p. 24.
218 Lucian Boia, Germanofili i. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 320.
219 Victor Durnea , op. cit., p. 25.
220 Ibidem, p. 24.

48
Se contura, astfel, miza unui conflict mai vechi care, început prin a fi rezumat la două
viziuni d istincte, privitoare la ,,chestiunea basarabeană”221, a continuat pe câmpul ideologic al
antipatiilor poporaniste și sămănătoriste de la începutul secolului al XX -lea, aș a cum am arătat
în capitolul anterior, iar ac um, în prag de război, prefigur a vehemen ța cu care, în realitate, doi
universitari cu influen ță considerabilă, începeau să î și dispute acum definirea programului
național222 pe care voiau, de altfel, să și-l asume din fruntea celor două tabe re cu idealuri la fel de
măre țe, dar cu priorită ți diferite.
Dacă, inițial, atitudinea lui N. Iorga fusese mult mai reflexivă, apropae inexplicabilă pentru
spiritul său coleric, evolu ția dezbaterilor publice pare să fi activat în acesta instinctele directoare
căci, după mărturisirile lui Alexandru Marghiloman, acesta ,,a devenit foarte belicos” de îndată
ce devenise parte a ,,Ligii Culturale”223. În realitate , nu de ținea pozi ția frunta șă în Ligă, rezervată
lui V. Lucaciu, dar, din postura sa de secretar general, fusese cel ce a întocmit programul ,,Ligii
Culturale”, ,,care tinde la grăbirea ceasului de libertate a românilor siliț i astăzi a- și da via ța în
marginile monarhiei austro -ungare”224.
Mai trebuie, de asemenea, amintit că, dacă la începutul secolului XX, ,,Liga pentru
unitatea culturală a românilor” fusese creată, după formula lui Iorga, pentru <<învierea și
întărirea con științei române ști>>, în anii neutralită ții, noua titulatură, ,,Liga pentru unitatea
națională a românilor”, explică o nouă miză, care poate fi identificată cu u șurință pe seama
numeroaselor mitinguri cu participarea a mii de persoane care cereau cu insisten ță inteven ția
armată pentru Transilvania”225. E lesn e, dar, de înț eles de ce N. Iorga făcuse mențiunea că, de și
<<nu -și aminte ște motivul revenirii la Liga Culturală>>226, ,,tragedia vie ții” sale, respectiv
cucerirea Belgiei și atacarea Fran ței de către neamurile ,,hunice”, îl convinsese să scrie ,,contra

221 Andrei Cu șco, De păr ți opuse ale baricadei. Constantin Stere, Nicolae Iorga și Marele Război , în ,,Historia
Universitatis Iassiensis”, I, p. 68, (https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663114 , accesat pe 02.06.2020).
222 Ibidem, p. 79.
223 Alexandru Marghiloman, Note Politice, Vol I, Editura Scripta, Bucure ști, 1993, p. 263.
224 ,,Neamul românesc”, an IX, nr. 50 din 21 decembrie 1914, apud Petre Țurlea, Nicolae Iorga În Viaț a Politică a
României, Editura Enciclopedică, Bucure ști, 1991, pp. 91 -92.
225 Constantin Gh. Marinescu, op. cit., pp. 77- 87.
226 Nicolae Iorga, O Via ță De Om a șa cum a fost, ed.cit., p. 463.

49
civiliza țiilor ce dezonorau civiliza ția”, contribuind conș tient și benevol la formarea spiritului
public antantofil de care ,,aveam a șa de multă nevoie”227.
În realitate, într -un context în care tendin țele de orientare spre o alian ță ori alta riscau să fie
preluate totalmente de oamenii politici, contra cărei măsuri Iorga, a șa cum am amintit,
protestase, acum cred că se convinsese de nevoia de- ași asuma postura de ,,îndrumăt or al
conștiinței na ționale”, a șa cum ș i-l reprezentau și mul ți dintre contemporani228, iar acest fapt e
dovedit și de neplăcerea de- a fi fost numit doar secretar al Ligii, pentru care încearcă o sporire a
activită ții sale științifice și culturale cu rol propagandistic, care poate fi observată fie din
activitatea sa desfăș urată la Vălenii de Munte sub stindardul ,,Ligii Culturale”229, fie identificând
numeroasele lucrări cu t itluri sugestive, publicate în epocă, fie cursurile ținute la universitate230,
al căror discurs era orientat spre susț inerea propriei viziuni asupra na țiunii române și a
conforma ției pe care aceasta trebuia s- o dobândea scă.
Era, a șadar, imposibil ca aceste activită ți orientate, ale lui C. Stere și N. Iorga, să nu -și
dispute vreun drept de prevalen ță ori să nu se justifice prin negarea direc ției celuilalt.
A șa cum am spus, primul măr al discordiei fusese ,,chestiunea Basarabiei”, iar asta în
urma p ublicării de către N. Iorga, în 1905, a unui jurnal de călătorie în care a șteptările sale de
naționalist militat păreau să fi fost în șelate de realitatea satelor basarabene în care ,,nu putea fi
vorba de niciun alt str at decât țăranii de o via ță românească, oricât de slabă”231 căreia îi lipseau
astfel numele menite să lupte pentru împlinirea naț ională în sens românesc. De altfel, în aceeaș i
direc ție erau orientate gândurile sale și cu ocazia comemorării celor 100 de ani de la semnarea
actului din 1812, când Iorga deplângea absenț a formelor de manifestare na ționalistă în Basarabia,
în aceeaș i măsură în care îi acuza de lipsa acestora, ori de false f orme de na ționalism, pe cei ca

227 Ibidem, pp. 466 -467.
228 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 129.
229 Constantin Gh. Marinescu, op. cit., p. 79.
230 Petre Țurlea, op. cit., pp. 102 -103.
231 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucure ști, Editura Funda ției Culturale Române, 1995, p. 86, apud
Andrei Cu șco, De păr ți opuse…, în loc., cit., pp. 68 -69, (https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663114 ,
accesat pe 02.06.2020).

50
Hașdeu ori ca Stere, care eș uaseră în a men ține viu idealul na țional peste Prut232. Altmin teri, nu e
un neadevăr a spune că pentru Iorga, orice formă de socialism, ca poporanismul lui Stere, prin
revendicările sale de ordin social, nu putea avea caracter naț ionalist ori p atriotic, ci doar antirus,
logica de situaț ie confirmând că revendicările politice pentru popor nu pot face obiectul vreunui
interes românesc ci rusesc, căci doar acolo acestea lipsesc apropae cu desăvâr șire233.
Exista, a șadar, un conflict mai profund între cele două viziuni diferite cu care N. Iorga și
C. Stere se rapo rtau la modernitate, de aceea, când s -a pus problema stabilirii direc ției pe care
România va trebui s- o ia după ie șirea din neutralitate, argumentarea imposibilită ții de a merge cu
Imperiul Rus ori cu Austro -Ungaria a fost dedublată de o respingere reciprocă a formei de ,,ideal
național” teoretizată de adversarul ideologic.
În realitate, disputa Iorga -Stere a fost una pe care o putem analiza în termeni ideologici,
plecând de la două real ități asumate: faptul că N. Iorga era un ,,na ționalist” prin defini ție234, în
aceeaș i măsură în care C. Stere era socialist. D acă de na ționalismul lui N. Iorga nu încape
discu ție pentru a fi probat, fiind întotdeauna as umat, socialismul lui C. Stere, asemenea orientării
sale profund antiruse ști (paradoxal, împotiva statului care va împlini socialismul în comunist, în
sensul determinist pofetizat de Karl Marx), poate fi înț eles mai ales în cheie biografică.
Înainte de -a fi fost deportat în Siberia unde se presupune că l -a întâlnit inclusiv pe
Lenin235, tânărul basarabean C. Stere fusese m embru al ,,mi șcării narodniciste” antiț ariste și
anchetat inclusiv pentru citirea căr ților interzise, devenite dogmatice, ini țial cele apar ținând lui
Piotr Lavrov -Scrisori Istorice și, mai apoi, a scrierilor lui Darwin, Lassale, și, mai ales, Marx și
Engel s, în principal a Manifestului Partidului Comunist, cărți ajunse în spaț iul ruses c prin grani ța
vestică, mai ales română. Atitudinea subversivă la adresa autorită ților și lectura căr ților amintite
au avut ca efect iminent crearea unei generaț ii de tineri, printre care ș i C. Stere, în fruntea cărora
se afla, care se defineau pe sine prin două atribute: erau sociali ști și, pe cale de consecin ță,

232 Andrei Cu șco, De păr ți opuse… , în loc., cit., pp. 70- 71, (https://www.ceeo l.com/search/article- detail?id=663114 ,
accesat pe 02.06.2020).
233 Nicolae Iorga, ,,Na ționali ști, narodnici, soci aliști”, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 40.
234Ibidem .
235 Răducu Ru șeț, Cariere, Destine Și Atitudini Na ționale Române ști în Basarabia: Co nstatin Stere și Revista Via ța
Românească, în ,,Junior Scientific Researcher”, Vol II (2), p. 16, ( https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ , accesat
pe 02.06.2020).

51
revolu ționari236. Ce rămâne memorabil din experienț a lui Stere anterioară venirii în România,
rezumă chiar el însu și:

,,Țarismul este necompatibil cu progresul omenirii. El constituie prin sine însuși o primejdie
de moarte pentru toată civilizația, ca un rezervor al forțelor reacțiunii mondiale, care poate
pune stavilă întregii propășiri sociale și politice din lume. Răsturnarea imperialismului moscovit nu este doar o problemă internă a Rusiei, este problema istoriei mondiale, este o condițiune de biruință a luminii asupra întunericului din lume, punctul de plecare, primul pas pentru asigurarea dezvoltării normale a omenirii .”
237

E limpede, a șadar, că C. Stere era un socialist, iar acest fapt rămâne o constantă și după
venirea în România când a început la Ia și o intensă activitate publicistică, înfiin țând societatea
literară studen țească Datoria, cu rol de diseminare a culturii și științei printre categoriile
inferioare social238, a participat apoi la primele două congrese ale Partidului Socialist de la
Bucure ști din 1893 și 1894, alături de C. Dobrogeanu- Gherea, unde a sus ținut nevoia acută de
emancipare a țărănimii239, iar, mai apoi, s -a raportat la problema izbucnirii Primului Război
Mondial î n aceeaș i măsură ideologică în care a făcut -o și N. Iorga, dar din tabere diferite .
Dacă N. Iorga era un na ționalist convins și punea izbucnirea războiului pe seama ocupării
Serbiei și a ,,ideilor na ționale în mers” ale unui stat mic240 pentru care, asemenea României, cel
mai mare pericol era imperialismul241 profesat de state ca Germania care atacă Imperiul Rus
pentru <<a demonstra superioritatea rasei sale>>242, socilismul cu accente marxiste însu șit de

236 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol I, Editura Cartea Românească, 1989, pp. 39 -61.
237 Virginia Mu șat, C. Stere. Scriitorul, Editura Cartea Românească, Bucureș ti, 1978, p. 11, apud Răducu Rușe ț,
Cariere, Destine Și Atitudini… , în loc. cit., pp. 15 -16, (https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ , accesat pe
02.06.2020).
238 Răducu Ru șeț, Cariere, Destine Și Atitudini …, în loc. ci t., p. 17, ( https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ ,
accesat pe 02.06.2020).
239 Ibidem, pp. 17- 18.
240 Nicolae Iorga, Războiul General și România , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 7.
241 Nicolae Iorga, Care e du șmanul nostrum?, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 17.
242 Nicolae Iorga, Războiul General și România , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 7.

52
Stere în țelege războiul în sensul determinist și materialist teoretizat de Marx. În acest fel, la
originea conflictului, Stere identifică cauze economice ce țin de apari ția Germaniei ca du șman
,,natural” pentru marea putere industrială și ,,exploatatoare” -Anglia243, dar ș i cauze ce țin de
tendin țele expansioniste ruse ști care, visându -se întronate în Bizan ț și cunoscând faptul că
<<drumul la Constantinopol trece pe la Berlin>>, aduc Imperiu l Rus în conflict cu Germania,
respectiv Puterile Centrale244.
Din aceea și perspectivă ideologică vine și raportarea la problema ,,datoriei” române ști față
de Basarabia sau Transilvania, asumate ori nu ca prioritate din perspectiva ,,idealului na țional”.
Această dezbatere a angrenat două tipuri de argumente. Pe de o parte, argumentele de natură
socială, pe de altă parte, argumentele de natura juridică, din perspectiva cărora ,,datoriea”
națională putea fi în țeleasă fie din perspectiva ,,dreptului natural”, fie din perspectiva ,,dreptului
istoric”
I. Argumente de natură socială
Pentru na țonalistul Iorga, prea puț in contează despotismul din Rusia, care, de și este
,,brutal” și ,,regretabil din punct de vedere umanitar”, este o formă de organizare internă care nu
poate privi România în sensul de a- i reconfigura interesele sale, căci, dacă unor milioane de
oameni le lipseș te ,,conș tiința necesităț ii formelor libere”245, atunci interesul na țional al
milioanelor de români nu poate lua în seamă decât pe ,,cine face mai mult rău idealului nostru
național”246, ceea ce dă sens disputei cu Austro -Ungaria247, chiar dacă Transilvania nu fusese
niciodată parte integrată a statului român modern.
Socialistul C. Stere, prin contrast, pentru a justifica faptul că prioritatea este Basarabia, î și
construie ște o retorică bazată pe două accente: pe de o parte, pericolul reprezentat de
expansiunea rusească și de panslavism, iar pe de altă parte, de starea socială precară a
basarabenilor, ca rezultat al politicilor agresive ruseș ti de dezna ționalizare.

243 Constantin Stere, Cauzele Războiului Mondial , în Idem, Marele războiu și politica României, Editura Ziarului
,,Lumina”, Bucure ști, 1918, pp. 21 -22.
244 Ibidem, pp. 23- 24.
245 Nicolae Iorga, Argumente de înlăturat , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 14.
246 Nicolae Iorga, Naționali ști, narodnici, sociali ști, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 40.
247 Nicolae Iorga, Au steagul lor , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., pp. 26- 27.

53
În acest sens, C. Stere observă cum, în decursul unui veac, românii basarabeni fuseseră
lipsiți de ori ce formă de cunoa ștere istorică a României, fie ea statală, fie culturală, dat fiind că
școlile ruse ști erau singurul mediu educativ institu ționalizat, în timp ce orice publica ție
românească ce apărea peste Prut era clasificată automat ca fiind ,,revolu ționară”248. Mai mult de
atât, în articolul intitulat sugestiv ,,Cimitirul”, după o analiză sintetizatoare a ,,stărilor sociale”
din care, în sens și real, dar ș i marxist, ,, țăranii de glotă” apar ca singurii cu adevărat
,,moldoveni” și ,,români” deopotrivă, dar supuș i exploatării elitelor sociale de limbă rusă, C.
Stere conchide aproape descumpănitor: ,,pentru această masă de două milioane de suflete,
Regatul român nu există”249, căci Academia Română nu făcuse aproape nimic, nemaiavând
vreun membru basarabean printre ai săi din timpul lui Ha șdeu250, iar statu l român părea fidel
unui na ționalism care, asemenea ,,Ligii Culturale”, ,,se preocupa de românii din Istria, din
Macedonia și chiar din Bitinia, ducea c ampanii violente pentru toate << cadrilaterele >> din
lume”, dar nu se interesase niciodată în mod real de Basarabia, despre care știa mai pu ține decât
despre zone precum Indo- China251.
Prin contrast, românii din Austro -Ungaria, dacă reu șiseră să reziste ,,o mie de ani fără să- și
știrbească trăsăturil e specifice”, mai ,,puteau a ștepta câteva decenii eliberarea lor”252.
În realitate, era o referire directă la naționalismul profesat de N. Iorga, cunoscut pentru
originile sale aromâne, pentru care Stere era doar un socialist în variantă ie șeană-poporanistă,
care se manifestă împotriva Rusiei ca o consecin ță a faptului că Rusia era prin defini ție statul î n
care popula ția dispunea de cele mai limitate drepturi sociale253, dar ale cărui orientări antiruse ști
nu puteau face din Basarabia întâia prior itate, căci pentru Iorga panslavismul era chiar mai pu țin
periculos decât pangermanismul254.

248 Constantin Stere, Basarabia Și ,,Țara Mumă ”, în Idem, op. cit., pp. 94 -95.
249 Constan tin Stere, Cimitirul , în Idem, op. cit., pp. 88- 89.
250 Constantin Stere, Basarabia Și ,,Țara Mumă”, în Idem, op. cit., p. 95.
251 Constantin Stere, Cimitirul , în Idem, op. cit., p. 87.
252 Iorgu Iordan, Memorii, vol. I, Editura Eminescu, Bucure ști,1976, p. 227, apud Ștefan Rădulescu -Zoner, Beatrice
Marinescu, op. cit., p. 16.
253 Nicolae Iorga, Naționali ști, narodnici, sociali ști, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 40.
254 Nicolae Iorga, Argumente de înlăturat , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 15.

54
II. Argumentele juridice
Aceste argumente erau de natura ,,dreptului natural” sau a ,,dreptului istoric” erau însă
argumentele de primă for ță, care păreau să justifice o anumită orietare progermană ori
proantantistă.
Pentru Iorga, chiar de românii din Transilvania ar fi primit ,,cele mai largi drepturi
natural e”, sau dacă s- ar fi dovedit că ,,statul habsburg poate lupta, birui și trăi”, marele deziderat
rămânea Transilvania, căci o altă prioritate ar fi însemnat o renun țare la ,,drepturile naturale”, iar,
pentru Iorga, ,,na ția care renun ță ori abdică de la drepturile ei naturale, nu merită să trăiască”255.
Dreptul istoric a fost justificarea folosită de C. Stere, din perspectiva căruia România nu
putea d eveni aliat al Rusiei din ra țiuni de ,,tradi ție istorică” ce aminteau de ,,răpirea” celor trei
județe ale Basarabiei256. În realitate, o alian ță cu Rusia nu putea fi încheiată din considerente ce
țineau de datoria unui stat de a -și asigura, mai întâi, supravie țuirea sa fizică (teritorială), în lipsa
căreia nu puteau exista alte ,,aspira ții”257. O alian ță cu Rusia ar fi însemnat tocmai o recunoa ștere
a unui ,,grozav act de felonie”, și ar fi fost ,,împotriva ra țiunii istorice de a fi” a României, căci
presupunea o acceptare tacită a drepturilor ruseș ti asupra Basarabiei. Prin compara ție,
revendicările pe care România le avea asupr a Basarabiei erau echivalente cu acelea pe care
Franța le avea asupra Alsaciei și Lorenei. Dat fiind însă ca Basarabia fusese dintotdeauna pământ
românesc, ceea ce nu era cazul Alsaciei și Lorenei pentru Franț a, cu atât mai mult era de în țeles
de ce Români a nu putea ie și din neutralitate alături de Imperiul Rus, cum nici Fran ța nu se putea
alia cu Germania împotrva Angliei258.
Dacă adăugăm acestei justificări argumentele de natură social ă, se în țelege de ce, în
accep țiunea sa, Constantin Stere, clasificând priorită țile României în Primul Război Mondial,
considera că Macedonia reprezenta cel din urmă interes naț ional, iar Basarabia cel dintâi259.
Discursul lui C. Stere despre situaț ia din Basarabia s- a repetat ș i în Parlament, unde, după
,,amintirile” lui I. G. Duca, ,,argumentarea lui era atât de interesantă, era prezentată cu atâta

255 Nicolae Iorga, O declara ție, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed.cit., p. 30.
256 Constantin Stere, Alian ța Noastră Și Războiul, în Idem, op. cit., p. 37.
257 Constantin Stere, Naționalism , în Idem, op. cit., p. 103.
258 Constantin Stere, Idealul Naț ional, în Idem, op. cit., pp. 79 -81.
259 Constantin Stere, Naționalism , în Idem, op. c it., p. 103.

55
logică, cu atâta bogăț ie de cunoș tințe, cu a tâta convingere, era expusă cu o emoț ie atât de adâncă,
atât de sinceră, încât toată adunarea a fost impresionată și multe suflete au fost sincer
mișcate”260.
În realitate însă, nu fusese de ajuns, căci atât regele, cât și primul -ministru, asemenea
,,apostolului neamului”, făcuseră din ,,mitul” Transilvaniei un motiv aproape natural pentru
inerven ția României în război261. Că istoria a făcut ca cel mai dezirabil dintre visuri să se
îndeplinească, e o dovadă în plus că logica nu î și găse ște, de fapt, loc acolo unde predictibilitatea
e stabilită pe date istorice, aș a cum făcuse C. Stere, căci atunci când realitatea demonstrează
contrariul, se dovede ște încă o dată că argumentul istoric este prin defini ție fals. A șa se explică,
de altfel, ș i situa ția de la finele războiului, căruia i -au căzut vict ime tocmai cei care păruseră să
se situeze de partea tab erei, care cel pu țin din perspectiva noastră, metabolizase realitatea
momentului în explica ții ce păreau mai ra ționale.
Cum implicare a politică a intelectualului presupune de la sine asumarea unor riscuri
majore, și nu doar de imagine, e de înț eles de ce J. Benda, pe care l -am tot citat, făcea apologiaa
unui în țelept în turnul său de filde ș, iar Bertrand Russel, refuzând ,,calitatea de intelectual”,
atribuia acesteia capacitatea de- a se face vinovată de greș eli propor ționale cu statutul pe care îl
revendica.

260 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. I, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon Dumitru -Verlag, München, 1981, p. 216.

56
Capitolul III : Beligeran ța României s ub judecata oamenilor epocii
III.1. Fractura din anii războiului (1916- 1918)
Etapei neutralită ții la care ne -am referit în capitolul anterior, descrisă prin ceea ce am
numit a fi un ,,conflict al elitelor”, îi urmează o perioadă care pare să fi adus la paroxism această
tendin ță, ,,conflictului elitelor” corespunzându- i un conflict al ideilor ș i al orientărilor politice
care n -au făcut decât să scindeze și mai mult societatea românească, expunând -o unor beligeran țe
de multiple forme, soldate, finalmente, cu o unificare na țională nea șteptată, și cu ș iruri întregi de
,,trădători” despre care, în marea lor majoritate, s -ar putea spune orice, dar nu că nu și-au dorit
unirea.
Ruptura ce apăruse în rândurile elitei intelectuale româneș ti de la începuturile modernită ții,
și care se adâncise pe perioada neutralităț ii în baza unor noi adeziuni ideologice și politice, se
desăvâr șete odată cu ho tărârea luată de Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni, din 14/27
august 1916. Decizia de intrare a României în război de partea Antantei, culminând cu declaraț ia
de război, din aceea și seară, înmânată de ministrul român de la Viena, Edgar Mavrocor dat,
Austro -Ungariei, n -a făcut decât să nemul țumească profund tabăra germanofilă, în frunte cu
reprezentan ții ei cei mai de seam ă, printre care P. P. Carp, T. Maiorescu și Al. Marghiloman262.
Convinș i de su perioritatea armată a Puterilor Centrale, aceș tia pareau să nu se fi în șelat.
,,Căderea Turtucaii fu pentru noi căderea din cerul visurilor și speran țelor celor mai mari pe
pământul celei mai crude realităț i”, astfel că, ,,numai la opt săptămâni de la decl ararea
războiului, după căderea Constanț ei”, era luat în calcul planul retragerii armate spre Moldova,
care deja fusese pus în practică după ce trupele Puterilor Centrale au trecut Dunărea și Oltul263.
Anunț ul despre refugiul autorită ților în Moldova venea să între țină starea de spirit și să
sădească sâmburii viitoarelor ,,trădări na ționale”. Antantofilii bucure șteni se vedeau î n postura
de-a părăsi capitala pentru Moldova, iar germanofilii se sim țeau, în genere, responsabili să preia
rolul de ,,negociatori” cu ocupantul, și, astfel, să preia în administra ție cetatea asediată. Și nici

261 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 427.
262 Petre Otu, op. cit., pp. 130- 131, 134 -135.
263 Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile subt cultura pumnului german, Editura Cartea Românească, Bucure ști, 1920, p.
7.

57
măcar în acest caz nu s -a putut vorbi de cooperan ți ,,în bloc” cu inamicul, căci nu -i mai pu țin
adevărat c- au existat nume din rândul elitei politice și intelectuale, precum T. Maiorescu, care n –
au fost dispuse să -și arate sârguin ța în actul negocierii264.
Plecase spre Moldova marea parte a boierimii265 și aproximativ jumătate dintre
universitarii b ucure șteni care ar fi fost consideraț i compromi și sub ocupa ție din cauza opiniilor
antantofile ș i, în genere, filofranceze, pe care la profesaseră în perioada neutralităț ii266.
Nu f usese însă cel mai u șor drum. ,,Pe jos, cu cai […] și totate mijloacele de locomo țiune
ce amintesc de timpul migra țiunii popoarelor, […] unii fug spre o țintă, cei mai mul ți pleacă în
necunoscut”267, iar Moldova și Iașii îi întâmpină, după cum reflectă sursele timpului, cu o gravă
penurie alimentară, cu lipsa lemnelor în plină iarnă, cu o criză igienico -sanitară și, finalmente, cu
o criză a refugiaț ilor cauzată de noile condi ții de război268. În acest context, mul ți dintre
universitarii ajun și aici optează să lupte într -o formă nea șteptată pentru ,,idealul na țional”, aceea
a propagandei române ști făcute la Paris. Aleg să plece cu o ,,misiune universitară” în vara lui
1917 numeroș i profesori ai Universită ții din Bucure ști (D. Hurmuzescu, Tr. Lalescu, S.
Mândrescu, G. Murnu, E. Pangrati, D. Pompeiu) și ai celei din Ia și ( I. Găvănescu, O. Tafrali, I.
Ursu), iar de la Universitatea din Cernău ți pleacă I. Nistor. A șa se face că, la finele războiului,
erau în străinătate zeci de universitari269 care făcuseră prozelitism pentru intrarea în război,
situa ție pe care, proba bil, cel mai bine o descria I. Slavici în articolul Pro domo. Lămuriri pentru
L'Indépendance Roumaine, când amintea de cei care <<ț ineau să- i trimită pe al ții la război,
râmnând ei înș iși acasă>>270.

264 Mioara Anton, Proiectul României Întregite. Co munitatea Trăită, Comunitatea Imaginată, în Războiul De
Fiecare Zi. Via ța Cotidiană In Tranșee Și In Spatele Frontului În Primul Război Mondial (1914 -1919), (coord.
Bogdan Popa, Radu Tudorancea), Editura Cetatea de Scaun, Târgovi ște, 2018, pp. 58 -59.
265 Al. Tzigara -Samurca ș, Memorii, vol. II, (1910 -1918), Editat de Ioan Șerb și Florica Șerb, Editura ,,GRAI ȘI
SUFLET -CULTURA NAȚ IONALĂ”, Bucure ști, 1999, p. 160.
266 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 118.
267 Virgiliu N. Drăghiceanu, op. cit., p. 8.
268 Vezi, pentru acest sub iect, Liviu Iulian Roman, cap. Dificultă țile generate de pierderile teritoriale și retragerea
în Moldova -ecouri din presa ie șeană din prima jumătate a anului 1917 , în Presa Primului Război Mondial, (coord.
Cătălin Negoi ță, Zanfir Ilie), Editura Tritonic, Bucure ști, 2015, pp. 405 -420.
269 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 125.
270 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura Academiei Române, f. l., 1968, pp. 455 -456.

58
Celor refugia ți în Moldova li s -au adăugat și membrii casei regale care, printr- o scrisoare,
îl împuterniceau pe profesorul Al. Tzigara -Samurca ș cu reprezentarea și apărarea intereselor
Casei Regale și ale Domeniului Coroanei ,,fa ță de autorităț ile civile ș i militare” pe toată perioada
retragerii din Moldova271. Al. Tzigara -Samurca ș rămăsese însă în capitală și pentru răspunderea
morală pe care o avea faț ă de soarta Muzeului, dar și din cauza hotărârii Școlii de Belle -Arte de
a-i condi ționa plecarea cu ,,destituirea din func țiune”. După mărturisirile acestuia, nu găsise
motiv întemeiat să plece de vreme ce fusese scutit de serviciul militar, iar pe perioada
neutralită ții nu participase la nicio manifestaț ie ,,pentru sau împotriva războiului”, de altfel,
atitudinea -i pacifistă putând fi garantată de calitatea de membru al unei societăț i interna ționale ce
încuraja, pe lângă crea ția artistică, acele ,,intérêts communs des nations”272.
Nu fusese însă singurul rămas la Bucureș ti. Brătianu lăsase în capitală, cu acordul regelui,
pe o importantă parte din colaboratorii săi, printre care I. I. C. Filiti, Gr. Antipa, D. Neni țescu, I.
Procopiu, generalul Musta ță și Lupu Kostache273. Lupu Kostachi trebuia să ,,predea” Bucure știul
ocupanț ilor274, iar generalul Musta ță fusese cel care, din postura de prefect al capitalei, dăduse
ordinul de depunere a armelor275. După ocuparea Bucure știului însă, acesta este înlocuit cu Al.
Tzigara -Samurca ș, la insisten ța lui P. P. Carp, dat fiind că generalul Musta ță nici nu cunoș tea
limba germană276, pe câ nd profesorul de istoria artei obț inuse, cu sprijinul unei burse regale
pentru studii în străinătate, a lui Carol I, un doctorat în filosofie cu o teză de istoria artei, la
Universitatea din München277.
Pe lângă cei aminti ți, răma și în Bucure ști la cererea expresă a puterii politice refugiate la
Iași, refuzaseră să părăsească capitala și unii anatantofili, precum Țițeica și C. Rădulescu- Motru,
majoritatea însă fiind compusă de aceia care, încă din perioada neutralită ții, se identificaseră cu

271 Al. Tzigara -Samurca ș, op. cit., p. 160.
272 Ibidem.
273 Victor Durnea, op. cit., p. 472.
274 Virgiliu N. Drăghiceanu, op. cit., p. 7.
275 Ibidem, p. 9.
276 Al. Tzigara -Samurca ș, op. cit., p. 164.
277 Alexandru Tzigara -Samurcaș, 1872- 1952. Biobibliografie adnotată, Biblioteca Centrală Universitară din
Bucure ști, Bucure ști, 2004, pp. XXVII, XXIX.

59
opțiunea germanofilă. Pozi țiile lor erau însă foarte diferite. Unii deveniseră colaboratori
implica ți, precum C. Ster e, I. Slavici ș i T. Arghezi, un ii o făceau limitat, precum I. Bogdan și I.
Bianu, iar al ții refuzau cu orice pre ț colaborarea, asemenea lui T. Maiorescu278.
Modul diferit de raportare a elitei politice la puterea militară ocupantă s- a văzut cel mai
bine când preocupările acesteia erau de a institui o nouă conducere politică românească la
Bucure ști din rândul germanofililor răma și în capitală fără funcț ii politice279. Feldmare șalul
Mackensen trimisese în numele împăratului o propunere de pace separată lui P. P. Carp, A l.
Marghiloman și T. Maiorescu, pe care P. P. Carp o respinge cu desăvâr șire, căci ar fi fost ,,un
semn de slăbiciune”, iar ceilal ți doi o condi ționează de acceptul puterii germane de- a cere,
Maioresu și Marghiloman, acordul regelui Ferdinand280.
Nu ei aveau însă să fie acuza ți în mod real de colabora ționism, ci aceia care se vor folosi
de presă pentru a face p ropagandă cu ideile pe care, cel mai adesea, le promovaseră chiar
dinainte de 1914. Era, astfel, o continuare a conflictului dintre viziunea filogermană și cea
antantofilă care marcase perioada neutralităț ii, și care, acum, în condi țiile dificile ale războ iului,
transformase presa într -un ,,front invizibil” care beneficia din plin de cenzura timpului, fie că ne
referim la presa din Bucureș ti, a cărei idependen ță fusese suprimată în totalitate după impunerea
administra ției militare a Puterilor Centrale281, fie că ne referim la presa din Moldova și, în
special, din Ia și, al cărei obiectiv era de a cultiva ,,anumite stări d e spirit”282, acțiune ce revenea,
indirect, ministrului Instruc țiunii și Cultelor, I. G. Duca, cel care conducea și cenzura
telegramelor politice și care, de altfel, a ș i lăsat numeroase ,,amintiri” pe această temă283.

278 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 126.
279 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru întregirea României, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică,
Bucure ști, 1989, p. 295.
280 Titu Maiore scu, România și Războiul Mondial. Însemnări Zilnice Inedite, Editat de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, București, 1999, p. 197.
281 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”. Secven țe din jurnalismul Primului Război Mondial , în Presa Primului
Război Mondial, ed. cit., p. 322.
282 Ion Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916 -1918, Partea I, Opinie Publică Și Stare De Spirit În Timp De Război 1916 –
1917, Editura Albatros, Ia și, 1998, p. 7.
283 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. II, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon Dumitru -Verlag, München, 1981, p. 139.

60
Dacă este adevărat că, la nivelul anilor ocupa ției, poelmicile din presă atinseseră
paroxismul, implicând, de la argumente de ordin etnic și politic, la învinuiri mai mult ori mai
puțin dovedite pentru trădare284, la fel de adevărat este că cei ce făcuseră obiectul studiului
nostru din capitolul anterior, respectiv C. Stere și N. Iorga, au continuat polemica poporanist –
sămănătoristă într -o nouă fază, reinventându- o sub forma unui conflict politic ce -și justifica
existen ța prin revendicările de ordin naț ional pe care le manifestau ambele tabere, de o parte și
de alta a Milcovului.
Reve nirea la activitatea lui N. Iorga se impune datorită unei constatări obie ctive. Fusese
intelectualul, universitar în aceeaș i măsură, care s- a opus fără rezerve emigrării în Fran ța285, la
care se angajaseră mul ți din cei asemenea lui, a șa cum am amintit, ș i, chiar dacă nu reprezenta o
unică excep ție, fusese susț inătorul prin defini ție al rezisten ței până la capăt, opțiune pe care ș i-o
asumase public în discursul omonim, sus ținut cu ocazia ședinței Camerei Deputa ților din 14/27
decembrie 1916, ț inută la Ia și286.
Pe de altă parte, revenirea la activitatea lui C. Stere nu este întâmplătoare. Fusese
întemeietorul Luminii, așa cum I. Slavici devenise, în realitate, ,, directorul politic” nedeclarat al
Gazetei Bucureș tilor287. Împăr țeau, a șadar, nu doar aceleaș i idei, ci și aceea și scenă a
publicisticii din capitala ocupată, din ca re făceau parte doar publica țiile pe care le- am amintit ș i
care, considerate de o parte a contemporanilor ca vinovate de ,,descurajarea și de deprimarea
sufletului românesc” prin activităț ile lor propagandistice ce păreau să fi ajuns pe ,,cele din urmă
trepte ale abjecț iei găzetăreș ti”288, i-au adus pe intelectualii C. Stere și I. Slavici, la finele
războiului, în condi ția ,,trădătorilor”.
Primul care -l acuză clar de trădare pe I. Slavici este poet ul O. Goga, care -și dedică unul
dintre poeme ,,unui scriitor vândut”289. G. Călinescu, in istoria sa literară avea să men țină

284 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mon dial, ed. cit., p. 331.
285 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 125.
286 Discursuri Și Dezbateri Parlamentare (1864- 2004), Editura MICA VALAHIE, Bucure ști, 2004, p. 189.
287 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 325.
288 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284.
289 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul prohabsburgic și devotamentul naț ional, în ,,Cultura” , anul XI, serta
a III-a, NR. 13 (569), 30.03.2017, p. 13.

61
perspect iva denigratoare asupra lui I. Slavici, considerând moartea sa, în 1925, ca ,,apoteoza
operei”, ruptă, astfel, de biografie290. O primă tendinț ă de reabilitare p are să fi e șuat în bio grafia
ce i-a dedicat -o D. Vatamaniuc, situa ție explicabilă dacă luăm în calcul cenzura comunistă.
Privind ori nu istoria în sens determinist și, în egală măsură, din pozi ții na ționaliste,
majoritatea acelora ce -au analizat biogr afia lui I. Slavici n -au putut neglija și nici scuza lipsa
,,idealului na țional” din discursul unui ardelean care, educat la Viena291, nu ezita să- și păstreze
jurământul de loialitate fa ță de împărat292. În acest context poate fi înț eles de ce op țiunea lui
Slavici era aceea ca românii transilvăneni să rămână fideli Austro -Ungariei, iar încercarea sa era
de a obț ine pentru ei drepturi egale cu toate na ționalită țile din imperiu, în timp ce trebuia
cultivată o rela ție strânsă cu România. D e fapt, asta nu contravenea deloc politicii de la
Bucure ști, de vreme ce exista în vigoare alian ța secretă din 1883 cu Viena. Când în 1915 î și
adună sub titlul Politica naț ională română o serie de articole scrise cu două decenii în urmă
pentru a -și confirm a fidelitatea fa ță de crezul său293, nici nu avea să bănuiască repercusiunile pe
care avea să le sufere mai târziu din postura de angajat al ziarului Ziua, devenind încă din
perioada neutralită ții ,,trădător al intereselor na ționale”, postură în care -l ipostaziua sus ținătorii
intrării în război de partea Antantei și ziarele Epoca, Neamul Românesc și L'independance
roumaine294, și care a culminat cu arestarea sa noaptea de 27 –28 august 1916 când i s -au
confiscat mai multe manuscrise și scrisori. Fusese întemni țat în fortul Domne ști în condi ții
mizerabile295, iar, mai apoi, transferat în hotelul Luvru din capitală unde avea să rămână pentru
încă o lună până la eliberare296, căci nu se găsise nimic compromi țător la adresa sa. Arestări

290 G. Călinescu, op. cit., p. 508.
291 Petre Din, Ioan Slavici între spiritul etic și acuza ția de colaboraț ionism 1918- 1925, în ,,Revista Bistri ței”, XXIII,
2009, p. 135, ( https://www.academia.edu/5310748/Petre_DIN_ –
_Ioan_Slavici_%C3%AEntre_spiritul_etic _%C5%9Fi_acuza%C5%A3ia_de_colabora%C5%A3ionism_1918- 1925 ,
accesat pe 15.06.2020).
292 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 14.
293 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 346- 347.
294 D. Vatamaniuc, p. 455 -456.
295 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/06_la_domnesti.html#.XuS0f0UzY2w , accesat pe
12.06.2020.
296 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 348- 349.

62
similare ale cetă țenilor provenind din ț ări ale Puterilor Centrale, fuseseră făcute, de fapt, în toată
țara, astfel că Slavici considerase ac țiunea ca parte din firescul condi țiilor de război, de aceea,
după eliberare, rămâne în Bucure ști297.
Perioada ocupa ției îl prinsese, aș adar, abia ie șit din închisoare, și, chiar dacă se declarase
toată via ța un germanofil, fusese evitat de noua putere bucure ștenă, astfel că n -a primit nicio
demnitate politică, ba, mai mult, i s -a refuzat și cererea de- a continua să predea limba română la
Școala Evanghelică, de și o făcea de câț iva ani298. Cu toate acestea, condamn area sa politică
ulterioară avea să fie făcută în baza articolelor pe care le publicase la Gazeta Bucure știlor,
publica ție tipărită de către autorită țile ocupant e inclusiv în varianta germană, Bukarester
Tagblatt299.
Istoria colaborării lui Slavici la această publica ție cunoa ște două etape. În cea dintâi,
colaborarea se reduce la realizarea traducerilor pentru varianta românească300, care, până la el,
după mărturia proprie301 și a oamenilor epocii, fuseseră făcute într -o limbă ,,stâlcită” cu
reminiscen țe germane302. A doua etapă durează pentru aproximativ șase luni, din aprilie 1917
până în septembrie, când edi ția germană apare separat de cea română, în această etapă
colaborarea presupunând publicarea de articole contra cost în care critică, cel mai adesea,
categoriile sociale superioare, ,,du șmănia engleză” și rezisten ța nefirească a armatei române în
Moldova, fapt ce produsese pierderi de vie ți omene ști303.
De și i s-ar fi putut repro șa mai degrabă oportunismul de -a fi plătit cu 50 de lei pe articol,
echivalentul a 25 de zile de muncă în agricultură pentru o femeie, decât articolele sale ce păreau

297 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 15.
298 Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici la Gazeta Bucure țtilor, în Presa Primului Război Mondial, ed.
cit., p. 448.
299 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 325.
300 Lucian Vasile -Szabo, Activitat ea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 448.
301 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.XuZx20UzY2w , accesat pe
12.06.2020.
302 Constantin Kiri țescu, Istoria Ră zboiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284.
303 Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., pp. 453 -454.

63
inofensive la nivelul polemicilor din epocă304, în realitate, condamnarea lui Ioan Slavici avea să
fie făcută în baza unor articole pe care avea să le publice acesta în vara lui 1918 când revenise,
pentru o scurtă perioadă, la Gazeta Bucure știlor. Prin <<vina cea mare și cu desăvâr șire de
neiertat>> pe care o atribuia primului ministru, Ion I. C. Brătianu, <<abătut de la polit ica noastră
tradiț ională>>, I. Slavici deschid ea calea unor lungi acuza ții305. În articolul Dezorganizarea
armatei, care va fi și principalul său cap de acuzare, îi considera vinova ți pe guvernanț i de tot
dezastrul războiului306.
Nu era singurul însă. După c um precizează M. Petcu, I. Slavici ,,nu îl ataca direct pe
Brătianu […] ci teme, idei, ezitări”, articolele sale fiind ,,aproape inofensive, prin compara ție cu
atacurile altor jurnali ști ai momentului”307. D. Teodorescu, spre exemplu, sub pseudonimul Ioan
Oltean, era mult mai radical, în condi țiile grele ale lunii august 1917 scriind că ,,i nimile tuturor
românilor întovără șesc azi victoria care bate la por țile Mold ovei. Acolo s -a închis duș manul
nostru real, autorul nenorocirii noastre, dezonoratorul și hidosul terfelitor al demnită ții
române ști: politicianismul takisto -brătienist”308. Asemenea lui, D. Karnabatt îl numea pe Ionel
Brătianu ,,orbul de la Florica” care ,,nu a auzit glasul profetic și poruncitor al istoriei noastre”,
făcându- se, astfel, vinovat de dezastrul în care se afla România.309
Cu to ții vor ajunge însă de partea acuzaț ilor în ,,procesul ziariș tilor”, cu toate că trădătorul
prin excelen ță va fi considerat C. Stere, cel care, în perioada ocupa ției, reu șise să înfiin țeze și să
conducă singura publica ție din capitală pe lângă Gazeta Bucure știlor- Lumina, care deș i își
propusese să rămână obiectivă, sub presiunea cenzurii și a dibăciei lui Stere reu șise să pară

304 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., pp. 329- 330.
305 Vrăjma șii milenari, în ,,Gazeta Bucure știlor”, II, 21 iulie (3 august) 1918, apud Lucian Vasile -Szabo, Activitatea
lui Ioan Slavici… , în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 456.
306Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., pp. 459 -460.
307 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 329.
308 ,,Gazeta Bucureștilor” , XXXVIII, 6 (18) august 1917, apud Lucian Vasile- Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …,
în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 456.
309 ,,Gazeta Bucureștilor” , anul XXXVIII, nr. 112 (No. 129), 24 aprilie 117, p. 1, apud, Marian Petcu, Presa ,,anilor
de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 327.

64
printre contemporani de ,,o influenț ă demoralizatoare mai eficace decât aceea a scriitorilor de la
Gazeta”310.
Istoria ,,trădării” lui C. Stere nu începuse însă aici, ci imediat după Consiliul de Coroană
din 21 iulie/3 august care a decis intrarea in stare de neutralitate a României, căci imediat după
izbuc nirea războiului, C. Stere a făcut două călătorii în Transilvania , în lunile iulie -august , care
aveau să- i fie importante capete de acuzare încă din perioada neutralităț ii, dar, mai ales, după
sfârșitul războiului, contribuind la crearea imaginii ,,trădăto rului”311. El însuș i e cel ce relatează
tot ce a făcut în acste călătorii în serialul Pro Domo apărut în ziarul Lumina la Bucure ști, în
1917, în timpul ocupa ției312, informa ții regăsibile și în Marele ră zboiu ș i politica României313.
Apari ția la 3 septembire în ziarul Adevărul a articolului O zi la Bra șov, semnat de R. D.
Rosetti, avea să fie momentul declan șator ale al suspiciunilor care -l vizau de trădare pe C. Stere.
Era precizat , mai întâi, că Stere fusese văzut salutându -i pe solda ții care mergeau la război dintr-
un automobil al Minist erului de Interne. Mai apoi se preciza că, după o oră, C. St ere avusese o
întâlnire cu I. Maniu în Hotelul Coroana în care l -ar fi asigurat pe acesta că România va intra în
război de partea Austro- Ungariei314.
La trei săptămâni distan ță, liberalilor, a l căror membru de partid era Stere, li se cere public
explica ții în ziarul Acțiunea, doar că, de această dată, întrebările erau mult mai acuzatoare. În
primul rând, ace știa trebuiau să confirme ori nu dacă la începutul războiului primul- ministru,
împreună cu Al. Vaida -Voievod, l -ar fi chemat la Sinaia pe C. Stere pentru a discuta în trei care
ar trebui să fie atit udinea pe care s -o urmeze românii ardeleni în timpul războiului. În al doilea
rând, liberalii trebuiau să afirme dacă, mai apoi, cei doi i nvita ți ai lui Ion I. C. Brătianu au trecut
în Ardeal îndemnându- i pe români să lupte de partea Austro -Ungariei, promi țându- le autonomia
sau independen ța și min țindu- i că regele ar fi mobilizat deja armata română în răsărit contra
Rusiei315.

310 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284.
311 Victor Durnea, op. cit., p. 343.
312 Ibidem, p. 347.
313 Vezi, pentru acest subiect, Constantin Stere, cap. Pro Domo , în Idem, op. cit., pp. 219- 238.
314 ,,Adevărul”, Nr. 9.870, pp. 1 -2, apud Victor Durnea , op.cit., p. 343.
315 ,,Acțiunea”, Nr. 3.31, 23 septembrie 1914, p. 1, apud Victor Durnea , op.cit., pp. 343 -344.

65
Cert este că pe aproape tot parcursul stării de neutralitate, Constantin Stere a refuzat sau a
amânat să răspundă interpelărilor care vizau aceste chestiuni, fie ele venite d in presă, fie de la
tribuna Parlamentului.
Victor Durnea, în lucrarea pe care deja am citat -o, afirmă că ar exista o scrisoare inedită
trimisă de C. Stere lui I. C. Bratianu pe 25 februarie 1915, rămasă fără un răspuns cunoscut. În
această scrisoare, Stere îl informeaza pe primul -ministru ce anume ar fi dispus să răspundă în
fața Adunării Deputa ților cu privire la cele două acuza ții (călătoriile din Transilvania și întâlnirea
cu Czernin) dacă asta nu are <<să- [i] facă niciun nejuns>> și dacă este <<uti l>. Ar fi fost dispus
să spună că prima călătorie o făcuse înainte de declarării războiului de către Germania și ar fi
plecat imediat după aceasta după o scurtă întâlnire cu doi români la Viena. Despre a doua călătorie ar fi spus ca ar fi durat <<numai do uă ceasuri>> și ar fi fost făcută cu ma șina unui
anume doctor Slătineanu, la chemarea unui român din ardeal, anume Iuliu Maniu, pe care nu l -ar
fi numit
316.
Viziunea din ce în ce mai diferită de cea a liberalilor, manif estată în cadrul interpelărilor
parlamentare și, mai cu seamă, în cadrul discursului din 15 -16 decembrie 1915, în care a ținut
partea Basarabiei317, l-a îndepărtat de fo știii colegi de pa rtid și, totodată, l- a apropiat de
adversarii conservatori, germ anofili în general, precum P. P. Carp, T. Maiorescu și Al.
Marghiloman. Astfel se explică cum a ajuns C. Stere să scrie o serie de articole în ziarul
Moldova, scos de P. P. Carp318 și, de asemenea, aș a poate fi în țeleasă vizita pe care C. Stere i -o
face lui T. Maiorescu la 15 decembrie 1915, încercând să -i sugereze acestuia o decizie de alian ță
cu Puterile Central e în pofida ac țiunilor primului ministru319.
Conflictul lui Stere cu Ionel Brătianu îl determină pe cel dintâi ca, la momentul refugiului
în Moldova, să rămână în teritoriul ocupat, astfel că, imaginea de trădător, deș i îi fusese
conturată din perioada neutr alității, avea să -i fie aplicată definitiv mai ales după retragerea
Guvernului Român la Ia și.

316 Victor Durnea , op.cit., p. 346.
317 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 320.
318 Victor Durne a, op.cit., p. 25
319 Titu Maiorescu, op. cit., p. 101.

66
Principalele acuzaț ii din toată această perioadă sunt legate de faptul că Stere a rămas la
Bucure ști-teritoriu ocupat, a editat cu acordul ocupanț ilor german i ziarul ,,Lumina” care critica
guvernul român, de și acesta se afla în război , și a întrprins ac țiuni politice care au urmărit
înlăturarea dinastiei române, de și C. Stere era colonel al armatei române. Aceste acț iuni nu
puteau trece neobservate de justi ția militară al cărei cod îl încălca, cu atât mai mult cu cât aceeaș i
justiție pedepsea cu executarea fapte mult mai neînsemnate decât ceea ce făcuse C. Stere320.
Steri e Daimandi, de și sus ține că, într -adevăr ,,politica lui Stere a fost complet gre șită”,
spune că este nevoie ,,să restabilim unele fapte” de care se face vinovat C. Stere321, iar
,,restabilirea” acestora, firește, nu poate să înceapă decât d e la identificarea cauzelor exacte
pentru care C. Stere a rămas la Bucureș ti, în măsura în care istoricul poate identifica, printr -o
metodologie proprie, adevăratele cauze.
În orice caz, istoriografia n -a ocolit deloc acest subiect, cu atât mai mult c u cât el a făcut
obiectul a numeroase dispute în epocă pe seama calită ții de trădător sau de patriot pe care o
revendicau ori încă o revendică unii ș i astăzi pentru C. Stere.
O bună expunere a principalelor motive care l -ar fi î mpiedicat pe titularul catedrei de drept
administrativ de la Universitatea din Iaș i să revină în ora șul devenit peste noapte capitală pentru
refugia ți este făcută de către Z. Ornea, în monumentala lucrare bigrafică pe care i -a dedicat -o lui
C. Stere. Sunt identificate, astfel, ,,motive politice” și chiar ,,motive sentimentale” care l -ar fi
împiedicat pe Stere să revină la Ia și322.
S-a stipulat, pe baza propriilor declaraț ii pe care le -a făcut C. Stere cu diverse ocazii, că
rămânerea sa la Bucureș ti a fost legată de vechiul conflict pe care îl avea cu puterea țaristă, de
ale cărei eventuale represalii trebuia să se ferească, mai ales în contextul puternicei propagan de
antițariste pe care C. Stere o desfăș urase în anii neutralită ții323. De asemenea, C. Stere ar fi voit
să rămână în capitala ocupată incl usiv de dragul unei femei, Aneta Radovici, care reu șise să -l

320 Sterie Diamandi, Galeria Oamenilor Politici, Editura Gesa, f. l., 1991, pp. 206- 207.
321 Ibidem, p. 207.
322 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol II, Editura Cartea Românească, Bucureș ti, 1991, p. 157.
323 Ibidem, p. 153.

67
cucerească la cei 51 de ani ai lui, cu t oate că î și avea la Iaș i familia cu cei trei copii d eja
maturiza ți324.
În primă instan ță însă, a șa cum s -a vehiculat îndelung în pe baza mărturiilor memorialistice
ale vremii, Stere ar fi rămas la Bucure ști la ,,dorin ța expresă a lui Ionel Brătianu”325, informa ție a
cărei veridicitate a condus la o amplă dezbatere iastoriografică căci, pe de o parte, în Notele lui
Marghiloman, C. Stere și T. Maiorescu apar lucrând la un memoriu pe care să -l trimită lui
Brătianu și regelui pentru a cere dreptul de -a rămâne sub ocupanț i326, iar, pe de altă parte, acela și
Constantin Stere a scris în ziarul Momentul un articol în care aminte ște de o discu ție pe care ar fi
avut-o cu Brătianu, și-n care l -a informat pe acesta că e <<dispus să rămân[ă] în Bucureș ti orice
s-ar întâmpla>> chiar cu riscul de <<dezer țiune>>, pe care Brătianu ține să i -l facă cunoscut327.
Rămas la Bucureș ti, C. Stere a fost ini țiatorul unui proi ect de alăturare a tuturor oamenilor
politici ce rămăseseră în fosta capitală, cu scopul de- a reu și astfel ,,să scape ce se mai poate
scăpa pentru România la viitoarea pace”, informaț ie care ne parvine din jurnalul lui T.
Maiorescu, asemenea eș ecului acest ui proiect, dată fiind pozi țiile ireconciliabile dintre
Maiorescu și P. P. Carp328.
A existat însă și o altă cale prin care C. Stere, încercând să ,,salveze” Vechiul Regat de
consecin țele fatidice al e războiului pe care părea că le anticipase cu acurateț e, nu făcea decât să-
și atribuie singur eticheta de ,,trădător”.
Făcuse în martie 1917 o călătorie la Viena și Berlin, capitale în care a prezentat, în nume
propriu329 și cu acordul lui Vaida -Voievod, un memoriu scris de el (Stere) în francez ă și tradus
în germană de V. Beldiman (fratele lui Al. Beldiman), memoriu care a ajuns inclusiv la contele
Czernin și generalul Ludendorff . Nu ac țiunea în sine a fost însă descalificantă, ci faptul că acest

324 Ibidem, p. 157.
325 Sterie Diamandi, op.cit., p. 207.
326 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, 1916 -1917, Editura Institutului de Arte Grafice
<<Eminescu>> S A., Bucure ști, 1927, pp. 312- 313.
327 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol II, ed. cit., p. 148; Constantin Stere, Pro Domo , în Idem, Marele războiu și
politica României , ed. cit., p. 236.
328 Titu Maiorescu, op. cit., pp. 204- 205.
329 Alexandru Marghiloman, Note Polit ice 1897- 1924, vol. II, ed. cit., p. 443.

68
memoriu propunea atragerea României într -un construct statal al Puterilor Cen trale, împăratul
Austriei urmând să devină și rege al României. C. Stere propunea, a șadar, nu doar ,,salvarea”
României prin alăturarea ei forț ată Puterilor Centrale, ci se făcea vinovat, în egală măsură, de
acțiuni antidinastice330.
Dacă această acț iune întreprinsă de C. Stere avea să fie bagatelizată de reprezentan ții
Puterilor Centrale și de oamenii politici din capitala ocupată331, ea n -a rămas însă fără urmări
semnificative din partea frunta șilor politici răma și la Bucure ști, fiind cunoscut faptul că a pus
definitiv punct colaborării dintre C. Stere și P. P. Carp332, mai ales după s- a aflat că Stere
primisese dreptul de -a edita un ziar la Bucure ști333 și începuse să caute colaboratori, pe care însă
nu i-a putut găsi în persoana lui P. P. Carp și a alia ților săi334, ci în scriitori precum L. Rebreanu,
G. Topârceanu, G. Galaction sau I. Gorun, D. D. Pătră șcanu și B. Brăni șteanu, cel din urmă
devenind și coeditor la ziarul lui C. Stere care avea să poarte titlul Lumina și să apară pentru
prima dată la 1 septembrie 1917335.
Editată până la 25 noiembrie 1918, în contr ast cu afirmaț iile lui C. Kiriț escu, Lumina părea
să aibă un discurs mai temperat decât acela al Gazetei Bucureț tilor, cu toate că nu lipsea tonul
acuzator la adresa lui Ionel Brătianu336, deși, după afirma țiile lui L. Boia, părea un ton lipsit de
resentimente. Existau, de asemenea, numeroase articole ce urmăreau , cel mai adesea, să prezinte
cursul evenimentelor din timpul războiului din perspectiva Puterilor Centrale, Stere obiș nuind să
noteze când ,,profe țiile” sale păreau să se îndeplinească, profeț ii precum înfrângerea României
sau izbucnirea revolu ției bol șevice337.

330 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 323.
331 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, ed. cit., p. 437.
332 Victor Durnea, op.cit., p. 371- 373.
333 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, ed. cit., p. 512,
334 Victor Durnea, op.cit., p. 26.
335 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed . cit., p. 323.
336 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284; Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…,
în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 326.
337 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 323.

69
După cum spuneam însă, nu doar presa din capitala ocupată era supusă cenzurii, ci și aceea
din capitala Moldovei, al cărei interes evident de cultiare a idealului naț ional și al ,,rezisten ței
până la capăt” poate fi cel mai bine regăsit în paginile Neamului Românesc.
Apărut cu primul număr la 10 mai 1906, sub direc ția lui N. Iorga, la Bucure ști, Vălenii de
Munte și la Ia și338, Neamului Românesc este o revistă importantă nu doar pentru că reprezintă
singura publica ție românească care a rezistat neîntrerupt timp de 35 de ani, inclusiv pe perioada
Marelui Război, dar și pentru că, prin paginile sale, înlesne ște cunoa șterea perso nalită ții
complexe a lui N. Iorga, ale cărui apari ții publicistice se regăsesc în mare parte î n paginile
acestei reviste339, în aceeaș i măsură în care oferă lecturi care reflectă modul în care s- au regăsit
în paginile revistei dispute care în epocă aveau un grad ridi cat de actualitate în societatea
românească, de la problema războiului în sine, la ,,chestiunea ț ărănească” și ,,evreiască”.
Editat la Ia și în timpul retragerii în Moldova, Neamului Românesc ajunsese din ,,pur tătorul
de cuvânt al lui N. Iorga”, ziarul cel mai important al acelui moment340. Din 1916 devenise
cotidian cu menirea directă de a lupta pentru unitatea tuturor românilor341, dovada orientării
naționaliste pe care Iorga o impusese direc ției publica ției putând fi găsită chiar din primul număr,
unde cuvântul ,,către cititori” expune îndeaproape năzuinț ele personale ale directorului
publica ției: ,,mă cred în stare, cu câtă învăț ătură pot să am, […] să vorbesc despre lucrurile cele
mai mari ale neamului meu, despre nevoile lui adânci, despre suferin țele lui vechi și sfinte, și
despre țintele lui înalte și grele de ajuns, despre tot ce mă prive ște până în adâncul inimii
mele.”342
În realitate, pe toată perioada războiului, întrega activitate a lui Iorga nu fusese îndreptată
decât spre atingerea acestor deziderate. Făcuse din Neamul Românesc un mijloc de combatere și
neutralizare a propagandei ziarelor Lumina și Gazeta Bucure știlor, în majoritatea articolelor

338 Istoria Jurnalismului din România în Date. Enciclopedie Cronologică, (coord. Marian Petcu), Editura Polirom,
Iași, 2012, p. 235.
339 Dorina N. Rusu, Neamul Românesc” -un ziar al istoriei românilor , în ,,Anuarul Institutului de Cercetări Socio –
Umane »Gheorghe Șincai« al Academiei Române”, 07, pp. 207- 208. ( https://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=123606 , accesat pe 13.06.2020 )
340 Petre Țurlea, op. cit., p. 105.
341 Istoria Jurnalismului din România…, ed. cit., p. 235.
342 N. Iorga, Către cititor i, în ,,Neamul Românesc”, anul I, Nr. 1, Bucure ști, 10 mai, 1906, p. 2.

70
Iorga utilizând o argumentare ,,ș tiințifică” ce înso țește tonul polemic ș i credin ța în notorietatea
propriei persoane, astfel că nu ar f i un neadevăr a spune că se credea mai îndreptă țit decât al ții,
neistorici, în a spune care sunt ț eurile na ționale343. De altfel, analiza sociologică inedită întocmită
de Raluca Tudor a și eviden țiat cum, în contextul Marelui Război, ,,duș manii” lui N. Iorga devin
individualiza ți, fie că în postura lor se regăsesc entităț i abstracte, precum bol șevismul ori
imperialismul, fie că ace știa sunt duș manii politici interni, cu ecou în presa vremii344. Cu toț ii
merită devoalaț i într -o manieră aproape machiavelică, câtă vreme la mijloc se află scopul nobil al
idealului național. Memoriile lui Al. Tzigara -Samurcaș nu par să omită aceste e xcese din
articolele lui N. Iorga, din timpul războiului345.
Acestor acț iuni ale lui N. Iorga le erau proprii anumite convingeri specifice unei viziuni
originale asupra istoriei, pe care o în țelege inclusiv î ntr-o dimensiune morală, N. Iorga asumând
scrisul istoric și scrisul său ca pe o formă de îndreptar etic ce avea scopul de a- i orienta pe
contemporani spre bine, spre ,,binele țării”346. În acest sens, un recurs la lecț ia despre
Moralitatea ș i armonia istoriei ar fi necesar: ,,Via ța unui popor, succesul lui in lunga luptă tăcută
a națiilor, nu le determină nici întinderea pământului, nici numarul popora ției, nici bogă țiia,
acestea se câș tigă, dar ele nu stau la originea puterii. Izvorul acestei puteri e viata morală a une i
aglomera ții umane, seriositatea cu care priveste traiul, măsura cu care -și alege țintele și vigoarea
cu care le urmăreș te, respectul adânc, cultul pentru realitatea lucrurilor.”347
Nu putem cuantifica care era gradul î n care N. Iorga se obiectiva în raport cu realitatea
însăși și cu realitatea războiului, dar putem accepta că rolul acestuia î n sus ținerea idealului
național în perioada refugiului este de netăinuit.
Suspendase din septembrie 1916 activitatea Partidului Na ționalist Democrat cu
convingerea că solidaritatea era marea nevoie a for țelor politice, ș i chiar de nu intrase în

343 Raluca Tudor, Nicolae Iorga -editorialist în vreme de război. Reprezentarea dușmanului în editorialele din
Neamul Românesc 1916- 1918 , în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 515.
344 Ibidem, p. 508.
345 Vezi, pentru acest subiect, Al. Tzigara -Samurcaș , cap. Notele lui Marghiloman falsificate de Neamul Românesc,
în Idem, op. cit., pp. 190- 191.
346 Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, vol. II, ed. cit., p. 103.
347 N. Iorga, Generalită ți Cu Privire La Studiile Istorice.Lec ții De Deschider e Și Cuvântări, Ediția a II -a, f. e.,
Bucure ști, 1933, p. 65.

71
guvernul de coali ție al libera lilor și conservatorilor format la Ia și la 11 decembrie 1916348,
discursul său din Camera Deputa ților, din 14/27 decembrie 1916, ținut la Ia și, avusese atâta
spirit mobilizator încât î i determinase pe Ferdinand și pe Ionel Brătianu să- l răspândească în
tranșee pentru mobilizarea solda ților349.
Și nu fusese doar atât. Solidaritatea cu cei din tran șee nu păruse niciodată mai reală până la
discursul lui N. Iorga pentru reforma agrară, din 9 iunie 1917350 care părea că vine să pună capăt
demagogiei de veacuri cu care clasa politică îmbrăcase proiectele de reformă pentru scopuri
politiciene ști351. Până la urm ă, Iorga era sămănatorist, iar cuvântările sale nu puteau să nu poarte
amprenta unui spirit sincer ș i bine intenț ionat în acest sens.
Toate aceste acț iuni aveau să cântărească mult la finele Primului Război Mondial, când
începe o nouă etapă a ,,confli ctului elitelor” care, dată fiind noua re alitate polit ică, nu -l putea
situa pe N. Iorga decât de partea marilor patrio ți. Părea aproape profetic ipostaziat în ,,apostolul
neamului”, de și realitatea de la finele războiului ar fi putut, la fel de uș or, să fi e alta.

348 Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, vol. II, ed. cit., pp. 99, 106.
349 Ibidem, p. 106; Discursuri Și Dezbateri Parlamentare…, ed. cit., pp. 189- 196.
350 Vezi, pentru acest sbiect, N. Iorga, cap. La reforma agrară , în Idem, Discursuri Parlamentare, vol. I, partea a II –
a, f. e., Bucure ști, 1939, pp. 363- 376.
351 S. A. Madievschi, Elita Politică A României (1866 -1918), Editura Logos, Chi șinău, 1993, pp. 139 -151.

72
III.2. Dificultatea reconcilierii din primii an i postbelici
,,Conflictul elitelor” de după Primul Război Mondial, a șa cum am spus, se înfă țișa într -o
nouă manieră. Într -o mare măsură, acesta a continuat pe seama diferen țelor ideologice de nivel
teoretic, ce împărț iseră elita intelectuală românească de la începuturile modernită ții sale, dar
adăuga problema ,,trădătorilor” de război, ,,reali, fabrica ți sau închipui ți cu diferite grade”352.
Din perspectiva legislaț iei interbelice însă, nu exista o jurispruden ță a faptelor penale presupuse
de starea de război, cel pu țin dacă luăm în considerare jurisprudenț a instan țelor civile, aspect
care a făcut posibilă, de altfel, tergiversarea proceselor acuzatorii353.
De și în urma dez baterilor aprinse dintre tab erele politice, din Parlamentul din Ia și, s-a
trecut peste diferen țele de pozi ție, astfel că legile de schimbare a Constitu ției pentru întocmirea
reformelor agrară și electorală fuseseră votate, în cele din urmă, atât de liberali , cât și de
conservatori, interesul social prevalând354, finalul războiului a dus la dezmembrarea grupurilor
politice conservatoare355. Nu fusese însă o coincidenț ă. La acest fapt contribuise din plin și
situa ția din timpul răzoiului, când mul ți dintre conservatori rămă seseră în capitala ocupată, dat
fiind dezacordul pe care -l manifestau fa ță de pozi ția celor două Consilii de Coroană356.
De și dezbaterea din perioada neutralită ții pe seama idealului na țional angrenase în jurul
său politicieni, istori ci și scriitori deopotrivă, a șa cum am sugerat în capitolul precedent, fără ca
aceștia să fi ajuns la vreun acord asupra priorităț ii pe care trebuia s -o aibă România, respectiv
teritoriile de peste Prut sau de peste Carpaț i, la încheierea războiului, trădă torii puteau fi cu
ușurință identifica ți după forma ția culturală și orientarea politică pe care și-o asumaseră357.

352 Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Editura Humanitas, Bucure ști, 2016, p. 187.
353 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți la finalul Marelui Război. Excluderea lui Constantin Stere de la
Universitatea din I ași, în ,,Historia Universitatis Iassiensis” , I, p. 83, ( https://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020)
354 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 157.
355 George Tibil, Caracterul elitelor și…, în loc. cit., p. 140, ( https://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=291654 , accesat pe 02.06.2020).
356 Ibidem, p. 141.
357 Mihai Chiper, op. cit. p. 187.

73
Aproape în unanimitate, cei ce sus ținuseră politica Puterilor Centrale puteau fi acum identificaț i
drept ,,tră dători”358.
Cel care susț inuse îndelung condamnarea colaboratorior români cu puterile ocupante
fusese tocmai cel care la Iaș i asigura, din postura de ministru, cenzura. În cercul lui Ionel
Brătianu, I. G. Duca întărise ideea necesităț ii de-a-i face răspunzători pe cei care dezertaseră și
pe aceia care colaboraseră cu inamicul. Inten ția era ,,sa procedăm fără întârziere la pedepsirea
lor, fiind astfel aresta ți Stere, Lupu Costache, Neni țescu, Virgil Arion, Pătră șcanu, precum ș i
vreo 20 de ziari ști mai mult sau mai puț in mărunț i”359.
Problema ,,trădătorilor” și a dezertorilor era însă mai nuan țată. Cel pu țin în cazul
ardelenilor trebuia ținut cont de jurământul acestora ,,fa ță de împăratru l”, pe care îl depusese și I.
Slavici și de care nu se dezisese niciodată360. Însuș i I. G. Duca confirma că principala problemă
în condamnarea trădătorilor era legată de criteriul după care trebuiau stabili ți vinova ții, de regele
Ferdinand, care se împotrivea acestei poli tici de sancț iuni, și de primul -ministru, care dezaproba
astfel de ac țiuni, nu însă din principiu, asemenea lui Ferdinand, ci din nevoia de a se arăta
,,mărinimos” după ce războiul demonstrase că politica sa fusese cea justă361.
Cu toate că Marea Unire fusese un deznodământ neaș teptat pentru ambele tabere, efortul
de identificare a celuilalt c u ,,trădătorul” continuase. Retragerea statului din procesul evaluării
morale prin amnistierea din 1920 fusese un pas important, care nu- i scutise însă pe mul ți
intelectuali de eticheta de colaboraț ioniști362.
Un astfel de caz fusese C. Stere. Dosarul său de ,,trădător” ie șise din aten ția puterii politice
încă din perioada contempora nilor, dată fiind contribuț ia lui la Actul Unirii cu Basarabia363,
astfel că, fără a se cunoa ște exact in criminările care i se aduceau, urma dosarului de ,,trădător” al

358 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți…, în loc. cit., p. 81, ( https://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020).
359 I. G. Duc a, Amintiri Politice, vol. III, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon Dumitru -Verlag, München, 1982, p. 162.
360 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 14.
361 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, ed. cit., 162.
362 Mihai Chiper, op. cit. p. 188.
363 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, ed. cit., 163.

74
lui Stere fusese pierdută364. Nu-i mai pu țin adevărat însă că nu rămăsese doar la ,,osânda […] pe
care i -o puteau da oamenii”365, ci fusese suspenda t din postul de profesor al Universită ții din Ia și,
o suspendare care, după noile cercetări, avea caracterul unei excluderi definitive, căci orice
încer care de -al readuce pe C. Stere la catedră fusese sortită eș ecului366.
Trădarea cărturarului părea, deci, reală. ,,Cazul Dreyfus al Ro mâniei”, aș a cum califica
Mihail Ralea situaț ia lui Stere, nu se închisese, căci Stere rămăsese, aș a cum considera Sterie
Diamandi, cel mai ,,calomniat, ocărât ș i prigonit” om politic român din toate timpurile367.
Dac ă dosarul lui C. Stere fusese ,,pierdut”, nu la fel stătuse situa ția și în cazul celor 20 de
ziariști amintiț i de I. G. Duca.
A șa-zisul ,,proces al ziari țtilor” este ini țiat imediat după plecarea ocupan ților din
Bucure ști, în februarie -martie 1919, perioadă în care au fost adu și în fa ța Cur ții Mar țiale o parte
dintre germanofilii pu și sub acuza ția de ,,colabora ționism cu inamicul”. Fuseseră 24 de inculpaț i,
cinci dintre aceș tia fiind condamna ți la cinci, respectiv zece ani de închisoa re, printre ei
numărându- se I. Slavici, T. Arghezi, D. Theodorescu ș i D. Karnabatt368.
Realizarea Marii Uniri și revenirea în fruntea Guvernului a lui Ion. I. C. B rătianu au
însemnat, pentru I. Slavici, apogeul procesului de stigmatiza re. La 18 ianuarie 1919, aceea și zi în
care implinise 71 de ani, fusese citat să se prezinte la la Curtea Mar țială369. În drum spre proces,
întâlnindu- se întâmplător cu N. Iorga, este scuipat de acesta în plină stradă pentru ,,trădare”370.
,,Trecea mergând spre Academia Română prin faț a palatului Ș tirbei, iar eu ma aflam în cealaltă
parte a străzii mergând spre Biserica Albă. Zărindu -mă, el s-a oprit ș i a scuipat spre mine tare și

364 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți…, în loc. cit., p. 84, ( https ://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020).
365 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, ed. cit., 163.
366 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs pa trioți…, în loc. cit., pp. 83 -85, (https://www.ceeol.com/search/article –
detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020).
367 Sterie Diamandi, op.cit., p. 196.
368 Victor Durnea, op. cit., p. 472.
369 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 17; Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.XuZx20UzY2w , accesat pe
14.06.2020.
370 D. Vatamaniuc, op. cit., p. 473.

75
cu multă ostentatie, încât trecătorii s -au oprit ca odinioară cînd cu bine știutul Iona ș. De astă dată
nu m -am mai cruci t și m-am mărginit a -mi zice: "Ă stuia nici la cele mai adânci bătrâneț e n-o să-i
mai vină minte a!"371
Acuzaț ia propriu -zisă a anchetatorului regal îl incrimina, de asemenea, însă cu faptul c- ar fi
urmărit pe timpul ocupa ției demnită ți publice372, cu toate că singurul articol ce s -a putut găsi, ca
să justifice orice formă de trădare, fusese Dezorganizarea armatei române, căci, în real itate, a șa
cum sugerează N. Manolescu, nu existase niciunul filogerman373.
Și Slavici devenise con știent de faptul că singure, articolele sale, urmau să- i aducă o
condamnare. Mai rămânea de văzut dacă era condamnarea cu moarte374. Final mente, e arestat a
doua zi, pe 19 ianuarie, și condamnat la cinci ani de închisoare pe care nu i -a ispăș it definitiv,
căci a fost eliberat la 19 decembrie. Fusese închis la Văcăre ști și, pentru o perioadă de timp, la
hotelul Modern din Bucure ști, în total pentru 11 luni375. Experienț a carcerii a descris -o el însu și
cel mai bine în lucrările sale autobiografice. ,,Eu am citit <<Divina Comedia>> a lui Dante, am
văzut Capela Sixtină, unde Mic helangelo a înfă țișat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am
văzut pe la mănăstirile noastre, aș a cum e înfă țișat, iadul: toate accestea sunt nimic în comparaț ie
cu ceea ce am văzut la Văcăreș ti.”376
A șa cum bine remarca M. Anghelescu, I. Slavici avusese o percep ție exagerată asupra
închisorii. Nu închisoarea însă, cu neajunsurile sale, îi denaturase percep ția asupra realită ții, căci,
I. Slavici se bucurase la Văcăreș ti de condi ții deosebite de cele ale deținuților de drept comun,
fiind chiar eliberat într -un ,,concediu” de 24 de ore pentru a putea participa la nunta fiicei sale.

371 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.XuZx20UzY2w , accesat pe
14.06.2020.
372 Lucian -Vasile Szabo, Cu Slavici și Arghezi…, ed. cit., p. 63.
373 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 441.
374 Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 463.
375 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 17.
376 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/19_procesul_ziaristilor.html#.XuZ4jEUzY2w , accesat pe
14.06.2020.

76
Slavici fusese victima propriei incapacită ți de-ași asuma vreo urmă de culpabilitate, astfel
neputând metaboliza condi ția în ca re se afla377.
Era, probabil, în egală măsură, condi ția intelectualului, o condi ție pe care, de altmi nteri, o
împăr tășeau, asemenea lui, și N. Iorga și C. Stere, alături de majoritatea celorlalț i. Cu toț ii
fuseseră convin și de juste țea propriilor alegeri, a șa cum fuseseră convin și de injuste țea imaginii
pe care ,,celălalt” o regăsise în ei la finele războ iului. În egală măsură, fusese însă o condi ție
indirect asumată din momentul originar al implicării de partea unei cauze or i alta. S -a întâmplat
ca N. Iorga să aibă dreptate. La fel de bine, ar fi putut să nu aibă. Procesele de la finele Marelui
Război nu au făcut decât să confirme că autonomia și prestan ța intelectuală nu garantează prin
sine nici libertatea, nici demnitatea, și, cu atât mai pu țin sunt capabile să scuze acț iuni care,
făcute cu pedanterie, se dovedesc a fi previziuni prea inexacte despre id ealuri prea înalte și
dezirabile.

377 Mircea Anghelescu, Literatura autobiografică. Pușcăria la români (Note de curs și anthologie), Editura

77
Concluzii
Am încheiat lucrarea de faț ă cu un capitol rezervat frontului pe care intelectualii îl creaseră
în timpul războiului pentru disputele proprii, prin renun țarea la dialectica din perioada
neutralită ții în favoarea unei beligeran țe care făcea cunoscute mai degrabă convingeri decât idei.
Dacă se poate spune că perioada anilor 1914 -1916 a antamat o dezbatere na țională pe care elita
intelectuală a susț inut-o din pozi ții conflictuale care verifică, mai degrabă, convingerea că
progresul î și are originea în contradic ție, nu acela și lucru s -ar putea spune despre etapa ce a
urmat intrării României în război. Dintr- o astfel de perspe ctivă, procesele colaboratorilor de d upă
război sunt suficiente pentru sus ține o astfel de idee.
Credem că rezultatul cercetării noastre s -a circumscris proiectului iniț ial de -a înțelege
modul în care elita intelectuală românească s -a raportat la război și la proiectul na țional prin
prisma forma ției sale culturale și, în mod similar, a perspectivelor ideologice pe care le
împărtă șea, regăsibile, anterior războiului, în activitatea culturală profesată. La final de secol
XIX, ,,conflictul elitelor” păstrase din efortul de respingere a vech iului regim tocmai viziunea
romantică a acestuia de -a construi în slujba na țiunii, viziune care, alipită idealului realist și
scientist din domeniile culturale, a coincis cu apari ția a două ,,tendin țe”, după cum le numea C.
Ciopraga , sămănătorismul și popo ranismul, care au dominat scena culturală a începutului de
secol XX.
Avându- și originea în spiritul critic junimist, se distan țau de acesta nu doar prin natura
ideilor estetice, ci și sociale ori politice pe care le împărtăș eau, fiind astfel mult mai racordate la
realită țile culturale și socio -economice al spa țiului autohton. Începutul secolului XX înregistrase,
astfel, o nouă muta ție care subordona criteriile estetice din artă unor idealuri sociale ori politice
ce au pus elita intelectuală de la încep utul și finalul războiului într -un nou conflict, de această
dată în deplină concordan ță cu realităț ile de pe continent care cereau intelectualilor a răspunde
ori nu chemării politice. Felul în care cultura este pusă în scopul servirii unor idealuri politic e
este evident fie și numai din schimbarea în anii neutralită ții a denumirii ,,Ligii pentru unitatea
culturală a românilor” în ,,Liga pentru unitatea na țională a românilor”.

Universită ții din Bucure ști, 2008, pp. 22 -23.

78
Modul în care elita intelectuală s -a raportat la ,,idealul na țional” a fost identificat credem,
pe cât ne- a fost cu putin ță, în acele atitudini care i-au făcut pe intelectuali să -și asume o anumită
poziție nu doar în mod individual, ci din postura de ,,intelectuali organici”, după expresia lui
Antonio Gramsci, a căror menire asuma tă a fost de -a ghida interesele, puterea ș i clasele sociale.
Nu ne -a fost, a șadar, deloc greu să identificăm în aceste posturi personaje cheie precum N.
Iorga și C. Stere, a căror pledoarii politice din perioada neutralită ții, transformate în militantism
pentru o anumită cauză în perioada ocupa ției, i- au transformat pe aceș tia atât în purtătorii de
cuvânt ai unor idei și idealuri, cât și în răspunzătorii morali pentru e șecul materializării acestora,
cum a fost cazul lui C. Stere ș i I. Slavici.
Aju nși în postura de a fi considera ți ,,trădători na ționali”, intelectualilor ce primiseră
această titulatură nu li se putea indruga însă lipsa interesului pentru progresul societă ții române ști
cum, în aceeaș i măsură, puț ini erau cei care nu subscriseseră ,,i dealului na țional”. Diferen ța
ținuse însă de ordinea priorită ților, iar finalul războiului și istoriografia postumă, care au privit la
unison proiectul unită ții na ționale în chip determinist, după model marxist, au identificat
imaginea ,,trădătorului” în t oți cei pentru care ,,salvarea” României în timpul Marii Conflagraț ii
Mondiale fuseseră Puterile Centrale.
Pentru a conchide, trebuie să mărturisim că, din interes mai degrabă pentru istoria culturii
decât pentru istoria institu țională, lucrarea de f ață, încercând să surprindă modul în care curentele
de gândire occidentale s -au regăsit în împrumuturi autohtone mai mult ori mai pu țin adaptate, a
acordat un spa țiu limitat informa țiilor de natura istoriei transformărilor institu ționale sub
impactul moder nizării. Am considerat, pornind de la premisa lui Aristotel, că omul este măsura
tuturor lucrurilor, astfel că cercetarea de faț ă a fost în egală măsură una de istorie umană și de
istoria ideilor intelectuale. În acest sens, originalitatea lucrării noastre, de și s-ar putea pretinde că
stă în maniera proprie de -a explica modul în care ideile culturale și intelectuale s -au succedat și
și-au găsit sens în contextul dezbaterilor politice din anii Marelui Război, rămâne, însă, în bună
parte, datoare lecturilor pe care le- am avut.

79
Surse documentare
1. Izvoare editate:
1.a. Izvoare documentare :
 Discursuri Și Dezbateri Parlamentare (1864- 2004), Editura MICA VALAHIE,
Bucure ști, 2004.
 Iorga, Nicolae, Discursuri Parlamentare, vol. I, partea a II -a, f. e., Bucure ști,
1939, pp. 363- 376.
1.b. Memorii :
 Argetoianu, Constantin, Memorii , vol. I -II, Editura Machiavelli, Bucure ști, 2008.
 Diamandi, Sterie, Galeria Oamenilor Politici, Editura Gesa, f. l.,1991, pp. 206-
207.
 Drăg hiceanu, Virgiliu N., 707 zile subt cultura pumnului german, Editura Cartea
Românească, Bucure ști, 1920.
 Duca, I. G., Amintiri Politice, vol. I -III, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon
Dumitru -Verlag, München, 1981, 1982.
 Iordan, Iorgu, Memorii, vol. I, Editura Eminescu, Bucure ști,1976.
 Iorga, Nicolae, O Via ță De Om a șa cum a fost, Editat de Valeriu și Sanda
Râpeanu, Editura Minerva, Bucure ști, 1972.
 Maiorescu, Titu, România și Războiul Mondial. Însemnări Zilnice Inedite, Editat
de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucure ști, 1999.
 Marghiloman, Alexandru, Note Politice 1897- 1924, vol. II, 1916- 1917, Editura
Institutului de Arte Grafice <<Eminescu>> S A., Bucure ști, 1927.
 Idem, Note Politice, Vol I, Editura Scripta, Bucure ști, 1993.

80
 Samurca ș, Al. Tzigara -, Memorii, vol. II, (1910- 1918), Editat de Ioan Ș erb și
Florica Șerb, Editura ,,GRAI ȘI SUFLET- CULTURA NAȚ IONALĂ”, Bucure ști,
1999.
1.c. Presă:
 ,,Acțiunea”, Nr. 3.31, 23 septembrie 1914.
 ,,Adevărul”, Nr. 9.870.
 ,,Gazeta Bucureș tilor” , anul XXXVIII, nr. 112 (No. 129), 24 aprilie 117.
 ,,Gazeta Bucureș tilor” , XXXVIII, 6 (18) august 1917.
 ,,Neamul Românesc”, an IX, nr. 50 din 21 decembrie 1914.
 ,,Neamul Românesc”, anul I, Nr. 1, Bucure ști, 10 mai, 1906.
 ,,Via ța Românească”, an I, nr. 2, pp. 302- 307.
 ,,Revista Bistri ței”, XXIII, 2009, pp. 135- 141.
 ,,Cultura” , anul XI, serta a III -a, NR. 13 (569), 30.03.2017, pp. 14- 17.
1.d. Surse web:
 http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inc hisorile_mele/06_la_domnesti.html#.Xu
S0f0UzY2w , accesat pe 12.06.2020.
 http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.X u
Zx20UzY2w , accesat pe 12.06.2020, 14.06.2020.
 http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/19_procesul_ziaristilor.ht
ml#.XuZ4jEUzY2w , accesat pe 14.06.2020.
 https://www.britannica.com/event/Dreyfus -affair , accesat pe 02.05.2020.
 https://www.britannica.com/topic/Neo -Kantianism , accesat pe 07.06.2020.

81
Bibliografie
Instrumente de lucru :
 Bruce, Steve; Yarley, Steven, The Sage Dictionary of Sociology , SAGE
Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 2006.
 Europe 1789- 1914. Encyclopedia Of The Age Of Industry And Empire, Edited by
John Merriman and Jay Winter, vol. III, Ibsen to Owen, Thomson Gale, 2006.
 Istoria Jurnalismului din România în Date. Enciclopedie Cronologică, (coord.
Marian Petcu), Editura Polirom, Ia și, 2012.
 The Cambridge Dictionary of Sociology, Edited by Bryan S. Turner, Cambridge
Univeristy Press, New York, 2006, p. 162.
Lucrări generale :
 Agrigoroaiei, Ion, Iașii în anii 1916- 1918, Partea I, Opinie Publică Și Stare De
Spirit În Timp De Război 1916- 1917, Editura Albatros, Ia și, 1998.
 Anghelescu, Mircea, Literatura autobiografică. Puș căria la români (Note de
curs ș i anthologie), Editura Universită ții din Bucure ști, 2008.
 Benda, Julien, Trădarea cărturarilor, Traducere de Gabriela Creț ia, Editura
Humanitas, Bucure ști, 1993.
 Biriș , Ioan, Istorie ș i cultură, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1996.
 Boia, Lucian, Evolu ția Istoriografiei Române, f.e., Bucure ști, 1978.
 Bulei, Ion, Atunci când veacul se nă ștea, Editura Eminescu, Bucure ști, 1990.
 Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în present, Ediția a II –
a, Editura Minerva, Bucure ști, 1982.

82
 Charle, Christophe, Birth of the Intellectuals. 1880- 1900, Translated by David
Fernbach and G.M. Goshgarian, Polity Press, Cambridge, UK, Malden, USA,
2015.
 Chiper , Mihai, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Editura
Humanitas, Bucure ști, 2016.
 Ciopraga, Constantin, Literatura Română între 1900 și 1918, Editura Junimea, f.
l., 1979.
 Cliveti, Gheorghe, Liberalismul Românesc. Eseu Istoriografic , Editura Axis
Universitaria, Ia și, 1996.
 Constantiniu, Florin, O Istorie Sinceră a Poporului Român, Ediția a IV -a,
Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucure ști, 2010.
 Durandin, Catherine, Istoria Românilor, Traducere de Liliana Buruiană –
Popovici, Institutul European, 1998.
 Duțu, Alexandru, Cultura Română În Civilizaț ia Europeană Modernă, Editura
Minerva, Bucure ști, 1978.
 Georgescu, Vlad, The Romanians. A Hisory, Edited by Matei Călinescu,
Translated by Alexandra Bley- Vroman, Ohio State Uni versity Press,USA, 1991.
 Georgiu, Grigore, Filosofia culturii. Cultură și comunicare, Ediția a II -a, Editura
Comunicare.ro, Bucure ști, 2004.
 Georgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Ediția a II -a, Bucure ști,
Editura comunicare.ro, 2002.
 Gramsci, Antonio, The Prison Notebooks: Selections , translated by Quintin
Hoare and Geoffrey Nowell -Smith, New York: International Publishers 1971.
 Hitchins, Keith, România, 1866- 1947, Ediția a IV -a, traducere din engleză de
George G. Potra ș i Delia R ăzdolescu, Editura Humanitas, Bucure ști, 2013.

83
 Hroch, Miroslav, Social preconditions of National Revival in Europe: a
comparative analisys of the social composition of patriotic groups among the
smaller European nations, Cambridge University Press, 1985.
 Ibrăileanu, G., Opere, vol. I, Edi ție de Victor Durnea, Editura Funda ției pentru
Știință și Artă, 2014.
 Iliescu ,Adriana, Realismul în literature română în secolul al XIX -lea, Editura
Minerva, Bucure ști, 1975.
 Intellectuals in Politics. From the Dreyfus Affair to Salman Rushdie, Edited by
Jeremy Jennings, Antony Kemp- Welch, Routledge, London, New York, p. 1997.
 Istoria Filosofiei Române ști, (coord. Alexandru Surdu, Dragoș Popescu, Ștefan –
Dominic Georgescu), Editur a Academiei Române, Bucure ști, 2018.
 Jennings, Jeremy; Kemp -Welch, Tony, The century of the intellectual. From the
Dreyfus Affair to Salman Rushdie, în Intellectuals in Politics. From the Dreyfus
Affair to Salman Rushdie, Edited by Jeremy Jennings, Antony Kemp -Welch,
Routledge, London, New York, pp. 1- 21.
 Kiriț escu, Constantin, Istoria Războiului Pentru întregirea României, vol. I -II,
Editura Ș tiințifică și Enciclopedică, Bucure ști, 1989.
 Le Goff, Jacques, Intelectualii În Evul Mediu, traducere de Nicolae
Ghimpe țeanu, Editura Meridiane, Bucure ști, 1994, p. 22.
 Lovinescu, Eugen, Istoria Literaturii Române Contemporane, Editura Litera,
Chișinău, 1998.
 Madievschi, S. A., Elita Politică A României (1866- 1918), Editura Logos,
Chișinău, 1993.
 Mano lescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Paralela 45, Pite ști, 2008,

84
 Marinescu, Constantin Gh., Conștiința Unită ții Na ționale În Gândire și Istoria
Românilor. Valenț e Europene, Editura Donaster, Ia și, 2012.
 Matei, Sorin Adam, Boierii min ții. Intelectualii români între grupurile de
prestigiu ș i piața liberă a ideilor, Editura Compania, Bucure ști, 2004.
 Micu, Dumitru, Istoria Literaturii Române, vol. I, (1900- 1918), Editura Didactică
și Pedagogică, Bucure ști, 1964.
 Neagoe, Liviu, Originile intelectuale ale ideii de cetă țenie în România modernă,
în Elite, naț iune și societate în România Modernă, Editat de Liviu Neagoe, Presa
Universitară Clujeană, 2012, pp.11- 58.
 Râpeanu, Valeriu, Cultură și Istorie, vol. II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu,
Editura Cartea Românească, 1981.
 România. Un secol de istorie. Date statistice, (coord. Andrei Tudorel), Bucure ști,
2018.
 Said, Edward W., Representations of the intellectual: the Reith lectures, Vintage
Books , New York, 1996.
 Sdrobi ș, Dragoș , Rolul Elitei Intelectuale Și Al Educa ției In Definirea Na țiunii
Române. Consideraț ii Pe Marginea Evolu ției Și Finalită ților Educaț iei În
România: 1866- 1940, în Elite, naț iune și societate în România Modernă, Editat
de Liviu Neagoe, Presa Universitară Clujeană, 2012, pp. 59- 79.
 Țurcanu, Florin, Intellectuels, Histoire et Mémoire en Roumanie. De l’entre –
deux -guerres à l’aprèscommunisme , Editura Academiei Române, Bucuremti,
2007.
 Xenopol, A. D, Principiile Fundamentale ale Istoriei, traducere din limba
franceză de Rodica Croitoru, Editura Albatros, Bucure ști, 2003.

85
 Zub, Al., De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele
secolului XIX și începutul secolului XX), Editura Academiei Române, Bucur ești,
1985.
Lucrări speciale :
 Abrudeanu, Ion Rusu, Corupț ia în presă și spionajul germano- maghiar în România, în
Idem, România și Războiul Mondial , Editura Librăriei Socec & Comp., Bucure ști, 1921,
pp. 106- 121.
 Alexandru Tzigara- Samurcaș , 1872- 1952. Bi obibliografie adnotată, Biblioteca Centrală
Universitară din Bucure ști, Bucure ști, 2004.
 Anton, Mioara, Proiectul României Întregite. Comunitatea Trăită, Comunitatea
Imaginată, în Războiul De Fiecare Zi. Viaț a Cotidiană In Tranș ee Și In Spatele Frontului
În Primul Război Mondial (1914 -1919) , (coord. Bogdan Popa, Radu Tudorancea),
Editura Cetatea de Scaun, Târgovi ște, 2018, pp. 54- 66.
 Anuarul Statistic al României, Bucure ști, Imprimeria Statului, 1904.
 Boia, Lucian, Germanofilii. Elita Intelectuală Românească În Anii Primului Război
Mondial, Editura Humanitas, Bucure ști, 2009, 2010.
 Boto șineanu, Cătălin, Trădători vs patrioț i la finalul Marelui Război. Excluderea lui
Constantin Stere de la Universitatea din Iaș i, în ,,Historia Universitatis Iassiensis” , I, pp.
81-111, ( https://www.ceeol.com/search/article- detail?id=663117, accesat pe 14.06.2020).
 Copeland, Rita, Pre -modern Intellectual Biography , în The Public Intellectual , Edited by
Helen Small, Blackwell, 2002, pp. 40- 61.
 Cușco, Andrei, De păr ți opuse ale baricadei . Constantin Stere, Nicolae Iorga și Marele
Război , în ,,Historia Universitatis Iassiensis” , I, p. 67- 80,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663114 , accesat pe 02.06.2020).
 Durnea, Victor, C. Stere ș i Contemporani săi , Editura Timpul, Ia și, 2018.

86
 Fumagalli Beonio Broccchieri, Mariateresa, The Intellectual, în The Medieval World,
Edited by Jacques Le Goff, Translated by Lydia G. Cochrane, Parkgate Books, London,
1997, pp. 181- 211.
 Gorun, Hadrian, Relațiile Româno- Franceze În Anii Neutralită ții României (1914- 1916),
Editura Universitaria, Craiova, 2006.
 Iorga, Nicolae, O luptă literară, vol. I, ,,Neamul Românesc”, Tipografie și Legătorie de
cărți, 1914.
 Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, Vol I, Editura ,,Ramuri” S.A., Craiova, f. a.
 Mușat, Virginia, C. Stere. Scriitorul, Editura Cartea Românească, Bucure ști, 1978.
 Odilia, Ro șianu, Femeia care a învins Criticul ,
https://www.literaturadeazi.ro/panoramic/femeia -care- a-invins -criticul , accesat pe
07.06.2020.
 Ornea, Z., Poporanismul, Editura Minerva, Bucure ști, 1972.
 Idem, Via ța lui C. Stere, vol I -II, Editura Cartea Românească, Bucureș ti, 1989, 1991.
 Otu, Petre, România în Primul Război Mondial. Neutralitatea 1914- 1916, Editura Litera,
Bucure ști, 2017.
 Petcu, Marian, Presa ,,anilor de foc”. Secven țe din jurnalismul Primul ui Război Mondial ,
în Presa Primului Război Mondial, (coord. Cătălin Negoi ță, Zanfir Ilie), Editura Tritonic,
Bucure ști, 2015, pp. 317- 336.
 Roman, Liviu Iulian, Dificultă țile generate de pierderile teritoriale și retragerea în
Moldova- ecouri din presa ie șeană din prima jumătate a anului 1917, în Presa Primului
Război Mondial, (coord. Cătălin Negoi ță, Zanfir Ilie), Editura Tritonic, Bucure ști, 2015,
pp. 405- 420.
 Rusu, Dorina N., ,,Neamul Românesc” -un ziar al istoriei românilor , în ,,Anuarul
Institutulu i de Cercetări Socio -Umane »Gheorghe Șincai« al Academiei Române” , 07,

87
pp. 207- 231, ( https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=123606 , accesat pe
13.06.2020).
 Rușeț, Răducu, Cariere, Destine Și Atitudini Na ționale Române ști în Basarabia:
Constatin Stere ș i Revista Via ța Românească, î n ,,Junior Scientific Researcher”, Vol II
(2), p. 12- 28, (https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ , accesat pe 02.06.2020).
 Stere, Constantin, Marele războiu și politica României, Editura Ziarului ,,Lumina”,
Bucure ști, 1918.
 Szabo, Lucian Vasile- , Activitatea lui Ioan Slavici la Gazeta Bucure țtilor, în Presa
Primului Război Mondial, (coord. Cătălin Negoi ță, Zanfir Ilie), Editura Tritonic,
Bucure ști, 2015, pp. 445- 464.
 Idem, Cu Slavici ș i Arghezi după gratii: procesul ziari știlor din 1919, Editura Tritonic
Books, Bucure ști, 2018.
 Tibil, George, Caracterul elitelor ș i instabilitat ea politică în evolu ția modernă și
contemporană a României , în ,,Polis. Journal of Political Science”, 01, pp. 127- 159. .
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=291654 , accesat pe 02.06.2020.) .
 Torrey, Gleen E., The Romanian Battlefront in World War I, University Press of Knasas,
f. l., 2011.
 Tudor, Raluca, Nicolae Iorga- editorialist în vreme de război. Reprezentarea du șmanului
în editorialele din Neamul Românesc 1916- 1918, în Presa Primului Război Mondial,
(coord. Cătă lin Negoi ță, Zanfir Ilie), Editura Tritonic, Bucure ști, 2015, pp. 501- 522.
 Țurlea, Petre, Nicolae Iorga În Viaț a Politică a României, Editura Enciclopedică,
Bucure ști, 1991.
 Vatamaniuc, D., Ioan Slavici ș i lumea prin care a trecut, Editura Academiei Române, f.
l., 1968.

88
Îndrumător Lucrare de Licență/Disertatie
Titlul:„Elita intelectuală din România în anii Marelui Război. Idealuri, atitudini, ipostaze”,
Numele și prenumele: conf. univ. dr. Topor Lucian- Claudiu
Data: 25.06.2020 Semnătura Îndrumător

DECLARAȚIE privind originalitatea conținutului lucrării de licență/diplomă/disertație/absolvire

Subsemnatul(a) FILIP C. DRAGO Ș (Numele, inițiala tatălui, prenumele, numele după
căsătorie (dacă este cazul)
Domiciliul stabil: loc. CORNI, com. CORNI, jud. BOTO ȘANI, născut(ă) la data de 29.01.1995,
identificat prin CNP 1950129070027, absolvent(a) al(a) Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de ISTORIE specializarea ISTORIE p romoția 2017- 2020, declar pe propria
răspundere, cunoscând consecințele falsului în declarații în sensul art. 326 din Noul Cod Penal
și dispozițiile Legii Educației Naționale nr. 1/2011 art.143 al. 4 si 5 referitoare la plagiat, că lucrarea de licență cu titlul: „ELITA INTELECTUALĂ DIN ROMÂNIA ÎN ANII MARELUI RĂZBOI. IDEALURI, ATITUDINI, IPOSTAZE” elaborată sub îndrumarea dl. /d -na
prof.univ.dr./conf.univ.dr./lector univ.dr. TOPOR CLAUDIU -LUCIAN pe care urmează să o
susțin în fa ța comisiei este original ă, îmi apar ține și îmi asum conț inutul său în întregime.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență/diplomă/disertație să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introduce rea conținutului său într -o bază de date în acest scop.
Am luat la cunoștință despre faptul că este interzisă comercializarea de lucrări științifice in vederea facilitării falsificării de către cumpărător a calității de autor al unei lucrări de licență, de
diploma sau de disertație și în acest sens, declar pe proprie răspundere că lucrarea de față nu a
fost copiată ci reprezintă rodul cercetării pe care am întreprins -o.

Dată azi, 25.06.2020 Semnătură : FILIP C. DRAGOȘ
student /absolvent: FILIP C. DRAGO Ș