Învățământ la distan ță [614985]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învățământ la distan ță

STAT, SOCIETATE ȘI MENTALIT ĂȚI ÎN
SPAȚIUL ROMÂNESC (secolele XIV-XVIII)

Autor: Prof.univ.dr. Gheorghe PUNG Ă
Titular: Prof.univ. dr. Petronel ZAHARIUC

ANUL I
SEMESTRUL II
2015 – 2016

2

3

C U P R I N S

I. DIPLOMA ȚIA ÎN EPOCA MEDIEVAL Ă / 5
II. VASALITATEA MEDIEVAL Ă / 9
III. STATUTUL POLITICO-JURIDIC INTERNA ȚIONAL AL ȚĂRILOR ROMÂNE.
DE LA INDEPENDEN ȚĂ LA SUZERANITATEA OTOMAN Ă /16
1. Țara Moldovei /18
2. Țara Româneasc ă / 21
3. Principatul autonom al Transilvaniei / 24 IV. PLANUL “DACIC” AL LUI MIHAI VITEAZUL / 27
V. DE LA UNIREA LUI MIHAI VITEA ZUL LA INSTAURAR EA REGIMULUI
FANARIOT / 35 VI. ȚĂRILE ROMÂNE ÎN A DOUA JUM ĂTATE A SECOLULUI
AL XVII-LEA ȘI LA ÎNCEPUTUL SECOLU LUI AL XVIII-LEA / 38
VII. CULTURA ÎN EPOCA MEDIEVAL Ă / 45
Bibliografie selectiv ă / 53

ISSN 1221-9363

4

I. DIPLOMA ȚIA ÎN EPOCA MEDIEVAL Ă

Definit ă sintetic ca știința raporturilor interna ționale, diploma ția cuprinde întregul
s i s t e m d e i n t e r e s e c a r e i a n a ștere dintre raporturile stabilite între state și are drept obiect
stabilirea siguran ței și a păcii. După alții cercetători ar fi:
-știința raporturilor interna ționale;
-aplicarea inteligen ței și a tactului în rela țiile dintre state;
-ansamblul de mijloace și activități specifice pe care un stat le pune în slujba politicii
sale externe. Cum este și firesc, acest important aspect al istori ei noastre nu poate fi studiat decât în
conexiune cu diploma ția european ă. Din nefericire, cu excep ția unor medalioane , consacrate
unor personalit ăți ale Evului Mediu românesc, istoricii no ștri au acordat o mai mic ă atenție
acestui domeniu de cercetare, abordând cu predilec ție subiecte privitoare la r ăzboaiele purtate
pentru ap ărarea independen ței. Ca și în cazul altor țări europene, diploma ția medieval ă
cunoaște două faze: 1) perioada ambasadelor temporare ; 2) perioada de constituire a a șa-
numitelor departamente diplomatice
.
Dup ă cum se cunoa ște, încă din secolul al XV-lea apar unele lucr ări privitoare la
dreptul interna țional. Avem în vedere, în primul rând, cele publicate de Philippe de
Commines, care elaboreaz ă un adevărat ghid pentru solii, Balthazar Ayala ( Despre dreptul
războiului și instituțiile războiului , 1582), Alberico Gentili ( Despre ambasade , 1585) și Hugo
Grotius ( Despre dreptul r ăzboiului și al păcii, 1625).
Dup ă unii cercet ători, întemeietorul politicii ca știință a fost florentinul
G.Machiavelli. În cunoscuta sa lucrare, Principele , și în Discursuri , acesta arat ă că patria
trebuie ap ărată cu orice fel de mijloace: prin josnicie, dar și prin glorie, prin mil ă, dar și prin
cruzime (“Binele patriei este criteriul binelui”). Dup ă Machiavelli, un principe trebuie s ă fie
vulpe, pentru a putea s ă recunoasc ă cursele, dar și leu, pentru a-i speria pe lupi.
Apărute în Occident într-o perioad ă în care rela țiile de tip feudal erau în disolu ție, era
firesc ca aceste lucr ări să reflecte ideologia clasei sociale ca re tocmai se cristaliza, burghezia.
În schimb, în spa țiul românesc, unde a func ționat conceptul de rațiune de stat , lucrările
teoretice, dar și practica politic ă conțin elemente care țin de etică și de teologie.
Considerate ca primul monument al experien ței diplomatice române ști medievale
(Virgil Cândea), “Înv ățăturile lui Neagor Basarab” sintetizeaz ă o bogată experien ță politică
româneasc ă. Capitolul despre Solii și războaie reprezint ă o adevărată operă de doctrin ă
româneasc ă a relațiilor externe, un manual diplomatic care a fost adus și în Moldova de Petru
Șchiopul.
Între altele aici, autorul d ă sfaturi practice nu numai fiului s ău, dar și pentru to ți
principii români. Ar ătând că “nu este nici o înv ățătură mai grea decât cea a solilor”,
Învățăturile sintetizeaz ă experien ța diplomatic ă româneasc ă. Solii erau folosi ți fie pentru a
“vâna cuvinte” prin “vorbe în țelepte și cuminți”, fie ca s ă provoace la lupt ă prin “vorbe aspre
și învrăjbire”; toți solii trebuiau s ă fie primiți cu cinste și cu daruri și să fie întâmpina ți încă de
la graniță de un alai compus din cei mai vesti ți dregători, îmbr ăcați în haine str ălucitoare, solii
să fie duși la locuin ța lor cu mare fast (“aceasta este cinstea noastr ă”), dar aceasta s ă fie
departe de curtea domneasc ă; să nu fie ținut prea mult timp (“dup ă trei zile chema ți-i”) și să
fie primit la palat “cu slav ă și strălucire”, iar domnul și sfetnicii care îl înconjurau (“cei
bătrâni să șadă întru locurile lor, cei tineri în picioare”) s ă fie împodobi ți și ei; “să băgați de
seamă a înțelege cuvintele și sfatul domnului care l-a trimis și a cunoa ște precis cugetul lui
[…] fie c ă are gând de recuno ștință, fie că de vicleșug și mânie”; s ă asculte cu aten ție și cu

6
fața veselă, astfel c ă “nici de cuvintele lui aspre s ă te întristezi, nici la cele bune s ă te
înseninezi, ci într-o atitudine neschimbat ă și demnă să le asculți”; să nu-i răspundă decât cu
dulceață și blândețe”, deoarece “cuvântul este ca vântul […] și cândva v ă veți căi pentru
cuvântul acela”; dup ă retragerea solului, în vederea r ăspunsului, domnul s ă consulte pe
dregători (să ia sfat și de la tagma I, a II-a și a III-a), “dar sfatul vos tru propriu nicidecum nu-l
veți spune c ătre ei”; înainte de chemarea solului pentru r ăspuns, să pregătească o masă
fastuoasă pentru ca acesta s ă se minuneze c ă nici chiar la st ăpânul lui nu a v ăzut așa ceva; la
ospăț “să nu vorbi ți cuvinte nepotrivite […] deoarece vinul deschide inima omului și multe
vorbe deșarte grăiește”; dacă după înmânarea darurilor și a răspunsului, solul se poart ă
arogant, domnul s ă-i vorbeasc ă pașnic și cu blânde țe, dar ca și în sfaturile date de Constantin
al VII-lea Porfireg enetul fiului s ău, răspunsul trebuie s ă fie ca o s ăgeată ascuțită înfiptă în
inima stăpânului său.
La fel de minu țioase sânt și sfaturile date trimi șilor domnului la diverse cur ți
europene: s ă fie aleși soli destoinici (“s ă nu trimi ți pe unul ca acela care ar fi ruda unui
dregător […]. Dac ă vi-i drag de sluga aceea, da ți-i lui <bani> din vistieria voastr ă și liniștiți-l,
căci mai bine e s ă pierzi ceva din visteria ta decât din cinstea ta”); s ă-i dea în tain ă sfatul său
(instrucțiunile) și să-l asculte de cele ce va s pune la curtea unde urma s ă plece; să procedeze la
fel atât cu solii cei mari, cât și cu cei mici deoarece “cuvintele lor nu sânt ale lor proprii, ci ale
domnului lor”. Înainte de a trece la Învățătura despre r ăzboi se face o remarc ă care arat ă că și
negocierile au o limit ă: “mai bine este moartea decât a tr ăi cu rușine”.
În Moldova, Cartea româneasc ă de învățătură (1646) are unele pr evederi referitoare
la activitatea diplomatic ă din secolul al XVII-lea. Afl ăm, astfel c ă solii se bucurau de
imunitate în timpul misiunii lor; exis tau pedepse aspre, mergându-se pân ă la pedeapsa
capitală, pentru cei care in sultau pe reprezentan ții altor țări în Moldova. În ca zul în care solii
străini nu ac ționau corect în îndeplin irea misiunii lor sau nu p ărăseau țara atunci când le
poruncea domnul, ace știa nu mai beneficiau de imunitate diplomatic ă.
Din Învățăturile lui Neagor Basarab , dar și din alte categorii de izvoare medievale
putem deduce c ă românii aveau o anumit ă experiență diplomatic ă care a fost îmbog ățit
ă prin
contactele pe care le-au avut cu școala bizantin ă italiană, polonez ă, austriacă sau turcă. Pe
lângă soli, domnii români (cum ar fi Ștefan cel Mare, Ieremia Movil ă, Mihai Viteazul,
Constantin Brâncoveanu etc.) s-au folosit și de iscoade, deghizate uneori în negustori de vite,
cum s-a întâmplat în vremea lui Alexandru L ăpușneanu. Activitatea de informare prin
intermediul acestor oameni s-a co ncentrat în special asupra Por ții otomane. Astfel, într-o
scrisoare adresat ă brașovenilor, Ștefan cel Mare se referea la iscoadele sale care se afl ă la
turci care transmiteau informa ții în legătură cu pregătirea militar ă a acestora. La 1598, solii
împăratului Rudolf al II-lea scriau din Târgovi ște că ‘după spionii lui Mihai (Viteazul)
sultanul nu va ie și (la război). O bogat ă rețea de informatori a avut și C.Brâncoveanu:
Al.Mavrocordat Exaporitul, la Constantinopol, contele Ferdinand de Marsigli, contele Mikes,
în Austria, cancelarul Golovin, la Moscova, înal ți prelați ca Dositei al Ierusalimului,
ambasadori sau simpli agen ți plătiți de cancelaria muntean ă. Și exemplele ar putea continua,
deși activitatea de informare era secret ă și arareori a fost consemnat ă în scris.
Cum era și firesc și țările vecine practicau un interes special în Țările Române,
considerate ca o “plac ă turnantă” dintre Cre știnătate și lumea p ăgână. Trimis în Moldova lui
Ștefan cel Mare, vene țianul Emanuel Gerardo trebuia “s ă cerceteze num ărul popula ției
române, și în special cel al armatei, puterea de ap ărare și de atac a țării, mijloacele ei de lupt ă,
trecătorile de pe Dun ăre, prieteniile lui Ștefan, mai ales în cel fel de rela ții se va fi aflând cu
regele maghiar, Matei Corvin și despre toate acestea s ă raporteze cu de-am ănuntul”.
În cunoscuta solie a lui Luca Cârje în Polonia (sfâr șitul anului 1522), considerat ă ca
“un prețios monument al elocin ței politice a str ăbunilor no ștri” (B.P.Ha șdeu), se arat ă că solul

7
otoman, care de fapt era un român is lamizat, i-a cerut domnului Moldovei “s ă-i spuie cum se
împacă Regatul Poloniei cu Principatul Lituaniei, despre vecini și ce râuri mari sânt între
dânsele și ce păduri și munți”. Din acela și important document reiese diploma ția marilor
dregători moldoveni ( Ștefăniță avea o vârst ă fragedă) care apleând la bani și băutură au reușit
să evite o interven ție militară în Transilvania.
Solii români erau oameni de încredere ai domnului, cunosc ători de limbi str ăine și
dotați cu o bun ă memorie deoarece expunerea sa trebuia f ăcută oral. Astfel, la 8 mai 1477 Ion
Țamblac a vorbit în limba greac ă “cu gura mare” în fa ța senatului vene țian. Mai multe limbi
cunoștea și banul Mihalcea Caragea, trimis de Miha i Viteazul în mai multe solii. Ca sol și
translator de limb ă polonă a fost folosit de familia domnitoare a rare șeștilor și lăpușnenilor și
Avram din B ănila, despre care eruditu l principe Despot vod ă arăta că este unul din cei mai
înțelepți oameni din Moldova.
La plecarea în solie și trimișii domnilor români primeau salvconducte (scrisori de
liberă trecere) și instrucțiuni, care, de obicei, erau orale. În func ție de importan ța misiunii
diplomatice darurile și alaiul care îl înso țeau pe sol erau mai mari sau mai mici. Pentru a- și
salva tronul amenin țat de urma șii lui Petru Rare ș, la 1553 Alexandru L ăpușneanu ar fi
expediat la Constantino pol o parte din tezaurul Țării Moldovei.
Dac ă la Bizanț se interzicea folosirea clerului în diploma ție, în Țările Române adeseori
erau trimi și în solie preo ți sau chiar episcopi. Este cazul lui Avram din B ănila care, începând
cu Petru Rare ș și până în vremea lui Ion vod ă, a îndeplinit numeroase misiuni în Polonia. A șa
cum am ar ătat, la 1553, cunoscutul c ărturar Macarie, episcop de Roman, a condus o
important ă solie la Constantinopol. Și episcopul de R ădăuți Isaia, cronicarul oficial al lui
Petru Șchiopul, a fost trimis peste hotare (în Po lonia, la Hasburgi, la Moscova sau în
Transilvania). Lista ar putea fi completat ă cu mitropoli ții Varlaam (în vremea lui Vasile
Lupu), Ghedeon (solia la Moscova din timpul lui Gheorghe Ștefan), Dosoftei sau
arhimandritului Isaia, trimis la Moscova de C.Brâncoveanu (1688) , în vederea elabor ării unui
plan de lupt ă antiotoman conceput la Bucure ști.
Folosirea unor prela ți în misiunile diplomatice de la Moscova se explic ă și prin faptul
că, mai ales în a doua jum ătate a veacului al XVII-lea, Rusia și-a orientat tot mai mult politica
externă spre hotarele sale sud-esti ce, erijându-se în singura ap ărătoare a ortodoxismului. Într-o
perioadă în care otomanii și-au consolidat puterea politic ă și economic ă în Principate, biserica
ortodoxă și-a intensificat colaborarea cu diploma ția ruseasc ă și, în primul rând, cu Patriarhia
moscovită.
Astfel, la 16 martie 1656, domnul Moldovei, Gheorghe Ștefan, l-a trimis la Alexei
Mihailovici pe m itropolitul Ghedeon și logofătul al II-lea Neaniu, care au “spus din gur ă”
țarului punctele unui proiect de tratat antiotoman.
De și cei mai mul ți cercetători au considerat c ă actul din 7/17 mai 1656 a fost un tratat
propriu-zis sau un proiect de tratat, din con ținutul lui reiese c ă a fost o scrisoare de jur ământ
redactată în limba greac ă în numele domnului Moldovei și a marilor s ăi dregători validat ă de
mitropolitul Ghedeon și patriarhul Macarie al Antiohiei.
“Punctele domnului nostru și ale țării întregi” erau:
-p ăstrarea vechilor râ nduieli” ale Moldovei existente înc ă dinainte de “închinarea
împărăției turcilor”, care n-au “stricat cinstea domniei”;
-succesorii la tron s ă fie români, “cum a fost de la început rânduiala și obiceiul țării”;
-eliberarea cet ăților transformate în raiale și trecerea acestora sub administra ția
moldoveneasc ă, “precum au fost și mai înainte”;
-obliga ția de a face țarului daruri mari, o dat ă pe an, dar s ă nu-i plătească tribut;
-să fie iertați în cazul în care vor lupta al ături de păgâni împotriva Moscovei;
-să primeasc ă “hrisov” de la țar “drept încredin țare pentru punctele acestea” și scrisori
de liberă trecere pentru solii moldoveni.

8
La 29 iunie 1656, țarul acorda solilor moldoveni o astf el de “carte” prin care accepta
cererile lui Gheorghe Ștefan pe care îl lua în “supu șenie veșnică”.
Din cauza schimb ărilor intervenite în rela țiile politice din r ăsăritul Europei, tratativele,
care au fost ini țiate de către țar, rămânând fără nici o finalitate.
În anii urm ători, relațiile politice cu Moscova au continuat mai ales prin intermediul
lui N.Milescu sp ătarul. Prin intermediul c ălugărului athonit Teodor se poart ă coresponden ță
cu fostul dreg ător moldovean în numele domnului Ștefan Petriceicu și a marilor dreg ăori
moldoveni. O scrisoare a m itropolitului Dosoftei ajuns ă la Moscova (februarie 1674) ar ăta:
“sufletele noastre sunt distruse… sîntem ca mieii mâna ți la măcelărie. Scula ți-vă, fiți
protegnitorii bisericii, pentru eliberarea noastr ă și gloria voastr ă, veniți și ne salva ți din
ghearele furiosului Mahomed, al e crudului impostor, elibera ți-ne”. Pentru aceas ta Moldova se
obliga să plătească Moscovei chiar și un mic tribut. Peste câ țiva ani, la 1684, însu și Dosoftei
s-a deplasat la Moscova, cerând s ă-l primeasc ă pe Ștefan Petriceicu “sub mâna înalt ă a țarului,
Moldova îndatorându-se s ă trimită Rusiei tributul cel datora Por ții.
Se întâmpla, uneori, ca marii prela ți să facă o politică diferită de cea a domnilor. Este
cazul mitropolitului Ghedeon care scria țarului că Dimitrie Cantemir “iaste ca și un turc și ține
cu turcii”. În realitate se știe că domnul moldovan colabora în secret cu Petru I care, la Luck,
la 13 aprilie 1711 a accepta t cele 17 articole incl use în diploma redactat ă de însuși domnul
Moldovei. Nu este locul, credem, s ă stăruim asupra diploma ției promovat ă de acest principe,
cât și de contemporanul s ău C.Brâncoveanu. Pe lâng ă monografiile consacrate lor exist ă și
note care elimin ă unele interpret ări mai vechi strecurate în istoriografia româneasc ă sau
sovietică. Astfel, s-a crezut mult timp c ă varianta cea mai veche a “tratatului” de la Luck ar fi
fost elaborat ă în limba rus ă. Cu peste dou ă decenii în urm ă, E.Lozovan a demonstrat c ă prima
versiune a fost redactat ă în limba latin ă de însuși principele – c ărturar și a fost trimis ă în secret
la Luck prin vistiernicul Luca. Un detaliu paleografic l ămurește definitiv aceast ă problemă.
Datarea acestei versiuni cuprindea luna (aprilie), urmat ă de un loc alb și de anul 1711. Și
aceasta pentru c ă Dimitrie Cantemir nu știa când solul s ău se va întâlni cu țarul. Data de zi,
13, a fost ad ăugată mai târziu de o alt ă mână.
Rândurile de mai sus vor doar s ă o tragă atenția asupra necesit ății elaborării unei
lucrări de sintez ă consacrat ă diplomației medievale române ști la care s ă contribuie mai mul ți
istorici

9

II. VASALITATEA MEDIEVAL Ă

În cazul Țărilor Române, ritualul vasalic cu alur ă simbolic ă se întâlne ște doar la
domnii moldoveni. De aceea, în continuare vom încerca s ă surprindem, pe baz ă documentar ă,
unele aspecte privitoare la locul desf ășurării omagiului, descrierea și semnifica ția lui, precum
și vocabularul folosit în jur ămintele principilor no ștri sau în scrisorile de încredin țare trimise
vecinilor. Și aceasta pentru c ă, deși unele cercet ări mai vechi au relevat în mod corect
existența acestor rela ții, istoriografia marxist ă din România, care a f ăcut din ideea de
independen ță corolarul istoriei noastre, a prezentat în mod simplist, și uneori tenden țios,
semnifica ția raporturilor feudo-vasalice.
Dup ă cum se cunoa ște, după ce Polonia reocupase Rusia Ro șie (august 1387),
încercând s ă evite pericolul pe care-l reprezenta Ungaria, Petru I Mu șat a fost primul domn
moldovean care, în septembrie 1387, împreun ă cu marii s ăi dregători, a depus omagiul
personal la Liow. Locul ceremonial ului nu a fost ales întâmpl ător; ca și în Occident, unde un
asemenea eveniment se petrecea la hotarul af lat între posesiunile celor doi contractan ți, de
obicei, pe teritoriul suzeranului, și în cazul celor doi principi, întâlnirea a avut loc, la o dat ă
stabilit
ă anterior, în sudul Regatului polon. Știind că înaintașii săi “cei mai b ătrâni, Petru
voievod și tatăl nostru Roman voievod ” se obligaser ă să fie supuși Craiului, la 12 martie 1402,
Alexandru cel Bun a f ăgăduit și el “ pe onoare, f ără înșelăciune și fără viclenie ” să slujească
Coroana polonez ă. Atragem îns ă atenția că aceasta este doar o simpl ă scrisoare de
încredințare, care, în manualele didactice, și chiar în unele lucr ări științifice, este confundat ă
cu actele omagiale. Abia la 1 septembrie 1404, la Cameni ța, la hotarul dintre cele dou ă țări,
după ce ordinul teutonic încheiase pace cu Polonia, iar Podolia a trecut în patrimoniul
Regatului, eliminându-se astfel, presiunea litianian ă, Alexandru cel Bun a depus, pentru prima
dată, omagiu: “ am sărutat crucea și ne-am supus, așa cum au f ăcut și alte principate
creștine, după legea cre știnească și cum au f ăcut și înaintașii noștri Petru și tatăl nostru,
Roman voievod și Ștefan voievod ” (subl.ns.).
De obicei, în Europa Occidental ă, un contract încheiat între dou ă persoane dup ă
sistemul vasalic, avea loc o singur ă dată. În cazuri cu totul special e, la cererea suzeranului, el
putea fi repetat, doar când nu survenea o ruptur ă între cele dou ă părți. Și în cazul rela țiilor
moldo-polone, atunci când regatul era amenin țat, suzeranul cerea principelui român noi
dovezi de fidelitate. A șa s-a întâmplat la 6 octombrie 1407, la Liow, unde Alexandru cel Bun
împreună cu marii s ăi dregători au înt ărit actul de supunere de la Cameni ța, chiar dac ă vasalul
s-a deplasat pe teritoriul suzeranului, de aceast ă dată nu s-a repetat ritualul din 1404, actul în
sine fiind doar un jur ământ de credin ță, necesar poate și datorită faptului c ă tocmai atunci s-au
accentuat neîn țelegerile dintre rege și Ordinul teutonic. Peste câ țiva ani, la 25 mai 1411, din
Roman, Alexandru cel Bun f ăgăduia din nou credin ță regelui polon, promi țându-i ajutor
împotriva Ungariei. Într-adev ăr, după ce încheiase pace cu Ca valerii teutoni (1 februarie
1411), cu fiul hanului și cu marele duce al Moscovei, asigurându-se și de fidelitatea lui
Mircea cel B ătrân (17 mai 1411), Vladislav, împreun ă cu Witold, au pus la cale o ofensiv ă
concertată împotriva lui Sigismund, care se proclamase împ ărat.
Dup ă unii istorici, în prim ăvara anului 1415, la Sneatyn, prin cipele moldav ar fi depus
un nou omagiu regelui polon. Ceremonialul este de scris de Dlugosz, de unde a fost preluat de
Cromer și Bielski: “ Apoi Vladislav a venit de Rusalii (Pentecostes) prin Buczacz, Halici,
Colomeea, la Sneatyn. Acolo, întâmpinându-l Alexandru voievodul Moldovei, cu so ția sa și cu
o mare suit ă de oșteni ai săi, și a fost în mai multe feluri onorat. Ca s ă-și arate supunerea și
credința către Vladislav, regele Poloniei, acesta a prestat solemn omagiul de credin ță și de

10
supunere c ătre regele Poloniei și jurământul corporal de credin ță cu toți boierii Țării
Moldovei, steagurile fiind pl ecate la picioarele regelui. Despre care lucru a dat și scrisori
lămuritoare care se p ăstrează în tezaur, spre amintire ve șnică a faptelor. Apoi pe rege și pe
regina Ana și pe toți baronii și ofițerii regelui, invitându- i la banchet, i-a osp ătat cu
înbelșugare. De asemenea, a oferit daruri însemnate regelui și reginei. Dar și baronilor de
frunte ai regatului le-a împ ărțit daruri cu larghe țe”. Așa cum a relevat C.Racovi ță cu mai
bine de un veac în urm ă, este puțin probabil ca domnul Moldovei s ă fi depus acum un nou
omagiu. În primul rând, trebuie s ă arătăm că nici un alt izvor nu confirm ă acest eveniment.
Somptuoasa întâlnire dintre cei doi principi se pare c ă a avut loc la Sneatyn, dar Dlugosz, care
nu era informat în leg ătură cu omagiul de la Cameni ța, a confundat cele dou ă momente. În
ceea ce prive ște scrisoarea din 1419, prin care Alexandru cel Bun și marii săi boieri se ofereau
să-l ajute pe rege împotriva Ungariei, publicat ă de Dogiel, este datat ă greșit, fiind, se pare,
identică cu cea din 1411. De altfel, din cea de-a doua parte a domniei principelui moldav,
scrisorile de încredin țare lipsesc. Dup ă opinia noastr ă, și aceasta este o dovad ă că raporturile
moldo-polone au cunoscut acum o înr ăutățire. Mai mult, la 1426, Alexandru cel Bun trimitea
un simplu salvconduct regelui Vladislav, “ care pleca spre țările turcilor ”, garantându-i libera
trecere pe terito riul Moldovei, f ără a-și asuma vreun fel de obliga ții în cruciada preconizat ă.
Ori de câte ori aveau loc schimb ări pe tronul de la Suceava, noului principe i se cereau
scrisori de încredin țare. Pentru perioada care precede domnia lui Ștefan cel Mare, din cauza
instabilității politice din Țara Moldovei, de care Regatul nu era str ăin, actele de acest fel sunt
tot mai numeroase. Singurul dom n care a jurat corporal credin ță noului rege Vladislav al III-
lea a fost Ilia ș. Cele dou ă acte elaborate la Liov, la 19 septembrie 1436, în numele
voievodului și a marilor s ăi dregători, arată că evenimentul a avut loc cu o zi înainte.
Scrisoarea lui Ilia ș cuprinde și conținutul jur ământului depus atunci de acesta în cadrul
ritualului vasalic. Remarc ăm și faptul că, peste câteva zile, la 23 septembrie, probabil în urma
unor tratative, domnul Moldovei ceda Coroanei poloneze Țara Sepeni țului, cu Hotinul, Țețina
și Hmielovul, obligându-se s ă înapoieze și toate scrisorile regale privitoare la aceste
posesiuni. În loc s ă i se întărească aceste teritorii ca feud, vasalul a fost obligat s ă renunțe la
ele. În unele privin țe, omagiul din 1436 ar putea fi comparat cu cele din 1387, 1404 și 1485.
Altfel spus, doar în unele momente dificile, domnii Țării Moldovei se hot ărau să facă acest
pas decisiv. Dup ă cercetări aparținând istoricilor polonezi, la 1436, regele ar fi cerut și lui Ștefan
să depună omagiul personal, dar acesta ar fi refuzat. Explica ția pare a fi îns ă alta: în
mentalitatea medieval ă, acesta era considerat vasalul lui Ilia ș. La 26 august 1435, când
domnul Ștefan îi scria regelui polon c ă s-a împăcat cu fratele s ău, închinându-i-se “ ca
domnului nostru și fratele mai mare ”… “ care ne este nou ă ca tatăl nostru ”. Așadar, chiar și
în timpul a șa-zisei diarhii,
Țara Moldovei și-a păstrat unitatea politic ă din moment ce, în
relațiile interna ționale, era reprezentat ă numai de principele care rezida la Suceava. Scrisorile
de jurământ erau îns ă cerute de Coroan ă ambilor fra ți: așa s-a întâmplat în septembrie 1437,
când Iliaș a înnoit actul redactat la Liov, în timp ce Ștefan trimitea scrisoare de încredin țare
regelui polon. S ă remarcăm și faptul că primul act avea pecetea cea mare a Țării Moldovei,
iar cel de-al doilea a fost validat cu pecetea mic ă.
Din toate documentele p ăstrate reiese c ă ritualul vasalic avea loc în apropierea
hotarului dintre principate, locul și ziua întâlnirii fiind stabilite de suzeran cu pu țin timp
înainte. La 13 ianuarie 1434, din Suceava, Ștefan vod ă îi scria Craiului c ă, atunci când acesta
se va apropia de țările rușilor, “ noi îndată vom merge c ătre dânsul sau c ătre urmașii săi, fără
nici o înștiințare și vom face supunere și jurăminte la locul și la timpul hot ărât prin scrisori
sau prin solii lui ”. Petru al II-lea, ale c ărui relații cu Iancu de Hunedoara erau cunoscute
suveranului jagellon, îi scria acestuia c ă se va deplasa la ziua și locul stabilit pentru
desfășurarea ritualului, cu condi ția ca să fie informat cu dou ă-trei luni înainte. În cazul în care

11
țara era amenin țată de dușmani sau domnul era bolnav, urma s ă se stabileasc ă o altă zi. La
învoiala încheiat ă la Siret, la 23 septembrie 1453, între tân ărul Alexandru voievod și panii
polonezi s-au stabilit și posibilele localit ăți în care urma s ă se întâlneasc ă cei doi principi:
“când domnul nostru, M ăria Sa Craiul, se va apropia de Țara Ruseasc ă, noi să mergem
înaintea M ăriei Sale, la un loc hot ărât, ori la Cameni ța, ori la Sneatyn, ori mai departe la
Colomeea, din aceste trei locuri, unde îi va pl ăcea domnului nostru, noi s ă mergem acolo și
cu panii no ștri să îndeplinim obiceiul ”. Principele moldav cerea nu numai s ă fie informat cu
10 săptămâni mai înainte în leg ătură cu data și locul ales de suzeran, dar și să fie însoțit pe
teritoriul polonez de patru mari sfetnici ai Coroanei. Petru Aron f ăgăduia și el să depună
omagiul “ în Colomeea sau Cameni ța, unde se va hot ărâ numitul nostru domn, regele
Poloniei ”.
Lui Ștefan cel Mare i-au trebuit mai mult de 25 ani pentru a se decide s ă depună
omagiu. Prima dat ă o face în termeni cu totul vagi la Overc ăuți (4 aprilie 1459). Peste câ țiva
ani (2 martie 1462), domnul se obliga s ă se deplaseze la locul stabilit de rege, cu condi ția de a
fi informat cu dou ă-trei luni mai înainte. Prin scrisoarea de credin ță din 28 iulie 1468, cerut ă
de Cazimir, probabil ca urmare a victoriei de la Baia, Ștefan dorea ca întâlnirea s ă aibă loc la
Camenița, Colomeea sau Sneatyn. De și în acela și an, Matei Corvin îl informa pe suzeranul
jagellon c ă domnul moldovean îl lingu șește spunându-i “ după obiceiul lui ”, aceleași cuvinte
maghiarilor, t ătarilor și turcilor, “ pentru ca între atâ ția stăpâni, viclenia lui s ă rămână pentru
mai multă vreme nepedepsit ă”, regele a insistat ca acest principe, care î și consolidase puterea,
să-l recunoasc ă oficial suzeran.
La începutul anului 1469, Cazimir l-a a șteptat 40 de zile pe Ștefan în Liov care, de și
fusese anun țat de doi soli regali, nu s-a prezenta t pentru depunerea omagiului. Dup ă Dlugosz,
de la care avem aceast ă informație, domnul român s-a temut s ă nu fie prins de polonezi, și
înlocuit cu un pretendent . În vara anului urm ător, regele a revenit în acela și oraș, unde timp de
două săptămâni a așteptat zadarnic întâlnirea cu Ștefan, care promisese c ă va depune omagiul
la Cameni ța, în ziua de 15 august. Adev ărata atitudine a principelui reiese din r ăspunsul pe
care l-a dat regelui la 13 iulie 1471: nu poate s ă-l trimită în ajutorul Poloniei pe fiul s ău
Alexandru cu 1000 de c ălăreți: pe de o parte, pentru c ă acesta era prea tân ăr pentru a îndeplini
astfel de slujbe, iar, pe de al ta, din cauza atacurilor turcilor, t ătarilor și muntenilor! Deoarece
tocmai în ace ști ani Moldova și-a reorientat politica extern ă, colaborând în secret cu Matei
Corvin în vederea unui r ăzboi purtat cu otomanii, Ștefan a evitat s ă depună omagiul personal
unui rege care era interesat ma i mult de hotarele de vest ale țării și mai puțin de cele sudice.
În istoriografia noastr ă s-a afirmat c ă, prin comportamentul din ace ști ani, domnul ar fi
“preferat independen ța țării sale în locul unei umiliri care, presupunea un ipotetic ajutor
militar din partea Poloniei ”. Deoarece Moldova î și va păstra neatârnarea chiar dac ă domnul
ei ar fi depus omagiu, consider ăm că această interpretare este for țată. În realitate, dac ă ar fi
răspuns favorabil regelui Cazimir, conform uzan țelor medievale, Ștefan era obligat s ă-l ajute
militar pe suzeranul s ău, în conflictul pe care Poloni a îl avea cu Ungaria pentru st ăpânirea
Boemiei. Or, într-o perioad ă în care papalitatea se ar ăta tot mai interesat ă de organizarea unei
cruciade, domnul Moldovei, care sc ăpase de periculosul pretendent Petru Aron și
demonstrase, prin ac țiunile sale din Țara Româneasc ă, că este alături de lumea cre ștină, a
preferat să colaboreze cu aceasta prin intermediul Ungariei.
O cronic ă anonimă, redactată de un polonez în primele de cenii ale secolului al XVII-
lea, surprinde, credem, cu mult realism, rela țiile lui Cazimir cu Ștefan. Se arat ă că, după
bătălia de la Baia, regele a trimis doi dreg ători însemna ți care l-au asigurat pe domnul
Moldovei de sprijinul s ău, cu condi ția ca acesta s ă-i presteze omagiu. Ștefan, împreun ă cu
marii săi boieri, a acceptat s ă reînnoiasc ă scrisoarea de jur ământ: “ Cazimir, fiind la Liov
(1469 – n.ns. ), Ștefan trebuia s ă vină să depună omagiu. El s-a scuzat (arătând) că, în absen ța
sa, maghiarii sau turcii ar putea s ă cucereasc ă Basarabia (Chilia și Cetatea Alb ă – n.ns.) sau

12
chiar Moldova, îns ă adevărul era că acesta era informat c ă, atunci când va sosi (acolo) va fi
arestat . […] Regele a venit din nou la Liov, la mijlocul lunii iunie (1470 -–n.ns.). Ștefan
promisese s ă depună omagiu la Cameni ța, însă la data stabilit ă s-a scuzat din nou, din cauza
războiului pe care-l avea cu Radu, domnul Țării Române ști”. În concluzie, autorul arat ă că
regele, fiind sup ărat pe astfel de explica ții, i-a cerut domnului Moldovei s ă-i presteze omagiul,
în caz contrar îl va considera du șmanul său.
În loc s ă dea curs acestei soma ții, Ștefan, care era interesat de ap ărarea hotarelor
sudice ale Țării Moldovei, se apropie tot mai mult de Ungaria. O demonstreaz ă și faptul că, la
3 ianuarie 1472, reînnoia bra șovenilor vechiul priviligiu comercial.
În urma victoriei de la Vaslui, unde a beneficiat doar de sprijinul maghiarilor și nu și
de cel al polonilor, dom nul s-a adresat lumii cre știne printr-o a șa-zisă scrisoare circular ă cu
destinația “către Coroana ungureasc ă și către toate țările în care va ajunge aceast ă
scrisoare ”. Și această adresă demonstreaz ă, credem, c ă Ștefan încerca s ă colaboreze cu liga
antiotoman ă prin intermediul lui Matei Corvin. De altfel, peste câteva luni (Ia și, 12 iulie
1475), domnul încheia un tratat cu Ungaria, prin care f ăgăduia “ împreună cu toată țara
noastră credința veșnică Majestății Sale rege ști și Sfintei Coroane ”. Răspunzându-i prin
scrisoarea de încredin țare din 15 august 1475, regele ar ăta că, după ce “ cinstitul și nobilul
Ștefan ” l-a recunoscut “ ca stăpân al său de drept ”, urmând “ să îndeplineasc ă față de noi și
Sfânta Coroan ă toate cele pe care voievozii înainta și erau ținuți a îndeplini dup ă lege sau
datină”. Trebuie s ă remarcăm că cele două acte au fost validate doar cu sigiliul mic, ele având
deci un caracter secret și particular. Cu toate acestea, Cazimir a fost informat în leg ătură cu
conținutul tratativelor și, așa cum arat ă Dlugosz, “ temându-se de nestatornicia lui Ștefan, la
Săntămăria Mică (8 septembrie 1475) i-a cerut noi jur ăminte de credin ță și ascultare ”. Deși
era amenin țat de o mare campanie sultanal ă, nici de aceast ă dată domnul nu s-a deplasat în
Polonia, intensificând chiar colaborarea cu Ungaria, Vene ția și papalitatea. Mai mult, în
toamna aceluia și an (1 noiembrie 1475), Ștefan afirma în fa ța solilor bra șoveni: “ Noi suntm
slugile Craiului și ai Sfintei Coroane <maghiare>”. Abia în 1479, când Liga antiotoman ă se
destrămase, domnul a încercat o apr opiere de Regatul polon, trimi țând o nou ă scrisoare de
încredințare regelui, în care ar ăta că “la ziua și la vremea pe care M ăria Sa ni le va ar ăta prin
solii Domniei Sale, cu șase luni înainte de acea zi de întâlnirea noastr ă, ne vom revedea cu
Domnia Sa în ora șul Colomeea și-i vom jura credin ță, noi și cu boierii no ștri moldoveni,
după obiceiul cel vechi ”.
Încheind pace cu Mehmed al II-lea și păstrând acelea și bune rela ții cu Ungaria, Ștefan
cel Mare nu s-a gr ăbit nici de aceast ă dată să presteze omagiu care garanta îndeplinirea
obligațiilor prev ăzute în jur ămintele scrise. Dup ă pierderea Chiliei și a Cetății Albe, în
vederea recuper ării acestor importante regiuni, domnul moldovean, în urma negocierilor
purtate “ timp de câteva zile ”, a depus omagiu la Colomeea în ziua de 12 septembrie 1485 “ la
ora nouă dimineața”. Într-un studiu publicat relativ re cent, Victor Eskenasy a adus noi
informații privitoare la acest eveniment, între care și o relatare din anul 1598, apar ținând
ambasadorului englez, care confirm ă o descriere a ceremonialului f ăcut în 1594, precum și
relatările cronicarilor poloni. Potrivit primului izvor, Ștefan s-a apropiat de tronul regal și și-a
închinat capul îngenunchind “ potrivit obiceiului s ău”. Autorul ceremonialului arat ă că,
înaintea jur ământului de credin ță, domnul și-a înclinat capul tot “ după obiceiul ritului s ău”. În
urma sărutului ce pecetluia contractul vasa lic, regele a luat steagul Moldovei și l-a dat
mareșalului Cur ții, în timp ce boierii au depus și ei omagiu, culcând la p ământ stindardele lor
mai mici. Ceremonialul de la Colomeea a fost îns ă diferit de cel la care a fost supus Ilia ș la
Liov, când domnul și boierii s ăi “îngenunchind, drept umilin ță, au frânt cozile banderiilor în
semn de supunere și ascultare <și> le-a aruncat la picioarele regelui ”. Or, dup ă cum se
cunoaște, în Occident doar obiec tele de valoare neînsemnat ă erau fracturate de senior. La

13
1485, acestea n-au fost rupte “ ba încă <Ștefan> a cerut ca steagurile lor omagiale s ă fie
păstrate cu cinste ca o mai mare garan ție a prieteniei, ele fiind depuse la tezaurul Regatului ”.
Cronicarul polon Wapowski consemneaz ă un gest petrecut la Colomeea, care a
suscitat discu ții controversate: “ La tribun ă a urcat regele […] și sta măreț pe tronul lui de aur
[…]. Și ca să vadă toți cei de fa ță supunerea și umilirea unui prin ț atât de mare, cortului
regal i s-au t ăiat funiile. Pânzele au c ăzut la pământ și cele ce se petreceau înl ăuntru s-au
arătat vederii celor de fa ță, uimiți de atâta m ăreție […]. Astfel, acel r ăzboinic viteaz, energic,
și mîndru, înving ător al multor regi și popoare nu și-a plecat capul în fa ța regelui Poloniei
decât împins de mare nevoie. În felul acesta, Cazimir al IV-lea și-a satisfăcut vanitatea de a
încătușa și uni cu sine acel principe ca re învinsese pe turci, pe t ătari și pe unguri ”. Această
informație a avut o puternic ă rezonanță în istoriografia noastr ă, unii cercet ători numind
evenimentul drama de la Colomeea . Ca “ un apreciat episod surprinz ător și îndoielnic ”,
menționat astfel doar de Wapowski, consider ăm că este foarte probabil ca acest eveniment s ă
se fi petrecut în realitate. Mai întâi, trebuie s ă arătăm că, așa cum confirm ă toate izvoarele,
omagiul a fost depus, într-adev ăr, într-un cort, deoarece acesta nu se putea desf ășura într-o
biserică sau într-o capel ă, din moment ce suzeranul era catoli c, iar vasalul ortodox. De altfel,
așa cum am ar ătat, domnul și dregătorii moldoveni jurau “ după legea și obiceiul lor , pe o
cruce purtat ă de un prelat ortodox. Nu s-a observat îns ă că mai exist ă încă o informa ție
identică. Astfel, cronicarul silezian Joach im Cureus (1532-1573) scria în Analele sale , tipărite
prima dat ă la 1571: “ În anul urm ător (1485), Ștefan, principele Moldovei, neputându-se
apăra de puterea turceasc ă, a jurat craiului Cazimir, în tab ără, iar cortul, dup ă pilda
împăratului Rudolf, care a șa lucrase cu Ottokar, craiul cel seme ț al Boemiei, din întocmirea
lui cea de poloni f ăcută, tocmai când jura, a c ăzut și Ștefan, cel care învinsese mai înainte pe
atâția crai, s-a v ăzut îngenunchind înaint ea lui Cazimir. Ștefan totu și pentru aceasta nu s-a
mâhnit, n ădăjduind că va căpăta ajutor de la Cazimir ca s ă-și poată răscumpăra țara cea
perdută în mâinile turcilor ”.
Or, se cunoa ște că, în Occidentul medieval, ri tualul simbolic al vasalit ății impunea în
mod obligatoriu o asisten ță aleasă și numeroas ă, care constituia chez ășia angajamentului
dintre senior și vasal. Majoritatea izvoarelor care se refer ă la depunerea omagiului
menționează că acesta avea loc “ sub privirea multora ” sau “ în prezen ța multora ”. De altfel,
știm că cei doi principi au fost înso țiți la Colomeea de marii lor dreg ători și de oșteni. Pe de
altă parte, atât Wapowski, cât și Cureus pot fi b ănuiți de subiectivism, ei punând în antitez ă
vanitatea inactivului rege polon cu “ acel războinic viteaz, energic și mândru care era Ștefan
cel Mare. Mai mult, umanistul silezian a sus ținut originea roman ă a prusienilor derivat ă din
romanitatea românilor! Amalgamându-se diverse categorii de izvoare externe din unele lucr ări cu caracter
științific sau de popularizare, s-a impus ideea c ă domnii moldoveni au în cheiat tratate numai
“pe picior de egalitate ”. Or, aceast ă sintagmă, care nu este atestat ă documentar în epoca
medievală, de cele mai multe ori nu are nici o acoperire în realitatea istoric ă. Astfel,
decodificarea ceremonialului vasalic demonstreaz ă clar o anumit ă ierarhizare a p ărților
contractante: regele st ă pe un tron aurit, îl prime ște pe domn care, îngenunchind dup ă obicei și
plecând capul, înclin ă steagul pân ă la pământ. Exist ă, f
ără îndoială, numai în acest gest un
semn de deferen ță și inferioritate, nu îns ă și de umilire. Toate scrisorile de jur ământ elaborate
după depunerea omagiului demonstreaz ă acest lucru. De asemenea, scrisorile de încredin țare,
emise pe teritoriul Țării Moldovei în prezen ța unor soli regali, con țin termeni specifici
ierarhiei feudale. În unele acte exist ă expresii care la prima vedere nu sugereaz ă o anumit ă
ierarhizare a celor dou ă părți. Avem în vedere sintagme ca domnul nostru, st ăpânul nostru de
drept, părintele meu sau tat ăl meu . În scrisoarea de f ăgăduință trimisă de Bogdan al II-lea lui
Iancu de Hunedoara la 5 iulie 1450 domnul Moldovei cerea ca “ să ne fie nou ă domnia sa ca
un părinte și domn, iar noi s ă fim domniei sale în loc de fiu și de slugă”. La 23 septembrie

14
1453, și Alexăndrel vod ă făgăduia supunere “ bunului nostru și iarăși părintelui nostru craiul
<Cazimir> să ne miluiasc ă și să ne apere de du șmanii noștri ca pe vasalii s ăi”. Ca și în
Occidentul medieval, și la noi sistemul feudo- vasalic avea ca referin ță un model familiar, de
rudenie, s ărutul suzeranului fiind apropiat de s ărutul de logodn ă, el marcând intrarea într-o
comunitate familial ă.
Confundate uneori cu jur ămintele de credin ță, tratatele de pace emise în urma unor
războaie, erau într-adev ăr redactate “ cu acelea și cuvinte ”. În acela și timp, trebuie remarcat c ă
sistemul vasalic reprezenta, de fapt , un contract încheiat între cele dou ă persoane, dintre care
una, vasalul, de și era inferioar ă celeilalte, inferioritate simbolizat ă de omagiu, dar și de
scrisoarea de jur ământ, devenea, ca urmare a contractului mutual, egala acesteia, spre
deosebire de cei care r ămâneau în afara acestui sistem. În acest context, s ă reținem că, în
varianta polonez ă a scrisorii de jur ământ de la Colomeea, însu și regele îl numea pe Ștefan
“domn, din mila lui Dumnezeu , folosind deci formula devo țiunii, care, în limbaj diplomatic,
semnifica recunoa șterea neatârn ării sale. În acela și act, suzeranul se obliga s ă apere
integritatea Țării Moldovei, și, deci, să recupereze raialele Chilia și Cetatea Alb ă. În condi țiile
în care regele nu și-a respectat angajamentul, domnul mo ldovean s-a considerat dezlegat de
contractul vasalic, încheind pace cu otomanii, recunoscându-se, apoi, supusul lui Matei Corvin. A șadar, sistemul vasalic presupunea un contract între un om liber, numir senior , și un
alt om liber, numit vasal , cu obliga ții reciproce. În epoca medieval ă, neatârnarea țării nu a fost
absolută, ideea vehiculat ă mai ales în lucr ările de caracter didactic, ea trebuind c ăutată în
conținutul jurămintelor de credin ță și în abilitatea diplomatic ă a domnilor no ștri.
De și s-au caracterizat printr-o anumit ă originalitate, rela țiile de tip faudo-vasalice
dintre Polonia și Moldova se înscriu în acel sistem în tâlnit la statele din Europa occidental ă.
Făr
ă îndoială că această instituție a cunoscut modific ări de la o zon ă geografic ă la alta și chiar
în cazul acelora și contractan ți, de la o etap ă la alta. Astfel, în cazul raporturilor noastre cu
suzeranul, lipse ște doar investitura , care consta în înmânarea unui obiect simbolic vasalului.
Având în vedere faptul c ă domnii moldoveni, care au depus omagiul, nu au fost niciodat ă
interesați de feude, poate și din cauza controverselor privitoare la Pocu ția, era normal ca
această fază să lipsească din ceremonial. Se știe că în Occident, c oncesiunea funciar ă a fost
înlocuită cu documentele emise de suzeran. Și în cazul nostru, nu este exclus ca investitura s ă
fi constat în înmânarea scrisorii de jur ământ. Astfel, dac ă Ștefan cel Mare a prestat omagiu la
12 septembrie 1485, varianta poloneaz ă a actului are data 15 septembrie, iar cea
moldoveneasc ă 16 septembrie. La 1436, scrisoarea de jur ământ a lui Ilia ș a fost redactat ă a
doua zi dup ă ceremonial. De asemenea, actul emis la Liov, la 26 septembrie 1387,
consemneaz ă depunerea omagiului de c ătre Petru I Mu șat la timpul trecut. Lipsa feudului, și
deci și a dreptului de retract, a f ăcut ca ieșirea din vasalitate s ă se facă, în cazul domnilor
moldoveni, în mod tacit. Începând cu A.D.Xenopol, în istoriografia noastr ă s-a acreditat ideea c ă tratatul de la
Hârlău (12 iulie 1499) “ punea cap ăt vasailității noastre fa ță de Polonia ”. După opinia
noastră, evenimentul s-a petrecut cu un deceniu mai înainte. La 21 martie 1489, Polonia a
încheiat pace cu Poarta otoman ă, sancționând astfel și de jure pierderea Chiliei și a Cetății
Albe, determinându-l pe Ștefan să ceară protecția lui Matei Corvin. Cronicarul contemporan
Weinreich ar ăta că domnul Moldovei l-a p ărăsit pe regele Poloniei deoarece acesta nu i-a
acordat ajutor împotriva turcilor și tătarilor, așa cum făgăduise. La 26 iulie 1489, însu și
Cazimir al IV-lea se adresa papei, protestând pentru trecerea lui Ștefan sub protec ția regelui
Ungariei. De și nu au mai fost redactate scrisori de jur ăminte și nici nu au mai depus omagiu,
până la dezastrul de la Mohàcs, domnii Țării Moldovei erau considera ți vasali ai Ungariei. La
20 august 1503, în tratatul otomano-ma ghiar, validat la Buda, pe lâng ă provinciile care
odinioară
aparținuseră Coroanei Sfântului Ștefan, se men ționau ambele țări române ști

15
extracarpatice. În pactele polono-maghiare din 1507 și 1509, se ar ăta că, între cele dou ă regate
creștine, nu este cazul s ă existe neîn țelegeri deoarece “ Moldova trebuie s ă rămână la Sacra
Coroană ungară, iar domnii voievozi și urmașii lor vor depune omagiu acesteia ”.
Așadar, politica de echilibru promovat ă de Ștefan cel Mare, în ul tima parte a domniei
sale, între cele trei linii de for ță – Imperiul otoman, Polonia și Ungaria -, a fost continuat ă de
factorii de decizie din Moldova și în prima jum ătate a secolului al XVI-lea.
Unii cercet ători au considerat drept jur ăminte de credin ță și tratatele încheiate de
principii moldoveni cu Polonia la 1510, 1518, 1527, vorbind chiar de existen ța unui omagiu
multiplu, practicat de ei în aceast ă perioadă. După cum s-a observat relativ recent, nici unul
din aceste pacte nu reprezint ă un jurământ de vasalitate. De asemenea, s-a exprimat și opinia
conform c ăreia scrisorile de f ăgăduință ale lui Alexandru L ăpușneanu față de regele polon,
redactate la Bakuta (5 septembrie 1552) și Hârlău (22 iulie 1553) ar fi omagii de vasalitate.
Omagiu ar fi prestat și Despot vod ă regelui polon, în vara anului 1563. În cazul lui Alexandru
Lăpușneanu, avem de-a face doar cu ni ște scrisori de jur ământ: prima, elaborat ă în fața
nobilimii poloneze, despre care suzeranul nu avea cuno ștința, iar a doua nu a avut nici un fel
de valoare practic ă din moment ce, doar peste câteva s ăptămâni, aceia și reprezentan ți ai
regelui recuno șteau la Constantinopol c ă Moldova se afla sub protectorat otoman. În ceea ce-l
privește pe Despot, a șa cum am ar ătat cu alt prilej, este vorba doar de proiectul unei scrisori
de jurământ, care n-a fost validat niciodat ă și nu de un omagiu propriu-zis. Un act identic este
și cel redactat la Ia și, la 2 octombrie 1569, în numele lui Bogdan L ăpușneanu.
În a doua jum ătate a secolului al XVI-lea, ca urmare a trecerii sub protectorat otoman
a întregului spa țiu românesc, încerc ările Poloniei de a readuce Mo ldova la vechiul ei statut
sau măcar de a avea un cuvânt de spus în numirea domnilor, n-au avut de izbând ă. Eșecul a
fost recunoscut la 1600, de îns ăși diploma ția polonez ă. Într-o relatare anonim ă, care trebuie
datată după intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova, se relateaz ă discuțiile aprinse care au avut
loc în adun ările provinciale din regat: “ În Polonia s-au r ăspândit vestea c ă Mihai, palatinul
Valahiei, a n ăvălit și a cotropit Moldov a cu 40 de mii <de oșteni> și, după ce Ieremia
voievod a fost alungat, Zolkiewski, c ăpitanul de câmp al armatelor, a fost atât de r ău zdrobit,
încât abia a reu șit împreun ă cu câțiva să fugă la Cameni ța.
Apoi, deodat ă în întreaga Polonie s-a iscat agita ție și discuție în adun ări, mulți
aruncând vina asupra austriecilor, c ă pornesc s ă subjuge o provincie a regatului Poloniei.
Dar n-au lipsit nici cei care s ă susțină contrariul. Dac ă Moldova este o pr ovincie a regatului
Poloniei, atunci cu ce scop se afl ă acolo steag turcesc? Sau, de ce fiind de fa ță ceaușii turci,
atâția palatini ai Moldovei și-au pierdut capul în Polonia? Cum au fost Tom șa, Iancu,
Potcoavă și alții? Sau de ce polonii prin și acolo, ca de pild ă Wisniowieczki, Piasetzki și alții,
după multe schingiuri, și-a găsit moartea la Constantinopol? ÎN sfâr șit, de ce regele
Sigismund, în anul 1510, consfin țind înțelegeri și tratate cu Bogdan (al III-lea – n.ns.),
palatinul Moldovei, au jurat amândoi cu acelea și vorbe ? (subl.ns.). Căci niciodat ă nu a fost
necesar s ă se facă așa ceva din partea unui vasal al regelui Poloniei” .

16

III. STATUTUL POLITICO-JURIDIC INTERNA ȚIONAL
AL ȚĂRILOR ROMÂNE.
DE LA INDEPENDEN ȚĂ LA SUZERANITATEA OTOMAN Ă

În aceast ă perioadă, care este limitat ă în timp de dou ă mari personalit ăți ale istoriei
noastre, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, spa țiul românesc continu ă să se afle la intersec ția
celor trei linii de for ță care i-au influen țat direct evolu ția și în perioada anterioar ă: Imperiul
Otoman, Polonia și Ungaria. Spre deosebire îns ă de secolul precedent, ca urmare a
răsunătoarelor victorii ob ținute de Soliman Magnificul (1520-1566), balan ța a înclinat vizibil
în favoarea lumii musulmane, cu importante implica ții și pentru Țările Române.
Dup ă cum se cunoa ște, prin tratatul încheiat la Hârl ău, al 12 iulie 1499, s-a pus cap ăt
vasalității Țării Moldovei fa ță de Polonia, situa ție care s-a men ținut și sub urma șii direcți ai
marelui Ștefan. Pactele semnate de Bogdan al III-lea, Ștefan cel Tân ăr sau Petru Rare ș sunt
doar acte care consemnau sfâr șitul unor st ări conflictuale și stabileau buna vecin ătate între
părți.
Profitând de polit ica de expectativ ă promovat ă de Polonia în rela țiile interna ționale în
acești ani, atât Imperiul Otoman cât și Ungaria au emis preten ții de suzeranitate asupra celor
două țări române ști extracarpatice. Astfel, începând cu anul 1503, Țara Româneasc ă și
Moldova au fost incluse în tr atatele încheiate între cele dou ă puteri. Este vorba îns ă mai mult
de o preten ție de suzeranitate care î și avea motiva ția în tratatele încheiate de domnii români în
secolul precedent și nu de o stare de fapt. Trebuie s ă arătăm că datorită poziției sale
geografice statutul politico-ju ridic al teritoriului sud-ca rpatic a cunoscut o involu ție mai
rapidă decât cel al Moldovei.
Victoria otoman ă obținută împotriva maghiarilor la Moh ács (1526) a rupt echilibrul
de forțe din aceast ă parte a Europei, punându-se astfel în discu ție și statutul celor dou ă țări
românești. Ele au fost chemate în ajut or de regele Ungariei, dar a șa cum arat ă cronicarii sa și
“voievodul Țării Române ști se afla deja în dependen ța turcilor, iar cel moldovean a z ăbovit
prea mult”. Aidoma lui Ștefan cel Tân ăr a procedat îns ă și voievodul Transilvaniei, Ioan
Zápolya. Din acest moment, sultanul, care co nform doctrinei hanefite nu mai recuno ștea
“Casa Păcii”, i-a considerat în mod abuziv și pe români “raiale” (supu și). Aceste preten ții sunt
tot mai vizibile, mai ales dup ă 1533, când prin a șa-numita “pace ve șnică”, Poarta a limitat și
posibilitățile de acțiune ale Poloniei în direc ția Dunării. Izvoarele documentare consemneaz ă
faptul că domnii Moldovei erau considera ți de Soliman “tributarii și supușii mei”. În ciuda
încercărilor disperate ale lui Petru Rare ș de a se elibera de “cle ștele” care ștrangula țara sa, în
mai 1538, regele polon a dat urm ătoarele instruc țiuni solilor trimi și la Constantinopol: “Cât
despre voievodul Moldovei, În ălțimea Voastr ă nu a vrut s ă fie cuprins în tratat nimic nominal,
căci întrucât se afl ă în credin ța și puterea În ălțimii Voastre imperiale se cuvinte s ă fie legat în
aceleași condiții ca și ceilalți care sunt supu și puterii sale și nu-i va fi permis ca s ă se
îndepărteze în nici o chestiune, nici cât negru sub unghie de tratatele încheiate de Sacra
Maiestate regal ă și Înălțimea Voastr ă imperială”. A fost nevoie îns ă de marea campanie dn
1538 ca sultanul s ă scrie din tab ăra așezată pe malul Prutului c ă “a subjugat Țara Moldovei”.
Evenimentele care s-au succedat foarte rapid în spa țiul românesc nu au confirmat
aserțiunea sultanului: domnul Ștefan Lăcustă instalat la Suceava de însu și Soliman Magnificul
a fost imediat înl ăturat de o puternic ă partidă boiereasc ă care nu acceptase trecerea țării sub
controlul Por ții. Acest act a gr ăbit “iertarea” lui Petru Rare ș, care odat ă instalat pe tronul
Moldovei avea s ă colaboreze mai activ cu otomanii. De și declara c ă “unde împ ăratul turcesc
ne va porunci s ă mergem la r ăzboi, eu acolo trebuie s ă merg”, energicul voievod a ar ătat și în

17
cea de-a doua domnie acelea și disponibilit ăți pentru lumea cre ștină și pentru independen ța
țării sale. Din nefericire, transformarea Budei în pa șalâc (1541) și a Transilvaniei în principat
autonom supus Por ții otomane (1541) au f ăcut inoperante planuril e sale de cruciad ă, într-un
moment în care și relațiile cu Polonia se men țin la fel de încordate. Cu toate acestea, anul
1541 nu marcheaz ă instaurarea unei suzeranit ăți otomane efective asupra întregului spa țiu
românesc. Și aceasta pentru c ă, sprijinindu-se pe cler și pe o mare parte a boierimii autohtone,
factorii de decizie din Țările Române au opus o serioas ă rezisten ță Porții otomane,
colaborând, de cele mai multe ori în secret, cu lumea cre ștină. Fiind tot mai alarmate de
succesele ob ținute de Soliman în Europa și țările vecine devin tot mai interesate de soarta
spațiului românesc. Astfel, sub presiunea nobili mii, chiar regele polon a fost nevoit s ă renunțe
la totala sa pasivitate, instalându -l pe tronul Moldovei pe Alexandru L ăpușneanu. Adev ăratele
intenții ale diploma ției jagellone sunt surprinse în jur ământul de credin ță depus de noul domn
în fața lui Sigismund August, la 22 iunie 1553, care cuprinde toate componentele specifice
unui asemenea gest. Prin acest act cu valoar e de unicat pentru secolul al XVI-lea, L ăpușneanu
se obliga s ă nu încheie “nici o în țelegere și nici o alian ță și omagiu de vasalitate cu nici o
persoană de orice stare, f ără știrea Maiest ății Sale”. Acest jur ământ feudo-vasalic a fost îns ă
încălcat de aceia și trimiși regali, care continuându- și drumul spre Constantinopol au parafat
un nou tratat polono-otoman (3 a ugust 1553) în care era inclus ă și Moldova. Prin acesta, chiar
diplomația polonez ă recunoștea că această țară nu mai era subiect în cadrul rela țiilor
internaționale. Amenin țat de numero și pretenden ți adăpostiți de lumea catolic ă sau protestant ă
și Alexandru L ăpușneanu a c ăutat protec ția Porții, fiind obligat s ă o sprijine cu o șteni și
materiale de r ăzboi sau trimi țându-i diverse informa ții în legătură cu pregătirile militare ale
țărilor vecine.
Informa ția documentar ă arată că și în secolul al XVI-lea, atât Moldova cât și
Transilvania au beneficiat înc ă de o mare libertate de ac țiune. Pentru a releva statutul politico-
juridic al Țărilor Române este necesar s ă surprindem schimb ările produse în rela țiile cu Poarta
nu numai pe plan politic, dar și economic, juridic, militar, cultural, protocolar, în limbajul și
vestimenta ția de curte etc. Or, dup ă opinia celor mai mul ți istorici, aceste muta ții sunt
evidente abia în ultima treime a secolului al XVI-lea. A șadar, instaurarea suzeranit ății
otomane asupra spa țiului românesc este rezultatul unui proces istoric mai îndelungat, cu
evidente deosebiri regionale, ale c ărui limite inferioare nu pot fi marcate printr-un singur
eveniment istoric. Autonomia Țărilor Române era recunoscut ă și de ahidnamelele
(“capitula țiile”) emise de Poart ă în aceast ă perioadă: 1566, 1571 și 1581 pentru Transilvania;
1577 și 1578 pentru Țara Româneasc ă; 1598-1599 pentru Moldova. Aceste leg ăminte vizau:
garantarea dreptului de existen ță autonom ă a statelor; intangibilitatea teritoriului; p ăstrarea
instituțiilor autohtone (între care un loc aparte ocupau domnia și divanul), a legilor, limbii și
bisericii cre știne: interzicerea de ținerii de c ătre musulmani a unor propriet ăți sau înălțarea de
moschei în spa țiul românesc etc. Și toate acestea în schimbul unor compensa ții materiale și
financiare, care devin ap ăsătoare mai ales spre sfâr șitul acestui secol, când economia
Imperiului Otoman cunoa ște o anumit ă criză. Elocvent ă este în acest caz evolu ția haraciului.
În Țara Româneasc ă, de la 8.000 de galbeni cât se pl ătea la începutul secolului, a crescut la
aproximativ 50.000 la mijlocul acestui veac, ca în ajunul urc ării lui Mihai Viteazul pe tronul
Basarabilor s ă crească la 155.000 de galbeni. În Moldova, cre șterea nu a fost atât de
spectaculoas ă: 8.000 de galbeni Bogdan al III-lea, 30.000 Petru Rare ș în cea de-a doua
domnie, și doar 65.000 de galbeni spre sfâr șitul secolului. De și avea un poten țial demografic
și economic superior, Transilvania a cunoscut, probabil datorit ă poziției sale strategice și
capacității ei militare, cele mai u șoare forme ale suzeranit ății otomane. Astfel, în cursul celei
de-a doua jum ătăți a secolului XVI, haraciul acestei țări a crescut doar de la 10.000 la 15.000
de galbeni.

18
Haraciul îns ă nu a fost cea mai împov ărătoare dare. A șa-zisul regim economic otoman
care se instaureaz ă treptat în Țările Române presupune sume mari și pentru cump ărarea
tronului sau achitarea pe șcheșurilor. La acestea se adaug ă prestațiile în natur ă și în munc ă
efectuate de obicei cu ocazia campaniilor militare. În cea de a doua jum ătate a secolului XVI nu a existat un monopol otoman asupra
comerțului românesc. Existau, într-adev ăr, livrări periodice de animale (oi, boi, cai), de
cereale, de cânep ă, de cherestea pentru cor ăbii sau fortifica ții, dar pe lâng ă faptul că aceste
produse care, de obicei, erau deficitare la Constantinopol și erau achitate în bani sau pre țul li
se scădea din haraci, otomanii nu aveau posibilitatea s ă controleze comer țul exterior al Țărilor
Române. În condi țiile în care românii aveau un num ăr mare de animale iar lipsa de numerar
devenise acut ă, locuitorii de aici erau chiar interesa ți de vinderea unor astfel de produse
pentru care primeau bani pe șin. Pe de alt ă parte, sultanul f iind interesat de buna aprovizionare
a capitalei și de menținerea spa țiului românesc în sfera sa de influen ță, lua mă
suri imediate
când era informat c ă subalternii s ăi comit abuzuri. Înc ă de acum, Țările Române se constituie
în “trei mari, bogate și veșnice cămări, care au adus provizii Constantinopolului: grâne,
animale, brânzeturi, unt, miere și fructe de var ă și de iarnă”.

1. Țara Moldovei

Bogdan al III-lea (1504-1517). În ciuda opozi ției unor boieri moldoveni, Ștefan cel
Mare a realizat înc ă din timpul vie ții sale succesiunea fiului s ău la tronul Moldovei. F ără a
avea calit ățile gloriosului s ău părinte, Bogdan, supranumit și “cel Chior” din cauza pierderii
unui ochi în timpul unor exerci ții militare sau poate chiar în lupt ă, a încercat s ă continuie
activitatea de excep ție a marelui Ștefan. Fiind relativ tân ăr și fără a avea discern ământul
tatălui său, viața politică din aceast ă perioadă a fost dirijat ă de așa-numita “boierime
ștefaniană”.
Țara Moldovei nu a beneficiat îns ă în acești ani de lini ștea necesar ă unei evolu ții
normale a societ ății. Relațiile încordate pe care le avea cu principalii s ău vecini au dus pân ă la
urmă la confrunt ări militare și la incursiuni care au devastat sate și orașe ce fuseser ă prospere
în secolul anterior. Astfel, înc ă de la începutul domniei sa le, din cauza redeschiderii
problemei Pocu ției, nordul Moldovei a fost pr ădat de câteva ori de o știle polone (1506, 1509),
făcând “mult ă pagubă și perire”. La rândul lor, și armatele moldovene ști au ars sudul acestui
regat, între care ora șele Cameni ța și Liow.
Dup ă îndelungate negocieri, în care diploma ții maghiari au jucat rolul de arbitri, la
începutul anului 1510, s- a încheiat “cu acelea și cuvinte”, cum se remarca mai târziu în seimul
polonez, tratatul de “pace ve șnică și bună înțelegere” dintre Polonia și Moldova.
Încuraja ți de poloni, și muntenii au trecut de câte va ori Milcovul: prima dat ă în 1507,
când, aducându-l pe pretendentul Roman au invadat sudul Moldovei; a doua oar ă în 1514,
când un alt pretendent, Trif ăilă, a fost prins lâng ă Vaslui și decapitat.
Amenin țarea tătară a fost îns ă mult mai grav ă. Adăpostindu-l pe Selim, fiul rebel al
sultanului Baiazid al II-lea, ace știa au efectuat pustiitoare invazii atât la Chilia și Cetatea
Albă, cât și în ținuturile din nordul Moldovei, f ăcând “mult ă robie de oameni și dobitoace” de
la Orhei și până la Dorohoi și Ștefănești.
De și Bogdan al III-lea a încheiat un tratat cu Selim al II-lea în anul 1512, prin care se
restituia domnului Moldovei unele teritorii din nordul Deltei Dun ării, inclusiv vadul de la
Isaccea, t ătarii din Crimeea au continuat expedi țiile de prad ă mai ales în regiunea dintre
Nistru și Prut. În schimb, în anii care au urmat, rela țiile moldo-otomane au cunoscut o
evoluție normal ă.
Domnia lui Ștefan cel Tân ăr (1517-1527). Moartea oarecum prematur ă a lui Bogdan al
III-lea nu a dus la schimb ări importante în politica intern ă și externă a Moldovei. Și aceasta

19
pentru că la tron urmându-i fiul s ău minor, Ștefan, aceia și mari dreg ători s-au preocupat de
soarta țării. Aceasta pân ă la începutul anului 1523, când Lu ca Arbore, principalul sfetnic al
tânărului domn, a fost înlocuit din dreg ătorie. Protestând probabil împotriva liniei politice
promovate în special de noii colaboratori ai lui Ștefan cel Tân ăr, peste pu țin timp (martie-
aprilie 1523) au fost destitui ți și alți mari boieri, unii dintre ei g ăsind adăpost în Polonia, unde
au cerut regelui Sigismund s ă anexeze Moldova. În aprilie 1523, fo știi dregători au încercat
să-l înlocuiasc ă pe voievod cu fratele s ău Petru, dar complotul a fost descoperit, iar
conducătorul lui, Luca Arbore, și-a pierdut via ța împreun ă cu cei doi fii ai s ăi. Numero șii
boieri afla ți în străinătate în înțelegere cu cei r ămași în țară au organizat o mi șcare de mari
proporții împotriva domnului (septe mbrie 1523), dar oastea condus ă de Ștefan cel Tân ăr a
reușit să-i înfrâng ă, parte dintre ei pierzându- și capetele, iar ceilal ți au reușit să se refugieze în
Polonia și Ungaria. Din cauza acestor evenimente, dar și a cunoscutei piese de teatru Viforul a
lui Barbu Delavrancea, portretul acestui voievod a fost deseori prezentat în cele mai sumbre
culori. În realitate conflictul s-a desf ășurat între “partidele” boiere ști care aveau op țiuni de
politică externă diferite. Astfel, la 1524, însu și Ștefan cel Tân ăr scria suveranului jagellon c ă
“din cauza du șmăniilor cu turcii, pentru țara regelui polon, noi am pi erdut patru mari boieri de
divan și pe alții nu mai pu țin buni”. În finalul epistolei, domnul î și exprima clar atitudinea fa ță
de pretențiile de suzeranitate ale Poloniei: “De altfel, eu nu stau de straj ă pentru voi și nici nu
sunt îndatorat s ă vă dau știri”.
În scurta sa domnie, în care au avut loc și unele evenimente care au marcat destinul
Ungariei (c ăderea Belgradului – 1521 și bătălia de la Mohács – 1526), Moldova a reu șit să
ducă o politică de echilibru între cele trei puteri care î și disputau întâietatea în aceast ă regiune.
Petru Rare ș (1527-1538; 1541-1546). La tronul Moldove i a urmat fiul natural al lui
Ștefan cel Mare, Petru Rare ș, care a fost ales de colaboratorii fostului domn. De altfel, el s-a
dovedit a fi cel mai capabil urma ș al marelui voievod Ștefan.
Dotat cu o minte ager ă și beneficiind de o bogat ă experien ță, Petru Rare ș trebuie
considerat ca unul din cei mai ma ri voievozi ai acestui secol. Con știent de faptul c ă Moldova
era acum chemat ă să joace un rol important în istoria Europei de sud-est, domnul a încercat
mai întâi s ă-și reglementeze rela țiile cu vecinii, negociind și încheind tratate cu Polonia și
Imperiul Otoman. Aceasta a stabilit contacte și cu Ferdinand de Habsburg care î și disputa
coroana Ungariei cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya. Ca urmare a faptului c ă sultanul
pregătea o mare campanie spre Europa central ă, aliindu-se cu Polonia și Franța, domnul
Moldovei a fost nevoit s ă renunțe la politica sa “cre ștină”; astfel, în cursul anului 1529, când
oastea lui Soliman Magnificul a ajuns sub zidurile Vienei, Petru Rare ș a efectuat mai multe
campanii în Transilvania, ob ținând câteva victorii împotriva partizanilor lui Ferdinand de
Habsburg. Cea mai str ălucită dintre acestea a fost cea de la Feldioara (22 iunie 1529), unde
brașovenii și-au pierdut întreaga artilerie. Pentru ajutorul acordat, Io n Zápolya i-a cedat
domnului Moldovei cetatea Bistri ței, Ungura șul și Valea Rodnei. De și aceste campanii erau
executate din porunca sultanului, Petru Rare ș a urmărit îndeplinirea intereselor țării sale fără a
aduce deservicii cre știnătății.
Consolidându- și puterea, domnul s-a hot ărât să declanșeze și conflictul cu Polonia,
care stăpânea Pocu ția. Astfel, în toamna anului 1530, o știle moldovene ști au pus st ăpânire pe
această regiune revendicat ă odinioară și de tatăl său. După ce garnizoanele au fost alungate de
poloni, în august 1531, Petru Rare ș atacă Polonia, dar sufer ă o mare înfrângere la Obertyn. În
ciuda interven ției sultanului și a diploma ților austrieci, luptele au continuat pân ă în august
1538, când s-a încheiat pacea de la Hotin. Ea a fost determinat ă mai degrab ă de faptul c ă în
cursul acestui an sultanul declan șase împotriva Moldovei o mare campanie militar ă, la care
participau efective otomane, t ătare și muntene. Și aceasta pentru c ă Petru Rare ș era implicat în
cruciada organizat ă de lumea cre ștină, la care urmau s ă participe atât Ferdinand de Habsburg
cât și Ioan Zápolya.

20
De și domnul Moldovei i-a înfrânt pe t ătari la Ștefănești și construie ște fortifica ții de
pământ în zona Boto șanilor, sultanul a reu șit să ocupe cetatea Sucevei deoarece, speria ți
probabil de num ărul dușmanilor, cea mai mare parte a boierilor n-au mai opus rezisten ță. În
aceste condi ții, Petru Rare ș a fost obligat s ă se refugieze la Ciceu. Boierii au acceptat ca domn
pe Ștefan Lăcustă, un nepot al lui Ștefan cel Mare, care a tr ăit la Constantinopol.
Cu retragerea din Moldova, sultanul și-a însușit tezaurul domnesc g ăsit în cetatea
Sucevei, iar cetatea Tighina a fost transformat ă în raia.
Boierii îns ă nu s-au împ ăcat cu aceast ă situație, l-au asasinat pe voievodul instalat de
sultan, proclamându-l domn pe Alexandru Cornea . În aceste condi ții, sultanul l-a “iertat” pe
Petru Rare ș, care a fost instalat domn pentru a doua oar ă de oștile de ieniceri și spahii. De și
avea un copil ostatic la Poart ă, iar el era p ăzit de o garnizoan ă otomană, domnul era decis s ă
colaboreze cu cre știnii atunci când ace știa vor ridica steagul luptei. În acest sens a încheiat și
un tratat secret cu principele Ioachim de Brandenburg, care încerca s ă depresoare Buda. În
urma eșecului acestei cruciade Petru Rare ș a manifestat o oarecare pruden ță față de imperiali.
Ion vodă (1572-1574). Fiu nelegitim al lui Ștefan cel Tân ăr, Ion vod ă a avut o tinere țe
zbuciumat ă, perioadă în care a peregrinat în Polonia, Moscova, Crimeea și Bender. În timpul
celei de-a doua domnii a lui Alexandru L ăpușneanu și sub urma șul acestuia, când balan ța de
forțe din aceast ă parte a Europei înclinase vizibil în favoarea Por ții, viitorul domn s-a refugiat
în Imperiul Otoman, unde s-a ocupat cu nego țul, dar și cu găsirea unor protectori care s ă-i
susțină pretenden ța la tronul Moldovei. Dup ă mazilirea lui Bogdan L ăpușneanu (1572), domn
care, împreun ă cu “partida” boiereasc ă, care îl tutela, încercase o apropiere de coali ția
antiotoman ă ce tocmai se înfiri pa în Europa, Ion vod ă a fost instalat pe scaunul Mu șatinilor,
cu sprijinul o știlor otomane.
De și la începutul domniei a avut de întâmpinat o anumit ă rezistență din partea
susținătorilor fostului voievod, dup ă execuțiile ordonate în prim ăvara anului 1572 – în Polonia
se știa că acum au fost uci și “mai mult de 30 de frunta și” -, noul voievod a reu șit să se impun ă
în fața unui sfat domnesc complet schimbat.
În vederea activiz ării negoțului, Ion vod ă a bătut o moned ă de aramă care avea pe
avers chipul voievodului cu inscrip ția “Oteț Moldovei”, iar pe revers, stema țării, cu data 7081
(1573) și legenda “Akcé g(ospod) hereghie Moldavie”.
Pe plan extern, remarc ăm intensele tratative purtate cu Polonia în vederea relu ării
relațiilor diplomatice, a recuper ării cetății Hotin ca și a tezaurului fostului domn Ștefan
Tomșa.
Afla ți la începutul unei acute crize financiare , în februarie 1574, otomanii i-au cerut
domnului Moldovei s ă dubleze haraciul care, la acea dat ă, se ridicase la 40.000 de galbeni.
Convocând sfatul domnesc, acesta l-a sf ătuit pe voievod ca “mai bine s ă facă cu acei bani
oaste asupra împ ărăției turcului și să nu lasă pe Pătru vodă (este vorba de Petru Șchiopu,
pretendent sprijinit de Poart ă) la scaunul țărăi” (N.Costin). Din acel moment, mica țară a
Moldovei, aproape complet izolat ă pe plan interna țional, se afla în stare de r ăzboi cu cea mai
mare putere militar ă a lumii. În timp ce trupele turco-t ătare-muntene preg ăteau invazia –
izvoarele men ționează o oaste care putea s ă însumeze aproape 100.000 de oameni -, Ion vod ă
a încercat s ă organizeze ap ărarea țării. În aprilie 1574, printr-un atac fulger ător, surprindea, la
Jiliște, lângă Focșani, corpul de oaste care îl aducea la tronul Moldovei pe favoritul Por ții,
Petru Șchiopu, fratele voievodului muntean Al exandru al II-lea Mircea. Dup ă instalarea lui
Vintilă vodă pe tronul Țării Române ști, domnul revine în centrul Moldovei, deoarece țara era
amenințată din sud de c ătre turci, care for țau vadul de la Obluci ța, și din est de c ătre tătari,
care reușiseră să concentreze cea mai mare oaste de invazie de pân ă atunci.
Părăsit de o parte dintre marii s ăi dregători, care au trecut cu steagurile lor de partea
otomanilor, Ion vod ă a fost înfrânt în b ătălia de lâng ă iezerul Cahulului, fiind, apoi, silit s ă-și
regrupeze o știrea încercuit ă la Roșcani. Lipsit de artilerie și de provizii, do mnul Moldovei a

21
fost nevoit s ă se predea (14 iunie 1574), fiind ucis în chinuri groaznice. “Iar ă dacă au pierit
Ion vodă – scria Grigore Ureche – t ătarii s-au l ăsat în prad ă peste toat ă țara, de au robit, de n-
au fost niciodat ă mai mare pustietate în țară decât atunce”. A șadar, deși lupta purtat ă de
moldoveni a dovedit înc ă o dată vitejia și dorința lor de neatârnare, totu și, judecat ă prin
consecințe, ea marcheaz ă unul din cele mai nefaste moment e ale istoriei noastre; evocând
cumplita invazie t ătaro-cazac ă din anul 1650, Miron Costin ținea să precizeze c ă aceasta a fost
“cu puțin mai mic ă” decât cea din 1574.
Dup ă aceste evenimente, tronul a fost ocupat de Petru Șchiopu (1574-1579; 1582-
1591) a c ărui domnie a fost întrerupt ă de Iancu Sasu (1579-1582) și de alți numero și
pretenden ți (Nicoară Potcoavă și fratele acestuia Alexandru, sprijini ți de cazaci).
Fără a dovedi vitejia lui Ion vod ă, Petru Șchiopu – primul domn muntean urcat pe
tronul Moldovei -, a fost, totu și, o personalitate care și-a pus amprenta asupra evolu ției țării.
Deși a domnit într-o perioad ă de maxim ă expansiune a Imperiului Otoman, acest domn, care a
apelat mai ales la “armele diploma ției, a reușit să păstreze autonomia Moldovei. În timpul s ău,
s-a încheiat primul tratat comercial cu Ang lia (1588), prin care domnul acorda negustorilor
din “Compania Levantului” dreptul de a cump ăra și a vinde m ărfuri în țară, cu plata v ămii de
3%. Unul din meritele domniei sale – din care, uneori, istoricii au f ăcut un adev ărat cap de
acuzare -, const ă în fap tul c ă a știut să înlăture animozitatea dintre grup ările boiere ști și să
colaboreze cu acestea (“ boierilor le era p ărinte, pre care la cinste mare îi ținea, și din sfatul lor
nu eșea […] țării era ap ărătoriu, spre s ăraci milostiv, pre c ălug
ări și mănăstiri întăria și-i
miluia”, cum men ționează Grigore Ureche). De remarcat și faptul că prin ocuparea unui scaun
domnesc apar ținând Mu șatinilor s-a realizat și prima uniune dinastic ă moldo-muntean ă: în
timpul domniei lui Petru Șchiopu, pe tronul Basarab ilor s-au aflat fratele și nepotul s ău,
Alexandru al II-lea Mircea și, respectiv, Mihnea Turcitul. Tot acum țara cunoa ște o evident ă
înflorire cultural ă, limba român ă începând s ă fie folosit ă și în cancelaria domneasc ă.
Și-a săvârșit viața în exil (1 iulie 1594), fiind înmormântat într-o biseric ă franciscan ă
din Bolzano. În toat ă viața sa a fost, îns ă, un aprig ap ărător al ortodoxismului: atunci când
autoritățile austriece f ăceau presiuni pentru trecerea la catolicism a fiului s ău Ștefan, domnul
cerea, totu și, ca decizia s ă fie luată de tânărul os domnesc când va ajunge major, ar ătând că nu
este de acord cu instruirea la o școală nemțească, “ci-l lasă întâi să învețe mai bine legea și
limba sa, și apoi va începe și celelalte, nem țească și latineasca” .
În consecin ță, consider ăm că aprecierea cronicarului Gri gore Ureche nu trebuie s ă
cunoască o răstălmăcire în cazul acestui voievod “blând, ca o matc ă fără ac, la giude ț dirept
[…], nelacom, ner ăspiritoriu […] d ăruit cu toate podoabele câte tr ebuie unui domn de cinste”.

2. Țara Româneasc ă

Prin pozi ția sa geografic ă, Țara Româneasc ă a fost, înc ă din ultimele decenii ale
secolului al XIV-lea, mult mai expus ă amenințării otomane decât Transilvania și Moldova.
Mircea cel B ătrân și-a dat seama c ă, neajutorat ă în suficient ă măsură de celelalte state
europene. Țara Româneasc ă risca să aibă soarta celor din Pensinsula Balcanic ă și, pentru a
evita acest lucru, a acceptat regimul de “P ământ al leg ământului p ăcii” (dŕr-all”ahd), care-i
conserva autonomia. O tragic ă și îndelungat ă experiență i-a condus pe cei mai mul ți dintre boierii munteni –
factori esen țiali în conducerea statul ui – la concluzia c ă marile puteri europene nu erau
dispuse să-și angajeze toate for țele în lupta antiotoman ă, iar desfășurarea evenimentelor dup ă
1462 n-a f ăcut decât s ă le confirme aceast ă credință. Eșuarea repetat ă a încercărilor lui Ștefan
cel Mare de a integra Țara Româneasc ă în coali ția “creștinătății” nu se explic ă prin

22
incompeten ța domnilor pu și de el pe tronul de la Bucure ști, ci prin refuzul majorit ății boierilor
munteni de a participa la ac țiuni riscante, f ără perspective de succes.
Acceptând suzeranitatea otoman ă, considerat ă, după principiile timpului, drept o
protecție – împotriva sentimentelor lor cre știnești – “cealaltă Țară Româneasc ă” (“l’atra
Valachia”) și-a putut p ăstra autonomia, asigurându- și o anumit ă stabilitate politic ă în timpul
lui Vlad Călugărul (1481-1495), Radu cel Mare (1495-1508) și Neagoe Basarab (1512-
1521), când a avut loc un proces de refacere demografic ă și economic ă, ca și remarcabile
înfăptuiri pe plan cultural.
Tratatul încheiat la Buda, în 1503, între trimi șii lui Baiazid al II-lea și Vladislav al II-
lea Jagello, regele Ungariei, aducea Țara Româneasc ă într-o pozi ție favorabil ă, de
echidistan ță între cele dou ă puteri, Radu recunoscând atât suzeranitatea sultanului, cât și a
regelui Ungariei (o cosuzeranitate ), de la ultimul dintre ace știa primind domeniul Geoagiului
din Transilvania. Pentru a nu tr ezi suspiciuni din partea Por ții, domnul – nota trimisul
venețian la Constantinopol – “vine în fiecare an s ă sărute mâna sultanului” și, desigur, s ă
achite tributul, ridicat ac um la 8.000 de galbeni.
Radu cel Mare a avut un conflict, în 1507, cu Bogdan al III-lea. Aplanarea s-a f ăcut
prin intermediul mitropolitului Țării Române ști, Maxim Brancovici, ca re îi amintea domnului
moldovean, pornit împotriva lui Radu cel Mare, c ă muntenii și moldovenii sunt “cre știni și de
o seminție”. Împreun ă, cele dou ă țări făceau demersuri, în 1518 și 1519, în vederea
participării la cruciada pe care se str ăduia să o organizeze papa Leon al X-lea. Numeroasele
legături de familie între boierii și domnii din cele dou ă țării demonstreaz ă că ideea unit ății de
neam câștigase teren, ceea ce nu a putut evita, îns ă, apariția unor conflicte determinate de
factorii cotidieni, care impli cau în special clasa boiereasc ă.
Începând cu vremea domniei lui Radu cel Mare, puternica grupare a boierilor
Craiovești, căreia i s-a atribuit b ănia Olteniei, ducând astfel la o “dezmembrare a puterii în
stat”, a tins tot mai mult spre o dominare a vie ții politice în Țara Româneasc ă, sprijinindu-se,
în mod surprinz ător și riscant, pe o cooperare cu Mehmed, pa șa din Nicopole, se pare, o rud ă
turcită a lor (interesant este c ă acesta făcea uz de originea lui româneasc ă pentru o eventual ă
ocupare a tronului). Cu ajutorul militar al acestuia, Craiove știi au reușit să aducă pe tron pe
Neagoe Basarab (1512-1521), un membru al familiei lor.
Domnul Țării Române ști și-a normalizat raporturile cu vecinul s ău din Moldova,
Bogdan al III-lea, cu Transilvania și cu Ungaria. Tratatul în cheiat cu acesta din urm ă preciza
condițiile unei eventuale cooper ări antiotomane. O asemenea posibilitate a f ăcut și obiectul
unor convorbiri diplomati ce cu domnul Moldovei, Ștefan cel Tân ăr.
Fa ță de otomani, acesta a dus o politic ă precaută, situată între demnitatea de suveran și
obligațiile de vasal. Nu a putut evita participarea la opera țiunile militare din 1521 ale
Imperiului Otoman, care au dus la cucerirea Belgradului, fiind nevoit s ă efectueze, împreun ă
cu Mehmet pa șa de Nicopole, o diversiune militar ă în Transilvania. Mehmet pa șa a căutat să
profite de tulbur ările pricinuite de problema succesiunii la tronul lui Neagoe Basarab, cerând
steag de domnie de la sultan, “zicând c ă-l poftește țara”. Se profila, astfel, perspectiva
transform ării Țării Române ști în pașalâc, solu ție care ar fi favorizat desf ășurarea urm ătoarelor
operațiuni militare pe care Poarta le proiecta împotriva Ungariei. În aceast ă situație, care a
provocat îngrijorare în Moldova și Transilvania, s-a impus organizarea unei rezisten țe
militare. Logof ătul Stoica, aflat la Constantinopol, v ăzând că “piiare țara de turci”, a propus
alegerea ca domn a unui fiu al lui Radu cel Mare, Radu de la Afuma ți (1522-1529, cu unele
întreruperi). Sprijinindu- se, la început, pe for țele opuse Craiove știlor și pe ajutorul
voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya, Radu de la Afuma ți a dat numeroase lupte – înscrise
în cronicele muntene și pe piatra sa de mormânt (Gubavi, Ștefeni, Clejani, Cioc ănești,
București, Târgovi ște, Plata, Clim ănești, Grumazi, Nicopole, Șiștov ș.a.) – cu rezultate

23
schimbătoare . Mehmed “a pus oamenii lui suba și pre la toate ora șele”, dar nu și-a putut aduce
planul la îndeplinire, dreg ătorii lui fiind înl ăturați de Radu. Dup ă alte succese militare,
domnul a avut curajul s ă se ducă la Constantinopol, unde, cu sprijinul și influen ța
Craioveștilor, a ob ținut confirmarea sultanului, fapt care are semnifica ție de recunoa ștere a
statutului de “p ământ al leg ământului p ăcii” (dar-al-“ahd) al Țării Române ști.
Fără îndoială că, înverșunatele confrunt ări militare la care au participat și forțe străine
au cauzat distrugeri însemnate și ele s-au resim țit și pe plan demografic. Din aceste grele
încercări nu s-au tras îns ă concluziile necesare. Stimulate și de factori externi, confrunt ările
dintre grup ările boiere ști, dornice s ă-și impună pe tron pretenden ții, au continuat, contribuind,
astfel, la instabilitatea domniei și la acceptarea dependen ței țării față de Imperiul Otoman.
Cronicile muntene și documentele secolului al XVI-lea sunt pline de ecoul
confruntărilor dintre grup ările boiere ști, dintre acestea și puterea central ă, ceea ce anun ța,
treptat dar sigur, trecerea de la statul centralizat domnes c la statul centralizat boieresc.
În secolul al XVI-lea, conflictele dintre Țara Româneasc ă și Moldova sunt rare. În
afară de cele din 1507 și 1514, au mai avut loc lupte în 1526, din cauza ad ăpostirii boierilor
pribegi. Domnii munteni, chiar și cei instala ți pe tron cu sprijin otoman, s-au sim țit, totuși,
întotdeauna “parte a Cre știnătății”, dar nu au fost con știenți de faptul c ă, mai ales dup ă 1526,
conjunctura politic ă nu favoriza o ac țiune militar ă unită, de propor ții și cu șanse de succes
împotriva Imperiului Otoman ajuns la apogeul s ău. Era vremea lui Soliman cel Mare, când
hotarele Imperiului Otoman au atins dimensiunea maxim ă.
Înainte de catastrofa de la Mohács (august 1526), îl g ăsim pe Radu cel Mare cultivând
relațiile cu Ungaria, în schimbul boierilor lui Vl ăduț, promițând lui Vladislav al II-lea Jagello,
regele Ungariei, cooperare “cu toate for țele” – dac ă va fi posibil – împotriva otomanilor,
obligație pe care și-a asumat-o și Neagoe Basarab fa ță de Ludovic al II-lea Jagello. Neagoe
Basarab și Ștefan cel Tân ăr, domnul de la Suceava, trimit, în 1519, pe acela și sol la Raguza și
Roma, arătându-și astfel, nu numa i unitatea de ac țiune, ci și interesul pentru organizarea unei
cruciade antiotomane. Victoria facil ă a sultanului Soliman cel Ma re împotriva lui Ludovic al
II-lea Jagello, la Mohács, a fost de natur ă să șubrezeasc ă ideea de cruciad ă în gândirea
politică a domnului și a boierilor munteni .
Dac ă în domeniul colabor ării cu Ungaria nu s-a putut dep ăși limita bunelor inten ții, în
schimb, n-au lipsit domnii care au crezut c ă Habsburgii vor prelua, cu mai mult succes, lupta
împotriva Imperiului Otoman. Radu Paisie (1535-1545), în vremea c ăruia turcii au ocupat
Brăila, transformând-o în raia (caza), a încheiat, la 7 ianuarie 1543, la Târgovi ște, un tratat de
colaborare cu trimi șii lui Ferdinand de Habsbur g, dar curând, boierii munteni și-au dat seama
că șansele de succes ale acestuia erau minime.
Tradi țiile cooper ării cu Transilvania, pe cele mai vari ate planuri, erau foarte puternice
în mentalitatea muntenilor și constituiau o constant ă a politicii externe a Țării Române ști. Este
drept însă că, acordând ad ăpost și sprijin unor boieri hicleni și unor pretenden ți la tron,
ardelenii au avut și ei partea lor de contribu ție dar nu trebuie s ă uităm că fără ajutorul acordat
de ei lui Radu de la Afuma ți, Țara Româneasc ă ar fi fost probabil pref ăcută în pașalâc.
În politica fa ță de Transilvania, care dup ă 1541 a devenit principat autonom vasal
Porții, domnii munteni au trebuit s ă țină seama de interesele Imperiului Otoman,
întreprinzând, uneori, campanii în favoarea principilor din familia Zápolya, sprijini ți și de
către poloni. Astfel, de pild ă, în 1550, Mircea Ciobanu a intrat cu o știle în Transilvania pentru
a apăra pozițiile lui Ioan Sigi smund Zápolya, amenin țate de Habsburgi, și același lucru avea
să-l facă Pătrașcu cel Bun, în 1556, ca și domnii din Moldova.
Interven ția repetat ă a otomanilor în treburile interne ale Țării Române ști, creșterea
continuă a obligațiilor față de Poartă, inclusiv cele cu caracter militar, nu au fost de natur ă să
facă să dispară atașamentul muntenilor la ideea alian ței creștine. Aceasta avea s ă se afirme cu

24
dosebită vigoare sub Mihai Vod ă Viteazul, dar în cadrul larg al unei coali ții creștine în care
Țara Româneasc ă, Transilvania și Moldova s-au g ăsit împreun ă.

3. Principatul autonom al Transilvaniei

Ca urmare a victoriei de la Mohács (1526) , Imperiul Otoman, aflat în culmea puterii
sale, s-a îndreptat cu pa și siguri, pe linia Dun ării, spre centrul Europei. Dup ă moartea lui Ioan
Zápolya, profitând și de lipsa de unitate a lumii cre știne, turcii au reu șit să ocupe Buda (29
august 1541), transformând, pentru aproape un veac și jumătate, Ungaria central ă și de sud în
pașalâc. Partea de dincolo de Dun ăre a fostului regat a trecut sub st ăpânirea habsburgic ă, iar
Transilvania, Banatul și Partium (comitatele exterioare – Satu Mare, Crasna, Solnocul de
Mijloc, Solnocul Exterior, Aradul, Zaradul și uneori Maramure șul) au format, sub
suzeranitatea otoman ă, un principat autonom. Cu aceast ă ocazie, Soliman Magnificul a
confirmat minorului Ioan Zigism und Zápolya titlul de rege, promi țându-i chiar restituirea
Budei, dar, în fapt, cârmuirea sa urma s ă se exercite doar asupra principatului. La 29
decembrie 1541, regenta acestui copil, mama sa Isabella, a renun țat în favoarea lui Ferdinand
de Habsburg la coroana regal ă, conducătorii Transilvaniei purtând, pân ă în vremea lui
Sigismund Báthory, titlul de voievozi. Cu toate acestea, se poate afirma c ă noua provincie a
avut în tot acest timp un alt statut politico-administrativ. Țara era condus ă de o diet ă formată
din 150 de persoane, care continua tradi ția adunărilor nobiliare din perioada voievodatului și
care se convoca, de obicei, de dou ă ori pe an. Din aceast ă adunare f ăceau parte reprezentan ții
celor trei “na țiuni” (nobili, frunta șii sași și secuii), ai cet ățenilor și marilor ora șe, precum și
reprezentan ții principelui. Dieta alegea principele, acesta urmând a fi confirmat de Poarta
otomană. Uneori acest drept a fost înc ălcat, sultanul impunând propriul s ău candidat la
conducerea Transilvaniei. Principele benefici a de largi prerogativ e: era comandantul o știrii și
judecătorul suprem, putea declara r ăzboi și încheia pace, primea și trimetea misiuni
diplomatice etc. El conducea țara cu ajutorul unui sfat format din 12 persoane, numit consiliul
principelui. Cea mai important ă mutație survenit ă în viața acestei țări a fost legat ă de instaurarea
suzeranității otomane , care se va men ține până la sfârșitul veacului al XVII-lea. În cazul
Transilvaniei, protectoratul su ltanului era cunoscut prin a șa numitele capitulaț
ii, care se
prezentau sub forma unor diplome de numire sa u confirmare în domnie, în schimbul unor
obligații financiare și militare. Asemenea documente au primit Ioan Sigismund Zápolya,
Ștefan Báthory, Gabriel Béthlen etc.
Fixat la 10.000 de florini anual, haraciul acestei țări s-a men ținut la o valoare mult mai
scăzută decât cel al Moldovei sau Țării Române ști, pentru a contrabalansa tendin țele
expansioniste ale austriecilor (în 1575, el a urcat la 15.000 de florini). Ca și celelalte dou ă
state române ști, principatul datora Por ții otomane pe șcheșuri și alte obliga ții în natur ă.
Aflat ă în cel mai fierbinte punct al impactului dintre lumea cre ștină și cea musulman ă,
Transilvania, în cea de a doua jum ătate a secolului al XVI-lea, a avut o istorie deosebit de
zbuciumat ă. Aceasta a fost accentuat ă și de cristalizarea unor “partide” nobiliare, care, de și
urmăreau acela și scop – p ăstrarea autonomiei țării -, au ajuns la st ări conflictuale, stimulate,
uneori de turci, polonezi sau austrieci. Dac ă în deceniul al cincilea al acestui veac, Imperiul
Otoman a reu șit să exercite un anumit control asupra situa ției politice din acest spa țiu, cu
implicarea sa într-un istovitor r ăzboi purtat cu șiiții persani (1548). Hasburgii, având și
consimțământul polonezilor, au profitat, ocupând principatul (1551-1556). Oprirea temporar ă
a războiului purtat cu Iranul a dat posibilitatea turcilor s ă inițieze o campanie antihabsburgic ă,
terminată cu un succes par țial: transformarea Banatului în pa șalâc (1552). Abia dup ă
terminarea r ăzboiului din Asia (1555), otomanii revin în Europa, impunând în Transilvania pe
Ioan Sigismund Zápolya, c ăruia i-au promis retrocedarea Budei și titlul de rege al Ungariei.

25
Cum era de a șteptat, sultanul nu și-a respectat angajamentele. Ac ționând în vederea refacerii
regatului, nobilimea maghiar ă din principat a intrat în c onflict nu numai cu turcii, dar și cu
habsburgii și moldovenii. Aducerea pe tronul Mu șatinilor, cu sprijinul nobilimii protestante
din Austria și Polonia, a lui Despot Vod ă (1561-1563) a complicat și mai mult rela țiile din
această parte a Europei; aceasta pentru c ă, urmărind atragerea întregului spa țiu românesc în
sfera de influen ță a habsburgilor, ca parte integrant ă a fostului regat maghiar, eruditul
aventurier și-a atras du șmănia lui Ioan Sigismund Zápolya, care a interven it la Poart ă în
vederea readucerii lui Alexandru L ăpușneanu pe tronul Moldovei (1564-1568).
Moartea lui Soliman Magnificul (1566) a încurajat îns ă lumea cre ștină, care încearc ă
să se reuneasc ă în vederea relu ării luptelor cu turcii. Astfel, dup ă îndelungate tratative purtate
la Speyer, prin intermediul reprezentantului Poloniei, în august 1570, s-a încheiat un acord
secret între principele Transilvaniei și împăratul habsburgic conform c ăruia primul renun ța în
favoarea celui de-al doilea la titlul de rege al Ungariei, urmând îns ă ca țările române ști
extracarpatice s ă-i recunoasc ă suzeranitatea. Moartea imtempestiv ă a principelui (martie
1571) a dus la includerea Tr ansilvaniei în noua Lig ă creștină organizat ă sub patronajul papei
Pius al V-lea (mai 1571). Deoarece o mare parte din nobilimea ardelean ă, care avea în frunte
pe pretendentul de origine român ă Gaspar Békés, dorea colabor area cu habsburgi i, sultanul,
fără a aștepta hotărârea dietei, a numit ca principe pe Ștefan Báthory (1571-1575). Luptele
dintre cei doi rivali sprijini ți de tot atâtea fac țiuni nobiliare, dar și de turci și austrieci, au
continuat, terminându-se cu victor ia “partidei” catolice a Báthore știlor. Ales rege al Poloniei,
tot ca urmare a presiunii exercitate de otomani, Ștefan Báthory a continuat s ă conducă
personal Transilvania, hot ărând în special în probleme financiare și de politic ă externă, chiar
dacă conducerea politic ă a principatului fusese l ăsată, formal, cu titlul de voievod, fratelui s ău
Cristofor (1576-1581). Dup ă moartea acestuia i-a urmat fiul s ău minor Sigismund Báthory
(1581-1599), care pentru prima dat ă s-a intitulat principe al Transilvaniei. Dac ă în primii ani
linia politic ă externă a țării a rămas neschimbat ă, după ce a devenit major, Sigismund s-a
apropiat de habsburgi, cu care, în urma unor îndelungate dezbater i purtate în spiritul acordului
de la Speyer, a încheiat un tratat prin care i s-a recunos cut suzeranitatea asupra Moldovei și
Țării Moldovei (1595). R ăzboiul otoman declan șat de către Liga cre ștină a pus în eviden ță
alianța politico-militar ă a celor trei țări, mai ales în perioada în care principatul a avut în
fruntea sa pe Mihai Viteazul. A doua jum ătate a secolului al XVI-lea reprezint ă una dintre cele mai complexe
perioade din istoria Transilvaniei, nu nu mai din punct de vedere politico-militar, dar și
religios. Cu cre șterea influen ței otomane, acum se intensific ă și propaganda f ăcută de
Reformă. Dacă în prima jum ătate a acestui veac, ideile lui Lu ther s-au propagat intens mai
ales în centrele s ăsești, după dispariția regatului maghiar (1541), Transilvania a fost pur și
simplu “asediat ă” de către protestan ți. Proclamându-se libertatea religioas ă (1543)
lutheranismul a fost recunoscut ca “religio re cepta” (1550), iar din 1564 calvinismul a devenit
religie oficial ă de stat. Peste câ țiva ani, beneficiind de sprijinul princepelui Ioan Sigismund
Zápolya și unitarianismul, propov ăduit în special în mediul maghiar, a ajuns “confesio
recepta”. Catolicismul îns ă a cunoscut un serios recul, chiar dac ă în timpul ocupa
ției
habsburgice (1551-1556) factorii de decizie de aici au încercat s ă anihileze Reforma. Cu
revenirea la tron a lui Ioan Si gismund Záapolya (1556), episcopi ile catolice din principat au
fost desfiin țate, iar averile lor secularizate.
Reforma a f ăcut mari presiuni și asupra credincio șilor majoritari – ortodoc șii – dar cu
realizări minime, ace știa optând pentru biserica lor tradi țională, chiar dac ă ea a fost
considerat ă în continuare doar “tolerat ă”.
Ideile protestante au penetrat și dincolo de Carpa ți, în Moldova, în special, dar atunci
când au pus în pericol structurile interne, factorii politici de aici, colaborând uneori și cu
biserica catolic ă, au apărat cu îndârjire ortodoxismul. Ma i mult, unii domni, cum ar fi

26
Alexandru L ăpușneanu, au intervenit pe lâng ă principe, în veder ea numirii unor ierarhi
ortodocși în zonele cu o preponderen ță româneasc ă.
Sub st ăpânirea familiei catolice a Báthore știlor, biserica ortodox ă din Transilvania a
avut o via ță mai liniștită. Acum, ca și mai târziu, în veacul al XVII-lea, calvinii unguri au
căutat prin toate mijloacele posibile s ă găsească cât mai mul ți prozeliți în rândul românilor.
Chiar tân ărul principe Sigismund Báthory, at unci când a fost proclamat major și a luat
conducerea efectiv ă a statului (1588), a fost nevoit s ă facă concesii Dietei, în mare parte
formată din protestan ți, izgonind din țară pe iezuiți. Cu tratativele purtate cu Liga cre ștină
(1593-1594), el și-a schimbat îns ă radical politica confesional ă, trecând sub influen ța
catolicilor.

27

IV. PLANUL “DACIC” AL LUI MIHAI VITEAZUL

Aflat la Bra șov în anturajul lui Mihai Viteazul care sosise în vederea ținerii dietei,
solul habsburgic Mihail Székely scria, la 7 martie 1600, c ă adunând vorbele și afirmațiile care
circulă în legătură cu voievodul “ … ar rezulta mai mult de 50 de c ărți cu calomnii, c ăci ele
sunt experiemntate prin exerci țiu zilnic și repetate prin grija și iuțeala răspândirii lor, căci
unde exist ă invidie, exist ă și vrednicie ” (subl.ns.).
Într-adev ăr, așa cum a remarcat și regretatul Mihai Berza, bog ăția informa țiilor lăsate
de domnia Unificatorului este de o diversitate aproape unic ă în istoria noastr ă: ele aparțin unui
agent habsburgic, unui nun țiu papal, maghiarilor din Transilv ania sau din Ungaria Superioar ă,
unui călător străin, care întâmpl ător s-a aflat în miezul evenimen telor, unui spion polonez sau
pur și simplu lui Mihai Viteazul și Georghe Basta. Pe bun ă dreptate s-a afirmat c ă “…un spirit
aplecat spe zborurile fanteziei ar putea, f ără
prea mult ă osteneală, să scrie o serie de vie ți
paralele ale lui Mihai, luminate de pild ă din unghiul de privire al cancelariilor, din cel al
nobilimii ardelene sau dintr-al intereselor polone ”. Și asemenea spirite au existat în epoc ă,
dar mai ales în posteritate. De și cercetătorii români au relevat în numeroase studii
semnifica ția faptelor lui Mihai, unii istorici str ăini dar și români, stimula ți nu atât de natura
contradictorie a izvoarelor, cât, mai ales, de unele interese str ăine spiritului științific, continu ă
să denatureze și înfăptuirile sale. În asemenea lucr ări se afirm ă că acțiunea unificatoare ar fi
fost doar rolul ambi ției sale personale sau c ă, pur și simplu, domnul nu a f ăcut altceva
conform c ăreia după bătălia de la C ălugăreni, Mihai ar fi p ărăsit nobilele scopuri de eliberare,
purtând războaie de cucerire, care nu aveau nici o leg ătură cu ideea reconstituirii fostului regat
dacic. O cercetare cu adev ărat științifică a informa țiilor existente – sine ira et studio – exclude
asemenea interpret ări. Deși documentele medievale, prin excelen ță cele române ști, nu sunt
întotdeauna explicite, consider ăm că, prin coroborarea izvoarelor contemporane cu cele care
preced sau succed perioada, se poate releva procesualitatea actului de la 1600 și caracterul
românesc al organismului politic conceput de viteazul domn. Continuare a unor studii
românești mai vechi sau mai noi, interven ția noastră își propune s ă răspundă unor asemenea
interpretări, folosind cu prioritate surs ele documentare publicate recent.
Trebuie s ă arătăm, mai întâi, c ă de la mijlocul secolului al XVI-lea, în special dup ă
1541, când o parte din Ungaria a fost transformat ă în pașalâc, iar Transilvania a devenit
principat autonom, problema romanit ății românilor a c ăpătat tot mai mult un aspect politic. În
lupta cu puternica ofensiv ă otomană din vremea lui Soliman Magnificul, Habsburgii catolici,
pactizând uneori cu protestan ții, au încercat s ă reconstituie fostul regat maghiar ca parte
component ă a Sfântului Imperiu Romano-German. Aceast ă misiune și-a asumat-o rex
romanorum , Ferdinand de Habsburg, care nu întâmpl ător se intitula și rege al Ungariei. În
concepția sa, dar și a maghiarilor, din acest prezumtiv regat urmau s ă facă parte nu numai
Transilvania, ci și Moldova și Țara Româneasc ă, state care mai bine de un veac și jumătate s-
au constituit într-un adev ărat zid în fa ța agresiunii musulmane. În condi țiile în care pozi țiile
otomane din nordul Dun ării se consolidaser ă, atragerea românilor la planurile de cruciad ă
urma să se facă nu prin violen ță, ci prin inocularea ideologiei pr otestante, prin tratate secrete,
mituirea dreg ătorilor și adăpostirea a numero și pretenden ți, dar și prin folosirea unor
argumente istorice: reînvierea tradi ției fostului regat dacic și relevarea romanit ății românilor.
Așa se explic ă de ce în cronicile lui Macarie, Eftimie, Isaia de la Slatina și Azarie, care
elaboreaz ă adevărate compendii de istorie româneasc ă, asemenea aspecte nu sunt m ăcar
amintite, în schimb, numero și cărturari str ăini, cei mai mul ți provenind din mediul italian,
habsburgic sau polonez, scriu și tipăresc zeci de lucr ări în care, ca un laitmotiv, apare

28
problema romanit ății acestor locuitori cu o str ăveche noble țe. Din mul țimea de exemple vom
apela doar la unul, care pentru studiul nostru ni se pare relevant: este vorba de activitatea
politică și culturală a autorului lucr ării Hungaria , cunoscutul umanist Nicolae Olahus.
Este știut faptul c ă acest erudit înv ățat român s-a aflat mai bine de zece ani în slujba
fostei regine a Ungariei, Mari a, care din 1541 a ajuns regent ă în Țările de Jos. Prima diplom ă
de înnobilare, d ăruită și semnată de rex Romanorum la 23 noiembrie 1541, arat ă că regenta cu
mare greutate a renun țat la serviciile sale în 1541 “ … fiind impresionat ă de însemn ătatea
lucrărilor pe care le avea de f ăcut pe lâng ă noi”. Același document relev ă originea sa
munteană: “… valahii, cona ționalii tăi, nu au câtu și de puțin originea cea mai de pe urm ă.
Într-adevăr, se știe că ei se trag chiar de la Roma, cetatea st ăpână a împăraților, și că au fost
așezați într-o parte foarte bogat ă a Daciei, care se nume ște Transalpina spre a opri
incursiunile vecinilor du șmani în provinciile romane. De ac eea, ei chiar acum pe limba lor se
numesc romani. Inorogul (de pe blazonul oferit de rege – n.ns.) reprezintă deci noble țea, dar
în același timp și spiritul s ău. Căci ceea ce la o fiar ă este sălbăticie, la om se nume ște vitejie,
calitate de care neamul t ău a excelat, dând na ștere multor conduc ători dintre cei mai vesti ți.
Printre ace știa se spune c ă au strălucit în chip cu totul deos ebit, atât Ioan Huniadul, tat ăl
vestitului rege Matia, cât și strămoșii tăi”. Speciali știi au intuit faptul c ă diploma exprim ă
subtil o întreag ă doctrină politică a pretențiilor habsburgice asupra spa țiului dacic: leg ăturile
dintre cele dou ă romanități se păstrează în persoana lui Ferdinand ca succesor al lui Iancu de
Hunedoara și Matei Corvin. Elaborat ă la 17 aprilie 1558, cea de-a doua diplom ă menționează
pe strămoșii săi din Țara Româneasc ă “Draculya, Myhnie et Mircze ”, deci familia
Drăculeștilor din care descind, în secolul al XVI-lea Mihne știi. Pe baza acestei înrudiri, Matei
Corvin ar fi dorit s ă-l pună pe scaunul Țării Române ști pe tatăl acestuia, Ștefan Olahus.
Așadar, aceste interferen țe româno-maghiare vizau în mod desc his scaunul domnesc de la sud
de Carpați. De altfel, și cronologia evenimentelor în care a fost implicat c ărturarul român
trădează adevăratele inten ții ale habsburgilor: la 1541, deci în anul în care o parte din Ungaria
devenise pa șalâc, Nicolae Olahus vine la curtea lu i Ferdinand pentru a îndeplini importante
misiuni, apoi este înnobilat, invocân du-se, în primul rând, originea sa olahă, ca în 1562, când
Despot se afla în Moldova, el s ă fie numit regent al Ungariei Superioare.
La rândul ei, și nobilimea maghiar ă din Transilvania, concentrat ă masiv în aceast ă
provincie dup ă 1541, lupta pentru refacerea regatului arpadian, independent de Casa de
Austria, c ăruia urma s ă-i fie anexate și teritoriile române ști extracarpatice. Atunci când
habsburgii au revenit în Transilvania ( 1551-1556), una din importantele lor preocup ări a fost
aceea de a controla atât Moldova, cât și Țara Româneasc ă, susținând pe pretenden ții
Alexandru L ăpușneanu și Radu Ilie. Pentru a torpila acest proi ect, sultanul a promis lui Ioan
Sigismund Zápolya, refugiat cu mama sa în Polonia, s ă-i retrocedeze pa șalâcul de la Buda și
titlul de rege al Ungariei. Cum era și firesc, Poarta nu și-a respectat angajamentele, iar
protestanții maghiari și-au văzut visele spulberate. Mai mult, se pare c ă acum sultanul a dat
mână liberă lui Lăpușneanu în Transilvania.
Momentul Despot este, de asem enea, sugestiv în ceea ce prive ște surprinderea
adevăratelor inten ții ale Casei de Austria. De și în proclama ția adresat ă moldovenilor la
intrarea în țară el ținea să arate că aceștia “… sunt oameni puternici care descind din valoro șii
romani, ce au f ăcut să se cutremure lumea ”, propunându- și să elibereze atât Țara
Româneasc ă, cât și Transilvania, consider ăm că acest abil luteran slujea de fapt cauzei
habsburgice și nu celei române ști. Așa se explic ă de ce, în 1560, împ ăratul Ferdinand primea
jurământul din partea sa doar în ca litate de rege al U ngariei, iar la data de 8 septembrie 1563,
când fiul s ău Maximilian se proclama rege al fostului stat arpadian, la ceremonie participau
reprezentan ții Moldovei și ai Țării Române ști. Pe de alt ă parte, este cunoscut faptul c ă
programul s ău maximal urm ărea refacerea imperiului romeilor , obiectiv care a fost abandonat
după pacea otomano-habsburgic ă din iunie 1562.

29
Stimulat ă de noile promisiuni otomane, nobilimea maghiar ă din Transilvania, care
nutrea veleit ăți de independen ță, s-a constituit în principala adversar ă a lui Despot, deci și a
cauzei fernandiste. Dup ă numeroase conflicte la hotar, tân ărul Sigismund Zápolya era dispus
să se împace cu împ ăratul habsburgic chiar în anul mor ții lui Soliman Magnificul (1566).
Acum, comandantul g ărzii sale personale, Giovan Andreea Gromo, transmitea în Italia, în
numele st ăpânului s ău, că acesta “ … și-ar ceda toate drepturile asupra regatului Ungariei,
pentru ca împ ăratul să-l lase să se bucure în pace de Transilvania și, în plus, ca în momentul
morții sultanului s ă-i dea ajutor s ă-i poată cuceri Dacia care-i apar ține lui, st ăpânită parte
de Alexandru Moldoveanu (Lăpușneanu – n.ns.), parte de P ătrașcu Valahul . Fără îndoială că,
așa cum au relevat cercet ările recente, alegerea alternat ivei dacice la 1566 demonstreaz ă “…
procesul convergen ței politice a celor trei state române ști, dezvoltat într -un ritm rapid dup ă
bătălia din 1526 de la Mohacs ”. Se impune îns ă observația că inițiativa a apar ținut
maghiarilor protestan ți, care au preferat aceast ă variantă unei Ungarii catoli ce supuse Casei de
Austria. Deoarece atât nobilimea din Ungaria Superioar ă, cât și Habsburgii nu acceptau ideea
suveranității spațiului dacic, care în perspectiv ă putea să cadă sub influen ță polonez ă,
tratativele s-au tergiversat pân ă în anul 1570. Reluând ideea unei cruciade antiotomane, papa
Pius al V-lea a conciliat temporar neîn țelegerile polono-austriece, s timulând astfel tratativele
dintre Ioan Sigismund Zápolya și Maximilian de Habsburg. Astfel, în august 1570, la Spyra,
s-a încheiat un acord între principe și Impărat, conform c ăruia primul renun ța în favoarea
celui de-al doilea la titlul de rege al Ungariei, iar în cazul în care nu va avea mo ștenitori,
posesiunile sale urmau s ă fie înglobate imperiului. De și tratatul nu a fost ratificat de diet ă –
cauza trebuie c ăutată în presiunea exercitat ă de otomani asupra ardelenilor, ca și în moartea
prematură a lui Ioan Sigismund Zápolya – sanctificatul pontif a reu șit să creeze, în mai 1571,
Liga creștină, la care au aderat Vene ția, Savoia, Malta și Spania.
Aproape concomitent cu cristalizarea aces tui proiect de confederare, diploma ția
româneasc ă moldo-muntean ă, încurajat ă de nobilimea greco-bizantin ă, a încercat s ă pună în
aplicare, sub scut otoman, planul dacic. Se cunoa ște că un urmaș al Paleologilor, cunoscutul
negustor și diplomat Mihai Cantacuzino a fost prieten apropiat al familiilor grece ști Salvaresi
și Amirali, sprijinind urcarea pe tronul Țării Române ști și al Moldovei a fra ților Alexandru
Mircea și Petru Șchiopul, c ăsătoriți cu Ecaterina Slavaresi și, respectiv, Maria Amirali. Dup ă
moartea tragic ă a Cantacuzinului (1578), fiul acestu ia, Andronic, a intensificat leg ăturile cu
românii, ajutându-i pe Mihnea Turcitul, Petru Șchiopul și Mihai Viteazul. Se pare, a șadar, că
această influentă familie nu a fost str ăină de uniunea dinastic ă moldo-muntean ă din vremea
Mihneștilor. Având îns ă în vedere faptul c ă atât Petru Șchiopul, cât și Mihnea Turcitul se
considerau descenden ți din familia regală a Corvinilor, tradi ție care a fost oficializat ă ulterior
chiar de scaunul papal, ne explic ăm de ce ei se considerau mo ștenitori legitimi ai
Transilvaniei, ac ționând în vederea refacerii fostului regat dacic. Este momentul s ă observăm
și faptul că, pe lângă Mihnești, atât habsburgii, cât și maghiarii din Transilvania încercau s ă
realizeze acest proiect, bazându-se pe tradi ția dinastic ă a familiei române ști a Corvinilor. A șa
cum vom ar ăta în continuare, aceast ă moștenire a fost invocat ă în primul rând, de români,
adevărații urmași ai vitejilor daci, majoritari și în provincia care ad ăpostea ruinele
Sarmizegetuzei. Interesele diametral opuse ex istente în problema pl anului dacic se vor
evidenția în mod special în ultimul d eceniu al secolului al XVI-lea.
La 1592, Clement al VIII-lea a reluat vechiu l proiect al papei Pius al V-lea, reu șind să
constituie o nou ă Ligă creștină, în cadrul c ăreia un rol important revenea latinilor de la
Dunăre. Pentru aceasta, înaltul pontif indica solului s ău tainic, Komulovici, s ă le aminteasc ă
muntenilor și moldovenilor c ă sunt o colonie de italieni și deci, nu vor putea lupta împotriva
părinților lor (“ … riducendo loro anco a memoria, ch’essi sonno colonna d’Italiani, e che non
devono volontariamente entrare in guerra, ove posano spargere il sangue de proprii
perente ”). Din nou, dup ă îndelungate tratative patronate de Sfântul Scaun, la începutul anului

30
1595, delega ții Transilvaniei, Moldovei și Țării Române ști au sosit la Praga, unde au fost
prezentați împăratul de nun țial papal, episcopul de San Se vero. Timp de aproape o lun ă de
zile au urmat aprinse dezbateri purtate între reprezentan ții Ungariei Superioare și cei ai
Transilvaniei, având ca subiect cele 12 condi ții puse de Sigismund Báthory. Dintre acestea,
enumerăm pe cele mai importante: Maiestatea Sa s ă promită că va continua r ăzboiul cu turcii,
iar în cazul c ă va încheia pace, s ă o facă cu știrea și aprobarea principelui, tratatul urmând s ă
includă atât Transilvania, cât și cele dou ă țări române ști (“ et utraque Valachiae ”);
Transilvania și cu părțile Ungariei, ce țineau de ea, a șa cum a fost pe vremea lui Ioan
Sigismund Zápolya și a predecesorilor s ăi, Ștefan și Cristofor Báthory, s ă-i fie lăsată lui și
urmașilor săi în stăpânire absolut ă și fără de nici o atârnare de împ ărat, pentru aceasta urmând
să primeasc ă și scrisoare de înt ărire din partea staturilor ungure ști; să-i dea împ ăratul de
nevastă o principes ă din familia sa; s ă-i obțină decorația Lâna de aur , acordată de regele
Spaniei; s ă-i promită în numele împ ăratului și a statelor Ungariei Superioare c ă nu-l va p ărăsi
niciodată și va fi ajutorat în toate împrejur ările; să-i dea oșteni unguri și nemți cât îi va cere la
caz de nevoie, ace știa fiind între ținuți pe cheltuiala Casei de Austria; în perioada r ăzboiului cu
turcii, să primeasc ă anual 100.000 de florini; comandantul o știlor din Ca șovia să-l sprijine la
cererea sa; s ă-i confere lui și urmașilor săi titlul de principe al Im periului romano-german;
teritoriile ocupate de la otomani s ă-i aparțină principelui; în cazul în care va fi înfrânt, s ă i se
asigure ad ăpost în cet ățile imperiului; jur ământul pe acest tratat urma s ă fie depus nu numai
de delega ții săi și ai împăratului, ci și de reprezentan ții Ungariei st ăpânite de habsburgi.
De și se întâlneau zilnic, dezbaterile au continuat pân ă spre sfâr șitul lunii ianuarie,
deoarece solii imp ăratului și sfetnicii unguri nu se învoiau cu d ezlipirea Ardealului de Ungaria
și recunoa șterea lui Sigismund Báthory ca pr incipe suveran al celor trei țări române. Pân ă la
urmă, Rudolf al II-lea a acceptat suveranitatea acestuia și a urmașilor săi pe linie b ărbătească,
dar în lipsa lor, cele trei țări române urmau s ă revină Maiestății Sale și a urmașilor săi, regi ai
Ungariei “ … ca membru adev ărat și nedespărțit al ei ” (subl. ns.). De asemenea, se cerea ca
principele și succesorul lui s ă depună jurământ de credin ță față de împărat și urmașii săi, regi
legitimi ai Ungariei, iar te ritoriile ocupate de Sigism und Báthory de la turci s ă fie cedate
imperiului. Pe baza acestei în țelegeri, principele a încheiat , în lunile mai-iunie 1595, cu
delegații lui Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan cunoscutele tratate, care, cel pu țin formal,
trasformau Țara Româneasc ă și Moldova în simple provincii. Într-adev ăr, cu aceast ă ocazie,
boierii moldo-munteni îl recuno șteau pe Sigismund “ ca principe al nostru și ca domn și rege
ereditar ”, moștenitor al țărilor lor, domnul, care urma s ă poarte doar titlul de voievod , era doar
un locțiitor al principelui și urma să fie ales de acesta; veniturile Țării Române ști și ale
Moldovei trebuiau s ă fie controlate de dieta Transilv aniei; actele de danie urmau s ă fie emise
în numele principelui, iar dreptul de judecat ă a pricinilor criminale s ă-i revină tot acestuia;
voievodul nu avea dreptul s ă se foloseasc ă de formula devo țiunii ( dei gratia ) și nici de sigiliul
public al țării pe care și-l însușea principele, ci doar de cel “ … al familiei, dar cu cear ă roșie”;
erau interzise rela țiile diplomatice cu alte țări, iar conduc ătorul principatului urma s ă fie numit
“prealuminatul principe dom nul Sigismund, prin gra ția lui Dumnezeu, principe al
Transilvaniei, Moldovei, Valahiei Transalpine și al Sfântului Imperiu Roman, domn al
părților regatului Ungariei și comite al secuilor etc. , domnul nostru preamilostiv ”. De altfel,
și noul sigiliu al lui Sigismund Báthory in cludea stemele sigilare ale celor trei țări române ști,
având în cimier acvila bicelal ă care simboliza Sfântul Imperiu romano-german.
De și este foarte probabil ca Mihai Viteazul s ă fi cunoscut toate a ceste proiecte, din
capul locului trebuie s ă arătăm că inițiativele și înfăptuirile sale au a vut un cu totul alt
caracter, practic el opunând Dacia româneasc ă – cum inspirat o numea N.Iorga – acestor
proiecte maghiaro-habsburgice. As tfel, este cunoscut faptul c ă planul atac ării atât a
Transilvaniei, cât și a Moldovei – ordinea putea fi și inversă, dacă împrejur ările ar fi fost
altele – a apar ținut în întregime domnului muntean, o recunoa ște însuși împăratul habsburgic,

31
care, aflând despre înfrânger ea lui Andrei Báthory, scria fra ților săi despre “ … pătrunderea
prin surpriz ă a voievodului român ”, arătând că “… n-am fost preg ătiți pentru o astfel de
acțiune. La începutul lunii decembrie, Rudolf al II-lea scria solilor s ăi trimiși în Transilvania
“… să cerceteze cu pruden ță care este inten ția voievodului, dac ă se gânde ște poate s ă devină
el însuși stăpân în țară și să ne exclud ă pe noi ”.
Într-adev ăr, în perioada urm ătoare, a avut loc o aprig ă confruntare între diploma ția
habsburgic ă, recunoscut ă prin abilitate, tergiversare și insinuaree, și cea româneasc ă pentru
această provincie. Îndârjirea cu care Mihai și-a apărat drepturile asupra Transilvaniei
demonstreaz ă, credem, c ă el a pătruns aici nu numai pentru a înl ătura un virtual du șman,
Andrei Báthory, încercând, astfel, s ă reintegreze provincia sa la frontul antiotoman, ci pentru
a o stăpâni efectiv. De altfel, obiectivele domnului muntean au fost sesizate imediat de agen ții
imperiali: la 7 decembrie 1599, Bartolomeu Pezzen scria lui Maximilian de Habsburg c ă
guvernarea lui Mihai în Transilvania “ … capătă din ce în ce mai mult aerul c ă numitul
voievod vrea s ă ducă cu vorba atât pe turc, cât și pe Maiestatea Sa și să păstreze <<țara>>
pentru sine. Argumentele sunt urn ătoarele: c ă el ține ca țara (Transilvania – n.ns.) să fie
atribuită solemn mai întâi Maiest ății Sale imperiale, apoi lui și fiului său; că a așezat în Țara
Româneasc ă oaste transilvan ă cu căpitani de vaz ă și, invers, a adus valahi în Transilvania;
că a luat în mâinile sale, distribuindu-le dup ă plac, comorile lui Sigismund și ceea ce mai
salvase nobilimea încoace și încolo prin biserici; c ă, contrar cererii sale ini țiale, a scos din
țară oastea Maiest ății Sale și a ocupat cât a putut cu oastea lui valah ă, cetatea Hust și alte
garnizoane; n-a vrut s ă aibă în jurul s ău și nici în diet ă pe domnul Ungnad și alți comisari
imperiali […], ci i-a expediat cu prea pu țin respect ”.
Pe m ăsură ce își consolida st ăpânirea în Transilvania, Mihai î și exprima deschis
dorința de a stăpâni efectiv aceast ă provincie; dac ă Petru Grigorovici Ar meanul plecase la
Praga doar pentru a anun ța victoria de la Șelimbăr, următoarea solie, compus ă din banul
Mihalcea și vistierul Stoica, a avut misiunea s ă ceară Ardealul pentru domnul muntean.
Deoarece habsburgii tergiversa u tratativele, la 26 ianua rie 1600, a fost trimis logof ătul Pantazi
cu noi instruc țiuni în care dup ă ce arăta că “sunt 74 de ani de când Transilvania au fost
lepădat supt curuna țării ungure șt<I> și au fost închinat turcilor ” – altfel spus, Mihai a
recuperat provincia de sub st ăpânirea otoman ă, nu habsburgic ă -, se enumerau principalele
cereri; “ pohtească de la împ ăratul și de țara ungureasc ă cum ce hotar au f ăcut părintele
Măriei Sale, Macsimiliean împ ăratul cu al doilea Ian ăș craiu între Ardeal și între țara
ungureasc ă acela hotar s ă fie și acum ”, iar “ pentru aceast ă slujbă și nevoință ce s-au nevoit
să-i lase Țara Româneasc ă și țara Ardealului, s ă-i fie de mo șie lui și cineși va ținea den
feciorii lui s ă fie de mo șie”; pohtea îns ă Oradea cu ținutul Bihorului, Hustul cu Maramure șul
și ținuturile Crasnei, Solnocului, Z ărandul și Baia Mare cu Baia de Sus, care “ …den ceast ă
vream de r ăzmiriț au tras la împ ărăția lui ”; “să poci da și eu sate și olate cuiu voi vrea cu
acea puteare cum au avut al ți Domni ”; cerea dreptul de judecat ă și în Ardeal (“ ce vom judeca
noi să fie judecat și să nu mai aib ă voie a căutarea leage într-alt ă țară”); împăratul să se
îngrijeasc ă “de rândul o știlor” și “bine să ia amente și să grijască că Ardealul și Țara
Rumâneasc ă în ce loc s ăntu tot norocul cre știnătății iaste aruncat pre aceaste 2 țără, carele
săntu baștele, ce se cheam strejile și apărătură a toată creștinătatea ”; în cazul în care turcii ar
ocupa cele dou ă țări române ști, cere pentru el și familia sa “ olate căt să aibu venit întru anu o
sută de mie taleri ”; “alta: cum au dat împ ăratul lu Batr ă Jigmond titelu ș de domnie a șa-m
rog Mării Lui să aibă și eu așa: în sfârșit, o clauz ă, care a suscitat unele discu ții și care relev ă
adevăratele inten ții ale lui Mihai, prevedea ca toate cet ățile și ținuturile ce le “ … vom dobândi
de la turci, acealea s ă le lase noau, s ă fie unite cu aceaste 2 țară”. Deoarece acest articol nu a
fost acceptat de Habsburgi – la 1595, cererea i-a fost refuzat ă și lui Sigismund Báthory -, într-
o altă variantă a pohtelor se arăta: “pentru ținuturile ce-au fost mai dennainte vream(e) de
moșie și de ținutul hotar ălor cestor 2 țără, de țara Ardealului și de Țara Rumneasc ă, și le-au

32
fost luat turcii de s ănt suptă măna lor, cându va da Dumnezeu cu ajutorul Sven ții lui și cu
norocul cistitului împ ărat să le dobândim de la mâna p ăgănilor, ele s ă fie iar la mo șie și să se
ție de hotarele acestor 2 țără, cum au fost de veac ă; iar de aciia înnainte (din acel moment –
n.n.s) cu ajutorul lui Dumnezeu ce se vom dobândi de la p ăgăni împăratul va faci cum va fi
voia Împărății lui și pohtim și carte pentru aceaia ”.
Se poate, a șadar, constata c ă Mihai, care în tratatul înch eiat cu imperialii la 9 iunie
1598, se intitula “ voievodatul p ărților Țării Române ști ale regatului Ungariei ”, și-a modificat
radical planurile: revendicarea titlului de principe și stăpân al Țării Române ști și al
Ardealului, la care urmau s ă fie unite raialele de la Dun ăre și pașalâcul Timi șoarei. Sesizând
adevăratele inten ții ale voievodului, solul Carlo Magno, care îl înso țea pe logof ătul Pantazi,
scria Habsburgilor c ă acesta ar fi intrat “ în multe lucruri d ăunătoare Maiest ății Sale și
Regatului Ungariei ” (subl. ns.).
Cum era de a șteptat, împ ăratul nu a acceptat propunerile lui Mihai: r ăspunzând
probabil acestei noi solii, la 11 fe bruarie 1600, Rudolf al II-lea scria c ă a primit “ … în
clientela și credința deosebit ă a noastră ca și a succesorilor no ștri regi ai Ungariei, pe sus-
zisul domn Mihai Viteazul, pe copiii lui, precum și ținutul Țării Române ști” (subl. ns.).
Dezacordul dintre diploma ția austriac ă și cea româneasc ă era acum evident: în timp ce prima
dorea includerea Țărilor Române într-un himeric regat ma ghiar supus Habsburgilor, cea de-a
doua lupta pentru reconstituirea fostului regat dacic. Astfel, în luna urm ătoare, Mihai scria
banului Mihalcea, trimis la curtea împ ăratului, că vrea “ o asigurare asupra celor dou ă țări,
Transilvania și Țara Româneasc ă, înțelegând Țara Transilvaniei cu toate apartenen țele ei:
Oradea, Baia Mare și Hust, cu toate celelalte localit ăți care i-au apar ținut mai înainte ”, iar
agentul imperial Ungnad i-ar fi declarat tot acum “ că va ocupa cu oastea aceste ținuturi
pentru a restabili hotarele Ardealului ”, unde “și-a făcut un cuib în țară, nu numai pentru el,
ci și pentru fiul și urmașii lui, așa cum fiecare dintre noi când cump ără o moșie n-o cump ără
numai pentru sine, ci și pentru copiii s ăi, copiii copiilor și urmași”. Limbajul voievodului nu
mai este diplomatic; nu înseamn ă însă că el a renun țat definitiv la aceast ă armă. Astfel, la 9
martie 1600, demonstrativ a primit lâng ă Brașov o impozant ă solie turc ă care-i aducea dou ă
steaguri de domnie, unul pentru el, ca voievod al Ardealului, iar altul pentru fiul s ău, ca domn
al Țării Române ști, iar a doua zi s-a redactat proiectul unui jur ământ față de regele polon în
care se stipula c ă, după unirea celor trei provincii române ști și eliberarea raialelor, va
recunoaște suzeranitatea lui Sigism und al III-lea, cu condi ția ca “ aceste mai sus pomenite țări,
Măria Sa regele n-are s ă le dea nim ănui altuia, decât urma șilor Măriei Sale domnului Mihai
în linie bărbătească”.
Pătrunzând în Molodva împotriva poruncii imperiale, domnul și-a defnitivat planul
“dacic”, for țând, în acela și timp, mâna Casei de Austria. În acest sens, remarc ăm și faptul că,
dacă până la traversarea Carpa ților Orientali, voievodul nu prim ise nici un fel de subsidii din
partea Habsburgilor, al 18 mai 1600, dup ă ce probabil aflase de decizia lui Mihai de a-l
înlătura pe Ieremia Movil ă, Rudolf al II-lea ordona trimiterea imediat ă a 100.000 de taleri,
argintărie, puști, săbii și armuri, între care una aurit ă, destinată marelui domn.
Cum era și firesc, voievodul a încercat s ă profite de conjunctura favorabil ă creată prin
unirea Moldovei; în tratativele purtate la Alba Iulia cu Bart olomeu Pezzen, în iulie 1600, pe
lângă pohtele anterioare, Mihai mai dorea: s ăi se dea “ pe veci ” lui și fiului său cele trei țări
române; împ ăratul să nu încheie pace cu otomanii f ără știrea sa, în viitorul tratat s ă fie incluse
Transilvania, Țara Româneasc ă și Moldova; atât el, cât și Nicolae P ătrașcu să primeasc ă
titlurile de principi ai Transilvaniei și ai Sfântului Imperiu Romano-German; s ă primeasc ă în
timp de r ăzboi bani pentru 20.000 de o șteni și “nu numai pentru cinc i luni, ci pe un an
întreg ”.
În urma discu țiilor purtate cu acest prilej, Mihai î și reformuleaz ă cererile, p ăstrate în
mai multe variante, între care una într-o veche limb ă româneasc ă, cu iscălitura autograf ă și

33
adnotarea domnului: “ Îngăduit-au pre voia împ ăratului cum s ă ție Ardealul cu nume de
gobrănator ” atât el cât și feciorii lui, iar dac ă “se va svrăși firul feciorilor Domnii Lui, s ă fie
țara în măna cinstitului împ ărat al Romei ”; “Țara Moldovei s ă fie de mo șie, fir pre firul lui și
pre feciori și pre feate, ca și Țara Româneasc ă” și “de să va svărși sămânța Domnii Lui, iar
aceste dou ă țări să aibă voe de cistitul împ ărat să-ș pue domnu cine le va pl ăcea lor den
țările lor și să ia steag de la cistitul împ ărat […] și călugării și popii și mănăstirile den leagi
lor și obiceaiul lor nimea s ă nu-I scoa ță”; cere patru cet ăți în Transilvania (Gherghinul,
Gilăul, Vințul și Făgărașul și două în “Țara ungureasc ă” (Hustul și Ciuarul) “ cu tot ținutul și
venitul lor, în cest chip: de mo șie și pre feate ”; pe lâng ă cele cinci comitate exterioare
revendicate anterior, pohteaște și “cetățile de pre margini ce se vor slobozi den m ăna
păgănilor spre Domnea Lui: Timi șoara, Felnacul, Cenadul, Be șcherecul, Panciova, Berinul,
cu toate ținuturile care s ănt păn în Donăre, să fie moșie, fir pre fir, și pre feate ”; cere, de
asemenea, teteliușul ce-i fusese acordat lui Sigismund Báthory, iar “ de va vrea M ăriia Lui să
tot oștenească” să-i dea bani pentru înarmarea celor trei țări române ști; să poată deschide
mine unde s ă munceasc ă lucrători numiți de el; căpitanul Ungariei Superioare, cu re ședința la
Cașovia, să-l ajute cu oaste la cererea sa; reprezentantul împ ăratului pe lâng ă domn, care urma
“să poarte griji de trebuin ța oștilor și de hotar ă ce să vor face despre p ăgâni” … “ să n-aibă a
judecarea, neci a darea, nici a luarea, numai Domnul s ă aibă a judecarea și a darea, cu
svatul țărăi”; în sfârșit, pentru solul care “ va ședea lâng ă cistitul împ ărat”, Mihai cerea nu
numai mertic și cheltuial ă, dar și mare cinste .
Se poate, a șadar, că și în cazul acestor tratative, punctu l de vedere al domnului român
a triumfat; singura concesie f ăcută imperialilor – aceea de a accepta titlul de guvernator pe
viață al Transilvaniei – era mai mult formal ă, deoarece, prin introdu cerea unor noi clauze,
voievodul î și păstra atribu țiile unui adev ărat domn, având o larg ă libertate de ac țiune. În acest
sens remarc ăm și faptul c ă Mihai ceruse de moșie Banatul pân ă la Dunăre, precum și șase
cetăți, care pur și simplu încercuiau Transilvania. De altfel, însu și împăratul a fost nevoit s ă
recunoasc ă succesul diploma ției române ști; la 12 septembrie 1600, r ăspunzând favorabil
acestor cereri, Rudolf al II-lea ținea să remarce c ă “ar fi preferat ca Transilvania, care a fost
ocupată în numele Maiest ății Sale, să-i fie pe deplin restituit ă, iar domnul s ă se întoarc ă în
Țara Româneasc ă […], totuși Maiestatea Sa a dispus și a încuviin țat ca cele tratate de
comisari și de dr. Pezzen cu domnul voievod s ă fie aprobate cu bun ăvoință și să se permit ă ca
voievodul s ă guverneze Transilvania… ”.
Reac țiile imediate ale nobilimii maghiare fa ță de înfăptuirile viteazului voievod, puse
în eviden ță, în special, de cercet ările reputatului istoric David Prodan, demonstreaz ă
caracterul românesc al organism ului politic conceput la sfâr șitul veacului al XVI-lea. Este
cunoscut, de asemenea, faptul c ă și cărturarii unguri au lansat o adev ărată campanie de
defăimare a personalit ății sale. Un exemplu tipic este Ștefan Szamoskozy: dac ă la 1593, într-o
lucrare ap ărută la Padova, acesta ar ăta că romanii au l ăsat în vechea Dacie (hodie
Transylvania, Transalpina et Moldavia est , o colonie care s-a tr ansformat în neamul
românesc, a c ărui origine latin ă este atestat ă de limba lor și de faptul c ă ei înșiși se numesc
romani , după unirea lui Mihai Viteazul, atitudi nea umanistului maghiar se schimb ă radical:
românii nu sunt înrudi ți cu romanii, nu mai sunt urma și ai coloniei transplantate de Traian în
Dacia, deoarece Galienus i-a str ămutat pe ace știa în sudul Dun ării, iar românii din nordul
fluviului sunt doar urma șii foștilor daci, care și-au însușit limba latin ă. Constituind un prim
pas spre fundamentarea viitoarei teorii emigra ționiste, noua interpre tare a lui Szamoskozy
avea un scop precis: românii nu au o origine nobil ă și, deci, nu au dreptul s ă formeze un regat.
Exist ă chiar și o replică a maghiarilor din Transilvania la ac țiunea lui Mihai; ocupând
scaunul de la Târgovi ște, la începutul anului 1611, Gabriel Báthory s-a proclamat principe al
Ardealului și al Țării Române ști, timp de dou ă luni prădând sistematic m ănăstirile ortodoxe,
deposedând pe autohtoni, d ăruind propriet ăți din Muntenia nobilimii ungare. Atunci când

34
sultanul i-a cerut s ă se retrag ă în Transilvania, el și-a justificat ac țiunea, într-o epistol ă
adresată unui dreg ător turc: “ Cât prive ște ceea ce a scris m ărita voastr ă domnie, c ă nu
trebuie să urmez pilda acelui tâlhar de Mihai vod ă, dacă prea-puternicul împ ărat (sultanul) a
putut încredin ța unui asemenea tâlhar o provincie atât de m ărită <ca Transilvania> și un
neam ca al nostru, cu atât mai mult <ar fi putut încredin ța> unui principe de stirpe cr ăiască
pe muntenii neputincio și și fără de stăpân, de unde se vede c ă mai mult s-a dat acelui tâlhar
decât, acum, omului de bine. Ci pe Mihai vod ă nu puterea împ ărătească, ci aceea a ungurilor
l-a izgonit din Transilvania, iar r ămășițele lui din Muntenia, du șmane împ ăratului
(sultanului) , nimeni n-a putut s ă le izgoneasc ă până la noi, cum am mers asupra lor ”.
Principele a sintetizat în aceste cuvinte un adev ărat program al nobilimii din care provenea el
însuși: refacerea fostului rega t dacic se poate percepe num ai sub suzeranitatea maghiar ă. Or,
dacă cum s-a putut constata, “Dacia româneasc ă”, a lui Mihai Viteazul era opus ă diverselor
planuri de reconstituire a fostului regat maghiar. F ără îndoială că unele proiecte de
confederare a Munteniei, Transilvaniei și Moldovei, sub st ăpânire str ăină, atestate, în special,
în a doua jum ătate a secolului al XVI-lea, au catalizat leg ăturile dintre aceste trei țări,
conturându-se, treptat, o concep ție politică româneasc ă, care s-a ini țiat în vremea lui Mihai
Viteazul. A șa cum a avut importante consecin țe pentru evolu ția noastră ulterioară, actul de la
1600 a avut și antecedente, el constituind o surpriz ă doar pentru re gatele vecine și pentru
nobilimea maghiar ă. Dacă pentru ace știa Mihai era ortodoxul, sperjurul, tâlharul care
intenționa să curețe Ardealul “ de toată nobilimea și de orice privilegiu ”, pentru românii de
pretutindeni, el era craiul lor. Deși i s-a refuzat titlul de principe , în actele interne viteazul
voievod se intitula “ din mila lui Dumnezeu, domn a toat ă Țara Româneasc ă și al Ardealului
și al Țării Moldovei , pecetea sa din iulie 1600 unind stemele celor trei țări. Planul s ău dacic
este relevat nu numai de invocarea hotarelor etnice, ci și de îndârjirea cu car e a luptat pentru a
întemeia o dinastie pentru toate cele trei țări române ști. Organismul politic al lui Mihai
Viteazul a fost de tranzi ție nu numai din cauza perpetu ării tradiției dinastice și a mentalit ăților
medievale, cum se explic ă de obicei la noi, ci și pentru c ă domnul a încercat s ă menajeze
diplomația austriac ă și maghiar ă. Elementul ambiție nu putea s ă lipsească însă unei asemenea
personalit ăți, dar trebuie s ă arătăm că este vorba de o ambiție româneasc ă care contravenea
intereselor marilor puteri. A șadar, problema istoriilor paralele , care prolifereaz ă în zilele
noastre, este o fals ă problemă, adevărata istorie a acestei epoci neputând fi decât unică și
măreață.

35

V. DE LA UNIREA LUI MIHAI VITEAZUL
LA INSTAURAREA REGIMULUI FANARIOT

Moartea tragic ă a lui Mihai Viteazul a fost urmat ă de un adev ărat asediu al marilor
puteri asupra Țărilor Române: în timp ce Pol onia îi sprijinea pe Movile ști, prin intermediul
cărora dorea s ă-și impună influența în Moldova și Țara Româneasc ă, otomanii, care continuau
războiul cu Liga cre ștină (terminat cu pacea din anul 1606), încercau s ă instaleze în
voievodatul sud-carpatic pe propriul lor candida t, Radu Mihnea. La rândul lui, Imperiul
Habsburgic, aflat în impact direct cu turcii, f ăcea mari eforturi în vederea men ținerii sub
control a spa țiului românesc. În primul deceniu al v eacului al XVII-lea, Casa de Habsburgic, a
reușit să-și impună în aceast ă regiune programul politic mai ales prin Radu Șerban (1602-
1611), un demn urma ș al lui Mihai Viteazul.
Începând cu anul 1611, când în cele dou ă țări române ști extracarpatice urcau pe tron
Radu Mihnea (în Țara Româneasc ă) și Ștefan Tom șa al II-lea (în Moldova), balan ța de forțe a
înclinat vizibil în favoarea Por ții otomane. Treptat, suzeranitatea turceasc ă s-a instalat asupra
întregului spa țiu românesc: astfel chiar puternicul și abilul principe al Transilvaniei, Gabriel
Bethlen (1613-1629) a fost instaura t cu sprijinul sultanului, men
ținând strânse rela ții cu
protectorii s ăi musulmani pe tot timpul vie ții. Nutrind proiecte ambi ționase – tronul de rege al
Ungariei reîntregite – acest prin cipe a participat activ la R ăzboiul de 30 de ani (1618-1648),
reușind să facă din Transilvania o țară cu un poten țial militar și economic recunoscut în
Europa acelei perioade. De altfel, în timpul s ău, prin tratatele înch eiate cu celelalte dou ă țări
românești, s-a încercat constituirea une i “Dacii protestante”, care urma s ă aibă ca suport
ideologic calvinismul. Dac ă acest proiect nu a putut fi finalizat, în schimb, trebuie subliniat ă
recunoașterea stăpânirii transilv ănene asupra celor șapte comitate din Partium, și strânsele
relații moldo-muntene în cadrul uniunilor dinastice tot mai frecvente atestate dup ă dispariția
lui Mihai Viteazul (Ieremia și Simion Movil ă; Radu Mihnea și Alexandru Coconul).
Pe de alt ă parte, cu dec ăderea, sub multiple aspecte, a regatului polon a fost afectat
aparentul echilibru de for țe din zon ă, reflectat mai ales prin eliminarea Movile știlor de pe
tronul Țării Moldovei.
În acest context interna țional, se constat ă, mai ales în teritoriul extracarpatic, o masiv ă
penetrație a elementelor greco-levantine. Ocupând marea majoritate a dreg ătorilor și
monopolizând aproape întreaga via ță comercial ă, acestea și-au atras adversitatea “boierilor de
țară” care au reu șit, uneori, prin lupt ă, să înlăture pe unii dintre domnii greciza ți: la 1617,
paharnicul Lupu Mehedin țeanu, aflat în fruntea unei astfel de mi șcări, l-a alungat pe
voievodul Țării Române ști, Alexandru Ilia ș, iar peste câ țiva ani, la 1633, acela și domn, care
descindea, totu și, din vechea familie a Mu șatinilor, a fost izgonit di n Moldova în urma unei
acțiuni asem ănătoare.
Pe lâng ă confruntările violente cu elemente le alogene, îndeosebi grece ști, pământenii
– boierii, marii prela ți, mazilii, slujitorii etc. – discutând pe seama “obiceiurilor rele ce au fost
adaos de oamenii str ăini în țeară”, au reușit să impună unor domni greciza ți nu numai vechile
libertăți fiscale și judecătorești, dar și expulzarea grecilor care nu “tr ăgeau cu țara”. Așa s-a
întâmplat la 15 iulie 163 1, când domnului Leon Tom șa i s-a impus de c ătre boierii autohtoni
semnarea unui astfel de de hrisov, considerat o adev ărată “cartă de libertăți”. Născut dintr-o
mișcare cu o larg ă bază populară, nici acest act nu a fost respectat de institu ția suprem ă,
domnia, lupta fiind continuat ă de “partida” boiereasc ă din jurul viitorului domn Matei
Basarab.

36
Matei Basarab, Vasile Lupu, Gheorghe Rákóczi I. Începând cu deceniul al IV-lea al
acestui veac, se constat ă o anumit ă stabilitate politic ă, datorată unui context interna țional
relativ favorabil, cât și personalit ăților care au ocupat tronurile celor trei țări române ști. Dacă
Gheorghe Rákócki (1630-1648) a fost alesul dietei, iar Matei Basarab al boierilor de țară aflați
în conflict cu pretendentul sprijinit de turc i, Vasile Lupu (1634-1653) a fost numit domn de
Poartă fără consultarea marii boierimii moldovene. Ceea ce caracterizeaz ă însă aceste
îndelungate domnii este înfloritoarea via ță economic ă și mai ales cultural-artistic ă.
Originar din Epir, Vasile Lupu a știut să foloseasc ă în interesul s ău mișcarea
antigreceasc ă din anul 1633, netezându- și cu abilitate drumul spre domnie, mai ales prin
sprijinul acordat de boierii moldoveni. Spre deos ebire de Matei Basarab, el a purces imediat la
îndepărtarea din sfatul domnesc a dreg ătorilor români, care au fost înlocui ți cu pritenii s ăi
greci, astfel c ă, la sfârșitul domniei, în divanul s ău se mai g ăseau câțiva moldoveni.
Consecvent politicii sale de alian ță cu Transilvania, “cinstitul și măritul voievod
Matei” cum îl numea Gheorghe Rákócki I, a înch eiat un tratat cu principele, care a fost
reînnoit în repetate rânduri (1635, 1638, 1640, 1647). Sprijinirea de c ătre cei doi a
pretendentului Ioan Movil ă, pentru care ei trimiser ă oști până la hotarele Moldovei, îl
determină pe Vasile Lupu s ă acționeze mai hot ărât împotriva lui Matei Basarab, al c ărui tron
reușise să-l cumpere pentru fiul s ău Ioan. De și turcii erau interesa ți în menținerea tensiunii în
raporturile moldo-muntene – “erau bucuro și că se sfădesc aceste țări între sine” (Miron
Costin) – totu și, în anul 1637, sultanul a interzis campania militar ă pregătită de Vasile Lupu.
Prin încheierea tratatului cu Gheorghe Rákóczi , la 29 septembrie 1638, la Alba Iulia, domnul
moldovean izbute ște să neutralizeze alian ța lui Matei Basarab cu principele Transilvaniei,
pregătind un nou atac asupra Țării Române ști. Printr-o manevr ă abil executat ă fostul oștean al
lui Mihai Viteazul a reu șit să-l înfrâng ă pe Vasile Lupu în b ătălia ce s-a dat între Ojogeni și
Nănișori, la vărsarea Prahovei în Ialomi ța. Voievodul moldovean a reu șit să se salveze în
raiaua Br ăila, astfel c ă titlul de “domn al Moldovei și Țării Române ști” pe care și-l însușise
deja nu a mai avut nici o valoare practic ă.
Rămas credincios turcilor, c ărora le mediase pacea cu ru șii (1642), Vasile Lupu s-a
împăcat cu Matei Basarab (1644), f ără mijlocirea principelui Transilvaniei, care, în acela și an,
se angajase în R ăzboiul de 30 de ani împotriva imperialilor. În aceea și vreme, ambi țiosul
voievod moldovean, c ăsătorindu-și fiica mai mare cu Ianus Radziwill, hatmanul Lituaniei,
aderă la liga antiotoman ă inițiată de regele polon Vladislav al IV-lea, al ături de care se mai
aflau habsburgii și venețienii. Aceast ă alianță nu a dat roade, deoarece seimul nu a votat
credite pentru armat ă, iar în 1648, au murit atât ini țiatorul ligii, cât și principele Transilvaniei.
Mai mult, tot din acest an începe lu pta de eliberare a Ucrainei condus ă de hatmanul Bogdan
Hmielnițki, eveniment care a influen țat situația politică din sud-estul Europei.
La începutul acestui r ăzboi, Vasile Lupu a adoptat o atitudine ostil ă față de cazaci,
preferând colaborarea cu Polonia. Deoarece t ătarii, aliații lui Hmielni țki, au fost ataca ți de
moldoveni atunci când se întorceau din expedi ție, în septembrie 1650, jefuiesc cumplit țara.
Dacă Suceava s-a r ăscumpărat, în schimb, la Ia și, “curtea cea domneasc ă, casăle boierilor și
tot orașul într-o mic ă (minută – n.ns.) de ceas cenu șă au stătut” (Miron Costin).
Dup ă înfrângerea polonilor de c ătre cazaci în lupta de la Batogh (1652) se constat ă o
apropiere a Țării Moldovei de Ucraina, care a fost pecetluit ă prin căsătoria Ruxandrei, a doua
fiică a lui Vasile Lupu, cu Timu ș, fiul lui Bogdan Hmielni țki.
Pentru a contracara aceastr ă alianță, dar și presiunea otoman ă d e l a D u n ăre, Matei
Basarab a continuat s ă întrețină relații de colaborare cu principele Gheorghe Rákóczi al II-lea
(1648-1660), cu care a reînnoit vechile tratate (1650).
Între timp, opozi ția boiereasc ă internă, nemulțumită față de domn și colaboratorii s ăi
greci, a reu șit și cu sprijin extern s ă alunge de la tronul Moldovei pe Vasile Lupu, instalându-l
pe marele logof ăt Gheorghe Ștefan. Întors cu ajutor c ăzăcesc, fostul domn atac ă iarăși Țara

37
Româneasc ă, dar a fost înfrânt de Matei Basarab în lupta de la Finta (mai 1653). Beneficiind
de același ajutor muntean și ardelean, Gheorghe Ștefan a recuperat tro nul, iar Vasile Lupu,
acest “om cu hire înalt ă și împărătească, mai mult decât domneasc ă” (Miron Costin) a p ărăsit
pentru totdeauna țara, sfârșindu-și zilele pe malurile Bosforului.
La 9 aprilie 1654, a murit și Matei Basarab, pe care, acela și cărturar moldovean,
Miron Costin, în considera domn “nemândru, blându, direptu, om de țară, așa neînfrântu și
nespăimat, cât po ți să-l asemeni cu mari o șteni ai lumii”.
De și această perioadă poartă amprenta conflictelor moldo-muntene, ea a fost, sub
multiple aspecte, una din cele mai prospere din istoria Țărilor Române. Op țiunile diferite din
politica extern ă dictate, în primul rând, de grup ările boiere ști pe care se sprijineau cei doi
domni au iscat aceste neîn țelegeri. Trebuie observat, îns ă, că luptele urm ăreau înfăptuirea unei
uniuni dinastice, și ele constituie un fenomen obi șnuit în epoca medieval ă. În acest sens,
menționăm doar numeroasele r ăzboaie purtate între ora șele italiene sau unificarea prin for ță a
cnezatelor ruse ști în jurul Moscovei, considerat ă de istoricii sovietici ca un act progresist. La
aceasta se adaug ă și atitudinea principilor ar deleni care pentru a ob ține o pozi ție dominant ă în
cadrul alian ței tripartite au promovat o politic ă externă foarte sinuoas ă.

38

VI. ȚĂRILE ROMÂNE ÎN A DOUA JUM ĂTATE A SECOLULUI AL
XVII-LEA ȘI LA ÎNCEPUTUL SECO LULUI AL XVIII-LEA

Deși pacea westfalic ă (1648) a prev ăzut aplicarea în practic ă a principiului
echilibrului, cum era și firesc, nu s-a ajuns la elim inarea politicii expansioniste și a tendințelor
de hegemonie ale marilor put eri. Astfel, în centrul și sud-estul Europei, lupta pentru
supremație dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic intr ă acum într-o faz ă decisivă.
Revigorarea puterii militare otomane sub fa milia de viziri Köprölü (1656-1676) a avut
consecințe mai ales asupra spa țiului românesc: în anii 1659-1660, au c ăzut Lugojul,
Caransebe șul și Oradea. De asemenea, pe fondul dec ăderii Poloniei, ca ur mare a înfrângerilor
suferite în r ăzboaiele purtate cu cazacii și Rusia, otomanii î și vor extinde st ăpânirea asupra
Podoliei și a unei p ărți din Ucraina (1672). Cealalt ă parte, aflat ă pe malul stâng al Nistrului, a
trecut sub controlul rusesc, care, înc ă din acești ani, își orienteaz ă politica extern ă spre Europa
de sud-est. Toate aceste schimb ări care aveau loc în imediata apropiere a Țărilor Române au avut
importante urm ări și pentru stabilitatea politic ă internă. După moartea lui Matei Basarab un
rol important în cadrul geopolitic românesc i-a revenit principelui Transilvaniei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea, care a reluat alian țele politice și militare cu Țara Româneasc ă, unde domnea
Constantin Șerban și cu Moldova lui Gheorghe Ștefan (1653-1658).
Pe de alt ă parte, dorind s ă se implice tot mai mult în aceast ă zonă, Rusia face presiuni
asupra celor trei principi în vederea încheierii unei alian țe antiotomane. În urma unor tratative,
la 7 mai 1656, se semna la Moscova un pact s ecret moldo-rus prin care domnul Gheorghe
Ștefan, arătând că este “înconjurat și închis din toate p ărțile de păgâni”, cerea ajutor în lupta
împotriva acestora, dar cu condi ția ca “rânduielile noastre și ale țării noastre s ă nu se strice”,
pentru că nici chiar turcii “n-au stri cat cu nimic cinstea domniei și rânduiala țării”; nu uita s ă
ceară “să fie iarăși în hotarul țării noastre și în stăpânirea noastr ă precum au fost dintru
început la domnii vechi” fostele cet ăți moldovene ști transformate în raiale. De și conținea și
ideea unei cruciade antiotomane, acest act nu a avut nici o valoare practic ă, el deschizând mai
degrabă calea unei adev ărate ofensive ruse ști spre Pensinsula Balcanic ă.
Urm ărind ambi ții personale – tronul de rege al Poloniei, dar și întărirea frontului
antiotoman – principele Transilvaniei, ajutat de oastea domnilor Moldoveni și Țării
Românești, atacă acest regat. P ărăsit de armatele suedeze și cazace, el sufer ă o înfrângere
dezastruoas ă, care se soldeaz ă cu înlocuirea celor trei cârm uitori cu Mihnea al III-lea ( Țara
Româneasc ă), Gheorghe Ghica (Moldova) și Acațiu Barcsai (Transilvania).
Alian ța Țărilor Române s-a închegat îns ă din nou în lupta antiotoman ă declanșată de
voievodul muntean. Încheind un tr atat secret cu Gheorghe Rákóczi al II-lea (1659) și
bizuindu-se și pe sprijinul domnului Moldovei, Constantin Șerban, care ocupase temporar
tronul, declan șează războiul cu turcii, atacâ nd raialele de la Dun ăre. După ce a obținut câteva
victorii (la Fr ățești și Călugăreni), a fost nevoit s ă se retrag ă în Transilvania. Oastea turco-
tătară a jefuit atunci cumplit Muntenia , atacând, apoi, pe aliatul s ău, Gheorghe Rákóczi al II-
lea, pe care l-a înfrânt în b ătălia de la Flore ști (1660). Lupta a fost continuat ă de fostul domn
muntean Constantin Șerban și de noul principe al Tr ansilvaniei Ioan Kemeny, îns ă, fără sorți
de izbând ă. Aceasta s-a datorat lipsei unui ajutor eficient din partea țărilror creștine; în timp
ce Habsburgii au dus o politic ă de expectativ ă, Rusia, implicat ă în războiul nordic, era dispus ă
să atace Poarta cu condi ția “ca ceea ce va cuceri s ă păstreze pentru sine”. Pe bun ă dreptate,
secretarul ambasadei engl eze la Istanbul aprecia c ă în acest r ăzboi Țările Române au f ăcut atât
“cât omene ște se putea a ștepta într-o lupt ă atât de inegal ă”.

39
Instaurarea domina ției habsburgice în Transilvania . Luptele purtate în ace ști ani pe
teritoriul Transilvaniei s-au soldat nu numai cu transformarea Oradei în pa șalâc (1660), dar și
cu impunerea de c ătre sultan ca principe al lui Mihail Apafi (1662-1690). Preocupat mai mult
de vânătoare și de problemele religioase, el a l ăsat țara pe seama cancelarului și a marii
nobilimi, care și-au întărit puterea politic ă și economic ă. În urma p ăcii turco-austriece din
anul 1664, unde și austriecii l-au recunoscut ca principe , Transilvania a beneficiat, timp de
aproximativ un deceniu, de o relativ ă liniște. Aceasta și pentru c ă, în acești ani, turcii au fost
implicați în războaiele purtate în zona din nordul M ării Negre, închei ate în 1681, prin
instaurarea suzeranit ății sultanului în Ucraina occidental ă, în fruntea c ăreia a fost numit ca
mare hatman domnul Moldovei, Gheorghe Duca. Nu întâmpl ător, în anul urm ător, otomanii
au reluat ofensiva pe linia Dun ării, proclamând ca rege al Ungariei pe Emerich Thököly.
Obținând neutralitatea Fran ței și sprijinul Poloniei (apr ilie 1683), Austria a reu șit să de
spresoare Viena (13 iulie-13 septembrie 1683). Printr-o campanie diplomatic ă de mari
proporții, dublat ă de acțiuni militare ofensive, Liga Sfânt ă (Austria, Polonia și Veneția),
constituită sub patronajul papei (1684), urma s ă atragă și Țările Române. Principele
Transilvaniei, con știent de adev ăratele inten ții ale Vienei, care se erija în mo ștenitoare a
fostului regat maghiar, a p ăstrat o atitudine neutr ă. De altfel, și celelalte dou ă țări române ști
au preferat o politic ă de pendulare între turci și habshurgi, într-un cont ext în care Polonia î și
anunța deschis preten țiile asupra întregului spa țiu românesc. Pentru a-l pune pe Sobieski în
fața faptului împlinit, austriecii au intensificat pres iunea diplomatic ă asupra Transilvaniei,
care, soldându-se f ără rezultate concrete, a fost dublat ă de acțiuni militare. În prim ăvara
anului 1686, armata imperial ă pătrunde în Ardeal stabilind garnizoane la Cluj și Deva, iar
după zdrobirea turcilor la Mohács (1687) și ocuparea Belgradului, ardelenii renun ță de
“bunăvoie” la protec ția otoman ă “și sinceri și cu bună credință primesc p ărintească ocrotire a
Majestății Sale”.
Este de remarcat faptul c ă și Dimitrie Cantemir știa că, în 1688, austriecii ceruser ă
“regatul Ungariei, împreun ă cu provinciile ce țin de aceasta, adic ă Slovacia, Croa ția, Bosnia,
Serbia, Bulgaria și Transilvania”, iar Neculce scria c ă “tot opinteau nem ții să fie Dunărea
hotar”. Se încheia, astfel, perioada prot ectoratului otoman în Transilvania și începea aceea a
dominației habsburgice, care a durat pân ă în 1867, când s-a instituit dualismul austro-ungar.
În acest r ăstimp, raporturile dintre provincie și Curtea din Viena au fost reglemenetate de
Diploma leopoldin ă (4 decembrie 1691). În cele 18 articole, actul stabilea principiile dup ă
care urma s ă fie guvernat ă Transilvania: respectarea celor patru religii recepte: catolic ă,
luterană, calvină și unitarian ă; menținerea sistemului politic consacrat cu cele trei na țiuni;
confirmarea privilegiilor și ale vechilor legi – Approbataele, Compilatele și a Tripartitului lui
Werböczi ; menținerea dietei, a organelor administrative ș
i judecătorești ale țării; numirea în
funcții numai a ungurilor, sa șilor și secuilor, comandantul armatei urmând a fi un austriac.
Treptat, st ăpânirea austriac ă a reușit să pună mâna pe puterea militar ă, finanțe și
politica extern ă, limitând mult autonomia prev ăzută în această constituție a Transilvaniei.
Războaiele dintre Lig ă și Imperiul Otoman au continuat îns ă, fiind întrerupte de unele
scurte tratative. Dup ă strălucita victorie a alia ților la Zenta (1697), balan ța a înclinat vizibil în
favoarea cre știnilor, care, la Karlowitz (26 ianuarie 1699), au impus pentru prima dat ă o pace
Sublimei Por ți, ce a marcat “proclamarea decaden ței Imperiului Otoman”, provocând a șa-
numita “problem ă orientală”. Faptul c ă Rusia a refuzat s ă parafeze acest pact, iar Polonia a
revendicat cu insisten ță cel puțin suzeranitatea asupr a Moldovei demonstreaz ă că Țările
Române constituiau principala “zestre” pe care “omul bolnav” urma s ă o ofere rivalilor s ăi.
Din nefericire, istoria a confirmat aceast ă aserțiune. Slăbiciunea dovedit ă de vechea pav ăză a
românilor în fa ța politicii anexioniste a Rusiei și Austriei a determinat pe factorii diriguitori

40
de la Bucure ști și Iași să dea dovad ă de o mai mare pruden ță și abilitate diplomatic ă în
relațiile dintre lumea cre ștină și Poarta otoman ă.
Țara Româneasc ă. După moartea lui Mihnea al III-lea, întreaga via ță politică din țară
se desfășoară sub pecetea luptel or purtate între dou ă “partide” boiere ști; cea a Cantacuzinilor
și a Bălenilor. Dac ă prima grupare avea ca nucl eu vechea familie greceasc ă a Cantacuzinilor,
care și în deceniile anterioare încercase s ă dea viață “planului bizantin”, ce presupunea o lupt ă
deschisă cu lumea musulman ă, cea de a doua era constituit ă din boierii autohtoni, mai pu țin
bogați și influenți, care, pentru a face fa ță puternicilor lor adversari, au fost nevoi ți să
colaboreze cu musulmanii.
Consider ăm însă că ambele fac țiuni boiere ști nu pot fi acuzate de tr ădare, opțiunile lor
politice fiind explicabile în contextul intern și internațional al acestei perioade. Pe de alt ă
parte, nu putem s ă nu relevăm faptul c ă aceste lupte interne, stimulate de interven ții externe,
au dus la o mare instabilitate politic ă, astfel că media unei domnii nu atinge acum nici șase
ani. S-a afirmat chiar c ă, după 1659, când a avut loc ultima ac țiune antiotoman ă de
amploare a Țărilor Române, se instaureaz ă o adevărată ordine politic ă fanariotă reprezentat ă
de puternica familie a Cantacuzinilor. De altfel, început ă în timpul domniei lui Grigore Ghica
(1660-1664), prin uciderea celui mai bogat și puternic boier, postelnicul Constantin
Cantacuzino (1664), lupt ele dintre cele dou ă grupări boierești au dus la dese schimb ări, pe
tronul țării (Radu Leon I – 1664-1669, Antonie Vod ă din Pope ști – 1669-1672, Grigore Ghica
– 1672-1673 și Gheorghe Duca – 1673-1678), luând sfâr șit cu numirea ca domn al Munteniei
a lui Ș
erban Cantacuzino, al doilea fiu al r ăposatului dreg ător. “Letopise țul Cantacuzinesc”,
care nareaz ă evenimentele legate de nunta fiic ei domnului cu feciorul lui Iva șco Băleanu,
menționează că a fost “veselie mare, cu soli mari de la Ardeal și de la Moldova și cu toată
boierimea Țării Române ști, cât s-au mirat și mari și mici de acest lucru de au f ăcut Șerban
vodă”.
Șerban Cantacuzino (1678-1688). Deceniul în care pe tronul Țării Române ști a domnit
Șerban Cantacuzino s-a aflat sub influen ța importantelor muta ții politice survenite în sud-estul
Europei. Imperiul Ha bsburgic, care încerca s ă profite de sl ăbiciunea otomanilor, considera c ă
numai stăpânirea Țărilor Române, și în primul rând a Munteniei, i- ar deschide larg drumul, pe
linia Dun ării, spre Constantinopol. La rândul ei, Polonia, ren ăscută sub conducerea tân ărului
rege Ioan Sobieski (1674-1696), a revendicat suzeranitatea asupra spa țiului românesc, în timp
ce Rusia a început s ă se implice vizibil în via ța popoarelor ortodoxe din aceast ă parte a
Europei. Făcând parte din puternica familie a Cantacuzinilor, cunoscut ă ca adversar
ă convinsă a
turcilor, voievodul “de o statur ă uriașă, cu ochii mari și vocea de tigru”, a intuit, înc ă din
primii ani de domnie, necesitatea men ținerii unui anumit echilibru diplomatic între interesele
atât de divergente ale marilor puteri. Atitudinea sa antiotoman ă a fost pus ă în eviden țăa însă o
dată cu asediul Vienei (1683), unde a colaborat cu ceilal ți principi cre știni la zădărnicirea
planurilor marelui vizir Kara-Mustafa. Și după această înfrângere a otomanilor, domnul
muntean a manifestat pruden ță în relațiile sale cu Habsburgii, evitând s ă se angajeze deschis
de partea cre știnilor și să transforme țara într-un adev ărat teatru de r ăzboi. Mai mult, dup ă
succesele austriecilor din Ungaria, Șerban vod ă a încercat s ă contrabalanse ze politica agresiv ă
a Vienei, purtând intense tratative cu Transilvania, Polonia și chiar cu Rusia. Abia dup ă
cucerirea Belgradului (1688), domnul încearc ă să se pună sub protec ția împăratului, dar cu
respectarea urm ătoarelor condi ții: independen ța țării, domnia ereditar ă atât în Muntenia, cât și
în Moldova, libertatea religioas ă, respectarea vechilor obiceiuri și restituirea raialelor.
Neacceptând aceste propuneri, austriecii trec la presiuni militare, fapt care îl determin ă pe
domn să trimită o nouă solie la Viena pentru ca țara “să nu cază la vreo nevoie sau la vreo
robie, au de c ătre turci, au de c ătre nemți”.

41
Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Dup ă moartea suprinz ătoare a lui Șerban Vod ă,
marea boierime, în frunte cu Cantacuzinii, pe ntru a preîntâmpina numirea unui pretendent
ocrotit de Poart ă, a impus imediat la tronul Țării Române ști pe logof ătul Constantin
Brâncoveanu, nepotul de sor ă al fostului domn. Prin aceasta, puternica familie muntean ă a
încercat s ă-și mențină influența în viața politică a țării. Deși unele state eur opene, cum ar fi
Franța și Austria, s-au opus numirii sale pe tron ul Basarabilor, emisarii voievodului au reu șit,
în schimbul a 400 de pungi de aur, s ă obțină confirmarea sultanului. F ără îndoială că cel puțin
în prima parte a îndelungatei sale domnii, politica domnului a fost puternic influen țată de cel
mai strălucit reprezentant al Cantacuzinilor m unteni – stolnicul Constantin. Pe de alt ă parte,
nu trebuie minimalizat faptul c ă însuși voievodul, care a ocupat tronul la 34 de ani, dup ă ce
deținuse cele mai importante dreg ătorii ale țării (agă, postelnic, sp ătar și logofăt), avea o
bogată experiență diplomatic ă, atât de necesar ă într-o perioad ă în care soarta micii sale țări nu
mai depindea de rezisten ța militară proprie.
Personalitatea domnului este sesizabil ă încă de la urcarea pe tron, când, rechemând
solia aflat ă în drum spre Viena, i-a dat noi instruc țiuni. Tratatul încheiat îns ă la 30 ianuarie
1689, fiind considerat împov ărător pentru țară, nu a fost aplicat, fapt care a determinat
intervenția militar ă austriacă l a s u d d e C a r p a ți. După ce tătarii alung ă cătanele austriece la
nord de ace ști munți, domnul muntean sprijin ă oastea musulman ă în bătălia purtată la Zărnești
(1690), evitând, astfel, o ocupa ție militară a Țării Române ști. Așa cum remarca marele logof ăt
Radu Greceanu, biograful oficia l al lui Constantin Brâncoveanu, “în tot chipul domnul
muncea și să năvoia ca și pre nem ți fără primejdie din țară să-i scoată, și pre turci și pre tătari
să-i opreasc ă, să nu intre în țară ca să nu calce ei și doar să o pradă și să înrobeasc ă”. Fără a
renunța la protec ția otomanilor, dup ă acest eveniment, domnul și-a îmbun ătățit relațiile cu
austriecii, primind din partea acestora chiar titlul de “principe al Imperiului” (1695).
Dup ă pacea de la Karlowitz, unde austriecii n-au ezitat s ă ceară Dunărea hotar, din
cauza răscoalei populare condus ă de Francesc Rákóczi al II-lea (1705-1711), presiunea
imperială asupra Țării Române ști a fost mai pu țin accentuat ă.
În aceast ă perioadă, Constantin Brâncoveanu a desf ășurat o intens ă activitate
diplomatic ă, solii săi fiind deseori prezen ți în Polonia și mai ales la curtea țarului Petru I, care
reușise să ridice Rusia la rangul de putere european ă. În acela și timp, turcii i-au recunoscut
domnia pe via ță și au numit pe tronul Țării Moldovei pe ginerele s ău, Constantin Duca (1693-
1695; 1700-1703). “Prin țul aurului”, cum îl numeau otomanii din cauza marilor lui bog ății,
ajunsese la apogeul puterii sale, reu șind să anihilieze toate pârile adresate Constantinopolului
de adversarii s ăi, între care cei mai înver șunați s-au dovedit a fi Cantacuzinii.
Înfrângerea suedezilor la Poltava (1709) a dat noi speran țe popoarelor cre știne aflate
sub domina ția otoman ă, între care se aflau și Principatele Române. De și a purtat îndelungate
tratative cu Rusia, demonstrând c ă este un om politic de profunzime, cânt ărind lucid șansele,
grijuliu fa ță de soarta sa și a țării, Constantin Brâncoveanu a evitat s ă încheie un pact formal
cu țarul. Controlul exercitat de armata otoman ă asupra Țării Române ști și slaba preg ătire a
campaniei de c ătre Rusia nu i-au dat posibilitatea voievodului s ă intervină decisiv în lupt ă,
cum și-ar fi dorit. Adev ăratele sale aspira ții politice pot fi “descifrate” fie și prin gestul de a
trimite, în preajma b ătăliei de la St ănilești, subven ții lui Dimitrie Cantemir, considerat pân ă
atunci unul din cei mai înver șunați dușmani ai s ăi. De altfel, sfâr șitul tragic al s ău și al
familiei sale (15 august 1714), unic, în felul lui, în istoria noastr ă, demonstreaz ă că cei trădați
nu au fost cre știnii, ci turcii. Aceea și soartă avea să o aibă și succesorul s ău în scaun, Șerban
Cantacuzino (1714-1716), dup ă care otomanii au instaurat și în Țara Româneasc ă regimul
turco-fanariot. Țara Moldovei . Desfășurată în condițiile marilor confrunt ări care aveau loc în zon ă
, și
istoria politic ă a Țării Moldovei a fost deosebit de zdruncinat ă. Ascensiunea Rusiei, mai ales
după subordonare zaporojenilor (1654) și după războaiele turco-polone, a modificat balan ța

42
de forțe din aceast ă parte a Europei, cu repercursiuni importante mai ales asupra situa ției
politice a teritoriului est-carpatic. Factorii de decizie din Moldova au urm ărit cu justificate emo ții mutațiile care se
succedau într-un ritm rapid în preajam hotarelor lor. Existen ța unor grup ări boierești cu
orientări politice diferite a dimi nuat capacitatea de rezisten ță a țării, favorizând și o anumit ă
instabilitate a domniilor. Remarc ăm în acest sens faptul c ă de la Gheorghe Ștefan și până la
Dimitrie Cantemir, deci în jum ătate de veac, s-au succedat pe tronul țării 25 de domni. În timp
ce Rusete știi militau pentru men ținerea unei colabor ări cu Poarta otoman ă, Costine știi își
puneau mari speran țe în Polonia, care a cunoscut, sub regele Sobieski, o anumit ă ascensiune
politico-militar ă. Astfel, dac ă după luarea Cameni ței eruditul c ărturar Miron Costin ar fi
declarat marelui vizir c ă “suntem noi, moldovenii, bucuro și să se lățească în toate p ărțile cât
mai mult (Imperiul Otoman – n.ns.), iar peste țara noastr ă nu ne pare bine s ă se lățească”, în
anii asediului Vienei, acela și influent dreg ător îl sfătuia pe domnul Gheorghe Duca: “S ă nu
dăm locul, c ă pământul acesta este fr ământat cu sângele mo șilor și strămoșilor noștri!”. Din
nefericire, ca și în cazul postelnicului Constantin Cantacuzino, ca urmare a intrigilor țesute de
“partida” advers ă, peste câ țiva ani, în 1691, a fost ucis atât acest mare istoric și patriot, cât și
fratele său Velicico Costin.
Ca urmare a numeroaselor conflicte militare, Moldova a fost transformat ă într-un
adevărat teatru de r ăzboi. Mai ales în preajma b ătăliei de la Hotin (1673 ), domnul acestei țări,
Ștefan Petriceicu, al ături de cel muntean, Grigore Ghica, au încercat o alian ță militară cu
Polonia prin care spreau ca s ă-i alunge pe turc i dincolo de Dun ăre. După încheierea p ăcii însă,
sub domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693), nordul țării, cu principalele cet ăți a fost
ocupat de o știle poloneze, care f ăceau dese incursiuni de prad ă. Urmărind extinderea
stăpânirii asupra întregii Moldove, re gele Sobieski a întreprins dou ă expediții cu rezultate
neconcludente. Pentru a contracara pericolul polonez, Cons tantin Cantemir a încheiat, la 15 februarie
1690, un tratat secret cu austri ecii prin care se prevedea c ă țara se va ridica împotriva turcilor,
când oastea imperial ă va ajunge la Br ăila. După moartea acestuia, a urmat la tron ginerele lui
Brâncoveanu, Constantin Duca, care, a șa cum scrie Ion Neculce, “era numai cu numeli domn,
că-l stăpânie muntenii”. Nu a domnit îns ă decât doi ani, deoarece, aflând c ă a încheiat un
tratat cu Habsburgii (1694), turcii l-au mazilit. De altfel, și în primul deceniu al veacului urm ător, nici unul din domni nu au reu șit să
stea pe tron mai mult de doi-trei ani: C.Duca (1700-1703), Mihai Racovi ță (1703-1705),
Antioh Cantemir (1705-1707), Mihai Racovi ță (1707-1709), Nicolae Mavrocordat (1709-
1710). Cauza trebuie c ăutată atât în continuarea luptei dintre cele dou ă partide boiere ști (o
cronică scrie despre cel mai influent boier al vremii, Iordache Ruset: “De cuno ștea pe vreun
domn că nu-i umbla în toate pe voia și plăcerea lui, cerea mijloace de se mazileau domnii
aceia, de alegea pre al ții să-i intre în voia lui”), cât și datorită tendinței de apropiere de Rusia a
celor mai mul ț
i principi. Prin aducer ea lui Dimitrie Cantemir (noiembrie 1710), un tân ăr
crescut și educat în mediul consta ntinopolitan, Poarta credea c ă va bloca ascensiunea
Moscovei spre sud și vest. Orientarea c ătre o alian ță cu Rusia, care ie șise victorioas ă în
recentele lupte purtate în cadrul “r ăzboiului nordic” și înfrângerea turcilor în luptele duse cu
austriecii au produs o puternic ă impresie în rândurile f actorilor diriguitori din Țara Moldovei.
Adversar convins al regimului ot oman, Dimitrie Cantemir a îndep ărtat de la putere pe
adepții Ruseteștilor, ridicând în demnit ăți câțiva boieri mai tineri care au fost implica ții în cele
mai importante probleme de politic ă internă și externă. Reluând leg ăturile sale cu diploma ții
țarului, care începuser ă încă din vremea când se afla la Cons tantinopol, principele Moldovei a
pregătit încheierea unei alian țe cu Rusia, care presupunea implicarea țării în războiul
antiotoman. Rezultatul acestor tratative a fost încheierea la 13 aprilie 1711, în localitatea
Luck, a unui pact. Elaborat sub forma unei diplome pe care țarul ar fi acordat-o domnului

43
Moldovei, documentul a fost în re alitate redactat în limba latin ă de către Dimitrie Cantemir și
doar confirmat cu toate punc tele sale de Petru I. Acestea prevedeau luarea țării cu toți
locuitorii ei “sub ap ărarea Maiest ății Sale imperiale”; anun țarea public ă a tratatului cu intrarea
oștirii rusești în Moldova; domnie ereditar ă în familia Cantemire știlor, căreia i se recuno ștea
“toată puterea statului”; p ăstrarea vechilor drepturi și obiceiuri; precum și compensa țiile pe
care urma s ă le dobândeasc ă domnul în cazul în care ar fi silit s ă părăsească țara. Unul din
articolele înscrise în tratat de factorii de decizie ai Țării Moldovei, dar care a c ăpătat o valoare
juridică internațională prin confirmarea sa de c ătre țar, este cel de la num ărul II: “ Pământurile
principatului Moldovei, dup ă vechea hot ărnicie moldoveneasc ă asupra c ăror domnul va avea
drept de st ăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameni ța, Bender, cu tot ținutul
Buceagului, Dun ărea, grani țele Țării Muntene ști și ale Transilvaniei și marginile Poloniei,
după delimitările făcute cu acele țări” (subl.ns.).
De și Moscova nu avea hotar comun cu Moldova, factorii de decizie ai acestei țări au
fost pruden ți și chiar vizionari, cerând recunoa șterea drepturilor istorice asupra p ământurilor
strămoșești. Astfel, ar fi re vendicat doar recupe rarea raialelor, a șa cum s-a stipulat în tratatul
din anul 1656. Anun țând divanul în leg ătură cu intrarea ru șilor în țară, “toți boierii, audzind, s-au
bucurat […], numai Iordachi Ruset vornicul au dzis atunce” <<Te-ai cam gr ăbit, măriia-ta, cu
chiematul moscalilor. S ă fii mai îng ăduit, măriia-ta, pân’li s-ar fi v ădzut puterea cum le-a
merge>>”. De și exprimă punctul de vedere al “partidei” pro-otomane, evenimentele au
confirmat aser țiunea acestui influent boier; aflat ă în inferioritate numeric ă, slab aprovizionat ă
cu alimente
și apă, oastea cre ștină a fost încercuit ă la Stănilești (18-22 iulie 1711) și silită să
încheie o pace prin care țarul se obliga s ă se retrag ă din Moldova, s ă cedeze turcilor cetatea
Azov și să nu se amestece în treburile Poloniei. Nevoit s ă părăsească pentru totdeauna țara,
Cantemir a plecat în Rusia, unde a desf ășurat o bogat ă activitate politic ă și culturală.
Judecat ă și calificat ă în cele mai diverse chipuri – de la un act progresist la o adev ărată
catastrofă diplomatic ă -, acțiunea domnului Mol dovei trebuie cercetat ă, sine ira et studio ,
avându-se în vedere starea de spirit și condițiile geopolitice al e perioadei. S ă nu uităm că în
proclamația domnului c ătre țară se arată că în timp ce “p ăgânul cel necredincios și călcător de
jurământ […] a f ăcut atâtea n ăvăliri silnice asupra Moldovei, a d ărâmat cetăți și întărituri, pe
altele le-a luat în st ăpânire, cu Tighina, Chilia, Cetatea Alb ă, Galații, Renii, Soroca, Ismailul,
cu alte locuri lâng ă Dunăre, și tot ținutul Bugeacului, și el însuși sub cuvinte închipuite a
îngăduit adesea t ătarilor să prade toat ă Țara Moldovei, a luat în aspr ă robie pe locuitorii ei”, în
schimb, “ țarul a toat ă Rusia, luându- și nebiruitele arme, cu amintirea Sfintei Cruci s-a
împotrivit puterii celei tir ănești, spre dezrobirea neamurilor cre știne din șerbia păgânilor”.
Dacă avem în vedere c ă însuși Petru I în manifestul s ău arăta că “noi, în acest r ăzboi, nici
afirmarea puterii și întindere a posesiunilor noastre nu dorim […], ci pentru eliberarea sfintei
biserici și a popoarelor cre știne vrem s ă luptăm, vom reu și, credem, s ă înțelegem adev ărata
stare de spirit a acestor vremuri dominate de mesianismul Rusiei țariste.
Judecat ă însă prin consecin țe, înfrângerea de la St ănilești marcheaz ă unul din cele mai
grave momente în evolu ția istorică a Țării Moldovei: instaurarea a șa-zisului regim turco-
fanariot (1711). Instaurarea regimului tu rco-fanariot în Moldova și Țara Româneasc ă. Plecând de la
ideea că domnii care s-au succedat pe tronurile celor dou ă țări române ști până la revolu ția din
1821 erau recruta ți la Constantinopol dintre marii dra gomani, în care Poarta avea încredere și
care, locuind în cartierul Fanar, au purtat numele de fanario ți, o mare parte a istoriografiei
noastre a considerat c ă această perioadă a fost o “parantez ă străină” în istoria na țională.
De și unii istorici au v ăzut în ace ști “stigmatiza ți ai manualelor” doar ni ște “actori
ingraț
i ai unui regim r ău” (N.Iorga), “secolul fanariot” a r ămas, în concep ția marelui public,
ca o perioad ă de regres general. S-a observat îns ă că domni str ăini de țară întâlnim și în veacul

44
precedent, dup ă cum o parte dintre “fanario ți” sunt români sau greci româniza ți. Așadar, nu
etnia principilor trebuie avut ă în vedere, ci administra ția lor și mai ales statutul politico-juridic
al țării. Or, asemenea muta ții se produc abia în secolul al XVIII-lea, când se cristalizeaz ă
treptat o alc ătuire politic ă nouă, numită îndeobște “regim turco-fanariot”. Acesta a constat nu
numai în numirea domnilor de la Poart ă, cât mai ales în limitarea atribu țiilor marii boierimi,
care încuraja tendin țele expansioniste ale puterilor cre știne. De altfel, în func ție de atitudinea
factorilor diriguitori fa ță de Imperiul Otoman, și în așa-zisul veac fanariot pot fi distinse dou ă
perioade, separate de r ăzboiul ruso-turc din anii 1768-1774: dac ă în prima etap ă, în general,
domnii au fost credincio și Porții, după pacea de la Kuciuk-K ainargi (1774) se înmul țesc
cazurile când ace știa își leagă destinul lor politic de lumea cre ștină. De remarcat îns ă faptul că
pe lângă domnii str ăini au fost numi ți și unii români, cum ar fi cei din familiile Racovi ță,
Ghica și Callimachi, dup ă cum nu s-a desfiin țat oficial nici dreptul boierilor de a alege
voievodul.
Deși organizarea intern ă a Țărilor Române era aproximativ aceea și, se constat ă
numeroase ingerin țe ale Por ții care limiteaz ă mult atribu țiile vechilor institu ții. Un declin
serios cunoa ște armata, redus ă la un num ăr restrâns de o șteni care se ocupau cu paza
hotarelor, strângerea d ărilor și cu serviciul de la curtea domneasc ă. De asemenea, turcii au
diminuat mult ini țiativele în politica extern ă, accentuând, astfel, su zeranitatea asupra spa țiului
românesc. De și își păstrează autonomia – la 1792, prin tr-un firman Poarta ar ăta că “Țara
Româneasc ă și Moldova fiind, din trecut pân ă acum, slobode în toate privin țele, prin
separarea în cancelarie și prin interzicerea c ălcării lor cu piciorul, toate d ările lor și arenzile se
află pe seama voievozilor” -, pierde rile teritoriale se succed: de la transformarea Hotinului în
raia (1713) la ocupa rea Bucovinei (1775) și a Moldovei dintre Prut și Nistru (1812).
În caracterizarea regimului inaugurat în Moldova și Țara Româneasc ă la începutul
veacului al XVIII-lea trebuie îns ă avută în vedere și activitatea reformatoare desf ășurată, în
primul rând, de Constantin Mavrocordat, care a încercat s ă modernizeze structurile societ ății
românești. Relevarea caracterului progresist al acestor m ăsuri nu trebuie îns ă să ne ducă la o
idilizare a regimului: intensificarea asupririi otomane și numeroasele r ăzboaie pustiitoare
însoțite de lungi perioade de ocupa ție străină au dus la distrugerea și instrăinarea unor
importante bunuri materiale și spirituale, fapt care a afectat grav ritmul de dezvoltare a
Principatelor Române.

45

VII. CULTURA ÎN EPOCA MEDIEVAL Ă

În epoca istoric ă de care ne ocup ăm aici, anumite comunit ăți românești și-au continuat
existența în limitele unor state puternice, cum au fost Polonia, Ungaria și Imperiul Otoman,
dar apariția și dăruirea unor state române ști de sine st ătătoare la sud și est de Carpa ți a
favorizat nu numai afirma rea lor pe plan politic și militar în spa țiul central-est-european, ci și
pe cel cultural. Filonul vechi de cultur ă tradițională interferat tot mai puternic cu crea țiile altor
comunități europene avea s ă genereze – în pofida unor schimb ări de ritm și chiar a unor
decenii întregi de stagnare – realiz ări valoroase în cele mai variate domenii.
În sectorul arhitecturii laice, domina locuin ța din lemn, situa ție care nu este specific ă
numai pentru teritoriile locuite de români. Casa țărănească, frecvent u șor adâncit ă în pământ,
mai ales în zonele de șes, mai primejduite, se distinge prin armonia propor țiilor și prin
capacitatea de a se adapta la rigorile climei.
Locuința realizat ă din lemn în ora șe, superioar ă din punct de vedere al confortului,
uneori mai spa țioasă, prevăzută cu un sistem de înc ălzire evoluat, a cedat unele pozi ții celeia
din zid – în Țara Româneasc ă și Moldova în favoarea celor domne ști, iar în Transilvania, de
obicei, în favoarea caselor patriciarului sau construc țiilor cu caracter administrativ. Din
vechile case domne ști din vremea lui Mircea cel B ătrân și din cele ridicate de Vlad Țepeș la
Târgoviște au rămas doar pivni țe, porțiuni de ziduri solide și Turnul Chindiei, iar din curtea
veche din Bucure ști, din secolele XV-XVI, doar pivni țele “splendid boltite”. În schimb, în
unele ora șe din Moldova s-a construit un num ăr însemnat de cur ți domnești fortificate,
asociate cu biserici (Suceava, Piatra Neam ț, Hârlău, Iași, Vaslui, Bac ău ș.a.). La Suceava, Ia și
și Hârlău, curțile au fost renovate și extinse și s-a remarcat c ă, în unele cazuri, ele asigurau nu
numai confort, ci și lux.
Arhitectura militar ă s-a bucurat de timpuriu de aten ție în spațiul carpato-danubiano-
pontic. Înc ă înainte de jum ătatea secolului al XIV-lea s-au construit fortifica ții de zid în
Transilvania, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Dup ă întemeierea Țării Române ști și
Moldovei, domnii au depus eforturi considerab ile pentru întocmirea unui sistem defensiv
coerent, incluzând în el cet ății mai vechi (Severin, Emisala, Silistra, Chilia, Cetatea Alb ă ș.a.),
ori ridicând și perfecționând altele noi (Cetatea Dâmbovi ței, Tabla Bu ții, Oratia, Turnu,
Giurgiu, în Țara Româneasc ă, Suceava, Neam ț, Roman, Orhei ș.a. în Moldova), unele
considerate, mult ă vreme, inexpugnabile. Prin ocuparea unor a dintre ele de turci, sistemul
defensiv al celor dou ă țări a slăbit în mod considerabil.
În Transilvania, s-au înt ărit și, uneori, s-au extins cet ăți mai vechi, ca Cetatea de Balt ă,
care avea s ă fie dată ca feudă domnilor Moldovei, ori Deva, și s-au ridicat puternice cet ăți și
castele noi, cum au fost Branul – st ăpânit un timp și de Mircea cel B ătrân – și Hunedoara.
Cetățile țărănești, ca cele de la Rupea și Râșnov, au jucat și ele un rol de seam ă în sistemul
defensiv al Transilvaniei.
În domeniul arhitecturii biserice ști va trebui s ă avem în vedere împrejurarea c ă spațiul
românesc se includea în marea arie a crea ției de factur ă bizantină, care, în anumite zone, se
intersecteaz ă cu arhitectura gotic ă, generând, pe fondul gândirii lo calnicilor, opere originale.
Ca și în cazul arhitecturii laice, marea majoritate a bisericilor au fost realizate din lemn –
material perisabil – astfel explicându-se faptul c ă, de obicei, ele au disp ărut. Biserica de lemn
de la Putna, de plan triconc, atribuit ă lui Drago ș voievod dar mereu renovat ă, ar putea s ă
sugereze imaginea vechilor construc ții realizate din acest materi al în secolele XIV-XVI.
Bisericile din lemn din Trasil vania ridicate în secolele urm ătoare, sub influen ța goticului, ne-
ar putea da, analizate ŕ rebours , imaginea celor din secolele XIV-XVI.

46
Foarte valoroase sunt biserici le de zid ridicate de domni și boieri, mai ales în Țara
Româneasc ă și Moldova, dar și Transilvania, ele atr ăgând aten ția unui însemnat num ăr de
specialiști din țară și de peste hotare. Aceste ctitorii pot fi grupate, din punc t de vedere al
planului, în patru mari grupe (cu mai multe va riante): a.Biserici de plan dreptunghiular;
b.Biserici de plan triconc; c.Biserici de plan mixt; d.Biserici în cruce greac ă închisă.
Potrivit cerin țelor cultului ortodox, spa țiul interior a fost împ ărțit în altar, naos și
pronaos, dar, cu timpul, la unele biserici a ap ărut pridvorul (deschis sau închis) și – între naos
și pronaos – camera destinat ă mormintelor ctitorilor. În sistemul de boltire și de realizare a
turlelor s-au descoperit leg ături strânse cu arhitectura româneasc ă din lemn, în vreme ce unele
elemente din arhitectura bisericeasc ă din Moldova, cum sunt contrafor ții și ancadramentele
ușilor și ferestrelor, tr ădează strânse leg ături cu goticul. Tot pe planul tr ăsăturilor generale va
trebui să menționăm faptul c ă în evoluția grupelor de biserici deja amintite exist ă un adevărat
hiatus în Țara Româneasc ă pentru o însemnat ă parte a secolului al XV-lea și că în tot spa țiul
românesc s-au ridicat atât biserici prev ăzute cu turle, cât și fără turle.
Reprezentativ ă pentru construc țiile de plan dreptunghiular cu absid ă în partea de
răsărit și bolți “en berceau” din Moldova este biserica lui Teodor Vitold de la Lujeni,
considerat ă drept “cel mai vechi re prezentant al unui tip esen țialmente autohton”, iar din
Transilvania bisericile de la Cri șcior și Râbița, fără îndoială, cu legături în arhitectura de lemn
din întreg spa țiul locuit de români.
Bisericile de plan triconc, r ăspândite și în Pensinsula Balcanic ă, au o pondere
însemnată în Dobrogea, unde, la Niculi țel, s-au conservat temeliile unei biserici de plan treflat
datând din secolele XI-XII. Biserica Vodi ța I, de plan triconc, din Țara Româneasc ă, datând
din ultimul sfert al celui de al XIV-lea v eac, constituie capul de serie din acest spa țiu
românesc în care merit ă să fie amintite biserica m ănăstirii Cozia și mai ales biserica m ănăstirii
Dealu, de lâng ă Târgoviște, cu numeroase și importante inova ții arhitectonice.
În Moldova, cea mai veche biseric ă de plan triconc p ăstrată încă este Sfânta Treime
din Siret, atribuit ă lui Petru I. Este o biseric ă de mici dimensiuni, lipsit ă de turlă, construc ția
fiind pus ă sub un singur acoperi ș. Din aceea și familie fac parte multe alte biserici
moldovene ști, dintre care amintim Adormirea Maicii Do mnului de la Baia, cu pridvor închis,
construită de Petru Rare ș, și ctitoria lui Toader Bubuiog de la Humor, care are gropni ță și
pridvor deschis. Multe bise rici de plan triconc (P ătrăuți, Sfântul Ilie – Suceava, Moldovi ța,
Neamț – “monumentul cel mai reprezentativ al epocii lui Ștefan cel Mare” – Bistri ța, Probota,
ș.a.) au turnuri sve lte ridicate, de regul ă, pe arcuri și pandantivi. Din Transilvania, acestui
grup de biserici îi apar ține ctitoria lui Ștefan cel Mare de la Vad, cu boltiri gotice pe nervuri.
Bisericile de plan mixt din Moldova se caracterizeaz ă prin aceea c ă sunt
dreptunghiulare, cu absida altarului poligonal ă în exterior și abside laterale practicate în
grosimea zidului cum e cazul cu Arborea și Sfântul Ioan din Piatra Neam ț.
În sfârșit, există un număr nu prea mare de bi serici în cruce greac ă închisă care, la noi,
apar pentru prima dat ă încă din secolul al XIII-lea (Niculi țel, Argeș), reprezentative pentru
etapa de care ne ocup ăm aici fiind biserica de la Hârte ști și Sfântul Nicolae de la Arge ș, iar
peste mun ți Sfântul Nicolae din Hunedoara.
Pentru nevoile spirituale ale popula ției catolice și reformate s-au construit, mai ales în
Transilvania, numeroase biserici în stil gotic, care, din punct de vedere tipologic, pot fi
împărțite în dou ă grupe (cu mai multe variante): a.Biserici-sal ă și b.Biserici-hal ă. Bisericile-
sală sunt formate dintr-o singur ă navă dreptunghiular ă, adeseori t ăvănită și cu altarul boltit.
Printre cele mai reprezentative construc ții aparținând acestei grupe se num ără bisericile
reformate din Sibiu și Târgu Mure ș. Biserica-hal ă, răspândită în Transilvania prin atelierele
pragheze, se compune dintr-o nav ă centrală, mai înalt ă, continuat ă cu o absid ă centrală, și 2-4
nave mai scunde, separate de cea central ă prin coloane. Acestei grupe îi apar țin numeroase

47
construcții valoroase, dintre care men ționăm biserica Sfântul Ladislau din Oradea, Biserica
Neagră din Brașov și Sfântul Mihail din Cluj.
Prin ele însele, unele monumente de arhitectur ă laică și bisericeasc ă reprezint ă
adevărate opere de art ă. Alternan ța pietrei cu c ărămida (uneori sm ălțuită), dispunerea
ocnițelor și firidelor, rozetele traforate, discurile multicolore dispuse în frize, por țelanurile și
chenarele ferestrelor ori ner vurile bisericilor gotice, pl ăcile pavimentare și cahlele sobelor cu
reprezentări dintre cele mai variate sunt doar o part e din bogatul repertoriu de forme care au
contribuit la ridicarea pe o înalt ă treaptă a arhitecturii din spa țiul românesc.
Din a doua jum ătate a secolului al XVI-lea sunt atestate în arhitectura româneasc ă
multe elemente novatoare. Astfel “s tilul moldovenesc”, atât de unitar și armonios pân ă în
vremea lui Alexandru L ăpușneanu, își pierde din echilibrul s ău clasic, asimilând elemente
caracteristice arhitecturii munt ene. Este cazul bisericii Galata , ctitoria primului voievod din
familia Basarabenilor care a domnit în Moldova, Petru Șchiopu, și al Dragomirnei. De
asemenea, începând cu veacul al XVII-lea se extinde tendin ța de fortificare a unor biserici
(Secu, Barnovschi din Ia și etc.) și de renun țare la pictura exterioar ă. Planul triconc continu ă să
fie cel mai r ăspândit, dar se generalizeaz ă pridvorul și turnul clopotni ță. De cele mai multe
ori, însă, formele arhitectonice împrumutate s unt topite într-o viziune stilistic ă proprie. Astfel,
brâul care împarte fa țada în dou ă registre și care este de influen ță muntean ă are o
particularitate moldoveneasc ă: torsada se r ăsucește alternativ în sensuri opuse. La fel se
întâmplă și cu motivele orientale semnalate la biserica Sfântul Sava din Ia și (1625) sau
provenind din arhitectura baroc ă și neoclasic ă a Europei occidentale.
Bisericile din vremea lu i Vasile Lupu reflect ă noile direc ții spre care se îndreapt ă
arhitectura moldoveneasc ă. Din cele peste 15 ctitor ii construite sau ref ăcute de acest voievod,
cea de la Trei Ierarhi este, prin ornamenta ție și armonie, un unicat în arhitectura româneasc ă.
De asemenea și edificiul de la Golia ne ofer ă o nouă sinteză, unde sunt vizibile concep țiile
spațiale și formele de exprimare stilistic ă ale Renașterii târzii și ale barocului european.
Și contemporanul muntean al lui Vasile L upu, Matei Basarab, prin cele peste 30 de
construcții noi și reparațiile făcute la alte biserici și mănăstiri a fost considerat, pe bun ă
dreptate, “cel mai mare ctitor al neamului nostru” (N.Iorga). De și dăinuie încă planul de tip
Vodița II, cum se observ ă la biserica Mitropoliei din Bucure ști (1655) și a mănăstirii
Cotroceni (1679) se constat ă și o răspândire a bisericii de tip sal ă, prevăzută uneori cu o
clopotniță pe pridvor sau în dreptul pronaosului, ca la biserica m ănăstirii Strehaia (1645).
Și în arhitectura româneasc ă religioas ă din Transilvania predomin ă tradiționala
biserică-sală îmbogățită cu elemente decorative ale Rena șterii, adăugate, uneori, la edificii
mai vechi, precum portalurile de la Teiu ș (1606) sau Lujerdea (1684). Strânsele rela ții cu
celelalte dou ă țări române ști, în special cu Muntenia, a prilejuit și construirea unor biserici de
plan trilobat (Porce ști, lângă Sibiu și schitul Sâmb ăta de Sus).
În ceea ce prive ște arhitectura laic ă, deși aceasta este mai pu țin monumental ă ea se
caracterizeaz ă prin complexitate, varietate și o dispozi ție cât mai pitoreasc ă. Astfel, situat ă pe
o poziție ce domina ora șul, curtea domneasc ă din Iași, refăcută în vremea lui Vasile Lupu,
avea o priveli ște largă spre dealurile Galatei și Cetățuiei, oglindindu- și fațada din piatr ă în
lacul care o m ărginea spre latura de sud. Pe lâng ă apartamentele domne ști, aici se g ăseau
incintele slujitorilor, s ălile de recep ție, spătăria, divanul, baia turceasc ă etc. Case domne ști
mai modeste se g ăseau și în incintele m ănăstirilor Trei Ierarhi și Cetățuia.
Cele mai bine conservate și spectaculoase case domne ști din Țara Româneasc ă au
rămas cele de la Bucure ști și Târgovi ște, refăcute în vremea lui Matei Basarab și Constantin
Brâncoveanu.
Conacele boiere ști erau înc ă construite la o scar ă mult mai modest ă; dintre acestea,
menționăm pe cele de la Flore ști, Filipeștii de Târg și Golești, din Muntenia și pe cel al
Cantacuzinilor de la Pa șcani.

48
La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul veacului urm ător, s-a făcut trecerea la o
nouă formulă stilistică, cunoscut ă sub numele de “stilul brânc ovenesc”. Înconjurat de mul ți
meșteri pricepu ți, Constantin Brâncoveanu a reu șit în lunga sa domnie s ă realizeze opere
artistice de mare valoare, domnul însu și fiind ctitorul a cel pu țin 40 de monumente, dintre care
amintim pe cele de la Potlogi (1683), Mogo șoaia (1688), Hurezi, Târgovi ște, Craiova,
Brâncoveni etc.
În legătură cu sculptura în piatră și în lemn, trebuie s ă avem în vedere faptul c ă,
impunând respectarea celei de-a doua porunci a decalogului – “S ă nu-ți faci chip cioplit în
asemănarea unui lucru, s ă nu te închini lui și să nu-i sluje ști lui” – biserica ortodox ă a
constituit o frân ă în calea dezvolt ării acestor segmente ale artei. Sculptura în piatr ă s-a redus
aproape numai la pisanii și pietrele de mormânt, în vreme ce cea din lemn, cu tradi ții mai
vechi, s-a ilustrat prin câteva opere valoroase, cum sunt jil țurile lui Petru Rare ș și Alexandru
Lăpușneanu, ușile împărătești de la Snagov și Tazlău. Chiar și în ultima parte a Evului Mediu
motivele bizantine și renascentiste sunt predominante. Exist ă însă și motive turce ști și
persane, cum ar fi cele de pe lespedea lui Ștefan Ciobodarul de la biserica Stelea din
Târgoviște (1647) sau vasul cu flori încadrat de chiparo și care împodobe ște piatra de mormânt
a fiicei lui Istrate Dabija de la Bârnova (1672). În epoca brâncoveneasc ă devin predominante
vrejurile zoo- și antropomorfe care împodobesc parape tele cerdacurilor de la palate și
pridvoarele de la biserici . De asemenea, formele de la iconostasele brâncovene ști aparțin
Renașterii târzii, barocului și influențelor orientale.
Mai slaba dezvoltare a sculpturii în mediul ortodox a fost compensat ă însă de avântul
pe care l-a luat pictura bisericeasc ă din Moldova și Țara Româneasc ă, caracteristic ă școlii
bizantine. Zugravii din aceste țări se desprind îns ă frecvent de pictura hieratic ă bizantină,
dându-se personagii vii, bine conturate, cum sunt, de pild ă, Mircea cel B ătrân și fiul său
Mihail, din interiorul m ănăstirii Cozia, Ștefan cel Mare de la Vorone ț și Petru Rare ș de la
Humor, înf ățișați împreun ă cu familiile lor, ori logof ătul Tăutu și soția sa Iuliana, picta ți în
interiorul bisericii de la B ălinești de Gavril Ieromonahul.
Începând din epoca lui Ștefan cel Mare, zugravii acoper ă cu scene religioase de mare
valoare și pereții exteriori ai bisericilor moldovene ști, ajungându-se la realiz ări unice în lume
în timpul domniei lui Petru Rare ș. Compozi țiile cu substrat politic, cu m sunt Judecata de Apoi
cu care Iona șcu Chiril ocup ă întreg peretele de vest al bisericii de la Vorone ț, sau scenele
referitoare la ocupa țiile obișnuite ale localnicilor redate pe peretele nordic al aceleia și biserici,
deschid largi perspective pentru în țelegerea unor aspecte ale gândirii oamenilor acestui
pământ și pot sta cu cinste al ături de capodoperele artei europene medievale.
Începând cu a doua jum ătate a secolului al XVI-lea, monumentele cu pictur ă murală
sunt din ce în ce mai rare, iar form ele de expresie schematic predomin ă. În acest sens,
elocvente sunt realiz ările de la Sucevi ța sau Dragomirna, ultima fiind executat ă sub
conducerea lui Anastasie Crimca. Mai ales în vremea lui Vasile Lupu se resimte și influența
rusă. De asemenea, în cadrul a șa-zisului “stil brâncovenesc” se impun unele școli locale de
pictură, cum ar fi cea de la Câ mpulung Muscel, unde se formeaz ă marele me șter Pârvu Mutu.
Tot acum se remarc ă și unele tendin țe mai realiste în pictur ă, impunându-se portretul, fie de
voievozi (C.Brâncoveanu, în biserica principal ă de la Hurez), fie de me șteri (în pridvorul
aceleiași ctitorii). Mai ales în secolul al XVIII-lea, subiectele religioase sunt tot mai reduse ca
număr, iar ordinea inconografic ă nu mai este respectat ă cu aceeași rigurozitate.
În Transilvania, ca urmare a unor rela ții mai strânse cu arta moldoveneasc ă, se
constată în ordonarea și în stilul practicat o puternic ă influență româneasc ă.
Dintre numeroasele icoane pictate în epoca medieval ă remarcăm cea care o înf ățișează
pe doamna Mili ța împreun ă c u f i u l s ău Teodosie, mort, și tripticul lui Ștefan cel Mare din
colecțiile mănăstirii Putna, ca și icoana Mariei de la m ănăstirea franciscan ă din Hunedoara.

49
Din domeniul orfevrăriei merită să fie amintite diferite obiecte de cult (chivoturi,
cădelnițe, ripide, panaghiare, ferec ături de cărți ș.a.), unele în stil gotic, și piesele de la racla
făcută pentru moa ștele Sf.Ioan de la Suceav a, lucrate în tehnica au répoussé . O serie de
obiecte de podoab ă, cum sunt cele descoperite la Arge ș, ca și cele din tezaurele de la Tis ău,
Buda, Oltene ști și Popricani, v ădesc preferin țe pentru arta gotic ă, renascentist ă și, în mare
măsură, bizantină.
Nu putem ignora nici valoarea deosebit ă a broderiilor muntene, dintre care amintim
epitrahilul d ăruit Govorei de Radu cel Mare și cel “cu o decora ție original ă, unică”, făcut
danie de Neagoe Basarab m ănăstirii Arge ș, ca și calitatea cu totul excep țională a creațiilor
moldovene ști din colec țiile mănăstirii Putna, dintre care men ționăm “Epitrahilul cu s ărbători”,
cu imaginea lui Ștefan cel Mare și a fiului s ău Alexandru, cu Adormi rea Maicii Domnului și a
Acoperământului de mormânt al Mariei de Mangop.
În secolul al XVII-lea, în broderia româneasc ă se constat ă și unele influen țe otomane,
ca pe epitaful d ăruit de Ștefan Tom șa al II-lea m ănăstirii Dragomirna, sau cum este cel de la
mănăstirea Secu. De asemenea, una din broderiile d ăruite de Șerban Cantacuzino și soția sa
Maria bisericii Doamnei nu are nimic asem ănător cu tradi ția muntean ă, constatându-se îns ă
puternice influen țe occidentale.
Din a doua jum ătate a secolului al XIV-lea s-au înregistrat progrese sensibile în
domeniul învățământului și literaturii . Se știe că în Evul Mediu m ănăstirile, episcopiile și
mitropoliile au fost și importante centre de cultur ă; pe lângă unele dintre ele, cum au fost
Tismana și Cozia în Țara Româneasc ă, Bistrița, Neamț și Putna în Moldova, Vlad și Prislop în
Transilvania, au func ționat școli în care se preda slavona – limb a de cult în bisericile ortodoxe
– greaca, muzica, no țiuni de matematic ă și binențeles, arta scrisului. Cel mai târziu din secolul
al XVI-lea, în unele școli, cum a fost și cea din Șcheii Bra șovului, s-au predat și lecții de
limbă română. Unii dintre absolven ții școlilor mănăstirești (considerate a fi de nivel mediu)
erau utiliza ți în cancelariile domne ști, unde se redactau numeroase documente.
Au funcționat, de asemenea, școli în principalele ora șe din Transilvania, Țara
Româneasc ă și Moldova, organiza te pe cicluri: I. Trivium (gramatica, retorica, dialectica) și
II.quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia și muzica), unii absolven ți frecventând apoi
cursurile universit ăților din Viena, Praga, Cracovia, Padova ș.a., la întoarcere îndeplinind
sarcini de profesori. În Transi lvania, ca urmare a Reformei, înv ățământul în limba german ă și
maghiară a înregistrat progrese remarcabile în unele centre urbane, cum au fost Bra șovul,
Sibiul, Clujul, Târgu Mure ș și Oradea. În încercarea de a extinde Reforma și la est de Carpa ți,
Despot (1561-1563) a întemeiat un colegiu latin la Cotnari și o bibliotec ă de curte, dar f ără
rezultate durabile.
În secolul al XVII-lea, când are lo c triumful limbii române ca limb ă de cultur ă, se
constată și o dezvoltare a înv ățământului în special în ora șele mai mari. Astfel, dup ă afirmația
lui Bondini, în vremea lui Vasile Lupu, numai în Ia și ar fi existat vreo 20 de școli. Tot din
această perioadă există informații în legătură cu creșterea interesului pentru înv ățământul
superior, fiin țând unele școli domne ști (Iași, 1640; Târgovi ște, 1646). Întemeiat ă de Șerban
Cantacuzino și reorganizat ă apoi de Constantin Bâncoveanu, Academia domneasc ă de la
Sf.Sava a ajuns una din cele mai vestite școli din răsăritul Europei, aici studiind și unii tineri
de peste hotare. O asemenea form ă de învățătură a existat temporar și la Iași, în timpul celei
de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707).
Și în Transilvania au fost încerc ări de modernizare a înv ățământului superior: dac ă la
1580, la Cluj func ționa o universitate cu trei facult ăți, la 1622, la Alba Iulia, Gabriel Béthlen
întemeia un colegiu academic, unde a invitat eminen ți învățați ai timpului.
În Țara Româneasc ă, Moldova și Transilvania s-a dezvoltat o bogat ă și valoroas ă
literatură populară orală, în care basmele au ocupat întotdeauna un loc însemnat. Au circulat,
de asemenea, povestiri despre anumite întâmpl ări în legătură cu personalit ăți de talia lui Iancu

50
de Hunedoara, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare – unele dintre ele consemnate în scris, mai
târziu, sub titlurile Povestiri despre Dracula voievod sau O samă de cuvinte . Dintr-un trecut
îndepărtat vin și circulă în epoca de care ne ocup ăm creații legate de muncile agricole, precum
Caloianul și Paparudele , ori în leg ătură cu păstoritul, cum este Miorița. De mare pre țuire s-au
bucurat unele opere literare, r ăspândite și la românii din sudul Dun ării, cum este Meșterul
Manole .
Ca urmare a dezvolt ării învățământului, în m ănăstiri au ap ărut adevărate școli de
caligrafie ale c ăror creații sunt deosebit de valoroase. Amintim din marele num ăr de
tetraevangheliare pe cel al lui Nicodim, reali zat în 1404-1405 la Vodi ța, în Țara Româneasc ă.
Dintre numeroasele te traevangheliare moldovene ști de o mare valoare artistic ă, aflate în țară
sau peste hotare (Austria, Germania, Rusia, Bu lgaria, Grecia, Israel), amintim doar pe cel
scris la Neam ț, în 1429, de Gavril, fiul lui Uric, “întemeietorul școlii moldovene ști de artă a
cărții”, păstrat la Biblioteca Bodleian ă din Anglia, și pe cel scris din porunca lui Ștefan cel
Mare, în 1502, pentru m ănăstirea Bistri ța de Monahul Spiridon de la Putna, aflat sub influen ța
“școlii” lui Gavril al lui Uric.
Introducerea tiparului în Țara Româneasc ă, la începutul secolului al XVI-lea, cu
ajutorul lui Macarie din Muntenegru, care scoate un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un
Evangheliar (1512), a f ăcut posibil ă răspândirea mai larg ă a cărții de cult în limba slavon ă.
Activitatea tipografic ă s-a reluat în Țara Româneasc ă în 1545, prin Dimitrie Liubavici, dar ea
avea să capete, cu diaconul Corsei, semnifica ții deosebite, c ăci de sub tipar aveau s ă iasă și
cărți scrise în limba român ă.
Slavona, limba în care se f ăcea slujbă religioasă și se scriau cele mai multe din actele
domnești, ca și latina, limba consacrat ă a bisericii catolice și a unor cancelarii din
Transilvania, precum cea voievodal ă, nu erau în țelese de marea mas ă a locuitorilor care
foloseau limba matern ă (româna, germana, maghiara etc.). Husitismul, mai întâi, luteranismul
și celelalte curente reformate, mai târziu, au im pus utilizarea limbilor materne în mediile care
depinseser ă de biserica romano-catolic ă. S-a susținut, de asemenea, c ă încă din secolul al XV-
lea s-a scris și în limba român ă, invocându-se afirma ții ale lui Constantin Kostene țki, o
informație în legătură cu limba în care au fost redactate actele prin care, în 1485, Ștefan cel
Mare se recuno ștea vasal al lui Cazimir al IV-lea și textele rotacizante ( Psaltirea Șcheiană,
Psaltirea Vorone țiană, Codicele Vorone țian, Psaltirea Hurmuzaki ) care a pus probleme greu
de rezolvat nu numai în leg ătură cu vremea și împrejur ările în care au ap ărut, ci și, în ultima
vreme, cu locul în care au fost redactate. Scrisoarea lui Neacșu din 1521 și Catehismul tipărit
la Sibiu în 1544, în limba român ă, ca și tipăriturile lui Coresi, dintre care men ționăm
Evangheliarul din 1561 și Lucrul apostolesc din 1563, arat ă progrese sensibile în domeniul
scrisului românesc.
Activitatea tipografic ă în mediul unguresc și mai ales s ăsesc a fost foarte vie în secolul
al XVI-lea. Se știe că Sfânta scriptur ă a fost tradus ă în limba maghiar ă la Trotuș, pe la 1430,
și că în 1478 s-a publicat în aceast ă limbă, în Transilvania, un Molitvelnic. Sa șii au tipărit aici
carte în 1530, pentru ca numai între 1535 și 1549 să publice în limbile latin ă, greacă și
germană, în tipografia lui Ioan Honterus de la Bra șov, nu mai pu țin de 37 de c ărți.
Progresele înregistrate de limbile materne în domeniul scrisului n-au dus la dispari ția
interesului pentru slavon ă și latină, iar apari ția tiparului n-a determinat pierderea interesului
pentru arta scrisului. În acela și timp, trebuie s ă avem în vedere c ă în etapa la care ne referim
s-au realizat nu numai c ărți cu conținut religios, ci și altele care țin de domeniul literaturii
laice – ca, de pild ă, Alexandria – a literaturii juridice, din care amintim aici Zaconicul , copiat
la Târgovi ște, în 1451 și Syntagma lui Matei Vlastares , copiată la Neam ț în 1452. Un loc
aparte în crea țiile vremii îl ocup ă Învățăturile lui Neagoe Basarab c ătre fiul său Teodosie ,
considerate “un model de gândire politic ă româneasc ă” din secolul al XVI-lea.

51
După o scurtă întrerupere, prin grija mitropolitului român de la Kiev, Petru Movil ă, se
reia activita tea tipografic ă în Țara Româneasc ă prin tipărirea la Câmpulung a Molitvenicului
slavonesc (1635). Pe lâng ă tipografia de aici, în secolul al XVII-lea au func ționat și cele de la
Govora, Buz ău, Snagov, Râmnic și Târgoviște.
În Moldova, prima tiparni ță a fost instalat ă la Trei Ierarhi, cu ajutorul aceluia și înalt
prelat, unde au ap ărut cinci c ărți românești și una în limba slavon ă. Adresându-se “c ătre toată
seminția româneasc ă”, Cazania lui Varlaam (1643) a avut o larg ă circulație și printre românii
din Transilvania. De altfel, aici sunt atestate documentar mai multe tipogra fii, care, în general,
urmăreau să propage calvinismul. De remarcat este și faptul c ă în timpul domniei lui
Constantin Brâncoveanu, pe lâng ă tipăriturile destinate cultului au ap ărut și numeroase c ărți
didactice și de înțelepciune, patronajul principe lui muntean extinzându-se pân ă în Georgia.
Începând cu secolul al XV-lea a crescu t interesul pentru istorie în Moldova și, din
secolul urm ător, în Țara Româneasc ă. Astfel, la curtea lui Ștefan cel Mare s-a redactat un
letopiseț în limba slavon ă care a stat la baza mai multor lucr ări cu caracter istoric, p ăstrate
doar în variante elaborat e în secolul al XVI-lea: Letopisețul anonim (numit de primul editor și
Letopisețul de la Bistri ța), Putna I , Putna II , Cronica moldo-german ă și Cronica moldo-
polonă. Tot în acest veac, Macarie scrie o cronic ă din porunca patronului s ău, Petru Rare ș,
egumenul Eftimie de la R ădăuți, la cererea lui Alexandru L ăpușneanu, iar c ălugărul Azarie
din inițiativa primului domn munt ean urcat pe scaunul Mu șatinilor, Petru Șchiopu.
Dup ă unii cercet ători și în Țara Româneasc ă s-ar fi redactat o cronic ă consacrat ă lui
Radu de la Afuma ți și, “într-o vreme de tensiune intern ă”, Cronica despre Mircea Ciobanu .
Bogat ă a fost și activitatea istoriografic ă în Transilvania. Men ționăm aici Cronica
Dubnicense , parțial scrisă la curtea voievodului Bartolomeu Dragfi, lucrarea lui Nicolae
Olahus intitulat ă Hungaria, Descrierea datinelor, moravurilor, st ărilor și răutatea turcilor ,
realizată de un sas din Sebe ș robit de armatele otomane și Cronica despre întâmpl ările mai
însemnate ale lumii , redactată de Ștefan Szekely.
Cărturarii veacului al XVII-lea, instrui ți la școlile umaniste din Polonia, Viena,
Padova, Buda sau Vene ția, înzestra ți cu simțul istoriei și animați de vii sentimente patriotice,
au făcut de “dragostea țării letopise țul”. Între ei îi men ționăm, mai întâi, pe Grigore Ureche și
Miron Costin, care au scris istoria Moldovei de la desc ălecat până la mijlocul veacului al
XVII-lea. Ultimul, având experien ța și spiritul critic specific unui adev ărat istoric, este și
autorul altor lucr ări fundamentale, între care men ționăm Cronica țărilor Moldovei și
Munteniei , redactat ă în limba polon ă, sau De neamul moldovenilor , prin care, c ăutând să
lămurească originea poporului s ău, se străduia să inspire contemporanilor sentimente de
demnitate civic ă: “Căută-te dară acum, cetitorul, ca într-o oglind ă și te privește de unde e ști”.
Între c ărturarii care au activat și la începutul veacului urm ător trebuie aminti ți Nicolae
Costin și Dimitrie Cantemir, primul a tradus și adaptat cunoscuta lucrare Ceasornicul
domnilor și a continuat isto ria Moldovei pân ă la 1711, iar al doilea, având un remarcabil
orizont enciclopedic, și-a depășit contemporanii, fiind considerat un adev ărat preiluminist.
Din bogata și variata sa activitate științifică nu vom men ționa decât dou ă lucrări: Descrierea
Moldovei și Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor , în care reu șește să lămurească, cu
vasta sa erudi ție, originea poporului român și a unității sale etnice.
Din istoriografia muntean ă, primele opere p ăstrate în limba român ă sunt cele
aparținând “partidelor” boiere ști cristalizate aici: Letopisețul Cantacuzinesc și cel care face
apologia B ălenilor, intitulat Istoriile domnilor Țării Române ști, aparținând probabil lui Radu
Popescu. Cel mai de seam ă cărturar muntean al acestei perioade r ămâne îns ă stolnicul
Constantin Cantacuzi no, care în a sa Istorie a Țării Române ști aduce interpret ări noi
referitoare la vechimea și continuitatea au tohtonilor în spa țiul dacic.
În Transilvania, literatura istoric ă în limba român ă este și ea într-un v ădit progres;
dintre operele secolului al XVII-lea re ținem Cronica protopopului Vasile din Șcheii

52
Brașovului și cea datorat ă lui Gheorghe Brancovici. Deosebit de valoroase sunt și lucrările
scrise în limba latin ă, aparținând lui Ioan Béthlen și Wolfgang Béthlen, Georg Kraus,
Laurențiu Toppeltinus și Johannes Tröster, care con țin importante informa ții privitoare la
istoria românilor. În limba maghiar ă, Istoria lui Mihail Cserei, cupr inzând evenimentele din
perioada 1661-1711, este cea mai original ă și reprezentativ ă operă istoriografic ă a epocii.
Cea mai mare parte a scrierilor continu ă însă să aibă un caracter religios, literatura de
acest gen circulând intens în manuscrise și tipărituri în slavon ă, română, greacă, maghiar ă,
germană și latină. Tipărind Noul Testament (1648), mitropolitul Simion Ștefan arăta
necesitatea unit ății limbii române, comparând circula ția cuvintelor cu aceea a banilor: “banii
aceia sunt buni, carii umbl ă în toate țările, așia și cuvintele acelea s unt bune care le în țeleg
toți”. Așa cum s-a ar ătat adesea, cea mai însemnat ă realizare r ămâne însă tipărirea integral ă a
Bibliei de la Bucure ști (1688), un monument al întregii culturi române ști medievale. În
Moldova, remarc ăm activitatea mitropoli ților Varlaam și Dosoftei.
În aceast ă perioadă, se dezvolt ă interesul și pentru beletristic ă (se citeau a șa-numitele
romane populare Alexandria, Varlaam și Ioasaf, R ăzboiul Troadei, Esopia sau literatura
științifico- filosofic ă și juridică.
Noile coordonate culturale au impus și cristalizarea umanismului românesc, care se
caracterizeaz ă prin afirmarea con științei de neam, a unit ății etnice, a luptei pentru neatârnare,
a latinității și continuit ății poporului român. Receptat ă mai întâi în Transilvania, aceast ă
mișcare cultural ă poate fi atestat ă în formele sale caracteristice și în teritoriul extracarpatic
încă din veacul al XVI-lea: avem în vedere activitatea unor personalit ăți cum ar fi Petru
Cercel în Țara Româneasc ă și Petru Șchiopu în Moldova. Despre cel din urm ă un
contemporan afirma c ă era “încercat în toate me șteșugurile, avea știință de carte și îi plăceau
oamenii înv ățați pe care îi întreba întotdeauna despre astronomie, despre clim ă […], dar era
cunoscător și în altele de ale lumii […]”. Biblioteca fiului s ău Ștefan cuprindea dic ționare,
numeroase lucr ări ale antichit ății latine și grecești, dar și “cărți valahe”, între care se afla
Psaltirea lui David , “tălmăcită din slavone ște în române ște”. Dominat de doctrina bizantin ă și
de un anumit conservatorism specific “ideologi ei” ortodoxe, umanismul românesc a cunoscut
și prețuit ideile înnoitoare ale Occidentului medieval.
Bilan țul realizărilor în domeniul arhitecturii, artelor și scrisului este, în general,
pozitiv, în unele domenii chiar remarcabil. Faptul c ă nu se situeaz ă, totuși, la cotele atinse în
Europa central ă și apusean ă se explic ă prin aceea c ă spațiul carpato-danubia no-pontic s-a aflat
vreme de multe secole “în calea r ăutăților, românii constituind un scut pentru alte popoare,
care, în asemenea condi ții, au evoluat într- un ritm mult mai rapid.

53

Bibliografie selectiv ă

I Izvoare
a) Documentare :
-Colecțiile naționale de izvoare Documente privind istoria României și Documenta Romaniae
Historica .
b) Narative :
-Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae , București, 1973.
-Călători străini despre Țările Române , vol. II-IX, Bucure ști, 1970-1998.
-Costin, Miron, Letopisețul Țărăi Moldovei de la Aron Vod ă încoace , în Opere, Bucure ști,
1965. -Istoria Țării Române ști de la oct. 1688 pân ă la martie 1711 , București, 1959.
-Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte , ediție G.Ștrempel, Bucure ști,
1982. -Ureche, Grigore, Letopisețul Țărâi Moldovei , București, 1958.
c) Lucră
ri generale :
-Adreescu, Ștefan, Restitutio Daciae , vol. I-III, Bucure ști, 1980-1993.
-Boicu, Leonid, Principatele Române în r aporturile politice interna ționale. Secolul al XVIII-
lea, Iași, 1986.
-Caproșu, Ioan, O istorie a Moldovei prin rela țiile de credit , Iași, 1986.
-Giurescu, C.C., Giurescu, C.Dinu, Istoria românilor , vol. II, Bucure ști, 1976.
-Iorga, N., Studii asupra Evului Mediu românesc , București, 1984.
-Idem, Istoria românilor , vol. V, Bucure ști, 1998.
-Istoria României , vol. III, Ed.Academiei, Bucure ști, 1964.
-Maxim, Mihai, Țările Române și Înalta Poart ă, București, 1993.
-Neamțu, Vasile, Istoria medie a României , Iași, 1982.
-Panaitescu, P.P., Dimitrie Cantemir. Via ța și Opera , București, 1930.
-Idem, Introducere la istoria culturii române ști, București, 1969.
-Pungă, Gh., Țara Moldovei în contextul rela țiilor politice interna ționale (1538-1572), curs
multiplicat, Ia și, 1994.
-Toderașcu, Ion, Unitatea româneasc ă medieval ă, București, 1988.
-Idem, Permanen țe istorice medievale. Factori ai unit ății române ști, Iași, 1994.
-Stoicescu, N., Sfatul domnesc și marii dreg ători din Țara Române și Moldova , București,
1968. -Idem, Matei Basarab , București, 1988.
-Ștefănescu, Ștefan, Istoria românilor. De la Mihai V iteazul la Constantin Brâncoveanu ,
București, 1996.