Latinitate si dacism [615004]

1
Titlul temei: Asumarea originilor
Tema: Latinitate si dacism
Clasa: a XI-a I
Colegiul Na țional Alexandru Lahovari , Râmnicu-Vâlcea

Realizatorii proiectului:
1. Aneluta Becheru
2. Sorana Chiper
3. Daniela Diculescu
4. Oana Pirneci
5. Vladimir Rauta

Coordonatorul proiectului:
prof. Amalia Istrate

Calendarul cazului:
• Pregatire: 5 oct. – 10 nov. 2007
• Sustinere: 11 nov. 2007

2
AD ORIGINE
– DACII –

Preliminarii
Pentru a cunoa ște istoria poporului care a reu șit s ă adapteze jocul
cu m ărgele de sticl ă propriului limbaj al semnelor, propriei gramatici a
valorilor, trebuie s ă întoarcem privirea spre trecut. Descoperirile
arheologice au scos la suprafa ță m ărturiile existen ței acestuia în spa țiul
carpato-danubiano-pontic.
Cercet ările din acest spa țiu au demonstrat c ă procesul de
antropogenez ă se remarc ă în special în neoliticul mijlociu. Este momentul
în care se afirm ă cultura Hamangia, mileniul IV-III î.d.Hr., deosebi t ă prin
varietatea formelor și plastica bogat ă și original ă.
Una dintre cele mai importante m ărturii neolitice târzii din sud-
estul european o reprezint ă cultura Gulmelni ța. Aceasta subliniaz ă
înclina ția c ătre frumos a locuitorilor acestui spa țiu. Particularizarea etno-
cultural ă și lingvistic ă a geto-dacilor, în cadrul marii familii a neamuril or
trace, a intrat deci în
con știin ța popula țiilor
limitrofe cu mult înainte ca ea
să î și fi g ăsit o concretizare
scris ă în textele autorilor
antici.
Cum au gândit și cum au
reu șit s ă capteze aten ția Lumii
Antice? Cum au transformat
lupta pentru via ță într-un
ideal? Pentru a afla
răspunsurile la aceste întreb ări
trebuie s ă mai a ștept ăm câ țiva
ani, pân ă ce vestitul Herodot
își va scrie Istoriile sale.

Cine sunt daco-ge ții?

Primele informa ții referitoare la locuitorii Daciei nord-dunarene
sunt tributare istoriei pe care Herodot încearc ă s ă o realizeze. Istoricul
afirm ă privitor la ge ți: “cei mai viteji și mai drep ți dintre traci” ,
rezolvându-se astfel problema aprtenen ței entice a daco-ge ților. Ace știa
fac parte din ramura nordic ă a marelui neam tracic, ramur ă distinct ă a

3 familiei indo-europenilor. Informa ția clarific ă, dar aduce la lumin ă și noi
controverse legate de întrebarea cine sunt dacii, d ac ă sunt un popor
distinct sau ce limb ă vorbeau? Pentru a r ăspunde la aceste chestiuni
trebuie s ă se determine evolu ția tracilor, poporul de origine al dacilor și
ge ților.
Porni ți din Mun ții Carpa ți, presupusa lor locuin ță primitiv ă, tracii
au populat o regiune intins ă, care mergea, la est pân ă la Nikolaiev,
dincolo de Nipru, cuprindea, la sud, Dobrogea de as t ăzi și cobora pân ă la
Vardar și Morava, la poalele Muntelui Olimp și insulele din Marea Egee,
iar la vest se întindea pân ă la Dun ărea de mijloc. În epoca aceasta, partea
de nord a Peninsulei Balcanice era împ ărțit ă în dou ă zone de civiliza ție:
regiunea moravo-pontic ă, de civiliza ție trac ă și cea moravo-adriatica, de
civiliza ție ilira.
Expansiunea tracilor s-a produs de-a lungul timpulu i. În Dacia,
tracii au asimilat popula țiile iranice, agatir șii, a șeza ți în Ardeal pe ambele
maluri ale Mure șului. Astfel, expansiunea teritorial ă a tracilor, confirmat ă
de descoperirile arheologice efectuate ulterior, su s ține teoria conform
căreia, poporul român s-a format atât la nordul cât și la sudul Dun ării
mijlocii și de jos. Aceasta se nume ște Teoria originii carpato-balcanice a
românilor .
Exist ă o alt ă teorie, promovat ă de mul ți înv ățați germani, unguri și
chiar de românii E. Hurmuzachi, R. Rosetti și A. Philippide. Conform
acestei teorii, poporul român s-ar fi format exclus iv la sudul Dun ării,
deoarece dup ă p ărăsirea Daciei de c ătre romani, în Dacia nu s-ar mai fi
vorbit latine ște. Se nume ște Teoria originii balcanice sau exclusiv
balcanice a românilor . Aceast ă teorie a originii exclusiv balcanice a fost
creat ă de Franz Joseph Sulzer și a c ăpătat o argumentare noua la R.
Roesler, P. Hunfalvy, G. Weigand. Aceste dou ă variante au fost sus ținute
sau nu de oamenii de specialitate din România. A șdar, putem distinge
patru teorii importante:
• continuitatea dacoromânilor la nordul Dun ării, în Dacia,
fără nicio admigra ție de la sudul Dun ării, sus ținut ă de B.P.-
Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Pâvan;
• continuitatea românilor în Dacia, cu o admigra ție din sudul
Dun ării, sus ținuta de D. Onciul, Ov. Densusianu, T.
Papahagi;
• migra ția dacoromânilor în a doua jum ătate a Evului Mediu,
de pe presupusul s ău teritoriu primitiv, din sudul Dun ării, la
nordul acestui fluviu, unde nu ar fi existat deloc români la
început, promovata de Roesler, Tomaschek, Hunfalvy,
Weigand, Tamás;

4 • migra ția românilor pe teritoriul Daciei înainte de cucer irea
maghiar ă a Transilvaniei, sus ținut ă de Miklosich, Jire ček,
Philippide.
Descoperirile arheologice au demonstrat existen ța, în secolu al VI-
lea, a unei culturi de tip hallstattian, care se pr ezint ă unitar pe tot
cuprinsul ță rii noastre și care î și are r ădăcinile într-un trecut ce merge
pâna la începuturile epocii bronzului. Concluzia a fost c ă ge ții, ca urma și
direc ți ai tracilor, nu locuiau numai în Dobrogea, unde sunt plasa ți de
Herodot, ci și în restul României de ast ăzi și c ă ei nu se g ăseau aici numai
din veacul al VI-lea,ci de mai multa vreme.
Cercet ările istorico-lingvistice au dovedit c ă tracii de Nord sunt
cunoscu ți sub denumirea mai veche de ge ți, la scriitorii greci și sub cea
mai noua de daci, la scriitorii romani. Numele de ge ți și de daci , la
origine nume de triburi mai mari și mai puternice, s-au impus treptat ca
denumiri colective, generice, pentru întregul neam al tracilor nordici. Din
neamul tracilor care și-au desfa șurat activitatea în spa țiul carpato-
danubiabo-pontic sunt aminti ți de Hecateu : tribul appulilor, sucii, burii,
dacii mari, costobocii.
Ambele nume pot fi comparate cu denumiri identice a le unor
semin ții iranice: ge ții mâcători de pe ște și ∆άοι , atribuit de Strabon, ∆άος ,
nume atestat în inscrip ții funerare, Dahae . Dacus e atestat în secolul al II-
lea î.Hr. La romani, g ăsim numele de sclav Davos. Termenul de Daci ,
fa ță de ∆άοι are acela și statut ca și Graeci fa ță de Γραΐοι . Daci și Graeci
sunt nume de origine ilirica, au o întrebuin țare generala. Trebuie amintit
și numele de ∆αούρδιοι tradus ca dacii albi . ∆αοι , apropiat de ∆αος , se
traduce ca păstori nomazi.

Etimologia cuvintelor daci și ge ți

Nu se poate știi cu siguran ță de unde vin aceste denumiri, de și
explica ții s-au dat. Numele ge ților se pare c ă vine dintr-o limb ă cu
rădăcini indo-europene însemnând a grai, a vorbi . Cel al dacilor ar putea
să provin ă dintr-o alt ă r ădăcin ă indo-europeana cu sensul a pune, a a șeza .
Etimologia cuvântului trimite la un
termen neatstat de izvoare daca ,
însemnând cu țit, pumnal , anologie
făcut ă cu vechiul obicei de a denumi
poporul dup ă arma caracteristic ă. Alti
lingvi ști sunt de p ărere c ă numele de
dac trebuie pus în legatur ă cu
cuvântul daos , însemnâd lup în graiul
înrudit al frigienilor. În sprijinul

5 acestei ipoteze s-ar putea aduce împrejurarea c ă un balaur cu cap de lup
apare pe Columna lui Traian ca stindard al dacilor. Mircea Eliade
men ționeaz ă c ă termenul frigian Dáos „a fost dat unui zeu sau unui
str ămo ș mitic licomorf sau care s-a manifestat în form ă de lup, patronul
unei confrerii secrete de lupt ători de tipul Männerbund-ului german .
Membrii acestei confrerii r ăzboinice purtau pe ei piei de lup și ac ționau
în genul carnasienilor, de aceea erau considera ți feroce și invincibili,
poseda ți de furor heroicus.
Ge ții sunt me ționa ți îndeosebi în izvoarele grece ști. În secolul al V-
lea î.Hr., Strabon îi men ționeaz ă f ără a se raporta la un spa țiu geografic.
În acest sens sunt mai utile informa țiile oferite de Herodot: “Înainte de a
ajunge la Istru, regele per șilor birui [..] pe ge ții care se cred nemuritori.
Căci, tracii, locuitori din Śalmydessos și cei care ocupa ținutul a șezat
mai sus de ora șele Apollonia și Mesembria – pe nume Scirmiazi si
Ńipseen i- s–au predat lui Darius (f ără lupt ă). Ge ții, îns ă, pentru c ă s-au
purtat nechibzuit au fost îndat ă robi ți, măcar c ă ei sunt cei mai viteji și
mai drep ți dintre traci.”
Hesiod a introdus în poemul Theogonia înc ă din secolul al VIII-lea
î.Hr. primul termen toponimic apar ținând spa țiului carpato-danubiano-
pontic, Istros . Sofocle a folosit denumirea de ge ți în tragedia
Triptolemos .
Tucidide afirma în Istoria r ăzboiului peloponesiac : “[Ge ții
locuiesc] dincolo de Haemus, între fluviul Istros și Pontus Euxeinos, mai
mult spre mare. [Ei] și popula țiile acestui ținut se învecineaz ă cu sci ții,
au acelea și arme și sunt to ți arca și c ălări.”
Nici ei nu precizeaz ă dac ă respectivul ethnonim este cel prin care
înșiși ge ții se desemneaza. La fel stau lucrurile cu al ți traci de la nord de
Haemus. Moesii, al c ăror teritoriu este str ăbătut de Istru, sunt considera ți
de c ătre Sallustius, istoric roman din secolul I î.Hr., ca fiind :”tot una cu
vechiul neam aprig al ge ților.” Spre sfâr șitul erei vechi, termenul ge ți,
dat ini țial unei grup ări de triburi dintre Balcani, Dun ăre și Marea Neagr ă,
este deja extins și pentru zona din stânga fluviului.
Un fenomen asem ănator are loc probabil și în cazul denumirii
dacilor. O prima știre despre ei este atribuit ă tot unui autor
grec.Meneandru, poet comic din a doua jumatate a se colului al IV-lea și
de la începutul secolului al III-lea î.d.Hr.,acorda unui personaj (sclav)
numele de Dáos (lup în limba traco-frigienilor). Personajul are
urm ătoarea replic ă: “A șa suntem noi, tracii to ți, și mai ales ge ții – mă
mândresc c ă m ă trag din neamul acestora din urm ă /…/”
Pare îndrepta țit ă afirma ția de mai târziu a lui Strabon, referitoare la
numele ini țial al dacilor , dáoi , trades ca lupi sau asemanator lupilor .
Mircea Eliade explic ă acest ethnonim cu semnifica ție religioas ă arhaic ă.

6 În acest caz termanul dac trimite la originea totemica a numelui unei
confrerii de r ăzboinici.
Termenul de dac începe s ă fie preferat de autorii latini din secolulu
I î.Hr., începând cu Caesar ce consemneaza în Războiul galic : ,,Pădurea
începe de la hotarele helve ților și nemeni ților și rauracilor și mergând
paralel cu fluviul Danubius ajunge pân ă la hotarele dacilor și ale
anar ților”
Nici autorii greci,nici cei latini nu au folosit în mod exclusiv unul
din termeni, de și, se știe c ă primii au acordat preferin ță denumirii de ge ți,
pe când la ultimii a circulat mai larg acela de dac i. Într-o comedie de
Teren țiu se poate citi: “Davos (Dacul) cel mai bun prieten și compatriot
al meu Gaeta (Getul) a venit ieri la mine.”
Informa țiile oferite de Strabon în Geographica aduc la lumin ă
faptul c ă dacii și ge ții sunt unul și acela și popor: “(Romanii) numeau
Danubius partea superioar ă a fluviului și cea dinspre izvoare pân ă la
cataracte. Ținutul de aici se afla ,în cea mai mare parte, în s tapânirea
dacilor. Dacii au aceea și limba ca și ge ții. Ace știa sunt mai bine
cunoscu ți de eleni, deoarece se mut ă des de pe o parte pe alta a Istrului și
totodata mu țumit ă faptului c ă s-au amestecat cu tracii și cu misii.”
Dio Cassius sus ține ideea enun țata de Strabon: “Eu îi numesc daci
pe oamenii pomeni ți mai sus, cum î și spun în șiși și cum le zic și romanii,
măcar c ă știu prea bine c ă unii helleni îi numesc ge ți, fie pe drept, fie pe
nedrept”

Limba Daco-Ge ților

Istoria se bazeaz ă pe principiile dihotomice dintre evolu ție și
involu ție. Istoria unui popor nu se poate
cunoa ște f ără a cunoa ște limba acestuia.
Limba este un reflex al gândirii. Prin
intermediul acesteia se poate analiza gradul
de emancipare al unei semin ții. Evoluția
lingvistic ă este cea mai adecvat ă modalitate
pentru observarea modului de func ționare
sociala a poporului respectiv. Elementele de natur ă
lingvistic ă impreun ă cu cele de factur ă economic ă, social ă
și politic ă alc ătuiesc o structur ă unic ă și unitar ă
func ționând și condi ționându-se reciproc.
Este dificil s ă analizezi transform ările unei limbi din
care au mai r ămas doar pu ține urme. Aceasta este situa ția
pe care o ofer ă limba dacilor. Prezint ă doar câteva cuvinte izolate care nu
fac decât s ă izoleze posibilita țile de cunoa ștere a func țiilor lexemelor.

7
Reconstituirea vocabularului este o munc ă dificil ă și aproape de
nerealizat pentru c ă materialul de care se dispune e pu țin și incert. Nu
rămâne decât s ă se realizaze o prezentare a caracterului general a l limbii
daco-gete în ansamblul limbilor indo-europene.
Este limba daco-get ă aceea și cu cea
trac ă? Este prim ă problem ă care trebuie
rezolvat ă. Studiile de limb ă au demonstrat c ă
limbile sunt înrudite doar la nivelul originii
comune. Se diferen țiaz ă în primul rând în ceea
ce prive ște sistemul fonetic. Deosebirile reale și
notabile dintre cele doua limbi se pot observa la n ivelul termina țiilor din
structura numelor de localita ți: multe din numele tracice de a șezari se
termin ă în -para , de exemplu, Bendipara , iar multe nume dacice în -dava ,
de exemplu, Sucidava . În stadiul actual al cuno știn țelor noastre se
consider ă c ă exist ă o singur ă limb ă traco-dacic ă și cu doua dialecte ale ei
– unul geto-dacic și unul tracic propriu-zis. Lipsesc aproape cu
des ăvâr șire textele, oricât de scurte și de modeste, în limba geto-dac ă. La
Gr ădi ștea Muncelului s-a g ăsit un vas de lut ars cu o inscrip ție în limba
dacic ă. Inscrip ția const ă în trei cuvinte dintre care dou ă sunt nume
proprii. Din str ăvechea limb ă s-au p ăstrat doar fragmente neînsemnate.
Exist ă câteva glose dacice, cuvinte izolate carora li se da echivalentul
grecesc. Ele nu pot da, îns ă, etimologii sigure. S-au g ăsit mai multe
tăbli țe de lut care marcheaz ă existen ța scrierii la daci. Cele mai multe
dintre t ăbli țe sunt scrise, alternativ sau concomitent, cu dou ă seturi de
semne, ambele alfabetice (numite de dl.Romalo, dup ă forma literelor,
alfabetul clasic și cel arhaic ), ambele cu câteva variante. Alte seturi de
semne, folosite foarte rar, se vor a fi silabice or i/ și ideografice (de aspect
hieroglific). Câteva t ăbli țe, de și folosesc preponderent caracterele
cunoscute, le leag ă în a șa fel încât ele sunt
foarte greu de citit, constituind mai degrab ă un
sistem tahigrafic decât alfabetic.Primul
alfabet, cel clasic , este într-adev ăr alfabetul
clasic grecesc folosit pe la începutul mileniului
I în scrierea epigrafic ă funerar ă și
monumental ă. Varianta principal ă a acestuia
con ține toate literele grece ști, cu excep ția lui
Ψ, la care se adaug ă , și V care noteaz ă sunetele č (uneori ț), ğ și u.
Subvariantele sunt date de prezen ța sau absen ța unora din semne ori de
înlocuirea lor cu litere din cel ălalt alfabet.
De și unele litere au uneori forme arhaice, pe nici una dintre t ăbli țe
tr ăsăturile vechi nu concord ă între ele, astfel încât aspectul scrierii s ă
poat ă indica o dat ă de redac ție mai veche. În variantele alfabetului
grecesc de dinaintea sec. II-I, mai multe litere au p ăstrat forme str ăvechi,

8
care, natural, se reg ăsesc în inscrip ții împreun ă. Unele din litere, ca Α, Ι,
Κ, Π etc. erau de regul ă înalte cât rândul, uneori chiar mai înalte, în tim p
ce altele, ca Ο, Θ, Ω erau mult mai mici și scrise la mijlocul rândului ori
în partea de sus a lui. Nici una din aceste tr ăsături caracteristice ale
alfabetelor grece ști arhaice nu se reg ăse ște în vreuna din t ăbli țe, ceea ce
probeaz ă faptul c ă autorul lor nu era familiarizat cu epigrafia greac ă. El
va fi luat literele vechi din vreun tabel aflat în vreo carte, f ără s ă cunoasc ă
detalii ale modului în care trebuiau ele combinate. Al doilea alfabet, cel
arhaic , con ține litere create, în bun ă parte, de la forme arhaice, preclasice,
ale literelor grece ști ori de la semne alfabetice ori silabice ale scri erilor
lineare cretane și cipriote, și ele u șor de g ăsit în istorii ale scrierii.
Formele literelor sunt aici mai dep ărtate de original, mai bogate în
variante și mai fanteziste. Stabilirea inventarului complet d e semne,
clasificarea acestora și stabilirea valorii lor fonetice (ori ideografice) și a
variantelor de context ale acestora este o munc ă mig ăloas ă și de durat ă.
Acesta este motivul pentru care în cele ce urmeaz ă voi da numai datele
principale ale scrierii și pe cele stabilite cu certitudine, l ăsând cercet ărilor
viitoare sarcina list ării faptelor de importan ță secundar ă ori care se
preteaz ă la interpret ări diferite.

9
Tabelul de mai jos prezit ă aproape toate literele de pe t ăbli țele care au fost
găsite .

10 Așa cum se poate vedea în acest tabel, alfabetul arhaic nu are
corespondente pentru literele grece ști η, θ, ξ, φ și χ. El con ține îns ă, în
mod cu totul redundant, cum se va vedea, mai multe semne pentru ω [=
omega , litera greac ă pentru /o/ lung ( ō)].
Trebuie notat c ă în t ăbli țele al c ăror text apare în fotografii de slab ă
calitate se pot face numeroase confuzii de litere. Toate aceste texte
trebuie folosite cu precau ție în judec ățile lingvistice, țînând cont c ă în ele
literele suspecte pot avea și alt ă lectur ă.
Nu toate t ăbli țele scrise în alfabetul clasic folosesc acela și set de
litere. Poate în inten ția de a-l face pe cititor s ă cread ă în existen ța mai
multor etape de redactare, între care alfabetul daboget ar fi evoluat,
repertoriul de litere prezint ă unele varia ții.
Din unele lipsesc cele dou ă palatale, caz în care ele sunt înlocuite cu
Κ și Γ, ceea ce ar însemna c ă în daboget ă, ce-ci și ge-gi se citeau ca în
româna de la sfâr șitul secolului 19 când pentru aceste grupuri s-a op tat
definitiv pentru grafia italian ă ( și nu pentru cea fonetic ă, pentru care ar fi
trebuit p ăstrate în alfabet semnele chirilice corespunz ătoare).
Ex.: degeo pentru de ğeo , reketoe pentru re četo , kieo pentru čieo
(care ), akino pentru ačino ș.a.
Din altele lipsesc fie Y, fie V, fie amândou ă, ceea ce încurc ă și mai
mult problema transcrierii lui /u/ (v. mai jos).
Altele prezint ă alte varia ții, f ără efecte în citirea textelor: absen ța lui
ω, înlocuirea unor litere clasice cu corespondentele lor arhaice (multe
tăbli țe au de altfel texte în ambele alfabete) etc.
Partea cea mai bogat ă a resturilor limbii dacice o constituie numele
proprii de personane, triburi, divinita ți, a șez ări omene ști consemnate în
inscrip ții grece ști și latine sau pe monede. Limba daco-ge ților nu a
disp ărut f ără a l ăsa urme în limbile vorbite azi. În român ă și în albanez ă
exist ă o serie de cuvinte care reprezint ă vestigii ale graiului traco-dac.
Cercetarile au determinat vreo 160 de cuvinte care fac parte din fondul
principal de cuvinte al limbii române și care se refer ă la corpul și la firea
omeneasc ă, la cas ă, unelte, animale, plante: baci, balaur, barza, brad,
gard, grumaz, mal, mistre ț, prunc, (a)r ăbda, (a)speria, strugure, urd ă,
urdoare, vatr ă, (a) zburda.
Semnificative sunt afirma țiile lui Ovidiu care arata c ă a scris în
limba getic ă: ,,nu trebuia s ă te miri – i se adresa el lui Casus, din Roma –
dac ă sunt cumva rele versurile mele; eu care le fac am devenit aproape
poet get”.
Limba traco-dac ă face parte din marea familie a limbilor indo-
europene. Aceasta se împarte în doua grupuri: kentum și satem . Una
dintre deosebirile caracteristice const ă în faptul c ă palatalelor din limbile
de tip kentum le corespund, în limbile satem, spirante. Din grupul kentum
făceau parte limbi ca: latina, greaca, vechea german ă, iar din grupul

11 satem : sanscrita, scita, persana, idiomurile balto-slave . S-a stabilit că
limba traco-dacic ă face parte din grupa satem . A șa se explic ă asem ănările
dintre unele cuvinte de substrat, ale limbii române cu termeni din limbile
albanez ă, leton ă și lituanian ă.
Se cunosc despre daci cine sunt, de unde provine d enumirea lor și
ce limba vorbeau. Mai r ămâne o întrebare: Cum ar ătau ei în șiși?

Înf ățișarea și obiceiurile dacilor

Punte de leg ătur ă între semin țiile din Peninsula Balcanic ă și cele
din teritoriile aflate în r ăsăritul, centrul și nordul Europei, geto-dacii au
intrat de timpuriu în contact cu alte popoare,prelu ând o serie de elemente
de cultur ă și de civilizatie de la acestea adaptându-le creator la propriile
lor necesita ți și tradi ții.
Geto-dacii au fost creatorii unei înforitoare civi lizatii a fierului
dovad ă fiind multitudinea și diversitatea uneltelor de fier,agricole și
me ște șug ăre ști,a armelor și obiectelor de uz casnic,ca și a ceramicii
lucrate cu mâna sau cu roata-descoperite în întreag a lor arie de locuire.În
timp,cre șterea popola ției și accentuarea stratific ării sociale au dus la
apri ția unei aristocra ții miiltare și sacerdotale numit ă “tarabostes” sau
“pileati” .Bogata și puternic ă,ea s-a constituit treptat într-o veritabil ă
clas ă politic ă,determinând apari ția unui stat dac.La polul
opus se aflau producatorii liberi ,”comati” sau
“capilati” ,care alc ătuiau marea mas ă a populatiei.
Afla ți în plin process evolutiv specific epocii
fierului,geto-dacii au intrat de timpuriu în contac t cu alte
popare și civiliza ții,cu care au realizat schimburi reciproce
de valori culturale.Prelucrarea metalelor pre țioase a suferit
influen țe persane și scitice,atestate de descoperirile de la
Agighiol,(jud.Tulcea) și Co țofene ști, (jud.Prahova).
Perfec ționarea metalurgiei fierului și utilizarea ro ții
olarului de c ătre geto-daci sunt rezultatul contribu ției
cel ților,identifica ță în descoperirile de le Ciume ști,
(jud.Satu-Mare). Influen țele cele mai durabile asupra geto-
dacilor au fost exercitate de cultura materiala și spiritual ă
greac ă,iar mai târziu de c ătre cea romana.
Anticii dezvoltaser ă o palet ă impresionant ă de
preocupari filozofice și metafizice, dar nu n ăscocisera
antropometria și antropologia. Despre aspectul exterior al
dacilor se stiu prea pu ține. Exist ă men țiuni fugare,
controlabile prin imaginile de pe Columna lui Traia n.

12 Dacii erau considera ți ca fiind: bărbo și cu plete mari, purtau
pantaloni lungi înnoda ți la glezne, tunic ă scurt ă cu mâneci, fiind acoperi ți
pe cap cu o c ăciul ă conic ă. Femeile îmbr ăcau o c ăma șa plisat ă la gât și pe
piept, cu mâneci scurte.
Mărturiile literare antice îi prezint ă ca fiind înal ți si robu ști.
Bărba ții daci aveau pielea de culoare deschis ă,
ochi alba știi și p ărul blond-ro șcat. Oamenii de
rând purtau p ărul retezat pe frunte și lasat în
plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a
atras numele de comati . Purtau musta ți și barb ă
bogat ă. Femeile dace par s ă fi fost frumoase, de
o frumuse țe sever ă, aspr ă chiar, dar expresiv ă.
Columna lui Traian le înf ățișez ă zvelte, înalte,
purtând p ărul piept ănat pe tâmpl ă.
Îmbr ăcămintea geto-dacilor, destul de simpl ă,
sem ăna cu portul popular românesc. B ărba ții
purtau pantaloni în genul i țarilor. C ăma șa o
purtau deasupra cioarecilor încingându-se cu
un brâu lat. Femeile purtau o c ăma ăă și o fust ă. Columna lui Traian le
înfa țișeaz ă purtând uneori și o manta lung ă bogat drapat ă. Purtau în
picioare c ălțuni de pâsl ă sau opinci de piele.

Elemente de cultur ă spiritual ă

Cunoa șterea unui popor presupune cunoa șterea culturii sale.
Istoricul din Halicarnas a oferit primele știri cu adevarat istorice despre
daci.Tot el aminte ște de dacii care: „… cred c ă nu mor, ci c ă cel care-și
dă sfâr șitul se duce la zeul Zamolxis; unii dintre dân șii cred c ă acesta e
Gebeleizis…” Unii au v ăzut în Zamolxe zeul suprem și unic al ge ților,
al ții numai pe patronul lumii
subp ămîntene, al împ ărăției
mor ților, iar al ții l-au identificat cu
Gebeleizis, zeu geto-dac al cerului și
al luminii. De aici concluzia unora
cu privire la monoteismul geto-
dacilor, în opozi ție cu opinia acelora
care cred c ă religia str ămo șilor
no ștri era politeist ă, ca a celor mai
multe dintre popoarele antichit ătii.
Reconstituirea culturii
spirituale a unui popor pe baza
datelor arheologice e un lucru mult mai anevoios. E xist ă, e adev ărat, și

13 câteva informa ții despre religia geto-dac ă p ăstrate la scriitorii antici, dar
ele sunt pu ține.
Cele mai bogate informa ții le furnizez ă arheologia cu privire la
riturile de înmormântare și la ceremoniile care le înso țesc. Din
necropolele scoase la lumin ă s-a observat c ă la începutul epocii
hallstattiene, ritul predominat era acela al inhuma ției. Mortul era depus
într-o groap ă peste care se ridic ă o movil ă inalta de p ământ. Către
mijlocul și sfâr șitul primei vârste a fierului, situa ția se schimb ă, geto-dacii
trecând la incinera ție. Aceasta corerespunde cu o noua concep ție despre
nemurire. Poporul trac, era dup ă cum spune Herodot " neamul cel mai
numeros dup ă inzi" , și ocupa un spa țiu vast din centrul și estul
continentulului european. Din marea familie a traci lor se eviden țiaz ă
dacii, numi ți, tot de Herodot, "cei mai viteji și mai drep ți dintre traci".
Mitologia traco-dac ă este una matur ă, bine închegat ă, cu un panteon
restrâns, zeii fiind pu țini, dar cu responsabilit ăți bine definite.
Dacii venerau un num ăr de 4-5 zei majori: Gebeleizis, Bendis,
Derzis, un zeu al r ăzboiului, asem ănător zeului grec Ares, c ăruia nu îi
știm numele și probabil înc ă un num ăr restrâns de zei minori. De la
apari ția profetului Zamolxis în Dacia, religia dacic ă devine monoteist ă,
acest profet fiind divinizat dup ă moarte și considerat zeul suprem. Bendis,
zei ță trac ă identificat ă de greci cu Artemis, adorat ă și de daci probabil ca
zei ță a Lunii, a p ădurilor și a farmecelor, poate și ca zei ță magician ă,
patronând în general magia.Unele reprezent ări plastice (îndeosebi bustul
de bronz de la Piatra Ro șie), cu sânii proeminen ți, ca și presupunerea c ă
era o divinitate adorat ă mai ales de femei, ar fi un indiciu c ă era socotit ă
poate în primul rând zei ța dragostei și a maternit ății.
Herodot spune c ă femeile trace, care o adorau, ar fi împrumutat-o
de la neamuri mai nordice, de unde deduc ția c ă era de fapt o divinitate a
panteonului dacic, cult al c ăreia s-a r ăspândit firesc în Tracia. Derzelas
sau Derzis (sec. V î.Hr. și în veacurile urm ătoare) este zeul traco-dac al
sănătății, cu trăsături grece ști. Numit și Zeul cel Mare , el apare în m ărturii
epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice d e la Histria și Odessos
(Varna). În aceast ă ultim ă colonie, dar și pe pere ții de la Limanu (jud.
Constan ța), Derzelas este reprezentat c ălare, asimilat cu Cavalarul trac.
Un templu dedicat acestuia a fost construit la Hist ria – o colonie
greac ă pe malul Mării Negre în secolul III î.Hr. Derzelas a fost zeul dac
principal în timpul vie ții înaltului preot al lui Burebista, Deceneu
Sacerdot, care a devenit mai târziu rege. Derzelas și principalul zeu dac
Zalmoxis au fost asem ăna ți în final într-un singur
zeu.
Gebeleizis (sau Nebeleizis ) era zeul
fulgerului și al orizontului la daci. Era reprezentat
ca un b ărbat chipe ș, uneori cu barb ă. Fulgerele și

14 tunetele erau manifest ările sale. În perioadele mai târzii ale existen ței
dacilor, Gebeleizis pare sa fie confundat cu Zamolx is, ca zeu suprem.În
general, Gebeleizis este v ăzut drept un b ărbat vânjos, cu barb ă. În unele
reprezent ări apare a șezat pe un tron, iar în altele, în chip de c ălăre ț, având
în mâna stâng ă un arc. Adesea este înso țit și de un vultur cu corn. Acest
vultur poate apãrea și singur pentru a-l reprezenta pe zeu, caz în care ține
în cioc un pe ște, iar în gheare are un iepure.
Alteori Gebeleizis este ilustrat în ipostaza de c ălare ț înso țit de un
câine; el poart ă o lance pe care o arunc ă asupra unui porc mistre ț din fug ă
calului. Când nu este reprezentat în chip de luptãt or ori vân ător el are
tras ăturile unui c ălăre ț pa șnic purtând în mân ă o tor ță ori un corn al
abunden ței; în unele cazuri mai rare are trei capete, aseme nea câinelui
înso țitor, alteori este un zeu binecuvânt ător, având primele trei degete ale
mâinii drepte desf ăcute, iar celelalte strânse c ătre podul palmei. În
onoarea sau împotriva lui Gebeleizis dacii trageau cu arcurile înspre cer.
Acest ritual a fost interpretat ori drept un gest d e venera ție, prin
încercarea de a purifica fa ța zeului ceresc risipindu-i norii, ori drept o
manifestare de dezaprobare, care îi repro șa zeului norii și vremea
potrivnicã, ce distrugeau p ădurile sau recoltele. Imaginea acestui zeu este
asociatã cu simbolul zvasticii, lucru interesant de oarece acesta este de
asemenea simbolul zeului nordic Thor, reprezentând ciocanul Mjollnir pe
care Thor îl mânuia.
Dacii se considerau nemuritori, pentru ei moartea f iind doar o
trecere de la lumea material ă, la cea spiritual ă, cea a mor ților, peste care
guverna, zeul lor, Zamolxes. De aceea, înaintea uno r r ăzboaie, sau în
timpul secetelor, ei trimiteau pe cel mai viteaz di ntre tinerii daci, ca sol la
Zamolxes. Tân ărul era ales în urma unor competi ții. Istoricul Herodot
poveste ște despre ritualul de trimitere al solului, astfel: ,,…câ țiva dintre
ei, a șezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei suli țe, iar al ții, apucându-
l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leag ănă de câteva
ori și apoi, f ăcându-i vânt, îl arunc ă în sus peste vârfurile suli țelor. Dac ă,
în c ădere, omul moare str ăpuns, r ămân încredin țați c ă zeul le este
binevoitor; dac ă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l c ă este
un om r ău; dup ă ce arunc ă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de
cerut îi spun solului cât mai este în via ță ."
Se mai știe de asemenea despre daci, c ă atunci când este o furtun ă
și tun ă și fulger ă, ei trag cu s ăge țile spre cer pentru a- și amenin ța zeul.

15

ROMANII

Preliminarii

Romanii au fost neamul care a satisf ăcut valen ța reflexiv ă a
verbului a cunoa ște înc ă de la începuturile propriei existen țe. Ap ărut ca
un sinecism, poporul român și-a valorificat atuurile și a știut s ă-și ascund ă
sl ăbiciunile în spatele unui pumn de cuvinte.
Au îmbr ăcat lucrurile, sentimentele, st ările de spirit,
senza țiile într-o form ă nou ă, transformându-le în ceea ce azi numim
generic și cu mândrie cuvinte .
Poate c ă nu au fost primii, dar cu
siguran ță au fost cei care au
înnobilat cuvântul. Cum au reu șit
acest lucru e un mister care se
ascunde undeva pe str ăzile din
ora șul la care toate drumuri duc. O
privire pe hart ă și… legenda prinde
via ță .
Ap ărut ă în 753 î.Hr. prin
fuziunea elementelor latine, sabine
și etrusce, Roma se organizeaz ă
sub autoritatea unui rege, Romulus.
Cu toate c ă are la baz ă una dintre
cele mai cuoscute povestiri
legendare, Roma se ridic ă ini țial pe
fundamentele regalit ății. Numele
de Roma este de origine etrusc ă și
nu vine de la numele primului rege,
Romulus. Aelius Aristides afirm ă
în Elogiul Romei : „Roma a f ăcut o
realitate din vechiul dicton atât de
mult respectat c ă p ământul și apa și patria sunt comune tuturor. Azi este
posibil s ă umbli peste tot, în voie, liber și f ără team ă, căci treci numai
dintr-o patrie intr-alta […] Aceia care nu sunt c uprin și în imperiul nostru
sunt neferici ți pentru c ă sunt priva ți de drepturi”

16
Cine sunt romanii?
În legenda roman ă, când grecii au dus r ăzboiul împotriva Troiei,
prin țul Aeneas a navigat peste Marea Mediteran ă c ătre Italia și a fondat
Lavinium. Fiul s ău Iulus a mers mai departe, punânâd bazele ora șului
Alba Longa. Din familia regal ă a Albei Longa au venit cei doi gemeni
Romulus și Remus,
care au purces în
fondarea ora șului
Roma în 753 î.Hr.
Republica Roman ă
(Res Publica
Romanorum ) a fost
guvernarea
republican ă a ora șului
Romei și a teritoriilor
sale din 510 î.Hr. pân ă
la instaurarea
Imperiului Roman,
care este plasat ă
uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca dictator perpetuu sau,
mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian
titlul de August.
Imperiul Roman este termenul utilizat în mod conven țional pentru a
descrie statul roman în secolele dup ă reorganizarea sa din ultimele trei
decade î.Hr. sub Gaius Julius Caesar Octavianus (Ca esar Augustus).
Secolul I d.Hr., dup ă domnia lui Augustus, a fost o epoc ă de mari
expansiuni pentru Imperiu, care a crescut prin cuce rirea și anexarea de
noi teritorii. În secolul II d.Hr. îns ă, împ ăratul Hadrian a renun țat la
anumite teritorii nesigure, pentru a putea administ ra mai u șor restul

17 imperiului. Fiecare provincie avea propriul guverna tor și propria
Constitu ție, ajungând într-o mare m ăsur ă s ă se autoguverneze.
Imperiul a adus beneficii economice uria șe Romei, care s-a
îmbog ățit din colectarea de taxe (în special grâne) din pr ovincii. Astfel s-
a finan țat ambi țiosul program de lucr ări publice din Roma, iar d ările
cet ățenilor romani s-au redus. Se pare c ă Imperiul a intrat în declin în
secolul IVd.Hr. Vastele sale teritorii erau din ce în ce mai dificil de
protejat. Valurile n ăvălirilor barbare din secolele III și V au solicitat la
maximum resursele armatei. Aceste invazii au avut și urm ări economice,
căci au afectat comer țul, iar armata a solicitat în plus subven ții din
fondurile destinate cândva construc țiilor și ceremoniilor publice.
Dezvoltarea cre știnismului a avut un impact la fel de important.
Aristocra ții și persoanele educate au ales via ța în sânul Bisericii în locul
vie ții politice, sl ăbind astfel structurile conduc ătoare ale Romei. Oamenii
au l ăsat templele și forumul roman s ă se degradeze, migrând c ătre noile
biserici ridicate la marginea cet ății. Întinderea uria șă a Imperiului asigura
o vast ă arie de influen ță a Romei. Limba, arhitectura, cultura, tehnica și
regimul alimentar al romanilor
și-au l ăsat amprenta aici pân ă în
zilele noastre. Numai în Marea
Britanie le suntem
recunosc ători romanilor pentru
drumuri, toalete, beton, faruri,
varz ă și maz ăre, iliciu și vâsc –
ca s ă enumer ăm doar câteva
dintre elementele aduse de ei.
La fel cum Primul
Ministru al zilelor noastre este
sf ătuit de mini ștrii s ăi, Senatul
Roman era ales pentru a- și oferi
sfaturile șefului (sau șefilor)
statului. În perioada Republicii
Romane, Senatul îi sf ătuia pe
cei doi Consuli. În Roma Imperial ă, Senatul îl consilia pe Împ ărat.
Puterea Senatului a fost serios diminuat ă de primul împ ărat,
Augustus, care i-a determinat pe senatori s ă voteze pentru a-l numi tribun
pe via ță , ceea ce însemna c ă el se putea opune ( veto ) oric ărei decizii a lor.
Cum tot el controla și armata, a ob ținut astfel puterea absolut ă și a obligat
Senatul s ă se limiteze la chestiunile vie ții de zi cu zi, situa ție care a r ămas
neschimbat ă timp de 1500 de ani.
Ultimul împ ărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunc i,
regiunile din estul imperiului erau adminstrate de un al doilea împ ărat, ce
se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de R ăsărit (Bizantin) a

18 continuat s ă existe, de și î și mic șora încet-încet teritoriul, pân ă în 1453,
când Constantinopol a fost cucerit de otomani.

Limba Romanilor
Limba latin ă nu era originar ă din Italia, ci a fost adus ă în Peninsula
Italic ă în timpuri preistorice de italicii ce migrau din n ord. Latina este un
membru al subfamiliei italiene de limbi indo-europe ne; printre limbile
indo-europene non-italice, se înrude ște cu sanscrita și greaca și cu
subfamiliile germanice și celtice. În Italia, latina
a fost la început dialectul regiunii din jurul
Romei. În limbile italice, latina, faliscana și alte
dialecte formau un grup latin diferit de celelalte
limbi italice cum ar fi oscana și umbriana. Vechi
inscrip ții în limba latin ă au supravie țuit din
secolul VI î.Hr.; cele mai vechi texte scrise în
latina roman ă dateaz ă din secolul III î.Hr. Latina
a fost influenta ță de dialecte celtice din nordul
Italiei, de limba non-indoeuropeana etrusca din
centrul Italiei și de elin ă, care a fost vorbit ă în
sudul Italiei din secolul VIII î.Hr. Sub influen ța
limbii și literaturii grece ști, care a fost tradus ă
pentru prima dat ă în latin ă în a doua jumatate a
secolului III î.Hr., latina s-a transformat treptat
într-o mare limb ă literar ă.
Denumirea de limb ă latin ă î și are punctul
de plecare în regiunea Latium, o zon ă situat ă în
vestul Peninsulei Italice, în care locuiau latinii,
popula ție pe care, conform legendei, au supus-o
troienii condu și de Aeneas la sosirea lor pe
aceste meleaguri.
Fire ște, latina pe care o vorbeau str ămo șii
no ștri romani nu este latina cu care s-au întâlnit
troienii. Stratului ini țial i s-au ad ăugat cu
siguran ță influen țele numeroaselor neamuri cu
care a luptat sau a coabitat acea popula ție
amestecat ă a Latium-ului din perioada secolului
al XII-lea î.Hr. Cercet ările lingvistice au demonstrat c ă limba latin ă, cea a
începuturilor, era o limb ă înrudit ă cu limbile popoarelor învecinate.
Limba latin ă literar ă poate fi împ ărțit ă în patru perioade, ce
corespund, în general, cu perioadele literaturii la tine. Prima perioad ă –
240 -70 î.Hr. – cuprinde scrierile lui Ennius, Plau tus și Terent. A doua
perioad ă – epoca de aur – 70 î.Hr. – 14 d.Hr. – faimoas ă pentru scrierile în
proza ale lui Iulius Cezar, Cicero, Livy și pentru scrierile poetice ale lui

19 Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius și Ovidiu. În aceasta perioad ă, atât în
proz ă cât și în poezie, limba latin ă s-a dezvoltat într-o limb ă foarte
artistic ă, ob ținând cea mai mare flexibilitate și boga ție. A treia perioad ă –
epoca de argint – 14 d.Hr. – 130 d.Hr. – este carac terizat ă prin scrierile
dramatistului Seneca și ale istoricului Tacitus. Perioada latin ă târzie,
întinzându-se din secolul Iid.Hr. pân ă în secolul V d.Hr., aceast ă perioad ă
cuprinde latina patristic ă a p ărin ților bisericii. În timpul acestei perioade,
triburi barbare invadatoare au adus limbii numeroas e forme și idiomuri
straine; aceast ă latin ă corupt ă a fost numit ă lingua romana, fiind diferit ă
de lingua latina , limba clasic ă cultivat ă de înv ățați.

20 Transformarea de la limba protoetrusc ă la limba latin ă

21
Înf ățișarea și obiceiurile romanilor

Facere et pati fortia Romanum est. (A s ăvâr și și a îndura cele
viteje ști este o tr ăsătur ă roman ă)
Vestimenta ția romanilor se caracteriza prin simplitate, atât î n ceea
ce prive ște piesele componente ale costumului, cât și materialele din care
acesta era confec ționat. Piesa de rezisten ță a veșmântului roman era toga,
îmbr ăcămintea oficial ă a unui ceta țean care exercita o func ție în stat. Ea
nu putea fi purtat ă de sclavi sau muncitorii cu bra țele și, în timp, a devenit
semnul distinctiv al magistra ților, simbolul demnita ții cet ățene ști.
Toga magistra ților era din lân ă alb ă, toga candida. Candida ții la
magistraturi o albeau chiar cu cret ă, de unde și numele de candida ți. În
perioada de doliu se purta toga colorat ă, toga sordida . Doar magistra ții și
înal ții preo ți î și puteau împodobi toga și aceasta se f ăcea cu panglic ă de
purpur ă, toga pretexta . Comandan ții triumf ători aveau dreptul s ă poarte
toga picta sau împodobit ă cu broderii, toga palmata . În epoca imperial ă
toga a fost înlocuit ă cu ve șminte mai comode: lacerna , folosit ă ca manta
militar ă și paenula .
Unul din punctele de atrac ție ale vie ții sociale romane era
reprezentat de amfitetaru. Amfiteatrul roman
avea o form ă ovala, iar fa țada exterioar ă avea
trei rânduri de arcade. Acesta servea ca scen ă
pentru competi țiile sportive, întrecerile dintre
gladiatori și luptele dintre oameni și animale
salbatice, de și putea g ăzdui și curse de care și
lupte navale. Spectacolele sângeroase, urm ărite
cu mare aten ție și pasiune, erau înso țite de o
muzic ă înfl ăcărat ă. Adesea, sclavii trebuiau s ă
ard ă ierburi aromatice sau s ă pulverizeze
parfum pentru a disimula mirosul animalelor și

22 acopereau cu praf ro șiatic nisipul p ătat de sângele oamenilor și al
animalelor r ănite. Administratorii asmu țeau combatan ții și animalele cu
biciuri cu vârfuri plumbuite.
Coliseul roman a fost inaugurat de c ătre Titus în anul 80 î.Hr., iar
jocurile care s-au organizat au durat 100 de zile, din zori până la apusul
soarelui. Dup ă cronici, în timpul s ărb ătorii unui mileniu de la întemeierea
Romei, s-au înfruntat între ei 1000 de gladiatori.
Fără îndoial ă,
spectacolul care îi
entuziasma cel mai
mult pe romani era
reprezentat de
cursele de care. Se
știe c ă existau patru
culori de curse,
care simbolizau
cele patru frac țiuni
cu care se
identifica publicul:
albastre, verzi, albe
și roșii.
Teatrul a ap ărut în Roma începând cu secolul al II-lea î.Hr., de și
anterior acestei date se improvizau scene de lemn p e care publicul trebuia
să stea în picioare. Modelul arhitectonic al teatrulu i pe care l-au copiat
romanii a fost cel grecesc. Primul teatru a fost co nstruit de Pompeius.
Măre ția construc ției era expresia cea mai mare a bog ăției literaturii latine,
care a surprins prin structurile sale narative, dar mai ales prin mesajul
profund pe care îl promova.
Calendarul roman. Organizarea
calendarului roman era f ăcut ă în func ție de
un an lunar, format din 12 luni, fiecare dintre
ele împ ărțit ă la rândul ei în trei date legate de
cilul lunar: calendarele coincideau cu
începutul ei, nonele cu primul p ătrer, idele cu
luna plin ă. Con ținutul profund religios al
calendarului roman se vedea în ritualizarea
marilor cicluri festive. Ciclul festv al
războiului î și avea ritualurile sale
fundamentale în timpul lunilor martie și
octombrie, coincizând cu schimb ările
climaterice ale anotimpurilor prim ăvar ă și
toamn ă. Saturniile, festivita ți organizate în
cinstea lui Saturn, se desf ăș urau timp de

23 șapte zile, începând cu 17 decembrie. Pe perioada ac estor s ărb ători avea
loc o inversare a rolurilor sociale: cet ățenii î și l ăsau togile și î și
acopereau capul cu pilleus , simbolul liberta ții, în timp ce sclavii erau
servi ți de c ătre st ăpânii lor și func ționau ca magistra ți.

Elemente de cultur ă spiritual ă
Pentru a putea vorbi despre religia latina trebuie să se realizeze o
raportare la religia popoarelor care stau la baza p oporului roman.
Religia etrusc ă. Etruscii considerau c ă religia lor era revelat ă,
adic ă transmis ă oamenilor chiar de c ătre Divinitate: un spirit divin, Tages,
i-a aparut într-o zi
unui ță ran din
Tarquinia pentru
a dicta întregii
Etrurii reglulile
fundamentale ale
religiei.
Aspectul
cel mai important
este preocuparea
obsesiv ă pentru
dezvaluirea
viitorului, prin
examinarea ficatului animalelor. Divinit ățile etrusce erau prezidate de
către o triad ă, Tinia, Uni și Menrva, asimilate zeilor romani Jupiter,
Iunona și Minerva. Alte zeit ăti importante erau Sethlans (Vulcan),
Thurms (Mercur), Maris (Marte). În mitologia etrusc ă se remarc ă
abunden ța de puteri demonice, genii de dincolo de mormânt.
Religia oficial ă roman ă. În Roma imperial ă, în vigoare era religia
epocii republicane.De aceea, Capitoliul, ca templu al triadei Jupiter,
Junona și Minerva, avea o pozi ție hegemonic ă asupra celorlalte temple.
Dar în aceast ă atmosfer ă relogioas ă tradi țional ă au fost introdu și diver și
zei antici reînnoi ți și noi divinit ăți.

24 Construc ția Panteonului, tempul consacrat tutuor zeilor, a s prijinit
ideea c ă diferi ți zei nu erau decât alte manifest ări ale unei puteri unice sau
for țe divine. Sub numele generic de cult imperial a fost adoptat cultul
împ ăra ților mor ți și diviniza ți, pe lângă cultul împ ăratului pe via ță ,
Augustus. Pentru a men ține cultul imperial au fost crea ți noi preo ți și
preotese, având titlul de flamen și
flaminica .
La rândul lor, anumite ora șe
au p ăstrat temple ale zeilor
tradi ționali sau au preluat zeii cei
noi, al c ăror cult era practicat de
către preo ți specializa ți: preo ții lui
Isis, ai lui Hercule, ai Cibelei etc. În
zone foarte largi din Germania,
Britania, Gallia, cultul mamelor,
Matres, era foarte adânc
înr ădacinat. Matres protejau
recoltele, fecunditatea și s ănătatea.
Al ți zei specializa ți au fost
protectorii agriculturii. Mitul triadei romane Cere s, Liber și Libera,
provenind din echivalentul ei grecesc (Demeter, Had es, Persefona)
simbolizeaz ă ciclul anual al mor ții și reînvierii cerealelor.

Daco-romanii
Preliminarii
Cu prima jum ătate a secolului al II-lea î.Hr. are loc trecerea c ulturii
dacice spre cultura geto-dac ă <clasic ă>. Aflați deja în cea de-a doua
vârst ă a fierului, epoca Latène , autohtonii ridic ă primele a șez ări de tip
dava . Ele sunt asem ănătoare centrelor protourbane ale cel ților. În secolul
al II-lea î.Hr., când rolul civilizator al cel ților scade pe aceste meleaguri,
în lumea geto-dac ă p ătrund primele elemente de civiliza ție roman ă.

25
Înc ă din secolul lui Pericle , Sofocle îl men ționeaz ă într-o tragedie
pe Charnabon, care domne ște peste ge ți. Alt conduc ător politic și militar
al acestora poate fi considerat acel anonim rex Histriorum , rege al
istrienilor, al autohtonilor de pe malurile Dun ării de Jos. Acest rex se
confrunt ă cu sci ții condu și de Atheas. Șefii militari ai uniunilor tribale din
spa țiul getic sunt confirma ți arheologic prin morminte princiare și
tezaure datate în secolele al IV-lea-al III-lea î.H r.
Mari uniuni de triburi getice sunt raportate și la
tipuri monetare mai importante, emise în secolele a l III-
lea și al II-lea î.Hr. Una dintre aceste uniuni îl are î n
frunte pe Dromichaites, un
basileu al tracilor din secolul
al III-lea, men ționat în izvoare
narative ulterioare. Din acela și
veac este și Zalmodegikos,
men ționat într-un decret histrian. În secolul I
î.Hr. bastarnii sunt alia ții ge ților. Împreun ă
ap ără Histria și celelalte ora șe grece ști vest-
pontice în fa ța unei armate trimise de Roma.
Dup ă victoria asupra romanilor, Burebista este
îndemnat de preotul Deceneu s ă unifice
triburile geto-dacice. Potrivit lui Strabon,
Burebista este un bărbat get . Iordanes, care men ționeaz ă sosirea lui
Deceneu la una din re ședin țele
conduc ătorului militar ce avea s ă
devin ă cel dintâi și cel mai mare
dintre regii din Tracia .
Din punct de vedere politic,
statul lui Burebista era monarhie.
Un autor ca Artemidoros vorbe ște
despre tatuarea sclavilor la ge ți,
ceea ce indic ă faptul c ă dacii aveau
sclavi. Dar, luând în considerare
nivelul evolu ției statale, sclavajul în
Dacia lui Burebista era înc ă un
sclavaj patriarhal. Speciali știi au numit statul lui Burebista stat sclavagist
încep ător , pentru c ă statul se afla abia la începutul dezvolt ării sclavagiste.
Statul lui Burebista se dovede ște efemer. Dup ă moartea
conduc ătorului, el se destram ă în patru, apoi cinci forma țiuni politice.
Cea mai însemnat ă este situat ă în zona Mun ților Sureanu, unde
continuitatea conducerii este reconstruit ă pe temeiul izvoarelor narative și
epigrafice.

26 Cine sunt daco-romanii?
În jurul nucleului organizat de preo ții Deceneu, Comosicus și
Coryllus, cu capitala la Sarmisegetusa Basileion , Decebal reune ște
celelate forma țiuni politice din teritoriile neocupate înc ă de romani. Dacia
redevine un stat mai puternic. Domnia lui Decebal r eprezint ă perioada de
apogeu a procesului istoric pe care Nicolae Iorga î l consider ă prima
sintez ă autohton ă – Regatul dacilor . Influen țele care vor marca existen ța
popula ției din spa țiul carpato-danibiano-pontic
se vor manifesta în trei etape și vor veni din
partea romanilor.
Într-o prim ă faz ă, care ține de la mijlocul
secolului al II-lea î.Hr., pân ă la instituirea celui
de-al doilea triumvirat, aspecte materiale
romane p ătrund în Dacia pe o cale neoficial ă, în
general pa șnic ă. Tot mai intens, schimbul de
produse cu reprezentan ții civiliza ției Romei este
înso țit de o noua preocupare a autohtonilor –
tezaurizarea denarilor republicani de argint.
A doua etap ă a lungului proces istoric de p ătrundere a elementelor
civiliza ției romane în spa țiul daco-moesic începe în jurul anului 43 d.Hr.
și se încheie în timpul împ ăratului Vespasian. Al ături de rela țiile pa șnice,
de colaborare economic ă, se extind cele politice și militare. Expedi țiile
ini țiate sub acela și conduc ător al Romei, împotriva lui Dapyx, Dicomes și
Zyraxes, ilustreaz ă al doilea mod de manifestare politico-militar ă amintit.
Perioada anilor 69-106 d.Hr., pentru autohtonii din dreapta
Dun ării, este o etap ă care suprapune primele decenii din opera de
romanizare oficial ă (Nicolae Iorga), în cadrul c ăreia ge ții din Dacia
scitic ă înva ță limba latin ă și se fac romani (cum scrie Vasile Pârvan). Noi
elemnte de via ță material ă și spiritual ă roman ă p ătrund, concomitent, în
stânga Dun ării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizar ea scrierii cu
alfabet latin, de c ătre o minoritate foarte firav ă a societ ății dacice , care
cuprinde preo țimea, func ționarii cancelariei regale, constructorii, șefii de
atleiere ( M.B ărbulescu). În anul 106 începe ultima etap ă, decisiv ă, de
pătrundere a civiliza ției romane în Dacia, îndeosebi în teritoriile cucer ite
de Traian.
În urma mai multor conflicte miliare, cele mai impo rtante fiind în
timpul r ăzboaielor traiane (101-102, 105-106), regatul dac a fost cucerit.
În anul 106, o mare parte din teritoriul s ău a fost transformat ă în
provincie roman ă. Procesul de romanizare început de la primele cont acte
cu lumea roman ă s-a accentuat, retragerea st ăpânirii romane (271-175)
lăsând în urm ă o popula ție ireversibil romanizat ă – daco-romanii.
Înc ă din epoca principatului, pretutindeni unde teritor iile sunt
transformate în provincii, statul roman propag ă o civiliza ție în esen ță

27 urban ă. Urbanismul reprezint ă o tr ăsătur ă a noului mod de organizare a
societa ților din spa țiile incluse în sitemul administrativ al Romei. Dup ă ce
Vespasian instaleaz ă unita ți auxiliare, în
j
jurul acestora apar propriile a șez ări civile, canabae , vici . Noile comunita ți
au caracter dublu: civitates/canabae . Epigrafic, cel mai bine documentat
este, în aceast ă privin ță , Troesmis , care, dup ă ce legiunea aV-a
Macedonia este dus ă la Potaissa, devine municipiu. Un alt ora ș din
Moesia Inferior , Tropaeum Traiani , tot municipiu, este la origine o
așezare civil ă. Sub împ ăratul cuceritor, este întemeiat un singur ora ș –
Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa . Ulterior, Marcus
Aurelius organizaz ă Apullum ca municipiu.

Impactul asupra autohtonilor
Anterior cuceririi spa țiului daco-moesic, autohtonii împrumut ă
aspecte spirituale și de via ță de sorginte roman ă. Acestea sunt lesne de
urm ărit în arhitectur ă, armament, ceramic ă, instrumente medicale și
monetare, obiecte de podoab ă și de cult, vase de sticl ă, ritualuri, scriere.
Adoptarea modului de via ță roman dup ă
cucerirea treptat ă a unor p ărți ale spa țiului daco-
moesic este u șor de demonstrat. Îmbr ăcămintea și
înc ălță mintea din Imperiu, noile îndeletniciri ale
autohtonilor, constituie dovezi în acest sens.
Acela și nou mod de via ță este ilustrat de existen ța
unor necropole birituale, altare și alte monumente
funerare, sacofage din piatr ă.

28 Pe m ăsur ă ce civiliza ția roman ă p ătrunde în toate domeniile de
activitate dintr-o provincie, autohtonii înva ță limba latin ă și uit ă propriul
idiom. Micile inscrip ții latinești dovedesc preponderen ța absolut ă a
limbii oficiale. Într-adev ăr, latina este limba administra ției și justi ției, a
armatei și a veteranilor, a comer țului și fiscului. Este utilizat ă de
coloni știi adu și ex toto orbe Romano . Cu timpul este înv ățat ă și de daci,
ini țial, de c ătre cei tineri, înrola ți în unita țile ala și cohors de pe limes- ul
danubian.
La Drobeta și în alte vechi a șez ări dacice devenite centre urbane
înfloritoare dup ă triumful antonin, inscrip țiile latine ști confirm ă existen ța
unor autohtoni care adopt ă cognome, credin țe și obiceiuri romane. Unii
pătrund în noua elit ă social ă. Intergrarea autohtonilor în amplul proces de
întrep ătrundere cultural ă și etno-lingvistic ă desfa șurat în Dacia și Moesia
sub st ăpânire roman ă explic ă persisten ța în limba român ă a unor cuvinte
pre-latine. Aceste cuvinte alc ătuiesc substratul dacomoesic, care asigur ă
limbii române un caracter individual mai pronu țat între celelate limbi.

Cre știnismul sau rena ștera spiritual ă
Înc ă din primele ei etape, sinteza româneasc ă cuprinde un aspect
spiritual semnificativ: trecerea de la credin ța p ăgân ă la o nou ă religie,
cre știnismul. Vasile Pârvan afirm ă referitor la rolul cre știnismului:
“Începuturile cre știnismului nord-danubian, independent de poporul la
care s-a dezvoltat, prezint ă, atât ca fenomen de istorie cultural ă cât și ca
metod ă de cercetare, cea mai deplin ă analogie cu chestiunea originilor
na țiunii noastre.”
Iar Nicolae Iorga în lucrarea Locul românilor în istoria
universal ă: “În domeniul spiritual exist ă o sintez ă religioas ă al ături de
cea a limbii.”
Astfel, atât în Dacia, cât și în Moesia, ca de altfel în majoritatea
provinciilor romane, obiectele paleocre știne din secolele al II-lea și al III-
lea d.Hr. sunt rare. Explica ția e simpl ă: pentru a evita persecu țiile puse la
cale de autorit ățile imperiale, cre știnii din perioada respectiv ă î și
manifest ă credin ța cu precau ție. Vreme îndelungat ă, ei apeleaz ă la
simboluri din mitologia greco-roman ă. Între acestea, delfinul, care
“transport ă mor ții în insulele fericite” și “preînchipuie pe Iisus
Christos” ,cel ce “duce spre limanul mânturii corabia Sa”. Tridentul care
str ăpunge delfinul și ,asemenea crucii, mai târziu, este “instrumentul
mântuirii credincio șilor” . Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea
al erei cre știne, apar pe un coronament de altar funerar de la Poatissa.
O perioad ă propice propag ării monoteismului cre știn în provinciile
romane din spa țiul carpato-dun ărean coincide cu domnia împ ăratului
Severus Alexander (222-235), un spirit tolerant și sincretist. Este perioada
în care apar obiecte paleocre știne care îl simbolizeaz ă pe Iisus. Acela și

29 obiect este prev ăzut cu acristihul IXOYC , însemnând în limba grac ă pe ște ,
care atest ă înlocuirea, în simbolistica cre știn ă, a delfinului.
Urmeaz ă o lung ă perioad ă de reprimare a cre știnilor. Ini țiat ă de
împ ăratul Decius, ea atinge punctual culminant în timpu l domniei lui
Diocle țian. Se p ăstreaz ă inscrip ții cu martiri la Axiopolis, Niculi țel și
Halmyris.
În anul 313, împ ăra ții Constantin cel Mare și Licinnus acord ă
libertate de cult cre știnismului, dar accept ă și cultul p ăgân. Interzicerea
cultelor p ăgâne este urmat ă de înfiin țarea Bisericii Cre știne, la Dun ărea
de Jos. Noua organizare bisericeasc ă se extinde în secolele al IV-lea pân ă
în al VI-lea, la Sucidava, la Dobeta-Theodora și în alte centre recucerite
de Iustinianus și de urma șii s ăi.

Romani și migratori în Dacia: a doua asimilare
Dup ă retagerea aurelian ă, în afara hotarelor imperiului r ămâne un
prim grup de popula ție romanic ă. Ace știa sunt f ăuritorii unei noi entita ți
etno-lingvistice și culturale, romanitatea nord-dun ărean ă. În stânga
fluviului, a șadar, viața continu ă dup ă încetarea autorit ății
imperiale.Ruptura de întreg este numai de natur ă politico-administrativ ă.
Leg ăturile îndeosebi comerciale, dar și cele spirituale cu locuitorii
romaniza ți din dreapta Dun ării sunt dovedite arheologic, epigrafic și
numismatic. Între secolele al III-lea și al IV-lea, în acest spa țiu sunt
atestate mai multe culturi. Este o realitate polietnic ă. La formarea ei
contribuie influen țele romanice, dacice, sarmatice, nord-pontice și
germanice. În secolul al VI-lea are loc migra ția slavilor, care trec prin
Moldova, ajungând în Câmpia Român ă, în Vla șca – țara românilor .
Pretutindeni se întâlne ște o cultur ă material ă de factur ă romanic ă
relativ uniformizat ă. Pe acest temei, sunt asimila ți de c ătre romanici, mult
mai mult numero și. În schimb, sclavii îmbog ățesc vocabularul
băș tina șilor cu termeni referitori la institu ții, via ță religioas ă, hidronimie,
toponimie, forme de habitat, via ță economic ă.

Aspecte de limb ă
Istoria unui popor, pentru a putea fi în țeleas ă, trebuie privit ă prin
unghiul, mai închis sau mai deshis, al limbii. Cara cterul deschis sau
restrictiv al limbii se datoreaz ă gradului de cunoa ștere pe care îl de țin
lingvi știi referitor la vocabularul și structura gramatical ă a respectivului
idiom. O istorie a limbii urm ăre ște schimb ările lingvistice care au loc de-
a lungul evolu ției în timp a sistemului de semne grafice.
Limba român ă a luat na ștere în urma unui proces îndelungat și
complex,odat ă cu formarea poporului roman. Poporul și limba român ă s-
au constituit pe parcursul câtorva secole, în urma contactelor culturale și
economice pe care popula ția autohton ă le-a avut cu popula ția latin ă și

30 apoi prin colonizarea și romanizarea provinciilor carpato-dun ărene. În
contextual coloniz ării Daciei de c ătre romani, se poate vorbi de influen țe
reciproce între cele dou ă componente ale civiliza ției daco-romane, iar
istoricii sunt ast ăzi în m ăsur ă s ă eviden țieze aceste influen țe. Nu trebuie,
îns ă, negllijat ă importan ța elemntului etnic de baz ă – daco-getii – pentru
că exist ă dovezi c ă, înainte ca o știle romane s ă ajung ă la Dun ăre,
popula ția autohton ă avea o civiliza ție avansat ă.
Perioada de romanizare nu a început la o dat ă fix ă și nici nu se
poate spune cu exactitate perioada în care limba la tin ă î și întrerupe
influen țele. Cercet ătorii au descoperit c ă limba și cultura roman ă
începuser ă s ă p ătrund ă în Dacia cu aproximativ dou ă secole înaintea
coloniz ării, fiind atestat ă folosirea de autohtoni a alfabetului latin și
cunoa șterea într-o oarecare m ăsur ă a limbii latine; exist ă, de asemenea,
dovezi c ă romanizarea a continuat și dup ă retragerea oficial ă a st ăpânirii
romane.
Băș tinașii daco-ge ți, sub raport lingvistic au fost în marea lor
majoritate asimila ți în decurs de 17 decenii de st ăpânire roman ă efectiv ă.
La începutul st ăpânirii romane exista bilingvism: în rela țiiile oficiale,
dacii foloseau limba latin ă, iar în familie limba dac ă. Pe m ăsur ă ce
domina ția roman ă se consolida și se înmul țeau c ăsătoriile mixte, limba
latin ă se r ăspânde ște, încât a doua genera ție și cea de-a treia și-au însu șit-
o prefect. Procesul etno-cultural și procesul etno-lingvistic s-au desf ăș urat
într-un strâns paralelism.
Limba român ă este limba latin ă vorbit ă în mod neîntrerupt în
partea oriental ă a imperiului roman, cuprinzând provinciile dun ărene
romanizate (Dacia, Pannonia de Sus, Dardania, Moesi a superioar ă și
inferioar ă), din momentul p ătrunderii limbii latine în aceste provincii și
pân ă în zilele noastre. Aceasta limb ă a suferit, îns ă, transform ări
neîncetate, atât prin evolu ția ei normal ă, cât și prin influen ța exercitata de
limbile cu care a intrat în contact.
Referitor la teritoriul de formare, limba român ă s-a dezvoltat pe o
larg ă baz ă teritorial ă romanizat ă, cuprinzând provincia Dacia nord-
dun ărean ă propriu-zis ă, precum și zona sud-dun ărean ă învecinat ă
fluviului, Dobrogea, provinciile romanizate ce au s tat întotdeauna în
strâns contact, atât administrativ cât și commercial cu Dacia – Panonnia și
Dardania. Se dezvolt ă astfel, o limb ă care sufer ă anumite modific ări. Ea
este adaptat ă și u șor transformat ă, rezultatul concretizându-se în latina
dun ărean ă. Aceasta, împreun ă cu limba vorbit ă pe coasta Dalma ției, face
parte din grupul oriental al limbilor romanice.
Limba român ă face parte din grupul lingvistic apenino-balcanic,
dimpreun ă cu dalmata, albaneza și dialectele italice centrale și
meridionale (abruzzez și pugliez). Printre tr ăsăturile comune ale acestui
grup, care nu sunt simple paralelisme, sunt de amin tit:

31 • păstrarea lui ŭ latin în român ă, în dialectele iatalice de sud și
în sard ă: rom . Furc ă / sard. furca ; pe când în celelate limbi
romanice ŭ a trecut la o;
• conservarea surdit ății oclusivelor p, t, k și a semivocalei s:
rom . C ăpastru , roat ă / sp. cabestro, rueda / It. capestro,
rota ;
Exist ă astfel, în dialectele italiene și în român ă o serie de expresii
aseman ătoare, precum și cuvinte ce nu apar în celelalte limbi:
1) în rom., it., sard ă, corsic ă – acus ;
2) În rom. și sard ă. – haedus ;
3) cea ță confirm ă existen ța în român ă a lui caecus
Lista poate continua. Importante sunt îns ă concordan țele în
vocabular între sard ă și român ă: frig , pătrunde , rou ă. Treizeci de cuvinte
sunt atestate în român ă din domeniul pastoral și agricol, cuvinte care se
reg ăsesc și în limbile meridionale.
Limba român ă are la baz ă latina popular ă, latina vulgar ă, privit ă ca
limb ă de conversa ție a maselor. Termenul de latin ă vorbit ă este mai
indicat. Ace ști termeni definesc limba conversa ției, care variaz ă ca to ,
dup ă nivelul social al interlocutorului. Fiecare persoa n ă vorbe ște într-un
anumit mod. Aceste varia ții intereseaz ă nu numai vocabularul, dar și
sintaxa limbii vorbite. Limba româna d ă dovad ă de conservatorism,
rămânând fidel ă structurilor mo ștenite în perioada de st ăpânire oficial ă. În
acest sens, cre știnismul are un rol foarte important pentru c ă religia
trebuia propov ăduită într-un idiom în țeles de marea mas ă a popula ției.
Exist ă o periad ă când se pun la dispozi ția miilor de credincio și texte
scrise ad usum vulgi .
Sistemul fonologic al latinei clasice este simplifi cat, în latina
vulgar ă neexistând deosebiri de cantitate între vocale, d iftongii ae și au
se monoftongheaz ă, vocalele neaccentuate se modific ă sau dispar, ca și
consoanele finale. Spre deosebire de limba latin ă, româna cunoa ște
acentul liber, cel de intensitate având valoare fon ologic ă în omonimie.
Sistemul vocalic al limbii române comport ă 7 timbre vocalice aranjate în
triunghi: seria anterioar ă nelabial ă, i, e, seria mediana nelabial ă, î, ă și
seria postlabial ă, u, o. În vârful triunghiului st ă litera a.
În limba latin ă vocalele sunt lungite prin compensa ție. Fenomenul
nu se produce în român ă, italian ă, spaniol ă și portughez ă. Lungirea
vocalei se produce înaintea lui gn .
Crucem > rom. Cruce; > alb. Kryqë; > dial.it. kr /uni01D8ci
Gula > rom . gura; > sard . bula; > cos. gula
Lupus > rom. lup; > magl. lupu
Evolu ția limbii presupune acceptarea confuziilor dintre e și i,
comidi=comedi . Confuzia dintre -b- și -v- :

32 clavem > cheie, grevis > greu, nivem > nea, nubilus > nor. Falsele
regresiuni b scris în locul lui v, constituie simple fapte de grafie.
Betacismul este atestat începând cu anul 159 d.Hr., iar în se colul al
II-lea este un fapt frecvent. Trecerea este atestat ă în inscrip ții și în limbile
romanice dup ă l și r, și atunci când b din silaba urm ătoare a asimilat pe v
din silaba precedent ă: larba = larva, verbex = vervex, berba = verba.
Dac ă în latin ă existau, conform lui Pliniu, trei tipuri de l, limba român ă l
ini țial a fost conservat: lân ă < lana, lemn < lignum, loc < locus, lun ă <
luna.
Grupul lat. ct e reprezentat în român ă prin pt : cuptor < coctorius,
drept < directus, fapt < factum. Fenomenul se explic ă prin aceea c ă
grupul ct nu a fost stabilit în nicio limb ă romanic ă.
• cs –s ;dr – r; gn – mn: ligna – leuna; pignus – pum n
Miel prezint ă ni ște dificulta ți de explicare prin agnellus . Dispari ția
lui a ini țial ; m trbuie explicat prin existen ța unui n anterior, iar mn < gn .
N blocheaz ă diftongarea lui e, rezultând c ăderea lui n.
Rotacismul const ă în transformarea lui n intervocalic în r în
cuvintele de origine latin ă, fiind considerat un fenomen regional în
regres.Dup ă exercitarea influen ței slave n intervolcaic este tratat ca
imploziv. Este considerat c ă acest fenomen anteromânesc, produs la
contactul dintre latina dun ărean ă cu idiomul dacic: solem > soare, mola >
moar ă;
Evolu ții fonetice
Datorit ă izol ării, evolu ția fonetic ă a românei este diferit ă de cea a
celoralte limbi romanice, dar seam ănă întrucâtva cu cea italian ă, de
exemplu prin evolu ția grup ării [kl] (în lat. clarus > rom. chiar , ital.
chiaro ) și cea dalmat ă, de exemplu prin evolu ția grup ării [gn] în [mn]
(lat. cognatus > rom. cumnat , dalm. comnut ).
Principalele schimb ări fonetice constau în:
• apari ția diftongilor vocalelor e, i, o:
lat. cera > rom. cear ă
lat. sole > rom. soare
• iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarb ă
• consoanele velare [k] , [g] → consoane labiale [p] , [b] , [m]
lat. octo > rom. opt

33 lat. lingua > rom. limb ă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coaps ă
• rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer
• consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizeaz ă în [dz] / [z] și [i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. ține
Româna este singura limb ă romanic ă important ă care înc ă
păstreaz ă fonemul /h/ . În spaniola din America Latin ă, <j> se pronun ță
[h] , dar acest lucru nu se datoreaz ă conserv ării fonemului, ci este o
evolu ția ulterioar ă form ării limbii spaniole (fonemul original castilian
este /x/ ). În câteva dialecte ale portughezei, func ție de fonemele al ăturate,
<r> se pronun ță [h] , dar, la fel, se pare c ă fonemul original ar fi fost <r> .
În aceste dialecte, <r> corespunde la dou ă foneme, [r] și respectiv [h] .
Privire de amsamblu asupra inova țiilor limbii române
• Sincoparea vocalelor neaccentuate: angulus > rom . unghi;
caldus > rom . cald; domnus > rom . domn ;
• Diftongul ae se pronunță e: edus < haedus; rom. ied ;
• Grupul nct se reduce la nt: sanctus < santus < sânt < sfânt ;
• Trecerea lui v la b: albeus < alveus < rom . albie, verbex <
vervex < berbec ;
• Dispari ția consoanelor finale -r-, -s și -t : frate < frater ( rom .
frate), aunculu < avunculus ( rom . unchi)
• Trecerea substantivelor neutre la masculine: corpus, fatus ;
Din punctul de vedere al morfologiei se manifest ă tendin ța de
simplificare.
În ceea ce prive ște substantivul, cele cinci declin ări se reduc la trei.
La nivelul genului tendin ța latinei este de a elimina neutrul, absorbit de
maasculin sau feminine. Categoria neutrului a fost conservat ă doar de
român ă și de italian ă. Num ărul exist ă sub dou ă forme.
• Sunt o serie de nume care au la singular form ă de plural și
cărora li s-a ref ăcut ulterior, în român ă o form ă de singural:

34 funingne < fuliginem ( sg . funigin ă); ghinde < glandem ( sg .
ghind ă); grindine < grandinem ( sg . grindin ă)
• Pluralia tantuum: sunt în limba latin ă, nume cu o form ă de
plural, c ărora li s-a ref ăcut în român ă o form ă de singular:
ma țe<mattia (sg. ma ț); nun ți < nup țiae ( sg . nunt ă).
Cazul în limba român ă p ăstreaz ă stuctura din limba latin ă:
nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ. Nu se mai reg ăse ște, îns ă,
abalitvul, care era cazul complementelor circumstan țiale. În genere,
româna a pierdut flexiunea nominal ă. Adjectivul, dar mai ales numeralul
și pronumele au fundament latin.

Pronumele:
• eu < ego, eo este atestat în limba latin ă vulgar ă;
• mie < mi; mine < mene; noi < nos; nou ă < nobis;
• ele < illae; lui < illui; și < sibi; mea < mea; t ău < teus;
vostru < voster;
• care < qualis; ce < quid; alt < alter; nimeni < nem inem;
unul < unus
Numeralul:
Latin ẳ Român ă Francez ă Spaniol ă Italian ă
unus unu un-une uno un(o)
primus primul premier primero primo
mille mie mille mil mille
La nivelul vrebului s-au p ăstrat cele 4 conjugari, dar s-au produs
schimb ări în structura modurilor și timpurilor.
Adverbul:
• apoi < lat . ad-post; azi < lat. hac die; când < lat . quando;
nu < lat. non; unde < lat . unde
Prepozi ția:
• a < lat. ad ; cătr ă < lat. contra ; cu < lat. cum ; prin < lat. per-
in ; spre < lat. sper

35 Un statut aparte au dubletele etimologice. Termenul are dou ă
accep țiuni: una care se refer ă la o perche de cuvinte provenind din
acela și etimon, dintre care unul mo ștenit, iar cel ălat este împrumutat
direct din latin ă sau prin intermediul limbilor romanice, și o accep țiune
mai larg ă, pereche de cuvinte cu acela și etimon, având aceea și origine
imediat ă sau mai îndep ărtat ă.
• lat . directus > drept ~ direct ( it . dritto ~ diretto)
• lat . magister > m ăiestru dar cu sensul de maistru din germ.
Meister sau me șter < magh . mester sau magistru < lat .
magister, germ . Magister .
Vocabularul
Fondul latin al limbii române alc ătuie ște elementul de baz ă al
vocabularului limbii. Astfel, din 1000-1500 de cuvi nte, făcând parte din
fondul lexical de baz ă al limbii române, 60% sunt de origine latin ă și 20%
de sorginte slav ă.
M.Bartoldi a demonstrat c ă reparti ția termenilor de origine latin ă
din vocabularul limbilor romanice se explic ă prin configura ția geografic ă
a României și prin rela țiile de natur ă economic ă și politic ă dintre
provinciile romanizate, cuvintele fiind repartizate în arii izolate.
Aplicând principiile goegrafiei lingvistice s-a dem onstrat care au
fost centrele romanice de iarda ției de unde au pornit inova ții de
vocabular. Un astfel de centru se g ăsea în Italia și a șa se explic ă
inova țiile importante la nivelul lexemelor.
Limba român ă are în componen ță elemente din toate limbile cu
care a intrat în contact. La nivelul substratului, stratului și adstratului
amintim:
• 10 cuvinte de origine traco-dac ă: abur, barz ă, brad, a se
bucura, buz ă, căciul ă, copac, mo ș, vatr ă, viezure.
• 10 cuvinte de origine latin ă: a avea, bun, cas ă, a face, a fi,
lege, ochi, om, timp, via ță .
• 10 cuvinte de origine slav ă: ceas, a citi, dragoste, a iubi,
munc ă, prieten, prost, a sfâr și, a tr ăi, vorb ă
• 10 cuvinte de origine maghiar ă: chin, fel, gând, hotar, a
întâlni, marf ă, neam, ora ș, seam ă, vam ă.
• 10 cuvinte de origine german ă: cartof, maistru, pantof,
spital, șpri ț, ștrand, șurub, turn, vacs, vat ă.

36 • 10 cuvinte de origine rus ă: bor ș, bri șcă, divizie, mojic,
poli ție, scripc ă, spirt, steag, țar, votc ă
• 10 cuvinte de origine francez ă: adres ă, a angaja, bijutier,
co șmar, curaj, dans, deja, ghinion, machiaj, șofer.
• 10 cuvinte de orgine italian ă: bancnot ă, camer ă,
capodoper ă, cont, cortin ă, a costa, gelozie, maestru, pia ță ,
strad ă.
O analiz ă pertinent ă a unei limbi nu se poate încheia f ără a
men ționa primele cuvinte din limba respectiv ă.
Doi cronicari bizantini, Teofan M ărturisitorul din secolul VI și
Teofilact din Symocatta (secolul VII) amintesc faim osul episod al
expedi ției militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele de
(re)torna, (torna,) fratre . Exist ă numeroase edi ții și comentarii ale acestor
pasaje care spulber ă mitul lipsei de documente istorice ale limbii româ ne
vechi. Poate cea mai remarcabil ă trimitere va r ămâne Patrologiae cursus
completus . Series graeca , vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP
Migne.

37

TORNA, TORNA, FRATRE!

Umanismul european și umanismul românesc

Umanismul (franceza -Humanisme, latin ă-Humanus-Omenesc) este
mi șcarea socio-cultural ă a Rena șterii ap ărut ă în Italia în secolul al XIV-lea.
Evolu ția acesteia va cuprinde și secolele XV-lea și XVI-lea. În Ță rile Române,
acest fenomen apare de-abia în secolul al XVII-lea.
Tr ăsăturile umanismului:
• așaza în centrul preocup ărilor sale omul („ omul este m ăsura tuturor
lucrurilor ”);
• încrederea în ra țiune;
• admira ția fa ță de antichitatea greco-latin ă;
• natura este considerat ă un model de art ă;
• anticlericalismul;
• prezentarea omului multilateral;
• libertatea, demnitatea fiin ței umane.
La r ăspândirea umanismului au contribuit trei elemente: inventarea
tiparului, modific ări în con ținutul înv ăță mântului și apari ția scrierilor în limbile
na ționale.
Johanes Guttenberg este deseori creditat ca fiin d inventatorul presei
pentru tipar, în 1545. Dar nici tiparul, nici liter ele mobile nu au fost inventate de
Guttenberg, și nici el nu a fost acela care a tip ărit prima carte, ci chinezii, îns ă au
prezentat metoda mult mai târziu.
Cu toate c ă nu Guttenberg a fost cel care a inventat tiparul, experimentele
sale au f ăcut tip ărirea mult mai practic ă. A folosit matri țe de tip nisip pentru a
turna caracterele și a schimbat presele cu forme t ăiate din lemn pentru a tip ări
literele pe pagin ă. A inventat caracterele mobile pentru lumea vestic ă. Metoda lui
Guttenberg ce utiliza literele mobile a rezistat ap roape cinci secole neschimbat ă.
Ast ăzi este cel mai celebru tipograf din toate timpuril e.
Pe teritoriul ță rii noastre, umanismul se dezvolt ă destul de târziu (secolul
al XVII-lea), odat ă cu apari ția primilor c ărturari cunosc ători ai antichit ății,a
limbilor greac ă, slavon ă și latin ă. Mai întâi s-a manifestat în Transilvania,
datorit ă condi țiilor economice mai favorabile și leg ăturilor politice și culturale
cu Italia, patria Rena șterii. În secolul al XVII-lea și la începutul secolului al
XVIII-lea, tendin țe umaniste se afirm /uni01CE în opera unor c ărturari moldoveni,
munteni, transilv ăneni, precum Miron Costin, Ion Neculce, stolnicul C onstantin
Cantacuzino, mitropolitul Dosoftei, Nicolae Milescu , Dimitrie Cantemir etc.

38 Tendin țele umaniste s-au cristalizat îndeosebi în jurul te oriei originii
române, a unit ății de neam și de limb ă a românilor, teorie strâns legat ă de lupta
de eliberare de sub jugul str ăin.
O caracteristic ă a umanismului românesc consta în renun țarea la scrierea
în limba slavon ă și înlocuirea acesteia în mod treptat cu limba roman ă în
administra ție, cronici domne ști, c ărți biserice ști.
Reprezentan ții umanismului românesc sunt cei care sus țin în operele lor
idei fundamentale ale culturii române ști:
• originea latin ă a poporului și a limbii române;
• continuitatea existen ței acestui popor pe teritoriul românesc;
• unitatea tuturor românilor din provinciile române ști;
• rolul civilizator al tip ăriturilor;
• for ța educativ ă a istoriei;
• credin ța în adev ăr și documente;
• dorin ța de a salva oamenii de ignoran ță .
În Apus, tiparul s-a introdus înc ă din sec.al XIV-lea. C ălug ărul sârb
Macarie a adus și la noi tiparul, dar, din p ăcate, au fost publicate ani
îndelunga ți numai lucr ări în limba slavon ă, niciuna în limba român ă. Lucru
aproape de necrezut, dar, de și a existat tipografie în Țara Româneasc ă, totu și
nu s-a
tip ărit nici o carte în limba român ă, pân ă în anul 1640, când apare Pravila de
la Govora a lui Matei Basarab.
Impulsul pentru scrierea în limba român ă a fost dat în Ardeal sub
influen ța luteran ă și calvin ă în secolul al XVI-lea. Ace știa, pentru a câ știga
pe românii ardeleni la religia lor, au tip ărit un șir de c ărți religioase în
române ște. Aceste c ărți au meritul de a fi o prim ă încercare de introducere a
limbii române în biseric ă.
În secolul al XVII-lea apar în Ță rile Române figuri proeminente de
voievozi (Matei Basarab, Vasile Lupu, C. Brâncovean u, Șerban
Cantacuzino) sub domnia c ărora au început s ă se tip ăreasc ă c ărți biserice ști,
din nefericire majoritatea numai în limba slavon ă sau greac ă. Au ap ărut în
Ță rile Române și arhierei mai lumina ți, ca Varlaam, Dosoftei, Veniamin
Costache, Antim Ivireanu, care încep s ă tip ăreasc ă atât în slavone ște, cât și în
române ște c ărți religioase. C ărțile erau îns ă pu ține la num ăr, iar cele
române ști erau scrise tot cu litere str ăine, chirilice. Ele ajungeau s ă fie citite
numai de un num ăr limitat de fii de boieri, în bisericile ortodoxe folosindu-se
în continuare exclusiv limba slavon ă. În aceste biserici limba slavon ă s-a
utilizat în mod oficial pân ă în secolul al XIX-lea.

39 Nicolaus Olahus

Unul dintre primii umani ști de origine român ă a fost Nicolaus Olahus, un
important om de cultur ă, care a activat în Regatul Ungariei.
S-a n ăscut la 10 ianuarie 1493 în ora șul Sibiu, ca fiu al lui Stoian sau
Ștefan, descendent din Dr ăcule știi munteni. Înv ăță tura a început-o la Sibiu și a
continuat-o la Școala Capitular ă din Oradea, cea mai vestit ă școala din
Transilvania din acel timp, cu limba de predare lat ina. Învata bine limba elina și
între ține coresponden ță în latine ște cu marii umani ști ai vremii, în primul rând
cu Erasmus de Rotterdam, supranumit și prin țul umani știlor.
În calitate de episcop de Strigoniu și primat al Ungariei (titluri ob ținute în
1553), ac țiunea lui a fost îndreptat ă împotriva reformei care amenin ța biserica
oficial ă catolic ă, dar și a promov ării înv ăță mântului superior dup ă sistemul
umanist.
Opera lui Nicolaus Olahus se compune din lucr ări teologice, istorice,
poezii și scrisori. Importante pentru literatura româneasc ă sunt în primul rând
scrierile istorice, Hungaria , Atilla și un Chronicon în care a însemnat
evenimentele timpului s ău începând cu încoronarea lui Matei Corvin (1458) și
terminând cu încoronarea lui Ferdinand (1551).
Hungaria , scris ă la Bruxelles între 1536 și 1537, este un tablou
geografico-etnografic al Panoniei , cuprinzând și date despre Țara Româneasc ă,
Moldova și Transilvania mai ales în capitolul XII: De Hungaria
Transtibiscana .
Olahus este primul care afirm ă descenden ța roman ă a poporului român și
a limbii lui de ba știn ă, odat ă cu unitatea etnic ă, atunci când scrie, în cartea sa,
Hungaria : „ Moldovenii au aceea și limb ă, obiceiuri și religie ca și muntenii; se
deosebesc îns ă întrucâtva numai prin îmbr ăcăminte. Ei se țin mai de seam ă și
mai de isprav ă decât muntenii […]. Limba lor și a celorlal ți români a fost
cândva româna, ca unii ce sunt colonii de romani. Î n vremea noastr ă limba lor
se deosebe ște foarte mult de aceea; cu toate acestea, multe di n cuvintele lor pot
fi în țelese de latini.”
Țara Româneasc ă sau Valahia î și trage numele de la generalul roman
Flaccus (a șa sus ține, între al ții, istoricul german Leunclavius) și este „un ținut
șes, lipsit de ape” .
Atât prin na ștere cât și prin cultur ă, Nicolaus Olahus avea spirit latin.

Scrisoarea lui Neac șu din Câmpulung

În anul 1521, la Câmpulung Muscel, vechea capital ă a Țarii
Române ști, a fost redactat primul document scris, compact și unitar, din
câte sunt cunoscute pâna ast ăzi în limba român ă, Scrisoarea lui Neac șu
ot Dlagopole.

40 Scrisoarea informeaz ă pe Johannes Benkner, judele Bra șovului,
despre o invazie turceasc ă asupra Ardealului și Ță rii Române ști ce tocmai
se preg ătea la sudul Dun ării.
Clar ă, concis ă, cursiv ă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea
boierului Neac șu este datorat ă și elementelor latine. Fondul latin, arat ă
lingvi știi care se ocup ă cu statistica, reprezint ă 92,31 %, cu o frecven ță
absolut ă de 89,47 %. Se mai constat ă c ă, din cele 112 unit ăți ale textului,
67 de cuvinte de origine latin ă pot fi aflate și în alte 7 limbi neolatine.
Concluzia este c ă limba român ă, la momentul apari ției ei în scris, era pe
deplin și de mult ă vreme participant ă la panromanismul european.
Ca multe alte documente privind istoria culturii n a ționale,
Scrisoarea lui Neac șu a fost descoperit ă de neobositul Nicolae Iorga, la
începutul secolului nostru, în Arhivele Bra șovului. Actul de na ștere al
limbii române scrise are, prin chiar con ținutul s ău, o valoare deosebit de
semnificativ ă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul
veacurilor. Indirect, în planul strict al culturii și în general al vie ții
spirituale de care fenomenul limbii este atât de in tim legat, evenimentul
consemnat aici explic ă totodata și cauza pentru care cuvântul românesc
scris a ap ărut relativ atât de târziu.
Spre deosebire de primele documente ale altor limb i, cum ar fi spre
exemplu Cartea capuana pentru limba italian ă, sau Jur ămintele de la
Strassburg pentru cea francez ă, texte mult îndep ărtate de limba vorbit ă,
precum și în timp, limba scrisorii lui Neac șu este foarte pu țin deosebit ă
de româna vorbit ă astazi. Excep ție fac numai formulele de introducere și
de încheiere, cerute de protocol în slavone ște, îns ă deloc interesante din
punctul de vedere al mesajului ce trebuia transmis.
Formula „I pak” ( = și, și iara și, din nou, de asemeni) este utilizat ă
aici cam în felul latinescului idem , dar și în lipsa semnelor de punctua ție,
pentru marcarea începutului fiec ărei fraze din cele 7 care compun
epistola. Textul prezint ă totu și câteva caracteristici specifice limbii de la
începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxi liar au la persoana a
III-a singular a perfectului compus: „au e șit” , „se-au dus”, „mi-au
spus”, „au v ăzut”, „au dat”; „aimintrea” , forma veche și popular ă a lui
„altminteri” , provenit ă din latinescul alius + mentem ; „corabii”
păstreaz ă pe a, ceea ce înseamn ă c ă în secolul XVI nu era extins ă
alternan ța morfologic ă a. Articolul proclitic la genitiv-dativ ,,de” , în loc
de „de la” , „ de boiari” , „ de genere -miiu ”; notarea lui u final în „cumu”
(= ca); popularul muntenesc „miu” , în loc de „meu” , de fapt pronun țat și
ast ăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, „ mieu” : „genere-
miiu”, „mai mare-miu” .

41 Tetraevanghelierul și diaconul Coresi
Coresi, cunoscut și drept diaconul Coresi, a fost un tipograf de
origine elen ă care a activat mai întâi la Târgovi ște, iar apoi la Bra șov,
unde i s-a oferit posibilitatea de a scrie nu doar în limba slavon ă, ci și în
limba român ă, fapt imposibil la vremea respectiv ă în Muntenia, din cauza
opozi ției Mitropoliei Ungrovlahiei.
Încurajat de patriciatul ceta ții Bra șovului, în frunte cu judele
Bra șovului, Johannes Benkner, acela și care coresponda cu Nec șu din
Câmpulung, sau poate fiul s ău (lucrurile nu sunt prea sigure, dar,
magistratura se mo ștenea adesea din tat ă în fiu), Coresi va tip ări aici, între
1559 și 1583, nou ă c ărți române ști: Întrebare cre știneasc ă,
Evanghelierul, Praxiul, Cazania I, Molivtelnicul, P saltirea,
Liturghierul, Cazania a II-a, Pravila Sf. Apostoli și dou ă slavone ști –
Octoihul mic, Evangheliarul . Va activa îns ă, în acela și timp și la
Târgovi ște, unde tip ăre ște mai mult în slavon ă, între altele un
Triodpenticostar . La lista de mai sus se adaug ă o Psaltire slavo-român ă,
imprimat ă la Bra șov în 1557. Aici, în epilogul acestei ultime c ărți, se afl ă
una din profesiunile de credin ță ale tipografului diacon, capital ă întrucât
prive ște istoria culturii române ști și a evolu ției limbii române literare,
profesiune de credin ță formulat ă printr-un citat biblic adus cu mare
inteligen ță din condei: „Cu mila lui Dumnezeu, eu diaconul Coresi, deac ă
văzui c ă mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limb a (lor),
numai noi rumânii n-avem – si Hristos zise, Matei 1 09,<cine cite ște s ă
înțeleag ă>, și Pavel apostol înc ă scrie, la Corint, 155, <c ă întru biseric ă
mai vârtos cinci cuvinte cu în țelesul mieu s ă gr ăesc, ca și alal ți s ă înv ăț,
decât întunerec de cuvinte neîntelese într-alte lim bi>, – dirept aceia, fratii
mei, preo ților, scrisu-v-am aceste Psaltiri cu otveat de-am s cos Psaltirea
sărbeasc ă pre limba rumâneasc ă.” În Tâlcul Evangheliei se arat ă
destina ția c ărții c ătre „ popii c ărei nu știu, de ce înțeleg sfânta scriptur ă s ă
înve țe pre mi șelamea”. Iar în Cazania a II-a de la 1581: ” ca s ă fie mai
lesne și mai u șor a ceti și a în țelege oamenii cei pro ști.” (= simpli)
Colaborarea cu sa șii e declarat ă de diacon în prefa ța
Tetraevanghelierului , carte a c ărei tip ărire începea la 3 mai 1560 și se
sfâr șea la 30 ianuarie 1561. E pomenit chiar numele lui Benkner, pus s ă
se exprime la persoana I, ca fiind rugat de c ătre popii români s ă le
tip ăreasc ă textele sfinte pe limba lor: „În zilele M ăriei Sale Iana ș crai, eu
jupânul Hanas Begner de la Bra șov am avut jelanie pentru sfintele c ărți
de înv ăță tur ă, s ă fie popilor rumâne ști s ă în țeleag ă, s ă înve țe rumânii
cine-s cre știni, ce-n c ărți gr ăie ște și Sfântul Pavel apostolu c ătr ă
Corinteni 14 capete: <În sfânta beserec ă mai bine a gr ăi cinci cuvinte cu
în țeles decât 10 mie de cuvinte neîneles în limba str ăin ă>”.

42 Mitropolitul Varlaam

În trecut, m ănăstirea era locul ideal de studiu și medita ție.
Mitropolitul Varlaam a fost unul dintre tinerii car e a avut șansa de a
beneficia de buna înv ăță tur ă care era oferit ă în cadrul mân ăstirilor.
Ca scriitor, mitropolitul Varlaam se remarc ă prin claritatea și
plasticitatea limbii pe care el și-o formeaz ă în regiunea Neam țului. Ca și
cărturarii epocii, cuno ștea bine și limba slav ă bisericeasc ă și, probabil, și
limba rus ă. Prin activitatea sa c ărtureasc ă, mitropolitul Varlaam deschide
șirul traducerilor în limba român ă a unui num ăr mare de car ți religioase,
care umplu secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. Desigur, aceste c ărți au un
interes pur stiin țific. Ele îns ă contribuie la dezvoltarea limbii literare
românesti. Limba româna în aceste traduceri cap ătă puterea de
expresivitate pe care noi nu o g ăsim în secolul al XVI-lea. Ea g ăse ște o
mare r ăspândire printre c ărturari.
Cea dintâi traducere a mitropolitului este Leastvita (Scara) lui Ioan
Sc ărariul ce nu a mai v ăzut lumina tiparului.
Cele ce ne spune mitropolitul Varlaam în Cazanie îl arat ă pe
mitropolit drept un caracter foarte lucid și energic, spirt practic, atent la
direc țiile de dezvoltare a fenomenului cultural din vreme a sa. Timpurile
mai noi înregistrau, un fel de democratizare a cult urii și a știin ței de carte.
Limba slavona era din ce în ce mai pu țin cunoscut ă și lumea începuse a
scoate c ărți „ cine ș pre limba sa” . Românii nu aveau aproape deloc c ărți
scrise în limba lor și de aceea mitropolitul s-a crezut dator, asemeni
diaconului Coresi, s ă nu îngroape „talentul” pe care i l-a dat Dumnezeu.
La Varlaam îns ă se vede un mai mare grad de victorie: „…c ăci c ă
mergînd de sus în gios și împu ținându-se din oameni în țelesul zventelor
scripturi, le-u c ăutat s ă pogoare și Svinta Scriptur ă tot mai pre în țelesul
oamenilor, pîn-au început a scoate ase și cine și pre limba sa pentru ca s ă
în țeleag ă hiecine s ă înve țe și s ă m ărturiseasc ă minunate lucrurile lui
Dumnedz ău, cu mult mai vîrtos, limba noastr ă româneasc ă ce n-are carte
pre limba sa, cu nevoie iaste a în țelege cartea altii limbi. Și pentru lipsa
dasc ălilor ș-a înv ăță turei. Cât au fost înv ățînd mai de mult ă vreme, ahmu
nicie atâta nime nu înva ță . Pentru acee de nevoie mi-au fost, ca un
datornic ce sunt lui Dumnedz ău, cu talantul ce mi-au dat, s ă îmi poci
pl ăti datoriia m ăcar decât, pîn ă nu m ă duc în casa cea de lut a mo șilor
miei.”
Cazania lui Varlaam este o carte voluminoas ă, prima de mare
întindere scris ă în române ște. S-a demonstrat, de altminteri, cum reiese
din citatul de mai sus, și cum însu și o m ărturisea, c ă cele 50 de predici la
duminicile anului și alte predici ținute cu ocazia diferitelor s ărbatori sunt
compil ări sau chiar traduceri. Tendin ța înl ătur ării elementelor dialectale

43 și a căut ării unei norme de exprimare potrivit ă în țelegerii românilor de
pretutindeni este vizibila la el.
În Răspuns împotriva catehismului calvinesc , la îndemnul lui
Udri ște N ăsturel, sau din proprie ini țiativ ă, Varlaam renun ța la folosirea
regionalelor „hier”, „hi”, „hirea”, „sa him”, „va hi” (palatizarea lui f
înaintea vocalei) și scrie literar: „fier”, „ar fi”, „firea”, „s ă fim” etc.
Profesorul Liviu Onu are perfect ă dreptate când spune: „Fie și în ipoteza
că , de la un cap ăt la altul, ar fi traduse sau compilate, cele 1000 de
pagini de text ale Cazaniei oglindesc în mod realis t cea mai îngrijit ă
form ă pe care o putea avea limba român ă literar ă în prima jum ătate a
secolului al XVII-lea.”
În opera de c ăpetenie a lui Varlaam Carte româneasc ă de
înv ăță tur ă, mitropolitul arat ă motivele care l-au îndemnat s ă traduc ă.
Așadar, Varlaam î și d ădea seama c ă poporul nu în țelegea cartea altei
limbi, a limbii slavone, și c ă, școlile de slavonie împu ținându-se, era
nevoie de c ărți române ști pentru noii dasc ăli și elevi.
Cartea româneasc ă de înv ăță tura româneasc ă este o capodoper ă
a literaturii române din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Caracterul
puternic popular și de intens ă oralitate a limbii, prezen ța regionalismelor
într-o m ăsur ă foarte exact ă, confer ă scrisului lui Varlaam expresivitatea
beletristicii de mai târziu, a lui Creang ă și Sadoveanu și ofer ă prima mare
izbând ă a graiului moldovean în literatura na țional ă. În fond, valoarea lui
Varlaam a sporit tocmai prin apari ția și durabilitatea lui Creang ă ori
Sadoveanu.
Prin toate c ărțile și activitatea sa, mitropolitul Varlaam înt ăre ște
unitatea na țional ă prin cultivarea limbii.

Primele traduceri ale Bibliei :
Simion Ștefan și Nicolae Milescu Sp ătarul

Contemporan cu Varlaam și cu Udri ște N ăsturel, Simion Ștefan a
intrat in istoria literaturii prin cea dintâi tradu cere integral ă a Noului
Testament . Se ocup ă cu traducerea integral ă a Noului Testament pentru
că traducerile par țiale f ăcute cu 80-90 de ani în urm ă nu mai
corespundeau cerin țelor.
A doua problem ă care l-a preocupat pe Simion Ștefan a fost aceea
de a traduce într-o limb ă pe cât posibil f ără regionalisme, în țeleas ă de
„toate semin ția româneasc ă”, cum se exprima Varlaam: „Aciasta înc ă vă
rug ăm s ă lua ți aminte c ă rumânii nu gr ăiesc în toate ță rile într-un chip,
înc ă neci într-o țar ă to ți într-un chip: pentru aceea cu nevoie poate s ă
scrie cineva s ă în țeleag ă to ți, gr ăind un lucru unii într-un chip, al ții într-
alt chip; au ve șmînt au vase, au altele multe nu le numesc într-un chip.

44 Bine știm c ă cuvintele trebuie s ă fie ca banii, ca banii aceia sunt buni
cari îmbl ă în toate ță rile, a șia și cuvintele acele sînt bune, carele le
în țeleg to ți. Noi derept aceia ne-am silit, de înc ăt am putut, s ă izvodim
așia cum s ă în țeleag ă to ți, iar ă c ă nu vor în țeleage to ți nu-i de vina
noastr ă, ce-i de vina celuia ce au r ăsfirat rumânii printr-alte ță ri, de s-au
amestecat cuvintele cu alte limbi de nu gr ăesc to ți într-un chip.”
Cerin ța unei limbi unificate pentru românii din toate pro vinciile
este o idee înaintat ă a lui Simion Ștefan. Cu mult înainte ca limba român ă
sa fie codificat ă printr-o gramatic ă, el vedea necesitatea normei
lingvistice supradialectale. El a folosit traducere a anterioar ă a
Evanghelierului lui Coresi, dar a îmbun ăta țit-o.
Dup ă Nicolaus Olahus, Milescu Sp ătarul este al doilea mare
umanist de origine român ă manifestat mai mult pe plan interna țional
decât local, f ără a atinge totu și faima lui Dimitrie Cantemir.
La Constantinopole se presupune c ă a terminat de tradus în limba
român ă, pentru prima dat ă în întregime, Vechiul Testament , utilizat în
1688 de traduc ătorii Bibliei lui Șerban Cantacuzino din Bucure ști.
În problemele religiei, Milescu a r ămas un ortodox consecvent
pân ă la sfâr șitul vie ții (în 1698 traducea și el în limba slavon ă Tratatul
despre erezii al lui Simion de Tesalonic) , iar în privin ța reformelor
culturale și politice era de partea lui Petru cel Mare, spriji nitor al
occidentaliz ării Rusiei și al ac țiunii de eliberare a ță rilor robite de turci.
Marea lui oper ă este îns ă conducerea ambasadei și expedi ției din
China, efectuat ă între 3 martie 1675 – 5 ianuarie 1678 și soldat ă cu
Jurnalul de călătorie în China și Descrierea Chinei , opere redactate în
slavona ruseasc ă a vremii, deosebit de valoroase.

Actul oficial de na ștere a limbii române literare:
Biblia de la Bucure ști

Traducerea integral ă a Bibliei s-a f ăcut la noi dup ă mai mult de un
secol de for ță ri, din ini țiativa și cu cheltuiala domnitorului Constantin
Cantacuzino. Manuscrisul a fost pus sub tipar în lu na noiembrie 1688 și a
fost terminat de tip ărit în septembrie 1689, sub domnia lui Constantin
Brâncoveanul.
În prefa ța isc ălit ă de Dosithei, patriarhul Ierusalimului, se aduce un
elogiu lui Șerban Cantacuzino, descendent din împ ăratul bizantin Ioan VI
Cantacuzenos.
S-a hot ărat ca Biblia s ă se t ălmaceasc ă în întregime în limba
poporului român. La realizarea traducerii au fost a ngajați înv ăță ti str ăini
și locali: „Despre o parte puind dasc ăli știu ți foarte den limba elineasc ă,
pre preînteleptul celu dentru dasc ăli ales și arhierei Ghemanonisis și,

45 dup ă petrecere lui, pre al ții care s-au întîmplat; și despre alt ă parte ai
no ștri oameni ai locului nu numai pedepsi ți întru a noastr ă limb ă, ce și
de limba elineasc ă, avînd știin ța ca s ă o t ălm ăceasc ă; cari luind lumina
și dentr-alte izvoare vechi și alturindu-le cu cel elinesc al celor 70 de
dasc ăli, cu vrere lui dumnez ău o au s ăvîr șit precum se vede. Și m ăcar ă
că la unele cuvinte s ă fie fost foarte cu nevoie t ălm ăcitorilor pentru
strîmtare limbii române ști, iar ă înca și avînd pild ă pre t ălm ăcitorii
latinilor și slovenilor și ai no ștri le-au l ăsat precum s ă citesc la ce
elineasc ă.”
În ceea ce prive ște „izvoadele vechi” , se în țelege c ă traduc ătorii au
folosit tot ce se t ălmacise mai înainte, tip ăriturile române ști coresiene,
Palia de la Ora știe , Noul testament al lui Simion Ștefan și versiunea
manuscris ă a Vechiului Testament (ast ăzi pierdută) a lui Nicolae
Milescu.
Este drept c ă alte c ărți ale Bibliei care se citeau în biseric ă, sunt
mai bine t ălm ăcite și c ă prin r ăspândirea lor au avut o influen ță bun ă
asupra dezvolt ării limbii române, contribuind la fixarea unor norm e de
exprimare înainte de apari ția gramaticilor cu mai mult de un secol.
Impresionant ă r ămâne îns ă, pentru timpul la care a fost compus ă și
în lumina izvoarelor din care s-a constituit scrier ea, omogenitatea
sistemului morfologic și diversitatea în unitate a vocabularului, bizuit p e
introducerea unui foarte mare num ăr de cuvinte populare, cu o prea
vizibil ă sc ădere a elementului slav în favoarea celui latinesc. Aceasta
pentru c ă t ălm ăcitorii s-au condus permanent dup ă ideea c ă textul trebuie
să fie accesibil românilor din toate cele trei provin cii.
Traduc ătorii cei mai noi ai Bibliei n-au schimbat decât în foarte
pu ține locuri textul de la 1688. Redactorii Bibliei par a fi în țeles cel mai
bine ceea ce înseamn ă ast ăzi „poezia prozei”.
Biblia de la Bucure ști a intrat în istoria culturii române ști ca un
moment cu multiple și profunde semnifica ții. Aceast ă oper ă certific ă, în
primul rând, atingerea unui înalt grad de maturizar e a limbii române în
evolu ția ei spre dobândirea acelei capacit ăți de a reda variatul și bogatul
con ținut de idei și gândire al c ărților Sfintei Scripturi, semnul sigur al
posibilit ăților unei limbi aflate pe o înalt ă treapt ă dezvolt ării sale. Biblia
de la Bucure ști a oferit tuturor românilor din cele trei provincii pe care
ace știa le locuiau, un text cuprinzând o limb ă literar ă unitar ă, rezultat din
contopirea tuturor monumentelor anterioare al limbi i provenind din toate
cele trei provincii române ști. Prin Biblia de la Bucure ști, clericii și
credincio șii no ștri au dobândit acces nemijlocit la textul sfânt, c eea ce a
dat un nou impuls dezvolt ării culturii teologice române ști și adâncirii
vie ții cre știne în Biserica noastr ă.

46 Perioada marilor cronicari

Cronica – acest termen provine din latinescul chronica și grecescul
chronos . Aceast ă denumire desemneaz ă o lucrare cu caracter istoric în
care sunt relatate evenimente urm ărind o strict ă cronologie.
În literatura român ă cronicile au marcat începuturile scrisului în
limba român ă, f ăcând chiar trecerea de la istoriografie la fic țiune.
Cronicarii se împart în dou ă direc ții: Moldova și Muntenia, fiecare
având un specific al ei.
Cronicarii moldoveni sunt: Grigore Ureche, Miron Co stin și Ion
Neculce. Cronicile realizeaz ă cea dintâi imagine scris ă a istoriei noastre.
Mai întâi au aparut în limba oficial ă, pe atunci slavona, iar mai târziu
începând cu secolul al XVII-lea, în limba na țional ă, acestea fiind primele
scrieri originale de mare întindere. În Muntenia s- au redactat Letopise țul
cantacuzinesc și Letopise țul B ălenilor , cuprinzând intervalul 1290-1688,
Istoriile domnilor Ță rii Române ști de Radu Popescu și Cronica
anonim ă despre Brâncoveanu . Cele mai realizate sunt, indiscutabil,
cronicile moldovene ști, fiindc ă nu au fost scrise din ordinul vreunui
domnitor, deci exprim ă punctul de vedere al autorilor. Ace știa au o
oarecare independen ță moral ă fa ța de autoritatea domneasc ă, ceea ce
permite o atitudine critic ă. În seria moldoveneasc ă intr ă Letopise țul Ță rii
Moldovei scris în ordine de Grigore Ureche de la 1359 la 15 94, Miron
Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 l a 1743, și continuat de
al ți cronicari de mic ă valoare.
Cronicile au r ămas în manuscrise aproape dou ă secole și au fost
tip ărite de Kog ălniceanu și B ălcescu dup ă 1840. Fiind cunoscute numai
de știutorii de carte nu au putut influen ța evolu ția limbii române literare
în aceea și m ăsur ă ca textele religioase. Sunt îns ă primele scrieri originale
în limba român ă, de mari dimensiuni, și în felul acesta arunc ă o lumin ă
mai exact ă asupra limbii din epoc ă. Importan ța cronicilor este în primul
rând de ordin știin țific prin valoarea documentar ă a textelor, oferind
informa ții pre țioase despre istoria de epoc ă medieval ă. Punând în
circula ție idei ca romanitatea poporului, latinitatea limbi i noastre,
continuitatea elementului român în Dacia sau unitat ea tuturor românilor,
cronicarii au contribuit la formarea constiin ței noastre na ționale.
S-a remarcat la cronicari dorin ța de a-și elabora textele într-o limb ă
comun ă, pe în țelesul tuturor, de aceea Ureche și Neculce iau ca model
limba popular ă. Miron Costin ,c ărturar de forma ție serioas ă, considera c ă
limb ă popular ă difer ă de cea literar ă, cum era la romani. El ia ca model la
nivelul frazei latina cult ă, adeseori l ăsând predicatul regentei la sfâr șitul
frazei. Totodat ă se observ ă alegerea cuvintelor la nivelul lexicului și
îndeseobi a formelor gramaticale specifice întregii arii lingvistice daco-

47 române. Se întâlnesc fonetisme regionale: dz pentru z, h pentru f, dj
pentru j. Pu ține elemente regionale apar în morfologie la cronic ari.
Toate aceste scrieri apar țin în mod normal stilului știn țific, dar
întâlnim și elemente ale stilului artistic, justificate prin dou ă motive.
Primul este nivelul pe care-l atinsese știin ța istoriei în epoc ă: stilul
știin țific trebuie s ă fie total obiectiv, or istoricii din Evul Mediu î și spun și
propriile p ăreri despre evenimentele și personalit ățile la care se refereau.
Se produce astfel literaturizarea faptului istoric. În al doilea rând,
prezen ța subiectivismului se justific ă prin aceea c ă to ți cronicarii presar ă
nenumarate interjec ții și fraze exclamative. Aceast ă atitudine are efecte
asupra expresiei, care nu mai r ămâne o seac ă notare de date și fapte, ci
tr ădeaz ă o puternic ă participare afectiv ă ca în aceast ă jelanie a lui
Neculce : ”Oh!Oh!Oh! s ăraca țar ă a Moldovei, ce n ărocire de st ăpâni ca
ace știa au avut! Ce sor ți de via ță ți-au c ădzut! Cum au mai r ămas om
tr ăitor în tine, de mirare este, cu atâta spurc ăciuni de obieceiuri ce se
trag pân ă ast ăzi în tine, Moldova!”
Cronicarii recurg la proverbe și la maxime. Stilul lui Costin nu e
lipsit de influen ța popular ă, dovad ă fiind proverbele și expresiile pe care
le folose ște adesea: “Ce dzilele lui cele sfâr șite, cum s ă dzice cuvântul”,
”Lupul p ărul schimb ă, iar ă nu hirea”. De asemenea, la Neculce întâlnim
numeroase proverbe și zic ători : ”Pas ărea în cuibul s ău nu piere”, ”cine
sap ă groapa altuia d ă într-ânsa”, ”Nu fac toate mu ștele miere”.
Valoarea literar ă deriv ă și din faptul c ă letopise țele consemneaz ă
unele evenimente tr ăite de autori, deci sunt primele scrieri
memorialistice. G ăsim în form ă rudimentar ă procedee ale prozei artistice:
nara țiune, portret, descriere și dialog.

Grigore Ureche (1590-1647)

Este primul nostru cronicar care motiveaz ă „s ă r ămâna feciorilor
și nepo ților s ă le fie de înv ăță tur ă.” A fost un mare înv ățat și un mare
boier moldovean. Este primul cronicar con știent c ă cele trei ță ri șoare și
popoare care locuiesc în ele, sunt de un neam, vorb esc aceea și limb ă „și
to ți de la Râm se trag” . Convins de originea comun ă a românilor,
cronicarul consemneaz ă în letopise țul s ău fapte importante din istoria
Moldovei de la „desc ălecatul cel de-al doilea” , adic ă de la Drago ș Vod ă
(1359), pân ă la domnia lui Aron Vod ă (1594).
Importan ța lui Grigore Ureche pentru istoria literaturii și culturii
române ști st ă în faptul c ă el este primul mânuitor de condei care las ă
posteriorit ății o carte scris ă în limba na țional ă, o carte original ă și laic ă.
Aceast ă carte nu putea con ține altceva decât istorie.

48 Letopise țul Ță rii Moldovei scris de Grigore Ureche este o oper ă
neterminat ă. Ea se începe cu anul întemeierii Moldovei, în 135 9 și se
opre ște în anul 1594.
Se remarc ă ideile umanistului și patriotului con știent de originea
comun ă a tuturor românilor ca și, mai ales, de originea latin ă a limbii pe
care c ăuta a o demonstra cu mijloacele ce îi st ăteau pe atunci la îndemân ă
unui intelectual: “…de la rîmléni, céle ce zicem, latin /uni01CE, pîine , ei zic panis ,
carne, ei zic caro, g /uni01CEina ei zicu galena, muieria, mulier, faméia, femina,
părinte, pater, al nostrum, noster și altile multe din limba latineasc ă, c ă
de ne-am socoti pre amanuntul, toate cuvintile le-a m în țeleage.”
Ideile sale politice sunt acelea ale marii boierim i. Domnul este
unsul lui Dumnezeu pe p ământ, îns ă trebuie s ă conduc ă țara dup ă sfatul
boierilor, s ă fie “ o matc ă f ără ac ”. Iubirea de țar ă și dorin ța de a o vedea
independent ă se str ăvede la tot pasul în paginile cronicii, de unde
atitudinea lui antiotoman ă. De aici admira ția lui Ureche pentru figura lui
Ștefan cel Mare, c ăruia îi consacra, pe drept cuvânt, un însemnat num ăr
de pagini în cronica sa. F ăcându-și studiile în Polonia, la Lvov, și venind
în contact cu ideile umanismului, cronicarul acord ă o mare importan ță
rolului personalit ății în dezvoltarea istoriei. Independen ța Moldovei, ca și
întreaga epoc ă de înflorire de pe timpul lui Ștefan cel Mare, se datoreaz ă,
dup ă Grigore Ureche, aproape exclusiv personalit ății excep ționale a
marelui voievod, pe care scriitorul îl d ă cu mândrie ca exemplu,
contemporanilor s ăi. Scrisul lui Ureche are îns ă un caracter sobru și
concis, restrâns aproape numai la faptele domnitoru lui, pe care le
comenteaza lapidar în cate o “înv ăță tur ă” sau “nacazanie” . Relatarea se
face într-un limbaj popular, de povestire și, pe alocuri, de pomelnic, prin
simpla în șiruire de fapte. Cronicarul e un moralist, observ ă caracterele și
le judec ă, în lumina concep țiilor sale, folosindu-se adesea, pentru
conciziune, de maxime preluate din Biblie sau din vorbirea curent ă. Toate
aceste tras ături ale scrisului lui Ureche pot fi aflate, în mic , în cunoscutul
paragraf consacrat portretului lui Ștefan cel Mare, ie șit parc ă din pana
unui Tit Liviu român. În cadrul expunerii cronicii, Ștefan cel Mare, are un
rol ilustrativ, de gravur ă, menit ă s ă emo ționeze pe cititor, dup ă ce, în
paginile anterioare s-a edificat asupra personalit ății domnitorului prin
expunerea faptelor acestuia.
O mare importan ță pentru cronica lui Ureche o au izvoarele, atât
cele interne, cât și cele externe. Printre cele dintâi cronicarul nume ște
Letopise țul nostru celu moldovenescu , criticat într-o oarecare m ăsur ă
pentru laconismul s ău, de și apreciat înaintea altora, str ăine, din punctul de
vedere al nep ărtinirii, una dintre principalele griji ale cronica rului fiind
aceea de a spune adev ărul: „…nu numai letopise țul nostru ce și c ărți
str ăine am cercat, ca s ă putem afla adev ărul, ca s ă nu m ă aflu scriitoriu
de cuvinte de șarte, ce de dereptate…”

49 Înv ăță tura limbii latine a înlesnit lui Ureche cunoa șterea originii
române a poporului nostru, dovedit ă de Poggio Bracciolini în
Disceptationes conviviales înc ă din 1451: „La sarma ții de nord este o
colonie de la Traian care chiar și acum, întru atîtea barbarie, p ăstreaz ă
multe cuvinte latine, notate de c ătre italienii care s-au dus pe acolo. Zic
oculum (ochi), digitum (deget), manum (mîn ă), panem (pîne) și multe
altele ca fiind de la acei latini, care au fost l ăsa ți acolo coloni ști unde au
rămas, și acea colonie s-au folosit de limba latin ă.”
Argumente lexicale în sprijinul romanit ății aduce și Ureche, îns ă
recunoa ște și c ă în limba noastr ă s-au „ amestecat” și cuvintele vecinilor
„măcar ă ca de la Rîm ne tragem ”: „…de la frânci noi zicem cal, ei zic
caval, de la greci strase (stafide?), ei zic stafas (stafis?), de la Iea și prag,
ei zic prog, de la turci, m-am c ăsătorit, de la sîrbi caracati ță și altile
multe ca aceasta din toate limbile, carile nu le pu tem s ă le însemn ăm
toate.”
Cronicarul nu știa îns ă c ă dou ă din aceste din urma cuvinte, cal și a
se c ăsători (de la vechiul românesc „casatoriu”=om casnic, so ț), sunt tot
latine ști. Cuvintele „ prag” și „ caracati ță ” nu vin din polonez ă și sârb ă, ci
din slavon ă și rus ă, dup ă cum „femeie ” nu e latinescul „femina ”, ci vine
din „familia”. Ureche nu face de asemenea distinc ție dintre latina clasic ă
și cea popular ă.
El este îns ă cel care vorbe ște pentru prima oar ă despre unitatea
neamului și originea sa româna în capitolul Pentru Țara Ungureasc ă de
jos și Ardealul de sus : „În țara Ardealului nu l ăcuiesc numai unguri, ce
și sa și peste sam ă de mul ți și romîni peste tot locul, de mai multu-i țara
lățita de romîni decîtu de unguri…”
Din punct de vedere istoric, letopise țul lui Ureche ne d ă cele mai
întinse informa ții asupra celor 235 de ani cumprin și între întemeierea
Moldovei și a doua domnie a lui Aron-voda cel Cumplit.

Miron Costin (1663-1691)

Este supranumit și cronicar „savant” . Ca și Grigore Ureche a
studiat în Polonia, a înv ățat mai multe limbi și a scris chiar în limba
polon ă. Ceea ce l-a preocupat în mod deosebit pe cronicar a fost ideea
unit ății de teritoriu și limb ă a poporului român, fiind con știent c ă to ți cei
ce tr ăiesc în cele 3 principate sunt de un neam și de o limb ă.
Opera sa este alc ătuit ă din 3 studii bazate pe izvoare știin țifice;
Letopise țul Ță rii Române ști de la 1594—1661, De neamul
moldovenilor, din ce țar ă au ie șit str ămo șii lor din care nu a reu șit s ă
scrie decât introducerea numit ă Predoslovie , Via ța lumii – poem filosofic
scris în limba polon ă.

50 Interesant este faptul c ă Miron Costin a început prin a scrie versuri,
într-un moment când poezia era la noi o îndeletnici re vag încercat ă,
incidental ă.
Problema originii românilor l-a preocupat de la în ceputul activit ății
pe Miron Costin, cum se vede din predoslovia letopi se țului, unde
mărturise ște c ă alc ătuise chiar proiectul unei c ărți despre desc ălecatul
dintâi. De neamul moldovenilor din ce țar ă au ie șit str ămo șii lor a fost
scris de cronicar în ultimii șapte ani ai vie ții sale dup ă mult ă ezitare și
numai când a socotit c ă dispune de o suficient ă documenta ție, necesar ă
argument ării. În cel de-al șaselea capitol se dau câteva date despre limb ă
și asupra numelui de român: „Și a șa ieste acestor ță ri și ță râi noastre,
Moldovei și ță rii noastre, Moldovei și Ță rii Muntene știi numile cel dârept
de mo șie, ieste rumân, cum s ă r ăspund și acum to ți aceia din ță rile
ungure ști l ăcuitori și munteanii țara lor și scriu și r ăspund cu graiul:
Țara Româneasc ă”.
Miron Costin revine asupra originii numelui vlah d in Flaccus, dar
persist ă înc ă în a crede c ă sa șii se trag din daci.
În De neamul moldovenilor , Miron Costin laud ă osârdia lui
Grigore Ureche, care a avut mil ă de patria sa s ă nu r ămân ă în
„întunearecul ne știin ței ” și „ au facut de dragostea ță rii letopise țul .”
Dintr-o pornire similar ă și cu acelea și scopuri educative și-a
întocmit și el Letopise țul Ță rii Moldovei de la Aron-vod ă încoace , când
ajunsese la mijlocul vie ții, în jurul vârsta de 40 de ani.
Limba lui Miron Costin a fost mai fidel p ăstrat ă în copiile
letopise țului decât aceea a lui Ureche, de și nici la Miron Costin nu
aveam textul autograf autentic și mâna copi știilor munteni se simte.
În general Miron Costin scrie sub influen ța limbii latine, modelul
său fiind latina medievala din școlile iezuite polone și din cronicile
latine ști contemporane. Construc ția frazei sale este latineasc ă. În limba
român ă ordinea cuvintelor este subiect-atribut-predicat-c omplement, la
Miron Costin întâlnim a șa-numitele construc ții brachiologice syllepse , cu
predicatul aflat la sfâr șitul propozi ției, sau construc ții hippperbate , cu
atributul desp ărțit de subiect și complementul separat de predicat prin
intercalarea altor par ți de propoziție („care toate semnele…a mari r ăut ăți
că sunt menia” ; „știutoare de vina sa hire” ).
Tot dup ă model latinesc se produce eliziunea predicatului („Amu ,
fără nici o grij ă, tari și seme ți le șii” ) sau complementul direct sau
indirect se pune înaintea predicatului („pu știlor apucase cazacii de le
stricase roatele” ). Mai sunt de asemenea latine ști construc țiile de
adjective cu complementul la genitiv („ știutor obiceiului” ), construc țiile
de adjective cu complementul la dativ („neauzite veacurilor” ) și
construc țiile participiale („îns ă neîn ălțate zidiurile, au venit…” ).

51 Influen ța limbii vorbite este cea mai mic ă în opera lui Miron
Costin, el fiind un cronicar cult, livresc.
Miron Costin este primul scriitor care aduce în li teratura român ă
patosul c ărturarului umnist, încrederea în puterea scrisului și a c ărții ca
factor preponderent în via ța social ă. Pentru dânsul, scrisul este „oglinda
min ții,iscusit ă” , iar „ cetitul c ărților este cea mai frumoas ă și cea mai de
folos z ăbav ă” a omului. El considera c ă pentru poporul român cultura
este principala modalitate de afirmare între celela lte popoare ale lumii.
Operele capitale ale lui Miron Costin Letopise țul Moldovei și De
neamul moldovenilor sunt echivalente în literatura român ă cu istoria De
la fondarea Romei din literatura latin ă a lui Titus Livius.

Ion Neculce (1672-1745)

A fost un boier moldovean dup ă mam ă, dar de origine modest ă
dup ă tat ă, fiind influen țat mai mult dup ă ramura matern ă.
Viitorul cronicar – crescut în vremuri tulburi pen tru Moldova
atacat ă de turci sau t ătari –se refugiaz ă împreun ă cu bunica din partea
mamei între 1686-1690 în Țara Româneasc ă, de „r ăul le șilor” , înva ță
carte pe apucate, dar face o serioas ă școal ă a vie ții. În Țara Româneasc ă o
deosebit ă influen ță benefic ă asupra lui Neculce a avut-o educa ția
umanist ă a unchiului s ău, Constantin Cantacuzino.
În 1693, gra ție altui unchi al s ău, Iordache Cantacuzino, mare
demnitar sub Constantin Duc ă Vod ă, Ion Neculce cap ătă o prim ă slujb ă
pe lang ă domn: postelnicel . Ce înseamn ă asta? Func ția în sine presupunea
îngrijirea dormitorului domnesc, dar era o prim ă treapt ă spre înaltele
func ții boiere ști.
Treptat, devine un om politic important, aflându-s e permanent în
rândul dreg ătorilor moldoveni. A fost învestit cu func ții speciale și i s-a
acordat o înalt ă încredere, în special în timpul domniei lui Dimitr ie
Cantemir, cu a c ărui sor ă a fost c ăsătorit .
Cele mai importante opere ale lui Ion Neculce sunt O sama de
cuvinte și Letopise țul Ță rii Moldovei de la Dabija Vod ă pân ă la domnia
lui Constantin Mavrocordat , încheiând astfel Cronica Moldovei .
Cronicile din prima jum ătate a secolului al XVIII-lea din Țara
Româneasc ă și din Moldova, adesea anonime, sunt cronici scrise în
favoarea unui domnitor, ceea ce le coboar ă, cu unele excep ții, interesul
documentar, cât și pe cel literar. Îns ă cel care a reu șit s ă ridice
istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Ion Neculce, adev ăratul
continuator al lui Miron Costin. F ără a-și încerca puterile în literatura
propriu-zis ă ca Dimitrie Cantemir, Neculce a f ăcut pentru literatur ă mai
mult decât pentru istorie și el este primul scriitor care a servit urma șilor

52 nu numai ca izvor, dar chiar ca și model, pân ă în zilele noastre (de
exemplu, lui Mihail Sadoveanu sau lui Ion Creanga).
În O sama de cuvinte , Neculce se comport ă ca un scriitor adevarat,
indiferent dac ă era con știent sau nu de acest lucru (el credea, desigur, c ă
face oper ă documentar ă).
Pe lâng ă darul povestirii, Neculce are, ca nimeni altul pân ă la el,
darul portretiz ării figurilor evocate, însu șire de romancier. Personajele lui
sunt în mare m ăsur ă eroi de roman.
Ceea ce caracterizeaz ă în primul rând expunerea lui Neculce (ca și
pe cea a lui Creang ă) este hazul, provenit de cele mai multe ori din ir onie,
dintr-o dispozi ție serioas ă, menit ă a atrage fin aten ția asupra unui lucru,
pe ocolite, cu aerul de a glumi, inten ția fiind de cele mai multe ori de a
moraliza, de a satiriza, chiar de a protesta.
În majoritatea cazurilor, cronicarul recurge la fo rmul ări obi șnuite
în vorbirea curent ă, toat ă str ăduin ța sa reducându-se la adaptarea cât mai
exact ă la o situa ție data. La fel ca și Creang ă, Neculce are la îndemân ă un
num ăr impresionant de construc ții populare, orale, potrivite tuturor
împrejur ărilor, pe care le plaseaz ă f ără dificultate, unde e nevoie. Câteva
exemple de astfel de expresii populare : „au aflat vremea” (= au g ăsit
momentul); „nu-l mai putea s ătura” ; „au f ăcut cheltuiele f ără treaba și
isprav ă”; „s-au cura țit de grij ă” etc.
Tot din vorbirea popular ă ia Neculce compara ția, cea mai simpl ă
figur ă de stil, contribuind ca și la Creang ă la poten țarea ideii exprimate,
fără a fi inedite.
Proverbele și zicalele populare sunt introduse cu formula „dup ă
cum” sau „pre cum se dzice” , echivalent ă cu „vorba ceea” a lui Creang ă,
câteodat ă și direct: „Paza bun ă trece primejdia ré” , „mielul blând suge
la doo maice” , „capul plecat nu-l prinde sabia” etc.
În general, pildele dau scrisului lui Neculce o an ume demnitate
etic ă, tendin ța de a instrui și a educa în acela și timp fiind unul din
scopurile sale, comunicate direct: „Rug ăm pre dumneavoastr ă, iubi ț
cetitori tineri, s ă lua ți sama ace știi scrisori, de s-ar întâmpla vrodat ă s ă
mai vie ni ște lucruri ca aceste în țara noastr ă, s ă v ă ști ți chivernisi ți, s ă
nu p ățiți și voi ca și noi”.
Limba în care a scris Ion Neculce Letopise țul este limba Moldovei
de nord, unde cronicarul s-a n ăscut și a tr ăit cea mai mare parte a vie ții
sale. În timpul lui Neculce, ca și înaintea sa, nu exista o limb ă literar ă,
unitar ă, care s ă se conformeze normelor gramaticale, deci oamenii c ul ți
vorbeau ca și cei neinstrui ți și scriau a șa, cum vorbeau. Limba lui
Neculce este imaginea scris ă, nu literar ă, fidel ă a limbii moldovene ști
vorbite în prima jum ătate a secolului al XVIII-lea.
Din cauza caracterului ei oral, limba lui Neculce se deosebe ște de
limba lui Miron Costin, a stolnicului Cantacuzino s au a lui Dimitrie

53 Cantemir, la care influen ța sintaxei latine are drept urmare o construc ție
artificial ă, adesea fericit ă din punct de vedere stilistic, cu toat ă
dificultatea în țelegerii, dar menit ă a r ămâne izolat ă, f ără ecou asupra
scriitorilor ulteriori.
Ion Neculce a constituit și mai constituie si ast ăzi un model
stilistic, ca și literatura popular ă în care se încadreaz ă.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1663)

Unul dintre cei mai de seam ă reprezentan ți ai umanismului
românesc de la sfâr șitul secolului al XVII-lea și începutul celui urm ător,
face parte din familia Cantacuzinilor din Constanti nopol, familie ce îi va
forma înc ă de mic respectul pentru pre țuirea înv ăță turii și pentru carte.
A studiat în str ăin ătate, lucru ce va avea un rol foarte important în
formarea sa, stolnicul venind cu o atitudine nou ă fa ță de cultur ă.
Din opera stolnicului Constantin Cantacuzino sunt de amintit ni ște
întreb ări la manualul grecesc al lui Ioan Cariofili Despre cîteva
nedumeriri și solu ții , tradus în române ște în prima jum ătate a secolului al
XVIII-lea de popa Flor, o Molitv ă c ătre dumnez ău Savaoth, foarte de
folos, scoas ă de pe grecie pre limba româneasc ă, o hart ă a Ță rii
Române ști scoasă la Padova în 1700 și Istoriile Ță rii Române ști, întru
care s ă cuprind ă numele ei cel dintîi și cine au fost l ăcuitorii ei atunci
și apoi cine o au mai st ăpânit pîn ă și în vremile de acum cum s-au tras
și st ă, transmis ă în trei copii.
Istoria Ță rii Române ști are 8 capitole și este precedat ă de o
interesant ă predoslovie, unde, ca un adev ărat istoric modern, stolnicul
face critica izvoarelor, vorbind de insuficien ța letopise țului intern, de
contradic țiile tradi țiilor, de lipsa de obiectivitate a cântecelor b ătrâne ști.
Lucrarea stolnicului (care începe cu dacii și ge ții, poveste ște
războaiele romane, colonizarea Daciei, n ăvălirile barbare care au urmat,
pân ă la huni încheindu-se cu un portret al lui Atilla), este mai larg
conceputa și documentat ă mult mai bogat, la surse de mâna întâi, decât
aceea a lui Miron Costin.
Stolnicul este perfect informat în ceea ce prive ște cele dou ă
războaie dintre Traian și Decebal, Costin știind numai de unul dintre ele,
expus în linii generale și acelea.
Urmând pe Bonfini, stolnicul confund ă pe ge ți cu go ții. Bucuros de
a veni cu cât mai multe dovezi, stolnicul descrie p odul f ăcut de romani
peste Dun ăre, pomene ște „șan țurile groaznice ” s ăpate de osta șii lui
Traian, descifreaz ă o inscrip ție de pe o piatr ă din podul de pe Dun ăre,
găsit ă în Ardeal.

54 Decebal s-ar fi retras la „Beligradul Ardealului” și acolo, învins,
și-a luat via ța, iar Traian a g ăsit tezaurul dacilor o parte în c ămările
palatului lui Decebal și alt ă parte într-o grot ă ascuns ă sub albia unui râu.
În privin ța numelui „vlah” , stolnicul în șir ă dup ă Bonfini mai multe
ipoteze și anume aceea c ă provine din numele comandantului Flaccus sau
din numele fiicei lui Diocle țian, m ăritat ă cu domnul Ioan al dacilor, ori
din cuvâtul grecesc βάλλω = (= a arunca cu s ăgeata), dacii fiind buni
arca și. Cunoa ște îns ă și opinia lui Miron Costin, mai apropiat ă de adev ăr,
cum c ă cum c ă Vlah-valah-bloh-voloh-olah etc este cuvântul cu care
germanii mai întâi și apoi și al ții, denumesc popoarele romanice.
Cât prive ște limba român ă, de asemeni, stolnicul o socote ște
descendent ă din latin ă, îns ă mult stricat ă și amestecat ă cu a altor neamuri
cu care românii au venit în contact de-a lungul ist oriei.
Ideea c ă limbile romanice nu sunt altceva decât forme diver sificate
în timp și în spa țiu ale vechii latine (latina popular ă) se sus ține și ast ăzi.
Constantin Cantacuzino este primul istoric român c are pune și
discut ă problema continuit ății elementului roman în Dacia, cu argumente
valabile și ast ăzi. Nu poate fi adev ărat c ă întreaga popula ție a Daciei ar fi
părăsit a șez ările ei seculare, refugiindu-se în sudul Dun ării, în fa ța
valurilor de popoare barbare. Romanii, zice el, nu s-ar fi putit retrage în
sudul Dun ării „cu totul atîta sum ă și noroade de oameni, cu case, cu
copii, a șeza ți pe aceste locuri” de peste 200 de ani. Nu e de crezut c ă un
imperiu a șa de mare ca cel roman și-ar fi limitat ap ărarea numai la
solda ții l ăsa ți ,,pentru paza Daciei.”
În orice caz, ca unul care frecventase universiata tea padovan ă cu
caracter de Rena ștere, Il Bo, stolnicul Constantin Cantacuzino este un
umanist veritabil, superior din acest punct de vede re lui Miron Costin.

Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Dimitrie Cantemir este una dintre cele mai complexe personalit ăti
din istoria literaturii noastre vechi, scriitor, is toric, om de știin ță și de stat,
de reputa ție european ă înc ă din secolul al XVIII-lea.
Vasta oper ă a lui Dimitrie Cantemir, filosofic ă, literar ă, știin țific ă,
scris ă în mai multe limbi, r ău editat ă. Era socotit ă de unii ilizibil ă. Ea este
îns ă revelatoare de idei și de imagini, crea ția unui veritabil gânditor, poet,
romancier, cercet ător dornic de a fi la curent cu toat ă știin ța lumii din
toate timpurile și de pretutindeni.
Prima sa carte, Divanul sau gâlceava în țeleptului cu lumea sau
giude țul sufletului cu trupul , este scris ă în grece ște și române ște și
publicat ă în Ia și, fiind mult mai mult decât un tratat de etic ă este ceea ce

55 numim ast ăzi un eseu, primul eseu din literatura noastr ă, compus dup ă
modelul dialogurilor platoniciene.
Descriptio Moldavie , una dintre cele mai importante opere ale lui
Dimitrie Cantemir, se împarte în trei p ărți. Prima cuprinde o descriere
geografic ă, a doua parte este politic ă, iar a treia parte trateaz ă despre
literatur ă, biseric ă, limb ă și școli.
Un mare interes pentru noi ast ăzi este capitolul al XVII-lea al p ărții
a doua Despre n ăravurile moldovenilor , unde autorul i și supravegheaz ă
foarte atent subiectivitatea pentru a nu denatura a dev ărul. Ideea care va
face carier ă al epoca Junimii , „patriotismul în marginile adev ărului”, o
afl ăm foarte clar formulat ă și pus ă în practic ă de Dimitrie Cantemir acum,
în pragul secolului luminilor. De aceea, autorul co nsider ă c ă „le va fi mai
de folos dac ă le vom ar ăta limpede în fa ță cusururile care-i slu țesc, decît
dac ă i-am în șela cu lingu șiri blajine și cu dezvinov ățiri dibace.”.
De excep țional ă importan ță pentru etnografi și folclori ști sunt
obiceiurile moldovenilor, notate de Cantemir cu des tul ă minu țiozitate. Un
pasaj am ănun țit descrie dansul na țional al horei , un altul prezint ă călu șul ,
socotit de autor și dans „cu eres” , cu ajutorul lui putând fi vindeca ți
bolnavii.
Capitolul al XVIII-lea trateaz ă Despre obiceiurile de la logodn ă și
de la nunt ă. Cuvintele pe țit – a pe ți – pe țitor sunt trase cu mult ă
satisfac ție din latinescul petitores.
Cantemir vorbe ște despre miturile zei țelor Diana și Ceres ,
transmise românilor de la str ămo șii lor. Diana a devenit zîna
româneasc ă, iar s ărb ătoarea numit ă Dr ăgaic ă legat ă de strângerea
recoltelor, ar fi celebrarea lui Ceres , dup ă cum doina ar ține de
str ăvechiul cult al lui Marte și al Belonei.
Cu totul pre țios pentru istoria limbii și istoria lingvisticii este
capitolul al IV-lea din partea a treia, intitulat Despre limba moldovenilor .
Cantemir afirm ă c ă limba român ă ar fi latina modificat ă, „graiul latinesc
stîlcit, f ără amestecul altor graiuri.”. De fapt, cele afirmate aici și din alte
sectoare ale operei, în primul rând din Hronic , Cantemir este de p ărere c ă
limba român ă este urma șa direct ă a celei romane, latine, idee pe care și-o
vor însu și și reprezentan ții Școlii Ardelene , Gheorghe Șincai și Samuil
Micu. Un pasaj reprezentantiv care vine în sprijinu l acestei idei este
urm ătorul: „Cei care afirm ă c ă limba latin ă a fost mama bun ă și
adev ărat ă a celei moldovene ști se bazeaz ă îndeosebi pe aceste temeiuri:
în primul rînd, zic ei, coloniile romane au fost ad use în Dacia cu mult
înainte ca limba roman ă sa fi alterat în Italia din pricina n ăvălirii go ților
și vandalilor; nici unul dintre istorici, apoi, nu p omene ște undeva c ă ele,
în timpul domniilor barbarilor s-ar fi întors din n ou în La țiu și deci
locuitorii Daciei nu și-au putut altera limba lor printr-o alt ă limb ă acre
nu exista inc.

56 În al doilea rînd, moldovenii nu s-au numit niciod at ă italieni, nume
care în vremile urm ătoare a început s ă se întind ă asupra altor romani din
locuri mai îndep ărtate, ci întotdeauna au p ăstrat numirea de romani,
care în acea vreme, cînd capitala lumii întregi era la Roma, era comun
tuturor locuitorilor Italiei. Nu însemneaz ă nimic c ă ei sînt numi ți de c ătre
vecinii lor, ungurii și polonii, vlah, care la aceste popoare este totoda t ă
și numele italienilor (…) limba moldoveneasc ă nu cunoa ște nici un fel de
nume și verbe venite în limba italienilor de la go ți, vandali și longobarzi.
Ca s ă facem aceasta mai clar, italianul red ă pe incipio prin cuvîntul
barbar commincio, pe cînd moldoveanul prin cuvîntul provenit din limb a
latin ă încep; albus se zice în italian ă bianco , în moldovene ște alb; civitas
este în italian ă citta , în moldovene ște cetate; ”
Părerea c ă românii se trag din romani r ămâne valabil ă, cu
amendamentele știute pân ă ast ăzi. Important este s ă observ ăm c ă aici, în
Descriptio Moldavie , se afl ă originile purismului cantemirian și totodat ă
ale purismului românesc în general.
Activitatea lui Dimitrie Cantemir se încheie cu o oper ă în limba
român ă, Hronicul vechimii a romîno-moldo-vlahilor care-l reintegreaz ă
istoriografiei noastre în tradi ția lui Miron Costin, a fiului acestuia,
Nicolae Costin și în vecin ătatea stolnicului Constantin Cantacuzino.
Nou ă în aceast ă carte este plasarea istoriei românilor în cadrul
istoriei universale. Se urm ăre ște mai întâi istoria românilor în cadrul
Imperiului Roman, apoi în cadrul Imperiului Bizanti n și, în sfâr șit, în
cadrul statelor fundate de migra ția popoarelor.
Problema de baz ă a Hronicului este aceea continuita ții elementului
roman în Dacia, pus ă și de stolnicul Cantacuzino și reluat ă mai târziu de
înv ățații Școlii Ardelene . Originea roman ă a românilor i se p ărea lui
Cantemir indiscutabil ă, totu și el a sim țit nevoia de completa. Românii se
trag din romani, dar ace știa la rândul lor descind din Aeneas. Prin urmare,
începutul românilor trebuie c ăutat în originea romanilor și chiar mai
departe, în originea elinilor.
Dimitrie Cantemir sus ținea și el c ă dacii au fost extermina ți de
romani, ceea ce îl determin ă s ă proclame puritatea roman ă a rasei
române ști (idee exagerat ă mai târziu de înv ățații Școlii Ardelene ):
„…poporul romano – moldo – vlahilor nu din glogoz ala a na șteri de
strînsur ă s ă fie scornit, ce din cet ățeni romani, din osta și veterani și din
mari familii s ă fie ales. Apoi din buni și tari romano – moldo – vlahii, din
buni și tari p ărin ți romani n ăscîndu-să, a sîngelui cur ățenie și a niamului
evghenie nestricat ă și nebetejit ă s ă fie ferit, precum și ast ăzi tot a șea o
feresc.”
Ast ăzi știm, dimpotriv ă, c ă dacii nu au fost elimina ți, c ă romanii
coloniza ți în Dacia proveneau din provinciile r ăsăritene ale Imperiului, c ă
o ras ă pur ă roman ă nu a existat. Romanizarea nu este într-adev ăr o

57 chestiune de ras ă, ci una de cultur ă: b ăș tina și nu au fost înlocui ți de
coloni știi romani, ei au adoptat doar limba și cultura romanilor.
Cantemir accept ă retragerea lui Aurelian în sudul Dun ării, dar
socote ște c ă de vreme ce izvoarele nu pomenesc luarea în posesi e a
Daciei de c ătre go ți, înseamn ă c ă dup ă n ăvălirea go ților romanii s-au
întors. Cantemir admite o colaborare politic ă a popoarelor migratoare cu
locuitorii Daciei, întocmai ca istoricii de ast ăzi.
Cantemir gre șea socotind c ă romanii nu ar fi fost cotropitori în
Dacia, dar are o justificare, întrucât el era inter esat, ca umanist, mai mult
de rolul civilizator al cuceririi romane, dacât de faptul militar în sine.
Cu Dimitrie Cantemir, personalitatea cea mai puter nic ă și scriitorul
cel mai prolific și mai cuprinz ător de largi oprizonturi din întreaga
noastr ă literatur ă veche, se încheie o epoc ă. Opera lui sintetizeaz ă, în
mare, patru secole de manifestare a culturii române ști, deschizând
totodat ă largi orizonturi perioadei urm ătoare, aceea a secolului luminilor
și a mi șcării cunoscute sub numele de Școala Ardelean ă. Va veni apoi
rândul genera ției de la 1848 și al celor urm ătoare s ă afle în scrierile lui
Cantemir îndrept ățiri pentru activitatea lor.

58

LATINITATEA RELOADED

Iluminismul European

Iluminismul este o mi șcare cultural ă și ideologic ă specific ă
secolului al XVIII-lea, manifestat ă în cuprinsul întregii Europe. Mi șcarea
influn țeaz ă literatura și artele vremii, ea fiind o expresie a cultului pen tru
ra țiune, umanism și știin ța. Se nume ște iluminism (din cuvântul italian
illuminismo tocmai datorit ă încrederii reprezentan ților s ăi în lumina
ra țiunii ).
Iluminismul a pretins eliberarea fiin ței umane de sub tutela sa auto-
indus ă. Tutela este incapacitatea fiin ței umane de a- și folosi abilit ățile
cognitive în lipsa instruc țiunilor de la o alt ă persoan ă. Aceast ă tutel ă este
auto-indus ă atunci când cauza sa nu rezid ă în absen ța ra țiunii, ci în
absen ța hot ărârii și a curajului de a lua hot ărâri f ără instruc țiuni de la o
alt ă persoan ă. Sapere aude! ,,Ave ți curajul de a v ă folosi propriul sim ț al
ra țiunii! " – acesta este motto-ul iluminismului (Kant). Aces ta este
termenul aplicat curentului de gândire din Europa și America
secolululuial XVIII-lea.
Evenimentele știin țifice și intelectuale din secolul al XVII-lea –
descoperirile lui Isaac Newton, ra ționalismul lui René Descartes,
scepticismul lui Pierre Baylle, panteismul lui Bene dict de Spinoza și
empirismul lui Francis Bacon și John Locke – au promovat credin ța în
legile naturale și în ordinea universal ă, precum și încrederea în ra țiunea
fiin ței umane și în abilit ățile inovatoare ale acesteia care au reu șit s ă
influen țeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.
Au existat multe și diverse curente de gândire, îns ă numai o serie
de idei pot fi caracterizate drept p ătrunz ătoare și dominante. O abordare
ra țional ă și știin țific ă a aspectelor religioase (conform vechii teorii și
divergen țe pe tema adev ărului dublu), a problemelor de ordin social,
politic și economic a promovat o viziune secular ă asupra lumii și o
orientare general ă c ătre progres și perfec ționare. Principalii promotori ai

59 acestor concepte au fost filosofii, care au popular izat și promulgat ideile
noi pentru publicul larg. Ace ști profe ți ai iluminismului aveau o serie de
atitudini de baz ă comune. Având o credin ță în ra țiune care era de
nezdruncinat, au c ăutat s ă descopere principii valabil universale care s ă
guverneze umanitatea, natura și societatea, și s ă ac ționeze în baza
acestora.
Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin re ligios și știin țific,
dogmatismul, intoleran ța, cenzura, precum și constrângerile economice și
sociale. Considerau c ă statul este instrumentul adecvat și ra țional al
progresului. Ra ționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în
mod firesc la deism; acelea și calit ăți au avut un rol important în
determinarea reac ției de mai târziu a romantismului.
Reac ționând la dogmatism, iluminismul a g ăsit un culoar favorabil
într-o perioad ă în care biserica î și pierduse autoritatea sa atotputernic ă de
a impune ordinea social ă cu aceea și fervoare și implicare precum în evul
mediu și la începutul modernit ății. Conceptele filosofice din Fran ța
mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat per spectiva mecanicist ă
asupra universului într-o variant ă revizuit ă radical a cre știn ătății, pe care
au denumit-o deism.
Inspirându-se din descrierea newtonian ă a universului ca fiind un
imens ceas construit și pus în mi șcare de c ătre Creator, dei știi au
promovat ideea conform c ăreia totul – mi șcarea fizic ă, fiziologia fiin ței
umane, politica, societatea, economia – î și are propriul set de principii
ra ționale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi în țelese de c ătre fiin țele
umane exclusiv prin intermediul ra țiunii. Acest lucru însemna c ă lucrurile
din lumea uman ă și din lumea fizic ă pot fi în țelese f ără a aduce religia,
misticismul sau divinitatea în ecua ție. Dei știi nu erau atei; pur și simplu,
afirmau c ă tot ceea ce se referea la universul fizic și la cel uman poate fi
în țeles independent de aspectele sau explica țiile de ordin religios. Pentru
un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea î n Europa, cu privire la
rela ția dintre autoritatea politic ă și religioas ă și clasa superioar ă, trebuie
să men țion ăm c ă, în Fran ța, Voltaire și alia ții s ăi s-au str ăduit s ă impun ă
valorile libert ății și toleran ței într-o cultur ă în care fort ăre țele gemene ale
monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprez entau aceste
valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriv a
elementelor fundamentale ale religiei cre știne: inspira ția din Biblie,
încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincio șilor.
Kant a situat punctul forte al Iluminismului în pri ncipal în chestiunile ce
țin de religie, întrucât conduc ătorii s ăi, a șa cum a spus, ,,nu au nici un
interes s ă joace rolul gardianului cu privire la arte și știin țe și, întrucât
incompeten ța de ordin religios nu este numai cea mai d ăun ătoare, ci și
cea mai degradant ă din toate".

60 Enciclopedia lui Denis Diderot reprezint ă chintesența spiritului
iluminismului, sau al Epocii Ra țiunii, dup ă cum i s-a mai spus. Având
centrul la Paris, mi șcarea a dobândit un caracter interna țional prin faptul
că s-a r ăspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentat ivi promotori
ai iluminismului s-au aflat în Fran ța: baronul de Montesquieu, Voltaire și
contele de Buffon, baronul Turgot și al ți fiziocra ți, Rousseau, care a avut
o influen ță foarte mare asupra romantismului.
În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica
politic ă și social ă, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și
Sir Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiri ști
conservatori, cu o mare influen ță . Teoriile lansate de Locke cu privire la
înv ățarea prin percep ția senzorial ă au fost dezvoltate în continuare de
către Davis Hume.
În Germania, universit ățile au devenit centre ale Iluminismului
(Aufklärung ). G. E. Lessing a lansat o religie natural ă a moralit ății, iar
Johhan Herder a elaborat o filosofie a na ționalismului cultural care se
baza pe înrudirea cultural ă, de sânge și de limb ă. Importan ța primordial ă
a individului, decurgând din incapacitatea omului d e a-și folosi abilit ățile
cognitive în lipsa instruc țiunilor unei alte persoane, a format baza eticii
lui Immanuel Kant.
Printre reprezentan ții italieni ai epocii, se num ără Cesarre Beccaria
și Gianbattista Vico. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar
împ ăratul Iosif al II-lea fost prototipul despotului il uminat. Al ții de acest
gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterin a a II-a a Rusiei și Carol
al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea considera ți
răspunz ători de Revolu ția franceza. Cu siguran ță , epoca Iluminismului
poate fi v ăzut ă drept o linie major ă de demarca ție pentru apari ția lumii
moderne.

Iluminismul în Ță rile Române ști

Ideile iluminismului vor p ătrunde, c ătre sfar șitul secolului al
XVIII-lea și în Ță rile Române pe c ăi diferite: prin filiera italo-austriac ă în
Transilvania, unde c ărturarii care urmeaz ă studii filosofice și teologice la
Roma și Viena vin în contact cu o societate preocupat ă de rolul educa ției
și prin filiera greac ă sau rus ă în Țara Româneasc ă și Moldova, apropiat
de iluminismul francez de factur ă preponderent filosofic ă.

Iluminismul transilv ănean

Una din importantele manifest ări determinate de marea fr ământare a
maselor populare din a doua jum ătate a secolului al XVIII-lea este Școala

61 Ardelean ă, mi șcare cultural ă de mare amploare, dezvoltat ă în Ardeal în
ultimele dou ă decenii ale aceluia și secol și începutul celui urm ător.
Școala Ardelean ă este o mi șcare patriotic ă determinat ă de lupta pe
care masele populare române ști din Transilvania au dus-o pentru
desfin țarea iob ăgiei, împotriva ac țiunii de desna ționalizare și pentru
recunoa șterea drepturilor contestate românilor ardeleni. Da torit ă
împrejur ărilor specifice Transilvaniei, popula ția româneasca de acolo a
tr ăit în condi ții grele, de asuprire social ă și na țional ă cu totul deosebite.
Împotriva acestei politici întreprinse de Habsburgi i de la Viena și a
tendin țelor accentuate de catolicizare ale bisericii papis t ăș ești, poporul
român din Ardeal a luptat cu hot ărâre. Actul unirii religioase de la 1700,
prin care o parte din popula ția româneasc ă din Ardeal atras ă de avantajele
promise de Vatican și de habsburgi, acceptase unirea (par țiala) cu biserica
roamnao-catolic ă, a dat îns ă repede na ștere în interiorul popula ției
transilv ănene unor mi șcări cum Europa nu mai cunoscuse din epoca
luptelor religioase. Cei care au trecut la catolici sm s-au convins ca a șa
zisa unire nu fusese decât o minciun ă, o am ăgire a bisericii papale și a
Habsburgilor de la Viena. Tensiunea devenise cu atâ t mai mare cu cât
propaganda în favoarea unirii cu biserica catolic ă luase forme violente.
În ciuda sprijinului acordat de oficialita ți, cu toate amenin ță rile și
represiunile împotriva ortodoc șilor și a acelora care, am ăgi ți un moment,
se luptau s ă revin ă la vechea lor credin ță , propaganda catolic ă a trebuit s ă
renun țe la speran ța de a cuceri întreaga popula ție româneasc ă din
Transilvania. Realizat ă în bun ă parte și prin sl ăbiciunea mitropolitului
Atanasie Anghel, avid de m ăriri temporare, care fusese urmat de câ țiva
preo ți dornici de a avea privilegii, unirea religioas ă i-a determinat pe
românii din Transilvania s ă în țeleag ă un adev ăr de un profund caracter
social: drepturile se ob țin prin lupt ă, se cuceresc. Tinerii c ărturari români
din Transilvania (ce studiaz ă în școlile catolice, ca bursieri cu scopul de
a-și completa cuno știin țele teologice și s ă devin ă propagandi ști ai
catolicismului printe românii transilv ăneni – unul din avantajele rezultate
în urma unirii religioase îl reprezenta dreptul aco rdat tinerilor români de a
studia în școlile catolice) sunt adep ții acestui principiu.

Dezvoltarea Școlii Ardelene

Școala Ardelean ă cunoaște dou ă direc ții importante: prima are un
pronun țat caracter illuminist, urm ărind emanciparea poporului, mai ales a
ță ranilor. S-au înfiin țat numeroase școli în limba româna (Gh. Șincai a
înfiin țat aproximativ 300 de școli), s-au scris abecedare, aritmetici,
catehisme, c ărți, manuale de economie etc.; a doua direc ție este erudit ă și
cuprinde tratate de filologie si istorie.

62
Trimi și s ă studieze teologia în școlile catolice de la Roma (colegiul
De propaganda fide ) și de la Viena,
cei mai buni dintre tinerii români
transilv ăneni fac îns ă și serioase studii
în limba latin ă, care-i ajut ă s ă-și dea
seama de originea roman ă a poporului
lor. Întor și în Ardeal, ace ști tineri se
identific ă prin cauza poporului
prigonit și pornesc lupta, creându-se
astfel condi țiile necesare înfloririi unei
culturi împotriva structurilor sociale și
politice existente, sprijinind ideea
egalit ății în drepturi a românilor cu
ungurii, sa șii și secuii. În acest scop, ei au participat la redact area în 1791,
a documentului Supplex Libellus Valachorum Transsivaniae . Cererile
Supplex -ului erau structurate în jurul câtorva idei, cores punzând
dolean țelor laicilor și clericilor români:
1. „ca numirile odioase și pline de ocar ă: tolera ți, admi și, nesocoti ți
între st ări și alte de acest fel, care ca ni ște pete din afar ă, au fost
întip ărite f ără drept și f ără lege (pe fruntea na țiunii române), acum
să fie cu totul îndep ărtate, revocate și desfiin țate“ (reintegrarea
românilor ca na țiune de drept în Transilvania)
2. „na țiunea român ă s ă fie repus ă în folosin ța tuturor drepturilor
civile și regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi
medievale)
3. „clerul acestei na țiuni credincios bisericii orientale s ă fie tratat în
acela și fel ca și clerul na țiunilor care alc ătuiesc sistemul uniunii“
(egalitatea clerului)
4. „la alegerea slujba șilor și deputa ților în diet ă… s ă se procedeze în
chip just, în num ăr propor țional cu aceast ă na țiune“ (reprezentare
propor țional ă în diet ă și func țion ărime.

Latinitatea româneasc ă

Corifeii Școlii Ardelene au polemizat cu istorici maghiari si germani
precum Sulzer, Eder, Kopitar, Engel, care contrazic eau primatul etniei
române ști în Ardeal și s-au straduit s ă demonstreze c ă românii sunt
urma șii romanilor. Pentru a accentua și mai mult, ei sus țineau c ă românii
sunt descenden ți direc ți ai romanilor, f ără niciun amestec str ăin și c ă
limba româna este și ea exclusiv latin ă. Îns ă reprezentan ții Școlii
Ardelene ignorau faptul c ă românii s-au contopit cu dacii și apoi cu
elementele slave și c ă limba român ă, de și de provenien ță latin ă prin

63 structura ei gramatical ă, prin fondul principal lexical, a primit, totu și, o
contribu ție bogat ă din partea unor limbi nelatine.
Reluând ideea cronicarilor moldoveni și munteni despre descenden ța
pur roman ă a poporului român, corifeii Școlii Ardelene au încercat s ă
contrazică teoriile str ăine conform c ărora românii ar fi venit din sudul
Dun ării pentru a se a șeza în aceste regiuni dup ă secolul al X-lea. Engel,
în Istoria Moldovei și Valachiei sus ținea c ă românii forma ți ca popor, au
venit în Transilvania în 813. Reprezentan ții Școlii Ardelene au afirmat
îns ă c ă romanii nu au p ărăsit Dacia pe vremea lui Aurelian, ci doar
oficialit ățile, func ționarii, armata, mari negustori și marii proprietari de
sclavi. Majoritatea popula ției, formata din oamenii care se ocupau cu
agricultura și erau lega ți de p ământ a r ămas în Dacia, iar popula ția în
niciun caz nu a fost nimicit ă sau smuls ă de pe teritoriul t ării, nici în
timpul migra țiilor, de și o parte redus ă din popula ție s-a putut ata șa
triburilor migratoare, a șa cum o parte din migratori ar fi devenit
sedentar ă. Deci nu se putea pune problema ca poporul român s ă se fi
întors în Transilvania dup ă ce ungurii și sa șii se stabiliser ă aici. Era
evident c ă la venirea lor în Transilvania (la sfâr șitul secolului al IX-lea,
ungurii au g ăsit o populație organizat ă în cnezate și voievodate, din partea
cărora au întâmpinat și rezisten ță . Pe aceasta tema, Samuil Micu-Klein
sus ținea, în lucrarea sa istoric ă Istoria și lucrurile și întâmpl ările
românilor , c ă romanii stabili ți în Dacia nu ar fi putut p ărăsi cu to ții un
teritoriu unde îi re țineau atâtea leg ături. Ei au r ămas în Dacia și au suferit
numeroase cuceriri și domina ții.
În sprijinul aceleia și idei, Petru Maior în Istoria pentru începutul
românilor în Dachia sus ținea c ă, de și împ ăratul Aurelian ar fi dorit s ă
str ămute popula ția la sud, acest lucru nu ar fi fost imposibil, deo arece
provincia c ăzuse sub domina ție gota și ace știa din urm ă aveau tot
interesul ca regiunile de câmpie s ă fie populate.
Ideea aceasta a continuit ății neîntrerupte a poporului român în Dacia
este legat ă și la frunta șii Școlii Ardelene , ca și la unii cronicari moldoveni
și munteni – D.Cantemir, Stolnicul C. Cantacuzino, d e ideea unit ății
românilor, pentru care Gheorghe Șincai pledeaz ă cu multa c ăldur ă în
Hronica românilor și a mai multor neamuri .
Purt ători ai celor mai înalte idei ale vremii, reprezent an ții Școlii
Ardelene , de și apar țineau unui cler sau unor ordine c ălug ăre ști puse sub
suprema ția papal ă, ei au adoptat o atitudine ostil ă bisericii catolice atunci
când s-au convins c ă aceasta în șelase speran țele popula ției române ști.
Însu șindu-și cu toat ă c ăldura idealurile poporului, c ărturarii ardeleni au
devenit purt ătorii de cuvânt ai luptei acestuia, militând în spe cial în
domeniul istoriei și al filologiei, al școlii și al literaturii.

64
Purismul

În domeniul lingvisticii, ideea latinit ății este dezb ătut ă în special
prin gramatica lui Samuil Micu – Elementa linguae daco-romane sive
valachicae , rev ăzut ă și prefa țat ă de Gheorghe Șincai. Oper ă rezultat ă din
colaborarea celor doi frunta și ai Școlii Ardelene , gramatica dezvolta
părerile lor asupra originii limbii române, aceasta f iind derivat ă, în
concep ția lor gre șit ă îns ă, numai din limba latin ă, și anume din latina
clasic ă, adic ă aceea a textelor pe care ei le citiser ă în timpul studiilor lor.
Încercand s ă dovedeasc ă latinitatea pura a limbii române, autorii propun
eliminarea din limb ă a elementelor nelatine, a c ăror prezen ță, totu și, în
limb ă nu o pot ignora. Ei cer, pentru aceasta, folosirea ortografiei
etimologice, adica a scrierii cuvântului cât mai ap rope de etimonul s ău.
Însă în Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi , Maior
dezbate aceea și problem ă a latinit ății limbii noastre, el derivând-o just din
latina popular ă, vorbit ă de coloni știi romani, adu și de Traian în Dacia,
dupa cum, în ultima lucrare, argumenteaz ă mai ales principiul scrierii
etimologice, introducând totodata semnele diacritic e. Ca și Samuil Micu
Klein și Gheorghe Șincai, Maior sus ține și el folosirea alfabetului latin în
locul celui chirilic. Recomanadând utilizarea semne lor diacritice, Maior
fixeaz ă totodat ă modul în care literele latine pot fi folosite pent ru sunetele
române ști, ortografie care, în general s-a
impus în scrierea de mai tarziu.
O oper ă filologic ă important ă a Școlii
Ardelene este dic ționarul publicat la Buda,
în 1825 sub titlul Lesicon romanescu-
latinescu-ungurescu-nem țescu, care de
mai mul ți autori, în cursul a trideci și mai
multor ani s-au lucratu . Oper ă colectiv ă,
dup ă cum se vede și din titlu, lexiconul,
primul dic ționar etimologic românesc de
vaste propor ții, s-a bucurat de colaborarea
succesiv ă a lui Samuil Micu, a lui Vasile
Colosi, a lui Petru Maior și a fra ților
I.Teodorovici și Alexandru Teodorovici,
dic ționarul fiind lucrat dup ă modelul
poliglo ților vremii în patru limbi: român ă,
latin ă, maghiar ă și german ă.
Netrecând cu vederea eroroile pe care
le con ține acest dic ționar (încercarea autorilor de a deriva din limba l atin ă
cuvinte de alt ă origine sau de origine necunoscut ă și de a elimina din
dic ționar cuvintele c ărora nu le puteau g ăsi o origine latin ă oarecare –
purism – despre care G.C ălinescu spunea: ”Etimologiile sunt de fantezie.

65 Tâlharul e un purtator de s ăge ți, un telfier, bir ăul e un vir magnus,
tânguirea vine de la tundere, fiindc ă jeluitorii se tund” . Cu toate acestea,
multe din neologismele propuse de ei au fost absorb ite de limb ă:
siguran ță, cauz ă, conversa ție, eviden ță , ocupa ție, anticipa ție, edi ție,
tradi ție, importat, consecvent, evident.
Luptând împotriva obscurantismului, militând pentru luminarea
poporului, corifeii Școlii Ardelene fac și o larg ă oper ă de culturalizare. Ei
se str ăduiesc s ă contribuie la deschiderea cât mai multor școli pentru
copiii oamenilor din popor și traduc lucr ări a c ăror lectur ă putea folosi
multor cititori români ai epocii. Astfel, Samuil Mi cu a oferit o versiune
româneasc ă a fabulelor lui Esop, ne-a l ăsat prima traducere a romanului
cu caracter moralizator Belsaire și a tradus și prelucrat lucr ări filosofice,
contribuind în felul acesta la dezvoltarea înv ăță mântului din Transilvania.
Activitatea lui Gheorghe Șincai în acela și domeniu e remarcabil ă.
Numit în 1782 director al tuturor școlilor române ști din Transilvania,
Șincai începe s ă str ăbat ă principatul, pornind ac țiunea de înfiin țare de
școli elementare rurale. Timp de 12 ani cât avea s ă fie în fruntea școlilor
române ști din Ardeal, Șincai reu șește s ă creeze un num ăr de peste 300 de
școli. El pune astfel la îndemâna alor s ăi un instrument eficace în lupta pe
care ei o duceau pentru triumful revendic ărilor lor na ționale și sociale.
Cum nevoia de manuale era tot mai mare, acesta a a lc ătuit A.B.C. sau
Bucoavna , Aritmetica și a tradus Istoria naturii sau a firii .
Ca și Petru Maior, Ion Budai-Deleanu considera c ă limba român ă
are la origine limba latin ă populara ( vulgara ), dar el este con știent c ă
latina vorbit ă în Dacia în perioada cuceririi provinciei de c ătre romani nu
a putut s ă r ămân ă intact ă și c ă ea a suferit influen ța altor limbi cu care a
venit în contact aici, ca aceea a dacilor în primul rând, a go ților, a
gepizilor, a slavilor etc. Oricât de puternice au f ost acele influn țe – ar ăta
Budai-Deleanu în gramatica sa, Fundamenta Grammatices linguae
Romanicae , asem ănătoare în multe privin țe cu Temeiurile gramaticii
române ști – ele nu au afectat îns ă decât vocabularul.
Autorii de gramatici, ca și primii trei corifei ai Școlii Ardelene ,
dezvoltandu-și îns ă activitatea în umbra acestora, denaturând de multe ori
vederile celor trei, sunt Radu Tempea și b ănățenii Paul Iorgovici si Const.
Diaconovici-Loga.
Primul, Radu Tampea, în opozi ție cu frunta șii ardeleni care
adoptaser ă terminologia gramatical ă latin ă, se îndep ărteaza de aceasta,
căutând în îns ăș i limba noastr ă termenii corespunzatori. În gramatica sa
din 1797, Tempea recurge la ciudate adapt ări și combina ții pentru a
romaniza termenii gramaticali: vocalelor le spune glasnice , consoanelor
neglasnice , cazurilor caderi , singularului singuratec , pluralului
multuratec etc.

66 Prin Observa ții de limb ă româneasc ă, b ănățeanul Paul Iorgovici
încearc ă s ă reînvie vechea limb ă româneasc ă “curat latin ă”, înl ăturând
“streinismele” și derivând din r ădăcinile limbii române, din fondul de
cuvinte latin al limbii române alte cuvinte necesar e s ă exprime no țiuni
noi, ca de exemplu: din venire – adevenire , din vedea – veza ție (cu sensul
de figur ă) etc.
C. Diaconovici-Loga se remarc ă prin tendin ța de a fixa o
terminologie gramatical ă de un autohtonism și mai exclusivist decât al
celorlal ți. În Gramatica româneasc ă pentru îndreptarea tinerilor , Loga
merge și mai departe decât ceilal ți doi, romanizând astfel: vocalelor le
spune “sun ătoare” , consoanelor “nesun ătoare” , pe acestea din urm ă
împ ărțindu-le în “din țoase”, ”limboase” (dentale), ”n ăsoase” (nazale),
”gâtoase” (guturale).
Principalii mentori ai Școlii
Ardelene au fost: Samuil Micu
Klein, Gheorghe Șincai, Petru
Maior și Ioan Budai-Deleanu,
cărora li s-au ad ăugat al ții: Paul
Iorgovici, Ioan Molnar.
Samuil Micu Klein a fost istoric și
filolog. Înva ță la Gimnaziul din
Blaj (abs. 1762), dup ă care a fost
călug ărit (14 oct. 1762) sub numele
Samuil. Mai târziu, hirotonit
ieromonah î și continu ă Studiile la
Seminarul pentru c ălug ări, înfiin țat
de episcopul Petru Pavel Aron (1762-1765), trimis a poi la Colegiul
Pazmanian din Viena pentru studii de Filosofie și Teologie (1766-1772).
Func ționeaz ă ca profesor de Etic ă și Aritmetic ă în Gimnaziul din Blaj
(1172 – 1777), apoi din nou la Viena ca “prefect de studii" în Seminarul
Sfânta Barbara (1777- 1783), când face intense cercet ări cu caracter
istoric și î și public ă primele lucr ări. Reîntors la Blaj, în m ănăstirea Sf.
Treime (1783-1804), s-a dedicat în întregime studiilor te ologice, istorice,
lingvistice și traducerilor și, spre sfâr șitul vie ții, devine "cenzor" al
cărților române ști care ap ăreau în Tipografia Universit ății din Buda
(1804-1806).
A redactat o serie de lucr ări cu caracter istoric și lingvistic, prin
care urm ărea s ă informeze pe înv ățații str ăini despre originea roman ă a
poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor p e teritoriul
fostei Dacii și, influen țat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru
egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte na țiuni din Transilvania,
pentru înl ăturarea iob ăgiei și s-a num ărat printre autorii cunoscutului
Supplex din 1791.

67 Autor de lucr ări teologice și cuvânt ări, a tradus din Sfin ții P ărin ți, a
dat o nou ă edi ție a Bibliei, în 1795, a doua în române ște, și a fost unul
dintre ap ărătorii vechilor rânduieli și tradi ții r ăsăritene în cadrul Bisericii
Române Unite cu Roma , ridicându-se împotriva încerc ărilor de latinizare
ale episcopului Ioan Bob.
A tradus o parte din Istoria bisericeasc ă – în 20 vol. – a abatelui
catolic francez Claude Fleury (1640- 1723) și anume 12 c ărți, în 5 vol.
care explic ă faptele petrecute pân ă la mjlocul sec. IV. Intre anii 1793 și
1795 a tip ărit, la Blaj, Biblia ,adec ă dumnezeiasc ă Scriptur ă a Legii
vechi (1240 p.), cu prefa ța semnat ă de el, în care men ționa c ă a
“îndreptat graiul" Bibliei de la Bucure ști din 1688, dar “o bun ă parte"
din Vechiul Testament ,,mai mult cel nou de pre cel elinesc al celor
șaptezeci de dasc ăli (Septuaginta n.n.) l-am t ălm ăcit" , cuprindea note
explicative, locuri paralele, scurte rezumate la fi ecare capitol, scurte
considera ții isagogice la fiecare carte. A fost folosit ă de edi țiile de mai
târziu: Petersburg (1819, Buz ău, 1854 – 1856 și Sibiu 1856 – 1858.
Alte lucr ări sunt Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ,
Viena, 1780,94 p. (în colaborare cu G. Sincai, prim a gramatic ă
româneasc ă tip ărit ă și prima cu litere latine); reeditat ă în 1980, cu un
studiu introductiv, traducerea textelor și note de Mircea Zdrenghea, Cluj
Napoca, 1980, XXX + 245 p.
A fost ini țiator și redactor al unei mari lucr ări lexicografice, care va
fi continuat ă și dezvoltat ă de mai mul ți c ărturari și se va tip ări la Buda, în
1825, sub titlul Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nem țesc , cunoscut
și sub numele de Lexiconul de la Buda (partea lucrat ă de el a fost
publicată de Galdi Laszlo, sub titlul Dictionarium valachico-latinum ,
Budapesta, 1944).
În aceea și idee a scris și Istoria, lucrurile și întâmpl ările românilor,
acum într-acest chip a șezate și din multi vechi și noi scriitori culeas ă și
scris ă, cuprinzând 4 tomuri ( I. lstoria românilor din Dacia. ; II. Istoria
domnitorilor Ță rii Române ști ; Ill. Istoria domnitorilor Ță rii Moldovei );
Istoria bisericeasc ă a Episcopiei românilor din Ardeal , r ămas ă în
manuscris, precum și un scurt fragment publicat în Calendarul de la
Buda din 1806, sau p ărți de lucr ări de istorie bisericeasc ă publicate de T.
Cipariu, în Acte și fragmente , Blaj, 1855; Cuno știn ță pe scurt a istoriei
biserice ști (ed. De Arhim. Veniamin Micle), în ST, an. XXVII, 1975, nr.
5 – 6, 7 – 8 și 9 – 10; an. XXVIII, 1976, nr. I – 2 și 7 – I 0; an. XXIX, 1977,
nr. I – 2 și 5 – 8; an. XXX, 1978, nr. 1 -2, 3 -4, 5 – 8 și 9-10 (apoi în
volum, sub titlul Istoria bisericeasc ă Transliterare de pe manuscrisul
original ).

68
Lucr ări de filosofie cuprind: Loghica adec ă partea cea
cuvânt ătoare a filosofiei , tradus ă dup ă Fr. Chr. Baumeister, Legile firei,
ithica și politica sau filosofia cea lucr ătoare .
A pledat pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. A scris
prima gramatic ă a limbii române, în latin ă împreun ă cu Gheorghe Șincai,
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780). Aceast ă carte
are o tripl ă însemn ătate: descoper ă legile fonetice ale evolu ției cuvintelor
din latin ă în român ă, sistematizeaz ă tot materialul lingvistic, oferind
astfel baza încadr ării limbii române în limbile romanice, constituie m odel
pentru gramaticile elaborate ulterior.
Ca sprijin al demonstra ției privind latinitatea limbii române, apare
în 1779, la Viena, Carte de rogaciuni pentru evlavia homului chre știn
tiparit ă cu litere latine.

Gheorghe Șincai

Ca director al înv ăță mântului
greco-catolic din Transilvania
a adus o contribu ție
fundamental ă în ac țiunea de
răspândire a culturii în mediul
rural. A studiat la Târgu
Mure ș, Cluj, Bistri ța, Blaj,
Viena și Roma, în ultimele
dou ă ora șe împreun ă cu Samuil
Micu, nepotul episcopului
Inocen țiu Micu-Klein. S-a
dovedit un poliglot, însu șindu-
și temeinic greaca, latina,
maghiara, germana, italiana și
franceza. Informa ția și cultura
i-au permis ocuparea func ției
de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din Roma , având
permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia, precum și în
Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Ro man, a
cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la
istoria românilor.
A depus o munc ă asidu ă de luminare a maselor, dedicându-se
carierei didactice și contribuind la întemeierea unui num ăr impresionant
de școli confesionale greco-catolice (în num ăr de peste 300). În anul 1784
a fost numit director general al școlilor române ști unite din întreaga
Transilvanie.

69
În scopuri didactice a tradus și a elaborat manualele fundamentale:
Abecedarul , Gramatica , Aritmetica și Catehismul , adaptând sau creând
terminologia necesar ă în țelegerii acestora de c ătre elevi. S-a dovedit a fi
un traduc ător remarcabil, t ălm ăcind (în 1789) cartea de c ăpătâi a
cre știnismului, sub numele de Biblia de la Blaj .
În 1811 a publicat lucrarea istoric ă, scris ă sub forma analelor,
intitulat ă amplu : Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au
fost ele amestecate cu romanii, cât lucrurile, întâ mpl ările și faptele
unora fa ță de ale altora nu se pot scrie pre în țeles, din mai multe mii de
autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese .
Gheorghe Șincai nu a reu șit s ă-și încheie și s ă-și tip ăreasc ă marea
opera Hronica românilor și a mai multor neamuri , lucrarea sa
fundamental ă, prima istorie știin țific ă a românilor având ca surs ă peste
450 de izvoare, autorit ățile din Ardeal neconsiderându-o suficient de
bun ă. În ultimii doi ani de via ță a r ătăcit din sat în sat, ducând
manuscrisul în traist ă. Îns ă Hronica românilor și a mai multor neamuri
urma s ă constituie unul din izvoarele ideologiei pa șoptiste.

Petru Maior

Este un istoric de forma ție modern ă, un cercetator pasionat și un
dasc ăl de voca ție, având studii teologice la
Roma și studii de științe juridice la Viena. Pe
planul gândirii sociale, Maior are o pozi ție
reformist-moderata, este încrezator în
iosefinism; în istoriografie și în lingvistic ă a
enun țat teze îndr ăzne țe, sus ținute de o
documenta ție ampl ă, cu privire la originea
poporului român și la caracterul latin al
limbii române.
Lucrarea fundamental ă a lui Maior este Istoria pentru începuturile
românilor în Dachia , publicat ă în 1812. Demonstra ția sa istorica avea o
finalitate știin țific ă (respingerea tezelor ce negau originea latin ă și
continuitatea românilor) și una politic ă (repunerea românilor în drepturi
egale cu celelalte na țiuni din Transilvania).
O alt ă lucrare monumental ă a sa este Istoria bisericii românilor ,
tiparit ă par țial în 1813, dar nedifuzat ă. Este publicat ă integral abia în
1995. Personalitate puternica aflat ă în conflict cu autorit ățile politice ale
Principatului, dar și cu cele ecleziastice, Maior a avut o contribu ție
major ă în combaterea tezelor care deformau adev ărul istoric despre
formarea poporului român, angajându-se într-o confr untare deschis ă cu
unii istorici maghiari și germani. Ace ști istorici sunt cei care sus țineau c ă

70
triburile ungare, la p ătrunderea lor în Transilvania, ar fi g ăsit o “terra
deserta” (un p ământ nelocuit), iar românii ar fi imigrat în acest spa țiu
abia în decursul secolelor XII-XIII.
Maior constata c ă ,,fără nicio dovad ă” ace ști ,,scriitori str ăini”
inventeaz ă și difuzeaz ă istorii fanteziste ( născociri ) despre poporul
român, ,,ba de la o bucat ă de vreme, pre cum
magariu pre magariu scarpin ă, a șa unii de la
al ții împrumutând def ăim ările, f ără de nici o
cercare a adev ărului, de iznov le dau la
stamp ă ( la tipar ); și cu cât românii mai adânc
tac, nemica r ăspunzând nedrep ților
def ăim ători, cu atâta și mai vârtos se impulp ă
pre români a-i mic șora, și cu volnicie a-i
batjocori”.
Dup ă cum rezult ă din acest text, Maior
este preocupat de imaginea românilor în opera scrii torilor str ăini, fiind
con știent de însemn ătatea acestei imagini în epoca scrisului, când
,,def ăimarile” circul ă de la un autor la altul și se impun în stratul culturii
savante, r ăspândindu-se apoi și în cercuri mai largi. Întelegând for ța
acestor etichete și stereotipii negative, Maior avertizeaz ă c ă acest deficit
de imagine poate avea consecin țe politice durabile, dac ă românii ,,tac” și
nu r ăspund ,,nedrep ților def ăim ători” , care urm ăresc ,,a-i mic șora” și ,,a-
i batjocori” , adic ă a le crea o imagine defavorabil ă în reprezentarea pe
care și-o formeaz ă despre ei lumea civilizat ă (sau opinia public ă, am zice
azi). Se subîntelege c ă românii nu mai trebuie s ă tac ă în privin ța acestor
agresiuni istoriografice și informa ționale. Dar, pentru ca românii s ă poat ă
,,răspunde” credibil acestor ,,def ăim ări” , ei trebuie s ă dispun ă de o
intelectualitate capabil ă s ă ,,cerceteze adev ărul” , s ă impun ă ,,dovezile”
istorice, s ă câ știge credibilitate în disputele știin țifice, dar și în
confrunt ările politice ale momentului. Putem conchide c ă Maior, spirit
modern și lucid, era con știent de efectele manipulatorii pe care le
urm ăreau autorit ățile Transilvaniei și Curtea de la Viena.
Petru Maior este cel care a formulat teza c ă limba româna s-a
format din latina vorbit ă (vulgar ă), nu din cea scris ă (clasic ă). Este și el
un adept al purismului și a sus ținut necesitatea de a elimina elementele
nelatine din limb ă. Scriitor polemic, a delimitat sfera de ac țiune a
Bisericii, disociind-o de via ța social ă. Concep țiile sale moderne de
interpretare ra ționalist ă a textelor și a problemelor teologice l-au pus în
conflict cu autorit ățile biserice ști ale timpului.
Maior s-a ferit de exager ările contemporanilor s ăi, acceptând
pronun țiile impuse de uzul limbii, promovând neologismele: conven ție,
parlamentar, conversa ție, magic, condi ție etc, îmbog ățind lexical cu
termeni știin țifici, încercând s ă realizeze o gramatic ă descriptiv ă a limbii

71 na ționale. Este un continuator al lui Ion Neculce prin capacitatea sa
evocatoare, prin talentul memeorialistic.

Ioan Budai Deleanu

S-a afirmat ca teolog, istoric și scriitor, absolvind, deopotriv ă,
filosofia și teologia, dar f ără a sim ți o chemare interioar ă pentru via ța
ecleziastica. Este și un poliglot, cunoscând greaca, latina, italiana,
franceza, germana și polona. Opera sa fundamental ă, Tiganiada sau
Tab ăra țiganilor , a fost realizata în ultimul deceniu al secolului al XVIII-
lea, dar a fost publicat ă de-abia la optzeci de ani de la scrierea ei. Aceas ta
epopee (singura din literature român ă), oper ă comic ă și satiric ă, este
comparabil ă cu alte modele din literatura universal ă. Prima versiune a
epopeii (c ăci Budai-Deleanu va reveni asupra textului) era ter minat ă în
1800, dar va vedea lumina tiparului abia în anii 18 75-1877. Cea de-a
doua versiune, u șurat ă de înc ărc ătura baroc ă și simplificat ă și prin
restructurarea planurilor ac țiunii, a fost publicata in 1925.
Modelele acestei epopei l-au determinat pe scriitor ul român s ă
schimbe cheia , s ă foloseasc ă registrele burlesc și parodic pentru a trata
chestiuni grave. C ăci Ioan Budai-Deleanu plaseaz ă în acel Ev Mediu
românesc, unde Vlad Țepe ș comb ătea pentru ap ărarea ță rii și a
cre știnat ății, o dezbatere important ă a timpului sau. Țiganii, o unitate
dezordonat ă, neformat ă, instabil ă, mereu flamand ă, c ăreia voievodul
încearc ă s ă le dea o identitate social ă, s ă fac ă din ei un ,,grup” animat de
țeluri coumune și sustras unor înrâuriri str ăine, caut ă s ă parcurga drumul
spre fericire (obsesie iluminista).
La ad ăpostul alegoriei uria șe pe care o pune la cale (la fel ca
Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifica ), Ioan Budai-Deleanu trece în
revist ă tezele iluministe și le demonstreaz ă stralucit în registru parodic,
satirizând, caricaturizând, exploatând burlescul, p unându-și la lucru
imagina ția, dovedindu-se apt de performan țe la nivel european și
demonstrând c ă acea ,,cre ștere a limbei române ști” pe care o cerea
insistent, dincoace de mun ți, Ien ăchi ța V ăcărescu era deja în privin ța
posibilit ăților și a calit ăților poetice, o realitate estetica.
Încurajând dezvoltarea înv ăță mântului, a știin țelor, a cultiv ării
limbii na ționale și a literaturii, scriind mauale, întocmind dic ționare și
lexicoane, traducând c ărți fundamentale în variate domenii, savan ții
Școlii Ardelene au revolu ționat limbajul operelor știin țifice, educative și
de popularizare.

72
Iluminismul în Țara Româneasc ă
Chesarie, episcop de Râmnic.

Are studii la Școala domneasc ă din Bucure ști. Dup ă ce a fost tuns
în monahism, ajunge eclesiarh la catedrala mitropol itan ă și protosinghel
al Mitropoliei. Acum traduce și tip ăre ște lucrarea lui Simion al
Tesalonicului Voroav ă de întreb ări și r ăspunsuri (Bucure ști, 1765). În
1770 a f ăcut parte din delega ția condus ă de mitropolitul Grigorie II care a
plecat la Petersburg, pentru a cere sprijinul țarinei Ecaterina a II-a. A
fost loc țiitor de episcop la Râmnic, apoi, ca episcop, a înf iin țat o școal ă în
Bucure ști și alta în Craiova. A ref ăcut tiparni ța de la Râmnic, în care a
imprimat peste zece c ărți române ști: Octoihul (1776), Triodul (1777),
Ceaslovul (1779), Mineiele pe oct. – mart. (1776 – 1779), tip ărite pentru
prima dat ă în române ște, dup ă vechea traducere a episcopului Damaschin,
rev ăzut ă acum de un grup de c ărturari (mitropolitul Grigorie II, episcopul
Chesarie, viitorul episcop Filaret, monahul Rafail de la Hurezi,
ierodiaconul Anatolie de la Episcopie, lordan Capad ocianul gramaticul).
De un mare interes sunt prefe țele celor șase Mineie , scrise de
episcop, în care se ocup ă de originea latin ă poporului și a limbii române,
de continuitatea noastr ă pe teritoriul fostei Dacii. Mineiele au contribuit
la progresul limbii literare române, prin ele au in trat în limba noastr ă o
serie de neologisme, de origine greac ă și latin ă.

Ilumininismul în Moldova

Curentul este slab reprezentat în aceast ă provincie, cauza principal ă
fiind o anumit ă anchiloz ă social ă a reprezentan ților vremii, dar și dorin ța
de a prezerva un mod de via ță care î și avea avantajele sale.
Cel mai cunoscut iluminist moldovean este Leon Gheuca , mai
mult pentru proiectele sale ambi țioase și spiritul de lupt ător, decât pentru
ceea ce a și reu șit s ă finalizeze. Era convins de necesitatea educa ției, mai
ales a educa ției conectate la tendin țele europene, și a încercat s ă
determine autorit ățile s ă înfiin țeze mai multe școli. Era și un sus țin ător al
limbii franceze și considera drept o necesitate predarea acesteia la nivel
de mas ă.
Ceva mai târziu, c ăminarul Ionic ă T ăutu , patriot înfl ăcărat și
intelectual progresist, de meserie inginer hotarnic , vine cu acelea și idei
generoase. Ca și ilumini știi ardeleni, vrea s ă scrie și el o Istorie a
românilor , dup ă modelul vechilor hronografe, încercând s ă încadreze
trecutul de lupt ă al românilor în istoria universal ă. Lucrarea r ămâne doar
la stadiul de proiect, singurul capitol redactat fi ind Politice ști lu ări

73 aminte asupra Moldovei . Bolnav de tuberculoz ă și ros de mizerie, T ăutu
are și alte proiecte, precum traducerea unei Gramatici a limbii franceze.
Gheuca sau T ăutu, chiar dac ă nu reu șesc prea mult în plan practic,
rămân importan ți pentru c ă m ăcar încearc ă s ă schimbe ceva într-o
perioad ă în care lumina r ăsărea tocmai de la Stambul.

74

PERIOADA PA ȘOPTIST Ă

Îmbrăcând românește cuvântul Îmbrăcând românește cuvântul Îmbrăcând românește cuvântul Îmbrăcând românește cuvântul

Definind curentele literare drept grup ări largi de scriitori și opere
care se înrudesc prin tr ăsături comune de ordin ideologic și artistic, prin
apeten ța pentru anumite teme, motive ori formule stilistic e, cercet ătorii au
eviden țiat și caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se
deta șeaza categoric nici de mi șcările pe care le înlocuiesc sau le neag ă,
nici de acelea pe care le prefigureaz ă în timp.
Printre ace știa, George C ălinescu afirma: Clasicism – Romantism
sunt dou ă tipuri ideale, inexistente practic în stare genuin ă, reperabile
numai la analiza în retort ă, demonstrând astfel apartenen ța marilor
creatori la mai multe viziuni estetice deopotriv ă.
Receptat sub raport teoretic, romantismul se define ște ca o mi șcare
european ă de anvergur ă, manifestat ă în prima jum ătate a secolului al
XlX-lea, dar care cunoa ște în evolu ția sa mai multe etape, specifice
concretiz ărilor sale în toate spa țiile europene. Favorizat de destram ărea
societa ții feudale și de revolu țiile burgheze din 1780 și 1830, dar și de
perimarea doctrinei clasice, romantismul se configu reaz ă ca reac ție
împotriva clasicismului, asigurând literaturii libe rtate de exprimare prin
înl ăturarea tuturor normelor.
În prefa ța dramei Cromwell , ap ărut ă în 1827, prefa ță considerat ă
unul din manifestele cele mai de seam ă ale romantismului, Victor Hugo
demola cu îndr ăzneal ă doctrina clasic ă, demonstrând mai întâi necesitatea
amestecului genurilor, derivat din necesitatea spir itului omenesc de a
îmbina contrariile, dat ă fiind natura dual ă a individului. Apoi, manifestul
abolea modelele antice și, împreuna cu ele, și regulile cu care se aflau în
interdependen ță ( nu exist ă reguli, nici modele ). Venerabilele unit ăți de
timp și loc erau ridiculizate și reduse la absurd, poetul cerând pentru
dram ă calitatea unei oglinzi cu for ță enorm ă de concentrare, care s ă
răsfrâng ă omul, istoria, via ța în totalitatea ei. De asemenea, Victor Hugo
sus ține c ă noua doctrin ă este liberalismul literaturii. Acest liberalism
fusese îns ă anticipat de manifest ări culturale preromantice precum Sturm
und Drang sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive și

75 sentimentale , unde se face distinc ția clar ă între artistul clasic, expresie a
naturii înse și, și cel romantic, ce aspir ă spre natura pierdut ă, dar tr ăie ște
în dezacord cu sine și cu umanitatea în genere.
Foarte curând dup ă publicarea acestui studiu ( Asupra poeziei naive
și sentimentale ), fra ții August Wilhelm și Friedrich Schlegel, capetele
teoretice ale grupului romantic de la Iena, aveau s ă adopte și ei o
tipologie asem ănatoare în ceea ce privea raportul dintre antici și moderni
ca arti ști.
Cel dintâi, profesorul, în prelegerile ținute la Iena, Berlin și Viena,
despre teoria și istoria dramei, începea analizele dramaturgiei un iversale,
distingând între antici și moderni, între grecii care credeau în acordul
armonios al facult ăților omene ști și între modernii care tr ăiau sentimentul
acut al dezbin ării interioare, și adâncea astfel tipologia artistului modern.
Friedrich Schlegel ap ăsa în scrierile sale mai ales pe atributele de
căpetenie ale geniului, pe libertatea și universalitatea lui. ,,Fiecare geniu
e universal” , sus ținea Schlegel; ,,a avea geniu este starea natural ă a
omului” , declara el cu o aparen ță de paradox, apropiindu-se îns ă de
natura original ă a artistului romantic, funciar nelini știt ă, însetat ă de
infinit, nesa țios doritoare de cunoa ștere, cu facultatea imaginativ ă
spontan ă tâ șnind în expresia exterioar ă fulgurant ă a Witz Witz Witz Witz- – –ului ului ului ului, faimoasa
ironie romantic ă, considerat ă și teoretizat ă de Schlegel ca o genialitate
fragmentar ă.
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, princi pala preocupare a
romantismului va fi s ă î și configureze doctrina, în opozi ție cu principiile
clasicismului. Astfel, în vreme ce clasicismul dezv ăluie o lume ideal ă,
static ă și obiectiv ă, structurat ă în categorii ideale și tipuri eterne, în care
fiin țeaz ă un personaj abstract, echilibrat și dominat de moral ă,
romantismul propune, în replic ă, un univers determinat de mi șcările
istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natur ă care îl cople șește pe individ, în
care se profileaz ă un erou dinamic, sentimental, angajat într-o conti nu ă
căutare a absolutului.
Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajea z ă într-o simpl ă
observa ție a naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin p risma propriei lor
subiectivit ăți.
Ra țiunea propov ăduit ă de clasici este înlocuit ă de sentimente și
pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cu noa șterii este
imagina ția.
De aceea, romanticii sunt spirite îndr ăzne țe, dornice de aventura pe
care o presupun evaziunea în pitoresc, exotic, fant astic, retragerea în
spa țiul oniric sau refugiul în trecut. Eroii romantici au sentimentul
istoriei, pe care o percep în evolu ție, în devenire, definindu- și fa ță de
sensurile deprinse din în țelegerea ei adânc ă o atitudine activ ă și

76 constructiv ă sau, dimpotriv ă, una pesimist ă, determinat ă de sentimentul
neputin ței.
Personajul romantic se define ște în împrejur ări excep ționale, este
fr ămîntat , nemul țumit, într-o continu ă lupt ă cu sine și cu limitele.
Normele rigide ale clasicismului sunt abolite, în s ensul c ă personajele pot
proveni din toate mediile sociale și, ,,ca și ceilal ți oameni, ele trebuie s ă
fie complexe și nuan țate, alc ătuite în adâncul lor din bine și din r ău“ ,
dup ă cum afirma Victor Hugo.
Nu întâmpl ător, romantismul promoveaz ă construc țiile antitetice,
contrastele, extremele, eviden țiind valori artistice și în zonele mai pu țin
estetice ale realit ății și anticipând astfel simbolismul, care va fundamenta
o adevarat ă estetic ă a urâtului. O alt ă discrepan ță fa ță de clasicism este
aceea c ă romanticul descoper ă natura abisal ă, fascinantele spa ții infinite,
marele cosmos, pe care îl concretizeaz ă în detalii sugestive, devenite
simboluri – cerul, stelele, oceanul, marea, lacul, izvorul, codrul, variatele
forme ale vegetalului – , dar este preocupat și de abisurile suflete ști, c ăci
omul însu și este un microunivers care fiin țeaz ă în comuniune deplin ă cu
marea natur ă.
Printre alte merite ale romantismului, e necesar s ă se eviden țieze și
redescoperirea crea ției folclorice, care poate s ă ofere modelul viu al unor
valori capabile s ă înlocuiasc ă estetica de imitare a modelelor antichit ății.
Toate aceste atitudini de via ță î și g ăsesc cea mai potrivit ă form ă de
manifestare în lirismul abundent, în invectiva ince ndiar ă, în ironie și în
sarcasm, dar și în strig ătul de durere, în cântecul de iubire sau în
medita ția adânc ă.
Liberalismul impus în planul viziunii este secondat de o maxim ă
libertate la nivelul formei, scriitorii romantici p romovând amestecul de
stiluri, de genuri, de moduri de expunere și preferând dintre specii
medita ția, elegia, satira, oda, fabula, drama istoric ă, nuvela romantic ă,
romanul.
Categoriile estetice pe care se articuleaz ă doctrina romantismului
sunt și ele diverse: grotescul, fantasticul, macabrul, tr agicul, frumosul,
urâtul sau pateticul. Odat ă cu fixarea și asumarea doctrinei, romantismul
intr ă într-o alt ă etap ă de evolu ție, determinat ă și de mi șcările
revolu ționare din preajma anului 1848. Marii romantici ai jum ătății
secolului al XlX-lea sunt individualiza ți și prin tr ăsăturile na ționale,
variabile de la un spa țiu european la altul.
În perimetrul german, apari ția romantismului a fost favorizat ă de
viziunea artistic ă promovat ă de Goethe, Schiller, Holderin ori von Kleist,
iar impunerea și r ăspândirea acestuia a avut ca suport cele trei mari școli
de la Iena, Heidelberg și Berlin.
Școala de la Iena îi aduna pe marii vizionari precum Ludwig Tieck
(cel care va extrage din formula basmului o realita te miraculoas ă,

77 generatoare de substrat liric) sau Novalis (c ăut ătorul absolutului imaginat
în ipostaza florii albastre din romanul Heinrich von Heinrich von Heinrich von Heinrich von Ofterdingen Ofterdingen Ofterdingen Ofterdingen ). Școala de
la Heidelber g are meritul de a valorifica literatura popular ă, prin
prelucr ările autorilor Clemens Brentano și Achim von Arnim. Al ături de
aceste centre literar-romantice, școala de la Berlin îl promoveaz ă pe
E.T.A. Hoffman, ini țiatorul umorului grotesc proiectat în fantastic.
Declinul romantismului german aduce îns ă în orizontul literar opera liric ă
a lui Heinrich Heine, în al c ărui volum Cartea cântecelor , fondul popular
se transfigureaz ă în materia liric ă a poeziei erotice.
În Anglia, prima manifestare a romantismului este m arcat ă de
poe ții lacurilor (Samuel Taylor Coleridge, Walter Scott, William
Wordswordth și John Keats), care preiau din doctrina romantic ă
întoarcerea spre natura patriarhal ă. Marii exponen ți ai romantismului
rămân îns ă Byron și Shelley, primul impunând prin Peregrin ările lui
Childe Harold prototipul eroului romantic, eroul byronian, cel de -al
doilea sintetizând în Prometeu imaginea geniului revoltat împotriva
tiraniei și care se define ște prin idealuri de bine, dreptate și dragoste.
Europa Occidental ă devine și prin Fran ța o aren ă larg ă a noului
curent. Victor Hugo este în acest context nu numai teoreticianul care a
fundamentat principiile romantismului în prefa ța la Cromwell , ci și
poetul, prozatorul și dramaturgul care a experimentat idealurile romant ice
în toate genurile literare, oferind posterit ății modelul unei personalit ăți
titanice, în planul lyric. Prin Legenda secolelor , el se impune drept
cronicar al vremii lui, dar și al marilor etape istorice. Drama sa romantic ă
(Hernani sau Ruy Blas ) reprezint ă nu doar o replic ă la teatrul clasic, ci
și o sintez ă a marilor valori istorice și umane personificate într-o mare
valoare estetic ă.
În Italia și în Rusia, curentul se dezvolt ă pe fundalul fr ământat al
luptelor de eliberare na țional ă sau social ă, reprezentan ții s ăi fiind
preocupa ți și de problema omului în angrenajul vremii lui, dar și în lupta
cu limitele, pentru atingerea unui ideal. Leopardi mediteaz ă pe tema
condi ției umane, prefigurând lirica modern ă existen țialist ă, Pu șkin
observa istoria și societatea cu interesul poetului-cet ățean al c ărui destin
este puternic marcat de iubirea de patrie, iar Lerm ontov se dovede ște
liricul sensibil în a c ărui accep ție geniul poate fi salvat de blestemul
singur ătății prin iubire.
E important de remarcat c ă romantismul este și primul curent ce
dep ăș ește marginile b ătrânului continent, pentru a- și g ăsi dincolo de
ocean un adept unic, Edgar Allan Poe, și un univers artistic în care stau
al ături comicul și tragicul, absurdul și fantasticul, frumosul și urâtul.
Complexitatea romantismului ca atitudine estetic ă a f ăcut posibil ă
receptarea lui în pictur ă (Delacroix), în sculptur ă (Rude) sau în muzic ă
(Schubert, Carl Maria von Weber, Schumann, Chopin s au Lizst).

78 Fire ște c ă marea mi șcare literar ă a secolului trecut a beneficiat de
numeroase definiri, dintre care cit ăm cuvintele lui Edgar Papu:
,,Romantismul cuprinde, a șadar, echipa de sacrificiu care a cucerit
vastul teren pres ărat cu mine explosive, unde se va instala lumea
modern ă ca s ă-l fructifice și s ă-l sporeasc ă în deplin ă siguran ță ”.

Romantismul românesc

Romantismul românesc a dobândit un program coerent prin Dacia
literar ă, aparut ă în 1840 sub conducerea lui Mihail Kog ălniceanu.
Articolul program, Introduc ție , elaborat cu luciditate și spirit critic de
Mihail Kogalniceanu, a devenit pentru to ți scriitorii genera ției de la 1848
o profesie de credin ță . Acest program teoretic al revistei nu a impus
autoritar o serie de principii, ci a enun țat un num ăr de idei, acceptate prin
consens de to ți pa șopti știi, pentru c ă ele reprezentau modul de a gândi al
tuturor oamenilor de cultur ă din epoc ă.
Mihail Kog ălniceanu începe prin a aduce un cald omagiu
ini țiatorilor presei române ști: Ion Heliade-R ădulescu, Gheorghe Asachi,
George Bari țiu, ctitorii Curierului romanesc , ai Albinei române ști și ai
Foii pentru inima, minte și literatur ă, – ,,cele mai bune foi ce avem
ast ăzi“ , cum se afirma în Introduc ție . Cu tact, Mihail Kog ălniceanu ar ăta
că publica țiile amintite nu acord ă aten ție suficient ă problemelor de
literatur ă, ceea ce avea drept consecin ță lipsa unor dezbateri fructuoase și
pasivitatea marilor spirite ale epocii. De asemenea , li se repro șa
predecesorilor provincialismul, faptul c ă revistele lor sufereau de o prea
pronun țat ă coloratur ă local ă. Dacia literara , a șa cum o arat ă și titlul
simbolic, î și propunea să fie ,,numai o foaie romaneasc ă”, asumându-și
dubla sarcin ă de a se îndeletnici cu literatura na țional ă și de a publica
,,produc țiile române ști, fie din orice parte a Daciei” , cu singura condi ție
de a fi bune.
Punctul central al programului lui Mihail Kog ălniceanu îl
constituia afirmarea hot ărât ă a direc ției na ționale și populare în literatur ă.
Dac ă Ion Heliade-R ădulescu inclusese în generoasa lui încurajare a
crea ției originale și traducerile, Dacia literar ă a pus cap ăt nesiguran ței
criteriilor și a proclamat originalitatea drept ,,însu șirea cea mai pre țioas ă

79 a unei literaturi” . Se condamnau imita țiile și traducerile, care, a șa cum se
afirma în Introduc ție , ,,s-au f ăcut la noi o manie primejdioas ă, pentru c ă
omoar ă în noi duhul na țional” . Mihail Kog ălniceanu a și explicat într-un
num ăr ulterior al revistei c ă era împotriva abuzurilor, nu a principiilor și
că atacul era împotriva superficialit ății copierii Apusului.
Un alt punct al programului, dezvoltare logic ă a celui anterior,
cerea scriitorilor s ă se inspire din realitatea autohton ă, ar ătându-se c ă
,,istoria noastr ă are destule fapte eroice, frumoasele noastre ță ri sunt
destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitore ști și poetice,
pentru ca s ă putem g ăsi și la noi sujeturi de scris, f ără s ă avem pentru
aceasta trebuin ța s ă ne împrumut ăm de la alte na ții” . De și în rândurile
acestea nu e întrebuin țat cuvântul folclor , Mihail Kog ălniceanu avea în
vedere printre sursele de înspira ție și crea ția popular ă.
Îndreptandu-și aten ția înspre mediul local, spre aspectele
particulare și specifice realit ății române ști, Dacia literara deschidea
perspectiva unei literaturi întemeiate pe observa ție, cultivând adevarul și
naturalul într-un climat în care sentimentalismul romantic d evenise
excesiv.
Romantismul românesc se particularizeaz ă astfel în raport cu cel
european, c ăpătând o serie de tr ăsături specifice. Este de remarcat
autohtonismul lui, ce trebuie privit ca o continuar e fireasc ă a idealurilor
umaniste și iluministe, care impuseser ă motivul etnogenezei, reap ărut în
perioada de la 1848, f ăcându-l pe Mihail Kog ălniceanu s ă denun țe
,,romanomania unora” .
Personaje mitologice sau viziuni ale trecutului dac o-romanic apar
și în opere valoroase ale epocii, a șa cum sunt Cântarea României a lui
Alecu Russo, proiectat ă pe un fundal mitic al pl ăsmuirii poporului român
sau Umbra lui Mircea. La Cozia a lui Grigore Alexandrescu, în care se
întâlnesc aluzii la ,,legioanele lui Traian” sau ,,la uria șul Daciei,
Decebal” . Interesul pentru istoria na țional ă care apare în tot romantismul
european, este la noi o continuare a temelor și motivelor epocilor
anterioare, dând literaturii pa șoptiste o not ă specific ă și marcând o serie
de izbânzi, precum Alexandru L ăpu șneanul de Costache Negruzzi,
Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Balcescu, Legendele
istorice de Dimitire Bolintineanu.
Ideea fundamental ă pe care romantismul românesc o aduce în
interpretarea istoriei este aceea a dacismului, c ăci istoria romantic ă nu
mai e un pelerinaj spre patria spiritului, ci un ef ort de definire a spiritului
Patriei.
Mitul romantic al Daciei se reg ăse ște în opera lui Mihai Eminescu,
îmbog ățit însa cu elemente care încorporeaza mitul clasic al Romei.
Tr ăind în vârsta mitului, Dacia nu poart ă în sine germenii
distrugerii și moartea ei nu poate veni decât dinafar ă, adus ă de civiliza ția

80 istoric ă triumf ătoare a Romei. Victoria Romei este marcat ă de semnul
unei fundamentale vinov ății pe care Decebal o transform ă în acuz ă și
motiv de blestem: Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare /
Prizărite, tremurânde trec o lung ă acuzare –/ Târând sufletul lor ve șted
pe-al corup ției noroi/ Voi nu i-a ți l ăsat în voia sor ții lor. Cu putrezirea/
Sufletului vostru propriu a ți împlut juna lor fire./ Soarta lor v ă e pe suflet
ce-ați f ăcut cu ele? Voi!/ Nu vede ți c ă în furtune v ă blesteam ă oceane?/
Prin a craterelor gur ă r ăzbunare strig vulcane […]/ Moartea voastr ă
firea-ntreag ă și popoarele o cer.
Îndreptarea spre trecutul na țional în scopul de a forma con știin țe, a
dus la apari ția altei tr ăsături specifice a romantismului românesc, și
anume militantismul mesianic. Necesitatea de a impu ne valori autentice și
de a realiza perspective etice asupra realit ății, a îndreptat scriitorii
pa șopti ști spre un echilibru ce reprezint ă clasicismul peren, ducându-i
chiar spre forme artistice specifice curentului cla sic, fapt care a
determinat o coexisten ță a romantismului cu clasicismul în epoca de la
1848.
Tot programatic, prefa țând unitatea politic ă a tuturor românilor,
Dacia literara , va preciza într-o form ă concis ă c ă va lupta pentru ca
românii s ă aib ă o limb ă și o literatur ă comun ă.
Se va accentua astfel sentimentul unit ății etnice, ap ărând o
atitudine responsabil ă în fa ța istoriei, scriitorii devenind militan ți ai
str ăvechilor aspira ții de libertate și de unire.
De asemenea, se legitima necesitatea spiritului cri tic, l ăsându-se s ă
se în țeleag ă faptul c ă faza aprob ărilor de complezen ță s-a terminat,
făgăduindu-se criterii obiective și nep ărtinitoare, criticându-se ,,cartea,
iar nu persoana” .
Suspendat ă dup ă apari ția a doar trei numere, Dacia literar ă a
impus un program prin care cultura român ă și-a redescoperit r ădăcinile
sub impulsul curentului romantic european.
Romantismul românesc prezint ă caractere proprii, specifice
condi țiilor sociale și politice din țara noastr ă. Mai întâi trebuie remarcat
faptul c ă, la noi, romantismul este stimulatorul luptei pent ru eliberare și al
de ștept ării con știin ței na ționale. În al doilea rând, în țara noastr ă,
romantismul, cu toate c ă predomina, coexista al ături de clasicism și
realism. La scriitori ca Alexandrescu, Negruzzi, Al ecsandri g ăsim, al ături
de atmosfera romantic ă dominant ă, și elemente clasice sau realiste.

81
Grigore Alexandrescu
Umbra lui Mircea. La Cozia

În numeroase poezii, Grigore Alexandrescu a evocat
urmele trecutului. Medita ția poetic ă se na ște din
contemplarea distan țat ă a ruinelor, care permite mărirea
momentelor de glorie ale istoriei. Spiritul de vene ra ție fa ță de timpurile
îndep ărtate r ăzbate în poezia Umbra lui Mircea. La Cozia , publicat ă în
volumul Suvenire și impresii, epistole și fabule .
În aceast ă crea ție, poetul a valorificat motivul fantomei, specific
literaturii preromantice, trecutul fiind personific at într-un personaj
exemplar, Mircea cel B ătran.
Prima parte a poeziei este un pastel romantic, scri itorul imaginând
un decor impresionant: turnuri, ziduri vechi, pe șteri, râpe întunecate,
mun ți ce se clatin ă. Muzicalitatea versurilor lungi (15-16 silabe),
folosirea vocalelor închise, cu prec ădere a lui u, redau sunetul grav al
naturii și confer ă solemnitate peisajului. Regimul nop ții favorizeaz ă
ștergerea contururilor, care ,,se întin ă”, ,,se prelungesc” , și accentueaz ă
sugestia de mister.
Acest spa țiu împresurat de întuneric provoac ă melancolia, reveria
poetic ă: ,,Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ C ătre țărmul
dimpotriv ă se întind, se prelungesc,/ Ș-ale valurilor mândre genera ții
spumegate/ Zidul vechi al m ănăstirei în caden ță îl izbesc.// Dintr-o
pe șter ă, din râpă, noaptea iese, m ă-mpresoar ă;/ De pe muche, de pe
stanc ă chipuri negre se cobor”.
Imaginea turnului, simbol romantic al leg ăturii dintre dou ă
universuri, sugereaz ă ie șirea din spa țiul și timpul real și p ătrunderea într-
un spa țiu mitic, al legendelor.
Aceast ă atmosfer ă sumbr ă permite intruziunea fantasticului. Eul
liric devine acum martorul unui fenomen extraordina r – apari ția unei
umbre – la ivirea c ăreia râul se retrage în matc ă, mun ții se clatin ă: ,,Este
ceasul n ălucirei: un mormânt se dezvele ște,/ O fantom ă-ncoronat ă din el
iese…o zăresc…/ Iese…vine c ătre ță rmuri…st ă…în preajma ei
prive ște…/ Râul înapoi se trage…mun ții vârful î și clatesc” . Fluxul
întrerupt al expresiei, punctua ția sacadat ă sugereaz ă nelini ștea
privitorului. Întrucât peisajul con ține semnele istoricit ății, poetul se
adreseaz ă direct râului, cu speran ța de a dezlega misterul identit ății
fantomei: ,,Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ ( …) Cine oar’
poate s ă fie omul care te-a-ngrozit?” . R ăspunsul este un strig ăt de
propor ții cosmice: ,,Mircea! Îmi r ăspunde dealul, Mircea! Oltul
repeteaz ă./ Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;/ Un ul altuia îl
spune; Dunarea se-n știin țeaz ă,/ Și-ale ei spumate unde c ătre mare îl

82
pornesc” . A șadar, confesiunii i s-au substituit vocile lirice, scriitorul
folosind dialogul fictiv, un procedeu tipic literat urii romantice.
În urmatoarele strofe, medita ția istoric ă se transform ă într-un
discurs în ălță tor, cu o vizibil ă tent ă didactica, construit pe antiteza trecut-
prezent.
Pasajele care elogiaz ă trecutul capat ă tonalit ăți de od ă. Formele
pronominale și verbale de persoana întâi plural sugereaz ă faptul c ă eul
propriu este înlocuit de eul colectiv, poetul deven ind mesagerul
contemporaneit ății, ce se închin ă în fa ța m ăre ției umbrei: ,,S ărutare,
umbr ă veche! Prime ște-nchin ăciune/ De la fiii României care tu o ai
cinstit:/ Noi venim mirarea noastr ă la mormântu- ți a depune;/ Veacurile
ce-nghit neamuri al t ău nume l-au hr ănit” . Prezentului i se repro șeaz ă
îns ă incapacitatea de a purta pe umeri povara unor vrem uri însângerate.
Tonul devine acum ironic, iar discursul liric cap ătă accente de satir ă:
,,Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armu r ă/ Ce un uria ș odat ă
în r ăzboaie a purtat;/ Greutatea ei ne-apas ă, trece slaba-ne m ăsur ă,/ Ne-
ndoim dac-așa oameni întru adev ăr au stat” .
Gândirea ra ționalist ă, progresist ă, specific ă iluminismului, r ăzbate
și în crea ția lui Alexandrescu, deoarece acesta pledeaz ă
pentru neacceptarea în totalitate a eroismului r ăzboinic
din trecut: ,,C ăci r ăzboiul e bici groaznec, care moartea îl
iube ște/ Și ai lui sângera ți dafini na țiile îl pl ătesc;/ E a
cerului urgie, este foc care tope ște/ Crângurile înflorite și
pădurile ce-l hr ănesc” și elogiaz ă prezentul, ce și-a
descoperit o alt ă glorie în știin ță , art ă, gândire, pace: ,,Au trecut vremile-
acelea, vremi de fapte str ălucite,/ Îns ă triste și amare; legi, n ăravuri se-
ndulcesc;/ Prin știin țe și prin arte na țiile înfra țite/ În gândire și în pace
drumul slavei îl g ăsesc”.
Registrul romantic revine în finalul poemului. Mant ia nop ții
acoper ă dealurile și apele, umbrele intr ă în mormânt, iar lini ștea și groaza
st ăpânesc întregul univers: ,,Dar a nop ței neagr ă mant ă peste dealuri se
lățește;/ La apus se adun norii, se întind ca un ve șmânt;/ Peste unde și-n
tărie întunerecul domne ște;/ Tot e groaz ă și t ăcere…umbra intr ă în
mormânt”.
Poetul mediteaz ă asupra treceri timpului, acesta f ăcând ca vestigiile
prezentului s ă se transforme în ziduri vechi, ce vor fi izbite de valurile
genera țiilor viitoare, devenind istorie: ,,Lumea e în a șteptare…turnurile
cele–nalte/ Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc;/ Și-ale
valurilor mândre genera ții spumegate/ Zidul vechi al m ănăstirei în
caden ță îl izbesc”.
Suflul elegiac tope ște accentele de od ă și satir ă inserate în poem,
astfel încât Umbra lui Mircea. La Cozia va deveni expresia des ăvâr șit ă a
poeziei de inspira ție istoric ă, scrisa de Grigore Alexandrescu.

83

Principalele caracteristici ale romantismului unive rsal

• Romantismul înl ătur ă și neag ă normele și metodele prescrise de
clasicism; nu exist ă decât legi generale,
specifice artei literare în sine, izvorâte din
natura compozi ției sau a subiectului tratat.
• Fa ță de suprema ția legii și a unui ra ționalism
rece, romantismul afirm ă primatul
subiectivit ății, al sentimentului și fanteziei
creatoare, al spontaneit ății și sincerit ății
emoționale.
• Izvoarele de inspira ție, ca și temele operei literare sunt mult mai
lărgite, dându-se o aten ție deosebit ă tradi ției populare, istoriei și
folclorului, considerate ca manifest ări specifice ale genului
popular; natura, cu totul ignorat ă în literatura clasic ă devine
obiect de admira ție și mijloc de exprimare a sentimentelor.
• Personajele sunt luate din toate categoriile social e, cu prec ădere
oameni din popor sau care reprezint ă interesele și lupta
poporului.
Romanticii î și manifestau preferin ța pentru personaje excep ționale
care se impun, fie prin grandoare și noble țe sufleteasc ă, fie prin slu țenia
lor fizic ă ( Coco șatul de la Notre-Dame de Paris ) sau decaden ță moral ă.
În toate cazurile personajele sunt atent individual izate, zugr ăvite în
complexitatea vie ții sociale și psihice, în continu ă și, adeseori, nea șteptat ă
transformare.
• În timp ce clasicismul condamn ă limbajul popular, socotind
unele cuvinte inestetice și vulgare, romancierul introduce în
literatur ă un limbaj metaforic, un vocabular comun și suculent,
ca și noi categorii estetice, ca urâtul, grotescul – în opozi ție cu
frumosul, feericul sau fantasticul, pentru c ă antiteza și
contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o
găsim numai în conflictul operei sau între personaje diferite;
adeseori, acela și personaj este creionat în tr ăsături contrastante
– un fizic frumos ascunde un suflet murdar și pervers, în timp ce
o figur ă respingatoare are un suflet nobil.
• Genurile și speciile literare respectate riguros de clasicism sunt
supuse unor fuzion ări și transform ări inedite: lirismul este
introdus în epic și dramatic, comicul este amestecat cu tragicul;
în aceea și poezie liric ă pot fi g ăsite elemente de od ă, imn,
medita ție, satir ă sau pastel; în proz ă, apar elemente de poem, de
peisaj pitoresc zugr ăvit cu lirism, într-o ac țiune captivant ă,

84 adeseori aventuroas ă; în dram ă asist ăm la un conflict violent în
care se înfrunt ă eroi antagonici, care cultiv ă tirada retoric ă, iar
ac țiunea se încheie adesea printr-o lovitura de teatru .

Particularit ățile romantismului

Romantismul a fost o mi șcare con știent ă de ea îns ăș i și, mai cu
seam ă, de ceea ce opunea sistemului de idei pân ă atunci în vigoare.
Sub semnul romantismului, ca o particularitate, apa re drama
romantic ă.
Se afirm ă c ă Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama
romantic ă apare în urma unei evolu ții lente cu origini în tragedia clasic ă.
Pe parcursul acestei evolu ții întâlnim drama burghez ă, comedia
lacrimogen ă și melodrama. Visul, viziunile, întâmpl ările supranaturale,
atrac ția pentru elementul ocult î și g ăsesc locul în produc ția dramatic ă,
sfidând uneori legile teatrului, care pretinde pers onaje cu existen ță
proprie, antrenate în ac țiuni obiectiv justificabile. În domeniul dramei
romantice se remarc ă în Germania Zacharias Werner, Heinrich von
Kleist, în Fran ța – V. Hugo, care are ca model pe Shakespeare.
Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii
romantice în care istoria poate fi obiectul unei neg ări sau, dimpotriv ă, a șa
cum se întampla în romanul lui Walter Scott, o real itate fundamental ă,
generatoare de conflicte sociale și psihologice.
Dintre speciile care se afirm ă, se dezvolt ă și cunosc apogeul având
o grandioas ă r ăspândire în romantism, romanul istoric este în cel mai
înalt grad ilustrativ pentru specificul istorismulu i romantic. Creatorul lui a
fost Walter Scott. Multe dintre evoc ările istorice ale romantismului se
hr ănesc din sistemele filosofice dominate de ideile tr ansformiste, sisteme
elaborate de-a lungul întregului secol al XVlll-lea și mai ales în preajma
și în perioada imediat urmatoare revolu ției din Fran ța.
Pe lâng ă romantismul de tip istoric exist ă și un romantism
antichizat . Atitudinea romanticilor fa ță de antichitate dep ăș ește sfera
istorismului romantic, pentru c ă, mai mult decât valorificarea dintr-un
punct de vedere modern a unei epoci trecute, el ofe r ă numeroase
implica ții de ordin etic și estetic. Câteva dintre cele mai decisive tendin țe
ale curentului care au conlucrat la prodigioasa inf lorescen ță a
fantasticului în literatura romantic ă sunt: atrac ția pentru folclor, viziunea
mitic ă, sondajele în straturile profunde ale con știin ței, fascina ția
tenebrelor interioare, predilec ția pentru expresia simbolic ă.
Scriitorii romantici au aspirat cu to ții la o fericire ideal ă.
Romantismul apare ca un avânt al genului individual în c ăutarea
Absolutului .

85
Romantismul

Principii estetice generale

• Cultiv ă sensibilitatea și fantezia creatoare Personaje din
toate mediile sociale
• Expansiunea eului individual Erou
excep țional, în situa ții excep ționale
• Evaziunea în trecut, istorie, tradi ție, vis Libertate
total ă în crea ție

Pa șoptismul

Etimologie
Termenul pa șoptism, care desemneaz ă o perioad ă important ă din
istoria literaturii române, este provenit de la den umirea haplologic ă a
anului revolu ționar 1848.

Defini ție
Pa șoptismul cuprinde perioada literar ă dintre 1840 și 1860,
perioad ă care pentru literatura româna însemn ă epoca de modernizare, de
afirmare a romantismului și de fundamentare a majorit ății speciilor.

Cronologie
Aceasta epoc ă, în țeleas ă în sens larg, se poate diviza în trei perioade:
• Prepa șoptismul (1830-1840)
• Pa șoptismul (1840-1860)
• Postpa șoptismul (1860-1870)

Pa șoptismul românesc are ca nucleu revolu ția de la 1848, dar implic ă
o perioad ă mai îndelungat ă de preg ătiri și una de consecin țe, delimitate
între 1830-1860. Ca mi șcare politic ă și cultural ă, pa șoptismul are un rol
decisiv în procesul de modernizare a societ ății române ști. Pa șopti știi din
ță rile române aveau origini sociale, forma ție și studii diferite, îns ă îi unea
con știin ța misiunii lor istorice.

Prima genera ție are meritul de a crea climatul cultural, publicând
primele ziare în limba româna , cu suplimente culturale.

86 • Ion Heliade-R ădulescu editeaz ă la Bucure ști Curierul românesc
(1829), urmat de suplimentul literar și cultural Curier de ambe
sexe (1837);
• Gheorghe Asachi editeaz ă la Ia și Albina româneasc ă (1829),
urmat ă de suplimentul literar și cultural Al ăuta româneasc ă
(1837);
• George Bari țiu editeaz ă la Bra șov Gazeta de Transilvania (1838),
având ca supliment social și literar Foaie pentru minte, inim ă și
literatur ă (1838).
Primele publica ții în limba român ă și revistele urm ătoare ( Dacia
literar ă -1840, Prop ăș irea -1844, România literar ă – – 1855), cu existen ță
scurt ă, consecin ță a interzicerii lor de c ătre cenzur ă, au o dubl ă func ție.
Prin completarea instrusc ției oferite de un înv ăță mânt în faza
începuturilor, presa î și asum ă o func ție educativ ă; prin promovarea
literaturii, fie traduceri, fie crea ții originale, îndepline ște o func ție
cultural ă. Miza pe termen lung este îns ă formarea unei literaturi și a unei
limbi comune pentru to ți românii, preg ătindu-i astfel pentru unirea într-un
stat na țional.

A doua genera ție se compune din personalit ăți provenite din familii
boiere ști sau burgheze, cu studii în Fran ța, unde dobândesc idei noi,
progresiste, pe care le aplic ă în diverse domenii, dup ă întoarcerea în țar ă.
În timpul studiilor, majoritatea au fost ini ția ți în masonerie, societ ățile
întemeiate în țar ă le permit activit ăți în spirit masonic, iar programele
revolu ționare sunt de aceea și inspira ție.

Reprezentan ți:
• În Moldova – Mihail Kog ălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo, C. Negri, Matei Millo;
• În Țara Româneasc ă – Nicolae B ălcescu, Ion Ghica, Grigore
Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A.
Rosetti, Ion Br ătianu;
• În Transilvania și Banat – Eftimie Murgu, Simion B ărnu țiu,
Avram Iancu, Timotei Cipariu, August Treboniu Lauri an,
Alexandru Papiu Ilarian, Andrei Mure șan, Andrei Șaguna.
A doua genera ție pa șoptist ă continu ă eforturile înainta șilor,
editeaz ă reviste literare și magazine istorice, f ăcând vizibil ă func ția
politic ă a culturii. Scriitorii și oamenii politici, implica ți în evenimente,
organizeaz ă Revolu ția de la 1848, tr ăiesc apoi în exil, atr ăgând interesul
unor mari personalit ăți din Fran ța pentru cauza patriei lor, iar crea ția lor
literar ă oglinde ște șirul experien țelor tr ăite.

87 Spre actualitate
Dup ă tranzi ția reprezentat ă de Școala Ardelean ă, la sfâr șitul
secolului al XVlll-lea începe epoca modern ă din istoria limbii române,
caracterizat ă prin unificare și modernizare.

Trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul lati n
Alfabetul chirilic, creat la sfâr șitul secolului al lX-lea de ucenicii
celor doi fra ți, Chiril și Metodiu, misionari cre știni de origine bulgar ă,
este utilizat ca sistem de scriere în limba slav ă veche, impus și în limba
româna. Compus din 43 de litere (slove), se potrive ște cu sistemul
limbilor slave, dar pentru limba româna n-a avut ad ecvare deplin ă.
Trecerea de la un alfabet la altul cunoa ște momente și repere
diferite în cele trei ță ri române:
• 1828 – Ion Heliade-R ădulescu simplific ă sistemul scrierii
chirilice într-o variant ă ce se adapta pronun ță rii române ști;
• între 1836 și 1844 s-au creat alfabete de tranzi ție în care
literele latine înlocuiau treptat caracterele chiri lice,
principalul autor al acestei ac țiuni fiind tot Ion Heliade-
Rădulescu, în Țara Româneasc ă, iar promotorii ei sunt Gh.
Asachi în Moldova și George Bari țiu în Ardeal;
• documentele oficiale din timpul domniei lui Alexand ru Ioan
Cuza instituie prin lege folosirea alfabetului lati n – în 1860
(în Muntenia) și 1862 (în Moldova).

Procesul de reromanizare a limbii române

Reromanizarea se realizeaz ă în prima jum ătate a secolului al XlX-
lea, prin trei influen țe exercitate asupra limbii române de limba francez ă,
limba italian ă și de latina savant ă.

Influen ța francez ă se manifest ă asupra ță rilor europene în prima
jum ătate a secolului al XlX-lea: evenimentele istorice ale vremii, de la
Revolu ția francez ă din 1789 pân ă la valul revolu ționar din 1848, pornesc
din Fran ța, ca și filosofia luminilor ce le-au preg ătit ideologic.
Asupra ță rilor române, influen ța francez ă începe mai devreme și
are intensitate sporit ă, datorit ă câtorva aspecte ale vie ții sociale și
culturale:
• domniile fanariote promoveaz ă cultura francez ă (limba se vorbea la
curtea domneasc ă, se introduce înv ăță mântul în limba francez ă, se
cite ște literatur ă francez ă în casele boierilor, se fac traduceri din
literatura francez ă);

88 • ofi țerii ru și afla ți în Principate în timpul r ăzboaielor ruso-turce
vorbesc franceza;
• emigra ția francez ă, produs ă de Revolu ția din 1789, aduce prin
profesorii, medicii, buc ătarii ei un mod de via ță și de educa ție
cultural ă, dup ă 1789, mai ales în Moldova;
• Fran ța are un rol decisiv în Unirea Principatelor din 18 59;
• Genera ția tân ără, a celor n ăscu ți dup ă 1800, beneficiaz ă de o
instruc ție cu profesori francezi, cunoa ște Fran ța direct, prin studii și
călătorii;
• Aristocra ția autohton ă folose ște franceza ca a doua limba, cea a
unei educa ții și culturi superioare;
• Tinerii care s-au format în Fran ța men țin contactele și rela țiile cu
intelectualitatea francez ă.
Lexicul românesc a împrumutat din limba francez ă cuvinte legate de
mai multe domenii ale vie ții moderne: ancora, birocra ție, calibru,
parchet, restaurant, șampanie, turism.
Multe împrumuturi dezv ăluie un tip de civiliza ție: abajur, agraf ă,
antet, berjer ă, bibelou, bicorn, binoclu, blazon, bufon, camerist ă, cancan,
capr ă, capi șon.
Stilul știin țific s-a îmbog ățit cu termeni din francez ă pentru diferite
discipline, în mod deosebit în secolul al XX-lea: lingvistica, stilistica și
teoria literar ă.

Influen ța italiana asupra lexicului românesc se manifest ă în domeniul
artei (basorelief, capodoper ă, stamp ă), mai ales în terminologia muzical ă
(bariton, duet, flaut, partitur ă, primadon ă, solo, tenor), dar și în alte
domenii: finan țe (acont, agen ție, banc ă, fisc, gir, scaden ță ), via ța militar ă
(armat ă, asediu).

Latina savant ă contribuie la reromanizarea limbii române, cuvinte cu
etimon latin fiind împrumutate din limbile romanice . Sunt pu ține
cuvintele provenite numai din latina: a aproba, insul ă, liter ă, pictor, rege,
a traduce .
În procesul reromanizarii, se creeaza în lexicul ro mânesc dublete sau
triplete etimologice: doua sau trei cuvinte cu acel a și etimon au forme
diferite, datorit ă mo ștenirii și, respectiv, împrumutului dintr-o limb ă
romanic ă, mai ales din francez ă: drept – direct, miez – mediu.

Influen ța rus ă s-a exercitat asupra limbii române în doua perioad e:
administra ția Regulamentului Organic (1829–1853) și în timpul
comunismului.

89 În prima perioada p ătrund în vocabularul românesc cuvinte ce
denumesc realit ăți specifice ruse ști (balalaic ă, caracul, izb ă, step ă, taiga,
tundr ă, troic ă, ucaz) , dar și neologisme franceze venite prin intermediul
limbii ruse: termeni administrativi ( administrație , constituție ), și termeni
militari (cavalerie, artilerie, infanterie).
În a doua perioada, multe cuvinte ce provin din rus ă s-au format în
interiorul acestei limbi slave din r ădăcini latino-romanice: activist,
combinat , cursant, exponat, fotoreportaj, hidroagregat, instr uctaj,
magistral ă, procuratur ă, prospect, transfocator.

Junimismul

Putina politica…

Dupa asasinarea prim–ministrului Barbu Catargiu, ex ponent al
conservatorismului, critica convulsiilor sociale continu ă. Mai mult, prin
junimism, se ajungea la o critic ă organizat ă, coerent ă a înse și ,,direc ției în
care se îndreapta societatea româneasc ă modern ă”.
Inova țiile (ideile, institu țiile) liberale din perioada 1848-1864 au
fost considerate imita ții, împrumuturi din Occident. Ele atingeau, potrivi t
junimi știlor, ,,numai suprafa ța societ ății române ști” , fiind doar ,,forme
fără fond” . Premature, veneau în contradic ție cu tradi țiile legislative, cu
structura sociala, cu spiritualitatea majorit ății românilor. Ele întârziau
apari ția și dezvoltarea ,,noului con ținut” , care s ă corespund ă st ării reale a
ță rii, caracterizat ă prin:
• lipsa unei ,,democra ții a muncii” , în care cele trei ,,clase”
ale societ ății – ță ranii, me ște șugarii, și ,,guvernan ții” – nu
erau încurajate de stat s ă-și realizeze sarcinile specifice;
• Precaritatea culturii, alt ă ,,form ă f ără trup” , care împiedica
,,democratizarea României de jos în sus” .
Așadar, pentru junimi ști, liberalii asigurau numai o ,,democra ție de
sus în jos” ; nu exista clas ă de mijloc, deci nici burghezie și nici
proletariat, ca urmare; socialismul constituia o ,,mare anomalie” ; Partidul
Liberal era considerat un partid artificial; numai cei care reprezentau
interesele mo șierilor și ale ță ranilor aveau posibilitatea s ă instaureze
forme politice și culturale corespunzatoare ,,obiceiurilor ancestrale” ;
junimi știlor și, prin ei, conservatorilor le revenea, astfel, rol ul principal în
asigurarea progresului gradat, real, durabil.
Ideile conservatorismului, ale junimismului, în pri mul rând, au fost
propagate, vremelnic, de cei mai cunoscu ți scriitori ai epocii: Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu S tef ănescu-

90 Delavrancea, Alexandru Vlahu ță . Episodic, la dezbaterile ini țiate de
societatea cultural-politica Junimea, participau Vasile Alecsandri, Ion
Creang ă, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Nicolae Iorga, Gheorghe Panu,
Alexandru Philippide, A.C. Cuza, chiar dac ă, ulterior, mul ți dintre ace știa
au devenit adep ții altor modele social-politice privind dezvoltarea
României moderne. Cu toate acestea, conservatorismu l și junimismul au
fost reprezentate în continuare de personali ță ti renumite pentru noble țea
spiritului lor.

Întorcându-ne la literatur ă…

Junimea este cea mai important ă mi șcare literar ă româneasc ă din
cea de-a doua jumatate a secolului XlX. Importan ța ei deriv ă din
atingerea unor obiective importante cum ar fi: fond area unei limbi literare
și dezvoltarea literaturii, precum și din faptul ca la cenaclul Junimea au
fost lansa ți scriitori importan ți cum ar fi: Mihai Eminescu, Ion Creang ă,
Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu.
Societatea Junimea ia na ștere în anul 1863 sub lozinca: Entre qui
veut, reste qui peut . Membrii fondatori ai societ ății Junimea au fost: Titu
Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti, Vasile Pogor și P.P. Carp.
La început activitatea Junimii a fost predominant iluminist ă, în
sensul c ă scopul ei principal era de a ridica nivelul cultur al al publicului
prin sus ținerea unor prelec țiuni populare .
La 1 Martie 1867 apare primul num ăr al revistei Convorbiri
literare , revist ă apar ținând cenaclului Junimea , ap ăruta din ini țiativa
secretarului Junimii , Iacob Negruzzi.
Revista Convorbiri literare va fi cea mai important ă revist ă literar ă
româneasc ă timp de șase decenii, deoarece în paginile sale sunt publica te
cele mai cunoscute poeme eminesciene, basmele lui C reang ă, nuvelele lui
Slavici și chiar unele schi țe ale lui I.L.Caragiale.
În activitatea societ ății și a revistei se contureaz ă distinct trei etape:
• 1863-1874 : predomin ă caracterul polemic și se pun bazele
principiilor estetice ale junimismului.
• 1874-1885 : perioada de des ăvâr șire a direc ției noi. În
paginile revistei apar operele marilor clasici: Emi nescu,
Creang ă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalit ăți
din primul rang în art ă, știin ță și cultur ă. Este perioada de
glorie absolut ă a revistei.
• 1885-1904 : o perioad ă mai lung ă și lipsit ă de omogenitate.
Transferat ă la Bucure ști, revista î și schimb ă în mare masur ă
profilul, predominând cercet ările istorice și filosofice.

91 De-a lungul activit ății sale, societatea Junimea a avut cinci mari
obiective:
• Cultivarea gustului estetic al cititorilor prin intermediul
prelec țiunilor populare , conferin țe lunare organizate pe teme
cât mai variate: literatur ă, istorie, filosofie, psihologie, logic ă
etc. Prelec țiunile se desf ăș urau într-o atmosfer ă auster-
academic ă: oratorul desemnat s ă sus țin ă o prelegere purta
frac și m ănu și albe și î și construia discursul în conformitate
cu regulile oratoriei clasice. Intra și ie șea discret din sal ă,
vorbea liber, dar nu dezorganizat, timp de 45 de mi nute, și
nu trebuia s ă a ștepte aplauzele sau aprecierile auditoriului,
alc ătuit, de regul ă, din femei apar ținând înaltei societ ăți,
studen ți sau elevi din clasele terminale. Uneori, printre
ascult ători se afla și regele Carol l, care aprecia și sus ținea
acest tip de manifestare cultural ă.
• Impunerea unor opere originale care s ă contracareze
imita ția operelor str ăine, lipsite de valoare estetic ă și
proliferarea unor autori f ără talent. Aceste idei vor fi
dezvoltate în articolul lui Titu Maiorescu O cercetare critic ă
asupra poeziei române de la 1867.
• Dezvoltarea spiritului critic prin ac țiunile lui Titu
Maiorescu, atât în planul teoretiz ării, cât și al evalu ării
operelor literare. Criticul literar trebuie s ă fie ,,nep ărtinitor”
în judec ățile de valoare și s ă aplice întotdeauna în aprecierile
sale criteriul estetic. Este promovat ă o critic ă obiectiv ă și
estetic ă.
• Promovarea valorilor na ționale prin aten ția acordat ă
tradi ției (repudierea formelor f ără fond ) și folclorului
românesc ( Asupra poeziei noastre populare – Titu
Maiorescu), prin publicarea în paginile revistei Convorbiri
literare a operelor unor scriitori consacra ți, precum Vasile
Alecsandri, dar și prin descoperirea și încurajarea unor tineri
scriitori talenta ți, precum Mihai Eminescu, Ion Creang ă, I.L.
Caragiale, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ioan
Alexandru Br ătescu-Voine ști etc.
• Unificarea limbii literare prin respingerea etimologismului
și adoptarea scrierii fonetice, dar și prin combaterea oric ărei
forme de exces lingvistic – latinizarea limbii sau
neologizarea exagerat ă.
Toate aceste obiective au fost împlinite de societa tea Junimea,
gra ție activit ății critice a lui Titu Maiorescu, conduc ătorul ei.

92 Romantismul pa șoptist

Genera ția de la 1848 a fost prima genera ție literar ă româneasc ă ce
a avut un program coerent, cu preponderen ță romantic, formulat de
Mihail Kog ălniceanu în articolul-program al revistei Dacia literar ă.
Autorii pa șopti ști au reu șit s ă realizeze unul dintre obiectivele cele mai
importante ale acestui program: o literatur ă cu caracter na țional, folosind
sursele de inspira ție recomandate de Mihail Kog ălniceanu.

Interesul pentru istorie s-a canalizat în mai multe direc ții:
• Încerc ările de epopee na țional ă (Costache Negruzzi –
Ștefaniada, Ion Heliade-R ădulescu – Mihaida, Dimitrie
Bolintineanu – Traianida );
• Încerc ările de poem sociogonic (Ion Heliade-R ădulescu –
Anatolida sau Omul și For țele );
• Medita ția pe tema ruinelor și a mormintelor (Vasile Cârlova
– Ruinurile Târgovi ștei ; Grigore Alexandrescu – Umbra lui
Mircea. La Cozia., Mormintele. La Dr ăgăș ani );
• Balada istoric ă (Dimitrie Bolintineanu – Legende istorice );
• Poemul eroic (Vasile Alecsandri – Dumbrava ro șie; Dan,
căpitan de plai );
• Nuvela istoric ă (Costache Negruzzi – Alexandru
Lăpu șneanu );
• Drama istoric ă (Vasile Alecsandri – Despot Vod ă ).

Preocuparea pentru folclor s-a concretizat în:
• Balada fantastic ă (Ion Heliade-R ădulescu – Zbur ătorul ,
Dimitrie Bolintineanu – Mihnea și baba , Vasile Alecsandri –
Baba Cloan ța);
• Legenda mitologic ă: – în versuri (Vasile Alecsandri –
Legenda ciocârliei, Legenda rândunic ăi); – în proz ă (Alecu
Russo – Piatra teiului );
• Basmul în versuri (Dimitrie Bolintineanu – Domnul de
rou ă);
• Feeria (Vasile Alecsandri – Sânziana și Pepelea );
• Poezia tradi țiilor și a obiceiurilor (Dimitrie Bolintineanu –
Macedonele );
• Literatura paremiologic ă (Costache Negruzzi, Păcal ă și
Tândal ă);
• Culegeri de folclor ( Poezii populare ale românilor culese și
îndreptate de Vasile Alecsandri) ;

93
• Studii despre literatur ă popular ă (Alecu Russo – Poesia
poporal ă).

Sentimentul naturii – ia forme diverse:
• Peisajul stare de spirit (Vasile Cârlova, Ion Heliade-
Rădulescu, Grigore Alexandrescu);
• Peisajele ossianice (Cezar Bolliac);
• Natura privit ă ca mișcare ciclică a anotimpurilor (Vasile
Alecsandri – Pasteluri ).

Ion Heliade-R ădulescu (1802-1872)
“La început a fost Heliade !”

Personalitate enciclopedic ă, cu preocupari multiple
(literatur ă, publicistic ă, lingvistic ă, filosofie) și
supranumit părintele literaturii române , Ion Heliade-
Rădulescu s-a afirmat totodat ă ca un mare animator
cultural. Este unul dintre fondatorii presei române ști și
ini țiatorul unui amplu program de traduceri din
literatura universal ă. Opera sa poetic ă include:
încercarea de poem sociogonic Anatolida sau Omul și
For țele ; încercarea de epopee na țional ă Mihaida ,
balada fantastic ă Zbur ătorul, poemul alegoric Serafimul și heruvimul ,
elegii Trecutul, Dragele mele umbre , medita ții O noapte pe ruinele
Târgovi știi , ode La Schiller , satire și fabule. A fost un prozator
remarcabil, autor al unor admirabile portrete satir ice Domnul Sarsaila
autorul, Coconul Dr ăgan, Coconi ța Dr ăgana.
Este un adept al alfabetului latin și un admirator aproape fanatic
a tot ce vine de la Roma, ajungând pân ă acolo încât propune adoptarea
unei vestimenta ții care s ă aminteasc ă de moda de pe vremea romanilor.
Purismul se asociaz ă la el cu obsesia italienizant ă, încât îi trec prin
minte idei n ăstru șnice,precum înlocuirea cuvintelor române ști cu cele de
sorginte italian ă și propune chiar o ortografie etimologic ă, după model
italian: ,,Quând va resbumba ultima trumb ă/ Quare quele mai închise
mormente înveste și desferr ă/ Și fie-quare sburava, și corbu și Columba,/
În valea quea mare la vecinica pace au durere,/ Pri mi adi-vor quell
autteranu resunetu/ Și primi salta-vor afara din gropa,/ Sacri Poe ți que
prea u șorâ terinâi/ Copere, și quâror pu țin d’uman picioarele
împlumb ă.”
Înrudirea limbilor italian ă și român ă era evident ă, dar Heliade
este hot ărât s ă-și creeze un jargon italo-român de înf ățișare, dac ă nu

94 grotesc ă, atunci cel pu țin rizibil ă: ,,A! bell ă e ști dilecto! Și capellura-ți
blond ă/ De voluptate peplum, ca crinii lui Amor/ Cu bucle le lui Phebu te-
ammant ă, te circond ă/ Electric radioas ă. Te-acoper ă, c ă mor!…// Adam,
recunoscându- și objetul adorabil/ Al visului ferice, strig ă iu țindu-și
pa șii;/ St ăi, bella meadilect ă, întoarce-te, o Eva!”
A scris una din primele gramatici ale limbii român e –
Gramatica româneasc ă 1828. Însemn ătatea acestei lucr ări pentru istoria
culturii române ști este exceptional ă. Referindu-se la meritele ini țiale ale
lui Heliade, Eminescu a ținut s ă remarce: ,,Prin gramatica sa, (el)
elimineaza din ortografia româna toate semnele pris ositoare, prin c ărțile
sale didactice, a dat fiin ță limbii știin țifice… “
În elaborarea gramaticii sale, Heliade a ținut seama de
experien ța înainta șilor s ăi din toate ță rile române ști. El enumera într-o
not ă de subsol zece gramatici care îi erau cunoscute, î ncepand cu aceea a
lui Samuil Micu Klein (Viena, 1780) și aceea a lui Ien ăchi ță V ăcărescu
(Râmnic, 1787).
Este adev ărat c ă Heliade și-a scris gramatica special pentru
elevi, îns ă afirma ția, des întâlnit ă, c ă el ar fi întocmit prima noastr ă
gramatic ă școlar ă este inexact ă. Heliade precizeaz ă c ă gramatica lui este
un rod al activit ății sale didactice de la Sf. Sava. Începand s-o reda cteze
în 1820, el a predat dupa ea din 1821, iar în 1822, a pus-o în copii
manuscrise la dispozi ția elevilor de la Sf. Sava, ulterior și a celor din
Slatina (1823) și Craiova (1826).
În vestita prefa ță a gramaticii sale, Heliade persifleaz ă
pedantismul ortografic și gramatical slavon și grecesc. Respingând
ortografia etimologic ă a Școlii Ardelene , el recomanda o ortografie
fonetic ă, dup ă modelul celei italiene. Heliade st ăruie amplu asupra
normelor de introducere a neologismelor din limba l tin ă și limbile
romanice surori, potrivit cu natura limbii române. El pledeaz ă,de
asemenea,pentru continuarea programului de traducer e și întocmire de
manuale.
Dup ă Heliade, ,,limbile toate, și cele vii, și cele moarte, în gura
pruncului din firea lor sunt analitice; c ăci omul în veci a fost tot acela,
căci natura, de și se arat ă prin efectele sale în sintes, însa prin metodul
analitic î și descopere secretele sale, și prin analis trece și duhul omului
la sintes .
Întreaga sa crea ție poetic ă este adunată în Curs întreg de poezie
general ă, publicat în mai multe volume, între 1868 și 1883.
Ion Heliade-R ădulescu a încurajat foarte mult scrierea în
perioada sa, luând mai întai în considerare cantita tea și mai apoi calitatea:
Scrie ți, copiii mei, numai scrie ți!
La polul opus, se afl ă Titu Maiorescu, Spiritus Rector al
Junimii, care este adeptul calit ății în detrimentul cantit ății.

95

Titu Maiorescu

Titu Maiorescu este una din figurile cele mai impo rtante ale
culturii române ști din cea de-a doua jum ătate a secolului XlX. N ăscut la
Craiova în 1840, Titu Maiorescu, î și face studiile în Austria și Germania,
ob ținând doctoratul în filosofie la Tuningen, în Germa nia. Cea mai mare
parte a activit ății sale se desf ăș oara la Ia și, unde pe lânga rolul sau
important de la Junimea , are și o succint ă activitate politic ă în calitate de
membru al Partidului Conservator. Va ocupa func ții importante cum ar fi
cea de ministru al educa ției, ministru al culturii și prim-ministru pentru o
scurta perioad ă de timp.
Mentorul Junimii se deta șeaz ă prin publicarea mai multor studii
și cercet ări, pe baza c ărora se structureaz ă principiile filosofice și estetice
ale culturii române. Dintre acestea amintim:
• Despre scrierea limbii române (1866)
• O cercetare critic ă asupra poeziei române de la 1867
• Direc ția noua în poezia și proza român ă ( 1872 )
• Neologismele ( 1881 )
• Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)
• Be ția de cuvinte
• Limba român ă în jurnalele din Austria
În prima lucrare, Maiorescu pledeaz ă pentru scrierea fonetic ă,
sus ținând ideea c ă scrierea trebuie s ă reflecte schimb ările survenite în
evolu ția sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, s us ținand folosirea
literelor latine.
În Neologismele , argumenteaz ă și probeaz ă necesitatea
îmbog ățirii limbii, pe c ăi externe, prin introducerea neologismelor,
comb ătând, în acela și timp, calculul lingvistic și tendin țele de stricare a
limbii.
Maiorescu împarte principiile neologismelor în pat ru reguli:
• acolo unde, pe lâng ă cuvântul slavon exist ă în limba româneasc ă
popular ă un cuvant curat român, cuvântul slavon trebuie s ă fie
departat și cuvântul român p ăstrat . (Exemplu: binecuvântare , nu
blagoslovenie ; preacurat ă, nu precista );

96 • acolo unde avem în limba noastr ă obisnuit ă un cuvânt de origine
latina, nu trebuie s ă introducem altul neologist . (Exemplu:
împrejurare, nu cercustan ță sau circonstan ță ; binecuvântare, nu
benedic țiune );
• acolo unde ast ăzi lipse ște în limb ă un cuvânt, iar ideea trebuie
neaparat introdus ă, vom primi cuvântul întrebuin țat în celelalte
limbi romanice, mai ales în cea francez ă;
• dep ărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba român ă și
înlocuirea lor cu neologisme ar fi o gre șal ă și este cu neputin ță .
Ideile privind procesul de des ăvâr șire a limbii române literare,
emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât , în anii 1880-1881,
Academia Român ă î și însu șește aceste principii, contribuind astfel în mod
efectiv, la unificarea limbii române moderne.
În celelalte lucr ări, Maiorescu fundamenteaz ă teoretic
conceptele estetice și direc țiile criticii literare. Pornind de la estetica lui
Hegel, în lucrarea O cercetare critic ă asupra poeziei române de la 1867 ,
el conchide c ă ,,frumosul este ideea manifestat ă în materie sensibil ă“, de
unde artele se diferen țiaz ă între ele, pornind de la materialul prin care se
concretizeaz ă ideea. Muzica, de pild ă, se bazeaz ă pe sunete, în timp ce
sculptura se reflect ă prin piatr ă, lemn sau alte materiale.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre fo rma și fondul
operei literare, Maiorescu stabile ște, pentru prima oara, conceptele
condi ția material ă și condi ția ideal ă a poeziei , demonstrând c ă, nu
cuvintele în cazul literaturii, reprezint ă materialul ei, ci imaginile ce se
nasc în mintea noastr ă cu ajutorul lor.
Problema moralit ății artei este definit ă în Comediile d-lui
I.L.Caragiale . Operând cu elemente specifice analizei estetice și
știin țifice, criticul arat ă c ă arta devine moral ă prin propria sa valoare
estetic ă și nicidecum prin ideile morale pe care le con ține.
Se știe c ă, în anul 1872, în lucrarea Direc ția nou ă în poezia și
proza român ă, el îl a șaz ă pe Eminescu, în fruntea pleiadei poe ților,
imediat dup ă bardul de la Mirce ști, pe baza celor patru poezii publicate în
Convorbiri literare , intuind geniul acestuia și ar ătând c ă este ,,un om al
timpului modern, deocamdat ă blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, da r în fine poet, poet în
toat ă puterea cuvântului” .
Pe lâng ă problema literaturii, Maiorescu se simte atras și de alte
probleme pe care le trateaz ă pe larg în studii cum ar fi: Limba român ă în
jurnalele din Austria , în care critic ă stilul greoi și înc ărcat de
germanisme al ziaristilor ardeleni, Be ția de cuvinte , în care critic ă stilul
înc ărcat al unor scriitori contemporani lui: ,,Placerea noastra pentru
ame țeala artificial ă, produsa prin plante și preparatele lor, este
întemeiat ă pe o predispozi ție stramo șeasca, comun ă nou ă cu celelate

97 rudenii de aproape, cu maimu țele de exemplu, din al c ăror neam ne
coborâm.
Nu ne vom mira dar de l ățirea cea mare a acelui obicei și de
feluritele mijloace pentru mul țumirea lui. Cânepa, macul, vi ța de vin,
tutunul etc.,etc. sunt producte ale naturei cu care omul î și nutre ște
pasiunea lui pentru ame țeala.
Exist ă îns ă un fel de be ție deosebit ă între toate prin mijlocul cel
extraordinar al producerii ei, care se arat ă a fi privilegiul excluziv al
omului, în ciuda celorlate animale: be ția de cuvinte.
Cuvântul, ca și alte mijloace de be ție, e pân ă la un grad
oarecare un stimulant al inteligen ței. Consumat îns ă în cantit ăți prea
mari și, mai ales preparat astfel încât s ă se prea eterizeze și s ă-și piard ă
cu totul cuprinsul intuitiv al realit ății, el devine un mijloc puternic pentru
ame țirea inteligen ței. Simptomele patologice ale ame țelei produse prin
întrebuin țarea nefireasca a cuvintelor ni se înf ățișeaz ă treptat dup ă
intensitatea îmboln ăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivit ă a
vorbelor în comparare cu spiritul c ăruia vor s ă-i serveasc ă de
îmbr ăcăminte.
În curând se arat ă al doilea simptom în departarea oric ărui
spirit și în întrebuin țarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor și
consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbi torului, cuvintele curg
într-o confuzie naiva și creierii sunt turbura ți numai de necontenita
vibrare a nervilor acustici. Vine apoi sl ăbirea manifestat ă a inteligen ței:
pierderea oric ărui șir logic, contrazicerea gândirilor puse lâng ăolalta,
violen ța nemotivat ă a limbajului.
Răspunsurile revistei contemporane reprezint ă un alt pas
important în activitatea criticului, care polemizea za cu scriitorii afirma ți
la revista Contemporanul condus ă de Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Cu acesta, Maiorescu polemizeaza timp de câtiva ani , Gherea fiind
oponentul s ău cel mai important din punct de vedere ideologic, prin
sus ținerea a ceea ce am numi ast ăzi art ă cu tendin ță , iar Maiorescu
îmbr ățișând formula lui Oscar Wilde – art ă pentru art ă.
Dovedind o concep ție unitar ă, în întregul proces de dezvoltare
și consolidare a civiliza ției romane moderne, respingând far ă ezitare
imita ția și împrumutul, orice forme care nu se întemeiau pe f ondul nostru
autohton și nu se puteau integra organic în specificul nostru na țional,
societatea Junimea și revista Convorbiri literare au constituit avanpostul
cel mai înaintat de direc ționare a culturii noastre moderne.
Ast ăzi se poate afirma c ă, atât de controversata, în perioada
postbelic ă, teorie a formelor f ără fond , elaborata de Maiorescu, a r ăspuns,
în timp, necesit ăților obiective de respingere a mediocrit ății și a altor
forme de impostur ă manifestate în arta: ,,mediocrit ățile trebuiesc
descurajate de la via ța publica a unui popor, și cu cât poporul este mai

98 incult, cu atât mai mult, fiindc ă atunci sunt primejdioase. Ceea ce are
valoare se arat ă de la prima sa înf ățișare în meritul s ău și nu are
trebuin ță de indulgen ță , c ăci nu este bun numai pentru noi și
deocamdat ă, ci pentru to ți și pentru totdeauna .
Forma f ără fond nu numai c ă nu aduce nici un folos, dar este
de-a dreptul stric ăcioas ă, fiindc ă nimice ște un mijloc puternic de cultur ă.
Și prin urmare, vom zice: este mai bine s ă nu facem o școal ă de loc decât
să facem o școal ă rea, mai bine s ă nu facem o pinacotec ă de loc decât s ă
o facem lipsit ă de art ă frumoas ă; mai bine s ă nu facem de loc statutele,
organizarea membrii onorarii și neonora ți ai unei asocia țiuni decât s ă le
facem f ără ca spiritul propriu de asociare s ă se fi manifestat cu siguran ță
în persoanele ce o compun; mai bine s ă nu facem de loc academii, cu
sec țiunile lor, cu ședin țele solemne, cu discursurile de recep țiune, cu
analele pentru elaborare decât s ă le facem toate aceste f ără maturitatea
știin țific ă ce singur ă le d ă ra țiunea de a fi.
Căci, dac ă facem altfel, atunci producem un șir de forme ce
sunt silite s ă existe un timp mai mult sau mai pu țin lung f ără fondul lor
propriu. Îns ă, în timpul în care o academie e osândit ă s ă existe f ără
știin ță , o asocia țiune f ără spirit de societate, o pinacotec ă f ără art ă și o
școal ă f ără instruc țiune bun ă, în acest timp formele se discrediteaz ă cu
totul în opinia public ă și întarzie chiar fondul, ce, neatârnat de ele, s-ar
putea produce în viitor și care atunci s-ar sfii s ă se îmbrace în vestmântul
lor despre țuit.
Căci f ără cultura poate înc ă tr ăi un popor cu n ădejdea c ă, la
momentul firesc al dezvoltarii sale, se va ivi și aceast ă form ă
binefacatoare a vie ței omene ști; dar cu o cultur ă fals ă nu poate tr ăi un
popor, și dac ă st ăruie ște în ea, atunci d ă un exemplu mai mult pentru
vechea lege a istoriei: c ă în lupta între civilizarea adevarat ă și între o
na țiune rezistent ă se nimice ște na țiunea, dar niciodat ă adev ărul”.

Norma din 1904

În 1904, Titu Maiorescu scria un Raport înf ățișat Academiei
Române în numele sec țiunii literare în sesiunea general ă de la 1904 ,
referindu-se la revizuirea ortografiei. În preambul , se referea la faptul c ă
revizuirea anterioar ă începuse în 1869, cu 24 de ani în urm ă, printr-o
comisie format ă din domnii Alecsandri, Bari țiu, Hasdeu, Quintescu și
Maiorescu.
Aceast ă comisie reu șise în 1880 s ă aduc ă aprobarea în plen
asupra unor reguli întemeiate ,,pe un etimologism p u țin temperat prin
concesiuni fonetice, ortografia primita de majorita tea de la 1880 era în
esen ță un fonetism temperat prin necesit ăți etimologice ”.

99 Raportul continua cu constat ări despre aplicarea regulilor și
aduce în discu ție necesitatea ca Academia s ă î și revizuiasc ă modul de
scriere. În urma reform ării comisiei, de data aceasta format ă din Iacob
Negruzzi și Ioan Bianu în locul domnilor Alecsandri și Bari țiu care
decedaser ă, se formuleaz ă o serie de cereri Academiei printre care, din
cauza lipsei unei reguli clare în acest caz și a faptului c ă fiecare scria cum
dorea, și: (punctul 6) ,, Sonul î se scrie cu î, îns ă acolo unde este imediat
precedat de consoanele c sau g, se scrie cu â. Motivul acestei din urm ă
modific ări este analogia cu uzul general, introdus la noi c a si la italieni,
de a citi literele c si g înainte de i drept ce și ge, iar înainte de a drept k
si gh. Astfel, dac ă am scrie, d.e., gînd, cînd, cîntec, cu î, acest i, cu tot
circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul ce tirii acelor consonante
înaintea vocalei i, pe când scriind cu â r ămânem în conformitate cu
deprinderea de mult admis ă la c și g. “
În continuare, se propune o excep ție la cuvântul român și
derivatele sale (inclusiv România ) s ă fie scris în acest fel.
Raportul se finalizeaz ă prin obliga ția pe care și-o asum ă un
comitet format din domnii I. Bianu, Ovid Densusianu si Maiorescu, ale și
de sec țiunea literar ă s ă alc ătuiasc ă, în cazul în care punctul șase se aprob ă
neschimbat de plen, ,,o bro șura cuprinzând aplic ări la cât mai multe
cazuri induioase, pentru a pune ortografia adoptat ă la îndemâna
scriitorilor români.”
Plenul Academiei Române, considerând mult prea gre a aceast ă
regul ă propus ă, a simplificat-o astfel: ,,sonul î se scrie cu â în corpul
cuvintelor și cu î la începutul lor”.

Literele Î si Â

Ideea de a p ăstra o singur ă liter ă pentru sunetul Î a ap ărut cu
mult înainte de 1953. Necesitatea de a reduce deose birile dintre ortografie
și pronun ție a fost sus ținut ă înc ă din 1880 de Maiorescu, care scria: ,,Nu
poate exista o gramatic ă a scrierii în contra gramaticei vorbirii”.
În 1904, Sextil Pu șcariu scria în Convorbiri literare (nr.11,
articolul Ortografia revizuit ă a Academiei Române ): ,, Țelul ortografiei
noastre e a avea pentru fiecare sunet simplu al gra iului nostru un singur
semn grafic și fiec ărei litere scrise s ă-i corespund ă în grai un singur
sunet”.
În 1908, Titu Maiorescu insista în prefa ța la Despre scrierea
limbii române în privin ța necesit ății ,,de a scrie sonul î pretutindeni cu
î”.
Între 1953-1966 se scrie cu î peste tot, inclusiv romîn, Romînia ,
iar din 1966 pân ă în1993 se revine la â pentru român și derivatele lui.

100 Junimea și Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura
și literatura româna. Dupa cum este unanim recunoscu t si dup ă cum au
subliniat cei mai reprezentativi monografi și exege ți ai activit ății Junimii,
trebuie s ă recunoa ștem că, spiritul junimist a f ăcut s ă triumfe ideea
conform c ăreia, în evaluarea operei de arta, este imperios ne cesar sa
primeze valoarea estetica, indiferent de ideea tema tic ă.

101
MIROASE A P ĂMÂNT…

Perioada interbelic ă

Reromanizarea a revitalizat spiritul originilor noa stre la sfâr șitul
secolului al XIX-lea și a continuat cu secolul XX. De aceea, se pare, c ă
acum România miroase a lut mai mult ca oricând. Tot ul persist ă, filonul
românesc pare s ă renasc ă prin lucr ările diferi ților erudi ți ai vremii
respective. Ne-am revigorat prin punerea în prim-pl an a unor elemente
care au p ărut a fi uitate în secolele trecute.
Ca un prim argument în favoarea reromaniz ării, în a doua jum ătate
a secolului al XIX-lea , Bogdan Petriceicu-Hasdeu p ublic ă în volumul
Poesie , Podul lui Traian , în care sprijin ă ideea unirii românilor.
Sub aspect literar, tendin ța dacizant ă culmineaz ă în a doua jumatate
a secolului al XX-lea, prin scrierile lui Mihai Emi nescu. Tema dacic ă se
reg ăse ște atât în marile poeme Memento Mori , Rug ăciunea unui dac și
Sarmis , cât și în proiectele dramatice. În poezia Memento Mori ,
Eminescu realizeaz ă o evocare a civiliza țiilor de la origini. Aici, viziunea
eminescian ă asupra Daciei este paradisiac ă, scriitorul ref ăcând imaginea
unui popor apus.
În secolul al XX-lea ideea dacic ă prinde consisten ță și devine
obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai cultu rii și ai religiei, geografi,
sociologi, folclori ști. Lucr ărilor unor istorici precum Vasile Pârvan,
Hadrian Daicoviciu, li se adaug ă studii, articole cu rezonan ță puternic ă în
perioada interbelic ă semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion
Mehedin ți.
Modific ările de structur ă cele mai profunde ale literaturii române
interbelice s-au f ăcut sim țite mai ales în domeniul poeziei. Simbolismul a
marcat trecerea de la tradi ționalism către modernism. Acest aspect e doar
la nivel ideologic. Ceea ce face ca elementul lati no-dac s ă se sus țin ă este
implicarea autorilor tineri și rebeli ai acestei perioade.
În perioada interbelic ă ideea dacic ă s-a transformat uneori în
dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ide ologic pentru
extremismul de dreapta (mi șcarea legionar ă). Și în perioada postbelic ă, în
plin ceau șism, dacismul și tracismul au avut adep ții lor frecven ți și
ferven ți, atât în țar ă, cât și în diaspora.
Fenomenul de romanizare apare analizat și la Ovid. Densusianu în
Dacia preistoric ă: ,,Nu este nimeni în toat ă Europa care s ă aib ă o istorie
mai veche, mai frumoas ă și mai fantastic ă decât a noastr ă. Noi nu trebuie

102
să uit ăm c ă suntem aici, pe acest p ământ european primii, înaintea
grecilor, italienilor, francezilor, germanilor ori turcilor, înaintea
englezilor ori slavilor… Noi, daco-românii suntem coloana vertebral ă a
istoriei lumii contemporane.”

Vasile Pârvan , cel care s-a ocupat de misterioasele începuturi a le
neamului, și mai ales de începuturile sufletului neamului a av ut și fericita
ocazie s ă faca parte din prima genera ție a României Mari, temelia
României moderne. V. Pârvan, piatr ă de temelie! C ăci scria el: „când
istoricul c ărților vede pe un anumit loc hristoavele lui încep de la un veac
oarecare înainte s ă pomeneasc ă alte nume de popoare, el scrie: iar de la
anul cutare poporul cel mai vechiu s-a topit, ca ne gura de razele
soarelui, și a început a tr ăi altul, c ăci iat ă a șa scrie în c ărțile cele vechi,
alc ătuite de oameni înv ățați tot a șa ca și mine. Dar istoricul vie ții se uit ă
larg în lumea din prejurul lui și vede c ă popoarele nu se șterg a șa u șor
de pe fa ța p ământului, ci dimpotriv ă, ca buruienile și copacii, care cresc
parc ă înc ă mai n ăvalnic dup ă câte un pr ăpăd de foc ori de ape, a șa și
neamurile omene ști se p ăstrez ă pe acela și p ământ, cu mare dragoste de
breazda pe care din str ămo și au arat-o. Iar când se întâmpl ă de-și mai
schimb ă portul ori graiul – ori chiar numele – amestecându -se cu frânturi
de popoare str ăine, pe care furtuna r ăzboaielor le-a aruncat peste
dânsele, ele r ămân în trupul și firea lor l ăuntric ă tot cele mai vechi” .
(Începuturile vie ții române la gurile Dun ării ).
Vasile Pârvan este considerat p ărintele
școlii arheologice române ști (printre altele, a
descoperit și ruinele cet ății Histria); a fost
profesor al catedrei de istorie veche, epigrafie și
antichit ăți greco-romane la Universitatea din
Bucure ști, director al Muzeului na țional de
antichit ăți și al Școlii române din Roma. A
conceput și realizat o oper ă monumentala,
GETICA , o protoistorie a Daciei în mileniul
precre știn. A mai fost autorul lucr ărilor Începutul
vie ții romane la gurile Dun ării , men ționatã deja,
Dacia , precum și al unui num ăr impresionant de
articole. O colec ție din aceste articole, intitulat ă
Idei și forme istorice , merit ă o men țiune aparte.
Istoria , considera Pârvan, nu este o disciplin ă ca oricare alta, ci un mod
de existen ță ce implic ă o anumit ă concep ție filozofic ă și invit ă la
atitudine . Lecturile sale de la Cambridge au fost publicate de presa
faimoasei universit ăți, iar Oswald Spengler îl citeaz ă pe Pârvan în
Declinul Vestului .

103 ,,Privi ți pe fiul femeii dace” , scria Pârvan. „În alc ătuirea sufletului
na țiunilor prin topiri de suflete diverse spre o form ă un aliaj nou, ca
înf ățișare și ca putere, femeia e ca pic ătura de fosfor aruncat ă în bronzul
topit .
Bărbatul e, înainte de orice, fiul femeii. Fii oameni lor sunt aceea
ce sunt femeile lor: discrete, credincioase, cu suf let adânc, supuse,
devotate pân ă la moarte, – sau: greoaie, brutale, senzuale, bana le,
loquace. Prin afinarea femeii se afineaz ă rasa. Și femeile noastre au fost
afinate de suferin ță , r ăbdare, credin ță , munc ă, t ăcere, închinare. Și fiii
ță rancelor au fost: suferitori, r ăbd ători, credincio și, muncitori, t ăcu ți,
închina ți datoriei, dintru str ăvechile timpuri și pân ă în zilele de
întemeiere a ță rii celei nou ă de azi.
La na șterea sufletului rasei biruitorilor de azi st ă femeia dac ă…
Pentru c ă și-a crescut, pentru c ă și-a cultivat, pentru c ă și-a înnobilat a șa
fel femeia, pentru c ă a creat prin milenara alegere și des ăvâr șire a
tipului ei, o astfel de femeie. Dacul a dat firea l ui noului popor, daco-
român. Nu în limb ă, nu în obiceiuri, nu în calitatea sufletului. Mare a
lini ște, marea noble ță suveran ă, care peste romanizarea prin suflete
diverse, venite de pretutindeni, – peste imensa inu nda ție slav ă care
amenin țase a ne face greoi, molâi, confuzi și triviali, ca cei noi veni ți, –
peste marile infuzii de sânge str ăin de la toate neamurile, ne-a p ăstrat
sublimi în aristocratica noastr ă în ălțare spriritual ă peste to ți cei
dimprejur, a fost darul primei femei dace, c ăsătorite cu primul roman
așezat în Dacia, și al urma șelor ei cu suflet tare, Daco-Romanele.
Privi ți pe fiul femeii dace: ță ranul cu boiul drept, cu figura
rezervat ă, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescut ca pentr u vorba de la
distan ță mare, cu mi șcările rare, potolite, pentru a ține mult la oboseal ă,
cu sufletul senin întru a șezarea, ca ceva firesc, nu numai a binelui, ci mai
ales a r ăului, cu legea cuvântului dat cu leg ătur ă pân ă dincolo de
moarte, cu delicata ascundere a durerii ori bucurie i prea mari, cu
domneasca ospitalitate de la egal la egal, cu bun ăcuviin ță distins ă fa ță
de fețele luminate, dar și cu adânc ă ironie și nobil ă încredere în sine,
pentru cei ce nu-i simt cuviin țã lui.” ( Parentalia ).

„Nu i-am cerut nim ănui nimic de poman ă, ci ceea ce avem e al
nostru, c ăpătat cu sângele fiilor neamului nostru și prin cumin țenia și
în țelepciunea frunta șilor neamului nostru. Și trecutul nostru ni-i
mândru…” ( Iubire de fra ți).

„Iar dac ă la câte-un prilej afl ăm c ă de fapt starea noastr ă
economic ă și mai ales cultural ă e mai proast ă decât a altor state tinere
cari au început via ța modern ă o dat ă cu noi, dac ă afl ăm c ă armata lor e
mai bine organizat ă decât a noastr ă și dac ă venind în str ăin ătate, în

104 Fran ța, iar acum chiar și în Germania, vedem c ă suntem mult mai r ău
trata ți decât ungurii și bulgarii și c ă stima ce ni acord ă e de o natur ă
foarte dubioas ă, atunci strâmb ăm din nas, cu dispre ț, ciud ă, etc. și atât.
Ci nu ne apuc ăm mai serios de munc ă, fiecare în direc ția noastr ă
special ă și în aceea și vreme mân ă în mân ă, fr ățește, în direc ția na țional ă,
ci continu ăm a piroti în dolce-le far-niente în care ne prosl ăvim. F ăcând
pe preten țio șii și teribilii ne lu ăm rolul de judecatori a toate cele ce se
petrec în jurul nostru, ca fiind mai presus de ele, și nu ne amestec ăm în
lupt ă, în aceea ciocnire de for țe de care, dac ă nu vom lupta cu toate
puterile noatre, vom fi sfãrâma ți.” ( Unire , 1906).

„Dar vreme de stat la îndoial ă nu e. C ăci cerul lumii de R ăsărit se
întunec ă mereu. O s ă fie furtun ă. Furtuna de mânii și patimi omene ști,
mai tari decât toate furtunile v ăzduhului…” ( Voin ța na țional ă, 1906) .

„Am spus puternicilor zilei, i-am rugat, s ă a șeze cocioabele
contemporane ceva mai departe de sacrele ruine. E l oc destul împrejur.
Dar cu cine s ă te în țelegi? Nu sunt eu însumi un pribeag r ătăcit, cu visuri
din alt ă lume în mijlocul celor ce au interes numai pentru ce e
îmbuibarea greoaie a trupului, dar nu au nimic pent ru bruma de suflet
cât ă a mai r ămas pâlpâind în bietele lor fiin țe de o clip ă?” ( Pentru
Callatis , 1922 ).

„La noi se plâng unii scriitori c ă n-au mediu prielnic pentru
crea ție; parc ă Eminescu a avut mediu prielnic, și totu și cine l-a
împiedicat s ă fie Eminescu? Pentru a crea se cere mai întâi s ă fi tr ăit
via ța adev ărat ă, s ă fi suferit… Literatura ruseasc ă a țâșnit din suferin ța
unei întregi genera ții… Dante a dus o via ța zbuciumat ă, a suferit exilul și
oprobiul public, de aceea opera lui e atât de vie.. . Crezi c ă se poate face
oper ă de art ă privind prin geamul de la Cap șa cum se perind ă mul țimea
de gur ă-casc ă, aceea și și aceea și întotdeauna?… Singurul maestru este
viața… Fiecare autor care poart ă chemarea simte în sine clocotul ei.
Aceasta nu se poate preda nici în seminarii, nici î n institute de
literatur ă.” ( Literatura și via ța; Literatura și cultura, 1927 ).

,,Putea-ve ți voi deosebi acum pe cei ce au fost s ă piar ă și n-au
pierit, de cei ce n-au pierit pentru c ă au fugit de jertf ă? Cine va alc ătui
acum noua genera ție ? Cine va hotãrî de gândul înaripat spre cele
ve șnice ale acestui neam? Preo ții jertfei or preo ții hranei? – C ăci preo ții
hranei știu încânta mai iscusit turmele nevinovate de oamen i s ăraci cu
duhul. Și grava demnitate cu care se împodobesc ei, e a șa de
impunatoare, c ă ei par a fi în șiși îngerii virtu ții. Cine va l ămuri pe viitor
care-i sensul existen ței na țiunii noastre? Cine-i va revela armonia etern ă

105
dintre legile neschimbate din Cosmos și legile dupa care se ritmeaz ă
gândul nostru, omenesc?…Va chema na țiunea s ă o lumineze, pe cei
singuratici și t ăcu ți, ori pe cei care î și strig ă în pie țe și la rãspântii pre țul
vie ții lor?” ( Un cântec de jale și un cântec de biruin țã, 1918 )

Ioan Neni țescu în poezia Pui de lei , prezint ă, de asemenea,
originea românilor : „Eroi au fost, eroi sunt înc ă,/ Și-or fi în neamul
românesc./ C ăci rup ți sînt ca din tare stânc ă/ Românii ori șiunde cresc./ E
via ța noastr ă f ăurit ă/ De doi b ărba ți cu brațe tari/ Și cu voin ța o țelit ă,/
Cu min ți de ștepte, inimi mari./ Și unu-i Decebal cel harnic,/ Iar cel ălalt
Traian cel drept,/ Ei pentru vatra lor amarnic/ Au dat cu-atâ ția du șmani
piept./ Și din a șa p ărin ți de sam ă/ În veci s-or na ște lupt ători/ Ce pentru
patria lor mam ă/ Vor sta ca vrednici urm ători./ Au fost eroi și-or s ă mai
fie,/ Ce-or frînge du șmanii mi șei./ Din coapsa Daciei și-a Romei/ În veci
or na ște pui de lei !”.
Dar nu numai din cultura românilor ne-au r ămas obiceiuri, ci și din
cultura dacilor. Folclorul nostru p ăstreaz ă neîndoielnic profunde urme
daco-getice. În portul popular, acestea sunt eviden te. C ăma șa încre țit ă la
gât a ță răncilor, c ăma șa despicat ă lateral a b ărba ților, cioarecii din stof ă
groas ă alb ă de lân ă, strân și pe coapse și pulpe. Apoi brâul lat de piele sau
de pânz ă groas ă, opincile, c ăciula țuguiat ă de blan ă, sunt atestate
iconografic pe Columna lui Traian și pe metopole de la Adamclissi.
În ornamentica îmbr ăcămintei, a ceramicii, a obiectelor și a
uneltelor de lemn crestate de ță rani unii cercet ători înclin ă s ă cread ă c ă s-
au men ținut anumite motive decorative daco-getice, ca brad ul, soarele,
spirala sau zig-zagul. Cercet ările ar putea continua și în domeniul muzicii
populare, al melosului, al instrumentelor (naiul, d e exemplu, deriv ă din
tracicul flaut al lui Pan ).
Întreprinderea ar fi cu atât mai justificat ă cu
cât autorii antici vorbesc des despre aplica ția pe
care o aveau tracii spre muzic ă. Aristotel spunea
că tracii î și versificau legile și le recitau cântându-
le. Oratorul și istoricul grec Theopompos afirma
că solii traci î și expuneau textul soliei cântându-l
și acompaniindu-se cu un instrument cu coarde.
Iordanes ne informeaz ă c ă preo ții traci oficiau
cântând, și acompaniindu-se cu un instrument
asem ănător chitarei. Înaintea lui, Strabon scria :
„Muzica în întregimea ei este socotit ă tracic ă și
asiatic ă (…). Ba și cei care s-au ocupat de vechea muzic ă erau – se spune
– tot traci, anume Orfeu, Musaios și Thamyris”. În domeniul artelor
plastice, nu pare exclus ca imaginea călare țului trac să fi sugerat – în
iconografia noastr ă popular ă – imaginea Sf. Gheorghe omorând balaurul.

106 De asemenea , Mircea Eliade remarc ă elemente comune zeului
furtunii Gebeleizis și profetului Ilie. Medieval ă, dar nu f ără posibile
influen țe traco-getice este și ceramica a șa zis ă dacic ă, neagr ă, lustruit ă,
cu tipica ei ornamenta ție ob ținut ă prin procedeul inciziei.
Mircea Eliade este unul dintre cei care nuan țeaz ă și revigoreaz ă
aceast ă epoc ă. Literatura român ă ia amploare în perioada interbelic ă.
Eliade p ăstreaz ă o valoare dubl ă: este p ăstr ătorul de tradi ție și, în același
timp, romancierul unei modernit ăți declarate. Între autoritatea vechimii și
apelul înnoitor al sincroniilor de tot felul, Mirce a Eliade se a șaz ă la
răspântia rodnic ă, propunând crea ția ca norm ă reg ăsit ă. Cultura devine
pentru el, prin el, un noroc na țional. Prea st ătusem sub semnul
militanismelor istorice, prea a șteptasem izb ăvirea de tributul
angajamentelor în timp.
Mircea Eliade romanizeaza modernitatea, conferind c ulturii noastre
acea libertate de temei ce-o scoate dintr-un provin cialism de sensibilitate
și viziune.
Artistul Eliade îngroap ă tabuurile si anihileaz ă cli șeul, în vreme ce
omul de stiin ță dezgraop ă, printr-o arheologie inspirat ă, arhetipurile.
Paradox ? Nu, ci starea complexa a unui autor.
Rupt de România formal ă, Eliade a r ămas obsedat de România
real ă. Dup ă ocolul fecund prin toate religiile lumii, atunci c ând savantul
se odihne ște, de fapt odihna se confunda cu întoarcerea neodi hnit ă spre
intimitatea con știin ței, el scrie în române ște.
Scriind române ște, autorul î și rememoreaz ă originea, se întoarce la
esen ța personalit ății sale. Limba î și pierde orice înveli ș instrumental – a
exprima, a comunica pentru a se înf ățișa ca memorie și fidelitate. Prin
limb ă, exilul se exileaza într-un Turn Babel al istoriei și devine orizont de
ve șnic ă reîntoarcere spre începutul cuvântului. Scriind ro mâne ște, Mircea
Eliade iese, în sfâr șit, din istorie – cum de atâta vreme și-a dorit,
așezându-se într-o ve șnicie sacr ă și profan ă în acela și timp. Literatura lui
este, a șadar, neliterar ă, pentru c ă î și afl ă o altă natur ă, o alt ă parte a
originalit ății sale.
În De la Zalmoxis la Genghis-Han , Mircea Eliade a putut porni în
căutarea sa proprie de la studiere a unor zone ce per miteau cunoa șterea în
adâncime a r ădăcinilor acestor mituri și credin țe române ști, la studierea
unor mituri și legende indiene. Aceste tradi ții și simboluri au supravie țuit
temporalita ții, ceea ce le demonstreaz ă valoarea.
Fiecare dintre capitolele lucr ării puse în discu ție încearc ă s ă
precizeze geneza, dimensiunile și semnifica ția originar ă a unora dintre
fenomenele ce au ap ărut în zona româneasc ă a lumii, subliniind atât
coresponden ța lor cu evenimentele similare și proprii altor zone
geografice, cât și vechimea lor.

107
Prin bog ăția informa ției, ca si prin logica argument ării sale,
lucrarea trebuie considerat ă drept cea mai însemnat ă contribu ție la
elucidarea problemei originii îndepartate a culturi i vechi române ști. De un
interes deosebit sunt paginile primului capitol al lucr ării, în care sunt
analizate semnifica țiile religioase ale numelui dacilor, care se numeau pe
ei în șiși lupi sau cei care sunt asemeni lupilor . Un asemenea ethnikon ,
atestat de Strabon îl obliga pe autor s ă analizeze toate celelalte astfel de
denumiri etnice de la alte popoare și, evident, în primul rand, denumirea
etnic ă derivat ă din numele lupului. Cosmogonia și istoria mitic ă a
str ăvechilor triburi, codificate, mo ștenite, transformate, decantate și
cizelate nu pot fi în țelese în unitatea lor profund ă, decât pe calea pe care
Mircea Eliade a urmat-o în studiul acesta, în conce p ția c ăruia ceea ce este
exemplar apare în gândirea mitica asupra istoriei, cu atât mai bine cu cât
este mai aproape de începuturile ei.
Este meritul autorului de fi subliniat în lucrarea aceasta atât
caracterul general istoric al unor mituri, credin țe și legende proprii
spa țiului carpato-dun ărean, cât și elementul de continuitate, ilustrat de
multe dintre aceste supravie țuiri culturale care au dat na ștere poporului
român de ast ăzi și mentalit ății actuale.

Legatura cu originea noastr ă e f ăcut ă și prin romanul lui Mihail
Sadoveanu publicat în 1933 – Creanga de
aur.
În Creanga de aur , Sadoveanu este opusul lui
Balzac, cel care sus ținea c ă scriitorii nu
inventeaz ă nimic, pretinzând practic c ă ar
putea atinge treapta cea mai de jos a omologiei
text-referent. Sadoveanu se plaseaz ă c ătre
punctul maxim al seriei amintite. Practic,
scriitorul ne ofer ă un veritabil jurnal intim, dar
oarecum întors pe dos, totul cu o savant ă
strategie a discontinuit ății.
Tocmai aceast ă voluptate a discontinuit ății seduce și implic ă orice
cititor. Îl seduce, f ăcându-l s ă uite c ă procesualitatea nu exist ă între
coper țile acestui roman, iar fixarea pe coordonatele spa țio-temporale ale
unei epoci anume ar fi un gest la voia întâmpl ării. Îl implic ă, pentru c ă în
materia fluid ă a romanului, exist ă un prezent etern ca expresie a unei
anumite st ări de spirit , ea îns ăș i surs ă de inspira ție a romanului, discutat ă
deja de voci cu autoritate într-o plauzibil ă raportare la o perspectiv ă a
romanului european: În incinta sanctuarului de la Nemi se în ălța un
arbore, din care nu era îng ăduit s ă se rup ă nici o ramur ă. (Frazer)
În Creanga de aur , împ ărăteasa Irina, ,,privind înainte ca o
lupoaic ă și ca o patim ă vie a m ăririi" , precum și fiul ei, prin țul

108 Bizan țului, pe care autorul îl compar ă tot cu animalul demonic având
,,gura întredeschis ă, în care sticleau din ții prin puful negru și tân ăr al
bărbii" , sunt succedanee ale dragonului sau ale balaurului cu mai multe
capete pe care îl omoar ă Ștefan cel Mare în finalul altui roman
sadovenian, Fra ții Jderi , când voievodul apare, evident pentru cititor, în
varianta mitic ă a lui Tezeu sau în aceea cre știn ă a Sfântului Gheorghe.
Revenind îns ă la Creanga de aur , aceea și imagine a dragonului
este evocat ă într-un plan mai general prin chiar numele împ ăratului,
Constantin Isaurianul, cum, în fond, chiar Constant inopolul (pe care îl
asociez cu pântecul devorator al monstrului) reface arhetipul Infernului în
care se amestec ă de-a valma scene grote ști sau tragice cu nimic mai
prejos decât cele dante ști, la limita dintre pl ăcerea instinctiv ă a jocului
sadic și vidul nebuniei. Aici se na ște un monstru, fiul Isaurianului, care va
putrezi de viu în cumplita lume a unui nou Babilon, dup ă ce va fi tr ăit
numai pentru desf ătarea c ărnii. Tot aici, varangi uria și se r ăzvr ătesc în
fa ța iudaicei mâini care i-a hr ănit pentru a sluji altor crâncene și
mistuitoare ambi ții dezl ănțuite de patima puterii. M ăș tile purtate azi se
schimb ă mâine, orbii v ăd, surzii aud și o sumedenie de procesiuni sunt
sus ținute de actori costuma ți în culori provocatoare și mâna ți de instincte
tenebroase.
Pe scurt, în Creanga de aur , Constantinopolul este emana ția
monstruoas ă a trufiei și a vicleniei, fructul desfrâului și al minciunii care
provoac ă deziluzia și dezgustul. Ne-ar pl ăcea s ă credem că Sadoveanu
reinventeaz ă astfel haosul în varianta lui cotidian ă, terestr ă, din care e
gata s ă se nasc ă o nou ă lume și o nou ă mitologie. Formele n-au
consisten ța pe care și-ar dori-o, se nasc și mor cu o vitez ă uluitoare, n-au
determinare între ele. Scriitorul-filosof rezolv ă îns ă repede problema ivit ă
pentru cititor proiectând deja chiar și sfâr șitul acestui poten țial cosmos cu
care nu este de acord.
Toate abaterile de la normele fire ști ale fizicului și psihicului uman
prefa țeaz ă rugul devastator (fatala pedeaps ă divin ă) care va mistui regnul
social și moral al unei lumi macabre. Parabol ă a Gheenei,
Constantinopolul, deasupra c ăruia plute ște duhul mistuitor al pierzaniei și
pe care îl scruteaz ă cu ochi reci ultimul Deceneu, trimite evident la
arhetipul Apocalipsului biblic. În ordine transcend ent ă, cu totul abstras,
taumaturgul st ă nemi șcat în fa ța spectacolului carnavalesc al istoriei pe
care îl ofer ă o lume invadat ă de toate limbile p ământului și care, prins ă
iremediabil în capcana scurgerii timpului, se rosto gole ște cu o for ță
năucitoare spre etapele dezintegr ării sale. Îns ă, asemenea unui c ălător în
timp, Kesarion Breb nu poate schimba cursul lucruri lor.
Pe deasupra acestui infern s-au încruci șat gânduri și priviri, s-a ivit o
iubire fantastic ă poate din dorin ța de a nega și altfel o monstruozitate
inimaginabil ă. Privirea lui Breb a descoperit doar conturul unor insule

109 mult visate (Maria, p ărintele Platon, Kirie Filaret), ml ădi țe ale altui
canon, care îns ă se izoleaz ă, se dep ărteaz ă, dispar. Aleas ă de magul care
își desăvâr șește c ălătoria ritualic ă spre r ăsărit, sanctificat ă, apoi hulit ă și
uitat ă de nedemnele personaje care populeaz ă Bizanțul, Maria (s ă re ținem
rezonan ța biblic ă a numelui ei) ar fi putut schimba destinul
Constantinopolului prin armonie cu poten țialul pur al sufletului s ău.
Suferin ța Mariei se transmite apoi pe nesim țite și ini țiatului f ără a-i
tulbura îns ă fundamental esen ța, parc ă în spiritul unei anume soteriologii
indiene potrivit c ăreia des ăvâr șirea nu se câ știg ă prin refuzul experien ței
terestre, ci dimpotriv ă, prin asumarea acesteia. La momentul potrivit,
claustrat în chiar miezul infernului constantinopol itan, Kesarion Breb
alege medita ția prelungit ă, purificatoare, iar gândul transpersonal în ălțat
din intimitatea concret ă a propriei fiin țe biruie definitiv toate formele
simbolice ale r ăului cu care Sadoveanu nuan țeaz ă cromatica romanului
său. Iat ă de ce, se recunosc în statuia ascetului reg ăsindu-și parc ă sinele,
desprins complet de planul fenomenalit ății contradictorii, semnele trecerii
ultimei încerc ări înaintea întoarcerii pentru deplina izolare în p e ștera de
pe muntele sacru. Autorul confirm ă astfel nu doar victoria lui Breb în fa ța
sim țurilor și a sentimentelor comune sau teama ini țiatului de a fi
profanat ă o parte din sine prin simpla prezen ță în iadul bizantin, ci
arhetipul dobândirii des ăvâr șirii spirituale.
Preot consacrat pentru atingerea absolutului, Breb nu a tr ăit nici o
clip ă riscul de a aluneca înapoi în haos și nici nu a dorit, în fond, s ă-l
suprime, ci doar l-a acceptat în intimitatea gândir ii sale, protejându-se
într-o manier ă ezoteric ă atunci când încerca s ă se acomodeze acestuia
comunicând prin empatie cu fiin țe al c ăror contur iradia parc ă lumina
templelor care l-au z ămislit pe el însu și.
Incontestabil, cea de-a doua ramur ă a parabolei sadoveniene o
simbolizeaz ă nu atât prezen ța în paginile romanului a imaginii unei Dacii
mitice, extravagant ă prin utopismul ei, cât mai ales a muntelui magic,
fabulos și de nimeni știut, l ăca șul sacru al purit ății universale, semnul
ascensiunii mitice c ătre o lume de esen ță platonic ă. Iat ă descrierea pe care
ne-a l ăsat-o Sadoveanu: ,,Monahii tineri suiau deci c ătre pe șter ă. În acele
ponoare și poieni în care de veacuri domnea lini ștea, s ălb ăticiunile
codrului n-aveau nici o sfial ă. Veveri țele îi urm ăreau și îi priveau cu
mirare s ărind din clomb în clomb. C ăprioarele î și ridicau c ătre ei
boturile negre deasupra smocurilor de p ăiu ș, din unghiuri dep ărtate.
Pân ă acolo, pe sub cetini, era întuneric. Acolo, la ele , era lumin ă."
Ceea ce închide ca într-o ram ă povestirea, uimitoarea imagine a
Daciei ultimului Deceneu, în care istoria, cum s-a spus, înc ă n-a p ătruns
și unde domin ă puritatea naturii, blânde țea sufletului oamenilor și
deopotriv ă a animalelor, nu apare doar din simpla dorin ță a scriitorului de
a sacraliza geografia Moldovei, ci ca variant ă literar ă a universului mitic

110 al vârstei de aur . Lumea uimitor de alb ă a muntelui vr ăjit str ălucind sub
povara z ăpezilor eterne, spa țiul magic în care Kesarion Breb st ăpâne ște
cu puterea gândului mersul firii, în țelegând graiul p ăsărilor și al
animalelor, poruncind timpului, oprind și slobozind stihiile, este
adev ăratul pretext mitic de la care pleac ă Sadoveanu pentru a- și întregi
simetric povestirea. Iat ă de ce, dincolo de farmecul oric ărei demonstra ții,
suntem înclina ți s ă nu credem în afirma ția celor care consider ă c ă, de și
par atât de diferite, scriitorul n-ar pune în opozi ție cele dou ă lumi,
muntele lui Breb și Bizan țul. Nu prin Kesarion Breb se poate realiza
alian ța vechiului duh autohton cu cel biruitor istoric. U niversul ultimului
Deceneu, cum s-a v ăzut, idealizat prin regresiune în vârsta mitului, n u
poate în nici un caz s ă asimileze ceva str ăin de propria condi ție. Cel mult,
sensul iubirii lui Breb pentru Maria ca de altfel s ensul întregului s ău
pelerinaj pe malurile Propontidei pot constitui sim boluri ale ultimei
încerc ări pe care le face o lume retras ă din fa ța istoriei de a converti r ăul
în bine. Aceast ă zon ă a spiritului, sacr ă și izolat ă de amenin ță toarele
șuvoaie izvorâte din disolu ția celeilalte, nu risc ă nici o clip ă s ă fie
profanat ă. Kesarion Breb nu une ște dou ă teritorii, ci le separ ă, opunându-
le.
De aici, de pe muntele sacru, Kesarion Breb și-a început în
aparen ță c ălătoria printre oameni din dorin ța magului pe care îl va înlocui
la întoarcerea sa și care ar vrea s ă știe dac ă popoarele sunt mai fericite,
dac ă preo ții noii legi le-au sporit cu un dram în țelepciunea. Kesarion Breb
va reveni dup ă ce petrece șapte ani în templele piramidelor egiptene –
prima etap ă a drumului s ău care presupune ini țierea pur spiritual ă – și
dup ă ce cunoa ște direct lumea înc ă nou ă ani în chiar inima acesteia,
Bizan țul. Celor dou ă încerc ări li se adaug ă înc ă una, întâlnirea cu Maria.
Cu grad de dificultate crescând, toate trei ilustre az ă motivul mitic
al ini țiatului și sunt probele de încercare pe care le are de trecu t Kesarion
Breb pentru a putea accede la condi ția celui care nu se va mai ar ăta și nu
va mai vorbi oamenilor decât la r ăstimpuri bine calculate.
Deloc paradoxal, Creanga de aur nu este doar o simpl ă poveste de
dragoste , a șa cum încearc ă autorul s ă se conving ă chiar de la primele
pagini ale romanului s ău, când, brodând pe tema manuscrisului g ăsit,
crede c ă ne-a câ știgat încrederea și insinueaz ă c ă nucleul c ărții ar fi unul
erotic. Textul ne abate a șadar aten ția într-o alt ă direc ție, iar semnele
arhetipurilor par a se estompa la rândul lor dac ă nu interpret ăm cât mai
corect sensul ini țierii c ăreia i se supune ultimul Deceneu: ini țierea pur
spiritual ă.
De la bun început, Breb e înzestrat cu puteri divin e. El știe s ă
citeasc ă dincolo de aparen țe adev ărata fire a oamenilor și poart ă pe frunte
semnul celor ale și. Cite ște gândurile interlocutorilor, le descifreaz ă
cuvintele de la distan ță, s ăvâr șește minuni oprind stihiile naturii, e

111 îmbr ăcat întotdeauna în alb str ălucitor și c ălăre ște un asin, asemenea lui
Cristos, daruri pe care e de presupus c ă le-a întregit în piramide, acolo
unde și-au început înv ăță tura to ți marii ini ția ți ai lumii.
La întoarcerea pe muntele sacru, el va lua locul ve chiului mag,
devenind regele spiritual al locurilor. Iat ă, într-adev ăr, o dovad ă mai
consistent ă c ă Sadoveanu s-a putut inspira din Frazer atunci când și-a
intitulat romanul Creanga de aur . Toate probele pe care le trece Kesarion
Breb vizeaz ă apoi permanent numai manifest ările spiritului s ău superior.
Metafora crengii de aur nu încifreaz ă dimensiunea terestr ă a iubirii
lui Breb pentru Maria, dar nici nu o neag ă, ci asemenea o țelului c ălit în
foc care desparte dou ă trupuri, lucind în sine în afar ă de timp , dezv ăluie
tocmai aceast ă dimensiune spiritual ă a victoriei magului în fa ța lumii cu
care a luat contact. Altfel, nu ne-am putea explica în nici un chip ceea ce
pare a fi pentru o clip ă sl ăbiciunea lumeasc ă, tenta ția de înc ălcare a
dogmei din partea celui suficient sie și. Oricine poate descoperi îns ă în
siguran ța și lini ștea ini țiatului semnele desprinderii din cursul real al
vie ții, semne care preg ătesc un nou sens al metaforei și anume acela al
iubirii spirituale între oameni și care poate fi g ăsit ă și în textele biblice.
Este suficient ă o singur ă confruntare cu imaginea lui Breb pentru a ne
convinge c ă ar fi o eroare s ă ra ționaliz ăm metafora romanului.
Desigur, ea nu este pe de-a-ntregul str ăin ă de imaginea comun ă a
iubirii, dar orice îngustare a ei în acest sens nu este posibil ă în cartea lui
Sadoveanu. Aici se creeaz ă pas cu pas o imagine mult mai profund ă, cel
pu țin bivalent ă: dragostea lui Breb pentru Maria detroneaz ă și înnoie ște
deopotriv ă iubirea comun ă dintre oameni. Kesarion Breb nu
reactualizeaz ă episodic postura unui Tristan prins în capcana Iso ldei și
nici Maria nu devine un fel de Cenu șă reas ă a Bizan țului, chiar dac ă i se
preveste ște destinul cu ajutorul condurului miraculos. Alege rea ei este
premeditat înf ăptuit ă, pentru c ă Breb știe dinainte ce se va întâmpla. Nu
încape îndoial ă, puritatea fetei satisf ăcea o alt ă condi ție a alegerii, dar
iubirea lui Breb pentru Maria, care presupune neap ărat și proba
rec ăpătării memoriei în cele nou ă zile de medita ție, asigur ă uciderea
spiritual ă a balaurului, imagine care nu se mai întâlne șten-am în aceast ă
variant ă în proza lui Sadoveanu. Alegerea ini țial ă nu va fi niciodat ă
urmat ă de desp ărțire, ci numai de sublimarea atemporal ă a iubirii. Numai
atunci Breb î și poate dobândi locul cuvenit, împ ărt ăș ind vechiului mag în
doar câteva cuvinte un adev ăr pe care l-a știut dintotdeauna, dar și o
filozofie sceptic-amar ă care nu-i apar ține lui, ci autorului.

Mircea Vulc ănescu este una din cele mai stralucite inteligen țe
ale genera ției dintre cele doua r ăzboaie. Este înc ă o figur ă care revine asupra
originii daco-romane. Poate fi o simpl ă urmare a procesului de

112
reromanizare din deceniile trecute, sau poate c ă situa ția vremii de atunci
era una care avea nevoie de o reîntoarcere la origi ni.
A vorbi despre Mircea Vulc ănescu este, în acela și timp, o datorie și
o impietate. Publicarea unor inedite ale scriitorul ui îmbrac ă și o
semnifica ție sporit ă: aceea a jertfei spirituale. Pentru c ă nici un intelectual
român nu va trebui s ă uite vreodat ă c ă a murit ca un martir pentru simplul
motiv de a fi fost ctitor de gândire româneasc ă.
Reprezentant de seam ă al genera ției
interbelice cunoscute sub numele de criterioni ști
sau genera ția ’27 , aduce la lumin ă una dintre cele
mai frapante ipoteze ale originii noastre.
Dimensiunea româneasc ă a existen ței e una din
lucr ările sale care le ofer ă tracilor o șans ă. De ce
doar latinii au fost cei care s-au impus? De fapt,
poate c ă nu Roma a cucerit Dacia, ci a fost invers.
Genera ția ’27 î și propune s ă închege laolalt ă
sufletul românesc, iar pentru Mircea Vulc ănescu,
totul se transform ă într-o adevarat ă misiune de a revigora spiritualitatea
româneasc ă: Ca și la traci, dou ă inimi se zbat în pieptul oric ărui român.
Procesul lui Mircea Vulc ănescu a avut probabil loc pentru ca s ă se
împlineasc ă nenorocul istoriei noastre, pentru ca s ă ajungem la limanul
acestei istorii unde murim în fiecare zi, în numele celei mai depravate
dintre mitologiile moderne ale progresului.
Procesul lui Mircea Vulc ănescu dep ăș ește cadrul formal al unei
instan țe spre a se insera în spa țiul simbolisticii întunecate a
totalitarismului românesc – primul totalitarism din istoria noastr ă,
deoarece rugul înlocuie ște jugul, iar inchizi ția popular ă, obiceiul
pământului sau chiar legea…

O alta contribu ție la revigorarea spiritului originilor o are George
Călinescu.
Eseul încheie Istoria literaturii române de la origini pân ă în
prezent , având rolul unei concluzii.
Călinescu sintetizeaz ă câteva dintre
tr ăsăturile majore ale literaturii române cu
mijloace specifice mai degrab ă romancierului
decât istoricului.
Totodata, eseul propune și un portret
sentimental al na ției. Scrierea, care a suscitat
numeroase discu ții legate de teza specificit ății,
aduce în prim-plan ideea c ă literatura con ține
codul atitudinal și permanen țele etnice, ascunde
un portret esen țial al unei spiritualit ăți.

113
Capitolul intitulat Specificul na țional încheie Istoria literaturii
române de la origini pâna în prezent (1941).
Călinescu porne ște de la tr ăsăturile majore și evidente ale literaturii
române și ajunge la elementele esen ței etnice. El stabile ște câteva straturi
culturale în evolu ția literar ă și, în func ție de ele, clasific ă scriitorii în
traci, meridionali ori români de ras ă.
De fapt, istoricul identific ă acele tr ăsături ale specificit ății pe care
le subliniaz ă de-a lungul Istoriei… și urmarește punctele de confluen ță cu
alte culturi. Implicit, C ălinescu face aici un portret sentimental al na ției
române ști.
Istoria… lui G. C ălinescu se încheie cu un capitol de concluzii,
intitulat Specificul national , în care criticul și istoricul literar sus ține c ă
literatura român ă conserv ă structuri ale unei spiritualit ăți ancestrale.
Erudi ția autorului are ca motiva ție principal ă dorin ța sa de a da un
sistem și, prin el, o viziune unitar ă asupra fenomenului literar. El porne ște
de la teza c ă o istorie a literaturii are rolul de a eviden ția notele specifice
și contribu ția culturii na ționale la cultura universal ă. A șadar, literatura
con ține structuri care conserv ă mentalit ăți și atitudini na ționale convertite
în motive și simboluri, în toposuri, în formule artistice capa bile s ă
alc ătuiasc ă un cod cultural.
Schi ța poematic ă a românismului, eseu sentimental și sintez ă a
literaturii noastre totodat ă, capitolul de încheiere reflect ă și dimensiunea
cultural ă a criticului.
Teza specificului na țional porne ște de la clarificarea termenului.
Din perspectiv ă c ălinescian ă, specificitatea vine din condensarea
spirituala a unei etnii care î și creeaz ă involuntar permanen țe în
desf ăș urarea sa existen țial ă. În modul s ău atât de caracteristic, criticul
alege un exemplu general înregistrat în con știin ța colectiv ă ca nespecific –
Bucure știul -, care pare un Paris mai mic, dar care are ca not ă distinct ă o
candoare v ăroasa: e ora ș de praf în B ărăgan, cu salcâmi albi și bisericu țe
albe. Imaginile sensibilizeaz ă cititorul român și oblig ă la o lectur ă de
implicare sentimental ă.
Abia dup ă aceea criticul explic ă specificul ca produs al unui cadru
congenital. Ca și limba, o etnie se afl ă în permanent ă evolu ție. C ălinescu
vorbe ște despre români puri ori de ras ă, dar termenii nu au propriu-zis
sens restrictiv; el explic ă specificul na țional prin condensarea variilor
influen țe sub ap ăsarea aceleia și Istorii : o ras ă […] e cu atât mai perfect ă
cu cât au intrat în pasta ei mai multe elemente . Exist ă zone geografice în
care regulile tradi ționale au condus la instituirea unor puncte vitale, în
care se reg ăse ște substan ța etnic ă al ături de influen țele puternice și
formative. Viziunea aceasta despre românism, naiv ă și na ționalist ă, are
totu și fortificarea unui climat cultural favorabil teori ilor de acest gen.

114 Criticul transfer ă ideile despre substrat, latinitate și influen țe postromane,
vehiculate în epoca interbelic ă, în planul literaturii.
Astfel, Creang ă se identific ă acestui cadru, se înscrie în nodul vital
al permanen țelor prin atitudine și construc ție narativ ă. Este un român de
ras ă, ca și Eminescu, Maiorescu, Goga, Co șbuc, Rebreanu, Sadoveanu și
Blaga.
Exist ă îns ă și particularit ăți etnice adiacente fondului principal,
care vin din straturi temporale mai vechi sau mai n oi și care au rolul de a
înt ări nota fundamental ă prin excep ție. Alecsandri și Odobescu sunt
reprezentativi pentru latura noastr ă meridional ă, Bolintineanu, Caragiale
si Macedonski sunt traci, adic ă au conservat în fibra lor intim ă spiritul
balcanic preslav.
În spiritul majorit ății c ărturarilor români, C ălinescu echivaleaz ă
specificitatea cu fondul nostru latin, de aceea, at ât în Istorie.. ., cât și în
acest capitol de concluzii, evit ă s ă vorbeasc ă despre influen țe slave sau
orientale. De pild ă, fatalismul, specific românilor, nu vine din Orien t, ci
din pruden ța ce caracterizeaz ă na țiile b ătrâne. Este vorba mai degrab ă de
un scepticism s ănătos. În aceast ă idee de popor vechi, criticul realizeaz ă o
schi ță antropologic ă sintetizând tr ăsături generice ale na ției, vehiculate în
multe studii ale timpului: românul este r ăbd ător, discret și atras de natura
nealterat ă a spa țiului rural, pentru c ă face parte din rasele vechi. Aici î și
are originea aspira ția eugenic ă de puritate, alimentat ă și de experien ța
istoric ă. Afluen ța n ăvălitorilor a creat un stil de construc ție minuscul și a
făcut ca dezn ădejdea s ă par ă apatie. Românul disimuleaz ă, dar r ămâne
sociabil; aceast ă tr ăsătur ă a condus la episoadele care ilustreaz ă
psihologia colectiv ă în literatura noastr ă. De aceea, subiectele cu mi șcări
de gloat ă reu șesc cel mai bine. De și are sim țul glumei, românul este
măsurat, nu-i place zeflemeaua și, din acest motiv, Caragiale nu place
tuturor românilor. Argumentul este, desigur, ca și întreg portretul,
discutabil.
Scris pe un ton de compunere școlar ă, acest eseu dezam ăge ște la o
prim ă lectur ă. Impresia provine din temperarea intelectual ă a
sentimentului patriotic, din teama criticului de a nu c ădea în exaltare
na țional ă. Citit cu aten ție, capitolul se constituie într-o pledoarie în
favoarea literaturii române care, de și nu deschide drumuri, dezv ăluie un
spirit profund, care a conservat valori originare î n ciuda condi țiilor
istorice distructive.
Dorin ța criticului a fost, probabil, aceea de a se fixa î ntre tezele
lovinesciene și teoria lui R ădulescu-Motru; el porne ște de la tr ăsăturile
majore și evidente ale literaturii române c ătre elementele esen ței etnice și
se adreseaz ă în primul rând europeanului de joas ă cultur ă, care crede c ă
stilul brâncovenesc este unul de împrumut. De aceea , textul este
demonstrativ și sentimental. C ălinescu s-a identificat literaturii române,

115
scrie cu admira ție, descoper ă cu uimire, urm ăre ște firul tradi ției, pentru c ă
el însu și se consider ă un element al continuit ății. El vorbe ște despre
literatura româna ca și cum ar vorbi despre sine.

Articolul Revolta fondului nostru nelatin , ap ărut în revista
Gândirea în 1921, se încadreaz ă în viziunea tradi ționalist ă a acestei
reviste, fiind scris de Lucian Blaga pentru a
contracara exclusivismul latin în configurarea
componen ței spirituale a poporului român: ,,Un
prieten îmi vorbea despre înrâurirea slava
asupra literaturii române; închin ător îndârjit la
altarul latinit ății – clare și m ăsurate – el nu
îng ăduia nici cea mai mic ă alterare sau
sp ălăcire a acestuia prin «maximalismul» slav."
Se ajunge, în felul acesta, la un exclusivism
latin , prin care mul ți împ ărt ăș esc convingerea
că exist ă spirite na ționale și culturi superioare și
inferioare, de pilda p ărerea lui Anatole France despre opera lui
Dostoievski, aceea c ă ar fi ,,o monstruoasa ciud ățenie" . Mo ștenirea
acestei atitudini despre latinitate este expresia u nor timpuri mai vechi,
,,când a trebuit s ă suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care, cu orice
pre ț, ne voiau subjuga ți."
În momentul apari ției studiului, aceast ă atitudine nu este decât
dovada unor vremuri zbuciumate ale istoriei, în car e lumea se supune
unor reguli ale dezvolt ării organice în spirit meliorist. Pentru a- și
argumenta pozi ția despre ,,însemnatul procent de sange slav și trac, ce
clocote ște în fiin ța noastr ă", Lucian Blaga supune analizei un experiment
biologic semnificativ: ,,Cunoa ștem experimentul încruci șă rii unei flori
albe cu o floare ro șie a aceleia și variet ăți. Biologii vorbesc despre a șa
numitele dominante."
În domeniul culturii și al psihologiei etnice, dominanta se
construie ște în func ție de cultura cu o putere spiritual ă mai mare : ,,Într-o
îndep ărtat ă analogie cu experimentul acesta biologic – atât de
conving ător în simplitatea sa – se poate spune c ă, în spiritul românesc,
este dominant ă latinitatea, lini știt ă și prin excelen ță cultural ă. Avem îns ă
și un bogat fond slavo-trac, exuberant și vital, care, oricât ne-am
împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscu tului r ăsărind
puternic în con știin țe. Simetria și armonia latin ă ne e adeseori sfârticat ă
de furtuna care fulger ă monoton în adâncimile oarecum metafizice ale
sufletului românesc. E o revolt ă a fondului nostru nelatin."
Din respect pentru cultul str ămo șilor, na țiunea româna ar trebui
să acorde considera ția necesar ă tuturor componentelor spirituale etnice
din care a rezultat sinteza actual ă: ,,Nu e un lucru nou: suntem morminte

116 vii ale str ămo șilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim și-i
îmbr ățișam cu toat ă c ăldura, din motive istorice si politice; dar avem și
str ămo și pe care îi trat ăm ca pe ni ște copii vitregi ai no ștri."
Lucian Blaga dezavueaza cu argumente conving ătoare o asemenea
opinie: ,,Atitudine lipsit ă de înțelepciune, deoarece cu cât îi ținem mai
mult în frâul întunericului, cu atât r ăscoala va fi mai aspr ă, mai
tumultuoas ă – putând s ă fie fatal ă privilegia ților de ast ăzi. Istoria noastr ă
se proiecteaz ă mai mult în viitor decât în trecut. E bine s ă ne d ăm seama
de puterile poten țiale care ne zac în suflete – vulcani în fundul m ărilor."
Claritatea latin ă se poate îmboga ți și diversifica, opina autorul
complexei teorii a spa țiului mioritic , prin resuscitarea fondului traco-dac:
,,De ce s ă ne m ărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în
asemanare des ăvâr șit ă cu firea noastra mult mai bogat ă. S ă ne siluim
propria natur ă – un aluat în care se dospesc atâtea virtualit ăți? S ă ne
ucidem încorsetându-ne într-o formul ă de claritate latin ă, când
cuprindem în plus atâtea alte posibilit ăți de dezvoltare? Întrebarea va
nelini ști multe inimi. Din partea noastra, ne bucur ă când auzim câte un
chiot ridicat din acel subcon știent barbar, care nu place deloc unora. A șa
o întelegem noi – într-adevar nu ne-ar strica pu țin ă barbarie."
Acest fond nelatin este un dat al poporului român : "Cunoscutul
ritm de lini ște și furtun ă, de m ăsur ă și exuberan ță , ce-1 g ăsim în via ța
altor popoare se l ămure ște mai mult prin logica inerent ă istoriei, prin
alternarea de teze si antiteze, cum le-a determinat un Hegel, bun ăoar ă.
Acela și ritm are la noi r ădăcini cu mult mai adânci în însu șiri temeinice
de ras ă. Deosebirea aceasta ne îng ăduie frumoase perspective istorice.
Cei ce apar țin trecutului, cu pozitivismul lor sec sau neastâmp arat, vor
morm ăi în barba lor apostolic ă: e un romantic. Ca s ă nu le las nici o
îndoial ă, m ărturisesc: un romantic? – într-un singur în țeles, da. Și
anume, întrucât am convingerea c ă adev ărul trebuie s ă fie expresiv și c ă
miturile sunt prin urmare mai adev ărate decât realitatea."

Adamismul românesc

Doamne! ce vom fi f ăcut o mie de ani?! Toat ă via ța noastr ă de un
secol încoace nu este decît procesul prin care am a juns s ă ne d ăm seama
că n- am f ăcut nimic… Compara ția cu ce s-a îndeplinit în alte p ărți ne-a
revelat neantul trecutului propriu și inexisten ța culturii noastre. Dac ă
Ortega y Gasset g ăse ște c ă Spania, din începuturile ei, tr ăie ște o
continu ă decaden ță , atunci ce mai putem spune despre România, care s- a
născut la via ța istoric ă pe cînd ceilal ți începeau s ă se sting ă? O mie de
ani s-a f ăcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s-a n ăscut
în noi conștiin ța, n-am înregistrat prin ea un proces incon știent de

117
crea ție, ci sterilitatea spiritual ă multisecular ă. Pe cînd culturile mari pun
omul în fa ța crea ției din nimic, culturile mici – în fa ța nimicului culturii.
Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de an i, iar din punct de
vedere biologic n-am cî știgat nimic. Atîta vreme de vegetare dac ă n-a
consumat efectiv substan ța vital ă a neamului, n-a înt ărit-o și n-a
dinamizat-o în nici un fel . Emil Cioran – Schimbarea la fa ță a României
Cât s-a schimbat România la fa ță în perioada aceasta? Cu
siguran ță , și-a p ăstrat r ădăcinile, dar nu și le mai recunoa ște…
Cum se vede, versiunile asupra
epocii interbelice sînt dependente de
istoria restituirilor. Nu și atrac ția pentru
epoc ă, aceasta devenind ea îns ăș i un mit
intangibil. El afecteaz ă și etaloanele
culturale: dac ă schimbarea regimului ar fi
survenit cu 10 ani mai repede, modelul
promovat ar fi putut fi cel blagian. Cu
cî țiva ani mai tîrziu ar fi fost probabil cel
legionar!
Ce ne transmite, deci, mitizat, modelul interbelic?
Întîi, o epoc ă idilic ă, în dimensiunile ei afective principale: e perioad a
cînd România era realizat ă și Mare (nu se reflecteaz ă îns ă asupra cauzelor
interne care au f ăcut-o, pe parcurs, mic ă), apoi un moment fast, cînd noi
ajunseser ăm la cel mai înalt standard de cultur ă, cînd eram europeni și,
cli șeu mai recent, aveam sistemul cel mai democratic ( vezi repetatele
invoc ări admirative ale Constitu ției din 1923) etc. etc.
Considerat ă din perspectiva omului de azi, fixa ția asupra perioadei
interbelice se dovede ște la rîndul ei compensativ ă, construindu-se în jurul
unor pove ști de succes care satisfac deopotriv ă revendicarea de la o
tradi ție și bovarismul recunoa șterii în str ăin ătate (exemplele unor
Ionescu, Eliade sau Cioran). Imediat dup ă 1989 ea va fi adoptat ă
entuziast drept genera ție-etalon, simbol al unei reu șite culturale europene
aparte fa ță de comunism.
La nivelul con știin ței critice, asta se traduce îns ă și prin reflexul de
a spune c ă ceea ce era interbelic era bun și ceea ce a venit dup ă e r ău. (De
aici, apoi, și tendin țele de restaura ție politic ă). Mitologia epocii
interbelice pune semne de egalitate între personaje care altfel se opuneau,
unite în con știin ța recuperatorului prin apartenen ța la marea familie a
interbelicilor, care ne legitimeaz ă pe noi și trecutul nostru în fa ța
agresiunii și distrugerii perioadei urm ătoare.

118 Dacia în exil…

23 august 1944 r ămâne o data care stupefiaz ă. E cea care nu se
încadreaz ă în zonele DA și NU . Data aceasta pur și simplu î ți las ă o
grimas ă și atât. Nu po ți reac ționa ipocrit.
Nu ne place ro șul, nu a pl ăcut nimanui și totu și, foarte mul ți s-au
colorat…
Cât ne-am mai p ăstrat noi spiritul autentic românesc, cât ne-am mai
amintit de originile glorioase, neam de neamul lui Decebal? Mul ți s-au
pierdut poate în cozile interminabile de la ghi șee și s-au bucurat rigid la
primirea ra ției de doua pâini… Au mai fost și cei care au trecut pu țin de
barierele ostile ale cozilor și urletele func ționarelor – ca și acum de altfel –
și au reu șit…Unii s-au pierdut în exil, al ții și-au continuat perioada de
glorie interbelic ă în alte nuan țe, mai pu țin în cele de ro șu, iar al ții s-au
luptat aici. Au dat nas în nas cu mitocanul de la s ecuritate, cel care a
îngrijit nebunia unora pe gratis și și-a dep ăș it condi ția de la coada unui
animal… Mitocanul acesta pare mult mai privilegiat decât cel care s-a
ap ărat și a încercat s ă schimbe ceva cu o coal ă și ceva de scris.
Sunt mul ți care încearc ă s ă dea r ăspunsuri, unii chiar încearc ă s ă
justifice un gram de inumanitate și spiritul românesc se aprinde. Cert e c ă
și în timpul perioadei comuniste s-a scris și s-a scris bine, cu doze de
existen țialism, de angoas ă și constrângeri, dar totu și s-a scris.
Că ciuma foii a invadat min țile tuturor, asta pare s ă se fi știut de
mult… Înca ne mai condamn ă mul ți c ă am stat 45 de ani f ără s ă fi f ăcut
ceva s ă punem cap ăt maladiei acesteia… Acum înc ă se caut ă r ăspunsuri
pentru c ă mul ți au r ămas cu mentalitatea alterat ă.
Reevaluarea literaturii române scrise în timpul reg imului comunist
este o obsesie rezistent ă în spa țiul cultural românesc, poate și pentru c ă,
pân ă acum, foarte mari r ăsturnari de ierarhii n-au avut loc, în ciuda
deselor și înver șunatelor polemici.
Unii cred c ă despre aceast ă perioad ă sunt îndrept ățiți s ă scrie mai
ales cei care au fost martorii și actorii acelei epoci ciudate din punct de
vedere politic, c ă numai aceia care au cunoscut în mod nemijlocit
regimul, rigorile, cenzura și comportamentele scriitorilor de atunci pot
scrie adevarata istorie a literaturii române de pâna în 1989. În a cest sens,
se fac încerc ări și promisiuni, unele ridicole, de redare exact ă a peisajului
literar de atunci. Și sunt privi ți cu mefien ță outsider-ii – cei afla ți în exil,
str ăinii specializa ți în romanistic ă, tinerii care n-au apucat vremurile.
Pe de alta parte, exist ă și atitudinea invers ă, aceea conform c ăreia
se a șteapta de la tineri, de la nou-veni ții în sistem, privirea obiectiv ă,
neatins ă de parti-pris -uri, asupra unei epoci pe care ei n-au cunoscut-o
direct și fa ță de care se presupune c ă pot r ămâne reci și nemilo și.

119 Ambele atitudini sunt deopotriv ă exagerate și nici una dintre ele nu
poate fi garantat ă din punct de vedere moral: nici cei care au partic ipat
direct la via ța literar ă a perioadei comuniste nu sunt garan ții unei atitudini
obiective doar pentru c ă au tr ăit acea perioad ă, nici cei care vin dup ă sau
din afar ă nu sunt în afara influen țelor, simpatiilor, afinit ăților fa ță de
scriitorii pe care au prilejul s ă îi observe manifestându-se ast ăzi activ într-
un sistem cultural postcomunist, nu lipsit de multe din reflexele celui
totalitar. De altfel, nici nu ar fi de dorit s ă continue încrâncenarea în
aflarea adev ărului.
Ce este mai greu de suportat pentru cei care au tr ăit nemijlocit
trecutul comunist este un fel de cinism, de raceal ă în studierea acelei
epoci, v ăzute ast ăzi ca o perioada interesanta și ofertant ă ca obiect de
studiu. Acest tip de atitudine câstig ă din ce în ce mai mult teren. Pentru
că, dincolo de frustr ări, orgolii, nedrepta ți, literatura scris ă în comunism,
în acest sistem infernal și nenorocit, care a distrus talente și a produs
drame de neînchipuit, devine tot mai mult o provoca re academic ă, un
teritoriu interesant pentru exotismul și stranietatea lui. Nici nu e de mirare
că majoritatea tezelor de doctorat recente se ocup ă exact de acest interval
istoric. Oricât ar parea de cinic, literatura român a scrisa în comunism este
cea mai incitant ă, dificil ă și complicat ă literatur ă scris ă vreodat ă în
spa țiul românesc, tocmai prin amestecul incredibil de m oral ă și estetica,
de idei literare și ideologie politic ă, de compromis și rezisten ță , de reusit ă
și ratare.
Să fie constrângerea un asemenea mijloc prolific de i nspira ție? Înc ă
exist ă întreb ări și unii chiar și-o doresc înapoi. Oare românul nu poate
face ceva durabil decât sub semnul constrângerii? C ât s ă ne fi denaturat
sistemul acesta, cât s ă ne fi alterat concep țiile?
Dilema om-oper ă devine ridicol ă în cazul acestei perioade. Într-o
epoc ă în care intruziunea politicului în via ța oamenilor mergea pân ă la
controlul na șterilor, ascultarea discu țiilor din familie sau urm ărirea celor
mai neînsemnate mi șcări, a discuta literatur ă independent de mediul în
care a fost creat ă este o întreprindere naiva. O întreprindere pe car e, de
altfel, unii o practic ă și o recomand ă, vorbind cu indiferen ță despre
compromisuri și turn ători, și cu evlavie despre valoarea peren ă a operelor.
Aten ție îns ă, de multe ori, nu naivitatea e cea care na ște asemenea
ridicole ipocrizii critice, ci dorin ța interesat ă de monumentalizare, de
grandios și de camuflare a compromisului, de continuitate a u nor ierarhii
create artificial. În acest sens putem da exemplul lui Mihail Roller. Este
unul dintre cei care a improvizat istoria și a f ăcut și el una dintre
leg ăturile care au dus la dacologia ceau șist ă.
În perioada comunist ă, istoria a luat o cu totul alt ă turnur ă.
Construit ă de-a lungul secolului al XIX-lea și în primele decenii de dup ă
1900, ideologia istoric ă româneasc ă s-a organizat în jurul valorilor

120 na ționale și ale raporturilor dintre cultura na țional ă și modelul European.
Partidul Comunist, format în majoritate din element e etnic neromâne ști și
ac ționând la ordinele Moscovei, a fost perceput în per ioada interbelic ă
drept ostil intereselor na ționale.
Elita a fost pulverizat ă, membrii ei pierind în închisori,
resemnându-se la exil. Colectivizarea a dezmembrat t ărănimea
considerată pân ă la 1944 drept clasa fundamental ă a societ ății române ști,
depozitara spiritului și a tradi țiilor na ționale. În c ățiva ani, reperele
istoriei române ști au fost inversate. Firul ei conduc ător fusese ideea
na țional ă. În locul acesteia se afirma acum spiritul interna ționalist, de fapt
tendin ța de a șterge tot ce era na țional românesc.
Istoria R.P.R. publicat ă de Mihail Roller începând din 1947 pân ă în
1956 dovede ște sensul noii reconstituiri a trecutului. România devenea
R.P.R.- o sigl ă anonim ă, calchiat ă dup ă modelul republicilor sovietice.
Locul solidarit ății na ționale, atât de des invocat ă în istoriografia
precomunist ă, a fost luat de contrariul sau, anume de lupta de clas ă,
considerat ă motor al evolu ției istorice. Conflictele sociale de tot felul sunt
aduse în prim-plan și uneori sunt inventate (cazul r ăscoalelor și al altor
mi șcari de protest din Dacia roman ă). Istoria se coagula în jurul marilor
bătălii de clas ă. Nu se scap ă ocazia de a lovi în tot ce înseamn ă Occident.
Cea de-a doua parte a ideologiei comuniste a fost c uprins ă de
perioada erei Ceau șescu. Acum deplasarea acesteia a fost spre origini.
Ridicolul atinge culmi ame țitoare atunci când Institutul de istorie a
partidului , profilat pe monografii de lupte muncitore ști și pe eroi ai clasei
muncitoare, se orienteaz ă spre Antichitate, consacrându-se cu deosebire
originilor dacice. Istoria antic ă devine înc ă mai politizat ă decât istoria
contemporan ă. Marele eveniment se petrece în 1980, când este
confec ționat ă din toate piesele aniversarea a 2050 (?!) de ani d e la
constituirea statului dac unitar și centralizat al lui Burebista.
Burebista îi oferea lui Ceau șescu suprema legitimare, statul lui
prefigurând în multe privin țe propria sa Românie, a șa cum și-o închipuia
dictatorul. Au r ăsunat atunci, pe marele stadion, versuri ca acestea : Țara
i-a jurat credin ță și îl va urma în toate/ Cinsprezece ani trecur ă de când
el e în fruntea ei/ Chipul, numele și soarta-i sunt de-a pururi încrustate/
În eternitatea ță rii și a puilor de lei.
Nu Burebista era în fapt pream ărit, ci continuatorul s ău peste
veacuri. Cu atât mai mult cu cât ap ărea și dublul feminin, neidentificat în
Dacia antic ă. Comemor ările s-au ținut lan ț, toate organizate dup ă acela și
tipic. Indiferent despre ce sau despre cine era vor ba, se pornea de la
origini, subliniindu-se continuitatea și unitatea, pentru a se ajunge la
prezent, la Era Ceau șescu.

121 Tracomania… salveaz ă România

În ultimii 25-30 de ani a luat avânt un curent pseu do-știin țific –
numit impropriu tracomanic , protocronist ori panromânist pentru c ă nu
exist ă un termen adecvat și precis pentru a-l desemna – care vrea s ă
rescrie ori s ă reinterpreteze fenomenele care țin de originile poporului
român.
Comunismul s-a folosit de aceasta ideologie pentru promovarea
imaginii supreme, dar teoria continu ă.
Teza care organizeaz ă aceast ă gigantic ă întreprindere este aceea c ă
patria de origine a civiliza ției europene se afl ă în aria carpato-dunarean ă,
inima unui imperiu preistoric al pelasgilor, care s -ar fi întins pâna la
Oceanul Atlantic, în Egipt și Asia Anterioar ă, în Balcani și în Peninsula
Italic ă, poate chiar în America. Câteva postulate îi îng ăduie s ă
concentreze nenum ărate dovezi în jurul acestei fantaste ipoteze, pe c are o
profeseaz ă de-a lungul celor 1200 de pagini f ără nici cea mai mic ă
șov ăire: mai întâi, un eufemism absolut, care îl face s ă cread ă c ă orice
nume de erou legendar, de divinitate sau chiar de m onstru este numele
istoric al unei fiin țe umane care a tr ăit cu adevărat, a f ăptuit lucruri
însemnate și a ajuns astfel s ă fie nemurit de urma și, a șa încât Osiris și
Prometeu (tot una cu Mithra!), ciclopii, hiperborei i sau Dochia sunt
înzestra ți cu o istoricitate niciodat ă pus ă sub semnul întreb ării; în al
doilea rând, c ă numele antic al Dun ării era Okeanos, ceea ce îi permite s ă
str ămute în preajma Istrului nenum ărate fapte și înc ă și mai multe legende
din sursele antice; în al treilea rând, c ă tot ce tradi ția greac ă le atribuie
pelasgilor, ca și tot ce tradi ția târzie antic ă și medieval ă le atribuie go ților,
se refer ă la ge ți și la daci; în fine, dar nu în ultimul rând, c ă etimologia se
poate baza pe orice fel de asonan ța, drept care Meduza ar fi varianta
greac ă a pelasgo-daco-romanescului Matusa, Titanii ar îns emna Ta ții, ca
și Tartaros, care e de fapt acela și cuvânt pu țin schimbat, Delos vine de la
românescul deal, și tot a șa. Pe acest în șel ător temei, Iovan Iorgovan este o
ipostaz ă a lui Hercule – Iovius, Toma Alimo ș e un Mo ș eroizat. Rând pe
rând, titani și ciclopi, chalybi și arimaspi, ge ți și daci devin doar ipostaze
ale str ămo șilor no ștri. Desigur, noi le suntem cei mai direc ți și mai
legitimi mo ștenitori, dar, afla ți la sursa tuturor faptelor de civiliza ție de pe
continentul european, de la cioplirea pietrei la as tronomie și filosofie, ei
devin și precursorii tuturor neamurilor și civiliza țiilor europene. Abia
târziu, grecii și-au construit o identitate cultural ă din ramura direct ă a
marii tradi ții pelasgice; abia și mai târziu, romanii au pornit dinspre vest
spre soare-răsare, ca s ă refac ă în sens invers drumul regal al marelui
imperiu pelasgic pornit din Carpa ți.
Obiect al unei revela ții mult mai mult decât al unei cercet ări, chiar
dac ă împrumut ă aparatul exterior al cercetarii, Dacia preistoric ă este, în

122 mod evident, o crea ție din specia mitologiei istorice livre ști, dar și a
delirului sistematic.
Cine ne reprezint ă în perioada literaturii proletcultiste? Cine se ma i
încumet ă s ă-i dea mâna lui Decebal, dup ă ce Burebista a trecut prin
politica ro șie? Înc ă mai sunt cuvinte care nu și-au pierdut nuan țele
proprii. Exilul a rupt idei, dar a regenerat person alit ăți…de preferat a se
crede c ă mul ți au urmat regenerarea fiin ței lor…
Dintre zonele de interes pe care aceast ă literatur ă scris ă în
comunism le ofer ă cercetatorului de azi, una dintre cele mai fierbin ți pare
să fie aceea a romanului. De și cople șitor prin cantitate și num ăr de autori,
romanul de dinainte de 1989 încapsuleaz ă cel mai bine portretul
esen țializat al unei epoci literare.
Cel mai intersant studiu al acestor romane ar putea fi acela al
cazurilor semnificative. Printre ele, de pild ă, cazurile cu totul curioase ale
scriitorilor care coboar ă simbolic din perioada interbelic ă. Transformarea
Șoimilor lui Mihail Sadoveanu în Nicoar ă Potcoav ă în 1952 poate fi mult
mai expresiv ă decât lectura zecilor de produc ții mediocre de la începutul
anilor ’50. Nu mai pu țin semnificativ este cazul lui Camil Petrescu și al
românului sau monumental Un om între oameni , din 1952-1953, o carte
care necesit ă o analiza am ănun țit ă, chiar și numai pentru c ă ne-am
obi șnuit s ă-l studiem pe Camil Petrescu într-un anumit fel, ca nonizat ca
marele interbelic . Ce se întâmpla cu acest mare interbelic în perioa da
postbelic ă poate fi v ăzut ca un mise-en-abîme al situa ției trecerii
literaturii noastre într-o alt ă etap ă.
În afara studierii unor cazuri semnificative, romanele acestei
perioade compun un set de valori, atitudini, repere morale și sociale. Ele
pot fi citite nu doar ca obiecte estetice (sau ines tetice) ale unui sistem
artistic, dar și ca rezervoare ale unor mentalit ăți. Cum apar dragostea,
rela țiile sociale, ță ranul sau intelectualul, partidul și intimitatea, eroul sau
condamnatul în romanele anilor ’50, ’60 și ’70 poate fi mai interesant
decât o b ătălie nesfâr șit ă pentru un loc mai în fa ță într-o ierarhie estetic ă.
Cum apar și cum erau de fapt. O corelare a adev ărurilor române ști cu, de
pild ă, oglinda acelei lumi, a șa cum se vede ea în dosarele de Securitate, ar
fi poate un exerci țiu revelator tocmai pentru cercetatorul care n-a tr ăit
nemijlocit acea parte de istorie.
Lumea specific ă a romanelor anilor ’50, ’60 si ’70 con ține nuclee
de anomalie, de curiozitate și de specific irepetabile în istoria unei
literaturi. O întreag ă galerie de figuri de cear ă, de copii și adolescen ți, de
muncitori și intelectuali, de aristocra ți și activi ști de partid, de femei
seducatoare sau hulite mi șun ă în aceste romane. De asemenea, un întreg
complex de valori: iubirea recunoscut ă și acceptată sau iubirea subversiv ă
și condamnat ă, cariera și carieristul, cultura, trecutul și istoria, morala,

123 pudoarea, conven țiile și prejudec ățile se pot desprinde din acest material
literar.
Mai interesant ă, a șadar, pare s ă fie nu o alt ă ierarhie a perioadei, ci
o altfel de lectur ă a acestor romane. Nu o alt ă list ă și nici o interpretare
original ă, psihanalitic ă sau revan șard ă, moralizatoare sau sarcastic ă, ci o
alt ă atitudine fa ță de un con ținut literar, v ăzut ca un rezervor de mentali ță i
și valori ale unei epoci complexe și complicate. Iar dac ă de aici va rezulta
și o alta ierarhie, poate c ă nu va fi un lucru tocmai r ău.
,,C ă nu suntem tradu și? Dar avem bucuria culturii, și poate o vom
trece si altora.
Nu e nevoie de un cântec înc ăpător cât lumea, ci de un simplu
cântec înc ăpător.
Trebuie s ă-l cucerim în fiecare zi, la fel ca libertatea (Fau st II), la
fel ca civiliza ția. Nulla dies sine laetitia, a șadar.”
Ce a însemnat constrângerea? Cât ne-am mai trezit d up ă
tracomania politicii ro șii c ă îl mai ținem minte pe Burebista cu bra țele
deschise ? Epoca pus ă în discu ție a denaturat concepte revigorate înainte.
A f ăcut din istorie ceea ce a vrut și l-a adus pe Decebal pe stagul ro șu ca
să dea mâna cu autoritatea actual ă.
Exilul a distrus și a alungat originea. Au mai r ămas, dar au pl ătit
pentru asta. Mircea Vulc ănescu e unul din cazuri. Cu toate c ă și-a
exprimat interesul profund pentru daco-latinitatea noastr ă, se pare c ă
autoritatea nu-l cuno ștea pe Decebal a șa cum îl cuno ștea și scriitorul. A
fost un joc de cuvinte…
Pentru Mircea Eliade , exilul este un t ărâm de ini țieri și de probe.
Unii se ini țiaz ă în ruptur ă și în absen țe, al ții în confort si desfiin țare.
Mircea Eliade s-a instalat în centrul României, în acea Românie care,
odata pierdut ă, a devenit pentru câ țiva prezenta privilegiat ă, f ără seam ăn
și f ără analogie. Exilul, spa țiu de situa ție-limit ă, nu se putea feri de
combustiunea obsesiei. Singura care poate înl ătura conota țiile maldive. A
fi obsedat de România în exil e o prob ă de sănatate moral ă și
responsabilitate spiritual ă. Mircea Eliade a fost un astfel de obsedat. El n-
a fost însa cople șit subit de acest amour-fou ce ne-a transformat pe to ți în
ni ște aman ți aproape suprareali ști ai ță rii. Obsesia lui era cronic ă. O avea
de totdeauna. Imunizat de ispita exceselor, Eliade deschidea obsesia spre
ceea ce o transcede: în țelegere, m ăsur ă, în țelepciune. Cultura devine
pentru el, prin el, un adev ărat noroc na țional.
Literatura sub comunism este de multe ori mai apro ape de lege
decât de expresia care se expune ca inextingibil gr ai al expresiei. În
perioada aceasta, rug ăciunea cea mai profund ă venit ă din istoriile
religiilor și studiile de tot felul ale lui Eliade, par a fi în chinate limbii în
care și-a pus sinele și sinea. De aceea a r ămas la cuvântul românesc în
scrierile profunde ? Cât ne leag ă spiritul ăsta românesc ? Rezisten ța prin

124 cultur ă, propov ăduit ă în exil de Mircea Eliade, a emigrat ca un ecou sol ar
chiar în hotarele ță rii. De unde se vede c ă aceast ă religie profan ă care este
cultura de ține forțe ascunse ce nu trebuie neglijate, de vreme ce
zădărnicesc imperativele foarte categorice ale totalita rismului în ac țiune.
Că, în deschiderea fa ță de aceast ă cultur ă, Mircea Eliade a acceptat uneori
să stea de vorb ă și cu iscoade ce se prezentau drept scriitori, arti ști sau
cărturari, e un fapt. Dar un fapt divers. Nu s-a comp l ăcut în ludicul puterii
și n-a r ăspuns la disponibilitatea comunist ă.
Mircea Eliade… sau cum nu po ți s ă nu fii român.

Marin Sorescu , poet, dramaturg, prozator, eseist și traduc ător,
este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români, remarcat chiar de
la debut de George C ălinescu. A fost unul dintre liderii genera ției ’60,
genera ție prin contribu ția c ăreia literatura român ă a ren ăscut dup ă
pustietatea dogmatic ă impus ă p ănă atunci. Anii obsedantului deceniu
cum îi spunea Marin Preda, au produs subliteratura. Ecourile lui A. Toma
înc ă nu se stinseser ă. Marin Sorescu a spart tiparele existente, a distr us
cli șeele pe care nu le-a putut suferi și le-a luat în r ăsp ăr. Sorescu a ap ărut
de la început piezi ș, adic ă altfel în genera ția noastr ă și a șa a r ămas până
la sfâ șit spunea academicianul Eugen Simion. Genera ția de noi scriitori
Marin Sorescu, Nichita St ănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru,
Grigore Vieru, F ănu ș Neagu, Ion B ăie șu, Teodor Mazilu, Augustin
Buzura și al ții, a reu șit s ă înving ă realismul socialist , literatura
proletcultist ă și s ă se men țin ă cât s-a putut mai departe de literatura
politicii totalitare. Criticul Eugen Simion spunea c ă cei care au f ăcut parte
din genera ția lui Marin Sorescu sunt fiii unui r ăzboi pierdut, copiii unei
secete și foamete atroce, care au trecut printr-o dictatur ă, care i-a luat de
copii și i-a l ăsat în pragul b ătr ăne ții, crea ția unei disper ări și a unei
voin țe enorme de a supravie țui prin cultur ă… Dup ă r ăzboi, dou ă mari
personalit ăți au marcat epoca în poezie: Nichita St ănescu și Marin
Sorescu. Ideea aceasta este întregit ă și de scriitorul Nicolae Breban:
,,Marin Sorescu a r ăsărit în aerul deceniului al șaptelea ca unul din
personajele fantastice și juc ăușe ale lui Shakespeare, ca un Puck în
slujba unui zeu abstact, intermediar între stiluri și genuri, apt de a
îndeplini iute și sclipitor orice misie de sorginte olimpian ă".
Marin Sorescu s-a impus în literatura noastr ă reinterpretând cu
dezinvoltur ă mari mituri ale umanit ății. Opera lui ,,vizeaz ă ordinea în șăș i
a lumii, și astfel viziunea halucinant ă se încarc ă de tragic. Lâng ă
fantezie, ironie, jocul limbajului, exist ă ceea ce am putea numi o
puternic ă deschidere metafizic ă, o nelini ște de origine necunoscut ă, o
voca ție incompatibil ă pentru permanen țele invariabile ale lumii” , spunea
criticul Eugen Simion.

125 În raportarea la aceast ă literatur ă, se pot observa, cel pu țin pân ă
acum, dou ă tendin țe, ambele extreme, dintre care una duce cunoa șterea
contextului pân ă la înlocuirea studiului literaturii cu studiul pat ologiei
unei epoci, iar cealalt ă camufleaz ă total orice intruziune ne-estetic ă.

Exist ă cel pu țin dou ă cazuri semnificative în cel mai înalt grad
pentru aceste dou ă atitudini critice fa ță de literatura scris ă în comunism,
dou ă tipuri de manifest ări ilustrate prin c ărțile a doi critici, unii dintre cei
mai importan ți: Eugen Negrici și Eugen Simion .
Cartea lui Eugen Negrici, Literatura român ă sub comunism
(primul ei volum, Proza, publicat în 2002) este imp ortant ă în primul rând
ca efort de sistematizare, fiind pân ă acum cea mai cuprinzatoare și mai
articulat ă analiz ă a fenomenului literar din fostul regim, f ăcut ă din
perspectiva c ăderii acestuia. Literatura aservit ă și literatura tolerat ă,
conceptele de baza ale clasificarii operate de auto r în câmpul prozei, nu
vor putea fi ocolite în nici o analiz ă viitoare a perioadei.
In afara calit ății cu totul remarcabile de a deschide apetitul pent ru
studiul acestei perioade, cartea lui Eugen Negrici poate fi v ăzut ă și ca un
simbol al unui anumit fel de situare fa ță de fenomen: pozi ția
demascatorului retrospectiv. Mai mult decât o reeva luare a acestei
perioade literare, Literatura român ă sub comunism explic ă resorturile
politice și sociale care au f ăcut posibil ă o asemenea literatur ă și pune în
discutarea ei mai mult abilit ăți de patologist decât de critic. De altfel,
metafora favorit ă a acestui tip de abordare este aceea a maladivului , a
patologicului, nu de pu ține ori cu referin țe în sfera medical ă: „Sub
presiunea acestor câmpuri de for țe adverse, nu putea s ă se iveasca decât
un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva un ei estetici totalitare,
care, dac ă se va fundamenta vreodat ă ca disciplin ă, se va ocupa de
caracterul contorsionat al crea țiilor acelor vremuri și de evolu ția
nefireasc ă a fenomenului artistic. Iar prezen ța neîntrerupt ă în via ța
literar ă a unei literaturi oficiale de uz propagandistic și aservita de un
num ăr important de condeieri s-a transformat într-o pov ar ă constant ă, cu
efecte nea șteptate. Ea a devenit un virus agresiv împotriva c ăruia
literatura adev ărat ă a fost nevoit ă s ă fabrice mereu anticorpi, s ă
furnizeze replici și s ă se apere în felul ei, bâjbâind dup ă coridoarele
libere“ .
Peisaj bolnav, viru și, anticorpi, cam a șa arat ă instrumentele de
evaluare a literaturii conform acestei viziuni care mizeaz ă mult pe
dramatism și pe efect spectaculos. Demersul propus e foarte va loros din
perspectiva întelegerii mecanismelor de manipulare și intimidare a
scriitorilor, a cauzelor și a metodelor care au stat la baza producerii unei
literaturi de tip artificial. Dac ă pentru deceniul marcat de proletcultism,
de dup ă instaurarea regimului comunist, aceast ă metoda este, probabil,

126 cea mai potrivit ă ( și analiza lui Eugen Negrici asupra prozei
comunismului fundamentalist este tot ce s-a scris mai bun în domeniu), în
cazul literaturii anilor ’60 și a urm ătorilor, acest scenariu al maladivului
nu mai func ționeaz ă îns ă la fel de eficient.
O construc ție atât de bine articulat ă încât seaman ă cu o poveste
maniheist ă perfect ă, în care se vorbe ște dur despre sodomizarea
scriitorului , despre noua religie politic ă, despre miturile invidiei și
miturile speran ței , risc ă s ă înlocuiasc ă de fapt cu totul analiza efectiv ă a
produc țiilor literare ale epocii respective, risca s ă-și transforme obiectul,
proza scris ă în deceniile comuniste, în pretextul unui eseu de mare
ingeniozitate, dar care r ămâne cumva imponderabil fa ță de literatur ă, cu
toat ă cutezan ța și duritatea celor spuse.
Eugen Negrici vorbe ște îns ă ca nimeni altul despre compromis și
ticălo șie, despre scriitori dincolo de c ărțile lor. Scrie, de pild ă, despre
lichelismul funciar și caracterul de executant frenetic și f ără scrupule al
oricarei misiuni ale lui Zaharia Stancu, despre frica și oportunismul lui
Sadoveanu, despre promptitudinea jegoas ă cu care Petru Dumitriu se
adapta comandamentelor politice sau despre ,,ticalo șia rareori egalat ă în
tic ăloasa noastr ă literatura a anilor ’50“ din romanul Șoseaua Nordului
de Eugen Barbu.
În spatele unei aparente cruzimi medicale a analize i se află, de fapt,
pasiuni foarte puternice. La baza celor mai știin țifice clasific ări st ă o
dorin ță necenzurat ă de a face dreptate , de a pedepsi și de a premia într-un
fel care nu era posibil în epoc ă.
Dac ă exist ă o rela ție de continuitate între perioada lui Ceau șescu și
cea post-revolu ționar ă, ea const ă în persisten ța și permanenta neîmplinire
a proiectului recuper ării tradi ției. Din acest punct de vedere, anii de dup ă
1989 nu fac decît s ă înt ăreasc ă și să consacre public un complex cultural
restaurator, generat în perioada comunist ă, care se adaug ă la acelea mai
vechi, ale marginalit ății europene sau izol ării. El este în m ăsur ă s ă explice
o bun ă parte din absenteismul politic al intelectualit ății și lipsa ei de
contact cu realitatea.
Să men țion ăm aici și rolul jucat de mecanismul cenzurii, care
construie ște un spa țiu autonom al tranzac țiilor culturale, pe fondul unor
interdic ții mai mult sau mai pu țin clar statuate, un fel de zon ă situat ă la
marginea licitului și ilicitului, a c ărei consisten ță e dat ă de efectele
complexe pe care le provoac ă interdic ția. O interdic ție niciodat ă
definitiv ă, știind s ă se retrag ă progresiv, ca s ă legitimeze actele de
liberalizare, și nici permisiv ă în mod radical, pentru c ă aspir ă la
men ținerea monopolului acord ării de privilegii, avînd nevoie mereu de
câte o rezerv ă de permisivitate pentru viitor.

127
Așa c ă nu se poate spune cât de latini am mai r ămas dup ă ce
Ceau șescu a încercat s ă dea mâna cu Decebal, dar e cert c ă nu am r ămas
aceia și traco-daci din timpul comunismului.
Ești legat de tot ceea ce s-a întâmplat și de tot ceea ce nu s-a
întâmplat în lumea din care faci parte. Fiecare voi n ță afirmat ă te
însufle țește. Fiecare d ăinuire te oblig ă. Nu te mai po ți gândi ast ăzi la
simpla ta fericire individual ă – și nu e curios c ă dezastrele colective
îng ăduie, de cele mai multe ori, o fericire individual ă? E ști dator f ără s ă
ți-o fi spus nimeni, f ără s-o fi știut și tu limpede, e ști fr ățește dator s ă
visezi mai departe și s ă crezi . (Constantin Noica, Buna vestire , nr. 1, 8
septembrie 1940).

Dacia 4X4

Oricât am coaliza cu americanii, oricât s-ar îngram ădi românii la
loteria vizelor, oricât ne-am c ălca în picioare pe la vreun ghi șeu po ștal
ajungem la nebunia asta din noi care pare s ă se stinga. De fapt, pentru
mul ți evanescen ța sentimentului c ă p ământul are ceva din noi, e doar
aparen ța.
Românul iube ște și se iube ște. C ă ne critic ăm românul de al ături,
că ne învinge invectivul primit la 6 dimineata pe tre cerea de pietoni și c ă
ne-am r ănit din cauza unei l ădi țe de c ăpșune, NOI nu ne desp ărțim de
NOI .
Avem frustr ări, dar reu șim s ă le împ ăcăm. Nu ne lipsesc
americanii, cu toate c ă par și ăș tia mai prezen ți ca oricând. Ne frapeaza
Occidentul și nu ne multumim cu o simpl ă schimonosire de uimire pe
fa ță . Ne iubim România în delir și nu ne desp ărțim de McDonald’s -ul
românizat.
Strada postdecembrist ă vrea s ă uite cu ce a fost pavat ă. Vrea gropi,
iube ște gropile ei, pentru c ă a
rămas un pietri ș vâscos la
adâncime și vrea s ă-l mistuie prin
cuvinte. Strada asta nu vrea s ă mai
fie ro șie… Vrea s ă uite de cei 45
de ani care au c ălcat-o la r ădăcina
amestecului de balast și macadam.
Să-l uite oare și pe Decebal? Se
pare c ă și pe la noi se mai aduc
acum elogii istoriei glorioase.
S-au dat r ăspunsuri la
sentimentul românesc. De la
Noica și sentimentul fiin ței s-a ajuns la un sentiment românesc în gip și

128 altul isteric. Uite c ă î și mai amintesc unii c ă înc ă mai tr ăiesc pe Lipscani,
ci nu pe Fifth Avenue… Poate c ă am început s ă ne mai temem și de
vecinii no ștri, americani de acum. Sper ăm doar s ă nu-l vedem pe Bush pe
vreo Column ă sau pe la ruinele de la Deva, pe undeva. Nu ne e frica de
Statuia Libert ății mutata în Bellu ; nou ă a început s ă ne fie fric ă de ce se
va întâmpla când celebra tor ță se va aprinde la vederea lupului din spiritul
de dac din noi. S ă-i chem ăm pe yankeii ăș tia s ă dea mâna cu Decebal al
nostru. Știm c ă e r ăvăș it de perioada politicii noastre ro șii, dar dup ă o
vacan ță în b ăile termale ale lui Traian, se pare c ă î și va recupera u șor
locul înapoi pe Column ă. Înc ă mai suntem daco-latini… S ă ne amintim
de sentimentele române ști. Avem și azi tracomanie…
Napoleon S ăvescu vine și îi face coliva de zeci de metri lui
Decebal. Poate niciodat ă foamea Or ăș tiei nu și-a c ăutat astâmp ărul
precum într-o sâmbat ă, când locuitorii or ăș elului transilvan s-au c ălcat în
picioare pentru a prinde câte un pahar din uria șa coliv ă închinat ă lui
Decebal și sfin țit ă de 13 preo ți și aproape tot atâtea televiziuni. Îi
adunase pe localnici în centrul ora șului ini țiativa prim ăriei și a dou ă
funda ții, una din New York și alta din Bra șov, toate trei conduse de
frunta și ai unei mi șcări ce-și spune dacism . Coliva de 3,3 tone a fost
găselni ța perfect ă înd ărătul c ăreia s ă se fac ă auzite, înc ă o dat ă, ideile
daci știlor, acum, la fix 1900 de ani de la moartea regel ui Decebal.

Nu suntem urma șii Romei…

Clubul daci știlor e condus de c ăpetenia funda ției din New York,
medicul Napoleon S ăvescu. Plecat de 30 de ani din România, S ăvescu a
perfec ționat în maniera proprie armele de lupt ă împotriva angoasei
fiec ărui emigrant, pierderea identit ății, și a publicat în 2000 un volum,
Noi nu suntem urma șii Romei , biblie a fiec ăruia dintre membrii
mi șcării. În esen ță , el afirm ă c ă noi, românii, nu ne tragem din daci și
romani, ci doar din daci, întrucât romanii, în cei 165 de ani de ocupa ție
efectiv ă a provinciei Dacia, nu ar fi avut cum s ă-i amprenteze pe daci, fie
și pentru aceea c ă n-au st ăpânit decât 14% din țar ă.
Mi șcarea tracomaniei se men ține. Și se pare c ă tot din America vin
sus țin ătorii. S ă-și pun ă pofta în cui românii, acum toate drumurile duc la
New-York…

Cât î și mai amintesc românii c ă au mai existat Traian și Decebal?
Dac ă se simt frustra ți c ă s-au n ăscut din doi b ărba ți? Cert e c ă se scriu
opinii, dar, pe de cealalt ă parte, se citesc cât mai pu ține… Genera ția
postdecembrist ă aduce în viziunea românului imaginea regizat ă și
persiflat ă a dacilor și a romanilor.

129 Spre exemplu, Tudor Octavian prezint ă situa ția unui pu ști
nedumerit…
De mic, Vasile B. a avut o problem ă cu verbele, pentru care a fost
dus și la doctor. Când maic ă-sa zicea: ,,Ia te uit ă, plou ă de crap ă
pamântul!", Vasile B. ie șea glon ț în curte s ă vad ă cât de largi sunt
cr ăpăturile.
Cea mai mare b ătaie de cap i-a dat-o povestea cu trasul nostru din
daci. Nu numai fiindc ă nu reu șea deloc s ă
vad ă cu ochii min ții fenomenul, a șa cum se
întamplase când a aflat c ă vecinul lor
,,sugea sângele poporului" și de aia fusese
trimis la Canal, ci și pentru c ă profesorul de
istorie, care tot o d ădea cu trasul nostru din
daci, era o piticanie resping ătoare:
ro școvan, pistruiat și cu ochi mici, de t ătar.
Vasile B. î și imagina opera țiunea ca atare:
tovar ăș ul profesor Covalenco împreuna cu
inspectorul școlar Barbarea nimeriser ă,
dracu’ știe cum, într-un ma ț de dac, iar când
au fost tra și afar ă, ie șiser ă și mai deforma ți decât la intrare. Barbarea,
cel putin, ar ăta de parc ă la bagare suportase o lungire a fe ței, dar pentru
că la ie șire îl scapaser ă în cap, beneficia și de o turtire. Mai bine zis, de
o stâlcire. Când Vasile B. a dat peste o carte cu p oze despre popoarele
migratoare, lucrurile s-au limpezit. I-a g ăsit acolo pe la anul 800 și pe
dacul Covalenco, și pe tracul Barbarea. Pe primul la ostrogo ți, pe al
doilea la pecenegi.
,,Bre, tat ă – și-a întrebat Vasile B. parintele –, noi to ți ne tragem
din daci?" ,,To ți", a r ăspuns scurt si sigur pe el domnul Costic ă B., ca
omul c ăruia multe chestii îi erau neclare, dar nu și filiera sa genetica
traco-daca. ,, Și tanti Constantina?", a insistat Vasile B., știind c ă despre
ea to ți vorbeau c-ar fi jum ătate țiganc ă. ,,Mai ales ea – a r ăspuns Costica
B. –, da’ de ce te intereseaz ă?" ,,Păi, fiindc ă voiam și eu s ă știu cu ce au
tras-o pe tanti din daci, de-a ie șit a șa vân ătă."
Tot uitându-se prin cartea aceea despre hoardele mi gratoare,
Vasile B. a dat pe la anul 1000 și de tanti Constantina. E drept, cu o alta
bărbie. Dac ă nu cumva a șa fusese tragerea în familia ei: cu partea de sus
a fe ței la capitolul indo-europeni și cu cea de jos, lat ă ca o lopat ă, la
capitolul ,,Triburi r ăzle țe din stepele Asiei Centrale". La drept vorbind,
nu era semin ție de n ăvălitori din care Constantina s ă nu-și fi tras și ea
ceva. Ba o țuguial ă la urechi, ba o turtire la n ări, ba la floacele din cap
sârmoase si slinoase.
Într-o zi, dup ă ce sarmato-dacul pistruiat și cl ăpăug Ion Ipolitovici
Covalenco le-a zis copiilor s ă se uite des în oglind ă și s ă vad ă cu care

130
din dacii de pe Columna lui Traian seaman ă, Vasile B. a deschis cartea
de istorie la ilustra ția cu Columna și și-a dat seama c ă sem ăna numai cu
unchiul Gheorghe, ăla cârnul și buzatul, din satul Frec ăței. Dar c ă avea
ceva și dintr-un asupritor turc.
,,Nu mai plange, m ă, prostule – i-a zis taic ă-su –, nu vezi c ă ai fa ța
lu’ ai no ștri?! C ă s-or mai fi nimerit prin patul femeilor, când eram noi la
oaste, câte vreun negustor evreu sau grec, s-o fi n imerit. Dar dac ă te-a
ars soarele din B ărăgan ca pe mine, atunci n-ai încotro și e ști rom ăn pur
sânge."
Iar Vasile B. s-a uitat din nou în oglind ă și a v ăzut c ă, într-adev ăr,
avea un chip de român neao ș. Doar în ochi parc ă mai p ăstra o lucire
du șmănoas ă de cuman. Îns ă și aia numai când se gândea c ă iar are lec ție
de istorie cu dacul-vizigot Covalenco.

Radu Pavel Gheo g ăse ște rela ția perfect ă între divinii americani și
str ămo șii no ștri… De fapt, ideea de globalizare pesemne c ă i-ar fi venit
lui Decebal când se gândea la b ăile termale ale romanilor…

Globaliza ți de 2000 de ani

Dac ă ne lu ăm dup ă m ărturii extrase din negura timpului, prima
atestare a problemei globaliz ării pe aceste
meleaguri dateaz ă din jurul anului 100 d.Hr. și
apare într-o discu ție între regele Decebal și
marele preot al lui Zamolxe, Vezina.
– Vezi, asta-i problema, m ărite rege,
explica Vezina. Dac ă romanii o s ă ne cucereasc ă,
o s ă distrug ă și fiin ța neamului nostru. Poate c ă
n-o s ă ne omoare – nu pe to ți, în orice caz, c ă sunt
oameni cultiva ți -, dar nici n-o s ă mai exist ăm ca
popor.
Decebal, care nu se gândise vreodat ă c ă poporul dac ar disp ărea
și nici m ăcar c ă exista un astfel de popor, întreb ă:
– Și asta e grav, sl ăvite preot?
– E grav, sigur c ă-i grav. Ce-o s ă se aleag ă de civiliza ția noastr ă?
De obiceiurile noastre? Dar religia? Crezi c ă ne vor l ăsa s ă ne rug ăm la
Zamolxe sau vor aduce zeit ățile lor, cu statui cu tot? Ce s-a ales de greci,
mărite rege? Și gânde ște-te c ă, de bine, de r ău, ei s-au mai descurcat.
Măcar au avut cu ce s ă ias ă pe pia ță . Dar noi… Ascult ă-mă, m ărite rege,
din neamul nostru n-o s ă r ămân ă nimic. Poate doar oile și p ăstorii…
– Deh, zise gânditor regele. Acum nu pot spune c ă n-au și lucruri
bune, romanii ăș tia. Dac ă vin cu ni ște apeducte f ăcute a șa, nem țește,
dac ă ne paveaz ă str ăzile, ne fac ni ște terme, c ă ne-ar prinde bine la

131 oase… […] De ce s ă ne mai omorâm oamenii în lupt ă? Nu-i dracul a șa
de negru, cum or s ă zic ă str ănepo ții no ștri când s-or cre știna.
– Serios? M ărite rege, de ăș tia trebuie s ă ne ferim ca dracu’ de
tămâie – ca s ă zic și eu un protocronism din ăsta…
– Zi-i, sl ăvite preot, c ă doar tu spuneai c ă or s ă ne numeasc ă
nepo ții no ștri… din ăia, cre știni de dinainte de… – regele pocni din
degete, chinuindu- și memoria – de nec ăjitul ăla cu crucea…
– Dar nu aici st ă ascuns blestemul, se înfurie preotul. Mi s-a ar ătat
mie cum o s ă fie. Apeducte, poduri, b ăi, drumuri, poate și scrisul lor
latinesc… Se întind peste tot, ca pecinginea! Dar t radi ția noastr ă
str ămo șeasc ă? Specificul nostru dacic sau chiar geto-dacic… ce- o s ă se
aleag ă de el? Avem zeii no ștri, cultura, limba noastr ă din mo și-str ămo și!
Te pomene ști c ă peste vreo dou ă mii de ani, urma șii no ștri nici n-or s ă
mai vorbeasc ă limba ta ților ta ților lor, or s ă r ămân ă numai cu vreo
dou ă-trei vorbe acolo, de strânsur ă: mânz, viezure, barz ă…
– Poate c ă ai dreptate, m ărite preot! Trebuie s ă ne ap ărăm neamul,
așa-i?
Preotul aprob ă t ăcut din cap.
– Și totu și, o baie cald ă din aia… Nu, nu, am glumit! se gr ăbi
Decebal s ă spun ă, sub privirea t ăioas ă a marelui preot. A șadar, la lupt ă!
Și a fost luptă…

Noi se pare c ă mereu am fost primii, nu ne-a întrecut nimeni. Pân ă
și Zamolxe a fost singur pe lume la un moment dat. N oi am fost primii
monotei ști – oameni cu mintea centrat ă…. ăăă …centralizat ă.

Literatura postdecembrist ă e, poate, cea mai complex ă literatur ă de
care am avut parte. În tumultul acesta în care se p are c ă ne-am b ăgat pân ă
la gât, mai r ămân și oaze de fr ământ ări na ționale? Ce mai înseamn ă ni ște
cuvinte într-un fond al limbii noastre care se engl eze ște pe zi ce trece?
Da, din 1990 încoace, aparent barierele și interdic țiile au disp ărut,
permi țând adoptarea altui mod de via ță , schimb ări economice, sociale și
culturale, care oblig ă împrumut masiv, mai ales din limba englez ă.
Cu toate acestea, abandonarea limbii de lemn se dov ede ște un
proces lent, lexicul și construc țiile perimate sunt înlocuite de neologisme
sau de noi cli șee, generate de evolu ția societ ății române ști dup ă
decembrie 1989.
Limbajul presei cunoa ște cea mai spectaculoas ă evolu ție, aici se
produc cele mai mari schimb ări, de la acceptarea neologismelor recente
pân ă la inova ții lingvistice pline de umor si spirit ludic, de la
receptivitatea fa ță de registrele limbii vorbite pân ă la sfidarea normelor
gramaticale.

132 Suntem în plina perioad ă de desf ăș urare a sentimentului îngr ădit
pân ă acum. Putem fi români, dar uit ăm se pare s ă o facem. Scena
literaturii române ști se modific ă încontinuu. Se afirm ă m ăcar ei, cei care
au tr ăit cenzura și compar ă … Ce avem acum, ce ne-a r ămas și ce vrem
să facem mai departe. Literatura e în mi șcare și m ăcar cu asta ne putem
lăuda, avem acela și zel, cu toate c ă unora vine de peste ocean, dar înc ă îl
avem. Îl elogiem și pe cel care a preparat coliva, cu toate c ă bietul
Decebal habar n-avea c ă a șa e obiceiul. El îl știa pe Zalmoxe și atât….
Perioada ceu șist ă a l ăsat urme în ceea ce însemn ăm noi…
Literatura și cercurile de intelectuali s-au
confruntat cu cenzura, ceea ce a împiedicat
realizarea spiritual ă a fiec ăruia.

Scriitorul Horia-Roman Patapievici face
parte din elita intelectualilor ve șnic incomozi
pentru puterea politica n ăscut ă dup ă 1989 din
mantaua gorbaciovist ă a lui Ion Iliescu. Cunoscut
doar în cercuri restrânse în timpul regimului
comunist, îndeosebi în lumea fizicienilor, apari ția
sa public ă în mediile postdecembriste a șocat pe
mul ți. Nu se mai v ăzuse pe ecrane un tân ăr cu o
cultur ă atât de vast ă, pogorât direct dintre rafturile înc ărcate cu c ărți ale
Bibliotecii Academiei . For ța convingerilor sale a devenit în scurt timp
molipsitoare, t ăișul sen țintelor sale a p ătruns adânc în con știin ța public ă.
Rugat s ă vorbeasc ă despre sine, Horia-Roman Patapievici schi țeaz ă
portretul scriitorului de înalt ă con știin ță , v ăzut în dubl ă ipostaz ă: pe de o
parte, mistuit de complexul călăre țului f ără cap (în epoca dictaturii), iar,
pe de alta, zbuciumat pân ă aproape de… autoaprindere, în ultimii 15 ani
de libertate și diversitate, dar și de disperare și strig ăt în
pustie: ,,Vorbind despre cum arat ă anii de dup ă ’89, în
via ța mea e ca și cum numai ace știa ar fi contat pentru
memoria mea activ ă. De fapt, nu! Prin ruptura din
1989, am de fapt dou ă vie ți în spate: una parc ă
nocturn ă, somnambulic ă, lent ă, misterioas ă,
amenin ță toare și oarecum secret ă, complet lipsit ă de
componen ța social ă ori politic ă, cea de pân ă în 1989.
Un fel de via ță intrauterin ă adult ă. Și alta diurn ă,
zbuciumat ă, violent ă, disperat ă, solar ă, agonistic ă, profund politizat ă și
plin ă de bucuriile și de nefericirile spa țiului public, imprevizibila si
diversa – via ță de dup ă 1989. O via ță nerabdatoare fa ță de via ța
personal ă și obligat ă s ă se desf ăș oare pe scena politic ă a cet ății”.

133 Identitatea personal ă: un cimitir de iluzii învinse

În 1985 am crezut c ă în țeleg de ce societatea româneasc ă nu
reac ționeaz ă la agresiunea etic ă a regimului de exterminare fizic ă și
intelectual ă impus de N. Ceau șescu. Explica ția mea era c ă patriotismul
fusese deturnat de activi știi ideologici ai regimului, fiind reinterpretat de
către propaganda de partid într-o manier ă care s ă paralizeze orice
critic ă. ,,Dac ă ataci partidul și critici statul, dac ă dore ști schimbarea
institu țiilor, atunci faci jocul str ăinilor, al celor care, prin defini ție, nu ne
vor binele".
O veche și s ănătoas ă rusofobie politic ă, care ne f ăcuse în trecut
pruden ți fa ță de manevrele slavofile și panortodoxe, era acum mobilizat ă
pentru a ne aservi ocupantului intern: comuni știlor na ționali. Manevra,
constatam în 1985, fusese încununat ă de succes. Dintr-un serviciu adus
ță rii, patriotismul românesc devenise un alibi, chema t s ă cau ționeze un
regim criminal și josnic, cel comunist.
Succesul regimului era dublu: el reu șise nu doar ca românii s ă nu
se revolte, dar îi adusese în situa ția de a crede c ă nu o fac din motive
înalt patriotice. R ăul, prin urmare, nu trebuia c ăutat numai în
deform ările propagandei ideologice, ci și în modul în care românii î și
concepuser ă trecutul și, finalmente, în maniera în care se raportau la
propria lor identitate na țional ă.
Rezultatul acestei descoperiri a fost consemnat înt r-o carte
violent ă – În chestiunea unei abera ții: patriotismul românesc -, în care
mă r ăfuiam cu vulgata istoriografic ă na țional ă și cu adora ția colectivist ă
și dulceag ă a românismului – termen barbar și impropriu. Motivul
pentru care ucisesem în mine românismul era de natur ă în primul rînd
etic ă: descoperisem un lucru umilitor, acela c ă lucrurile care fuseser ă
inventate pentru a exalta faptul de a fi român erau și cele prin care ni se
administra servitutea voluntar ă. Și nimeni nu p ărea s ă observe acest
lucru – cu excep ția temnicerilor, care îl exploatau. Aceasta era dra ma.
Evenimentele din decembrie '89 m-au g ăsit lecuit de iluzia vulgatei
bunului român. Nutream îns ă o alta, la fel de tenace: iluzia unit ății
poporului . Continuam s ă cred c ă, în fa ța marilor încerc ări istorice, o
popula ție reac ționeaz ă asemeni unui individ: psihologic coerent, cu o
anumit ă inteligen ță a ac țiunii eficace. C ă popoarele sînt construc ții
culturale , iar națiunile sînt corpuri politice inventate știam, – în special
din pis ăloaga literatur ă politologic ă anglo-saxon ă. Credeam, prin
urmare, c ă inven ția mea și construc ția gînditorilor din trecut trebuiau cu
necesitate s ă coincid ă, în ac țiunea politic ă inspirat ă de marile
evenimente, cu realitatea corpului social românesc.
Anul 1990, care a început, în confuzie, cu demonstr a ția din 12
ianuarie (cînd s-a cerut și acceptat, simultan, reintroducerea pedepsei cu

134
moartea și scoaterea în afara legii a partidului comunist) și s-a încheiat ,
en beauté , cu demonstra ția Alian ței Civice din 15 noiembrie (cînd un fel
de unitate popular ă tot s-a realizat), a fost indiscutabil anul marii
schisme interne a societ ății române ști.
Am asistat devastat la ruptura din familia mea, car e o epitomiza pe
aceea din poporul meu, și am tr ăit, oripilat, reducerea la cenu șă a iluziei
că form ăm un popor cu tr ăsături de comunitate civilizat ă. Dac ă în 1985
m-am înstr ăinat de un anumit fel de a vedea istoria și identitatea
na țional ă, în 1990 m-am înstr ăinat de prezentul nostru popular. Totul
trebuia reg ăsit: trecutul și contemporaneitatea .

Avem sentimente române ști? Cât ne mai consider ăm români? Ce
înseamn ă apelativul acesta pentru noi? Uneori sentimentul ăsta e isteric…
așa cum observ ă și Mircea C ărt ărescu

Sentimentul românesc al isteriei

Nu cred c ă suntem mai ospitalieri decât al ții, mai harnici sau mai
ho ți. Nu-mi pare nici bine, nici r ău c ă sunt
român. Uneori regret c ă nu m-am n ăscut
elve țian, dar imediat imi aduc aminte c ă a ș fi
putut s ă m ă nasc ugandez. Suntem și noi,
românii, undeva la mijloc de r ău și bun , cum
scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-
prea, nici foarte-foarte. Dac ă n-am luat niciun
premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul.
Dac ă zidul ni s-a pr ăbu șit peste noapte, ne-am
apucat, cumin ți, a doua zi s ă-l ridic ăm la loc, și
tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, s ă-l lasam în
plata Domnului de zid și s ă ne c ărăm cu to ții în alt ă parte…
Cu toate astea, exist ă ceva specific românesc, ceva atât de adânc
în firea noastr ă, a celor care tr ăim azi pe acest plai de dor, încât m-a ș
hazarda s ă spun c ă este îns ăș i esen ța românismului în acest moment
istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate d e stres și al stresului
provocat de isterie. Da ți-mi voie s ă fiu, în continuare, mai explicit.
Dac ă tr ăie ști numai în România, e posibil s ă nu-ți dai seama c ă e
ceva în neregul ă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te mi ști odat ă
cu el. E ști una cu to ți ceilalți. Dar, dac ă te întorci, dup ă o vreme
îndelungat ă, în țar ă e cu neputin ță s ă nu fii izbit de cât de anormal ă e
umanitatea de aici. De cât de chinui ți sunt oamenii și de cât de r ăi devin
din cauza asta. Nu se poate s ă nu fii uluit de faptul, de pild ă, c ă una
dintre cele mai r ăspândite strategii de supravie țuire e mitoc ănia
agresiv ă. În orice tar ă civilizat ă oamenii încearc ă s ă-și menajeze nervii

135 cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii fa ță de al ții în forme duse
aproape pân ă la caricatur ă. Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri
de contact care s ă elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte . Când
cineva te contrazice, ii zâmbe ști și spui: We agree to disagree (am c ăzut
de acord c ă nu suntem de acord). Când cineva te calc ă pe picior, te
gr ăbe ști s ă-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blând ă și surâz ătoare te
întampin ă peste tot, ca un balsam care alin ă toate r ănile și satisface toate
susceptibilit ățile. Aceast ă ipocrizie poart ă numele de polite țe și e
esential ă pentru fluidizarea substan ței sociale.
Românul nu este a șa pentru c ă nu poate fi, obiectiv, a șa. Pentru c ă
la noi, dac ă e ști bun, e ști c ălcat în picioare. Șa ne imagin ăm o tân ără
care devine vânz ătoare. Î și iube ște meseria și î și propune s ă fie cât mai
dr ăgu ță și mai serviabil ă cu clien ții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet
care vinde marfa, i se va șterge îns ă curând de pe fa ță dup ă ce vreo
cinci-șase in și îi vor trânti câte-o b ădărănie sau vor începe s ă urle la ea
ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca dup ă o lun ă
de zile zâmbetul s ă-i dispar ă complet, iar dup ă un an s ă avem
vânz ătoarea noastr ă standard, acr ă si scârbit ă, care te repede de nu te
vezi. B ădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bad ărani din na ștere. Și
ei sunt bie ți oameni la care s-a urlat și care-au fost umili ți de când se
știu. Au devenit scârbo și pentru c ă au sim țit pe pielea lor c ă nu ține s ă fii
dr ăgu ț cu ceilal ți. Pentru c ă, la toate ghi șeele, au rezolvat numai urlând.
Pentru c ă doar fiind mitocani au avansat social, c ălcând peste cei blânzi.
În armat ă, solda ții sunt extrem de chinui ți în perioad ă de sergen ții lor.
Când ajung ei în șiși sergen ți, îi chinuiesc pe noii recru ți și mai abitir. Și
tot a șa, în toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii isi sunt
propriii c ălăi și propriile victime într-o societate profund aliena t ă psihic,
o societate isteric ă.
Cred c ă asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actua l ă:
tensiunea continu ă la nivelul vie ții cotidiene. Starea continu ă de explozie,
care ne provoac ă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al
fiec ăruia cu fiecare. Nu vreau s ă spun prin asta c ă suntem fundamental
răi. Fire ște, ne-au împins spre asta s ărăcia și lipsa de orizont, caren țele
de educa ție, perplexitatea maselor t ărăne ști dezr ădăcinate și aduse în
ghetourile marilor ora șe. Pot fi și alte explica ții obiective. Dar e înc ă
ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimis m social. Înr ăiti de
lumea în mijlocul c ăreia tr ăim, cu timpul începe s ă ne plac ă s ă fim r ăi.
Sadismul nostru r ăbufne ște atunci în insult ă și obscenitate. Începem s ă ne
mândrim cu grobianismul nostru și, exhibi ționi ști ai moralei, ne
dezbr ăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale p ublicului.
Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapab ili de a distinge binele
de r ău ca târfele, securi știi și noii îmbog ățiți. Ascensiunea (sau doar

136 supravie țuirea) noastr ă social ă e marele premiu câ știgat cu pre țul
mitoc ăniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze na ționale nu ar putea fi spart decât
printr-o lung ă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lung ă,
scump ă și cu un rezultat incert. Nu cred c ă ne-o putem permite
deocamdat ă.

Tr ăim în locurile acestea unde, cândva, s-au înjunghia t pe la spate
dacii și romanii… Avem la dispozi ție spa țiul acesta pe unde s-au perindat
atâ ția… Chiar și cei care s-au pref ăcut c ă au dat mana cu Decebal au
traversat cu grandoare teritoriul carpato-danubian. Avem și tracomanie,
avem de toate. Napoleon S ăvescu ne aminte ște c ă nu avem Traian, ci doar
Decebal și c ă îi trebuie parastas și mult ă coliv ă pentru Guiness BOOK.
Ne-a mai r ămas spiritul în Dacie, dar și ăsta e modificat și
victimizat de societatea de consum. De ce s ă mai aib ă doar 1100, 1300
sau 1310? Acum, Dacia 4X4 intr ă și pe str ăzile noastre.

De-asta… România e etern ă…