Numele trandafirului [614830]

Umberto Eco
Numele trandafirului
2004
Umberto Eco s-a născut la Alessandria (Piemonte) la 16 ianuarie
1932. Studii universitare la Torino, luîndu- și licența în estetic ă.
Din 1971 este profesor de semiotic ă la Universitatea din Bologna.
Conduce revista VS. Quaderni di studi semiotici. In anii '60 a fost
unul dintre reprezentan ții de frunte ai avangardei culturale
italiene, num ărîndu-se printre fondatorii revistelor Marcatre și
Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri
Bompiani. A primit nenum ărate premii și distinc ții culturale,
inclusiv Legiunea de Onoare (1993 ). A predat la cele mai faimoase
universit ăți din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50
dintre ele. A scris romane {Numele trandafirului, 1980, Premiul
Strega, 1981, și Premiul pentru Cea mai bun ă carte a anului ;
Pendulul lui Foucault, 1988, Premiul Bancarella ; Insula din ziua
de ieri, 1994; Baudolino, 2002), studii de semiotic ă, de estetic ă și
teorie literar ă (Opera deschis ă, 1962 ; Apocaliptici și integra ți,
1964; Poeticile lui Joyce, 1966; Structura absent ă, 1968; Formele
conținutului, 1971; Tratat de semiotic ă general ă, 1975; Cum se
scrie o tez ă de licen ță, 1977; Lector in fabula, 1979; Semiotica și
filosofia limbajului, 1984 ; Limitele interpret ării, 1990 ; Șase
plimbări prin p ădurea narativ ă, 1994 ; Interpretare și
suprainterpretare, 1975 ; Despre literatur ă, 2002), eseuri (Kant și
ornitorincul, 1997), articole (reu nite în volumele Jurnal minim,
1963 ; Al doilea jurnal minim, 1990 ; Secretul Minervei, 2001).
Din opera sa, Editura Polirom a publicat volumele în ce cred cei
care nu cred (scris în colaborare cu Carlo Mario Martini, 2001) și
în căutarea limbii perfecte (2002).
Deopotriv ă roman poli țist, parabol ă despre adev ăr văzut din
perspectiv ă teologic ă, filosofic ă, scolastic ă, istorică, Numele
trandafirului a cunoscut un imens suc ces de public, fiind tradus
în peste 35 de limbi și ecranizat de Jean-Jacques Annaud în
1986, cu Sean Connery, Christian Slater și F. Murray Abraham în
rolurile principale.
Firește, un manuscris
în ziua de 16 august 1968, mi-a c ăzut în min ă o carte datorat ă
unui anume abate Vallet, Le manuscript de Dom Adson de Melk,
tradus în francez ă după ediția lui Dom J. Mabillon (Aux Presses
de l'Abbaye de la Source, Paris, 1842). Cartea, înso țită de date
istorice mult prea s ărace, se limita s ă reproduc ă cu fidelitate un
manuscris din secolul al XlV-lea, g ăsit, la rîndul s ău, în mănăstirea

din Melk, de marele erudit al secolului al XVII-lea, c ăruia i se
datoreaz ă atît de mult în privin ța istoriei ordinului benedictin. M ă
bucuram de savanta trouvaille (a treia, deci, în timp, pentru mine)
pe cînd m ă aflam la Praga, în a șteptarea unei persoane dragi. Șase
zile mai tîrziu, dup ă ce trupele sovietice au ocupat nefericitul ora ș,
reușeam să ajung la frontiera austriac ă, la Linz, de aici s ă mă duc
la Viena, unde m-am întîlnit cu persoana a șteptată, și împreun ă s-o
pornim în sus pe Dun ăre.
într-un climat mental de mare tulburare, citeam, fascinat, cumplita
istorie a lui Adso din Melk, și am fost atît de absorbit de ea, încît
aproape dintr-o r ăsuflare am f ăcut o traducere, pe ni ște caiete mari
de la Papeterie Joseph Gibert, pe care este foarte pl ăcut să scrii,
dacă penița e moale. Și, astfel, am ajuns în apropiere de Melk,
unde și azi, perpendicular pe bra țul fluviului, se ridic ă atît de
frumosul Stift, de mai multe ori restaurat de-a lungul secolelor.
Cum cititorul î și va fi imaginat, în biblioteca m ănăstirii nu era nici
urmă de manuscrisul lui Adso.
înainte de-a sosi la Salzburg, dup ă o tragic ă noapte într-un mic
hotel de pe malurile lui Mondsee, c ălătoria mea în companie s-a
întrerupt brusc și persoana cu care c ălătoream a disp ărut, luînd cu
sine cartea abatelui Vallet, nu din r ăutate, ci din pricina modului
aiurit și abrupt în care luase sfîr șit legătura noastr ă. Astfel mi-au
rămas mai multe caiete, scrise de nuna mea, și un mare gol în
suflet.
La Paris, dup ă cîteva luni, am hot ărît să-mi duc pîn ă la capăt
cercetările. Din pu ținele date pe care le ob ținusem din cartea
franțuzească, îmi rămînea referirea la izvor, excep țional de
amănunțită și de precis ă:
Vetera analecta, sive collectio veterum aliquot opera &
opusculorum omnis generis, carmi num, epistolarum, diplomaton,
epitaphiorum, &, cum itinere germanico, adaptationibus aliquot
disquisitionibus R.P.D. Joanni s Mabillon, Presbiteri ac Monachi
Ord. Sancti Benedicti e Congregatione S. Mauri. – Nova Editio cui
accessere Mabilonii vita & aliquot opuscula, scilicet Dissertatio de
Pane Eucharistico, Azymo et Fermentatio, ad Eminentiss.
Cardinalem Bona. Subjungitur opusculum Eldefonsi Hispaniensis
Episcopi de eodem argumentum Et Eusebii Romani ad
Theophilum Gallum epistola, De cultu sanctorum ignotorum,
Parisiis, apud Levesque, ad Pontem S. Michaelis, MDCCXXI, cum
privilegio Regis.
Am găsit imediat Vetera Analecta la biblioteca Sainte Genevieve,
dar, spre marea mea surpriz ă, ediția aceasta diferea prin dou ă

amănunte: în primul rînd, editorul, care era Montp,lant, ad
Ripam P.P. Augustinianorum (prope Pontem S. Michaelis), și apoi
data, cu doi ani mai tîrziu. Inutil s ă mai spun c ă aceste analecta nu
conțineau nici un manuscris al lui Adso sau Adson din Melk – ci
dimpotriv ă, cum poate controla oricine, o culegere de texte mai
lungi sau mai scurte, în timp ce istoria transmis ă de Vallet se
întindea pe cîteva sute de pagini. în privin ța epocii am consultat
medievali ști celebri, precum nepre țuitul și de neuitatul Etienne
Gilson, dar a fost limpede c ă unicele Vetera Analecta erau cele pe
care le v ăzusem la Sainte Genevieve. O incursiune laAbbaye de la
Source, aflat ă Ungă Passy, și o conversa ție cu prietenul meu Dom
Arne Lahnestedt m-au convins, de asemenea, c ă nici un abate
Vallet nu publicase c ărți cu teascurile (de altfel inexistente) de la
abație. Este cunoscut ă precizia erudi ților francezi cînd dau indica ții
bibliografice, demne de luat în seam ă… doar în oarecare m ăsură,
dar cazul dep ășea orice pesimism rezonabil. Am început s ă cred că
îmi căzuse în mîini un fals. Acum chiar cartea lui Vallet era
irecuperabil ă (sau cel pu țin nu îndr ăzneam eu s ă mă duc s-o cer de
la persoana care mi-o luase). Și nu-mi r ămîneau decît noti țele mele,
de care începeam s ă mă
îndoiesc.
Există momente magice de mare oboseal ă fizică și de intens ă
excitație motorie, în care apar viziuni ale unor persoane cunoscute
în trecut („en me retracant ces details, j'en sui ș â me demander
s'ils sont reels, ou bien si je Ies ai reves"). Cum am înv ățat mai
tîrziu, din frumoasa c ărticică semnat ă de Abbe de Bucquoy, apar
de asemenea viziuni ale c ărților care nu au fost scrise înc ă.
Dacă nu s-ar fi întîmplat ceva nou, m-a ș întreba și acum de unde
vine istoria lui Adso din Melk, dar iat ă că în 1970, la Buenos Aires,
pe cînd scotoceam prin rafturile unui mic anticar din Corrientes, nu
departe de vestitul Patio del Tango de pe strada aceea mare, am
dat peste versiunea castilian ă a unei c ărticele de Milo Temesvar,
Despre cum se folosesc oglinzile în jocul de șah, pe care mai
avusesem prilejul s-o citez (la a doua mîn ă) în cartea mea
Apocalittici e integra ți (recenzînd cartea sa mai recent ă Vînzătorii
de Apocalips,). Era vorba despre traducerea originalului, de
negăsit acum, din limba georgian ă (Tbilisi, 1934), și aici, spre
marea mea surprindere, am citit fragmente ample din manuscrisul
lui Adso, numai c ă izvorul nu era nici Vallet, nici Mabillon, ci
părintele Athanasius Kircher (dar ce oper ă ?). Un savant – pe care
nu găsesc oportun s ă-l numesc – m-a asigurat apoi c ă (și cita date
din memorie) marele iezuit nu a vorbit niciodat ă de Adso din Melk.

Dar paginile lui Temesvar erau sub ochii mei, și episoadele la care
se refereau erau cu totul asem ănătoare celor din manuscrisul
tradus de Vallet (în special, descrierea labirintului nu l ăsa loc nici
unei îndoieli). în ciuda a tot ceea ce a scris apoi Beniamino
Placido1, abatele Vallet existase și, cu siguran ță, trăise și Adso din
Melk.
Am tras de aici concluzia c ă memoriile lui Adso p ăreau într-adev ăr
să participe la natura evenimentelor pe care le poveste ște: ele sînt
învăluite în multe și nedeslu șite mistere, începînd cu autorul și
terminînd cu amplasarea aba ției, despre care Adso tace cu
îndărătnicie, încît presupunerile permit prefigurarea unei zone
imprecise între Pomposa și Conques, cu probabilit ăți care ne
îndreptățesc să socotim c ă locul s-ar afla de-a lungul coastei
apenine, între Piemont, Liguria și Franța (ca de pild ă între Lerici și
Turbia). CU prive ște epoca în care se desf ășoară evenimentele,
sîntem la sfîr șitul lui noiembrie 1327; în schimb, cînd îns ă scria
autorul, nu se știe. De vreme ce ne spune c ă e novice în '27, și
aproape de sfîr șitul vieții cînd își așterne pe hîrtie memoriile, putem
presupune c ă manuscrisul a fost redactat în ultimii zece sau
douăzeci de ani ai secolului al XIV-lea.
Meditînd serios, erau destul de neîntemeiate motivele care s ă mă
poată determina s ă dau la tipar versiunea mea italian ă , a unei
obscure versiuni neogotice franceze a unei edi ții latine din secolul
al XVII-lea a unei opere scrise în latin ă de un c ălugăr german, pe la
sfîrșitul secolului al XlV-lea.
l- La Repubblica, 22 septembrie 1977.
Și, mai ales, ce stil s ă adopt ? Tenta ția de a m ă inspira din
modelele italiene ale epocii trebuia respins ă, fiind cu totul
nejustificat ă : Adso nu numai c ă scrie în latin ă, dar reiese clar din
întreaga alc ătuire a textului c ă știința și cultura lui (sau cultura
abației care-l influen țează într-un mod atît de evident) este mult
mai bogat ă; este vorba, în mod clar, de o sum ă plurisecular ă de
cunoștințe și de modalit ăți stilistice, care se îmbin ă cu tradi ția
latinei Evului Mediu timpuriu a traducerii. Adso gînde ște și scrie ca
un călugăr care a r ămas impermeabil la revolu ția latinei vulgare,
legat de paginile g ăzduite de biblioteca despre care vorbe ște,
înrîurit de textele patristico-sco-lastice, și istoria lui (dincolo de
referirile la evenimentele din s ecolul al XlV-lea, pe care, îns ă, Adso
le relateaz ă cuprins de mii de perplexit ăți, și numai din auzite) ar fi
putut să fie scris ă, după limbă și citatele erudite, în secolul al XII-
lea sau al XIII-lea.
Pe de alt ă parte, este neîndoios c ă, traducînd în franceza lui

neogotic ă latina lui Adso, Vallet va fi introdus de la sine diferite
licențe, și nu doar stilistice. De exemplu, personajele vorbesc uneori
despre puterea ierburilor, referindu-se clar la acea carte a
secretelor atribuit ă lui Albert cel Mare, care a cunoscut de-a lungul
secolelor diferite variante. Este neîndoielnic c ă Adso o cuno ștea,
dar el citeaz ă pasaje din ea care amintesc foarte precis fie re țete
ale lui Paracelsus, fie interpol ări evidente dintr-o edi ție a lui Albert
dintr-o cert ă epocă Tudor1. Pe de alt ă parte, am stabilit dup ă aceea
că în timpul în care Vallet transcria(?) manuscrisul lui Adso, circula
la Paris o edi ție din secolul al XVIH-lea a Marelui și Micului Albert2,
acum iremediabil falsificat ă. Cu toate acestea, cum putem fi siguri
că textul la care se referea Adso sau c ălugării ale căror cuvinte le
nota el nu con ținea, printre glose, scolii și diferite apendice, și unele
adnotări care apoi ar fi putut hr ăni cultura care a urmat ?
în sfirșit, trebuia s ă păstrez în latin ă pasajele pe care acela și abate
Vallet nu a socotit necesar s ă le traduc ă, poate pentru a p ăstra
atmosfera vremii ? Nu existau justific ări
1.
2.
Liber aggregationis seu libe r secretorum Alberti Magni,
Londinium, juxta pontem qui vulgariter dicitur Flete brigge,
MCCCCLXXXV.
Les admirables secrets d'Albert le Grand, A Lyon, Chez Ies
Heritiers Beringos, Fratres, â l'Enseigne d'Agrippa,
MDCCLXXV; Secrets merveilleux de la Magie Naturelle et
Cabalistique du Petit Albert, A Lyon, ibidem, MDCCXXIX.
10
precise pentru a o face, dac ă nu cumva un sentiment, poate r ău
înțeles, de fidelitate fa ță de izvorul meu… Am eliminat excesele,
dar cîte ceva am mai l ăsat. Și mi-e team ă că am făcut ca
romancierii pro ști, care, aducînd în scen ă un personaj francez, îl
fac să spună „parbleu" și „la femme, ah ! la femme !".
în concluzie, sîntplin de îndoieli. Chiar nu știu de ce m-am hot ărît
să-mi iau inima-n din ți și să prezint, ca și cînd ar fi autentic,
manuscrisul lui Adso din Melk. S ă-i spunem: un gest de
îndrăgostit. Sau, dac ă vreți, o modalitate de a m ă elibera de vechi
și numeroase obsesii.
Transcriu f ără preocup ări de actualitate. în anii în care
descopeream textul abatelui Vallet era r ăspîndită încredin țarea
fermă că trebuie s ă scrii numai ancorat în prezent și pentru a
schimba lumea. La mai bine de zece ani distan ță, este o consolare
acum pentru omul de litere (restituit mult-preaînaltei lui demnit ăți)

că se poate scrie doar pentru simpla pl ăcere de a scrie. Și acum,
mă simt liber s ă povestesc, din pur ă plăcere fabulatorie, istoria lui
Adso din Melk, și îmi produce pl ăcere și mîngîiere faptul c ă o
găsesc atît de incomensurabil îndep ărtată în timp (acum, cînd
veghea ra țiunii a alungat to ți monștrii pe care somnul s ău îi
născuse), atît de glorios lipsit ă de legătură cu timpurile noastre, atît
de atemporal str ăină de speran țele și de siguran țele noastre.
Pentru c ă este o poveste despre c ărți, nu despre mizeriile cotidiene,
și lectura ei ne poate îndemna s ă recităm, împreun ă cu marele
imitator de la Kempis: „In omnibus requiem quaesivi, et nusquam
inveni nisi in angulo cum libro".
5 ianuarie 1980 i
11
Notă
Manuscrisul lui Adso este împ ărțit în șapte zile și fiecare zi în
perioadele care corespund orelor liturgice. Subtitlurile, la per-
soana a treia, au fost ad ăugate, probabil, de Vallet. Dar întrucît
sînt necesare ca s ă-l orienteze pe cititor, și uzanța aceasta nu se
deosebe ște de cea folosit ă de mult ă literatur ă scrisă în limba
vulgară, nu am socotit c ă merită să le înlătur.
Intr-o oarecare încurc ătură m-au pus referirile lui Adso la orele
canonice, nu numai pentru c ă delimitarea lor variaz ă după
localități și după anotimpuri, ci și pentru c ă, după cîte se pare, în
secolul al XlV-lea nu se respectau cu stricte țe indica țiile date de
Sfîntul Benedict în canon.
Cu toate acestea, pentru orientarea cititorului, deducînd atît din
text cît și, în parte, din confruntar ea canonului de origine cu
descrierea vie ții monahale f ăcută de Edouard Schneider în Les
heures benedictines (Paris, Grasset, 1925), cred c ă ne putem
conduce dup ă următoarea împ ărțire :
Matutini (pe care Adso le denume ște cu vechea expresie Vigiliae).
între 2,30 și 3 noaptea.
Laudi (care în tradi ția mai veche erau numite Matutini). între 5 și
6 diminea ța, încheindu-se o dat ă cu ivirea zorilor.
Prima Pe la 7,30, pu țin înaintea aurorei. Tertia Pe la 9.
Sexta Amiaza (într-o m ănăstire în care c ălugării nu lucreaz ă
la cîmp, iarna, era și ora mesei).
Nona între 2 și 3 după-masa.
Vesper Pe la 4,30, la apusul soarelui (canonul prescrie s ă se
cineze înainte de l ăsarea întunericului).
Completa Pe la 6 (pîn ă la 7 călugării trebuie s ă meargă la culcare).
Calculul se bazeaz ă pe faptul c ă în nordul Italiei, la sfîr șitul lui

noiembrie, soarele r ăsare în jurul orei 7,30 și apune în jurul orei
4,40 dup ă-masa.
Prolog
Numele trandafirului
Prolog
La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Cuvîntul
era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu și datoria
călugărului credincios este s ă repete în fiecare zi cu psalmodiant ă
umilință unicul și neschimbatul fapt al c ărui adev ăr de
nezdruncinat se poate afirma. Dar videmus nune per speculum et
in aenigmate și adevărul, mai înainte de a ne sta întreg în fa ță, se
manifest ă treptat ( și ce trepte greu de urcat!) în gre șeala lumii,
așa îneît trebuie s ă-i deslușim semnele credincioase chiar și acolo
unde ele ne apar nedeslu șite și amestecate parc ă într-o voin ță
pornită cu totul spre r ău.
Ajuns la sfîr șitul vieții mele de p ăcătos, în vreme ce c ărunt
îmbătrînesc asemenea lumii, a șteptînd s ă mă pierd în abisul f ără
de sfîrșit al divinit ății tăcute și pustii f ăcînd parte din lumina
neschimb ătoare a inteligen țelor îngere ști, ținut captiv acum cu
trupul meu greu și bolnav în aceast ă chilie a iubitei m ănăstiri din
Melk, sînt gata s ă las pe aceast ă piele m ărturia faptelor uimitoare
și înspăimîntătoare la care mi-a fost dat s ă iau parte în tinere țe,
repetînd verbatim tot ceea ce am v ăzut și auzit, f ără a cuteza s ă
trag din asta o înv ățătură, pentru a l ăsa celor ce vor s ă vină (dacă
Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor
să-și arate puterea rug ăciunea descifr ării.
Fie ca Domnul Dumnezeu s ă mă învredniceasc ă să fiu un martor
prin care s ă poată transpărea întîmpl ările petrecute la aba ția
căreia drept este și cu credin ță să nu i se rosteasc ă aici nici
numele, la sfîr șitul anului întru Domnul 1327, cînd împ ăratul
Ludovic a coborît în Italia pentru a reface demnitatea Sfîntului
Imperiu Roman, potrivit dorin ței Celui de Sus, și spre ru șinea
josnicului uzurpator simoniac și ereziarh care a pîng ărit la
Avignon numele sfînt al Apostolului (vorbesc de sufletul p ăcătos
al lui Giacomo din Cahors, pe care necredincio șii l-au cinstit cu
numele de Ioan al XXII-lea).
Poate că, pentru a în țelege mai bine evenimentele în care m-arn
văzut amestecat, e bine s ă amintesc de lucrurile ce se petreceau
în acest fragment de veac, a șa cum am în țeles eu
15
atunci, luînd parte la ele, și așa cum mi le amintesc acum,
îmbogățite de alte povestiri, pe care le-am auzit dup ă aceea -dac ă

totuși memoria mea va fi în m ăsură să reînnoade firul atît de
numeroaselor și de încurcatelor întîmpl ări.
încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea
strămutase re ședința apostolic ă la Avignon, l ăsînd Roma prad ă
ambițiilor seniorilor locali, și treptat-treptat prea-sfîntul ora ș al
creștinătății devenise un circ, sau un lupanar, sfî șiat de luptele
dintre mai-marii lui; î și spunea republic ă, dar nu era, bîntuit ă de
bande înarmate, supus ă la violen țe și la jafuri. Oameni ai
bisericii, sc ăpați de sub controlul justi ției seculare, comandau
grupuri de r ăufăcători și tîlhăreau cu spada în mîn ă, făceau
blestem ății și puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum s ă
împiedici ca acest Caput Mundi să redevin ă, pe drept cuvînt, ținta
celor ce voiau s ă-și pună pe cap coroana Sfîntului Imperiu
Roman, și cum să refaci demnitatea acelei împ ărății lumești care
fusese dat ă cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseser ă la
Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conduc ător al
Imperiului. Dar în aceea și zi, pe cel ălalt mal al Mainului, contele
palatin de Rin și arhiepiscopul de Kb'ln îl aleseser ă în aceea și
demnitate pe Frederic de Austria. Doi împ ărați pentru un singur
tron, și un singur pap ă pentru doi: situa ție care a devenit, într-
adevăr, fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai tîrziu, era ales la Avignon noul pap ă, Giacomo din
Cahors, în vîrst ă de șaptezeci și doi de ani, sub numele de Ioan al
XXII-lea, și deie Domnul ca niciodat ă vreun pontif s ă nu mai
primeasc ă un nume atît de potrivnic celor buni. Francez și
credincios regelui Fran ței (oamenii de pe p ămîntul acela p ăcătos
sînt întotdeauna înclina ți să slujeasc ă interesele alor lor și sînt
neputincio și să priveasc ă la lumea întreag ă ca la patria lor
spiritual ă), el îl sus ținuse pe Filip cel Frumos împotriva
cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred c ă pe nedrept)
de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune st ăpînire pe
bunurile lor, cu complicitat ea acelui ecleziast renegat. Intre
timp, în toat ă istoria aceea se vîrîse Roberto de Napoli, care,
pentru a- și păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl
convinsese pe pap ă să nu recunoasc ă pe nici unul dintre cei doi
împărați germani, r ămînînd astfel c ăpitan general al statului
Bisericii.
In 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul s ău Frederic. Și
mai însp ăimîntat de un singur împ ărat decît fusese de doi, Ioan l-
a excomunicat pe înving ător, și acesta, drept r ăspuns, l-a
denunțat pe pap ă ca eretic. Trebuie spus

16
că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a
călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena,
aprobînd argumentele „spiritua lilor" (despre care voi mai avea
prilejul s ă vorbesc), proclamase drept credin ță adevărată sărăcia
lui Christos care, dac ă ar fi posedat ceva împreun ă cu apostolii
săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărîre,
menită să salveze virtutea și puritatea ordinului, dar ea a
displăcut atît de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu
ce ar fi pus în pericol chiar propriile preten ții, ca stăpîn al
Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi,
propunînd, dimpotriv ă, ca Sfîntul Scaun s ă aibă dreptul de a-l
învesti pe împ ărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l
împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor
prin bula Cum inter nonnullos.
Acela a fost momentul, îmi închipui, cînd Ludovic a v ăzut în
franciscani, du șmani acum pe fa ță ai papei, ni ște aliați puternici.
Afirmînd s ărăcia lui Christos, ei reînt ăreau într-un fel ideile
teologilor imperiali, adic ă a lui Marsilio din Padova și Giovanni
din Gianduno. Și, în sfîr șit, nu cu multe luni înainte de
evenimentele pe care le povestesc ai ci, Ludovic, care încheiase un
acord cu învinsul Frederic, n ăvălea în Italia, era încoronat la
Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care îns ă îl primise
bine, pornea asediul Pisei, îl nume a vicar imperial pe Castruccio,
duce de Lucea și Pistoia ( și cred că rău făcea, pentru c ă niciodat ă
n-am cunoscut om mai crud, în afar ă poate de Uguccione della
Faggiola), și acum se preg ătea să intre în Roma, chemat de
Sciarra Colonna, sen iorul locului.
Iată care era situa ția cînd eu – pe atunci novice benedictin în
mănăstirea din Melk — am fost smuls din lini ștea schitului de
către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu
cel mai neînsemnat dintre baronii lui, și care a socotit în țelept să
mă ia cu sine ca s ă cunosc minun ățiile Italiei și să fiu de- fa ță
cînd împ ăratul avea s ă fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei l-
a prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca s ă mă
plimb, parte din pl ăcere, parte din dorin ța de a înv ăța, prin
orașele Toscanei, dar via ța aceasta liber ă și fără chibzuin ță nu se
potrivea, au gîndit p ărinții mei, unui adolescent h ărăzit vieții
contemplative. Și, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de
mine, au hot ărît să mă dea pe lîng ă un franciscan înv ățat,
părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care
pornea o misiune ce avea s ă-l ducă să vadă orașe faimoase și

abații străvechi. Am devenit
17
astfel secretarul și discipolul lui în acela și timp, lucru de care nu
aveam s ă mâ căiesc, întrucît am fost, al ături de el, martorul unor
întîmplări demne s ă fie consemnate, cum fac acum, întru știința
celor ce aveau s ă vină.
Eu nu știam atunci ce c ăuta călugărul Guglielmo și, ca să spun
adevărul, nu știu nici ast ăzi, și bănuiesc c ă nu știa nici el, mînat
cum era de unica dorin ță de adev ăr, și de team ă – pe care mereu
am văzut că o nutre ște — că adevărul nu era cel care-i ap ărea pe
moment. Și poate c ă în anii aceia îndatoririle lume ști îl
îndepărtau de la studiile sale pe care le îndr ăgea atît de mult.
Misiunea cu care fratele Guglielmo era îns ărcinat mi-a r ămas
necunoscut ă de-a lungul întregului drum , sau mai bine zis el nu
mi-a vorbit despre ea. Mai degrab ă ascultînd frînturi din
conversa țiile pe care le-am avut cu aba ții mănăstirilor prin care
ne opream, în drum, mi-am f ăcut o oarecare idee asupra naturii
însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pîn ă cînd nu
am ajuns la ținta noastr ă, cum voi spune mai pe urm ă. Ne
îndreptam spre nord, dar c ălătoria noastr ă nu a mers în linie
dreaptă și ne-am oprit la diferite aba ții. S-a întîmplat a șa că ne-
am abătut spre apus, în timp ce ținta noastr ă ultimă se afla la
răsărit, aproape urmînd linia montan ă care duce de la Pisa în
direcția drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ținut
pe care însp ăimîn-tătoarele întîmpl ări, care s-au petrecut dup ă
aceea, m ă îndeamn ă să nu-l precizez prea limpede, dar ai c ărui
seniori erau credincio și Imperiului, și unde aba ții ordinului c ălu-
găresc se opuneau, de comun acord, papei eretic și corupt.
Drumul a durat dou ă săptămîni, cu mici p ățanii, și în timpul
acela am avut putin ța să-l cunosc (niciodat ă îndeajuns, cum îmi
spun mereu) pe noul meu maestru.
In paginile ce urmeaz ă nu-mi voi îng ădui să fac descrieri de
persoane – decît dac ă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor
apărea ca semn al unui limbaj mut, dar gr ăitor — deoarece, a șa
cum spune Boethius, nimic nu este mai trec ător decît forma
exterioar ă, care se ve ștejește și se trece ca florile cîmpului la
venirea toamnei, și ce sens ar avea s ă spun despre abatele
Abbone c ă avea privirea t ăioasă și obrajii palizi, cînd acum el și
cei din jurul lui sînt țărînă, iar țărîna corpului lor este acum de
culoarea p ămîntie a mor ții (numai sufletul, dup ă voința
Domnului, str ălucește ca o lumin ă și nu se va stinge în vecii
vecilor)? Dar despre Guglielmo a ș vrea să vorbesc, și asta o dat ă

pentru totdeauna, pentru c ă la el m-au surprins chiar și
trăsăturile lui aparte, și este dat tinerilor s ă se lege
18
de un bărbat mai în vîrst ă și mai înțelept nu numai din pricina
farmecului vorbirii sau a ascu țimii judec ății sale, ci și pentru
forma înveli șului din afar ă al trupului, care- ți devine foarte drag ă,
cum se întîmpl ă cu făptura tat ălui, căruia-i cercetezi gesturile,
mîhnirile și îi iscode ști zîmbetul — f ără ca vreo umbr ă de desfrîu
să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de
dragoste trupeasc ă.
Bărbații de pe vremuri erau frumo și și voinici (acum sînt ni ște
copii și niște pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atîtea
care mărturisesc nenorocirea unei lumi care înc ărunțește.
Tinerețea nu mai vrea s ă învețe nimic, știința e în dec ădere,
lumea întreag ă umblă în cap, ni ște orbi conduc al ți orbi și-i fac să
se prăbușească în prăpastie, p ăsările se avînt ă în aer înainte de a
fi început zborul, m ăgarul cînt ă la liră, boii danseaz ă. Măria nu
mai iube ște viața contemplativ ă și Marta nu mai iube ște viața
activă; Lea e stearp ă, Rașela are privirea carnal ă, Cato
frecventeaz ă lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a ab ătut
de la drumul s ău. Slavă Domnului Dumnezeu c ă în acele vremi
eu am dobîndit de la maestrul meu dorin ța de a înv ăța și
înțelegerea c ăii adevărate, care se p ăstrează chiar și atunci cînd
cărarea e întortocheat ă.
Așadar, înf ățișarea fizic ă a fratelui Guglielmo era în a șa chip
alcătuită, încît atr ăgea aten ția chiar și celui mai distrat
observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui b ărbat obi șnuit și
era atît de slab, încît p ărea și mai înalt. Avea privirea ascu țită și
pătrunzătoare; nasul, sub țire și puțin curbat, d ădea și el figurii
sale expresia unuia care vegheaz ă, în afar ă de momentele de
buimăceală despre care voi aminti. Și bărbia lăsa să se ghiceasc ă
la el o voin ță puternic ă, chiar dac ă fața alungit ă și acoperit ă de
pistrui — cum am v ăzut adesea la cei n ăscuți între Hibernia și
Northumbria – putea uneori s ă exprime nesiguran ță și uimire. Mi-
am dat seama cu timpul c ă ceea ce p ărea nesiguran ță era în
schimb numai curiozitate, dar la început știam prea pu țin despre
această calitate, pe care o credeam mai degrab ă o înclina ție a
sufletului lacom, socotind c ă sufletul chibzuit nu trebuie s ă se
hrănească cu așa ceva, înfruptîndu-se numai cu adev ărul, care
(gîndeam) se cunoa ște chiar de la început.
Băiețandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecît aten ția
la el au fost unele smocuri de p ăr gălbui care-i ie șeau din urechi

și sprîncenele lui stufoase și blonde. Putea s ă aibă cincizeci de
primăveri și era deja foarte b ătrîn, dar î și mișca trupul s ău
neobosit cu atîta sprinteneal ă, că adesea m ă
19
obosea. Energia lui p ărea nesecat ă cînd îl cuprindea un exces de
activitate. Dar, din cînd în cînd, de parc ă spiritul s ău vital ar fi
dat îndărăt, cădea în momente de iner ție, și l-am văzut stînd ore
în șir pe culcu șul lui din chilie, rostind cu greutate ni ște cuvinte
monosilabice, f ără ca vreun mu șchi să i se contracte pe fa ță. în
acele momente în ochi îi ap ărea o expresie goal ă și absent ă, și aș
fi bănuit că era sub puterea vreunei substan țe vegetale care poate
să dea năluciri, dac ă evidenta m ăsură care controla via ța lui nu
m-ar fi silit s ă alung gîndul acesta. Totu și, nu pot s ă nu spun c ă
în timpul c ălătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la
poalele unei p ăduri, ca s ă culeagă vreo iarb ă (cred că întotdeauna
era aceea și), și începea s-o mestece cu figura absorbit ă. Unele
frunze le lua cu el și le mînca în momentele de mare încordare ( și
am avut destul de multe în aba ție!). Cînd l-am întrebat o dat ă
despre ce era vorba, a spus, zîmbind, c ă un bun cre știn poate
învăța uneori și de la necredincio și, iar cînd i-am cerut s ă gust și
eu din ierburile acelea, mi-a spus c ă, la fel ca în oratorie, tot a șa
există și pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi și de
gynaikoi și așa mai departe, și de aceea ierburile care sînt bune
pentru un b ătrîn franciscan, nu sînt bune și pentru un
tînăr benedictin.
In timpul cît am stat împreun ă nu am avut prilejul s ă ducem o
viață prea ordonat ă; chiar și în abație vegheam noaptea, iar ziua
cădeam de oboseal ă și nu luam parte cum trebuie nici la slujbele
religioase. Cu toate acestea, rareori r ămînea treaz dup ă completa,
și avea obiceiuri cu m ăsură. Uneori, cum s-a întîmplat la aba ție,
își petrecea toat ă ziua preumblîndu-se prin gr ădină, cercetînd
plantele de parc ă ar fi fost crisopraze sau smaralde, și l-am văzut
învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o caset ă bătută cu
smaralde și crisopraze de parc ă ar fi fost o tuf ă de cium ăfaie.
Alteori, st ătea o zi întreag ă în sala mare a bibliotecii r ăsfoind un I
manuscris de parc ă n-ar fi c ăutat altceva decît pl ăcerea lui |
(cînd în jurul nostru se înmul țeau cadavrele c ălugărilor uci și în
mod îngrozitor). într-o zi l-am g ăsit plimbîndu-se în gr ădină fără
nici un motiv vizibil, ca și cum nu ar fi trebuit s ă dea socoteal ă
lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar m ă învățaseră un cu
totul alt fel de a-mi împ ărți timpul, și i-am spus-o. El mi-a
răspuns c ă frumuse țea cosmosului este dat ă nu numai de

unitatea în varietate, ci și de varietatea în unitate. Mi s-a p ărut
un răspuns dictat de o practic ă lipsită de instruc țiune, dar am
învățat, după aceea, c ă oamenii de pe meleagurile lui definesc
adesea lucrurile în chipuri în care
20
pare că forța de iluminare a min ții are un rol din cale-afar ă de
mic.
în perioada pe care am petrecut-o în aba ție, i-am v ăzut
întotdeauna mîinile acoperite de praful c ărților, de aurul mi-
niaturilor înc ă ude, de substan țele gălbui pe care le atinsese în
spitalul lui Severino. P ărea că nu putea gîndi decît cu mîinile,
lucru care, pe vremea aceea, îmi p ărea mai potrivit unui mecanic
(și fusesem înv ățat că mecanicul este moechus și comite adulter
față de viața intelectual ă cu care ar trebui s ă se uneasc ă într-un
neîntinat matrimoniu); dar și atunci cînd mîinile sale atingeau
lucruri foarte delicate, precum anumite codice cu miniaturile
neuscate înc ă, sau pagini mîncate de vreme și sfărîmicioase ca
azima, poseda, cum mi s-a p ărut, o nemaipomenit ă delicate țe de-
a apuca cu degetele, aceea și pe care o folosea cînd umbla cu
mașinăriile lui. Voi spune, deci, c ă omul acesta ciudat ducea cu
el, în sacul lui de c ălătorie, instrumente pe care nu le mai
văzusem niciodat ă pînă atunci, și pe care el le numea minunatele
lui mașinării. Mașinăriile, spunea, sînt rezultat al artei, care este
maimuța naturii, și din ea reproduc nu formele, ci îns ăși
operația. Astfel mi-a explicat minun ile orologiului, astrolabului și
magnetului. Dar la început m-am temut c ă este vorba de
vrăjitorie, și m-am pref ăcut că dorm în unele nop ți senine în care
el se punea (cu un ciudat triunghi în mîn ă) să cerceteze stelele.
Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia și în țara mea erau
oameni simpli, adesea f ără știință de carte, dar el m-a uluit cu
înțelepciunea sa. Mi-a spus îns ă, zîmbind, c ă franciscanii din
insulele lor erau altfel f ăcuți: „Ruggiero Bacone – spunea el despre
Roger Bacon —, pe care eu îl ven erez ca pe un maestru, ne-a
învățat că planul divin se va folosi într-o zi de știința mașinilor,
care este magie natural ă și sfîntă. Și într-o zi, folosind for ța
naturii, se vor putea f ăuri instrumente de naviga ție care vor face
ca navele s ă meargă doar cu un singur homine regente, și mult
mai iute decît cele mînate de vele sau de vîsle ; și vor fi altele care
«ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et
instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis
revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita
aerem verberent, ad modum avis volantis». Și instrumente foarte

mici care s ă indice greut ăți • infinite și vehicule care s ă ne
îngăduie să umblăm pe fundul m ării".
Cînd l-am întrebat unde erau aceste ma șini, mi-a spus c ă ele
fuseseră făcute în Antichitate, și unele chiar în timpurile noastre.
„în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am v ăzut,
dar cunosc un în țelept care l-a gîndit. Și se pot
21
necăjești dacă nu exist ă încă, pentru c ă nu însemneaz ă că nu vor
fi. Și eu îți spun c ă Dumnezeu vrea ca ele s ă fie și, desigur, de
există, sînt în mintea lui, chiar dac ă prietenul meu din Ockham
neagă că ideile exist ă în felul acesta, și nu pentru c ă putem s ă ne
înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru c ă nu-i putem
pune nici o limit ă." Nu a fost aceasta singura propozi țiune
contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar și acum, cînd sînt
bătrîn și mai înțelept decît atunci, nu în țeleg în întregime cum
putea să aibă el atîta încredere în prietenul s ău din Ockham și să
jure, în acela și timp, pe cuvintele lui Bacon, a șa cum obi șnuia să
facă. Este totu și adevărat că acelea erau timpuri întunecate în
care un om în țelept trebuia s ă gîndeasc ă la lucruri aflate în
contradic ție între ele.
Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate f ără rost,
adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am
avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a f ăcut, vei putea deduce
mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a f ăcut în zilele pe
care le-am petrecut în aba ție. Și nici nu ți-am făgăduit o descriere
complet ă, ci o înșiruire de fapte (asta da) uluitoare și cumplite.
Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu și petrecînd lungile
ore de umblat în foarte lungi discu ții despre care, dup ă caz, voi
vorbi pu țin cîte pu țin, am ajuns la poalele muntelui pe care se
ridica aba ția. Și iată că acum, cum f ăceam noi atunci, povestea
mea se apropie de ea. Și fie ca mîna mea s ă nu tremure în
încercarea de a spune ce s-a întîmplat dup ă aceea.
Ziua întîi
22
Ziua întîi Prima
în care se ajunge la poalele aba ției și Guglielmo d ă dovadă de
mare iste țime
Era o frumoas ă diminea ță de la sfîr șitul lui noiembrie. Noaptea
ninsese pu țin, iar p ămîntul era acoperit cu un strat proasp ăt de
zăpadă, nu mai gros de trei degete . Pe întuneric, imediat dup ă
laudi, ascultasem slujba într-un tîrgu șor din vale. Apoi o
pornisem la drum spre munte, la r ăsăritul soarelui.

Cum ne c ățăram pe c ărăruia piepti șă care șerpuia în jurul
muntelui, am v ăzut abația. Nu m-au uimit la ea zidurile care o
încingeau din toate p ărțile, asemenea altora pe care le-am v ăzut
în întreaga lume cre ștină, ci construc ția masiv ă, despre care apoi
am aflat c ă era Edificiul. Era aceasta o cl ădire octogonal ă care de
departe p ărea un tetragon (figur ă desă-vîrșită, care exprim ă
temeinicia și invincibilitatea Ora șului lui Dumnezeu) ale c ărui
laturi dinspre miaz ăzi se ridicau pe platoul aba ției, în timp ce
laturile dinspre miaz ănoapte p ăreau să crească din înse și poalele
muntelui, pe care se în ălțau drept în sus. Spun c ă în anumite
locuri, de jos, p ărea că stînca se prelunge ște spre cer în culori și
materiale care se contopeau, și devenea la un anumit punct
donjon și turn principal (oper ă a unor uria și care cuno șteau la fel
de bine și pămîntul și cerul). Trei rînduri de ferestre dezv ăluiau
ritmul triplu al supraetaj ării sale, a șa încît ceea ce din punct de
vedere fizic era p ătrat pe p ămînt, din punct de vedere spiritual
era triunghiular în cer. Apropiindu-ne și mai mult, am în țeles că
forma cvadrangular ă dădea naștere, la fiecare dintre unghiurile
sale, unui turn heptagonal, cinci dintre laturile c ăruia se
întindeau în afar ă — patru, deci, dintre cele opt laturi ale
octogonului mai mare n ăscînd patru heptagoane mai mici, care în
afară arătau ca ni ște pentagoane. Și nu Puteai s ă nu vezi
admirabila armonie a atîtor numere sfinte,
25
fiecare dintre ele sco țînd la iveal ă un foarte adînc în țeleși
spiritual. Opt, num ărul desăvîrșirii fiecărui tetragon; patru I
numărul evangheliilor; cinci, num ărul părților din care e alc ătuită
lumea; șapte, num ărul darurilor Sfîntu lui Duh. Ca form ă și
construc ție, Edificiul aducea cu ceva ce aveam s ă văd puțin mai
tîrziu în partea de miaz ăzi a Peninsulei Italiene; Castel Ursino sau
Castel dai Monte, dar prin pozi ția sa de neatins era mai
înspăimîntător decît acelea, și în stare s ă umple de spaim ă pe
călătorul care s-ar fi apropiat încet-încet de el. Și noroc c ă, fiind o
foarte luminoas ă diminea ță de iarn ă, construc ția nu mi-a ap ărut
așa cum se vede în zilele de
furtună.
Oricum, nu voi spune c ă ea te-ar face s ă nutrești sentimente de
bucurie. Mie mi-a provocat spaim ă și o nelini ște dintre cele mai
ciudate. Dumnezeu știe că nu erau închipuiri ale min ții mele
necoapte și că interpretam drept neîndoielnice prezicerile
așternute pe piatr ă din ziua cînd uria șii au pus acolo mîna, și
înainte ca am ăgită voință a călugărilor să fi îndrăznit s-o închine

spre a fi p ăstrătoare a cuvîntului Domnului.
în vreme ce m ăgărușii noștri șchiopătau la ultima cotitur ă a
muntelui, acolo unde drumul principal se desf ăcea în trei, dînd
naștere la dou ă poteci laterale, maestru l meu s-a oprit pentru o
vreme, privind în jur pe marginile drumului, și pe drum, și
deasupra drumului, unde un șir de pini mereu verzi alc ătuiau, pe
o mică bucată de pămînt, un acoperi ș natural,
încărunțit de zăpadă.
— Abație bogat ă, spuse. Abatelui îi place s ă arate bine cînd se
ivește ocazia s ă apară în public.
Obișnuit cum eram s ă-l aud făcînd cele mai ciudate observa ții,
nu l-am întrebat nimic. Și pentru c ă, după o altă bucată de drum,
am auzit ni ște zgomote și la o cotitur ă a i apărut un grup
însuflețit de călugări și de servitori. Unul dintre ei, de cum ne-a
văzut, a venit în întîmpinarea noastr ă, grăind cu mult ă bună-
cuviință:
— Bine a ți venit, domnule, a zis, și să nu vă mirați dacă-mi
închipui cine sînte ți, întrucît am fost încuno ștințați de venirea
domniei voastre. Eu sînt Remigio din Varagine, chelarul m ă-
năstirii. Și dacă domnia-voastr ă sînteți, după cum cred, fratele
Guglielmo din Bascavilla, Abatele trebuie s ă fie înștiințat. Tu, a
poruncit el unuia dintre oamenii lui, urc ă sa dai de știre că
oaspetele nostru are s ă intre în incint ă.
îti mulțumesc, domnule chelar, a r ăspuns cu drag ă •"""""
maestrul meu, și apreciez cu atît mai mult curtenia !?nl iei tale, cu
cît a trebuit, ca s ă mă saluți pe mine, s ă vă "ntrerupe ți urmărirea.
Dar, fii lini știt, calul a trecut pe-aici și m îndreptat spre poteca din
dreapta. Nu va putea merge S"rea departe pentru c ă, de cum va
ajunge la depozitul de fin, va trebui s ă se opreasc ă. E prea
deștept ca s-o ia la goan ă prin locurile astea pr ăpăstioase…
— Cînd l-a ți văzut ? a întrebat chelarul.
__ga nu l-am v ăzut deloc, nu-i a șa, Adso ? a spus
Guglielmo, întorcîndu-se spre mine bine dispus. Dar dac ă-l
căutați pe Brunello, calul nu poate s ă fie decît acolo unde v-am
spus.
Chelarul șovăi. Se uit ă la Guglielmo, apoi la potec ă și în sfîrșit
întrebă:
— Brunello ? Cum de știți ?
__Ei, haide, a spus Guglielmo, e clar c ă-l căutați pe
Brunello, calul preferat al Abatelui, cel mai bun alerg ător de galop
din grajdul dumneavoastr ă, cu părul negru, înalt de cinci
picioare, cu coad ă bogată, cu copit ă mică și rotund ă, dar cu un

galop foarte regulat; cap mic, urechi ascu țite, dar ochi mari. A
luat-o spre dreapta, î ți spun eu, și grăbiți-vă, oricum.
Chelarul a avut un moment de ezitare, apoi a f ăcut un semn
oamenilor lui și au luat-o gr ăbit spre poteca din dreapta, în vreme
ce măgarii noștri o porneau din nou la urcu ș. In timp ce m ă
pregăteam să-i pun întreb ări lui Guglielmo, pentru c ă mă rodea
curiozitatea, el mi-a f ăcut semn s ă aștept; și într-adev ăr, după
cîteva minute, am auzit strig ăte de bucurie, și la cotitura potecii
au apărut din nou c ălugării și servitorii, aducînd calul de
căpăstru. Au trecut pe lîng ă noi continuînd s ă ne priveasc ă destul
de zăpăciți, și ne-au luat-o înainte mergînd spre aba ție. Cred c ă și
Guglielmo c ălărea ceva mai încet, ca s ă le îngăduie să
povesteasc ă ce se întîmplase. De iapt, avusesem putin ța să-mi
dau seama c ă maestrul meu, în totul și cu totul om de virtu ți
dintre cele mai alese, se l ăsa stăpînit de viciul vanit ății cînd era
vorba să dovedeasc ă ascuțimea min ții sale și, prețuindu-i
înzestrările de rafinat ă diploma ție, am în țeles că vrea să ajungă la
destinație precedat de o temeinic ă faimă de om în țelept.
Și acum, spune ți-mi, n-am putut eu s ă mă abțin în cele am
urmă, cum ați făcut să știți?
te -T" Punul meu Adso, a spus maestrul. Tot timpul drumului ?4
cum să recunoști urmele cu care lumea ne vorbe ște ca
o mare carte. Alain de Lille sau, cum îi spun pe-aici, Alano delle
Isole, spune c ă
Omnis mundi creatura quasi liber et pictura nobis est in speculum.
și se gîndea la nesec ătuita rezerv ă de simboluri cu care
Dumnezeu, prin creaturile sale, ne vorbe ște despre via ța veșnică.
Dar universul este și mai grăitor decît gîndea Alano, și nu
vorbește numai despre lucrurile ultime (în care caz o face
întotdeauna în chip nedeslu șit), ci și despre cele foarte apropiate,
și în asta este din cale-afar ă de deslu șit. Aici m ă rușinez că
trebuie s ă-ți repet ceea ce ar trebui s ă știi. La desp ărțirea celor
trei drumuri, pe z ăpada înc ă proaspătă, se desenau cu mult ă
precizie urmele unor copite de cal, ce se îndreptau spre poteca
din stînga noastr ă. La o frumoas ă și măsurată distanță unul de
altul, semnele acelea spuneau despre copit ă că era mic ă și
rotundă, iar galopul de o mare regularitate – ceea ce m-a f ăcut să
deduc natura calului și faptul c ă el nu alerga dezordonat, cum
face un animal n ărăvaș. Acolo unde pinii alc ătuiau un fel de
acoperiș natural, unele ramuri fuseser ă rupte de curând, tocmai
la înălțimea de cinci picioare. Unul dintre tufi șurile de mure, pe-
acolo pe unde calul trebuie s ă fi cotit ca s-o apuce pe poteca din

dreapta lui, pe cînd î și mișca plin de mîndrie coada, mai p ăstra
încă printre crengu țele lui ascu țite fire lungi de p ăr foarte negru…
In sfîrșit, n-o s ă-mi spui c ă nu știi că poteca aceea duce la
depozitul de fin, pentru c ă urcînd la cotitura de jos, am v ăzut
murdăriile și resturile c ăzînd drept la picioarele turnului de
miazăzi, mînjind z ăpada; și așa cum era f ăcută despărțirea
drumurilor, poteca nu putea s ă ducă decît în direc ția aceea.
— Bine, am spus, dar capul mic, urechile ascu țite, ochii
mari…?
— Nu știu dacă le are a șa, dar știu că frații călugări cred
asta cu hot ărîre. Isidor din Sevilla spunea c ă frumuse țea unui cal
cere „ut sit exiguum caput, et siccum prope ossibus adhaerente,
aures breves et argutae, oculi magni, nares patulae, erecta
cervix, coma densa et caud a, ungularum soliditate fixa
rotunditas". Dacă acest cal, a c ărui trecere am argumentat-o, nu
ar fi fost cu adev ărat cel mai bun din grajd, nu s-ar explica de ce
în urmărirea lui au pornit nu numai gr ăjdarii, dar s-a deranjat
pînă și chelarul. Și un călugăr care pre țuiește atît de mult un cal
excelent, mai presus decît fo rmele naturale, nu poate s ă vadă
altfel decît a șa cum i l-au
descris auctoritates, mai ales dac ă este, și aici a zîmbit r ăutăcios
spre mine, un foarte înv ățat benedictin.
— Mă rog, am spus, dar de ce Brunello ?
— Fie ca Sfîntul Duh s ă-ți pună mai mult ă minte în sc ăfîrlie decît
ai, fiul meu! a exclamat maestrul. Ce alt nume s ă-i fi dat, dac ă și
marele Buridan care, în preajma numirii sale ca rector la Paris,
cînd a trebuit s ă vorbeasc ă despre un cal frumos, n-a g ăsit un
nume mai firesc ?
Așa era maestrul meu. Nu numai c ă știa să citească în marea
carte a naturii, ci și în felul cum citeau c ălugării cărțile sfinte, și
gîndeau prin ele. înzestrare care, cum vom vedea, trebuia s ă se
dovedeasc ă de mare folos în zilele care aveau s ă vină. De altfel,
lămuririle sale mi s-au p ărut atunci atît de fire ști, încît umilin ța
de-a nu le fi g ăsit și singur a fost întrecut ă doar de mîndria c ă
eram părtaș la toate acestea, și aproape c ă m-am felicitat pentru
ascuțimea min ții mele. Atît de mare e puterea adev ărului care,
precum binele, se r ăspîn-dește de la sine. Și lăudat fie numele
sfînt al Domnului Nostru Iisus Christos pentru aceast ă minunat ă
revelație pe care am avut-o.
Dar reia- ți firul, povestire a mea, pentru c ă acest călugăr bătrîn
zăbovește prea mult în marginalia. Spune mai degrab ă că am
ajuns la marele portal al aba ției, și în prag ședea Abatele, urmat

de doi novici care purtau un vas de aur plin cu ap ă. Și cum ne-
am dat jos de pe m ăgarii noștri, el a sp ălat mîinile lui Guglielmo,
apoi l-a îmbr ățișat, sărutîndu-l pe gur ă și dîndu-i sfînta
binecuvîntare, în vreme ce chelarul se îngrijea de mine.
— Mulțumesc, Abbone, a spus Guglielmo, c ăci mare e bucuria
mea să pun piciorul în m ănăstirea m ăreției tale, a c ărei faimă a
trecut de mun ții aceștia. Vin ca peregrin în numele Domnului, și
pentru asta m-ai onorat. Dar vin și în numele domnului nostru
de pe acest p ămînt, cum î ți va spune scrisoarea pe care ți-o
încredin țez, și îți mulțumesc în numele lui pentru primirea ce-mi
faci.
Abatele a luat scrisoarea cu pece țile imperiale și a spus c ă,
oricum, venirea lui Guglielmo fusese precedat ă de alte misive ale
confraților lui (de altfel, mi-am spus eu cu oarecare mîndrie, e
greu să-l iei pe nepreg ătite pe un abate benedictin), apoi l-a rugat
pe chelar s ă ne înso țească la odăile noastre, în vreme ce gr ăjdarii
ne luau m ăgarii ce-i c ălăriserăm. Abatele ne-a f ăgăduit să ne
viziteze mai tîrziu, cînd ne-om rec ăpăta puțin puterile, și am
intrat în curtea cea mare, unde cl ădirile
29
28
abației se întindeau de-a lungul dulcelui platou care t ăia ca o
platform ă netedă – sau un podi ș – vîrful muntelui.
Despre felul cum era alc ătuită abația voi avea de mai multe ori
prilejul s ă vorbesc, și mai cu de-am ănuntul. Dincolo de portal
(care era singura deschiz ătură în zidurile de împrejmuire) pornea
o alee lat ă, mărginită de copaci, care ducea la biserica aba ției. în
stînga drumului se întindea o suprafa ță rînduită cu grădini de
zarzavat și, cum am aflat dup ă aceea, gr ădina botanic ă, în jurul a
două clădiri, baia și spitalul, și grădina ierburilor de leac, care
mărgineau curba zidurilor. în fund, la stînga bisericii, se în ălța
Edificiul, desp ărțit de biseric ă printr-o esplanad ă acoperit ă de
morminte. Portalul de miaz ănoapte al bisericii d ădea spre turnul
de miaz ăzi al Edificiului, care îi oferea vizitatorului, drept în fa ță,
vederea turnului de apus, a șa încît la stînga se unea cu zidurile și
cobora, numai turnuri, spre h ăul asupra c ăruia se întindea
turnul de miaz ănoapte, care se vedea piezi ș. în dreapta bisericii
se întindeau cîteva construc ții care ajungeau pîn ă în spatele ei,
desfășurîndu-se și în jurul porticului: cu siguran ță dormitorul,
locuința Abatelui și locul de primire a peregrinilor, c ătre care am
fost îndrepta ți și la care am ajuns str ăbătînd o frumoas ă grădină.
Pe latura dreapt ă, dincolo de o vast ă esplanad ă, de-a lungul

zidurilor de miaz ăzi și mergînd mai departe, spre r ăsărit, în
spatele bisericii, o gr ămadă de clădiri pentru slujitori, grajduri,
mori, teascuri, hambare și pivnițe, și ceea ce mi s-a p ărut a fi
casa novicilor. Netezimea p ămîn-tului, u șor arcuit, îng ăduise
vechilor constructori ai acelui loc sfînt s ă se supun ă regulilor de
orientare, mai mult decît ar fi putut s-o cear ă Onorius
Augustoduniense sau Guglielmo Durando. Dup ă poziția soarelui
la acea or ă a zilei, mi-am dat seama c ă portalul d ădea exact spre
apus, încît corul și altarul s ă fie îndreptate spre r ăsărit; și soarele
putea dis-de-dimi-nea ță să răsară și să-i trezeasc ă numaidecît pe
călugării din dormitor și animalele din grajduri. Nu am v ăzut
abație mai frumoas ă și mai minunat a șezată, chiar dac ă după
aceea am cunoscut San Gallo, și Cluny, și Fontenay și încă altele,
poate mai mari, dar mai stîngaci propor ționate. Spre deosebire de
altele, aceasta se deosebea prin cl ădirea de nem ăsurat a
Edificiului. Nu aveam cuno ștințele unui me șter zidar, dar mi-am
dat numaidecît seama c ă acesta era mult mai str ăvechi decît
construc țiile din jurul lui, n ăscut poate pentru alte scopuri, și că
tot restul aba ției fusese ad ăugat jur-împrejur, cu mult ă vreme
mai tîrziu, dar în a șa chip încît orientarea
30
marii construc ții sa se potriveasc ă cu aceea a bisericii, sau
aceasta s ă i se potriveasc ă lui. întrucît arhitectura este, dintre
toate artele, cea care caut ă cu mai mult ă cutezan ță să repete în
ritmul ei ordinea universului, pe care cei vechi îl numeau kosmos,
adică armonie, deoarece este asemen ea unui animal mare la care
strălucește desăvîrșirea și echilibrul tuturor membrelor sale. Și
lăudat fie Atoatef ăcătorul care, dup ă cum spune Augustin, a
așezat toate lucrurile în num ăr, greutate și măsură.
31
Ziua întîi Tertia
în care Guglielmo are o discu ție plină de învățăminte cu Abatele
Chelarul era un b ărbat gras și cu aspect vulgar dar voios, c ărunt
dar încă zdravăn, mic dar iute. Ne-a c ălăuzit la chiliile noastre, în
casa peregrinilor. Sau, mai bine zis, ne-a c ălăuzit la chilia
hărăzită maestrului meu, f ăgăduindu-mi c ă, pentru ziua
următoare, avea s ă elibereze una și pentru mine, întrucît, de și
novice, eram oaspetele lor, și deci trebuia s ă fiu tratat cu toat ă
cinstea. în noaptea aceea puteam s ă dorm într-o ni șă lungă și
adîncă, ce se deschidea în peretele chiliei, în care avea s ă dea
poruncă să se aștearnă paie proaspete. Lucru care, a ad ăugat, se
făcea uneori pentru slujitorii vreunui senior care dorea s ă fie

păzit în timp ce dormea.
Apoi călugării ne-au adus vin, brînz ă, măsline, pîine și niște
delicioși struguri stafidi ți, și ne-au l ăsat să ne refacem puterile.
Am mîncat și am băut cu mult ă poftă. Maestrul meu nu avea
obiceiurile austere ale benedictinilor și nu-i pl ăcea să mănînce în
tăcere. De altfel, vorbea întotdea una despre lucruri atît de pl ăcute
și de înțelepte, încît p ărea că este un c ălugăr care cite ște viețile
sfinților.
în ziua aceea nu m-am putut st ăpîni să nu-l mai întreb
despre povestea cu calul.
— Totuși, am spus, cînd domnia voastr ă ați deslușit urmele pe
zăpadă și pe crengi, nu-l cuno șteați încă pe Brunello. Intr-un
anumit fel, urmele acelea ne vorbeau despre to ți caii, sau cel
puțin despre to ți caii de soiul acela. Nu trebuie s ă spunem c ă,
deci, cartea naturii ne vorbe ște doar prin esen țe, cum ne înva ță
mulți teologi de seam ă ?
— Nu este chiar a șa, dragă Adso, mi-a spus maestrul. Desigur,
felul acela de urme îmi exprimau, dac ă vrei, calul ca verbum
mentis, și mi l-ar fi exprimat oriunde l-a ș fi găsit. Dar urma în
acel loc și în acea or ă a zilei îmi spunea c ă cel puțin
32
unul dintre caii posibili trecu se pe acolo. Astfel, eu m ă aflam la
jumătatea drumului dintre în țelegerea conceptului de cal si
cunoașterea unui cal individual. Și, oricum, ceea ce cuno șteam
eu despre calul universal îmi era amintit de urm ă, care era unic ă.
Aș putea spune c ă, în momentul acela, eu eram prins între
caracterul deosebit al urmei și ignoran ța mea, care c ăpăta forma
atît de diafan ă a unei idei universale. Dac ă tu vezi ceva de
departe și nu înțelegi ce este, te vei mul țumi să-l define ști ca pe
un corp desf ășurat în spa țiu. Cînd se va fi apropiat de tine,
atunci îl vei numi animal, chiar dac ă nu știi încă dacă este un cal
sau un m ăgar. Și, în sfîr șit, cînd el va fi si mai aproape, vei putea
spune c ă e un cal, chiar dac ă nu știi încă dacă e Brunello sau
Favello. Și doar cînd vei fi la distan ța cea mai potrivit ă, vei vedea
că e Brunello (sau acel cal și nu altul, oricum ai hot ărî tu să-l
numești). Și aceea va fi cunoa șterea deplin ă, intuiția
particularului. A șa și eu, acum o or ă, eram gata s ă mă aștept la
toți caii, dar nu din pricina bog ăției intelectului meu, ci din
pricina s ărăciei intui ției mele. Și foamea intelectului meu a fost
saturată numai cînd am v ăzut un anume cal, pe care c ălugării îl
duceau de c ăpăstru. Numai atunci am știut cu adev ărat că
raționamentul meu de la început m-a condus pîn ă aproape de

adevăr. Astfel, ideile ce-mi folos eau la început pentru a-mi
reprezenta un cal pe care nu-l v ăzusem înc ă, erau doar semne,
precum erau semne ale ideii de cal urmele copitelor pe z ăpadă: și
se folosesc semne și semne ale semnelor numai cînd ne lipsesc
lucrurile.
Alteori îl auzisem vorbind cu mult ă îndoială despre ideile
universale și cu mare pre țuire pentru lucrurile individuale, și
chiar și după aceea mi s-a p ărut că înclinarea aceea îi venea fie
de la sîngele lui de britanic, fie de la cinul lui de franciscan. Dar
în ziua aceea nu avea destul ă putere ca s ă țină piept discu țiilor
teologice ; a șa că m-am ghemuit în spa țiul care îmi fusese dat, m-
am acoperit cu o p ătură și am căzut într-un somn adînc.
Cine ar fi intrat m-ar fi luat drept un balot. Și desigur c ă așa a
făcut și Abatele, cînd a venit s ă-l vadă pe Guglielmo, pe la orele
tertia. Astfel am putut eu asculta neb ăgat în seam ă prima lor
discuție. Și fără vreo răutate, pentru c ă a mă arăta dintr-o dat ă
oaspelui ar fi fost mai lipsit de ru șine decît s ă mă ascund, cum
am făcut, cu umilin ță.
A venit, a șadar, Abbone. Și-a cerut iertare pentru c ă venise, a
repetat urarea de bun-sosit și a spus c ă trebuie s ă vorbeasc ă cu
Guglielmo între patru ochi, despre un lucru de mare gravitate.
33
A început prin a-l felicita pentru priceperea cu care se purtase în
povestea cu calul, și l-a întrebat cum de știuse să dea am ănunte
atît de sigure despre un animal pe care nu-l v ăzuse niciodat ă.
Guglielmo i-a l ămurit pe scurt, și cu indiferen ță, calea pe care o
urmase, și Abatele s-a bucurat mult pentru ascu țimea min ții lui.
A spus c ă nici nu s-ar fi a șteptat la mai pu țin de la un om c ăruia
îi mergea vestea pentru marea lui în țelepciune. I-a spus c ă
primise o scrisoare de la abat ele din Farfa, care-i vorbea nu
numai despre îns ărcinarea încredin țată lui Guglielmo de c ătre
împărat (despre care avea s ă discute apoi în zilele urm ătoare), dar
îi spunea și că în Englitera și în Italia maestrul meu fusese
inchizitor în unele procese, în care se remarcase prin iscusin ța
sa, îngem ănată însă cu o mare omenie.
— M-am bucurat mult cînd am aflat, a ad ăugat Abatele, c ă în
numeroase cazuri domnia ta s-a declarat pentru nevinov ăția
acuzatului. Cred, și mai cu prec ădere în zilele acestea atît de
triste, în prezen ța neîntrerupt ă a răului în treburile omene ști, și
s-a uitat înjur, abia observat, ca și cum du șmanul s-ar fi învîrtit
între pere ții aceia, dar cred și că de multe ori necuratul lucreaz ă
prin cauze secundare. Și știu că poate s ă-și împing ă victimele s ă

facă în așa fel răul, încît vinov ăția să cadă asupra unuia drept,
bucurîndu-se de faptul c ă cel drept poate s ă fie ars în locul celui
posedat de el. Adesea inchizitorii, ca s ă dea dovad ă de sîrguin ță,
smulg cu orice pre ț o mărturisire de la acuzat, gîndind c ă bun
inchizitor nu este decît ac ela care încheie procesul g ăsind un țap
ispășitor…
— Și un inchizitor poate fi mînat de diavol, a spus
Guglielmo.
— Este posibil, a încuviin țat Abatele cu mult ă precauție, deoarece
vrerile Domnului sînt de necercetat, dar nu eu voi fi cel care s ă
arunce umbra b ănuielii asupra unor oameni atît de înzestra ți.
Sau asupra domniei tale, care e ști unul dintre ei, și de care am
mare nevoie. S-a întîmplat în aba ția noastr ă ceva care cere luare
aminte și sfatul unui om ager și prudent, cum e ști domnia ta.
Ager, pentru a descoperi, și prudent, dac ă e cazul, pentru a
acoperi. Adesea, îns ă, este neap ărat nevoie s ă dovedești vina unor
oameni care ar trebui s ă strălucească prin sfin țenia lor, dar a șa
încît să poți elimina cauza r ăului fără ca vinovatul s ă fie expus
disprețului public. Dac ă un păstor greșește, trebuie s ă fie separat
de ceilal ți păstori, dar e o nenorocire dac ă oile încep s ă nu mai
aibă încredere în
păstori.
— înțeleg, a spus Guglielmo.
Avusesem prilejul s ă constat c ă, atunci cînd se exprima în felul
acela atît de gr ăbit și de îngrijit, ascundea, de obicei, cu bun ă
creștere, dezacordul și încurcătura din inima lui.
— Pentru aceasta, a continuat Abatele, socotesc c ă orice caz care
privește păcatul unui p ăstor nu poate fi încredin țat decît unor
oameni ca domnia ta, care nu numai c ă știe să deosebeasc ă
binele de r ău, dar și ceea ce este potrivit de ceea ce nu este. îmi
place să mă gîndesc c ă domnia ta a condamnat numai cînd…
— …acuza ții se făceau vinova ți de acte criminale, de otr ăviri, de
coruperea unor copii nevinova ți și de alte blestem ății cărora gura
mea nu cuteaz ă să le rosteasc ă numele.
— …că a condamnat numai cînd, a continuat Abatele f ără să țină
seama de întrerupere, prezen ța demonului era atît de evident ă
tuturor, încît nu se puteau lua alte m ăsuri, fără ca indulgen ța să
fie mai scandaloas ă decît delictul.
— Cînd am recunoscut pe cineva vinovat, a precizat
Guglielmo, acesta s ăvîrșise cu adev ărat crime de a șa natură, încît
puteam s ă-l încredin țez, cu sufletul împ ăcat, bra țului secular.
Abatele a avut o clip ă de nesiguran ță.

— Pentru ce, a întrebat, st ărui să vorbești despre ac țiuni
criminale, f ără să te pronun ți asupra cauzei lor diavole ști ?
— Pentru c ă a discuta despre cauze și despre efecte este un lucru
din cale-afar ă de anevoios, și în aceast ă privință cred că singurul
judecător poate s ă fie numai Dumnezeu. Noi și așa ne ostenim
mult să stabilim o leg ătură între un efect atît de evident ca un
copac ars și fulgerul care l-a aprins, încît a scoate la iveal ă
înlănțuiri, uneori foarte bogate, între cauze și efecte mi se pare o
nebunie tot atît de mare ca și a construi un turn care ajunge pîn ă
la cer.
— Doctorul din Aquino, a sugerat Abatele, nu s-a temut s ă
demonstreze, doar cu puterea ra țiunii, existen ța Celui de Sus,
urcînd din cauz ă în cauz ă pînă la cea dintîi cauz ă fără de cauz ă.
— Cine sînt eu, a spus cu umilin ță Guglielmo, s ă mă împotrivesc
doctorului din Aquino ? Mai ales c ă dovada pe care a f ăcut-o
despre existen ța lui Dumnezeu este sprijinit ă de atîtea m ărturii
care întăresc căile pe care a mers el. Dumnezeu ne vorbe ște în
adîncul sufletului nostru, cum știa dinainte Augustin, și domnia
ta, Abbone, ai fi cîntat laude întru slava Domnului și a eviden ței
prezenței lui, chiar dac ă Toma nu ar fi… S-a oprit și a adăugat:
Așa îmi închipui.
34
35
— Ob, desigur, s-a gr ăbit să-i dea dreptate Abatele, și maestrul
meu a întrerupt în chipul acesta atît de frumos o discu ție de
școală care se vedea limpede c ă nu-i prea pl ăcea.
Apoi a vorbit mai departe:
— Să ne întoarcem la procese. Vezi, domnia ta, un om, s ă zicem,
a fost omorît cu otrav ă. Acesta este un dat al experien ței. Este cu
putință, deci, ca eu s ă-mi închipui, în fa ța unor semne de
netăgăduit, că autorul otr ăvirii este un alt om. Pe baza unor
înlănțuiri de cauze atît de simple, mintea mea poate s ă acționeze
cu încredere deplin ă în puterea sa. Dar cum pot eu complica
legătura, închipuindu-mi c ă la împlinirea faptei tic ăloase a
contribuit și o altă interven ție, de data asta nu omeneasc ă, ci
drăcească? Nu spun c ă nu este cu putin ță ca și diavolul s ă-și
arate trecerea prin semne precise, cum a f ăcut și Brunello, calul
domniei tale. Dar de ce trebuie s ă caut aceste probe ? Nu este de
ajuns să știu că vinovatul este omul acela, și să-l dau pe seama
brațului secular? în orice caz, pedeapsa lui va fi moartea,
Dumnezeu s ă-l ierte.
— Dar am auzit c ă într-un proces care a avut loc la Kilkenny

acum trei ani, în care ni ște persoane care au fost acuzate c ă au
comis delicte neru șinate, domnia ta nu ai negat interven ția
diavolului, de îndat ă ce vinova ții au fost dovedi ți.
— Dar nici n-am afirmat-o deschis. Nici n-am negat-o, e adev ărat.
Cine sînt eu s ă dau verdicte despre calea diavolului, a ad ăugat, și
părea că dorește să stăruie asupra acestui motiv, mai ales în
cazul în care cei ce au început procesul acesta inchizitorial,
episcopul, magistra ții și tot poporul, poate chiar și acuzații înșiși,
doreau într-adev ăr să se dovedeasc ă prezența diavolului ? Ei
bine, poate c ă singura dovad ă a prezen ței diavolului era
înflăcărarea cu care to ți doreau neap ărat să-l
vadă la treab ă.
— Așadar, domnia ta, a gr ăit Abatele pe un ton preocupat, îmi
spui că în multe procese diavolul nu ac ționează numai prin
vinovat, ci poate, și mai ales, prin judec ători?
— Oare a ș putea eu s ă fac o asemenea afirma ție ? a întrebat
Guglielmo, și mi-am dat seama c ă întrebarea era formulat ă în așa
chip, încît Abatele s ă nu poat ă spune c ă el putea; și astfel
Guglielmo a profitat de t ăcerea lui pentru a schimba cursul
discuției lor. Dar, de fapt, e vorba de lucruri de mult trecute. Am
părăsit acea nobil ă activitate, și dacă am făcut-o e pentru c ă așa
a fost vrerea Domnului…
— Fără îndoială, a încuviin țat Abatele.
—…și acum, a continuat Guglielmo, m ă ocup de alte treburii
delicate. Și aș dori să mă ocup și de ceea ce te fr ămîntă, dacă.
domnia ta o s ă-mi spui despre ce este vorba.
Mi s-a p ărut că Abatele era mul țumit să pună capăt acelei
conversa ții, ca să se poat ă întoarce la problema lui. A început,
așadar, să povesteasc ă, alegîndu- și cuvintele cu mult ă băgare de
seamă și cu largi perifraze, d espre o întîmplare neobi șnuită care
se petrecuse cu cîteva zile mai înainte, și care pricinuise mult ă
tulburare în rîndul c ălugărilor. Și a spus c ă-i vorbea lui
Guglielmo pentru c ă, știindu-l mare cunosc ător și al sufletului
omenesc, și al urmelor pe care le las ă diavolul, n ădăjduia să
poată să-și dedice o parte din timpul s ău prețios ca să facă
lumină într-o enigm ă atît de dureroas ă. Se întîmplase, a șadar, că
Adelmo din Otranto, un c ălugăr încă tînăr, dar deja cunoscut ca
un mare maestru al miniaturii, și care tocmai împodobea
manuscrisele bibliotecii cu imagini de o mare frumuse țe, fusese
găsit, într-o diminea ță, de către un c ăprar în fundul rîpei peste
care se ridica turnul de r ăsărit al Edificiului. întrucît fusese v ăzut
de către ceilal ți călugări în cor la completa, dar nu mai ap ăruse la

matutini, căzuse probabil în orele cele mai întunecoase ale nop ții.
Noapte foarte viforoas ă, în care c ăzuseră fulgi tăioși ca lama, de
păreau mai degrab ă grindin ă, azvîrliți de austrul care sufla
nebunește, înmuiat de z ăpada aceea care mai întîi era apoas ă și
apoi se înt ărise în țurțuri de ghea ță, trupul s ău fusese g ăsit la
picioarele zidului ie șit în afar ă, zdrobit de stînca de care se izbise.
Biată și delicat ă făptură muritoare, Domnul s ă-l aibă în sfînta lui
pază. Din cauza multiplelor izbituri pe care corpul le suferise în
cădere, nu era u șor de spus din care punct anume c ăzuse; fără
îndoială, de la una dintre ferestrele care se deschideau la trei
rînduri de caturi pe cele patru laturi ale turnului aflate deasupra
prăpastiei.
— Unde a ți îngropat s ărmanul trup ? a întrebat Guglielmo.
— în cimitir, fire ște, a răspuns Abatele. Poate c ă l-ați observat, se
află în partea de miaz ănoapte a bisericii, a Edificiului și a
grădinii de zarzavat.
— Văd, a spus Guglielmo, și văd că problema domniei tale este
următoarea: Dac ă nefericitul acela s-ar fi, Doamne fere ște,
sinucis (pentru c ă nu ne putem gîndi c ă a căzut din neb ăgare de
seamă), a doua zi a ți fi găsit una dintre ferestrele acelea deschise,
în vreme ce voi le-a ți găsit pe toate închise, și fără ca la picioarele
vreuneia dintre ele s ă fi apărut urme de ap ă.
Abatele era un b ărbat, cum am spus, de o mare și diplomatic ă
reținere, dar de data aceasta a avut o mi șcare de surprindere care
i-a smuls orice urm ă de prestan ță ce se cuvine la o persoan ă
serioasă și măreață, după cum cere Aristotel.
37
36
— Cine ți-a spus ?
— Mi-ai spus chiar domnia ta, i-a r ăspuns Guglielmo. Dac ă
fereastra ar fi fost deschis ă, v-ați fi gîndit numaidecît c ă el s-a
aruncat de acolo. Dup ă cum am putut constata din afar ă, e vorba
de ferestre mari, cu geamuri opace, și asemenea ferestre nu se
deschid de obicei, în cl ădiri cum e aceasta, la în ălțimea unui om.
Deci, dac ă ar fi fost deschis ă, fiind cu neputin ță ca nenorocitul s ă
se fi apropiat de ea și să-și piardă echilibrul, nu v-ar fi r ămas
altceva de f ăcut decît s ă vă gîndiți la o sinucidere. în care caz nu
l-ai fi lăsat domnia ta s ă fie îngropat într-un p ămînt sfin țit. Dar
deoarece l-a ți îngropat cre știnește, ferestrele trebuie s ă fi fost
închise. Pentru c ă dacă erau închise, neîntîlnind eu nici m ăcar în
procesele de vr ăjitorie un mort recalcitrant c ăruia Dumnezeu sau
diavolul s ă-i fi îngăduit să se ridice din pr ăpastie ca s ă șteargă

urmele f ărădelegii sale, este evident c ă presupusul sinuciga ș a
fost mai degrab ă împins, fie de o mîn ă omeneasc ă, fie de o for ță
drăcească. Și domnia ta te întrebi cine s ă-l fi putut, nu zic
împinge în pr ăpastie, ci ridica f ără voia lui pîn ă la pervaz, și ești
îngrijorat pentru c ă o forță malefic ă, natural ă sau supranatural ă,
cum o fi ea, cutreier ă acum prin aba ție.
— Așa e, a spus Abatele, și nu era limpede dac ă încuviin ța cele
spuse de Guglielmo, sau î și dădea dreptate sie și pentru
explicațiile pe care Guglielmo le d ăduse în chip atît de admirabil.
Dar cum de-ai știut că nu era ap ă la picioarele nici
unei ferestre ?
— Pentru c ă mi-ai spus c ă bătea austrul, și apa nu putea s ă
lovească ferestrele care se deschid spre r ăsărit.
— Nu mi-au spus destule despre puterea min ții domniei tale, a
grăit Abatele. Și ai dreptate, nu era ap ă, și acum știu pentru ce.
Lucrurile s-au petrecut precum spui. Și acum în țelegi spaima
mea. Și așa ar fi fost foarte grav dac ă unul dintre c ălugării mei s-
ar fi murd ărit cu abominabilul p ăcat al sinuciderii. Dar am
motive s ă cred că un altul dintre ei s-a murd ărit cu un p ăcat la
fel de însp ăimîntător. Și de-ar fi
numai asta…
— în primul rînd, de ce unul dintre c ălugări ? în aba ție mai sînt și
multe alte persoane, gr ăjdari, căprari, servitori…
— Desigur, e o aba ție mică, dar bogat ă, a încuviin țat cu mîndrie
Abatele. O sut ă cincizeci de slujitori, pentru șaizeci de c ălugări.
Dar totul s-a petrecut în Edificiu. Acolo, cum poate c ă știți, chiar
dacă la primul cat se afl ă și bucătăriile și sala de mese, la cele
două caturi de deasupra se g ăsesc scrip-torium-u\ și biblioteca.
După cină, Edificiul e închis și avem <
regulă foarte sever ă care interzice oricui s ă mai rămînă acolo, a
ghicit el întrebarea lui Guglielmo, și a mai spus imediat, dar se
vedea limpede c ă fără plăcere : fiind vorba, fire ște, și despre
călugări, dar…
— Dar?
— Dar înl ătur cu des ăvîrșire, cu des ăvîrșire, înțelegi ?, b ănuiala
că vreun servitor s ă fi avut curajul s ă intre acolo noaptea. Prin
ochii lui a trecut ceva ca un zîmbet dispre țuitor, dar a fost iute ca
un fulger, sau ca o stea c ăzătoare. S ă spunem c ă le-ar fi team ă,
știi… uneori poruncile da te celor simpli sînt înt ărite de cîte o
amenințare, precum prevestirea c ă aceluia care nu va asculta i se
poate întîmpla ceva îngrozitor, și de la o putere supranatural ă. Pe
cînd un c ălugăr…

— înțeleg.
— Și nu numai atît, dar un c ălugăr ar putea avea și alte motive
să se aventureze într-un loc interzis, vreau s ă zic motive… cum s ă
spun?… motivabile, chiar dac ă sînt contra regulii…
Guglielmo și-a dat seama de stînjeneala Abatelui, și a pus o
întrebare care urm ărea poate s ă abată discuția pe alt ă cale, dar
care a provocat o stînjeneala cu mult mai mare.
— Vorbind de faptul c ă ar fi cu putin ță o crimă, domnia ta ai
spus „și de-ar fi numai asta". Ce voiai s ă zici ?
— Așa am spus ? P ăi, da, nu este omorît un om f ără un motiv,
oricît ar fi de blestemat. Și tremur la gîndul blestem ăției motivelor
care să-l fi împins pe un c ălugăr să-și ucidă un confrate. De asta
am spus a șa.
— Nu de altceva ?
— Nu exist ă altceva despre care s ă-ți pot spune.
— Vrei s ă spui că există altceva pe care domnia ta s ă mi-l po ți
spune?
— Te rog, frate Guglielmo, dragul meu frate Guglielmo, și Abatele
a accentuat și frate și dragul meu.
Guglielmo a ro șit puternic și a meditat:
— Eris sacerdos in aeternum.
— Mulțumesc, a spus Abatele.
Oh, Doamne, Dumnezeule, ce mister însp ăimîntător au atins în
clipa aceea impruden ții mei superiori, împins unul de team ă,
celălalt de curiozitate. Pentru c ă deși novice, care pornea atunci
la drum spre aflarea misterelor sfintei slujiri a Domnului, am
înțeles și eu, biet copilandru, c ă Abatele știa ceva ce aflase îns ă
sub pecetea spovedaniei. El trebuie s ă fi auzit de pe buzele cuiva
niște amănunte nelegiuite care puteau fi legate de nenorocitul
sfîrșit al lui Adelmo. Pentru
38
39
asta poate c ă îl ruga pe fratele Guglielmo s ă dea la iveal ă o taină
pe care el o știa fără să o poată împărtăși nimănui, și spera ca
maestrul meu s ă facă lumină cu puterea judec ății sale, pe cînd el
trebuia s ă arunce umbra, mînat de înalta
îndatorire a milei.
— Bine, a spus atunci Guglielmo, voi putea pune întreb ări
călugărilor ?
— Desigur c ă vei putea.
— Voi putea s ă umblu f ără opreliște prin aba ție ?
— Iți dau aceast ă îngăduință.

— îmi dai aceast ă însărcinare coram monachos ?
— Chiar în ast ă seară.
— Voi începe îns ă chiar azi, înainte de-a afla c ălugării ce
îndatorire mi-ai dat. Și în afar ă de asta doream mult, și asta nu e
ultima pricin ă a trecerii mele pe aici, s ă vizitez biblioteca voastr ă,
despre care se vorbe ște cu admira ție în toate aba țiile
creștine.
Abatele s-a ridicat aproape brus c, cu figura foarte încordat ă.
— Poți umbla prin toat ă abația, am spus. Dar, desigur, nu
prin ultimul etaj al Edificiului, în bibliotec ă.
— De ce ?
— Ar fi trebuit s ă-ți explic de la început, și credeam c ă o i știi.
Domnia ta știi că biblioteca noastr ă nu e ca altele…
— Știu că are mai multe c ărți decît orice alt ă biblioteci cre ștină.
Știu că, în fața dulapurilor voastre, cele de la Bobbic sau de la
Pomposa, de la Cluny sau de la Fleury, par odaia unui copil care
abia începe s ă învețe literele. Știu că cele șase mii de codice cu
care se l ăuda Novalesa, acum o sut ă și cevE de ani, sînt pu ține
față de ale voastre, și poate c ă multe dir acelea sînt acum aici.
Știu că abația voastr ă este singura lumin ă pe care cre știnătatea
poate s-o pun ă alături de cel treizeci și șase de biblioteci din
Bagdad, de cele zece mii de codice ale vizirului Ibn al-Alkami, c ă
numărul bibliilor voastre egaleaz ă cele dou ă mii patru sute de
corane cu care se mîn dre ște Cairo, c ă realitatea dulapurilor
voastre este o str ălv cită adeverire împotriva falnicei legende a
necredincio șilc care, acum cî țiva ani, se l ăudau (buni prieteni
cum sînt ci principele minciunii) c ă biblioteca din Tripoli are o
avere di șase milioane de volume și stau în ea optzeci de mii de
comei tatori și două sute de scribi.
— Așa este, l ăudat fie cerul.
— Știu că, între c ălugării care tr ăiesc printre voi, mult vin de la
alte aba ții, răspîndite prin toat ă lumea: unii, pentri
40
puțin timp, s ă copieze manuscrise ce nu se g ăsesc în alt ă parte și
să le ducă apoi la ei acas ă, nu fără să fi adus în schimb alte
manuscrise de neg ăsit, pe care voi s ă le copia ți și să le adăugați
la tezaurul vostru; al ții, pentru un timp îndelungat, pentru a
rămîne uneori pîn ă la moarte, pentru c ă numai aici pot g ăsi
operele care s ă facă lumină în cercet ările lor. Și aveți, așadar,
printre voi germani, daci, francezi, spanioli și greci. Știu că
împăratul Frederic, cu mul ți ani în urm ă, v-a cerut s ă compila ți o
carte despre prorocirile lui Merlin și s-o traduce ți apoi în arab ă,

pentru a o trimite în dar sultanului din Egipt. Știu, în sfîr șit, că o
abație acoperit ă de glorie ca Murbach, în vremurile noastre atît de
triste, nu mai are nici un singur copist m ăcar, că la San Gallo au
rămas puțini călugări care mai știu să scrie, c ă acum în ora șe
apar corpora ții și bresle alc ătuite din mireni care lucreaz ă pentru
universit ăți și că numai aba ția voastr ă reînnoie ște din zi în zi, ce
spun?, va duce pe culmi tot mai înalte gloria ordinului vostru…
— ,J}âonasterium sine libris, a citat dus pe gînduri Abatele, est
sicut civitas sine opibus, castrum sine numeris, coquina sine
suppellectili, mensa sine cibis, hortus sine herbis, pratum sine
floribus, arbor sine foliis"… Și ordinul nostru, crescînd în jurul
celor dou ă porunci, a muncii și a rugăciunii, a fost lumin ă pentru
întreaga lume cunoscut ă, zăcămînt de știință, mîn-tuire a unei
doctrine antice care amenin ță să dispară în incendii, jafuri și
cutremure, atelier pentru scriptura cea nou ă și propășire pentru
cea veche… Oh, domnia ta știi bine, tr ăim vremuri tare tulburi, și
roșesc de ru șine să-ți spun c ă nu cu mul ți ani în urm ă conciliul
de la Viena a trebuit s ă întărească hotărîrea că fiecare c ălugăr are
datoria s ă primeasc ă ordinele… Cîte din aba țiile noastre, care
acum dou ă sute de ani erau centru str ălucit de m ăreție și de
sfințenie, sînt acum cuibare pe ntru trîndavi! Ordinul mai e
puternic și acum, dar duhoarea ora șelor dă tîrcoale locurilor
noastre sfinte, poporul lui Du mnezeu este atras acum spre
negustorie și spre luptele de grup, acolo , în marile centre locuite,
unde nu poate avea l ăcaș duhul sfin țeniei, nu numai c ă se
vorbește (căci laicilor nu li se poate cere altceva), dar se și scrie în
vulgară, și niciodat ă nici unul dintre aceste volume nu poate s ă
intre între zidurile noastre, c ăci în mod fatal devine izvor de
erezie. Pentru p ăcatele oamenilor lumea st ă atîrnată pe buza pr ă-
pastiei, cuprins ă de prăpastia îns ăși care pr ăpastie cheam ă. Și
mîine, cum voia Honorius, trupur ile oamenilor vor fi mai mici
decît ale noastre, dup ă cum ale noastre sînt mai mici decît ale
celor din vechime. Mundus senescit. Dacă acum
41
Domnul a încredin țat ordinului nostru o misiune, ea e aceea de a
se împotrivi goanei acesteia spre pr ăpastie, p ăstrînd, reînnodînd
și apărînd tezaurul de în țelepciune pe care p ărinții noștri ni l-au
încredin țat. Pronia cereasc ă a poruncit ca guvernarea lumii, care
la început era la r ăsărit, pe m ăsură ce trece timpul, s ă se mute la
apus, pentru a ne vesti c ă sfîrșitul se apropie, întrucît petrecerea
lucrurilor a ajuns deja la marginile universului. Dar pîn ă nu se
istovește întru totul mileniul, pîn ă cînd nu triumf ă, chiar și

pentru pu țină vreme, fiara murdar ă care este Antichristul, ne
revine nou ă să apărăm tezaurul lumii cre știne, și chiar cuvîntul
lui Dumnezeu, pe care el l-a spus prorocilor și apostolilor, pe care
preoții îl repet ă fără să schimbe nimic la el, pe care școlile au
încercat s ă-l comenteze, chiar dac ă astăzi tocmai în aceste școli
se culcu șește șarpele trufiei, al invidiei și al smintelii. In apusul
acesta noi sîntem înc ă făclii și lumină înaltă la orizont. Și atîta
vreme cît zidurile acestea vor d ăinui, noi vom fi p ăstrătorii
Cuvîntului lui Dumnezeu.
— Amin, a spus Guglielmo, cu glas de smerenie. Dar ce I leg ătură
au toate acestea cu faptul c ă nu se poate vizita I
biblioteca ?
— Vezi, frate Guglielmo, pentru a putea realiza opera I uria șă și
sfîntă care îmbog ățește aceste ziduri, și a făcut semn I spre
corpul Edificiului care se z ărea prin fereastra chiliei, ] tronînd
chiar deasupra bisericii aba țiale, oameni credincio și au lucrat
mai multe secole, dup ă niște legi de fier. Biblioteca a fost ridicat ă
după un plan care a r ămas necunoscut tuturor | de-a lungul
secolelor și pe care nici unul dintre c ălugări nu este vrednic s ă-l
cunoasc ă. Numai bibliotecarului i s-a dezv ăluit aceast ă taină, de
către bibliotecarul de dinaintea sa, și o dezvăluie, cît este în via ță,
ajutorului de bibliotecar, în a șa fel încît moartea s ă nu-l
surprind ă, lipsind comunitatea de aflarea acelui lucru. Și buzele
amîndurora le sînt pecetluite de tain ă. Numai bibliotecarul, în
afară de faptul c ă știe, are. dreptul s ă umble prin labirintul cu
cărți, singur el știe să le găsească și unde s ă le pună la loc,
numai el r ăspunde de! p ăstrarea lor. Ceilal ți călugări lucreaz ă în
scriptorium și potj cunoa ște catalogul c ărților pe care le cuprinde
biblioteca. Dar un catalog de titluri spune adesea prea pu țin,
numai biblio-, tecarul știe, dup ă așezarea volumului, dup ă gradul
în care este sau nu îng ăduită citirea lui, ce fel de taine, de
adevăruri sau de minciuni închide în el volumul cu pricina.
Numai el hot ărăște cum, cînd și dacă să-l încredin țeze
călugărului care îl cere, numai dup ă ce mi-a cerut mie p ărerea.
Deoarece nvJ
42
toate adev ărurile sînt pentru toate urechile, nu toate minciunile
pot fi recunoscute ca atare de un suflet credincios, și călugării, în
fine, stau în scriptorium ca să ducă la bun sfîr șit o oper ă precisă,
pentru care trebuie s ă citească anumite c ărți și nu altele, și nu ca
să urmărească orice nebuneasc ă curiozitate care-i p ălește, fie din
puținătatea min ții, fie din trufie, fie din gînduri venite de la

necuratul.
— Așadar în bibliotec ă sînt și cărți care con țin minciuni…
— Mon ștrii exist ă, pentru c ă fac parte din proiectul divin, si chiar
în trăsăturile însp ăimîntătoare ale mon ștrilor se v ădește puterea
Creatorului. Tot a șa există, prin hot ărîrea Domnului, și cărțile
magilor, kabbalele iudeilor, n ăscocirile poe ților păgîni, minciunile
necredincio șilor. Și a fost nestr ămutată și sfîntă convingerea celor
care au voit și sprijinit aceast ă abație secole de-a rîndul, c ă și în
cărțile mincinoase poate s ă se întrez ărească, pentru ochiul
cititorului clarv ăzător, o palid ă licărire a în țelepciunii
dumnezeie ști. De aceea e loc și pentru ele în aceast ă bibliotec ă. Și
tocmai din aceast ă pricină, înțelegi domnia ta, în ea nu poate s ă
pătrundă oricine. Iar în afar ă de asta, a mai spus Abatele,
cerîndu- și parcă iertare pentru cît de firav era acest din urm ă
argument, cartea e o f ăptură delicată, suferă din pricina trecerii
timpului, se teme de roz ătoare, de vremea rea, de mîinile
nepricepute. Dac ă de sute și sute de ani fiecare ar fi putut s ă se
atingă, fără opreliște, de codicele noastre, cea mai mare parte
dintre ele nici n-ar mai exista. A șadar, bibliotecarul le ap ără nu
numai de oameni, ci și de natur ă, și își închină toată viața lui
acestei lupte împotriva for ței uitării, dușmană a adevărului.
— Și astfel nimeni, în afar ă de două persoane, nu intr ă în ultimul
cat al Edificiului…
Abatele a zîmbit.
— Nimeni nu trebuie. Nimeni nu poate. Nimeni, chiar dac ă ar voi,
nu ar izbuti. Biblioteca se ap ără singură, e de nep ătruns precum
adevărul pe care-l g ăzduiește, amăgitoare precum minciunile pe
care le p ăstrează. Labirint al min ții, ea este deopotriv ă un labirint
pămîntesc. Po ți să intri, dar nu po ți să mai ieși. Și spunînd asta
aș dori ca domnia ta s ă te supui regulilor aba ției.
— Dar domnia ta nu ai negat c ă Adelmo a putut fi aruncat de la
una dintre ferestrele bibliotecii. Și cum pot eu chibzui la moartea
lui dacă nu văd locul în care s-ar putea s ă-și fi avut început
povestea mor ții sale ?
— Frate Guglielmo, a spus Abatele pe un ton împ ăciuitor, un om
care l-a descris pe calul meu Brunello f ără să-l vadă, și
43
moartea lui Adelmo f ără să știe aproape nimic despre ea, nu va
întîmpina nici o greutate ca s ă se gîndeasc ă la niște locuri unde
nu are voie s ă intre.
Guglielmo s-a aplecat a închin ăciune.
— Domnia ta e ști înțelept și cînd ești sever. Cum ți-e voia!

— Dacă am fost vreodat ă înțelept, apoi am fost pentru c ă am știut
să fiu sever, a r ăspuns Abatele.
— Un ultim cuvînt, a spus Guglielmo. Ce-i cu Ubertino ?
— E aici. Te a șteaptă. O să-l găsești în biseric ă.
— Cînd?
— întotdeauna, a zîmbit Abatele. S ă știi că, deși foarte înv ățat, nu
este un om c ăruia să-i placă biblioteca. O socote ște o amăgire a
vremii. St ă mai mult în biseric ă, să mediteze, s ă
se roage…
— E bătrîn ? a întrebat Guglielmo încurcat.
— De cînd nu l-ai mai v ăzut ?
— De mul ți ani.
— E obosit. Tare desprins de lucr urile de pe lume a aceasta. . Are
șaizeci și opt de ani. Dar cred c ă și-a păstrat sufletul din
tinerețe.
— Am s ă-l caut numaidecît, mul țumesc.
Abatele l-a întrebat dac ă nu voia s ă se alăture comunit ății pentru
masă, după orele sexta. Guglielmo i-a r ăspuns c ă abia mâncase și
că ar fi dorit mai bine s ă-l vadă numaidecît pe Ubertino. Abatele a
salutat.
Tocmai ie șea din chilie cînd s-a ridicat din curte un urlet sfî șietor,
ca al cuiva h ăcuit de moarte, dup ă care au urmat alte gemete, tot
atît de însp ăimîntătoare.
— Ce s-a întîmplat? a întrebat Guglielmo, z ăpăcit.
— Nimic, a r ăspuns Abatele zîmbind. Pe vremea aceasta se taie
porcii. O treab ă pentru porcari. Nu de sîngele acesta trebuie s ă se
ocupe domnia ta.
A ieșit, dezmin țindu-și faima de om care le știa pe toate. Pentru
că a doua zi diminea ța… Dar pune frîu ner ăbdării tale, limb ă a
mea mult prea slobod ă. Căci în ziua de care spun, mai înainte de
căderea nop ții, s-au mai întîmplat mult lucruri despre care va fi
potrivit s ă amintesc.
Ziua întîi Sexta
în care Adso admir ă portalul bisericii și Guglielmo îl reg ăsește pe
Ubertino din Casale
Biserica nu era maiestuoas ă ca altele, v ăzute dup ă aceea la
Strasbourg, Chartres, Bamberg și Paris. Sem ăna, mai degrab ă, cu
cele pe care le v ăzusem în Italia, mai pu țin dornice s ă se ridice
amețitor spre cer, ci sprijinite s ănătos pe p ămînt, adesea mai
mult largi decît înalte ; doar c ă la un prim cat ea purta deasupra,
ca un fel de fort ăreață, mai multe creneluri p ătrate, și dinsusul
acestui cat se ridica o a doua cl ădire, care, mai degrab ă decît un

turn, era o a doua biseric ă, bine cl ădită, avînd un acoperi ș ascuțit
și fiind str ăpunsă de ferestre severe. Biseric ă abațială sănătoasă,
cum construiau str ăbunii no ștri în Proven ța și Languedoc,
străină de îndr ăznelile și de prea înc ărcatele broderii cu care a
venit stilul modern, și numai în timpurile mai din urm ă, cred, s-a
îmbogățit, deasupra corului, cu o turl ă înălțîndu-se îndr ăzneț
spre bolta cereasc ă.
Două coloane drepte și șlefuite str ăjuiau intrarea, care p ărea la
prima vedere un singur arc ma re; dar din coloane porneau dou ă
contraforturi care, avî nd deasupra altele și nenum ărate arce,
purtau privirea, ca în inima unui h ău, către portalul propriu-zis;
acesta se întrez ărea în umbr ă, sub un timpan mare, sus ținut pe
laturi de doi stîlpi, și la mijloc de un pilastru sculptat, care
împărțea intrarea în dou ă deschiz ături, apărate de por ți de stejar
întărite cu ferecaturi. La ora aceea a zilei soarele b ătea slab drept
în acoperi ș și lumina c ădea piezi ș pe fațadă, fără să lumineze
timpanul; a șa că, după ce am trecut de cele dou ă coloane, ne-am
trezit pe nea șteptate sub bolta aproape silvestr ă a arcadelor care
se despărțeau de Șirul de coloane mai mici ce înt ăreau
contraforturile. Dup ă ce ochii s-au obi șnuit în cele din urm ă cu
penumbra, povestea mut ă a pietrei a șternute cu imagini, atît de
repede gr ăitoare cum erau vederii și închipuirii oricui (pentru c ă
pictura est
44
45

laicorum literatura), mi-a fulgerat dintr-o dat ă privirea și m-a
cufundat într-o n ălucire despre care și astăzi limba mea cu greu
poate să vorbeasc ă.
Am văzut un tron a șezat în cer și pe cineva șezînd pe tron. Chipul
Celui Așezat era neîndur ător și nepăsător, ochii larg deschi și și
săgetînd asupra unei omeniri p ămîntești ajunse la cap ătul
făptuirilor sale, p ărul și barba falnice c ăzînd pe fa ță și pe piept ca
apele unui rîu, în pîraie toate pe aceea și măsură și împărțite egal
de-o parte și de alta. Coroana ce purta pe cap era bogat ă în
smalțuri și nestemate, tunica imperial ă, de culoarea purpurei, îi
cădea în falduri bogate peste genunchi, lucrat ă cu dantele și
broderii din fir de aur și de argint. Mîna stîng ă, sprijinit ă pe
genunchi, ținea o carte cu o pecete, dreapta se ridica într-un gest
nu știu dacă de binecuvîntare sau de amenin țare. Chipul era

luminat de însp ăimîntătoarea frumuse țe a unui nimb înflorat, în
formă de cruce, și am văzut strălucind în jurul tronului și al
capului Celui A șezat un curcubeu de smarald. în fa ța tronului,
sub picioarele Celui A șezat, vălurea o mare de cristal, iar în jurul
Celui Așezat, în jurul și deasupra tronului, patru animale
înspăimîntătoare -am v ăzut — însp ăimîntătoare pentru mine,
care le priveam pierdut, dar supuse și tare blînde fa ță de Cel
Așezat, pentru care cîntau laude f ără istovire.
Sau nu toate puteau fi numite însp ăimîntătoare, deoarece mi s-a
părut frumos și plăcut omul care, în partea stîng ă pentru mine ( și
în dreapta Celui A șezat), întindea o carte. Dar însp ăimîntător mi
se părea de partea cealalt ă un vultur, cu pliscul m ărit, penele
zbîrlite a șezate ca o plato șă, ghearele puternice, aripile mari
deschise. Iar la picioarele Celui A șezat, sub primele dou ă figuri
altele dou ă, un taur și un leu, fiecare dintre cei doi mon ștri
strîngînd în gheare și în labe o carte, cu trup ul întors înspre afara
tronului, dar cu ca pul spre tron, ca și cum ar fi întors spatele și
gîtul într-o pornire cumplit ă, șoldurile și membrele frem ătînd
asemenea fiarelor aflate în ghearele mor ții, cu nările larg
deschise, cozile r ăsucite și îndoite ca la șerpi, și terminîndu-se la
vîrf cu limbi de foc. Amîndou ă înaripate, amîndou ă încoronate cu
cîte un nimb, în ciuda aparen ței lor cumplite, nu erau creaturi ale
infernului, ci ale cerului, și dacă păreau însp ăimîntătoare, era
pentru c ă răgeau întru prosl ăvirea Unuia care va s ă vină, să
judece viii
și morții.
în jurul tronului, al ături de cele patru animale și sub picioarele
Celui Așezat, văzuți ca prin str ăvezimea unei m ări de cristal, ca
pentru a umple parc ă întreaga întindere a

nălucirii, compu și după structura triunghiular ă a timpanului,
ridicîndu-se de la o baz ă de șapte plus șapte, apoi de trei plus trei
și apoi de doi plus doi, se iveau dou ăzeci și patru de b ătrîni,
așezați pe dou ăzeci și patru de tronuri mici, îmbr ăcați în
veșminte albe și încorona ți cu aur. Unii aveau în mîn ă cîte 0 violă,
alții un potir cu parfum, și doar unul singur cînta dintr-un
instrument, pe cînd to ți ceilalți, pierdu ți în extaz, cu fa ța întoars ă
spre Cel A șezat, îi cîntau din gur ă laude, avînd si membrele
răsucite, precum acelea ale animalelor, în a șa fel î'ncît cu to ții să-
l poată vedea pe Cel A șezat, dar nu în chip animalic, ci cu mi șcări
de dans extatic — cum trebuie s ă fi dansat David lîng ă arcă — și
în așa fel încît oriunde s-ar fi aflat pupilele lor, împotriva legii

care hot ăra statura trupurilor, s ă se întoarc ă spre acela și punct
strălucitor. Oh, ce armonie de avînturi și de moliciune, de pozi ții
nefirești și totuși grațioase, în limbajul acela mistic de membre în
chip miraculos eliberate de greutatea materiei corporale, bine-
cuvîntat ă cantitate d ăruită cu o nou ă formă substan țială, ca și
cum sfîntul stol ar fi fost b ătut de un vînt n ăprasnic, suflu de
viață, delectare dezl ănțuită, exaltare de osanale devenit ă în chip
uimitor, din sunet ce era, imagine.
Trupuri și mădulare locuite de Spirit, iluminate de revela ție,
chipurile r ăsucite de uimire, privirile exaltate de entuziasm,
obrajii înfl ăcărați de iubire, pupilele dilatate de beatitudine, unul
fulgerat de o dulce consternare, altul str ăpuns de o consternat ă
dulceață, care transfigurat de uimire, care întinerit de bucurie,
iată-i pe toți cîntînd cu expresia chipurilor, cu podoabele
veșmintelor, cu arcuirea și tensiunea mîinilor și picioarelor, un
cîntec nou, cu buzele întredeschise într-un surîs de prosl ăvire
veșnică. Iar sub picioarele b ătrî-nilor, și arcuite deasupra lor și
deasupra tronului și deasupra grupului tetramorf, aranjate în
benzi simetrice, cu greu deos e-bindu-se una de alta, în a șa
măsură știința artei le f ăcuse tainic propor ționale, egale în
varietate și variate în unitate, unice în diversitate și diverse în
deplina lor îngem ănare, în admirabil ă împreunare a p ărților cu o
plăcută suavitate a culorilor, minune de consonan ță și de
înfrățire de voci deosebite în tre ele, grupare aranjat ă în chipul
coardelor de la țiteră, consim țită și coroborat ă înrudire printr-o
forță profund ă și proprie, în stare s ă activeze univocul în însu și
jocul alternativ al echivocurilor, împodobire și împreunare de
creaturi nepotrivite subiectului și supuse totu și de subiect, oper ă
de împătimită conexiune condus ă de regul ă cereasc ă și
pămînteasc ă totdeodat ă (lanț și statornic ă legătură de pace,
dragoste,
46
47

virtute, guvernare, putere, ordine, origine, via ță, lumină,
strălucire, specie și figură), egalitate multipl ă care radiaz ă
strălucirea formei ce supune p ărțile propor ționale ale materiei —
iată că se împleteau toate florile și frunzele și cîrceii și tufele și
corimbii tuturor plantelo r cu care se împodobesc gr ădinile cerului
și ale pămîntului, vioreaua, salcîmul galben, cimbri șorul, crinul,
lemnul câinesc, narcisa, rodul p ămîntului, acantul, betelul,
smirna, plantele r ășinoase.

Dar, în vreme ce sufletul meu, r ăpit de concertul acela de
frumuse ți pămîntești și de impun ătoare semnale supranaturale,
sta să explodeze într-un cînt de bucurie, ochiul, urmînd ritmul
marcat de rozetele înflorite de la picioarele b ătrînilor, a c ăzut pe
figurile care, împletite, alc ătuiau un tot cu pilastrul central care
susținea timpanul. Ce erau și ce mesaj simbolic comunicau cele
trei perechi de lei împleti ți în cruce a șezată transversal,
cățărîndu-se ca ni ște arce, sprijinindu- și labele din spate pe
pămînt și punîndu-le pe cele din fa ță pe spatele propriului
tovarăș, cu coama zbîrlit ă în volute ascu țite, gura deschis ă într-
un rînjet amenin țător, lega ți de corpul însu și al pilastrului cu o
pastă, sau un cuib de cîrcei? Ca s ă liniștească sufletul meu, dup ă
cum erau poate pu și să domoleasc ă natura diabolic ă a leilor și s-
o transforme într-o aluzie simbolic ă la lucrurile superioare, pe
laturile pilastrului erau dou ă figuri umane, nesfîr șit de lungi, cît
coloana îns ăși, și gemene cu alte dou ă care le st ăteau în fa ță,
simetric, de ambele laturi, pe stîlpii acoperi ți cu figuri pe p ărțile
din afar ă, unde fiecare dintre por țile de stejar î și avea u șorul ei;
erau, așadar, patru figuri de b ătrîni, dup ă ale căror podoabe i-am
recunoscut pe Petru și Pavel, Ieremia și Isaia, r ăsuciți și ei ca
într-un pas de dans, cu lungile lor mîini osoase cu degetele
întinse, ca ni ștel aripi, și tot ca ni ște aripi le erau b ărbile și părul
umflate de] un vînt profetic, cutele hainelor prea lungi, agitate de
picioa-j rele prea lungi, dînd na ștere unor valuri și volute, altfel
decîtj leii, dar din aceea și materie ca și leii. Și, în vreme ce îmi
luanJ ochii de la acea enigmatic ă polifonie de membre sfinte și dd
mădulare infernale, am v ăzut de-o parte a portalului, și subi
arcadele din fund, pe alocuri ilustrate pe contraforturi, și îd
spațiul dintre coloanele sub țiri, care sus țineau și împodobeau] și
de asemenea pe stufoasa vegeta ție a capitelurilor fiec ărei coloane,
și de aici ramificîndu-se spre bolta silvestr ă a nenuJ m ăratelor
arcade, alte viziuni groaznice la privit și justificata în locul acela
numai datorit ă puterii lor de parabol ă și alej gorie, sau pentru
învățătura moral ă pe care o transmiteau; și am văzut o femeie
depravat ă goală și descărnată, roasă d?
scîrbavnice broa ște rîioase, supt ă de șerpi, împreunat ă cu un
satir cu burta umflat ă și cu picioare de grifon, acoperite de peri
zbârliți, cu gura obscen ă, care-și striga propria pedeaps ă, si am
văzut un avar, înghe țat de ghea ța morții, lungit pe patul lui
susținut de coloane somptuoase, prad ă îngrozit ă a unei cohorte
de draci, dintre care unul îi smulgea, din gura horc ăindă, inima
în formă de copil (vai, fie ca în vecii vecilor s ă nu se nasc ă), și am

văzut un trufa ș pe umerii c ăruia se coco țase un drac, b ăgîndu-i
ghearele în ochi, în timp ce al ți doi lacomi se sfî șiau într-o
încăierare corp la corp, dezgust ătoare, și încă alte creaturi, cu
căpățînă de capr ă, coamă de leu, beregat ă de panter ă, prinse
într-o pădure de fl ăcări din care p ărea că auzi vuietul focului. Și
în jurul lor, amestecate cu ele, deasupra lor și dedesubtul
picioarelor lor, alte chipur i si alte membre, un b ărbat și o femeie
care se tr ăgeau de p ăr, două vipere care sugeau ochii unui
condamnat, un b ărbat rînjind, care cu amîndou ă mîinile îndoite
căsca fălcile unei hidre, și toate animalele din bestiarul satanei
adunate la sfat și puse de paz ă și de coroan ă la tronul care le sta
dinainte, ca s ă-i cînte slava cu înfrîngerea lor, fauni, f ăpturi cu
sex dublu, brute cu mîinile cu șase degete, sirene, hipocentauri,
gorgone, harpii, co șmare, dragontopozi, minotauri, linc și,
leoparzi, himere, cenoperi cu bot de cîine care scoteau foc pe n ări,
denti-tirani, policaudate, șerpi cu p ăr, salamandre, vipere cu
coarne, șerpi de ap ă veninoși, năpîrci, bicefali cu spinarea plin ă
de dinți, hiene, vidre, ciori, crocodili, hidropi cu coarne ca
ferăstrăul, broa ște, grifoni, maimu țe, cinocefali, leucro ți,
manticore, ulii, paranzi, nev ăstuici, dragoni, pupeze, cucuvele,
vîrcolaci, ypnali, vipere libiene, spectafici, scorpioni, saurieni,
cetacei, balauri, anfisben e, jaculi, dipsazi, gu șteri, pești-ventuz ă,
polipi, murene și broaște țestoase. întreaga popula ție a iadului
părea să-și fi dat întîlnire ca s ă fie vestibul, p ădure întunecoas ă,
landă fără de speran ță a izgonirii, la apari ția Celui A șezat de pe
timpan, la chipul lui plin de f ăgăduială și de amenin țare, ei,
înfrînții de la Armaghedon, în fa ța celui ce va veni s ă-i despart ă
pentru totdeauna pe cei vii de cei mor ți. Și, paralizat (aproape) de
apariția aceea, f ără să mai fiu sigur acum dac ă mă aflam într-un
loc prieten sau în valea Judec ății de Apoi, m-am speriat și cu
greu mi-am st ăpînit lacrimile, și mi s-a p ărut că aud (sau am
auzit cu adev ărat ?) acea voce, și am văzut acele apari ții care
însoțiseră copilăria mea de novice, primele mele lecturi din c ărțile
sfinte și nopțile de medita ție în corul din Melk și în ame țeala
simțurilor mele, atît de slabe și de slăbite, auzit o voce r ăsunînd
puternic ca o trompet ă care spunea
49
48
„ceea ce vezi, s ă scrii într-o carte!" ( și tocmai asta fac acum), și
am văzut șapte lămpi de aur și în mijlocul l ămpilor pe Unul
asemenea fiului omului, încins pe piept cu o fî șie de aur, cu
chipul și părul ca lîna curat ă, ochii ca flac ăra de foc, picioarele ca

bronzul arzînd în cuptor, gl asul ca vuietul multor ape, și ținea în
dreapta șapte stele, iar din gur ă îi ieșea o sabie cu dou ă tăișuri.
Și am văzut o ușă deschis ă în cer, și Cel care era A șezat mi se
părea că e matostat și agată, și un curcubeu încingea tronul și
din tron ie șeau fulgere și tunete. Și Cel Așezat a luat în mîn ă o
coasă ascuțită și a strigat: „F ă să tremure coasa ta și taie, a venit
ceasul cositului, pentru c ă s-a copt recolta p ămîntului", și Cel
care era A șezat a repezit coasa lui și pămîntul a fost cosit.
Și am înțeles atunci c ă apariția nu vorbea de altceva decît de ceea
ce se întîmpla în aba ție și aflasem de pe buzele șovăielnice ale
Abatelui — și de cîte ori nu m-am întors eu în zilele ce au urmat
să privesc portalul, încredin țat că am să trăiesc iarăși întîmplarea
pe care o povestea el. Și am înțeles că veniser ăm aici sus pentru a
fi martorii unui mare și ceresc]
măcel.
Am tremurat ca și cînd aș fi fost sc ăldat în ploaia cea de!
gheață a iernii. Și am mai auzit și o altă voce, dar de data asta!
venea din spatele meu și era un alt fel de voce, pentru cal venea
de pe pămînt și nu din miezul de foc al apari ției mele j ba chiar
risipea apari ția pentru c ă și Guglielmo (în clipa aceea mi-am dat
seama c ă era acolo), pîn ă atunci pierdut și el îrj contemplare, se
întorcea ca și mine.
Ființa din spatele meu p ărea să fie un c ălugăr, chiar daci sutana
murdară și sfîșiată îl făcea să semene mai degrab ă ev un
vagabond, și chipul s ău nu era altfel decît al mon ștrilor p| care
abia-i văzusem pe capiteluri. Nu mi s-a întîmplat în via ți mea,
cum li s-a întîmplat în schimb multora dintre tovar ăși mei, să fiu
vizitat de diavol, dar cred c ă dacă el ar trebui s ă-ni apar ă într-o
zi, neputincios din hot ărîrea Domnului s ă-a ascund ă întru totul
natura, chiar cînd ar voi s ă fie întru totu asemenea omului, nu ar
avea alte tr ăsături decît cele pe caq mi le ar ăta în clipa aceea
interlocutorul meu. Capul ras, di nu din peniten ță, ci în urma
cine știe cărei eczeme cleioasi fruntea îngust ă, îneît dac ă ar fi
avut păr pe cap acesta s-ar împreunat cu sprîncenele (pe care le
avea dese și încîlcita ochii îi erau rotunzi, cu pupilele mici și
foarte iu ți, iar privird nu știu dacă nevinovat ă sau viclean ă, poate
și una și alia deodat ă sau în momente diferite. Nasul lui nu putea
fi nufflj
asa decît poate fiindc ă era un os ce pornea dintre ochi, dar
imediat ce se desprindea de fa ță, pe dată și intra în ea, pre-
făcîndu-se în nimic altceva decît în dou ă caverne întunecate, n ări
lăbărțate și năpădite de p ăr. Gura, legat ă de nări printr-o

cicatrice, era larg ă și resping ătoare, mai larg ă la stînga decît la
dreapta, și între buza de sus, care lipsea, și cea de jos, ie șită în
afară și cărnoasă, răsăreau într-un ritm neregulat din ți negri și
ascuțiți, precum din ții de cîine.
Omul a zîmbit (sau cel pu țin așa cred) și, ridicînd degetul, ca într-
o amenin țare, a spus :
— Pocăiți-vă-ți! Vide cînd dracul venturus est ca să roadă inima
ta! La mortz est super nos! Roagă-te să vină sfîntul pap ă și să ne
mîntuie de todas le peceata! Oh, oh, oh, văpiase necroman ția asta
despre Domini No ștri Iesu Christi! Et anco jois m'es dols e plazer
m'es dolors… Piei, diabolo! Semper m'aguaita în vreun cîntec ca
să-mi înha țe hoitul. Dar Salvatore non est insipiens! Bonum
monasterium, et aqui, se mănîncă și se roag ă dominum nostrum.
Și restul nu face nici cît o ceap ă degerat ă. Et amen. Nu?
Va trebui, în cele ce voi spune în povestirea mea, s ă mai vorbesc,
și chiar mult, despre creatura aceasta și să-i amintesc vorbele.
Mărturisesc c ă îmi este tare anevoios s-o fac, pentru c ă n-aș
putea spune nici acum, cum nu am în țeles nici atunci, ce soi de
limbă vorbea. Nu era latina, în care comunicam în aba ție ca
oameni de carte, nu era limba vorbit ă de oamenii de rînd, de prin
locurile acelea, nici vreo alt ă limbă pe care am auzit-o vreodat ă.
Cred să fi dat o palid ă idee despre felul cu m vorbea el amintind,
puțin mai sus (a șa cum mi le amintesc), primele cuvinte pe care
le-am auzit de la el. Cînd mai tîrziu am aflat despre via ța lui
aventuroas ă și despre diferitele locuri în care tr ăise, fără să se
statorniceasc ă nicăieri, mi-am dat seama c ă Salvatore vorbea
toate limbile, și nici una. Sau mai degrab ă își născocise o limb ă
proprie care folosea frînturi din limbile cu care intrase în contact
– și la un moment dat m-am gîndit c ă limba lui nu era cea
adamică, pe care o vorbise omenirea fericit ă, unită toată de un
singur grai, de la facerea lumii pîn ă la Turnul Babei, și nici una
din limbile ie șite după funestul eveniment al împ ărțirii lor, ci
chiar limba confuziei str ăvechi. Iar, pe de pe alt ă parte, nici nu
puteam numi limb ă vorbirea lui Salvatore, pentru c ă în orice
limbă omeneasc ă există niște reguli, și orice termen însemneaz ă
ad placitum Iun anume lucru, dup ă o lege care nu se schimb ă,
pentru c ă pl nu poate numi cîinele o dat ă cîine, și altă dată
pisică, și să pronun țe sunete c ărora consensul oamenilor s ă nu
le fi
51

50

dat un sens precis, cum s-ar întî mpla oricui ar spune cuvîntul I
„blitiri". Și, cu toate acestea, bine sau r ău, eu în țelegeam ce voia
să zică Salvatore, și ceilalți la fel. Dovad ă că el vorbea nu ' una, ci
toate limbile, nici una cum se cuvine, luîndu- și cuvintele cînd
dintr-una, cînd din alta. Mi-am dat totu și seama mai tîrziu c ă el
putea numi un lucru cînd în latin ă, cînd în provensal ă, și am
înțeles că, mai mult decît s ă-și născoceasc ă propriile fraze, el
folosea disiecta membra din alte fraze, auzite cîndva, potrivit
situației și lucrurilor pe care voia s ă le spun ă, ca și cum ar fi
izbutit s ă vorbeasc ă despre o mîncare, vreau s ă spun, numai cu
vorbele oamenilor la care mîncase acea mîncare, și să-și exprime
bucuria numai cu expresiile pe care le auzise c ă le rostesc
oamenii bucuro și, în ziua în care sim țise și el o bucurie
asemănătoare. Era ca și cum felul lui de a vorbi sem ăna cu fa ța
aceea a lui, alc ătuită din buc ăți din fețele] altora, sau cum am
văzut uneori relicvarii de pre ț (si licetf magnis componere parva,
sau la lucrurile divine pe cele dr ăcești) care erau alc ătuite din
resturile altor obiecte sacre. în momentul acela, în care l-am
întîlnit pentru prima dat ă, Salvatore mi-a ap ărut, atît la chip cît
și prin felul de a vorbi, o fiin ță deloc diferit ă de încruci șările
făpturilor cu p ăr și cu gheare pe care le v ăzusem sub portal. Mai
tîrziu mi-am dat seama c ă omul era poate bun la inim ă, și
șugubăț din fire. Iar și mai tîrziu… Dar s ă le luăm în ordine. Și
pentru c ă, de cum terminase el de vorbit, maestrul meu l-a
întrebat, plin de1
curiozitate:
— De ce ai spus poc ăiți-vă-ți ?
— Domine frate magnificentissimo, a răspuns Salvatore un soi de
plecăciune, Jesus venturus est și oamenii trebuie sa
se pocăiască. Nu?
Guglielmo l-a privit p ătrunzător:
— Ai venit aici de la un schit de minori ți ?
— Nu pricep.
— întreb dac ă ai trăit pe lîng ă călugării Sfîntului Francisc
întreb dac ă i-ai cunoscut pe a șa-zișii apostoli…
Salvatore a îng ălbenit, sau mai degrab ă chipul lui bronzd și
animalic a devenit p ămîntiu. S-a înclinat adînc, a rostit ci
jumătate de gur ă un vade retro, s-a închinat cu smerenie și a
fugit, uitîndu-se mereu înapoi.
— Ce l-a ți întrebat? l-am iscodit pe Guglielmo. El r ămase pu țin pe
gînduri.
— N-are importan ță, o să-ți spun mai tîrziu. Acum si intr ăm. Aș

vrea să-l văd pe Ubertino.
Trecuse cu pu țin de ora sexta. Soarele, palid, p ătrunsese î
interiorul bisericii pe la apus, deci prin ferestre pu ține
52
înguste. O raz ă îngustă de lumin ă încă mai cădea pe altarul cel
mare, a c ărui draperie mi se p ărea că scînteiaz ă de o fulgerare
aurie. Navele laterale erau cufundate în penumbr ă.
Lîngă ultima capel ă, înaintea altarului, în nava din stînga, se
înălța o coloan ă subțire pe care se afla o Sfînt ă Fecioar ă în piatr ă,
cioplită în stilul modernilor, cu surîsul inefabil, pîn-tecele
proeminent, pruncul în bra țe, purtînd un ve șmînt gra țios, cu un
pieptăraș îngust. La picioarele Sfintei Fecioare, în rug ăciune,
aproape prosternat, era un b ărbat care purta ve șmintele
ordinului din Cluny.
Ne-am apropiat. Auzind zgomotul pa șilor noștri, bărbatul și-a
ridicat fa ța. Era un b ătrîn, cu fa ța smead ă, craniul f ără păr, ochii
mari, alba ștri, o gur ă subțire și roșie, pielea alb ă, capul osos, a
cărui piele era întins ă ca la o mumie conservat ă în lapte. Mîinile îi
erau albe, cu degetele lungi și subțiri. Părea o fat ă doborît ă de o
moarte precoce. Ne-a aruncat, mai întîi, o privire oarecum
speriată, de parc ă l-am fi deranjat dintr-o viziune extatic ă, apoi
chipul i s-a luminat de bucurie :
— Guglielmo ? a exclamat. Mult iubitul meu frate! S-a ridicat
anevoie și i-a venit în întîmpinare maestrului meu, îmbr ățișîndu-l
și sărutîndu-l pe gur ă. Guglielmo, a repetat el, și ochii i-au jucat
în lacrimi. Ce mult timp a trecu t! Dar tot te recunosc! Ce mult
timp a trecut, cîte întîmpl ări! Cîte încerc ări la care ne-a supus
Dumnezeu!
A început s ă plîngă. Guglielmo l-a îmbr ățișat și el, vizibil mi șcat.
Ne aflam în fa ța lui Umberto din Casale.
Auzisem vorbindu-se despre el, și mult, chiar înainte de a veni în
Italia, și încă și mai mult frecventîndu-i pe franciscanii de la
curtea imperial ă. Ba cineva chiar îmi spusese c ă cel mai mare
poet din acele vremuri, Da nte Alighieri, din Floren ța, care murise
de cîțiva ani, compusese un poem (p e care nu l-am putut citi
pentru c ă era scris în limba toscan ă de rînd), la care
contribuiser ă și cerul și pămîntul, și din care multe versuri nu
erau altceva decît ni ște parafraze ale unor rînduri scrise de
Ubertino în al s ău Arbor vitae crucifixae. Și nu doar acesta era
singurul titlu de glorie al acelui om faimos. Dar pentru a-i îng ădui
cititorului meu s ă priceap ă mai bine importan ța întîlnirii, va
trebui s ă caut să reconstitui întîmpl ările acelor ani a șa cum le

înțelesesem și în timpul scurtei mele Șederi în Italia central ă, din
cuvintele rostite de maestrul și ascultînd multele discu ții pe care
Guglielmo le purtase cu Abatele și cu călugării în cursul c ălătoriei
noastre.
Voi încerca s ă istorisesc ceea ce am în țeles, chiar dac ă nu sînt
sigur că voi spune bine aceste lucruri. Mae ștrii mei din
53
Melk îmi spuseser ă adesea c ă este foarte greu pentru un om din
nord să priceap ă limpede treburile religioase și politice
din Italia.
Peninsula, în care puterea clerului era mai evident ă decît în
oricare alt ă țară, și în care mai mult decît în oricare alt ă țară
clerul se f ălea cu puterea și bogăția sa, dăduse na ștere, de cel
puțin două secole, mi șcărilor unor oameni împ ăcați cu o ș viață
mai săracă împotriva preo ților corup ți, de la care nu voiau s ă
primeasc ă nici măcar sfintele taine, adunîndu-se în I comunit ăți
de sine st ătătoare, care erau r ău văzute în acela și timp și de
seniori, și de Imperiu și de magistraturile ora șelor.
In sfîrșit, venise Sfîntul Francisc și răspîndise o dragoste |
pentru s ărăcie care nu se opunea preceptelor Bisericii, și prin
exemplul s ău Biserica fusese chemat ă la asprimea moravu- : rilor
acelor vechi mi șcări, și le curățase de elementele de neorînduial ă
care se cuib ăreau în ele. Ar fi trebuit s ă urmeze o perioad ă de
blîndețe și de sfin țenie, dar, cum ordinul franciscanilor cre ștea și
atrăgea la sine pe oamenii cei mai buni, el devenea prea puternic
și legat de trebile lume ști, și mulți franciscani voiau s ă-l readuc ă
la puritatea de alt ădată. Lucru mult prea greu pentru un ordin
care, pe vremea cînd eram eu la aba ție, număra mai bine de
treizeci de mii de membri, r ăspîndiți în lumea întreag ă. Dar asta
este, și mulți dintre ace ști călugări ai Sfîntului Francisc se
împotriveau preceptelor pe care ordinul și le hotărîse, spunînd c ă
acesta din urm ă se comporta acum întocmai ca acele institu ții
ecleziastice pentru a c ăror reformare luase na ștere. Și că asta se I
petrecuse pe vremurile cînd Francisc mai tr ăia încă, și că I
sfaturile sale și cuvintele sale fuseser ă trădate. Mul ți dintre I ei
au redescoperit atunci cartea unui c ălugăr cistercian, care I
scrisese la începuturile secolului al XH-lea al erei noastre, I numit
Gioacchino, și căruia i se atribuia darul profe ției. Și într-adev ăr el
profețise că are să vină o epocă nouă, în care înv ățătura lui
Christos, de mult ă vreme stricat ă de falșii lui ] apostoli, avea s ă
prindă din nou putere pe p ămînt. Și vestise el asemenea
scadențe, că tuturor li se p ăruse clar c ă el vorbea,] f ără să știe, de

ordinul franciscan. Și de aceasta mul ți franciscani s-au bucurat
foarte, ba dup ă cîte se pare prea mult, încît la! jum ătatea
secolului, la Paris, doctorii de la Sorbona au con-i damnat
îndemnurile acelui abate Gioacchino, dar pare-se c ăi au făcut-o
pentru c ă franciscanii ( și dominicanii) deveneau! prea puternici și
înțelepți în universit ățile din Fran ța, și sel dorea înl ăturarea lor
ca eretici. Ceea ce nu s-a f ăcut și a fost] o mare binefacere pentru
Biserică, deoarece asta a îng ăduiți
54
să fie date la iveal ă operele lui Toma din Aquino și ale lui
Bonaventura din Bagnoregio, care, fire ște, nu erau eretici. De
unde se vede c ă și la Paris ideile erau confuze, sau c ă unii voiau
să le facă astfel pentru interesele lor. Și acesta e r ăul pe care-l
face erezia lumii cre știne, că întunec ă ideile și îi îndeamn ă pe toți
să devină inchizitori pentru binele lor personal, încît ceea ce am
văzut mai apoi la aba ție (și despre asta voi vorbi mai tîrziu) m-a
făcut să mă gîndesc c ă de cele mai multe ori inchizitorii sînt cei
care-i creeaz ă pe eretici. Și nu numai în sensul c ă și-i închipuie,
cînd nu exist ă, ci și că reprimă cu atîta pornire putregaiul eretic
încît îi sile ște pe mul ți să se dea de partea lui, din ur ă față de ei.
Cu adev ărat un cerc vicios, închipuit de diavol, de care
Dumnezeu s ă ne fereasc ă.
Dar vorbeam despre erezia (dac ă o fi fost a șa) gioacchi-nist ă. Și s-
a văzut în Toscana un franciscan, Gerardo din Borgo San
Donnino, care s-a f ăcut purt ătorul de cuvînt al predicilor lui
Gioacchino, și a tulburat mult lumea minori ților. S-a ivit astfel
dintre ei un grup de sus ținători a legilor vechi, împotriva
reorganiz ării ordinului încercat ă de marele Bonaventura, care i-a
devenit apoi general. In ultimii treizeci de ani ai secolului trecut,
cînd conciliul de la Lyon, salvî nd ordinul franciscan din mîna
celor care voiau s ă-l desfiin țeze, i-a îng ăduit să stăpînească toate
bunurile pe care le avea, cum hot ărnicea și legea pentru ordinele
mai vechi, anumi ți călugări din Le Marche s-au r ăzvrătit, pentru
că socoteau c ă spiritul legii fusese întru totul tr ădat, deoarece un
franciscan nu trebuia s ă aibă în stăpînire nimic, nici singur, nici
împreun ă cu mănăstirea sau cu ordinul. I-au aruncat în închi-
soare pe via ță. Nu mi se pare c ă au predicat lucruri împotriva
Evangheliei, dar cînd intr ă în joc st ăpînirea lucrurilor p ămîntești,
e foarte greu ca oamenii s ă gîndeasc ă așa cum cere dreptatea. Mi
s-a spus c ă, după cîțiva ani, noul general al ordinului, Raimondo
Gaufredi, i-a g ăsit pe ace ști prizonieri la Ancona și, după ce i-a
eliberat, a spus : „Dumnezeu a vrut ca noi to ți și întreg ordinul s ă

fim pătați de greșeala aceasta". Semn c ă nu este adev ărat ce spun
ereticii și că în Biserica noastr ă își au încă loc oameni de soi.
Era printre ace ști prizonieri elibera ți și Angelo Clareno, care s-a
întîlnit apoi cu un c ălugăr din Proven ța, Pietro di Giovanni Olivi
(pe numele s ău de acas ă Pierre Olieu), care Predica profe țiile lui
Gioacchino, și apoi cu Ubertino din Casale, și de aici a luat
naștere mișcarea spiritualilor. Urca în anii aceia pe scaunul
pontifical un eremit dintre cei mai sfin ți,
55
Pietro din Morrone, care a p ăstorit sub numele de Celestino al V-
lea, și acesta a fost primit cu u șurare de c ătre spirituali. „Se va
naște un sfînt, se spusese, și va preacinsti înv ățătura lui
Christos, va duce o via ță de înger, tremura ți prelați păcătoși."
Poate că Celestino avea o via ță prea de înger, sau prela ții din
jurul lui erau prea p ăcătoși, sau nu izbutea s ă rabde ap ăsarea
unui război care ținea prea mult cu împ ăratul și cu ceilal ți regi
din Europa; fapt este c ă Celestino a renun țat la demnitatea sa și
s-a întors în schivnicie. Dar în scurtul r ăstimp al domniei sale,
mai puțin de un an, speran țele spiritualilor au fost toate împlinite
: ei s-au dus la Celestino care a întemeiat cu ei o comunitate
numită fratres et pauperes heremitae domini Celestini. Pe de alt ă
parte, în timp ce papa trebuia s ă îndeplineasc ă funcția de
mediator între cei mai puternici cardinali de la Roma, au fost
dintre ei unii, ca un Colonna sau un Orsini, care, în tain ă,
sprijineau noile tendin țe de sărăcie: alegere cu adev ărat foarte
ciudată pentru oameni nem ărginit de puternici, care tr ăiau în
condiții și bogății nemăsurate, și nu am în țeles niciodat ă dacă se
foloseau de spirituali doar pentru scopurile lor de guvernare, sau
se simțeau îndrept ățiți de viața lor carnal ă să dea sprijin
tendințelor spirituale ; și poate c ă erau adev ărate amîndou ă
lucrurile, dat fiind pu ținul pe care-l pricepeam eu din treburile
italienești. Și, ca să dau un exemplu, Ubertino fusese primit drept
capelan al cardinalului Orsini, cînd, devenind cel mai ascultat
dintre spirituali, era în primejdie s ă fie acuzat ca eretic. Și același
cardinal îi servise drept scut la Avignon.
Cum se întîmpl ă însă în asemenea cazuri, pe de o parte, Angelo și
Ubertino predicau dup ă doctrin ă, pe de alta, mari mase de
oameni simpli primeau predica aceasta a lor și se răspîndeau prin
țară, în afara oric ărui pericol. Astfel Italia a | fost invadat ă de
acești fraticelli – călugărași, cum le spune poporul – sau fra ți întru
sărăcie, care multora le p ăreau pri-mejdio și. Dar era anevoie s ă-i
deosebe ști pe mae ștrii spiri- j tuali, care țineau leg ătura cu

autoritățile ecleziastice, de emulii lo r mai simpli, care de-acum î și
duceau via ța pur și simplu în afara ordinului, cerînd de poman ă
și trăind de azi pe mîine din munca bra țelor lor, f ără să aibă nici
un fel de proprietate. Și aceștia sînt cei pe care glasul mul țimii îi
numea fraticelli, nu altfel decît beghinii fran țuji, care se inspirau
de la Pietro di Giovanni Olivi.
Celestino al V-lea a fost înlocuit cu Bonifaciu al VUI-lea, și acest
papă s-a grăbit să arate prea pu țină îngăduință față de spirituali
și de „călugărași" în general; tocmai în ultimii ani
56
ai secolului care murea, a semnat o bul ă, Firma cautela, care îi
osîndea dintr-o singur ă lovitură pe bigo ți, pe questuanti rătăcitori
care roiau la periferia ordinului franciscan și chiar pe spirituali,
adică pe aceia care se sustr ăgeau vie ții ordinului, pentru a se
dedica pustniciei.
Spiritualii au încercat apoi s ă obțină îngăduința altor pontifi,
precum Clement al V-lea, ca s ă se poat ă desprinde de ordin într-
un chip blînd. Cred c ă ar fi izbutit, dar venirea lui Ioan al XXII-lea
le-a luat orice speran ță. De cum a fost ales, în 1316, el a scris
regelui Siciliei ca s ă-i alunge pe ace ști călugări de pe p ămînturile
sale, pentru c ă mulți se adăpostiser ă prin părțile acelea; și i-a
pus în butuci pe Angelo Clareno și pe spiritualii din Proven ța.
Nu putea fi o treab ă ușoară și mulți din curie i se împotriveau.
Fapt e c ă Ubertino și Clareno au izbutit s ă fie lăsați să
părăsească liber ordinul, și au fost primi ți, unul de c ătre
benedictini, iar cel ălalt de c ătre celestini. Dar fa ță de cei care au
rămas să-și ducă viața cum doreau ei, Ioan a fost necru țător și i-
a urmărit cu inchizi ția și mulți au fost ar și.
El a înțeles însă că pentru a distruge iarba rea a „c ălugă-rașilor",
care subminau autoritatea Bisericii, trebuia s ă condamne ideile
pe care î și sprijineau ei credin ța. Ei sus țineau că Iisus și apostolii
lui nu avuseser ă nici un fel de proprietate, nici personal ă, nici în
comun, și papa a condamnat ca eretic ă această idee. Lucru de
mirare, pentru c ă nu se vede de ce un pap ă trebuie s ă socoteasc ă
vreodată păcătoasă ideea că Iisus era s ărac; dar iat ă că tocmai cu
un an mai înainte se ținuse adunarea general ă a franciscanilor la
Perugia – capitulul -care sus ținuse părerea aceasta și,
condamnîndu-l unii pe pap ă, îl condamnau și pe celălalt. Cum
am mai spus, adunarea î și pereclita foarte mult propria sa lupt ă
împotriva împ ăratului ; a șa stau lucrurile. Și astfel, de atunci
mulți călugărași, care nu știau nimic nici despre împ ărat, nici
despre Perugia, au murit ar și pe rug.

La aceste lucruri m ă gîndeam privind un personaj legendar ca
Ubertino. Maestrul meu m ă prezentase și bătrînul m ă mîngîiase
pe obraz, cu o mîn ă caldă, aproape fierbinte. La atingerea acelei
mîini am în țeles mult din tot ce auzisem despre omul acela sfînt,
și altele pe care le citisem în paginile c ărții Arbor vitae, înțelegînd
focul mistic care-l devorase înc ă din tinere țe cînd, de și studiind la
Paris, se îndep ărtase de specula țiile teologice și își închipuise c ă
se transformase în Penitenta Magdalena; și legăturile foarte
strînse pe care le
57
avusese cu Sfînta Angela din Foligno, de care fusese ini țiat în I
comorile vie ții mistice și în adorarea crucii; și uite așa, într-o I zi,
îngrijora ți de înflăcărarea predicilor sale, superiorii lui îlj
trimiser ă să stea retras la Verna.
Cercetam atent acel chip, cu tr ăsături atît de dulci cal acelea ale
sfintei cu care se aflase în fr ățească legătură de sensuri atît de
spirituale. Intuiam c ă trebuie s ă fi știut să dea chipului s ău
trăsături cu mult mai aspre cînd, în 1311, con-ciliul de la Viena,
prin decretala Exivi de paradiso, îi înlăturai pe superiorii
franciscani potrivnici spiritualilor, dar îi obliga] pe ace știa să
trăiască în pace în sînul ordinului, și acest cam-J pion al
renunțării nu încuviin țase acel dibaci compromis șil luptase
pentru alc ătuirea unui ordin independent, însufle țiti de cea mai
mare severitate. Acest mare lupt ător pierdusd atunci b ătălia,
pentru c ă în anii aceia Ioan al XXII-lea purta o cruciad ă împotriva
discipolilor lui Pietro di Giova nni Olivi (printre care se num ăra și
el) și-i condamna pe c ălugării dirJ Narbonne și Beziers. Dar
Ubertino nu pregetase s ă apere în] fa ța papei memoria prietenului
său, și papa, subjugat da sfin țenia lui, nu îndr ăznise să-l
condamne (chiar dac ă după aceea îi condamnase pe al ții). Ba, în
acele condi ții, îi oferisa chiar o cale de salvare, sf ătuindu-l, mai
întîi, apoi porun-l cindu-i s ă intre în ordinul din Cluny. Ubertino,
care trebuie sî| fi fost de asemenea și foarte abil (el, care p ărea
atît ăi dezarmat și de delicat) în cî știgarea de sus ținători și de
aliajl la curtea pontifical ă, acceptase desigur s ă intre în
mănăstire) din Gremblah, în Flandra, dar cred c ă nu s-a dus
niciodat] acolo, r ămînînd la Avignon, sub blazonul cardinalului
Orsinj s ă apere cauza franciscanilor.
Numai în ultimul timp ( și veștile pe care le auzisem erau
nesigure), steaua lui la curte apusese, trebuise s ă se îndep ăi teze
de Avignon, în vreme ce papa îl urm ărea pe acest om d(
neîmblînzit ca eretic care per mundus discurrit vagabundui Se

spunea despre el c ă nu i se mai știa de urm ă. După-maa
înțelesesem, din dialogul dintre Guglielmo și Abate, c ă ei ascuns
în aceast ă abație. Și acum îl vedeam înaintea mea. 1
— Guglielmo, tocmai spunea, erau gata-gata s ă m! omoare;
știi, a trebuit s ă fug noaptea.
— Cine te voia mort ? Ioan ?
— Nu. Ioan nu m-a iubit niciodat ă, dar m-a respectat înto!
deauna. De fapt, el este acela care mi-a oferit o posibilitate c a
scăpa de proces, acum zece ani, ordonîndu-mi s ă intru '
benedictini, și cu asta i-a redus la t ăcere pe du șmanii mei. mîrîit
îndelung, f ăceau glume pe seama faptului c ă
58
apărător al sărăciei intra într-un ordin atît de bogat și că trăia la
curtea cardinalului Orsini… Guglielmo, tu știi cît țin eu la
lucrurile din lumea aceasta! Dar era singura modalitate (j e a
rămîne la Avignon și de a-i ap ăra pe confra ții mei. Papa se temea
de Orsini, nu s-ar fi atins de un fir de p ăr din capul meu. Ba
chiar acum trei ani m-a trimis ca purt ător de cuvînt la regele
Aragonului.
__Și-atunci, cine te ur ăște ?
__Toți. Curia. Au încercat s ă mă ucidă de două ori. Au
încercat s ă mă facă să tac. Tu știi ce s-a întîmplat acum cinci ani.
Fuseser ă condamna ți de doi ani beghinii din Narbonne, si
Berengario Talloni, care era totu și unul dintre judec ători, apelase
la papă. Erau momente grele, Ioan emisese deja dou ă bule
împotriva spiritualilor și chiar Michele din Cesena cedase — și, ca
să nu uit, cînd sose ște ?
— Va fi aici peste dou ă zile.
— Michele… De-atîta vreme nu l-am mai v ăzut. Acum s-a c ăit,
pricepe ce vrem noi, capitulul de la Perugia ne-a dat dreptate. Dar
atunci, în 1318, a cedat papei și i-a dat în mîn ă cinci spirituali
din Proven ța, care nu acceptau s ă se supun ă. Arși, Guglielmo;
oh, e însp ăimîntător!…
Și-a ascuns fa ța în palme.
— Dar ce s-a întîmplat cu exactitate dup ă apelul lui Talloni? l-a
întrebat Guglielmo.
— Ioan trebuia s ă redeschid ă dezbaterea, în țelegi ? Trebuia,
pentru c ă și în curie se aflau oameni cuprin și de îndoial ă, și
franciscanii din curie — farisei, morminte v ăruite, gata s ă se
vîndă pentru o sinecur ă, dar erau cuprin și de îndoial ă. Și atunci
Ioan mi-a poruncit s ă aștern un memoriu despre s ărăcie. A fost
un lucru frumos, Guglielmo. Dumnezeu s ă-mi ierte infatuarea…

— L-am citit, Michele mi l-a ar ătat.
— Se găseau șovăielnici chiar și printre ai no ștri: părintele din
provincia Aquitania, cardinalul de la San Vitale, episcopul de
Caffa…
— Un dobitoc, a spus Guglielmo.
— Odihneasc ă-se-n pace, s-a dus la Domnul acum doi ani.
— Domnul n-a fost atît de milostiv. Este o știre falsă, care a venit
de la Constantinopol. Se afl ă încă printre noi, mi s-a spus c ă are
să facă parte din lega ție. Dumnezeu s ă ne fereasc ă!
— Dar e de partea capitulului de la Perugia, a spus Ubertino.
— Tocmai. Face parte din acea ras ă de oameni care sînt
ntotdeauna cei mai buni ap ărători ai adversarilor lor.
59
— Ca să spun adev ărul, a continuat Ubertino, nici atunci \ n-a
fost de prea mare ajutor cauzei. Și totul s-a terminat printr-un
nimic, de fapt, dar cel pu țin nu s-a stabilit c ă ideea era eretic ă, și
asta a fost important. Pentru asta ceilal ți nu m-au iertat. Au
încercat s ă-mi facă rău în toate felurile, au spus c ă am fost la
Sachsenhausen acum trei ani, cînd Ludovic l-a proclamat eretic
pe Ioan. Și cu toate astea știau cu to ții că în iulie eu m ă aflam la
Avignon cu Orsini… Au g ăsit că unele p ărți din declara ția
împăratului reflectau ideile mele, ce
sminteal ă!
— Nicidecum, a spus Guglielmo. Ideile i le d ădusem euJ
scoțîndu-le din declara ția ta de la Avignon, și din anumitei
pagini ale lui Olivi.
— Tu ? a exclamat Ubertino , cu un amestec de uimire și dej
bucurie ; dar atunci îmi dai dreptate! Guglielmo s-a ar ătat
încurcat:
— Erau idei bune pentru împ ărat în momentul acela, al
spus evaziv.
Ubertino l-a privit cu neîncredere.
— Ah, dar tu nu crezi cu adev ărat în ele, hm?
— Mai poveste ște, a spus Guglielmo, poveste ște cum ai)
scăpat de cîinii aceia.
— Cîini, a șa e. Cîini turba ți. A trebuit s ă mă lupt chiar cvj
Bonagrazia în persoan ă, știi ?
— Dar Bonagrazia din Bergamo e cu noi!
— Acum, dup ă ce i-am vorbit eu îndelung. Numai dup ă asta s-a
convins și a protestat cu Ad conditorem canonum. Și papa l-a
azvîrlit în temni ță pe un an.
— Am auzit c ă acum st ă pe lîngă un prieten al meu car ă este în

curie, William Ockham, sau, cum îi zic pe-aicij
Guglielmo din Occam.
— L-am cunoscut prea pu țin. Nu-mi place. E un om f ără
înflăcărare, numai cap, deloc suflet.
— Dar e un cap str ălucit.
— S-ar putea. Și o să-l ducă în infern.
— Atunci o s ă-l revăd acolo, și o să discutăm despre logica
— Taci, Guglielmo, a spus Ubertino, zîmbind cu mult ă căi dură,
tu ești mai bun decît filosofii t ăi. Dacă ai fi vrut numai-
— Ce anume ?
— Cînd ne-am v ăzut, ultima dat ă, în Umbria, ții mintej Abia m ă
vindecasem de suferin țele mele,-*prin intercesiuni acelei femei
minunate… Chiara din Montefalco… a șoptit c\ fața radioas ă,
Chiara… Cînd f ăptura feminin ă, prin natura €j atît de p ăcătoasă,
se sublimeaz ă în sfințenie, atunci știe să d
60
facă cel mai de pre ț vehicul al gra ției. Știi cum via ța mea s-a
inspirat din castitatea cea mai pur ă, Guglielmo. (îl strîngea de
braț, foarte agitat.) Știi cu ce… feroce — da, e cuvîntul potrivit —
cu ce feroce sete de peniten ță am încercat s ă ucid în mine
palpitațiile cărnii, pentru a m ă face doar o transparen ță întru
iubirea lui Christos R ăstignit… Și totuși trei femei au fost în via ța
mea trei mesageri cere ști pentru mine. Angela din Foligno,
Margherita din Cittâ di Castello (care mi-a spus dinainte sfîr șitul
cărții mele cînd eu nu scrisesem decît o treime din ea), și, în
sfîrșit, Chiara din Montefalco. A fost un dar al cerului c ă eu,
tocmai eu, a trebuit s ă cercetez minunile sale și să-i proclam
sfințenia în fa ța mulțimilor, mai înainte ca Sfînta Maic ă Biserica
să se fi mi șcat. Și tu erai acolo, Guglielmo, și mă puteai ajuta în
acea sfînt ă misiune, și n-ai vrut…
— Dar sfînta misiune la care m ă pofteai era aceea de a trimite pe
rug pe Bentivenga, Jacomo și Giovannuccio, a spus încet
Guglielmo.
— întunecau memoria ei cu perversiunile lor. Și tu erai inchizitor!
— Și chiar atunci am cerut s ă mi se ia îns ărcinarea aceea.
Povestea nu-mi pl ăcea. Nu-mi pl ăcea, ca s ă fiu cinstit, nici felul
cum îl făceai pe Bentivenga s ă-mi mărturiseasc ă greșelile. Te-ai
prefăcut că vrei să intri în secta lui, dac ă era o sect ă, i-ai stors
secretele și ai pus s ă-l aresteze.
— Dar a șa se procedeaz ă cu dușmanii lui Christos ! Erau eretici,
erau pseudoapostoli, pu țeau de pucioasa lui fra Dolcino!
— Erau prieteni cu Chiara.

— Nu, Guglielmo, s ă nu atingi nici m ăcar cu o umbr ă memoria
Chiarei!
— Dar umblau în grupul ei…
— Erau minori ți, își spuneau spirituali și în schimb erau
călugării comunit ății! Dar știi că a reieșit clar, la anchet ă, că
Bentivenga din Gubbio se proclamase apostol, și apoi, împreun ă
cu Giovannuccio din Beva gna le seduceau pe c ălugărițe
spunîndu-le c ă infernul nu exist ă, că dorințele carnale se puteau
satisface f ără a mînia pe Dumnezeu, c ă se putea primi trupul lui
Christos (Doamne, iart ă-mă!) după ce te-ai culcat cu o c ălugăriță,
că lui Dumnezeu i-a fost pe plac mai mult Magdalena decît
fecioara Agnese, c ă ceea ce prostimea nume ște diavol este chiar
Dumnezeu, pentru c ă diavolul este în țelepciunea și Dumnezeu
este înțelepciunea îns ăși! Și preafericita Chiara a fost aceea care,
după ce a auzit spusele lor, a avut acea viziune în care chiar
Dumnezeu i-a spus c ă aceia erau discipoli r ăufăcători ai lui
Spiritus Libertatis!
61
— Erau minori ți cu mintea aprins ă de acelea și viziuni ca 1 ale
Chiarei, și adesea ceea ce desparte viziunea extatic ă de frenezia
păcatului este foarte pu țin, a spus Guglielmo.
Ubertino i-a strîns mîinile și ochii i s-au umplut iar de
lacrimi.
— Nu spune asta, Guglielmo. Cum po ți să confunzi mo-l mentul
iubirii extatice, care- ți arde m ăruntaiele cu parfumul t ămîiei, cu
învălmășeala sim țurilor care miroase a pucioas ă? Bentivenga
instiga la atingerea p ărților goale ale unui corp, afirma c ă numai
astfel se dobînde ște eliberarea din imperiul sim țurilor, homo
nudus cum nuda iacebat…
— Et non commiscebantur ad invicem…
— Minciuni! C ăutau plăcerea, dac ă stimulul carnal se f ăcea
simțit, ei nu socoteau c ă e păcat dacă, pentru a-l satisface,
bărbatul și femeia se culcau împreun ă, și unul îl atingea I și îl
săruta pe cel ălalt peste tot, și el își punea pîntecele gol pe I
pîntecele ei!
Mărturisesc c ă felul în care Ubertino st igmatiza viciul altuia nu
mă îndemna la gînduri virtuoase. Maestrul meu trebuie s ă-și fi
dat seama c ă eram tulburat și l-a întrerupt pe
sfîntul om.
— Ești un spirit înfl ăcărat, Ubertino, în iubirea fa ță dej
Dumnezeu ca și în ura fa ță de rău. Ceea ce voiam s ă spun este c ă
e mică deosebirea dintre înfl ăcărarea Serafimilor și ardoarea lui

Lucifer, pentru c ă iau întotdeauna na ștere dintr-o aprindere
exagerat ă a voinței.
— Oh, diferen ța există, o știu bine! a spus Ubertinoj inspirat. Tu
vrei să spui că între a vrea binele și a vrea r ăul a doar un mic
pas, pentru c ă este vorba întotdeauna de a c ălăuzi aceea și voință.
Asta e adev ărat. Dar diferen ța se află în obiect,! și obiectul e
recognoscibil cu limpezime. Aici Dumnezeu,]
dincolo diavolul.
— Și eu mă tem că nu mai știm să facem deosebirea! Ubertino.
Oare nu Angela din Foligno a ta a povestit de ziua aceea în care,
cu sufletul r ăpit, a stat în mormîntul lua Christos ? Nu a spus
cum la început i-a s ărutat pieptul și l-d văzut culcat cu ochii
închiși, apoi i-a s ărutat gura și a simții] cum urc ă din acele buze
un parfum de o dulcea ță de nedescrisl și după o scurtă pauză și-
a pus obrazul pe obrazul lui Christol și Christos a apropiat mîna
de obrazul ei și a strîns-o la sini și – ea așa a spus – bucuria ei a
devenit nem ăsurată ?
— Ce leg ătură are asta cu imperiul sim țurilor ? a întreba
Ubertino. A fost o experien ță mistică și corpul acela era aj
Domnului Dumnezeului Nostru.
__ Poate c ă m-am obi șnuit cu ceea ce era la Oxford, a spus
QUg]ielmo, unde și experien ța mistic ă era de alt fel…
.__Totul în cap, a zîmbit Ubertino.
__Sau în ochi. Dumnezeu sim țit ca lumin ă în razele
soarelui, în imaginile oglinzilor, în r ăspîndirea culorilor pe
fragmente din materia ordonat ă, în reflexiile zilei pe frunzele
umede… Nu este dragostea acea sta mai aproape de cea a lui
Francisc, cînd îl l ăuda pe Dumnezeu în creaturile sale, flori,
ierburi, ap ă, aer? Nu cred c ă de la un asemenea fel de iubire
poate să vină vreo uneltire. în vreme ce nu-mi place o iubire care
aduce în discu ția cu Dumnezeu fiorii care se simt în contactele
cărnii.
— Vorbele tale sînt blasfemie, Guglielmo! Nu e acela și lucru. Este
un salt, uria ș, în jos, între extazul inimii iubitoare de Iisus
Răstignit și extazul corupt al pseudo apostolilor din Montefalco.
— Nu erau pseudoapostoli, erau c ălugării Spiritului Liber, cum ai
spus chiar tu.
— Și care-i diferen ța ? Tu n-ai știut totul despre procesul acela;
eu însumi n-am îndr ăznit să încredin țez actelor anumite
mărturisiri, pentru a nu atinge cîtu și de puțin, nici chiar pentru o
clipă, cu umbra diavolului, atmosfera de sfin țenie pe care Chiara
o crease în locul acela. Dar am știut, Guglielmo, cîte ceva, am

știut. Se adunau noaptea într-o pivni ță, luau un copil abia n ăscut
și-l aruncau de la unul la altul pîn ă murea de lovituri și… de
altceva… Și cine-l primea viu pentru ultima oar ă, și murea în
mîinile lui, devenea capul sectei. Și trupul copilului era sfî șiat și
amestecat cu f ăină, ca să facă din el ostii de hul ă!
— Ubertino, a spus hot ărît Guglielmo, lucrurile acestea au fost
spuse cu multe secole în urm ă, de episcopii armeni, despre secta
paulicienilor. Și despre bogomili.
— Și ce conteaz ă? Diavolul este m ărginit, urm ărește un ritm în
capcanele sale și în înșelătoriile sale, î și repetă propriile ritualuri
la distan ță de milenii, el este întotdeauna acela și, tocmai de aceea
este recunoscut ca du șman ! îți jur, aprindeau lumin ări în
noaptea de Pa ște și aduceau fete în pivni ță. Apoi stingeau
luminările și se repezeau asupra lor, chiar dac ă erau legate de ei
prin legături de sînge… Și dacă din unirea aceasta se n ăștea un
copil, reîncepeau ritualul infernal, strîn și cu toții în jurul unui
vas plin cu vin pe care-l numeau butoia șul (ii barilotto), ca să se
îmbete, și tăiau copilul în buc ăți, și-i turnau sîngele într-o cup ă,
și aruncau copii înc ă vii în foc, și amestecau cenu șa copilului cu
sîngele 'ui și beau din cup ă.
62
63
— Dar asta o scria Michele Psello – sau Mihail Psellos, cum îi
spuneau în Bizan ț – în cartea sa despre ac țiunile diavo- j Iilor,
acum trei sute de ani! Cine ți-a povestit aceste lucruri ? J
— Ei, Bentivenga și alții, și sub tortur ă!
— Exist ă un singur lucru care excit ă animalele mai mult decît
plăcerea, și asta e durerea. Sub tortur ă trăiești ca sub puterea
ierburilor care dau halucina ții. Tot ceea ce ai auzit I povestindu-
se, tot ceea ce ai citit, î ți revine în minte, ca și cum I tu ai fi dus
cu forța nu spre cer, ci sp re infern. Sub tortur ă spui nu numai ce
vrea inchizitorul, dar și ceea ce î ți închipui c ă poate s ă-i facă
plăcere, pentru c ă se stabile ște o legătură (aceasta este într-
adevăr diabolic ă) între tine și el… Lucrurile j acestea le știu,
Ubertino, am f ăcut și eu parte din grupul I acela de oameni care
cred că pot revela adev ărul cu fierul ș înroșit. Ei bine, s ă știi,
incandescen ța adevărului provine de | la al t foc. Sub tortur ă
Bentivenga poate s ă-ți fi spus minciunile cele mai absurde,
pentru c ă nu mai vorbea el, ci: desfrî ul lui, diavolul din sufletul
lui.
— Desfrîul ?
— Da, exist ă un desfrîu al durerii, dup ă cum exist ă un desfrîu al

adorației și chiar unul al umilin ței. Dacă le-a trebuit atît de pu țin
îngerilor rebeli ca s ă-și schimbe înfl ăcărarea lor de adora ție și de
umilință în înflăcărare de trufie și de revolt ă, I ce să mai spui de o
ființă umană? Iată, acum o știi, gîndul] acesta m-a str ăbătut în
cursul anchetelor mele inchizitoriale.! Și din pricina asta am
renunțat la activitatea aceea. Mi-aj lipsit curajul s ă anchetez
slăbiciunile celor r ăi, pentru c ă am constatat c ă sînt acelea și
slăbiciuni ca și cele ale sfin ților.
Ubertino ascultase ultimele cuvinte ale lui Guglielmo ca șu cum
nu ar fi în țeles ceea ce spunea. Dup ă expresia chipului s ău, tot
mai însufle țită de o afectuoas ă milă, am înțeles că el îu socotea pe
Guglielmo prad ă unor sentimente foarte vinovate,] pe care i le
ierta fiindc ă îl iubea foarte mult. L-a întrerupt, și] a spus pe un
ton destul de amar:
— Nu conteaz ă. Dacă simțeai așa, ai făcut bine c ă te-ai oprit]
Trebuie s ă lupți cu ispitele. Totu și, mi-a lipsit sprijinul t ău, șil am
fi putut nimici banda aceea de r ăufăcători. Și, în schimbi știi ce s-
a întîmplat: eu însumi am fost acuzat c ă am fost prea slab cu ei,
și am fost b ănuit de erezie. Ai fost prea slab și tu în lupta contra
răului. Răul, Guglielmo; nu va înceta niciodat ă această
condamnare, aceast ă umbră, acest noroi care ni împiedic ă să
atingem r ădăcina ? S-a apropiat și mai mult dd Guglielmo, ca și
cum i-ar fi fost team ă să nu-l aud ă cineva. ȘJ a apărut și aici,
între aceste ziduri închinate rug ăciunii, știi asta?
— Știu, Abatele mi-a spus, mi-a cerut chiar s ă-l ajut s ă facă
lumină.
— Atunci spioneaz ă, sapă, privește cu ochi de linx în dou ă
direcții, desfrîul și orgoliul…
.— Desfrîul ?
— Da, desfrîul. Exista ceva… ceva feminin, și deci ceva diabolic,
în tînărul acela care a murit. Avea ochi de fat ă care trăia un
coșmar. Dar ți-am spus și orgoliul, orgoliul min ții, în aceast ă
mănăstire închinat ă orgoliului cuvîntului, iluziei în țelepciunii…
— Dacă știi ceva, ajut ă-mă.
— Nu știu nimic. Nu exist ă nimic în aceast ă privință despre care
să știu. Dar anumite lucruri se simt cu inima. Las ă-ți sufletul s ă
vorbeasc ă, întreab ă figurile, nu asculta limbile… Ei, dar de ce
trebuie s ă vorbim despre lucruri a șa triste, și să-l speriem pe
acest tîn ăr prieten al nostru? M-a privit cu ochii s ăi cerești,
mîngîindu-mi obrazul cu degetele lui lungi și albe, și instinctiv
am simțit nevoia s ă mă trag înd ărăt; m-am st ăpînit și bine am
făcut, pentru c ă l-aș fi jignit, și gîndul îi era curat. Vorbe ște-mi

mai degrab ă despre tine, a spus în torcîndu-se din nou spre
Guglielmo. Ce-ai mai f ăcut dup ă aceea? Au trecut…
— Optsprezece ani. M-am întors pe meleagurile natale. Am
studiat din nou la Oxfo rd. Am studiat natura.
— Natura e bun ă pentru c ă este fiica lui Dumnezeu, a spus
Ubertino.
— Și Dumnezeu trebuie s ă fie bun, dac ă a dat na ștere naturii, a
zîmbit Guglielmo. Am studiat, am întîlnit prieteni foarte în țelepți.
Apoi l-am cunoscut pe Marsilio, m-au atras ideile sale despre
Imperiu, despre p opor, despre o nou ă lege asupra guvern ării
pămîntului, și pînă la urmă am ajuns în grupul acela de confra ți
ai noștri care-l sf ătuiesc pe împ ărat. Dar toate acestea le știi, ți-
am scris. Am fost încîntat, la Bobbio, cînd mi-au spus c ă ești aici.
Te credeam pierdut. Dar acum, c ă ești cu noi, ne vei putea fi de
mare ajutor peste cîteva zile, cînd va veni și Michele. Va fi o
întîlnire furtunoas ă.
— Nu voi avea de spus mai mult decît am spus acum cinci ani, la
Avignon. Cine va veni cu Michele ?
— Cîțiva care au fost la capitulul de la Perugia, Arnaldo din
Aquitania, Ugo din Newcastle…
— Cine ? a întrebat Ubertino.
ș— Ugo din Novocastro, iart ă-mă, folosesc limba mea și cînd
vorbesc latina curat ă. Și apoi Guglielmo Alnwick. Și din Partea
franciscanilor din Avignon putem conta pe Girolamo,
65
64
prostul din Caffa, și poate c ă vor veni Berengario Talloni și
Bonagrazia din Bergamo.
— Să nădăjduim, cu ajutorul lu i Dumnezeu, a spus
Ubertino, c ă aceștia din urm ă nu vor veni s ă-l mînie prea tare pe
papă. Și cine are s ă susțină punctul de vedere al curiei, vreau s ă
zic, dintre cei neîndupleca ți ?
— Din scrisorile care mi s-au trimis îmi închipui c ă are sa fie
Lorenzo Decoalcone…
— Un om r ău.
— Jean d'Anneaux…
— Acesta e tare iscusit în teologie, fi ți atenți.
— O să ne păzim noi. Și, în sfîr șit, Jean de Baune.
— O să vadă el cu Berengario Talloni.
— Da, sînt convins c ă o să ne distr ăm, a spus maestru]! meu
foarte bine dispus.
Ubertino l-a privit cu un zîmbet nesigur.

— Nu în țeleg niciodat ă cînd voi, englezii, vorbi ți serios]
Nu e nimic distractiv într-o problem ă atît de grav ă. Este vorba
despre supravie țuirea ordinului, care e al t ău și, în adîncul
inimii, e și al meu. Dar eu îl voi implora pe Michele s ă nu sa
mai duc ă la Avignon. Ioan îl vrea, îl caut ă, îl pofte ște acolo cJ
prea mult ă insisten ță. Să nu aibă încredere în francezul acela
bătrîn. Oh, Doamne, în ce mîini a c ăzut Biserica ta! A întora
capul spre altar: Transformat ă în prostituat ă, moleșită da
lux, se tol ănește în desfrîu ca șarpele în c ăldură. De la
puritatea goal ă a ieslei din Bethleem, lemn cum a fost lignum
vitae al crucii, la bacantele de aur și de piatr ă; privește, a
aici, ai v ăzut portalul, nu izbute ște să scape de orgoliu
imaginilor! în sfîr șit, se apropie zilele Antichristului, și miț
mi-e team ă, Guglielmo! S-a uitat în jur, fixîndu- și ochii larg
deschiși în golul navelor întunecate, ca și cum Antichristul ai
fi trebuit s ă apară dintr-o clip ă într-alta, și eu, într-adev ăi
mă așteptam s ă-l zăresc. Locotenen ții lui au și venit aici
trimiși precum Christos i-a trimis pe apostoli în lume!
Asupresc cetatea Domnului, am ăgesc cu viclenia, cu ipocrizi
și cu violen ța lor. Atunci Dumnezeu va trebui s ă-i trimit ă p
slujitorii s ăi Ilie și Enoh, pe care el i-a ținut înc ă în viață 3
paradisul terestru, pentru ca într-o zi s ă i se împotriveasd
Antichristului, și vor veni s ă proroceasc ă în veșminte de saj
și vor predica poc ăința, cu exemplul și cu vorba…
— Au și venit, Ubertino, a spus Guglielmo, ar ătînd rasa li
de franciscan.
— Dar n-au învins înc ă, și acum Antichristul, plin de furi va
porunci s ă fie uciși Enoh și Ilie și trupurile lor, pentru <
66
oricine s ă-i poată vedea și să se team ă dacă vor să-i imite. A șa
cum voiau s ă mă ucidă pe mine…
în acel moment, încremenit, credeam c ă Ubertino era prad ă unui
soi de manie divin ă, și m-am temut pentru mintea lui- Acum,
după ce a trecut timpul, știind ceea ce știu, și anume că după
cîțiva ani a fost ucis în chip misterios într-un ora ș german, f ără
să se știe niciodat ă de cine, sînt și mai încremenit, pentru c ă fără
doar și poate în seara aceea Ubertino profetiza.
— Știi, abatele Gioacchino a avut dreptate. Am ajuns la a șasea
eră a istoriei omene ști, în care vor ap ărea doi
Antichri ști, Antichristul mistic și Antichristul propriu-zis. Asta se
întîmplă acum, în a șasea epoc ă, după ce a ap ărut Francisc care
să înfățișeze, în propria sa carne, cele cinci r ăni ale lui Iisus pe

cruce. Bonifaciu a fost Antichristul mistic, și abdicarea lui
Celestino nu era valabil ă, Bonifaciu a fost fiara care venea din
mare și cele șapte capete ale ei reprezentau atacurile la p ăcatele
capitale, iar cele zece coroane atacurile la cele zece porunci, și
cardinalii care-l înconjurau erau l ăcustele, al c ăror trup este
Appolyon! Dar num ărul fiarei, dac ă citești numele ei în litere
grecești, este Benedicti ! M-a fixat s ă vadă dacă am priceput, și a
ridicat un deget amenin țător. Benedict al Xl-lea a fost Antichristul
propriu-zis, fiara care se ridic ă de pe p ămînt. Dumnezeu a
îngăduit ca un asemenea monstru de stric ăciune și de nedreptate
să guverneze Biserica sa pentru ca virtu țile succesorului s ău să
strălucească de glorie!
— Dar, sfinte p ărinte, am obiectat eu cu un firicel de voce,
făcîndu-mi curaj, succesorul lui este Ioan !
Ubertino și-a pus mîna pe frunte ca pentru a înl ătura un vis urît.
Respira cu greu, era obosit.
— Tocmai. Calculele erau gre șite, încă îl mai a șteptăm pe un
papă angelic… Dar între timp au ap ărut Francisc și Domenico. A
ridicat ochii la cer și a spus ca și cum s-ar fi rugat (dar sînt sigur
că recita atunci o pagin ă din marea lui carte despre arborele
vieții): Quorum primus seraphico calculo pur-gatus et cherubinus
extensus et pretegens lumine sapientiae et verbo predicationis
fecundus super mundi tenebras clarius ridiavit… Da, dacă acestea
au fost f ăgăduielile, papa angelic va trebui s ă soseasc ă.
— Amin, Ubertino, a spus Gugl ielmo. Intre timp eu sînt aici ca să
împiedic s ă fie alungat împ ăratul uman. Despre acest pap ă
angelic al t ău vorbea și fra Dolcino…
67
— Nu mai pronun ța numele acelui șarpe! a urlat Ubertino, I și
pentru prima dat ă l-am văzut schimbîndu-se, din mîhnit I cum
era, în furios. El a terfelit cuvî ntul lui Gioacchino din I Calabria și
a făcut din el izvor de moarte și de murd ărie! I Mesager al
Antichristului, dac ă o fi existat vreodat ă așa ceva. I Dar tu,
Guglielmo, vorbe ști așa pentru c ă în realitate nu erezii în venirea
lui Antichrist, și maeștrii tăi de la Oxford te-aul înv ățat să
idolatrizezi ra țiunea, sec ătuind capacit ățile pro-l fetice ale
sufletului t ău.
— Greșești, Ubertino, a r ăspuns cu mult ă seriozitatej
Guglielmo. Tu știi că, dintre mae ștrii mei, îl urmez cel maij mult
pe Ruggiero Bacone…
— Care viseaz ă la mașini zbur ătoare, a glumit cu am ă-j
răciune Ubertino.

— Care a vorbit clar și limpede despre Antichrist, i-al deslu șit
semnele în corup ția lumii și în stîlcirea în țelepciunii, j Dar ne-a
învățat că există un singur mod de a ne lua m ăsuri] cînd va fi s ă
vină: să studiem secretele naturii, s ă ne slujim] de științe pentru
a îmbun ătăți speța uman ă. Poți să te pre-| g ătești să lupți
împotriva lui Antichrist cercetînd virtu țile tămăduitoare ale
ierburilor, natura pietrelor și chiar pro-iectînd ma șinile
zburătoare, de care tu zîmbe ști.
— Pentru Bacon al t ău Antichristul era un pretext; el cultiva, de
fapt, orgoliul ra țiunii.
— Sfînt pretext.
— Nimic din ceea ce este pretextual nu este sfin ți
Guglielmo, știi că te iubesc. Știi că am mult ă încredere în tine.
Pedepse ște-ți inteligen ța, învață să plîngi pe r ănile! Domnului,
aruncă-ți cărțile.
— Am s-o p ăstrez numai pe a ta, a zîmb it Guglielmo. Ubertino a
zîmbit și el și l-a amenin țat cu degetul.
— Englez prost ănac. Și nu mai rîde atîta de semenii t ăi Ba chiar
teme-te de cei pe care nu-i po ți iubi. Și fii atent îj aba ție, locul
ăsta nu-mi place.
— Tocmai, vreau s ă-l cunosc mai bine, a spus Guglielmd luîndu-
și rămas-bun. S ă mergem, Adso.
— Eu îți spun c ă nu e bine, și tu îmi r ăspunzi c ă vrei săH
cunoști. Ah! a spus Ubertino, cl ătinînd din cap.
— Ah, da! a mai spus Guglielmo care ajunsese la jumâ| tatea
navei, cine e c ălugărul acela care seam ănă cu un anima și
vorbește limba de la Babei ?
— Salvatore ? s-a întors Ubertino, care îngenuncheasi deja. Cred
că eu l-am cadorisit acestei aba ții… împreun ă J chelarul. Cînd
am lăsat rasa franciscan ă, m-am întors penta
0 vreme la vechiul meu schit, la Casale, și acolo am g ăsit alți
călugări necăjiți, pentru c ă erau acuza ți de comunitate c ă erau
spirituali din secta mea… a șa se exprimau ei. Le-am ținut parte,
căpătînd pentru ei îng ăduința de a urma exemplul nieu. Și pe doi
dintre ei, Salvatore și Remigio, i-am g ăsit chiar aici, cînd am sosit
anul trecut. Salvatore… Pare cu adev ărat o bestie. Dar este
săritor.
Guglielmo a șovăit o clipă.
— L-am auzit spunînd poc ăiți-vă-ți.
Ubertino a t ăcut. A dat din mîn ă ca pentru a izgoni un gînd
supărător.
— Nu, nu cred. Știi cum sînt ace ști călugări mireni. Oameni de la

țară, care l-au auzit poate pe vreun predicator r ătăcitor, și nu știu
ce să spună. Pe Salvatore de altceva l-a ș învinui eu, și anume c ă
e o bestie lacom ă și desfrînat ă. Dar nu e cu nimic, cu absolut
nimic potrivnic ortodoxiei. Nu, r ăul abației e altul, caut ă-l la cine
știe prea mult, nu la cine nu știe nimic. Nu cl ădi un castel de
bănuieli pe un cuvînt.
— N-am s ă fac asta niciodat ă, a răspuns Guglielmo. Am încetat
să mai fac pe inchizitorul, tocmai din aceast ă pricină. Totuși îmi
place să ascult cuvintele, și pe urm ă mă gîndesc la ele.
— Tu gînde ști prea mult. B ăiete, a spus întore îndu-se spre mine,
să nu iei prea multe exemple rele de la maestrul t ău. Singurul
lucru la care trebuie s ă cugeti, și-mi dau seama de asta la
sfîrșitul vieții, este moartea. Mors est quies viatoris -finis est omnis
laboris. Lăsați-mă să mă rog.

68
69
Ziua întîi Pe la ora nona
în care Guglielmo are un dialog fo arte doct cu Salvatore erboristul
Am străbătut îndărăt nava central ă și am ieșit prin portalul pe
unde intraser ăm. Toate cuvintele lui Ubertino îmi zumz ăiau încă
în cap.
— E un om… ciudat, am îndr ăznit să-i spun lui Guglielmo..
— Este, sau a fost, în multe privin țe, un om mare. Dar tocmai
pentru asta e ciudat. Numai oamenii m ărunți par normali.
Ubertino ar fi putut s ă devină unul dintre ereticii pe ț care a pus
să-i ardă, sau un cardinal al Sfintei Biserici Romane. S-a apropiat
foarte mult de fiecare dintre aceste dou ă perversiuni. Cînd
vorbesc cu Ubertino am impresia c ă] infernul este paradisul privit
din partea cealalt ă.
N-am în țeles ce voia s ă spună.
— Din ce parte ? l-am întrebat.
— Așa e, s-a învoit Guglielmo, trebuie s ă știi dacă exista p ărți și
dacă există un întreg. Dar nu asculta ce- ți spun. Și nd te mai uita
la portalul acela, mi-a spus lovindu-m ă ușor pesta ceaf ă, în
vreme ce m ă răsuceam atras de sculpturile pe care la v ăzusem la
intrare. Pentru azi te-au speriat destul. To ți.
în timp ce m ă întorceam spre ie șire, am v ăzut în fa ța mea un alt
călugăr. Putea s ă aibă aceeași vîrstă cu Guglielmol Ne-a zîmbit și
ne-a salutat cu mult ă politețe. A spus c ă era Severino din
Sant'Emmerano, și era părintele erborist, car ă avea grij ă de băi,

de spital și de grădini, și ne stătea la dispo-j zi ție dacă am fi dorit
să ne descurc ăm mai bine în incinta aba ției.
Guglielmo i-a mul țumit și i-a spus c ă observase, chiar da cum
intrase, frumoasa gr ădină, care i se p ărea să aibă nu numai
ierburi comestibile, dar și plante medicinale, dup ă cuia se vedea
prin ferestrele navei.
— Vara și primăvara, cu mul țimea ierburilor sale, și fiecarl
împodobit ă cu florile ei, gr ădina asta cînt ă mai bine într
70
slava Creatorului, a spus S everino în chip de scuz ă. Dar și în
acest anotimp ochiul erboristului vede, prin ramurile uscate,
plantele ce vor fi, și poate s ă-ți spună că această grădină e mai
bogată decît a fost vreodat ă un ierbar, și mai felurit colorat ă,
oricît de frumoase ar fi miniaturile pictate în el. Și apoi și iarna
cresc ierburi bune, iar pe altele le țin după ce le-am cules, gata
pregătite în vasele pe care le am în laborator. Astfel, cu r ădăcini
de măcriș sălbatic se trateaz ă catarele, și cu un decoct de
rădăcini de nalb ă trandafirie se fac împachet ări pentru bolile de
piele; cu brusture se cicatrizeaz ă eczemele, t ăind și măcinînd
rizomul de r ăculeț se curarisesc diareele și unele boli femeie ști,
lippia e un bun digestiv, capta-lanul e bun pentru tuse; și avem
gențiana din cea bun ă pentru digestie, lemn dulce și ienupăr
pentru infuzie, soc ca s ă faci din el cu coaj ă de pîine un decoct
pentru ficat, s ăpunel căruia să-i macerezi r ădăcinile în ap ă rece
pentru catar, și valerian ă, căreia îi cunoa șteți, desigur, puterile.
Aveți ierburi diferite și bune pentru clime diferite. Cum
asa
— Pe de-o parte, o datorez milei Domnului, care a a șezat podi șul
nostru pe coama unui lan ț de mun ți care vede la miaz ăzi marea,
și îi prime ște vînturile calde, și la miaz ănoapte muntele cel mai
înalt, de la care prime ște balsamurile p ădurilor. Iar, pe de alt ă
parte, o datorez deprinderii me șteșugului, pe care f ără vrednicie l-
am învățat prin voin ța maeștrilor mei. Anumite plante cresc și
într-o clim ă potrivnic ă lor dacă le pregătești pămîntul din jur și le
dai ce le trebuie.
— Dar ave ți și plante bune numai pentru mîncat ? l-am întrebat
eu.
— Tînărul meu mînz înfometat, nu exist ă plante bune de
mîncare, care s ă nu fie și pentru t ămăduire, dac ă sînt luate cu
măsură. Numai excesul le face pricin ă de boal ă. Ia, de pild ă,
dovleacul. E de natur ă rece și umedă, și astîmp ără setea, dar
dacă-l mănînci stricat, î ți dă diaree și trebuie s ă-ți strîngi

măruntaiele cu un amestec de saramur ă și de muștar. Iar cepele?
Calde și umede, luate cîte pu țin, înlesnesc coitul, fire ște la cei ce
n-au intrat în c ălugărie; în cantitate mare, î ți fac capul greu și
trebuie comb ătute cu lapte și cu oțet. Bună chibzuial ă, a adăugat
răutăcios, pentru ca un tîn ăr călugăr să le mănînce întotdeauna
cu măsură. Să mănînce în schimb usturoi. Cald și uscat, e bun
contra otr ăvirilor. Dar nu trebuie exagerat, c ăci elimin ă prea
multe umori din creier. Fasolea, ln schimb, produce urin ă și
îngrașă, două lucruri foarte bune. Uar dă vise urîte. Mult mai
puțin, însă, decît alte ierburi,
71
pentru c ă sînt și din cele care provoac ă năluciri din cele mail
rele.
— Care ? am întrebat.
— Ehei, novicele nostru vrea s ă afle multe. Acestea sîntl lucruri
pe care trebuie s ă le știe doar erboristul, c ăci de nu, I orice
nesăbuit poate umbla peste tot provocînd n ăluciri, saul s ă mintă
cu ierburile.
— Dar ajunge pu țină urzică, a spus atunci Guglielmo, saul un pic
de roybra, sau de olieribus, și ești ferit de n ăluciri. Sper c ă aveți și
voi ierburi din astea bune ?
Severino l-a privit pe sub sprîncene pe maestrul meu:
— Studiezi ierburile ?
— Prea pu țin, a spus cu modestie Guglielmo. Mi-a c ăzuți odată în
mînă tratatul Theatrum Sanitatis de Ububchasymj
de Baldach…
— Abul Asan al Muchtar ibn Botlan.
— Sau Ellucasim Elimittar, cum vrei tu. M ă întreb dac ăi voi
putea găsi un exemplar aici.
— Ba chiar unul dintre cele mai frumoase, cu multa
imagini de pre ț.
— Lăudat fie cerul. Și De virtutibus herbarum al Iul
Platearius ?
— Și acela, precum și De plantis și De vegetalibus al lui
Aristotel, tradus de Alfredo din Sareshel.
— Am auzit c ă n-ar fi cu adev ărat de Aristotel, a observai
Guglielmo, cum nu era de Aris totel, cum s-a descoperit, nici
De causis.
— In orice caz, e o mare carte, a observat Severino, și maestrul
meu a fost de acord cu mult ă însuflețire, fără sa întrebe dac ă
erboristul vorbea despre De vegetalibus sal despre De causis,
două cărți pe care nu le cuno șteam, dar despre care, din discu ția

aceea, am tras concluzia c ă era^ foarte valoroase amîndou ă.
— Aș fi bucuros, a încheiat Severino, s ă am cu tine o discu ție
serioasă despre ierburi.
— Eu mai mult decît tine, a spus Guglielmo, dar nu viol ări regula
tăcerii care guverneaz ă ordinul vostru ?
— Regula, a spus Severino, a fost adaptat ă, cu vremea, lj cerin țele
diferitelor comunit ăți. Regula prevedea acea lectm divina, dar nu
și studiul; și, cu toate astea, știi cît a dezvolta ordinul nostru
cercetarea asupra lucrurilor divine și a celj omene ști. Ba, mai
mult, regula mai prevede și dormitor» comun, dar uneori e drept,
cum e cazul nostru, ca fratl c ălugări să aibă posibilitatea s ă
mediteze și în timpul nop
așa că fiecare dintre ei are chilia lui. Regula e foarte sever ă cu
privire la lini ște, și la noi nu numai c ălugărul care îndepline ște
munci manuale, dar și cel care scrie sau cite ște nu trebuie s ă
stea de vorb ă cu frații săi. Dar aba ția este în primul rînd o
comunitate de studio și. Și adesea este nevoie ca monahii s ă-și
împărtășească din comorile de înv ățătură pe care le-au adunat.
Orice discu ție care prive ște studiile noastre este îndrept ățită și cu
profit, cu condi ția să nu se desf ășoare în refector sau în timpul
orelor sfintelor slujbe.
— Ai avut prilejul s ă vorbești mult cu Adelmo din Otranto ? l-a
întrebat pe nea șteptate Guglielmo.
Severino n-a p ărut surprins.
— Văd că Abatele ți-a vorbit, a spus el. Nu. Cu el nu prea st ăm de
vorbă. își petrecea timpul pictînd miniaturi. L-am auzit
discutînd, uneori, cu al ți călugări, Venanzio din
Salvemec, sau Jorge din Burgos, de spre lucruri legate de munca
lor. Și apoi eu nu-mi petrec toat ă ziua în scriptorium, ci în
laboratorul meu, și a arătat clădirea spitalului.
— înțeleg, a spus Guglielmo. Deci nu știi dacă Adelmo a avut
năluciri ?
— Năluciri?
— Ca acelea pe care le dau ierburile tale, de exemplu. Severino s-
a încordat.
— Am spus c ă păzesc cu mare grij ă ierburile primejdioase.
— Nu despre asta e vorba, s-a gr ăbit să-l lămureasc ă Guglielmo.
Vorbeam de n ăluciri în general.
— Nu în țeleg, a spus Severino.
— Mă gîndeam la un c ălugăr care se preumbl ă noaptea prin
Edificiu, unde, cum recunoa ște și Abatele, se pot întîmpla
lucruri… cumplite pentru cine intr ă acolo la ore neîng ăduite…

bine, spuneam, m ă gîndeam c ă putuse s ă aibă năluciri dr ăcești,
care să-l fi împins în pr ăpastie.
— Am spus c ă eu nu frecventez scriptorium-ul decît cînd îmi
trebuie vreo carte, dar de obicei am ierbarele mele pe care le
păstrez în spital. Ți-am spus, Adelmo era foarte apropiat de Jorge,
de Venanzio și… firește, de Berengario.
Am deslu șit o oarecare șovăială în vocea lui Severino. Nu !-a
scăpat nici maestrului meu.
— Berengario ? Și de ce fire ște ?
Berengario din Arundel, ajutorul de bibliotecar. Erau ue aceea și
vîrstă, au fost novici împreun ă, era firesc s ă aibă despre ce s ă-și
vorbeasc ă. Asta voiam s ă spun.
Asta, deci, voiai s ă spui, a comentat Guglielmo. Și m-am 1rat că
nu a stăruit deloc. Ba chiar a schimbat numaidecît
72
73
vorba. Dar poate c ă e ora cînd trebuie s ă intrăm în Edificiu. Vrei
să ne călăuzești ?
— Cu pl ăcere, a spus Severino cu o u șurare care prea b ătea
la ochi.
Am dat ocol gr ădinii și ne-a dus înaintea fa țadei de apus a
Edificiului.
— înspre gr ădină se află portalul care d ă în bucătărie ne-a spus,
dar buc ătăria ocup ă doar jum ătatea de apus E primului cat, în a
doua jum ătate este sala de mese, refectorul Și spre poarta de
miazăzi, unde se ajunge trecînd prin spatel ț corului bisericii, se
află alte dou ă portaluri, care duc la buc ătărie și la refector. Dar
să intrăm, totuși, pe aici, pentn c ă din biseric ă putem trece apoi
în refector.
De cum am intrat în uria șa bucătărie, mi-am dat seama ci
înlăuntrul s ău Edificiul se înf ățișa, pe cît era de înalt, ca j curte
octogonal ă; așa cum am în țeles mai tîrziu, era vorba dl un soi de
puț mare, f ără uși, din care se deschideau, la fiecari cat, ferestre
largi, asem ănătoare celor care d ădeau în afar ă Bucătăria era o
încăpere imens ă, plină de fum, unde gr ămadă de slujitori se și
grăbeau să pregătească mîncăruril pentru cin ă. Pe o mas ă mare,
doi dintre ei preg ăteau u: amestec de verde țuri, orz, ov ăz, secară,
tăind mărunt nap: n ăsturel, ridichi și morcovi. Al ături, un alt
bucătar, de cui ispr ăvise de fiert ni ște pești într-un amestec de
vin și de apă îi acoperea cu un sos în țepător, făcut din salvie,
pătrunje' cimbri șor, usturoi, piper și sare.
în fața turnului de apus se deschidea un enorm cupto pentru

pîine, care scap ără deja de fl ăcări roșietice. In turni de miaz ăzi,
un cămin uria ș pe care clocoteau oale și se învîî teau frig ări. Pe
poarta ce da în ograda din spatele biseric intrau în momentul
acela porcarii, aducînd carnea porcik h ăcuiți. Am ieșit iar pe
poarta aceea și ne-am pomenit î ograd ă, la marginea de r ăsărit a
podișului, în spatele zidii rilor, unde se ridicau multe construc ții.
Severino mi-a explici c ă prima dintre ele ad ăpostea toate cocinile,
apoi urmau graj durile de cai, cele de boi, cote țe de păsări și
țarcul acoperi pentru oi. în fa ța cocinilor, porcarii amestecau într-
un vi foarte mare sîngele porcilor abia înjunghia ți, ca să nu I
coaguleze. Dac ă era amestecat bine și numaidecît, ar fi put< s ă
țină pînă zilele urm ătoare, datorit ă vremii reci, și în sfîrș s-ar fi
făcut din ele sîngerete.
Am intrat din nou în Edificiu și am aruncat o privi gr ăbită spre
refector, pe care l-am str ăbătut ca să ne putej duce la turnul de
răsărit. Dintre cele dou ă turnuri, între caj
74
ge întindea refectorul, cel de miaz ănoapte ad ăpostea un cămin,
celălalt o scar ă în form ă de melc, care ducea la scriptorium, adică
la catul al doilea. De aici c ălugării porneau în fiecare zi la munc ă,
adică pe două scări, mai pu țin comode, dar bine înc ălzite, care
urcau în spiral ă prin spatele c ăminului si al cuptorului
bucătăriei.
Guglielmo a întrebat dac ă am putea g ăsi pe cineva în scriptorium,
chiar duminic ă fiind. Severino a zîmbit și a spus c ă munca,
pentru c ălugărul benedictin, este rug ăciune. Duminica, serviciul
divin ținea mai mult, dar c ălugării dedați cărților își petreceau, la
fel, cîteva ore acolo sus, înch inate de obicei fructuoaselor
schimburi de observa ții docte, sfaturilor, medita țiilor despre
sfintele scrieri.

75
Ziua întîi După ora nona
în care se viziteaz ă scriptorium-u? și se face cuno ștință cu mulți
cărturari, copi ști și caligrafi, precum și cu un b ătrîn orb, care-l
așteaptă pe Antichrist
în timp ce urcam, am v ăzut că maestrul meu cerceteaz ă cJ
privirea ferestrele care luminau scara. Probabil c ă-mă făcui sem
și eu priceput ca și el, pentru c ă mi-am dat numaidecîfl seama c ă
erau așezate în a șa fel, încît greu i-ar fi fost cuiva si ajung ă pînă
la ele. Pe de alt ă parte, nici ferestrele care se deschideau în
refector (singurele de la primul cat ce d ădeai] spre pr ăpastie) nu

păreau prea u șor de ajuns, întrucît sub el] nu erau mobile de nici
un fel.
Ajunși în capul sc ării, am intrat, prin turnul de miaz ă noapte, în
scriptorium, și aici nu mi-am putut în ăbuși ui strig ăt de
admirație. Catul al doilea nu era împ ărțit în doua a șa cum era cel
de sub el, și s-a arătat, deci, ochilor mei îl toat ă întinderea sa
nesfîrșită. Bolțile, curbe și nu prea înal ți (mai pu țin decît într-o
biserică, dar mai mult decît în oriq sal ă capitular ă pe care am
văzut-o vreodat ă), sprijinite d pila ștri puternici, închideau un
spațiu scăldat într-o încînti toare lumin ă, pentru c ă trei ferestre
enorme se deschideau pj fiecare din laturile mai mari, în vreme ce
cinci ferestre ml mici str ăpungeau fiecare din cele cinci laturi din
afară al fiecărui turn; opt ferestre înalte și înguste, în sfîr șit, lâsaj
lumina s ă intre și dinlăuntrul pu țului octogonal.
Mulțimea ferestrelor f ăcea în a șa fel încît marea sal ă să fa
înveselit ă de o lumin ă continu ă și difuză, chiar dac ă erai dup ă-
amiază de iarn ă. Vitraliile nu erau colorate ca acell ale bisericilor,
și plumburile care le îmbinau prindeau patra de sticl ă incoloră,
ca lumina s ă intre în chipul cel mai curat ( putin ță, nu me șterită
de priceperea omului, și să slujea» scopului ei, care era de a
ilumina munca cititului și a scrisuh
76
jn văzut și în alte rînduri și în alte locuri multe scriptoria, dar nici
unul care s ă strălucească atît de luminos, în șuvoaiele (j e lumină
fizică de care scînteia locul, acela și principiu spiritual întruchipat
de lumin ă, acea claritas, izvor al oric ărei frumuse ți și înțelepciuni,
atribut inseparabil al acelei propor ții demonstrate de sala pe care
o vedeam. Pentru c ă trei lucruri ajut ă, împreun ă, la crearea
frumuse ții: în primul rînd, integritatea sau perfec țiunea, și din
această cauză socotim urîte lucrurile neterminate ; apoi cuvenita
proporție sau consonan ță ; și, în sfîr șit, limpezimea și lumina, a șa
că numim frumoase lucrurile de culoare curat ă. Și cum privirea
frumosului aduce pace și dorința noastr ă cea mai mare este s ă ne
bucurăm în tihn ă de pace, de bine și de frumos, m-am sim țit
cuprins de o mare împ ăcare și am gîndit c ă trebuie s ă fie tare
plăcut să lucrezi în locul acela.
Așa cum a ap ărut în ochii mei, la acea or ă de după prînz, mi s-a
părut o fericit ă oficină de înțelepciune. Am v ăzut, mai apoi, la San
Gallo un scriptorium de acelea și propor ții, despărțit de bibliotec ă
(în alte p ărți călugării lucrau în acela și loc unde erau ad ăpostite
și cărțile), dar nu atît de frumos aranjat ca acesta. Anticari,
copiști, caligrafi și cărturari erau a șezați fiecare la masa lui, cîte

una sub fiecare fereastr ă. Și, cum ferestrele erau patruzeci
(număr cu adev ărat perfect, datorat înzecirii patrulaterului, ca și
cum zece porunci ar fi fost prosl ăvite de cele patru virtu ți
cardinale), patruzeci de c ălugări ar fi putut lucra în acela și timp,
chiar dac ă în acel moment nu erau decît vreo treizeci. Severino
ne-a lămurit că toți călugării care lucrau în scriptorium erau
scutiți de slujbele de la orele tertia, sexta și nona pentru a nu- și
întrerupe munca în orele cu lumin ă și își conteneau activitatea
numai la apusul soarelui, pentru vesper.
Locurile cele mai luminoase erau oprite pentru anticari, pentru
miniaturi știi cei mai pricepu ți, pentru caligrafi și copiști. Fiecare
masă avea tot ce trebuia pentru pictarea miniaturilor și pentru
copiat: sticlu țe cu cerneluri, pene fine, pe care ni ște călugări le
ascuțeau cu cu țite ascu țite, piatr ă ponce pentru a netezi
pergamentul, rigle pentru trasatul liniilor pe care avea s ă se
înșiruie scrierea. Al ături de fiecare scrib, sau în capul planului
înclinat al fiec ărei mese, se afla un pupitru pe care sta codicele de
copiat, pagina acoperit ă cu ornamente care încadrau rîndul ce se
transcria în acel moment. Și unii aveau cerneluri de aur sau în
alte culori, a|ții, în schimb, st ăteau doar și citeau c ărți, și făceau
însem-&ri pe caietele sau t ăblițele lor personale.
77
De altfel, nu am avut timp s ă iau seama la munca lor,, deoarece
ne-a ieșit în întîmpinare bibliotecarul, care aflasem deja c ă era
Malachia din Hildesheim. Chipul lui încerca s ă-și potriveasc ă o
expresie de bun ă primire, dar nu m-am putut re ține să nu mă
înfior în fa ța unei fizionomii atît de neobi șnuite. F ăptura lui era
înaltă și, deși din cale-afar ă de slab ă, membrele sale erau mari și
lipsite de gra ție. Cum înainta cu. pa și mari, înf ășurat în
veșmîntul negru al ordinului, era ceva j care te nelini ștea în felul
cum arăta. Gluga, pe care, venind de-afar ă, abia și-o trăsese de
pe cap, arunca o umbr ă pe paloa- L rea chipului s ău și dădea un
nu știu ce dureros marilor s ăi I ochi melancolici. în fizionomia lui
se afla ceva de felul urmelor \ I mai multor pasiuni pe care voin ța
le disciplinase, dar p ărînd!'' să fi fixat acele tr ăsături pe care
acum încetaser ă să le mai anime. Mâhnirea și severitatea
precump ăneau în liniile-chipului s ău, și ochii îi erau atît de
stăruitori, încît dintr-ol singur ă privire izbuteau s ă pătrundă în
inima celui ce-i vorbea și să-i citeasc ă gîndurile tainice, astfel
încît cu greu se putea îng ădui cercetarea lor și erai îndemnat s ă
nu-i mai întîlne ști
a doua oar ă.

Bibliotecarul ne-a prezen tat mai multora dintre c ălugărul
care ședeau atunci și lucrau. Despre fiecare Malachia ne-al
spus și la ce lucra atunci, și dintre toate am pre țuit cel mai1,
mult înalta d ăruire pentru cunoa șterea și studierea cuvîn-JI
tului lui Dumnezeu. I-am cunoscut atunci pe Venanzio dinii
Salvemec, traduc ător din greac ă și din arab ă, credincios acelu*
Aristotel care, desigur, a fost cel mai în țelept dintre to ții
oamenii. Pe Bencio din Upsala, un tîn ăr monah scandinavi
care se ocupa cu retorica. Pe Berengario din Arundel, ajutorul!
de bibliotecar. Pe Aymaro din Alexandria, care copia opera
împrumutate numai pe cîteva luni de bibliotec ă, și apoi uJ
grup de miniaturi ști din diferite țări, Patrizio din ClonmacnoisI
Rabano din Toledo, Magnus din Iona, Waldo din Hereford.
Lista ar putea desigur s ă continue și nimic nu este mai minunat
decît o asemenea în șiruire, instrument de minunat! ipotipoze. Dar
trebuie s ă mă întorc la subiectul discu țiile! noastre, din care au
ieșit multe l ămuriri folositoare pentru â înțelege ascunsa nelini ște
care plutea printre c ălugări, și ud nu știu ce tăinuit, ap ăsînd
asupra tuturor vorbelor lor.
Maestrul meu a început s ă vorbeasc ă cu Malachia, l ăudînd
frumuse țea și hărnicia din scriptorium – atelierul de caligrafa și
miniatur ă- și cerîndu-i am ănunte despre desf ășurarel muncii
care se f ăcea aici, pentru c ă, a spus el cu mult ă ista țime, auzise
peste tot vorbindu-se despre biblioteca aceasta
si ar fi vrut s ă cerceteze multe c ărți. Malachia i-a l ămurit ceea ce-i
spusese și Abatele, c ă monahul cerea bibliotecarului opera pe
care vrea s-o consulte, și acesta se ducea s-o caute sus în
bibliotec ă, dacă cererea era dreapt ă și cu credin ță. QUglielmo a
întrebat cum putea s ă cunoasc ă numele c ărților păstrate în
dulapurile de deasupra, și Malachia i-a ar ătat, legat de masa lui
cu un lănțișor de aur, un codice voluminos, plin de în șiruiri
mărunte și dese de titluri.
Guglielmo și-a vîrît mîna în ras ă, în locul unde se deschidea pe
piept ca s ă facă un soi de buzunar, și a scos de-acolo un obiect pe
care i-l mai v ăzusem în mîini și pe față chiar din timpul c ălătoriei.
Era o mic ă furcă, construit ă astfel încît s ă poată sta pe nasul
unui om ( și mai ales pe al lui, atît de ie șit în afar ă și de încovoiat),
cum stă un călăreț pe crupa calului, sau cum st ă o pasăre pe
bețișorul ei din colivie. Și în cele dou ă părți ale furcii, în a șa chip
încît să ajungă în dreptul ochilor, se ridicau dou ă cercuri ovale de
metal, care prindeau dou ă tipsioare de sticl ă, groase ca ni ște
funduri de pahare. Cu astea la ochi Guglielmo citea cel mai

adesea și spunea c ă vede mai bine decît îl înzestrase natura sau
decît îi îng ăduia vîrsta lui înaintat ă, mai ales cînd sl ăbea lumina
zilei. Și nu-i slujea ca s ă vadă mai departe, pentru care avea
privire foarte ascu țită, ci pentru a vedea aproape. Cu a șa ceva el
putea citi manuscrise a șternute cu litere foarte m ărunte, pe care
și eu le deslu șeam cu greu. îmi explicase c ă, de îndat ă ce omul a
trecut de jum ătatea vie ții, chiar dac ă vederea lui fusese dintre
cele mai bune, ochiul se în țepenea și refuza s ă-și mai potriveasc ă
pupila, a șa încît mul ți înțelepți erau ca și morți pentru citit și
pentru scris, dup ă ce treceau de a cincizecea prim ăvară. Mare
nenorocire pentru ni ște oameni care ar fi putut s ă dea ceea ce era
mai bun din inteligen ța lor pentru înc ă mulți ani. Așa că trebuia
lăudat Domnul Dumnezeu c ă cineva descoperise și fabricase acel
instrument. Și-mi spunea asta ca s ă susțină ideile lui Ruggiero
Bacone al lui, cînd spunea c ă scopul științei era și de a prelungi
viața omului.
Ceilalți călugări l-au privit pe Guglielmo cu mult ă curiozitate, dar
nu au îndr ăznit să-i pună întrebări. Și eu mi-am dat seama c ă,
nici în acest loc închinat, cu atîta pasiune și cu atît orgoliu,
cititului și scrisului, acel instrument nu p ătrunsese înc ă. Așa că
m-am sim țit mîndru c ă urmez un om care avea ceva cu care s ă
uimeasc ă alți oameni de faim ă în lumea întreag ă pentru
înțelepciunea lor.
Cu obiectul acela la ochi, Guglielmo s-a aplecat asupra
catalogului din codice. M-am uitat și eu, și am descoperit
79
78
titluri nicicînd auzite, și altele dintre cele mai cunoscute, pJ care
biblioteca le avea.
De pentagono Solomonis, Ars loquendi et intelligendi in
lingua hebraica, De rebus metallicis de Roger din Herefordj
Algebra lui Al Kuwarizmi, 'tradus ă în latin ă de RobertJ
Anglico, Punicele de Silio Italico, Gesta francorum, DM
laudibus sanctae cruci ș de Rabanus Maurus, șiFlavii Claudim
Giordani de aetate mundi et hominis reservatis singulis
litteris per singulos libros ab A usque ad Z, a citit maestrul
meu. Str ălucite opere. Dar în ce ordine sînt înregistrate ? Â
citat dintr-un text pe care nu-l cuno șteam, dar care desigur îi
era familiar lui Malachia: ,flabeat Librarius et registrurm
omnium librorum ordinatum secundum facultates et auctorem
reponeatque eos separatim et ordinate cum signaturis per script
turam applicatis." Cum face ți să cunoașteți locul fiec ărei cărții

Malachia i-a ar ătat niște însemn ări care se aflau îj
marginea fiec ărui titlu. Am citit: iii, IV gradus, V in primi
graecorum; ii, V gradus, VII in tertia anglorum, și așa mai
departe. Am în țeles că primul num ăr arăta poziția cărții îJ
raftul sau gradus-u\ arătat de al doilea num ăr, dulapul fiinl
arătat de al treilea num ăr, și am înțeles că celelalte indicata
arătau o camer ă sau un coridor al bibliotecii, și am îndr ăzni
să cer amănunte despre aceste ultime distinctiones. Malacb.il
m-a privit cu asprime.
— Poate c ă nu știți, sau ați uitat, c ă accesul în bibliotec ă! este
îngăduit numai bibliotecarului. Și deci este drept și înde] ajuns ca
doar bibliotecarul s ă poată descifra aceste lucruri. I
— Dar în ce ordine sînt trecute c ărțile în aceste liste?! întrebat
Guglielmo. Nu pe teme, se pare. I
Nu a amintit de o ordine pe autori, care s ă urmeze aceea și
desfășurare ca a literelor din alfabet, pentru c ă este o uzan ță pe
care am v ăzut-o folosit ă doar în ultimii ani, și atunci si ținea prea
puțin seama de ea.
— Biblioteca î și cufund ă originea în negura vremilor, 1 spus
Malachia, și cărțile sînt înregistrate în ordinea achizi ții nării, a
donațiilor și a intrării lor între zidurile acestea. ^
— Greu de g ăsit, a observat Guglielmo.
— Ajunge ca bibliotecarul s ă le cunoasc ă pe dinafar ă, și știe
despre orice carte timpul cînd a venit aici. Iar ceilall c ălugări pot
să se încread ă în memoria lui, și părea să voi beasc ă despre un
altul, care nu era el însu și; și am înțeles J vorbea despre func ția
pe care în acel moment el o îndeplinJ f ără nici un merit, dar care
fusese îndeplinit ă de sute de al ți acum disp ăruți, care-și
transmiseser ă unii altora știința lai
80
__ Am în țeles, a spus Guglielmo. Dac ă eu aș căuta ceva, f ără să
știu ce, despre pentagonul lui Solomon, domnia ta ai ti s ă-mi
arăți că există cartea al c ărui titlu abia l-am citit, și âi putea s ă-
mi precizezi locul în catul de deasupra.
_— Dacă domnia ta ar trebui cu adev ărat să afli cîte ceva despre
pentagonul lui Solomon, a spus Malachia. Dar iat ă o carte pe
care, ca s ă ți-o dau, a ș cere mai întîi sfatul Abatelui.
__Am aflat c ă unul dintre miniaturi știi voștri cei mai
valoroși, a spus atunci Guglielmo, a disp ărut de curînd. Abatele
mi-a vorbit mult despre talentul s ău. Aș putea vedea codicele pe
care picta ?
— Adelmo din Otranto, a spus Malachia, privindu-l pe Guglielmo

cu neîncredere, lucra, din cauza vîrstei sale fragede, numai pe
marginalia. Avea o imagina ție foarte sprinten ă și din lucruri știute
știa să compun ă lucruri ne știute și surprinz ătoare, ca și cum ai
uni un trup omenesc cu un cap de cal. Dar uite colo c ărțile sale.
Nimeni nu s-a atins înc ă de masa lui.
Ne-am apropiat de ceea ce fusese locul de munc ă al lui Adelmo,
unde mai z ăceau înc ă foile unei psaltiri bogat împodobite cu
miniaturi. Erau foi de vellum foarte fin — rege printre pergamente
— și ultima foaie mai era înc ă fixată pe mas ă. Abia lustruit ă cu
piatră ponce și catifelat ă cu cretă, bine întins ă cu ciocanul de
lemn, iar din micile g ăuri făcute pe margini cu un cui ascu țit,
fuseseră trasate toate liniile care trebuiau s ă conduc ă mîna
artistului. Prima jum ătate fusese acoperit ă deja cu scris și
călugărul începuse s ă schițeze figurile pe margini. In schimb, alte
foi erau încheiate, și pri-vindu-le, nici eu, nici Guglielmo nu am
putut să ne reținem un strig ăt de admira ție. Era vorba de o
psaltire pe marginea c ăreia se înf ățișa o lume r ăsturnată față de
cea cu care se obi șnuiseră simțurile noastre. Ca și cum, al ături
de o discu ție care prin defini ție e deslu șirea adev ărului, s-ar fi
desfășurat, în strîns ă legătură cu ea, prin uimitoare aluzii in
aenigmate, o discuție mincinoas ă despre o lume a șezată cu capul
în jos, în care cîinii alearg ă înaintea iepurelui, și cerbii îl vîneaz ă
pe leu. Capete mici, cu gheare de p ăsări, animale cu mîini
omenești pe spinare, capete pletoase din care țîșneau picioare,
tfragoni zebra ți, patrupede cu gît de șarpe care se înf ășură în 11111
de noduri de nedesf ăcut, maimu țe cu coarne de cerb, S1rene cu
forme de zbur ătoare cu aripi pieloase pe spate, ameni f ără brațe
cu alte corpuri de oameni care le r ăsăreau ln spinare în chip de
cocoașă, și figuri cu gur ă plină de dinți burtă, făpturi omene ști cu
cap de cal și cabaline cu picioare
81
umane, pe ști cu aripi de pas ăre și păsări cu coad ă de peșt<
monștri cu un singur trup și cu dou ă capete, sau cu un singd cap
și cu dou ă trupuri, vaci cu coad ă de coco și și cu aripi c| fluture,
femei cu capul chilug ca burta unui pe ște, himei bicefale
încrucișate cu libelule cu bot de șopîrlă, centau ț dragoni, elefan ți,
manticore, sciapode întinse pe crengi <j copac, grifoni din a c ăror
coadă ieșea un arca ș gata de luptj creaturi dr ăcești cu gît
nesfîrșit, serii de animale antrop morfe și cu pitici zoomorfi se
asociau, uneori pe aceea pagin ă, cu scene de via ță campestr ă
unde vedeai repreze tat ă, cu o vigoare impresionant ă, așa încît îți
venea să crezi i figurile erau vii, toat ă viața de la țară: oameni

care ară, ca culeg fructe, care secer ă, țes sau seam ănă, alături de
vulpii de nev ăstuici, înarmate cu arbalete, care urcau cu sc ările j»
un oraș cu turnuri, ap ărat de maimu țe. Ici o liter ă inițială si
apleca în L, și în partea de jos se n ăștea un dragon, colo un mare
cu care începea cuvîntul verba producea ca o volburi natural ă a
trunchiului s ău un șarpe cu o mie de încol ăcijl care la rîndul s ău
dădea naștere altor șerpi ca alte vi țe de v
și corimbi.
Alături de psaltire era, fire ște terminat ă de puțină vrem
o aleasă carte de ore, de dimensiuni incredibil de mici, încît/
fi putut s-o ții în palm ă. Scrisă măiestrit, miniaturile de j
marginile ei cu greu puteau fi deslu șite de la prima vederej
cereau ca ochiul s ă le cerceteze de aproape pentru a se ara
în toată frumuse țea lor (și te întrebai cu ce instrument sup^
omenesc le pictase miniaturistul ca s ă obțină efecte atît
pline de via ță într-un spa țiu atît de restrîns). Toate margini
paginilor erau invadate de figuri minuscule care luau na ștej
ca printr-o pornire natural ă, din volutele cu care se termini
literele atît de frumos desenate : sirene marine, cerbi alergii
himere, torsuri omene ști fără brațe care ie șeau în afar ă]
limbricii din însu și corpul versetelor. într-un loc, continui
parcă pe cei trei „Sanctus, Sanctus, Sanctus" repetați pe ta
linii diferite, vedeai trei figuri animalice cu capete omeneJ
dintre care dou ă se răsuceau unul în jos, altul în sus pentrj
se împreuna într-un s ărut pe care nu m-a ș fi sfiit s ă-l num"
nerușinat dac ă nu mi-a ș fi dat seama c ă, deși nu era prea d
un adînc în țeles spiritual trebuie s ă fi îndrept ățit, firei
reprezentarea aceea în acel moment.
Urmăream paginile, nehot ărît între admira ție mută și întrucît
figurile te împingeau în mod firesc spre ilaritate, comentau pagini
sfinte. Și fratele Guglielmo le urm ă zîmbind, și a comentat:
'
82
__Babewyn, a șa li se spune pe insulele noastre.
__Babouins, cum le spun Galii, a spus Malachia. Și de fapt
Adelmo a deprins me șteșugul său în țara domniei tale, de și după
aceea a studiat și în Fran ța. Babuini sau maimu țe din Africa.
Figuri dintr-o lume r ăsturnată, unde casele r ăsar în vîrful unei
turle ascu țite și pămîntul st ă deasupra cerului.
Mi-am amintit ni ște versuri pe care le auzisem în dialectul de la
noi de-acas ă și nu m-am putut ab ține să nu le rostesc:
Aller Wunder si geswigen,

das herde himel h ăt uberstigen,
das suit is viir ein Wunder Wigen.
Și Malachia a continuat, citind din acela și text:
Erd ob un himel unter das suit ir hân besunder, Viir aller Wunder
ein Wunder.
— Bravo Adso, a continua t bibliotecarul. într-adev ăr aceste
imagini ne vorbesc despre acea regiune unde se ajunge c ălărind o
gîscă albastr ă, unde se g ăsesc ulii care pescuiesc pe ști într-un
pîrîu, ur și care urm ăresc șoimii pe cer, homari care zboar ă ca
porumbeii și trei uria și prinși în capcan ă și ciuguli ți de un coco ș.
Și un surîs palid a luminat buzele sale. Atunci ceilal ți călugări,
care urm ăriseră discuția cu o oarecare sfial ă, s-au pornit s ă rîdă
din toat ă inima, ca și cum ar fi primit îng ăduința bibliotecarului.
Care s-a întunecat din nou, în timp ce ceilal ți continuau s ă rîdă,
lăudînd priceperea bietului Adelmo, și arătîndu-și unii altora
figurile cele mai de necrezut. Și chiar în timp ce to ți rîdeau înc ă,
am auzit în spatele nostru o voce, solemn ă și neîndur ătoare:
— Verba vana aut risui apta non loqui.
Ne-am întors. Cel care vorbise era un c ălugăr încovoiat de
greutatea anilor, alb ca neaua, nu numai la p ăr, ci și la față, și
chiar pupilele îi erau albe. Mi-am dat seama c ă era orb. Vocea c ă
îi mai era autoritar ă și membrele înc ă pline de vigoare, chiar dac ă
trupul i se cocîrjase sub ap ăsarea vîrstei. Ne fixa ca Și cînd ar fi
văzut, și după aceea l-am v ăzut mereu mi ș-cindu-se și vorbind ca
și cînd ar mai fi posedat înc ă lumina ochilor. In schimb, tonul
vocii sale era cel al unuia care nu Posed ă altceva decît darul
profeției.
~~ Omul de vîrst ă și de înțelepciune respectabil ă pe care îl e ți, i- a
spus Malachia lui Guglielmo, ar ătîndu-i-l pe noul nit, este Jorge
din Burgos. Mai b ătrîn decît oricine tr ăiește
83

în mănăstire, în afar ă de Alinardo din Grottaferrata, este cei
căruia foarte mul ți dintre c ălugări îi încredin țează apăsarea
păcatelor lor, prin taina spovedan iei. Apoi, întorcîndu-se sprj
bătrîn: Cel care st ă în fața domniei tale este fratele Guglielml din
Baskerville, oaspetele nostru.
— Sper c ă nu v-au mîniat cuvintele mele, a spus b ătrînulj cu glas
repezit. Am auzit oameni rîzînd de lucruri rizibile J le-am amintit
unul dintre principiile noastre. Și, cum spui* psalmistul, dac ă
monahul trebuie s ă se abțină de la discu ții! bune prin juruin ța
tăcerii, e cu atît mai cu chibzuial ă să si abțină de la discu țiile

rele. Și cum exist ă discuții dăunătoarj exist ă și imagini
dăunătoare. Și sînt acelea care mint desprl forma crea ției și arată
lumea pe dos decît cum trebuie s ă fia așa a fost întotdeauna și
întotdeauna va fi a șa în veaca veacurilor, pîn ă ce timpul se va
sfîrși. Dar domnia ta vii dB alt ordin, unde aud c ă e privită cu
îngăduință chiar și veseli
cea mai nepotrivit ă.
Făcea aluzie la ceea ce se vorbea printre benedictini despri
ciudățeniile puse pe seama c ălugărilor mărunți și spirituali ci tot
felul, care erau vl ăstarele cele mai noi și mai nelini știtoaj ale
ordinului Sfîntului Francisc din Assisi. Dar frate» Guglielmo
s-a prefăcut că nu înțelege insinuarea.
— Imaginile de pe margini îndeamn ă adesea la rîs, dar scopuri de
clarificare, a r ăspuns. Dup ă cum în predici, pent a stîrni
închipuirea mul țimii credincioase, trebuie amestec exempla, nu
arareori glume țe, la fel și vorbirea imagini trebuie s ă se serveasc ă
de aceste nugae. Pentru orice virtv ț și pentru orice p ăcat exist ă
un exemplu scos din bestia rii, animalele prefigureaz ă lumea
oamenilor.
— Oh, da, a glumit b ătrînul, dar f ără să zîmbeasc ă, fiec
imagine este bun ă ca să îndemne la virtute, pentru ca op
cea mai de seam ă a creațiunii, pus ă cu capul în jos, s ă devi:
subiect de rîs. Și astfel, cuvîntul Domnului s ă ne parvin ă pi
măgarul care cînt ă la liră, huhurezul care ar ă cu scutul, t
care se înjug ă singuri la plug, rîurile care vin s ă-și reînti
nească izvoarele, marea care ia foc, lupul care face pe ei
mitul! S ă vînezi iepuri cu boii, s ă înveți gramatica dei,
cucuvea, cîinii s ă-i muște pe purici, orbii s ă-i priveasc ă
muți și muții să ceară pîine, furnica s ă fete vițel, puii frip ți
zboare, pl ăcintele s ă crească pe acoperi șuri, papagalii s ă ți
lecții de retoric ă, găinile să-i însămînțeze pe coco și, puri
carul înaintea boilor, cîinele s ă doarmă în pat și toți să meai
cu capul în jos ! Ce vor s ă spună toate aceste nugae ? O lui
răsturnată și potrivnic ă celei stabilite de Dumnezeu, sub
pretextul de a r ăspîndi înv ățătura divin ă.
— Dar Areopagitul ne înva ță, a spus cu umilin ță
Guglielmo, c ă Dumnezeu poate fi numit doar prin lucrurile cele
mai diforme. Și Ugo de la San Vittore ne amintea c ă, cu cît
asemănarea se face mai neasem ănătoare, cu atît mai mult
adevărul ne este revelat sub v ălul figurilor oribile și neplăcute la
înfățișare și cu atît mai pu țin imagina ția se lini ștește în
satisfacția carnal ă și e obligat ă să surprind ă misterele care se

ascund sub netrebnicia imaginii…
— Cunosc argumentul! Și recunosc cu ru șine că a fost
argumentul principal al ordinului nostru, cînd aba ții de la Cluny
se luptau cu cei cistercieni. Da r Sfîntul Bernard avea dreptate:
puțin cîte pu țin, omul care zugr ăvește monștri și miracole ale
naturii, pentru a prezenta lucrurile lui Dumnezeu per
speculum et in aenigmate, capătă gust pentru natura îns ăși a
monstruozit ăților și creează și se delecteaz ă cu ele, și prin ele, și
nu mai poate vedea decît prin el e. E de-ajuns ca voi, care mai
aveți vedere, s ă priviți capitelurile m ănăstirii voastre — și a arătat
cu mîna dincolo de ferestre, spre biseric ă – sub ochii fra ților
preocupa ți de medita ție – și să vă întreba ți ce înțelesuri au acele
ridicole monstruozit ăți, acele diforme frumuse ți și frumoase
diformit ăți ? Maimu țele acelea dezgust ătoare? Leii aceia, centaurii
aceia, făpturile acelea pe jum ătate omene ști, cu gura pe pîntec,
un singur picior și urechile ca o vel ă? Tigrii aceia p ătați,
războinicii aceia în plin ă luptă, vînătorii aceia care sufl ă în corn și
acele multe trupuri cu un singur cap, și multe capete într-un
singur trup? Patrupede cu coad ă de șarpe, și pești cu capete de
patruped, și aici un animal care din fa ță pare un cal, iar din spate
un țap, iar dincolo un cal cu coarne și așa mai departe, fiindc ă, în
definitiv, pentru un monah e mai pl ăcut să citească marmurile
decît manuscrisele, și să admire operele omului decît s ă mediteze
asupra legii lui Dumnezeu. Ru șine pentru dorin ța ochilor vo ștri și
pentru zîmbetele voastre !
Uriașul bătrîn s-a oprit gîfîind. Și eu i-am admirat memoria
viguroas ă cu care, orb fiind poate de mult ă vreme, ! Și amintea
încă de imaginile de a c ăror neru șinare vorbea. A șa încît l-am
bănuit că imaginile acestea îl încîntaser ă foarte mult cînd le
văzuse, de vreme ce știa încă să le mai descrie cu atita patim ă.
Dar mi s-a întîmplat adesea s ă găsesc reprezent ările mult mai
ademenitoare decît p ăcatul însu și în Paginile acelor oameni, de
incoruptibil ă virtute, care îi con-airtnau farmecul și urmările.
Semn că oamenii ace știa sînt
84
85
împinși de o asemenea ardoare de a m ărturisi adev ărul, că nu se
dau înd ărăt, întru cinstirea lui Dumnezeu, s ă pună pe j seama
răului toate ademenirile în care se înve șmîntă, ca să-il
instruiasc ă mai bine pe oameni asupra chipurilor în care cel ] r ău
îi atrage în capcan ă. Și de fapt cuvintele lui Jorge mi-au stîrnit o
mare dorin ță de a vedea tigrii și maimu țele din m ănăstire, pe care

nu o admirasem înc ă. Dar Jorge a întrerupt cursul gîndurilor
mele, pentru c ă a vorbit din nou, pe un ton
mai puțin iritat:
— Domnul Dumnezeul nostru a avut nevoie de atîtea prostii
pentru a ne ar ăta calea cea dreapt ă. Nimic, în parabolele sale, nu
îndeamn ă la rîs sau la team ă. în schimb, Adelmo, pe care acum îl
plîngeți mort, se bucura în a șa măsură de monstruozit ățile pe
care le picta, încît pierduse di n I vedere lucrurile ultime a c ăror
figură material ă trebuia s ă fie. I Și a străbătut toate, spun, și
vocea lui a devenit solemn ă șij amenințătoare, toate c ăile
monstruozit ății. Ceea ce Dumnezeul
știe să pedepseasc ă.
Peste to ți cei de fa ță s-a pogorît o lini ște grea. A îndr ăznia
s-o întrerup ă Venanzio din Salvemec.
— Venerabile Jorge, a spus el, virtutea domniei tale te face]
nedrept. Cu dou ă zile mai înainte ca Adelmo s ă fi murit, erai] de
față la o dezbatere care a avut loc tocmai aici, în scrjp-l torium.
Adelmo dorea ca arta lui, fiind binevoitoare cia reprezent ările
ciudate și închipuite, s ă fie totu și înțeleasa întru slava lui
Dumnezeu, instrument de cunoa ștere a lucnw rilor cere ști.
Fratele Guglielmo îl cita mai adineauri pej Areopagitul, despre
cunoașterea prin deformare. Și Adelmo a citat în ziua aceea o alt ă
autoritate dintre cele mai de seam ă,] pe cea a doctorului din
Aquino, cînd a spus c ă se cuvine ca] lucrurile divine s ă fie expuse
mai degrab ă în figuri de corpuri] p ăcătoase, decît în figuri de
corpuri nobile. Mai întîi pentru c ă sufletul omenesc este mai u șor
scăpat de gre șeală; este lim-j pede, într-adev ăr, că anumite
propriet ăți nu pot fi atribuita lucrurilor divine, ceea ce ar fi
îndoielnic dac ă acestea ar fi ț arătate cu figuri corporale nobile. în
al doilea rînd, pentru c ă acest fel de reprezentare se potrive ște
mai mult cunoa șterii lui Dumnezeu pe care o avem pe acest
pămînt; el se manifest^ ca adev ărat mai degrab ă în ceea ce nu
este, decît în ceea ca este, și de aceea asem ănările acelor lucruri
care se îndep ăj tează mai mult de Dumnez eu nu duc la o p ărere
mai exact^j despre el, deoarece a șa aflăm că el este deasupra a
ceea ci spunem și gîndim. Și, în al treilea rînd, pentru c ă așa sînt
mM ușor ascunse lucrurile lui Dumnezeu persoanelor nedemni
86
fn sfîrșit, în ziua aceea era vorba de a în țelege în ce fel se poate da
la iveală adevărul prin mijlocirea unor expresii surprinz ătoare, și
pline de iste țime, și tăinuite. Și eu i-am amintit c ă în opera
marelui Aristotel g ăsim cuvinte foarte clare în aceast ă privință…

— Nu-mi amintesc, a întrerupt sec Jorge, sînt foarte b ătrîn. Nu-
mi amintesc. Poate c ă am exagerat în severitate. Acum e tîrziu,
trebuie s ă mă duc.
— E ciudat c ă domnia ta nu- ți aminte ști, a st ăruit
Venanzio. A fost o discu ție doctă și foarte frumoas ă, în care au
intervenit și Bencio și Berengario. Era vorba de a ști, de fapt,
dacă metaforele și jocurile de cuvinte, și enigmele, care par
născocite de poe ți pentru simpla pl ăcere, nu ne ajut ă să raționăm
asupra lucrurilor într-un chip nou și surprinz ător, si eu spun c ă
și aceasta este o calitate car e se cere de la un în țelept… Și era
acolo și Malachia…
— Dacă venerabilul Jorge nu- și aminte ște, ai respect pentru
vîrsta lui și pentru oboseala min ții lui… de altfel mereu atît de
vie, s-a amestecat unul dintre c ălugării care urm ăreau discu ția.
Fraza era pronun țată pe un ton agitat, cel pu țin la început,
pentru c ă acela care vorbise, dîndu- și seama c ă în-demnînd la
respect pentru b ătrîn, îi punea, de fapt, în lumin ă o slăbiciune, î și
domolise apoi n ăvălirea propriei porniri, sfîr șind aproape într-o
șoaptă de scuz ă. Cel care vorbise era Berengario din Arundel,
ajutorul de bibliotecar. Era un tîn ăr cu chipul palid, și, privindu-
l, mi-am amintit defini ția pe care Ubertino o d ăduse despre
Adelmo : ochii s ăi păreau cei ai unei femei lascive. Intimidat de
privirile tuturor a țintite asupra lui, î și ținea degetele de la mîini
strînse ca unul care vrea s ă-și stăpînească o tulburare l ăuntrică.
A fost ciudat ă reacția lui Venanzio. L-a privit pe Berengario în a șa
chip, încît acela și-a lăsat ochii în jos :
— Foarte bine, frate, a spus, dac ă memoria e un dar al lui
Dumnezeu, și capacitatea de a uita poate fi foarte bun ă și
prețuită. Dar o respect la fratele b ătrîn cu care vorbeam. Din
partea ta, îns ă, mă așteptam la o amintire mai vie în leg ătură cu
lucrurile petrecute cînd ședeam aici, împreun ă cu un Prieten
foarte drag ție…
N-aș putea spune dac ă Venanzio ap ăsase tonul cînd pronun țase
cuvintele „foarte drag". Fapt e c ă am sim țit trecînd un aer de
neliniște printre cei de fa ță. Fiecare î și întorcea Privirea în alt ă
parte, dar nici unul n-o oprea asupra lui perengario, care se
înroșise violent. A intervenit numaid ecît Mlhi, cu autoritate:'
87
— Vino, frate Guglielmo, a spus, am s ă-ți arăt și alte cărți I
interesante.
Grupul s-a desf ăcut. L-am surprins pe Be rengario arun-l cîndu-i
lui Venanzio o privire înc ărcată de venin, și Venanzio I

răspunzîndu-i de asemenea, deosebit de provocator. Eu,
văzînd că bătrînul Jorge se îndep ărta, pătruns de un senti-l ment
de respectuoas ă supunere, m-am aplecat și i-am sărutat mîna.
Bătrînul a primit s ărutarea, și-a pus mîna pe capul meu și m-a
întrebat cine eram. Cînd i-am sp us numele meu, chipul i s-a
luminat din nou:
— Porți un nume mare și foarte frumos, a spus. Știi cine aj fost
Adso din Montier-en-Der ? a întrebat.
Eu, mărturisesc, nu știam. Așa că Jorge a ad ăugat:
— A fost autorul unei c ărți mari și cumplite, Libellus de
Antechristo, în care a v ăzut lucruri care aveau s ă se petreac ă și n-
a fost ascultat îndeajuns.
— Cartea a fost scris ă înaintea mileniului nostru, a spusj
Guglielmo, și lucrurile acelea nu s-au dovedit adev ărate.
— Pentru cine nu are ochi s ă vadă, a spus orbul. Cailei
Antichristului sînt încete și întortocheate. El sose ște cînd noi n-o
bănuim, și nu pentru c ă ar fi gre șit calculul sugerat dej Apostol,
ci pentru c ă noi nu i-am deprins me șteșugul. Apoi a strigat cu
glas foarte puternic și cu fața spre sal ă, făcînd să răsune bol țile
scriptorium-\x\\xi: Chiar acum sose ște! Nuj pierdeți ultimele zile
rîzînd de mon ștrii cu pielea p ătată și coada îmbîrligat ă! Nu vă
risipiți ultimele șapte zile!
Ziua întîi Vesper
în care se viziteaz ă restul aba ției, Guglielmo trage unele concluzii în
legătură cu moartea lui Adelmo, se vorbe ște cu fratele sticlar
despre sticlele pentru citit și despre fantomele care apar celui ce
vrea să citească prea mult
în momentul acela au sunat pentru vesper și călugării au început
să-și părăsească mesele. Malachia ne-a dat de în țeles că și noi
trebuia s ă plecăm. El avea s ă rămînă, cu ajutorul lui, Berengario,
să pună lucrurile la loc și (așa s-a exprimat) s ă pregătească
biblioteca pentru noapte. Guglielmo l-a întrebat dac ă după aceea
avea să închidă ușile.
— Nu exist ă ușă care să opreasc ă intrarea în scriptorium, din
bucătărie sau din refector, nici în bibliotec ă din scriptorium. Mai
puternic ă decît orice u șă trebuie s ă fie interdic ția Abatelui. Și
călugării trebuie s ă se foloseasc ă și de buc ătărie și de refector,
pînă la completa. Atunci, ca s ă nu las str ăinii sau animalele,
pentru care interdic ția nu exist ă, să intre în Edificiu, chiar eu
închid portalurile de jos, care duc și la bucătărie și la refector, și
de la ora aceea Edificiul r ămîne izolat.
Am coborît. în vreme ce c ălugării se îndreptau spre cor, maestrul

meu a hot ărît că Domnul avea s ă ne ierte c ă nu asist ăm la
serviciul divin (Domnul a avut multe s ă ne ierte în zilele care au
urmat!) și m-a îndemnat s ă mă plimb pu țin cu e' pe platou, ca s ă
ne obișnuim cu locul.
Am ieșit prin buc ătării, am str ăbătut cimitirul: erau acolo Pietre
de mormînt mai noi și cele care p ăstrau semnele ^napului,
povestind vie ți de monahi care tr ăiseră în secolele trecute.
Mormintele erau f ără nume, iar deasupra aveau cruci de Piatră.
Vremea se strica. Se pornise un vînt rece și cerul se . Se ghicea
un soare apunînd în spatele gr ădinilor, și
89
începuse s ă se întunece la r ăsărit, spre care ne îndreptar ă
înconjurînd corul bisericii și ajungînd în partea din spatel ț
platoului. Aici, aproape în dosul zidului de împrejmuire, a
locul unde se lipea de turnul r ăsăritean al Edificiului, se aflai
cocinele și porcarii acopereau vasul cel mare cu sînge de porc
Am observat c ă în spatele cocinilor zidul împrejmuitor erj
mai scund, a șa încît puteai s ă te apropii s ă privești. Dincoli
de picioarele zidurilor, terenul, care cobora foarte abrupt, ave|
dedesubt un mal de p ămînt pe care z ăpada nu izbutea s ă-j
ascundă cu totul. Mi-am dat seama c ă era vorba de depozitd
de bălegar, care era aruncat din acel loc, și cobora pîn ă 1
cotitura de la care se ramifica poteca de-a lungul c ăreia j
pornise la întîmplare fugarul Brunello. Spun b ălegar pentrj
că era vorba de un munte de materii puturoase, a c ăra
duhoare ajungea pîn ă la parapetul de care m ă proptisem!
bineînțeles că țăranii veneau s ă ia din partea de jos, ca s ăi
foloseasc ă drept îngr ășămînt pentru cîmp. Dar la dejec ții!
animalelor și ale oamenilor se ad ăugau și alte gunoaie solid!
tot prisosul de mater ii moarte pe care aba ția le îndep ărta dil
trupul ei, ca s ă se păstreze limpede și curată, în legătura ei ci
înălțimile mun ților și cu cerul.
în grajdurile de al ături, grăjdarii tocmai duceau caii la
iesle. Am str ăbătut drumul lung pe care se întindeau, spa
zid, diferitele grajduri, și la stînga, în spatele corului, dorini
torul călugărilor și latrinele. Acolo unde zidul de r ăsă«
cobora spre miaz ăzi, în col țul împrejmuirii, se g ăsea clădiră
fierăriilor. Fierarii care mai r ămăseseră își puneau la 11
sculele și stingeau focurile, ca s ă se ducă la slujb ă. Guglielnj
a pornit-o curios spre una dintre fier ării, separat ă oarecum d
restul atelierelor, unde un c ălugăr își strîngea lucrurile. H
masa lui se afla o minunat ă colecție de sticle de toate culorii

de mici dimensiuni, dar sprijinite de pere ți erau pl ăci nJ
mari. în fa ța lui era un relicvar înc ă neterminat, din cart
exista numai carcasa de argint, dar pe care el tocmai încastl
cu precizie buc ăți de sticl ă și alte pietre, pe care le adusese 1
instrumentele lui la dimensiunea unui nestemat. P
Astfel l-am cunoscut pe Nicola din Morimondo, maestr
sticlar al aba ției. Ne-a explicat c ă în partea din spatele ai
lierului se mai sufla înc ă sticlă, în vreme ce în cea din faa
unde ședeau fierarii, se fixau sticle le cu plumburile de legP
tură ca să se facă vitralii. Dar, a ad ăugat, marea oper ă de alj
a vitraliului, care împodobea Edificiul și biserica, fusa
săvîrșită cu secole în urm ă. Acum se m ărginea la lucr"
mărunte sau la repararea stric ăciunilor provocate de tim

__Și cu mare greutate, a ad ăugat, pentru c ă nu se mai pot
gi culorile de alt ădată, mai ales albastrul, pe care-l pute ți admira
în cor, de o calitate atît de curat ă, încît cînd soarele de De cer
revarsă în navă o lumin ă de paradis. Geamurile de la partea de
apus a navei, ref ăcute de pu țină vreme, nu sînt de aceea și
calitate, și asta se vede în zilele de var ă. E zadarnic, a mai spus el,
nu mai avem în țelepciunea anticilor, s-a sfîr șit vremea uria șilor.
__Sîntem pitici, a încuviin țat Guglielmo, dar pitici care
stau pe umerii acelor uria și, și în nimicnicia noastr ă izbutim
uneori s ă vedem mai departe decît ei la orizont.
__Spune-mi ce facem noi mai bine și ei nu știau să facă! a
izbucnit Nicola. Dac ă ai coborî în cripta bisericii, unde este
păstrat tezaurul aba ției, ai găsi relicvarii de o lucr ătură atît de
aleasă, încît mon ștrișorii pe care-i fac eu acum ca vai de lume, și
a arătat spre opera lui care se afla pe mas ă, îți vor părea o
maimuțăreală a acelora!
— Nu e scris în lege c ă maeștrii sticlari trebuie s ă continue s ă
facă ferestre și aurarii relicvarii, dac ă maeștrii din trecut au știut
să le facă atît de frumoase și menite s ă dăinuie peste veacuri.
Astfel pămîntul s-ar umple de relicvarii, într-o epoc ă în care sfin ții
de la care s ă păstrezi relicve sînt atît de rari, a spus în glum ă
Guglielmo. Și nici ferestrele nu trebui e împodobite la infinit cu
vitralii. Și în diferite alte țări am văzut opere noi f ăcute cu sticl ă,
care te fac s ă gîndești la o lume de mîine în care sticla s ă fie nu
numai în slujba serviciului divin, ci și în ajutorul sl ăbiciunilor
omenești. Aș vrea să-ți arăt o operă a zilelor noastre din care m ă
simt onorat s ă stăpînesc un foarte trebuincios exemplar.
Și-a vîrît mîna în ras ă și a scos de-acolo lentilele sale care l-au

lăsat fără grai pe interlocutorul nostru.
Nicola a luat furcu ța, pe care Guglielmo i-o întindea, cu mare
interes.
— Oculi de vitro cum capsula ! a exclamat el. L-am auzit vorbindu-
mi despre asta pe un anume Giordano, pe care l-am cunoscut la
Pisa. Spunea c ă n-au trecut dou ăzeci de ani de cînd au fost
născociți. Dar am vorbit cu el acum mai bine de dou ăzeci de ani.
Cred că au fost n ăscociți cu mult înainte, a spus ielmo, dar sînt
greu de f ăcut și pentru asta au nevoie de ri sticlari foarte
pricepuți. Cer mult timp și muncă. ^ zece ani 0 pereche din ace ști
vitrei ab oculis ad egendum au fost vîndu ți la Bologna cu șase
soldi. Eu am Primit o pereche în dar de la un mare maestru,
Salvino degli
90
91
Armați, acum mai bine de zece ani, și i-am p ăstrat cu marel grij ă
în tot acest timp, de parc ă ar fi fost – și acum de fapt sîntJ — o
parte din propriul meu trup.
— Nădăjduiesc s ă mi-i dai și mie să-i cercetez în una dini zilele
acestea; mi-ar face pl ăcere să fac și eu unii la fel, a spu«
emoționat Nicola.
— Fără îndoială, s-a învoit Guglielmo, numai ia seama c ăi
grosimea sticlei trebuie s ă se schimbe dup ă cum o cere ochiui cu
care trebuie s ă se adapteze, și se cer încercate multe dintrel
aceste lentile pentru a le potrivi pe pacient, pîn ă cînd sa g ăsește
grosimea cea mai bun ă.
— Ce minune, spunea Nicola, mai departe. Și ai să vezi ca mul ți
au să vorbeasc ă de vrăjitorie și despre amestecul necu-l
râtului…
— într-adev ăr, aici po ți vorbi pe drept cuvînt de magie, a
încuviin țat Guglielmo. Numai c ă sînt dou ă forme de magiei
Există o magie care este lucrarea diavolului și care urm ăreșta
prăbușirea omului prin ac țiuni despre care nu este îng ăduit
să vorbim. Dar exist ă și o magie care este lucrare a Iul
Dumnezeu, acolo unde știința Domnului iese la iveal ă priJ
știința omului, care sluje ște să transforme natura, și care ara
unul dintre scopuri acela de a prelungi îns ăși viața omului. Și
aceasta este magie sfînt ă, căreia înțelepții ar trebui întow
deauna s ă-și închine via ța, nu numai pentru a descopen
lucruri noi, ci pentru a descoper i atîtea secrete ale naturii, pi
care înțelepciunea divin ă le împărtășise evreilor, greciloa
atîtor popoare antice, și azi chiar și necredincio șilor (și nuJ

mai spun cîte lucruri minunate de optic ă și de știință a vederi
găsesc în c ărțile necredincio șilor!). Și pe toate aceste cf
noștințe o știință creștină va trebui s ă pună din nou st ăpînirJ
și s-o ia înapoi de la p ăgîni și de la necredincio și tamquam ai
iniustis possessoribus.
— Dar de ce aceia care de țin aceast ă știință nu o împ ăa tășesc
întregului popor al lui Dumnezeu ?
— Pentru c ă nu tot poporul lui Dumnezeu e preg ătit sj primeasc ă
atîtea secrete, și s-a întîmplat adesea ca de ținătoa acestei științe
să fie luați drept magi ce au leg ămînt cj diavolul, pl ătind cu via ța
lor dorin ța pe care o avuseser ă săi facă pe ceilal ți părtași la
comoara lor de cunoa ștere. Chiar el în timpul unor procese în
care era b ănuit cineva c ă ar avJ leg ătură cu diavolul, a trebuit s ă
mă feresc de a folosi acesl lentile, slujindu-m ă de secretari
binevoitori care s ă-mi ci teasc ă documentele de care aveam
nevoie, pentru c ă al minteri, într-un moment cînd prezen ța
diavolului era atît i
92
cotropitoare, și toți îi respirau, ca s ă zic așa, mirosul de pucioas ă,
eu însumi a ș fi fost socotit drept un prieten al celor judeca ți. Și,
în sfîrșit, ne atr ăgea aten ția Ruggiero Bacone, nu întotdeauna
secretele științei trebuie s ă se afle la îndemîna tuturor, întrucît
unii ar putea s ă le foloseasc ă în scopuri rele. Adesea în țeleptul
trebuie s ă facă să apară ca magice c ărți care nu sînt magice, dar
într-adev ăr de știință bună, ca să le fereasc ă de ochii curio șilor.
— Te temi, deci, c ă oamenii simpli pot folosi în chip r ău aceste
secrete ? a întrebat Nicola.
— în ceea ce îi prive ște pe oamenii simpli, m ă tem doar c ă pot fi
terorizați, luînd ei secretele de care vorbe ști drept acele opere ale
diavolului despre care prea adesea le amintesc predicatorii. Vezi,
mi s-a întîmplat s ă cunosc medici foarte pricepu ți care distilaser ă
medicamente în stare s ă vindece numaidecît un bolnav. Dar
aceștia le dau celor simpli alifia sau fiertura lor înso țindu-le cu
vorbe sfinte și psalmodiind fraze care p ăreau rug ăciuni. Nu
pentru c ă aceste rug ăciuni ar fi avut putere de t ămăduire, ci
pentru c ă, fiind încredin țați că tămăduirea venea de la rug ăciuni,
cei simpli înghi țeau fiertura și se ungeau cu alifia, și așa se
tămăduiau, f ără să ia prea mult în seam ă puterea adev ărată a
leacurilor. Și apoi, pentru ca sufletul, foarte înfierbîntat de
nădejdea în formula de credin ță, să se lase cît mai mult în voia
acțiunii corporale a medicamentului. Dar adesea comorile științei
trebuie ferite nu de oamenii simpli, ci chiar de al ți înțelepți. Se fac

azi mașini nemaipomenite, de care într-o zi se va vorbi, cu care se
poate călăuzi cu adev ărat mersul naturii. Dar va fi vai și amar
dacă ele vor c ădea în mîinile unor oameni care s ă le întrebuin țeze
ca să-și mărească puterea lor p ămînteasc ă și să îndestuleze pofta
lor de avere. îmi spun c ă în țara Kitayului un în țelept a distilat o
pulbere care poate produce, în atingere cu focul, o detun ătură
puternic ă și o flacără mare, distrugînd toate lucrurile pe mari
întinderi de jur-împrejur. Minunat ă lucrare, dac ă ar fi folosit ă
pentru a abate cursul nurilor, sau a sf ărîma stînca pentru a se
curăța pămîntul. Dar dac ă cineva ar folosi-o pentru a pricinui r ău
dușmanilor s ăi ?
— Poate c ă ar fi bine a șa, dacă ar fi du șmani ai poporului lui
Dumnezeu, a spus Nicola cu devo țiune.
— Poate, s-a învoit Guglielmo. Dar cine e azi du șmanul Poporului
lui Dumnezeu ? împ ăratul Ludovic sau papa Ioan ?
— Oh, Doamne Dumnezeule ! a spus foarte speriat Nicola. ^hiar
că n-aș vrea să hotărăsc eu singur un lucru atît de dureros.
93
— Vezi? a zis Guglielmo. Uneori e bine ca anumite secrete | s ă
rămînă tăinuite în discu ții oculte. Secretele naturii nu se
transport ă în piei de capr ă sau de oaie. Aristotel spunea în cartea
secretelor c ă a dezvălui prea multe ascunzi șuri alei naturii și ale
artei înseamn ă să rupi un sigiliu ceresc, și căi multe lucruri rele
ar putea ie și de aici. Ceea ce îns ă nu I înseamn ă că secretele nu
trebuie dezv ăluite, dac ă se convine I s ă hotărască înțelepții cînd
și cum.
— Așa că e bine ca în lucruri din acestea, a spus Nicola, s ă I nu
fie toate c ărțile la îndemîna oricui.
— Asta e o alt ă poveste, a zis Guglielmo. Se poate p ăcătui j prin
prea mult ă locvacitate, dar și prin prea mult ă tăcere. Eu nu
voiam să spun că trebuie ascunse izvoarele științei. Ba j chiar
asta mi se pare un mare r ău. Voiam s ă spun că, ocu-j pîndu-se
de ascunzi șuri din care poate ie și fie binele, fie r ăul, înțeleptul are
dreptul și datoria s ă foloseasc ă un limbaj' obscur, l ămurit doar
pentru cei deopotriv ă cu el. Calea științei i este anevoioas ă și e
anevoios s ă deosebe ști binele de r ău. Și adesea în țelepții
vremurilor noi sînt doar pitici pe umerii,
piticilor.
Discuția prieteneasc ă cu maestrul meu trebuie s ă-l fîj împins pe
Nicola pe calea m ărturisirilor. A șa că i-a făcut un semn de
încredere lui Guglielmo (ca și cum i-ar fi spus : eu și cu tine ne
înțelegem, pentru c ă vorbim despre acelea și lucruri) și a spus în

legătură cu asta:
.— Totu și acolo, și a arătat spre Edificiu, secretele științei] sînt
foarte bine ap ărate de opere de magie…
— Da ? a spus Guglielmo, pref ăcîndu-se indiferent. U șii zăvorite,
opreliști aspre, amenin țări, îmi închipui.
— Oh, nu; mai mult!
— Ca, de exemplu, ce ?
— Uite, eu nu știu cu precizie, eu m ă ocup de sticle și nu dej
cărți, dar în aba ție umblă povești… ciudate…
— Ce fel de pove ști ?
— Ciudate. Se spune despre un c ălugăr care în timpul nop ții voia
să se aventureze în bibliotec ă, în căutarea a cevaj ce Malachia nu
voia să-i dea, c ă a văzut șerpi, oameni f ără cap și oameni cu dou ă
capete. Pu țin a lipsit s ă nu iasă nebun din
labirint…
— De ce vorbe ști de magie și nu de apari ții diabolice ?
— Pentru c ă oricît aș fi eu doar un me șter sticlar, nu sînl atît de
neștiutor. Diavolul (Doamne, ap ără-mă!) nu ade-j mene ște un
călugăr cu șerpi sau cu oameni bicefali, ci cil apari ții nerușinate,
ca pe călugării din pustiu. Și apoi, dac ă 3
94
rău să pui mîna pe anumite c ărți, de ce diavolul ar trebui s ă-l
j^piedice pe un c ălugăr să făptuiască răul ?
__Mi se pare o bun ă entimem ă, a admis maestrul meu.
— Și, în sfîr șit, cînd montam geamurile la spital, m-am distrat
răsfoind cîteva din c ărțile lui Severino. Era o carte de secrete,
scrisă cred de Albert cel Mare; m-au atras ni ște miniaturi ciudate,
și din paginile c ărții am citit despre felul cum po ți unge fitilul
unei lămpi de ulei, și fumul care iese din ea î ți dă năluciri. Ai
văzut, sau mai bine zis n-aveai cum s ă vezi înc ă, pentru c ă încă
n-ai petrecut o noapte în aba ție, că în timpul orelor de întuneric
catul de deasupra Edific iului este luminat. Mul ți s-au întrebat ce-
o fi, și s-a vorbit de focuri vr ăjite sau despre sufletele
bibliotecarilor r ăposați care se întorc s ă-și viziteze regatul lor.
Mulți de aici cred în asta. Eu cred c ă sînt lămpi preg ătite pentru
năluciri. Știi, dacă iei grăsime de la urechea unui cîine și ungi cu
ea un fitil, cine respir ă fumul acelei l ămpi va crede c ă are cap de
cîine, și dacă ar fi cineva în preajma lui, l-ar vedea cu cap de
cîine. Și mai e și o altă unsoare care face astfel încît cei care stau
în jurul l ămpii se simt mari cît ni ște elefan ți. Și cu ochii unui
liliac și a două soiuri de pe ști, al căror nume nu mi-l mai
amintesc, și fierea unui lup, faci un fitil care arzînd te va face s ă

vezi animalele de la care ai luat gr ăsimea. Și cu coada șopîrlei faci
toate lucrurile din jur s ă se vadă ca de argint, iar cu untura unui
șarpe negru și o bucat ă de giulgiu de înmormîntare, camera va
părea plin ă de șerpi. Eu știu asta. Cineva din bibliotec ă e foarte
priceput…
— Dar n-ar putea fi sufletele bibliotecarilor r ăposați care să facă
toate magiile astea ?
Nicola a r ămas încremenit și neliniștit.
— La asta nu m-am gîndit. S-ar putea. Dumnezeu s ă ne
păzească. E tîrziu, a și început vesper. La revedere.
Și s-a îndreptat spre biseric ă.
Am pornit-o mai departe, de -a lungul laturii de miaz ăzi: la
dreapta casa peregrinilor și sala capitular ă cu grădina, la stînga
teascurile de m ăsline, moara, grînarele, pivni țele, casa novicilor.
Și toată lumea se îndrepta gr ăbită spre biseric ă.
— Ce crede ți despre tot ce a spus Ni cola? l-am întrebat pe
maestrul meu.
— Nu știu. în bibliotec ă se petrece ceva, și nu cred s ă fie sufletele
bibliotecarilor r ăposați…
— De ce ?
Pentru c ă îmi închipui c ă au fost atît de virtuo și, încît stăzi stau
în împărăția cerurilor s ă-și bucure ochii privind
95
chipul lui Dumnezeu, dac ă răspunsul acesta poate s ă te I
mulțumeasc ă. Cît prive ște lămpile, dac ă sînt, le vom vedea. I Iar
cît despre unsorile de care vo rbea sticlarul nostru, exist ă I feluri
mai lesnicioase de a produce n ăluciri, și Severino le I cunoa ște
foarte bine, ți-ai dat seama ast ăzi. E neîndoios c ă în abație nu se
vrea să se pătrundă noaptea în bibliotec ă, și că în schimb mul ți
au încercat și încearc ă s-o facă.
— Și crima noastr ă are vreo leg ătură cu aceast ă poveste ?
— Crima? Cu cît m ă gîndesc mai mult, cu atît sînt mai convins c ă
Adelmo s-a omorît.
— Și de ce ?
— Iți aminte ști, azi-diminea ță, cînd am descoperit gr ămada de
bălegar ? In timp ce urcam cotitura ce str ăjuia turnul de r ăsărit,
am observat în acel punct semnele l ăsate de o surp ătură: adică
de o parte din teren, mai mult sau mai pu țin 1 în locul unde
se grămădește bălegarul, se pr ăbușise, rostogolindu-se pîn ă
la picioarele turnului. Și iată de ce, în| seara aceasta, cînd am
privit în sus, b ălegarul ne-a ap ăruți puțin acoperit de z ăpadă, sau
abia acoperit de ultima z ăpadă de ieri, nu de cea din zilele

trecute. Cît prive ște cadavrul lui Adelmo, Abatele ne-a spus c ă era
sfîșiat de stînci, iar sub turnul de r ăsărit, în locul unde
construc ția se termin ă cu o ieșitură, cresc pini. în schimb,
stîncile sînt tocmai în locu unde peretele zidului se sfîr șește,
alcătuind un soi de treapti și după asta începe c ăderea de
bălegar.
— Și atunci ?
— Atunci gînde ște-te dac ă nu e mai… cum s ă spun?… dac nu am
avea mai pu țină bătaie de cap s ă admitem c ă Adelmo, din motive
încă neaflate, fie s-a aruncat, de vo ie, de nevoie, dej pe parapetul
zidului, fie s-a pr ăbușit pe stînc ă și, mort sail r ănit cum o fi fost,
a căzut în b ălegar. Apoi povîrni șul, datorit ă furtunii din seara
aceea, a f ăcut să se rostogoleasc ă și băle-j garul, și o parte din
teren, și corpul bietului om sub turnul ăel
răsărit.
— Și de ce domnia ta spune c ă ar fi mai mic ă bătaie de capi
să gîndim a șa ?
— Dragă Adso, nu trebuie înmul țite explica țiile și cauzele! f ără să
fie o neap ărată trebuin ță de ele. Dac ă Adelmo a c ăzut? din turnul
de răsărit, trebuie s ă fi pătruns în bibliotec ă, acoloj trebuie s ă-l fi
lovit cineva înainte de a se putea împotrivi, acel cineva s ă fi găsit
chipul de a urca cu un trup neînsufle țit în spinare pîn ă la
fereastră, să fi deschis-o și să-l fi aruncat jos pe nenorocit. Cu
ipoteză mea nu ne trebuie decît Adelrnoj
96
voința lui și un povîrni ș. Totul se explic ă folosind un num ăr
foarte mic de cauze.
__Dar de ce s ă se fi omorît ?
__Dar de ce s ă-l fi omorît? In orice caz, trebuie s ă căutăm
motivele. Și că există, mi se pare neîndoielnic. In Edificiu se
respiră- un aer de re ținere, to ți ne ascund ceva. Deocamdat ă n-am
adunat decît unele insinu ări, destul de nesigure, de fapt, asupra
unei anumite leg ături ciudate dintre Adelmo și Berengario. Asta
înseamn ă că vom ține ochii pe ajutorul de bibliotecar.
în timp ce vorbea astfel, slujba de vesper se terminase. Servitorii
s-au întors la îndatoririle lor înainte de a se duce la cin ă,
călugării s-au îndreptat spre re fector. Cerul se întunecase acum
și începea s ă ningă. O zăpadă ușoară, cu fulgi mici și moi, care va
continua, cred, mare parte din noapte, deoarece în diminea ța
următoare tot platoul avea s ă fie acoperit de o p ătură imaculat ă,
cum voi spune.
Mi-era foame și am primit cu u șurare ideea de a merge la mas ă.

97
Ziua întîi Completa
în care Guglielmo și Adso se bucur ă de voioasa ospitalitate a
Abatelui și de mlnioasa conversa ție a lui Jorge
Refectorul era luminat de f ăclii mari. C ălugării ședeau la un șir
lung de mese, în cap masa Abatelui, a șezată perpendicular, pe un
podium înalt. In partea opus ă era un amvon unde se postase un
călugăr care avea s ă citească în timpul cinei. Abatele ne a ștepta
lîngă un căzănel cu un ștergar alb, ca s ă ne ștergem pe mîini
după ce ni le sp ălam, potrivit str ăvechilor îndemnuri ale Sfîntului
Pahomie.
Abatele l-a poftit pe Guglielmo la masa lui și a spus c ă, pentru
seara aceea, dat fiind c ă și eu eram oaspete nou, voi \ putea să
mă bucur de acela și privilegiu, chiar dac ă eram un \ novice
benedictin. în zilele urm ătoare, mi-a spus p ărintește, puteam s ă
stau la mas ă cu călugării, sau dac ă maestrul meu avea s ă-mi
încredin țeze vreo sarcin ă, să trec mai înainte sau dup ă mese pe la
bucătărie, unde buc ătarii vor avea grij ă de
mine.
Acum călugării stăteau la mese în picioare, nemi șcați, cu glugile
lăsate pe ochi și mîinile sub scapulare. Abatele s-a apropiat de
masa lui și a rostit rug ăciunea Benedicitei Cantorul de la amvon a
intonat Edent pauperes. Abatele și-al dat binecuvîntarea și fiecare
s-a așezat. |
Regula fondatorului nostru prevede o hran ă destul de – u șoară,
dar lasă Abatelui libertatea s ă hotărască de cîtă mîn-care au cu
adevărat nevoie c ălugării. Pe de alt ă parte, acum, în aba țiile
noastre, pl ăcerile mesei sînt privite cu destul de mult ă
îngăduință. Nu vorbesc despre mesele acelea care, din p ăcate, se
transform ă în adun ări de mînc ăi, dar și cele: cîrmuite de criterii
de peniten ță și de virtute ofer ă călugărilor, prin și mai întotdeauna
de ostenitoare munci intelectuale, "' hran ă nu mole șitoare, ci
întăritoare. Pe de alt ă parte, masa
98
Abatelui este întotdeauna privilegiat ă și pentru c ă arareori trec pe
la ea oaspe ți de seam ă, iar aba țîile sînt mîndre de produsele
pămînturilor și ale grajdurilor lor, precum și de priceperea
bucătarilor pe care-i au.
Masa călugărilor s-a desf ășurat în lini ște, ca întotdeauna, unii

comunicînd cu al ții prin obi șnuitul alfabet al degetelor, jsfovicii și
călugării mai tineri erau servi ți primii, imediat dup ă ce felurile de
bucate h ărăzite pentru to ți trecuser ă pe la masa Abatelui.
La masa Abatelui ședeau cu noi Malachia, chelarul și cei doi
călugări mai vîrstnici, Jorge din Burgos, b ătrînul orb pe care-l
cunoscusem în scriptorium, și foarte b ătrînul Alinardo din
Grottaferrata: avea aproape o sut ă de ani, tremura, gata parc ă să
se sfărîme și, după cum mi se pare, nici mintea nu-l mai ajuta.
Abatele ne-a spus despre el c ă, fiind novice chiar în aba ția
aceasta, tr ăise întotdeauna aici și-și amintea cel pu țin optzeci de
ani în care se întîmplaser ă cîte și mai cîte. Abatele ne-a spus
toate astea pe șoptite la început, ca dup ă aceea s ă se supun ă
obiceiului ordinului nostru, urm ărindu-se în t ăcere lectura. Dar,
cum am spus, la masa Abatelui se luau unele libert ăți, așa că am
început s ă lăudăm bucatele care ni se aduseser ă, în timp ce
Abatele ridica în sl ăvi calitatea uleiului și a vinului s ău. Chiar
într-un rînd, turnîndu-ne de b ăut, ne-a amintit pasajele acelea
din regul ă în care sfîntul fondator observase c ă, desigur, vinul nu
se cuvine c ălugărilor, dar întrucît c ălugării din timpurile noastre
nu pot fi convin și să nu bea, cel pu țin e bine s ă nu bea pe
săturate, deoarece vinul împinge la apostazie, chiar și pe cei mai
înțelepți, cum aminte ște Ecleziastul. Benedict spunea „din
timpurile noastre" și se referea la timpurile sale, acum foarte
îndepărtate; să ne închipuim timpurile în care cinam la aba ție,
după ce moravurile dec ăzuseră așa de rău (și nu vorbesc de
timpurile mele, în care scriu, pentru c ă aici, la Melk, e îng ăduită
mai mult berea!); în sfîr șit, s-a b ăut fără să se întreac ă măsura,
dar nu f ără plăcere.
Am mîncat carne la frigare de la porcii abia t ăiați și mi-am dat
seama c ă pentru alte mînc ăruri nu se folosea untur ă de animale
sau ulei de rapi ță, ci ulei din cel mai bun de m ăsline, care venea
de pe pămînturile pe care aba ția le poseda la Poalele muntelui
dinspre mare. Abatele ne-a dat s ă gustăm uiind p ăstrat pentru el)
din puiul acela pe care-l v ăzusem cum îl găteau la buc ătărie. Am
observat, lucru de mirare, c ă ® avea și o furculi ță de metal, care
după formă îmi amintea e lentilele maestrului meu; om de spi ță
aleasă, gazda
99
noastră nu voia s ă-și mînjeasc ă mîinile cu mîncarea, și ne-aB
oferit chiar instrumentul lui m ăcar ca s ă luăm carnea dinfl
farfuria cea mare ca s-o punem în talerele noastre. Eu n-an%8
vrut, dar am v ăzut că Guglielmo a primit cu drag ă inimă, și I s-a

slujit cu îndemînare de scula aceea pentru domni ca s ăi nu-i
arate Abatelui c ă franciscanii erau persoane lipsite del educa ție și
de provenien ță umilă.
încîntat cum eram de toate mînc ărurile acelea alese (dupâl
atîtea zile de c ălătorie în care ne hr ănisem cum putusem),!
pierdusem șirul lecturii care între timp înainta plin ă del
smerenie. M-a readus la ordine un puternic mîrîit de aprobare I
al lui Jorge, și mi-am dat seama c ă asta se întîmpla cînd I
tocmai se citea un capitol din Regul ă. Am înțeles motivul I
pentru care Jorge era atît de mul țumit, dup ă ce-l ascultasem I
în după-masa aceea. De fapt lectorul spunea: „S ă-l urmăm I
mereu pe profet care spune : m-am hot ărît, voi veghea în calea I
mea să nu păcătuiesc cu limba mea; am pus straj ă gurii mele, I
mut am devenit cu umilin ță, m-am ferit sa vorbesc chiar și I
despre lucruri nevinovate. Și, dacă în pasajul acesta profetul j
ne învață că uneori, pentru iubirea de t ăcere, ar trebui s ă ne I
abținem și de la vorbele îng ăduite, cu atît mai mult ar trebuii
să ne înfrîn ăm de la vorbele neîng ăduite, pentru a sc ăpa de ]
pedeapsa acestui p ăcat!". Și apoi urma: „Dar vorbele urîte,
prostiile și caraghioslîcurile noi le osîndim la pedeapsa f ără
de sfîrșit, în orice loc, și nu vom îng ădui ca discipolul s ă
deschid ă gura ca s ă spună ceva despre toate acestea".
— Și asta se potrive ște și pentru discu țiile care s-au iscau ast ăzi,
nu s-a putut ab ține să nu comenteze, încet, Jorge. Ioan Gur ă de
Aur a spus c ă Christos nu a rîs niciodat ă.
— Nimic din natura omeneasc ă nu-l împiedica, a observaw
Guglielmo, pentru c ă rîsul, cum ne înva ță teologii, este firesci
omului.
— Forte potuit sed non legitur eo usus fuisse, a spus t ăioa
Jorge, citîndu-l pe Petru Cantorul.
— Manduca, jam coctum est, a șoptit Guglielmo.
— Ce ? a întrebat Jorge, care credea c ă se referea la vreua soi de
bucate care îi erau aduse.
— Sînt cuvintele care, dup ă Ambrozie, au fost pronun țata de
Sfîntul Lauren țiu pus pe gr ătar, cînd i-a poftit pe c ălăi să-l
întoarcă pe partea cealalt ă, așa cum î și aminte ște m
Prudentius în Peristephanos , a spus Guglielmo cu un aer de sfînt.
Sfîntul Lauren țiu știa deci s ă rîdă și să spună lucruri hazlii, chiar
și numai pentru a-i înjosi pe propriii s ăi dușmani
100
.__Ceea ce arat ă că rîsul este un lucru foarte aproape de
moartea și distrugerea trupului, i- a întors-o cu un morm ăit Jorge,

și trebuie s ă recunosc c ă s-a comportat ca un laic adev ărat.
în acel moment, Abatele ne-a invitat cu bun ăvoință să păstrăm
tăcerea. Cina, de altfel, era pe sfîr șite. Abatele s-a ridicat și l-a
prezentat pe Guglielmo c ălugărilor. I-a l ăudat înțelepciunea, i-a
făcut cunoscut ă faima și le-a atras aten ția că fusese rugat s ă facă
cercetări în privin ța morții lui Adelmo, poftindu-i pe c ălugări să
răspundă întrebărilor lui și să-i înștiințeze pe oamenii lor din
toată abația să facă întocmai. Și să-i ușureze cercet ările,
deoarece, a spus el, c ăutările lui nu contraveneau regulilor
mănăstirii. în care caz ar fi trebuit s ă se ceară aprobarea lui.
O dată masa încheiat ă, călugării o pornir ă spre cor pentru slujba
de completa. Și-au lăsat din nou glugile pe ochi și s-au aliniat în
fața ușii, așteptînd. Apoi s-au urnit într-un șir lung, str ăbătînd
cimitirul și intrînd în cor prin partea de miaz ăzi.
Am pornit-o și noi cu Abatele.
— La ora aceasta se închid u șile Edificiului ? a întrebat
Guglielmo.
— De îndat ă ce slujitorii vor cur ăța refectorul și bucătăria,
bibliotecarul însu și va închide toate u șile, zăvorîndu-le pe
dinăuntru.
— Pe din ăuntru ? Și el pe unde iese ?
Abatele l-a fixat pentru o clip ă pe Guglielmo, serios la fa ță.
Desigur c ă nu doarme în buc ătărie, a spus repezit. Și a grăbit
pasul.
— Bine, bine, mi-a șoptit Guglielmo, a șadar exist ă o altă intrare,
dar noi nu trebuie s-o știm.
I-am zîmbit, foarte mîndru de deduc ția lui, și el m-a bruftuluit:
— Și nu rîde. Ai v ăzut că între zidurile acestea rîsul nu se bucur ă
de o reputa ție prea bun ă.
Am intrat în cor. O singur ă lampă ardea, pe un tripod gros de
bronz, înalt cît doi oameni. C ălugării s-au a șezat tăcuți pe bănci,
în timp ce lectorul citea un pasaj dintr-o omilie a Sfîntului
Grigorie.
Apoi Abatele a f ăcut un semn și cantorul a intonat Tu o-utem
Domine miserere nobis. Abatele a r ăspuns Adjutorium nostrum in
nomine Domini și toți în cor cu Qui fecit coelum et terram. Apoi a
început cîntecul psalmilor: Cînd te chem, r®spunde-mi, Doamne al
dreptății mele; î ți voi mul țumi, doamne, din toat ă inima mea;
Binecuvînta ți pe Domnul, voi
101
toți ce-i sînte ți supuși. Noi nu ne aflam în strane, ci ne
retrăseserăm în nava principal ă. De aici l-am v ăzut pe

neașteptate pe Malachia ie șind din întunericul unei capele
laterale.
— Privește bine locul acela, mi-a spus Guglielmo. Ar putea fi o
trecere care s ă ne ducă la Edificiu.
— Pe sub cimitir?
— Și de ce nu? Ba, a reluat el, dup ă ce s-a mai gîndit, trebuie s ă
fie pe undeva și un osuar; nu e cu putin ță ca de secole s ă-i
îngroape pe to ți călugării în acel petic de p ămînt.
— Dar domnia ta chiar vrea s ă intre, noaptea, în bibliotec ă ? l-am
întrebat încremenit.
— Unde sînt c ălugări morți, și șerpi, și lumini misterioase, bunul
meu Adso? Nu, b ăiete. Mă gîndeam azi la asta, și nu din
curiozitate, ci pentru c ă îmi puneam întrebarea cum o fi murit
Adelmo. Acum, cum ți-am spus, sînt înclinat spre o explica ție mai
logică, și la urma urmei vreau s ă respect obiceiurile hot ărîte în
acest loc.
— Atunci, de ce vre ți să știți ?
— Pentru c ă știința nu const ă numai în a afla ceea ce trebuie sau
se poate face, ci și în a afla ceea ce s-ar putea face și care poate
că nu trebuie f ăcut. Iată pentru ce îi spuneam ast ăzi meșterului
sticlar c ă omul în țelept trebuie cumva s ă ascund ă secretele pe
care le afl ă, pentru ca al ții să nu se foloseasc ă de asta cu r ăutate,
dar trebuie s ă le dea la iveal ă, și biblioteca asta îmi pare mai
degrabă un loc în care tainele r ămîn ascunse.
Cu aceste cuvinte a ie șit afară din biseric ă, pentru c ă slujba se
terminase. Eram amîndoi foarte obosi ți, și ne-am dus în chilia
noastră. Eu m-am ghemuit în ceea ce Guglielmo a^ numit, în
glumă, un loculo, și am adormit imediat.
102
Ziua a doua

Ziua a doua Matutini
In care pu ținele ore de fericire dumnezeiasc ă sînt întrerupte de un
fapt dintre cele mai sîngeroase
Uneori simbol al diavolului, alteori al lui Christos înviat, nici o
viețuitoare nu este mai necredincioas ă decît coco șul. Ordinul
nostru a cunoscut f ăpturi din acestea trîndave, care nu cîntau la
ivirea soarelui. Iar, pe de alt ă parte, mai ales în zilele de iarn ă,
slujba de matutini are loc cînd noaptea este înc ă deplină și

întreaga natur ă adormit ă, pentru c ă monahul trebuie s ă se scoale
pe întuneric și să se roage îndelung în întuneric, a șteptînd ziua și
luminînd tenebrele cu flac ăra credin ței sale nestr ămutate.
Dejaceea cu chibzuin ță a hotărît obiceiul s ă fie niște veghetori
care să nu se culce asemenea fra ților lor, ci s ă-și petreac ă
noaptea recitind ritmic acel num ăr exact de psalmi care s ă le dea
măsura timpului ce s-a scurs, a șa încît, la sc ăderea orelor scurse
pe care ceilal ți le dedicau somnului, li se d ădea acestora semnul
trezirii.
Așadar, în noaptea aceea am fost trezi ți de cei care str ăbăteau
dormitorul și casa peregrinilor scuturînd dintr-un clopo țel, în
vreme ce un altul mergea din chilie în chilie strigînd Benedicamus
Domino, la care fiecare r ăspundea Deo gratias.
Guglielmo și cu mine am urmat obiceiul benedictin: în mai pu țin
de o jum ătate de or ă ne-am preg ătit să întîmpin ăm noua zi,
coborînd deci în cor, unde c ălugării așteptau, prosterna ți la
pămînt, recitind primii cincisprezece psalmi, pîn ă cind au intrat
novicii, condu și de maestrul lor. Deci fiecare s-a a șezat în strana
lui și corul a intonat Domine labia mea aperies et os meum
annuntiabit laudem tuam. Strigătul s-a ridicat pîn ă la bolta
bisericii ca o rug ăminte fierbinte de copil. "°i c ălugări au urcat în
amvon și au dat glas psalmului nou ăzeci și patru, Venite
exultemus, căruia i-au urmat Celelalte sorocite. Și eu am sim țit
înflăcărarea unei credin țe reînnoite.
105
Călugării erau în stranele lor, șaizeci de figuri pe care rasa 1 și
gluga le f ăceau egale, șaizeci de umbre abia luminate de j flac ăra
trepiedului cel mare, șaizeci de voci unite întru ș proslăvirea
Atotputernicului. Și ascultînd aceast ă mișcătoare 1 armonie,
vestibul al bucuriilor din paradis, m-am întrebat j dac ă într-
adevăr abația era cuib de taine ascunse, de încerc ări ]
neîngăduite de a le da pe fa ță și de grele amenin țări. Pentru 1 c ă
îmi apărea în schimb acum ca un receptacul de sfin ți, mănunchi
de virtu ți, relicvar de în țelepciune, arc ă a pru-l den ței, turn de
știință, lăcaș de blînde țe, bastion de t ărie j sufleteasc ă, cădelniță
de sfințenie.
După șase psalmi a început lect ura Sfintei Scripturi. Cî țiva ]
călugări se clătinau de somn și unul dintre veghetorii de noapte
se preumbla printre strane cu o mic ă lampă ca să-i j deștepte pe
cei ce adormeau. Dac ă vreunul era surprins pe cînd a țipea, drept
pedeaps ă lua lampa și continua el s ă se 1 preumble în control.
Așa că s-a reluat cîntarea a înc ă șase psalmi. Apoi Abatele și-a

dat binecuvîntarea, c ălugărul cu j slujbele din s ăptămîna aceea a
spus rug ăciunile, to ți s-au înclinat spre altar într-un minut de
reculegere c ăruia nimeni care nu a v ăzut aceste ore de exaltare
mistică și de nestr ămutată pace lăuntrică nu-i poate în țelege
dulceața. în sfîr șit, cu gluga din nou tras ă pe față, toți s-au așezat
și au intonat solemn un Te Deum. Și eu l-am l ăudat pre Domnul
pentru c ă m-a scăpat de îndoieli și de sentimentul de nepl ăcere în
care mă cufundase prima zi petrecut ă în abație. Sîntem f ăpturi
slabe, mi-am spus, chiar și printre ace ști călugări învățați și
credincio și necuratul face s ă umble invidii m ărunte, du șmănii
ascunse, dar e vorba de fum care se risipe ște în vîntul n ăvalnic al
credinței de cum se adun ă cu toții în numele Tat ălui, și Christos
coboară din nou printre ei.
între matutini și laudi călugărul nu se întoarce în chilie, chiar
dacă noaptea este înc ă deplină. Novicii l-au urma t pe maestrul lor
în sala capitular ă ca să studieze psalmii, unii dintre c ălugări au
rămas în biseric ă pentru a se îngriji de cele sfinte, cei mai mul ți
s-au dus s ă se plimbe, meditînd în t ăcere, prin incint ă, și așa am
făcut Guglielmo și cu mine. Servitorii mai dormeau înc ă; ne-am
întors în cor pentru a asculta laudele pe cînd cerul nu se
luminase.
A început din nou cîntarea psalmilor, și unul mai ales, din cei
prevăzuți pentru ziua de luni, m-a f ăcut să cad din nou la
bănuielile mele dintîi: „Gre șeala a pus st ăpînire pe cei f ără
credință, în adîncul sufletului s ău — nu mai e team ă de
106
punmezeu în ochii lui – î și schimb ă cu viclenie înf ățișarea -în a șa
fel încît limba lui este nesuferit ă". Mi s-a p ărut o rea prevestire
faptul că regula orînduise tocmai pentru ziua aceea 0 mustrare
atît de grea. Și frămîntarea mea de nelini ște nu s-a potolit nici
cînd, dup ă psalmii de laud ă, a urmat obi șnuita lectur ă din
Apocalips ă, și mi-au revenit în minte figurile de pe portal care-mi
stăpîniseră într-atît sufletul și privirea cu o zi înainte. Dar dup ă
liturghie, dup ă cîntarea imnului și după verset, tocmai cînd
începea Evanghelia, am descoperit dincolo de fereastra din cor,
tocmai deasupra altarului, o lumin ă palidă care începuse s ă
strălucească în feluritele culori ale geamurilor pîn ă atunci
amorțite de întuneric. Nu se rev ăr-saseră încă zorile, care aveau
să biruie înainte de prima, tocmai cînd se va cînta Deus qui est
sanctorum splendor mirabilis și Iam lucis orto sidere. Era doar
prima vestire firav ă a zorilor de iarn ă, dar a fost de ajuns, și a fost
de ajuns ca s ă-mi întărească sufletul u șoara penumbr ă care

înlocuia acum în naos întunericul nop ții.
Cîntam cuvintele c ărții sfinte și, în timp ce m ărturiseam credin ță
întru Cuvîntul venit s ă-i ilumineze pe oameni, mi se p ărea că
astrul zilei invada cu toat ă scînteierea lui întreg templul. Lumina,
încă absentă, mi se p ărea că strălucește în cuvintele cînt ării, crin
mistic ce se întredeschidea parfumat între liniile ascu țite ale
bolților. „Mul țumescu- Ți Ție, Doamne, pentru clipa aceasta de
bucurie ne țărmurită !" m-am rugat eu în t ăcere, iar sufletului
meu i-am spus : „ Și tu, nerodule, de ce te temi ?"
Pe neașteptate s-au ridicat ni ște strigăte dinspre portalul de
miazănoapte. M-am întrebat cum se poate ca slugile, pre-g ătindu-
se de treab ă, să tulbure astfel slujba. în acel moment au intrat
trei porcari, cu chipurile cuprinse de groaz ă, și s-au apropiat de
Abate, șoptindu-i ceva. Mai întîi Abatele i-a lini știt cu un gest, ca
și cum n-ar fi vrut s ă întrerup ă slujba; dar au intrat al ți slujitori
și strigătele au devenit și mai puternice:
— E un om, un om mort! spunea cineva; și alții: – Un c ălugăr, n-
ai văzut încălțările ?
Cei care se rugau au t ăcut, Abatele a ie șit în grab ă, făcînd semn
chelarului s ă vină după el. Guglielmo a pornit dup ă ei, dar acum
și ceilalți călugări își părăseau stranele și se nă-Pusteau afar ă.
Cerul era limpede, și zăpada de pe jos f ăcea esplanada și
luminoas ă. în spatele corului, în fa ța cocinilor, unde inte trona
hîrdăul cel mare cu sînge de porc, un obiect
107
ciudat, în form ă parcă de cruce, se ivea la marginea vasului, ca și
cum ar fi fost doi pari înfip ți în pămînt care se acoper ă cu zdren țe
ca să sperie p ăsările.
De fapt erau dou ă picioare omene ști, picioarele unui b ărbat
cufundat cu capul în jos în hîrd ăul cu sînge.
Abatele a poruncit s ă se scoat ă cadavrul din lichidul spurcat
(întrucît, din p ăcate, nici o f ăptură vie n-ar fi putut ! r ămîne în
poziția aceea neru șinată). Porcarii, încurca ți, s-au 1 apropiat de
marginea vasului și, mînjindu-se de sînge, au tras din el bietul
lucru însîngerat. A șa cum mi se spusese, \ amestecat ca s ă
poată fi numaidecît v ărsat, și lăsat la frig, sîngele nu se brînzise,
dar stratul care acoperea cadavrul era acum pe cale s ă se
întărească, îi îmbiba ve șmintele, îi f ăcea chipul de nerecunoscut.
Un servitor s-a apropiat cu o g ăleată de apă și a aruncat-o pe fa ța
bietului mort. Un altul s-a apropiat cu o cîrp ă să-i șteargă chipul.
Și înaintea ochilor no ștri a apărut obrazul alb al lui Venanzio din
Salvemec, știutorul de carte greceasc ă cu care st ătuserăm de

vorbă după-masa lîng ă codicele lui Adelmo.
— Poate c ă Adelmo s-a sinucis, a sp us Guglielmo cu ochii a țintiți
la figura aceea, dar acesta fire ște că n-a făcut-o; și nici nu putem
gîndi că s-a cățărat, fără să vrea, pîn ă la marginea hîrd ăului, și a
căzut în el din gre șeală.
Abatele s-a apropiat de el.
— După cum vezi, frate Guglielm o, ceva se petrece în aba- ție,
ceva care are nevoie de întreaga în țelepciune a domniei tale. Dar,
te implor, f ă ceva foarte repede.
— Se afla în cor în timpul slujbei ? a întrebat Guglielmo, ar ătînd
cadavrul cu degetul.
— Nu, a spus Abatele. B ăgasem de seam ă că strana lui era
goală.
— Nu mai lipsea nimeni ?
— Nu mi se pare. N-am observat nimic.
Guglielmo a pregetat înainte de a pune o alt ă întrebare, apoi i-a
dat drumul în șoaptă, cu băgare de seam ă ca să nu aud ă și alții:
— Berengario era la locul lui ?
Abatele l-a privit cu o nelini ștită admira ție, ca și cum ar fi
vrut să arate că el ar fi fost surprins s ă-l vadă pe maestrul
meu nutrind o b ănuială pe care pentru o clip ă o nutrise și el,
dar din motive mult mai lesne de în țeles. Apoi a spus gr ăbit:
— Era; ședea în primul rînd, ceva mai la dreapta mea.
108
— Bineîn țeles, a spus Guglielmo, toate acestea nu
însemneaz ă nimic. Nu cred s ă fi trecut cineva prin spatele absidei
ca să intre în cor ; deci cadavrul putea s ă fie aici de jjjai multe
ore, cel pu țin după ce se duseser ă cu toții să se culce.
— Firește, primii slujitori se trezesc în zori, și de aceea j-au
descoperit abia acum.
Guglielmo s-a aplecat peste cadavru, ca și cum ar fi fost obi șnuit
cu trupurile moarte. A înmuiat cîrpa, care z ăcea alături, în apa
din găleată și a curățat mai bine fa ța lui Venanzio. între timp
ceilalți călugări se îngr ămădeau speria ți, alcătuind un cerc
gălăgios pe care Abatele încerca s ă-l potoleasc ă. Printre ei și-a
croit drum și Severino, care avea datoria s ă se îngrijeasc ă de
trupurile din aba ție, și s-a aplecat, al ături de maestrul meu. Eu,
ca să aud dialogul lor și să-l ajut pe Guglielmo, care avea
trebuință de o nou ă cîrpă curată, înmuiat ă în apă, m-am apropiat
de ei, lăsîndu-mi deoparte frica și scîrba care m ă cuprinseser ă.
— Ai Văzut vreodat ă vreun înecat ? a întrebat Guglielmo.
— De mai multe ori, a spus Severino. Și dacă ghicesc ceea ce vrei

să întrebi, nu arat ă așa la chip; tr ăsăturile lor sînt umflate.
— Deci omul era mort de-a bine lea cînd cineva l-a aruncat în
hîrdău.
— De ce a trebuit s ă facă așa ceva ?
— De ce a trebuit s ă-l omoare ? Ne afl ăm în fața faptei unei min ți
tulburate. Dar acum trebuie s ă vedem dac ă sînt răni sau lovituri
pe trup. Te sf ătuiesc s ă-l duceți la băi, să-l dezbrăcați, să-l spălați
și să-l cerceta ți. Vă ajung și eu din urm ă imediat.
Și, în vreme ce Severino, dup ă ce primise îng ăduința Abatelui, îi
pusese pe porcari s ă transporte cadavrul, maestrul meu a cerut
călugărilor să se întoarc ă în cor urmînd drumul pe care veniser ă,
iar servitorii s ă se întoarc ă și ei în acela și chip, a șa încît tot locul
din jur s ă rămînă gol. Abatele nu l-a întrebat nimic despre
motivul acestei dorin țe și i-a îndeplinit vrerea. Am r ămas astfel
singuri, al ături de hîrd ăul din care sîngele se rev ărsase în timpul
cutremur ătoarei opera țiuni de scoatere a trupului, z ăpada din jur
era toat ă roșie, topită în mai multe locuri de apa v ărsată și cu o
pată întunecat ă mai mare în locul unde fusese întins cadavrul.
— Grozav ă încurcătură, a spus Guglielmo, ar ătînd înv ălmășeala
de semne pe care le l ăsaseră în jur pa șii călugărilor Și ai
servitorilor. Z ăpada, drag ă Adso, e un minunat
109
pergament pe care corpurile oamenilor las ă scrieri foarte lesne de
citit. Dar acesta este un palimpsest prost r ăzuit, și poate c ă nu
vom citi în el nimic interesant. De aici la biseric ă, a fost o mare
tropoteal ă de călugări, de aici la cocin ă și la grajd au dat fuga
servitorii în pilcuri. Singurul loc neatins este cel i care merge de
la cocini pîn ă la Edificiu. S ă vedem dac ă găsim ceva interesant.
— Dar ce vre ți să găsiți ? l-am întrebat.
— Dacă nu s-a aruncat singur în recipient, cineva l-a adus, îmi
închipui, dup ă ce a murit. Și cine car ă trupul altuia, las ă în
zăpadă urme adînci. Prin urmare, vezi dac ă nu cumva g ăsești pe
aici prin jur ni ște urme care s ă ți se pară altfel decît cele l ăsate de
călugării aceștia gălăgioși care au distrus pergamentul nostru.
Așa am făcut. Și mă grăbesc să spun că eu am fost acela,
Dumnezeu s ă-mi ierte îngîmfarea, care a descoperhVeeva între
recipient și Edificiu. Erau urme de picioare omene ști, destul de
adînci, într-o z ăpadă prin care nu trecuse înc ă nimeni și, cum a
observat numaidecît maestrul meu, mai șterse decît cele l ăsate de
călugări și de servitori, semn c ă acolo căzuse și altă zăpadă și că,
deci, fuseser ă lăsate ceva mai înainte. Dar ceea ce mi s-a p ărut a
fi lucrul cel mai demn de interes era c ă printre urmele acelea se

amesteca o urm ă neîntrerupt ă, ca de ceva tîrît de cel care l ăsase
urmele de t ălpi. Pe scurt, o dîr ă care mergea de la hîrd ău la ușa
refectorului, pe partea dinspre Edificiu, care se g ăsea între turnul
de miaz ăzi și cel de r ăsărit.
— Refector, scriptorium, bibliotec ă, a spus Guglielmo. înc ă o dată
biblioteca. Venanzio a murit în Edificiu și, foarte probabil, în
bibliotec ă.
— Și de ce tocmai în bibliotec ă ?
— încerc s ă mă pun în pielea uciga șului. Dac ă Venanzio ar fi
murit, dac ă ar fi fost ucis în refector, în buc ătărie sau în
scriptorium, de ce să nu-l lase acolo? Dar dac ă a murit în
bibliotec ă, trebuia s ă fie dus în alt ă parte, fie c ă în bibliotec ă n-
avea să fie nicicînd g ăsit (și poate c ă ucigașul avea interes anume
să fie găsit de cineva), fie c ă ucigașul nu dorea probabil ca aten ția
celorlalți să cadă asupra bibliotecii.
— Și de ce uciga șul ar fi avut interesul s ă fie găsit cadavrul ?
— Nu știu; fac și eu presupuneri. Cine ne spune c ă ucigașul l-a
omorît pe Venanzio pentru c ă-l ura pe Venanzio? Poate c ă l-a
omorît, în locul oric ărui altuia, ca s ă lase un semn, ceva, ca s ă
dea un în țeles oarecare faptului.
— Omnis mundi creatura, quasi liber et scriptura, axa șoptit. Dar
despre ce fel de semne o fi vorba ?
110
— Tocmai asta este ceea ce nu știu. Dar s ă nu uităm că există și
semne care par a șa și care în schimb sînt lipsite de în țeles, ca
blitiri sau bu-ba-baff…
—-Ar fi groaznic, am zis, s ă ucizi un om ca s ă spui bu-ba-
baff!
— Ar fi groaznic, a comentat Guglielmo, s ă se omoare un om
chiar și dacă s-ar spune Credo in unum Deum…
în momentul acela am fost ajun și de Severino. Cadavrul fusese
spălat și cercetat cu grij ă. Nici o ran ă, nici o lovitur ă la cap- Mort
ca prin farmec.
— Ca și cum ar fi pedeapsa lui Dumnezeu ? a întrebat Guglielmo.
— Poate, a spus Severino.
— Sau prin otrav ă ? Severino șovăi.
— Se poate și asta.
— Ai otr ăvuri în laborator ? a întrebat Guglielmo în timp ce
ajungeam la spital.
— Am, desigur. Dar depinde de ce în țelegi prin otrav ă. Există
substan țe care în cantit ăți mici vindec ă, iar în cantit ăți prea mari
aduc moartea. Ca orice erborist priceput, le p ăstrez și le folosesc

cu măsură. în grădina mea cultiv, de exemplu, valeriana. Cîteva
picături într-o fiertur ă din alte ierburi potolesc inima care bate
neregulat. O cantitate exagerat ă duce la mole șeală și la moarte.
— Și nu ai b ăgat de seam ă la cadavru semnele unei otr ăvi
speciale ?
" — Nici unul. Dar multe otr ăvuri nu las ă nici o urm ă.
Ajunseser ăm la spital. Corpul lui Venanzio, sp ălat la baie, fusese
transportat aici și zăcea pe masa cea mare din laboratorul lui
Severino: alambicuri și alte instrumente de sticl ă și pămînt ars
m-au făcut să mă gîndesc (dar știam despre asta numai din
povestirile altora) la atelierul unui alchimist. Pe un rînd lung de
rafturi în șirate pe peretele ce da spre afar ă se aflau o mul țime de
șipuri, borcane, vase pline cu substan țe felurit colorate.
— Frumoas ă colecție de plante medicinale, a spus
Guglielmo. Toate cresc în gr ădina voastr ă?
— Nu, a spus Severino, multe substan țe rare și care nu cresc pe
pămînturile acestea mi-au fost aduse, de-a lungul anilor, de
călugări veniți din toate p ărțile lumii. Am lucruri toarte pre țioase
și de neg ăsit, amestecate cu substan țe pe care e ușor să le scoți
din ierburile de prin p ărțile acestea. Ulte… alghaliga măcinat vine
din Kitay și le am de la un
lll
înțelept arab. Aloe socoltrino vine din Indii, și strînge cel mai bine
rănile. Argintul viu învie mor ții, sau mai bine zis îi treze ște pe cei
care și-au pierdut sim țirea. Arsenicul, din cale-afar ă de
primejdios, otrav ă mortală pentru cine o înghite. Boraxul, bun
pentru pl ămînii bolnavi. Petunia, bun ă pentru fracturile capului.
Masticul, potole ște secrețiile pulmonare și catarele p ăcătoase.
Smirna…
— Cea a magilor ? am întrebat.
— Cea a magilor, dar aici bun ă ca să preîntîmpine avorturile,
culeasă dintr-un copac care se cheam ă Balsamoden-dron
myrta>Și aceasta este mumia, foarte rar ă, produs ă de
descompunerea cadavrelor mumificate, sluje ște la prepararea
multor leacuri aproape miraculoase. Mandragola officinalis bună
pentru somn…
— Și ca să trezeasc ă pofta cărnii… a comentat maestrul meu.
— Așa se spune, dar aici nu se folose ște în scopul acesta, cum v ă
puteți închipui, a zîmbit Severino. Și uitați-vă la aceasta, a spus
luînd un borcan, tuzia miraculoas ă pentru ochi, îi mai spune și
cadmiu.
— Și asta ce e ? a întrebat cu mare interes Guglielmo, atingînd o

piatră care sta pe un raft.
— Asta ? Mi-a fost d ăruită de mult. I se spune lopris ematiti sau
lapis ematiti. Pare să aibă tot felul de puteri t ămăduitoare, dar
încă n-am descoperit care. Le cuno ști ?
— Da, a spus Guglielmo, dar nu ca medicament. A scos din
sutană un cuțitaș și l-a apropiat încet de piatr ă. Cînd cu ți-tașul,
mișcat de mîna lui cu mult ă delicate țe, a ajuns foarte aproape de
piatră, am văzut că lama făcea dintr-o dat ă o mișcare brusc ă, ca
și cum Guglielmo și-ar fi mi șcat încheietura mîinii, care în
schimb r ămăsese cu totul nemi șcată. Și lama s-a lipit de piatr ă,
cu un zgomot u șor de metal.
— Vezi, mi-a spus Guglielmo, atrage fierul.
— Și la ce folose ște ? am întrebat.
— La multe, o s ă-ți spun. Dar acum a ș vrea să știu, Severino,
dacă aici nu exist ă nimic care s ă poată omorî un om.
Severino s-a gîndit o clip ă, poate chiar mai multe, a ș zice, dat ă
fiind limpezimea r ăspunsului s ău :
— Sînt multe. Ți-am spus, hotarul dintre otrav ă și medicament
este atît de p ărelnic; grecii le numeau pe amîndou ă pharmacon.
— Și din toate astea nu ți s-a furat nimic în ultima vreme ?
Severino s-a mai gîndit pu țin, apoi, cînt ărindu-și parcă cu
grijă vorbele:
112
— Nimic, în ultima vreme.
— Dar mai demult ?
— Cine știe! Nu-mi amintesc. Sînt în aceast ă abație de treizeci de
ani și la spital stau de dou ăzeci și cinci.
— Prea mult pentru o memorie omeneasc ă, a încuviin țat
Guglielmo. Apoi brusc: Vorbeam ieri de plante care pot da
năluciri. Care sînt?
Prin gesturile sale și prin expresia fe ței, Severino a dat dovad ă că
vrea să ocoleasc ă o asemenea discu ție:
— Trebuie s ă mă gîndesc, știi, am o gr ămadă de substan țe
neobișnuite aici. Dar s ă vorbim mai degrab ă de Venanzio. Ce spui
de asta?
— Trebuie s ă mă gîndesc, a spus Guglielmo.

113
Ziua a doua Prima
în care Bencio din Upsala m ărturisește anumite lucruri, pe altele le
mărturisește Berengario din Arundel și Adso înva ță ce este
adevărata peniten ță

Nefericita întîmplare tulburase via ța comunit ății. Zăpăceala
datorată găsirii cadavrului întrerupsese serviciul divin. Abatele îi
trimisese numaidecît pe c ălugări înapoi în cor, ca s ă se roage
pentru sufletul confratelui lor.
Glasurile c ălugărilor erau frînte. Ne-am a șezat într-o pozi ție
potrivită pentru a le studia fizionomia cînd, dup ă liturghie, gluga
nu era l ăsată în jos. Am v ăzut numaidecît chipul lui Berengario.
Palid, încordat, lac de sudoare. Ziua trecut ă auzisem de dou ă ori
vorbindu-se despre el ca fiind omul care ar fi avut de-a face foarte
îndeaproape cu Adelmo ; și nu era vorba de faptul c ă cei doi, de
aceeași vîrstă, erau prieteni, ci de tonul plin de tain ă al celor care
se refereau la aceast ă
prietenie.
Lîngă el l-am v ăzut pe Malachia. întunecat, încruntat, de
nepătruns. Al ături de Malachia, și mai de nep ătruns, chipul
orbului Jorge. Am b ăgat de seam ă, în schimb, mi șcările nervoase
ale lui Bencio din Upsala, cel preocupat de retoric ă, pe care-l
cunoscuser ăm cu o zi mai înainte în scriptorium, și am prins o
privire repezit ă pe care acesta o arunca în direc ția lui
Malachia.
— Bencio e nervos, Berengario e speriat, a observat
Guglielmo. Va trebui s ă-i interog ăm numaidecît.
— De ce? l-am întrebat cu nevinov ăție.
— Meseria noastr ă este foarte grea, a spus Guglielmo. B grea
meseria de inchizitor: trebuie s ă loveasc ă în cei mai slabi și în
momentul cînd sl ăbiciunea lor este din cale-afar ă de
mare.
într-adev ăr, de cum s-a terminat slujba, l-am ajuns di** urm ă pe
Bencio, care se îndrepta spre bibliotec ă. Tînărul a
114
părut surprins cînd l-a strigat Guglielmo, și s-a împotrivit
oarecum, spunînd c ă are treab ă. Părea că se grăbește să se ducă
în scriptorium. Dar maestrul meu i-a amintit c ă el face o cercetare
pus de c ătre Abate, și l-a dus în incinta m ănăstirii, j^e-am a șezat
pe parapetul din ăuntru, între dou ă coloane, gencio a ștepta ca
Guglielmo s ă vorbeasc ă, privind din cînd în cînd spre Edificiu.
— Așadar, l-a întrebat Guglielmo, ce s-a spus în ziua cînd s-a
discutat despre acele marginalia ale lui Adelmo, între tine,
Berengario, Venanzio, Malachia și Jorge ?
— Ați auzit ieri ce s-a spus. Jorge spunea c ă nu este îng ăduit să
se împodobeasc ă cu chipuri ridicole c ărțile care con țin adevărul.
Și Venanzio a spus c ă însuși Aristotel vorbise despre iste țime și

despre jocurile de cuvinte ca despre ni ște instrumente care s ă
scoată mai bine la iveal ă adevărul, și că de aceea rîsul nu trebuie
să fie socotit un lucru r ău dacă putea s ă ducă mai departe
adevărul. Jorge a remarcat c ă, atît cît î și amintea el, Aristotel
vorbise despre lucrurile acestea în cartea despre Poetică și în
legătură cu metaforele. C ă era vorba, deci, despre dou ă
împrejur ări nefericite, prima pentru c ă tratatul de Poetică, rămas
necunoscut lumii cre știne de atîta vreme și poate din vrerea lui
Dumnezeu, a ajuns pîn ă la noi prin maurii necredincio și…
— Dar a fost tradus în latin ă de un prieten al angelicului doctor
din Aquino, a spus Guglielmo.
— E ceea ce i-am spus și eu, s-a repezit Bencio, încurajat
numaidecît. Eu citesc anevoie în grece ște și am putut s ă mă
apropii de cartea aceea mare tocmai cu ajutorul traducerii lui
Guglielmo din Moerbeke. Da, asta i-am spus eu. Dar Jorge a
adăugat că al doilea motiv de nelini ște este c ă aici stagiritul
vorbea de poezie, care e doctrin ă neînsemnat ă și că trăiește din
figmenta. Dar Venanzio a spus c ă și psalmii sînt f ăcuți din poezie
și că se folosesc de metafore ca s ă transmit ă adevărul, în vreme
ce operele poe ților păgîni folosesc metaforele ca s ă transmit ă
minciuna și urmăresc doar simpla desf ătare, lucru care tare m-a
supărat…
— De ce?
ț — Pentru c ă eu mă ocup de retoric ă și citesc mul ți poeți Păgîni,
și știu… sau mai bine zis cred c ă prin cuvîntul lor s-au transmis
și adevăruri naturaliter creștine… în sfîr șit, ajunși *a acel punct,
dacă-mi aduc bine aminte, Venanzio a vorbit
esPre alte c ărți și Jorge s-a sup ărat foarte r ău.
— Ce cărți?' Bencio a pregetat:
115
— Nu-mi amintesc. Ce însemn ătate are despre ce fel de c ărți s-a
vorbit?
— Are mare însemn ătate, pentru c ă noi căutăm aici s ă înțelegem
ce s-a întîmplat între ni ște oameni care tr ăiesc între c ărți, cu
cărți, prin c ărți și deci și cuvintele lor despre c ărți sînt însemnate.
— E adev ărat, a spus Bencio, zîmbind pentru prima oar ă și
luminîndu-se parc ă la față. Noi trăim pentru c ărți. Plăcută
misiune în lumea aceasta st ăpînită de dezordine și de decădere.
Poate că atunci ve ți înțelege ce s-a petrecut în ziua aceea.
Venanzio, care știe… care știa foarte bine grece ște, a spus c ă
Aristotel închinase anume rîsului cea de a doua carte a Poeticii,
iar Guglielmo din Moerbeke nu a avut-o niciodat ă în mînă. Atunci

Jorge a spus c ă dacă nu o găsise era pentru c ă nu fusese scris ă
niciodat ă, pentru c ă providen ța nu voia s ă fie prosl ăvite lucrurile
de nimic. Eu voiam s ă potolesc spiritele fiindc ă Jorge era iute la
mînie și Venanzio vorbea a șa ca să-l ațîțe, și am spus c ă în acea
parte din Poetica pe care o cuno șteam, precum și în Retorică, se
găsesc multe observa ții înțelepte despre enig mele pline de duh, și
Venanzio a fost de p ărerea mea. Acum era cu noi și Pacifico din
Tivoli, care-i cunoa ște foarte bine pe poe ții păgîni, și a spus c ă în
privința enigmelor de duh nimeni nu-i întrece pe poe ții africani.
Și a citat din enigma pe ștelui a lui Sinfosius :
Est domus in terris, clara quae voce resultat. Ipsa domus resonat,
tacitus sed non sonat hospes. Ambo tamen currunt, hospes simul
et domus una.
Atunci Jorge a spus c ă Iisus pov ățuise ca vorbirea noastr ă să se
mulțumeasc ă cu da și cu nu, și că ceea ce era în plus venea de la
necuratul; și că era de ajuns s ă spui pe ște pentru a numi pe ștele,
fără să acoperi conceptul cu semne mincinoase. Și a mai ad ăugat
că nu era în țelept să-i luăm de model pe africani… Și atunci…
— Atunci ?
— Atunci s-a petrecut ceva ce nu am în țeles. Berengario a
început s ă rîdă. Jorge l-a dojenit și el a spus c ă rîdea pentru c ă-i
venise în minte c ă, dacă-i cercetai bine pe africani, s-ar fi deslu șit
multe alte enigme, și nu ușoare, ca aceea cu pe ștele. Malachia,
care era de fa ță, s-a înfuriat, l-a apucat pe Berengario
aproape cu mînie de glug ă, trimițîndu-l s ă-și vadă de treburile
lui… Berengario, dup ă cum știți, este ajutorul lui…
— Și după asta ?
.— După asta a pus cap ăt discuției, plecînd de-acolo. To ți am
plecat pe la ale noastre, dar în vreme ce lucram, am v ăzut că mai
întîi Venanzio, dup ă aceea Adelmo, s-au ap ropiat de Berengario
ca să-l întrebe ceva. Am v ăzut de departe cum el ge ferea, dar în
tot timpul zilei ei s-au tot învîrtit în jurul lui. Si ap°i în seara
aceea i-am v ăzut pe Berengario și Adelmo t ăifăsuind în
mănăstire, înainte de a se duce în refector. Asta e tot ce știu.
— Știi, prin urmare, c ă cele dou ă persoane care au murit de
curînd, în condi ții de neîn țeles, îi ceruser ă ceva lui Berengario,
a spus Guglielmo.
Bencio a r ăspuns în sil ă:
— N-am spus asta! Am spus ceea ce s-a întîmplat în ziua aceea,
așa cum m-ai întrebat domnia ta… S-a gîndit o clip ă, apoi a spus
grăbit: Dar dac ă vrei să știi părerea mea, Berengario le-a vorbit
despre ceva care se afl ă în bibliotec ă, și acolo este locul în care

trebuie s ă căutați.
— De ce te gînde ști la bibliotec ă? Ce voia s ă spună Berengario cu
vorbele: c ăutați la africani ? Nu voia oare s ă spună că trebuia s ă
fie citiți cu luare aminte poe ții africani ?
— Poate, a șa părea, dar atunci de ce a trebuit s ă se înfurie
Malachia? De fapt, de el depinde hot ărîrea dac ă trebuie s ă dea
spre lectur ă o carte a poe ților africani sau nu. Dar eu știu un
lucru: cine r ăsfoiește catalogul cu c ărți va găsi, între însemn ările
pe care numai biblio tecarul le cunoa ște, una care spune Africa",
și am găsit chiar una care zicea „finis Africae". O dată am cerut o
carte care purta acel semn, nu-mi amintesc care, titlul m ă făcuse
curios ; Malachia mi-a spus c ă volumele care poart ă acel semn se
pierduser ă. Asta e ce știu. Și de aceea v ă spun: asta este,
controla ți-l pe Berengario și con-trola ți-l cînd urc ă în bibliotec ă.
Nu se știe niciodat ă.
— Nu se știe niciodat ă, a încheiat Guglielmo l ăsîndu-l s ă plece.
Apoi a pornit-o la plimbare cu mine prin incint ă și a observat c ă:
în primul rînd, Berengario era din nou ținta bîrfelor confra ților
săi; în al doilea rînd, c ă Bencio era tare dornic s ă ne împing ă spre
bibliotec ă. Am spus c ă poate el voia ca noi s ă descoperim acolo
lucruri pe care și el ar fi dorit s ă le Știe, și Guglielmo a r ăspuns
că poate a șa era, dar și că, dorind poate s ă ne împing ă spre
bibliotec ă, voia să ne îndep ărteze de vreun alt loc. Care ? am
întrebat. Și Guglielmo a spus c ă nu Știe, că era poate vorba de
scriptorium, sau de buc ătărie, de c°r, de dormitor sau de spital.
Am zis atunci c ă în ziua dinainte £niar el, Guglielmo, fusese cel
care rămăsese încîntat de
liotecă și el a răspuns c ă voia să fie încîntat de lucruri
116
117
care-i pl ăceau lui, nu de cele pe care i le recomandau al ții. Dar
că, totuși, trebuia s ă stea cu ochii pe bibliotec ă, și că de fapt niei
n-ar fi fost r ău să încercăm să pătrundem în ea, în vreun fel
oarecare. împrejur ările îi dădeau acum dreptul s ă fie curios, dar
în măsura bunei-cuviin țe și a respectului fa ță de obiceiurile și
de. legile aba ției.
Ne îndep ărtam de incinta m ănăstirii. Servitori și novici ie șeau din
biserică, de la slujb ă. Și, în timp ce ocoleam latura de apus a
templului, l-am v ăzut pe Berengario care ie șea pe portalul
transeptului și tăia cimitirul spre Edific iu. Guglielmo l-a strigat,
el s-a oprit și l-am ajuns. Era și mai tulburat decît îl v ăzusem în
cor, și Guglielmo s-a hot ărît, desigur, s ă profite, cum f ăcuse și cu

Bencio, de starea lui sufleteasc ă.
— Așadar, se pare c ă tu ai fost ultimul care l-a v ăzut pe Adelmo
viu, i-a spus.
Berengario s-a cl ătinat de parc ă ar fi fost gata s ă leșine.
— Eu ? a întrebat, cu un firicel de glas.
Guglielmo îi aruncase întrebarea ca din întîmplare, probabil
pentru c ă Bencio îi spusese c ă-i văzuse pe cei doi stînd de vorb ă
în mănăstire dup ă vesper. Dar trebuie s-o fi nimerit tocmai bine,
și desigur Berengario se gîndea chiar la o alt ă și într-adev ăr
ultimă întîlnire, pentru c ă numaidecît a început s ă vorbeasc ă cu
voce întret ăiată:
— Cum pute ți spune a șa ceva ? Eu l-am v ăzut mai înainte de-a se
duce să se culce, ca to ți ceilalți!
Atunci Guglielmo a hot ărît că nu trebuia s ă-l lase s ă
respire.
— Nu, tu l-ai v ăzut și după asta, și știi mai multe lucruri decît s-
ar putea crede. Dar aici este vorba despre doi mor ți, așa că acum
nu mai po ți să taci. Știi foarte bine c ă sînt mai multe feluri de a
face pe cineva s ă vorbeasc ă.
Guglielmo îmi spusese de mai multe ori c ă, încă de pe cînd fusese
inchizitor, se ferise întotdeauna de tortur ă, dar Berengario l-a
înțeles greșit (sau Guglielmo voise s ă fie greșit înțeles), și, oricum,
jocul maestrului meu a dat roade.
— Da, da, a spus Berengario, izbucnind într-un plîns n ăvalnic, l-
am văzut pe Adelmo în seara aceea, dar l-am v ăzut dup ă ce
murise!
— Cum, a întrebat Guglielmo, la picioarele povîrni șului?
— Nu, nu, l-am v ăzut aici, în cimitir, ședea printre morminte,
larvă printre larve. L-a întîlnit și imediat mi-am dat seama c ă nu
aveam în fa ța ochilor un om viu, chipul s ău era cel al unui
cadavru, ochii s ăi priveau deja chinurile ve șnice. Fire ște că, doar
a doua zi diminea ța, aflînd de moartea sa, ara
118
înțeles că întîlnisem o ar ătare, și că înaintea mea st ătea un suflet
păcătos, un lemur… Oh, Doamne, cu ce glas de mormînt mi-a
vorbit.
— Și ce-a spus ?
— „Sînt blestemat", a șa mi-a spus. „A șa cum m ă vezi, ai înaintea
ochilor un înapoiat din infern, și în infern trebuie s ă mă întorc."
Așa mi-a spus. Și eu i-am strigat: „Adelmo, vii cu adev ărat din
infern ? Cum sînt pedepsele infernului ?" Și tremuram, pentru c ă
de puțină vreme ie șisem de la slujba de completa unde auzisem

citindu-se pagini însp ăimîntătoare despre mînia lui Dumnezeu. Și
el mi-a spus: „Pedepsele infernului sînt f ără de sfîrșit, sînt mai
rele decît poate s ă spună limba noastr ă. Vezi tu aceast ă rasă de
sofisme cu care am fost îmbr ăcat pînă acum ? Aceasta m ă apasă
și mă strivește de parc ă aș avea turnul cel mare de la Paris sau
muntele lumii în spate, și nicicînd nu l-a ș mai putea pune jos. Și
pedeapsa aceasta mi-a dat-o dreptatea lui Dumnezeu pentru
îngîmfarea mea, pentru c ă am socotit trupul meu un loc de
plăceri și pentru c ă l-am pus s ă afle mai multe decît altele, și
pentru c ă m-am desf ătat cu lucruri monstruoase care, f ăcute să
dospeasc ă în închipuirea mea, au dat na ștere la lucruri și mai
monstruoase înl ăuntrul inimii mele – și acum cu ele va trebui s ă
hălăduiesc în vecie. Vezi tu? C ăptușeala acestei glugi e ca și cum
ar fi numai j ăratic și foc arzînd, și este focul care îmi arde trupul,
și pedeapsa asta îmi este dat ă pentru p ăcatul cel f ără de rușine al
cărnii, de care m-am împov ărat, și focul acesta f ără istov m ă
pîrjolește și mă arde ! întinde-mi mîna ta, bunul meu înv ățător,
mi-a mai spus el, a șa încît întîlnirea noastr ă să-ți fie
trebuincioas ă învățătură, înapoin-du- ți în schimb multe
învățături ce mi-ai dat, întinde-mi mîna ta, bunul meu înv ățător".
Și a mișcat degetul mîinii sale care ardea, și mi-a căzut pe mîn ă
un strop mic din sudoarea lui și mi s-a p ărut că-mi găurise mîna,
încît multe zile mi-a r ămas semnul, numai c ă eu m-am ferit s ă-l
arăt cuiva. Apoi a disp ărut printre morminte, și a doua zi
diminea ța am aflat c ă trupul acela care m ă spăimîntase atît de
mult zăcea mort la picioarele stîncii.
Berengario gîfîia și plîngea. Guglielmo l-a întrebat:
— Și de ce îți spunea bunul meu înv ățător ? Avea ți aceeași vîrstă.
Oare l-ai înv ățat ceva ?
Berengario și-a ascuns chipul, tr ăgîndu-și gluga pe fa ță, și a căzut
în genunchi, îmbr ățișînd picioarele lui Guglielmo :
— Nu știu, nu știu de ce-mi spunea a șa, eu nu l-am înv ățat nMiic!
și a izbucnit în suspine. Mi-e team ă, părinte, vreau s ă
119
mă spovedesc domniei tale, îndurare, un diavol îmi m ănîncă
măruntaiele.
Guglielmo l-a îndep ărtat de la el și i-a întins mîna s ă-l ] ridice.
— Nu, Berengario, i-a spus, nu-mi cere s ă te spovedesc. Nu-mi
închide mie buzele, deschizîndu-le pe ale tale. Ceea ce vreau s ă
aflu de la tine îmi vei spune în alt chip. Iar dac ă nu îmi vei spune,
voi afla eu singur. Cere-mi îndurare, dac ă vrei, dar nu-mi cere
tăcere. Prea mul ți tac în aba ția asta. Spune-mi, mai degrab ă, cum

i-ai văzut fața palidă dacă era noapte adînc ă, cum a putut s ă-ți
ardă mîna dac ă era noapte ploioas ă și cu grindin ă și cu fulgi de
zăpadă, și ce făceai tu în cimitir? Hai, spune. Și l-a scuturat cu
brutalitate de umeri. Spune-mi m ăcar asta.
Berengario tremura din toate m ădularele.
— Nu știu ce făceam în cimitir, nu-mi amintesc. Nu știu cum de
i-am zărit fața, poate aveam o f ăclie, nu… el avea o f ăclie, purta o
torță, poate c ă i-am văzut chipul la lumina acestei tor țe.
— Cum putea s ă țină în mînă o făclie, dac ă ploua și
ningea ?
— Era dup ă completa, imediat dup ă completa, încă nu ningea, a
început dup ă aceea… îmi amintesc c ă începeau primele rafale în
vreme ce fugeam spre dormitor. Fugeam spre dormitor în direc ția
opusă celei în care mergea fantoma… Și apoi nu mai știu nimic,
vă rog nu m ă mai întreba ți, dacă nu vreți să mă spovedi ți.
— Bine, a spus Guglielmo, acum du -te, du-te în cor, du-te de,
vorbește cu Domnul, pentru c ă nu vrei s ă vorbești cu oamenii,
sau du-te și caută-ți un călugăr care să vrea să asculte
mărturisirea ta, pentru c ă dacă nici atunci nu vei m ărturisi
păcatele tale, te vei apropia ca un sacrileg de sfintele taine. Du-te,
ne vom revedea.
Berengario a disp ărut în goan ă. Și Guglielmo și-a frecat mîinile,
cum l-am v ăzut cu mai multe prilejuri în care era mul țumit de
ceva.
— Bine, a spus. Acum multe lucruri devin limpezi.
— Limpezi, maestre ? l-am între bat. Limpezi, acum, cînd avem și
fantoma lui Adelmo ?
— Dragă Adso, a spus Guglielmo, fa ntoma aceea mi se pare foarte
puțin fantom ă, și în orice caz recita o pagin ă pe care eu am citit-o
într-o carte f ăcută pentru predicatori. C ălugării aceștia citesc
poate prea mult și, cînd sînt agita ți, retrăiesc apari țiile pe care le-
au găsit în cărți. Nu știu dacă Adelmo o fi
120
spus într-adev ăr acele lucruri, sau dac ă Berengario le-a auzit
pentru c ă avea nevoie s ă le audă. Fapt e c ă povestea asta
confirmă mai multe presupuneri de-ale dumitale. De exemplu:
Adelmo s-a sinucis, și povestea lui Berengario ne spune c ă,
înainte de a muri, cutreiera prad ă unei mari tulbur ări și
remușcări din pricina a ceva ce f ăcuse. Era tulburat si
înspăimîntat de p ăcatul său pentru c ă cineva îl însp ăi-mîntase, și
poate că îi povestise tocmai episodul n ălucirii infernale pe care el
i-a recitat-o lui Berengario, cu atîta și halucinat ă măiestrie. Și

trecea prin cimitir pentru c ă venea de la cor, unde se m ărturisise
(sau spovedise) cuiva care-i insuflase groaz ă și remușcare. Și din
cimitir se îndrepta, cum ne-a f ăcut să înțelegem Berengario, într-
o direcție opusă dormitorului. C ătre Edificiu, deci, dar (e cu
putință) și spre zidul de împrejmuire din spatele cocinilor, de
unde am dedus c ă trebuie s ă se fi aruncat pe povîrni ș. Și s-a
aruncat mai înainte de a se fi pornit furtuna, și a murit la
picioarele zidului, dar numai dup ă ce surparea a dus cadavrul lui
între turnul de miaz ănoapte și cel de r ăsărit.
— Dar pic ătura de sudoare aprins ă ?
— Exista, deja, în povestea pe care a auzit-o și a repetat-o și el,
sau poate c ă Berengario și-a închipuit-o în tulburarea sau în
remușcarea lui. Pentru c ă există, în antistrofa remu ș-cării lui
Adelmo, o remu șcare a lui Berengario; ai auzit-o. Și dacă Adelmo
venea de la cor, avea poate o luminare, și picătura pe mîna
prietenului era desigur o pic ătură de cear ă. Dar Berengario s-a
simțit ars mult mai r ău, pentru c ă Adelmo îi spunea, cu
siguranță, învățătorul lui. Semn, a șadar, că Adelmo îl învinuia
că-l învățase ceva de care acum se îngrozea de moarte. Și
Berengario o știe, și suferă pentru c ă știe că l-a împins pe Adelmo
la moarte, f ăcîndu-l s ă facă ceva ce nu trebuia. Și nu este greu
să-ți închipui ce anume, bietul meu Adso, dup ă cele ce am auzit
despre ajutorul nostru de bibliotecar.
— Cred c ă am înțeles ceea ce s-a întîmplat între cei doi, am spus
rușinîndu-m ă de înțelegerea mea, dar nu credem oare cu to ții
într-un Dumnezeu al îndur ării? Adelmo, spune ți, s-a spovedit,
poate; de ce a încercat s ă pedepseasc ă primul s ău Păcat, cu un
păcat, desigur, cu mult mai mare, sau cel pu țin de aceea și
mărime ?
— Pentru c ă cineva i-a spus lucruri care l-au îngrozit. Am zis că
niște pagini de predic ă din zilele noastre trebuie s ă fi dat cuiva
ideea să spună cuvintele care l-au speriat pe
lo, și cu care Adelmo s ă-l fi speriat pe Berengario.
121
Niciodat ă ca în anii din urm ă predicatorii n-au oferit poporului,
ca să-i sporeasc ă credința și frica (și înflăcărarea, și supunerea la
legea uman ă și la cea dumnezeiasc ă), cuvinte mai cumplite, mai
răscolitoare și mai înșelătoare ca acestea. Niciodat ă, ca în zilele
noastre, în mijlocul unei procesiun i de flagelare, nu s-au auzit
laude sacre inspirate din suferin țele lui Christos și ale Sfintei
Fecioare, niciodat ă ca astăzi nu s-a st ăruit întru stimularea
credinței oamenilor simpli cu ajutorul chinurilor din infern.

— Poate c ă este nevoie de poc ăință, am spus.
— Adso, n-am auzit niciodat ă atîta chemare la poc ăință ca astăzi,
într-o vreme cînd nici predicatorii, nici episcopii și nici măcar
confrații mei spirituali nu mai sînt în m ăsură să stimuleze o
adevărată pocăință.
— Dar vîrsta a treia, papa angelic, capitulul de la
Perugia… ? am spus eu, z ăpăcit.
— Nostalgii. Marea epoc ă a pocăinței s-a sfîr șit, și de aceea se
poate vorbi despre peniten ță și capitulul ordinului. A existat
acum o sut ă, două sute de ani, o adiere de rena ștere. Era pe cînd
cine vorbea de ea era ars pe rug, sfînt sau eretic ce-o fi fost. Acum
vorbesc to ți despre ea. într-un anumit fel, chiar și papa vorbe ște
despre ea. S ă nu crezi niciodat ă în reînnoirile genului uman cînd
vorbesc despre el curiile și curțile cele mari.
— Dar fra Dolcino ? am îndr ăznit, dornic s ă știu mai multe
despre acel nume pe care-l auzisem rostit de mai multe ori cu o zi
mai înainte.
— A murit, și în suferin ță, după cum a și trăit, pentru c ă și el a
venit prea tîrziu. Și apoi, ce știi tu despre asta?
— Nimic. Din pricina asta v ă întreb…
— Aș dori să nu mai vorbim niciodat ă despre asta. Am avut de-a
face cu unii dintre a șa-zișii apostoli, și i-am cunoscut de aproape.
O poveste trist ă. Te-ar tulbura. In orice caz, pe mine m-a
tulburat, și te-ar tulbura și mai mult îns ăși neputin ța mea de a
judeca. Este povestea unui om care f ăcea lucruri nechibzuite,
pentru c ă pusese în practic ă ceea ce-i predicaser ă mulți sfinți. La
un moment dat, n-am în țeles a cui era vina, am fost ca…
obnubilat de un aer de familie care se degaja din cele dou ă tabere
adverse, a sfin ților, care predicau poc ăința, și a păcătoșilor, care
o puneau în practic ă, adesea pe spinarea celorlal ți… Dar vorbeam
despre altceva. Sau poate vo rbeam tot despre asta: dup ă ce s-a
sfîrșit epoca poc ăinței, pentru poc ăiți nevoia de poc ăință a devenit
nevoia de moarte. Și cei care i-au omorît pe poc ăiții înnebuni ți,
122
răspunzînd cu moarte mor ții, pentru a înfrînge adev ărata
pocăință care dă moarte, au înlocuit poc ăința din suflet cu o
pocăință din închipuire, o rechemare a apari țiilor supranaturale
de suferin ță și de sînge, numindu-le „oglind ă" a adev ăratei
pocăințe. O oglind ă care face s ă trăiască în viață, în imagina ția
celor simpli, și adesea chiar în cea a celor înv ățați, chinurile
infernului. Cu scopul – se zice – ca nimeni s ă nu păcătuiască.
Nădăjduind s ă țină în frîu sufletele în fa ța păcatului prin fric ă și

încredin țați că înlocuiesc revolta cu frica.
— Dar este adev ărat că după asta nu vor mai p ăcătui ? am
întrebat speriat.
— Depinde de ce în țelegi tu prin a p ăcătui, Adso, mi-a spus
maestrul. Eu n-a ș vrea să fiu nedrept cu oamenii din țara asta în
care trăiesc de atî ția ani, dar mi se pare tipic pentru pu țina
virtute a italienilor c ă nu păcătuiesc decît din team ă de vreun
idol, cu condi ția ca acesta s ă poarte numele vreunui sfînt. Le este
mai frică de Sfîntul Sebastian sau de Sfintul Anton decît de Iisus
Christos. Dac ă vor să țină, aici, un loc curat, ca s ă nu se pi șe
careva pe el, precum cîinii, cum fac italienii, picteaz ă deasupra
chipul Sfîntului Anton cu suli ța de lemn, și asta-i va alunga pe
cei care vor s ă se pișe. Astfel italienii, și cu ajutorul a ceea ce fac
predicatorii lor, risc ă să se întoarc ă la vechile supersti ții și nu mai
cred în reînvierea c ărnii, ci au doar o mare spaim ă de rănile
trupești și de nenorociri, și așa se tem mai mult de Sfîntul Anton
decît de Christos.
— Dar Berengario nu este italian, am observat eu.
— N-are importan ță, vorbesc despre climatul pe care Biserica și
ordinele de predicatori l-au r ăspîndit în peninsula aceasta, și care
de aici se r ăspîndește pretutindeni. Și ajunge pîn ă și la o aba ție
venerabil ă de călugări învățați ca aceasta.
— Dar m ăcar să nu păcătuiască, am stăruit eu, pentru c ă eram
hotărît să mă mulțumesc m ăcar cu asta.
— Dacă această abație ar fi un speculum mundi, ai și avea
răspunsul.
— Dar este ? am întrebat.
— Pentru ca s ă fie oglind ă a lumii, lumea ar trebui s ă aibă 0
formă, a încheiat Guglielmo, care era prea filosof pentru mintea
mea de adolescent.
123

Ziua a doua Tertia
în care se asist ă la un schimb de vorbe urîte între persoane
vulgare, Aymaro din Alexandria face unele aluzii și Adso
mediteaz ă asupra sfin țeniei și asupra b ălegarului diavolului. Apoi
Guglielmo și Adso se întorc în scriptorium, Guglielmo vede ceva
interesant, are o a treia convorbire asupra îng ăduinței rîsului, dar
în cele din urm ă nu poate privi unde ar dori
înainte de a urca în scriptorium, am trecut pe la buc ătărie să ne
întremăm, pentru c ă nu luaser ăm nimic în gur ă de cînd ne
sculaser ăm. Am prins numaidecât puteri, bînd o strachin ă de

lapte cald. Marele c ămin dinspre miaz ăzi ardea ca o fier ărie, în
timp ce la cuptor se preg ătea pîinea proasp ătă. Doi căprari
aduceau trupul unei oi pe care abia o t ăiaseră. Printre buc ătari, l-
am văzut pe Salvatore, care mi-a zîmbit cu gura lui de lup. Și am
văzut că lua de pe mas ă rămășițele puiului din seara dinainte, și
le trecea pe ascuns c ăprarilor, care le ascundeau sub cojoacele
lor de piele, rînjind satisf ăcuți. Dar buc ătarul-șef și-a dat seama
și l-a luat la rost pe Salvatore:
— Chelarule, chelarule, i-a spus, tu trebuie s ă ai grijă de lucrurile
abației, nu s ă le risipe ști.
— Filii Dei sînt, a spus Salvatore, Iisus a spus c ă facite pentru el
tot ce facite pentru unul dintre ace ști pueri!
— Frățior al zdren țelor mele, minorit p ăcătos! a strigat atunci
bucătarul la el. Nu e ști aici printre milogii t ăi de frați! Ca să dea
de mîncare fiilor lui Dumnezeu are aici grij ă îndurarea Abatelui!
Salvatore s-a f ăcut negru la fa ță și s-a întors ca mu șcat: \
— Nu sînt fr ățior minorit! Sînt c ălugăr din cei ai lui Sancti
Benedicti! Merdre ă toy, bogomil de merda.
— Bogomil ă e putoarea pe care o încaleci noaptea, cu surceaua ta
eretică, porcule ! i-a strigat buc ătarul.
124
Salvatore i-a scos repede pe c ăprari și, trecînd pe lîng ă noi, ne-a
privit îngrijorat:
__Frate, i-a spus lui Guglielmo, ap ără tu ordinul t ău, care
nu e al meu, spune-i c ă i filios Francisci non ereticos esse! Apoi mi-
a șoptit mie la ureche : Iile menteur, puah, și a scuipat pe jos.
Bucătarul îl d ădu afară în chip nepoliticos și închise u șa în
urma lui.
__Frate, i-a spus cu respect lui Guglielmo, nu vorbeam de
rău ordinul domniei voastre și oamenii atît de sfin ți care se afl ă în
el. Vorbeam despre acel închipuit minorit și închipuit benedictin,
care nu este nici una, nici alta.
__Știu de unde vine, zise Guglielmo împ ăciuitor. Dar acum
este călugăr ca și tine și îi datorezi respect fr ățesc.
— Dar el î și bagă nasul unde nu trebuie, pentru c ă este ținut sub
aripă de chelar, și se crede și el chelar. Și se folose ște de aba ție ca
și cum ar fi casa lui, ziua și noaptea.
— De ce noaptea? a întrebat Guglielmo.
Bucătarul a f ăcut un gest ca și cum n-ar mai vrea s ă vorbeasc ă
despre lucruri prea pu țin cinstite. Guglielmo nu l-a mai întrebat
altceva și și-a terminat de b ăut laptele.
Curiozitatea mea cre ștea din ce în ce mai mult. Intîlnirea cu

Ubertino, șoaptele în leg ătură cu trecutul lui Salvatore și al
chelarului, aluziile tot mai dese la c ălugărași și la călugări
minoriți pe care le auzisem în zilele acelea, șovăiala maestrului
meu cînd venea vorba de fra Dolcino… Un șir de imagini începea
să se recompun ă în mintea mea. De exemplu, în vreme ce veneam
încoace pe drumul spre aba ție, întîlnisem de cel pu țin două ori
procesiuni de flagela ți. O dată oamenii din locul acela îi priveau
ca pe ni ște sfinți, altă dată începeau s ă șoptească despre ei c ă
sînt eretici. Și totuși, era vorba despre aceia și oameni. Mergeau în
șiruri, doi cîte doi, pe str ăzile orașului, acoperi ți doar ca s ă nu le
fie rușine, deși lăsaseră cu totul în urm ă acest sim țămînt. Fiecare
avea în mîn ă un flagel – un bici – de piele, și se loveau pe umeri
pînă la sînge, v ărsînd lacrimi din bel șug, ca și cum ar fi v ăzut cu
ochii lor patimile Mîntuitorului, ce rînd cu un cîntec plin de jale
mila și îndurarea Domnului și ajutorul Sfintei Fecioare. Nu
numai ziua, dar și noaptea, cu lumin ările aprinse, în asprimea
iernii, umblau în grupuri mari prin jurul bisericilor, se
prosternau cu umilin ță în fața altarelor, avînd în frunte sacerdo ți
cu lumin ări și steaguri, și nu numai femei și bărbați din popor, ci
și matroane nobile și negustori… Și atunci vedeai
125
mari acte de poc ăință, cei ce furaser ă dădeau înd ărăt pe ce
puseser ă mîna, al ții își mărturiseau crimele.
Dar Guglielmo îi privise cu r ăceală și-mi spusese c ă aceea nu era
pocăință. Vorbise mai degrab ă cum făcuse și ceva mai înainte,
diminea ța, spunînd c ă perioada marii purific ări prin poc ăință se
terminase, și acelea erau felurile în care predicatorii în șiși
organizau poc ăințele mulțimilor, tocmai ca s ă nu cadă pradă altor
pofte de poc ăință care – aceea – era eretic ă, și-i înfrico șa pe toți.
Dar nu izbuteam s ă înțeleg deosebirea, dac ă era totu și vreuna. Mi
se părea că deosebirea nu venea de la gesturile unuia sau altuia,
ci din felul cum Biserica privea un gest sau altul.
îmi aminteam de discu ția cu Ubertino. Guglielmo fusese f ără
îndoială răutăcios, încercase s ă-i spună că era mic ă diferența
dintre credin ța lui mistic ă (și ortodox ă) și credința greșită a
ereticilor. Ubertino se ru șinase de asta, ca unul ce vede bine
diferența. Impresia pe care o aveam în aceast ă privință era că el
se deosebea tocmai prin aceea c ă vedea deosebirea. Guglielmo se
sustrăsese îndatoririlor Inchizi ției pentru c ă nu mai știa s-o vad ă.
De-asta nu izbutea s ă-mi vorbeasc ă mie despre acel misterios fra
Dolcino. Dar atunci era foarte clar (îmi spuneam) c ă Guglielmo
pierduse puterea de la Dumnezeu, care nu numai c ă te învață

cum să vezi deosebirea, ci, ca s ă zicem a șa, le dă aleșilor săi
înzestrarea aceasta de a face deosebirea. Ubertino și Chiara din
Montefalco (care era totu și înconjurat ă de păcătoși) rămăseseră
sfinți tocmai pentru c ă știau să facă deosebirea. Asta și nu
altceva era sfin țenia.
Dar de ce Guglielmo nu știa să facă deosebirea ? Era totu și un
om atît de p ătrunzător, iar în ceea ce prive ște faptele din natur ă
putea să observe dintr-o dat ă cea mai m ăruntă nepotrivire. Și cea
mai măruntă înrudire dintre lucruri…
Eram cufundat în asemenea gînduri, și Guglielmo î și termina de
băut laptele, cînd am auzit c ă ne salut ă cineva. Era Aymaro din
Alexandria, pe care-l cunoscuser ăm în scriptorium, și la care m ă
uimise expresia fe ței, înclinat ă spre un rînjet ve șnic, ca și cum nu
izbutea niciodat ă să se conving ă de îngîmfarea tuturor f ăpturilor
omenești, și totodat ă nu acorda prea mare însemn ătate acestei
tragedii cosmice.
— Ei, ia spune, frate Guglielmo, ai ajuns s ă te obișnuiești cu
spelunca asta de demen ți ?
— Mi se pare un loc cu oameni admirabili prin sfin țenia și prin
știința lor, a spus Guglielmo cu b ăgare de seam ă.
126
— Era. Cînd aba ții făceau pe aba ții și bibliotecarii pe bibliotecarii.
Acum ai v ăzut ce-i acolo, și arăta spre etajul de sus, neam țul
acela pe jum ătate mort, cu ochi de orb, st ă să asculte cu credin ță
aiurelile acelui spaniol orb cu ochi de mort, de parc ă ar sta s ă
sosească Antichristul în fiecare diminea ță; se scotocesc
pergamente, dar c ărți noi foarte pu ține intră… Noi sîntem aici, și
acolo, jos, în ora ș se face treaba… Pe vremuri lumea se guverna
prin aba țiile noastre. Azi, a ți văzut, împ ăratul ne folose ște ca să-i
trimită aici pe prietenii lui ca s ă se întîlneasc ă cu dușmanii lui
(știu cîte ceva despre misiunea domniei tale, c ălugării vorbesc,
vorbesc, n-au alta de f ăcut), dar dac ă vrea să cerceteze ce se
petrece în țara asta, st ă în orașe. Noi st ăm și culegem griul și
creștem orătănii, și acolo jos se schimb ă coți de mătase pe buc ăți
de in, și bucăți de in pe saci de mirodenii, și toate laolalt ă pe
grămezi de bani. Noi ne p ăzim tezaurul nostru, dar acolo jos se
strîng tezaure. Și chiar c ărți. Și mai frumoase decît ale noastre.
— Bineîn țeles, pe lume se petrec multe lucruri noi. Dar de ce
gîndești că de vină e Abatele ?
— Pentru c ă a dat biblioteca pe mîna str ăinilor și conduce aba ția
ca pe-o cet ățuie care s-a ridicat în ap ărarea bibliotecii. O aba ție
benedictin ă pe aceste meleaguri italiene ar trebui s ă fie un loc

unde italienii s ă hotărască pentru treburile italiene. Ce fac
italienii ast ăzi, cînd nu au nici m ăcar un pap ă? Fac nego ț și
meșteresc și sînt mai boga ți decît regii Fran ței. Atunci s ă facem și
noi așa, și dacă știm să facem c ărți frumoase, s ă le facem pentru
universit ăți, și să ne amestec ăm în tot ce se petrece jos, în vale,
nu zic în treburile împ ăratului, cu toat ă cinstirea pentru
misiunea domniei tale, frate Guglielmo, dar în cele pe care le
fac bolognezii, sau florentinii. Putem controla aici trecerea
peregrinilor sau a negustorilor, care intr ă din Italia în Proven ța și
viceversa. S ă deschidem biblioteca pentru textele în vulgar ă, și
vor veni aici la noi și cei care nu mai scriu în latin ă. Și, în
schimb, sîntem controla ți de un grup de str ăini care continu ă să
conducă biblioteca de parc ă la Cluny ar mai fi înc ă abate bunul
Odillon.
— Dar Abatele este italian, a spus Guglielmo.
— Abatele nu conteaz ă deloc aici, a spus Aymaro, tot cu un rînjet.
în loc de cap are un dulap al bib liotecii. E mîncat de carii. Ca s ă-l
amărască pe papă, lasă abația să fie invadat ă de călugărașii
aceia… vorbesc despre ereticii aceia, frate, care au fugit din
ordinul preasfînt al domniei tale… și ca să fie pe placul
împăratului îi cheam ă pe acei c ălugări din toate m ănăstirile din
nord, ca și cum la noi n-ar fi copi ști din cei
127
mai dăruiți și oameni care s ă știe greaca și araba, ca și cum la
Florența și la Pisa n-ar exista fii de negustori boga ți și deschi și la
inimă, care să intre de bun ăvoie în ordin, dac ă ordinul le-ar da
putința să sporeasc ă puterea și cinstirea tat ălui. Dar aici
îngăduința față de cele lume ști se recunoa ște doar cînd este vorba
de a îng ădui nem ților să… oh, Doamne, Dumnezeule, tr ăsnește
limba mea care spune lucruri ce nu se cuvin!
— în aba ție se petrec lucruri care nu se cuvin ? a întrebat ca din
întîmplare Guglielmo, mai turnîndu- și puțin lapte.
— Și călugărul e un om, a rostit cu în țelepciune Aymaro. Apoi a
adăugat: Dar aici sînt mai pu țini oameni decît în alt ă parte. Și să
fie clar c ă ceea ce am spus… n-am spus.
— Foarte interesant, a zis Guglielmo. Și acestea sînt p ărerile
dumitale sau ale mai multora care gîndesc ca domnia ta ?
— Ale multora, ale multora. Ale mu ltora care acum sînt foarte
îndurera ți de nenorocirea care s-a ab ătut peste Adelmo:
dar dacă în prăpastie ar fi murit unul care cutreier ă prin
bibliotec ă mai mult decît trebuie, n-ar mai fi fost nemul țumiți.
— Adică ce vrei s ă spui ?

— Am spus și așa prea multe. Aici vorbim prea mult, ți-ai dat
seama de asta. Aici nu mai p ăstrează nimeni t ăcerea, pe de o
parte. Iar pe de alta, o p ăstrează prea mult. Aici, în loc s ă se tacă
sau să se vorbeasc ă, ar trebui s ă se facă ceva. In epoca de aur a
ordinului nostru, dac ă un abate nu era f ăcut să fie abate, un
pahar zdrav ăn de vin otr ăvit și se deschidea succesiunea. Am
spus lucrurile acestea, se în țelege, frate Guglielmo, nu ca s ă
clevetesc în privin ța Abatelui sau a altor confra ți. Să mă ferească
Dumnezeu, nu am viciul cel spurcat al clevetirii. Dar n-a ș vrea ca
Abatele s ă te fi rugat s ă faci cercet ări asupra mea sau a altora,
precum Pacifico din Tivoli sau Pietro din Sânt' Albano. Noi n-
avem nici o leg ătură cu pove știle legate de bibliotec ă. Dar am vrea
să avem ceva mai mult ă. Așa că dibuiește cuibul acesta de șerpi,
dumneata, care ai ars atî ția eretici.
— Eu n-am ars niciodat ă pe nimeni, a spus cu asprime
Guglielmo.
— Zic și eu așa, a încuviin țat Aymaro zîmbind larg. Vîn ătoare
bună, frate Guglielmo, dar fii cu b ăgare de seam ă noaptea.
— De ce nu ziua? ––
— Pentru c ă ziua aici se curarise ște trupul cu ierburi bune, iar
noaptea se îmboln ăvește cu ierburi rele. S ă nu crezi c ă
128
a fost aruncat în pr ăpastie de mîinile cuiva, sau c ă jn cuiva
l-au cufundat pe Venanzio în sînge. Aici cineva
JJU vrea ca fra ții călugări să hotărască singuri unde s ă meargă, ce
să facă și ce să citească. Și se folosesc de for țele infernului, sau
ale necroman ților, prieteni ai infernului, pentru a tulbura min țile
celor curio și.
— Vorbe ști de părintele erborist ?
— Salvatore din Sânt' Emmerano este un om cinstit. Fire ște,
neamț el, neam ț Malachia…
Și după ce a mai dovedit o dat ă că nu este dornic s ă cleveteasc ă,
Aymaro a urcat s ă se apuce de lucru.
— Ce o fi vrut s ă spună? am întrebat.
— Totul și nimic. O aba ție este întotdeauna un loc în care
călugării se lupt ă între ei ca s ă atragă de partea lor conducerea
comunit ății. Chiar și la Melk, dar poate c ă fiind novice nu vei fi
avut posibilitatea s ă-ți dai seama. Dar în țara ta cucerirea
conducerii unei aba ții însemneaz ă cucerirea locului din care se ia
legătura direct cu împ ăratul. In țara asta, în schimb, treburile
stau altfel, împ ăratul e departe, chiar cînd coboar ă pînă la Roma.
Nu mai exist ă o curte, acum, nici m ăcar cea papal ă. Sînt ora șele,

ți-ai dat seama.
— Așa e, și am rămas surprins. Ora șul în Italia e ceva cu totul
altfel decît prin p ărțile noastre… Nu este do ar un loc în care s ă
trăiești, ci este un loc în care se iau hot ărîri, toți se află mereu în
piață, conteaz ă mai mult magistra ții cetățeni decît împ ăratul sau
papa. Sînt… ca tot atîtea regate…
— Și regii sînt negustori. Și armele lor sînt banii. Banii au o
funcție, în Italia, deosebit ă de cea din țara mea, sau din a ta.
Peste tot circul ă banii, dar mare parte din via ță este înc ă
controlat ă și organizat ă de schimburile de bunuri, pui de g ăină
sau snopi de grîu, sau o secer ă, sau un car, și banii slujesc la
procurarea acestor bunuri. Ai v ăzut că în orașele italiene, în
schimb, bunurile slujesc ca s ă se procure cu ele bani. Iar preo ții,
episcopii, ba chiar și ordinele religioase trebuie s ă-și facă
socotelile în bani. Și de aceea, fire ște, revolta fa ță de putere se
arată ca o îndemnare la s ărăcie, și se revolt ă contra puterii cei
care sînt înl ăturați de la rela țiile cu banii, și orice îndemn la
sărăcie naște atîta fr ămîntare și atîtea dezbateri, și întreg ora șul,
de la episcop pîn ă la magistrat, îl socoate drept du șman al s ău pe
cel care propov ăduiește sărăcia. Inchizitorii simt duhoarea
diavolului acolo unde cineva s-a r ăzvrătit împotriva duhorii
bălegarului diavolesc. s>i atunci vei în țelege, deci, la ce anume se
gîndește Aymaro.
129
O abație benedictin ă, în epoca de aur a ordinului, era un loc în
care păstorii mînau turmele de credincio și. Aymaro vrea s ă se
întoarcă tradiția. Numai c ă viața turmei s-a schimbat, și abația se
poate întoarce la tradi ție (la gloria ei, la puterea ei ; de odinioar ă)
numai dac ă primește noul obicei ale turmei, devenind alta. Și
cum azi turma se domin ă aici nu cu armele și cu strălucirea
ritualurilor, ci prin controlul banilor, Aymaro vrea ca tot, tot, tot
ce face aba ția, ba chiar și biblioteca, s ă devină un mare atelier și
să fabrice bani.
— Și ce legătură are asta cu crimele, sau cu crima ?
— încă nu știu. Dar acum a ș vrea să mă duc sus. Hai.
Călugării se apucaser ă de treab ă. In scriptorium domnea lini ștea,
dar nu era lini ștea aceea rodnic ă a sufletelor. Berengario, care
sosise ceva mai înaintea noastr ă, ne-a primit încurcat. Ceilal ți
călugări și-au ridicat capul de la munca lor. j Știau că eram aici
ca să descoperim ceva în leg ătură cu Venanzio, iar direc ția
privirilor lor ne-a îndreptat aten ția asupra unui loc gol, sub o
fereastră care se deschidea în ăuntru, în octogonul central.

Deși ziua era foarte friguroas ă, temperatura în scriptorium era
foarte pl ăcută. Nu degeaba fusese a șezat deasupra buc ătăriilor de
la care venea destul ă căldură, și pentru c ă hornurile celor dou ă
cuptoare, aflate dedesubt, treceau prin l ăuntrul pila ștrilor care
sprijineau cele dou ă scări răsucite din turnurile de apus și
miazăzi. Cît prive ște turnul de miaz ănoapte, aflat în cealalt ă parte
a sălii celei mari, nu avea scar ă, ci un c ămin mare care ardea
răspîndind o c ăldură binefăcătoare. Și apoi podeaua fusese
acoperit ă cu paie, care f ăceau să nu ni se aud ă pașii. Așadar,
colțul cel mai pu țin încălzit era cel al turnului de r ăsărit, și chiar
am băgat de seam ă că, deși rămî-neau locuri goale fa ță de cîți
călugări erau la treab ă, toți încercau s ă se fereasc ă de mesele
așezate în direc ția aceea. Cînd mai tîrziu mi-am dat seama c ă
scara în spiral ă a turnului de r ăsărit era singura care ducea nu
numai în jos, spre refec-tor, ci și în sus, spre bibliotec ă, m-am
întrebat dac ă nu cumva un calcul în țelept potrivise înc ălzitul sălii
în așa fel încît c ălugării să nu fie îndemna ți să cerceteze partea
aceea, și să fie mai u șor pentru bibliotecar s ă controleze intrarea
în bibliotec ă. Dar poate c ă exageram în b ănuielile mele, ajungînd
o biată maimu ță a maestrului meu, pentru c ă am găsit numai-
decît că socoteala asta n-ar fi dat prea bune rezultate în timpul
verii, dac ă nu cumva (mi-am spus) tocmai locul acesta era cel mai
însorit, vara, și deci și pentru asta cel mai ocolit-
130
JVlasa bietului Venanzio era a șezată cu spatele spre c ăminul cel
mare, și era una dintre cele mai c ăutate. Petrecusem pîn ă atunci
o mică parte din via ța mea într-un . scriptorium, dar dup ă aceea
am petrecut destul ă, și știu cîtă suferin ță îndură un scrib, un
copist și un cărturar petrecînd la masa lui lungile ceasuri de
iarnă, cu degetele în țepenindu-i pe condei (cînd chiar și la o
temperatur ă obișnuită, după ce scrie șase ori în șir, face la degete
spăimîntătoarea cramp ă a scriitorului, și degetul cel mare îl doare
de parcă i-ar fi fost strivit). Și așa se explic ă de ce găsim adesea
pe marginea manuscriselor fraze l ăsate de copist ca m ărturie a
suferinței răbdate (sau ner ăbdate) precum: „Har Domnului,
curînd se întunec ă", sau „Oh, de-a ș avea un pahar mare de vin",
sau chiar „Azi e frig, lumina e slab ă, pînza asta e pieloas ă, ceva
nu merge". Cum spune și proverbul str ăvechi, trei degete țin
pana, dar tot corpul munce ște. Și se canone ște.
Dar vorbeam despre masa lui Venanzio. Mai mic ă decît celelalte,
ca de altfel toate cele a șezate în ăuntrul înc ăperii octogonale,
hărăzite cărturarilor, în vreme ce mult mai mari erau cele de sub

ferestrele de pe pere ții din afar ă, hărăzite miniaturi știlor și
copiștilor. De altfel și Venanzio lucra cu un pupitru, pentru c ă
folosea, desigur, manuscrise împrumutate de aba ție, pe care le
copia. Sub mas ă erau așezate rafturi joase, unde se îngr ămădeau
foi neegale, și întrucît toate erau în latine ște, am dedus din asta
că erau traducerile lui cele mai proaspete. Scrise în grab ă, nu
alcătuiau pagini de carte și probabil c ă aveau s ă fie mai apoi
încredin țate unui copist și unui miniaturist. De aceea cu greu s-
ar fi putut citi. Printre foi, ni ște cărți în grece ște. O alt ă carte
greceasc ă era deschis ă pe pupitru, oper ă după care Venanzio î și
îndeplinise, în zilele ce trecuser ă, munca lui de traduc ător. Eu nu
știam înc ă limba greac ă pe atunci, dar maestrul meu a citit titlul
și a spus c ă erau Metamorfozele lui Apuleius, o poveste p ăgînă
despre care auzisem vorb indu-se ca despre o oper ă nepotrivit ă de
a fi citită de novici.
— Cum de f ăcea Venanzio aceast ă traducere ? l-a întrebat
Cruglielmo pe Berengario, aflat lîng ă noi.
— A fost cerut ă abației de către seniorul din Milano, și abația va
avea din asta dreptul de preem țiune privind producerea de
vinuri pe unele propriet ăți aflate la r ăsărit. Berengario a
arătat cu mîna departe. Dar a mai ad ăugat numaidecît: Asta nu
însemneaz ă că abația se preteaz ă la niunci negustore ști pentru
laici. Dar comitentul s-a str ăduit Pm ă cînd acest manuscris ne-a
fost împrumutat de dogele
131
Veneției, care-l avea de la împ ăratul Bizan țului, și cînd Venanzio
avea să termine munca lui aveam s ă facem dou ă copii, una
pentru comitent și alta pentru biblioteca noastr ă.
— Care, a șadar, nu se d ă în lături să primeasc ă și povești păgîne,
a spus Guglielmo.
— Biblioteca e dovada adev ărului și a greșelii, a spus atunci o
voce din spatele nostru. Era Jorge. înc ă o dată m-am mirat (dar
mai mult aveam s ă mă mir în zilele ce au urmat) de felul
neașteptat în care b ătrînul acela ap ărea pe negîndite, ca și cum
noi nu-l vedeam pe el, dar el ne vedea pe noi. M-am întrebat chiar
ce făcea un orb în scriptorium, dar am în țeles dup ă aceea c ă Jorge
era omniprezent în toate locurile din aba ție. Și adesea ședea în
scriptorium, așezat pe o lavi ță lîngă cămin, și părea că urmărește
tot ce se petrece în înc ăpere. 0 dat ă l-am auzit întrebînd de la
locul lui cu voce tare: „Cine urc ă ?", și i se adresa lui Malachia
care, cu pa șii înăbușiți de paie, se îndrepta spre bibliotec ă. Toți
călugării îl țineau în mult ă prețuire și se duceau la el ca s ă-i

citească fragmente pe care le în țelegeau anevoie, cerîndu-i
părerea pentru vreo scolie, sau l ămuriri de felul cum s ă
reprezinte un animal.sau un sfînt. Și el privea în gol cu ochii lui
stinși, ca și cum ar fi cercetat cu aten ție pagini pe care le-ar fi
avut vii în memorie, și răspundea c ă falșii proroci sînt îmbr ăcați
ca episcopii și că le ies broa ște din gur ă, sau care erau pietrele ce
trebuiau s ă împodobeasc ă zidurile Ierusalimului ceresc, sau c ă
arimașpii sînt reprezenta ți în plan șe alături de p ămînturile
preotului Ioan – pov ățuindu-i s ă nu exagereze f ăcîndu-i atr ăgători
în monstruozitatea lor, pentru c ă era de ajuns s ă fie închipui ți ca
niște embleme, lesne de recunoscut, și nu clocotind de pofte sau
respingători pînă la rîs.
O dată l-am auzit sf ătuindu-l pe un scoliast cum s ă interpreteze o
recapitulatio în textele lui Ticanius, dup ă înțelegerea Sfîntului
Augustin, a șa încît s ă le ocoleasc ă erezia donatist ă. Altă dată l-
am auzit dînd sfaturi despre felul cum, comentînd, s ă-i distingi
pe eretici de schismatici. Sau chiar spunînd, unui studios
încremenit, ce carte trebuie s ă caute în catalogul bibliotecii și
aproape în ce pagin ă ar fi putut g ăsi menționată problema lui,
asigurîndu-l c ă bibliotecarul i-ar fi dat-o, cu siguran ță, întrucît
era vorba de o oper ă inspirat ă de Dumnezeu. In sfîr șit, altă dată
l-am auzit spunînd c ă o asemenea carte nu trebuia c ăutată
pentru c ă exista, e adev ărat, în catalog, dar fusese distrus ă de
șoareci cu cincizeci de ani în urm ă, și om făcea praf între degetele
oricui ar fi atins-o. El era, a șadar* memoria îns ăși a bibliotecii
și sufletul scriptorium-ulul
132
Uneori îi amenin ța pe călugării care p ălăvrăgeau între ei : Gr ăbiți-
vă să lăsați mărturie despre adev ăr, pentru c ă a sosit ceasul", și
se referea la venirea Antichristului.
.— Biblioteca e dovada adev ărului și a greșelii, a spus Jorge.
— Fără îndoială. Lui Apuleius din Madaura i-a mers faima de
mag, a zis Guglielmo. Dar fabula aceasta con ține sub straiul
propriilor n ăscociri o moral ă din cele bune, pentru c ă ne înva ță
cît de greu se pl ătesc propriile gre șeli, și apoi cred c ă povestea
omului pref ăcut în m ăgar se refer ă la prefacerea sufletului care
cade în p ăcat.
— Tot ce se poate, a spus Jorge.
— Așa că acum în țeleg de ce Venanzio, în timpul discu ției aceleia
de care mi-a vorbit ieri, era interesat de problemele comediei;
pentru c ă și comediile de felul acesta pot fi puse al ături de
comediile anticilor. Și unele și altele nu povestesc despre oameni

care să existe cu adev ărat, precum face tragedia, dar, spune
Isidor, sînt n ăscociri: „fabulae poetae a fando nominaverunt quia
non sunt res factae sed tantum loquendo ftctae"…
în primul moment nu am în țeles de ce Guglielmo se cufundase în
discuția aceea atît de savant ă și tocmai cu un om care p ărea că
nu iube ște asemenea probleme, dar r ăspunsul lui Jorge mi-a
arătat cît de subtil fusese maestrul meu.
— în ziua aceea nu se discuta despre comedii, ci doar de
îngăduința rîsului, a spus Jorge încruntîndu-se.
Și eu îmi aminteam foarte bine c ă atunci cînd Venanzio se
referise la discu ția aceea, chiar cu o zi mai înainte, Jorge
declarase c ă nu-și aducea aminte de ea.
— Ah, a spus Guglielmo, p ărînd să nu ia seama la asta, credeam
că ați vorbit despre minciunile preo ților și despre enigmele
ascunse…
— Se vorbea despre rîs, a r ăspuns Jorge. Comed iile erau scrise de
păgîni pentru a-i îndemna pe spectatori la rîs, și rău făceau.
Domnul Nostru Iisus Chri stos nu a spus niciodat ă comedii sau
fabule, ci doar parabole simple și clare care ne instruiesc alegoric
despre cum s ă dobîndim paradisul, amin.
— Mă întreb, a spus Guglielmo, de ce domnia ta e ști atît de
Potrivnic gîndului c ă Iisus a rîs și el vreodat ă? Eu cred c ă risul
este un leac bun, ca și băile, pentru a curarisi umorile și celelalte
beteșuguri ale trupului, cu osebire melancolia.
— Băile sînt un lucru bun, a spus Jorge, și chiar Aquinate ne
îndeamn ă la ele pentru a înl ătura triste țea, care poate s ă ne
suferință grea cînd nu se datore ște unui bete șug ce nu
133
poate fi t ămăduit cu îndr ăzneala. B ăile refac echilibrul umorilor.
Rîsul zgîl țîie corpul, stric ă trăsăturile fe ței, îl face pe om s ă
semene cu maimu ța.
— Maimu țele nu rîd, rîsul îi este dat numai omului, este semnul
raționalității lui, a spus Guglielmo.
— Și cuvîntul este semnul ra ționalității umane, și prin cuvinte
poate fi hulit Dumnezeu. Nu tot ce apar ține numai omului este cu
necesitate bun. Rîsul este semnul neroziei. Cine rîde nu crede în
lucrul de care se rîde, dar nici nu-l ur ăște. Și deci a rîde de r ău
însemneaz ă a nu fi gata s ă lupți împotriva lui, și a rîde de bine
însemneaz ă a nu cunoa ște puterea cu care binele se r ăspîndeste
singur. Tocmai de aceea Regula spune: „decimus humilitatis
gradus est si non sit facilis ac promptus in risu, quia scriptum est:
stultus in risu exaltat vocem suam".

— Quintilianus, l-a întrerupt maestrul meu, spune c ă rîsul
trebuie înl ăturat în panegiric, din demnit ate, dar este de încurajat
în multe alte cazuri. Tacitus laud ă ironia lui Calpurnius
Pisone, Plinius cel Tîn ăr a scris: „ahquando praeterea rido, jocor,
ludo, homo sum".
— Erau p ăgîni, a r ăspuns Jorge. Regula spune : „scurrili-tates
vero vel verba otiosa et risum moventia aeterna clausura in
omnibus locis damnamus, et ad talia eloquia discipulum aperire os
non permittitur".
— Totuși, cînd cuvîntul lui Christos biruise pe p ămînt, Sinesius
din Cirene spune c ă divinitatea a știut să amestece în chip
armonios comicul cu tragicul, și Elius Spatianus spune despre
împăratul Adrian, om cu purt ări alese și cu suflet naturaliter
creștin, că a știut să combine momente de veselie cu momente de
seriozitate. Și, în sfîr șit, Ausonius recomand ă să se cump ănească
seriozitatea și gluma.
— Dar Paulinus din Nola și Clement din Alexandria ne-au
prevenit împotriva acestor sminteli și Sulpitius Severus spune
că Sfîntul Martin n-a fost v ăzut niciodat ă, de nimeni, nici prad ă
mîniei, nici prad ă rîsului.
— Cu toate acestea, aminte ște anumite r ăspunsuri spiri-tualiter
salsa ale Sfîntului, a spus Guglielmo.
— Erau în țelepte și potrivite momentului, nu ridicole. Sfîntul
Ephraim a scris o parenez ă împotriva rîsului c ălugărilor și în De
habitu et conversatione monachorum sfătuiește să se ocoleasc ă
obscenit ățile și ghidușiile ca și cum ar fi venin de viespi-
— Dar Hildebertus a spus : „admittendo tibijoca sunt post
seriaquaedam, sed tamen et dignis et ipsa gerenda modis". Ș*L
134
Ioan din Salisbury a îng ăduit o ilaritate modest ă. Și, în sfîr șit,
Ecleziastul, din care ai citat fragmentul la care se refer ă Regula
domniei tale, unde se spune c ă rîsul este dovada smintirii,
îngăduie măcar un rîs în t ăcere, al sufletului netulburat.
— Sufletul este netulburat numai cînd contempl ă adevărul si se
bucură de binele s ăvîrșit, iar despre adev ăr și bine nu se rîde.
Iată de ce Christos nu rîdea. Rîsul este izvor de îndoial ă.
— Dar uneori este drept s ă te îndoie ști.
— Nu văd motiv pentru asta. Cînd te îndoie ști trebuie s ă te întorci
înspre o autoritate, în spre cuvintele unui p ărinte sau ale unui
doctor, și orice motiv de îndoial ă înceteaz ă. îmi pari ad ăpat la
doctrine îndoielnice, ca acelea ale logicienilor de la Paris. Dar
Sfîntul Bernard a știut să intervin ă foarte bine împotriva

jugănitului Abelard, care voia s ă treacă toate problemele prin sita
rece și fără viață a unei ra țiuni neluminate de Scripturi, rostind
sentențios: e așa sau nu e a șa. Desigur, cel ce accept ă aceste idei
din cale-afar ă de periculoase poate s ă aprecieze și jocul celui
ignorant care rîde de ceea ce are un singur adev ăr pe care trebuie
să-l știm, carele a fost spus o dat ă pentru totdeauna. Și rîzînd
așa, cel ignorant spune implicit: JDeus non est".
— Venerabile Jorge, domnia ta îmi pari nedrept cînd îl socote ști
jugănit pe Abelard, pentru c ă știi foarte bine c ă a fost adus în
asemenea condi ție din pricina nedrept ății altuia…
— Pentru p ăcatele lui. Pentru trufia încrederii lui în ra țiunea
omului. Astfel credin ța celor simpli este batjocorit ă, tainele
Domnului date pe fa ță (sau s-a încercat asta, sminti ți cei care au
încercat), probleme care priveau lucr urile cele mai înalte au fost
tratate f ără pic de team ă, au fost lua ți în bătaie de joc p ărinții
Bisericii deoarece socotiser ă că asemenea probleme trebuiau mai
degrabă ocolite decît dezv ăluite.
— Nu sînt de acord, venerabile Jorge. Dumnezeu ne cere s ă ne
exercităm rațiunea asupra multor lucruri ascunse, în privin ța
cărora Scriptura ne-a l ăsat liberi s ă hotărîm. Și cînd cineva î ți
propune s ă crezi într-o afirma ție, domnia ta trebuie s ă cercetezi
dacă este acceptabil ă, întrucît ra țiunea noastr ă a fost făcută de
Dumnezeu și ceea ce place ra țiunii noastre nu poate s ă nu plac ă
și rațiunii divine, despre care, de altfel, nu Știm decît ceea ce,
prin analogie și adesea prin negare, extragem prin puterea min ții
noastre. Și atunci vezi c ă uneori, Pentru a mina falsa autoritate a
unei idei absurde care repugn ă rațiunii, și rîsul poate s ă fie un
instrument potrivit. Adesea rîsul sluje ște și pentru a-i face de
rușine pe cei r ăi și a le scoate la iveal ă sminteala. Se poveste ște de
Sfîntul
135
Maurus c ă paginii l-au b ăgat în ap ă clocotit ă și el s-a plîns c ă
baia era prea rece; guvernatorul p ăgîn a băgat ca smintitul mîna
în apă ca să controleze și s-a opărit. Frumoas ă faptă a acelui sfînt
martir care i-a ridiculizat pe du șmanii credin ței. Jorge a rînjit:
— Și în episoadele pe care le povestesc predicatorii se g ăsesc
multe n ăscociri. Un sfînt vîrît în ap ă clocotit ă suferă pentru
Christos și își reține țipetele, nu se joac ă cu păgînii spunînd vorbe
copilărești.
— Vezi ? a spus Guglielmo, povestea asta î ți dezgust ă rațiunea și
o socote ști ridicol ă! Chiar și fără să scoți o vorbă și stăpînindu- ți
buzele, domnia ta rîzi de ceva pe care vrei ca nici eu s ă nu-l iau în

serios. Rîzi de rîs, dar rîzi.
Jorge făcu un gest de sîcîial ă.
— Jucîndu-te cu rîsul m ă îndemni la vorbe goale. Dar domnia ta
să știi că Iisus nu rîdea.
— Nu sînt sigur. Cînd îi pofte ște pe farisei s ă arunce prima piatr ă,
cînd întreab ă al cui este chipul de pe moneda ce se pl ătea ca
tribut, cînd se joac ă cu vorbele și spune „Tu es petrus", eu cred c ă
spunea lucruri de duh, ca s ă-i încurce pe p ăcătoși, ca să-i
încurajeze pe ai s ăi. Vorbe ște cu duh și atunci cînd i se adreseaz ă
lui Caiafa și-i spune: „Tu ai spus-o". Și Ieronimus, cînd îl
comenteaz ă pe Ieremia, acolo unde Dumnezeu îi spune
Ierusalimului „nudavi femora contra faciem tuam" lămurește :
„sive nudabo et relevabo femora et posteriora tua". Deci chiar și
Dumnezeu se adreseaz ă cu vorbe de duh ca s ă-i încurce pe cei pe
care vrea s ă-i pedepseasc ă. Și știi foarte bine c ă în momentul cel
mai înflăcărat al luptelor dintre clunia-cenzi și cistercenzi, primii
i-au învinuit pe ceilal ți, ca să-i facă de rîs, c ă nu purtau pantaloni
pe dedesubt. Iar în Speculum Stultorum se poveste ște despre
asinul Brunello c ă se întreab ă ce s-ar întîmpla dac ă în timpul
nopții vîntul ar ridica înveli-toarele și călugărului i s-ar vedea cele
rușinoase.
Călugării din jur au rîs și Jorge s-a înfuriat.
— îi tîrăști pe confra ții noștri într-o petrecere de nebuni. Știu că
se obișnuiește la franciscani s ă-și atragă simpatia poporului cu
nerozii de felul acesta, dar despre asemenea ludi am a vă spune
ceea ce zice un vers pe care l-am auzit de la unul dintre
predicatorii domniilor voastre: „turn podex carmen extulit
horridulum".
Dojana era pu țin cam prea aspr ă, Guglielmo fusese cam
neobrăzat, dar acum Jorge îl învinuia c ă trage pîr țuri pe gur ă. M-
am întrebat dac ă răspunsul acesta necru țător nu însemna cumva
o poftire, din partea b ătrînului c ălugăr, de a ie și din
136
scriptorium. Dar l-am v ăzut pe Guglielmo, atît de b ătăios ceva mai
înainte, f ăcîndu-se blînd ca un miel.
—ș îți cer iertare, venerabile Jorge, a spus el. Gura mea mi-a
trădat gîndurile, nu voiam s ă fiu lipsit de respect fa ță de domnia
ta. Poate c ă ceea ce spui este adev ărat și eu greșesc.
în fața acestui act de aleas ă umilință, Jorge a scos un mîrîit care
poate că exprima atît satisfac ția, cît și iertarea, și n-a putut face
altceva decît s ă se întoarc ă la locul lui, în vreme ce c ălugării, care
în timpul discu ției se apropiaser ă treptat, treptat, se reîntorceau

la mesele lor de lucru. Guglielmo a îngenuncheat din nou în fa ța
mesei lui Venanzio și a reînceput să răsfoiască hîrtiile. Cu
răspunsul s ău atît de umil, Guglielmo î și cîștigase cîteva secunde
de liniște. Și ceea ce a v ăzut în acele secunde i-a inspirat
cercetările din noaptea ce avea s ă vină.
Au fost, într-adev ăr, puține secunde. Bencio s-a apropiat
numaidecît, pref ăcîndu-se c ă-și uitase condeiul s ău de fier pe
masă cînd venise s ă asculte discu ția cu Jorge, și i-a șoptit lui
Guglielmo c ă voia să-i vorbeasc ă numaidecît, dîndu-i întîlnire în
spatele b ăilor. I-a spus s-o ia înainte, c ă el avea s ă-l ajung ă
repede din urm ă.
Guglielmo a pregetat o clip ă, apoi l-a chemat pe Malachia, care de
la masa lui de bibliotecar de lîng ă catalog urm ărise tot ce se
întîmplase, și l-a rugat, în virtutea împuternicirii pe care i-o
dăduse Abatele ( și a folosit cît a putut acest privilegiu), s ă pună
pe careva de paz ă la masa lui Venanzio, pentru c ă socotea
folositor pentru cercetarea lui ca nimeni s ă nu se apropie în toat ă
ziua aceea, pîn ă cînd el nu se va putea în toarce. A spus-o cu voce
tare, fiindc ă în felul acesta îl îns ărcina nu numai pe Malachia s ă-i
supravegheze pe c ălugări, ci și pe călugări să-l supravegheze pe
Malachia. Bibliotecarul n-a putut decît s ă încuviin țeze și
Guglielmo s-a îndep ărtat, împreun ă cu mine.
în timp ce str ăbăteam grădina și ne apropiam de b ăile aflate în
spatele cl ădirilor spitalului, Guglielmo a observat:
— Se pare c ă multora nu le place ca eu s ă pun mîna pe ceva ce se
află deasupra sau dedesubtul mesei lui Venanzio.
— Adică pe ce ?
— Am impresia c ă n-o știu nici m ăcar cei c ărora nu le place
treaba asta.
— Deci Bencio n-are nimic s ă ne spun ă și vrea doar s ă ne
^depărteze de scriptorium ?
— Asta vom afla-o numaidecît, a spus Guglielmo. Și într-adev ăr
Bencio a venit numaidecît dup ă noi.
137
Ziua a doua Sexta
în care Bencio spune o poveste ciudat ă de unde reies lucruri pu țin
edificatoare despre via ța abației
Ceea ce ne-a spus Bencio a fost destul de încurcat. P ărea într-
adevăr că ne trăsese deoparte pentru a ne îndep ărta de
scriptorium, dar se p ărea și că, neputînd n ăscoci un pretext demn
de crezare, ne-a spus și niște frînturi dintr-un adev ăr mult mai
cuprinzător pe care el îl știa.

Ne-a spus c ă diminea ța stătuse la îndoial ă, dar că acum, dup ă o
mai îndelungat ă chibzuial ă, socotea c ă Guglielmo trebuie s ă știe
adevărul. în timpul faimoasei conversa ții despre rîs, Berengario se
referise la finis Africae. Ce era? Biblioteca era plin ă de secrete, și
mai ales de c ărți care nu fuseser ă date niciodat ă călugărilor să le
citească. Bencio fusese surprins de cu vintele lui Guglielmo despre
cercetarea ra țională a ideilor. El socotea c ă un călugăr învățat
avea dreptul s ă cunoasc ă tot ce era p ăstrat în bibliotec ă, a spus
cuvinte pline de patim ă împotriva conciliului de la Soissons, care-
l condamnase pe Abelard, și în timp ce vorbea ne-am dat seama
că acest călugăr, încă tînăr, care se delecta cu retorica, era
stăpînit de porniri spre independen ță și că se chinuia, r ăbdînd
lanțurile pe care disciplina aba ției le punea curiozit ății
intelectului s ău. Eu am fost întotdeauna înv ățat să nu am
încredere într-o asemenea curiozitate, dar știu că maestrului meu
o atitudine de felul acesta nu-i displ ăcea, și mi-am dat seama c ă
Bencio îi era pe plac și că avea încredere în el. în sfir șit, Bencio
ne-a spus c ă nu știa despre ce secrete vorbiser ă Adelmo,
Venanzio și Berengario, dar c ă nu i-ar fi fost cu sup ărare dac ă din
întîmplarea aceea atît de trist ă ar fi răzbătut o pic ătură de lumin ă
despre felul cum era administrat ă biblioteca, și că avea totu și
credința că maestrul meu, a șa cum dibuise i țele problemei pe
care o cerceta, avea s ă găsească cu acest prilej și niște elemente
care să-l îndemne pe Abate s ă domoleasc ă
138
aSprimea disciplinei intelectuale care-i ap ăsa pe călugări -veniți de
atît de departe, ca și el, tocmai ca s ă-și hrănească piintea cu
minunățiile ascunse în vintrea nem ărginită a bibliotecii.
Eu cred c ă Bencio era sincer cînd spunea c ă aștepta de la
anchetă toate acestea. Dar probabil c ă, în acela și timp, voia, cum
prevăzuse Guglielmo, s ă poată scotoci primul prin masa lui
Venanzio, devorat cum era de curiozitate, și ca să ne țină departe
de ea era gata s ă ne dea în schimb alte informa ții. Și iată care au
fost acelea.
Berengario era st ăpînit, și acum mul ți călugări știau asta, de o
nesănătoasă slăbiciune pentru Adelmo, aceea și slăbiciune cu ale
cărei nenorociri mînia dumnezeiasc ă lovise Sodoma și Gomora.
Așa s-a exprimat Bencio, poate di n respect pentru frageda mea
vîrstă. Dar cine și-a petrecut adolescen ța într-o m ănăstire știe că,
chiar dac ă a rămas neprih ănit, a auzit destul de mult vorbindu-se
de patimile acestea, și uneori a trebuit s ă se păzească de
asalturile celor înrobi ți de asemenea patimi. Pe cînd eram

călugăraș, nu primisem chiar și eu, la Melk, de la un c ălugăr mai
în vîrstă, foi de hîrtie cu versuri care de obicei se trimit femeilor ?
Juruințele monahale ne țin departe de cloaca aceea de vicii care
este trupul femeii, dar adesea ne poart ă spre alte gre șeli. Pot eu,
oare, în sfîr șit, să nu recunosc c ă bătrînețea mea este și astăzi
chinuită de diavolul meridian cînd mi se întîmpl ă să întîrzii cu
privirea în cor asupra chipului imberb al unui novice, curat și
proaspăt ca o copil ă ?
Spun aceste lucruri nu pentru a pune la îndoial ă alegerea ce am
făcut pentru a m ă dedica vie ții de călugăr, ci pentru a justifica
greșelile multora c ărora aceast ă sfîntă povară li se pare
apăsătoare. Poate pentru a justifica p ăcatul cel îngrozitor al lui
Berengario. Dar se pare, dup ă Bencio, c ă acest călugăr își
săvîrșea păcatul într-un chip și mai dezgust ător, adic ă folosind
armele șantajului pentru a dobîndi de la al ții ceea ce virtutea și
mediul înconjur ător ar fi trebuit s ă-i sfătuiască să nu dăruiască.
Deci, mai de mult c ălugării făceau glume pe seama acelor priviri
dulci pe care Berengario le ar unca lui Adelmo, care se Pare c ă era
foarte atr ăgător. în timp ce Adelmo, cu totul îndr ăgostit de munca
lui, singura de la care a ștepta mul țumire, se îngrijea prea pu țin
de patima lui Berengario. Dar Poate, cine știe, el nu b ănuia că
sufletul s ău, în str ăfunduri, îl mdemna la aceea și fărădelege. Fapt
e că Bencio ne-a spus c ă surprinsese un dialog între Adelmo și
Berengario, în care
139
Berengario, referindu-se la un secret pe care Adelmo îi cerea s ă i-l
destăinuie, îi propunea ru șinosul tîrg pe care lectorul cel mai
neprihănit și-l poate închipui. Și se pare c ă Bencio a auzit din
gura lui Adelmo vorbe de în voire, spuse aproape cu pl ăcere. Ca și
cum, se încumeta Bencio s ă ne spun ă, Adelmo n-ar fi voit altceva
de fapt, și i-ar fi ajuns s ă găsească un motiv oarecare pentru a se
învoi la pofta carnal ă. Semn, argumenta Bencio, c ă secretul lui
Berengario trebuie s ă fi privit ni ște taine ale științei, așa încît
Adelmo s ă poată nutri iluzia de a se învoi cu un p ăcat al cărnii
pentru a satisface o necesitate a intelectului. Și, a adăugat Bencio
cu un surîs, de cîte ori nu era el fr ămîntat de dorin țe ale
intelectului atît de violente încît, ca s ă și le satisfac ă, ar fi primit
să le alăture dorin țe carnale ce nu erau ale sale, ba erau chiar
împotriva propriei sale dorin țe carnale.
— Nu exist ă momente, l-a întrebat pe Guglielmo, în care domnia
ta ai face chiar și lucruri ru șinoase pentru a avea în mîn ă o carte
pe care o cau ți de ani de zile ?

— înțeleptul și preacuratul Silvestru al II-lea a dat în dar, cu
secole în urm ă, o sferă armilar ă, foarte pre țioasă, pentru un
manuscris cred de Statius, sau de Lucanus, a spus Guglielmo.
Apoi a ad ăugat, cu pruden ță: Dar era vorba de o sfer ă armilar ă,
nu de propria lui virtute.
Bencio a admis c ă entuziasmul s ău îl făcuse să sară peste cal și a
reluat povestirea. Cu o noapte înainte ca Adelmo s ă fi murit, el îi
urmărise pe cei doi, împins de curiozitate. Și îi văzuse, dup ă
completa, îndreptîndu-se amîndo i spre dormitor. A șteptase vreme
îndelungat ă, ținînd întredeschis ă ușa chiliei sale, nu departe de a
lor, și-l văzuse foarte bine pe Adelmo strecurîndu-se, cînd lini ștea
se lăsase peste somnul c ălugărilor, în chilia lui Berengario. Mai
veghease și după asta, fără să poată dormi, pîn ă cînd auzise u șa
lui Berengario cum se deschide și pe Adelmo cum fugea de-acolo,
în mare grab ă aproape, cu prietenul dup ă el care încerca s ă-l mai
țină. Berengario se ținuse dup ă el în vreme ce Adelmo cobora la
catul de jos. Bencio îi urm ărise cu grij ă și la cotitura catului de
jos îl văzuse pe Berengario, aproape tremurînd, vîrît într-un col ț
și uitîndu-se țintă la ușa chiliei lui Jorge. Bencio b ănuise că
Adelmo c ăzuse la picioarele b ătrînului confrate pentru a i se
spovedi de p ăcatul său. Și Berengario tremura, știind că secretul
său era descoperit, chiar și sub sigiliul sfîntului jur ămînt.
Apoi Adelmo ie șise ; palid la fa ță, îl îndep ărtase de la sine pe
Berengario care încerca s ă-i vorbeasc ă și o pornise în grab ă
140
j afară din dormitor, învîrtindu-se prin jurul absidei bisericii și
intrînd în cor prin portalul de miaz ănoapte (care noaptea r ămînea
mereu deschis). Poate c ă voia să se roage. Berengario îl urmase,
dar fără să intre în biseric ă, și se agita printre mormintele din
cimitir frîngîndu- și mîinile.
Bencio nu știa ce să facă atunci cînd și-a dat seama c ă o a patra
persoan ă se mișca prin preajma lor. Și ea îi urmase pe cei doi și,
desigur, nu- și dăduse seama de prezen ța lui Bencio, tupilat pe
după trunchiul unui stejar r ăsărit la marginea cimitirului. Era
Venanzio. Cînd l-a v ăzut, Berengario s-a ascu ns printre morminte
și Venanzio a intrat și el în cor. Atunci Bencio, temîndu-se s ă nu
fie descoperit, se întorsese la dormitor. A doua zi diminea ța
cadavrul lui Adelmo a fost g ăsit la picioarele povîrni șului. Și
altceva Bencio nu știa.
Se apropia de-acum ora mesei. Bencio ne-a p ărăsit și maestrul
meu nu l-a mai întrebat altceva. Noi am r ămas pentru pu țin timp
în spatele b ăilor, apoi ne-am plimba t cîteva minute în gr ădină,

meditînd asupra acelor neobi șnuite dest ăinuiri.
— Frangula, a spus la un moment dat Guglielmo, aple-cîndu-se
să se uite la o plant ă pe care în acea zi de iarn ă a recunoscut-o
printre ierburi. Infuzia din r ădăcina ei e bun ă pentru hemoroizi.
Iar aceea este arctium lappa, o cataplasm ă bună din rădăcini
proaspete cicatrizeaz ă eczemele de pe piele.
— Sînte ți mai priceput decît Severino, i-am spus, dar acum
spuneți-mi ce gîndi ți despre cele ce am auzit.
— Dragă Adso, trebuie s ă înveți să gîndești cu capul t ău.
Povestea lui se potrive ște cu aceea, de altfel atît de întrerupt ă de
năluciri, a lui Berengario, de azi-diminea ță, din zori. încearc ă să
refaci lucrurile. Berengario și Adelmo fac împreun ă un lucru
foarte urît, am b ănuit și noi asta. Și Berengario trebuie s ă-i fi
dezvăluit lui Adelmo un secret care, vai, r ămîne un secret.
Adelmo, dup ă ce și-a făptuit păcatul său împotriva castit ății și a
legilor naturii, nu se gînde ște decît s ă se mărturiseasc ă cuiva care
poate să-l izbăvească, și dă fuga la Jorge. Care are un caracter
foarte sever, am avut do vada acestui lucru, și care l-a strivit pe
Adelmo cu dojeni sp ăimîntătoare. Poate c ă nu-i dă iertarea, poate
că îi impune o isp ășire de nesuportat, nu știm asta, și nici Jorge
nu ne va spune niciodat ă. Fapt este c ă Adelmo se duce fuga în
biserică să se prosterne în fa ța altarului, dar nu i se potolesc
remușcările. In acest moment se apropie de el Venanzio. Nu știm
ce-i spune. Poate c ă Adelmo îi m ărturisește lui Venanzio secretul
pe care ' șa primit în dar (sau ca plat ă) de la Berengario, și la care
acum nu mai ține deloc, întrucît de-acum el are un secret și
141
mai arzător. Ce i se întîmpl ă lui Venanzio ? Poate, cuprins de
aceeași arzătoare curiozitate care-l mina ast ăzi și pe Bencio al
nostru, satisf ăcut de ceea ce a aflat, îl las ă pe Adelmo cu
remușcările sale. Adelmo se vede p ărăsit, plănuiește să se
omoare, iese disperat în cimitir și aici îl întîlne ște pe Berengario.
Ii spune lucruri îngrozitoare, îi reaminte ște de răspunderea pe
care o are, îi spune maestrul s ău într-ale neru șinării. Chiar cred
că povestea lui Berengario, cur ățată de toate n ălucirile acelea, a
fost exact ă. Adelmo îi repet ă aceleași cuvinte de disperare pe care
trebuie s ă le fi auzit la Jorge. Și iată că Berengario pleac ă
buimăcit într-o parte și Adelmo pleac ă să se omoare în alta. Apoi
a urmat restul, la care am fost aproape martori. To ți cred că
Adelmo a fost omorît. Venanzio a tras de aici concluzia c ă secretul
bibliotecii este chiar mai important decît credea el și continu ă
căutarea singur. Pîn ă cînd cineva îl opre ște, înainte sau dup ă ce

va fi descoperit ceea ce voia.
— Cine-l omoar ă ? Berengario ?
— Poate. Sau Malachia, care trebuie s ă păzească Edificiul. Sau
altcineva. Berengario poate fi b ănuit tocmai pentru c ă este
speriat, și știa că acum Venanzio poseda s ecretul lui. Malachia
poate fi b ănuit și el: paznic al integrit ății bibliotecii, descoper ă că
a fost violat ă de cineva și omoară. Jorge știe tot, despre to ți. Știe
secretul lui Adelmo, nu vrea ca eu s ă descopăr ceea ce ar fi putut
să găsească Venanzio… Multe fapte m-ar îndemna s ă-l bănuiesc.
Dar spune și tu, cum poate un orb s ă-l ucidă pe un alt om în
deplinătatea puterilor, și cum un b ătrîn, deși robust, ar fi putut
să care cadavrul pîna la hîrd ău ? Dar, în sfîr șit, de ce criminalul
n-ar putea fi mînat de scopuri de nem ărturisit. Și de ce s ă
reducem num ărul celor b ănuiți doar la cei care au luat parte la
discuția despre rîs? Poate c ă fărădelegea a avut alte pricini, care
nu au nimic de-a face cu biblioteca. In orice caz, e nevoie de dou ă
lucruri: s ă știm cum se intr ă noaptea în bibliotec ă și să avem o
lumină. La lumin ă gîndește-te tu. Du-te pîn ă la bucătărie la ora
prînzului și ia…
— Să fur?
— Să împrumu ți, întru slava Domnului.
— Dacă-i așa, să n-aveți nici o grij ă.
— Bravo. Iar în ceea ce prive ște intrarea în Edificiu, am v ăzut de
unde a ap ărut Malachia ieri-noapte. Azi voi face o vizit ă la
biserică, și mai ales în capela aceea. Cam într-o or ă ne ducem la
masă. După asta avem o întîlnire cu Abatele. Vei fi îng ăduit și tu,
pentru c ă am cerut voie s ă am un secretar care s ă ia note despre
cele ce vom spune.
142
Ziua a doua Nona
In care Abatele se arat ă mîndru de bog ăția abației sale si tem ător
de eretici, și la sfîrșit Adso se întreab ă dacă n-a făcut rău pornind-
o prin lume
L-am găsit pe Abate în biseric ă, în fața altarului mare. Sta si
urmărea munca unor novici care scoseser ă din vreun sanctuar o
serie de vase sacre, potire, anaforni țe, chivoturi și un crucifix pe
care nu-l v ăzusem în timpul slujbei de diminea ță. Nu mi-am
putut re ține o exclama ție de uimire în fa ța strălucitoarei
frumuse ți a acelor obiecte pre țioase. Era în plin ă amiază și
lumina intra în valuri pe ferestrele corului, și mai mult ă prin cele
ale fațadei, alc ătuind cascade albe care, ca ni ște torente mistice
de dumnezeiasc ă substan ță, se încruci șau în diferite puncte ale

bisericii, inundînd și altarul.
Vasele, potirele, totul d ădea la iveal ă materia pre țioasă din care
se lucrase : prin galbenul aurului, albea ța imaculat ă a ivoriilor și
transparen ța cristalului, am v ăzut strălucind nestemate de toate
culorile și dimensiunile, și am recunoscut iacintul, topazul,
rubinul, safirul, smaraldul, crisolitul, onixul, granatul,
matostatul și agata. Și în acela și timp mi-am dat seama de ceea
ce, răpit mai întîi de rug ăciune și mai apoi tulburat de spaim ă,
nu observasem de diminea ță: draperia altarului și alte trei
țesături care o încorona u erau cu totul și cu totul de aur și, în
sfîrșit, tot altarul p ărea de aur, din orice parte l-ai fi privit.
Abatele a zîmbit de uimirea mea:
— Aceste podoabe pe care le vede ți, a spus întors spre mine și
spre maestrul meu, precum și altele pe care o s ă le mai vede ți,
sînt moștenirea secolelor de credin ță, și de smerenie, și de
mărturie a puterii și sfințeniei acestei aba ții. Principi și mai-mari
ai pămîntului, arhiepiscopi și episcopi au sacrificat la acest altar
și la obiectele lui inelele învestiturii lor, aurul și pietrele pre țioase
care erau semnul m ăreției lor, și au voit s ă
143
abunde aici pentru nem ărginita glorie a Domnului și a lăcașului
acesta al s ău. Și, cu toate c ă astăzi abația a fost n ăpăstuită de un
alt eveniment cernit, nu putem s ă uităm în fața slăbiciunii
noastre for ța și puterea Preaînaltului. Se apropie s ărbătorile
Nașterii Domnului, a șa că începem s ă ne apuc ăm de cur ățat
obiectele sfinte, în a șa chip ca na șterea Mîntuitorului s ă fie
sărbătorită cu toată puterea și măreția pe care o cere. Totul
trebuie s ă apară în deplin ătatea str ălucirii sale… a urmat el
privindu-l țintă pe Guglielmo, și am înțeles dup ă aceea de ce
stăruia cu atîta orgoliu s ă justifice treb ăluiala lui, pentru c ă ne
gîndim c ă este de folos și cu trebuin ță nu să ascundem, ci
dimpotriv ă, să dăm pe față dumnezeie știle daruri.
— Desigur, a spus Guglielmo curtenitor, dac ă măreția domniei
tale socote ște că Domnul trebuie s ă fie prosl ăvit astfel, aba ția
domniei tale a ajuns la cea mai mare des ăvîrșire în prinosul
acesta de laud ă.
— Și așa se cuvine, a spus Abatele. Dac ă amfore și flacoane de
aur și piulițe mărunte de aur slujeau, cum voia Domnul sau
porunceau profe ții, să adune sîngele caprelor, sau al vi țeilor, sau
al junincii în templul lui Solomon, cu atît mai potrivit este ca vase
de aur și pietre pre țioase, și tot ceea ce e mai de pre ț printre
lucrurile create, s ă fie folosite cu nesfîr șită cuvioșie și

nestrămutată credință ca să primeneasc ă sîngele lui Christos!
Dacă printr-o a doua facere substan ța noastr ă ar fi să fie cea a
heruvimilor și a serafimilor, tot nedemn ar fi serviciul pe care ea i
l-ar putea aduce unei victime atît de inefabile.
— Amin, am spus.
— Mulți spun, dimpotriv ă, că o minte inspirat ă de cele sfinte, un
suflet curat, o n ăzuință plină de credin ță ar trebui s ă fie de-ajuns
pentru aceast ă sfîntă slujbă. Noi sîntem primii care afirm ăm
răspicat și clar că acesta este lucrul esen țial, dar sîntem convin și
că trebuie adus ă cinste și cu ajutorul împodobirii pe dinafar ă a
lucrurilor sfinte, pentru c ă este fără măsură de drept și de potrivit
ca noi s ă-l slujim pe Mîntuitorul nostru cu toate cele, în
întregime, pre El, carele nu a pregetat s ă ne poarte de grij ă în
toate, în întregime și fără excepție.
— Aceasta a fost întotdeauna p ărerea mai-marilor ordinului
domniei voastre, a consim țit Guglielmo, și-mi amintesc lucruri
foarte frumoase scrise despre ornamentele bisericilor de c ătre
marele și venerabilul abate Sugero.
— Așa e, a spus Abatele. Vede ți acest crucifix. Nu este înc ă gata…
L-a luat în mîn ă cu nesfîr șită dragoste și l-a privit cu
144
chipul luminat de beatitudine. Mai lipsesc aici cîteva perle, nu le-
am găsit încă pe măsura potrivit ă. Cîndva, Sfîntul Andrei, vorbind
despre crucea de pe Golgota, spunea c ă e împodobit ă cu
membrele lui Christos precum perlele. Și cu perle trebuie
împodobit acel umil simulacru al acelei minuni f ără seamăn.
Chiar dac ă am crezut potrivit s ă pun să se încastreze aici, în
punctul acesta, chiar deasupra chipului jylîntuitorului, cel mai
frumos diamant pe care l-am v ăzut.
A mîngîiat cu mîini pioase, cu lungile sale degete albe, p ărțile cele
mai prețioase ale lemnului sfînt, sau mai degrab ă ale sfîntului
ivoriu, pentru c ă din acest material splendid erau f ăcute bra țele
crucii.
— Cînd, în timp ce m ă delectez cu toate frumuse țile acestui loca ș
al Domnului, încîntarea pietrelo r multicolore m-a rupt de la
trebile din afar ă, și o demn ă meditație m-a făcut să reflectez,
transferînd ceea ce este material în ceea ce nu este, prin
felurimea sfintelor virtu ți, atunci mi se pare c ă mă aflu, ca s ă zic
așa, într-o ciudat ă parte a universului, care nu mai sade cu totul
cufundat ă în noroiul p ămîntului, și nici cu totul liber ă în
neîntinarea cerului. Și mi se pare c ă, prin voia sfînt ă a Domnului,
pot să fiu trecut din aceast ă lume inferioar ă în cea superioar ă pe

cale anagogic ă…
Vorbea cu fa ța întoars ă spre naos. Un m ănunchi de raze
luminoase care veneau de sus, printr-o deosebit ă bunăvoință a
astrului zilei, îi luminau chipul și mîinile pe care le desf ăcuse în
formă de cruce, pierdut cum era în înfl ăcărarea sa.
— Orice creatur ă, a spus, fie ea v ăzută sau nev ăzută, este o
lumină, purtată spre fiin ță de către tatăl luminilor. Acest ivoriu,
acest onix, și chiar și piatra care ne înconjoar ă sînt o lumin ă,
pentru c ă eu percep c ă sînt bune și frumoase, c ă există potrivit
propriilor lor legi ale propor ției, care se deosebesc ca genuri și
specii de toate celelalte genuri și specii diferite de propriul num ăr,
care nu lipsesc ordinului lor și care-și caută locul lor specific
conform gravita ției lor. Și cu atît mai mult aceste lucruri îmi sînt
revelate cu cît materia pe care o privesc este prin natura sa
prețioasă, și cu atît mai mult iese mai la lumin ă puterea
creatoare a lui Dumnezeu cu cît, dac ă trebuie s ă urc spre
sublimul cauzei, inaccesibil ă în totalitatea ei, pornind de la
sublimul efectului, un efect miraculos ca al aurului sau al
diamantului nu-mi spun nimi c despre cauzalitate, dac ă despre ea
pot să-mi vorbeasc ă chiar și bălegarul și msecta! Și, atunci cînd
percep în aceste pietre asemenea lucruri superioare, inima plînge,
tulburat ă de bucurie, și nu din vanitate p ămînteasc ă sau din
dragoste pentru bog ăție, ci
145
din dragostea neîntinat ă pentru cauza prim ă cea fără de cauz ă.
— Aceasta este cu adev ărat cea mai dulce dintre teologii, a spus
Guglielmo cu deplin ă umilință, și am crezut c ă folosea acea
vicleană figură de gîndire, pe care re torii o numesc ironie, care
trebuie întotdeauna precedat ă de pronunciatio, care-i constituie
semnalul și justificarea; ceea ce Guglielmo nu f ăcea niciodat ă.
Motiv pentru care Abatele, mai obi șnuit cu figurile vorbirii, a luat
de bune cuvintele lui Guglielmo și a adăugat, prad ă încă răpirii
sale mistice :
— Este cea mai direct ă dintre c ăile care ne pun în leg ătură cu
Dumnezeu, teofanie material ă.
Guglielmo a tu șit cuviincios :
— Eh… oh… a spus.
Așa făcea cînd voia s ă vorbeasc ă despre altceva. A izbutit de
minune, pentru c ă era un lucru obi șnuit la el – și cred că așa
făceau toți de pe la ei – s ă înceapă orice spus ă cu lungi gemete de
introducere, ca și cînd pornirea expunerii unui gînd închegat l-ar
fi costat o mare sfor țare a min ții. In timp ce, dup ă aceea m-am

convins, cu cît el scotea mai multe gemete înaintea cuvintelor
sale, cu atît era mai sigur de bun ătatea propozi ției pe care o
exprima.
— Eh… oh… a spus, a șadar, Guglielmo. Va trebui s ă vorbim
despre întîlnire și despre discu ția în leg ătură cu sărăcia.
— Sărăcia, a spus înc ă absorbit Abatele, ca și cum îl obosea s ă
coboare din acea frumoas ă regiune a universului în care-l
purtaser ă pietrele sale pre țioase. A șa este, întîlnirea…
Și au început s ă discute am ănunțit niște lucruri despre care în
parte știam ceva și-n parte am izbutit s ă înțeleg ascultînd ce
vorbeau ei amîndoi. Era vorba, cum am spus chiar de la
începutul acestei con știincioase cronici ce scriu, despre dubla
neînțelegere care împotrivea, pe de o parte, pe împ ărat papei, și
pe de alta, pe pap ă franciscanilor care la capitulul de la Perugia,
chiar dac ă cu mul ți ani mai tîrziu, î și însușiseră tezele
spiritualilor despre s ărăcia lui Christos; și din amestecul care se
formase unindu-i pe franciscani cu Imperiul, amestec care –
dintr-un triunghi de opozi ții și de alian țe – devenise acum un
pătrat prin interven ția, pentru mine foarte greu de în țeles, a
abaților din ordinul Sfîntului Benedict.
Eu n-am deslu șit niciodat ă cu prea mare claritate motivul pentru
care aba ții benedictini acordaser ă protecție și găzduire
franciscanilor spirituali, chiar înainte ca propriul lor ordin s ă
împărtășească cu hotărîre felul acelei p ăreri. Pentru c ă, dacă
146
gpiritualii predicau renun țarea la orice bun p ămîntesc, aba ții
ordinului meu, și chiar în ziua aceea avusesem o str ălucită
confirmare a acestui lucru, urmau o cale nu mai pu țin virtuoas ă,
dar în rest cu totul opus ă. Dar cred c ă abații socoteau că o
exagerat ă putere a papei însemna o exagerat ă putere a episcopilor
din oraș, în timp ce ordinul meu î și păstrase neatins ă puterea
vremelnic ă tocmai în lupt ă cu clerul vremelnic și cu negustorii
din oraș, așezîndu-se ca mediator direct între cer și pămînt, și
sfătuitor al suveranilor.
Auzisem în mai multe rîn duri repetîndu-se fraza dup ă care
poporul lui Du mnezeu se împ ărțea în păstori (sau preo ți), cîini
(sau lupt ători) și oi, oamenii de rînd. Dar am înv ățat apoi c ă fraza
aceasta poate fi spus ă în diferite chipuri. Benedictinii vorbiser ă
întotdeauna nu despre tre i ordine, ci despre dou ă mari ramuri,
una care privea administrarea lucrurilor p ămîntești și alta care
privea administrarea lucrurilor cere ști. în ceea ce prive ște
lucrurile p ămîntești, se face deosebirea între cler, seniori mireni

și popor, dar asupra acestei împ ărțiri ocîrmuia acel ordo
monachorum, legătură directă între poporul lui Dumnezeu și cer,
și călugării nu sem ănau cu acei p ăstori vremelnici care erau
preoții și episcopii, ignoran ți și corupți, înclina ți acum s ă se
supună intereselor ora șelor, unde oile nu mai erau bunii și
credincio șii țărani, ci negustorii și meșteșugarii. Ordinul
benedictin nu se opunea ca st ăpînirea celor simpli s ă fie
încredin țată clericilor vremelnici, numai c ă stabilirea regulii
definitive a acestui raport s ă revină călugărilor, în leg ătură
directă cu sorgintea oric ărei puteri p ămîntești, Imperiul, dup ă
cum erau și cu sorgintea oric ărei puteri cere ști. Iată pentru ce,
cred, mul ți abați benedictini, pentru a reda demnitate Imperiului
împotriva st ăpânirii ora șelor (episcopi și negustori uni ți), au
primit chiar s ă-i proteguiasc ă pe franciscanii spirituali, ale c ăror
idei nu le împ ărtășeau, dar a c ăror prezen ță le cădea bine,
întrucît oferea Imperiului silogisme adecvate împotriva puterii
nemărginite a papei.
Acestea erau motivele, am izbutit eu s ă deslușesc, pentru care
Abbone era dispus s ă colaboreze cu Gugl ielmo, trimis de c ătre
împărat, pentru a face pe mediatorul între ordinul franciscan și
scaunul papal. într-adev ăr, chiar în disputa furioas ă care
primejduia atît unitatea Bisericii, Michele din Cesena, Poftit de
mai multe ori la Avignon de c ătre papa Ioan, se hot ărîse în cele
din urm ă să primeasc ă invitația, deoarece nu ia ca ordinul lui s ă
fie pentru totdeauna contra pontifului, șef suprem al
franciscanilor, voia ca pîn ă la urmă să-i facă
147
pe ai lui s ă biruie și să capete încuviin țarea papei și pentru c ă
bănuia că, fără această încuviin țare, nu ar fi putut r ămîne prea
multă vreme în fruntea ordinului s ău.
Dar mul ți îi atrăseseră atenția că papa îl a ștepta în Fran ța ca să-l
atragă într-o capcan ă, învinuindu-l de erezie și punînd s ă fie
judecat. Și de aceea erau de p ărere ca plecarea lui Michele la
Avignon s ă fie precedat ă de anumite tratati ve. Marsilio avusese o
idee și mai bun ă: să trimită împreun ă cu Michele un legat
imperial, care s ă înfățișeze înaintea papei punct ul de vedere al
celor care-l sus țineau pe împ ărat. Nu atît ca s ă-l conving ă pe
bătrînul Cahors, ci pentru a înt ări poziția lui Michele care, f ăcînd
parte dintr-o delega ție imperial ă, nu ar fi putut s ă cadă atît de
ușor pradă răzbunării pontificale.
Dar și această idee prezenta numeroase inconveniente și nu era
realizabil ă numaidecît. De aici venise ideea unei întîlniri

pregătitoare între membrii delega ției imperiale și unii dintre
trimișii papei, pentru a pune la încercare pozi țiile fiecăruia și a
netezi în țelegerile pentru o întîlnire în care siguran ța oaspeților
italieni s ă fie garantat ă. Tocmai pentru organizarea acestei prime
întîlniri fusese îns ărcinat Guglielmo din Baskerville, care avea s ă
prezinte apoi punctul de vedere al teologilor imperiali la Avignon,
dacă ar fi socotit c ă această călătorie era cu putin ță fără vreo
primejdie. Treab ă deloc lesnicioas ă pentru c ă se bănuia că papa,
care-l voia pe Michele singur pentru a-l putea aduce mai u șor la
supunere, ar fi trimis în Italia o delega ție instruit ă ca să
zădărniceasc ă, pe cît era cu putin ță, călătoria trimi șilor imperiali
la curtea sa. Guglielmo f ăcuse totul, pîn ă atunci, cu mare dib ăcie.
După ce s-a sf ătuit îndelung cu tot felul de aba ți benedictini (iat ă
cauza nenum ăratelor opriri în c ălătoria noastr ă), alesese aba ția în
care ne aflam, tocmai pentru c ă se știa că Abatele era foarte
devotat Imperiului și cu toate acestea, prin marea sa abilitate
diplomatic ă, nu era r ău văzut de curtea pontifical ă. Teritoriu
neutru, deci, aba ția unde cele dou ă grupuri ar fi putut s ă se
întîlneasc ă.
Dar împotrivirile sfîntului pontif nu luaser ă sfîrșit. El știa că,
odată aflată pe terenul aba ției, delega ția sa ar fi supus ă
jurisdicției Abatelui, și cum din ea aveau s ă facă parte și membrii
clerului vremelnic, nu încuviin ța aceast ă clauză, cuprins de
temerile unei capcane imperiale. Pusese, a șadar, condi ția ca
siguranța trimișilor săi să fie încredin țată unei companii de arca și
ai regelui Fran ței, sub comanda unei persoane de încredere.
Despre asta îl auzisem oarecum pe
148
Guglielmo discutînd cu un amb asador al papei la Bobbio; fusese
vorba de a se defini formula prin care s ă se arate sarcinile acestei
companii sau ce se în țelegea prin asigurarea integrit ății legaților
pontificali. în cele din urm ă, se acceptase o formul ă propus ă de
avignonezi și care părea cea mai chibzuit ă: oamenii înarma ți și
cel care-i comanda ar fi avut jurisdic ție „asupra tuturor celor
care, într-un fel sau altul, ar fi încercat s ă atenteze la via ța
membrilor delega ției pontificale și să le influen țeze comportarea și
judecata prin acte violente". Atunci pactul p ăruse inspirat din
simple preocup ări formale. Acum, dup ă cele ce se petrecuser ă nu
de mult în aba ție, Abatele era nelini știt și i-a expus îndoielile lui
Guglielmo. Dac ă delegația sosea la aba ție în timp ce înc ă nu era
cunoscut f ăptașul crimelor (a doua zi îngrijorarea Abatelui avea
să sporeasc ă, pentru c ă delictele aveau s ă ajungă la trei), s-ar fi

putut bănui că între zidurile acelea se afla cineva care s ă poată
influența prin acte violente judecata și comportarea delega ției
pontificale.
Nu folosea la nimic dac ă se încerca s ă se ascund ă crimele care
fuseseră făptuite, pentru c ă dacă se mai petrecea ceva
asemănător, delega ții pontificali s-ar fi gîndit la un complot în
paguba lor. Și, prin urmare, solu țiile erau numai dou ă: sau
Guglielmo îl descoperea pe uciga ș înainte de sosirea delega ției (și
aici Abatele l-a privit fix, de parc ă l-ar fi învinuit tacit c ă nu
lămurise înc ă treaba) sau trebuia s ă fie înștiințat în mod cinstit
reprezentantul papei de tot ce se întîmpla, și să-i ceară
colaborarea, pentru ca aba ția să fie pusă sub supraveghere
severă în tot timpul cît aveau s ă se țină lucrările. Ceea ce nu-i
plăcea Abatelui, pentru c ă însemna s ă renunțe la o parte din
suveranitatea sa și să-i pună pe călugării lui sub controlul
francezilor. Dar nu se putea risca. Guglielmo și Abatele erau
amîndoi îngrijora ți de întors ătura pe care o luau lucrurile, dar, în
schimb, aveau prea pu ține alternative. Și-au făgăduit totu și să ia
o hotărîre definitiv ă pînă la sfîrșitul zilei urm ătoare. Deocamdat ă
nu le rămînea decît s ă se încredin țeze mizericordiei divine și
agerimii lui Guglielmo.
— Voi face tot ce se poate, în ălțimea voastr ă, i-a spus Guglielmo.
Dar, pe de alt ă parte, nu v ăd cum lucrul acesta ar putea s ă
zădărniceasc ă cu adev ărat întîlnirea. Și reprezentantul pontifical
ar trebui s ă înțeleagă că există o diferen ță între fapta unui nebun
sau a unui însetat de sînge, sau poate doar a unui suflet r ătăcit,
și gravele probleme pe care ni ște oameni serio și vor veni s ă le
discute.
149
— Crezi ? l-a întrebat Abatele, privindu-l st ăruitor. Nu uita c ă
avignonezii știu că se întîlnesc cu minori ți, și deci cu persoane
foarte primejdios apropiate de c ălugărași, sau cu al ții și mai
porniți decît c ălugărașii, cu eretici primejdio și, care s-au p ătat cu
crime, și aici Abatele și-a domolit glasul, fa ță de care faptele, de
altfel oribile, care s-au petrecut aici se topesc și pier ca cea ța în
soare.
— Nu e vorba de acela și lucru! a exclamat Guglielmo cu vioiciune.
Nu-i pute ți pune în aceea și oală pe minori ții de la capitulul din
Perugia și cine știe ce band ă de eretici care n-au în țeles mesajul
Evangheliei, transformînd lupta împotriva boga ților într-o serie de
răzbunări personale sau de nebunii sîngeroase.
— N-au trecut mul ți ani de cînd, nu la multe mile de aici, una

dintre bandele acestea, cum le nume ște domnia ta, a trecut prin
foc și sabie p ămîntul episcopul ui din Vercelli și munții navarezi, a
spus încruntat Abatele.
— Vorbe ști despre fra Dolcino și despre apostolici…
— Despre fal șii apostoli, l-a corectat Abatele.
Și încă o dată auzeam c ă este citat fra Dolcino și pseudo-
apostolii, și din nou cu un ton re ținut și cu oarecare nuan ță de
groază.
— Falșii apostoli, a admis împ ăciuitor Guglielmo. Dar ei nu aveau
nimic comun cu minori ții…
— De la care preluaser ă și profesau aceea și prețuire pentru
Gioacchino din Calabria, s-a repezit Abatele, și poți să-l întrebi
despre asta pe confratele domniei tale Ubertino…
— Vreau s ă atrag aten ția lumin ăției tale c ă îți este confrate acum,
a spus Guglielmo cu un surîs și un soi de plec ăciune, ca și cum
ar fi adus laude Abatelui pentru achizi ția pe care ordinul s ău o
făcuse, primind un om de o asemenea reputa ție.
— Știu, știu, a zîmbit Abatele. Și domnia ta știe cu cît ă frățească
grijă i-a primit ordinul nostru pe spirituali cînd au intrat în
dizgrația papei. Nu vorbesc nu mai despre Ubertino, ci și de mul ți
alți frați călugări mai umili, despre care se știu puține lucruri, și
despre care poate c ă ar trebui s ă se știe mai multe. Pentru c ă s-a
întîmplat ca noi s ă primim fugari care ni s-au prezentat sub strai
de minori ți, și după aceea am aflat c ă diferite întîmpl ări din via ța
lor îi duseser ă, pentru o vreme, foarte aproape de dolcinieni.
— Și aici ? a întrebat Guglielmo.
— Și aici. Vă dezvălui ceva despre care, în realitate, știu prea
puțin, și în orice caz, nu destul ca s ă pot formula acuza ții.
150
par, văzînd că faci cercet ări asupra vie ții acestei aba ții, e bine ca
și domnia ta s ă știi aceste lucruri. î ți voi spune, deci, c ă bănuiesc,
luați aminte, b ănuiesc, pe baza unor lucruri pe care le-am auzit
și le-am ghicit, c ă a existat un moment mult prea întunecat în
viața chelarului nostru care a ajuns aici, acum cî țiva ani, chiar
urmînd exodul minori ților.
— Chelarul ? Remigio din Varagine dolcinian ? îmi pare fiin ța cea
mai blînd ă, și în orice caz prea pu țin preocupat ă de maica
sărăcie, pe care s ă o fi văzut eu vreodat ă.
— Și într-adev ăr nu pot s ă spun nimic despre el, și mă bucur de
bunele lui servicii, pentru care întreaga comunitate îi poart ă
recunoștință. Dar spun asta ca s ă te fac s ă înțelegi cum e lesne
de găsit legături între un frate c ălugăr și un călugăraș.

— încă o dată înălțimea ta e nedreapt ă, dacă pot spune astfel, l-a
întrerupt Guglielmo. Vorbeam de spre dolcinieni, nu despre
călugărași. Despre care multe s-ar putea spune, f ără însă a se
putea ști de cine e vorba, pentru c ă toți aceștia sînt de multe
soiuri, dar nu c ă sînt sîngero și. Ar putea fi învinui ți cu greu c ă
pun în practic ă, fără să gîndeasc ă prea mult, lucruri pe care
spiritualii le-au predicat cu mult ă chibzuial ă și însufle țiți de o
adevărată dragoste întru Domnul, și în aceast ă privință mă
învoiesc c ă există deosebiri atît de m ărunte între unii și alții…
— Dar c ălugărașii sînt eretici! a întrerupt cu brutalitate Abatele.
Nu se mul țumesc s ă susțină doar sărăcia lui Christos și a
apostolilor, doctrin ă care, chiar dac ă nu sînt înclinat s-o
împărtășesc, poate fi opus ă cu folos trufiei avignoneze.
Călugărașii însă extrag dintr-o asemenea doctrin ă un silogism
practic, un drept la revolt ă, la jaf, la pervertirea moravurilor.
— Dar care c ălugărași ?
— Toți, în general. Știi că s-au mînjit cu crime de nespus, c ă nu
recunosc c ăsătoria, că neagă infernul, c ă practică sodomia, c ă
îmbrățișează erezia bogomil ă a ordinului din Bulgaria și a
ordinului Drygonthie…
— Rogu-te, a spus Guglielmo, nu confunda lucruri deosebite !
Vorbești așa ca și cum călugărașii, patarinii, valdezii, catarii și
printre ace știa bogomilii din Bulgaria și ereticii din Dragovitsa ar
fi cu toții același lucru!
— Păi sînt, a spus sec Abatele. Sînt pentru c ă sînt eretici și sînt
pentru c ă primejduiesc îns ăși ordinea lumii civile, chiar ordinea
Imperiului pe care domnia ta pari s ă-l susții. Acum o sut ă și ceva
de ani oamenii lui Arnaldo din Br escia au dat foc caselor nobililor
și ale cardinalilor și acestea au fost roadele
151
ereziei lombarde a patarinilor. Știu întîmpl ări înspăimîntatoare
despre ace ști eretici și le-am citit în Cesario din Eisterbach. La
Verona canonicul de la San Gedeone, Everardo, a b ăgat de seam ă
că cel pe care-l g ăzduia ie șea din cas ă în fiecare noapte cu
nevasta și cu fiica lui. A întrebat pe nu știu care dintre cei trei
unde se duceau și ce făceau. Vino s ă vezi, i s-a r ăspuns, și el i-a
urmat într-o cas ă subteran ă, foarte spa țioasă, unde se adunaser ă
oameni de ambele sexe. Un ereziarh, în vreme ce to ți stăteau în
tăcere, a ținut o cuvîntare plin ă de nelegiuiri, menite s ă corupă
viața și moravurile lor. Apoi, dup ă ce a fost stins ă luminarea,
fiecare s-a aruncat asupra vecinei sale, f ără să facă deosebire
între soa ța legitim ă și fecioara nubil ă, între v ăduvă și virgină,

între stăpînă și slujnic ă și nici (ceea ce era și mai rău, Dumnezeu
să mă ierte că rostesc asemenea lucruri însp ăimîntatoare) între
fiică și soră. Everardo, v ăzînd toate acestea, ca tîn ăr ușuratic și
desfrînat ce era, pref ăcîndu-se a fi și el un discipol, s-a apropiat
nu știu dacă de fiica oaspetelui s ău sau de alt ă fată și, după ce s-
a stins luminarea, a p ăcătuit cu ea. Din nefericire, a f ăcut asta
mai mult de un an, și la sfîrșit maestrul a spus c ă tînărul acela
frecventa cu atîta folos adun ările lor, încît în curînd avea s ă fie în
măsură să-i instruiasc ă pe neofi ți. în clipa aceea Everardo a
înțeles abisul în care c ăzuse și a izbutit s ă scape de farmecele lor
spunînd c ă vizitase casa acea nu pentru c ă era atras de erezie, ci
pentru c ă era atras de fete. Aceia l-au izgonit. Dar vezi, domnia
ta, așa este rînduiala și viața ereticilor, patarini, catari, gioa-
chimiți, spirituali de tot soiul. Și nu-i nimic de mirare în asta: ei
nu cred în rena șterea cărnii și în infern ca pedeaps ă pentru cei
păcătoși și socotesc c ă pot face nepedepsi ți orice. Ei, de fapt, î și
spun cataroi, adică neprihăniți.
— Abbone, a spus Guglielmo, domnia ta tr ăiești izolat în aceast ă
strălucită și sfîntă abație, departe de tic ăloșiile lumii. Via ța în
orașe este mult mai complicat ă decît crezi și există trepte, știi
asta, și în greșeală, și în rău. Lot a fost mult mai pu țin păcătos
decît concet ățenii săi care au nutrit gînduri nelegiuite chiar și
împotriva îngerilor trimi și de Dumnezeu, iar tr ădarea lui Petru a
fost nimic fa ță de trădarea lui Iuda, dar unul a fost iertat și
celălalt nu. Nu po ți să-i socote ști pe patarini și pe catari unul și
același lucru. Patarinii sînt o mi șcare de reform ă a moravurilor
înăuntrul legilor Sfintei Biserici. Ei au voit întotdeauna s ă
îndrepte modul de via ță pe care îl duc oamenii Bisericii.
— Susținînd că nu trebuie primite sfintele taine de la sacerdo ții
prihăniți…
152
— Și au greșit, dar a fost singura lor gre șeală de doctrin ă. l^u și-
au pus nicicînd în minte s ă strice legea Domnului…
.— Dar predica patarin ă a lui Arnaldo din Brescia, la Roma, acum
mai bine de dou ă sute de ani, a împins gloata de țărani să dea foc
caselor nobililor și ale cardinalilor.
— Arnaldo a încercat s ă-i atragă în mișcarea lui de reform ă pe
magistra ții din ora ș. Aceia îns ă nu l-au urmat și a găsit aprobare
la gloata de s ăraci și de dezmo șteniți. Nu a fost el vinovat de
energia și de mînia cu care oamenii aceia au r ăspuns la chem ările
lui pentru un ora ș mai pu țin corupt.
.— Orașul este întotdeauna corupt.

— Orașul este ast ăzi locul unde tr ăiește poporul lui
Dumnezeu, pe care voi, pe care noi îl p ăstorim. Este locul
scandalos în care prelatul bogat îi predic ă virtutea poporului
sărac și înfometat. Tulbur ările patarinilor iau na ștere din aceast ă
situație. Ele te mîhnesc, dar nu sînt lipsite de în țeles. Catarii sînt
altceva. Este o erezie din Orient, în afara doctrinei Bisericii. Eu
nu știu dacă într-adev ăr făptuiesc crimele de care au fost
învinuiți. Știu că nu încuviin țează căsătoria, că neagă infernul.
Mă întreb dac ă multe din faptele pe care nu le-au f ăcut nu au fost
puse pe seama lor numai datorit ă ideilor (desigur, nefericite) pe
care le-au sus ținut.
— Și domnia ta îmi spui c ă acești catari nu s-au amestecat cu
patarinii, și că împreun ă nu sînt altceva decît dou ă dintre fe țele,
nenumărate, ale aceleia și manifest ări drăcești ?
— Spun c ă multe dintre aceste erezii, în afar ă de doctrinele pe
care le sus țin, izbîndesc printre oamenii simpli, pentru c ă le
trezesc ideea posibilit ății unei altfel de vie ți. Spun c ă de multe ori
gloate de oameni simpli au conf undat ceea ce predicau catarii cu
ceea ce le spuneau spiritualii. Via ța oamenilor simpli, Abbone, nu
este luminat ă de înțelepciune și de sim țul treaz al distinc țiilor
care ne fac în țelepți pe noi. Și este obsedat ă de boal ă, de sărăcie
și se bîlbîie în ne știință. Adesea pentru mul ți dintre ei al ăturarea
la un grup eretic e doar un mod ca oricare altul de a- și striga
propria disperare. Se poate da foc casei unui cardinal fie pentru
că se urmărește îmbun ătățirea vieții clerului, fie pentru c ă se
gîndește că infernul, pe care-l predic ă el, nu exist ă. Și se face asta
mereu pentru c ă există infernul p ământesc, în care tr ăiește
turma ai c ărei Păstori sîntem noi. Dar domnia ta știe foarte bine
că așa cum ei nu știu să facă deosebirea dintre Biserica
bulgărească și cei care-l sus țin pe preotul Liprand, adesea și
autoritățile imperiale și susținătorii lor nu știu să facă deosebirea
dintre sPirituali și eretici. Nu arareori gr upuri ghibeline, pentru a-
și
153
înfrînge adversarii, au r ăspîndit în popor tendin țe catare. Dup ă
părerea mea, au f ăcut rău. Dar ceea ce știu acum este c ă aceleași
grupuri, adesea, pentru a sc ăpa de ace ști turbulen ți și periculo și
adversari prea „simpli", au pus pe seama unora ereziile altora și i-
au împins pe to ți pe rug. Am v ăzut, îți jur, Abbone, am v ăzut cu
ochii mei oameni cu via ța curată urmînd cu sinceritate s ărăcia și
castitatea, dar du șmani ai episcopilor, pe care episcopii i-au
împins spre execu ția brațului secular, fie c ă el era în slujba

Imperiului, fie în cea a ora șului liber, învinuindu-i de
promiscuit ăți sexuale, sodomie, practici blestemate — de care
poate că alții, și nu ei, erau vinova ți. Oamenii simpli sînt vite de
tăiat, de folosit cînd sînt buni s ă încurce puterea advers ă și de
sacrificat cînd nu mai sînt buni de nimic.
— Prin urmare, a spus Abatele cu vizibil ă răutate, fra Dolcino și
descreiera ții lui, și Gherardo Segalelli și ucigașii aceia neru șinați
au fost catari p ăcătoși, sau călugărași virtuoși, bogomili sodomi ți
sau patarini reformatori ? Atunci vrei s ă spui, Guglielmo,
dumneata care știi totul despre eretici, încît parc ă ai fi unul
dintre ei, unde se afl ă adevărul ?
— în nici o parte uneori, a spus cu triste țe Guglielmo.
— Vezi c ă nici măcar domnia ta nu mai știi să faci deosebirea
dintre eretic și eretic ? Eu am m ăcar o regul ă. Știu că ereticii sînt
cei care pun în primejdie ordinea pe care se sprijin ă poporul lui
Dumnezeu. Și apăr Imperiul pentru c ă îmi garanteaz ă ordinea
aceasta. Sînt împotriva papei pentru c ă dă puterea spiritual ă pe
mîna episcopilor din ora șe, care se aliaz ă cu negustorii și cu
breslele și nu vor ști să păstreze aceast ă ordine. Noi am p ăstrat-o
de-a lungul veacurilor. Iar în privin ța ereticilor am o regul ă, și se
rezumă la răspunsul pe care l-a dat Arnaldo Amalrico, abatele din
Citeaux, cînd a fost întrebat ce s ă facă cu cetățenii din Beziers,
oraș bănuit de erezie: omorî ți-i pe toți; Dumnezeu o s ă-i
recunoasc ă pe-ai lui.
Guglielmo a l ăsat ochii în jos și a rămas o vreme în t ăcere. Apoi a
spus:
— Orașul Beziers a fost ocupat și ai noștri nu au luat în seam ă
nici demnitate, nici sex, nici vîrst ă, și aproape dou ăzeci de mii de
oameni au fost trecu ți prin sabie. Dup ă acest m ăcel, orașul a fost
jefuit și ars.
— Și un război sfînt e un r ăzboi.
— Și un război sfînt e un r ăzboi… Pentru asta poate c ă nu ar
trebui s ă mai existe r ăzboaie sfinte. Dar ce spun, sînt aici ca s ă
susțin drepturile lui Ludovic, care se preg ătește să dea
foc Italiei, totu și. Sînt și eu prins in jocul unei ciudate alian țe.
Ciudată alianță între spirituali și Imperiu, ciudat ă și aceea dintre
Imperiu și Marsilio, care cere suveranitatea pentru popor. Și tot
așa de ciudat ă cea dintre noi doi, atît de deosebi ți ca inten ții și ca
tradiție. Dar avem doar treburi de în deplinit în comun. Succesul
întîlnirii și descoperirea uciga șului. Să încercăm să ne înțelegem
în pace. Abatele a deschis bra țele :
— Dă-mi sărutul păcii, frate Guglielmo. Cu un om ce știe atîtea

am putea s ă discutăm îndelung probleme delicate de teologie și
de moral ă. Dar nu trebuie s ă ne lăsăm minați de plăcerea
disputei, cum fac mae ștrii de la Paris. E adev ărat, avem o
însărcinare important ă care ne a șteaptă, și trebuie s ă purcedem
de comun acord la îndeplinirea ei . Dar am vorbit despre toate
astea deoarece cred c ă există aici o leg ătură, înțelegi ?, o leg ătură
cu putin ță, sau că alții ar putea face o leg ătură între crimele
înfăptuite și tezele confra ților voștri. De aceea ți-am atras aten ția,
de aceea trebuie s ă înlăturăm orice b ănuială sau amestec din
partea avignonezilor.
— N-ar trebui s ă bănuiesc c ă domnia ta mi-a sugerat chiar o cale
pentru cercetarea mea ? Socote ști că la începutul acestor fapte de
acum poate fi cine știe ce tainic ă poveste care s ă provină din
trecutul de ereziarh al vreunui c ălugăr ?
Abatele a t ăcut pentru cîteva clipe, privindu-l pe Guglielmo cu un
chip lipsit de expresie. Apoi a spus :
— în aceast ă tristă întîmplare inchizitorul e ști chiar domnia ta.
Domnia ta are menirea s ă fie bănuitor și chiar s ă riște o bănuială
nedreapt ă. Eu sînt aici doar tat ăl tuturor. Și, adaug, dac ă aș fi
știut că trecutul vreunuia dintre c ălugării mei ar îndemna la
bănuieli întemeiate, a ș fi purces chiar eu la smulgerea din
rădăcină a buruienii otr ăvite. Ceea ce știu știi și domnia ta. Ceea
ce nu știu se cuvine s ă iasă la lumin ă grație înțelepciunii domniei
tale. Dar, în orice caz, d ă mereu de știre, și mai întîi de toate mie.
A salutat și a ieșit din biseric ă.
Povestea devine și mai complicat ă, dragă Adso, a pus elmo,
întunecat la fa ță. Noi alerg ăm după un manuscris, plec ăm
urechea la diatribele unor c ălugări prea curio și și întîmpl ările
altora, prea desfrîna ți, și iată că se ivește tot ai st ăruitor și o altă
cale, cu totul deosebit ă. Chelarul, aȘadar… Și cu chelarul a venit
aici animalul acela neobi șnuit e Salvatore… Dar acum ar trebui s ă
ne ducem s ă ne odihnim, Pentru c ă am plănuit să stăm treji în
timpul nop ții.
154
155
— Dar tot mai pl ănuiți să intrăm în bibliotec ă în noaptea asta?
Nu renun țați la aceast ă primă urmă?
— Pentru nimic în lume. Și apoi cine a zis c ă e vorba de dou ă
urme diferite ? Și, în sfîr șit, povestea asta cu chelarul poate s ă fie
doar o b ănuială de-a Abatelui.
S-a îndreptat spre casa peregrinilor. în prag s-a oprit și a vorbit
ca și cînd ar fi urmat discu ția de dinainte.

— De fapt, Abatele mi-a cerut s ă fac cercet ări asupra mor ții lui
Adelmo cînd gîndea c ă se întîmpl ă ceva nes ănătos printre tinerii
săi călugări. Dar acum moartea lui Venanzio d ă prilej altor
bănuieli, poate c ă Abatele a presupus c ă dezlegarea tainei se afl ă
în bibliotec ă și acolo nu m ă lasă să fac eu cercet ări. Așa că mi-a
oferit atunci urma chelarului, pentru a-mi abate aten ția de la
Edificiu.
— Dar de ce n-ar trebui s ă vrea ca…
— Nu mai pune atâtea întreb ări. Abatele mi-a spus înc ă de la
început c ă biblioteca nu se poate atin ge. Va fi avut motivele lui
bine întemeiate. S-ar putea ca el s ă fie amestecat în vreo
încurcătură despre care nu gîndea c ă ar putea avea leg ătură cu
moartea lui Adelmo și acum î și dă seama c ă scandalul se m ărește
și-l poate cuprinde și pe el. Și nu vrea s ă se descopere adev ărul,
sau cel pu țin nu vrea s ă-l descop ăr eu.
— Atunci însemneaz ă că ne aflăm aici într-un loc p ărăsit de
Dumnezeu, am spus eu, nemul țumit.
— Știi oare locuri din astea în care Dumnezeu s ă se fi sim țit ca la
el acasă? m-a întrebat Guglielmo din înaltul staturii sale.
Apoi m-a trimis s ă mă odihnesc. In timp ce m ă culcam, am tras
concluzia c ă tata n-ar fi trebuit s ă mă trimită prin lume, c ă
treaba asta era mult mai încurcat ă decît gîndeam eu. Prea multe
lucruri înv ățam.
— Salva me ab ore leonis, m-am rugat eu în timp ce m ă lua
somnul.
156

Ziua a doua Dup ă vesper
în care, de și capitolul e scurt, b ătrînul Alinardo spune lucruri foarte
însemnate despre labirint și despre modul de a intra în el
M-am trezit aproape cînd suna ora pentru masa de sear ă. Mă
simțeam mole șit de somn, pentru c ă somnul de zi este precum
păcatul cărnii: cu cît ai avut mai mult, cu atît vrei mai mult, și
totuși te simți nemulțumit, sătul și nesătul în acela și timp.
Guglielmo nu era în chilia lui, se sculase, fire ște, cu mult mai
înainte. L-am g ăsit, dup ă ce m-am preumblat o vreme, în
scriptorium, răsfoind catalogul și privind cum lucrau c ălugării, cu
gîndul ascuns de a se apropia de masa lui Venanzio și de a relua
inspecția. Dar, dintr-un motiv sau altul, fiecare p ărea gata s ă nu-l
lase să se uite prin hîrtiile acelea. Mai întîi se apropiase de el
Malachia, ca s ă-i arate anumite miniaturi de pre ț. Apoi Bencio se

ținuse scai de el cu pretexte lipsite de rost. Dup ă asta, cînd se
apropiase ca s ă-și reia inspec ția, Berengario pornise s ă i se
învîrteasc ă în jur, ofe-rindu-i colaborarea.
In sfîrșit, Malachia, v ăzînd că maestrul meu era foarte hot ărît să
cerceteze lucrurile lui Venanzio, îi spusese clar și răspicat c ă
poate, înainte de a r ăscoli hîrtiile mortului, era mai bine s ă capete
autoriza ția Abatelui; c ă și el însu și, deși era bibliotecar, se
abținuse, din respect și disciplin ă, și că în orice caz nimeni nu se
apropiase de masa aceea, cum îi ceruse Guglielmo, și nimeni nu
avea să se apropie pîn ă nu-și dădea Abatele îng ăduința.
Guglielmo îi atr ăsese aten ția că Abatele u d ăduse învoirea s ă
cerceteze în toat ă abația, Malachia îl întrebase, nu f ără un zîmbet
de răutate, dac ă Abatele îi Mg ăduise să umble în voie și prin
scriptorium, sau fereasc ă Dumnezeu, prin bibliotec ă. Guglielmo
înțelesese c ă nu era cazul s ă se încrînceneze într-o dovad ă de
forță cu Malachia, cniar dac ă toate acele mi șcări și toate acele
spaime în jurul
157
hîrtiilor lui Venanzio îi m ăriseră dorința de a lua cuno ștință de
ele. Dar era atît de hot ărît să se întoarc ă acolo noaptea, încît se
ferise să dea naștere unor incidente. Nutrea îns ă vizibile
sentimente de r ăzbunare care, dac ă n-ar fi fost însufle țite, cum
erau, de setea adev ărului, ar fi p ărut ca foarte îndîrjite și de
ocară.
înainte de a intra în refector, am f ăcut o mic ă plimbare prin
incinta m ănăstirii, pentru a înl ătura aburii somnului în aerul
rece al serii. Pe aici înc ă se mai învîrteau unii c ălugări aflați în
rugăciune. în gr ădina din fa ța porticului m ănăstirii l-am z ărit pe
atît de b ătrînul Alinardo din Grottaferrata care, cu trupul
prăpădit de tot acum, î și petrecea mare parte din zi printre
plante, cînd nu ședea în biseric ă să se roage. P ărea că nu simte
frigul, și se așezase de-a lungul p ărții din afara porticului.
Guglielmo i-a adresat cîteva cuvinte de salut și bătrînul a p ărut
bucuros c ă se interesa cineva de el.
— Fie-vă ziua senin ă, i-a spus Guglielmo.
— Cu voia Celui de Sus, i-a r ăspuns b ătrînuL
— Senin ă în cer, dar întunecat ă pe pămînt. îl cuno șteați bine pe
Venanzio ?
— Care Venanzio ? a întrebat b ătrînul. Apoi o lumin ă s-a aprins
în ochii lui. Ah, b ăiatul mort. Fiara d ă tîrcoale prin aba ție…
— Care fiar ă ?
— Fiara cea uria șă, care vine dinspre mare… Șapte capete și zece

coarne, și pe coarne zece diademe, și pe capete trei nume de
blestem. Fiara care pare un leopard, cu picioare ca ale ursului și
cu gura ca a leului… Eu am v ăzut-o.
— Unde a ți văzut-o ? în bibliotec ă ?
— în bibliotec ă ? De ce ? Sînt ani de cînd nu m ă mai duc în
scriptorium și nu am mai v ăzut biblioteca. Nimeni nu se duce în
bibliotec ă. Eu îi știu pe cei care urcau în bibliotec ă…
— Cine ? Malachia, Berengario ?
— Oh, nu ! rîse b ătrînul răgușit. înainte. Bibliotecarul de
dinaintea lui Malachia, cu mul ți ani în urm ă…
— Cine era ?
— Nu-mi amintesc, a murit cînd Malachia era înc ă tînăr. Și cel
care a venit înainte de maestrul lui Malachia și era tîn ăr ajutor de
bibliotecar cînd eram eu tîn ăr… Dar în bibliotec ă n-am pus
niciodat ă piciorul. Labirint…
— Biblioteca e un labirint ?
— Hune mundum tipice laberinthus denotat iile, a recitat b ătrînul,
cufundat în gînduri. Intranti largus, redeunti sed
158

nimis artus. Biblioteca este un labirint mare, semn al labirintului
lumii. Intri și nu știi dacă mai ieși. Nu trebuie s ă depășești
coloanele lui Hercule.
— Deci nu știți cum se intr ă în bibliotec ă atunci cînd u șile
Edificiului sînt închise ?
— Ba da, a rîs b ătrînul. O știu foarte mul ți. Treci prin osuar. Po ți
să treci prin osuar, dar nu vrei s ă treci prin osuar. C ălugării
morți stau de veghe.
— Aceștia sînt c ălugării care vegheaz ă ? Nu cei care umbl ă
noaptea cu o f ăclie prin bibliotec ă ?
— Cu o f ăclie ? Bătrînul părea uimit. N-am auzit niciodat ă
povestea asta. C ălugării morți stau în osuar, oasele coboar ă
încetul cu încetul din cimitir și se adun ă aici ca s ă păzească
trecerea. N-ai v ăzut niciodat ă altarul capelei din osuar?
— Ea treia pe stînga, dup ă transept, nu-i a șa ?
— A treia? Poate. E cea cu piatra altarului sculptat ă cu mii de
schelete. Hîrca a patra, pe dreapta, îi împingi ochii… Și te afli în
osuar. Dar nu te duce acolo, eu n-am fost niciodat ă. Abatele nu
vrea.
— Și fiara, unde a ți văzut fiara ?
— Fiara? Ah, Antichristul… El se preg ătește să vină, mileniul s-a
împlinit, îl a șteptăm…

— Dar mileniul s-a împlinit de trei sute de ani, și tot n-a venit…
— Antichristul nu vine dup ă ce s-au împlinit o mie de ani. Dup ă
ce s-au împlinit o mie de ani începe epoca celor drep ți, apoi vine
Antichristul și-i pune la încercare pe cei drep ți și apoi va fi b ătălia
de pe urm ă.
— Dar cei drep ți vor domni o mie de ani, a spus Guglielmo. Sau
au domnit de la moartea lui Christos pîn ă la sfîrșitul primului
mileniu, și, deci, acum e vremea cînd trebuia s ă vină Antichristul,
sau n-au domnit înc ă și Antichristul e departe.
— Mileniul nu se m ăsoară de la moartea lui Christos, ci de la
donația lui Constantin. Acum sînt o mie de ani…
— Și atunci se sfîr șește domnia celor drep ți ?
— Nu știu, nu mai știu… Sînt obosit. Socoteala asta e greu de
făcut. Beatus din Liebana o f ăcea, întreab ă-l pe Jorge, el e tîn ăr,
își aminte ște bine… Dar a sosit sorocul. Nu ai auzit cele Șapte
trîmbițe ?
— De ce șapte trîmbi țe ?
— Nu ai auzit cum a murit cel ălalt băiat, miniaturistul ? Primul
înger a suflat în prima trîmbi ță și a căzut grindin ă și foc,
amestecate cu sînge. Și al doilea înger a suflat în a doua trîmbi ță
și a treia parte din mare s-a f ăcut sînge… N-a murit
159
într-o mare de sînge al doilea b ăiat? Lua ți aminte la a treia
trîmbiță! Va muri a treia parte din creaturile vii din mare.
Dumnezeu ne pedepse ște. Jur-împrejurul aba ției lumea este
otrăvită de erezie, mi-au spus c ă pe scaunul sfînt sade un pap ă
pervers care folose ște ostiile ca s ă facă cu ele necro-man ție și-și
hrănește cu ele murenele proprii… Iar la noi cineva a nesocotit
pecețile de la ceea ce era oprit, a rupt sigiliile labirintului…
— Cine v-a spus ?
— Am auzit, to ți șoptesc c ă păcatul a intrat în aba ție. Ai năut?
întrebarea, adresat ă mie, m-a luat pe nepreg ătite.
— Nu, n-am n ăut, am r ăspuns încurcat.
— Data viitoare s ă-mi aduci n ăut. Țin boabele în gur ă, căci biata
mea gur ă nu mai are un dinte, pîn ă se înmoaie cu totul.
Stimuleaz ă saliva, aqua fons vitae. Mîine îmi aduci n ăut ?
— Mîine v ă aduc năut, i-am spus.
Dar ațipise. L-am l ăsat ca să ne ducem la refector.
— Ce crede ți despre cele ce ne-a spus ? l-am întrebat pe maestrul
meu.
— Beneficiaz ă de nebunia divin ă a centenarilor. E nevoie s ă
deosebe ști adevărul de neadev ăr în spusele lui. Dar cred c ă ne-a

spus ceva despre felul cum se intr ă în Edificiu. Am v ăzut capela
din care a ie șit Malachia, noaptea trecut ă. Este într-adev ăr
acolo un altar de piatr ă, și pe soclul lui sînt sculptate țeste ; vom
vedea noi disear ă.
160
Ziua a doua Completa
In care se intr ă în Edificiu, se descoper ă un vizitator misterios, se
găsește un mesaj secret cu semne de necromant și dispare, abia
găsită, o carte care va fi apoi c ăutată de-a lungul multor altor
capitole, dup ă cum nici furtul pre țioaselor lentile ale lui Guglielmo
nu este ultima nepl ăcere
Cina a fost lini ștită și tăcută. Trecuser ă ceva mai mult de
douăsprezece ore de cînd fusese g ăsit cadavrul lui Venanzio. To ți
se uitau cu coada ochiului la locul lui gol de la mas ă. Cînd a
bătut de completa, șirul care s-a format în cor p ărea un cortegiu
funerar. Am luat parte la slujb ă, stînd în naos și supraveghind
din ochi capela a treia. Lumina era slab ă și cînd l-am v ăzut pe
Malachia ie șind din întuneric ca s ă ajungă la strana lui, n-am
putut să ne dăm seama de locul precis de unde ie șise. Oricum,
ne-am tras în umbr ă, ascunzîndu-ne în nava lateral ă, pentru ca
nimeni s ă nu vadă că rămîneam aici dup ă ce se va sfîr și slujba.
Eu aveam în scapulara mea felinarul pe care-l șterpelisem din
bucătărie în timpul mesei. L-am aprins dup ă aceea de la tripodul
cel mare din bronz care r ămînea s ă ardă toată noaptea. Aveam un
fitil nou și mult ulei. A șa puteam avea lumin ă vreme îndelungat ă.
Eram foarte agitat de cînd ne preg ăteam să ascultăm cu toat ă
atenția serviciul divin, care a luat sfîr șit aproape f ără să-nii dau
seama. C ălugării și-au lăsat glugile pe ochi și au ieșit într-un șir
domol, îndreptîndu-se spre chiliile lor. Biserica a r ămas goal ă,
luminat ă doar de pîlpîirile tripodului.
— Acum, la treab ă! a spus Guglielmo.
Ne-am apropiat de capela a treia. Pi atra de la temelia altarului era
cu adev ărat asemenea unui osuar, un șir de hîrci cu orbitele goale
și adînci b ăgau spaima în privitor, a șezate cum apăreau într-un
uimitor relief pe o gr ămadă de tibii. Gl a repetat cu voce
foarte joas ă cuvintele pe care le-a
161
auzit de la Alinardo (hîrca a patra, pe dreapta, împinge ochii). A
vîrît degetele în orbitele acelui chip desc ărnat, și numaidecît am
auzit ceva ca un scîr țîit răgușit. Altarul s-a urnit din loc,
răsucindu-se pe o țîțînă ascuns ă, dînd la iveal ă o deschidere
întunecat ă. Luminînd-o cu felinarul meu ridicat, am z ărit niște

scări umede. Am hot ărît să coborîm pe ele dup ă ce am discutat
dacă trebuie s ă închidem trecerea în urma noastr ă. Mai bine nu,
a spus Guglielmo, nu știam dac ă o vom putea deschide dup ă
aceea. Cît prive ște riscul de a fi descoperi ți, dacă venea cineva la
ora aceea s ă mînuiasc ă mecanismul, era pentru c ă știa cum s ă
intre și nu ar fi fost oprit de o trecere închis ă.
Am coborît vreo dou ăzeci și ceva de trepte și am pătruns într-un
coridor pe pere ții căruia se deschideau ni ște nișe orizontale, cum
am avut mai tîrziu prilejul s ă văd în multe catacombe. Dar era
pentru prima oar ă cînd pătrundeam într-un osuar, și din pricina
asta mi-a fost tare fric ă. Oasele c ălugărilor fuseser ă adunate
acolo de-a lungul veacurilor, dezgropate din p ămînt și
îngrămădite în ni șe fără să se mai încerce s ă se recompun ă forma
trupurilor lor. Totu și, anumite ni șe aveau doar oase m ărunte,
altele numai țeste, bine a șezate, ca ni ște piramide, în a șa fel încît
să nu cadă una peste alta, și era o priveli ște cu adev ărat
dătătoare de groaz ă, mai ales din pricina jocului de lumini și
umbre pe care felinarul îl f ăcea de-a lungul drumului nostru.
într-o ni șă am văzut numai mîini, multe mîini, acum f ără scăpare
împletite una cu alta, într-o îmbi nare de degete moarte. Am scos
un urlet, în acel loc al mor ților, încercînd pentru o clip ă
simțămîntul c ă era ceva viu pe-acolo, un scîr țîit ascuțit și o
mișcare grăbită în umbr ă.
— Șoareci, m-a lini știt Guglielmo.
— Ce fac șoarecii aici ?
— Trec, ca și noi, pentru c ă osuarul duce la Edificiu și deci la
bucătărie. Și la cărțile cele bune din bibliotec ă. Acum în țelegi de
ce Malachia are figura atît de aspr ă. Slujba lui îl oblig ă să treacă
pe aici de dou ă ori pe zi, seara și diminea ța. Și chiar c ă n-are de
ce să rîdă.
— Dar de ce Evanghelia nu spune niciodat ă că Domnul Christos
ar fi rîs ? am întrebat f ără un motiv întemeiat. Este adev ărat ce
spune Jorge ?
— Au fost legiuni de înv ățați care s-au întrebat dac ă Christos a
rîs. Lucrul nu m ă prea intereseaz ă. Cred c ă nu a rîs niciodat ă
pentru c ă, atoateștiutor cum trebuie s ă fi fost el, fiul lui
Dumnezeu, știa ce aveam s ă facem noi, cre știnii. Dar uite c ă am
ajuns.
Și într-adev ăr, cu voia lui Dumnezeu, coridorul se sfîr șise,
începea un nou rînd de sc ări, iar dup ă ce le-am urcat, n-am mai
avut decît s ă împingem o u șă grea de lemn, înt ărită cu fier, și ne-
am trezit în dosul drumului spre buc ătărie, tocmai sub scara în

spirală care urca în scriptorium. în timp ce urcam ni s-a p ărut că
auzim un zgomot deasupra.
Am păstrat lini ște o clip ă, apoi am spus :
— Nu e cu putin ță, nimeni n-a urcat înaintea noastr ă…
— Admi țînd că aceasta ar fi singura cale de p ătrundere în
Edificiu. în secolele trecute aceasta era o stînc ă, și trebuie c ă avea
mai multe intr ări tainice decît știm noi. S ă urcăm încet. Dar nu
prea avem de ales. Dac ă stingem felinarul, nu știm unde mergem,
dacă îl ținem aprins d ăm alarma celui ce se afl ă deasupra.
Singura speran ță este că, dacă e cineva, s ă-i fie mai fric ă decît
nouă.
Am ajuns în scriptorium, intrînd prin turnul de miaz ăzi. Masa lui
Venanzio se afla tocmai în cealalt ă parte. Mi ș-cîndu-ne, nu
luminam mai mult decît cîteva bra țe de perete de fiecare dat ă,
pentru c ă sala era prea mare. Am n ădăjduit să nu fie nimeni în
curte și să vadă lumina str ăbătînd prin ferestre. Masa p ărea în
ordine, dar Guglielmo s-a aplecat brusc s ă cerceteze foile din
raftul de jos și a scos o exclama ție de nemul țumire.
— Lipse ște ceva ? l-am întrebat.
— Azi am v ăzut aici dou ă cărți, și una era în grece ște. Și tocmai
asta lipse ște. Cineva a luat-o, și-n mare grab ă, pentru c ă o foaie
de pergament a c ăzut pe jos.
— Dar masa era p ăzită…
— Sigur. Poate c ă cineva a pus mîna pe ea doar acum cîteva clipe.
Poate că încă mai e pe-aici. S-a întors spre umbre și vocea lui a
răsunat printre coloane : Dac ă ești aici, fere ște-te!
Mi s-a p ărut bun ă idea: cum spusese Guglielmo, e întotdeauna
mai bine ca celui ce ne inspir ă teamă să-i fie mai team ă decît
nouă.
Guglielmo a pus pe mas ă foaia pe care o g ăsise pe jos și și-a
apropiat ochii de ea. Mi-a cerut s ă fac lumin ă. Am apropiat
felinarul și am zărit o foaie alb ă pînă la jumătate, acoperit ă în
partea de jos cu ni ște caractere foarte m ărunte, a c ăror origine
am recunoscut-o anevoie.
— E în grece ște ? am întrebat.
— Da, dar nu în țeleg prea bine. A tras din sutan ă perechea lui de
lentile și le-a așezat călare pe nas, apoi și-a apropiat și niai muit
fața.
163
— E în grece ște, scris foarte m ărunt, și cu toate astea în mare
dezordine. Chiar și cu lentilele astea citesc foarte greu, ar trebui
mai mult ă lumină. Vino mai aproape.

Apucase foaia ținînd-o în fa ța ochilor și eu, ca un prost, în loc s ă-
i trec prin spate, ținînd lumina sus, la în ălțimea capului s ău, m-
am așezat chiar în fa ța lui. Mi-a cerut s ă mă dau la o parte și,
făcînd asta, am atins cu f ăclia spatele hîrtiei. Guglielmo mi-a dat
un brînci, întrebîndu-m ă dacă voiam s ă-i ard manuscrisul, apoi a
scos un strig ăt. Am văzut foarte bine c ă pe partea de sus a paginii
apăruseră niște semne nedeslu șite, de culoare galben-maronie.
Guglielmo a cerut s ă-i dau lampa și a așezat-o în spatele foii,
ținînd flac ăra destul de aproape de suprafa ța pergamentului, ca
pentru a-l înc ălzi fără să-l topeasc ă. Treptat, treptat, ca și cum o
mînă invizibil ă ar fi îns ăilat cuvintele „Mane, Tekel, Fares", am
văzut dese-nîndu-se pe albul foii, una cîte una, pe m ăsură ce
Guglielmo mi șca lumina, și în vreme ce fumul din vîrful fl ăcării
înnegrea spatele foii, ni ște semne care nu sem ănau cu cele din
nici un alfabet, dac ă nu cumva era vorba de alfabetul
necroman ților.
— Nemaipomenit, a spus Guglielmo. E din ce în ce mai
interesant. S-a uitat în jur: Dar e mai bine s ă nu arătăm
descoperirea noastr ă vicleniei oaspetelui nostru ascuns, dac ă mai
e pe aici…
Și-a scos lentilele și le-a pus pe mas ă, apoi a strîns pergamentul
răsucindu-l cu grij ă și l-a ascuns în sutan ă.
încă uluit de întîmpl ările acelea pu țin spus miraculoase, m ă
pregăteam să-i cer alte l ămuriri, cînd un zgomot nea șteptat și
înfundat ne atrase aten ția. Venea de la picioarele sc ării de răsărit,
care ducea la bibliotec ă.
— Omul nostru e acolo, prin de-l! a strigat Guglielmo, și ne-am
repezit în direc ția aceea, el mai iute, eu mai încet, pentru c ă
țineam felinarul. Am auzit o bufnitur ă ca a unui trup care se
împiedic ă și cade, am dat fuga, l-am g ăsit pe Guglielmo, la
picioarele sc ării, uitîndu-se la un volu m greu, cu copertele prinse
într-o leg ătură ornamental ă de metal. în aceea și clipă am auzit
un alt zgomot din direc ția din care veneam.
— Ce prost sînt! a strigat Guglielmo. Repede, la masa lui
Venanzio!
Am înțeles : cineva care ședea în umbr ă, în spatele nostru,
aruncase volumul ca s ă ne îndep ărteze din acel loc.
încă o dată Guglielmo a fost mai iute decît mine și a ajuns la
masă. Urmărindu-l, am z ărit printre coloane o umbr ă care fugea,
apucînd-o pe scara din turnul de apus.
164
Cuprins de o înfl ăcărare de lupt ător, am l ăsat lampa în lui

Guglielmo și m-am repezit orbe ște spre scara pe care coborîse
fugarul. în momentele acelea m ă simțeam ca un o ștean al lui
Christos, în lupt ă cu toate legiunile din infern, și ardeam de
dorința să pun mîna pe necunoscut și să-l încredin țez maestrului
meu. Aproape m-am rostogolit pe scara în spiral ă, poticnindu-m ă
de pulpanele ve șmîntului meu (acela a fost singurul moment din
viața mea, o jur, cînd am regretat c ă intrasem într-un ordin
călugăresc!), dar chiar în clipa aceea, și a fost ca o fulgerare, m-
am mîngîiat cu ideea c ă și adversarul meu suferea de acela și
neajuns. Și, în plus, dac ă sustrăsese cartea, trebuia s ă fi avut
mîinile ocupate. M-am pr ăbușit în buc ătărie, în spatele
cuptorului de pîine și, la lumina nop ții înstelate care p ătrundea
slab în uria șa încăpere, am v ăzut umbra pe care o urm ăream
strecurîndu-se prin u șa refectorului, tr ăgînd-o dup ă sine. M-am
repezit spre ea, m-am chinuit cîteva clipe s-o deschid, am intrat,
am privit înjur și n-am mai v ăzut pe nimeni. U șa care d ădea afar ă
era încă zăvorită. M-am întors. întuneric și tăcere. Am deslu șit o
dîră luminoas ă venind dinspre buc ătărie și m-am lipit cu spatele
de perete. în pragul dintre cele dou ă încăperi a ap ărut o figur ă
scăldată în lumin ă. Am țipat. Era Guglielmo.
— Nu mai e nimeni ? B ănuiam asta. Insul n-a ie șit pe ușă. N-a
apucat-o spre trecerea osuarului ?
— Nu, a ie șit pe-aici, dar nu știu pe unde !
— Ți-am spus eu, mai sînt și alte ieșiri și n-are rost s ă le căutăm.
Poate că omul nostru iese acum prin cine știe ce loc îndep ărtat.
Și cu el, lentilele mele.
— Lentilele dumneavoastr ă ?
— Chiar a șa. Prietenul nostru nu a putut s ă-mi ia foaia, dar, cu
mare prezen ță de spirit, trecînd pe lîng ă masă, mi-a șterpelit
sticlele.
— Și de ce ?
— Pentru c ă nu e prost. M-a auzit vorbind de însemn ările
acestea, a în țeles că erau importante, s-a gîndit c ă fără lentile nu
voi fi în stare s ă le descifrez și știe că nu voi avea încredere s ă le
arăt nimănui. într-adev ăr, acum e ca și cum nu le-a ș avea.
— Dar cum de știa de lentilele dumneavoastr ă ?
— Ei, asta-i! în afar ă de faptul c ă am discutat ieri cu sticlarul
despre ele, azi-diminea ță, în scriptorium, mi le-am Pus pe nas ca
să mă uit prin hîrtiile lui Venanzio. Deci exist ă multe persoane
care ar putea s ă știe cît de trebuincioase îmi erau obiectele acelea.
Și, într-adev ăr, eu aș putea citi un
165

manuscris normal, dar nu pe acesta, și desfăcea din nou
pergamentul, în care partea în grece ște era prea m ărunt scris ă,
iar partea de sus prea neclar ă…
Mi-a arătat semnele misterioase care ap ăruseră ca prin farmec la
căldura flăcării.
— Venanzio voia s ă ascund ă un secret important și a folosit una
dintre cernelurile acelea cu care se scrie f ără să se lase urme, și
care reapar la c ăldură. Sau a folosit zeam ă de lămîie. Dar cum nu
știu ce substan ță a folosit și semnele ar putea s ă dispară din nou,
hai repede, tu, care ai ochii buni, copiaz ă-le numaidecît, în chipul
cel mai fidel care- ți stă în putin ță, și poate chiar ceva mai mari.
Și așa am făcut, fără să știu ce anume copiez. Era vorba de un șir
de patru sau de cinci rînduri, cu adev ărat vrăjitorești, și redau
aici numai primele semne, pentru a- i da cititorului o idee despre
enigma pe care o aveam în fa ța ochilor:
6d7n»jf Ș6o
După ce le-am copiat, Guglielmo s-a uitat, din p ăcate, fără
ochelari, ținînd tăblița mea la o distan ță destul de mare de nas.
— E desigur un alfabet secret care va trebui descifrat, a spus el.
Semnele sînt scrise prost, și poate tu le-ai copiat și mai prost, dar
este oricum vorba de un alfabet zodiacal. Vezi ? în primul rînd
avem… î și îndepărtă din nou foaia, mijindu- și ochii cu un efort de
concentrare: S ăgetător, Soare, Mercur, Scorpion…
— Și ce însemneaz ă?
— Dacă Venanzio ar fi fost un naiv, ar fi folosit alfabetul zodiacal
cel mai comun : A egal cu Soare, B egal cu Jupiter… și primul
rînd s-ar citi atunci… încearc ă să transcrii: RAIQASVL…
S-a întrerupt. Nu, nu însemneaz ă nimic, și Venanzio nu era naiv.
Trebuie s ă fi potrivit alfabetul dup ă o altă cheie. Va trebui
descoperit ă.
— E cu putin ță ? l-am întrebat cu admira ție.
— Da, dac ă se știe ceva din în țelepciunea arabilor. Cele mai bune
tratate de criptologie sînt operele unor înv ățați necredincio și, și la
Oxford am avut posibilitatea s ă citesc unele dintre eie. Avea
dreptate Bacon cînd spunea despre cucerirea științei că trece prin
cunoașterea limbilor. Abu Bakr Ahmad ben Aii ben Washiyya an-
Nabati a scris acum cîteva secole Cartea dorin ței arzătoare a
credinciosului de a deslu și enigmele str ăvechilor scripturi și a
arătat multe reguli pentru alc ătuirea și descifrarea alfabetelor
tainice, bune pentru
166
practicarea magiei, dar și pentru scrisorile dintre armate, sau

între un rege și ambasadorii lui. Am v ăzut alte c ărți arabe care
înșiră o serie de artificii din cale-afar ă de iscusite. Po ți, bunăoară,
să înlocuie ști o liter ă cu alta, po ți să scrii un cuvînt pe dos, po ți
pune literele în ordine invers ă, dar folosind una și sărind alta și
apoi, luînd-o de la cap ăt, poți, ca în cazul acesta, s ă înlocuie ști
literele cu semne din zodiac, dar dînd literelor lips ă valoarea lor
numeric ă și apoi, dup ă un alt alfabet, s ă transformi numerele în
alte litere.
— Și pe care dintre sistem ele acestea l-o fi folosit
Venanzio ?
— Va trebui s ă le încerc ăm pe toate, ba înc ă și altele. Dar prima
regulă pentru descifrarea unui mesaj este s ă ghicești ce vrea s ă
spună.
— Dar atunci nu mai e nevoie s ă-l descifrezi! am rîs eu.
— Nu în sensul acesta. Se pot totu și formula ipoteze în privin ța a
ceea ce ar putea însemna primele cuvinte ale mesajului, și apoi
să vedem dac ă regula care apare de aici are valoare pentru tot
restul scrierii. De exemplu, aici Venanzio a notat, desigur, cheia
pentru a p ătrunde în finis Africae. Dacă mă gîndesc c ă mesajul
vorbește despre acest lucru, iat ă că sînt luminat pe nea șteptate
de un ritm… încearc ă să privești primele trei cuvinte, nu te uita la
litere, prive ște numai num ărul semnelor… IIIIIIII IIIII IIIIIII…
Acum încearc ă să împărți în silabe de m ăcar două semne fiecare
și recită cu voce tare : ta-ta-ta , ta-ta, ta-ta-ta… Nu- ți vine nimic
în minte ?
— Mie nu.
— Ba mie-mi vine. Secretum finis Africae… Dar dac ă ar fi așa,
ultimul cuvînt ar trebui s ă aibă prima și a șasea liter ă egale, și de
fapt așa este, iat ă de două ori simbolul P ămîntului. Și prima
literă a primului cuvînt, S, ar trebui s ă fie aceea și cu ultima din
al doilea cuvînt, și de fapt iat ă repetat semnul Fecioarei. Poate c ă
sîntem pe calea cea bun ă. Cu toate astea, ar putea fi vorba doar
de o serie de coinciden țe. Trebuie s ă găsim o regul ă de
coresponden țe.
— Unde s-o g ăsim ?
—ș In cap. S-o n ăscocim. Și să vedem apoi dac ă este cea
adevărată. Dar între o încercare și alta jocul ar putea s ă-mi ia 0 zi
întreagă. Nu mai mult, pentru c ă — adu- ți aminte – nu exist ă
scriere secret ă care să nu poat ă fi descifrat ă cu puțină răbdare.
Dar acum risc ăm să întîrziem, și vrem s ă vizităm biblioteca. Cu
atît mai mult cu cît, f ără lentilele mele, nu voi reu și niciodat ă să
descifrez a doua parte a mesajului, și tu nu ^a po ți ajuta, pentru

că semnele acestea, pentru ochii t ăi…
167
— Graecum est, non legitur, am completat cu umilin ță. —ș
Tocmai, și vezi cît ă dreptate avea Bacon. înva ță! Dar să
nu ne pierdem cu firea. S ă punem bine pergamentul și însem-
nările tale și să urcăm în bibliotec ă. Pentru c ă în seara asta nici
măcar zece legiuni de draci nu vor izbuti s ă ne stea în cale.
Mi-am f ăcut cruce.
— Dar cine-o fi fost cel care-a venit înaintea noastr ă aici ? Bencio
?
— Bencio ardea de curiozitate s ă știe ce era printre hîrtiile lui
Venanzio, dar nu-mi p ărea omul f ăcut să ne joace nou ă o festă
atît de nepl ăcută. De fapt venise s ă ne propun ă o alianță, ș-apoi
nu-mi p ărea că ar putea s ă aibă el curajul s ă intre noaptea în
Edificiu.
— Atunci Berengario ? Sau Malachia ?
— Berengario este, dup ă părerea mea, omul care s ă facă treburi
din astea. De fapt r ăspunde și el de bibliotec ă, și, ros de
remușcare că trădase niște secrete, socotea c ă Venanzio
sustrăsese cartea aceea și voia poate s-o pun ă din nou la locul ei.
Nu a izbutit s ă urce, acum ascunde volumul pe undeva și vom
putea să-l prindem asupra faptului, dac ă ne ajut ă Dumnezeu,
cînd va încerca s ă-l pună de unde-l luase.
— Dar ar putea s ă fie și Malachia, împins de acelea și intenții.
— Aș zice că nu. Malachia avusese tot timpul la dispozi ție să
cotrobăie pe masa lui Venanzio cînd r ămăsese singur, ca s ă
închidă Edificiul. Știam foarte bine asta și nu aveam cum s-o
ocolesc. Acum știm că n-a făcut-o. Și, dacă ne gîndim bine, nu
avem nici un motiv s ă-l bănuim pe Malachia c ă știa că Venanzio
intrase în bibliotec ă și că sustrăsese ceva. Acest lucru îl știu
Berengario și Bencio și o știm tu și cu mine. Apoi, dup ă ce s-a
spovedit Adelmo, poate ar putea s-o știe Jorge, dar desigur c ă nu
era el omul care s ă se repead ă cu atîta avînt pe scara în spiral ă…
— Atunci, sau Berengario, sau Bencio…
— Și de ce nu Pacifico din Tivoli, sau oricare dintre c ălugării pe
care i-am v ăzut azi aici? Sau Nicola, sticlarul, care știa de
ochelarii mei ? Sau personajul acela ciudat, Salvatore, despre
care ne-au spus c ă umblă noaptea dup ă cine știe ce treburi ?
Trebuie s ă fim cu b ăgare de seam ă să nu micșorăm numărul
suspecților numai pentru c ă destăinuirile lui Bencio ne-au
îndreptat într-o singur ă direcție. Poate c ă Bencio vrea s ă ne
încurce.

— Dar vi s-a p ărut sincer.
168
._Firește, Dar aminte ște-ți că prima îndatorire a unui bun
inchizitor este aceea de a b ănui în primul rînd pe cei care par
sinceri.
__Urîtă treabă cea de inchizitor, am spus eu.
— De-asta am și părăsit-o. Și, după cum vezi, am din nou parte
de ea. Dar acum hai sus, în bibliotec ă.

169
Ziua a doua Noaptea
în care se intr ă în sfîrșit în labirint, se ivesc n ăluciri ciudate și, cum
se întîmpl ă în labirinturi, se r ătăcește
Am urcat din nou în scriptorium, de data asta pe scara de r ăsărit,
care ducea și la catul interzis, ținînd felinarul sus, în fa ța
noastră. Eu mă gîndeam la cuvintele lui Alinardo despre labirint
și mă așteptam la lucruri însp ăimîntătoare.
Am fost uluit, p ătrunzînd în locul în care nu ar fi trebuit s ă
intrăm, să mă trezesc într-o înc ăpere cu șase laturi, nu prea
mare, lipsit ă de ferestre, în care domnea, ca de altfel în tot catul
acela, un miros puternic de st ătut și de mucegai. Nimic
îngrozitor.
încăperea, am spus, avea șase pere ți, dar numai pe patru dintre
ei se deschidea, între dou ă mici coloane îngropate în zid, o bort ă,
o trecere destul de larg ă, deasupra c ăreia se desf ășura un arc în
toată curbura lui. De-a lungul pere ților plini se în șiruiau ni ște
dulapuri uria șe, încărcate cu c ărți aranjate în ordine. Dulapurile
aveau ni ște etichete numerotate și tot așa avea și fiecare
despărțitură a lor în parte: erau, de fapt, acelea și numere pe care
le văzusem în catalog. In mijlocul camerei, o mas ă, și ea plin ă de
cărți. Pe toate volumele un strat sub țire de praf, semn c ă toate
tomurile acelea erau șterse cu oarecare regularitate. Și nici pe jos
nu era nici un fel de murd ărie. Deasupra arcului uneia dintre u și,
o etichet ă mare, pictat ă pe perete, purta cuvintele Apocalypsis
Iesu Christi. Nu părea decolorat ă, deși caracterele literelor erau
foarte vechi. Ne-am dat apoi seama, și în alte camere, c ă
etichetele acestea erau de fapt s ăpate în piatr ă, și destul de adînc,
și apoi scobiturile fuseser ă umplute cu vopsea, cum se face la
fresca din biserici.
Am trecut prin una dintre bo rti. Ne-am pomenit într-o alta
încăpere, unde se deschidea o fereastr ă care, în loc de geamuri,

avea plăci de alabastru, cu doi pere ți plini și o bortă,
170
je același fel cu cea prin care tocmai trecuser ăm, care da într-o
altă cameră, cu doi pere ți plini și ei, unul cu o fereastr ă sj o altă
ușă care se deschidea în fa ța noastr ă. în cele dou ă camere, dou ă
etichete de form ă asemănătoare cu prima pe care o v ăzusem, dar
cu alte cuvinte. Eticheta primei camere spunea: Super thronos
viginti quatuor, iar cea de-a doua: pjomen Mi mors. în rest, chiar
dacă cele dou ă camere erau mai mici decît cea din care intrasem
în bibliotec ă (de fapt aceea era heptagonal ă, și acestea dou ă
dreptunghiulare), mobilierul era acela și: dulapuri cu c ărți și masă
la mijloc.
Am intrat în cea de-a treia camer ă. Aici nu erau c ărți și nici
etichetă. Sub fereastr ă, un altar de piatr ă. Avea trei u și, una pe
unde intrasem, alta care da în camera heptagonal ă, pe care
tocmai o vizitaser ăm, o a treia care ne-a dus într-o camer ă, nouă,
nu altfel decît celelalte decît prin eticheta care spunea:
Obscuratus est sol et aer. De aici se trecea într-o nou ă cameră, a
cărei etichet ă spunea: Facta est grando et ignis ; nu mai avea alte
uși, așa că ajunși în camera aceea trebuia s ă ne întoarcem.
— Să facem socoteala, a spus Guglielmo. Cinci camere
dreptunghiulare, sau u șor trapezoidale, fiecare cu cîte o fereastr ă,
așezate în jurul unei camere heptagonale, f ără ferestre, la care
urcă scara. Mi se pare elementar. Ne afl ăm în turnul de r ăsărit, la
fiecare turn se v ăd de afar ă cinci ferestre. Socoteala e bun ă.
Camera goal ă e tocmai aceea care d ă spre răsărit, în aceea și
direcție cu corul bisericii, soarele în zori lumineaz ă altarul, ceea
ce mi se pare drept și cu credin ță. Singura idee viclean ă mi se
pare cea cu pl ăcile de alabastru. Ziua filtreaz ă o lumin ă plăcută,
noaptea nu las ă să treacă nici o raz ă de lună. Și apoi nu este un
labirint mare. Acum o s ă vedem unde duc și celelalte dou ă uși din
camera heptagonal ă. Cred c ă o să ne orient ăm destul de bine.
Maestrul meu gre șea și constructorii bibliotecii fuseser ă mult mai
iscusiți decît crezuser ăm noi. Nu știu prea bine s ă explic ce s-a
întîmplat, dar de cum am p ărăsit turnul, ordinea camerelor ne-a
apărut mai încurcat ă. Unele aveau dou ă, altele trei u și. Toate
aveau o fereastr ă, chiar și cele în care intram dintr-o camer ă cu
fereastră și socotind c ă mergem spre interiorul Edificiului. Fiecare
avea acela și fel de dulapuri și de mese, volumele aranjate foarte
regulat p ăreau toate la fel și desigur nu ne ajutau s ă recunoa ștem
locul la o privire gr ăbită. Am încercat s ă ne orient ăm după
etichete. O dat ă străbătuserăm o camer ă în care era scris In

diebus illis și după Clteva ocoluri ni s-a p ărut că ne-am întors tot
acolo. Dar ne
171
aminteam c ă ușa din fața ferestrei d ădea într-o camer ă în care
era scris Primogenitus mortuorum, în timp ce acum ne g ăseam
într-o alta, care spunea din nou Apocalypsis Iesu Christi, și nu
era cea heptagonal ă din care plecaser ăm. Faptul acesta ne-a
convins c ă uneori etichetele se repetau întocmai în camere
diferite. Am dat peste dou ă camere cu Apocalypsis, una lîng ă alta,
și numaidecît dup ă asta peste una cu Cecidit de coelo stella
magna.
De unde proveneau frazele de pe etichete, era evident: era vorba
de versetele din Apocalipsa lui Ioan, dar nu era deloc clar de ce
erau pictate pe pere ți și nici dup ă ce logic ă erau aranjate. Ca s ă
ne sporeasc ă încurcătura, am descoperit c ă anumite etichete, nu
multe, erau scrise cu vopsea ro șie în loc de neagr ă.
La un moment dat, ne-am reg ăsit în camera heptagonal ă din care
porniser ăm (era u șor de recunoscut, pentru c ă în ea se deschidea
gura scării) și am început din nou s ă ne mișcăm spre dreapta,
încercînd s ă mergem drept, din camer ă în camer ă. Am trecut prin
trei camere și apoi ne-am g ăsit în fața unui perete închis. Singura
trecere ducea într-o camer ă nouă, care avea o singur ă ușă, pe
care, ieșind, am str ăbătut alte patru camere și ne-am pomenit din
nou în fa ța unui perete. Ne-am întors în camera de dinainte, care
avea dou ă ieșiri, am trecut prin cea pe care n-o încercasem înc ă,
am străbătut o camer ă nouă, și am ajuns din nou în camera
heptagonal ă de plecare.
— Cum se numea ultima camer ă din care ne-am întors ? a
întrebat Guglielmo.
Am făcut o sfor țare să-mi amintesc:
— Equus albu ș.
— Bine, înd ărăt la ea.
Și nu ne-a fost greu. De aici, dac ă nu voiam s ă ne întoarcem pe
unde mai umblaser ăm, nu se putea apuca alt ă cale decît prin
camera zis ă Gratia vobis et pax, și de aici, la dreapta, ni s-a p ărut
că găsim o nou ă trecere care s ă nu ne duc ă înapoi. De fapt, am
găsit din nou In diebus illis și Primogenitus mortuorum (erau
aceleași camere de mai înainte?), dar în cele din urm ă am ajuns
la o camer ă pe care nu ni se p ărea că o vizitaser ăm încă:
Tertiapars terrae combusta est. Dar ajun și acolo, nu mai știam
unde eram fa ță de turnul r ăsăritean.
îndreptînd felinarul înainte, am pornit-o spre camera din fa ța

mea. Un uria ș de propor ții amețitoare, cu trupul ondulat și
tremurător ca al unei fantome, mi-a ie șit înainte.
— Un diavol! am strigat, și puțin a lipsit s ă nu-mi cad ă felinarul
din mîn ă, în timp ce m ă întorceam brusc și ma
172
adăposteam în bra țele lui Guglielmo. El mi-a luat felinarul și,
sprijinindu-m ă, a pășit înainte cu o hot ărîre care mi s-a p ărut
înălțătoare. A v ăzut și el ceva, pentru c ă s-a oprit dintr-o dat ă.
Apoi a pornit din nou înainte și a ridicat lumina. A izbucnit în rîs:
— într-adev ăr, mare iscusin ță. O oglind ă!
— O oglind ă ?
— Da, lupt ătorul meu neînfricat. Te-ai avîntat cu atîta curaj
împotriva unui du șman adev ărat, care era mai adineauri în
scriptorium, și acum te sperii în fa ța propriei tale imagini, m ărite
și strîmbe.
M-a luat de mîn ă și m-a dus la peretele din fa ța intrării, într-o
placă ondulat ă de sticl ă, acum, cînd felinarul lumina mai de
aproape, am v ăzut imaginile noastre amîndou ă grotesc deformate,
care-și schimbau forma și înălțimea pe m ăsură ce ne apropiam
sau ne dep ărtam de ea.
— Trebuie s ă-ți citesc ni ște tratate de optic ă, a spus Guglielmo
bine dispus, cum au citit, cu siguran ță, și cei care au f ăcut
biblioteca. Cele mai bune sînt ale arabilor. Alhazen a compus un
tratat, De aspectibus, în care, cu ni ște demonstra ții geometrice
precise, a vorbit despre puter ea oglinzilor. Dintre care unele,
după cît de ondulat ă este suprafa ța lor, pot m ări lucrurile mai
mici (și ce altceva sînt lentilele mele?), altele fac s ă apară
imaginile r ăsturnate sau oblice, sau ar ătînd dou ă obiecte în loc
de unul, sau patru în loc de dou ă. Iar altele, ca asta, fac dintr-un
pitic un uria ș sau dintr-un uria ș un pitic.
— Iisuse Christoase! am spus eu . Astea sînt stafiile pe care unii
spun că le văd în bibliotec ă ?
— Poate. Idee cu adev ărat iscusit ă.
A citit eticheta de pe perete, deasupra oglinzii: Super thronos
viginti quatuor.
— Am mai g ăsit-o, dar era într-o înc ăpere fără oglindă. Și asta,
printre altele, nu are ferestre și nici heptagonal ă nu e. Unde
sîntem ?
S-a uitat în jur și s-a apropiat de un dulap.
— Adso, f ără acei binecuvînta ți oculi ad legendum, nu izbutesc s ă
deslușesc ce scrie în c ărțile astea. Cite ște-mi cîteva titluri.
Am luat o carte la întîmplare.

— Maestre, nu e scris nimic pe ea!
— Cum ? V ăd că e scris; ce cite ști ?
— Nu citesc. Nu sînt literele alfabetului și nu e grece ște, aȘ
recunoa ște-o. Par viermi, șerpișori, căcăței de musc ă.
~~ Ah, e în arab ă! Mai sînt și altele ?
173
— Da, cîteva. Dar iat ă una în latin ă, cu voia lui Dumnezeu. Al…
Al Kuwarizmi, Tabulae.
— Tablele astronomice ale lui Al Kuwarizmi, traduse de Adelard
din Bath! Oper ă foarte rar ă. Zi mai departe.
— Isa ibn Aii, De oculis, Alkindi, De radiis stellatis…
— Uită-te acum și pe mas ă.
Am deschis un volum mare ce trona pe mas ă, un De bestiis. Am
dat peste o pagin ă împodobit ă cu miniaturi foarte fine unde era
reprezentat un unicorn de o mare frumuse țe.
— Frumoas ă lucrătură, a comentat Guglielmo, care izbutea s ă
vadă imaginile. Și aceea?
Am citit.
— Liber monstrorum de diversis generibus, și aceasta cu imagini
frumoase, dar mi se par mai vechi.
Guglielmo a plecat capul peste text:
— Miniaturi f ăcute de c ălugării irlandezi, acum cel pu țin cinci
secole. Cartea cu unicornul, în schimb, este mult mai nou ă. Mi se
pare făcută după moda fran țuzească.
Am admirat înc ă o dată știința de carte a maestrului meu. Am
intrat în camera ce urma și am parcurs cele patru camere ce
veneau dup ă ea, toate cu ferestre și toate pline cu c ărți în limbi
necunoscute, mai multe texte de științe oculte, și am ajuns la un
perete care ne-a silit s ă ne întoarcem, pentru c ă ultimele cinci
camere d ădeau una în alta f ără să îngăduie alte
ieșiri.
— După înclinația zidurilor trebuie c ă ne aflăm în pentagonul
unui alt turn, a spus Gu glielmo, dar nu exist ă sală heptagonal ă
centrală; poate c ă ne înșelăm.
— Dar ferestrele ? am f ăcut eu. Cum pot s ă fie atîtea ferestre ? Cu
neputin ță ca toate camerele s ă dea în afar ă.
— Uiți de puțul central, multe din cele pe care le-am v ăzut sînt
ferestre care dau spre octogonul pu țului. Dac ă ar fi ziu ă,
diferența de lumin ă ne-ar spune care sînt ferestrele din afar ă și
care cele din ăuntru, și poate c ă măcar ne-ar ar ăta poziția camerei
față de soare. Dar seara nu scoate la iveal ă nici un fel de
diferență. Să mergem înd ărăt.

Ne-am întors în camera oglinzii și am cotit spre a treia u șă prin
care ni se p ărea că nu trecuser ăm înainte. Am v ăzut în fa ța
noastră un șir de trei sau patru camere, și-n ultima ara z ărit o
lumină slabă.
— E cineva acolo ! am spus cu o voce sufocat ă.
— Dacă este, și-a dat seama de felinarul nostru, a spus
Guglielmo, acoperind totu și flacăra cu mîna. Am r ămas locului
174
un minut sau dou ă. Geana de lumin ă continua s ă tremure ușor,
dar fără să se facă mai mare sau mai slab ă.
— Poate e doar o lamp ă, a spus Guglielmo, din acelea puse să-i
conving ă pe călugări că biblioteca este locuit ă de sufletele celor
răposați. Dar trebuie știut. Tu stai aici și acoper ă felinarul, eu m ă
duc înainte, cu grij ă.
încă rușinat de figura f ăcută înaintea oglinzii, am vrut s ă roă spăl
de rușine în ochii lui Guglielmo.
— Nu, m ă duc eu, am spus, dumneavoastr ă rămîneți aici. Voi
umbla cu b ăgare de seam ă, sînt mai mic și mai ușor. De cum voi
vedea că nu e nici o primejdie, v ă strig.
Și așa am făcut. Am trecut prin trei camere, umblînd lipit de
pereți, ușor ca o pisic ă (sau ca un novice care coboar ă în
bucătărie să fure brînz ă din cămară, treabă în care eram printre
cei mai pricepu ți din Melk). Am ajuns în pragul camerei de unde
venea geana de lumin ă slabă, strecu-rîndu-m ă pe lîngă zidul din
spatele coloanei care slujea de stîlp pe partea dreapt ă, și am
aruncat o privire în camer ă. Nu era nimeni. Un soi de lamp ă era
așezată pe mas ă, aprins ă, și fumega slab. Nu era un felinar ca al
nostru, sem ăna mai degrab ă cu o cădelniță descoperit ă, nu ardea
cu flacără, dar o cenu șă mocnea ascunzînd cev a care ardea. Mi-
am luat inima-n din ți și am intrat. Pe mas ă, alături de c ădelniță,
sta deschis ă o carte în culori vii. M-am apropiat și am văzut pe
pagină dîre de culori diferite , galben, cinabru, turcoaz și pămînt
ars. Se vedea aici o fiar ă, înspăimîntătoare la privit, un balaur din
cei mari, cu zece capete, care tr ăgea cu coada stelele de pe cer și
le făcea să cadă pe pămînt. Și deodat ă am văzut că balaurul se
înmulțea, și cojile de pe pielea lui se preschimbau într-o p ădure
de solzi ro șii strălucitori care s-au desprins din carte și au prins
să mi se învîrteasc ă în jurul capului. Am c ăzut pe spate și am
văzut tavanul camerei c ă se apleac ă și coboar ă asupra mea, apoi
am auzit un șuier scos ca de mii de șerpi, dar nu însp ăimîntător,
ci fermec ător parc ă, și s-a ivit o femeie înv ăluită în lumin ă care
și-a apropiat fa ța de a mea, suflîn-du-mi u șor peste chip. Am

îndepărtat-o cu mîinile întinse și rai s-a p ărut că mîinile mele
atingeau c ărțile din dulapul din fa ță sau că se măreau peste
măsură. Nu-mi mai d ădeam seama unde m ă aflam și unde se
aflau cerul și pămîntul. L-am yazut în mijlocul camerei pe
Berengario, care m ă fixa cu un surîs scîrbavnic, groh ăind de
pofte. Mi-am acoperit fa ța cu lunile și mîinile-mi p ăreau ghearele
unei broa ște rîioase, umede și palmate. Am strigat, cred, am
simțit un gust acru în
175
gură, apoi m-am cufundat într-o bezn ă nesfîrșită, care părea să
se deschid ă tot mai adînc sub mine și n-am mai știut ninii c M-am
trezit dup ă o vreme pe care am socotit-o ca lun-gindu-se mai
multe secole, sim țind niște plesnituri care-mi bubuiau în cap.
Eram întins pe jos și Guglielmo îmi tr ăgea palme peste obraz. Nu
mai eram în camera aceea, și ochii mei au z ărit o etichet ă care
spunea : Requiescant a laboribus sui ș.
— Sus, Adso, sus, îmi șoptea Guglielmo, nu e nimic.
— Lucrurile… am spus, aiurind înc ă. Fiara, fiara de acolo…
— Nici o fiar ă. Te-am g ăsit delirînd la picioarele unei mese pe care
era o superb ă apocalips ă mozarab ă, deschis ă la pagina cu acea
mulier amicta sole care înfrunta balaurul. Dar mi-am dat seama
de mireasma pe care o respirase și, ceva d ăunător, și te-am luat
numaidecît de-acolo. Și pe mine m ă doare capul.
— Dar ce am v ăzut ?
— N-ai v ăzut nimic. Acolo, în lampa aia, ardeau ni ște substan țe
care sînt în stare s ă dea năluciri, le-am recunoscut mirosul, e
ceva de la arabi, poate acela și lucru pe care Veglio della
Montagna îl da s ă-l miroas ă ucigașilor lui înainte de a-i trimite
să-și facă treburile. Și așa am explicat misterul n ălucirilor.
Cineva pune noaptea ierburi magice pentru a-i convinge pe
vizitatorii nepofti ți că biblioteca este p ăzită de prezen țe drăcești.
De fapt, ce-ai sim țit?
Cu mintea încîlcit ă de cîte îmi aminteam, i-am povestit despre
nălucirea mea, și Guglielmo a rîs :
— Pe jum ătate măreai toate cîte le-ai v ăzut în carte și pe jum ătate
lăsai să vorbeasc ă dorințele și spaimele tale. Treaba asta e tocmai
rodul acelor ierburi. Mîine va trebui s ă vorbim despre asta cu
Severino, cred c ă știe mai multe decît vrea el s ă ne facă să
credem. Sînt ierburi, numai ierburi, f ără să fie nevoie de acele
prepara ții necromantice de care ne vorbea sticlarul. Ierburi,
oglinzi… Locul acesta al științei oprite este ap ărat de multe și
înțelepte descoperiri. Știința folosit ă ca să ascund ă, mai degrab ă

decît să lumineze. Nu-mi place asta. O minte stricat ă vegheaz ă la
sfînta ap ărare a bibliotecii. Dar a fo st o noapte grea, trebuie s ă
ieșim, deocamdat ă. Tu ești răvășit, și ai nevoie de ap ă și de aer
proaspăt. în zadar vom încerca s ă deschidem aceste ferestre, prea
sus așezate și poate închise de de cenii. Cum a putut s ă le treac ă
prin minte c ă Adelmo s-a aruncat de-aici ?
Să ieșim, spusese Guglielmo. Ca și cînd ar fî fost u șor. Știam că
biblioteca era accesibil ă dintr-un singur turn, cel de r ăsărit. Dar
unde ne aflam noi în momentul acela? Pier-duser ăm aproape cu
totul direc ția. Umblatul nostru la
176
„ntîmplare> cu teama de a nu mai putea ie și niciodat ă din
locul acela, eu împiedicîndu-m ă mereu și scuturat de nevoia
je a vomita, Guglielmo destul de îngrijorat din pricina mea, și
ndispus de neputin ța științei sale, ne-a dat, sau i-a dat lui, o
(jee pentru a doua zi. Ar fi trebuit s ă ne întoarcem în
bibliotec ă, admițînd că aveam s ă ieșim vreodat ă din ea, cu un
c§rbune de lemn ars, sau o alt ă substan ță în stare s ă lase
semne pe pere ți.
__Pentru a g ăsi calea de a ie și din labirint, a recitat
Quglielmo, nu exist ă decît un mijloc. La fiecare r ăscruce nou ă,
sau nemaiv ăzută vreodat ă, calea de ie șire va fi recunoscut ă prin
trei semne. Dac ă, din pricina semnelor de mai înainte pe vreunul
din drumurile r ăscrucii, se va vedea c ă acea cotitur ă a mai fost
vizitată, se va pune un singur semn pe calea de sosire. Dac ă toate
locurile de trecere au fost însemnate, atunci va trebui s ă se reia
drumul, revenindu-se la lo cul de pornire. Dar dac ă una sau dou ă
treceri ale cotiturii au r ămas fără semn, se va alege unul dintre
drumuri, oricare, punîndu-se pe el dou ă semne. Urm ărindu-se o
trecere care poart ă un singur semn, i se va atribui alte dou ă în
așa chip încît acea trecere s ă poarte trei semne. Toate p ărțile
labirintului vor trebui s ă fie străbătute dac ă, ajungîndu-se la o
răscruce, nu se va porni niciodat ă pe trecerea cu trei semne, în
afară de cazul cînd vreuna din celelalte treceri este lipsit ă de
semne.
— Cum de știți asta ? Sînte ți expert în labirinturi ?
— Nu, citez un text antic pe care l-am citit cîndva.
— Și după regula asta se poate ie și ?
— Mai niciodat ă, după cîte știu. Dar tot voi încerca. Și apoi zilele
viitoare voi avea lentile și timp destul ca s ă mă opresc mai mult
asupra c ărților. S-ar putea ca acolo unde direc ția etichetelor ne
încurcă, cea a c ărților să ne descurce.

— O să aveți lentilele ? Și cum o s ă faceți să le găsiți ?
— Am spus c ă voi avea lentile. Voi face altele. Cred c ă sticlarul nu
așteaptă altceva decît un prilej din astea, ca s ă facă o nouă
experien ță. Dacă va avea sculele potrivite ca s ă șlefuiască
cioburile. C ăci în atelierul lui are destule cioburi.
In timp ce r ătăceam căutînd drumul, la un moment dat, în
mijlocul unei camere, m-am sim țit mîngîiat pe fa ță de o mîn ă
nevăzută, în timp ce un geam ăt, care nu era de om și nici de
animal, se auzea vibrînd și în spațiul acela și în cel vecin, ca Și
cum o stafie ar fi umblat din camer ă în camer ă. Ar fi trebuit sâ fiu
pregătit pentru surprizele bibliotecii, dar înc ă o dată am făcut un
salt îndărăt. Și Guglielmo trebuie s ă fi pățit ceva
177
asemănător, pentru c ă își atingea obrazul, ridicînd felinarul în
sus și privind în jur.
A ridicat o mîn ă, apoi a cercetat flac ăra care p ărea acum mai
însuflețită, și apoi și-a umezit un deget și l-a ținut drept în sus
înaintea ochilor.
— E limpede, a spus în cele din urm ă, și mi-a ar ătat două puncte
pe doi pere ți față-n față, așezate la în ălțimea unui stat de om. Se
deschideau acolo dou ă crăpături înguste, de care, apropiind
mîna, puteai sim ți aerul rece care venea din exterior. Apropiind
apoi și urechea de ele, se auzea un vuiet, ca și cum de afar ă ar fi
bătut vîntul.
— Biblioteca trebuie s ă aibă și ea un sistem de aerisire, a spus
Guglielmo, altfel atmosfera ar fi de nerespirat, mai ales vara. De
altfel, aceste cr ăpături înlesnesc și un anumit grad de umiditate,
pentru ca pergamentele s ă nu se usuce. Dar chibzuin ță ctitorilor
nu s-a m ărginit numai la asta. A șezînd cr ăpăturile în anumite
unghiuri, s-au asigurat c ă în unele nop ți cu vînt adierile care
intră pe aceste orificii s ă se încruci șeze cu alte adieri, și să se
învîrteasc ă în înșiruirea camerelor, producînd sunetele pe care le-
ai auzit. Care, împreun ă cu oglinzile și cu ierburile, s ă sporeasc ă
teama nechibzui ților care ar p ătrunde aici, ca noi, f ără să
cunoasc ă prea bine locul. Chiar și noi am gîndit pentru o clip ă că
niște fantome ne suflau pe fa ță. Ne-am dat seama abia acum de
asta, pentru c ă doar acum s-a pornit vîntul. Și s-a lămurit și
misterul acesta. Dar, cu toate astea, tot nu știm cum s ă ieșim!
Vorbind a șa, rătăceam în gol, z ăpăciți acum, f ără să mai luăm în
seamă etichetele care ne ap ăreau toate la fel. Am nimerit într-o
altă sală heptagonal ă, ne-am învîrtit prin camerele vecine, n-am
găsit nici o u șă. Ne-am întors pe unde am venit, am umblat

aproape o or ă, renunțînd să mai știm unde eram. La un moment
dat, Guglielmo a hot ărît că eram învin și, nu ne r ămînea decît s ă
ne culcăm în vreo înc ăpere și să așteptăm ca a doua zi Malachia
să ne găsească. în timp ce ne tînguiam de sfîr șitul nenorocit al
frumoasei noastre aventuri, am g ăsit pe nea șteptate înc ăperea
din care pornea s cara. I-am mul țumit cerului și am coborît plini
de bucurie.
De cum am ajuns în buc ătărie, am pornit iute la drum, am
pătruns în coridorul osuarului și jur că rînjetul mortuar al acelor
hîrci mi s-a p ărut surîsul unor fiin țe dragi. Am intrat din nou în
biserică și am ieșit prin portalul de nord, a șe-zîndu-ne în sfîr șit
fericiți pe lespezile de piatr ă ale mormintelor. Aerul minunat al
nopții mi s-a p ărut un balsam
178
divin. Stelele str ăluceau în jurul nostru și nălucirile bibliotecii jjji
se păreau a fi foarte departe.
— Ce frumoas ă e lumea și ce urîte sînt labirinturile, am spus
ușurat.
— Ce frumoas ă ar fi lumea dac ă ar exista o regul ă după care să
cutreieri prin labirinturi, a r ăspuns maestrul meu.
— Ce or ă o fi ? am întrebat.
— Am pierdut no țiunea timpului. Dar ar fi bine s ă fim în chiliile
noastre înainte de-a bate clopotul pentru matutini.
Am înconjurat latura sting ă a bisericii, am trecut prin fa ța intrării
(m-am întors spre partea cealalt ă ca să nu-i văd pe cavalerii
apocalipsului, super thronos viginti quatuor!) și am str ăbătut
porticul ca s ă ajungem la l ăcașul peregrinilor.
în pragul cl ădirii sta Abatele care ne -a privit cu asprime.
— Toată noaptea v-am c ăutat, i-a spus lui Guglielmo. Nu te-am
găsit în chilie, nu te-am g ăsit în biseric ă…
— Am g ăsit o urm ă și ne ținem dup ă ea…, a spus într-o doar ă
Guglielmo și se vedea c ă e încurcat.
Abatele l-a fixat îndelung, apoi a spus cu voce sc ăzută și aspră:
— Te-am c ăutat numaidecît dup ă completa. Berengario nu era în
cor.
— Ei, asta-i bun ă! a izbucnit Guglielmo cu aer hilar. Acum era
foarte limpede cine se dusese s ă se cuib ărească în scriptorium.
— Nu era în cor la completa, a repetat Abatele, și nu s-a întors în
chilia lui. O s ă bată acum de matutini și-o să vedem dac ă apare
totuși. Altfel, m ă tem de vreo alt ă nenorocire.
La matutini Berengario nu ap ăruse.
179

tsi
Ziua a treia De la laudi la prima
în care se g ăsește o cîrp ă murdar ă de sînge în chilia lui Berengario
cel dispărut, și asta e tot
în timp ce scriu, m ă simt obosit cum m ă simțeam în noaptea
aceea, sau mai bine zis în diminea ța aceea. Ce s ă spun ? Dup ă
slujbă, Abatele i-a pus pe cei mai mul ți dintre c ălugări, speria ți
de-acum, s ă caute peste tot, f ără vreun rezultat.
Pe la ceasul de laudi, cotrobăind prin chilia lui Berengario, un
călugăr a găsit sub salteaua de paie o cîrp ă albă, murdar ă de
sînge. Au ar ătat-o Abatelui care n-a v ăzut în ea un semn bun.
Era de fa ță și Jorge care, de cum i s-a spus de asta, a zis : „Sînge
?", ca și cînd lucrul acesta i s-ar fi p ărut de necrezut. I-au spus și
lui Alinardo, care a cl ătinat din cap și a spus : „Nu, nu, la a treia
trîmbiță moartea vine pe ap ă…"
Guglielmo a privit bucata de pînz ă și apoi a spus:
— Acum totul e limpede.
— Și-atunci unde e Berengario ? l-au întrebat.
— Nu știu, a răspuns.
A fost auzit atunci Aymaro, care a ridicat ochii spre cer și i-a
șoptit lui Pietro din Sânt' Albano:
— Așa sînt englezii ăștia !
ha prima, cînd soarele se ivise, au fost trimi și niște servitori ca s ă
caute și la picioarele povîrni șului, jur-împrejurul zidurilor. S-au
întors pe la tertia, fără să fi găsit ceva.
Guglielmo mi-a spus c ă nici noi n-am fi putut face mai bine.
Trebuia s ă așteptăm toate cîte aveau s ă se întîmple. Și s-a
îndreptat spre ateliere, intrînd într-o discu ție îndelungat ă cu
Nicola, maestrul sticlar.
Eu m-am dus și am stat în biseric ă, lîngă intrarea principal ă, în
timp ce țineau slujba. Și astfel, plin de credin ță, am adormit, și
am dormit mult, întrucît se pare c ă noi, tinerii, avem nevoie de
somn mai mult decît cei b ătrîni, care au dormit destul pîn ă acum
și se apropie clipa cînd vor dormi pe vecie.
183
Ziua a treia Tertia
în care Adso se gînde ște în scriptorium la istoria ordinului s ău și la
soarta c ărților
Am ieșit din biseric ă mai pu țin obosit, dar cu mintea învîrtejit ă,
pentru c ă trupul nu se bucur ă în liniște de odihn ă decît în orele
de noapte. Am urcat în scriptorium, am cerut îng ăduința lui
Malachia și am început s ă răsfoiesc catalogul. Și-n timp ce

aruncam priviri distrate peste foile ce-mi treceau pe dinaintea
ochilor, îi cercetam de fapt pe c ălugări.
Am fost surprins de calmul și de senin ătatea cu care ace știa erau
preocupa ți de munca lor, de parc ă un confrate de-al lor n-ar fi
fost căutat cu disperare prin toate ungherele, și alți doi n-ar fi
pierit în împrejur ări îngrozitoare. Iat ă, mi-am spus, m ăreția
ordinului nostru: secole de-a rîndul oameni ca ace știa au văzut
năvălind hoardele de barb ari, jefuindu-le aba țiile, azvîrlindu-le
regatele în vîltorile de foc, și totuși au continuat s ă iubeasc ă
pergamentele și cernelurile și au continuat s ă citească din vîrful
buzelor cuvinte care se tra nsmiteau de secole și care se vor
transmite secole și secole în viitor. Au continuat s ă citească și să
copieze în timp ce se apropia mileniul, de ce s ă nu continue s-o
facă și acum?
Cu o zi înainte, Bencio spusese c ă ar fî fost gata s ă făptuiască un
păcat în schimbul dobîndirii unei c ărți rare. Nu min țea și nu
glumea. Un c ălugăr ar trebui, fire ște, să-și iubeasc ă mult cărțile
sale cu umilin ță, voind binele lor și nu izbînda propriei sale
curiozități; dar ceea ce pentru mireni este ispita adulterului și
pentru oamenii obi șnuiți ai Bisericii este dorin ța arzătoare de
bogăție, pentru c ălugări este patima cunoa șterii.
Am răsfoit catalogul și mi-a d ănțuit prin fa ța ochilor o jerb ă de
titluri misterioase: Quinti Sereni de medicamentis, Phaenomena,
Liber Aesopi de natura animalium, Liber Aethici peronymi de
cosmographia, Liber tres quos Arculphus
184
episcopus adamnano escipiente de locis sanctis ultramarinis
designavit conscribendos, Libellus Q. Iulii Hilarionis de origine
mundi, Solini Polyshistor de situ orbis terrarum et mirabilibus,
Almagesthus… Nu mă miram c ă taina nelegiuirilor se învîrtea în
jurul bibliotecii. Pentru ace ști oameni devota ți scripturilor,
biblioteca era în acela și timp Ierusalimul ceresc și o lume
subpămîntean ă la grani ța dintre p ămîntul necunoscut și tărîmul
infernului. Ei erau domina ți de bibliotec ă, de făgăduințele ei și de
opreliștile ei. Tr ăiau cu ea, pentru ea și poate împotriva ei,
trăgînd cu p ăcat nădejdea ca într-o zi s ă-i rupă toate pece țile
tainelor. De ce s ă nu fi vrut s ă înfrunte moartea, pentru a- și
satisface o curiozitate a min ții lor, sau s ă ucidă pentru a
împiedica pe cineva s ă se apropie de un secret de-al lor p ăstrat cu
sfințenie ?
Ispite, desigur, m ăreție a min ții lor. Cu totul altfel era c ălugărul
scrib închipuit de sfîntul no stru fondator, în stare s ă copieze f ără

să înțeleagă, lăsîndu-se cu totul în puterea vrerii lui Dumnezeu,
scriind pentru c ă se ruga și rugîndu-se pentru c ă scria. De ce nu
mai era a șa ? Oh, desigur, nu numai aceasta era dec ăderea
ordinului nostru! Devenise prea puternic, aba ții săi se luau la
întrecere cu regii, nu aveam oare în Abbone exemplul unui
monarh, care cu gest de monarh încerca s ă facă ordine în
nelegiuirile dintre monarhi ? îns ăși știința pe care aba țiile o
acumulaser ă era acum folosit ă ca marf ă de schimb, motiv de fal ă,
prilej de îngîmfare și de glorie; a șa cum cavalerii mînuiau cu
trufie armuri și stindarde, aba ții noștri mînuiau codice
împodobite cu miniaturi… Și cu atît mai mult (ce sminteal ă!) cu
cît mănăstirile noastre pierduser ă acum și coroana în țelepciunii,
cînd școlile episcopale, breslele urbane, universit ățile înțelegeau
cărțile poate mai mult și mai bine decît noi și făceau să apară
altele noi — și poate c ă aceasta era pricina atîtor nefericite
întîmplări.
Abația în care m ă aflam era, probabil, ultima care se putea l ăuda
cu un primat în producerea și reproducerea în țelepciunii scrise.
Dar poate c ă tocmai din aceast ă pricină călugării săi nu se mai
mulțumeau doar cu sfînta oper ă a copiatului, voiau s ă creeze și ei
noi complemente ale naturii, împin și de lăcomia pentru lucruri
noi. Și nu își dădeau seama, cu mintea unpîclit ă în momentul
acela (și o știu bine azi, cînd sînt gîrbov de ani și de experien ță),
că, făcînd astfel, ei înlesneau îns ăși Prăbușirea magnificen ței lor.
Pentru c ă, dacă acea nou ă Știință pe care voiau s-o produc ă se
reflecta liber în afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut
deosebi locul acela
185
sfînt de o școală episcopal ă sau de o universitate or ășenească.
Rămînînd ascuns ă, în schimb, ea î și păstra prestigiul și forța, nu
era corupt ă de disput ă, de trufia quolibetal ă, care vrea s ă treacă
prin sita lui sic et non orice mister și orice m ăreție. Iată, mi-am
spus, pricinile t ăcerii și ale întunericului care înconjoar ă
biblioteca; ea este p ăstrătoare de știință, dar poate men ține
această știință neatins ă doar dac ă o împiedic ă să ajungă la
oricine, ba chiar și la călugării ei. Știința nu este ca moneda, care
rămîne fizice ște întreag ă chiar dac ă trece prin v ămile cele mai
infame ; ea e mai degrab ă ca un ve șmînt foarte frumos care se
prăpădește prin folosin ță și prin înf ățișare prea repetat ă. Oare nu
este tot a șa și cartea îns ăși, ale cărei pagini se sfî șie, cernelurile
și aurul de pe ea se întunec ă dacă o ating prea multe mîini ? Iat ă,
îl vedeam aproape de mine pe Pacifico din Tivoli care r ăsfoia un

volum str ăvechi, ale c ărui foi aproape c ă se lipiser ă una de alta
din cauza umezelii. î și înmuia ar ătătorul și policarul în gur ă ca să
poată da paginile c ărții pe care o citea, și la fiecare atingere a
salivei sale paginile acelea î și pierdeau din vigoare; deschizîndu-
le, însemna s ă le îndoaie, s ă le dea prad ă necruțătoarei lucr ări a
aerului și a prafului, care aveau s ă roadă vinele delicate pe care
pergamentul și le încorda, aveau s ă facă să apară noi pete de
mucegai acolo unde saliva înmuiase, dar și vlăguise col țul paginii.
Așa cum prea mult ă dulcoare îl mole șește pe lupt ător și-l
înțepenește, aceast ă prea mult ă iubire posesiv ă și nesățioasă
avea să predispun ă cartea la boala menit ă s-o omoare.
Ce era de f ăcut, deci ? S ă nu se mai citeasc ă, să se păstreze doar
cărțile ? Erau îndrept ățite temerile mele ? Ce ar fi spus maestrul
meu?
Am văzut ceva mai departe un copist, Magnus din Iona, care
terminase de lustruit fo aia lui cu piatra ponce și o catifela cu
cretă, nivelîndu-i apoi suprafa ța cu tăvălugul. Un altul, al ături de
el, Rabano din Toledo, î și fixase pergamentul pe mas ă,
însemnîndu-i marginile cu ni ște găuri mici, laterale, în ambele
părți, între care acum trasa cu un condei de fier linii orizontale
foarte sub țiri. Peste pu țin timp cele dou ă foi aveau s ă se umple de
culori și de forme, pagina avea s ă devină asemenea unui
relicvariu, sclipind de nestemate, montate în ceea ce va fi mai
apoi țesătura de credin ță a scripturii. Cei doi confra ți, mi-am
spus, tr ăiesc acum orele lor de rai pe p ămînt. Dau la lumin ă cărți
noi, asemenea celor pe care timpul le va distruge f ără putință de
a face altfel… Deci biblioteca nu putea fi amenin țată de nici o
forță pămînteasc ă, deci era un lucru
186
viu… Dar dac ă era viu, de ce nu trebuia s ă se deschid ă ca să
înfrunte primejdia cunoa șterii ? Asta era ceea ce voia Bencio și
ceea ce, poate, nu voise Berengario ?
M-am sim țit răvășit și cuprins de team ă în gîndurile mele Poate
ca ele nu se potriveau unui novice, care trebuia doar s ă urmeze
cu sfințenie și umilin ță regula, pentru to ți anii care aveau sa vin ă
– lucru pe care l-am f ăcut dup ă asta,'fără să-mi pun alte
întrebări, în timp ce în jurul meu lu mea se scufunda tot mai mult
într-o furtun ă de sînge și de nebunie.
Era ora mesei de diminea ță și m-am dus la buc ătărie unde eram
acum prieten cu buc ătarii, și ei mi-au dat cîte ceva din ce era mai
bun de mîncare.
187

Ziua a treia Sexta
în care Adso ascult ă mărturiile lui Salvatore, care nu se pot rezuma
în puține cuvinte, dar care îi inspir ă multe medita ții îngrijor ătoare
în timp ce mîncam, l-am v ăzut într-un col ț pe Salvatore, care se
vedea bine c ă se împăcase cu buc ătarul, devorînd, plin de
bucurie, o pl ăcintă cu carne de oaie. Mînca de parc ă nu mai
mîncase niciodat ă în viața lui, nel ăsînd să cadă nici o firimitur ă,
și părea să-l slăvească pre Domnul Dumnezeu pentru întîmplarea
aceea nemaipomenit ă.
Mi-a făcut semn și mi-a spus, în limbajul acela neobi șnuit al lui,
că mînca pentru to ți anii în care ținuse post. I-am pus cîteva
întrebări. Mi-a vorbit despre o copil ărie foarte dureroas ă într-un
sat în care aerul era r ău, ploile c ădeau mai tot timpul și cîmpurile
putrezeau, în timp ce aerul era otr ăvit de miasme ucig ătoare. Au
fost acolo, dup ă cîte am în țeles, inunda ții anotimpuri de-a rîndul,
încît pe cîmpuri nu mai existau brazde, și dintr-o bani ță de
semințe se scotea o jum ătate, și apoi din jum ătatea aceea nu se
mai alegea nimic, chiar și seniorii aveau chipurile palide ca ale
săracilor, de și, a observat Salvatore, s ăracii mureau în num ăr
mai mare decît seniorii, poate (a spus el zîmbind) pentru c ă erau
mai numero și… O măsură costa cincisprezece soldi, o baniță,
șaizeci de soldi, predicatorii vesteau sfîr șitul lumii, dar p ărinții și
bunicii lui Salvatore î și aminteau c ă așa fusese și în alte da ți,
astfel încît traser ă concluzia c ă lumea era mereu pe sfîr șite. Și
așa, după ce au mîncat toate blestematele de p ăsări și toate
animalele spurcate care se puteau g ăsi, s-a pornit vorb ă că unii,
în sat, începuser ă să dezgroape mor ții. Salvatore da l ămuriri cu
mare pricepere, de parc ă ar fi fost un histrion, cum se puseser ă
să facă acei homeni malissimi, care scurmau cu degetele p ămîntul
din cimitire, a doua zi dup ă ce-și dădea sfîrșitul cîte unul.
„Gnam!" spunea, și mușca din pl ăcinta cu
188
carne de oaie, dar eu vedeam pe fa ța lui strîmb ătura disperatului
care mînca din cadavru. Și apoi, nemul țumiți de a scociorî în
pămîntul sfînt, al ții, mai r ăi decît primii, ca ni ște tîlhari de
drumul mare, se tupilau în p ădure ca s ă le sară în spinare
călătorilor. „Zac!", f ăcea Salvatore, cu cu țitul la gît, și ;Gnam!". Și
cei mai r ăi dintre cei r ăi îi momeau pe copii cu cîte un ou sau
vreun m ăr și nu le mai l ăsau nici oasele, dar, cum a ținut
Salvatore s ă mă lămureasc ă imediat și foarte serios, dup ă ce-i
frigeau mai întîi. A povestit despre unul care a venit în sat s ă
vîndă carne fript ă pe puțini bani și toți nu știau cum s ă se

bucure mai mult de norocul acela, pîn ă ce preotul le-a spus c ă
era vorba de carne de om, și omul a fost f ăcut bucăți de mul țimea
turbată. Dar, în aceea și noapte, un oarecare din sat s-a dus s ă
sape mormîntul celui omorît și i-a mîncat carnea canibalului, a șa
încît, cînd l-a descoperit, satul l-a osîndit la moarte și pe el.
Dar Salvatore nu mi-a povestit numai despre asta. Cu vorbe
trunchiate, silindu-m ă să-mi reamintesc pu ținul pe care-l știam
din provensal ă și din dialectele italiene, mi-a spus povestea fugii
sale din satul natal și cum a cutreierat el prin lume. Și în
povestea sa am recunoscut multe din cîte auzisem și întîlnisem
pe drum, și multe altele pe care le-am aflat dup ă aceea le
recunosc acum, a șa că nu sînt sigur c ă nu-i atribui lui, dup ă
atîta timp, întîmpl ări și fărădelegi care au apar ținut altora, mai
înaintea lui și după el, și care acum, în mintea mea obosit ă, se
amestec ă făcînd o singur ă imagine, chiar prin puterea închipuirii
care, unind amintirea aurului cu cea a muntelui, î și făurește
ideea unui munte de aur.
Adesea în timpul c ălătoriei îl auzisem pe Guglielmo spunînd cei
simpli, termen prin care unii dintre confra ții lui desemnau nu
numai poporul, ci, în acela și timp, și pe cei f ără carte. Expresie
care mi s-a p ărut a fi întotdeauna general ă, pentru c ă în orașele
italiene întîlnisem negu țători și meșteșugari care nu erau oameni
ai Bisericii, dar care nu erau nici oameni f ără știință de carte,
chiar dac ă cunoștințele lor se ar ătau prin intermediul limbii
vulgare. Și, pentru a spune adev ărul, unii dintre tiranii care
guvernau peninsula pe vrem ea aceea nu aveau habar de știința
teologică, de cea medical ă, de logic ă și de latin ă, dar desigur nu
erau oameni simpli sau lipsi ți de preg ătire. De aceea, cred c ă și
maestrul meu, cînd vorb ea despre cei simpli, folosea un concept
mai degrab ă simplu. Dar, f ără îndoială, Salvatore nu era un om
simplu, venea de undeva de la țară, dintr-un loc aflat de secole
Pradă mizeriei și puterii nem ăsurate a seniorilor feudali. Era
189
un om simplu, dar nu era un prost. Visa și el o altfel de lume
care, pe vremea cînd a fugit de-acas ă de la ai lui, dup ă cum mi-a
spus, căpăta aspectul meleagurilor unde curge lapte și miere,
unde în copaci atîrn ă burdufuri cu brînz ă și șiraguri de cîrna ți
aromați.
împins de n ădejdea aceasta, ca și cînd n-ar fi vrut s ă creadă că
lumea nu este altceva decît o vale a plîngerii, în care (a șa cum m-
au învățat) chiar și nedreptatea a fost prev ăzută de providen ță
pentru a p ăstra echilibrul lucrurilor, unde scopul cel mai adesea

ne scapă, Salvatore a c ălătorit prin tot felul de locuri, de la
natalul s ău Monferrato pîn ă în Liguria, apoi în sus spre Proven ța
și spre pămînturile regelui Fran ței.
Salvatore a r ătăcit prin lume cer șind, prădînd, pre-f ăcîndu-se
bolnav, tocmindu-se în slujba vremelnic ă a vreunui senior, luînd
apoi din nou calea codrului, și apoi calea cea dreapt ă. După
povestirea lui, l-am v ăzut unindu-se cu acele bande de
răufăcători pe care apoi, în anii ce au urmat, le-am întîlnit
yînturîndu-se prin Europa: fal și călugări, șarlatani, escroci,
înșelători, rufo și și zdrențăroși, leproși și schilozi, ambulan ți,
hoinari, trubaduri, c ălugări fără patrie, studen ți pribegi, punga și,
trișori, mercenari, invalizi, jidovi r ătăcitori, sc ăpați de
necredincio și cu mintea distrus ă, nebuni, fugari urm ăriți,
răufăcători cu urechile retezate, sodomi ți, și, printre ei,
meșteșugari ambulan ți, țesători, căldărari, me șteri de scaune,
rotari, tocilari, împletitori de paie, zidari și iar ticăloși de tot felul,
pungași, nemernici, lichele, c ălăuze necinstite, pleava societ ății,
vagabonzi faimo și sau oarecare, și canonici, și preoți vînduți, și
sterpelitori, și oameni obi șnuiți să trăiască din încrederea altora,
falsificatori de bule și de sigilii papale, vînz ători de indulgen țe,
falși paralitici care se lungeau la u șile bisericilor, c ălugări
rătăcitori fugi ți de la schituri, vînz ători de relicve, preo ți care
vindeau iertarea, ghicitori și chiro-man ți, necroman ți,
tămăduitori, fal și cerșetori și păcătoși de tot soiul, corup ători de
călugărițe și de fete cu tertipuri și violențe, simulan ți de
hidropizie, epilepsie, hemoroizi, gut ă și plăgi, dacă nu și de
nebunie melancolic ă. Erau unii care- și lipeau plasturi pe corp
pentru a se preface bolnavi de ulcere de nevindecat, al ții care-și
umpleau gura cu o substan ță de culoarea sîngelui, pentru a se
preface c ă varsă atinși de un r ău ascuns, șmecheri care se f ăceau
că au unul din membre lovit de boal ă, sprijinindu-se în cîrje f ără
să aibă nevoie de ele și simulînd epilepsia, rîia, furunculele,
umflăturile, punîn-du- și legături, tinctur ă de șofran, cu fiare la
mîini, fese pe cap, amestecîndu-se împu țiți printre oamenii din
biserici, și
190
lăsîndu-se s ă cadă dintr-o dat ă prin pie țe, scuipînd bale și dînd
ochii peste cap, l ăsînd să le curgă din nas scursori din zeam ă de
mure și cinabru, ca s ă smulgă bani și de mîncare de ]a oamenii
speriați care-și aminteau de îndemnurile sfin ților părinți la
împărțirea de pomeni: împarte cu cei fl ămînzi pîinea ta, adu-l în
casa ta pe cel care n-are acoperi ș, să-l vizităm pe Christos, s ă-l

primim pe Christos, s ă-l îmbrăcăm pe Christos pentru c ă, așa
cum apa cur ăță focul, a șa și pomana ne cur ăță de păcate.
Și după faptele pe care le povestesc, de-a lungul cursului Dun ării
am văzut și încă mai văd mulți dintre ace ști șarlatani care- și
aveau numele și împărțeala lor în legiuni, ca dracii: accapponi
(castratori de coco și), lotori (înnoroi ți), protomedici (medici de
curte), pauperes verecundi (săraci sfio și), mor-ghigeri ([aprox.]
potoliții), affamiglioli (încîrdui ții), crociari (cruciații), alacerbati
(iuții), relicvari, înf ăinați, falpatori, iucchi (lilieci), spectini (făloși),
cochini (muzican ți de tarantel ă), acconi și admiracti (demni de
privit), mutuatori (care împrumut ă), attermanti (cuprinși de
tremurici), cagnabaldi (cîini curajo și), falsibordoni (falși
sprijinitori), accadenti (picați pe nepus ă masă), alacrimanti
(înlăcrimați) și affarfanti (îndrăciți).
Era ca un mîl ce se scurgea pe c ărările lumii noastre, și printre ei
se amestecau predicatori de bun ă-credință, eretici în c ăutare de o
nouă pradă, provocatori de neîn țelegeri. Chiar papa Ioan fusese
cel care, temîndu-se mereu de mi șcarea oamenilor simpli care
propovăduiau și practicau s ărăcia, voise s ă scape de predicatorii
cerșetori care, dup ă cum spunea el, îi atr ăgeau pe curio și
arborînd drapele pictate cu figuri, predicînd pentru bani și
storcind bani. Avea oare dreptate papa simoniac și corupt s ă
compare ni ște călugări cerșetori, care predicau s ărăcia, cu aceste
bande de dezmo șteniți și de jefuitori? Eu, în zilele acelea, dup ă ce
călătorisem pu țin prin Peninsula Italic ă, nu mai aveam o p ărere
prea limpede : auzisem despre c ălugării din Altopascio care,
predicînd, amenin țau cu excomunic ări și făgăduiau indulgen țe,
erau foarte iert ători în privin ța jafurilor și a fratricidelor, a
omuciderii și a sperjurului legat de bani, anun țau că în spitalul
lor se țineau în fiecare zi o sut ă de slujbe, pentru care adunau
daruri, și că din bunurile lor erau înzestrate dou ă sute de fete
sărace. Și auzisem vorbindu-se de fra tele Paolo Zoppo, care tr ăia
în Pădurea Rieti ca un pustnic și se lăuda că primise nemijlocit,
chiar de la Sfîntul Duh, revela ția că actul carnal nu era un P ăcat:
așa își ademenea victimele pe care le numea surori,
191
obligîndu-le s ă se biciuiasc ă goale, îngenunchind pe p ămînt de
cinci ori, în form ă de cruce, înainte ca el s ă le înfățișeze pe
victime lui Dumnezeu, și de-a fi primit de la ele ceea ce el numea
sărutul păcii. Dar era adev ărat ? Și ce îi lega pe ace ști pustnici,
care-și spuneau ilumina ți, de călugării săraci care str ăbăteau
drumurile peninsulei f ăcînd cu adev ărat peniten ță, rău văzuți de

clerul și de episcopii c ărora ei le biciuiau viciile și jafurile ?
Din povestea lui Salvatore, a șa cum se amestecau lucrurile cu
cele pe care eu le știam deja, v ăzîndu-le chiar eu, aceste deosebiri
nu apăreau la lumina zilei: orice p ărea să semene cu orice. Uneori
îmi părea unul dintre acei milogi din Tourenne despre care spune
povestea c ă la apropierea co șciugului f ăcător de minuni al
Sfîntului Martin au rupt-o la fug ă de team ă ca sfîntul s ă nu-i
vindece, lipsindu-i astfel de izvorul cî știgurilor lor, și sfîntul, f ără
îndurare, i-a mîntuit mai înainte de a ajunge la grani ță,
pedepsindu-i pentru tic ăloșia lor, făcîndu-i s ă-și recapete vlaga
încheieturilor. Uneori, în schimb, chipul de fiar ă al călugărului se
lumina de o lumin ă dulce cînd îmi povestea cum, tr ăind printre
bandele acelea, ascultase cuvîntul predicatorilor franciscani, și
fiind el sub cerul liber în țelesese c ă viața săracă și rătăcitoare pe
care o duceau nu trebuia s ă fie luată ca o neap ărată nevoie, ci ca
pe un gest fericit de devotament, și intrase s ă facă parte din secte
și din grupuri peniten țiale ale c ăror nume el le pocea și le descria
foarte nepotrivit doctrina. Am dedus din asta c ă întîlnise patarini
și valdezi, și poate catari, arnaldi ști și umiliți, și că rătăcind prin
lume trecuse din grup în grup, luîndu- și treptat ca misiune
condiția sa de r ătăcitor, și făcînd pentru Domnul ceea ce f ăcuse
mai înainte pentru stomacul lui.
Dar cum și pînă cînd ? Dup ă cîte am în țeles, cu vreo treizeci de
ani înainte, se alipise pe lîng ă o mănăstire de minori ți în Toscana
și acolo î și pusese rasa Sfîntului Francisc, f ără să intre în ordin.
Acolo, cred, înv ățase stropul acela de latin ă pe care-l vorbea,
amestecîndu-l cu graiurile din toate locurile în care, s ărac fără
patrie, fusese, și ale tuturor tovar ășilor de vagabondaj pe care-i
întîlnise, de la mercenarii din patria sa, pîn ă la bogomilii dalma ți.
Aici se dedicase vie ții de poc ăință, spune el (poc ăiți-vă-ți, îmi cita
el cu ochi inspira ți, și am auzit din nou formula care-i stîrnise
curiozitatea lui Guglielmo), dar, dup ă cîte se pare, și frații minori
pe lîngă care ad ăsta aveau idei încîlcite pentru c ă, mînioși pe
canonicul de la biserica vecin ă, acuzat de jafuri și de alte
nelegiuiri, i-au n ăvălit într-o zi în cas ă și l-au azvîrlit pe scar ă,
din care p ăcătosului i
192
se trase moartea; apoi i-au jefuit biserica. Pentru care fapt
episcopul a trimis oameni înarma ți, călugării s-au risipit și
Salvatore a r ătăcit îndelung prin Italia de nord cu o band ă de
călugărași sau de minori ți cerșetori, fără lege și fără rînduial ă. De
aici a venit din nou în Tolosano, unde a auzit despre o întîmplare

deosebit ă, și în vremea asta se înfl ăcăra la povestit, despre marile
isprăvi ale crucia ților. Un grup mare de p ăstori și de oameni umili
s-au unit într-o zi ca s ă treacă marea și să lupte împotriva
vrăjmașilor credin ței. Li s-a spus ciob ănașii. De fapt, ei voiau s ă
scape de locurile lo r blestemate. Aveau dou ă căpetenii care le
vîrau în cap ni ște teorii false, un sacerdot care fusese izgonit de la
biserica lui pentru c ă se purtase necuviincios, și un călugăr
apostat, din ordinul Sfîntului Benedict. Ace știa îi făcuseră pe
nefericiții aceia s ă-și iasă din min ți în așa măsură, încît, alergînd
cu disperare dup ă ei, chiar și băieți de șaisprezece ani, împotriva
voinței părinților, avînd cu ei doar o desag ă și-o bîtă, fără bani,
pără-sindu-și ogoarele lor, îi urmau ca o turm ă și alcătuiau o
adunare foarte mare. Dup ă asta n-au mai ascultat nici de
dreptate, nici de vreo chibzuin ță, ci numai de for ța și de bunul lor
plac. Faptul c ă se găseau laolalt ă, în sfîrșit liberi și cu o
nedeslu șită nădejde de p ămînturi f ăgăduite i-a adus într-o stare
ca de be ție. Străbăteau satele și orașele jefuind totul în calea lor,
și dacă vreunul dintre ei era arestat, luau cu asalt temni țele și-l
eliberau. Cînd au intrat în fort ăreața Parisului, ca s ă dea drumul
unora dintre tovar ășii lor pe care seniorii puseser ă să fie prin și,
deoarece arma șul Parisului încerca s ă opună rezisten ță, l-au lovit
și l-au aruncat pe treptele fort ă-reței și au spart u șile temni ței.
Apoi s-au r ăspîndit s ă se bată în cîmpul Saint-Germain. Dar
nimeni n-a îndr ăznit s-o porneasc ă împotriva lor și au ieșit din
Paris, pornind spre Aquitania. Și-i omorau pe to ți evreii pe care-i
întîlneau, oriunde se aflau, și-i jefuiau de avutul lor.
— De ce pe evrei ? l-am întrebat pe Salvatore. Și mi-a răspuns:
— De ce nu ? Și mi-a explicat c ă toată viața învățaseră de la
predicatori c ă evreii erau du șmanii cre știnătății și își adunau
bogățiile la care nu aveau dreptul. L-am întrebat dac ă nu era
totuși adevărat că bogățiile erau adunate de seniori și de episcopi,
prin dijme, și că ciobănașii nu se luptau cu du șmanii lor
adevărați. Mi-a r ăspuns c ă atunci cînd du șmanii adev ărați sînt
prea puternici, trebuie s ă-și aleagă dușmani mai slabi. M-am
gîndit atunci c ă de aceea oamenii simpli sînt numi ți așa. Numai1
cei puternici știu întotdeauna, foarte
limpede, cine sînt du șmanii lor adev ărați. Seniorii nu doreau ca
acești ciobănași să le pună în pericol bunurile și a fost un mare
noroc pentru ei c ă mai-marii ciob ănașilor le băgaseră în cap ideea
că multe dintre bog ății erau în mîinile evreilor.
Am întrebat cine îi b ăgase în cap mul țimii că trebuie s ă-i atace pe
evrei. Salvatore nu- și aducea aminte. Cred c ă atunci cînd se

adună grupuri de oameni atît de mari ascultînd de o f ăgăduială și
cer numaidecît ceva, nu se știe niciodat ă cine vorbe ște dintre ei.
M-am gîndit c ă mai-marii lor primiser ă învățătura în m ănăstiri și
în școlile episcopale, și vorbeau limba seniorilor, chiar dac ă o
traduceau în limba pe care o în țelegeau și ciobanii. Și ciobănașii
nu știau unde ședea papa, dar știau unde ședeau evreii. în sfîr șit,
au asediat o alt ă fortăreață a regelui Fran ței, unde evreii, speria ți,
fugiseră cu grămada să se ascund ă. Și evreii, urca ți pe zidurile
fortăreței, se ap ărau plini de curaj și de disperare, aruncînd cu
lemne și cu pietre. Dar ciob ănașii au aprins focul la poarta
fortăreței, chinuindu-i pe evreii ad ăpostiți cu fumul și cu focul. Și
evreii, neputînd s ă scape, fiind mai împ ăcați cu gîndul de a se
omorî singuri decît s ă cadă în mîinile necircumci șilor, i-au cerut
unuia dintre ai lor, care p ărea cel mai curajos, s ă-i ucidă cu
spada. El a primit și a ucis vreo cinci sute dintre ei. Apoi a ie șit
din fortăreață, cu copiii evreilor uci și, și a cerut ciob ănașilor să fie
botezat. Dar ciob ănașii i-au spus : tu ai f ăcut un omor atît de
mare printre oamenii t ăi și acum vrei s ă scapi de moarte? Și l-au
făcut bucăți, păstrînd copiii, pe care i-au botezat. Apoi s-au
îndreptat spre Carcassone, s ăvîrșind multe jafuri sînge roase în
drumul lor. Atunci regele Fran ței a dat de știre că ei întrecuser ă
orice măsură și a poruncit s ă li se stea împotriv ă în orice ora ș
prin care treceau, iar evreii s ă fie apărați chiar și ei, ca orice
oameni ai regelui.
De ce s-a gr ăbit regele s ă vină așa în sprijinul evreilor în
momentul acela ? Poate pentru c ă s-a temut de ceea ce aveau s ă
facă ciobănașii în tot regatul și că numărul lor avea s ă crească
peste m ăsură. Atunci a sim țit dragoste și pentru evrei, fie c ă
evreii erau de trebuin ță trebilor negustore ști ale regatului, fie c ă
trebuia s ă-i distrug ă pe ciob ănași și trebuia ca bunii cre știni să
găsească cu toții motiv s ă deplîng ă fărădelegile acelora. Dar mul ți
creștini nu s-au supus regelui; gîn-dind c ă nu era drept s ă-i
apere pe evrei, care totdeauna fuseser ă dușmanii credin ței
creștine. Și în multe ora șe oamenii din popor care trebuiau s ă
plătească evreilor cam ătă erau bucuro și cînd ciob ănașii îi
pedepseau pentru bog ăția lor. Atunci regele a poruncit, sub
pedeapsa cu moartea, s ă nu mai
194
fîe ajuta ți ciobănașii. A adunat o oaste numeroas ă și i-a atacat și
mulți dintre ei au fost uci și, alții au scăpat cu fuga și s-au ascuns
în păduri unde au pierit din cauza lipsurilor. în scurt ă vreme au
fost nimici ți cu toții și trimișii regelui i-au prins și i-au spînzurat

cîte dou ăzeci-treizeci deodat ă de copacii cei mai înal ți, pentru ca
vederea cadavrelor lor s ă slujeasc ă de exemplu ve șnic și nimeni
să nu mai cuteze s ă tulbure lini ștea regatului.
Ciudat e c ă Salvatore mi-a spus aceast ă poveste ca și cum ar fi
fost vorba de o fapt ă plină de virtute. Și, de fapt, r ămînea convins
că mulțimea ciob ănașilor pornise s ă cucereasc ă Mormîntul lui
Christos și să-l elibereze de necredincio și și nu mi-a fost cu
putință să-l fac să creadă că această atît de frumoas ă cucerire se
și făcuse, în vremea lui Petru Eremitul și a Sfîntului Bernard, și
sub stăpînirea lui Ludovic cel Sfînt, regele Fran ței. Oricum,
Salvatore nu s-a dus la necredincio și pentru c ă trebuia s ă se
îndepărteze cît mai repede de p ămîn-turile Fran ței. A trecut în
ținutul novarez, mi-a spus, dar ce s-a întîmplat cu acest prilej a
rămas tare încurcat. Și, în sfîr șit, a sosit la Casale, unde a fost
primit în m ănăstirea minori ților (aici cred c ă l-a întîlnit pe
Remigio), tocmai la vremea cînd mul ți dintre ei, urgisi ți de pap ă,
își schimbau rasa și căutau ad ăpost pe lîng ă mănăstirile vreunui
alt ordin, ca s ă nu ajung ă pe rug. Cum, de fapt, ne povestise și
Ubertino. Din pricina nenum ăratelor sale experien țe în multe
munci manuale (pe care le îndeplinise și în scopuri necurate cînd
rătăcea liber, și în scopuri sfinte, cînd r ătăcea întru iubirea
Domnului), Salvatore a fost luat numaidecît de c ătre chelar ca
propriul s ău ajutor. Și iată de ce, de mai mul ți ani, ședea acolo,
prea pu țin preocupat de fastul ordinului și foarte mult de pivni ță
și împărțeala alimentelor, putînd s ă mănînce în voie, f ără să fure,
și să-l laude pre Domnul, f ără să fie ars.
Aceasta a fost povestea pe care am auzit-o de la el, între o
îmbucătură și alta, și m-am întrebat ce anume n ăscocise și ce
trecuse sub t ăcere.
L-am privit plin de curiozitate, nu datorit ă peripețiilor prin care
trecuse, ci tocmai pentru c ă tot ce i se întîmplase mi se p ărea o
epitomă strălucită a atîtor evenimente și mișcări care f ăceau
încîntătoare și de neîn țeles Italia acelor vremi.
Ce ieșise la iveal ă din spusele acelea ? Imaginea unui om cu o
viață plină de aventuri, gata s ă-l omoare chiar și pe semenul s ău
fără să-și dea seama de propria f ărădelege. Dar, cu toate c ă pe
vremea aceea orice înc ălcare a legii divine mi se P ărea la fel ca și
alta, începeam înc ă de pe atunci s ă înțeleg
195
unele fenomene despre care auzeam vorbindu-se, și înțelegeam c ă
una e un masacru pe care o mul țime, aflata aproape în extaz și
încurcînd legile necuratului cu cele ale Domnului, putea s ă-l

săvîrșească, și alta fărădelegea omului în parte, f ăptuită cu sînge
rece, în t ăcere și cu viclenie. Și nu mi se p ărea că Salvatore putea
să fie mînjit cu vreo asemenea crim ă.
Pe de alt ă parte, voiam s ă descopăr cîte ceva despre insinu ările
Abatelui și îmi tot fugea gîndul la fra Dolcino, despre care nu
știam aproape nimic. Și totuși duhul lui p ărea să pluteasc ă peste
multe discu ții pe care le auzeam purtîndu-se în acele zile.
Așa că l-am întrebat f ără ocol:
— în călătoriile tale nu l-ai întîlnit cumva și pe fra Dolcino ?
Reacția lui Salvatore a fost nea șteptată. A căscat ochii, și
niciodat ă nu-i putuse avea mai c ăscați, s-a închinat de mai multe
ori, a șoptit cîteva fraze trunchiate într-o limb ă pe care de data
asta chiar n-am în țeles-o. Dar mi s-au p ărut fraze de t ăgadă. Pînă
atunci m ă privise cu simpatie și încredere, a ș putea spune cu
prietenie. în clipa aceea m-a privit chiar cu vr ăjmășie. Apoi, cu un
pretext, a plecat.
Acum nu mai puteam r ăbda deloc. Cine era acest c ălugăr care
inspira groaz ă oricui auzea de el ? Am hot ărît să nu mai r ămîn
prea mult ă vreme prad ă dorinței mele de a ști. O idee îmi fulger ă
prin minte. Ubertino ! El însu și pronun țase acest nume, în prima
seară cînd l-am întîlnit, el știa totul despre întîmpl ările încurcate
și limpezi ale c ălugărilor, călugărașilor și ale altora din acei ultimi
ani. Unde puteam s ă-l găsesc la ceasul acela ? Desigur în
biserică, cufundat în rug ăciune. Și m-am îndreptat într-acolo,
văzînd că mă bucuram de un mo ment de libertate.
Nu l-am g ăsit, ba chiar nu l-am g ăsit pînă seara. Și așa am rămas
pradă curiozit ății mele, în timp ce se întîmplau celelalte lucruri
despre care trebuie s ă povestesc acum.
196
Ziua a treia Nona
în care Guglielmo îi vorbe ște lui Adso despre marele fluviu al
ereziei, despre rolul cel or simpli în Biseric ă, despre îndoielile sale
privitoare la cunoa șterea legilor generale și, fără vreo leg ătură,
spune și despre cum a descifrat semnele necromantice l ăsate de
Venanzio
L-am găsit pe Guglielmo la cuptorul fier ăriei, lucrînd cu Nicola,
absorbiți amîndoi de treaba lor. A șezaseră pe tejgheaua de lemn o
mulțime de discuri minuscule de sticl ă, pregătite poate pentru a fi
îmbinate în încheieturile unui vitraliu, și pe unele le f ăcuseră
astfel cu instrumentele, adu-cîndu-le la grosimea dorit ă.
Guglielmo le încerca punîndu-le la ochi. La rîndul s ău, Nicola da
porunci fierarilor s ă meșterească rama aceea ca o furc ă mică, în

care sticlele bune s ă poată fi mai apoi vîrîte.
Guglielmo bomb ănea îmbufnat pentru c ă pînă în clipa aceea
lentilele care-i conveniser ă cel mai mult erau de culoarea
smaraldului, și el spunea c ă nu voia s ă vadă pergamentele ca pe
niște pajiști. Nicola s-a dep ărtat ca s ă-i supravegheze pe fierari. în
timp ce tot umbla cu micile sale discuri, i-am povestit despre
dialogul meu cu Salvatore.
— Omul a avut tot felul de experien țe, a spus, poate c ă a fost
într-adev ăr cu dolcinienii. Aba ția asta este chiar un microcosmos,
iar cînd îi vom avea aici pe lega ții papei Ioan și pe fratele Michele,
vom fi într-adev ăr cu toții.
— Maestre, i-am spus, eu nu mai în țeleg nimic.
— în leg ătură cu ce, Adso ?
— în primul rînd, în leg ătură cu deosebirile dintre grupurile de
eretici. Dar despre asta am s ă vă întreb mai pe urm ă. Acum sînt
chinuit de problema îns ăși a deosebirii. Mi s-a p ărut că, vorbind
cu Ubertino, domnia voastr ă încerca ți să-i demonstra ți că sfinții
și ereticii sînt cu to ții egali. Și-n schimb, vorbind cu Abatele, v ă
dați silința să-i lămuriți
197
deosebirea dintre un eretic și altul, și dintre eretici și
dreptcredincio și. Adică dumneavoastr ă îl învinui ți pe Ubertino c ă-
i socoate deosebi ți pe cei care de fapt erau egali, și pe Abate c ă-i
socoate egali pe cei care de fapt erau deosebi ți. Guglielmo puse
pentru o clip ă lentilele pe mas ă.
— Bunul meu Adso, a spus, s ă încercăm să facem ni ște deosebiri,
și să deosebim totu și folosind termenii școlilor de la Paris. Deci,
spun cei de acolo, to ți oamenii au aceea și formă substan țială, sau
mă înșel ?
— Desigur, am spus eu mîndru de știința mea, sînt
animale, dar ra ționale, și ceea ce le este propriu este c ă sînt
capabile s ă rîdă.
— Foarte bine. Totu și, Toma se deosebe ște de Bonaventura și
Toma e gras, în vreme ce Bonaventura e slab, și chiar se poate
întîmpla ca Uguccione s ă fie rău, în timp ce Francesco s ă fie bun,
iar Aldemaro e un flegmatic, în timp ce Agilulfo e sup ărăcios. Sau
nu?
— Fără îndoială că așa e.
— Și atunci însemneaz ă că există identitate între oameni
deosebiți, în ceea ce prive ște forma lor substan țială, și diversitate
în ceea ce prive ște accidentele, sau în ceea ce prive ște termina țiile
lor superficiale.

— Firește că așa e.
— Și atunci cînd îi spun lui Ubertino c ă aceeași natură umană
stă atît înaintea dragostei de bine, cît și a dragostei de r ău, încerc
să-l conving pe Ubertino despre identitatea na turii umane. Cînd îi
spun apoi Abatelui c ă există deosebire între catar și valdez, st ărui
asupra variet ății accidentelor lor. Și stărui asupra acestui lucru
pentru c ă se întîmpla s ă fie ars pe rug un valdez, punîndu-i-se în
seamă faptele unui catar, și viceversa. Și cînd este ars un om se
arde substan ța lui individual ă și se reduce de-a dreptul la nimic
ceea ce era un act concret de a fiin ța, bun prin sine însu și, măcar
în ochii lui Dumnezeu care-l p ăstra în fiin ță. Ți se pare un
motiv întemeiat pentru a st ărui asupra diferen țelor?
— Da, maestre, am r ăspuns eu cu înfl ăcărare. Și acum în țeleg de
ce vorbi ți așa și socotesc tare bun ă filosofia domniei voastre.
— Nu e a mea, a spus Guglielmo, și nici nu știu dacă într-adev ăr
este cea bun ă. Dar important este c ă tu ai în țeles. Ia s ă vedem
acum, care e problema cealalt ă, de care vorbeai.
— Este, am spus, c ă socotesc c ă nu sînt bun de nimic. Nu mai
izbutesc s ă deosebesc deosebirea accidental ă dintre valdezi,
catari, s ăraci din Lyon, umili ți, beghini, pin țochieri,
198
lombarzi, gioachimi ți, patarini, apostolici, s ăracii lombarzi,
arnaldiști, guglielmi ți, ciraci ai spiritului liber și luciferini. Cum
să fac oare ?
— Oh, bietul meu Adso, a rîs Guglielmo, dîndu-mi o palm ă
prieteneasc ă după ceafă, ai foarte mult ă dreptate! Vezi, e ca și
cum în ultimele dou ă secole, și chiar mai înainte, lumea asta a
noastră a fost str ăbătută de suflări de nemul țumire, speran ță și
disperare, toate laolalt ă… Sau nu, nu e o analogie prea potrivit ă.
Gîndește-te la un fluviu, n ăvalnic și măreț, care curge pe mile și
mile de loc între maluri puternice, și tu știi unde este fluviul,
unde este malul, unde este uscatul. La un moment dat, fluviul,
obosit pentru c ă a curs prea mult ă vreme și pe locuri prea
întinse, pentru c ă se apropie de mare, care nimice ște în sine toate
fluviile, nu mai știe ce este. Devine propria sa delt ă. Rămîne,
poate, un bra ț mai mare, dar multe se ramific ă, în toate
direcțiile, și se reîntîlnesc unele într-altele, și nu mai știi
care stă la originea cui, și uneori nu știi ce mai este atunci fluviu,
și ce mai e mare…
— Dacă înțeleg alegoria dumneavoastr ă, fluviul este cetatea
lui Dumnezeu, sau împ ărăția celor drep ți, care se apropie de
mileniu, și în aceast ă nesiguran ță ea nu mai dureaz ă, se nasc

profeți adevărați și mincino și și totul se une ște în cîmpia cea
mare unde va fi Armaghedonul…
— Nu m ă gîndeam chiar la asta. Dar e adev ărat că și între noi,
franciscanii, e mereu treaz ă ideea unei a treia vîrste și a venirii
regatului Sfîntului Duh. Nu, mai degrab ă încercam s ă te fac s ă
înțelegi cum trupul Sfintei Biserici, care a fost de-a lungul
secolelor chiar trupul întregii societ ăți, poporul lui Dumnezeu, a
devenit prea bogat și mare, și tîrăște cu sine zgura tuturor țărilor
pe care le-a str ăbătut și și-a pierdut propria puritate. Bra țele
deltei sînt, dac ă vrei, tot atîtea încerc ări ale fluviului de a curge
cît mai repede cu putin ță spre mare, sau spre momentul
purificării. Dar alegoria mea nu era des ăvîrșită, nu slujea decît ca
să-ți arate cum ramific ările ereziei și ale mișcărilor de înnoire,
cînd fluviul nu mai curg e bine, sînt numeroase și se confund ă
între ele. Po ți însă să adaugi la neizbutita mea alegorie imaginea
cuiva care încearc ă să reconstruiasc ă, dîndu- și toată silința,
malurile fluviului, dar nu izbute ște. Și unele bra țe ale deltei sînt
îngropate, altele sînt aduse din nou prin canale artificiale la
fluviu, altele sînt înc ă lăsate să curgă, pentru c ă nu poate fi ținut
totul în frîu și e bine ca fluviul s ă piardă o parte din propria ap ă
dacă vrea să rămînă întreg în curgerea lui, dac ă vrea să aibă un
curs ușor de recunoscut.
199
— înțeleg tot mai pu țin.
— Și eu. Nu m ă mai pricep s ă vorbesc în parabole. Uit ă povestea
asta cu fluviul. Caut ă mai degrab ă să înțelegi cum multe dintre
mișcările pe care le-ai numit s-au n ăscut cel pu țin acum dou ă
sute de ani și că au murit, altele sînt mai noi…
— Dar cînd se vorbe ște despre eretici, se vorbe ște de toți
împreun ă.
— E adev ărat, dar aceasta este una dintre modalit ățile în care
erezia se r ăspîndește și una dintre modalit ățile prin care este
distrusă.
— Iar nu în țeleg.
— Doamne, Dumnezeule, ce greu e! Bine. închipuie- ți că tu ești
un reformator al moravurilor și strîngi cî țiva tovar ăși pe vîrful
unui munte, ca s ă trăiești în sărăcie. Și, după puțin timp, vezi c ă
mulți vin la tine, chiar din locuri îndep ărtate, și te consider ă un
proroc sau un nou apostol și te urmeaz ă. Vin cu adev ărat pentru
tine sau pentru ceea ce spui ?
— Nu știu; sper. Altfel de ce-ar veni ?
— Poate pentru c ă au auzit de la p ărinții lor pove ști cu alți

reformatori sau legende despre comunit ăți mai mult sau mai
puțin perfecte, și se gîndesc c ă aceasta ar fi aceea sau aceea
aceasta.
— Și așa orice mi șcare mo ștenește copiii altora ?
— Firește, pentru c ă aici dau fuga în cea mai mare parte oamenii
simpli, care nu au subtilit ăți doctrinale. Și totuși mișcările de
reformă a moravurilor iau na ștere în locuri și moduri deosebite și
cu doctrine deosebite. De exemplu, se confund ă adesea catarii cu
valdezii. Dar exist ă între ei o mare deoseb ire. Valdezii predicau o
reformă a moravurilor înl ăun-trul Bisericii, catarii predicau o
Biserică deosebit ă, o deosebit ă înțelegere a lui Dumnezeu și a
moralei. Catarii gîndeau c ă lumea era împ ărțită între for țele
opuse ale binelui și ale răului și constituiser ă o biseric ă în care se
deosebeau cei perfec ți de simplii credincio și și aveau consfin țirile
lor și ritualurile lor: alc ătuiseră o ierarhie foarte sever ă, aproape
ca aceea a Sfintei noastre Maici Biserica, și nu se gîndeau cîtu și
de puțin să distrug ă orice form ă de putere. Ceea ce explic ă de ce
au aderat la catari și unii oameni din conducere, înst ăriți,
posedînd feude. Și nici nu se gîndeau s ă reformeze lumea, pentru
că împotrivirea dintre bine și rău nu va putea fi niciodat ă
armonioas ă. Valdezii, în schimb ( și cu ei arnal-di știi și săracii
lombarzi), voiau s ă alcătuiască o lume deosebit ă, bazată pe
un ideal de s ărăcie, pentru asta adunau
200
pe lîngă ei pe cei f ără avere și trăiau în comun din roadele muncii
mîinilor lor. Catarii respingeau sfintele taine ale Bisericii, valdezii
nu, respingeau doar spovedania auricular ă.
— Și atunci de ce sînt confunda ți și se vorbe ște despre ei ca
despre aceea și buruian ă otrăvită ?
— Ți-am spus : ceea ce îi face s ă trăiască, îi face și să moară, își
sporesc num ărul cu oameni simpli care au fost stimula ți de alte
mișcări și care cred c ă este vorba de aceea și mișcare de revolt ă și
de speran ță; și sînt distru și de inchizitorii care le atribuie unora
greșelile altora, și dacă sectanții unei mi șcări au făptuit un delict,
acest delict va fi atribuit fiec ărui sectant din fiecare mi șcare.
Inchizitorii gre șesc față de rațiune, pentru c ă pun împreun ă
doctrine care se izbesc cap în cap; au dreptate îns ă față de
greșelile altora, pentru c ă, de cum se na ște o mișcare, ca de pild ă
de amaldi ști, într-un ora ș, vin să se amestece aici și cei care
fuseseră sau ar fi fost catari sau valdezi în alt ă parte. Apostolii
fratelui Dolcino predicau distrugerea fizic ă a clericilor și a
seniorilor și au făptuit multe violen țe; valdezii sînt împotriva

violenței și tot așa și călugărașii. Dar sînt sigur c ă pe vremea
lui fra Dolcino s-au amestecat în grupul lui mul ți care dăduseră
deja ascultare predicilor valdezilor sau ale c ălugărașilor. Oamenii
simpli nu pot s ă-și aleagă erezia, Adso, ci se adun ă pe lîngă cine
predică pe meleagurile lor, pe lîng ă cine trece prin satul sau prin
piața lor. Și tocmai din asta trag profit du șmanii lor. A înf ățișa în
ochii poporului o singur ă erezie, care poate c ă îndeamn ă în
același timp și îndepărtarea pl ăcerii carnale, dar și comuniunea
trupurilor, este o foarte bun ă artă de a predica, pentru c ă îi arată
pe eretici drept o singur ă împletire de contradic ții drăcești care
lovesc dureros în sim țămîntul tuturor.
— Deci nu exist ă o legătură între ei și doar prin am ăgirea
diavolului un om simplu, care ar fi dorit s ă fie gioachinist sau
spiritual, cade în mîinile catarilor sau viceversa ?
— Ba nu e a șa. Haide s-o lu ăm de la început, Adso, și te asigur c ă
încerc s ă-ți lămuresc un lucru despre care nici eu nu cred c ă
dețin adevărul. Cred c ă greșeala este s ă crezi că mai întîi apare
erezia, apoi vin cei simpli care i se d ăruiesc și se încarc ă de
păcate. De fapt, la început apare condi ția oamenilor simpli, apoi
vine erezia.
— Și cum așa ?
— Tu știi bine ce-i în țelegerea constituirii poporului lui
Dumnezeu. O turm ă mare, oi bune și oi rele, ținute în frîu de
cîinii ciob ănești, solda ții, sau puterea temporal ă, împăratul și
seniorii, sub conducerea p ăstorilor, clericii, interpre ții cuvîn-tului
lui Dumnezeu. Imaginea e deplin ă.
201
— Dar nu e adev ărat. Păstorii se lupt ă cu cîinii pentru c ă fiecare
dintre ei vrea drepturile celorlal ți.
— Așa este. Și tocmai asta face nesigur ă natura turmei. Ocupa ți
cum sînt s ă se sfîșie pe rînd, cîinii și păstorii nu mai au grij ă de
turmă. O parte din ea r ămîne afar ă.
— Cum afar ă ?
— La margine. Țăranii nu mai sînt țărani pentru c ă nu mai au
pămînt sau ceea ce au nu le mai d ă de mîncare. Or ășenii nu mai
sînt orășeni pentru c ă nu mai apar țin nici unei meserii, nici altei
bresle, sînt poporul de jos, prada fiec ăruia. Ai v ăzut vreodat ă pe
cîmp grupuri de lepro și ?
— Da, o dat ă am văzut o sut ă împreun ă. Diformi, cu carnea
putrezindu-le, albicioas ă toată, și tîrîndu-se în cîrjele lor, cu
pleoapele umflate, ochii sîngerii, nici nu vorbeau, nici nu țipau:
chițcăiau ca șoarecii.

— Ei sînt pentru poporul cre știn ceilal ți, cei care stau la marginea
turmei. Turma îi ur ăște, ei ur ăsc turma; i-ar dori pe to ți morți, pe
toți atinși de lepr ă ca și ei.
— Da, îmi amintesc o poveste a regelui Tristan, care trebuia s-o
condamne pe Isolda cea frumoas ă și punea s-o suie pe rug, și au
venit lepro șii și i-au spus regelui c ă rugul era pedeaps ă de nimic,
și că era una și mai grea. Și au strigat: d ă-ne-o pe Isolda s ă fie a
noastră, a tuturor, r ăul ne aprinde poftele, d ă-o leproșilor tăi,
privește, zdren țele noastre sînt lipite de r ănile care supureaz ă, ea,
care lîng ă tine huzurea în straie de stof ă scumpă, căptușite cu
blană de jder și împodobite cu pietre scumpe, cînd o s ă vadă
bîrlogul lepro șilor, cînd o s ă intre în colibele noastre ca s ă se
culce cu noi, atunci o s ă recunoasc ă cu adev ărat păcatul ce-a
făcut și o să plîngă după foculețul ăsta dulce de m ărăcini.
— Văd că, deși ești un novice al Sfîntului Benedict, ai ni ște lecturi
destul de neobi șnuite, a glumit Guglielmo, și eu am ro șit pentru
că știam că un novice nu ar fi trebuit s ă citească romane de
dragoste, dar printre noi, cei mai tineri, circulau la m ănăstirea
din Melk și le citeam la lumina lumin ării, în timpul nop ții. Dar n-
are importan ță, a reluat Guglielmo, ai în țeles ce vreau s ă spun.
Leproșii alunga ți voiau s ă-i tragă pe toți în ruin ă cu ei. Și vor
deveni cu atît mai r ăi cu cît îi vei înl ătura și cu cît ți-i vei
reprezenta ca pe-o adun ătură de lemuri care- ți vor ție ruina, cu
atît vor fi mai înl ăturați. Sfîntul Francisc a în țeles acest lucru și
prima lui hot ărîre a fost s ă se ducă să trăiască cu lepro șii. Nu se
schimbă poporul lui Dumnezeu dac ă nu sînt reprimi ți la
sînul s ău cei îndep ărtați.
202
— Dar dumneavoastr ă vorbeați despre al ți excluși, nu lepro șii
sînt cei care alc ătuiesc mi șcările ereticilor.
— Turma este ca o serie de cercu ri concentrice, de la cele mai
mari dep ărtări ale turmei pîn ă la periferia imediat ă. Leproșii sînt
semn de înl ăturare în general. Sfîntul Francisc în țelesese asta.
Nu voia doar s ă-i ajute pe lepro și, întrucît ac țiunea sa s-ar fi
mărginit la un prea s ărac și ineficient act de mil ă. Voia să
însemneze altceva. Ți-au spus despre predica pe care a ținut-o
păsărilor ?
— Da, sigur c ă da, am auzit povestea aceasta atît de frumoas ă și
l-am admirat pe sfînt care se bucura de tov ărășia acelor ginga șe
făpturi ale lui Dumnezeu, am spus cuprins de înfl ăcărare.
— Ei bine, afl ă că ți-au spus o poveste gre șită, sau mai bine zis
povestea pe care ordinul o reface acum. Cînd Francisc a vorbit

mulțimii din ora ș și magistra ților și a văzut că toți aceia nu-l
înțelegeau, a pornit spre cimitir și a început s ă predice corbilor și
coțofenelor, șoimilor, p ăsărilor de prad ă care se hr ăneau cu
cadavre.
— Ce lucru groaznic, am spus, deci nu erau p ăsări bune.
— Erau p ăsări de prad ă, păsări alungate precum lepro șii.
Francisc se gîndea desigur la acel verset din Apocalips ă care
spune : am v ăzut un înger în ălțat în soare, strigînd cu t ărie și
spunînd tuturor p ăsărilor care zburau în soare, veni ți și adu-na ți-
vă cu toate la banchetul lui Dumnezeu, mînca ți carnea regilor,
carnea triburilor și a celor falnici, carnea cailor și a călăreților,
carnea celor liberi și a sclavilor, a celor mici și a celor mari.
— Deci Francisc vrea s ă-i ațîțe pe cei alunga ți la revolt ă ?
— Nu, aceasta au f ăcut-o doar Dolcino și oamenii lui. Francisc
vrea să-i recheme pe cei alunga ți, gata s ă se răscoale, ca s ă facă
parte din poporul lui Dumnezeu. Pentru a reface turma trebuiau
regăsiți cei alunga ți. Francisc n-a izbutit, și-ți spun asta cu mult ă
amărăciune. Pentru a-i readuce înd ărăt pe cei alunga ți trebuia s ă
facă schimb ări înăuntrul Bisericii, pentru a face schimb ări
înăuntrul Bisericii trebuia s ă capete recunoa șterea regulii sale,
din care ar fi ie șit un ordin, și un ordin, cum a ie șit, ar fi ref ăcut
imaginea unui cerc, la marginea c ăruia stau cei alunga ți. Așa că
înțelegi acum de ce exist ă bandele fr ățiorilor și ale gioachimi ților,
care adun ă în jurul lor pe cei alunga ți, din nou.
— Dar noi vorbeam despre Francisc, și deci despre cum erezia
este produsul celor simpli și al celor alunga ți.
203

— Tocmai. Vorbeam despre alunga ții din turma oilor. De secole,
în timp ce papa și împăratul se ciorov ăiau în diatribele lor despre
putere, ace știa au continuat s ă trăiască la margine, ei, adev ărații
leproși, căci leproșii sînt doar o figur ă născocită de Dumnezeu
pentru ca noi s ă înțelegem aceast ă minunat ă parabol ă, și
spunînd „lepro și" înțelegem „alunga ți, săraci, oameni simpli, f ără
avere, goni ți de pe cîmpuri, batjocori ți în orașe". Noi nu am
înțeles, taina leprei a r ămas să ne obsedeze pentru c ă nu am
recunoscut aici natura semnului. înl ăturați cum erau din turm ă,
toți aceștia fuseser ă gata să se supun ă, sau să dea naștere
oricărei predici care, spunînd c ă ascultă de cuvîntul lui Christos,
învinuie ște de fapt felul cum se poart ă cîinii și păstorii și
făgăduiește că într-o zi ei vor fi pedepsi ți. Asta cei puternici au
înțeles-o întotdeauna. Reprimarea celor alunga ți cerea negre șit

reducerea privilegiilor lor, de aceea alunga ții care c ăpătau
conștiința excluderii lor erau înfiera ți ca eretici, indiferent de
doctrina pe care o îmbr ățișau. Iar ace știa, din partea lor, orbi ți de
excluderea lor, nu aveau de fapt interes pentru nici un fel de
doctrină. Asta era iluzia ereziei. Fiecare era eretic, fiecare era
dreptcredincios, nu conteaz ă credința pe care o ofer ă o mișcare,
contează doar speran ța pe care o propune. Toate ereziile sînt
steagul unei realit ăți a excluderii. D ă erezia deoparte și ai să
găsești leprosul. Orice b ătălie dusă împotriva ereziei vrea numai
asta: ca leprosul s ă rămînă cum este. Iar în ceea ce îi prive ște pe
leproși, lor ce s ă le mai ceri? S ă deosebeasc ă în dogma trinitar ă
sau în defini ția euharistiei ce este drept și ce este gre șit ? Ei,
Adso, astea sînt jocuri pentru noi, oamenii care fac teorii. Cei
simpli au alte probleme. Și, bagă de seam ă, le rezolv ă pe toate în
mod gre șit. De aceea devin eretici.
— Dar de ce unii îi sprijin ă?
— Pentru c ă slujesc intereselor lor, care foarte rar privesc
credința, și cel mai ades cucerirea puterii.
— Și de-asta Biserica din Roma îi acuz ă de erezie pe to ți
potrivnicii ei?
— De-asta, și de-asta recunoa ște ca dreapt ăcredință acea erezie
pe care o poate supune propriului control, sau pe care trebuie s-o
accepte pentru c ă a devenit prea puternic ă și n-ar fi bine s-o aib ă
ca vrăjmașă. Dar nu exist ă o regulă precisă, depinde de oameni,
de împrejur ări. Și asta st ă în picioare și pentru seniorii mireni.
Acum cincizeci de ani ora șul Padova a dat un ordin prin care cine
omora un om al Bisericii era condamnat la o amend ă de un
danaro grosso.
— Nimica toat ă!
204
— într-adev ăr. Era un chip de a încuraja ura poporului împotriva
clericilor, ora șul era în lupt ă cu episcopul. Atunci în țelegi de ce,
acum cît ăva vreme, la Cremona, supu șii Imperiului îi ajutau pe
catari, nu din motive de credin ță, ci ca să vîre la strîmtoare
Biserica din Roma. Uneori magistraturile or ășenești îi încurajau
pe eretici s ă traducă în vulgar ă Evanghelia: vulgara a ajuns
acum limba ora șului, latina limba Romei și a mănăstirilor. Sau îi
încurajau pe valdezi s ă afirme c ă toți oamenii, b ărbați sau femei,
mici sau mari, pot s ă dea înv ățătură altora și să predice, și
muncitorul care este discipol dup ă zece zile îl caut ă pe un altul
căruia să-i devină maestru…
— Și așa înlătură deosebirea care îi face de neînlocuit pe clerici!

Dar atunci de ce uneori se întîmpl ă ca acelea și magistraturi
orășenești să se revolte împotriva ereticilor și să dea mîn ă liberă
Bisericii s ă-i ardă ?
— Pentru c ă își dau seama c ă expansiunea lor va pune în pericol
chiar și privilegiile mirenilor care vorbesc în vulgar ă. In conciliul
de la Laterano din 1179 (vezi c ă sînt pove ști petrecute cu aproape
două sute de ani în urm ă), Walter Map le atr ăgea încă de pe
atunci aten ția împotriva a ceea ce avea s ă se întîmple dac ă li se
dădea credit acelor oameni idio ți și neștiutori de carte care erau
valdezii. A spus, dac ă-mi amintesc bine, c ă ei nu au o locuin ță a
lor, umbl ă desculți fără să aibă nici o avere, avînd totul comun,
urmîndu-l goi pe Christos gol; acum încep în acest fel foarte umil
pentru c ă sînt alunga ți, dar dac ă li se dă loc prea mult, îi vor
izgoni pe to ți. Și apoi pentru asta ora șele au îng ăduit ordinele de
cerșetori, și pe noi, franciscanii, mai ales: pentru c ă îngăduim să
se așeze o leg ătură armonioas ă între nevoia de poc ăință și viața
orășenească, între Biseric ă și burghezii care î și vedeau de
negoțurile lor…
— Și s-a putut ajunge atunci la armonia între dragostea pentru
Dumnezeu și dragostea pentru afacerile negu țătorilor?
— Nu, mi șcările de reînnoire spiritual ă s-au în țepenit și s-au
mărginit la grani țele unui ordin recunoscut de pap ă. Dar ceea ce
zvîcnea pe dedesubt nu s-a potolit. Și, pe de-o parte, s-a
transformat în mi șcările flagela ților care nu fac r ău nimănui, iar
pe de alta, în bande înarmate ca aceea a lui fra Dolcino, în
ritualurile vr ăjitorești ca acelea ale c ălugărilor din Montefalco,
despre care vorbea Ubertino…
— Dar cine avea dreptate ? Cine are dreptate, cine a gre șit ? am
întrebat nel ămurit.
205
— Toți aveau dreptatea lor, to ți au greșit.
— Dar dumneavoastr ă, am strigat, cuprins parc ă de răzvrătire, de
ce nu lua ți o poziție, de ce nu-mi spune ți de partea cui este
adevărul ?
Guglielmo a r ămas cîtăva vreme t ăcut, ridicînd spre lumin ă
lentila la care lucra. Apoi a pus-o jos pe mas ă și mi-a ar ătat, prin
lentilă, o unealt ă de fier.
— Privește, mi-a spus. Ce vezi?
— Unealta asta de fier, pu țin mai mare.
— Vezi ? Asta e ! tot ce putem face este s ă privim mai bine.
— Dar este totu și aceeași unealtă!
— Și manuscrisul lui Venanzio va fi acela și manuscris cînd îl vom

putea citi cu aceste lentile. Dar poate c ă după ce voi fi citit
manuscrisul voi cunoa ște mai bine o parte din adev ăr. Și poate c ă
vom izbuti s ă facem via ța din aba ție să fie mai bun ă.
— Dar nu-i de ajuns !
— Spun mai mult decît ceea ce pare, Adso. Nu este pentru prima
oară cînd îți vorbesc despre Roger Bacon. Poate c ă n-a fost omul
cel mai în țelept din toate timpurile, dar eu am fost întotdeauna
încîntat de speran ța care îmboldea sufletul lui spre în țelepciune.
Bacon credea în for ța, în nevoile, în n ăscocirile spirituale ale
oamenilor simpli. Nu ar fi fost un bun franciscan dac ă n-ar fi
gîndit că oamenii s ăraci, dezmo șteniți, idioți și neștiutori de carte
vorbesc adesea cu gura lui Dumnezeu. Dac ă ar fi putut s ă-i
cunoasc ă îndeaproape ar fi fost mai atent la c ălugărași decît la
șefii provinciali ai ordinului. Oamenii simpli au ceva în plus fa ță
de doctori, care se pierd adesea în c ăutarea legilor mult prea
generale. Ei au intui ția individualului. Dar singur ă această
intuiție nu ajunge. Oamenii simpli dau de știre despre un adev ăr
al lor, poate mai adev ărat decît al doctorilor Bisericii, dar apoi îl
folosesc în gesturi negîndite. Ce trebuie f ăcut ? Să dai știința pe
mîna celor simpli ? Prea u șor sau prea greu. Și apoi, care știință?
Cea a bibliotecii lui Abbone? Mae ștrii franciscani și-au pus
această problem ă. Marele Bonaventura spunea c ă înțelepții
trebuie s ă aducă la limpezime conceptual ă adevărul implicit din
gesturile oamenilor simpli…
— Ca și capitulul de la Perugia și doctele amintiri ale lui Ubertino
care prefac în hot ărîri teologice chemarea oamenilor simpli fa ță de
sărăcie, am spus.
— Da, dar ai v ăzut, se întîmpl ă prea tîrziu, dar cînd se întîmpl ă,
adevărul celor simpli s-a pref ăcut în adev ărul celor puternici, mai
bun pentru împ ăratul Lodovic decît pentru un c ălugăr sărac.
Cum se poate r ămîne aproape de experien ța
206
celor simpli, p ăstrîndu-se, ca s ă spunem a șa, puterea de lucru,
înzestrarea de a face ceva pentru transformarea și îmbun ătățirea
lumii lor? Aceasta era problema lui Bacon: „Quod enim laicali
ruditate turgescit non ha bet effectum nisi fortuito", spunea el.
Experien țele celor simpli au rezultate s ălbatice și cu neputin ță de
controlat. „Sed opera sapientiae certa lege vallantur et in fine
debitam efficaciter diriguntur". Care e ca și cum ai spune c ă în
îndeplinirea lucrurilor practice, fi e ele chiar mecanice, agricultura
sau guvernarea unui ora ș, e nevoie de un soi de teologie. El
gîndea c ă știința cea nou ă a naturii ar trebui s ă fie noua mare

acțiune a celor înv ățați pentru a dirigui, printr-o astfel de
cunoaștere a proceselor naturale, nevoile cele mai simple care
alcătuiau în înm ă-nunchierea dezordonat ă, dar în felul ei
adevărată și dreapt ă, așteptările celor simpli. Noua știință, noua
magie natural ă. Numai c ă pentru Bacon aceast ă înfăptuire
trebuia condus ă de Biseric ă și cred că spunea a șa pentru c ă pe
vremea lui comunitatea clericilor era una și aceeași cu
comunitatea în țelepților. Ast ăzi nu mai este a șa: se nasc în țelepți
în afara m ănăstirilor și în afara catedralelor, ba chiar și în afara
universit ăților. Vezi, de exemplu, în țara asta cel mai mare filosof
al secolului nostru nu a fost un c ălugăr, ci un spi țer. Vorbesc
despre acel florentin, de al c ărui poem vei fi auzit, desigur, pe
care eu nu l-am citit niciodat ă pentru c ă nu înțeleg italiana lui, și
care, dup ă cîte știu, mi-ar pl ăcea destul de pu țin pentru c ă
plăsmuiește lucruri foarte departe de experien ța noastr ă. Dar a
scris, cred, lucrurile cele mai în țelepte cîte ne-au fost date s ă
înțelegem despre natura elementelor și a întregului cosmos și
despre guvernarea statelor. Și cred că, întrucît și eu și prietenii
mei socotim ast ăzi că guvernarea lucrurilor omene ști nu trebuie
dată Bisericii, ci unei adun ări legale a poporului, s-ar cuveni ca
pe viitor, tot a șa, comunitatea celor în țelepți să propun ă această
atît de nou ă și de uman ă filosofie natural ă și magie pozitiv ă.
— Ar fio treab ă frumoas ă, am spus, dar ar fi cu putin ță?
— Bacon credea în ea.
— Dar dumneavoastr ă ?
— Și eu credeam. Dar ca s ă crezi în ea ar trebui s ă fii sigur ca cei
simpli au dreptate s ă posede intui ția individualului, care este
singura bun ă. Totuși, dacă intuiția individualului este singura
bună, cum ar putea știința să ajungă să realcă-tuiască legile
universale, prin care, și pe care, interpre-"ndu-le, magia cea bun ă
să devină roditoare ?
ș Chiar a șa, am spus, cum vor putea?
207
— N-o mai știu. Am avut atîtea discu ții la Oxford cu prietenul
meu Guglielmo din Occa m, care e acum la Avignon. Mi-a umplut
sufletul de îndoieli. Pentru c ă, dacă numai intui ția individualului
este dreapt ă, faptul c ă niște cauze de acela și gen au efecte de
același gen este o idee prea anevoie de dovedit. Un acela și corp
poate fi rece sau cald, dulce sa u amar, umed sau uscat, într-un
loc — și-n altul nu. Cum pot descoperi eu leg ătura universal ă
care pune lucrurile în ordine, dac ă nu pot mi șca un deget f ără a
crea o infinitate de entit ăți noi, deoarece cu o asemenea mi șcare

se schimb ă toate rela țiile de pozi ție între degetul meu și celelalte
obiecte? Rela țiile sînt modurile în care mintea mea percepe
raportul între entit ăți separate, dar care e garan ția că modalitatea
aceasta este universal ă și statornic ă?
— Dar dumneavoastr ă știți că unei anumite grosimi de sticl ă îi
corespunde o anumit ă putere de a vedea, și tocmai pentru c ă știți
acest lucru pute ți să construi ți acum lentile asemenea celor pe
care le-a ți pierdut, altfel cum a ți putea ?
— Profund r ăspuns, Adso. De fapt, eu am elaborat aceast ă idee,
că la o grosime egal ă trebuie s ă corespund ă o putere egal ă de a
vedea. Am f ăcut-o pentru c ă alte dați am avut intui ții individuale
de acela și fel. Desigur, îi este cunoscut celui care experimenteaz ă
însușirile tămăduitoare ale ierburilor c ă toate ierburile de aceea și
natură au la pacient, deopotriv ă dispus, efecte de aceea și natură,
și de aceea cel care face experien țe exprim ă ideea că orice iarb ă
de un anume tip este de folos celui cu febr ă, sau că oricare lentil ă
de un anume tip m ărește în egal ă măsură puterea de a vedea a
ochiului. Știința de care vorbea Bacon se învîrte ște neîndoielnic
în jurul acestor idei. Ia seama, vo rbesc despre idei ale lucrurilor,
nu despre lucruri. Știința are de-a face cu ideile și cu termenii lor
și termenii arat ă lucrurile luate în parte. Ia seama, Adso, eu
trebuie s ă cred că ideea mea func ționează, pentru c ă am învățat-o
pe baza experien ței, dar ca s ă cred acest lucru ar trebui s ă
presupun c ă există aici legi universale, și totuși nu pot vorbi
despre ele, pentru c ă același concept c ă există legi universale și o
ordine dat ă a lucrurilor ar implica faptul c ă Dumnezeu ar fi
prizonierul tuturor acestora, în vreme ce Dumnezeu este ceva atît
de liber încît, dac ă ar vrea, și cu un singur act al voin ței sale,
lumea ar fi cu totul altfel.
— Deci, dac ă înțeleg bine, face ți și știți de ce face ți, dar nu știți de
ce știți că știți ceea ce face ți ?
Trebuie s ă spun cu mîndrie c ă Guglielmo m-a privit cu admira ție.
208
— Poate c ă așa e. în orice caz î ți spun de ce m ă simt atît de
nesigur, în dreptatea mea, chiar dac ă eu cred în ea.
— Sînte ți mai mistic decît Ubertino ! am spus eu, r ăutăcios.
— Poate. Dar, dup ă cum vezi, lucrez cu lucrurile din natur ă. Și
chiar și în cercetarea pe care o facem acum nu vreau s ă știu cine
este bun și cine este r ău, ci vreau s ă știu cine a stat în
scriptorium ieri sear ă, cine mi-a luat ochelarii, cine a l ăsat pe
zăpadă urmele unui corp care a tîrît alt corp și unde se afl ă
Berengario. Acestea sînt fapte, dup ă aceea voi încerca s ă le leg

între ele, dac ă este cumva cu putin ță, deoarece este greu s ă spui
ce efect a fost pr odus de o cauz ă; ar fi de ajuns s ă vină un înger
să schimbe totul, pentru c ă nu e de mirare dac ă nu se poate
demonstra c ă un lucru este cauza unui alt lucru. Chiar dac ă
trebuie s ă dovedim mereu, cum și fac.
— E grea via ța dumneavoastr ă, am spus.
— Dar l-am g ăsit pe Brunello! a exclamat Guglielmo, vorbind de
calul de acum dou ă zile.
— Atunci exist ă ordine pe lume! am strigat triumf ător.
— Ba exist ă un pic de ordine în biata mea c ăpățînă, a răspuns
Guglielmo.
In momentul acela a intrat Nicola aducînd o mic ă ramă aproape
gata și ne-a ar ătat-o cu un aer biruitor.
— Și cînd rama asta va sta pe bietul meu nas, a spus Guglielmo,
poate că biata mea c ăpățînă o să fie și mai în ordine.
Un novice a venit atunci s ă ne spun ă că Abatele voia s ă-l vadă pe
Guglielmo și că-l aștepta în gr ădină. Maestrul meu a fost silit s ă
amîne experien țele sale pe mai tîrziu și ne-am gr ăbit spre locul
întîlnirii. In timp ce mergeam, Guglielmo și-a dat o palm ă peste
frunte, ca și cum abia atunci și-ar fi amintit de ceva ce uitase.
— Era s ă uit! a spus. Am descifrat semnele cabalistice ale lui
Venanzio.
— Toate? Cînd?
— Cînd dormeai. Și depinde de ce în țelegi prin toate. Am descifrat
semnele care au ap ărut la flac ără, cele pe care le-ai copiat tu din
nou. însemn ările în grece ște trebuie s ă aștepte Pentru cînd voi
avea lentilele cele noi.
— Și ? Era vorba despre taina cu finis Africae ?
— Da. Și cheia era destul de simpl ă. Venanzio dispunea de Cele
douăsprezece semne ale zodiacului și de opt semne pentru cele
cinci planete, cele dou ă astre și pămîntul. Dou ăzeci de
emne cu totul. Destul ca s ă le asocieze cu alfabetul latin, dat
209
fiind că poți folosi aceea și literă pentru a exprima sunetul celor
două inițiale pentru unum și uelut. Ordinea literelor o știm. Care
putea fi ordinea semnelor? M-am gîndit la ordinea cerurilor,
punînd cuadrantul zodiacal la marginea cea mai îndep ărtată.
Deci Terra, Luna, Mercur, Venus, Soarele etc. și? apoi, urmînd
semnele zodiacului în dispunerea lor tradi țională, așa cum le
clasifică Isidor din Sevilla, începîn d de la Ariete (Berbecul) și de la
solstițiul de prim ăvară, și terminînd cu Pe știi. Acum, dac ă încerci
să aplici aceast ă cheie, iat ă că mesajul lui Venanzio cap ătă un

sens.
Mi-a arătat pergamentul, pe care era scris mesajul cu litere mari,
latinești: Secretam finis Africae manvs svpra idolvm age primvm et
septimvm de qvatvor.
— E clar? a întrebat.
— Mîna deasupra idolului ac ționează asupra primului și al celui
de-al șaptelea din cei patru, am repetat, scuturînd din cap. Nu e
clar deloc.
— Păi da. Ar trebui, în primul rînd, s ă știm ce în țelegea Venanzio
prin idolum. O imagine, o n ălucă, o figur ă? Și apoi, ce vor fi fiind
acești patru care au un prim și un al șaptelea ? Și ce trebuie
făcut cu ele ? S ă le miști, să le împingi, s ă le
tragi?
— Așa că nu știm nimic, și ne-am întors de unde am plecat,
am spus eu cu destul ă neplăcere.
Guglielmo s-a oprit și m-a privit cu un aer nu prea
binevoitor.
— Băiatul meu, a spus, ai în fa ța ta un biet franciscan care cu
modestele lui cuno ștințe și cu acea pu țină pricepere pe care o
datoreaz ă nețărmuritei puteri a lui Dumnezeu a izbutit, în cîteva
ore, să descifreze o scriere secret ă pe care autorul ei era
încredin țat că o făcuse ermetic ă pentru to ți, în afar ă de el… și tu,
ticălos nenorocit și neștiutor de carte, î ți îngădui să spui că ne-
am întors de unde am plecat ?
Mi-am cerut iertare foarte încurcat. R ănisem vanitatea maestrului
meu, și știam cît de mîndru se ținea pentru iu țeala și siguran ța
deducțiilor sale. Guglielmo s ăvîrșise cu adev ărat o oper ă demnă
de admira ție și nu era vina lui c ă foarte vicleanul Venanzio nu
numai c ă ascunsese ceea ce de scoperise sub ve șmintele unui
alfabet zodiacal încîlcit, dar elaborase și o enigm ă de nedescifrat.
— N-are a face, n-are a face, nu- ți cere iertare, m-a întrerupt
Guglielmo. De fapt, ai dreptate, știm încă prea pu țin. Sa mergem.
210

Ziua a treia Vesper
în care se vorbe ște iar cu Abatele, Guglielmo are unele idei
mirobolante pentru a descifra enigma labirintului și încheie discu ția
în chipul cel mai ra țional. Apoi se cineaz ă casio in pastelletto
Abatele ne a ștepta cu un aer întunecat și preocupat. Avea în
mînă o hîrtie.

— Am primit o scrisoare de la abatele din Conques, a spus. îmi
comunic ă numele celui c ăruia Ioan i-a încredin țat comanda
soldaților francezi și paza integrit ății legației. Nu este un om de
arme, nu este un om de curte, și va fi în acela și timp un membru
al delega ției.
— Rară înmănunchiere a feluritelor virtu ți, a spus
Guglielmo nelini știt. Cine va fi ?
— Bernardo Gui, sau Bernar do Guidoni, cum vrei s ă-i spui.
Guglielmo a explodat într-o exclama ție în limba lui, pe
care n-am în țeles-o, și nici Abatele n-a în țeles-o, ceea ce poate c ă
a fost mai bine pentru to ți, pentru c ă vorba pe care a rostit-o
Guglielmo suna în chip neru șinat.
— Lucrul acesta nu-mi place, a ad ăugat numaidecît.
Bernardo a fost ani în șir ciocanul ereticilor din regiunea
Toulouse, și a scris Practica officii inquisitionis heretice pravitatis
întru folosul tuturor celor care trebuiau s ă-i persecute și să-i
distrugă pe valdezi, beghini, pin țochieri, c ălugărași și dolcinieni.
— îl știu, cunosc cartea, minunat ă ca doctrin ă.
— Minunat ă ca doctrin ă, a admis Guglielmo. îi este foarte
credincios lui Ioan, care în anii trecu ți i-a încredin țat multe
nusiuni în Flandra și aici, în Italia de sus. Și atunci cînd a fost
numit episcop în Gali ția nu s-a l ăsat deloc v ăzut în dioceza lui Ș1
a continuat activitatea inchizitorial ă. Acum credeam c ă s-a retras
în episcopatul Lodeve, dar, dup ă cît se pare, Ioan îl Pune din nou
la treabă, și tocmai aici, în Italia de nord. De ce
ocmai pe Bernardo și de ce s ă răspundă de oameni înarma ți ?
211
— Răspunsul exist ă, a spus Abatele, și întărește toate temerile pe
care le exprimam ieri despre acest lucru. Știi bine – chiar dac ă nu
vrei să recunoști în fața mea – c ă pozițiile în leg ătură cu sărăcia
lui Christos și ale Bisericii sus ținute de capitulul de la Perugia,
chiar și cu abunden ța lor de argumente teologice, sînt acelea și,
susținute în chip mai pu țin prudent, și cu o comportare mai
puțin ortodox ă, de multe mi șcări eretice. Nu-i mare lucru s ă
demonstrezi c ă pozițiile lui Michele din Cesena, însu șite de
împărat, sînt acelea și cu cele ale lui Ubertino și Angelo Clareno.
Și pînă aici cele dou ă legații vor fi de acord. Dar Gui ar putea face
mai mult, și se pricepe bine la a șa ceva: va încerca s ă susțină că
tezele de la Perugia sînt acelea și cu ale c ălugărașilor, sau
frățiorilor, cum li se mai spune, sau ale pseudoapostolilor. E ști de
acord?
— Spuneai c ă lucrurile stau a șa, sau c ă Bernardo Gui va spune

că stau așa ?
— Să spunem c ă spun că el va spune, a încheiat cu pruden ță
Abatele.
— Și eu sînt de aceea și părere. Dar asta era de prev ăzut. Vreau
să spun că se știa că aveau s ă ajungă la asta chiar și dacă nu
venea Bernardo. Cel mult, Be rnardo o va face cu mai mult ă
eficiență decît to ți trimișii de nimic ai curiei și va trebui s ă i se
răspundă cu argumente de cea mai mare iscusin ță.
— Da, a spus Abatele, dar ajun și aici ne g ăsim în fa ța problemei
ce s-a ridicat ieri. Dac ă nu găsim pînă mîine pe f ăptașul celor
două, sau poate al celor trei crime, va trebui s ă-i îngăduim lui
Bernardo dreptul de a supraveghea treburile din aba ție. Nu-i pot
ascunde unui om învestit cu puterea lui Bernardo ( și așa cum ne-
am înțeles între noi, nu trebuie s ă uităm asta) c ă aici, în aba ție,
s-au întîmplat, se întîmpl ă chiar și acum, fapte inexplicabile.
Altfel, în momentul în care el va descoperi totul, în momentul în
care (Dumnezeu s ă ne fereasc ă!) se va petrece un nou fapt
misterios, el va avea tot dreptul s ă strige c ă e vorba de tr ădare.
— E adev ărat, a șoptit Guglielmo îngrijorat. Nu e nimic de f ăcut.
Va trebui s ă fim aten ți și să veghem asupra lui Bernardo care va
veghea asupra misteriosului uciga ș. Poate c ă va fi bine a șa;
Bernardo, preocupat s ă-l urmărească pe uciga ș, va fi mai pu țin
disponibil pentru a interveni în discu ții.
— Bernardo ocupat s ă-l descopere pe uciga ș va fi un spin în
inima autorit ății mele, s ă nu uite asta domnia ta. Intîm-plarea
asta încurcat ă mă silește pentru prima oar ă să cedez puterea pe
care o exercit între ace ști pereți, lucru neobi șnuit nu numai în
istoria acestei aba ții, dar chiar și pentru ordinul
212
de Cluny. A ș face orice s ă-l înlătur. Și primul lucru de f ăcut ar fi
refuzul de a primi lega țiile.
— O rog fierbinte pe lumin ăția ta să mai reflecteze asupra acestei
grave hot ărîri, a spus Guglielmo. Domnia ta ai în mîn ă o scrisoare
a împăratului care te pofte ște să…
— Știu ce m ă leagă de împărat…, a spus brusc Abatele, și o știi și
domnia ta. Și deci știi și că, din păcate, nu pot da înd ărăt. Dar
toată treaba asta e foarte urît ă. Unde e Berengario ? Ce i s-a
întîmplat, și domnia ta ce faci ?
— Sînt doar un c ălugăr care a condus cu mult timp în urm ă
niște cercet ări inchizitoriale cu rezultate folositoare. Domnia ta
știi că adevărul nu se descoper ă în două zile. Și, în sfîr șit, ce
putere mi-ai îng ăduit? Pot s ă intru în bibliotec ă? Pot să pun orice

întrebare vreau, sus ținut de autoritatea domniei tale ?
— Nu văd legătura dintre crime și bibliotec ă, a spus Abatele
încruntat.
— Adelmo era miniaturist, Venanzio traduc ător, Berengario ajutor
de bibliotecar…, a explicat cu r ăbdare Guglielmo.
— Bine, dar a șa toți cei șaizeci de c ălugări au leg ături cu
biblioteca, a șa cum au și cu biserica. Atunci de ce nu cau ți în
biserică ? Frate Guglielmo, domnia ta conduci o cercetare prin
mandatul meu și în limitele pe care te-am rugat s ă le respec ți, în
rest, în incinta acestor ziduri, eu sînt st ăpînul, dup ă Dumnezeu
și prin gra ția lui. Și așa va fi și pentru Bernardo. Pe de alt ă parte,
a adăugat pe un ton mai blînd, nu s-a spus cîtu și de puțin că
Bernardo o s ă fie aici chiar pentru întîlnire. Abatele din Conques
îmi scrie c ă el coboar ă în Italia și pentru a trece spre miaz ăzi. Dar
îmi spune și că papa l-a rugat pe cardinalul Bertrando din
Poggetto s ă urce la Bologna și să vină aici pentru a prelua
comanda lega ției pontificale. Poate c ă Bernardo vine aici ca s ă se
întîlneasc ă cu cardinalul.
— Ceea ce, într-o perspectiv ă mai ampl ă, ar fi și mai rău.
Bertrando este ciocanul ereticilor din Italia central ă. Aceast ă
întîlnire între doi campioni ai luptelor anticlericale ar putea
anunța o ofensiv ă mai larg ă în țară, pentru a implica pîn ă la
urmă întreaga mi șcare franciscan ă.
— Și de asta îl vom informa numaidecît pe împ ărat, a spus
Abatele, dar în cazul acesta primejdia nu va fi imediat ă. Vom
veghea. V ă las cu bine.
Guglielmo a r ămas o vreme t ăcut, în timp ce Abatele se dep ărta.
Apoi mi-a spus :
— In primul rînd, Adso, trebuie s ă încercăm să nu ne l ăsăm luați
de grabă. Lucrurile nu se rezolv ă rapid cînd se adun ă
213
atîtea experien țe individuale m ărunte. Eu m ă întorc la laborator,
pentru c ă fără lentile nu numai c ă nu pot s ă citesc manuscrisul,
dar n-ar mai avea rost nici s ă ne întoarcem în noaptea asta în
bibliotec ă. Tu du-te și află dacă se știe ceva despre Berengario.
în clipa aceea ne-a ie șit înainte, fugind, Nicola din Morimondo,
purtător de ve ști proaste. In timp ce c ăuta să șlefuiască mai bine
lentila cea mai bun ă, cea în care Guglielmo î și punea toat ă
nădejdea, lentila se sp ărsese. Și o alta, care putea s-o înlocuiasc ă,
plesnise în vreme ce încerca s-o vîre în ram ă. Nicola ne-a ar ătat,
nemîngîiat, cerul. Se și făcuse de vesper și întunericul începea s ă
se lase. In ziua aceea nu se mai putea lucra. O alt ă zi pierdut ă, a

constatat cu am ărăciune Guglielmo, ab ținîndu-se (cum mi-a
mărturisit mai apoi) s ă nu-l ia de gît pe sticlarul nepriceput, care,
pe de alt ă parte, era destul de ru șinat.
L-am lăsat cu ru șinea lui și ne-am dus s ă aflăm cîte ceva despre
Berengario. Fire ște, nimeni nu-l g ăsise.
Ne simțeam ajun și într-un punct mort. Am umblat o vreme prin
portic, nemai știind ce s ă facem. Dar, în scurt ă vreme, am v ăzut
că Guglielmo era absorbit, cu privirea pierdut ă în gol, ca și cum
n-ar fi v ăzut nimic. De cîtva timp î și scosese din ras ă o rămășiță
din ierburile acelea pe care le culesese cu cîteva s ăptămîni înainte
și le mesteca de parc ă din ele ar fi supt un fel de a țîțare potolit ă.
într-adev ăr, părea absent, dar din cînd în cînd ochii i se luminau
ca și cum în golul min ții sale i s-ar fi aprins o idee nou ă; apoi
cădea din nou în prostirea aceea a lui, neobi șnuită și activă. La
un moment dat a spus:
— Desigur, s-ar putea…
—ș Poftim ? l-am întrebat eu.
— Mă gîndeam la o modalitate de or ientare în labirint. Nu e u șor
de realizat, dar ar da roade. De fapt, ie șirea este în turnul de
răsărit și lucrul acesta îl știm. Acum gînde ște-te că noi am avea o
mașinărie care s ă ne spun ă în ce parte se afl ă miazănoaptea. Ce
s-ar întîmpla ?
— Că ar fi de ajuns, fire ște, să apucăm spre dreapta noastr ă și
ne-am îndrepta spre r ăsărit. Sau ar fi de ajuns s ă umblăm în
direcția opusă și vom ști că umblăm spre turnul de miaz ăzi. Dar
chiar dac ă am crede c ă există o asemenea magie, labirintul este
totuși un labirint, și de cum ne-am îndrepta spre r ăsărit, am
întîlni un perete care ne-ar împiedica s ă mergem drept și am
pierde din nou drumul, am observat eu.
214
— Da, dar ma șinăria de care vorbesc ar ar ăta mereu spre
miazănoapte chiar dac ă noi am fi schimbat drumul și în orice
punct ne-ar spune în ce parte s ă ne întoarcem.
— Ar fi minunat. Dar ar trebui s ă avem ma șinăria aceasta, și ea
s-ar cuveni s ă poată recunoa ște miazănoaptea chiar și noaptea și
în loc închis, f ără să se poat ă vedea nici soarele, nici stelele… Și
cred că nici măcar Bacon al dumneavoastr ă n-ar avea o
asemenea ma șinărie, am rîs eu.
— Ba te în șeli, a spus Guglielmo, pentru c ă o mașinărie de felul
acesta a fost construit ă și unii navigatori au și folosit-o. Ea nu
are nevoie de stele sau de soare, pentru c ă folosește puterea unei
pietre miraculoase, asemenea cu cea pe care am v ăzut-o în

spitalul lui Severino, cea care atrage fierul. Și a fost studiat ă de
Bacon și de către un magician picard, Pierre de Maricourt, care i-
a descris nenum ăratele-i folosin țe.
— Și dumneavoastr ă știți s-o folosi ți ?
— Păi luată așa cum este n-ar fi mare lucru. Piatra poate fi
folosită pentru a produce multe minun ății, printre care o
mașinărie care se mi șcă fără întrerupere, f ără nici un fel de for ță
din afar ă, dar folosul ei cel mai simplu a fost descris și de un
arab, Baylek al Qabayaki. Iei un vas plin cu ap ă și pui în el s ă
pluteasc ă o bucat ă de plut ă în care ai înfipt un ac de fier. Apoi
treci piatra magnetic ă deasupra suprafe ței apei, cu o mi șcare
circular ă, pînă cînd acul cap ătă aceeași proprietate cu piatra. Și
în acel moment acul — dar ar fi f ăcut-o și piatra dac ă ar fi avut
putința să se miște în jurul unui pivot — se a șază cu vîrful în
direcția miazănoapte, și dacă tu te mi ști cu vasul, vîrful se
întoarce întotdeauna în direc ția vîntului tramontana, adică spre
miazănoapte. Nu mai are rost s ă-ți mai spun c ă dacă tu ai fi
însemnat pe marginea vasului, fa ță de punctul de miaz ănoapte, și
poziția austrului, a acvilonului și așa mai departe, vei ști
totdeauna în ce parte s ă te miști în bibliotec ă ca să ajungi în
turnul de r ăsărit.
— Ce lucru minunat! am exclamat. Dar de ce acul se îndreapt ă
mereu spre septentrion? Poate atrage fierul, am v ăzut, și-mi
închipui c ă poate atrage o cantitate imens ă de fier. Dar atunci…
atunci în direc ția stelei polare, la limitele cele mai îndep ărtate ale
globului, exist ă mari cantit ăți de fier.
— Unii au sugerat într-adev ăr că așa ar fi. Numai dac ă nu cumva
acul se îndreapt ă nu în direc ția stelei, ci exact spre punctul de
întîlnire al meridianelor cere ști. Semn c ă, așa s-a spus, „hic lapis
gerit in se similitudinem coeli", și polii magnetului primesc
înclinația lor de la polii cere ști și nu de la cei
215
pămîntești. Ceea ce este un frumos exemplu de mi șcare produs ă
la distan ță și nu printr-o cauzalitate material ă directă: problem ă
cu care se ocup ă prietenul meu Giovanni din Gianduno, cînd
împăratul nu-i cere s ă scufunde ora șul Avignon în viscerele
pămîntului.
— Atunci s ă ne ducem s ă luăm piatra de la Severino, și un vas,
apă și o bucat ă de plut ă…, am spus ner ăbdător.
— încet, încet, a zis Guglielmo. Nu știu de ce, dar n-am v ăzut
niciodat ă o mașinărie care, fiind ea f ără cusur în descrip ția
filosofilor, s ă fie apoi și perfect ă în func ționarea ei mecanic ă, în

vreme ce cosorul unui țăran, pe care nici un filosof nu l-a descris,
funcționează așa cum trebuie… M ă tem că preum-blîndu-m ă
printr-un labirint cu un felinar într-o mîn ă și cu un vas plin cu
apă într-alta… A șteaptă, îmi vine alt ă idee. Ma șinăria ar ar ăta
miazănoaptea și dacă ar fi în afara labirintului, a șa e ?
— Da, dar în locul acela nu ne-ar sluji, pentru c ă am avea soarele
și stelele…, am spus.
— Știu, știu. Dar dac ă mașinăria func ționează atît afar ă, cît și
înăuntru, de ce n-ar trebui s ă fie așa și în capul nostru ?
— în capul nostru ? Desigur c ă el funcționează și afară, și într-
adevăr de afar ă știm foarte bine care este orientarea Edificiului.
Dar cînd sîntem în ăuntru nu mai în țelegem nimic.
— Așa e. Dar uit ă mașinăria. Gîndul la ma șinărie m-a îndemnat
să mă gîndesc la legile naturale și la legile gîndirii noastre. Iat ă
cum: trebuie s ă găsim din afar ă un mod de a descrie Edificiul
cum este în ăuntru.
— Și cum așa?
— Lasă-mă să mă gîndesc, nu trebuie s ă fie prea greu…
— E metoda de care vorbea ți ieri ? Nu voia ți să străbateți
labirintul f ăcînd semne cu c ărbunele ?
— Nu, mi-a spus, cu cît m-am gîndit mai mult la asta, cu atît m-a
convins mai pu țin. Poate c ă nu izbutesc s ă-mi amintesc bine
regula, sau poate c ă, pentru a umbla într-un labirint, trebuie s ă
ai o Ariadn ă bună, care să te aștepte la u șă ținînd cap ătul unui
fir. Dar nu exist ă fire atît de lungi. Și chiar dac ă ar exista, asta
ar însemna (pove știle spun întotdeauna adev ărul) că dintr-un
labirint se iese întotdeauna cu un ajutor din afar ă. De unde, legile
din afar ă sînt egale cu legile din ăuntru. Asta e, Adso, ne vom
folosi de științele matematice. Numai în științele matematice, cum
spune Averroes, lucrurile cu noscute de noi se identific ă cu cele
cunoscute în mod absolut.
— Atunci vede ți că admiteți niște cunoștințe universale.
216
— Cuno ștințele matematice sînt idei construite de intelectul
nostru în a șa fel încît s ă funcționeze întotdeauna ca adev ărate,
sau pentru c ă sînt înn ăscute, sau pentru c ă matematica a fost
inventat ă înaintea celorlalte științe. Și biblioteca a fost construit ă
de o minte omeneasc ă, minte care gîndea în mod matematic,
pentru c ă fără matematic ă nu faci labirinturi. Și, deci, este vorba
de a confrunta ideile noastre ma tematice cu ideile constructorilor
și din aceast ă confruntare putem c ăpăta știința, pentru c ă este
știința unor termeni pe baza altora. Și, în definitiv înceteaz ă de-a

mă mai tîrî în discu ții metafizice! Ce dracu' te-a apucat ast ăzi ?
Mai degrab ă tu, care ai ochi buni, ia un pergament, o t ăbliță, ceva
pe care s ă faci semne și un condei… Bine, îl ai la tine, bravo,
Adso. Hai s ă facem o plimbare în jurul Edificiului, cît mai avem
un pic de lumin ă.
Ne-am învîrtit, deci, îndelung în jurul Edificiului. Adic ă cercetam
de departe turnurile de r ăsărit, de miaz ănoapte și de apus și
pereții care le legau. Cît prive ște restul, da spre pr ăpastie, dar din
motive de simetrie probabil c ă nu erau altfel decît ceea ce
vedeam.
Și ceea ce vedeam, a observat Guglielmo în timp ce m ă punea s ă
iau însemn ări precise pe t ăblița mea, era c ă fiecare zid avea dou ă
ferestre, și fiecare turn cinci.
— Acum, ia gînde ște-te, mi-a spus maestrul meu. Fiecare camer ă
pe care am v ăzut-o avea cîte o fereastr ă…
— în afar ă de cele cu șase laturi, am spus.
— Și e firesc; sînt cele din centrul fiec ărui turn.
— Și-n afară de unele care nu aveau ferestre, dar nu erau nici
heptagonale.
— Lasă-le pe alea. Mai întîi s ă găsim regula, apoi s ă căutăm să
justificăm excep țiile. Deci avem în afar ă cinci camere pentru
fiecare turn, și două camere pentru fiecare perete, fiecare cu cîte
o fereastr ă. Dar dac ă dintr-o camer ă cu fereastr ă se intră spre
interiorul Edificiului, se întîlne ște o altă încăpere cu fereastr ă.
Semn că este vorba de ferestre dinl ăuntru. Acum, ce form ă are
puțul din mijloc, care se vede în buc ătărie și în scriptorium ?
— Octogonal ă, am spus eu.
— Perfect. Și de fiecare latur ă a octogonului, în scriptorium, se
deschid dou ă ferestre. Asta înseamn ă că de fiecare latur ă a
octogonului se afl ă două camere dinl ăuntru. A șa e ?
— Da. Dar camerele f ără ferestre ?
— Sînt opt cu toatele. într-adev ăr, încăperea dinl ăuntrul fiec ărui
turn cu șapte laturi are cinci pere ți care dau spre
217
fiecare din camera oric ărui turn. Cu ce se învecineaz ă ceilalți doi
pereți ? Nu cu o camer ă așezată de-a lungul zidurilor din afar ă,
căci ar exista ferestrele, nici cu una a șezată de-a lungul
octogonului, din acelea și motive, și pentru c ă atunci ar fi camere
exagerat de lungi. încearc ă, deci, s ă faci un desen cu felul cum ar
putea să apară biblioteca v ăzută de sus. Vezi c ă față de fiecare
turn trebuie s ă fie două camere care s ă se învecineze cu pu țul
octogonal din mijloc.

Am încercat s ă trasez desenul pe care maestrul meu mi l-a
sugerat, și am scos un strig ăt de izbînd ă.
— Dar acum știm tot! L ăsați-mă să număr… Biblioteca are
cincizeci și șase de camere, dintre care patru heptagonale și
cincizeci și două mai mult sau mai pu țin pătrate și, din acestea,
patru sînt f ără ferestre, în timp ce dou ăzeci și opt dau în afar ă și
șaisprezece în ăuntru!
— Și cele patru turnuri au fiecare cîte cinci camere de patru
laturi și una de șase… Biblioteca e construit ă după o armonie
cerească, armonie c ăreia i se pot atribui diverse și uimitoare
înțelesuri…
— Minunat ă descoperire, am spus, dar atunci de ce este atît de
greu să te descurci în ea ?
— Pentru c ă ceea ce nu r ăspunde nici unei legi matematice este
felul cum sînt a șezate trecerile. Unele camere îng ăduie trecerea în
mai multe altele, altele în una singur ă și ne putem întreba dac ă
nu exist ă cumva camere care s ă nu îngăduie trecerea în nici o
alta. Dac ă ții seama de acest element, plus lipsa luminii și nici o
lămurire dat ă de poziția soarelui ( și mai adaug ă la asta n ălucirile
și oglinzile), în țelegi cum poate labirintul s ă încurce pe oricine îl
străbate, care mai e și tulburat de sentimentul vinov ăției. Pe de
altă parte, gînde ște-te cît eram noi de dispera ți ieri sear ă, cînd nu
izbuteam s ă găsim drumul. Cea mai mare z ăpăceală obținută
prin intermediul celei mai depline ordini: calculul mi se pare
sublim. Constructorii bibliotecii erau ni ște mari mae ștri!
— Și-atunci cum vom face ca s ă ne orient ăm ?
— Dacă am ajuns aici nu e prea greu. Cu planul pe care l-ai
desenat tu, și care, de bine de r ău, tot se potrive ște cu alc ătuirea
bibliotecii, de cum vom fi în prima sal ă heptagonal ă ne vom mi șca
așa încît s ă găsim numaidecît una dintre cele dou ă camere oarbe.
Apoi, cotind mereu la dreapta, dup ă trei sau patru camere, va
trebui s ă fim din nou într-un turn, care nu va putea fi decît
turnul de miaz ănoapte, pîn ă cînd ne vom întoarce într-o alt ă
cameră oarbă, care la stînga se învecineaz ă cu sala heptagonal ă
și la dreapta va putea s ă ne lase
218
să regăsim o trecere asem ănătoare celei de care ți-am vorbit chiar
acum, pîn ă cînd vom ajunge la turnul de apus.
— Da, dac ă toate camerele ar da în toate camerele…
— într-adev ăr, și pentru asta ne va trebui planul t ău, pe care vom
însemna pere ții plini, a șa încît s ă știm în ce fel ne vom abate. Nu
va fi greu.

— Dar sîntem siguri c ă va func ționa ? am întrebat
buimăcit, pentru c ă totul mi se p ărea foarte simplu.
— Va func ționa, a r ăspuns Guglielmo. „Omnes enim causae
effectum naturalium dantur per lineas, angulos et figuras. Aliter
enim impossibile est sciri propter quid in illis", a citat el. Sînt
cuvintele unuia dintre marii mae ștri de la Oxford. Dar, din
păcate, înc ă nu știm totul. Am înv ățat cum s ă nu ne r ătăcim.
Acum mai e vorba s ă știm dacă este vreo regul ă care să hotărască
împărțirea cărților în camere. Iar versetele din Apocalips ă ne
spun așa de puțin și pentru c ă multe sînt la fel în camere
deosebite…
— Și totuși, cartea Apostolului ar fi îng ăduit să se găsească mai
mult de cincizeci și șase de versete !
— Fără îndoială. Așa că doar unele versete sînt bune. Ciudat. Ca
și cînd ar fi avut mai pu țin de cincizeci, treizeci, dou ăzeci… Oh,
pe barba lui Merlin!
— A cui ?
— Ah, nimic, un vr ăjitor de pe la noi… Au folosit atîtea versete
cîte litere are alfabetul! Sigur c ă așa este! Textul versetelor nu
contează, ci doar literele de la început. Fiecare camer ă este
însemnat ă cu o liter ă a alfabetului, și toate laolalt ă alcătuiesc un
anumit text pe care va trebui s ă-l descoperim!
— Ca un imn figurat în form ă de cruce sau de pe ște !
— Mai mult sau mai pu țin, și probabil c ă în momentul cînd s-a
construit biblioteca acest soi de imnuri erau foarte pe plac.
— Și textul de unde începe ?
— De la o etichet ă mai mare decît celelalte, din sala heptagonal ă
a turnului de intrare… sau… Dar, desigur, de la frazele scrise cu
roșu!
— Dar sînt atîtea!
— Și deci vor fi multe texte sau multe cuvinte. Acum tu ia din
nou și copiază mai bine și mai mare planul t ău, apoi, urnblînd
prin bibliotec ă, nu numai c ă vei însemna cu condeiul, ușor,
camerele prin care trecem și poziția ușilor și a pereților (dac ă nu
chiar și a ferestrelor), dar și litera de la începutul versetului care
apare acolo și, ca un miniaturist, cumva, vei fece mai mari literele
cu roșu.
219
— Dar cum a ți reușit, am spus cu admira ție, să lămuriți misterul
bibliotecii privind-o de afar ă, și nu i-ați dat de rost cînd era ți
înăuntru ?
— Așa cunoa ște Dumnezeu lumea, pentru c ă a conceput-o în

capul lui, ca din afar ă, înainte de a crea-o, în timp ce noi nu-i
cunoaștem regula pentru c ă trăim în ea și o găsim gata f ăcută.
— Așa se pot cunoa ște lucrurile privindu-le din afar ă.
— Lucrurile f ăcute de mîna omului, pentru c ă refacem în mintea
noastră etapele maestrului artist. Nu lucrurile din natur ă, pentru
că nu sînt opera min ții noastre.
— Dar pentru bibliotec ă ne ajunge, adev ărat?
— Da, a spus Guglielmo, dar numai pentru bibliotec ă. Acum s ă
ne ducem s ă ne odihnim. Eu nu pot s ă fac nimic pîn ă mîine
diminea ță, cînd voi avea – sper – lentilele mele. E foarte necesar s ă
dormi și să te scoli la timp. Voi încerca s ă reflectez.
— Și cina ?
— Ah, da, cina. Acum a trecut ora. C ălugării sînt deja la
completa. Dar poate c ă bucătăria mai e înc ă deschis ă. Du-te s ă
cauți ceva.
— Să fur?
— Să ceri. Lui Salvatore, cu care te-ai împrietenit.
— Păi o să fure el!
— Ești poate paznicul fratelui t ău ? a întrebat Guglielmo cu
cuvintele lui Cain. Dar mi-am dat seama c ă glumea și voia să
spună că Dumnezeu e mare și mila lui n-are margini. De aceea
am pornit în c ăutarea lui Salvatore și l-am găsit lîngă grajdurile
cailor.
— Frumos, am spus, ar ătîndu-l pe Brunello și ca să intru în
vorbă cu el. Mi-ar pl ăcea să-l călăresc.
— No se puede. Abbonis est. Dar nu trebuie un cal bun ca s ă fugi
iute… Mi-a ar ătat un cal voinic, dar nu prea ar ătos. Anco ăla
sufficit… Vide illuc, tertius equi…
Voia să-mi arate un al treilea cal. Am rîs de latina lui
caraghioas ă.
— Și ce faci cu ăla ? l-am întrebat.
Și mi-a spus-o poveste ciudat ă. Mi-a spus c ă orice cal, chiar și
gloaba cea mai b ătrînă și mai pr ăpădită, poate fi f ăcut să devină
mult mai iute decît Brunello. Trebuie s ă amesteci în ov ăzul lui o
iarbă care se cheam ă satirion, bine tocat ă, și apoi să-i ungi
coapsele cu gr ăsime de cerb. Dup ă care încaleci pe cal și înainte
de a-i da pinteni îi întorci botul spre Levant și-i spui la ureche, de
trei ori, cu voce înceat ă, cuvintele „Gaspar,
220
Melchior, Melchisedec". Calul va porni în goana mare și va face
într-o or ă drumul pe care Brunello îl va face în opt. Și dacă i se
atîrnă la gît din ții unui lup pe care calul însu și l-a omorît fugind,

dobitocul nu va mai osteni.
L-am întrebat dac ă încercase vreodat ă. Mi-a răspuns, apropiindu-
se bănuitor și șoptindu-mi la ureche, cu suflarea lui într-adev ăr
neplăcută, că era foarte greu, pentru c ă satirionul era cultivat
acum numai de episcopi și de cavalerii prieteni cu ei și că se
slujesc de el ca s ă-și mărească puterea. Am pus cap ăt vorbelor
sale și i-am spus c ă în seara aceea maestrul meu vrea s ă citească
niște cărți în chilia lui și că vrea să mănînce acolo.
— Facio mi, mi-a spus el, fac el casio in pastelletto.
— Cum se face ?
— Facilis. Iei el casio (cașcaval) care s ă nu fie prea vechi, nici prea
sărat și tăiat în felioare cît s ă bagi în gur ă pătrate sau sicut îți
place. Și postea să pui puțintel butierro sau structo proaspăt ă
rechauffer pe brasia. Și înăuntru vamos a poner două fette de
cassio, și cînd socote ști că e moale, zucharum et cannella supra
positurum du bis. Și trebuie pus grabnic in tabula, pentru c ă
trebuie mîncat cît mai e cald.
— Du-te și fă casio in pastelletto, i-am spus.
Și el a disp ărut spre buc ătărie, spunîndu-mi s ă-l aștept. Dup ă o
jumătate de or ă s-a reîntors cu o farfurie acoperit ă cu un șervet.
Mirosea bine.
— Tene, mi-a spus, și mi-a dat și o lamp ă mare, plin ă de ulei.
— Ce să fac cu ea ?
— Sais pas, moi, mi-a spus cu un aer viclean. Fileisch magister al
tău poate s ă vrea să se ducă în vreun loc întunecos esta noche.
Era limpede c ă Salvatore știa mai multe decît b ănuiam. Nu l-am
mai iscodit și i-am dus mîncarea lui Guglielmo. Am mîncat și eu
m-am dus în chilia mea. Sau cel pu țin m-am f ăcut că mă duc.
Voiam s ă-l întîlnesc din nou pe Ubertino și am intrat pe ascuns
în biseric ă.

221
Ziua a treia Dup ă completa
în care Ubertino îi spune lui Adso povestea lui fra Dolcino, alte
povești Adso le reevoc ă sau le cite ște în bibliotec ă pe cont propriu,
apoi i se întîmpl ă că se întîlne ște cu o fat ă frumoas ă și teribilă ca o
armată desfășurată în luptă
L-am găsit într-adev ăr pe Ubertino la statuia Sfintei Fecioare. M-
am apropiat în t ăcere de el și pentru o vreme m-am pref ăcut
(mărturisesc asta) c ă mă rog. Apoi am cutezat s ă-i vorbesc.
— Sfinte p ărinte, i-am spus, pot s ă vă cer o lămurire și un sfat?
Ubertino s-a uitat la mine, m-a luat de mîn ă și s-a ridicat,

ducîndu-m ă să șed cu el pe o lavi ță. M-a cuprins strîns de bra ț și
i-am sim țit suflarea pe fa ță.
— Multiubitul meu fiu, a spus, tot ceea ce ăst biet b ătrîn poate s ă
facă pentru sufletul t ău, cu bucurie va fi f ăcut. Ce te nelini ștește
? Spaimele, i-adev ărat, a întrebat cuprins parc ă de o spaim ă și el.
Spaimele c ărnii ?
— Nu, am r ăspuns ro șind, ci spaimele min ții mele, care vrea s ă
cunoasc ă prea multe…
— Și e rău asta! Domnul cunoa ște toate lucrurile, nou ă ne revine
doar să adorăm înțelepciunea lui.
— Dar nou ă ne revine și datoria de a deosebi r ăul de bine și de a
înțelege slăbiciunile omului. Sînt novice, dar voi fi c ălugăr și
sacerdot, și trebuie s ă învăț unde sade r ăul și ce înfățișare are,
pentru ca într-o zi s ă-l recunosc și să-i învăț pe alții să-l
recunoasc ă.
— Asta e drept, b ăiete. Și atunci ce vrei s ă cunoști ?
— Buruiana cea mai rea a ereziei, p ărinte, am spus plin de
convingere. Și apoi, dintr-o r ăsuflare: Am auzit vorbindu-se
despre un om r ău care i-a fermecat pe al ții, fra Dolcino.
Ubertino a r ămas tăcut. Apoi a spus :
222
— E drept. Ai auzit cum se amintea de asta alalt ăieri sear ă, cînd
vorbeam cu Guglielmo. Dar asta e o poveste foarte urît ă, de care
mă doare s ă vorbesc, pentru c ă învață (da, în felul acesta va
trebui s-o știi, ca să tragi înv ățătură de folos), pentru c ă învață,
cum spuneam, cum din dragoste pentru poc ăință și din dorin ța
de a cur ăța lumea de p ăcate pot s ă iasă sînge și pieire.
S-a așezat mai bine, sl ăbind strînsoarea din jurul umerilor mei,
dar ținînd mai departe o mîn ă pe gîtul meu, ca pentru a-mi
transmite nu știu dacă înțelepciunea sau înfl ăcărarea sa.
— Povestea începe înainte de fra Dolcino, mi-a spus el, cu mai
bine de șaizeci de ani în urm ă, și eu eram un copil. S-a petrecut
la Parma. Aici a început s ă predice un anume Gherardo Segalelli,
care-i îndemna pe to ți la o via ță de pocăință, și care umbla pe
străzi strigînd „poc ăiți-vă-ți", ceea ce era un fel al lui de om
neînvățat de a spune: JPenitentiam agite, appropinquabit enim
regnum coelorum". Ii poftea pe cei care-l urmau s ă fie asemenea
cu apostolii și voia ca secta lui s ă poarte numele adun ării
apostolilor și ca ai lui s ă străbată lumea ca ni ște cerșetori săraci
trăind numai din pomeni.
— Ca și călugărașii, am spus eu. Nu asta le cerea și Domnul
Dumnezeu, precum și Sfîntul Francisc al domniei voastre ?

— Da, a încuviin țat Ubertino cu o u șoară îndoială în glas și cu un
suspin. Dar poate c ă Gherardo a exagerat. El și cu ai lui au fost
învinuiți că nu mai voiau s ă știe de autoritatea sacerdo ților, de
ținerea sfintelor slujbe, de spovedanie și vagabondau în trînd ăvie.
— Dar de asta i-au învinuit și pe franciscanii spirituali. Și
minoriții nu spun ast ăzi că nu trebuie recunoscut ă autoritatea
papei ?
— Da, dar nu ni ște sacerdo ți. Noi în șine sîntem sacerdo ți. Băiete,
e greu s ă faci deosebirea între aceste lucruri. Linia care desparte
binele de r ău este atît de sub țire… într-un fel, Gherardo a gre șit
și s-a mînjit de erezie. A cerut s ă fie primit în ordinul fra ților
minoriți, dar confra ții noștri nu l-au primit, î și petrecea via ța în
biserica fra ților noștri și i-a văzut aici picta ți pe apostoli cu
sandale în picioare și mantii pe um ăr, și așa și-a lăsat părul și
barba să crească, și-a pus sandalele în picioare și funia fra ților
minoriți, pentru c ă oricine dore ște să înființeze o nou ă
congrega ție ia mereu cîte ceva de la ordinul Preasfîntului
Francisc…
— Dar atunci era pe calea cea bun ă…
— Dar pe undeva tot gre șea… îmbr ăcat cu o mantie alb ă peste o
tunică albă și cu părul lung, și-a cucerit pe lîng ă
223

oamenii simpli faima de sfînt. A vîndut o caset ă de-a lui și luînd
banii pe ea s-a a șezat pe o piatr ă de care în vremurile vechi
podesta ții obișnuiau să se slujeasc ă pentru a vorbi mul țimii,
ținînd în mîn ă punga cu banii, și nu i-a împ ărțit, nu i-a dat
săracilor, ci chemînd la el ni ște răufăcători care jucau pe acolo
pe-aproape, i-a împ ărțit acelora spunînd: „S ă-i ia cine pofte ște", și
răufăcătorii aceia au luat banii și s-au dus s ă-i joace la zaruri, și-
l blestemau pe Dumnezeul cel viu, și el, care le d ăruise, auzea și
nu roșea.
— Dar și Francisc a dat tot ce avea și am auzit azi de la
Guglielmo c ă s-a dus s ă predice ciorilor și șoimilor, și chiar
leproșilor, adic ă drojdiei societ ății pe care mul țimea celor care î și
spuneau virtuo și o ținea departe…
— Da, dar Gherardo gre șea pe undeva, Francisc nu s-a luat
niciodat ă la harță cu Sfînta Biseric ă, și Evanghelia spune s ă dai
săracilor, nu tîlharilor. Gherardo a dat și nu a primit nimic în
schimb, pentru c ă dăduse unor oameni .r ăi, și a început r ău, a
urmat r ău și a sfîrșit rău, deoarece congrega ția lui a fost
dezaprobat ă de papa Grigore al X-lea.

— Poate c ă, am spus eu, era un pap ă cu vederi mai pu țin largi
decît cel care a aprobat regula lui Francisc.
— Da, dar Gherardo gre șea pe undeva, și în schimb Francisc
știa bine ce face. Și în sfîrșit, băiatule, ace ști păzitori de porci și
de vaci care pe nea șteptate au devenit pseudo-apostoli voiau bine
și frumos și fără sudoarea frun ții să trăiască din pomenile celor
pe care fra ții minori ți îi educaser ă cu atîta trud ă și cu atîta eroic
exemplu de s ărăcie! Dar nu despre asta e vorba, a ad ăugat el
numaidecît, ci de faptul c ă, pentru a se asemui cu apostolii, care
erau totu și iudei, Gherardo Segalelli a pus s ă fie tăiat împrejur,
ceea ce se împotrive ște cuvintelor rostite de Pavel galateenilor – și
tu știi cît de multe persoane sfinte au anun țat că Antichristul
viitorului va veni din neamul celor circumci și… Dar Gherardo a
fost și mai rău, se ducea s ă-i strîng ă pe cei simpli și spunea:
„Veniți cu mine în vie", și cei care nu-l știau intrau cu el în via
altuia, crezînd c ă-i a lui, și mîncau strugurii altuia.
— Nu minori ții vor fi fost cei care s ă apere proprietatea altora, am
spus eu f ără chibzuial ă.
Ubertino m-a fixat cu o privire aspr ă.
— Minori ții cer să fie ei săraci, dar n-au cerut-o niciodat ă altora
să fie săraci. Nu po ți să te înfrup ți nepedepsit din proprietatea
bunilor cre știni, căci bunii cre știni te vor ar ăta ca pe un tîlhar, și
așa s-a întîmplat cu Gherardo. Despre care, în cele din urm ă, au
spus (ia aminte, eu nu știu dacă e
224
adevărat, dar m ă încred în cuvintele fratelui Salimbene, care i-a
cunoscut pe oamenii aceia) c ă pentru a da dovad ă de puterea lui
de voință și de abținerea lui, a dormit cu ni ște femei f ără să aibă
legături sexuale; dar cum discipolii lui au încercat s ă-l imite,
rezultatele au fost cu totul altele… Oh, nu sînt lucruri pe care
trebuie s ă le știe un copil, femeia este corabia diavolului…
Gherardo continua s ă strige „poc ăi-ti-vă-ți", dar un discipol de-al
lui, un anume Guido Putagio, a încercat s ă ia el conducerea
grupului, și umbla cu mare alai și mulți cai înșeuați și cheltuia
din plin dînd petreceri precum card inalii de la Biserica din Roma.
Apoi s-au luat la ceart ă între ei, pentru conducerea sectei, și s-au
petrecut lucruri de ru șine. Dar cu toate acestea mul ți au venit la
Gherardo, nu numai țărani, ci și oameni de la ora ș, înscriși în
bresle, și Gherardo i-a pus s ă se dezbrace, ca dezbr ăcați să-l
urmeze pe Christos dezbr ăcat, și-i trimitea în lume s ă predice,
dar el și-a făcut o hain ă fără mîneci, alb ă, cu țesătură tare, și
înveș-mîntat a șa semăna mai degrab ă a om al Bisericii! Tr ăind

sub cerul liber, intrau uneori s ă predice prin biserici, întrerupînd
adunarea oamenilor credincio și și gonindu-i de acolo pe
predicatori și o dată au pus un copil pe tronul episcopului în
biserica Sânt' Orso din Ravenna. Și își spuneau urma șii doctrinei
lui Gioacchimo da Fiore…
— Dar și franciscanii, am spus eu, cred a șa, și Gherardo da
Borgo San Donnino, și dumneavoastr ă ! am exclamat.
— Liniștește-te, băiete. Gioacchino da Fiore a fost un mare profet
și primul care a în țeles că Francisc însemnase reînnoirea
Bisericii. Dar pseudoapostolii s-au folosit de doctrina lui ca s ă
justifice nebunia lor, Segale lli ducea cu el o apostoleas ă, o
anume Tripia sau Ripi a, care pretindea c ă are darul profe ției. O
femeie, în țelegi ?
— Dar, p ărinte, am încercat eu s ă obiectez, chiar domnia voastr ă
vorbeați alaltăieri sear ă despre sfin ția Chiarei din Montefalco și
Angelei din Foligno…
— Ele erau sfinte! Tr ăiau în supu șenie, recunoscînd puterea
Bisericii, nu pretindeau niciodat ă că au darul profe ției, în schimb,
pseudoapostolii pretindeau c ă și femeile Puteau merge din ora ș în
oraș ca să predice; cum au f ăcut și mulți alți eretici. Și nu mai
cunoșteau nici o deosebire între holtei și căsătoriți și nici o
îndatorire nu a mai fost pen tru totdeauna. Pe scurt, ca s ă nu te
ostenesc prea mult cu pove ști ațît de triste, ale c ăror tîlcuri
ascunse nu le po ți pricepe prea tone, episcopul Obizzo din Parma
a hotărît, în sfîr șit, să-l Pună pe Gherardo în butuci. Dar în
momentul acesta s-a
225
petrecut un lucru ciudat, care- ți spune cît de viclean se strecoar ă
buruiana ereziei. Pentru c ă în cele din urm ă episcopul l-a eliberat
pe Gherardo și l-a primit al ături de el l a masă și rîdea la glumele
lui și-l ținea ca pe bufonul lui.
— Dar de ce ?
— Nu știu, și mi-e team ă s-o știu. Episcopul era nobil sj nu-i
plăceau negustorii și meșteșugarii. Poate c ă nu-i era necaz c ă
Gherardo, cu predicile sale de s ărăcie, vorbea împotriva lui, și
trecea de la cererea de poman ă la jaf. Dar, î n sfîrșit, s-a amestecat
și papa, episcopul a revenit la dreapta lui severitate și Gherardo a
sfîrșit pe rug ca eretic de neiertat. Era începutul acestui secol.
— Și ce legătură are asta cu fra Dolcino ?
— Are, și asta spune cum supravie țuiește erezia distrugerii înse și
a ereticilor. Acest Dolcino era bastardul unui sacerdot, care tr ăia
în dioceza din Novar ă, prin părțile astea ale Italiei, ceva mai spre

miazănoapte. Cineva a spus c ă s-a născut în alt ă parte, în valea
Ossolei, sau la Romagnan o. Dar nu are importan ță. Era un tîn ăr
cu o minte foarte ascu țită și a fost instruit cu mult ă carte, dar l-a
furat pe sacerdotul care se îngrijea de el și a fugit spre r ăsărit, în
orașul Trento. Și aici a preluat predicile lui Gherardo, într-un
chip și mai eretic, declarînd c ă este singurul apostol adev ărat al
lui Dumnezeu, și totul trebuie s ă fie laolalt ă în dragoste, și că era
îngăduit să umbli f ără nici o opreli ște, cu toate femeile, pricin ă
pentru care nimeni nu putea fi învinuit de concubinaj, chiar dac ă
umbla cu nevasta sau cu fiica…
— A predicat într-adev ăr toate lucrurile astea de care a fost
acuzat ? Pentru c ă am auzit c ă și spiritualii au fost acuza ți de
crime ca acei c ălugări din Montefalco…
— De hoc satis, m-a întrerupt pe nea șteptate Ubertino. Aceia nu
mai erau c ălugări. Erau eretici. Și chiar otr ăviți de Dolcino. Și, pe
de altă parte, ascult ă, e de ajuns s ă știi ce-a fost Dolcino ca dup ă
aceea să-l nume ști un tic ălos. Cum de-a ajuns el la cunoa șterea
doctrinelor pseudo apostolilor, nu știu cîtuși de puțin. Poate c ă a
trecut prin Parma, cînd era tîn ăr, și l-a auzit pe Gherardo. Se știe
că a menținut în regiunea bolo-gnez ă contacte cu ereticii aceia
după moartea lui Segalelli-Dar se știe precis c ă și-a început
predicile în Trento. Acolo a sedus o fat ă foarte frumoas ă și de
neam ales, Margherita, sau ea l-a sedus pe el, precum Eloisa l-a
sedus pe Abelard, pentru c ă, adu-ți aminte, numai prin femei
diavolul p ătrunde în sufletul oamenilor. Atunci episcopul din
Trento l-a gonit din dioceza lui, dar Dolcino adunase deja mai
mult de-o mie de
226
supuși» și a început un lung mar ș care l-a adus înapoi în regiunea
în care se n ăscuse. Și de-a lungul drumului i se al ăturau al ți
închipui ți, păcăliți de cuvintele lui, și poate c ă i g_au alăturat și
mulți eretici valdezi care locuiau prin regiunile de munte prin
care treceau, sau el voia s ă se uneasc ă cu valdezii din locurile
acestea de miaz ănoapte. Ajuns în regiunea Novarei, Dolcino a
găsit o lume care încuviin ța răzmerița sa, pentru c ă vasalii care
guvernau ținutul Gattinarei în numele episcopului din Vercelli
fuseseră izgoniți de către popula ție, care i-a primit deci pe
bandiții lui Dolcino ca pe ni ște aliați buni.
— Ce făcuseră vasalii episcopului ?
— Nu știu, nu se cuvine ca eu s ă-i judec. Dar, cum vezi, erezia se
mărită cu revolta împotriva seniorilor, în multe cazuri, și pentru
asta ereticul începe s ă predice maica s ărăcie și apoi cade prad ă

tuturor ispitelor puterii, ale r ăzboiului și ale violen ței. Exista o
luptă între familiile din ora șul Vercelli și pseudoapostolii au tras
foloasele din ea, și aceste familii s-au folosit de dezordinea
provocat ă de pseudoapostoli. Seniorii feudali înrolau aventurieri
ca să-i jefuiasc ă pe cetățeni și cetățenii cereau protec ția
episcopului din Novar ă.
— Ce poveste încurcat ă. Și Dolcino de partea cui era ?
— Nu știu, își ținea propria parte, se amesteca în toate neîn-
țelegerile acestea și scotea prilej din ele pentru a predica lupta
împotriva propriet ății altuia în numele s ărăciei. Dolcino și-a făcut
tabără cu ai lui, care acum erau trei mii, pe un munte din
apropierea Novarei, c ăruia îi spunea P ărete Calva, adic ă Peretele
Chel, și au construit pe el mici fort ărețe și adăposturi, și Dolcino
domnea peste toat ă mulțimea aceea de b ărbați și de femei care
trăiau în promiscuitatea cea mai ru șinoasă. De aici trimitea
scrisori credincio șilor săi în care î și expunea doctrina lui eretic ă.
Spunea și scria c ă idealul lor era s ărăcia și nu erau lega ți cu nici
un lanț care să-i supun ă lumii din afar ă și că el, Dolcino, fusese
trimis de Dumnezeu pentru a despecetlui profe țiile și a face s ă
se înțeleagă scrierile Vechiului și Noului Testament. Și-i numea
pe clericii mireni, pe predicatori și pe minori ți dregători ai
diavolului și dezlega pe oricine de îndato rirea de a le da ascultare.
Și deosebea patru vîrste în via ța poporului lui Dumnezeu,
prima a Vechiului Testament, a patriarhilor și a profe ților,
înainte de venirea lui Christos, în care c ăsătoria era bun ă pentru
că Jumea trebuia s ă se înmul țească; a doua era epoca lui
Christos și a apostolilor, și a fost epoca sfin țeniei și a castit ății.
Apoi a venit a treia, în care pontifii au trebuit mai întîi s ă
227
accepte bog ățiile pămîntești pentru a conduce poporul, dar cînd
oamenii au început s ă se îndep ărteze de dragostea pentru
Dumnezeu a venit Benedict, care s-a rostit împotriva oric ărei
averi vremelnice. Cînd apoi și călugării lui Benedict s-au apucat
să adune bog ății, au venit c ălugării Sfîntului Francisc și ai
Sfîntului Dominic, care erau și mai neîndur ători, ca s ă predice
împotriva posed ării de bog ății pe pămînt. Și în sfîrșit acum, cînd
viața atîtor prela ți contrazicea din nou to ate acele precepte bune,
se ajunsese la sfîr șitul celei de a treia epoci și trebuiau s ă se
întoarcă la învățăturile apostolilor.
— Dar atunci Dolcino predica a cele lucruri pe care le predicaser ă
și franciscanii, și printre franciscani chiar spiritualii, și chiar
domnia ta, p ărinte !

— Da, dar scotea de aici un silogism perfid. El spunea c ă pentru
a pune cap ăt acestei a treia epoci a corup ției, trebuia ca to ți
clericii, c ălugării și frații să moară de moarte crud ă, spunea c ă
toți prelații Bisericii, clericii, c ălugărițele, femeile și bărbații
religioși și toți cei care fac parte din ordinul predicatorilor și al
minorilor, eremi ții și chiar papa Bonifaciu ar fi trebuit s ă fie
extermina ți de către împăratul ales de el, Dolcino, și că acesta ar
fi fost Frederic al Siciliei.
— Dar oare nu Frederic a fost cel care i-a primit cu bun ăvoință în
Sicilia pe spiritualii goni ți din Umbria, și nu tocmai minori ții au
fost aceia care au cerut ca însu și împăratul, chiar dac ă
acum este Ludovic, s ă distrug ă puterea vremelnic ă a papei și a
cardinalilor ?
— Tocmai asta aduce er ezia, sau nebunia, adic ă să
preschimbe gîndurile cele mai drepte și să le facă să se ridice
împotriva legii lui Dumnezeu și a oamenilor. Minori ții nu i-au
cerut niciodat ă împăratului s ă-i ucidă pe alți sacerdo ți.
Se înșela. O știu acum. Pentru c ă după cîteva luni Bavarezul și-a
instaurat propriul s ău ordin la Roma, iar Marsilio și alți minori ți
le-au făcut clericilor credincio și papei tocmai ceea ce cerea
Dolcino s ă se facă. Cu asta nu vreau s ă spun că Dolcino avea
dreptate, ci c ă Marsilio gre șea și el. Dar începeam s ă mă întreb,
mai ales dup ă discuția de dup ă-amiază cu Guglielmo, cum
puteau oamenii simpli care-l urmau pe Dolcino s ă facă deosebirea
între făgăduielile spiritualilor și chipul lor cel nou pe care li-l
dădea Dolcino. Oare nu se f ăcea el vinovat de a pune în practic ă
ceea ce dreptcredincio și reputa ți predicaser ă pe cale pur mistic ă ?
Ori poate c ă aici era deosebirea, sfin țenia consta în a șteptarea ca
Dumnezeu s ă ne dea ceea ce sfin ții sâi ne f ăgăduiseră, fără să
încerce s ă obțină aceasta prin mijloace p ămîntești ? Acum știu de
ce este a șa și de ce Dolcino gre șea:
228
nu trebuie schimbat ă ordinea lucrurilor chiar dac ă trebuie
sperată cu înflăcărare transformarea acestei ordini. Dar în seara
aceea eram prad ă unor gînduri potrivnice.
— în sfîr șit, spunea Ubertino, semnele ereziei le deslu șești
întotdeauna în trufie. într-o a doua scrisoare, din anul 1303,
Dolcino se intitula capul suprem al congrega ției apostolice, îi
numea ca locotenen ți ai săi pe perfida Margherita (o femeie) și pe
Longino din Bergamo, Federico din Novar ă, Alberto Carentino și
pe Valderico din Brescia. Și începea s ă aiureze despre ni ște papi
viitori, doi buni, primul și ultimul, doi r ăi, al doilea și al treilea.

Primul este Celestin, al doilea Bonifaciu al VUI-lea, despre care
profeții spun „trufia sufletului t ău te-a făcut netrebnic, o, tu, care
locuiești în crăpăturile stîncilor". Al treilea pap ă nu este numit,
dar despre el Ieremia spusese : „iat ă, acel leu". Și, infamie,
Dolcino recuno ștea leul în Frederic de Sicilia. Cel de-al patrulea
papă era tot necunoscut de Dolcino, și ar fi trebuit s ă fie papa cel
sfînt, papa cel îngeresc de care vo rbea abatele Gioacchino. Ar fi
trebuit s ă fie ales de c ătre Dumnezeu, și atunci Dolcino și toți ai
lui (care în momentul acela ajunseser ă la patru mii) ar fi primit
împreun ă harul Sfîntului Duh și Biserica ar fi fost reînnoit ă pînă
la sfîrșitul lumii. Dar în cei trei ani de dinaintea venirii sale
trebuia s ă se săvîrșească tot răul. Și asta a încercat Dolcino s ă
facă, ducînd r ăzboiul pretutindeni. Și cel de-al patrulea pap ă, și
aici se vede cum demonul î și bate joc de supu șii lui, a fost tocmai
Clement al V-lea, care a vestit cruciada împotriva lui Dolcino. Și a
fost drept a șa, pentru c ă în scrisorile acelea Dolcino începuse s ă
susțină teorii de neîmp ăcat cu dreapta-credin ță. El a afirmat c ă
Biserica Roman ă e o desfrînat ă, că nu se cade s ă ne supunem
sacerdo ților, că orice putere spiritual ă trecuse acum la secta
apostolilor, c ă numai apostolii fac noua Biseric ă, că apostolii pot
anula căsătoria, că nimeni nu va putea fi mîntuit dac ă nu va face
parte din sect ă, că nici un pap ă nu poate ierta pe nimeni de nici
un păcat, că nu trebuie pl ătite dijmele, c ă viața e mai des ăvîrșită
dacă o trăiești fără obligații decît cu obliga ții față de Dumnezeu,
că o biseric ă sfințită nu valoreaz ă pentru o rug ă mai mult decît
un grajd și că poți să-l proslăvești pe Christos și-n păduri, și-n
biserici.
— A spus într-adev ăr asemenea lucruri ?
— Firește, asta e sigur, le-a scris. Dar, din p ăcate, a f ăcut Și mai
rău. Așa cum s-a constatat pe P ărete Calva, a început să jefuiasc ă
satele din vale, s ă se dedea la pr ădăciuni ca s ă-și procure
hrana, purtînd, în sfîr șit, un adev ărat război ^potriva
satelor vecine.
229
— Toți erau contra lui ?
— Nu se știe. Poate c ă primea sprijin de la unii, ți-am spus c ă se
vîrîse într-un ghem de nedesf ăcut de neîn țelegeri locale. Intre
timp venise iarna lui 1305, una dintre cele mai aspre ierni din
ultimele decenii și totul primprejur era de o s ărăcie lucie. Dolcino
trimitea o a treia scrisoare discipolilor s ăi, și mulți încă se mai
uneau cu el, dar acolo sus via ța se făcuse de neîng ăduit și
foamea ajunsese atît de mare, c ă mîncau carne de cal și de alte

dobitoace și fin fiert. Și din asta mul ți mureau.
— Dar acum cu cine se mai b ăteau ?
— Episcopul din Vercelli i se adresase lui Clement al V-lea și se
vestise o cruciad ă împotriva ereticilor. S-a dat o indulgen ță fără
de opreli ști pentru cine avea s ă ia parte la lupta asta și au fost
poftiți Ludovic de Savoia, inchizitori din Lombardia, arhiepiscopul
de Milano. Mul ți au luat crucea în ajutorul celor din Vercelli și al
novarezilor, chiar și din Savoia, din Proven ța, din Fran ța, și
episcopul din Vercelli a primit comanda tuturo r. Au avut loc
ciocniri neîntrerupte între avang ărzile celor dou ă armate, dar
fortificațiile lui Dolcino erau de nezdruncinat și într-un anumit fel
necredincio șii primeau ajutoare.
— De la cine ?
— De la al ți necredincio și care se bucurau de pricina aceea de
dezordine. Pe la sfîr șitul anului 1305 ereziarhul a fost silit s ă
părăsească Părete Calva, abandonînd r ăniții și bolnavii, și a
pornit spre teritoriul din jurul lui Trivero, unde s-au baricadat pe
un munte care atunci se chema Zubello, și care de atunci s-a
numit Rubello sau Rebello, pentru c ă devenise fort ăreața rebelilor
Bisericii. In sfîr șit, nu-ți pot povesti tot ce s-a întîmplat, și a fost o
căsăpire nemaipomenit ă. Dar, în cele din urm ă, rebelii au fost
siliți să se predea. Dolcino și ai lui au fost prin și și au sfîr șit, cum
se cuvenea, pe rug.
— Și frumoasa Margherita ? Ube rtino s-a uitat la mine.
— Ți-ai amintit c ă era frumoas ă, nu-i așa? Era frumoas ă, se
spune, și mulți dintre seniorii locului au încercat s-o ia de
nevastă ca s-o scape de rug. Dar ea n-a vrut. A murit
nemîntuit ă cu nemîntuitul acela de amant al ei. Și asta să-ți
slujeasc ă de învățătură, ferește-te de desfrînata Babilonului,
chiar dac ă ia forma f ăpturii celei mai pl ăcute la vedere.
— Dar acum spune ți-mi, părinte. Am auzit c ă fratele chelar al
mănăstirii, și poate c ă și Salvatore, l-au întîlnit pe Dolcino, și
într-un fel au fost al ături de el…
230
—- Taci, nu rosti împil ări prea cutez ătoare. L-am cunoscut pe
chelar într-o m ănăstire de minori ți. E adev ărat, dup ă cele ce ți-am
povestit c ă s-au întîmplat cu fra Dolcino. Mul ți spirituali în anii
aceia, înainte de a ne hot ărî să găsim loc de retragere în ordinul
Sfîntului Benedict, au avut o via ță zbuciumat ă și au trebuit s ă-și
părăsească mănăstirile lor. Nu știu unde a fost Remigio înainte de
a-l fi întîlnit eu. Știu că a fost întotdeauna un bun c ălugăr, cel
puțin din punct de vedere al dreptei credin țe. In rest, oh,

Doamne, carnea e p ăcătoasă.
— Ce vre ți să spuneți ?
— Nu sînt lucruri pe care trebuie s ă le știi. în sfîr șit, pentru c ă
am vorbit despre asta, și pentru c ă trebuie s ă știi cum s ă
deosebe ști binele de r ău… s-a mai codit el… am s ă-ți spun c ă am
auzit șoptindu-se pe-aici, pe la aba ție, că fratele chelar nu știe să
țină piept anumitor ispite… Dar sînt doar vorbe. Tu trebuie s ă
înveți ca nici m ăcar să nu treci prin asemenea situa ții. M-a tras
din nou lîng ă el îmbr ățișîndu-mă strîns, și mi-a ar ătat statuia
Sfintei Fecioare : Tu trebuie s ă te inițiezi în dragostea f ără de
prihană. Iat-o pe cea în care feminitatea s-a sublimat. Din
această pricină poți spune despre ea c ă este frumoas ă precum
iubita din Cîntarea Cînt ărilor. In ea, a spus el cu chip str ăluminat
și pierdut într-o fericire l ăuntrică, cum avusese și Abatele în
prima zi cînd vorbea de nestemate și despre aurul vaselor sale
sfinte, în ea pîn ă și grația corpului se face însemn al frumuse ților
cerești, și de aceea sculptorul a înf ățișat-o cu toate gra țiile cu
care femeia trebuie s ă fie împodobit ă. Mi-a ar ătat bustul delicat al
Sfintei Fecioare ținut sus și strîns într-un pieptar legat la mijloc
cu niște lănțișoare cu care se jucau mîinile Pruncului. Vezi?
Pulchra enim sunt ubera quae paululum supereminent et tument
modice, nec fluitantia licenter, sed leniter restricta, repressa sed
non depressa… Ce simți în fața unei atît de dulci viziuni ?
Eu am ro șit peste m ăsură, simțindu-mă tulburat ca de un foc
dinlăuntrul meu. Ubertino trebuie s ă fi presupus sau poate că a
văzut învăpăierea obrajilor mei, pentru c ă a adăugat numaidecît:
— Dar trebuie s ă înveți a deosebi focul dragostei supraomene ști
de rîvnirea sim țurilor. E greu și pentru sfin ți.
— Și cum po ți cunoaște dragostea cea bun ă ? l-am întrebat
tremurînd.
— Ce e dragostea ? Nu exist ă nimic pe lume, nici om, nici diavol
și nici alt lucru pe care eu s ă nu-l socotesc atît de suspect ca
dragostea, întrucît aceasta p ătrunde în suflet mai
231
mult decît orice altceva. Nu exist ă nimic care s ă acapareze și să
lege sufletul ca dragostea. întrucît, dac ă nu ai acele arme care s-o
stăpînească, sufletul cade din pricina dragostei într-o ruin ă
nemărginită. Și eu cred c ă fără farmecele Margheritei Dolcino nu
ar fi fost un osîndit, nici f ără viața trufașă și promiscu ă de la
Părete Calva n-ar fi suferit atî ția farmecele r ăzvrătirii sale. Ia
seama, toate acestea nu ți le spun doar pentru dragostea cea rea,
care, fire ște, trebuie îndep ărtată de toți ca un lucru diabolic, eu

spun toate acestea, și cu mare spaim ă, și despre dragostea cea
bună, ce se afl ă între Dumnezeu și om, între aproape și aproape.
Adesea se întîmpl ă ca doi sau trei, b ărbat sau femeie, s ă
nutreasc ă unul pentru altul atîta afec țiune, și să doreasc ă să
trăiască mereu al ături, și cînd o parte dore ște, alta vrea. Și îți
mărturisesc c ă un sentiment de felul acesta am sim țit eu pentru
niște femei virtuoase, precum Angela și Chiara. Ei bine, chiar și
aceasta este de învinuit, oricît de suflete ște s-ar petrece totul și
întru Domnul… Pentru c ă și dragostea sim țită de suflet, dac ă nu
este înarmat ă și controlat ă, ci vine luat ă cu dulcea ță, ajunge apoi
să cadă, sau să pricinuiasc ă dezordine. Ah, dragostea are felurite
însușiri, mai întîi ea face ca sufletul s ă fie cuprins de bucurie,
apoi îl doboar ă rănit… Dar pe urm ă capătă căldura adev ărată a
iubirii divine și strigă, se tînguie, se face piatr ă pusă la cuptor ca
să crape, ca piatra de var, și trosnește mîngîiat ă de flacără…
— Și aceasta este dragostea cea bun ă ?
Ubertino m-a mîngîiat pe cap. Și, privindu-l, am v ăzut că avea
ochii scăldați în lacrimi:
— Da, aceasta este, în sfîr șit, dragostea cea bun ă. Și-a luat mîna
de pe umerii mei:
— Dar ce greu este, a ad ăugat el, ce greu este s-o deosebe ști de
cealaltă. Și atunci cînd sufletul t ău este ademenit de demon, te
simți ca omul cu juv ățul de gît care, cu mîinile legate la spate și
ochii acoperi ți, rămîne atîrnat de spînzu-r ătoare, dar tr ăiește
încă, fără nici o ajutorare, f ără nici un sprijin, f ără nici o sc ăpare,
și se bălăbăne în gol.
Chipul lui nu era numai sc ăldat în lacrimi, ci și îmbrobonit de
sudoare.
— Acum du-te, mi-a spus gr ăbit, ai auzit ceea ce voiai s ă afli. De-
o parte corul îngerilor, de cealalt ă gura infernului-Du-te, și lăudat
fie Domnul.
S-a prosternat din nou în fa ța Sfintei Fecioare și l-am auzit
hohotind încet. Se ruga.
232
Nu am ie șit din biseric ă. Discuția cu Ubertino îmi strecurase în
suflet și în viscere un foc neobi șnuit și o nelini ște de nespus.
Poate de aceea m-am sim țit înclinat spre neascultare și m-am
hotărît să mă întorc singur în bibliotec ă. Nu știam nici eu ce
anume c ăutam. Voiam s ă cercetez singur un loc necunoscut, m ă
încînta ideea de a m ă putea descurca f ără ajutorul maestrului
meu. Am urcat precum Do lcino pe muntele Rubello.
Aveam cu mine felinarul (de ce-l adusesem? poate c ă nutream

dinainte planul acesta tainic ?) și am pătruns în osuar aproape
cu ochii închi și. Pe scurt, am ajuns în scriptorium.
Era o sear ă fatală, cred, pentru c ă în vreme ce iscodeam printre
mese, am v ăzut una pe care sta deschis un manuscris pe care un
călugăr îl copia în zilele acelea. Titlul m-a atras numaidecît:
Historia fratris Dulcini Heresiarche. Cred că era masa lui Pietro
din Sânt' Albano, despre care mi se spusese c ă scria o istorie
monumental ă a ereziei (dup ă ceea ce s-a întîmplat în aba ție,
firește că n-a mai scris-o – dar s ă nu premergem evenimentele).
Nu era deci nefiresc ca textul acela s ă stea aici, și pe acolo erau
altele cu subiect asem ănător, despre patarini și despre flagela ți.
Dar am privit ca pe un semn supranatural, nu știu încă dacă
ceresc sau diavolesc, împrejurarea aceea, și m-am aplecat s ă
citesc cu l ăcomie scrierea. Nu era prea lung ă, și în prima parte
spunea, cu multe am ănunte pe care le-am uitat, toate cîte mi le
spusese și Ubertino. Se vorbea aici și despre multele delicte
făptuite de dolcinieni în timpul r ăzboiului și al asediului. Și
despre lupta de la sfîr șit, care a fost din cale-afar ă de crud ă. Dar
am găsit acolo și ceea ce Ubertino nu-mi povestise, și spus de
cineva care v ăzuse, fără îndoială, totul, care-i aprinsese cu
adevărat imagina ția.
Am aflat, deci, cum, în martie 1307, în sîmb ăta mare, Dolcino,
Margherita și Longino, prin și pînă la urmă, au fost du și în orașul
Biella și dați pe mîna episcopului, care a ștepta hot ărîrea papei.
Papa, de cum a aflat știrea, i-a transmis-o regelui Fran ței, Filip,
scriindu-i: „Au sosit ve ști din cele mai mari, pline de bucurie și de
triumf, pentru c ă demonul acela ciumat, fiu al lui Belial și odios
ereziarh Dolcino, dup ă mari Primejdii, cazne, pr ădaturi și
neîntrerupte atacuri, este vîrît lr> sfîrșit cu oamenii lui în
temnițele noastre, prin truda venerabilului nostru frate Raniero,
episcop de Vercelli, care l-a Capturat în ziua sfintei cine a
Domnului, și numeroasa gloat ă aflată cu el, infectat ă de boala
aceasta, a fost ucis ă în aceea și
233

zi". Papa a fost f ără milă în privin ța prizonierilor și a poruncit s ă-i
ucidă. Atunci, în iulie din acela și an, în prima zi a lunii, ereticii
au fost da ți în seama bra țului secular. în timp ce clopotele din
oraș băteau să se sparg ă, au fost arunca ți într-un car, înconjura ți
de gîzi, urma ți de solda ți care au str ăbătut tot ora șul, în timp ce
la fiecare r ăspîntie se sfî șia carnea celor r ăi cu clești înroșiți în
foc. Margherita a fost ars ă prima, în fa ța lui Dolcino, c ăruia nu i

s-a clintit nici un mu șchi pe fa ță, după cum nu scosese nici un
geamăt cînd cle știi îi smulseser ă membrele. Apoi carul a mers
mai departe, în timp ce gîzii vîrau fiarele lor în vase pline cu
flăcări. Dolcino a suferit și alte chinuri și a rămas mereu mut, în
afară de clipa cînd i-au re tezat nasul, pentru c ă și-a strîns pu țin
umerii, iar cînd i-au smuls membrul b ărbăției a scos un geam ăt
lung, ca un muget. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au sunat a
nepocăință și a amenin țat că avea să învie a treia zi. Apoi a fost
ars și cenușa lui a fost risipit ă în vînt.
Am închis manuscrisul cu mîinile tremurînde. Dolcino f ăptuise
multe fărădelegi, mi se spusese, dar fusese ars în mod
înspăimîntător. Și pe rug, cum se purtase ? Cu t ăria martirilor
sau cu obr ăznicia condamna ților ? în timp ce urcam,
împleticindu-m ă, scările care duceau la bibliotec ă, am înțeles de
ce eram a șa de tulburat. Mi-am amintit de o scen ă pe care am
văzut-o, nu cu multe luni în urm ă, puțin după sosirea mea în
Toscana. M ă întrebam chiar cum de-o și uitasem pîn ă atunci, de
parcă inima mea bolnav ă ar fi vrut s ă șteargă o amintire care
apăsa greu asupra ei, ca un co șmar. Dar mai degrab ă nu o
uitasem, pentru c ă de fiecare dat ă cînd auzeam de c ălugărași,
revedeam imagini din întîmplarea aceea, dar imediat le alungam
în străfundurile sufletului meu, ca și cum ar fi fost un p ăcat să fi
participat la groz ăvia aceea.
Auzisem vorbindu-se pentru prima oar ă despre c ălugărași în
zilele în care, la Floren ța, văzusem arzînd pe rug pe unul dintre
ei. Era cu pu țin înainte de a-l fi întîlnit la Pisa pe fratele
Guglielmo. îl a șteptam și el întîrzia s ă soseasc ă în orașul acela și
tata îmi îng ăduise să vizitez Floren ța, despre care auzisem cum i
se laudă preafrumoasele ei biseric i-Cutreierasem Toscana, ca s ă
deprind mai bine vulgara – limba popular ă — italian ă, și mă
oprisem, în sfîr șit, să șed o săptă-mînă la Floren ța, fiindc ă
auzisem vorbindu-se mult despre ora șul acesta și doream s ă-l
cunosc.
Și așa a fost c ă de cum am sosit am auzit discutîndu-se de un caz
neobișnuit care tulbura tare mult întreg ora șul. U» călugăraș
eretic, învinuit de delict împotriva religiei și dus
234
în fața episcopului și a altor oameni ai Bisericii, era supus în
zilele acelea la o aspr ă judecat ă din partea Inchizi ției. Și
urmîndu-i pe cei ce-mi vorbeau de spre acest lucru, m-am dus ]a
locul cu pricina, în vrem e ce auzeam lumea vorbind c ă frățiorul
călugăr, cu numele de Michele, era de fapt foarte credincios, c ă

predicase poc ăința și sărăcia, repetînd cuvintele Sfîntului
Francisc, și că fusese tîrît în fa ța judecătorilor prin r ăutatea
anumitor femei care, pref ăcîndu-se c ă se spovedesc la el, îi
puseser ă apoi în seam ă idei eretice, și chiar fusese prins de c ătre
oamenii episcopului tocmai în casa acelor femei, fapt care m ă
uimea, pentru c ă un om al Bisericii nu trebuie s ă se ducă să
slujeasc ă sfintele taine în locuri atît de pu țin potrivite, dar se pare
că aceasta era sl ăbiciunea c ălugărașilor, să nu țină în cuvenita
considera ție uzanțele, și poate c ă era ceva adev ărat în vorbele
lumii care-i scotea, în afar ă de eretici, a fi cu obiceiuri îndoielnice
(așa cum se spunea mereu despre catari c ă erau bulgari și
sodomiți).
Am ajuns la biserica San Salvatore, unde se ținea procesul, dar
nu am putut intra din cauza mul țimii nesfîr șite de la intrare.
Totuși unii st ăteau coco țați și prinși de drugii de fier ai ferestrelor
și vedeau și auzeau toate cîte se petreceau, și de-acolo povesteau
celorlalți, de jos. Tocmai îi citeau atunci fratelui Michele m ărturia
pe care o f ăcuse cu o zi înainte, în care spunea c ă Domnul
Christos și apostolii lui „nu au avut de nici unele, nici fiecare în
parte, nici to ți laolaltă, cu drept de st ăpînire", dar Michele
protesta c ă notarul mai pusese pe deasupra acum „multe
adăugiri false" și striga ( și asta am auzit-o de-afar ă) „o să dați
seama de asta la judecata de pe urm ă.'" Dar inchizitorii au citit
mărturisirea a șa cum o întocmiser ă ei și la urm ă l-au întrebat
dacă voia să se supun ă, cu umilin ță, judecății Bisericii și
întregului popor din ora ș. Și l-am auzit pe Michele care striga din
toate puterile c ă el voia s ă se supun ă la ce credea el, și prin
urmare c ă „îl socotea pe Christos s ărac și răstignit și pe papa
Ioan al XXII-lea eretic, fiindc ă spunea contrariul". A urmat o
lungă discuție în care inchizitorii, printre care mul ți franciscani,
voiau să-l facă să înțeleagă că Scripturile nu spuseser ă ceea ce
spunea el, iar el 11 condamna c ă neagă tocmai regula ordinului
lor, iar ei se ^epezeau s ă răspundă întrebîndu-l dac ă nu cumva
credea c ă mțelege Scripturile mai bine decît ei, care erau mae ștri
în asta. Șj fratele Michele, foarte c ăpățînos într-adev ăr, îi contra-
*cea, încît ceilal ți credeau c ă o să-l încolțească provocîndu-l ș
spunînd „ și atunci noi vrem ca tu s ă crezi că Domnul nristos a fost
proprietar, iar papa Ioan sfînt și catolic". Iar
235
Michele, f ără să se lase : „Nu, eretic". Și ceilalți spuneau c ă nu
mai văzuseră pe nimeni atît de îndîrjit întru propria-i pieire. Dar
prin mul țimea din afara palatului i-am auzit pe mul ți cum

spuneau c ă el era precum Christos printre farisei și mi-am dat
seama c ă în popor mul ți credeau c ă fra Michele era un sfint.
în sfirșit, oamenii episcopului l-au dus înd ărăt la temni ță, în
butuci. Și seara mi-au spus c ă mulți dintre c ălugării prieteni cu
episcopul se duseser ă să-l ocărască și să-i ceară să se dezic ă, dar
el răspundea ca unul care era foarte sigur pe adev ărul lui. Și
repeta fiec ăruia că Domnul Christos era s ărac și că așa spuseser ă
și Sfîntul Francisc și Sfîntul Dominic, și că dacă a propov ădui
această părere dreapt ă era ceva care trebuia condamnat la cazne
grele, cu atît mai bine, pentru c ă în scurt ă vreme avea s ă se vadă
ceea ce spun Scripturile și cei dou ăzeci și patru de b ătrîni din
Apocalips ă, și Iisus Christos, și Sfîntul Francisc, și glorioșii
martiri. Și mi-au spus ce-a spus: „Dac ă citim cu atîta înfl ăcărare
doctrina anumitor sfin ți abați, cu sporit ă înflăcărare și bucurie
trebuie s ă dorim s ă stăm în mijlocul lor". Și la aceste cuvinte
inchizitorii ie șeau din carcer ă înnegura ți la față și strigau
revoltați (și eu i-am auzit): „Are pe dracu' în el!"
A doua zi am aflat c ă fusese hot ărîtă condamnarea, și cînd m-am
dus la episcopie am pu tut vedea pergamentul, și o parte din el l-
am copiat pe t ăblița mea.
începea: „In nomine Domini amen. Hec est quedam con-demnatio
corporalis et sententia condemnationis corporalis lata, data et in
hiis scriptis sententialiter pronumptiata et promulgata…"' etcetera,
și făcea mai departe o descriere am ănunțită a păcatelor și a vinei
zisului Michele, pe care o redau ai ci în parte, astfel încît cititorul
să o judece cu dreapt ă cumpănire:
Johannem vocatum fratrem Micchaelem Iacobi, de comitatu Sancti
Frediani, hominem male condictionis, et pessime conversationis,
vite et fame, hereticum et heretica labe pollutum et contra fidem
cactolicam credentem et affir-mantem… Deum pre oculis non
habendo sed potius humani generis inimicum, scienter, studiose,
appesante, nequiter et animo et intentione exercendi hereticam
pravitatem stetit et conversatus fuit cum Fraticellis, vocatis
Fraticellis della povera vita hereticis et scismaticis et eorum
pravam sectam et heresim secutus fuit et sequitur contra fidem
cactolicam… et accessit ad dictam civitatem Florentie et in locis
publicis diete civitatis in dicta inquisitione contentis, credidit, tenuit
236
et pertinaciter affirmavit ore et corde… quod Christus redentor
noster non habuit rem aliquam in proprio vel comuni sed habuit a
quibuscumque rebus quas sacra scriptura eum habuisse testatur,
tantum simplicem facti usum.

Dar nu erau numai acestea delictele de care era învinuit, și
printre altele unul mi s-a p ărut cel mai de ru șine, chiar dac ă nu
știu (așa cum a mers procesul) dac ă el susținuse atîtea, dar se
spunea, în sfîr șit, că zisul minorit sus ținuse că Sfîntul Toma din
Aquino nu era nici sfînt și nu se bucura de mîntuirea etern ă, ci
era condamnat și pe cale de pierzanie ! Și sentința încheia
amenințînd cu pedeapsa, pentru c ă acuzatul nu voia s ă-și
recunoasc ă vina:
Costat nobis etiam ex predictis et ex dicta sententia lata per dictum
dominum episcopum florentinum, dictum Johannem fore hereticum,
noile se tantis herroribus et heresi corrigere et emendare, et se ad
rectam viam fidei dirigeri, habentes dictum Johannem pro
irreducibili, pertinace et hostinato in dictis sui ș perversis
herroribus, ne ipse Johannes de dictis sui ș sceleribus et herroribus
perversis valeat gloriari, et ut eius pena aliis transeat in exemplum;
ideirco, dictum Johannem vocatum fratrem Micchaelem hereticum
et scismaticum quod ducatur ad locum iustitie consuetum, et
ibidem igne et flammis igneis accensis concremetur et comburatur,
ita quod penitus moriatur et anima a corpore separetur.
Apoi sentin ța a fost dat ă la vedere, au venit din nou oameni ai
Bisericii la temni ță să-l înștiințeze pe Michele de ceea ce avea s ă
se întîmple, și i-am auzit spunînd chiar: „Fra Michele, au și fost
făcute mitre cu mantii și au fost picta ți pe ele c ălugărași însoțiți
de diavol". Ca s ă-l sperie și să-l sileasc ă să retracteze pîn ă la
urmă. Dar fratele Michele s-a pus în genunchi și a spus: „Gîndesc
că în jurul rugului va fi p ărintele nostru Francisc, ba mai mult
zic, vor fi acolo Iisus și apostolii și slăviții martiri Bartolomeu și
Anton". Ceea ce era un fel de a respinge pentru ultima oar ă
momelile inchizitorilor.
A doua zi de diminea ță am fost și eu pe podul episcopiei unde se
adunaser ă inchizitorii, în fa ța cărora a fost tîrît, tot în butuci,
fratele Michele. Unul dintre oamenii care-i purtau credin ță a
îngenuncheat în fa ța lui pentru a primi bine-cuvîntarea, și a fost
luat de oameni înarma ți și dus numaidecît la temni ță. După asta,
inchizitorii au citit din nou sentin ța condamnatului și au întrebat
din nou dac ă vrea să se căiască. La fiecare punct în care sentin ța
zicea că el este eretic,
237

Michele spunea: „Nu sînt eretic; p ăcătos da, dar catolic", șj cînd
textul numea pe „venerabilissimul și sanctissimul pap ă Ioan al
XXII-lea", Michele spunea: „Nu, ci eretic". Atunci episcopul a

poruncit ca Michele s ă vină și să îngenuncheze în fa ța lui, și
Michele a spus c ă el nu îngenunchea în fa ța ereticilor. L-au f ăcut
să îngenuncheze cu de-a sila, și el a șoptit: „Sînt iertat de asta în
fața lui Dumnezeu". Și cum fusese adus acolo cu toate podoabele
sale sacerdotale, a început un ritual în timpul c ăruia treptat,
treptat i s-au luat toate însemnele pîn ă cînd a r ămas în sutana
aceea care la Floren ța se nume ște cioppa. Și cum cere legea
pentru preotul c ăruia îi este luat harul, cu un fier tare ascu țit i s-
au tăiat buricele de la degete și i-au ras și părul. Apoi a fost dat
pe mîna c ăpitanului și-a oamenilor s ăi, care s-au purtat foarte
crud cu el, l-au pus în butuci ducîndu-l în carcer ă, în timp ce el
spunea mul țimii: „per Dominum moriemur". Trebuia s ă fie ars, a șa
am aflat, abia a doua zi. în ziua aceea s-au dus din nou la el s ă-l
întrebe dac ă vrea să se spovedeasc ă și să se împărtășească. Și n-
a voit să păcătuiască primind sfintele taine de la cine era în
păcat. Și aici, cred, a gre șit și s-a arătat înstăpînit de erezia
patarinilor.
Și, în sfîr șit, a venit diminea ța schingiuirii și a venit s ă-l ridice un
gonfalonier care mi s-a p ărut un om prietenos, pentru c ă l-a
întrebat ce fel de om era el și de ce se înc ăpățîna cînd trebuia s ă
afirme ceea ce tot poporul afirma și încuviin ța, părerea Sfintei
Maici, Biserica. Dar Michele, nestr ămutat: „Eu cred în Christos
răstignit și sărac". Și gonfalonierul a plecat deschizînd larg
brațele. Au venit atunci c ăpitanul și oamenii lui și l-au dus pe
Michele în curtea dinl ăuntru unde se afla vicarul episcopului și i-
au citit din nou și mărturia lui și condamnarea. Michele și-a
ridicat din nou glasul împotriva p ărerilor false care i se puseser ă
în seam ă: și erau cu adev ărat lucruri atît de delicate, încît nu mi
le amintesc, iar atunci nu le-am în țeles bine. Dar cu sprijinul lor
se hotăra moartea lui Michele și persecutarea c ălugărașilor. Așa
încît eu nu în țelegeam de ce oamenii Bisericii și ai brațului
secular se îndîrjeau atîta împotriva unor indivizi care voiau s ă
trăiască în sărăcie și socoteau c ă Domnul Nostru Iisus Christos
nu avusese bunuri p ămîntești. întrucît, îmi spuneam, mai
degrabă ar fi trebuit s ă se team ă de oameni care voiau s ă trăiască
în bogăție și să pună mîna pe banii altora, s ă ducă Biserica în
păcat și să se dedea la acte de simonie. Și am vorbit despre asta
cu cineva care ședea lîng ă mine, pentru ca nu puteam s ă-mi țin
gura. Și acela mi-a zîmbit batjocoritor și
238
xni-a spus c ă un călugăr care practic ă sărăcia devine un r ău
exemplu pentru popor, care nu mai are apoi încredere în c ălugării

care n-o practic ă. Și că, a mai spus el, predicarea s ărăciei băga
idei proaste în capul poporului, care din s ărăcia lui ar fi scos
motiv de trufie, și trufia poate duce la multe fapte trufa șe. Și, în
sfîrșit, că ar fi trebuit s ă știu că nu-i era limpede nici lui prin ce
silogism c ălugării care practicau s ărăcia erau de partea
împăratului, lucru care nu-i pl ăcea papei. Toate, motive dintre
cele mai serioase, mi se p ăreau, de și erau spuse de un om prea
puțin învățat. Numai c ă, ajuns aici, nu în țelegeam de ce Michele
voia să moară atît de groaznic, pentru a fi pe plac împ ăratului,
sau ca s ă rezolve o problem ă a ordinelor c ălugărești și religioase.
Și într-adev ăr cineva dintre cei de fa ță spunea: „Nu e un sfînt, a
fost trimis de c ătre Ludovic ca s ă răspîndeasc ă neînțelegerea între
cetățeni, și călugărașii sînt toscani, dar în spatele lor se afl ă
trimișii împăratului". Și alții: „Ba e nebun, e bîntuit de necuratul,
e plin de trufie și-i place martirajul dintr-o blestemat ă îngîmfare,
călugărilor ăstora li se citesc prea multe vie ți de sfin ți; mai bine
și-ar lua o nevast ă". Iar alții: „Nu, ar fi bine ca to ți creștinii să fie
așa, gata s ă-și dovedeasc ă credința ca pe vremea paginilor". Și,
ascultînd glasurile acelea, în timp ce nu mai știam ce s ă zic, mi s-
a întîmplat s ă-l văd pe condamnat, pe care din cînd în cînd
mulțimea mi-l ascundea. Și am văzut o față de om care se uita la
ceva care nu e de pe lumea asta, o fa ță ca aceea pe care o v ăd pe
statuile sfin ților pierdu ți în viziunile lor. Și am înțeles că, nebun
și înțelept cum o fi fost, el voia s ă moară cu bun ăștiință, pentru
că era încredin țat că, murind, avea s ă-l înfrîng ă pe dușmanul
său, oricare ar fi fost el. Și am înțeles că pilda lui avea s ă-i aducă
la moarte și pe alții. Și am rămas uluit de atîta t ărie, pentru c ă
nici astăzi nu știu dacă la acești oameni este mai tare o iubire
plină de mîndrie pentru adev ărul în care cred, care-i duce la
moarte, sau o mîndr ă dorință de moarte, care-i face s ă-și
mărturiseasc ă adevărul lor, oricare ar fi el. Și față de așa ceva m ă
simt pătruns și de admira ție, dar și de spaim ă.
Dar să ne întoarcem la schingiuire, pentru c ă acum se îndreptau
cu toții spre locul unde se d ădea moartea.
Căpitanul și oamenii lui l-au tras afar ă pe ușă, cu sutana Pe el și
cu o parte din nasturi descheia ți, și umbla cu pa și mari și capul
plecat, murmurînd o rug ăciune de-a lui de p ărea unul dintre
martiri. Și era atîta lume c ă nu-ți venea a crede, Și mulți strigau:
„Nu muri!", iar el spunea: „Vreau s ă mor mtru Christos". „Dar tu
nu mori întru Christos", îi spuneau,
239
și el: „Ba pentru adev ăr". Cînd au ajuns la un loc numit Col țul

Proconsulului, cineva i-a strigat s ă se roage la Dumnezeu pentru
ei toți, și el a binecuvîntat mul țimea. Și la temeliile bisericii
Sfintei Liperata, cineva i-a spus : „Nebunule, trebuie s ă crezi în
papă!" și el a răspuns : „A ți făcut un zeu din papa ăsta al vostru…
Papii ăștia ai vo ștri o să vă pape de tot…" (care era un joc de
cuvinte, sau vicle șug, cum mi s-a spus c ă făceau toscanii pe-
atunci) și toți s-au mirat c ă se ducea la moarte f ăcînd glume.
La San Giovanni i-au strigat: „Scap ă-ți viața!", și el a răspuns :
„Scăpați-vă de păcate"; la Mercato Vecchio i-au strigat : „Scap ă,
scapă !", și el le-a r ăspuns : „Sc ăpați de Infern!"; la Mercato
Nuovo i-au urlat: „C ăiește-te, căiește-te !", și el a răspuns : „C ăiți-
vă de cam ătă ce luați". Și ajuns la Santa Croce i-a v ăzut pe
călugării ordinului s ău care ședeau pe sc ări și i-a învinuit c ă nu
cinsteau regula Sfîntului Francisc, și dintre aceia unii ridicau din
umeri, dar al ții își acopereau fa ța cu gluga de ru șine.
Și cînd s-au îndrepta t spre Poarta Justi ției, mulți îi spuneau:
„Neagă, neagă, nu te da mor ții", și el: „Christos a murit pentru
noi". Și ei: „Dar tu nu e ști Christos, nu trebuie s ă mori pentru
noi" și el: „Dar eu vreau s ă mor pentru el". în Gr ădina Justi ției
unul l-a întrebat dac ă nu putea s ă facă și el ca un c ălugăr
superior al lui care negase, dar Michele i-a r ăspuns c ă nu negase,
și am văzut că mulți din mul țime încuviin țau și-l îndemnau pe
Michele s ă fie tare: a șa eu și mulți alții am înțeles că aceia erau
oameni de-ai lui, și ne-am îndep ărtat.
S-a ieșit, în sfîr șit, pe poarta ora șului, și în fața noastr ă a apărut
rugul, pentru c ă lemnele erau a șezate în form ă de căsuță, și s-a
făcut un cerc de cavaleri înarma ți pentru ca lumea s ă nu se
apropie prea mult. Și l-au legat pe fratele Michele de stîlp. Și l-am
auzit iar ăși pe careva strigînd : „Dar ce mai e ș-asta, pentru cine
vrei să mori ?", și el a răspuns: „Acesta e un adev ăr care-mi st ă la
inimă, care nu se poate dovedi decît cu moartea". Au aprins focul.
Și fratele Michele, dup ă ce intonase Credo, a intonat apoi un Te
Deum. A cîntat din el poate vreo opt versuri, apoi s-a aplecat ca și
cînd ar fi trebuit s ă strănute și a căzut la pămînt, pentru c ă
arseseră legăturile. Murise, pentru c ă înainte ca trupul s ă ardă,
omul moare din pricina marii c ălduri care face s ă plesneasc ă
inima și a fumului care d ă năvală în piept.
Apoi căsuța a ars cu totul ca o tor ță mare și a fost o mare
pălălaie, și dacă nu s-ar fi ridicat din bietul trup f ăcut scrum
240
g\ lui Michele, care nu se mai deslu șea printre butucii jer ăgăioși,
aș fi spus c ă sînt în fa ța rugului aprins din Biblie. Și era cît pe-aci

să am o viziune, încît (mi-am amintit suind sc ările bibliotecii) îmi
veniseră de la sine pe buze unele cuvinte despre r ăpirea extatic ă,
pe care o citisem în c ărți, a Sfintei Hildegarde : „Flac ăra const ă
într-o scînteietoare limpezime, într-o înn ăscută vigoare și într-o
înflăcărată ardoare, dar limpezimea cea scînteietoare o are ca s ă
strălucească și ardoarea înfl ăcărată ca să ardă".
Mi-am amintit unele fraze ale lui Ubertino despre dragoste.
Imaginea lui Michele pe rug contopit ă cu cea a lui fra Dolcino, iar
cea a lui Dolcino cu cea a frumoasei Margherita. Am sim țit din
nou nelini ștea care m ă cuprinsese în biseric ă.
Am încercat s ă nu mă mai gîndesc la asta și am pornit-o hot ărît
spre labirint.
Intram aici singur pentru prima oar ă, umbrele lungi aruncate de
felinar pe pardoseal ă mă îngrozeau precum n ălucirile din noaptea
dinainte. M ă temeam în orice clip ă să nu mă pomenesc în fa ța
altei oglinzi, pentru c ă în așa fel este magia oglinzilor, încît chiar
dacă știi că sînt oglinzi ele nu înceteaz ă să te nelini ștească.
Pe de alt ă parte, nu încercam s ă mă orientez, nici s ă ocolesc
camera cu parfumuri care- ți dau năluciri. Umblam ca prad ă unei
febre și nici nu știam unde voiam s ă mă duc. De altfel, nu m-am
îndepărtat mult de locul de plecare, pentru c ă puțin după aceea
m-am trezit în camera heptagonal ă pe unde intrasem. Aici erau
așezate pe o mas ă cîteva c ărți pe care mi se p ărea că le văzusem
în seara dinainte. Am ghicit c ă erau operele pe care Malachia le
adusese din scriptorium și pe care nu le pusese înc ă la loc, acolo
unde se cuvenea. Nu în țelegeam dac ă eram prea departe de sala
parfumurilor, pentru c ă mă simțeam ame țit, fie din pricina unor
efluvii care veneau pîn ă în locul acela, fie din pricina lucrurilor
care-mi bîntuiser ă mintea pîn ă atunci. Am deschis un volum
bogat împodobit cu miniaturi care, ca stil, îmi p ărea că provine
din mănăstirile ultimei Thule.
Am fost uluit, într-o pagin ă cu care începea sfînta Evanghelie a
Apostolului Marcu, de im aginea unui leu. Era f ără îndoială un
leu, deși nu văzusem niciodat ă unul în carne Și oase, și
miniaturistul îi reprodusese cu fidelitate tr ăsăturile, poate
inspirîndu-se de la leii din Hibernia, țară a creaturilor
monstruoase, și m-am convins c ă animalul acesta, cum
241
pe de alt ă parte se spune și în Fiziologul, adună în sine toate
trăsăturile lucrurilor celor mai însp ăimîntătoare și maiestuoase în
același timp. A șa că imaginea aceea îmi evoca imaginea
dușmanului și pe cea a Domnului Nostru Iisus Christos, și nu

știam în ce în țeles simbolic trebuie s ă-l privesc, și tremuram tot,
și de team ă, dar și de vîntul care p ătrundea prin cr ăpăturile
pereților.
Leul pe care îl vedeam avea o gur ă plină de dinți și un cap
împlătoșat cu fine țe ca acela al unui șarpe, trupul fioros care se
sprijinea pe cele patru labe cu unghii înghimpate și sălbatice,
semăna în țesătura sa cu unul din acele covoare care mai tîrziu
am văzut că se aduceau din Orient, cu solzi ro șii și smaraldini, pe
care se desenau, galbene ca ciuma, oribile și puternice frize de
oase. Galben ă era și coada, care se r ăsucea de pe spinare în sus
pînă la cap, terminîndu-se cu o ultim ă volută de smocuri albe și
negre.
Rămăsesem chiar foarte tulburat de leu ( și nu o dat ă mă
trăsesem înd ărăt de team ă să nu văd într-adev ăr apărînd pe
neașteptate un animal de felul acela), cînd m-am hot ărît să
privesc și alte pagini, și ochiul mi-a c ăzut, la începutul
Evangheliei dup ă Matei, pe imaginea unui om. Nu știu de ce el m-
a speriat mai mult decît leul: chipul era de om, dar omul acesta
era înzăuat într-un soi de patrafir țeapăn care-l acoperea pîn ă la
picioare, și patrafirul acesta, sau zale ce erau, era încrustat cu
pietre dure, ro șii și galbene. Capul, care ie șea enigmatic dintr-un
castel de rubine și topaze, mi-a ap ărut (oh, cum m ă mai face s ă
hulesc spaima mea!) ca uciga șul tainic dup ă ale cărui urme ne
țineam. Și apoi am în țeles de ce f ăcea o atît de strîns ă legătură
între fiar ă și cel înzăuat din labirint: pentru c ă amîndoi,
asemenea tuturor figurilor din acea carte, se amestecau într-un
țesut reprezentat de labirinturi îm pletite, în care linii de onix și de
smarald, fire de crisopraz, benzi de beriliu p ăreau să se lege toate
de ghemul de s ăli și coridoare în care m ă aflam. Pe pagin ă, ochiul
meu rătăcea pe potecu țe minunate, dup ă cum picioarele mele
rătăceau în șirul înnebunitor de camere ale labirintului, și faptul
că vedeam întruchipat ă pe pergament r ătăcirea mea m-a umplut
de nelini ște și m-a încredin țat că fiecare dintre c ărțile acelea
relatau prin tainice hohote de rîs povestea mea din clipa aceea.
„De te fabula narratur", mi-am spus și m-am întrebat dac ă
paginile acelea nu cuprindeau cumva și povestea clipelor viitoare
ce mă așteptau.
Am deschis o alt ă carte și aceasta mi s-a p ărut de școală
hispanic ă. Culorile erau țipătoare, rosurile p ăreau sînge sau
242
foc. Era cartea revela ției apostolului, și am nimerit înc ă o dată, ca
și în seara dinainte, la pagina cu mulier amicta sole. par nu era

aceeași carte, miniatura diferea, aici artistul st ăruise mai mult
asupra tr ăsăturilor femeii. I-am comparat figura, sînul, șoldurile
molatece cu statuia Sfintei Fecioare pe care o v ăzusem cu
Ubertino. Linia era alta, dar și această mulier mi s-a p ărut foarte
frumoas ă. M-am gîndit c ă nu trebuia s ă adast asupra acestor
gînduri, și am mai dat cîteva pagini. Am g ăsit o altă femeie, dar
de data asta era tîrfa Ba bilonului. Nu m-au mi șcat prea mult
trăsăturile ei, ci gîndul c ă și ea era o femeie ca și cealalt ă, numai
că aceasta era cloaca tuturor viciilor, iar cealalt ă receptaculul
tuturor virtu ților. Dar tr ăsăturile erau muliebri în amîndou ă
cazurile, și la un anumit moment nu am fost în stare s ă înțeleg ce
le deosebea. Am sim țit din nou nelini ștea aceea înl ăuntrul meu,
imaginea Sfintei Fecioare din biseric ă s-a suprapus peste aceea a
frumoasei Margherita. „Sînt un p ăcătos !" mi-am spus. Sau: „Am
înnebunit!" Și am hot ărît că nu puteam s ă mai rămîn în
bibliotec ă.
Din fericire, eram aproape de scar ă. M-am repezit în jos cu
primejdia de-a m ă împiedica și de-a stinge felinarul. M-am
pomenit sub boitele ample ale scriptorium-ului, dar nici în
momentul acela nu m-am oprit și am coborît mai departe scara
care ducea la refector.
Aici m-am oprit gîfîind. Prin geamuri intra lumina lunii, în
noaptea aceea atît de luminoas ă, și aproape c ă nici nu mai aveam
nevoie de felinar, de care nu te puteai lipsi în chiliile și în taini țele
bibliotecii. Cu toate acestea, l-am p ăstrat aprins, c ăutînd parc ă
să mă simt mai bine a șa. Dar tot mai gîfîiam, și m-am gîndit c ă
trebuia s ă beau ap ă ca să-mi potolesc b ătăile inimii. Și întrucît
bucătăria era aproape, am str ăbătut refec-torul și am deschis
încet una dintre u șile care d ădeau în a doua jum ătate a
parterului Edificiului.
Și în acest moment groaza mea, în loc s ă se potoleasc ă, a sporit.
Pentru c ă mi-am dat numaidecît seama c ă era cineva în
bucătărie, lîngă cuptorul de pîine ; sau cel pu țin mi-am dat
seama c ă în colțul acela lic ărea o lumin ă, și plin de team ă am
stins-o pe a mea. Speriat cum eram, am pricinuit spaim ă, Și-ntr-
adevăr celălalt (sau ceilal ți) a stins și el repede lumina lui. Dar
era în zadar, pentru c ă strălucirea nop ții ilumina destul de bine
bucătăria ca să pot zări în fața mea, pe podea, una sau mai multe
umbre neclare.
înghețat, nu cutezam nici s ă dau înapoi, nici s ă înaintez, auzit
un șopocăit și mi s-a p ărut că deslușesc un glas
243

șoptit de femeie. Apoi, din grupul încurcat care se desena
întunecat lîng ă cuptor, o umbr ă neagră și învîrto șată s-a desprins
și a fugit spre u șa ce dădea afar ă, care neîndoielnic era
întredeschis ă, închizînd-o în urma sa.
Am rămas eu, pe pragul dintre refector și bucătărie, și ceva
nedeslu șit, lîngă cuptor. Ceva neclar și — cum s ă spun ? —
tînguios. Venea într-adev ăr din umbr ă un vaiet, ceva ca un plîns
înfundat, un sughi ț ritmic, de fric ă.
Nimic mai mult nu d ă curaj decît frica altuia; dar nu m-am
mișcat spre umbr ă împins de curaj. A ș spune, mai degrab ă,
împins de o be ție care nu era str ăină de cea care m ă cuprinsese
cînd am avut n ălucirile. Era în buc ătărie ceva asem ănător cu
fumegările care m ă învăluiseră în bibliotec ă, în prima zi. Sau
poate că nu era vorba de aceea și substan ță, dar asupra sim țurilor
mele prea chinuite ele au avut acela și rezultat. Sim țeam un miros
puternic de tragacant ă, de alaun și de tartru, pe care buc ătarii îl
foloseau s ă dea arom ă vinului. Sau poate, cum am aflat dup ă
aceea, tocmai atunci se f ăcea berea (care în partea aceea de nord
a peninsulei se bucura de o anumit ă prețuire), și acolo se lucra
după metoda țării mele, cu iarb ă erică, mirt de balt ă și rozmarin
de smîrc s ălbatic. Arome care mi-au îmb ătat sufletul mai mult
decît nările.
Și în timp ce ra țiunea m ă îndemna s ă strig: „vade retro /" și să
mă îndepărtez de locul acela tînguios, care f ără îndoială era o
vedenie iscat ă de necuratul, ceva din acea vis appetitiva a omului
din mine m-a împins înainte, ca și cum aș fi vrut s ă iau parte la
un miracol.
Așa m-am apropiat de umbr ă pînă cînd, la lumina nop ții, care
intra prin ferestrele mari, mi-am dat seama c ă era o femeie,
tremurînd, care strîngea la piept cu o mîn ă ceva înf ășurat și care
se trăgea plîngînd spre gura cuptorului.
Dumnezeu, Preafericita Fecioar ă și toți sfinții din paradis s ă-mi
fie martori acum ca s ă-mi spun ă ce însemnau toate astea.
Rușinea, demnitatea credin ței mele (ajuns acum b ătrîn, monah în
această mănăstire din Melk, loc de pace și senină meditație) m-ar
îndemna la o foarte cuvioas ă băgare de seam ă. Va trebui doar s ă
spun că ceva rău s-a întîmplat, dar nu se cuvine s ă repet ce a
fost, și nu voi tulbura nici sufletul meu, nici pe cel al cititorului
meu.
Dar mi-am f ăgăduit să povestesc, despre întîmpl ările acelea de
demult, tot adev ărul, și adevărul nu se poate împ ărți, strălucește
prin propria sa eviden ță și nu îng ăduie să fie îmbuc ătățit de

interesele sau de ru șinea noastr ă. Problema este, mai degrab ă, să
spun ce s-a întîmplat, nu cum v ăd și
244
cum îmi amintesc acum (chiar dac ă încă îmi mai amintesc totul
cu o nepioas ă vivacitate, și nu știu dacă rem uscarea care a
urmat este cea care mi-a fixat într-un chip atît de precis
întîmplări și gînduri în amintirea mea, sau lipsa acelei remu șcări
care înc ă mă mai chinuie, dînd via ță celor mai m ărunte
amănunte ale p ăcatului meu), ci cum am v ăzut și am sim țit
atunci. Și pot s-o fac cu fidelitatea unui cronicar, pentru c ă, dacă
închid ochii, pot s ă repet nu numai tot ce am f ăcut, dar și ce am
gîndit în momentele acelea, ca și cum aș fi copiat un pergament
scris atunci. Dar a șa trebuie s ă fac, și Arhanghelul Mihail s ă mă
apere, întrucît spre deplina l ămurire a cititorilor viitori și spre
flagelarea gre șalei mele vreau acum s ă povestesc cum un tîn ăr
poate cădea prad ă uneltirilor diavolului, chiar dac ă sînt
cunoscute și bătătoare la ochi, și cum cine mai cade în ele poate
să le ocoleasc ă.
Era, deci, o femeie. Ce spun ?, o fat ă. Pentru c ă avusesem pîn ă
atunci (și de atunci mai departe, mul țumită Domnului) prea pu țin
de-a face cu f ăpturi de acel sex, nu puteam spune ce vîrst ă putea
să fi avut. Știu că era tînără, aproape adolescent ă, poate c ă avea
șaisprezece sau șaptesprezece prim ăveri, sau poate dou ăzeci, și
am fost mi șcat de impresia de realitate omeneasc ă ce izvora din
figura aceea. Nu era o n ălucire, și în orice caz mi s-a p ărut valde
bona. Poate că tremura ca o p ăsăruică pe timp de iarn ă, și
plîngea, și-i era fric ă de mine.
Astfel gîndind eu c ă datoria oric ărui bun cre știn este s ă-l ajute pe
aproapele lui, m-am apropiat cu mult ă blîndețe de ea și, într-o
latină frumoas ă, i-am spus c ă nu trebuie s ă se team ă, pentru c ă
eram un prieten, în orice caz nu un du șman, și desigur nu
dușmanul pe care ea probabil c ă și-l închipuia.
Poate din blajinitatea care se vedea în ochii mei f ăptura aceea s-a
potolit și s-a apropiat. Mi-am dat seama c ă nu înțelegea latina
mea și din instinct m-am adresat în vulgara german ă, adică în
limba mea de-acas ă, lucru care a speriat-o tare r ău, nu știu dacă
din cauza sunetelor aspre, neobi șnuite pentru oamenii de pe
meleagurile acelea, sau poate pentru c ă aceste sunete îi aminteau
vreo întîmplare dintre ea și soldații de pe la noi. Atunci am zîmbit,
socotind c ă limba gesturilor și a feței este mai universal ă decît
aceea a cuvintelor, și ea s-a lini știt. Mi-a zîmbit și mi-a spus doar
cîteva cuvinte.

Cunoșteam prea pu țin limba ei popular ă, și oricum era deosebit
de ceea ce înv ățasem o pic ătură la Pisa, cu toate acestea am
înțeles dup ă ton că ea îmi spune ceva cam de felul: „Tu e ști tînăr,
tu ești frumos…" I se întîmpl ă destul de
245
rar unui novice, care și-a petrecut toat ă copilăria lui î n mănăstire,
să audă afirmații privitoare la propria lui tinere țe, ba dimpotriv ă,
sînt mereu preveni ți că frumuse țea trupeasc ă este întotdeauna
trecătoare și că trebuie socotit ă mult mai tic ăloasă; dar urzelile
dușmanului sînt f ără număr și mărturisesc c ă vorbele acelea care
priveau nurii mei, oricît de mincinoase, au p ătruns cu dulcea ță
prin urechile mele și mi-au dat o tulburare de nest ăpînit. Cu atît
mai mult cu cît fata, spunînd acestea, îmi mîngîiase obrazul, pe
atunci f ără tuleie de barb ă. Am încercat o senza ție de leșin, dar în
clipa aceea nu izbuteam s ă întrezăresc nici m ăcar o umbr ă de
păcat înlăuntrul meu. într-atît poate diavolul, cînd vrea s ă ne
pună la încercare, s ă șteargă din sufletul nostru orice urm ă de
grație.
Ce am sim țit ? Ce am v ăzut ? Eu nu-mi amintesc decît c ă emoțiile
din prima clip ă au fost lipsite de orice expresie, pentru c ă limba și
mintea mea nu erau înv ățate să numeasc ă senzații de soiul
acesta. Pîn ă cînd mi-au revenit în minte alte cuvinte l ăuntrice,
auzite în alt timp și în alte locuri, rostit e desigur pentru alte
scopuri, dar care în mod minunat mi se p ăreau a fi în armonie cu
bucuria mea din acea clip ă, ca și cînd ar fi luat na ștere în mod
consubstan țial ca s-o exprime. Cuvinte care se gr ămădiseră în
cavernele memoriei mele au urcat la suprafa ța (mută) a buzelor
mele și am uitat c ă ele vor fi slujit în scripturi sau în paginile
sfinților ca s ă exprime realit ăți mult superioare. Dar, la urma
urmei, exista oare vreo deosebir e între deliciile de care vorbiser ă
sfinții și cele pe care sufletul meu zbuciumat le încerca în
momentul acela? In momentul acela a pierit în mine sim țul treaz
al deosebirii. Ceea ce, mi se pa re, este tocmai semnul pierderii
totale în h ăul nemărginit al identit ății.
Dintr-o dat ă fata aceea mi-a ap ărut la fel ca fecioara neagr ă și
frumoas ă de care vorbe ște Cîntarea. Ea purta o rochioar ă ruptă
de stofă proastă, care se deschidea în mod destul de neru șinat la
piept, iar la piept avea un șirag de pietricele colorate și, cred, f ără
nici un pre ț. Dar capul se ridica plin de mîndrie pe un gît alb ca
un turn de filde ș, ochii ei erau limpezi ca sc ăldătoarele din
Heșbon, nasul ei era ca un turn al Libanului, buclele din cap ca
purpura. Da, p ărul ei mi se p ărea ca o turm ă de capre, din ții ei ca

niște turme de oi care ies din ap ă, înșirate toate în a șa chip încît
nici una nu era în fa ța suratei sale. Și: „Cît ești de frumoas ă,
iubita mea, cît e ști de frumoas ă! îmi venea s ă șoptesc, p ărul tău e
ca o turm ă de capre care coboar ă de pe muntele Galaad, ca o
panglică de purpur ă sînt buzele tale, ca spicul griului este
obrazul t ău,
246
gîtul tău este ca turnul lui David pentru care s-au oferit mii de
scuzi". Și mă întrebam, speriat și pierdut, cine era fata asta care
se ridica în fa ța mea ca aurora, frumoas ă ca luna, str ălucitoare
ca soarele, terribilis ut castrorum acies ordinat ă.
Atunci creatura aceea s-a apropiat și mai mult de mine, aruncînd
cît colo pachetul întunecat pe care-l ținuse pîn ă atunci strîns la
piept, și a ridicat iar mîna ca s ă-mi mîngîie fa ța, repetînd din nou
cuvintele pe care mi le mai spusese. Și, în timp ce nu știam dac ă
să fug de ea sau s ă mă apropii mai mult, capul meu bubuia ca și
cum trîmbi țele lui Io șua se preg ăteau să năruie zidurile
Ierihonului, și totodat ă o doream din toat ă inima, dar m ă temeam
s-o ating, ea a avut un zîmbet de mare bucurie, a scos un geam ăt
supus, de c ăpriță, și-a desfăcut șireturile care-i legau ve șmîntul
pe piept, și-a scos rochia de pe ea ca pe o tunic ă, și a rămas în
fața mea a șa cum trebuie s ă fi apărut Eva, în gr ădina Edenului,
dinaintea lui Adam. J^ulchra sunt ubera quae paululum
supereminent et tument modice", am șoptit, repetînd fraza pe care
o auzisem de la Ubertino, pentru c ă sînii ei mi :au apărut ca doi
pui de cerb, doi gemena și de gazel ă care pășteau printre crini,
buricul ei era o cup ă rotundă în care nicicînd nu lipse ște vinul
dres cu farmece, pîntecul ei o gr ămadă de grîu, împodobit de jur-
împrejur cu florile v ăilor.
„O sidus clarum puellarum, i-am strigat, o porta clausa, fons
hortorum, cella custos unguen torum, cella pigmentaria!" și m-am
trezit, fără să vreau, peste trupul ei, descoperindu-i c ăldura și
parfumul în țepător al unor iruri pe care nu le cuno șteam. Mi-am
amintit: „Fiilor, cînd vine dragostea nebun ă, omul nu mai poate
face nimic!", și am înțeles dup ă aceea c ă simțeam, fie c ă era
urzeala du șmanului, fie dar ceresc, c ă nu mai puteam s ă fac
nimic ca s ă stăvilesc impulsul care m ă împingea, și: „Oh langueo,
am strigat, și: Causa languoris video nec caveo!" și pentru c ă un
parfum de trandafiri adia de pe buzele ei, și erau frumoase
picioarele ei în sandale, și gambele ei erau ca ni ște coloane, și ca
niște coloane șoldurile ei pline, oper ă a unei mîini de artist. O,
dragoste, fiic ă a plăcerilor, un rege a r ămas prins în mrejele tale,

îmi șopteam singur, și am fost în bra țele ei, și am căzut amîndoi
pe podeaua goal ă a bucătăriei și nu știu dacă prin vrerea mea sau
prin priceperea ei, m-am trezit eliberat de rasa mea de novice și
nu am mai avut ru șine de trupurile noastre et cuncta erant bona.
Și ea m-a s ărutat cu s ărutările gurii sale, și dragostele ei au fost
cu mult mai delicioase decît vinul, și mireasm ă
247
delicioas ă erau parfumurile ei, și era frumos gîtul ei printre perle,
și obrajii s ăi printre șiraguri, cît de frumoas ă ești, iubito, cît de
frumoas ă, ochii tăi sînt porumbi țe (spuneam), și arată-mi fața ta,
și lasă-mă să-ți aud glasul, fiindc ă vocea ta e ca o cîntare, și fața
ta e fermec ătoare, m-ai f ăcut nebun de iubire, surioar ă, m-ai
înnebunit doar cu o privire, cu un singur l ănțug al gîtului t ău,
fagure ce picur ă sînt buzele tale, miere și lapte este limba ta,
parfumul respira ției tale tocmai ca al merelor este, sînii t ăi ca
niște ciorchini de struguri, cerul gurii tale e vin ales care
pătrunde pîn ă-n dragostea mea și-ți curge pe buze și pe dinți…
Izvor de gr ădină, nard și șofran, scor țișoară și cuișoare, smirn ă și
aloe, eu mîncam fagurele meu și mierea mea, beam vinul meu și
laptele meu, cine era, cine era oare aceast ă fată care se ridica
precum aurora, frumoas ă ca luna, str ălucitoare ca soarele,
teribilă ca o ceat ă de stegari ? Oh, Doamne, cînd sufletul î ți este
răpit, atunci singura virtute este s ă iubești ceea ce vezi (nu e
adevărat ?), cea mai mare fericire c ă ai ceea ce ai, atunci via ța
fericită se bea din izvoarele ei (nu s-a spus a șa?), atunci se gust ă
adevărata viață care, dup ă viața aceasta muritoare, ne va reveni
să trăim alături de îngeri în nemurire… Aceasta gîndeam și mi se
părea că profețiile se adevereau, în sfîr șit, în vreme ce fata m ă
copleșea cu dulce țuri de nedescris, și era ca și cînd trupul meu ar
fi fost tot un ochi înainte și altul înd ărăt și vedeam dintr-o dat ă
tot ce m ă înconjura. Și mă gîndeam c ă de la acest lucru, care e
dragostea, provin în acela și timp unitatea și suavitatea, și binele,
și sărutul, și unirea, cum auzisem vorbindu-se, dar credeam c ă
este vorba de altceva. Și doar pentru o clip ă, în timp ce bucuria
mea se preg ătea să ajungă la zenit, mi-am amintit c ă poate
experimentam, și noaptea, posedarea demonului de la amiaz ă,
condamnat în sfîr șit să se arate chiar în chipul s ău de demon
inimii care întreab ă, în extaz, „Cine e ști?", el care știe să răpească
inima și să înșele trupul. Dar numaidecît m-am convins c ă
drăcești nu erau decît îndo ielile mele, pentru c ă nimic nu putea
să fie mai drept, mai bun, mai sfînt decît ceea ce încercam eu,
lucru a c ărui dulcea ță sporea din moment în moment. A șa cum o

picătură mică de apă căzută într-o cantitate de vin se risipe ște
toată, pentru a c ăpăta gustul și culoarea vinului, a șa cum fierul
înroșit de foc î și pierde forma lui de la început, a șa cum aerul
cînd e inundat de lumina soarelui se transform ă într-o
nemărginită strălucire și capătă aceeași claritate, încît nu mai
pare luminat ci îns ăși lumina, a șa mă simțeam și eu, dîndu-mi
duhul într-o blînd ă lichefiere, încît nu mi-a mai
248
rămas decît puterea s ă șoptesc cuvintele psalmului „Iat ă, pieptul
meu e ca un vin nou, f ără cep, care face s ă plesneasc ă butoaiele
noi", și numaidecît am v ăzut o lumin ă din cale-afar ă de
strălucitoare, și în ea o form ă de culoarea safirului care ardea
toată într-un foc ro șu strălucitor și mult prea suav, și lumina
aceea str ălucitoare s-a r ăspîndit prin tot focul acela ro șu, și focul
acela ro șu prin forma aceea str ălucitoare, iar lumina aceea atît de
strălucitoare și tot focul acela ro șu prin întreaga form ă.
în timp ce, aproape le șinat, cădeam peste trupul cu care m ă
unisem, am în țeles într-un ultim suflu de vitalitate c ă flacăra
constă într-o splendid ă limpezime, într-o vigoare înn ăscută și
într-o înfl ăcărată ardoare, dar c ă posedă limpezimea cea
splendid ă ca să strălucească din nou și ardoarea înfl ăcărată ca să
ardă. Apoi am în țeles abisul, și abisurile ulterioare pe care el le
invoca.
Acum cînd, cu mîna tremurînd ă (și nu știu dacă pentru groaza de
păcatul de care spun sau pentru vi novata nostalgie a faptului pe
care-l amintesc), scriu rîn durile acestea, îmi dau seama c ă am
folosit acelea și cuvinte pentru a descrie prea-ru șinosul meu extaz
din acel moment, cu acelea și pe care le-am folosit, nu cu multe
pagini înainte, pentru a descrie focul care ardea trupul de martir
al călugărașului Michele. Și nu este o întîmplare c ă mîna mea,
gata să făptuiască ce spune sufletul, a pl ăsmuit acelea și expresii
pentru dou ă experien țe așa de deosebite, pentru c ă desigur în
același fel le-am tr ăit atunci, cînd am luat cuno ștință de ele, și
acum o clip ă cînd încercam s ă le fac pe amîndou ă să trăiască din
nou pe pergament.
Există o înțelepciune secret ă care face ca fenomene separate între
ele să poată fi numite cu cuvinte asem ănătoare, aceea și prin care
lucruri divine pot fi desemnate cu nume p ămîntești, și prin
simboluri echivoce lui Dumnez eu i se poate spune leu sau
leopard, mor ții i se poate spune ran ă, bucuriei flac ără și flăcării
moarte, și morții abis, iar abisului ruin ă, iar ruinei și leșinului
pasiune.

De ce eu, copil, numeam extazul de moarte care m ă impresionase
la martirul Michele prin cuvinte cu care sfînta numise extazul
vieții (divine), dar cu acelea și cuvinte nu m ă puteam ab ține să
numesc și extazul (vinovat și trecător) de pl ăcere pămînteasc ă
care, din unghiul ei de vedere, îmi ap ăruse imediat dup ă aceea ca
o senzație de moarte și de distrugere? încerc acum s ă reflectez și
asupra felului cum am putut s ă observ, la distan ță de cîteva luni,
două experien țe la fel de
249
M

tulburătoare și de dureroase, și asupra felului în care, în noaptea
aceea, în aba ție, mi-am amintit de una și am făcut experien ța
celeilalte, la o distan ță de numai cîteva ore, și de asemenea felul
în care, între timp, le-am tr ăit acum, punînd pe hîrtie rîndurile
acestea, și cum în cele trei cazuri mi le-am reamintit cu cuvintele
experien ței deosebite ale unui suflet sfînt care se las ă pradă
viziunii dumnezeie ști. Am def ăimat poate (atunci? acum?)? Oare
ce era asem ănător în dorin ța lui Michele, în extazul pe care l-am
simțit la vederea fl ăcării care-l ardea, în dorin ța de împreunare
carnală cu fata, în mistica pudoare cu care o traduceam alegoric,
și în aceea și dorință de nimicire bucuroas ă care o împingea pe
sfîntă să moară de propria ei dragoste ca s ă trăiască mult mai
mult și în vecii vecilor? Es te oare cu putin ță ca lucruri atît de
echivoce s ă se poat ă spune într-un chip atît de univoc ? Și totuși,
după cîte se pare, aceasta este înv ățătura pe care ne-au l ăsat-o
cei mai mari dintre c ărturari: omnis ergo figura tanto evidentius
veritatem demonstrat quanto apertius per dissimilem similitudinem
figuram se esse et non veritatem probat. Dar dac ă dragostea
flăcării sau a abisului reprezint ă dragostea pentru Dumnezeu, pot
reprezenta și dragostea pentru moarte și dragostea pentru p ăcat ?
Da, așa cum leul și șarpele reprezint ă în acela și timp și pe
Christos și pe diavol. Cea ce arat ă că îndrept ățirea interpret ării
nu poate fi hot ărîtă decît de autoritatea P ărinților, și în cazul care
mă mîhnește nu am auctoritas la care mintea mea s ă se poat ă
adresa, și mă arde focul îndoielii ( și din nou figura focului apare
ca să înfățișeze golul de adev ăr și deplinătatea gre șalei care m ă
nimicesc!). Ce se întîmpl ă, Doamne Dumnezeule, în sufletul meu,
acum cînd m ă las prins de vîrtejul amintirilor și pun laolalt ă
timpuri deosebite, ca și cum m-a ș apuca s ă stric ordinea astrelor
și regularitatea mi șcărilor lor cere ști ? Desigur c ă depășesc
limitele inteligen ței mele p ăcătoase și bolnave. Dar s ă ne

întoarcem la îndatorirea ce cu umilin ță mi-am propus-o.
Povesteam despre ziua aceea și despre totala r ătăcire a sim țurilor
în care m ă prăbușisem. Iat ă, am spus despre ceea ce mi-am
amintit cu acel prilej, și la aceasta s ă se mărgineasc ă slaba mea
îndatorire de cronicar credincios și supus adev ărului.
Am zăcut așa, nu știu cîtă vreme, cu fata lîng ă mine. Cu o
mișcare înceat ă mîna ei continua s ă atingă trupul meu, sc ăldat
acum în sudoare. Sim țeam o exaltare l ăuntrică, și nu era lini ște,
ci ca o ultim ă pîlpîire a unui foc care mai continua s ă mocneasc ă
sub cenu șă, acum cînd flac ăra nu mai e. Nu
250
m-aș da îndărăt să-l numesc fericit pe cel c ăruia i-ar fi dat s ă
simtă ceva asem ănător (șopteam ca în somn), chiar și rareori, în
această viață (și de fapt am sim țit asta doar atunci), și chiar
foarte repede, sau pe durat a unei singure clipe. Parc ă nu ai mai
exista, nu te-ai mai sim ți tu însu ți, ai fi mic șorat, anulat, și dacă
unul dintre muritori (îmi spunea m) ar putea, pentru o singur ă
clipă, și foarte, foarte repede, s ă guste ceea ce am gustat eu, ar
socoti numaidecît blestemat ă această lume pervers ă, ar fi
tulburat de urî țenia vieții zilnice, ar sim ți greutatea de moarte a
vieții… Nu a șa fusesem înv ățat? îndemnul acela al întregului meu
suflet să uite de sine, cufundat în beatitudine era, desigur (acum
înțelegeam asta), iradierea soarelui etern, și bucuria pe care acela
i-o dă omului, îi deschide sufletul, îl lini ștește și-i spore ște forțele,
și gura căscată, pe care omul o deschide spre sine însu și, nu se
mai închide cu atîta u șurință, și nu exist ă lucru mai dulce și mai
de groaz ă pe lumea asta decît rana deschis ă de lovirea spadei
iubirii. Dar acesta este dreptul soarelui, el îl treze ște pe cel r ănit
cu razele sale și toate pl ăgile se m ăresc, omul se deschide și se
dilată, chiar vinele lui sînt larg desch ise, puterile lui nu mai sînt
în măsură să îndeplineasc ă ordinele pe care le primesc și sînt
mișcate numai și numai de dorin ță, spiritul arde în pr ăpastia pe
care o atinge acum, v ăzîndu-și propria dorin ță și propriul adev ăr
întrecute de realitatea pe care a tr ăit-o și pe care o tr ăiește. Și
asistă, uluit, la propria sa pierdere.
Am ațipit cufundat în asemenea senza ții de bucurie l ăuntrică de
nepovestit.
Am redeschis ochii dup ă mai mult ă vreme, și lumina nop ții, poate
din pricina vreunui nor, se împu ținase de tot. Am pip ăit cu mîna
pe lîngă mine și n-am mai dat de trupul fetei. Am întors capul: nu
mai era.
Absența obiectului care dezl ănțuise dorin ța mea și îmi potolise

setea mi-a trezit numaidecît și orgoliul dorin ței aceleia și
perversitatea setei mele. Omne animal triste post coitum. Am
devenit con știent de faptul c ă păcătuisem. Acum, dup ă ce au
trecut atî ția ani, în timp ce plîng cu am ărăciune păcatul meu, nu
pot să uit că în seara aceea sim țisem o mare pl ăcere, și aș fi
foarte nedrept cu Atotputernicul, care a creat toate lucrurile întru
bunătate și frumuse țe, dacă nu aș admite că și în întîmplarea
aceea a doi p ăcătoși s-a petrecut ceva care ln sine, naturaliter, era
bun și frumos. Dar poate c ă din pricin ă ca acum sînt b ătrîn și
înclinat s ă socotesc cu p ăcat că tot ce
251
era în tinere țea mea era bun și frumos. în timp ce ar trebui s ă-mi
întorc gîndul spre moarte, care se apropie. Atunci, tîn ăr fiind, nu
m-am gîndit la moarte , dar am plîns din toat ă inima și cu
sinceritate pentru p ăcatul ce-l f ăptuisem.
M-am ridicat tremurînd și pentru c ă stătusem mult pe pietrele
înghețate ale buc ătăriei și corpul îmi în țepenise. M-am îmbr ăcat,
simțind că mă ia cu fierbin țeală. Am zărit atunci într-un col ț
pachetul pe care fata îl l ăsase cînd fugise. M-am aplecat s ă
cercetez obiectul: era ceva înf ășurat într-o pînz ă, ceva care p ărea
să vină de la buc ătărie. L-am desf ăcut și pe moment n-am în țeles
ce era în ăuntru, fie din cauz ă că era puțină lumină, fie din cauza
formei ciudate pe care o avea con ținutul pachetului. Apoi am
înțeles: printre pic ături de sînge și zdrențe de carne foarte
fleșcăită și albicioas ă, în fața ochilor mei sta moart ă, dar pîlpîind
încă de viața gelatinoas ă a viscerelor moarte, str ăbătută de vene
livide, o inim ă de mari dimensiuni.
Un văl negru mi s-a l ăsat pe ochi, o saliv ă acră mi-a umplut gura.
Am scos un strig ăt și am căzut cum corpul de mort se
prăbușește.
252
Ziua a treia Noaptea
în care Adso, tulburat, i se destâinuie lui Guglielmo și mediteaz ă
asupra rolului femeii în planul crea ției, după care descoper ă
cadavrul unui om
Mi-am revenit cînd cineva m ă spăla pe față. Era fratele Guglielmo,
care ținea în mîn ă un felinar și îmi pusese ceva sub cap.
— Ce s-a întîmplat, Adso ? m-a întrebat, de ce umbli noaptea s ă
furi resturi de la buc ătărie ?
Pe scurt, Guglielmo se sculase, m ă căutase nu știu de ce,
negăsindu-m ă, bănuise că mă dusesem s ă fac vreo bravad ă în
bibliotec ă. Apropiindu-se de Edificiu dinspre buc ătărie, văzuse o

umbră care ieșise prin partea dinspre gr ădină (era fata care se
îndepărta, poate pentru c ă auzise pe cineva care se apropie).
încercase s ă înțeleagă cine putea s ă fie și s-o urm ărească, dar ea
(sau cea care pentru el era o umbr ă) se îndep ărtase spre zidul de
împrejmuire, apoi disp ăruse. Atunci Guglielmo, dup ă ce cercetase
de jur-împrejur, intrase în buc ătărie și mă găsise leșinat.
Cînd i-am ar ătat, încă îngrozit, pachetul cu inima, b ălmăjind
despre o nou ă crimă, a început s ă rîdă.
— Bine, Adso, dar ce om ar avea o inim ă atît de mare ? E o inim ă
de vacă, sau de bou, chiar azi au t ăiat o vită! Dar mai bine spune-
mi cum de se g ăsește în mîinile tale.
în acel moment, cople șit de remu șcări, pe lîng ă că eram zăpăcit
de groaz ă, am izbucnit în hohote de plîns și i-am cerut s ă-mi
îngăduie să vin în fa ța lui pentru sfînta spovedanie. Ceea ce el mi-
a îngăduit și eu i-am povestit totul, f ără să-i ascund nimic.
Fratele Guglielmo m-a ascultat cu mult ă seriozitate, dar cu o
umbră de îngăduință. Cînd am ispr ăvit, a devenit sever Și mi-a
spus:
— Adso, ai p ăcătuit, desigur, și ai făcut-o călcînd porunca ce ți s-a
dat să nu păcătuiești trupește împotriva îndatoririlor
253
tale de novice. întru dezvinov ățirea ta st ă faptul c ă te-ai aflat în
una dintre acele situa ții în care ar fi fost împins în ispit ă chiar și
un sfînt p ărinte în pustiu. Și despre femeie ca pricin ă a ispitelor
au vorbit destul Scripturile. D espre femeie Ecleziastul spune c ă
vorba cu ea este ca focul care arde, și Proverbele spun c ă ea pune
stăpînire pe ceea ce e mai de pre ț în inima b ărbatului și cei mai
tari au fost ruina ți de ea. Și mai spune Ecleziastul: și am
descoperit c ă mai amar ă decît moartea este femeia, c ă e ca lațul
vînătorilor, sufletul ei este ca o plas ă, mîinile ei ca ni ște funii. Iar
alții au spus despre ea c ă este corabia diav olului. Stabilind
acestea, drag ă Adso, eu nu izbutesc totu și să mă conving c ă
Dumnezeu ar fi vrut s ă introduc ă în facerea lumii o f ăptură atît
de spurcat ă, fără să o înzestreze cu vreo virtute. Și nu pot s ă nu
mă gîndesc la faptul c ă El i-a îng ăduit multe privilegii și calități,
dintre care cel pu țin trei sînt foarte mari. într-adev ăr, l-a creat pe
bărbat în lumea aceasta p ăcătoasă, și din lut, și pe femeie în clipa
ce-a urmat, în paradis și dintr-o materie uman ă nobilă. Și nu a
făurit-o din picioarele sau din p ărțile de din dos ale lui Adam, ci
din coasta lui. în al doilea rînd , Domnul, care poate totul, ar fi
putut să se încarneze de-a dreptul într-un b ărbat, în vreun chip
miraculos, și în schimb și-a ales s ă locuiasc ă în pîntecele unei

femei, dovad ă că nu era atît de spurcat ă. Și cînd a ap ărut, dup ă
înviere, i-a ap ărut unei femei. Și, în sfîr șit, în gloria din ceruri nici
un bărbat nu va fi nicicînd rege în acea patrie, și în schimb îi va fi
regină o femeie care nicicînd nu a p ăcătuit. Și dacă, deci,
Dumnezeu a fost cu atîta grij ă pentru Eva și pentru fiicele sale,
este oare nefiresc ca noi to ți să ne simțim atrași de grația și de
noblețea acelui sex? Ceea ce vreau s ă-ți spus, Adso, este c ă
desigur nu trebuie s ă mai faci a șa ceva, dar nu este chiar a șa de
monstruos ceea ce ai fost tu ispitit s ă faci. Și, pe de alt ă parte, c ă
un călugăr, măcar o dat ă în viața lui, a avut experien ța patimii
carnale, ca într-o zi s ă poată fi înțelegător și îngăduitor cu
păcătoșii cărora să le dea sfat și mîngîiere… ei bine, drag ă Adso,
este un lucru care nu trebuie dorit înainte de-a se întîmpla, dar
nici ceva de care s ă te rușinezi prea mult dup ă făptuirea lui. Și, în
sfîrșit, Domnul fie cu tine și nu te mai gîndi la asta. Dar, mai
degrabă, ca să nu stăm să zăbovim prea mult asupra unui lucru
care e mai bine s ă-l uiți, dacă vei reuși, și mi s-a p ărut că aici
vocea lui s-a înmuiat din pricina unei emo ții lăuntrice, s ă ne
întrebăm mai bine asupra rostului a ceea ce s-a petrecut în
noaptea asta. Cine era fata asta și cu cine se întîlnise ?
— Asta chiar c ă nu știu și nu l-am v ăzut pe b ărbatul care era cu
ea, am spus.
254
— Bine, dar putem deduce cine era din multe indicii foarte sigure.
In primul rînd era un om urît și bătrîn, cu care o fat ă nu stă cu
plăcere, mai ales dac ă e frumoas ă, cum spui tu, chiar dac ă mi se
pare, dragul meu pui șor de lup, c ă tu poți fi îndemnat s ă găsești
foarte bun tot ce e de mîncat.
— De ce urît și bătrîn ?
— Pentru c ă fata nu se ducea cu drag la el, ci pentru un pachet
de măruntaie. Desigur c ă era o fat ă din sat care nu pentru prima
oară se dă, de foame, unui c ălugăr desfrînat, și din asta scoate
drept răsplată ceva de b ăgat în gur ă, ea și familia ei.
— O prostituat ă ! am spus eu, cuprins de groaz ă.
— O țărancă săracă, Adso. Poate cu fr ățiori de hr ănit. Și care,
dacă ar putea, s-ar d ărui din dragoste, nu pentru profit. Cum a
făcut în seara asta. într-adev ăr, îmi spui c ă te-a găsit tînăr și
frumos și că ți-a dat gratis și din dragoste pentru tine ceea ce
altora ar fi trebuit, în schimb, s ă le dea pentru o inim ă de bou,
sau pentru cîteva buc ăți de bojoc. Și s-a sim țit atît de virtuoas ă
pentru darul gratuit pe care l-a f ăcut, și cu inima atît de
împăcată, încît a fugit f ără să ia nimic în schimb. Iat ă de ce

gîndesc c ă celălalt, cu care te-a comparat, nu era nici tîn ăr, și
nici frumos.
Mărturisesc c ă, deși remușcarea mea era foarte puternic ă,
lămurirea aceea m-a umplut de o foarte pl ăcută mîndrie, dar am
tăcut și l-am lăsat pe maestrul meu s ă spună mai departe
— Moșulică ăsta urît trebuie s ă aibă posibilitatea de a coborî în
sat și de-a avea leg ături cu țăranii, datorit ă cine știe cărui motiv
legat de slujba pe care o are. Trebuie s ă cunoasc ă felul de a l ăsa
să intre și să iasă lumea din incint ă și să știe că în bucătărie se
aflau măruntaiele acelea ( și poate c ă mîine va spune c ă, rămînînd
ușa deschis ă, intrase un cîine și le mîncase). Și, în sfîr șit, trebuie
să fi avut un anumit sentiment de economie, și un anume interes
ca bucătăria să nu fie p ăgubită de bucate prea pre țioase,
altminteri i-ar fi dat o pulp ă, sau vreo alt ă bucată mai de soi. Și
atunci vezi cum chipul necu noscutului nostru se deseneaz ă cu
multă limpezime, și că toate aceste propriet ăți, sau am ănunte, se
întrunesc foarte bine într-o substan ță pe care nu m-a ș teme s-o
numesc a fi chelarul nostru Remigio din Varagine. Sau, dac ă nu
mă înșel, necunoscutul nostru ar fi Salvatore. Carele, printre
altele, fiind el de prin aceste p ărți, știe să conving ă o fată să facă
ceea ce voia el s ă-i facă dacă n-ai fi venit tu.
— E sigur a șa, am spus eu convins, dar la ce sluje ște acum s-o
știm ?
255
— La nimic. Și la tot, a spus Guglielmo. Povestea poate avea și
poate n-avea vreo leg ătură cu crima de care ne ocup ăm. Pe de
altă parte, dac ă chelarul a fost dolcinian, asta explic ă lucrul acela
și viceversa. Și, în sfîr șit, știm acum c ă noaptea aba ția aceasta
este loc pentru multe și aventuroase întîmpl ări. Și cine știe dacă
chelarul nostru, sau Salvatore, care o str ăbat pe întuneric cu
atîta ușurință, nu știu, oricum, mai multe lucruri decît ceea ce
spun.
— Și au să ni le spun ă nouă ?
— Nu, dac ă ne vom purta cu îng ăduință, necunoscînd p ăcatele
lor. Dar dac ă totuși va trebui s ă știm ceva, avem în mîn ă
posibilitatea de a-i convinge s ă vorbeasc ă. Cu alte cuvinte, dac ă
va fi nevoie, chelarul și Salvatore vor fi ai no ștri, și Dumnezeu ne
va ierta de siluirea aceasta, v ăzînd că iartă atîtea altele, a spus, și
m-a privit cu r ăutate, încît eu n-am mai avut suflet s ă-mi spun
părerea dac ă propunerile lui erau sau nu de îng ăduit. Și acum, a
continuat el, trebuie s ă ne ducem la culcare, pentru c ă peste o
oră este matutini. Dar te v ăd încă tulburat, bietul meu Adso, înc ă

plin de team ă pentru p ăcatul tău… Nu este nimic mai bun decît
să te duci în biseric ă și să ți se liniștească sufletul. Eu te-am
iertat, dar nu se știe niciodat ă. Du-te și cere confirmarea
Domnului Dumnezeu. Și mi-a dat o palm ă, mai degrab ă
zdravănă, în cap, poate ca dovad ă de afecțiune bărbătească și
părinteasc ă, poate ca o iert ătoare pedeaps ă. Sau poate (cum mai
gîndeam cu p ăcat în clipa aceea) ca un semn de binevoitoare
invidie de om însetat de experien țe noi și pline de via ță ca aceea.
Ne-am îndreptat spre biseric ă, ieșind pe calea noastr ă obișnuită
pe care am str ăbătut-o în grab ă, închizînd ochii, pentru c ă toate
oasele acelea îmi aminteau, cu prea mult ă evidență, de noaptea
trecută, ca și cum și eu aș fi fost praf și cît de smintit ă fusese
mîndria c ărnii mele.
Ajunși în naos am v ăzut o umbr ă în fața altarului principal.
Credeam c ă era tot Ubertino. în schimb, era Alinardo, care nu ne-
a recunoscut de la început. A spus c ă acum nu mai izbutea s ă
doarmă și hotărîse să petreac ă noaptea rugîndu-se pentru tîn ărul
călugăr care disp ăruse (nu- și amintea nici m ăcar numele lui). Se
ruga pentru sufletul lui, dac ă murise, pentru trupul lui, dac ă
zăcea rănit și singur pe undeva.
— Prea mul ți morți, a spus, prea mul ți morți. Dar st ă scris în
cartea apostolului. Cu prima trîmbi ță vine grindina, cu a doua, a
treia parte din mare se preface în sînge și pe unul l-a ți găsit în
grindină, iar pe cel ălalt în sînge… A treia trîmbi ță înștiințează că
o stea arz ătoare va c ădea în a treia parte din
256
fjuvii și din izvoare… A șa vă spun, a disp ărut fratele nostru și
tenieți-vă pentru al patrulea, pentru c ă va fi lovit ă a treia parte a
soarelui, și a lunii, și a stelelor, a șa încît va fi întuneric aproape
complet.
în vreme ce ie șeam din transept, Guglielmo s-a întrebat dac ă în
cuvintele b ătrînului nu era poate ceva adev ărat.
— Dar, i-am spus eu atunci, asta ar însemna c ă o singur ă minte
diabolic ă, folosind Apocalipsa ca îndrum ător, ar fi pus la cale cele
trei dispari ții, admițînd că și Berengario era mort. în schimb, știm
că cea a lui Adelmo s-a datorat voin ței sale proprii.
— Este adev ărat, a spus Guglielmo, dar aceea și minte diabolic ă,
sau bolnav ă, poate s-a inspirat din moartea lui Adelmo pentru a
organiza, în chip simbolic, pe celelalte dou ă. Și dacă ar fi așa,
Berengario ar trebui s ă fie în vreun rîu sau în vreun izvor. Și nu
sînt rîuri și izvoare în aba ție, sau cel pu țin nu de a șa natură încît
cineva s ă se poat ă îneca sau s ă poată fi înecat în ele.

— Dar sînt b ăi, am observat eu, ca din întîmplare.
— Adso ! a spus Guglielmo, știi că asta ar putea fi o idee ? B ăile!
— Dar s-au uitat prin ele…
— I-am v ăzut pe servitori azi-diminea ță, cînd căutau, au deschis
ușa clădirii băilor și-au aruncat o privire în ăuntru, f ără să
cerceteze am ănunțit, pentru c ă încă nu se a șteptau s ă caute ceva
ascuns prea bine, se a șteptau la un cadavru care s ă stea lungit în
vreun loc ca la teatru, precum cadavrul lui Venanzio în oala aceea
mare… Hai s ă mergem s ă aruncăm o privire; e întuneric și
felinarul nostru arde înc ă zdravăn.
Așa am făcut și am deschis f ără greutate u șa clădirii băilor, din
spatele spitalului.
Despărțite una de alta prin perdele groase, am v ăzut căzile, nu-mi
amintesc cîte. C ălugării le foloseau pentru igiena lor, cînd regula
le stabilea ziua, și Severino le folosea pentru motive
tămăduitoare, pentru c ă nimic nu poate potoli mai bine trupul și
mintea ca o baie. într-un col ț un cămin înlesnea înc ălzirea apei.
L-am găsit murdar de cenu șă proaspătă și în fața lui zăcea o
căldare răsturnată. Apa se putea lua de la un izvor, dintr-un col ț.
Ne-am uitat în primele c ăzi, care erau goale. Doar ultima,
acoperit ă de o perdea tras ă, era plin ă, și alături de ea se afla pe
jos, mototolit ă, o haină. La prima vedere, la lumina felinarului
nostru, suprafa ța lichidului ne-a ap ărut calm ă; dar cum lumina
cădea asupra ei, am v ăzut pe fund, neînsufle țit, un
257
corp omenesc, gol. L-am tras încet afar ă: era Berengario. Și
acesta, a spus Guglielmo, avea într-adev ăr chipul unui înecat.
Trăsăturile fe ței erau umflate. Corpul, alb și moale, lipsit de p ăr,
părea al unei femei, în afara spectacolului obscen al ru șinii
atîrnînde. Am ro șit, apoi m-a trecut un fior. M-am închinat, în
timp ce Guglielmo binecuvînta cadavrul.
258

Ziua a patra

Ziua a patra Laudi

In care Guglielmo și Severino examineaz ă cadavrul lui Berengario,
descoper ă că are limba neagr ă, lucru neobi șnuit pentru un înecat.

Apoi discut ă despre otr ăvuri foarte dureroase și despre un furt de
altădată
Nu voi întîrzia s ă spun cum i-am dat de știre Abatelui, cum
întreaga aba ție s-a trezit înainte de ora canonic ă, despre spaima
și despre durerea care se vedeau pe chipul tuturor, despre felul
cum vestea s-a r ăspîndit printre to ți oamenii de pe platou, cu
servitori care se închinau și rosteau vorbe de alungat duhurile
necurate. Nu știu dacă în diminea ța aceea s-a ținut prima slujb ă,
după regulă, și cine a luat parte la ea. Eu i-am urmat pe
Guglielmo și pe Severino, care au pus s ă se acopere trupul lui
Berengario și au poruncit s ă fie întins pe o mas ă din spital.
După ce au plecat Abatele și ceilalți călugări, erboristul și cu
maestrul meu au cercetat cadavrul îndelung, cu r ăceala unor
medici.
— A murit înecat, a spus Severino, nu exist ă nici o îndoial ă. Fața
îi e umflat ă, burta întins ă…
— Dar nu a fost înecat de al ții, a observat Guglielmo, altfel s-ar fi
împotrivit la siluirea celui ce ar fi vrut s ă-l omoare, și am fi g ăsit
urme de ap ă vărsată în jurul c ăzii. Și, în schimb, totul era în
ordine și curat, ca și cum Berengario ar fi înc ălzit aPa, ar fi
umplut baia și s-ar fi b ăgat în ea din propria voin ță.
— Asta nu m ă miră, zise Severino. Berengario suferea de
convulsii, și chiar eu îi spusesem în mai multe rînduri c ă băile
călduțe sînt bune la calmarea excit ării corpului și a spiritului. ^e
mai multe ori îmi ceruse îng ăduința să intre la baie. A șa Poate c ă
a făcut și în noaptea asta…
~~ In noaptea trecut ă, a observat Guglielmo, pentru c ă cest corp –
după cum vezi — a stat în ap ă cel puțin o zi. o ~~ E cu putin ță să
fi fost noaptea trecut ă, a încuviin țat
261
Guglielmo l-a pus în parte la curent cu evenimentele din noaptea
trecută. Nu-i spusese c ă intraser ăm pe furi ș în scriptorium , ci,
ascunzîndu-i unele împrejur ări, i-a spus c ă am urm ărit o figur ă
misterioas ă care sustr ăsese o carte. Severino a în țeles că
Guglielmo îi spunea numai o parte din adev ăr, dar nu a mai pus
alte întreb ări. A observat c ă agitația lui Berengario, dac ă el a fost
hoțul misterios, putea s ă-l îndemne s ă caute lini ștea într-o baie
refăcătoare. Berengario, a observat el, era de fel foarte sensibil,
uneori o împotrivire sau o emo ție îl făceau să tremure, s ă asude
rece, să deschid ă ochii mari și să cadă la pămînt, scuipînd o
spumă albicioas ă.
— în orice caz, a spus Guglielmo, înainte de a veni aici va fi stat

în altă parte, pentru c ă n-am văzut în sala de baie cartea furat ă.
— Da, am înt ărit eu cu o oarecare mîndrie, am ridicat ve șmîntul
lui care era c ăzut pe jos al ături de cad ă, și nu am v ăzut nici urm ă
de vreun lucru voluminos.
— Bravo, mi-a zîmbit Guglielmo. Deci a stat în alt ă parte, pe
undeva, apoi s ă admitem, totu și, că pentru a- și calma propria
agitație, și poate pentru a sc ăpa de cercet ările noastre, s-a
strecurat în baie și s-a scufundat în ap ă. Severino, socote ști că
răul de care suferea era suficient ca s ă-l poată face să-și piardă
cunoștința și să-l lase s ă se înece ?
— Poate c ă da, a încuviin țat cu îndoial ă Severino. Pe de alt ă
parte, dac ă totul s-a întîmplat acum dou ă nopți, putea s ă fi fost și
apă în jurul c ăzii și să se fi uscat. A șa că nu putem înl ătura
bănuiala c ă a fost înecat cu for ța.
— Nu, a spus Guglielmo. Ai mai v ăzut vreodat ă un omorît care,
înainte de-a fi înecat de cineva, s ă-și scoată singur hainele ?
Severino a cl ătinat din cap, ca și cum argumentele acelea nu mai
aveau valoare. De cît ăva vreme cerceta mîinile cadavrului.
— Iată ceva curios, a spus el, la un moment dat.
— Ce anume ?
— Alaltăieri am privit mîinile lui Venanzio, cînd trupul a fost
spălat de sînge, și am băgat de seam ă un amănunt căruia nu-i
dădusem prea mult ă importan ță. Vîrfurile a dou ă degete de la
mîna dreapt ă a lui Venanzio erau înnegrite, ca mînjite de o
substan ță închisă la culoare. întocmai, vezi ?, cum sînt acum cele
două degete de la mîna lui Berengario. Ba chiar aici avem o urm ă
și pe un al treilea deget. Atunci m ă gîndisem c ă Venanzio atinsese
niscai cerneluri în scriptorium…
— Foarte interesant, a f ăcut Guglielmo, pe gî nduri, apro-piindu- și
ochii de mîinile lui Bereng ario. Tocmai se lumina de
262
ziuă, lumina din interior era înc ă slabă, maestrul meu suferea
vizibil din pricin ă că îi lipseau lentilele. Foarte interesant, a mai
spus el din nou, ar ătătorul și degetul gros sînt înnegrite pe
vîrfuri, mijlociul doar pe partea din ăuntru, și ușor. Dar exist ă
urme slabe și pe mîna sting ă, cel puțin pe ar ătător și degetul
gros.
— Dacă ar fi numai mîna dreapt ă, ar fi degetele care apuc ă ceva
mic, sau lung și subțire…
— Ca un stilum, un condei de-al nostru. Sau o mîncare. Sau, un
șarpe. Sau chivotul agnelului la slujb ă. Sau un b ăț. Prea multe
lucruri. Dar dac ă sînt semne și pe mîna cealalt ă, ar putea fi o

cupă, dreapta o ține vîrtos, iar stînga se une ște și ea cu o for ță
mai mic ă.
Severino freca acum u șor degetele mortului, dar culoarea aceea
brună nu pierea. Am observat c ă-și pusese o pereche de m ănuși,
pe care probabil c ă le folosea atunci cînd umbla cu substan țe
otrăvitoare. Mirosea, dar nu sim țea nici un miros.
— Aș putea s ă-ți amintesc multe substan țe vegetale ( și chiar
minerale) care produc urme de fe lul acesta. Unele mortale, altele
nu. Miniaturi știi au uneori mîinile murdare de aur…
— Adelmo era miniaturist, a spus Guglielmo. îmi închipui c ă în
fața trupului s ău zdrobit nu te-ai gîndit s ă-i cercetezi degetele.
Dar acestea ar fi putut atinge ceva care-i apar ținea lui Adelmo.
— Chiar c ă nu știu,'zise Severino. Doi mor ți, amîndoi cu degetele
negre. Ce deduci din asta ?
— Nu deduc din asta nimic: nihil sequitur geminis exparti-
cularibus unquam. Ar trebui s ă readucem amîndou ă cazurile la o
regulă: există o substan ță care înnegre ște degetele care o ating…
Am terminat victorios silogismul:
— Venanzio și Berengario au degetele înnegrite, ergo, au atins
această substan ță.
— Bravo, Adso! a spus Guglielmo, p ăcat că silogismul t ău nu este
întemeiat, pentru c ă aut semel aut iterum medium generaliter esto,
și în acest silogism termenul mijlociu nu apare niciodat ă ca
general. Dovad ă că am ales gre șit premisa major ă. Nu trebuia s ă
spun: to ți care ating o anumit ă substan ță au degetele negre,
pentru c ă ar putea exista oameni cu degetele negre care s ă nu fi
atins substan ța. Trebuia s ă spun : to ți aceia, și numai to ți aceia,
care au degetele negre au atins cu siguran ță o substan ță dată.
Venanzio și Berengario etcetera. Am fi avut un Darii, un excelent
silogism ter ț de figura întîi.
263
-Atunci avem r ăspunsul! arn spus foarte mul țumit.
__Oh, Adso, cum te mai încrezi tu în silogisme! Avea
doar și din nou întrebarea. Adic ă am făcut ipoteza c ă Ven și
Berengario au ati li l i
ș dic ă am făcut ipoteza c ă Venanz'
și Berengario au atins acela și lucru, ipotez ă, ce-i drept c rost. Dar
după ce ne-am închipuit o substan ță care, ea sing Ur-din toate, d ă
rezultatele acestea (ceea ce r ămîne înc ă d stabilit), nu știm care
este și unde au g ăsit-o cei doi, și de ce au atins-o. Și, ia bine
aminte, nu știm nici dac ă substan ța pe care au atins-o este cea
care i-a dus la moarte. închipuie- ți cs un nebun ar vrea s ă omoare

pe toți cei care se ating de pu]. berea de aur. Vom spune c ă
pulberea de aur este cea care-i omoar ă ?
Am rămas încurcat. Crezusem întotdeauna c ă logica este o arm ă
universal ă, și-mi dădeam acum seama cum puterea ei depindea
de felul cum era folosit ă. Pe de alt ă parte, avînd de-a face cu
maestrul meu, îmi d ădusem seama, și mi-am dat seama tot mai
bine în zilele care au urmat, c ă logica putea sluji la multe, cu
condiția s-o pătrunzi bine, dar s ă știi și să ieși din ea.
Severino, care desigur c ă era un bun logician, se tot fr ămînta
între timp, dup ă experien ța pe care o avea.
— Universul otr ăvurilor e felurit, cu m felurite sînt și tainele
naturii, a spus. A ar ătat o serie de vase și de flacoane pe care le
mai admirasem o dat ă, aranjate frumos în rafturile în șirate de-a
lungul pere ților, împreun ă cu multe c ărți. Așa cum ți-am spus,
multe dintre ierburile acestea, alc ătuite și dozate cum trebuie, ar
putea produce b ăuturi și alifii mortale. Iat ă acolo datura
stramonium, belladonna, cicuta pot provoca somnul, excitarea sau
amîndou ă; date cu chibzuin ță, sînt leacuri dintre cele mai bune ;
în doze prea mari, aduc moartea. Dincoace este bobul Sfîntului
Ignațiu, angostura pseudo ferruginea, nux vomica, care ar putea
să taie respira ția…
— Dar nici una dintre substan țele acestea n-ar l ăsa semne pe
degete ?
— Nici una, cred. Apoi exist ă substan țe care devin primejdioase
doar cînd sînt înghi țite, iar altele care au efecte doar pe piele.
Eleborul alb poate provoca gre țuri la cine-l ia s ă-l zdrobeasc ă de
pămînt. Exist ă unele begonii care, cînd sînt în floare, provoac ă
beția grădinarului care le atinge, ca și cînd ar fi b ăut vin. Eleborul
negru, doar dac ă-l atingi, provoac ă diareea. Alte plante dau b ătăi
de inimă, altele dureri de cap, iar altele taie vocea. în schimb,
veninul de viper ă, aplicat pe piele, f ără să intre în sînge, d ă o
ușoară iritare… Dar o dat ă mi s-a ar ătat un amestec care, aplicat
pe partea de sub
264
coastele unui cîine, lîng ă organele genitale, omoar ă cîinele în
scurt timp, în zvîrcoliri cumplite, f ăcîndu-i membrele s ă
jnțepeneasc ă încetul cu încetul.
— Știi multe lucruri despre otr ăvuri, a observat Guglielmo, cu un
ton în glas care aducea a admira ție.
Severino l-a fixat, neluîndu- și o vreme ochii de le el.
— Știu ceea ce un medic, un erborist, un cultivator al științelor
despre s ănătatea oamenilor trebuie s ă știe.

Guglielmo a r ămas mult ă vreme pe gînduri. Apoi l-a rugat pe
Severino s ă deschid ă gura cadavrului, ca s ă-i cerceteze limba.
Severino, cuprins de curiozitate, s-a folosit de o spatul ă subțire,
una dintre sculele artei lui de medic, și a făcut ceea ce i s-a cerut.
Apoi a scos un strig ăt de uimire :
— Limba e neagr ă!
— Așa e, deci, a șoptit Guglielmo. A apucat ceva cu degetele și a
înghițit… Aceasta înl ătură otrăvurile pe care le-ai amintit mai
înainte, care omoar ă intrînd prin piele. Dar nu face mai
lesnicioase presupunerile noastre. Pentru c ă acum trebuie s ă ne
gîndim, în leg ătură cu el, și la Venanzio, la un gest voluntar, nu
cazual, nu datorat neb ăgării de seam ă sau nesocotin ței și nici
impus cu de-a sila. Au pus mîna pe ceva și au introdus în gur ă,
știind ce fac.
— O mîncare ? O b ăutură ?
— Poate. Sau, poate, ce știu eu ? un instrument muzical, ca un
flaut…
— Absurd, a spus Severino.
— Sigur c ă e absurd. Dar nu trebuie s ă dăm la o parte nici o
ipoteză, oricît de neobi șnuită. Dar acum s ă ne întoarcem la
otrăvuri. Dac ă cineva, care cunoa ște otrăvurile la fel de bine ca
tine, s-ar fi strecurat aici și s-ar fi folosit de unele dintre ierburile
astea ale tale, oare ar fi putut s ă plămădească un unguent mortal
care să poată da semnele astea pe degete și pe limb ă ? Care s ă
poată fi pus în mîncare, în vreo b ăutură, în vreo lingur ă sau în
ceva care se poate b ăga în gur ă?
— Da, a încuviin țat Severino, dar cine ? Și apoi, chiar dac ă
admitem aceast ă ipoteză, cum ar fi putut s ă le dea de b ăut otrav ă
bieților noștri confra ți ?
într-adev ăr, nici eu nu-mi puteam închipui c ă Venanzio și
Berengario ar fi putut l ăsa pe cineva s ă se apropie de ei cu ni ște
substan țe necunoscute și să-i conving ă să le mănînce sau s ă le
bea. Dar Guglielmo nu a p ărut tulburat de ciud ățenia aceasta.
— La asta ne vom gîndi dup ă, a spus, pentru c ă aș dori ca tu s ă
încerci s ă-ți reaminte ști niște fapte care poate c ă nu-ți
265
vin acum în minte, nu știu, ale cuiva care te-a întrebat ceva
despre ierburile tale, cineva care s ă poată intra ușor în spital…
— Un moment, f ăcu Severino. Cu mult ă vreme în urm ă vorbesc
de ani, p ăstram într-unui din dulapurile acelea o substan ță foarte
puternic ă, pe care mi-o d ăduse un confrate care c ălătorise în țări
îndepărtate. Nu știa să-mi spun ă din ce fusese f ăcută, desigur din

ierburi, și nu toate cunoscute. Era, în aparen ță, vîscoas ă și
gălbuie, dar am fost sf ătuit să n-o ating, pentru c ă dacă venea în
contact doar cu buzele mele m-ar fi ucis în scurt timp. Confratele
meu mi-a spus c ă, ingerat ă chiar și în doze foarte mici, producea
în decurs de o jum ătate de or ă o senza ție de mare sfîr șeală, apoi o
paralizie lent ă a tuturor membrelor și apoi moartea. Nu voia s-o
ducă cu el și mi-o d ăruia mie. Am ținut-o mult ă vreme pentru c ă
aveam de gînd s-o cercetez în vreun fel. Apoi într-o zi a venit pe
podișul nostru o furtun ă mare. Unul dintre ajutoarele mele, un
novice, l ăsase deschis ă ușa spitalului și uraganul r ăvășise toată
camera în care ne afl ăm acum. Vase sparte, lichide v ărsate pe
podea, ierburi și prafuri r ăspîndite peste tot. Am muncit o zi
întreagă ca să pun la loc lucrurile astea, și am fost ajutat doar ca
să mătur cioburile și ierburile care nu mai puteau fi folosite. La
sfîrșit mi-am dat seama c ă-mi lipsea flaconul de care vorbeam. La
început m-a cuprins grija, apoi m-am convins c ă se spărsese și se
amestecase cu celelalte gunoaie. Am pus s ă se spele bine
pardoseala spitalului și rafturile.
— Și văzuseși flaconul acela cu cîteva ore înainte de uragan ?
— Da… Sau, mai bine zis, nu, dac ă mă gîndesc acum mai bine.
Sta în spatele unui șir de vase, bine ascuns, și nu-l controlam în
fiecare zi.
— Deci, dup ă cîte știi, ar fi putut fi sustras ă chiar și cu mult timp
înainte de uragan, f ără ca tu să-ți dai seama ?
— Acum, dac ă stau să mă gîndesc, da, desigur.
— Și novicele acela al t ău ar fi putut s-o sustrag ă și apoi ar fi
folosit prilejul uraganului ca s ă lase dinadins u șa deschis ă
pentru a isca dezordine în lucrurile tale.
Severino era foarte tulburat.
— Da, desigur. Și nu numai atît, dar, amintindu-mi tot ce s-a
întîmplat, m-am mirat c ă uraganul, oricît de violent fusese el, îmi
răsturnase chiar atîtea lucruri. A ș fi putut spune foarte bine c ă
cineva a profitat de uragan ca s ă dea camera peste cap și să facă
mai mari pagube decît ar fi putut face uraganul.
266
— Cine era novicele ?
— îl chema Agostino. Dar a murit anul trecut, c ăzînd de pe o
schelă în timp ce repara împreun ă cu alți călugări și servitori
sculpturile de pe fa țada bisericii. Și apoi a jurat și a tot jurat c ă
n-a lăsat el ușa deschis ă înainte de uragan. Eu am fost cel care,
cuprins de furie, l-am socotit vinovat de întîmplare. poate c ă într-
adevăr era nevinovat.

— Și așa avem o a treia persoan ă, poate cu mult mai priceput ă
decît un novice, care avea cuno ștință de otrava ta. Cui îi vorbise și
despre asta ?
— Asta chiar nu-mi amintesc. Abatelui, desigur, cerîndu-i
îngăduința să păstrez o substan ță atît de primejdioas ă. Și altora,
poate chiar în bibliotec ă, deoarece c ăutam ierbarele ca s ă-mi
lămureasc ă unele lucruri.
— Dar nu mi-ai spus c ă păstrezi la tine c ărțile cele mai
trebuincioase pentru arta ta?
— Ba da, chiar multe, a r ăspuns ar ătînd într-un col ț al camerei
niște rafturi înc ărcate de zeci și zeci de volume. Dar atunci
căutam anumite c ărți pe care nu le puteam ține la mine, și de
care nici Malachia nu s-ar fi învoit s ă mă lase să le văd, așa încît
a trebuit s ă cer permisiunea Abatelui. Vocea lui a devenit mai
nesigură, și aproape c ă i-a fost team ă să mai vorbeasc ă. Știi, într-
un loc al bibliotecii se p ăstrează și opere de necroman ție, de
magie neagr ă, rețete de filtre dr ăcești. Am putut cerceta unele
dintre aceste opere, pentru c ă era de datoria mea s ă mă informez,
și nădăjduiam s ă găsesc o descriere a otr ăvii aceleia și a puterii
sale. în zadar.
— Deci ai vorbit despre asta cu Malachia.
— Sigur, f ără îndoială că am vorbit cu el, și poate chiar cu
Berengario, care îl ajuta. Dar nu trage concluzii pripite, nu-mi
amintesc, poate c ă în vreme ce vorbeam erau de fa ță și alți
călugări, știi, uneori scriptorium-u\ este destul de aglomerat…
— Nu suspectez pe nimeni. Caut doar s ă înțeleg ce s-a întîmplat.
In orice caz îmi spui c ă faptul s-a petrecut acum cî țiva ani, și e
ciudat s ă fi sustras cineva cu atît de mult timp înainte o otrav ă pe
care s-o fi folosit dup ă atîta vreme. Ar fi dovada unei voin ți
răufăcătoare, care s ă fi clocit îndelung o inten ție criminal ă.
Severino s-a închinat cu o expresie de groaz ă pe față.
— Dumnezeu s ă ne ierte pe to ți, zise.
Nu mai era altceva de spus. Am acoperit la loc capul lui
Berengario, care trebuia s ă fie preg ătit pentru înmormântare.
267
Ziua a patra Prima
în care Guglielmo li face mai întîi pe Salvatore și apoi pe chelar s ă-
și mărturiseasc ă trecutul, Severino g ăsește lentilele furate, Nicola le
aduce pe cele noi, și Guglielmo, cu șase ochi, izbute ște să
descifreze manuscrisul lui Venanzio
Tocmai ie șeam cînd a intrat Malachia. A p ărut mirat c ă eram și
noi acolo și a încercat s ă se retrag ă. Dinăuntru Severino l-a v ăzut

și i-a spus :
— Mă căutai? Din cauz ă…
S-a întrerupt, privindu-ne. Malachia i-a f ăcut un gest,
imperceptibil, ca pentru a spune: „O s ă vorbim dup ă…"
Noi ieșeam, el intra, ne-am întîlnit to ți trei în golul u șii. Malachia
a spus mai degrab ă încurcat:
— Veneam la fratele erborist… M ă… mă doare capul…
— Trebuie s ă fie de vin ă aerul închis al bibliotecii, i-a spus
Guglielmo cu un ton de binevoitoare în țelegere. Ar trebui s ă faci
fumigații.
Malachia a mi șcat buzele ca și cînd ar fi vrut s ă mai spun ă ceva,
apoi a renun țat, a lăsat capul în jos și a intrat, în timp ce noi ne
îndepărtam.
— De ce se duce la Severino ? am întrebat.
— Adso, mi-a spus cu ner ăbdare maestrul, înva ță să gîndești cu
capul tău. Apoi a schimbat vorba. Trebuie s ă interogăm anumite
persoane acum. M ăcar, a ad ăugat în vreme ce cerceta cu privirea
podișul, cît mai sînt în via ță. Ca să nu uit: de acum înainte
trebuie s ă fim aten ți la ceea ce mînc ăm și bem. Ia întotdeauna
mîncarea ta din farfuria tuturor, și băutura ta din clondirul pe
care l-au atins și alții. După Berengario, noi sîntem cei care știm
cele mai multe lucruri, în afar ă, firește, de criminal.
— Dar pe cine vre ți să interoga ți acum?
268
— Adso, a spus Guglielmo, ai observat, desigur, c ă lucrurile cele
mai interesante se petrec noaptea. Noaptea se moare, noaptea se
cutreier ă prin scriptorium, noaptea intr ă femei în incinta
mănăstirii… Avem o aba ție de zi și o abație de noapte, și cea de
noapte pare, din nenorocire, mai interesant ă decît cea de zi. Prin
urmare, ne intereseaz ă orice persoan ă care se învîrte ște noaptea,
cum ar fi, de exemplu, b ărbatul pe care l-ai v ăzut asear ă cu fata.
Poate că povestea fetei n-are nici o leg ătură cu aceea a
otrăvurilor, dar poate c ă are. în orice caz, am unele idei despre
bărbatul de asear ă care trebuie s ă știe și alte lucruri despre via ța
de noapte a acestui sfînt loc. Și, vorbind de lup, uite, tocmai pe el
îl văd trecînd pe-acolo.
Mi l-a ar ătat pe Salvatore, care ne v ăzuse și el pe noi. Am
observat o u șoară șovăială în pasul lui, ca și cînd, dorind s ă ne
ocoleasc ă, s-ar fi oprit s ă-și schimbe drumul. Asta pentru o clip ă.
Desigur c ă-și dăduse seama c ă nu poate s ă se fereasc ă de
întîlnire și și-a reluat mersul. Ni s-a adresat cu un surîs larg și cu
un „benedicite" onctuos. Maestrul meu aproape c ă nici nu l-a

lăsat să termine, și i-a vorbit pe un ton repezit.
— Știi că mîine vine aici Inchizi ția ? l-a întrebat. Salvatore n-a
părut mulțumit de veste. Cu un pic de voce
a întrebat:
— Și mi ?
— Și tu ai face bine s ă-mi spui adev ărul mie, care sînt prietenul
tău, și frate minorit cum ai fost și tu, decît s ă-l spui mîine
celorlalți, pe care-i cuno ști foarte bine.
încolțit așa de repede, Salvatore a p ărut că renunță la orice
împotrivire. L-a privit cu un aer supus pe Guglielmo, dîndu-i de
înțeles că era gata s ă-i spună tot ceea ce l-ar fi întrebat.
— în noaptea asta era în buc ătărie o femeie, cine era cu ea?
— Oh, femena care se vinde ca mercandia, nu poate unea bună să
fie, și nici să aibă cortesia, a spus Salvatore dintr-o suflare.
— Nu vreau s ă știu dacă era fată cuminte. Vreau s ă știu cine era
cu ea.
— Deu, numai el știe cît sînt femeile de malveci scaltride! Zi și
noapte nu se gîndesc decît como să-l zăpăcească pe bărbat…
Guglielmo l-a apucat pe nea șteptate de piept:
— Cine era cu ea, tu sau chelarul ?
Salvatore a în țeles că nu putea s ă mintă la nesfîr șit. A început s ă
povesteasc ă o istorie ciudat ă, din care cu mare greutate am
înțeles că el, ca să-i facă pe plac chelarului, îi
269
făcea rost de fete din sat, l ăsîndu-le s ă intre la vreme de noapte în
incintă pe căi pe care n-a vrut s ă ni le spun ă. Dar ne-a jurat c ă
făcea asta numai din bun ătatea inimii sale, l ăsînd să se întrevad ă
o comică părere de r ău că nu putea avea și el parte la pl ăcerea
asta, așa încît fata, dup ă ce-l mul țumea pe chelar, s ă-i dea cîte
ceva și lui. A spus toate astea cu rînjete b ăloase și pofticioase, și
cu mișcări ale feței, ca și cînd ar fi dat de în țeles că vorbea cu
niște oameni ca oricare al ții, care se dedau la acelea și practici. Și
mă privea pe sub sprîncene, iar eu nu-i puteam r ăspunde cum a ș
fi vrut, pentru c ă mă simțeam legat de el printr-un secret comun,
ca un complice și tovarăș de-al lui întru p ăcat.
Guglielmo a hot ărît să încerce în clipa aceea totul sau nimic. L-a
întrebat brusc :
— Pe Remigio l-ai cunoscut înainte sau dup ă ce a fost cu Dolcino
?
Salvatore i-a c ăzut în genunchi la picioare și l-a rugat cu lacrimi
în ochi s ă nu-i vrea pieirea și să-l scape de Inchizi ție. Guglielmo i-
a jurat solemn c ă nu avea s ă spună nimănui cele ce avea s ă afle

și Salvatore nu s-a codit s ă ni-l dea în mîn ă pe chelar. Se
cunoscuser ă la Părete Calva, amîndoi din bandele lui Dolcino,
fugise cu chelarul și intraser ă în mănăstirea Casale și amîndoi se
transferaser ă la cluniacenzi. Molf ăia rugăminți disperate de
iertare și era clar c ă de la el nu se mai putea afla nimic.
Guglielmo a hot ărît că merita s ă-l ia imediat prin surprindere pe
Remigio, și l-a lăsat pe Salvatore care a fugit s ă se ascund ă în
biserică.
Chelarul era în cealalt ă parte a aba ției, în fa ța hambarelor de
grîu, și contracta ceva cu ni ște săteni din vale. Ne-a privit cu
neliniște și a încercat s ă se arate tare ocupat, dar Guglielmo a
ținut neap ărat să vorbeasc ă atunci cu el. Pîn ă în momentul acela
avuseser ăm puține legături cu chelarul; el fusese cuviincios cu
noi, noi cu el. In diminea ța aceea Guglielmo i s-a adresat ca și
cînd ar fi vorbit cu un frate din acela și ordin. Chelarul a p ărut
încurcat de o asemenea încredere și a răspuns de la început cu
multă băgare de seam ă.
— Pentru motive legate de îndatoririle tale, tu e ști,
bineînțeles, silit s ă umbli prin aba ție și cînd ceilal ți dorm, îmi
închipui, a spus Guglielmo.
— Depinde, a r ăspuns Remigio ; uneori sînt mici treburi de
îndeplinit și este nevoie s ă le închin cîteva ore de somn.
— In asemenea situa ții, nu ți s-a întîmplat nimic care poate s ă ne
arate cine se preumbl ă, fără a avea încuviin țarea ta, între
bucătărie și bibliotec ă ?
270
— Dacă aș fi văzut ceva, i-a ș fi spus Abatelui.
— E drept, a observat Guglielmo, și a schimbat brusc discu ția.
Satul din vale nu e prea bogat, nu-i a șa ?
— Da și nu, a spus Remigio, în el locuiesc oameni care depind de
abație și aceștia împart cu noi bog ăția noastr ă, în anii cu recolt ă
mai bogat ă. De exemplu, în ziua de Sfîntul Ioan au primit
douăsprezece m ăsuri de mal ț, un cal, șapte boi, un taur, patru
juninci, cinci vi ței, douăzeci de oi, cincisprezece porci, cincizeci de
pui și șaptesprezece stupi. Apoi dou ăzeci de porci afuma ți,
douăzeci și șapte de forme de untur ă, o jumătate de m ăsură de
miere, trei m ăsuri de s ăpun, o plas ă de pește.
— Am în țeles, am în țeles…, l-a întrerupt Guglielmo, dar voi
admite c ă asta tot nu-mi spune care este situa ția satului, care
dintre locuitori depind de biseric ă și care nu, și cît pămînt de
cultivat au tocmai cei care nu sînt în slujba aba ției voastre.
— Oh, pentru asta, a spus Remigio, o familie obi șnuită din sat

are și cincizeci de tavole de pămînt.
— Cît face o tabl ă din astea ?
— Păi să tot facă patru trabucuri p ătrate.
— Trabucuri p ătrate ? Ș-astea cît sînt ?
— Treizeci și șase de picioare p ătrate de trabuc. Sau dac ă vrei,
opt sute de trabucuri liniare fac o mil ă piemontez ă. Și socotește
că o familie – pe p ămînturile dinspre miaz ănoapte -poate s ă
cultive m ăslini pentru cel pu țin o jum ătate de sac de ulei.
— O jum ătate de sac ?
— Da. Un sac face cinci emine, și o emin ă face opt cupe.
— Am în țeles, a spus descurajat m aestrul meu. Fiecare sat î și are
măsurile lui. Voi, de exemplu, vinul îl m ăsurați cu bocalul?
— Sau cu rubbia. Șase rubbii fac o brent ă, și opt brente un
bottal. Dac ă vrei, o rubbie e f ăcută din șase pinte a cît dou ă
bocale.
— Cred c ă am înțeles foarte bine, a spus Guglielmo
resemnat.
— Vrei s ă mai știi și altceva ? l-a întrebat Remigio pe un ton care
mi s-a p ărut provocator.
— Da. Te întrebam despre felul cum tr ăiesc în vale, pentru c ă
meditam azi în bibliotec ă despre predicile adresate de c ătre
Umberto din Romans, și în special asupra acelui capitol Ad
mulieres pauperes in villulis. Unde spune c ă ele, mai mult decît
orice, sînt împinse s ă păcătuiască trupește din cauza mizeriei lor,
și cu mult ă înțelepciune spune c ă ele peccant
271
enim mortaliter, cum peccant cum quocumque laico, mortalius vero
quando cum Clerico in sacris ordinibus constituto, maxime vero
quando cum Religioso mundo mortuo. Tu știi mai bine decît mine
că și în locuri sfinte, precum aba țiile, ispitele diavolului de
amiază nu lipsesc niciodat ă. Mă întrebam dac ă în legăturile tale
cu lumea din sat n-ai aflat cumva c ă unii călugări, Dumnezeu s ă
ne fereasc ă, le-au atras în p ăcat trupesc pe fete.
Deși maestrul meu spunea toate acestea pe un ton aproape
distrat, cititorul meu va fi în țeles, desigur, cum vorbele acelea îl
tulburau pe fratele chelar. Nu știu să spun dac ă s-a îngălbenit,
dar voi spune c ă mă așteptam atît de mult s ă se îngălbeneasc ă,
încît l-am și văzut îngălbenindu-se.
— Mă întrebi despre lucruri pe care, dac ă le-aș fi știut, le-a ș fi
spus pîn ă acum Abatelui, a r ăspuns cu umilin ță. în orice caz
dacă, așa cum îmi închipui, aceste informa ții slujesc la cercetarea
ta, n-o s ă-ți ascund nimic din tot ce voi putea afla. Ba chiar

acum, dac ă-mi stîrne ști aducerea aminte, în leg ătură cu prima ta
întrebare… Noaptea în care a murit bietul Adelmo, eu umblam
prin curte… știi, o poveste cu g ăini… vorbe pe care le-am auzit
despre un oarecare potcovar care pe timp de noapte umbla s ă
fure prin cote țe… Dar în noaptea aceea mi s-a întîmplat s ă-l văd
— de departe, n-a ș putea jura — pe Berengario care se întorcea în
dormitor ocolind corul, ca și cînd ar fi venit din Edificiu… Nu m-a
mirat, fiindc ă printre c ălugări se șoptea că, de la o vreme,
Berengario, poate ai aflat…
— Nu, spune-mi tu.
— Bine, cum s ă spun ? Berengario era b ănuit că nutrește pasiuni
care… nu se cuvin unui c ălugăr…
— Vrei poate s ă sugerezi c ă avea raporturi cu fete din sat, adic ă
tocmai ceea ce te întrebam ?
Chelarul a tu șit încurcat, și a avut un zîmbet mai curînd obosit.
— Oh, nu, pasiuni… și mai necuvenite…
— Asta înseamn ă că un călugăr care se ded ă plăcerilor trupe ști
cu fetele din sat manifest ă, în schimb, pasiuni cumva mai
cuvenite?
— N-am spus asta, dar tu m ă înveți că este o ierarhie în
depravare și în virtute. Trupul poa te fi ispitit potrivit
naturii… și împotriva naturii.
— Tu vrei s ă-mi spui c ă Berengario era mînat de dorin țe trupești
pentru persoanele de acela și sex ?
272
— Eu spun ceea ce se vorbea pe șoptite despre el… î ți încredin țez
aceste lucruri ca o dovad ă a sincerit ății și a bunăvoinței mele.
— Și-ți mulțumesc. Și sînt de aceea și părere cu tine c ă păcatul
sodomiei este mult mai r ău decît alte forme de desfrîu, asupra
cărora nu sînt pus s ă fac cercet ări…
— Mizerii, mizerii… mai ales cînd sînt și cercetate, a spus cu
filosofie chelarul.
— Mizerii, Remigio. To ți sîntem p ăcătoși. Nu voi c ăuta niciodat ă
paiul în ochiul altuia, de team ă să nu dau peste bîrna din ochiul
meu. Dar î ți voi fi recunosc ător pentru toate bîrnele de care vei
voi să-mi vorbe ști în viitor. A șa vom discuta despre trunchiurile
de lemn mari și zdravene și vom lăsa paiele s ă zboare în aer. Cît
spuneai c ă este un trabuc ?
— Treizeci și șase de picioare p ătrate. Dar nu fi nec ăjit. Cînd vei
voi să știi ceva precis, s ă vii la mine. Ține cont c ă ai în mine un
prieten credincios.
— Chiar a șa te consider, i-a spus Guglielmo cu c ăldură. Ubertino

mi-a spus c ă într-o vreme apar țineai chiar de ordinul lui. Nu voi
trăda niciodat ă un vechi confrate, mai ales în zilele acestea cînd
se așteaptă să soseasc ă o legație pontifical ă condus ă de un mare
inchizitor, faimos prin faptul c ă a ars atî ția dolcinieni. Spuneai c ă
un trabuc face treizeci și șase de picioare p ătrate ?
Chelarul nu era un prost. A hot ărît că nu mai avea rost s ă se
joace de-a șoarecele cu pisica, cu atît mai mult cu cît î și dădea
seama c ă el era șoarecele.
— Frate Guglielmo, a spus, v ăd că tu știi mult mai multe lucruri
decît îmi închipuiam eu. Nu m ă trăda și eu nu te voi tr ăda. E
adevărat, sînt un biet b ărbat păcătos și mă las doborît de ispitele
trupești. Salvatore mi-a spus c ă tu și novicele t ău l-ați surprins în
bucătărie. Tu ai c ălătorit mult, Guglielmo, și știi că nici măcar
cardinalii de la Avignon nu sînt modele de virtute. Știu că nu
pentru aceste p ăcate mici și nevinovate m ă cercetezi tu. Dar
înțeleg și că ai aflat cîte ceva despre povestea mea mai veche. Am
avut o via ță ciudată, cum se întîmpl ă cu mul ți dintre noi,
minoriții. Cu ani în urm ă am crezut în ideea de s ărăcie, am
părăsit comunitatea ca s ă mă dărui vieții rătăcitoare. Am crezut
în predica lui Dolcino, ca mul ți alții ca mine. Nu sînt un om
cultivat, am primit învestitura, dar abia Știu să spun slujba. Știu
puțină teologie. Și poate c ă nici nu izbutesc s ă prind dragoste
pentru idei. Vezi, într-o vreme am încercat s ă mă revolt împotriva
seniorilor, acum îi slujesc, și Pentru seniorul acestor p ămînturi le
poruncesc unora ca și
273
mine. Ori s ă te revol ți, ori să trădezi, noi, cei simpli, avem prea
puțin de ales.
— Uneori cei simpli în țeleg lucrurile mai bine decît cei înv ățați, a
spus Guglielmo.
— Poate, a r ăspuns chelarul ridicînd din umeri. Dar nu știu
măcar de ce am f ăcut ceea ce am f ăcut atunci. Vezi, pentru
Salvatore era de în țeles, venea din rîndul robilor p ămîntului
dintr-o copil ărie de foamete și de boli… Dolcino reprezenta
răzvrătirea și distrugerea domnilor; pen tru mine a fost altceva,
eram dintr-o familie de or ășeni, nu fugeam de foame. A fost… nu
știu cum s ă spun, o s ărbătoare a nebunilor, un carnaval pe
cinste… Pe mun ți, cu Dolcino, înainte de-a fi sili ți să mîncăm
carnea tovar ășilor noștri morți în lupt ă, înainte de-a muri atî ția
de necazuri, pentru c ă nu-i puteam mînca pe to ți, și îi aruncam
ca hran ă la păsări și la fiarele de pe povîrni șurile abrupte ale
muntelui Rebello… sau chiar în clipele acestea… respiram noi un

aer… ca s ă-i zic așa, de libertate. Nu știam înainte de asta ce era
libertatea, ne spuneau predicatorii: „Adev ărul vă va face liberi".
Ne simțeam liberi, gîndeam c ă era adev ărul. Ne gîndeam c ă tot ce
făceam era drept…
— Și acolo a ți început… s ă vă uniți după pofta inimii cu o femeie
? am întrebat eu, și nici măcar nu știu de ce, dar m ă obsedau
cuvintele lui Ubertino din noaptea trecut ă, și ceea ce citisem în
scriptorium și chiar toate cele cîte mi se întîm-plaser ă.
Guglielmo s-a uitat mirat la mine; desigur nu se a ștepta să fiu
atît de cutez ător și de neobr ăzat. Chelarul m-a privit fix, de parc ă
aș fi fost un animal ciudat.
— Pe Rebello, a spus, erau oameni care toat ă copilăria lor
dormiser ă cîte zece sau mai mul ți, claie peste gr ămadă, în odăi de
cîțiva coți, frați și surori, ta ți și fiice. Ce-ai fi crezut c ă înseamn ă
pentru ei s ă accepte aceast ă nouă situație ? Făceau din propria
lor voie ceea ce înainte f ăceau de nevoie. Și apoi noaptea, cînd
aștepți cu groaz ă să soseasc ă pilcurile de du șmani și te strîngi
lîngă tovarășul tău, pe pămînt, ca s ă nu simți frigul… Ereticii: voi
micii călugări care veni ți de la un castel și ajunge ți la o aba ție,
credeți că este un mod de a gîndi inspirat de diavol. In schimb, e
un mod de a tr ăi, și este… a fost o experien ță nouă. Nu mai
existau st ăpîni, și Dumnezeu — ne spuneau ei — era cu noi. Nu
spun că aveau dreptate, Guglielmo, și uite-m ă, sînt aici pentru c ă
i-am părăsit repede. Dar adev ărul e că n-am în țeles niciodat ă
discuțiile voastre docte despre s ărăcia lui Christos, și folosul, și
faptul, și dreptul… Ți-am spus, a fost un carnaval de pomin ă, și
la
carnaval totul se face pe dos. Apoi îmb ătrîneștî, nu în țelepțești, ci
doar te l ăcomești. Și aici fac pe lacomul.., Po ți sâ-l condamni pe
un eretic, dar cum po ți oare să-l condamni pe un lacom ?
— Ajunge, Remigio, a spus Guglie lmo. Nu te interoghez pentru
cele ce s-au întîmplat atunci, ci pentru ceea ce s-a petrecut de
curînd. Ajut ă-mă, și fii sigur c ă n-am să caut să te distrug. Nu
pot și nu vreau s ă te judec. Dar trebuie s ă-mi spui ce știi despre
treburile aba ției. Cutreieri mult, ziua și noaptea, ca s ă nu știi cîte
ceva. Cine l-a omorît pe Venanzio ?
— Nu știu, îți jur. Știu cînd a murit, și unde.
— Cînd? Unde?
— Lasă-mă să povestesc. în noaptea aceea, o or ă după completa
am intrat în buc ătărie…
— De unde și pentru ce motive ?
— Dinspre partea gr ădinii. Am o cheie pe care mai de mult i-am

pus pe fierari s ă mi-o fac ă. Ușa bucătăriei este singura nez ăvorîtă
pe dinăuntru. Și motivele… nu conteaz ă, ai spus chiar tu c ă nu
vrei să mă învinuie ști pentru sl ăbiciunile mele trupe ști… A zîmbit
încurcat. Dar n-a ș vrea nici ca tu s ă crezi că-mi petrec zilele în
desfrîu… In seara aceea c ăutam ceva de mîncare ca s-o d ăruiesc
fetei pe care Salvatore trebuia s-o aduc ă în incint ă…
— Pe unde ?
— Oh, împrejmuirea aba ției are și alte intr ări, în afara portalului.
Le știe Abatele, le știu și eu. Dar în seara aceea fata nu a venit, i-
am spus s ă se ducă îndărăt tocmai din pricina a ceea ce am
descoperit și ceea ce î ți povestesc. Iat ă de ce am încercat s-o fac
să se întoarc ă ieri sear ă. Dacă voi ați fi ajuns pu țin mai tîrziu, m-
ați fi găsit pe mine în locul lui Salvatore, care m-a anun țat că e
cineva în Edificiu și eu m-am întors în chilia mea.
— Să ne întoarcem la noaptea dintre duminic ă și luni.
— Da: am intrat în buc ătărie și l-am găsit pe Venanzio mort pe
jos.
— în buc ătărie ?
— Da, aproape de sp ălător. Poate c ă tocmai coborîse din
scriptorium.
— Ai văzut vreo urm ă de lupte ?
— Nici una. Sau, mai precis, lîng ă corp era o cea șcă spartă, Și
urme de ap ă pe jos.
— Cum de știi că era apă ?
— Nu știu. Am crezut c ă era apă. Ce putea s ă fie ?
274
275
Cum Guglielmo m-a f ăcut să observ mai tîrziu, cea șca aceea
putea să însemne dou ă lucruri deosebite. Sau chiar acolo, în
bucătărie, cineva îi d ăduse lui Venanzio s ă bea o po țiune otr ăvită,
sau bietul de el o înghi țise mai înainte (dar unde? și cînd?) și
coborîse ca s ă-și potoleasc ă o arsur ă neașteptată, un spasm, o
durere care-i ardea m ăruntaiele sau limba (care desigur trebuie
să fi fost și ea neagr ă ca aceea a lui Berengario).
în orice caz, deocamdat ă nu se putea ști mai mult. V ăzînd
cadavrul și cuprins de groaz ă, Remigio se întrebase ce s ă facă, și
se hotărîse să nu facă nimic. Cerînd ajutor, ar fi trebuit s ă admită
că se plimbase noaptea prin Edificiu, și nici n-ar fi fost de vreun
ajutor confratelui s ău și așa mort. Deci s-a hot ărît să lase
lucrurile a șa cum erau, a șteptînd s ă găsească altcineva corpul a
doua zi diminea ță, la deschiderea u șilor. Fugise s ă-l rețină pe
Salvatore, care tocmai o adusese pe fat ă la abație, și apoi — el și

complicele lui — se duseser ă să se culce din nou, dac ă somn se
mai putea numi veghea chinuit ă în care st ătuseră pînă
diminea ța. Și diminea ța, cînd porcarii au venit s ă-l anunțe pe
Abate, Remigio credea c ă trupul neînsufle țit fusese g ăsit acolo
unde-l l ăsase el, și rămăsese încremenit desco-perindu-l în chiup.
Cine făcuse să dispară cadavrul din buc ătărie ? Despre asta
Remigio nu avea nici un fel de idee.
— Singurul care se poate mi șca liber în Edificiu e
Malachia, a spus Guglielmo.
Chelarul a r ăspuns cu însufle țire :
— Nu. Malachia, nu. Adic ă, nu cred… In orice caz, nu sînt eu
acela care ți-a spus ceva împotriva lui Malachia.
— Fii lini știt, oricare ar fi obliga ția care te leag ă de Malachia. Știe
cîte ceva despre tine ?
— Da, a ro șit chelarul, și s-a purtat ca un om care știe să
păstreze o tain ă. Dacă aș fi în locul t ău, eu l-a ș bănui pe Bencio.
Avea leg ături ciudate cu Berengario și Venanzio… Dar, î ți jur,
altceva n-am v ăzut. Dac ă aș ști ceva, ți-aș spune.
— Deocamdat ă poate s ă ajungă. Am să vin din nou la tine cînd
voi avea nevoie.
Chelarul, vizibil u șurat, s-a întors la tre burile lui, mu-strîndu-i
aspru pe s ătenii care între timp mutaser ă din loc nu știu ce saci
de sămînță.
în acel moment s-a apropiat de noi Severino. Ținea în mîn ă
lentilele lui Guglielmo, cele care fuseser ă furate cu dou ă nopți
înainte.
— Le-am g ăsit în rasa lui Berengario, a spus. Le-am v ăzut la tine
pe nas, alalt ăieri, în bibliotec ă. Ale tale sînt, nu-i a șa?
— Lăudat fie Domnul, a exclamat cu bucurie Guglielmo. Am
rezolvat dou ă probleme ! Mi-am rec ăpătat lentilele și știu, în
sfîrșit, că Berengario era omul care ne-a jefuit cu dou ă nopți în
urmă în scriptorium !
Abia terminaser ăm de vorbit, cînd a venit în fug ă Nicola din
Morimondo, mult mai schimbat la fa ță de bucurie decît
Guglielmo. Ținea în mîn ă o pereche de lentile terminate, montate
în furca lor.
— Guglielmo, striga el, am f ăcut treaba singur, i-am terminat,
cred că sînt tocmai buni!
Apoi a v ăzut că Guglielmo avea celelalte lentile pe nas, și a rămas
ca de piatr ă. Guglielmo n-a vrut s ă-l umileasc ă, și-a smuls de pe
nas vechile lentile, și le-a pus pe cele noi.
— Sînt mai bune decît celelalte. Asta înseamn ă că le voi ține pe

cele vechi de rezerv ă, și le voi purta mereu pe ale tale. Apoi s-a
întors către mine: Acum m ă retrag în chilie ca s ă citesc hîrtiile pe
care le știi. în sfîr șit. Așteaptă-mă pe undeva. Și mulțumesc, v ă
mulțumesc tuturor, vou ă, fraților mei dragi.
Bătea de tertia și m-am dus în cor, ca s ă recit cu ceilal ți imnul,
psalmii, versetele și Kirie. Ceilalți se rugau pentru sufletul
răposatului Berengario. Eu îi mul țumeam lui Dumnezeu c ă
găsiserăm nu o pereche, ci dou ă perechi de lentile.
Din pricina prea multei lini ști, uitînd de toate urîciunile pe care le
văzusem și le auzisem, am a țipit, trezindu-m ă cînd slujba se
termina. Mi-am dat seama c ă în noaptea aceea nu dormisem și
m-am tulburat gîndindu-m ă că-mi folosisem foarte mult for țele.
Și în momentul acela, ie șind în aer liber, gîndul meu a început s ă
fie obsedat de amintirea fetei.
Am încercat s ă mă gîndesc la altceva și am pornit s ă umblu
repede pe platou. Sim țeam o u șoară amețeală. îmi loveam una de
alta mîinile înghe țate. Băteam pămîntul cu picioarele, îmi era
somn și totuși mă simțeam treaz și plin de via ță. Nu înțelegeam
ce mi se întîmpla.
276
277
Ziua a patra Tertia
în care Adso se zbate în suferin țe de dragoste, apoi vine Guglielmo
cu textul lui Venanzio, care continu ă să fie indescifrabil chiar și
după ce a fost descifrat
în realitate, dup ă întîlnirea mea p ăcătoasă cu fata aceea, celelalte
întîmplări cumplite m ă făcuseră aproape s ă uit întîmplarea aceea,
iar, pe de alt ă parte, imediat dup ă ce m-am spovedit fratelui
Guglielmo, inima mea se despov ărase de remu șcarea pe care o
simțeam la trezirea dup ă vinovata mea supunere, a șa încît mi se
păruse că-i încredin țasem călugărului, o dat ă cu vorbele, chiar și
apăsarea al c ărei ecou se f ăcuseră. La ce altceva sluje ște, de fapt,
binefăcătoarea sp ălare lăuntrică a spovedaniei, decît ca s ă
descarce greutatea p ăcatului și a remu șcării care o atrage dup ă
ea, în însu și sînul Domnului Dumnezeu, dobîndind cu iertarea o
nouă ușurare înaripat ă de suflet, a șa încît s ă putem uita de
trupul martirizat de r ăutate ? Dar nu m ă eliberasem cu totul.
Acum, cînd m ă plimbam prin soarele palid și rece al dimine ții
aceleia de iarn ă, înconjurat de însufle țirea oamenilor și a
animalelor, începeam s ă-mi reamintesc întîmpl ările trecute în alt
chip. Ca și cînd din ceea ce se întîmplase nu mai r ămăseseră
remușcarea și cuvintele de mîngîiere ale sp ălării de păcate, ci

doar imagini de trupuri și de membre omene ști. îmi n ăvălea în
minte, peste m ăsură de tulburat ă, fantoma lui Berengario umflat
de apă, și mă scuturam de scîrb ă și de milă. Apoi, ca pentru a
pune pe fug ă iazmele acelea, mintea mea se îndrepta spre alte
imagini al c ăror proasp ăt receptacul fusese memoria, și nu
puteam s ă nu văd, neîndoielnic ă în ochii mei (în ochii sufletului,
dar parc ă ar fi ieșit înaintea ochilor trupe ști), imaginea fetei,
frumoas ă și cumplit ă ca o armat ă aliniată în luptă. Mi-am
făgăduit (bătrîn copist al unui text niciodat ă scris pîn ă acum, dar
care de-a lungul multor decen ii a vorbit în mintea mea) s ă fiu un
cronicar credincios, și nu numai din
278
dragoste pentru adev ăr, nici din dorin ța (de altfel, preacinstit ă) de
a le da pova ță cititorilor mei viitori; ci și pentru a slobozi memoria
mea vlăguită și obosită de apari ții care au sleit-o toat ă viața. Așa
că trebuie s ă spun totul, în cump ătare, dar f ără rușine. Și trebuie
să spun, acum, și limpede, ceea ce am gîndit atunci, și aproape
că am încercat s ă ascund fa ță de mine însumi, plimbîndu-m ă pe
platou, luînd-o din cînd în cînd la fug ă, ca să pot pune b ătăile
neașteptate ale inimii mele pe seama trupului, apropiindu-m ă să
privesc treburile f ăcute de țărani și amăgindu-m ă că-mi părăsesc
gîndurile privindu-le, tr ăgînd pe n ări aerul rece cît m ă lăsau
plămînii, cum face unul care bea vin ca s ă uite de fric ă și de
necazuri.
Zadarnic. M ă gîndeam la fat ă. Trupul meu uitase pl ăcerea,
deplină, păcătoasă și trecătoare (lucru josnic) pe care mi-o
dăduseră împreun ările cu ea; dar sufletul meu nu-i uitase chipul,
și nu izbutea s ă socoteasc ă netrebnic ă această amintire, ba chiar
zvîcnea ca și cum pe chipul acela str ăluceau toate dulce țurile
creației.
înțelegeam, în chip confuz, și poate negîndu-mi mie însumi
adevărul a ceea ce sim țeam, că sărmana creatur ă, necinstit ă și
necunoscut ă, care se vindea (cine știe cu cît ă neobrăzată
stăruință) altor p ăcătoși, că acea fiic ă a Evei, care, atît de slab ă
ca și surorile ei, f ăcuse de atîtea ori nego ț cu carnea ei, era cu
toate astea ceva splendid și mirific. Intelectul meu o știa prilej de
păcat, pofta sim țurilor mele o sim țea ca un receptacul al tuturor
grațiilor. Este anevoie s ă spun ce sim țeam. Aș putea încerca s ă
scriu că, încă prins în mrejele p ăcatului, doream, vinovat, s-o v ăd
apărînd în orice clip ă, și chiar tr ăgeam cu ochiul la muncile
țăranilor ca s ă descopăr dacă nu cumva, din vreun ungher de
colibă, din întunericul unui grajd ap ărea figura aceea ce-mi luase

mințile. Dar n-a ș scrie adev ărul, sau mai bine zis a ș încerca s ă
aștern un v ăl peste adev ăr ca să-i micșorez puterea și eviden ța.
Pentru c ă adevărul e că eu „vedeam" fata, o vedeam în ramurile
copacului desfrunzit care se mi șcau ușor cînd o pas ăre înghe țată
își căuta în ele un ad ăpost; o vedeam în ochii junincilor care
ieșeau din staul, și o auzeam în beh ăitul mieilor care se încurcau
printre picioarele mele. Era ca și cum tot ceea ce fusese creat îmi
vorbea de ea, și doream, da, s-o rev ăd, dar eram gata chiar s ă mă
împac cu ideea de ? nu o mai vedea niciodat ă, și de-a nu m ă mai
împreuna niciodat ă cu ea, cu scopul de a putea profita de
bucuria care-mi umplea diminea ța aceea, și de-a o avea mereu
aproape, chiar dac ă ar fi, în
279
vecii vecilor, departe. Era, acum încerc s ă înțeleg, ca și cum
întreaga lume, care neîndoielnic este asemenea unei c ărți scrise
de degetul lui Dumnezeu, în care fiecare lucru ne vorbe ște de
nesfîrșita bunătate a creatorului s ău, în care fiecare creatur ă este
scriptur ă și oglindă a vieții și a morții, în care cel mai neînsemnat
trandafir se face glos ă a drumului nostru p ămîntesc, în sfîr șit
totul, nu-mi vorbea despre altceva decît despre chipul pe care-l
întrevăzusem cu greu în umbrele înc ărcate de mirosuri ale
bucătăriei. Căutam cu îng ăduință la aceste închipuiri, pentru c ă-
mi spuneam (sau mai bine zis nu-mi spuneam, pentru c ă în clipa
aceea nu-mi alc ătuiam în cap gînduri care s ă se poat ă tălmăci în
cuvinte) c ă dacă lumea întreag ă este menit ă să-mi vorbeasc ă
despre puterea, bun ătatea și înțelepciunea creatorului, și că în
diminea ța aceea lumea întreag ă îmi vorbea despre fata care (de și
păcătoasă cum era) era tot un capitol din marea carte a crea ției,
un verset al marelui psalm cînt at de cosmos – îmi spuneam
(acum spun), c ă dacă se întîmpla a șa ceva, nu putea s ă nu facă
parte din marele plan teofanic care guverneaz ă universul, aranjat
în chip de țiteră, minune de consonan ță și de armonie. Aproape
beat, mă bucuram atunci de prezen ța ei în lucrurile ce vedeam și
dorind-o în ele vederea lor m ă răsplătea. Și cu toate acestea
simțeam ceva ca o absen ță, deși eram fericit de atîtea pl ăsmuiri
ale unei prezen țe. îmi este greu s ă lămuresc aceast ă tainică
nepotrivire, semn c ă sufletul omului este atît de delicat și nu se
ține niciodat ă de căile înțelepciunii divine, care a construit lumea
ca pe un silogism perfect, ci din acest silogism ia doar idei izolate
și adesea disparate, de unde și ușurința noastr ă de a cădea prad ă
nălucirilor necuratului. Era o n ălucire a necuratului aceea care în
acea diminea ță mă tulbura atît de mult? Azi m ă gîndesc c ă era,

pentru c ă eram novice, dar cred c ă sentimentul omenesc care m ă
frămînta nu era r ău în sine, ci doar în leg ătură cu starea în care
mă aflam. Pentru c ă în sine era sentimentul care-l împinge pe
bărbat spre femeie, cu scopul ca b ărbatul s ă se împreune cu
femeia, cum vrea apostolul neamurilor, și amândoi s ă fie carne
din aceea și carne și împreun ă să procreeze noi f ăpturi omene ști și
să se însoțească pe tăcute de la tinere țe pînă la bătrînețe. Numai
că apostolul a vorbit a șa doar acelora care caut ă leacul împotriva
dorinței de plăcere trupeasc ă și în al cărui foc nu vor s ă se
mistuie, amintind îns ă că mult mai de dorit este starea de
neprihănire, căreia eu, monah, m-am consacrat. Și deci eu
pătimeam în diminea ța aceea de ceea ce era un r ău pentru mine,
dar pentru
280
alții era un bine, și un bine dintre cele mai dulci, pentru care
acum în țeleg că tulburarea mea nu se datora deprav ării gîn-
durilor mele, demne în sine și suave, ci deprav ării raportului între
gîndurile mele și jurămintele pe care le rostisem. Și deci făceam
rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumit ă privință, rău
într-o alta, și păcatul meu consta în încercarea de a împ ăca ceea
ce îmi cerea sufletul ra țional cu pofta fireasc ă. Acum știam că
sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat
intelectiv, în care ar fi trebuit s ă se manifeste imperiul voin ței, și
apetitul exprimat senzitiv, supus sl ăbiciunilor omene ști. Deci
actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen
corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus
voluntatis. Și actul meu apetitiv era într-adev ăr întovărășit de un
tremur al întregului corp, de un impuls fizic spre strig ăte și
agitație, îngerescul doctor spune c ă dorințele aprinse nu sînt rele
în sine, dac ă sînt potolite de voin ța povățuită de sufletul
rațional. Dar sufletul meu ra țional era în diminea ța aceea amor țit
de oboseala care ținea în frîu apetitul irascibil, care se adreseaz ă
binelui și răului ca unor termeni de cucerit, și nu apetitul
concupiscibil, care se adreseaz ă binelui și răului, ca fiind
cunoscute. Ca s ă lămuresc nes ăbuita mea u șurătate de atunci,
voi spune ast ăzi, folosindu-m ă de cuvintele îngerescului doctor,
că eram neîndoielnic cuprins de dragoste care este patim ă și lege
cosmică, pentru c ă și gravitatea corpului este dragoste natural ă.
Și de patima aceasta eram, fire ște, răpit, pentru c ă în patima
aceasta appetitus tendit in appetibile realiter consequendum ut
sit ibi finis motus. Din care, fire ște, amor facit quod ipsas res quae
amantur, aman ți aliquo modo uniantur e amor est magis cognitivus

quam cognitio. Prin urmare, eu vedeam acum fata mult mai bine
decît o v ăzusem cu o sear ă înainte și o înțelegeam intus et in cute,
pentru c ă în ea m ă înțelegeam pe mine și în mine pe ea îns ăși.
Mă întreb acum dac ă ceea ce sim țeam era dragostea de prietenie,
prin care semenul î și iubește semenul, și dorește deci binele
altuia, sau dragostea de împreunare, în care se dore ște propriul
bine și lipsa nu vrea decît ceea ce o împline ște. Și cred că
dragostea de împreunare, de concupiscen ță fusese cea din
noaptea ce trecuse, în care voiam de la fat ă ceea ce nu avusesem
niciodat ă, în vreme ce în diminea ța aceea nu voiam nimic de la
fată, și nu voiam decît binele ei, și voiam ca ea s ă fie scoas ă de
sub puterea nevoii crude care o împingea s ă se dea pentru o
fărîmă de mîncare, și să fie fericit ă, și nu mai voiam s ă-i mai cer
nimic, ci doar s ă mă gîndesc mai
281
departe la ea și s-o văd în oi, în boi, în copaci, în lumina limpede
care înv ăluia cu bucurie to tul în jurul aba ției.
Acum știu că pricina dragostei este binele, și ceea ce este bine se
definește prin cunoa ștere, și nu poate fi iubit decît ceea ce este
aflat ca bine, în timp ce pe fat ă am cunoscut-o, da, ca bine al
apetitului irascibil, dar ca r ău al voin ței. Dar atunci eram prad ă
atîtor și atît de potrivnice mi șcări suflete ști, pentru c ă ceea ce
simțeam era asemenea dragostei celei mai sfinte, a șa cum o
descriau doctorii: ea îmi provoca extazul, în care cine iube ște și
cine este iubit vor acela și lucru ( și printr-o tainic ă iluminare eu
știam în clipa aceea c ă fata, oriunde se afla, voia acelea și lucruri
pe care le voiam și eu), și simțeam pentru ea o mare gelozie, dar
nu din cele rele, condamnate de Pavel în prima sa epistol ă către
corinteni, care este princi-pium contentionis, și nu îng ăduie
consortium in amato, ci pe acela de care vorbe ște Dionisie în Nomi
Divini, prin care și Dumnezeu este numit geloso propter multum
amorem quem habet ad existentia (și eu o iubeam pe fat ă tocmai
pentru c ă ea exista, și eram bucuros, nu invidios, c ă ea exista).
Eram gelos în felul în care, pen tru îngerescul doctor, gelozia este
motus in amatum, gelozie din prietenie, care te face s ă te ridici
împotriva a tot ce vat ămă ceea ce iube ști (și eu nu-mi închipuiam
în clipa aceea decît cum s-o eliberez pe fat ă din puterea ce-i
cumpăra carnea, murd ărind-o cu poftele sale blestemate).
Acum știu, cum spune doctorul, c ă dragostea poate s ă vatăme pe
cel care iube ște, dacă este neînfrînat. Și a mea era neînfrînat ă.
Am încercat s ă explic ce gîndeam atunci și nicidecum s ă
îndreptățesc ceea ce sim țeam. Vorbesc de acele înfl ăcărări

vinovate pe care le-am avut în tinere țe. Erau rele, dar adev ărul
mă silește să spun că atunci le-am descoperit ca din cale-afar ă de
bune. Și aceasta sluje ște drept pild ă pentru cel care, ca și mine,
va cădea în capcanele ispitei. Azi, ajuns la b ătrînețe, aș ști o mie
de chipuri de a sc ăpa de asemenea momeli ( și mă întreb cît de
trufaș trebuie s ă fiu, de vreme ce am sc ăpat de diavolul
desfrîului, dar n-am sc ăpat de altele, a șa încît m ă mai întreb dac ă
ceea ce fac acum nu este supunere oarb ă față de patima
pămîntean ă a reamintirii, o neroad ă încercare de a sc ăpa de
curgerea vremii, de moarte).
Atunci am sc ăpat doar printr-un instinct miraculos. Fata îmi
apărea în natur ă și în toate cele din jurul meu f ăcute de mîna
omului. Am încercat, deci, printr-o fericit ă intuiție sufleteasc ă, să
mă cufund într-o total ă contempla ție a acelor lucruri. Am privit
munca v ăcarilor care scoteau boii din staul, a porcarilor care
aduceau mîncare la porci, a p ăstorilor care
asmuțeau cîinii ca s ă adune oile la un loc, a țăranilor care
duceau grîu uscat și mei la mori, de unde ie șeau cu saci de f ăină
de soi. M-am cufundat în cont emplarea naturii, încer-cînd s ă uit
de gîndurile mele, și încercînd s ă privesc fiin țele doar a șa cum ne
apar, și de a uita cu totul de mine, v ăzîndu-i, plin de bucurie.
Cît de frumos era spectacolul naturii, neatinse înc ă de
înțelepciunea, adesea stricat ă, a omului!
Am văzut mielul, c ăruia i s-a dat acest nume ca pentru a i se
recunoa ște neîntinarea și bunătatea lui. într-adev ăr, numele de
agnus vine de la faptul c ă acest animal agnoscit recunoa ște
propria mam ă, și-i recunoa ște glasul în mijlocul turmei, în timp
ce mama, printre atî ția miei cu aceea și formă și același behăit, îl
recunoa ște întotdeauna și numai pe puiul ei, și-l hrănește. Am
văzut oaia, c ăreia ovis i se spune ab oblatione, pentru c ă slujea,
din cele mai vechi timpuri, pentru ritualurile de sacrificiu; oaia
care, dup ă cum e obiceiul ei, la începutul iernii caut ă iarba cu
lăcomie și se umfl ă de nutre ț înainte ca locurile de p ăscut să fie
arse de ger. Și turmele erau supravegheate de cîini, numi ți așa de
la canor (cîntăreț) din pricina l ătratului lor. Animal f ără cusur,
printre altele, cu înzestr ări de agerime dintre cele mai mari,
cîinele îl recunoa ște pe stăpînul lui și este dresat pentru
vînătoarea de fiare prin p ăduri, pentru paza turmei împotriva
lupilor, ap ără casa și pe copila șii stăpînului s ău, și uneori în
împrejur ări din acestea de ap ărare este omorît. Regele
Garamante, care a fost aruncat în temni ță de dușmanii lui, a fost
adus înd ărăt acasă de o hait ă de două sute de cîini, care și-au

făcut drum printre pilcurile de vr ăjmași; cîinele lui Iason Licias,
după ce stăpînul lui a murit, n-a mai vrut s ă primeasc ă de
mîncare pîn ă cînd a murit de foame; cel al regelui Lisimah s-a
aruncat pe rugul st ăpînului s ău ca să moară împreun ă cu el.
Cîinele are virtutea de a vindeca r ănile lingînd cu limba lui, și cu
limba cățelușilor lui se pot îns ănătoși leziunile intestinale. Prin
natură este obi șnuit să foloseasc ă de două ori aceea și mîncare,
după ce a vomitat-o. Austerit ate care este simbolul perfec țiunii
spiritului, dup ă cum puterea t ămăduitoare a limbii sale este
simbolul cur ățirii de păcate, dobîndit ă prin spovedanie și ispășire.
Dar faptul c ă acest animal se întoarce iar la ceea ce a vomitat este
și semn c ă, după spovedanie, se întoarce la acelea și păcate de la
început, și această învățătură mi-a fost foarte de folos în
diminea ța aceea pentru a preveni sufletul meu, în timp ce
admiram minunile naturii.
282
283
între timp, pa șii mă duceau la staulele boilor, care ie șeau cu
grămada mina ți de bouarii lor. Mi-au ap ărut numaidecît cum
erau și sînt, simbol al prieteniei și al bun ătății, pentru c ă la
muncă fiecare bou se întoarce s ă-l caute pe tovar ășul lui de jug,
dacă cumva el e absent în clipa aceea, și îndreapt ă spre el mugete
prietene ști. Boii înva ță ascultători să se întoarc ă singuri la staul
cînd plou ă, iar cînd se ad ăpostesc în iesle î și saltă mereu capul ca
să priveasc ă afară dacă a trecut vremea urît ă, pentru c ă doresc
să se întoarc ă la munc ă. Și cu boii ie șeau în clipa aceea vi țelușii
care, masculi și femele, î și primesc numele lor de la cuvîntul
viriditas sau chiar de la virgo, pentru c ă la vîrsta aceea ei sînt
încă proaspe ți, tineri și căști și rău făcusem și făceam, mi-am
spus, să văd în mișcările lor gra țioase o imagine a fetei care nu
era cast ă. La lucrurile acestea m-am gîndit, împ ăcat din nou cu
lumea și cu mine însumi, v ăzînd munca plin ă de voie bun ă a orei
de diminea ță. Și nu m-am mai gîndit la fat ă, sau mai bine zis mi-
am dat silin ța să prefac înfl ăcărarea ce sim țeam pentru ea într-un
sentiment de bucurie l ăuntrică și de pace plin ă de smerenie.
Mi-am spus c ă lumea era bun ă și demnă de laud ă. Că bunătatea
lui Dumnezeu este ar ătată și prin fiarele cele mai
înspăimîntătoare, cum ne l ămurește Honorius Augusto-
duniensis. Este adev ărat, exist ă șerpi atît de mari încît înghit
cerbii și înoată străbătînd oceanul, apoi mai e fiara conocroc ă, cu
trup de asin, coarne de capr ă de munte, pieptul și fălcile de leu,
piciorul de cal, dar despicat la copit ă precum cel de bou, o

tăietură a gurii care ajunge pîn ă la urechi, voce aproape
omeneasc ă și, în loc de din ți, un singur os, tare. Și mai exist ă
fiara manticor ă, cu chip de om, trei rînduri de din ți, trupul de
leu, coada de scorpion, ochii verzi-alb ăstrii, culoarea sîngelui și
vocea asemenea șuieratului șarpelui, lacom ă de carne ome-
nească. Și există monștri cu opt degete la picioare și boturi de
lup, unghii încovoiate, piele de oaie și lătrat de cîine, care devin
negri, nu albi la b ătrînețe și de multe ori ajung s ă depășească
vîrsta noastr ă. Și există creaturi cu ochi pe umeri și două guri în
piept în loc de n ări, pentru c ă nu au cap, și încă altele care
locuiesc de-a lungul fluviului Gange, care tr ăiesc numai din
mirosul unui anumit m ăr, și cum se îndep ărtează de locul acela
mor. Dar chiar și aceste fiare dezgust ătoare cînt ă pe feluritele lor
limbi laude întru slava Creatorului și a înțelepciunii sale, ca și
cîinele, boul, oaia, mielul și linxul. Cît de mare este, mi-am spus
atunci, repetînd cuvintele lui Vincenzo Belovacense, cea mai
neînsemnat ă frumuse țe a acestei lumi, și cît de pl ăcută este
pentru ochiul ra țiunii privirea
284
atentă nu numai a ordinii, și a numerelor, și a modurilor cum
sînt alcătuite lucrurile, atît de pl ăcut orînduite pretutindeni în
univers, dar și scurgerea vremurilor care se deap ănă fără încetare
de-a lungul unor în șiruiri și căderi, însemnate de moartea a tot ce
se naște. Mărturisesc, a șa păcătos cum sînt, cu sufletul meu
mărunt înc ă prizonier c ărnii, că am fost tulburat de o dulce
pornire spre creator și ordinea acestei lumi și am admirat cu o
fericită venerație măreția și trăinicia crea țiunii.
în aceast ă bună dispoziție spiritual ă m-a găsit maestrul meu
cînd, purtat de gînduri și fără să-mi dau seama, dup ă ce am
străbătut aproape toat ă suprafa ța abației, m-am pomenit din nou
acolo unde ne desp ărțiserăm cu dou ă ore înainte. Aici ședea
Guglielmo și ceea ce mi-a spus m-a smuls din gîndurile mele și
mi-a întors din nou mintea spre întunecatele taine ale aba ției.
Guglielmo p ărea foarte mul țumit, avea în mîn ă foaia lui Venanzio
pe care pîn ă la urmă o descifrase. Ne-am dus în chilia lui, departe
de urechile prea curioase, și mi-a tradus cele ce citise. Dup ă fraza
în dialect zodiacal (secretam finis Africae manus supra idolum age
primum et septimum de quatuor), iată ce spunea textul grecesc :
Veninul însp ăimîntător care aduce purificarea…
Arma cea mai bun ă pentru a distruge du șmanul…
Folosește persoanele umile, josnice și urîte, trage profit din
defectele lor… Nu trebuie s ă moară…

Nu în casele nobililor și în ale celor puternici, ci în satele
țăranilor, dup ă mese îmbel șugate și libațiuni… Trupuri
scurte, chipuri diforme.
Profită de fecioare și se culc ă cu tîrfe, nu rele, f ără teamă.
Un alt adev ăr, o altă imagine a adev ărului…
Venerabilele mofturi muiere ști.
Piatra neru șinată se rostogole ște pe cîmpie… Sub ochi.
Trebuie s ă înșeli și să descoperi în șelătoria, a spune lucrurile pe
dos decît se credea, a spune ceva și a înțelege altceva.
La ei greierii cîntau de pe p ămînt.
Nimic altceva. Dup ă socotin ța mea, prea pu țin, aproape nimic.
Păreau aiurelile unui dement, și i-am spus-o și lui Guglielmo.
— S-ar putea. Și pare și mai dement decît din cauza traducerii
mele. Cunosc limba greacă destul de relativ. Și cu toate
285
astea, presupunînd c ă Venanzio ar fi nebun, sau c ă ar fi nebun
autorul c ărții, lucrul acesta nu ne-ar spune de ce atîtea persoane,
și nu toate nebune, s-au apucat ca mai întîi s ă ascund ă cartea,
apoi s-o reg ăsească…
— Dar cele scrise aici vin din cartea misterioas ă ?
— E vorba, f ără îndoială, de lucruri scrise de Venanzio. Vezi și tu,
nu e vorba de un pergament antic. Și trebuie s ă fie niște
însemnări făcute dup ă citirea unei c ărți, altfel Venanzio-nu ar fi
scris în grece ște. El a recopiat, desigur prescur-tîndu-le, ni ște
fraze pe care le-a g ăsit în volumul furat de la finis Africae. L-a dus
în scriptorium și a început s ă-l citeasc ă, însemnîndu- și ceea ce îi
părea că merită să-și însemneze. Apoi s-a întîmplat ceva. Sau i-a
venit rău, sau l-a auzit pe careva urcî nd. Atunci a pus jos cartea,
împreun ă cu însemn ările, sub masa lui, f ăgăduindu- și, poate, s-o
reia mai tîrziu, seara. în orice caz, numai pornind de la aceast ă
foaie putem reconstitui natura c ărții tainice, și numai de la
natura acelei c ărți va fi cu putin ță să dibuim natura uciga șului.
Pentru c ă în orice crim ă făptuită pentru st ăpînirea unui obiect,
natura obiectului trebuie s ă ne dea o idee, chiar și palidă, despre
natura uciga șului. Dac ă se ucide pentru o mîn ă de aur, uciga șul
va fi o persoan ă lacomă, dacă se face pentru o carte, uciga șul va
fi dornic s ă păstreze pentru sine secretul acelei c ărți. Trebuie deci
să se știe ce spune cartea pe care noi nu o avem.
— Și o să fiți dumneavoastr ă în stare, cu aceste cîteva rînduri, s ă
înțelegeți despre ce carte e vorba ?
— Dragă Adso, acestea par cuvintele unei c ărți sfinte, al c ăror
înțeles este dincolo de litera scris ă. Citindu-le azi diminea ță, după

ce am vorbit cu chelarul, m-a uimit faptul c ă și aici se aminte ște
despre oamenii simpli și de țărani ca posedînd un adev ăr deosebit
de cel al în țelepților.jDhelarul a dat de în țeles că o ciudat ă
cîrdășie îl leag ă de Malachia. Oare s ă fi ascuns Malachia vreun
text eretic pe care s ă i-l fi încredin țat Remigio? Atunci Venanzio
ar fi citit și adnotat cine știe ce tainice instruc țiuni care s ă adune
vreo comunitate de oameni r ăi și ticăloși în vreo revolt ă împotriva
a tot și a tuturor. Dar…
— Dar?
— Dar dou ă fapte stau împotriva acestei ipoteze a mea. Unul e c ă
Venanzio nu p ărea interesat în asemenea chestiuni; el era un
traducător de texte grece ști, nu un predicator de erezii. Cel ălalt
este că fraze ca acelea despre mofturile muiere ști, despre piatr ă
și despre greieri n-ar putea fi explicate de aceast ă ipoteză…
— Poate c ă sînt enigme cu alt în țeles, i-am propus eu. Sau ave ți
și o altă ipoteză?
— O am, dar înc ă e nedeslu șită. Mi se pare, citind aceast ă
pagină, că am mai citit unele dintre cuvintele astea, și îmi revin
în minte fraze asem ănătoare pe care le-am mai întîlnit altundeva.
Mi se pare chiar c ă foaia aceasta vorbe ște despre ceva de care s-a
mai vorbit zilele trecute… dar nu-mi amintesc ce anume. Trebuie
să mă gîndesc la asta. Poate c ă trebuie s ă citesc alte c ărți.
— Cum a șa ? Ca s ă știți ce spune o carte trebuie s ă citiți alte
cărți ?
— Uneori se poate face și așa. Adesea c ărțile vorbesc despre alte
cărți. Adesea o carte nev ătămătoare este ca o s ămînță, care
înflorește într-o carte v ătămătoare, sau invers, este un fruct dulce
al unei r ădăcini amare. Nu ai putea, citindu-l pe Albert, s ă știi ce
ar fi putut spune Toma? Sau citi ndu-l pe Toma, ce ar fi putut s ă
spună Averroes ?
— Așa este, am spus eu, minunîndu-m ă. Pînă atunci crezusem c ă
orice carte vorbea despre lucrurile, omene ști sau dumnezeie ști, ce
se află în afara c ărților. Acum m ă dumiream c ă nu arareori c ărțile
vorbesc despre c ărți, sau e ca și cum ar vorbi între ele. în lumina
gîndului acestuia, biblioteca mi s-a p ărut și mai nelini știtoare.
Era deci locul unui îndelungat și secular murmur, al unui dialog
de nedeslu șit între pergament și pergament, un lucru viu, un
receptacul de puteri de nest ăpînit de o minte omeneasc ă, tezaur
de taine emanate de atîtea min ți, sau supravie țuind mor ții celor
care le f ăcuseră sau le mijlociser ă apariția.
— Dar atunci, am spus, la ce folose ște să ascunzi c ărți, dacă de
la cărțile obișnuite se ajunge la cele de tain ă ?

— In decursul veacurilor nu folose ște la nimic. Dar în decursul
anilor și al zilelor folose ște la ceva. Vezi, deci, cum ne-am r ătăcit
noi.
— Și deci o bibliotec ă nu este un instrument care s ă
răspîndeasc ă adevărul, ci ca s ă-i întîrzie ie șirea la iveal ă ? am
întrebat înm ărmurit.
— Nu întotdeauna și nu neap ărat. în cazul ăsta, însă, este.

286
287
Ziua a patra Sexta
în care Adso se duce s ă caute trufe și-i găsește pe minori ți sosind,
aceștia stau îndelung de vorb ă cu Guglielmo și cu Ubertino și se
află lucruri foarte triste despre Ioan al XXII-lea
După aceste constat ări, maestrul meu a hot ărît să nu mai fac ă
nimic. Am mai spus c ă avea uneori momente din acestea de
totală lipsă de activitate, ca și cum ciclul neîncetat al astrelor s-ar
fi oprit, și el o dat ă cu ele. A șa a făcut în diminea ța aceea. S-a
întins pe salteaua de paie cu ochii deschi și în gol și mîinile
încrucișate pe piept, abia mi șcînd buzele, ca și cum ar fi șoptit o
rugăciune, dar f ără regularitate și pioșenie.
M-am gîndit c ă se gînde ște și am hot ărît să respect medita ția lui.
M-am întors în curte și am văzut că soarele î și pierduse din
putere. Din frumoas ă și luminoas ă cum era, diminea ța (în timp
ce ziua era pe cale s ă lase în urm ă prima sa jum ătate) se f ăcea
acum umed ă și cețoasă. Nori mari se mi șcau dinspre
miazănoapte și se preg ăteau să năvălească peste partea de sus a
platoului, acoperindu-l cu o pîcl ă ușoară. Părea ceață, și poate c ă
ceață se ridica și din pămînt, dar la dep ărtarea aceea era greu s ă
deslușești pîclele care veneau de jos de cele care coborau de sus.
începeau s ă se zărească cu greu siluetele cl ădirilor mai dep ărtate.
L-am văzut pe Severino adunînd porcarii și pe unele dintre
animalele lor, cu bucurie. Mi-a spus c ă se duceau sus pe munte,
și la vale, ca s ă caute r ădăcini de trufe. Eu nu cuno șteam înc ă
acel fruct delicios de la poalele p ădurii, care cre ștea în peninsula
aceea și părea tipic pentru p ămînturile benedictine, fie la Norcia –
negre —, fie în locurile acelea -mai albe și mai parfumate.
Severino mi-a l ămurit cum era și cît de gustos era preg ătit fructul
acela în chipuri cît mai felurite. Și mi-a spus c ă era foarte greu de
găsit, pentru c ă se ascunde sub p ămînt, mai pitit decît o
ciupercă, și singurele

animale care erau în stare sâ-l dezgroape, luîndu-se dup ă mirosul
lor, erau porcii. Numai c ă, de cum îl g ăseau, voiau s ă-l devoreze,
și trebuia s ă-i îndepărtezi repede și să te apuci s ă dezgropi
trufele. Am mai aflat apoi c ă mulți gentilomi nu se ru șinau și se
dedau unei asemenea vîn ători, urm ărind porcii ca și cînd ar fi
fost gonaci de mare soi, și urmați la rîndul lor de servitori cu
sape. îmi amintesc chiar c ă un senior din locurile noastre mai
înaintat în vîrst ă, aflînd c ă eu cunosc Italia, m-a întrebat dac ă n-
am văzut cumva acolo seniori me r-gînd cu porcii la p ăscut, și eu
am rîs, în țelegînd în schimb c ă se duceau s ă caute trufe. Dar de
cum i-am spus aceluia c ă seniorii cu pricina se duceau s ă caute
tar-tufo în pămînt, ca s ă le mănînce, a în țeles că eu spuneam c ă
umblau s ă-l găsească pe der Teufel, adică pe dracu, și și-a făcut
cu credin ță semnul crucii, privindu-m ă speriat. Apoi
neînțelegerea a fost l ămurită și am rîs amîndoi. Astfel este magia
vorbirilor omene ști, care prin în țelegere omeneasc ă însemneaz ă
adesea, cu sunete egal e, lucruri deosebite.
Făcut curios de preg ătirile lui Severino, am hot ărît să-l urmez și
pentru c ă am înțeles că el pornea în c ăutarea aceea și ca să uite
tristele întîmpl ări care-i ap ăsau pe to ți; și eu m-am gîndit c ă,
ajutîndu-l s ă-și uite gîndurile lui, a ș fi izbutit, poate, dac ă nu să
le uit, m ăcar să le țin în frîu pe ale mele. Și nu ascund, pentru c ă
am hotărît să scriu întotdeauna adev ărul și numai adev ărul, că în
taină îmi surîdea gîndul c ă, odată coborît în vale, a ș fi putut
cumva s ă întrezăresc pe cineva despre care nu spun. Dar mie
însumi și aproape cu voce tare mi-am declarat în schimb, întrucît
în ziua aceea se a ștepta sosirea celor dou ă delegații, că aș fi putut
să mă văd măcar cu una dintre ele.
Pe măsură ce coboram cotiturile muntelui, aerul devenea mai
limpede; nu c ă reapărea soarele, întrucît partea de sus a cerului
era încărcată de nori, dar lucrurile începeau s ă se vadă cu
precizie pentru c ă ceața râmînea deasupra capetelor noastre. Ba
chiar, de cum am coborît mai mult, m-am întors s ă privesc vîrful
muntelui, și n-am mai v ăzut nimic: de la jum ătatea urcu șului în
sus, vîrful în ălțimii, platoul, Edificiul, totul disp ăruse în nori.
In diminea ța sosirii noastre, cînd înc ă mai eram printre mun ți, la
unele cotituri mai era înc ă posibil s ă vezi, la nu mai niult de zece
mile, sau mai pu țin, poate, marea. C ălătoria noastră fusese
bogată în surprize, pentru c ă deodată te aflai Ca pe o teras ă de
munte care cobora drept deasupra unor golfuri foarte frumoase,
și nu dup ă mult timp se intra în ni ște
288

289
guri adînci, unde mun ți se ridicau printre mun ți, și unul îl
împiedica pe altul s ă i se vad ă creasta îndep ărtată, în vreme ce
soarele p ătrundea cu greu pîn ă-n fundul v ăilor. Dar niciodat ă ca
în locul acela din Italia nu am v ăzut atît de strimte și de
neașteptate întrep ătrunderi de mare și de munte, de litorale și de
peisaje alpine, și în vîntul care șuiera pri n trecători se putea
înțelege schimb ătoarea lupt ă între adierile marine și suflările de
gheață dintre stînci.
în diminea ța aceea, în schimb, totul era cenu șiu, și aproape alb
ca laptele, și nu se vedeau orizonturi chiar și cînd trec ă-torile se
deschideau spre coastele îndep ărtate. Dar z ăbovesc în amintiri de
puțină însemn ătate față de rosturile întîmpl ă-rilor care ne
chinuiesc, r ăbdătorul meu cititor. Astfel nu voi spune alte
întîmplări din căutarea noastr ă de der Teufel. Și voi vorbi mai
degrabă despre lega ția fraților minori ți, pe care am v ăzut-o
primul, dînd numaidecît fuga la Guglielmo s ă-l vestesc.
Maestrul meu a l ăsat ca nou-sosi ții să intre și să fie saluta ți de
Abate, cum cerea ritualul. Apoi s-a dus s ă întîlneasc ă grupul și a
urmat un șir de îmbr ățișări și de saluturi fr ățești.
Trecuse deja ora mesei, dar fusese întins ă una pentru oaspe ți și
Abatele a avut delicate țea să-i lase între ei, și singuri numai cu
Guglielmo, f ără să mai fie supu și îndeletnicirilor cerute de regul ă,
liberi să se hrănească și să schimbe în acela și timp p ăreri între ei;
dat fiind c ă era, în sfîr șit, vorba (Dumnezeu s ă ne ierte nefericita
asemănare) de o adunare de r ăzboi, care s ă se țină cît mai repede,
înainte de a sosi armata vr ăjmașă, adică legația avignonez ă.
Nu are rost s ă mai spun c ă nou-veni ții s-au întîlnit numaidecît cu
Ubertino, pe care to ți l-au salutat cu surprindere, bucurie și
venerație, care se datorau și absenței sale îndelungate și temerilor
care apăruseră după dispariția lui, și calităților acelui curajos
luptător, care de zeci și zeci de ani se luptase pentru aceea și
cauză ca și ei.
Despre c ălugării care alc ătuiau grupul voi vorbi mai tîrziu cînd
voi spune despre reuniunea din ziua urm ătoare. Asta și pentru c ă
eu am vorbit foarte pu țin cu ei, prins cum eram de consiliul în
trei care s-a stabilit imediat între Guglielmo, Ubertino și Michele
din Cesena.
Michele trebuie s ă fi fost un om foarte ciudat: foarte înfl ăcărat în
pasiunea lui franciscan ă (avea uneori gesturile, accentele lui
Ubertino în momentele sale de extaz mistic); foarte uman și jovial
în natura sa p ămîntean ă de om de prin Romagna, în stare s ă

prețuiască o masă bună și bucuros s ă se
290
jjjtîlneasc ă cu prietenii; p ătrunzător și evaziv, devenind dintr-o
dată atent și viclean ca o vulpe, ascuns ca o cîrti ță cînd se
atingeau probleme privitoare la leg ăturile cu oamenii puternici, în
stare de veselie mare, de înfl ăcărări nestăvilite, de t ăceri
grăitoare, priceput s ă-și abată privirea de la cel cu care vorbea,
cînd întrebarea aceluia cerea s ă se ascund ă, prin abaterea
discuției, refuzul de a r ăspunde.
Despre el am mai spus cîte ceva în paginile dinainte, și erau
lucruri de care auzisem vo rbindu-se de persoane c ărora poate c ă
li se spuseser ă. Acum, în schimb, în țelegeam mai bine multe
dintre purt ările sale contradictorii și din nea șteptatele schimb ări
de plan politic cu care uimise în ultimii ani chiar și pe prietenii și
adepții lui. Ministru general al ordinului fra ților minori ți, era în
principiu urma șul Sfîntului Francisc, în fapt urma șul
interpre ților săi: trebuia s ă se întreac ă cu sfințenia și cu
înțelepciunea unui înainta ș ca Bonaventura din Bagnoregio,
trebuia s ă garanteze respectul regulii, dar în acela și timp și
avuțiile ordinului, atît de puternic și de răspîndit, trebuia s ă
aplece urechea la cur țile și la magistraturile or ășenești de la care
ordinul dobîndea, chiar și sub form ă de poman ă, daruri și
moșteniri, motiv de prosperitate și de bog ăție; și trebuia, în
același timp, s ă bage de seam ă ca nevoia de isp ășire să nu-i
scoată în afara ordinului pe spiritualii cei mai înfl ăcărați,
dezorganizînd acea str ălucită comunitate al c ărei cap era, într-o
constela ție de bande de eretici. Trebuia s ă-i fie pe plac papei,
Imperiului, c ălugărilor săraci, Sfîntului Francisc, care desigur c ă-
l supraveghea din cer, poporului cre știn, care-l supraveghea de pe
pămînt. Cînd Ioan îi condamnase pe to ți spiritualii drept eretici,
Michele nu z ăbovise s ă-i dea pe mîn ă cinci dintre cei mai
îndărătnici călugări din Proven ța, lăsînd ca pontiful s ă-i ardă pe
rug. Dar în țelegînd ( și nu trebuie s ă fi fost str ăină acțiunea lui
Ubertino) c ă mulți din ordin simpatizau cu adep ții simplit ății
evanghelice, întorsese în a șa fel lucrurile încît capitulul de la
Perugia, patru ani mai tîrziu, s ă argumenteze tocmai în favoarea
celor arși pe rug. Fire ște, încercînd s ă resoarb ă o nevoie, care
putea fi considerat ă eretică, în acțiunile și în institu țiile ordinului,
și voind ceea ce ordinul voia acum s ă fie ceva voit de pap ă. Dar în
vreme ce a ștepta să-l conving ă pe Papă, fără aprobarea c ăruia nu
voia să treacă la fapte, nu se împotrivise s ă primeasc ă favorurile
împăratului și ale teologilor imperiali. Doar cu doi ani înaintea

zilei în care-l vedeam, impusese c ălugărilor săi, în capitulul
general de la Lyon, s ă vorbeasc ă despre persoana papei doar cu
moderație
291
și respect ( și asta la pu ține luni dup ă ce papa vorbise despre
minoriți, ridicîndu-se împotriva „l ătrăturilor" lor, a gre șalelor lor
și a smintelilor lor). Dar acum era la mas ă, foarte prietenos, cu
persoane care vorbeau despre pap ă cu un strop mult prea mic de
respect.
Despre rest am mai spus. Ioan îl voia la Avignon, el voia și nu
prea voia s ă se ducă, iar întîlnirea de a doua zi ar fi trebuit s ă
hotărască asupra modalit ăților și asupra garan țiilor legate de o
călătorie care n-ar fi trebuit s ă apară ca un act de supunere, dar
nici ca un act de înfruntare. Nu cred c ă Michele se întîlnise
vreodată personal cu Ioan, cel pu țin de cînd era pap ă. în orice
caz, nu-l vedea de mult ă vreme, și prietenii lui se gr ăbeau să-i
zugrăvească în culori foarte întunecate figura acelui simoniac.
— Un lucru ar trebui s ă înveți, îi spunea Guglielmo, s ă nu te
încrezi în jur ămintele lui, de care el se ține întotdeauna în form ă,
încălcîndu-le în substan ță.
— Toți știu, spunea Ubertino, ce s-a întîmplat în timpul alegerii
sale…
— Nu i-a ș spune alegere, ci autoal egere, s-a amestecat un
comesean, despre care apoi am auzit c ă-i spuneau pe italiene ște
Ugo din Novocastro, cu un accent înrudit cu cel al maestrului
meu, căci era și el englez. De altfel, și moartea lui Clement al V-
lea n-a fost niciodat ă prea clar ă. Regele nu-i iertase niciodat ă că-i
făgăduise să pună în discu ție public ă memoria lui Bonifaciu al
VUI-lea și apoi că făcuse totul pentru a nu-l renega pe
predecesorul s ău. Cum a murit el la Carpentras, nimeni nu
știe prea bine. Fapt este c ă atunci cînd cardinalii s-au adunat la
Carpentras pentru conclav, noul pap ă nu a ieșit, pentru c ă (și pe
drept cuvînt) disputa se ducea în leg ătură cu alegerea dintre
Avignon și Roma. Nu știu exact ce s-a întîmplat în zilele acelea,
un masacru, mi s-a spus, cu cardinalii amenin țați de nepotul
papei mort, cu servitorii lor sfîrteca ți, cu palatul dat fl ăcărilor și
cu cardinalii care au cerut ajutorul regelui, rege care zice c ă
niciodat ă n-a vrut ca papa s ă dezerteze de la Ro ma, ce smintit, iar
ei să aleagă cum se cuvine… Apoi Filip cel Frumos moare, și el,
Dumnezeu știe cum…
— Sau diavolul o ști, a spus Ubertino închinîndu-se, imitat de
toți.

— Sau diavolul o ști, a admis Ugo cu un rînjet.
— în sfîr șit, urmeaz ă un alt rege, supravie țuiește optsprezece
luni, moare, moare dup ă puține zile și moștenitorul s ău abia
născut, fratele lui, regentul, ocup ă tronul…
292
— Și tocmai acest Filip al V-lea este cel care, pe timpul cînd înc ă
era conte de Poitiers, i-a adunat laolalt ă pe cardinalii care fugeau
de la Carpentras, a spus Michele.
— într-adev ăr, a continuat Ugo, i-a adun at în conclavul de la
Lyon, în m ănăstirea dominicanilor, jurînd s ă le apere integritatea
și să nu-i țină prizonieri. Dar, de cum aceia se las ă în mîna lui,
nu numai c ă pune să-i încuie cu cheia (care ar fi, de altfel, cel
mai chibzuit și mai drept lucru), dar le împu ținează și mîncarea
pe zi ce trece pîn ă cînd nu vor fi luat o hot ărîre. Și fiecăruia îi
făgăduiește să-l susțină în preten țiile lui la Sfîntul Scaun. Cînd se
urcă pe tron, cardinalii, obosi ți să fie prizonieri de doi ani, de
teamă să nu rămînă acolo pentru tot restul vie ții, mîncînd foarte
prost, accept ă totul, lacomii, suind pe scaunul lui Petru pe
gnomul acela, trecut cu mult de șaptezeci de ani…
— Adev ărat gnom, a rîs Ubertino, și cam ofticos la mutr ă,
mititelul, dar mult mai zdrav ăn și mult mai șiret decît se credea.
— Fecior de cizmar, a pufnit unul dintre lega ți.
— Christos era fecior de tîmplar! l-a pus la punct Ubertino. Dar
nu despre asta e vorba. E un om citit, a studiat legile la
Montpellier și medicina la Paris, a știut să-și cultive prieteniile în
chipul cel mai potrivit pentru a avea sediile episcopale și tichia de
cardinal cînd i se p ărea că trebuie, iar cînd a fost sfetnicul lui
Robert de Savoia, la Na poli, i-a minunat pe to ți prin ascu țimea
minții sale. Iar ca episcop de Avignon a dat toate sfaturile
potrivite (potrivite, spun, cu scopul acelei triste ac țiuni) lui Filip
cel Frumos ca s ă-i distrug ă pe Templieri. Și după alegere a izbutit
să scape de un complot al cardinalilor care voiau s ă-l ucidă… Dar
nu despre asta vreau s ă spun, vorbeam de îndemînarea lui în
trădarea jur ămintelor, f ără să poată fi învinuit de sperjur. Cînd a
fost ales, și pentru a fi ales, i-a f ăgăduit cardinalului Orsini c ă
avea să readucă scaunul papal la Roma, și a jurat pe ostia
sfințită că dacă nu și-ar fi respectat f ăgăduiala, nu avea s ă se mai
suie niciodat ă pe un cal sau pe un m ăgar. Ei, bine, știți ce a făcut
vulpoiul ăsta ? Cînd s-a încoronat la Lyon (împotriva voin ței
regelui, care voia ca ceremonia s ă se desfășoare la Avignon), a
călătorit apoi de la Lyon la Avignon cu barcazul!
Călugării au rîs cu to ții. Papa era un sperjur, dar nu se putea

spune c ă nu avea minte în cap.
— Este un neru șinat, a comentat Guglielmo. Nu ne-a spus Ugo c ă
nici n-a încercat m ăcar să-și ascund ă credința lui cea slab ă ? Nu
mi-ai povestit tu, Ubertino, despre ceea ce i-a spus lui Orsini la
sosirea lui la Avignon ?
293
— Sigur, a spus Ubertino, a spus c ă cerul Fran ței era sa de
frumos încît nu vedea de ce-ar fi trebuit s ă pună piciorul într-un
oraș plin de ruine ca Roma. Și pentru c ă papa, ca si Petru, avea
puterea de a lega și dezlega, el î și exercita acunj aceast ă putere,
și hotăra să rămînă acolo unde era și unde sta atît de bine. Și
cum Orsini a încercat s ă-i aminteasc ă atunci c ă datoria lui era s ă
trăiască pe colinele vaticane, l-a chemat aspru la supunere și a
întrerupt discu ția. Dar n-am terminat povestea cu jur ămîntul.
Cînd a coborît din barcaz, ar fi trebuit s ă încalece o iap ă albă,
urmat de cardinali pe cai negri, cum era tradi ția. Și, în schimb, s-
a dus pe jos la palatul episcopal. Dup ă cîte știu, într-adev ăr, nu
s-a mai urcat niciodat ă pe cal. Și de la acest om, Michele, te po ți
aștepta să respecte cu credin ță garanțiile pe care ți le-a dat ?
Michele a stat mult ă vreme în t ăcere. Apoi a spus:
— Pot în țelege dorin ța papei de a r ămîne la Avignon și nu o
discut. Dar el nu va putea discuta dorin ța noastr ă de sărăcie și
interpretarea noastr ă a exemplului lui Christos.
— Nu fi naiv, Michele, s-a amestecat Guglielmo, dorin ța noastr ă,
a voastr ă, o face s ă apară într-o lumin ă de spaim ă pe a lui.
Trebuie s ă-ți dai seama c ă de secole nu s-a mai ridicat niciodat ă
pe scaunul pontifical un om ma i lacom. Tîrfele Babilonului,
împotriva c ărora tuna într-o vreme Ub ertino al nostru, papii
corupți despre care vorbeau poe ții țării tale ca acel Alighieri, erau
niște miei blînzi și potoliți în compara ție cu Ioan. E o co țofană
hoață, un cămătar evreu, la Avignon se fac afaceri mai mari decît
la Floren ța. Am aflat despre tranzac ția murdar ă cu nepotul lui
Clement, Bertrand de Goth, cel cu masacrul de la Carpentras (în
care, printre altele, cardinalii au fost u șurați de toate bijuteriile
lor): acesta pusese mîna pe tezaurul unchiului s ău, care nu era
un fleac, și lui Ioan nu-i sc ăpase nimic din ceea ce furase (în Cum
venerabiles înșiră cu precizie monedele, vasele de aur și de argint,
cărțile, covoarele, pietrele pre țioase, ornamentele…). Ioan îns ă s-a
prefăcut că nu știa că Bertrand pusese mîna pe mai mult de un
milion și jumătate de fiorini de aur în timpul jefuirii de la
Carpentras, și a discutat de al ți treizeci de mii de fiorini, pe care
Bertrand m ărturisea c ă îi avea de la unchiul s ău pentru un „scop

de credin ță", adică pentru cruciad ă, S-a dovedit c ă Bertrand
păstrase jum ătate din suma pentru cruciad ă, iar cealalt ă
jumătate s-a dus la scaunul pont ifical. Apoi Bertrand n-a mai
făcut niciodat ă cruciada sau cel pu țin n-a făcut-o înc ă, și papa n-
a văzut un fiorin.
— Așadar nu-i chiar atît de priceput, a spus Michelle…
294
— Este singura dat ă cînd s-a l ăsat tras pe sfoar ă într-o afacere de
bani, a zis Ubertino. Trebuie s ă știi bine cu ce soi de negustor ai
de-a face. in toate celelalte cazuri a ar ătat o abilitate dr ăcească în
a aduna bani. Este un rege Midas, tot ce atinge se preface în aur
care se îngr ămădește în visteriile din Avignon. Ori de cîte ori am
intrat în apartamentele sale am găsit bancheri, zarafi și mese
încărcate cu aur și clerici care num ărau și grămădeau fiorinii unii
peste al ții… Și o să vezi ce palat și-a ridicat, cu bog ății care
cîndva se b ănuiau a fi doar la împ ărații Bizanțului sau la Marele
Han al t ătarilor. Și acum în țelegi de ce a emis toate acele bule
împotriva ideii de s ărăcie. Dar știi ce i-a împins pe dominicani,
care urăsc ordinul nostru, s ă sculpteze statui ale lui Christos cu
o coroan ă regală, cu tunic ă de purpur ă și cu încălțări bogate? La
Avignon au fost expuse crucifixuri cu Iisus pironit de o singur ă
mînă, în timp ce cu cealalt ă atinge o pung ă atîrnată la brîu,
pentru a ar ăta că el îngăduie folosirea banului în scopuri
religioase.
— Oh, neru șinatul! a exclamat Michele. Dar aceasta e blasfemie
curată!
— A mai pus, a continuat Guglielmo, o a treia tiar ă la coroana
papală, nu-i așa, Ubertino ?
— Așa e. La începutul mileniului, papa Hildebrand primise una
cu inscrip ția Corona regni de mânu Dei, nerușinatul de Bonifaciu
a mai pus, nu demult, o a doua, scriind pe ea Diadema imperii de
mânu Petri, și Ioan n-a f ăcut altceva decît s ă desăvîrșească
simbolul: trei coroane, puterea spiritual ă, cea temporal ă și cea
ecleziastic ă. Un simbol al regilor persani, un simbol p ăgîn…
Era acolo un c ălugăr care pîn ă atunci r ămăsese tăcut, ocupat cu
multă credință să înghită mâncărurile alese pe care Abatele
pusese s ă fie aduse la mas ă. Apleca o ureche distrat ă la feluritele
vorbe ce se spuneau, sco țînd de fiecare dat ă un rîs sarcastic la
adresa pontifului și un rînjet de aprobare la interjec țiile de
indignare ale comesenilor. In rest, se îngrijea s ă-și șteargă bărbia
de sosuri și de buc ățile de carne pe care le l ăsa să cadă de la gura
lui fără dinți, dar hr ăpitoare, și singura dat ă cînd adresase

cuvîntul unuia dintre vecinii lui fusese ca s ă laude bun ătatea
unei anumite buc ăți mai gustoase. Am aflat apoi c ă era messer
Girolamo, episcopul acela din Caffa, pe care, cu cîteva zile mai
înainte, Ubertino îl crezuse mort ( și trebuie s ă spun că ideea
aceea că murise de doi ani a circulat ca veste adev ărată prin toat ă
creștinătatea vreme îndelungat ă, pentru c ă am auzit-o și după
aceea; și, de fapt, a murit
295
la cîteva luni dup ă întîlnirea aceea a noastr ă, și tot mă mai
gîndesc c ă a murit din pricina mîniei nem ăsurate pe care
adunarea de a doua zi i-o stîrnise în trup, încît aproape c ă-mi
venea să cred că are să crape pe loc și numaidecît, atît era de
șubred la trup și de înfierbîntat la umoare).
S-a amestecat și el în momentul acela în vorb ă, vorbind cu gura
plină:
— Ș-apoi să știți că neobrăzatul a n ăscocit o constitu ție privitoare
la taxae sacrae poenitentiariae în care trage folos din p ăcatele
oamenilor Bisericii ca s ă scoată alți bani. Dac ă un ecleziast
făptuiește un păcat trupesc cu o c ălugăriță, cu o rud ă sau chiar
cu o femeie oarecare (pentru c ă se întîmpl ă și asta !), va putea fi
izbăvit doar pl ătind șaizeci și șapte de lire de aur și doisprezece
soldi. Și dacă făptuiește cruzimi animalice, vor trebui mai mult de
două sute de lire, dar dac ă le comite doar cu copii și cu animale,
și nu cu femei, amenda va fi sc ăzută cu o sut ă de lire. Și o
călugăriță care s-a dat mai multor b ărbați, fie toți laolaltă, fie în
momente diferite, în afara sau înl ăuntrul m ănăstirii, și apoi vrea
să devină păstoriță de abație, va trebui s ă plătească o sută
treizeci de lire de aur și cincisprezece soldi.
— Să fim serio și, messer Girolamo, s- a împotrivit Ubertino, știi cît
de puțin îl iubesc eu pe pap ă, dar în privin ța asta trebuie s ă-l
apăr! Este o calomnie care s-a pornit s ă umble prin Avignon, dar
n-am văzut niciodat ă această constitu ție.
— Exist ă, a spus cu t ărie Girolamo. Nici eu n-am v ăzut-o, dar
există.
Ubertino a cl ătinat din cap și ceilalți au tăcut. Mi-am dat seama
că erau obi șnuiți să nu-l ia prea în serios pe messer Girolamo, pe
care cu o zi înainte Guglielmo îl numise prost. Guglielmo a
încercat s ă reia discu ția :
— Oricum, adev ărată sau nu, vorba asta ne spune care este clima
morală de la Avignon, în care oricine, jefui ți sau jefuitori, știu că
trăiesc mai mult într-o pia ță decît la curtea reprezentantului lui
Christos. Cînd Ioan s-a suit pe scaunul papal se vorbea de o

vistierie de șaptezeci de mii de fiorini de aur, și acum sînt unii
care spun c ă a grămădit în ea mai mult de zece milioane.
— Așa e, a spus Ubertino. Michele, Michele, nu știi ce ru șini a
trebuit s ă văd la Avignon!
— Să încercăm să fim cinsti ți, a spus Michele. Știm că și ai noștri
au făcut exager ări. Am primit ve ști despre franciscani care au
atacat cu armele m ănăstirile dominicanilor și-i despuiau pe
călugării vrăjmași ca să le impun ă sărăcia… Și
296
pentru asta n-am îndr ăznit să mă împotrivesc lui Ioan cînd s-au
petrecut cele din Proven ța… Aș vrea să cad cu el la o în țelegere,
nu voi umili orgoliul lui, îi voi cere doar ca nici el s ă nu umileasc ă
umilința noastr ă. Nu-i voi vorbi despre bani, îi voi cere doar s ă se
învoiasc ă cu o interpretare s ănătoasă a Scripturilor. Și asta va
trebui s ă facem cu lega ții săi, mîine. La urma urmelor, sînt
oameni de teologie și nu vor fi to ți hrăpitori ca Ioan. Cînd ni ște
oameni în țelepți vor fi deliberat asupra unei interpret ări din
Scriptur ă, el nu va putea…
— El ? l-a întrerupt Ubertino. Dar tu nu cuno ști încă nebuniile
lui în ceea ce prive ște teologia. El vrea ca totul s ă stea în mîna lui,
în cer și pe pămînt. Pe p ămînt am v ăzut ce face. Cît despre cer…
Mă rog, el n-a exprimat înc ă părerile de care vorbesc, sau cel
puțin nu în public, dar eu știu sigur c ă a vorbit în șoaptă despre
așa ceva cu oamenii lui. El se preg ătește să dea la lumin ă
anumite propuneri nebune ști, dacă nu deșucheate, care vor
schimba îns ăși substan ța doctrinei și vor lipsi de orice putere
predica noastr ă!
— Care ? au întrebat mul ți.
— Intreba ți-l pe Berengario, el știe, el mi-a vorbit despre asta.
Ubertino se întorsese spre Berengario Talloni, care fusese în anii
ce trecuser ă unul dintre cei mai hot ărîți vrăjmași ai pontifului la
însăși curtea acestuia. Venit de la Avignon, se unise de dou ă zile
cu grupul celorlal ți franciscani și împreun ă cu ei sosise la aba ție.
— E o poveste încurcat ă și aproape de necrezut, a spus
Berengario. Se pare, a șadar, că Ioan are de gînd s ă susțină că cei
drepți nu se vor bucura de star ea de beatitudine decît dup ă
Judecata de Apoi. E mult ă vreme de cînd se gînde ște la versetul
al nouălea, capitolul al șaselea al Apocalipsei, acolo unde se
vorbește de desfacerea celui de-al cincilea sigiliu: unde apar sub
altar cei ce au fost uci și ca martori ai cuvîntului lui Dumnezeu și
cer dreptate. Fiec ăruia i se d ă o haină albă, spunîndu-i-se s ă mai
aibă puțină răbdare… Semn, argumenteaz ă Ioan, că ei nu-l vor

putea vedea pe Dumnezeu în esen ța sa decît dup ă împlinirea
judecății de pe urm ă.
— Dar cui a spus asemenea lucruri ? a întrebat Michele z ăpăcit.
— Pînă acum numai cîtorva din preajma sa, dar vorba s-a
răspîndit, se spune c ă se preg ătește o interven ție pe față, nu
imediat, poate peste cî țiva ani, se mai sf ătuiește cu teologii lui…
— Ah, ah, a rînjit Girolamo, mestecînd.
297
— Și nu numai asta, pare c ă vrea să meargă și mai departe, și să
susțină că nici măcar infernul nu se va deschide pîn ă la acea zi…
Nici măcar pentru diavoli.
— Iisuse Christoase, ajut ă-ne! a exclamat Girolamo. Și ce-o să
spunem atunci p ăcătoșilor, dac ă nu putem s ă-i amenin țăm cu un
infern imediat, numaidecît dup ă ce au murit ?
— Sîntem în mîinile unui nebun, a spus Ubertino. Dar nu în țeleg
de ce vrea s ă susțină asemenea lucruri ?
— Se risipe ște întreaga doctrin ă a indulgen țelor, s-a plîns
Girolamo, și nici el nu le va mai putea vinde. De ce un preot care
a făptuit păcate animalice trebuie s ă plătească atîtea lire de aur,
ca să înlăture o pedeaps ă atît de îndep ărtată?
— Nu este atît de îndep ărtată, a spus cu t ărie Ubertino, timpul se
apropie.
— Asta o știi tu, drag ă frate, dar oamenii simpli n-o știu. Iată cum
stau lucrurile! a strigat Giro lamo, care nu mai avea aerul c ă se
bucură de mîncarea lui. Ce idee nefericit ă trebuie s ă-i fi băgat în
cap călugării ăștia predicatori. Ah!… și a scuturat din cap.
— Dar de ce ? a repetat Michele din Cesena.
— Nu cred c ă există vreun motiv, a spus Guglielmo. E o dovad ă
pe care el și-o acord ă, un act de trufie. Vrea s ă fie într-adev ăr
acela care hot ărăște pentru cer și pentru p ămînt. Știam că se
șopteau asemenea vorbe, îmi scrisese despre asta Guglielmo din
Occam. O s ă vedem pîn ă la urmă dacă va ieși învingător papa sau
vor ieși învingători teologii, întregul glas al Bisericii, înse și
dorințele poporului lui Dumnezeu, episcopii…
— Oh, în materie de doctrin ă el poate s ă-i îngenuncheze chiar și
pe teologi, a spus cu triste țe Michele.
— Nu-i chiar a șa, a răspuns Guglielmo. Tr ăim în timpuri în care
cunoscătorii lucrurilor dumnezeie ști nu se tem s ă proclame c ă
papa este un eretic. Cei care cunosc lucrurile dumnezeie ști sînt,
în felul lor, glasul lumii cre știne. împotriva c ăreia nici chiar papa
nu se poate ridica.
— Mai r ău, chiar și mai rău, a șoptit Michele speriat. Pe de o

parte, un pap ă nebun, pe de alta, p oporul lui Dumnezeu care,
chiar și prin gura teologilor s ăi, va pretinde peste pu țin să
interpreteze dup ă bunul s ău plac Scripturile.
— Dar, în definitiv, ce altceva a ți făcut voi la Perugia ? l-a întrebat
Guglielmo.
Michele s-a scuturat ca atins drept în inim ă:
— Pentru asta vreau s ă-l întîlnesc pe pap ă. Noi nu putem face
nimic fără ca el să cadă la învoial ă.
298
— Vom vedea, vom vedea, a spus Guglielmo în chip enigmatic.
Maestrul meu era cu adev ărat foarte p ătrunzător. Cum f ăcea de-a
prevăzut că Michele însu și avea să hotărască după aceea s ă se
sprijine pe teologii Imperiului și pe popor, ca s ă-l condamne pe
papă ? Cum f ăcea de-a prev ăzut că atunci cînd, dup ă patru ani,
Ioan avea s ă-și anunțe pentru prima dat ă doctrina sa de
necrezut, avea s ă se ridice o împotrivire a întregii cre știnătăți ?
Dacă viziunea fericirii de apoi avea s ă fie atît de tîrzie, cum aveau
să poată cei mor ți să mijloceasc ă pentru cei vii? Și unde avea s ă
se termine cultul sfin ților? Tocmai minori ții ar fi început
împotrivirea, condamnîndu-l pe pap ă, și Guglielmo din Occam s-
ar fi aflat în primul rînd, aspru și neclintit în argument ările sale.
Lupta avea s ă dureze trei ani, pîn ă cînd Ioan, ajuns în pragul
morții, avea s ă facă unele schimb ări. L-am auzit vorbind dup ă
cîțiva ani, când a ap ărut în consistoriul di n decembrie 1334, mai
mic decît ap ăruse vreodat ă pînă atunci, uscat de vîrst ă, avînd
aproape nou ăzeci de ani și fiind aproape muribu nd, palid la chip,
cînd avea s ă spună (vulpoiul, atît de priceput s ă se joace cu
vorbele nu numai ca s ă-și încalce propriile jur ăminte, ci și să-și
renege propriile înc ăpățînări): „Noi m ărturisim și credem c ă
sufletele desp ărțite de trup și cu totul cur ățite se afl ă în cer, în
paradis cu îngerii, și cu Iisus Christos, și că ele îl văd pe
Dumnezeu în esen ța sa divin ă, limpede și față-n față…" și apoi,
cu o pauz ă despre care nimeni n-a știut niciodat ă dacă se datora
greutății de a respira sau voin ței netrebnice de a sublinia ultima
clauză ca fiind adversativ ă, „în măsura în care starea și condiția
sufletului desp ărțit de trup o îng ăduie". A doua zi de diminea ță,
era duminic ă, a pus s ă fie urcat pe un scaun alungit și cu
spătarul aplecat, a primit s ărutul mîinii de la cardinalii lui și a
murit.
Dar iarăși divaghez și povestesc alte lucruri decît cele pe care ar
trebui s ă le povestesc. Asta și pentru c ă, de fapt, ceea ce a mai
rămas din discu ția aceea de la mas ă nu adaug ă mult la

înțelegerea faptelor despre care povestesc. Minori ții s-au în țeles în
privința a ceea ce aveau s ă spună a doua zi. I-au cînt ărit unul
cîte unul pe adversarii lor. Au discutat, cu însufle țire, vestea pe
care le-a dat-o Guglielmo desp re sosirea lui Bernardo Gui. Și, mai
mult, faptul c ă în fruntea delega ției avignoneze avea s ă fie
cardinalul Bertrando din Poggetto. Doi inchizitori erau prea mul ți:
semn că se dorea s ă se foloseasc ă împotriva minori ților
argumentul ereziei.
— Cu atît mai r ău, a spus Guglielmo, noi îi vom socoti eretici pe
ei.
299
— Nu, nu, a spus Michele, trebuie s ă ne purt ăm cu mare grij ă,
nu trebuie s ă zădărnicim nici o învoial ă cu putin ță.
— După cîte gîndesc eu, a spus Guglielmo, de și am trudit pentru
izbîndirea acestei întîlniri, eu nu cred c ă avignonezii vin aici ca s ă
obțină vreun rezultat bun, și tu știi asta, Michele. Ioan te vrea la
Avignon singur și fără garanții. Dar întîlnirea va avea cel pu țin un
rost: să te facă să înțelegi asta. Ar fi fost mai r ău dacă tu te-ai fi
dus mai înainte de-a avea experien ța aceasta.
— Așa că tu te-ai str ăduit, și chiar timp de mai multe luni, s ă
realizezi un lucru pe care-l crezi f ără rost, a spus Michele cu
amărăciune.
— Mi-a fost cerut, și de tine și de împ ărat, a spus
Guglielmo. Și, la urma urmei, nu este f ără rost să-i cunoști mai
bine pe propriii t ăi dușmani.
în acel moment au venit s ă ne anun țe că intra pe poart ă a doua
legație. Minori ții s-au ridicat și au ieșit în întîmpinarea oamenilor
papei.
300
Ziua a patra Nona
în care sosesc cardinalul din Poggetto — sau din Pouget, în limba
lui —, Bernardo Gui și alți oameni din Avignon, și apoi fiecare face
cîte ceva
Oameni care se cuno șteau de mult ă vreme, oameni care f ără să
se cunoasc ă auziser ă vorbindu-se unii de al ții se salutau în curte
cu o aparent ă blîndețe. Alături de Abate, cardinalul din Poggetto
se mișca precum cineva care este foarte obi șnuit cu puterea, de
parcă ar fi fost un al doilea pontif chiar el, și împărțea tuturor,
mai ales minori ților, zîmbete din toat ă inima, prevestind
miraculoase în țelegeri în întîlnirea de a doua zi și asigurînd pe
toată lumea de ur ările de pace și de bine (folosesc anume aceast ă
expresie drag ă franciscanilor) din partea lui Ioan al XXII-lea.

— Bravo, bravo, mi-a spus și mie, cînd Guglielmo a avut
bunătatea să mă prezinte ca pe secretarul și discipolul lui. Apoi
m-a întrebat dac ă știam Bologna și i-a lăudat frumuse țea,
mîncarea ei bun ă și universitatea str ălucită, poftin-du-m ă să vin
s-o văd, în loc de a m ă întoarce într-o zi, mi-a spus el, printre
oamenii aceia germani ai mei care-l f ăceau să sufere atît de mult
pe bunul nostru p ărinte papa. Apoi mi-a întins inelul s ău să i-l
sărut, în vreme ce- și întorcea surîsul c ătre un altul.
Pe de alt ă parte, aten ția mea s-a îndreptat numaidecît spre
personajul de care auzisem cel mai mult vorbindu-se în zilele
acelea: Bernard Guy, cum îl numeau francezii, sau Bernardo
Guidoni, sau Bernardo Guido, cum îi spuneau prin alte p ărți.
Era un dominican de aproape șaizeci de ani, pl ăpînd, dar cu fa ța
sumețită. M-au surprins ochii lui cenu șii, reci, în stare s ă fixeze
fără expresie, și pe care de multe ori i-am v ăzut scînteind în
fulgere în șelătoare, mai me șter în a ascunde gînduri și
simțăminte decît în a le da pe fa ță.
.301
în schimbul acela general de saluturi nu a fost, precum ceilal ți,
apropiat și prietenos, ci mereu și abia-abia curtenitor. Cînd l-a
văzut pe Ubertino, pe care-l cuno ștea, a fost foarte rezervat cu el,
dar l-a fixat în a șa fel încît m-a str ăbătut un fior de team ă. Cînd l-
a salutat pe Michele din Cesena a avut un zîmbet greu de ghicit și
a șoptit fără căldură: „Acolo sînte ți așteptat de mult ă vreme",
frază în care n-am izbutit s ă deslușesc nici o urm ă de nelini ște,
nici o umbr ă de ironie, nici o porunc ă, și, de altfel, nici m ăcar
vreo pic ătură de interes. S-a întîlnit cu Guglielmo și, de cum a
aflat cine era, l-a primit cu o re ținută vrăjmășie : dar nu pentru
că figura tr ăda sentimentele sale tainice, eram sigur de asta
(chiar dac ă nu era sigur c ă el nutrea vreun sentiment), ci pentru
că, desigur, voia ca Guglielmo s ă-l simtă vrăjmaș. Guglielmo i-a
întors vr ăjmășia zîmbindu-i într-un chip exagerat de c ălduros și
spunîndu-i: „De mult ă vreme doream s ă cunosc un om al c ărui
renume îmi st ă drept pild ă și învățătură, pentru atîtea hot ărîri
importante care au c ălăuzit viața mea". Sentin ță fără îndoială
plină de laud ă și de lingu șeală pentru cine nu știa, cum de altfel
Bernardo știa bine, c ă una dintre hot ărîrile cele mai de seam ă din
viața lui Guglielmo fusese aceea de a p ărăsi meseria de inchizitor.
Și am socotit dup ă asta că dacă Guglielmo l-ar fi v ăzut cu pl ăcere
pe Bernardo într-o temni ță imperial ă, Bernardo ar fi vrut din
toată inima, f ără îndoială, să-l vadă pe Guglielmo lovit de o
moarte n ăprasnică și imediat ă ; și cum tocmai Bernardo avea sub

comand ă niște garnizoane de solda ți înarma ți, m-am temut
pentru via ța viteazului meu maestru.
Bernardo trebuie s ă fi fost deja informat de c ătre Abate despre
crimele f ăptuite în aba ție. într-adev ăr, prefăcîndu-se c ă nu simte
veninul cuprins în frazele lui Guglielmo, i-a spus:
— Se pare c ă în zilele acestea, la cererea Abatelui, și ca să-mi duc
la capăt datoria ce mi-a fost încredin țată pînă la împlinirea
acordului în vederea c ăruia ne-am adunat aici cu to ții, va trebui
să mă ocup de ni ște treburi foarte triste în care se presimte
înciumatul miros al diavolului. V ă vorbesc despre asta pentru c ă
știu că în timpuri îndep ărtate, în care mi-a ți stat mai aproape și
v-ați aflat și dumneavoastr ă alături de mine – și de cei asemenea
mie – v-a ți luptat pe t ărîmul acela care vedea înfruntîndu-se în
lume armatele binelui împotriva armatelor r ăului.
— într-adev ăr, a spus lini știt Guglielmo, dar dup ă aceea eu am
trecut de cealalt ă parte.
Bernardo a primit cu t ărie lovitura.
302
— Puteți să-mi spune ți ceva de folos despre aceste lucruri
necurate ?
— Din p ăcate nu, a r ăspuns la locul lui Guglielmo. Nu am
experien ța domniei voastre în lucruri necurate.
Din clipa aceea i-am pierdut din ochi pe amîndoi. Dup ă o altă
discuție cu Michele și Ubertino, Guglielmo s-a retras în
scriptorium. I-a cerut îng ăduința lui Malachia s ă poată examina
anumite c ărți și nu am izbutit s ă le aud titlurile. Malachia l-a
privit în chip ciudat, dar n-a putut s ă nu i le dea. Lucru curios,
n-a trebuit s ă le caute în bibliotec ă. Erau deja toate sub masa lui
Venanzio. Maestrul meu s-a cufundat în lectur ă și am hot ărît să
nu-l tulbur.
Am coborît în buc ătărie. L-am v ăzut pe Bernardo Gui. Poate c ă
voia să-și dea seama de felul cum era a șezată abația și cutreiera
pretutindeni. L-am auzit întrebîndu-i pe buc ătari și pe ceilal ți
servitori, vorbind bine sau prost limba vulgar ă a locului (mi-am
amintit c ă fusese inchizitor în Italia de miaz ănoapte). Mi s-a p ărut
că cerea ve ști despre recolt ă, despre organizarea muncii în
mănăstire. Dar chiar cînd punea întreb ările cele mai nevinovate,
îl privea pe cel cu care vorbea sfredelindu-l cu ochii, apoi punea
pe neașteptate o alt ă întrebare, și în acest moment victima lui se
îngălbenea și se bîlbîia. Am tras de aici concluzia c ă într-un
anumit fel el f ăcea pe inchizitorul și aici, și se folosea de o arm ă
nemaipomenit ă pe care orice inchizitor o are și o mînuie ște în

îndeplinirea îndatoririi sale: frica celuilalt. Pentru c ă orice om
cercetat spune de obicei inchizitorului, de team ă să nu fie b ănuit
de ceva, ceea ce poate sluji s ă-l facă suspect pe un altul.
Pentru tot restul dup ă-amiezii, pe m ăsură ce mă mișcăm de colo-
colo, l-am v ăzut pe Bernardo f ăcînd la fel, fie pe lîng ă mori, fie
prin incinta m ănăstirii. Dar niciodat ă nu a oprit c ălugări, ci doar
frați laici sau țărani. Contrariul a ceea ce f ăcuse pîn ă atunci
Guglielmo.

303
Ziua a patra Vesper
în care Alinardo pare s ă dea informa ții prețioase și Guglielmo d ă la
iveală metoda sa de a ajunge la un adev ăr probabil printr-o serie
de erori sigure
Mai tîrziu Guglielmo a coborît din scriptorium bine dispus, în
vreme ce a șteptam s ă se facă ora de cin ă, l-am găsit în m ănăstire
pe Alinardo. Amintindu-mi de cererea lui, înc ă din ziua dinainte
făcusem rost de n ăut de la buc ătărie și i-am dat. Mi-a mul țumit
umplîndu- și gura știrbă și băloasă.
— Ai văzut, băiete, mi-a spus, și celălalt cadavru se afla în locul
de care se d ădea de veste la carte… A șteaptă acum a patra
trîmbiță!
L-am întrebat cum de se gîndea el c ă dezlegarea pentru crima
care avea s ă urineze se afla în cartea revela ției. M-a privit uimit:
— Cartea lui Ioan d ă dezlegarea tuturor lucrurilor! Și a adăugat
cu o strîmb ătură de ură : Eu știam asta… o spuneam de mult ă
vreme… Eu am fost, s ă știi, cel care i-a propus Abatelui… celui de
atunci, s ă adune cît mai multe comentarii la Apocalips ă. Eu
trebuia s ă devin bibliotecar… Dar apoi cel ălalt a izbutit s ă-l facă
să-l trimit ă pe el la Silos, unde a g ăsit manuscrisele cele mai
frumoase, și s-a întors cu o prad ă strălucită… Oh, el știa unde s ă
caute, vorbea și limba necredincio șilor… Și așa a primit el
biblioteca în grij ă, și nu eu. Dar Dumnezeu l-a pedepsit și l-a
făcut să intre mai devreme în lumea te nebrelor. Ha, ha… a rîs cu
răutate bătrînul acela care pîn ă atunci mi se p ăruse, cufundat în
serenitatea c ărunției sale, asemenea unui copil nevinovat.
— Cine era cel de care vorbe ști ? l-a întrebat Guglielmo. Ne-a
privit încremenit.
— De cine vorbeam? Nu-mi amint esc… e atîta vreme de atunci.
Dar Dumnezeu pedepse ște, Dumnezeu șterge, Dumnezeu
întunecă si amintirile. Multe acte de trufie au fost
304

făptuite în bibliotec ă. Mai ales de cînd a c ăzut în mîna str ăinilor.
Dumnezeu pedepse ște ș-acum…
N-am izbutit s ă scoatem alte cuvinte de la el și l-am lăsat în
liniștitul și ranchiunosul lui delir. Guglielmo a spus c ă-i dăduse
mult de gîndit discu ția aceea.
— Alinardo e un om care trebuie ascultat, de fiecare dat ă cînd
vorbește spune ceva interesant.
— Ce a spus de data asta?
— Adso, a r ăspuns Guglielmo, dezlegarea unei taine nu este
același lucru cu deducerea adev ărului de la principiile prime. Și
nu se potrive ște nici cu adunarea mai multor date particulare
pentru a ajunge la o lege general ă. însemneaz ă mai degrab ă să te
găsești în fața uneia, sau a dou ă, sau a trei date particulare, care
la prima vedere nu au nimic în comun una cu alta, și să încerci
să-ți închipui dac ă pot exista atîtea cazuri ale unei legi generale,
pe care înc ă nu le cuno ști, și care poate c ă n-a fost enun țată
vreodată. Desigur, dac ă știi, cum spune filosoful, c ă omul, calul și
măgarul sînt cu to ții fără fiere și toți trăiesc mult, apoi încearc ă
să enunți principiul prin care animalele f ără fiere trăiesc mult.
Dar închipuie- ți cazul animalelor cu coarne. De ce au coarne ?
Dintr-o dat ă îți dai seama c ă toate animalele cu coarne nu au
dinți în mandibula superioar ă. Ar fi o descoperire grozav ă dacă
nu ți-ai da seama c ă, da, exist ă animale f ără dinți în mandibula
superioar ă care cu toate acestea nu au coarne, cum e c ămila. în
sfirșit, îți dai seama c ă toate animalele f ără dinți în mandibula
superioar ă au dou ă stomacuri. Bine, apoi î ți poți închipui c ă cine
nu are din ți suficien ți, mestec ă rău și că, deci, are nevoie de dou ă
stomacuri ca s ă poată digera mai bine mîncarea. Dar coarnele ?
Atunci încerci s ă-ți închipui o cauz ă material ă a coarnelor, prin
care lipsa din ților îl înzestreaz ă pe animal cu ceva mai mult ă
materie osoas ă, care trebuie s ă iasă în altă parte. Dar e o
lămurire care s ă fie de ajuns ? Nu, deoarece c ămila nu are din ți
superiori, are dou ă stomacuri și nu are coarne. Și atunci trebuie
să-ți închipui înc ă o cauză, de sfîrșit. Materia osoas ă iese la iveal ă
numai la animalele care nu au alte mijloace de ap ărare. în
schimb, c ămila are o piele foarte tare, care nu are nevoie de
coarne. Atunci legea ar putea fi…
— Dar ce leg ătură au aici coarnele ? am întrebat cu ner ăbdare, și
de ce vă ocupați acum de animalele cu coarne ?
— Eu nu m-am ocupat niciodat ă de ele, ci episcopul de Lincoln s-
a ocupat foarte mult de ele, urmî nd o idee a lui Aristotel. Cinstit
vorbind, eu nu știu dacă motivele pe care

305
le-a găsit sînt cele bune, nici n-am mai controlat vreodat ă unde
are cămila din ții și cîte stomacuri are; dar am spus asta ca s ă-ți
arăt că cercetarea legilor explicative, în faptele naturale, se
desfășoară în chip întortocheat. în fa ța unor fapte inexplicabile tu
trebuie s ă încerci sau s ă-ți închipui multe legi generale, ale c ăror
legături cu faptele de care te ocupi nu le vezi înc ă; și deodat ă, în
legătura nea șteptată dintre un fapt, un rezultat și o lege ți se
întrezărește o judecat ă care ți se pare mai conving ătoare decît
altele. încerci s-o aplici la toate cazurile asem ănătoare, s-o
folosești ca să tragi previziuni din ea și descoperi c ă ghiciseși. Dar
pînă la sfîrșit nu vei ști niciodat ă ce predicate s ă introduci în felul
tău de a gîndi și pe care s ă le lași deoparte. Și așa fac eu acum.
Pun cap la cap o gr ămadă de elemente nelegate între ele și îmi
închipui tot felul de ipoteze. Dar trebuie s ă-mi închipui multe, și
foarte numeroase sînt atît de absurde, c ă mi-ar fi și rușine să ți le
spun. Uite, în cazul calului Brunello, cînd am v ăzut urmele, mi-
am închipuit multe ipoteze complementare și contradictorii :
putea să fie un cal alergînd, se putea ca pe calul acela frumos s ă
fi coborît Abatele coasta, se putea ca un cal Brunello s ă fi lăsat
urmele pe z ăpadă, și un alt cal Favello, cu o zi mai înainte, s ă-și fi
lăsat coama pe tufi șuri, iar ramurile s ă le fi rupt ni ște oameni. Eu
nu știam care putea fi ipoteza adev ărată pînă cînd nu i-am v ăzut
pe chelar și pe servitori c ăutînd cu disperare. Atunci am în țeles
că ipoteza cu Brunello era singura bun ă, și am încercat s ă verific
dacă era adev ărată, adresîndu-m ă călugărilor așa cum am f ăcut-
o. Am învins, dar a ș fi putut și pierde. Ceilal ți m-au crezut
înțelept pentru c ă am înțeles, dar nu știau multe cazuri în care
am fost prost pentru c ă am pierdut, și nu știau că, puține
secunde înainte de a învinge, nu eram sigur c ă n-aveam s ă pierd.
Acum, în ceea ce prive ște cazurile din aba ție, am multe ipoteze
frumoase, dar nu exist ă nici un fapt evident care s ă-mi îngăduie
să spun care este cea mai bun ă. Și atunci, ca s ă nu par prost la
urmă, nu vreau s ă par iste ț acum. Las ă-mă să mă mai gîndesc,
măcar pînă mîine.
Am înțeles atunci care era modul de a judeca al maestrului meu
și mi s-a p ărut cu totul nepotrivit fa ță de cel al filosofului care
gîndește pornind de la primele principii, a șa încît intelectul s ău
capătă înseși modalit ățile intelectului divin. Am în țeles că, atunci
cînd nu avem un r ăspuns, Guglielmo î și propunea mai multe
răspunsuri, și care să nu semene între ele. Am r ămas uluit.
306

— Dar atunci, am îndr ăznit să comentez, sînte ți departe de
dezlegarea problemei.
— Sînt foarte aproape, a r ăspuns Guglielmo, dar nu știu de care.
— Deci n-ave ți un singur r ăspuns pentru întreb ările pe care vi le
puneți ?
— Adso, dac ă l-aș avea, aș preda teologia la Paris.
— La Paris au întotdeauna r ăspunsul adev ărat ?
— Niciodat ă, a spus Guglielmo, dar sînt foarte siguri de gre șelile
lor.
— Și dumneavoastr ă, am spus eu cu o copil ărească
obrăznicie, nu s ăvîrșiți niciodat ă greșeli ?
— Adesea, a r ăspuns. Dar în loc s ă concep una singur ă,
născocesc mai multe, și așa nu devin sclavul nici uneia.
Am avut impresia c ă Guglielmo nu avea nici un interes pentru
adevăr, care nu e altceva decît a face deopotriv ă lucrul cu
intelectul. El, în schimb, se distra închipuindu- și cît de posibile
puteau fi aceste adev ăruri.
în acel moment, o spun drept, mi-am pierdut speran ța în
maestrul meu și m-am pomenit gîndind: „Bine c ă a venit
Inchiziția". Și m-am al ăturat la setea de adev ăr care-l însufle țea
pe Bernardo Gui.
Și cu aceste vinovate înclin ări suflete ști, mai tulburat decît Iuda
în noaptea de Joia Mare, am in trat cu Guglielmo în refector s ă
luăm cina.

307
Ziua a patra Completa
în care Salvatore vorbe ște despre o magie nemaipomenit ă
Cina pentru lega ție a fost str ălucită. Abatele trebuie s ă fi
cunoscut foarte bine sl ăbiciunile oamenilor și obiceiurile de la
curtea papal ă (care n-au sup ărat, trebuie s-o spun, nici pe
minoriții fratelui Michele). Porcii t ăiați de curînd trebuiau s ă fie
caltaboș cum se face la Montecassino, ne-a spus buc ătarul. Dar
năprasnicul sfir șit al lui Venanzio îi f ăcuse să arunce tot sîngele
porcilor, a șa că trebuia a șteptat pîn ă cînd apucau s ă taie alții. De
altfel, cred c ă în zilele acelea i-ar fi fost oricui sil ă să ucidă o
făptură a lui Dumnezeu. Dar aveam carne de pui de porumbel
prăjită în unt, a c ăror carne fusese mai înainte macerat ă în vin de
prin ținuturile acelea, și iepure la pro țap, pîini șoare ale Sfintei
Clara, orez cu migdale de prin mun ții din jur, sau pr ăjituri de
post cu lapte, crutoane cu sup ă de frunz ă de limba mielului,

măsline umplute, brînz ă la capac, carne de oaie cu salat ă crudă
de ardei, bob alb, și dulciuri alese, pr ăjitura Sfîntului Bernard,
paste făinoase de-ale Sfîntului Nicolae, ochi șorii Sfintei Lucia, și
vinuri, și lichioruri care i-au adus bun ă dispoziție pînă și lui
Bernardo Gui, atît de posac din fire : lichior de l ămîiță, de nuci,
vin contra gutei și vin de gen țiană. Părea o adunare de mînc ăi,
dacă orice înghi țitură și orice sorbitur ă n-ar fi fost înso țită de o
sfîntă lectură.
La sfirșit toți s-au sculat foarte veseli, unii v ăitîndu-se de tot felul
de suferin țe numai ca s ă nu coboare la completa. Dar Abatele nu
s-a supărat. Nu to ți au privilegiul și îndatoririle celor ce s-au
consacrat ordinului nostru.
în vreme ce c ălugării ieșeau, am r ămas în urm ă să arunc o privire
prin buc ătărie, unde se preg ăteau să închidă pentru noapte. L-
am văzut pe Salvatore care o ștergea spre gr ădină cu un pachet
sub bra ț. Curios, m-am luat dup ă el și l-am strigat. El a încercat
să scape, apoi, la întreb ările mele, a
308
răspuns c ă ducea în pachet (care se mi șca de parc ă înăuntru se
zbătea ceva viu) un vasilisc.
— Cave basilischium ! Est Io reys al șerpilor, atît de plin de venin
e, care țîșnește afară! Che dicam, veninul, duhoarea cînd iese
afară te omoar ă! Te intoxic ă… Et are macule albe pe spinare, și
caput precum coco șul, și jumătate merge deasupra p ămîntului, și
jumătate se tîr ăște, ca ceilal ți șerpi. Și îl ancide nevăstuica…
— Nevăstuica ?
— Oc! Animal parvissima est, ceva mai lung ă decît șoare-cul, și-l
urăște pe șoarec muchissimo. Și sare la șarpe și-l lovește. Și cînd
ele îl mu șcă, nevăstuica fuge la fenicula sau la circerbita și apucă
cu dinții, et redet ad bellum. Et dicunt că naște pe ochi, dar cei
mai mul ți spun c ă ăia mint.
L-am întrebat ce f ăcea cu vasiliscul și mi-a răspuns c ă era treaba
lui. I-am spus, împins acum de curiozitate, c ă în zilele acelea cu
atîția morți, nu mai existau treburi de ținut în tain ă și că aveam
să-i spun despre asta lui Guglielmo. Atunci Salvatore m-a rugat
cu înflăcărare să tac, a deschis pachetul și mi-a ar ătat o pisic ă
neagră. M-a tras lîng ă el și mi-a spus, cu un zîmbet neru șinat, că
nu mai vrea ca chelarul și cu mine, unul pentru c ă era puternic,
celălalt tînăr și frumos, s ă putem face dragoste cu fetele din sat,
și el nu, pentru c ă era urît și sărac lipit p ămîntului. C ă el știa o
magie nemaipomenit ă care să facă să-i cadă la picioare orice
femeie. Era de ajuns s ă omori o pisic ă neagră și să-i scoți ochii, și

să-i bagi în dou ă ouă de găină neagră, un ochi într-un ou și alt
ochi în cel ălalt ou (și mi-a ar ătat două ouă, de care m-a asigurat
că le-a luat de la o g ăină cum trebuie). Apoi trebuia s ă pui ouăle
să se strice într-o gr ămada de b ălegar de cal ( și își pregătise una
tocmai într-un col țișor al grădinii pe unde nu trecea nimeni, nici-
odată) și de aici avea s ă se nasc ă, din fiecare ou, un dr ăcușor,
care avea apoi s ă asculte în toate de el, aducîndu-i la nas toate
plăcerile de pe lumea asta. Dar, mi -a spus el, pentru ca magia s ă
izbuteasc ă, trebuia ca femeia cu care voia s ă se culce s ă scuipe
pe ouă mai înainte de a fi îngropate în b ălegar, și tocmai treaba
asta îl nelini ștea pe el, pentru c ă trebuia s ă aibă lîngă el, în
noaptea aceea, pe femeia în cauz ă, și s-o fac ă să-i facă treaba
asta fără ca ea să știe la ce sluje ște.
M-a cuprins, pe nea șteptate, o fierbin țeală la față, și-n măruntaie
și-n întreg trupul, și l-am întrebat cu un fir de voce dac ă în
noaptea aceea avea s-o aduc ă în incint ă pe fata din noaptea
trecută. El a rîs, strîmbîndu-se la mine și mi-a spus c ă eram
cuprins de un mare avînt {foia, a spus el) (eu am zis
309
că nu, că întrebam doar a șa, din curiozitate), și mi-a spus c ă în
sat erau destule femei, și că ar fi adus sus o alta, chiar și mai
frumoas ă decît cea care-mi pl ăcea mie. Eu am b ănuit că mă
mințea ca să mă îndepărteze de el. Iar pe de alt ă parte ce a ș fi
putut face ? S ă mă țin toată noaptea dup ă el în timp ce Guglielmo
mă aștepta pentru cu totul alte treburi? Și să mă întorc s-o rev ăd
pe aceea (dac ă despre ea era vorba) spre care m ă împingeau
poftele, în vreme ce ra țiunea îmi spunea s ă mă îndepărtez de a șa
ceva – și pe care n-a ș mai fi vrut s-o v ăd niciodat ă, chiar dac ă
doream s-o v ăd din nou ? Desigur c ă nu. Și pe urm ă m-am
convins c ă Salvatore spunea adev ărul, cel pu țin în ceea ce privea
femeia. Sau c ă poate min țea în totul, c ă magia de care vorbea era
o închipuire a min ții sale simple și supersti țioase, și că nu avea
să facă nimic.
M-am înfuriat pe el, m-am purtat necru țător, i-am spus c ă în
noaptea aceea ar fi fost mai bine s ă se culce, pentru c ă arcașii
umblau prin incint ă. El mi-a spus c ă știa abația mai bine decît
arcașii, și că în ceața aceea nimeni n-avea s ă vadă pe nimeni. Ba
chiar, mi-a spus, eu fug acum și nici tu n-o s ă mă mai vezi, chiar
dacă ai fi la doi pa și de mine, ca s ă mă distrez cu fata ta pe care o
dorești. El mi-a vorbit cu alte cuvinte, și mai necioplite, dar
acesta era sensul a ceea ce spunea. M-am îndep ărtat mînios,
pentru c ă, într-adev ăr, nu era de mine, nobil și novice, s ă mă iau

la ceartă cu derbedeul acela.
M-am dus la Guglielmo și am făcut ceea ce trebuia. Adic ă ne-am
apucat s ă ascultăm completa, din spatele navei, în a șa fel încît,
cînd slujba s-a sfîr șit, eram gata s-o pornim la a doua c ălătorie a
noastră (a treia pentru mine) în m ăruntaiele labirintului.
310
Ziua a patra Dup ă completa
în care se viziteaz ă din nou labirintul, se ajunge la locul finis
Africae, dar nu se intr ă în el pentru c ă nu se știe care sînt primul și
al șaptelea din patru, și în sfîrșit Adso are o rec ădere, de altfel
foarte doct ă, în maladia sa de dragoste
Vizita în bibliotec ă ne-a răpit multe ore de munc ă. în vorbe,
controlul pe care trebuia s ă-l facem era simplu, dar înaintînd la
lumina felinarului, citind inscrip țiile, însemnînd pe plan golurile
și pereții plini, notînd ini țialele, alc ătuind feluritele denumiri pe
care jocul deschiderilor și închiderilor ni le îng ăduia, a fost o
muncă grea și plictisitoare.
Era foarte frig. Noaptea nu era vîntoas ă și nu se auzeau
șuierăturile acelea u șoare care ne înfrico șaseră în prima sear ă,
dar prin deschiderile zidurilor intra un aer umed și înghețat. Ne
puseser ăm mînu și de lînă ca să putem atinge volumele f ără ca
mîinile s ă ne înghe țe. Dar erau din acel ea care se foloseau ca s ă
scrii iarna, cu vîrfurile degetelor descoperite, și uneori trebuia s ă
ne apropiem mîinile de flac ără și să ni le băgăm în sîn sau s ă le
batem una de alta, țopăind înghe țați.
Din aceast ă pricină n-am făcut tot ce trebuia dintr-o dat ă. Ne
opream s ă ne uităm în dulapuri și acum cînd Guglielmo -cu
sticlele lui pe nas – putea s ă întîrzie s ă citească pe cărți, la fiecare
titlu pe care îl descoperea, izbucnea în strig ăte de bucurie, sau
pentru c ă știa opera, sau pentru c ă de mult o c ăuta, sau pentru
că, în sfîrșit, n-o mai auzise amintit ă niciodat ă și era din cale-
afară de tulburat și de curios. A șa că fiecare carte era pentru el
un animal din basme, pe care-l întîlrea într-o țară necunoscut ă.
Și, în vrerr^ ce el r ăsfoia un manuscris, îmi poruncea s ă-i caut
altele.
— Vezi ce mai e și-n celălalt dulap!
Și eu, îndeplinind și mișcînd volume de la locul lor:
311
— Historia anglorum de Beda… Și tot de Beda De
aedificatione templi, De tabernaculo, De temporibus et
computo et chronica et circuli Dyonisi, Ortographia, De ratione
metrorum, Vita Sandi Cuthberti, Ars metrica…

— E firesc, toate operele Venerabilului… Și privește-le pe astea!
De rhetorica cognatione, Locorum rhetoricorurn distinctio, și
aici atîția grămătici, Priscianus, Honoratus, Donatus,
Maximius, Victorianus, Metro rius, Eutiches, Servius, Focas,
Asperus… Ciudat, mai întîi credeam c ă aici ar fi autori din
Anglia… S ă ne uităm mai jos…
— Hisperica… famina. Ce e?
— Un poem iberic. Ascult ă:
Hoc spumans mundanas obvallat Pelagus ora ș terrestres amniosis
fluctibus cudit margines. Saxeas undosis molibus irruit avionias.
Infima bomboso vertice miscet glareas asprifero spergit spumas
sulco, sonoreis frequenter quatitur flabris…
Eu nu în țelegeam sensul, dar Guglielmo citea f ăcînd să i se
rostogoleasc ă vorbele din gur ă în așa chip încît auzeam zgomotul
valurilor și al spumei din apa m ării.
— Și acesta ? Este Adhelm din Malmesbury, asculta ți aceste
pagini: Primitus pantorum procerum poematorum pio potissimum
paternoque presertim privilegio panegiricum poemataque passim
prosatori sub polo promulgatas… Cuvintele încep toate cu aceea și
literă!
— Oamenii din insulele noastre sînt to ți puțin cam nebuni,
spunea Guglielmo cu mîndrie. S ă căutăm în cel ălalt dulap.
— Vergilius.
— Cum de-i aici ? Ce anume din Vergilius ? Georgicele ?
— Nu. Epitomi. N-am auzit niciodat ă vorbindu-se despre asta.
— Dar nu este Maro! E Vergilius din Tolosa, retorul, șase secole
după nașterea Domnului. A fost cunoscut ca un mare în țelept.
— Aici spune c ă artele sînt poema, rethoria, grama, leporia,
dialecta, geometria… Dar ce limb ă vorbește?
— Latin ă, dar este o latin ă născocită de el, pe care el o socotea
mult mai frumoas ă. Ia citește aici: spune c ă astronomia studiaz ă
semnele zodiacului care sînt mon, man, tonte, piron, dameth,
perfellea, belgalic, margaleth, lutamiron, taminon și raphalut.
— Era nebun ?
312
— Nu știu, nu era din insulele noastre. Mai ascult ă, spune c ă
există douăsprezece feluri de a denumi focul: ignis,
coquihabin (quia incocta coquendi habet dictionem), ardo, calax ex
calore, fragon ex fragore flammae, rusin de rubore, fumaton, ustrax
de urendo, vitius quia pene mortua membra suo vivificat, siluleus,
quod de silice siliat, unde et sil ex non recte dicitur, nisi ex qua
scintilla silit. Și aeneon, de Aenea deo, qui in eo habitat, sive a quo

elementis flatus fertur.
— Bine, dar nimeni nu vorbe ște așa!
— Din fericire. Dar erau vremuri în care, pentru a uita o lume
rea, grămăticii se distrau cu lucruri din astea obscure. Mi s-a
spus că, în epoca aceea, timp de cincisprezece zile și
cincisprezece nop ți, retorii Gabundus și Terentius au discutat
despre vocativul lui ego și pînă la urmă s-au înfruntat cu armele.
— Dar uite ș-asta, asculta ți… apucasem o carte împodobit ă cu
miniaturi cu labirinturi vegetale din ale c ăror vrejuri ie șeau la
iveală maimu țe și șerpi. Auzi ți ce cuvinte: cantamen, collamen,
gongelamen, stemiamen, plasmamen, sonerus, alboreus,
gaudifluus, glaucicomus…
— Insulele noastre, a spus cu duio șie Guglielmo. S ă nu fii prea
aspru cu c ălugării aceia din îndep ărtata Hibernia; dac ă există,
poate, aceast ă abație, și dacă mai vorbim despre Imperiul Roman,
lor le-o dator ăm. în vremea aceea restul Europei ajunsese o
grămadă de ruine, într-o zi au declarat nule botezurile f ăcute de
unii preo ți în Galii, pentru c ă se boteza in nomine patris et filiae,
și nu pentru c ă practicau o nou ă erezie sau c ă-l socoteau pe Iisus
femeie, ci pentru c ă nu se mai știa latine ște.
— Ca Salvatore ?
— Mai mult sau mai pu țin. Pirații din îndep ărtatul miaz ănoapte
veneau pe fluvii s ă jefuiasc ă Roma. Templele p ăgîne cădeau în
ruine și cele cre știne nu existau înc ă. Și în mănăstirile lor numai
călugării din Hibernia au scris și au citit, au citit și au scris, și au
făcut miniaturi, și apoi s-au aruncat în b ărcuțele lor făcute din
piele de animal, și au plutit spre p ămînturile acestea. Și le-au
evanghelizat de parc ă ar fi fost necredincioase, în țelegi? Ai fost la
Bobbio, a fost fondat de Sfîntul Colomban, unul dintre ace știa.
Așa că trebuie l ăsați în pace dac ă inventeaz ă o latină nouă, dacă
în Europa nu se mai știa cea veche. Au fost oameni mari. Sfîntul
Brandan a ajuns pîn ă la insulele Fortunate și a navigat pe lîng ă
coastele infernului unde l-a v ăzut pe Iuda înl ănțuit pe o stînc ă, și
într-o zi a ancorat pe o insul ă și a coborît, și era un monstru
marin. Desigur c ă erau nebuni, a repetat cu satisfac ție.
313
— Pentru ochii mei, imaginile lor sînt… de necrezut! Și cîte culori!
am spus cu mare pl ăcere.
— într-o țară care are pu ține culori, un pic de albastru senin și
atîta verde. Dar s ă nu discut ăm acum despre c ălugării hiberni.
Ceea ce vreau s ă știu este de ce se afl ă aici cu anglii și cu
grămăticii din alte țări. Uită-te pe planul t ău, unde putem fi ?

— în camerele turnului de apus. Am transcris și etichetele. Deci
ieșind din camera oarb ă se intră în sala heptagonal ă și există o
singură trecere într-o camer ă din turn, litera cu ro șu este H. Apoi
se trece din camer ă în camer ă făcînd înconjurul turnului și se
revine în camera oarb ă. însemnarea literelor d ă… aveți dreptate!
HIBERNI!
— HIBERNIA, dac ă din încăperea oarb ă te întorci în cea
heptagonal ă, care are ca toate celelalte trei litere A din
Apocalips ă. De aceea sînt aici operele autorilor din ultima Thule,
precum și grămăticii și retorii, pentru c ă plănuitorii bibliotecii s-
au gîndit c ă un grămătic trebuie s ă stea cu gr ămăticii hiberni,
chiar dac ă e din Toulouse. E o rînduial ă. Vezi că începem s ă
înțelegem cîte ceva ?
— Dar în camerele din turnul central prin care am intrat am citit
FONS… Ce însemneaz ă?
— Citește bine planul t ău, continu ă să citești literele s ălilor care
urmează după modul cum intri în ele.
— FONS ADAEU…
— Nu, Fons Adae, U este a doua camer ă oarbă răsăriteană, îmi
amintesc, poate c ă face parte din alt ă serie de litere. Și ce am
găsit la Fons Adae, adic ă în paradisul p ămîntesc (amin-te ște-ți că
acolo e camera cu altarul care d ă spre răsăritul soarelui) ?
— Erau atîtea biblii, și comentarii ale Bibliei, numai c ărți cu
scrieri sacre.
— Și vezi, așadar, cuvîntul lui Dumnezeu în leg ătură cu paradisul
pămîntesc, care, a șa cum spun to ți, e departe, spre r ăsărit. Și
aici, la apus, Hibernia.
—- Deci felul cum e conceput ă biblioteca se ia dup ă harta
universului lumii ?
— E cu putin ță. Și cărțile sînt a șezate în ea dup ă țările din care
vin, sau locul în care s-au n ăscut autorii lor, sau, ca în cazul
acesta, locul unde ar fi trebuit s ă se nasc ă. Bibliotecarii și-au
spus că grămăticul Vergilius s-a n ăscut din gre șeală la Toulouse
și ar fi trebuit s ă se nasc ă în insulele apusene. Au îndreptat deci
greșelile naturii.
Am mers mai departe. Am trecut printr-un șir de camere bogate
în minunate Apocalipse, și una dintre acestea era camera
314
în care v ăzusem n ălucile. Chiar de departe am v ăzut din nou
lumina, Guglielmo s-a ținut de nas, a dat fuga s-o sting ă,
scuipînd în cenu șă. Și, pentru orice eventualitate, am str ăbătut
camera în grab ă, dar îmi aminteam c ă acolo văzusem

preafrumoasa Apocalips ă în culori cu mulier amicta sole și
balaurul. Am ref ăcut ordinea acestor înc ăperi plecînd de la ultima
de care ne apropiam și care avea ca ini țială un Y ro șu. Lectura
de-a-ndoaselea a dat cuvîntul YSPANIA. Dar ultimul A era acela și
cu cel cu care se termina și HIBERNIA. Semn, a spus Guglielmo,
că rămîneau camerele în care erau adunate opere cu caracter
amestecat.
în orice caz, zona numit ă YSPANIA ni s-a p ărut încărcată cu
multe codice ale Apocalipsei, toat e lucrate foarte frumos, ceea ce
l-a făcut pe Guglielmo s ă recunoasc ă aici arta hispanic ă. Ne-am
dat seama c ă biblioteca avea poate cea mai mare provizie de copii
după cartea Apostolului din toat ă lumea cre ștină, și un num ăr
nemăsurat de mare de comentarii asupra acestui text. Ni ște
volume enorme erau dedicate comentariului Apocalipsei lui
Beatus din Liebana, și textul era mai mult sau mai pu țin acela și,
dar am g ăsit o nemaipomenit ă diversitate de varia ții în imagini, și
Guglielmo a recunoscut men ționarea unora dintre cei pe care el îi
socotea printre cei mai de seam ă miniaturi ști din regatul
Asturiilor, Magius, Facundus și alții.
Făcînd aceste și alte constat ări, am ajuns la turnul de miaz ăzi,
prin apropierea c ăruia mai trecuser ăm cu o sear ă mai înainte.
Camera S-ului din YSPANIA – f ără ferestre -ducea într-o camer ă E
și, treptat-treptat, rotindu-ne prin camerele turnului, am ajuns la
ultima, f ără alte boite, care purta un L cu ro șu. Am recitit de-a-
ndoaselea planul și am găsit LEONES.
— Leones, meridian, în planul nostru sîntem în Africa, hic sunt
leones. Și asta lămurește de ce am g ăsit aici atîtea texte de autori
necredincio și.
— Și mai sînt și alții, am spus eu, scotocind prin dulapuri.
Canone de Avicenna și acest codice atît de frumos, într-o
caligrafie pe care n-o cunosc…
— Socotind dup ă podoabe ar trebui s ă fie un coran, dar din
nefericire nu știu araba…
— Coranul, biblia necredincio șilor, o carte v ătămătoare…
— O carte care cuprinde o în țelepciune deosebit ă de a noastr ă.
Dar înțelegi de ce l-au pus aici, unde stau leii, mon ștrii. Iată de ce
am văzut aici cartea aceea despre fiarele însp ăimîntătoare, unde
ai găsit și unicornul. Aceast ă zonă
315
zisă a leilor – LEONES – cuprinde ceea ce constructorii bibliotecii
socoteau a fi c ărțile minciunilor. Ce e acolo ?
— Sînt în latine ște, dar din arab ă. Ayyub al Ruhawi, un tratat

despre hidrofobia cîinelui. Și aceasta e o carte a comorilor, iar
aceasta De aspectibus de Alhazen…
— Vezi, au pus printre mon ștri și minciuni chiar și opere de
știință de la care cre știnii au atîtea de înv ățat. Așa se gîndea în
vremurile în care a fost construit ă biblioteca…
— Dar de ce au pus printre lucrurile false și o carte cu unicornul
? l-am întrebat.
— E clar c ă fondatorii bibliotecii aveau id ei ciudate. Vor fi socotit
că această carte care vorbe ște despre fiare închipuite și care
trăiesc în țări îndep ărtate ar face parte din șirul de minciuni
răspîndite de necredincio și…
— Dar unicornul este o minciun ă? Este un animal foarte pl ăcut și
deosebit de simbolic. Figur ă a lui Christos și a castit ății, el poate
fi prins doar punînd o fecioar ă în pădure, în a șa chip încît
animalul, sim țind mirosul atît de cast, s ă vină să-i pună capul în
poală, căzînd prad ă capcanelor vîn ă-torilor.
— Așa se spune, Adso. Dar mul ți socotesc c ă este o n ăscocire
din basmele paginilor.
— Ce dezam ăgire, am spus. Mi-ar fi pl ăcut să întîlnesc unul
străbătînd o p ădure. Altfel ce pl ăcere mai e s ă străbați o pădure ?
— Nu s-a spus c ă nu exist ă. Poate c ă e altfel decît îl zugr ăvesc
aceste c ărți. Un călător vene țian a mers în țări foarte îndep ărtate,
din apropierea acelor fons paradi și de care vorbesc c ărțile, și a
văzut unicorni. Dar i-a g ăsit grosolani și lipsiți de grație, și
extrem de urî ți și de negri. Cred c ă a văzut fiare adev ărate cu un
corn în frunte. Au fost, desigur, acelea și pe care mae ștrii științei
antice — nu cu totul gre șită —, care au primit de la Dumnezeu
capacitatea de a vedea lucrur i pe care noi nu le-am v ăzut, ni le-
au transmis, nu cu totul gre șit, printr-o prim ă imagine adev ărată
a lor. Apoi descrierea ace asta, mergînd de la auctoritas la
auctoritas, s-a prefăcut, prin felurite modific ări ale fanteziei, și
unicornii au ajuns s ă fie animale gra țioase, și albe, și blînde.
După care, dac ă ai ști că într-o p ădure trăiește un unicorn, nu
trebuie s ă te duci cu o fecioar ă, pentru c ă animalul ar putea fi
mai asem ănător cu cel al martorului vene țian decît cel din cartea
aceasta.
— Dar cum de s-a întîmplat c ă maeștrii înțelepciunii antice au
primit de la Dumnezeu revela ția asupra adev ăratei naturi a
unicornului ?
316
— Nu revela ția, ci experien ța. Au avut norocul s ă se nasc ă în
ținuturi în care s-au n ăscut unicorni, sau în timpuri în care

unicornii tr ăiau chiar în ținutul acela.
— Dar atunci cum putem s ă ne încredem în în țelepciunea antic ă,
ale cărei urme domnia ta le caut ă mereu, dac ă a fost transmis ă
de către cărți mincinoase care au interpretat-o cu atîta u șurință ?
— Cărțile nu sînt f ăcute ca s ă crezi în ele, ci pentru a fi supuse
controlului. în fa ța unei c ărți nu trebuie s ă ne întreb ăm ce
spune, ci ceea ce vrea s ă spună, idee pe care vechii comentatori
de cărți sacre o aveau foarte limpede în minte. Unicornul, a șa
cum ne vorbesc de el c ărțile acestea, ascunde un adev ăr moral,
sau alegoric, sau anagogic, care r ămîne adev ărat, așa cum
rămîne adev ărată ideea castit ății ca virtute nobil ă. Dar în privin ța
adevărului literal care le sus ține pe cele trei, r ămîne să vedem de
la ce dat al experien ței originare s-a n ăscut litera. Litera trebuie
să fie discutat ă, chiar dac ă suprasensul r ămîne bun. într-o carte
se spune c ă diamantul se taie numai cu sînge de c ăprior. Marele
meu maestru Roger Bacon a spus c ă nu era adev ărat, pur și
simplu pentru c ă el încercase asta și nu a izbutit. Dar dac ă
raportul dintre diamant și sîngele caprin ar fi avut un sens
superior, acesta ar r ămîne ne știrbit.
— Atunci se pot spune adev ăruri superioare min țind doar în ceea
ce prive ște litera, am spus eu. Și cu toate acestea, repet c ă nu-mi
place că unicornul a șa cum este nu exist ă, și nu a existat, și nu
poate să existe într-o zi.
— Nu este îng ăduit să pui hotar atotputerniciei lui
Dumnezeu, și dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea s ă existe și
unicornii. Dar împac ă-te cu firea, ei exist ă în aceste c ărți care,
dacă nu vorbesc despre existen ța reală, vorbesc despre existen ța
posibilă.
— Dar trebuie, deci, s ă citești cărțile fără să chemi în ajutor
credința, care este o virtute teologal ă?
— Mai r ămîn alte dou ă virtuți teologale. N ădejdea c ă posibilul
există. Și caritatea, pentru cine a crezut cu bun ă credință că
posibilul exist ă.
— Dar ce v ă folosește dumneavoastr ă unicornul dac ă intelectul
nu vă lasă să credeți în el ?
— îmi folose ște cum mi-au folosit urmele picioarelor lui Venanzio
pe zăpadă, tîrît spre hîrd ăul porcilor. Unicornul c ărților este ca o
amprent ă. Dacă există amprenta, trebuie s ă fi fost ceva care a
lăsat-o.
— Dar deosebit de amprent ă, ziceți dumneavoastr ă.
317
— Sigur. Nu întotdeauna o amprent ă are aceea și formă cu corpul

care a produs-o, și nu ia na ștere întotdeauna din presiunea unui
corp. Uneori red ă impresia pe care un corp a l ăsat-o în mintea
noastră, este amprenta unei idei. Ideea este semn al lucrurilor și
imaginea este semn al ideii, semnul unui semn. Dar cu imaginea
construiesc din nou, dac ă nu corpul, ideea pe care altcineva o
avea despre ea.
— Și asta vă ajunge ?
— Nu, pentru c ă știința adevărată nu trebuie s ă se mulțumeasc ă
cu ideile, care sînt chiar semne, ci trebuie s ă regăsească lucrurile
în adevărul lor propriu. Și, deci, mi-ar pl ăcea să urc de la aceast ă
amprent ă a unei amprente la unicornul care st ă la începutul
lanțului. Așa după cum mi-ar pl ăcea să pornesc de la semnele
slabe lăsate de uciga șul lui Venanzio (semne care ne-ar putea
duce la mul ți) la un singur individ, uciga șul însuși. Dar nu e
întotdeauna cu putin ță într-un timp scurt și fără ajutorul altor
semne.
— Dar atunci pot mereu și doar să vorbesc de ceva care-mi
vorbește de altceva și așa mai departe, dar ceva-ul de la urm ă, cel
adevărat, nu exist ă niciodat ă?
— Poate c ă e, că e unicornul ca exemplar individual. Și nu-ți face
griji, într-o zi sau alta îl vei întîlni, a șa negru și urît cum o fi el.
— Unicorni, lei, autori arabi și mauri în general, am spus atunci,
fără îndoială aceasta este Africa de care vorbeau c ălugării.
— Fără îndoială că aceasta. Și dacă este aceasta – va trebui s ă
găsim poe ții africani despre care amintea Pacifico din Tivoli.
Și într-adev ăr, făcînd din nou drumul înd ărăt, și întor-cîndu-ne
în camera L, am g ăsit într-un dulap o gr ămadă de cărți de Florus,
Fronto, Apuleius, Martianus Capella, Fulgentius.
— Deci aici era locul despre care Berengario spunea c ă ar fi
trebuit s ă ofere lămurirea unei anumite taine, am spus.
— Aproape pe-aici, el a folosit expresia „finis Africae" și la aceast ă
expresie Malachia s-a înfuriat at îta. Finisul ar putea fi aceast ă
ultimă cameră, sau… și a scos un strig ăt. Pe cele șapte biserici
din Clonmacnois! N-ai notat nimic ?
— Ce?
— Să ne întoarcem înd ărăt, la camera S din care am pornit. Ne-
am întors în prima camer ă oarbă unde versetul spunea:
Super thronos viginti quatuor. Avea patru deschiz ături. Una d ădea
în sala Y, cu fereastra spre octogon. Cealalt ă dădea spre camera P
care continua, de-a lungul fa țadei externe, șirul
318
YSPANIA. Cea dinspre turn d ădea în camera E, pe care abia o

străbătuserăm. Apoi era un perete plin și, în sfîr șit, o
deschizătură care dădea într-o a doua camer ă oarbă cu inițiala U.
Camera S era cea a oglinzii și noroc c ă se afla pe peretele a șezat
numaidecît în dreapta mea, altfel m-ar fi cuprins din nou spaima.
Privind bine planul, mi-am dat seama de ciud ățenia camerei
aceleia. Ca toate celelalte camere oa rbe ale celorlalte turnuri, ar fi
trebuit s ă dea în camera heptagonal ă centrală. Dacă n-o făcea,
intrarea în heptagon ar fi trebuit s ă se deschid ă în camera oarb ă
de lîngă ea, camera U. în sch imb, aceasta, care d ădea printr-o
deschidere într-o camer ă T, cu ferestre spre octogonul din ăuntru,
și prin cealalt ă se lega cu camera S, avea ceilal ți trei pere ți plini și
ocupați de dulapuri. Privind în jur am v ăzut ceea ce de fapt era
limpede și din planul meu: din motive de logic ă, mai mult decît
dintr-o sever ă simetrie, turnul acela trebuia s ă aibă camera sa
heptagonal ă, dar nu exista.
— Nu exist ă, am spus.
— Nu că n-ar exista. Dac ă n-ar fi, celelalte camere ar fi mai mari,
pe cînd a șa sînt mai mult sau mai pu țin de formatul celorlalte din
alte părți. Există, dar nu putem ajunge acolo.
— E zidit ă?
— S-ar putea. Și iată finis Africae, iată locul în jurul c ăruia se
învîrteau curio șii aceia care au murit. E zidit ă, dar nu s-a spus c ă
n-ar fi o trecere spre ea. Ba cu siguran ță că e, și Venanzio o
găsise și avusese descrierea ei de la Adelmo, iar acesta de la
Berengario. S ă recitim notele sale.
A scos din ras ă hîrtia lui Venanzio și a recitit: „Mîna deasupra
idolului lucreaz ă pe primul și pe al șaptelea din patru". S-a uitat
în jur:
— Păi sigur c ă da! Idolul este imaginea oglinzii. Venanzio gîndea
în grece ște, și în limba aceea, chiar mai mult decît într-a noastr ă,
eidolon este atît imaginea, cît și spectrul, și oglinda ne red ă
imaginea noastr ă deformat ă pe care chiar noi, în noaptea trecut ă,
am luat-o drept o n ălucă, un spectru! Dar ce-or fi cei patru supra
speculum ? Ceva deasupra suprafe ței care reflect ă ? Dar atunci ar
trebui s ă ne așezăm într-un anumit punct de vedere, în a șa fel
încît să putem z ări ceva care se reflect ă în oglind ă și care să se
potriveasc ă descrierii pe care o avem de la Venanzio…
Ne-am mi șcat în toate direc țiile, dar f ără nici un rezultat. Dincolo
de imaginile noastre oglinda ne trimitea înapoi contururi
încețoșate din restul înc ăperii, cu greu luminat ă de felinar.
319
— Atunci, gîndea Guglielmo, prin supra speculum ar putea s ă

înțeleagă dincolo de oglind ă. Ceea ce ne-ar obliga ca mai întîi s ă
mergem dincolo, pentru c ă, desigur, oglinda aceasta este o u șă.
Oglinda era mai înalt ă decît o statur ă obișnuită de om, împlîntat ă
în zid printr-o ram ă solidă de stejar. Am atins-o în toate felurile,
am încercat s ă vîrîm degetele, unghiile între ram ă și zid, dar
oglinda sta neclintit ă de parc ă făcea parte din zid, piatr ă în
piatră.
— Și dacă nu este dincolo, ar putea fi super speculum, șoptea
Guglielmo, și în vremea asta ridica bra țele și se ridica în vîrful
picioarelor, și făcea să intre mîna sub marginea de sus a ramei,
fără să găsească altceva decît praf.
— Pe de alt ă parte, medita cu melancolie, dac ă totuși în spate ar
fi o camer ă, cartea pe care o c ăutăm și pe care o caut ă și alții, nu
mai este în camera aceasta, pentru c ă au dus-o de aici, mai întîi
Venanzio, apoi, cine știe unde, Berengario.
— Dar poate c ă Berengario a adus-o aici.
— Nu, în seara aceea noi eram în bibliotec ă, și totul ne face s ă
credem c ă el a murit, nu mult ă vreme dup ă furt, chiar în noaptea
aceea, la b ăi. Altfel am fi v ăzut-o chiar în diminea ța următoare.
N-are importan ță… Deocamdat ă am descoperit unde este finis
Africae și avem aproape toate elementele pentru a îmbun ătăți
planul bibliotecii, f ăcut de tine. Trebuie s ă fii convins c ă multe
din misterele labirintului s-au limpezit acum. Toate, a ș zice, în
afară de unul. Cred c ă voi avea mai mult de cî știgat dintr-o nou ă
lectură a manuscrisului lui Venanzio, decît din alte cercet ări ale
locului. Ai v ăzut că misterul labirintului l-am descoperit mai bine
din afar ă decît din ăuntru. în seara asta, în fa ța imaginilor noastre
strîmbate, nu-i vom da de cap problemei. Și, în sfîr șit, felinarul a
început s ă pîlpîie. Vino, s ă punem la punct celelalte indica ții care
ne ajută să terminăm planul.
Am străbătut alte înc ăperi, înregistrînd mereu descoperirile
noastre pe planul f ăcut de mine. Am întîlnit camere h ărăzite
numai scrierilor de matematic ă și astronomie, altele cu opere în
caractere aramaice, pe care nici unul dintre noi nu le cuno șteam,
altele în caractere și mai necunoscute, poate texte din India. Ne-
am mișcat între dou ă șiruri de înc ăperi lipite unele de altele care
spuneau IUDAEA și AEGYPTUS. în sfîr șit, ca să nu-l năucim pe
cititor cu cronica descifr ării noastre, mai tîrziu , cînd am pus cu
totul la punct planul nostru, ne-am convins c ă biblioteca era într-
adevăr făcută și împărțită după imaginea lumii p ămîntești. La
miazănoapte
320

am găsit ANGLIA și GERMANI, care pe pere tele de apus se legau
cu GALLIA, ca s ă dea apoi în apusul cel mai îndep ărtat de
HIBERNIA și spre partea de miaz ăzi de ROMA (paradisul clasicilor
latini!) și de YSPANIA. Veneau apoi la miaz ăzi LEONES,
AEGYPTUS, care spre r ăsărit se transformau în IUDAEA și
FONSADAE. între r ăsărit și miazănoapte, de-a lungul peretelui,
ACAIA, o bun ă sinecdoc ă, cum s-a exprimat Guglielmo, ca s ă
vorbeasc ă de Grecia, și, în sfîr șit, în cele patru camere era un
mare bel șug de poe ți și filosofi ai Antichit ății păgîne.
Felul citirii era ciudat, uneori se f ăcea într-o singur ă direcție,
alteori se mergea de la coad ă la cap, alt ă dată în cerc, adesea,
cum am spus, o liter ă slujea s ă alcătuiască două cuvinte
deosebite ( și în acest caz camera avea un dulap închinat unui
subiect sau altuia). Dar f ără îndoială nu era de c ăutat o regul ă
aurea în aranjamentul acela. Era vo rba de un simplu artificiu
mnemotehnic care s ă îngăduie bibliotecarului s ă
321
găsească o operă. Să spui despre o carte c ă se găsea în quarta
Acaiae însemna c ă era în a patra camer ă numărînd de la cea în
care apărea A ini țială, iar cît prive ște modul de a o descoperi, se
presupune c ă bibliotecarul știa pe dinafar ă drumul, sau drept,
sau în cerc, pe care trebuia s ă-l facă. De exemplu ACAIA era
împărțită în patru camere a șezate în p ătrat, ceea ce însemna c ă
primul A era și ultimul, lucru pe care, de altfel, și noi îl
observaser ăm în scurt ă vreme. A șa cum am b ăgat numaidecît de
seamă și jocul închiderilor. De ex emplu, venind de la r ăsărit, nici
una din șirul de camere din ACAIA nu d ădea în camerele
următoare : în punctul acela labirintul se termina, și pentru a
ajunge la turnul de miaz ănoapte trebuia s ă treci prin celelalte
trei. Dar, fire ște, bibliotecarul, in trînd pe la FONS, știa bine c ă
pentru a se duce, s ă spunem, în ANGLIA, trebuia's ă treacă prin
AEGYPTUS, YSPANIA, GALLIA și GERMANI.
Cu aceste frumoase descoperiri s-a încheiat rodnica noastr ă
cercetare a bibliotecii. Dar, înainte de a spune c ă, mulțumiți, ne
grăbeam să ieșim (ca s ă fim părtași la alte întîmpl ări despre care
voi povesti în curînd), trebuie s ă fac o m ărturisire cititorului meu.
Am spus c ă cercetarea noastr ă a fost pornit ă pe de o parte ca s ă
căutăm cheia locului t ăinuit, și pe de alta, oprindu-ne treptat-
treptat în s ălile pe care le descopeream dup ă așezare și subiect,
ca să răsfoim cărți de genuri felurite, ca și cum am fi explorat un
continent nou sau un teritoriu necunoscut. Și de obicei
cercetarea aceasta se petrecea în bun ă înțelegere, eu și Guglielmo

oprindu-ne asupra acelora și cărți, eu arătîndu-i-le pe cele mai
ciudate, el l ămurindu-mi multe lucruri pe care nu izbuteam s ă le
înțeleg.
Dar la un moment dat, și tocmai cînd ne învîrteam prin s ălile
turnului de miaz ăzi, zis LEONES, s-a întîmplat ca maestrul meu
să se opreasc ă într-o camer ă plină de opere arabe, cu ciudate
desene de optic ă; și pentru c ă în seara aceea aveam la îndemîn ă
nu un felinar, ci dou ă, eu m-am îndep ărtat din curiozitate în
camera de al ături, văzînd că iscusin ța și pruden ța legislatorilor
bibliotecii adunaser ă de-a lungul unuia dintre pere ții săi cărți
care, desigur, nu puteau fi date spre citire oricui, pentru c ă
tratau în chip diferit despre to t felul de maladii ale corpului și ale
spiritului, mai totdeauna scrise de în țelepii necredincio și. Și mi-a
căzut ochiul pe o carte nu prea mare, împodobit ă cu miniaturi
diforme (din fericire !) desp re acest subiect, flori, vi țe, animale
împerecheate, cîteva ierburi medicinale; titlul era Speculum
amoris, a fratelui
322
IVlassimo din Bologna, și aducea citate din multe alte opere, toate
despre boala dragostei. Cum cititorul va în țelege, nu trebuia mai
mult ca s ă deștepte curiozitatea mea bolnav ă. Ba chiar numai
titlul acela a fost de ajuns ca s ă-mi aprind ă din nou mintea, care
de diminea ță ațipise, ațîțînd-o din nou cu imaginea fetei.
ș
întrucît toat ă ziua alungasem de la mine gîndurile dimine ții,
spunîndu-mi c ă nu erau pentru un novice s ănătos și echilibrat, și
întrucît, pe de alt ă parte, întîmpl ările din cursul zilei fuseser ă
destul de bogate și de clocotitoare ca s ă-mi abat ă atenția, poftele
mele ațipiseră, așa încît credeam acum c ă mă eliberasem de ceea
ce nu fusese altceva decît o nelini ște trecătoare. în schimb, a fost
de ajuns s ă văd cartea aceea ca s ă mă facă să spun „de te fabula
narratur" și să mă descopăr mai bolnav de dragoste decît credeam
că sînt. Am înv ățat mai apoi c ă, după ce citești cărți de medicin ă,
te convingi întotdeauna c ă simți durerile de care vorbesc ele.
Astfel că tocmai lectura acelor pagini, privite în goan ă de team ă
să nu intre Guglielmo în camer ă și să mă întrebe cu ce anume m ă
ocupam eu cu atîta interes, m-a convins c ă sufeream tocmai de
boala aceea, ale c ărei simptome erau a șa de strălucit descrise
încît, dac ă, pe de o parte, m ă frămîntam c ă eram bolnav ( și sub
paza fără de cusur a atîtor auctoritates), pe de alta, m ă bucuram
că vedeam descris ă cu atîta adev ăr situația mea; convingîndu-m ă
că, deși eram bolnav, boala mea era, ca s ă zicem a șa, normal ă,

dat fiind c ă atîția alții suferiser ă de ea în acela și fel, și autorii
citați păreau să mă fi luat tocmai pe mine de model pentru
descrierile lor.
M-au tulburat astfel paginile lui Ibn Hazm, care nume ște
dragostea o boal ă rebelă, avîndu- și leacul în ea îns ăși, boală în
care cine e bolnav nu vrea s ă se vindece, și cine e cuprins de ea
nu vrea s ă-și revină (și Dumnezeu știe dacă nu-i adev ărat !). Mi-
am dat seama de ce diminea ța fusesem atît de tulburat de tot ce
vedeam, deoarece se pare c ă dragostea intr ă pe calea ochilor, cum
spune și Basilio d'Ancira – simptom de neasemuit cu altul —, cine
este cuprins de un r ău ca acesta d ă dovadă de o prea mare
veselie, în vreme ce totodat ă dorește să stea deoparte și
îndrăgește singur ătatea (cum fusesem eu în diminea ța aceea), iar
alte fenomene care-l înso țesc sînt nelini ștea furtunoas ă și uluiala
care te ame țește… M-am speriat cînd am citit c ă îndrăgostitului
sincer, c ăruia i s-a luat vederea obiectului iubit, nu poate s ă-i
vină decît o stare de sfîr șeală, care ajunge uneori pîn ă acolo încît
îl pune la pat, și atunci r ăul învinge mintea, înl ătură somnul și
dă leșinuri (e
323
limpede c ă nu ajunsesem înc ă în starea aceea, pentru c ă
lucrasem destul de bine la cercet area bibliotecii). Dar am citit cu
spaimă că, dacă boala se înr ăutățește, poate veni moartea, și m-
am întrebat dac ă bucuria pe care mi-o d ădea fata, gîn-dind la ea,
prețuia cît acest sacrificiu suprem, l ăsînd deoparte orice dreapt ă
judecată asupra s ănătății sufletului.
Și pentru c ă am găsit un alt citat din Basilio, dup ă care „qui
animam corpori per uitia conturbationesque commiscent, utrinque
quod habet utilem ad vitam necessarium demoliun-tur, animamque
lucidam ac nitidam carnalium voluptatum limo perturbant, et
corporis munditiam atque nitorem ha c ratione miscentes, inutile hoc
ad vitae officia ostendunt". Situație disperat ă în care nu voiam s ă
mă găsesc.
Am aflat, de asemenea, dintr-o fraz ă a Sfintei Hildegarde, c ă acea
umoare melancolic ă pe care o sim țisem în timpul zilei și pe care o
puneam pe seama dulcelui sentiment de suferin ță din pricina
lipsei fetei, seam ănă în chip primejdios cu sentimentul pe care îl
încearcă cine se abate de la starea armonioas ă și perfect ă pe care
omul o încearc ă în paradis, și că această melancolie „nigra et
amara" este dat ă de suflarea șarpelui și de insinuarea diavolului.
Idee împ ărtășită și de necredincio și la fel de în țelepți, pentru c ă
mi-au căzut sub ochi rîndurile atribuite lui Abu Bakr-Muhammad

Ibn Zaka-riiya ar-Razi, care într-o Liber continens asemuia
melancolia de dragoste cu licantropia, care-l împinge pe cel atins
de ea să se poarte ca un lup. Descrierea lui m-a strîns ca o
gheară de gît: mai întîi îndr ăgostiții apar schimba ți în trăsăturile
lor trupe ști, vederea le sl ăbește, ochii li se adîncesc și-și pierd
lacrimile, încet-încet limba li se usuc ă și pe ea se ivesc ni ște
bășicuțe, tot corpul le e uscat și suferă neîncetat de sete; ajun și
astfel, își petrec ziua întin și cu fața în jos, pe fa ță și pe fluierele
picioarelor li se ivesc ni ște semne ca mu șcăturile de cîini și, în
sfîrșit, noaptea r ătăcesc prin cimitire ca lupii.
în sfîrșit, nu am mai avut îndoieli asupra disper ării stării mele
cînd am v ăzut citatele str ălucitului Avicenna, în care dragostea
este denumit ă drept un gînd neîntrerupt, de natur ă melancolic ă
și ia naștere prin gîndirea neistovit ă la trăsăturile, gesturile sau
purtările unei persoane de cel ălalt sex (cu cît ă fidelă autenticitate
reprezentase Avicenna cazul meu !): ea nu apare ca o boal ă, dar
devine boal ă cînd, nefiind mul țumită, se transform ă în gînd
obsedant ( și de ce oare m ă simțeam obsedat eu care, Dumnezeu
să mă ierte, fusesem din cale-afar ă de mulțumit ? Sau poate c ă
ceea ce se petrecuse în noaptea trecut ă nu era mul țumire în
dragoste ? Dar atunci
324
cum se mul țumește aceast ă boală?), și ca urmare se cap ătă o
mișcare neostenit ă a genelor, o respira ție neregulat ă, acum plîngi,
acum rîzi, și pulsul bate ( și într-adev ăr că și al meu b ătea și
respirația mi se întret ăia în timp ce citeam rîndurile acelea!).
Avicenna sf ătuia să se urmeze o metod ă fără de greș, pe care o
propusese și Gallenus pentru a descoperi de cine s-a îndr ăgostit
cineva: s ă ții mîna pe pulsul bolnavului și să rostești multe nume
de persoane de cel ălalt sex, pîn ă ce se constat ă la ce nume ritmul
pulsului se accelereaz ă; și eu mă temeam c ă pe neașteptate avea
să intre maestrul meu, s ă-mi apuce bra țul și să-mi spioneze în
pulsația vinelor secretul meu, fapt de care m-a ș fi rușinat foarte…
Oh, Doamne, Avicenna propunea, ca leac, s ă-i uneasc ă pe cei doi
amanți prin nuntire, și răul s-ar fi t ămăduit. Se vedea limpede c ă
era un necredincios, de și iscusit, pentru c ă nu ținea seama de
situația unui novice benedictin, condamnat deci s ă nu se
tămăduiască niciodat ă — sau mai bine zis care a fost consacrat,
prin propria sa alegere, sau prin hot ărîrea în tain ă a părinților
săi, să nu se îmboln ăvească niciodat ă. Din fericire, Avicenna, de și
poate că nu se gîndea la ordinul cluniacens, ținea seama de cazul
îndrăgostiților ce nu se puteau lua ca so ți, și sfătuia ca leac

desăvîrșit băile calde (oare Berengario voise s ă se lecuiasc ă de
boala lui de dragoste pentru Adelmo cel disp ărut ? Dar se poate
suferi oare de r ău de dragoste pentru o f ăptură de acela și sex,
sau aceea nu era decît o desfrînare animalic ă? Și poate c ă nu era
animalic ă desfrînarea mea din noaptea trecut ă? Nu, desigur c ă
nu, îmi spuneam imediat, era mult prea pl ăcută – și numaidecît
după asta : gre șești, Adso, aceea a fost n ălucire de-a diavolului,
era foarte animalic ă, și dacă ai păcătuit fiind animal, p ăcătuiești
și acum și mai tare, nevoind s ă te căiești!). Dar dup ă aceea am
mai citit și că, tot dup ă părerea lui Avicenna, mai erau totu și și
alte mijloace: de exemplu, s ă te folose ști de prezen ța unor femei
bătrîne și pricepute care s ă-și petreac ă timpul b ălăcărind-o pe
iubită -și se pare c ă femeile b ătrîne sînt mai pricepute decît
bărbații în nevoi din acestea. Poate c ă aceasta era solu ția, dar în
abație nu puteam g ăsi femei b ătrîne (adev ărul e că nici tinere nu
erau), și deci ar fi trebuit s ă-i cer vreunui c ălugăr să-mi
vorbeasc ă de rău pe fata aceea, dar cui ? Și apoi, putea un
călugăr să cunoasc ă bine femeile cum le cuno ștea o femeie
bătrînă și flecară ? Ultima solu ție propus ă de sarazin era de-a
dreptul neru șinată, pentru c ă ea susținea ca iubitul nefericit s ă
se împreune cu multe sclave, lucru foarte greu de f ăcut Pentru un
călugăr. în sfîr șit, îmi spuneam, cum se poate
325
tămădui de boala de dragoste un tîn ăr călugăr? Nu exista chiar
nici o sc ăpare pentru el ? Poate c ă trebuia s ă mă slujesc de
ajutorul lui Severino și al ierburilor sale ? într-adev ăr, am găsit
un fragment din Arnaldo din Villanova, autor pe care îl mai
auzisem pomenit, și cu mult ă prețuire, de c ătre Guglielmo, care
spunea c ă boala din dragoste lua na ștere dintr-o abunden ță de
umori și de aer, cînd adic ă organismul omului are prea mult ă
umiditate și căldură, ținînd seama c ă sîngele (care produce
sămînța generativ ă), crescînd din preaplin, d ă preaplin de
sămînță, o complexio venerea, și o dorin ță nestrămutată de unire
dintre b ărbat și femeie. Exist ă o virtute estimativ ă situată în
partea dorsal ă a ventriculului mijlociu al encefalului (ce-i asta?
m-am întrebat), al c ărui rost este s ă prindă intențiile nesensibile
care se afl ă în obiectele sensibile captate de sim țuri, și cînd
dorința pentru obiectul perceput de sim țuri devine foarte
puternic ă, iată că facultatea estimativ ă este tulburat ă și se
hrănește doar cu fantasma persoanei iubite; atunci se verific ă o
aprindere a întregii inimi și a corpului, triste țea lăsînd locul
bucuriei și invers, deoarece c ăldura (care în momentele de

disperare coboar ă în părțile cele mai adînci ale corpului și
îngheață epiderma) în momentele de bucurie urc ă la suprafa ță și
aprinde fa ța. Leacul propus de Arnaldo const ă în a încerca s ă
pierzi încrederea și speran ța de a ajunge la obiectul iubit, a șa
încît gîndul s ă se îndep ărteze.
Dar atunci sînt vindecat, sau pe cale de-a fi vindecat, mi-am
spus, pentru c ă am puțină, sau poate chiar nici o n ădejde de a
revedea obiectul gîndurilor mele, și dacă l-aș vedea ca s ă-l ajung,
și dacă aș ajunge s ă-l posed din nou, și dacă l-aș poseda iar, ca
să-l țin alături de mine, atît din cauza st ării mele de monah, cît și
a datoriilor care mi-au fost impuse de rangul familiei mele… Sînt
mîntuit, mi-am spus, am închis fasciculul și mi-am revenit,
tocmai cînd Guglielmo intra în înc ăpere. Am reluat cu el c ălătoria
prin labirintul acum dezv ăluit (dup ă cum am spus deja) și pentru
moment am dat uit ării obsesia mea.
Cum se va vedea, aveam s-o reg ăsesc dup ă scurtă vreme, dar în
împrejur ări (oh, Doamne !) cu totul deosebite.
326

Ziua a patra Noaptea
în care Salvatore este descoperit, din nenorocire, de Bernardo Gui,
fata iubit ă de Adso e luat ă drept vr ăjitoare și toți se duc la culcare
mai neferici ți și mai îngrijora ți decît înainte
Tocmai coboram în refector, cînd am auzit strig ăte și am văzut
niște lumini slabe pîlpîind dinspre buc ătărie. Guglielmo a stins
brusc felinarul. Mergînd pe lîng ă pereți, ne-am apropiat de u șa
care da în buc ătărie și am auzit c ă zgomotul venea de-afar ă, de
parcă ușa ar fi fost deschis ă. Apoi glasurile și luminile s-au
depărtat și cineva a închis u șa cu putere. Era o mare clocotire
care părea să premearg ă ceva nepl ăcut. Am trecut din nou în
mare grab ă prin osuar, ne-am f ăcut din nou apari ția în biserica
goală, am ieșit tot prin portalul de miaz ăzi și am zărit o
învîlvorare de tor țe în incinta m ănăstirii.
Ne-am apropiat și în învălmășeală părea că veniser ăm și noi în
grabă la fața locului, împreun ă cu alții, ieșiți fie din dormitor, fie
din casa pelerinilor. I-am v ăzut pe arca și ținîndu-l zdrav ăn pe
Salvatore, alb ca albul din ochii lui, și o femeie care plîngea. Am
simțit cum mi se strînge inima; era ea, fata inimii mele. De cum
m-a văzut, m-a recunoscut și mi-a aruncat o privire rug ătoare și
disperat ă. M-am sim țit gata s ă mă arunc și s-o eliberez, dar
Guglielmo m-a ținut, șoptindu-mi dojeni deloc afectuoase.

Călugării și oaspeții dădeau acuma fuga din toate p ărțile.
A venit Abatele, a venit Bernardo Gui, c ăruia căpitanul arca șilor
i-a dat un scurt raport. Iat ă ce se petrecuse.
Din porunca inchizitorului, ei patrulau în timpul nop ții peste tot,
avînd mai ales în vedere calea care mergea de la portal la intrarea
în biseric ă, zona gr ădinilor de zarzavat și fațada Edificiului (de ce
? m-am întrebat, și am înțeles: era limpede, pentru c ă Bernardo
adunase de la servitori și de la buc ătari tot felul de vorbe despre
unele mi șcări de noapte,
327
poate fără să știe cine se f ăcea vinovat de asta, care se petreceau
între locul din afara incintei și bucătării, și cine știe dacă
smintitul de Salvatore, cum îmi vo rbise mie despre planurile sale,
nu mai vorbise și la bucătărie sau la grajduri cu vreun nenorocit
care, însp ăimîntat de interogatoriul de dup ă-amiază, îi dăduse de
ciugulit vorbele astea lui Bernardo). Umblînd și pîndind prin
întuneric și ceață, arcașii îl descoperiser ă în cele din urm ă pe
Salvatore, în tov ărășia femeii, în timp ce- și făceau de lucru la u șa
bucătăriei.
— O femeie în acest loc sfînt, și cu un c ălugăr! a spus cu asprime
Bernardo, adresîndu-se Abatelui. Magnifice senior, a urmat el,
dacă ar fi vorba numai de violarea harului castit ății, pedeapsa
acestui om ar c ădea în jurisdic ția domniei voastre. Dar întrucît
nu știu încă dacă manevrele acestor doi neferici ți nu au nimic de-
a face cu via ța tuturor oaspe ților, trebuie mai întîi s ă facem
lumină în privin ța acestei taine. Și acum vorbesc cu tine,
mizerabile, și-i smulgea de la pieptul lui Salvatore leg ătura ce
se vedea și pe care c ălugărul vrea s-o doseasc ă. Ce ai aici
înăuntru ?
Eu știam ce avea : un cu țit, o pisic ă neagră care, de cum a fost
desfăcută legătura, a fugit mieunînd furioas ă, și două ouă, acum
sparte și amestecate, care au p ărut tuturor sînge, sau fiere
galbenă, sau alt ă materie scîrboas ă. Salvatore se preg ătea să
intre în buc ătărie, să omoare pisica și să-i scoată ochii, și cine
știe cu ce f ăgăduieli o înduplecase pe fat ă să-l urmeze. Cu ce
făgăduieli, am aflat numaidecît. Arca șii au căutat-o pe fat ă,
printre rîsete r ăutăcioase și cuvinte neru șinate, și au găsit la ea
un coco șel mort, tocmai bun de jumu lit. Nenorocirea a vrut ca
noaptea, în care toate pisicile sînt negre, coco șelul să pară și el
negru ca pisica. Eu m-am gîndit, în schimb, c ă nu era nevoie de
mai mult ca s-o atrag ă pe biata fat ă care noaptea trecut ă părăsise
(de dragul meu !) pre țioasa ei inim ă de bou…

— Ah, ah, a exclamat Bernardo pe un ton foarte grav, pisic ă și
cocoș negru… Dar eu îi cunosc pe blestema ții ăștia… L-a z ărit pe
Guglielmo printre str ăini. Nu-i cunoa șteți și dumneavoastr ă, frate
Guglielmo? Nu a ți fost inchizitor, acum trei ani, la Kilkenny, unde
fata aceea avea leg ături cu un diavol care-i ap ărea sub forma unei
pisici negre ?
Mi s-a p ărut că maestrul meu t ăcea din la șitate. L-am apucat de
mînecă, l-am scuturat, i-am șoptit disperat:
— Dar spune ți-i că l-a luat ca s ă-l mănînce…
El s-a eliberat din strînsoarea mea și s-a întors, cu buna cre ștere,
spre Bernardo.
328
— Nu cred ca domnia ta s ă aibă nevoie de vechile mele
experien țe, ca să ajungă la propriile sale concluzii, i-a spus.
— Oh, nu, sînt m ărturii cu prea mult ă autoritate, a zîmbit
Bernardo. Etienne de Bourbon poveste ște în tratatul s ău despre
cele șapte daruri ale Duhului Sfînt c ă Sfîntul Dominic, dup ă ce
predicase la Fanjeaux împotriva ereticilor, le-a spus anumitor
femei că aveau s ă vadă pe cine slujiser ă pînă atunci. Și deodat ă a
sărit în mijlocul lor o pisic ă înfricoșătoare, de m ărimea unui cîine
mare, cu ochii mari și aprinși, limba sîngerînd ă care-i ajungea
pînă la ombilic, coada scurt ă și ridicat ă în sus, a șa că oricum se
învîrtea animalul ar ăta nerușinarea dosului s ău, mai murdar
decît oricare altele, cum se cu vine acelui anus pe care mul ți
devotați ai diavolului, nu în ultimul rînd cavalerii templieri, au
obișnuit întotdeauna s ă-l sărute în cursul reuniunilor lor. Și
după ce s-a învîrtit pe lîng ă femei timp de o or ă, pisica a s ărit pe
funia clopotului și s-a cățărat pe ea, l ăsînd în urm ă resturile ei
puturoase. Și oare nu pisica este animal ul iubit de catari care,
după Alano delle Isole, se numesc a șa tocmai de la catus, pentru
că îi pupă fundul acestei bestii, socoti nd-o incarnarea lui Lucifer?
Și obiceiul acesta scîrbavnic nu este ar ătat și de către
Guglielmo d'Alvernia în De legibus ? Și Albert cel Mare nu spunea
că pisicile sînt diavoli printre oameni ? Și nu ne dovede ște
venerabilul meu confrate Jacques Fournier c ă la patul de moarte
al inchizitorului Geoffroy de Carcassonne au ap ărut două pisici
negre, care nu erau altceva decît diavoli veni ți să necinsteasc ă
acele rămășițe pămîntești ?
Un murmur de groaz ă a străbătut grupul de c ălugări, dintre care
unii și-au făcut semnul sfintei cruci.
— Domnule Abate, domnule Abate, spunea între timp Bernardo
cu un glas plin de virtute, poate magnificien ța voastr ă nu știe

cum anume folosesc p ăcătoșii aceste instrumente! Dar eu
știu foarte bine asta, o știu, Dumnezeu s ă ne apere ! Am v ăzut
femei smintite, în orele cele mai întunecate din noapte, împreun ă
cu altele de teapa lor, folosindu-se de pisici negre ca s ă
dobîndeasc ă farmece pe care n-au putut niciodat ă să le dezmint ă:
așa că puteau s ă meargă de-a bu șilea, ca anumite animale, și să
străbată, proteguite de noapte, spa ții nesfîrșite, tîrînd dup ă ele pe
sclavii lor, pref ăcuți în nătărăi plini de pofte… Și lor li se ar ăta
chiar diavolul în persoan ă, sau cel pu țin ele cred asta cu toat ă
convingerea, sub form ă de coco ș sau de alt animal negru-t ăciune,
și cu el se Și culcă, nu mă întreba ți cum. Și știu bine c ă prin tot
felul de necroman ții, nu de mult, chiar la Avignon, s-au preg ătit
niște băuturi și alifii cu care s ă se atenteze chiar la via ța
seniorului
329
papă, punîndu-i otrav ă în mînc ăruri. Papa a putut s ă se apere de
ele și să descopere otrava numai pentru c ă era înzestrat cu
bijuterii miraculoase, în form ă de limb ă de șarpe, înt ărite cu
smaralde miraculoase și cu rubine care, prin virtute dumne-
zeiască, slujeau s ă dea la iveal ă existen ța otrăvurilor în bucate!
Unsprezece din limbile acestea atît de pre țioase i le d ăruise regele
Franței, slavă cerului, și numai a șa senior papa al nostru a putut
scăpa de moarte ! Este adev ărat că vrăjmașii papei au f ăcut și
mai mult, și toți știu ce s-a aflat de la ereticul Bernard Delicieux,
arestat acum zece ani: în casa lui au fost g ăsite cărți de magie
neagră însemnate chiar la paginile cele mai spurcate, cu toate
sfaturile trebuincioase pentru a se face figuri de cear ă cu care s ă
se vateme du șmanii. Și, să ne crede ți, în casa lui s-au g ăsit figuri
care reprezentau, cu o m ăiestrie admirabil ă, chiar imaginea
papei, cu cercule țe roșii pe la p ărțile vitale, și toți știu că
asemenea figuri, ag ățate de o sfoar ă, sînt puse în fa ța unei oglinzi
și apoi se lovesc cercu-le țele vitale cu ni ște andrele și… Oh, dar
de ce stărui eu asupra acestor mizerii dezgust ătoare? Papa însu și
a vorbit despre ele și le-a descris, condamnîndu-le, chiar anul
trecut, în constitu ția sa Super illius specula ! Și nădăjduiesc c ă
aveți o copie din ea în aceast ă bibliotec ă bogată a dumneavoastr ă,
ca să vă gîndiți cum se cuvine la ea…
— O avem, o avem, a înt ărit cu însufle țire Abatele, foarte
tulburat.
— Foarte bine, a spus la urm ă Bernardo. Atunci faptul mi se pare
limpede. Un c ălugăr sedus, o vr ăjitoare și niște ritualuri care, din
fericire, nu au avut loc. Cu ce scopuri ? Este ceea ce vom afla, și

doresc s ă răpesc cîteva ceasuri somnului ca s-o afl ăm.
Magnificen ța voastr ă este bun ă să-mi pune ți la dispozi ție un
loc în care omul ăsta să fie pus la popreal ă ?
— Avem chilii la subsolul atelierului de fier ărie, a spus Abatele,
care, din fericire, ne folosesc atît de rar și sînt goale de ani de zile.
— Din fericire sau din nefericire, a observat Bernardo. Și a
poruncit arca șilor să ceară să li se arate drumul și să-i ducă în
două chilii deosebite pe cei doi prin și; și să-l lege pe b ărbat de
vreun inel fixat în zid, în a șa chip încît el s ă poată coborî în
scurtă vreme s ă-l interogheze, privindu-l drept în fa ță. In privin ța
fetei, a mai spus, ceea ce fusese era limpede, și nu merita
osteneala s-o mai supun ă la întreb ări în noaptea aceea. Alte
probe aveau s-o a ștepte înainte de a fi ars ă ca vrăjitoare. Și, dacă
era vrăjitoare, nu avea s ă vorbeasc ă prea lesne. Dar c ălugărul,
poate, era înc ă în stare s ă se căiască (și-l privea pe Salvatore,
care tremura, ca și cum ar fi vrut s ă-l facă sa
330
înțeleagă că-i mai oferea o porti ță de ieșire), spunînd adev ărul si,
a mai zis el, spunînd cine îi era complice.
Cei doi au fost tîrî ți de-acolo, unul t ăcut și pierdut, aproape
cuprins de febr ă, cealalt ă, plîngînd, se zvîrcolea și țipa ca un
animal dus la t ăiere. Dar nici Bernardo, nici arca șii, nici chiar eu
nu înțelegeam ce spunea în limba ei de țărancă. Și cu toate c ă
vorbea atîta, p ărea mut ă. Există unele cuvinte care dau putere,
altele care sporesc neputin ța, și de felul acestora din urm ă sînt
cuvintele necioplite ale oamenilor simpli, c ărora Dumnezeu nu le-
a îngăduit să se exprime în limba universal ă a științei și a puterii.
încă o dată m-am sim țit îndemnat s ă mă duc dup ă ea, încă o
dată Guglielmo, foarte întunecat la fa ță, m-a ținut:
— Stai pe loc, prostule, a spus, fata e pierdut ă, e carne de ars pe
rug.
în timp ce urm ăream încremenit scena, într-o înv ălmășeală de
gînduri ce se ciocneau unul de altul, privind-o st ăruitor pe fat ă,
m-am sim țit bătut pe spate. Nu știu de ce, dar înainte de a m ă
întoarce, am recunoscut mîna lui Ubertino:
— O prive ști pe vrăjitoare, nu-i a șa? Și știam că nu putea ști de
întîmplarea mea, dar vorbea totu și așa numai pentru c ă prinsese,
cu pătrunderea sa nemaipomenit ă a slăbiciunilor omene ști,
stăruința privirii mele.
— Nu… m-am ferit eu, n-o privesc … sau, poate c-o privesc, dar
nu e vrăjitoare… nu știm asta, poate c ă e nevinovat ă…
— O prive ști pentru c ă e frumoas ă. E frumoas ă, nu-i așa ? m-a

întrebat cu o nemaipomenit ă căldură, strîngîndu-mi bra țul. Dacă
o privești pentru c ă e frumoas ă, și ești tulburat de asta (dar știu
că ești tulburat, pentru c ă păcatul de care e b ănuită ți-o face și
mai fermec ătoare), dac ă o privești și simți că-ți trezește dorin ța,
înseamn ă că tocmai de aceea e o vr ăjitoare. P ăzește-te, fiul meu…
Frumuse țea trupului se m ărginește la piele. Dac ă bărbații ar
vedea ceea ce se afl ă sub piele, a șa cum se întîmpl ă cu linxul din
Beotia, s-ar scutura îngrozi ți de vederea femeii. Toat ă grația aceea
este făcută numai din mucozit ăți și din sînge, din umori și din
bilă. Dacă te gînde ști la ceea ce se ascunde în n ări, în gur ă și în
burtă, n-ai să găsești decît murd ărie. Și dacă ți-e silă să atingi
mucul sau fecala cu vîrful degetului, cum s ă mai dore ști să
îmbrățișezi toată punga care con ține fecalele ?
Am simțit o icnitur ă de grea ță. Nu voiam s ă mai ascult vorbele
acelea. Mi-a venit în ajutor maestrul meu, care auzise. S-a
apropiat dintr-o dat ă de Ubertino, l-a apucat de bra ț și i l-a
desprins de al meu.
331
— Ajunge, Ubertino, a spus. Fata aceea va fi torturat ă în curînd,
deci dat ă rugului. Va ajunge exact cum spui tu, muci sînge,
umori și bilă. Dar tocmai semenii no ștri vor fi cei care s ă
scotoceasc ă sub pielea ei ceea ce Domnul Dumnezeu a vrut s ă fie
acoperit cu podoaba pielii aceleia. Și din punct de vedere al
materiei prime, tu nu e ști mai bun decît ea. Las ă băiatul în pace.
Ubertino s-a tulburat.
— Poate c ă am greșit, a șoptit. Fără îndoială că am greșit. Ce
altceva poate face un p ăcătos ?
Acum to ți se înapoiau la chiliile lor, discutînd despre cele
întîmplate. Guglielmo a stat pu țin de vorb ă cu Michele și cu
ceilalți minori ți, care-i cereau p ărerea.
— Bernardo are acum în mîn ă un argument, chiar dac ă este
nesigur. In aba ție foiesc necroman ți care fac acelea și lucruri care
s-au făcut împotriva papei la Avigno n. Desigur, nu e o dovad ă, și
în primă instanță nu poate fi folosit ă pentru a împiedica întîlnirea
de mîine. în noaptea aceasta va încerca s ă-i smulg ă nenorocitului
aceluia vreo alt ă informa ție, de care, sînt sigur de asta, nu se va
folosi numaidecît mîine diminea ță. O va ține ascuns ă, îi va fi de
ajutor mai tîrziu, pentru a tulbura curgerea discu țiilor, dac ă vor
lua cumva vreo cale care s ă nu-i convin ă.
— Va putea s ă-l facă să spună ceva de care s ă se slujeasc ă
împotriva noastr ă? l-a întrebat Michele din Cesena.
Guglielmo c ăzu pe gînduri:

— Să nădăjduim că nu, a spus.
Mi-am dat seama c ă dacă Salvatore îi spunea lui Bernardo ceea
ce ne spusese nou ă, asupra trecutului s ău și al chelarului, și
dacă făcea cumva vreo aluzie la leg ătura dintre ei și Ubertino,
oricît de slab ă ar fi fost aceast ă legătură, s-ar fi creat o situa ție
foarte încurcat ă.
— în orice caz, s ă vedem ce-o s ă se întîmple, a spus Guglielmo
cu senin ătate. Pe de alt ă parte, Michele, totul e hot ărît mai
dinainte. Dar tu vrei s ă ți se facă dovada.
— Vreau, a spus Michele, și Atotputernicul m ă va ajuta. Fie ca
sfîntul nostru s ă fie mijlocitorul no stru al tuturor.
— Amin, au spus cu to ții.
— Dar nu s-a spus asta, a fost comentariul cam necuviincios al
lui Guglielmo. Sfîntul Francisc ar putea s ă se afle pe undeva, în
așteptarea judec ății, fără să-l vadă pe Dumnezeu fa ță-n față.
— Blestemat s ă fie ereticul Ioan, l-am auzit bomb ănind pe messer
Girolamo, în vreme ce fiecare se întorcea la patul lui. Dac ă acum
ne ia și ajutorul sfin ților, unde o s ă sfîrșim noi, bie ții păcătoși?
Ziua a cincea
332
cum sîngi s ă se fie ai mate U
Ce a A
întîr ceila
este
lucri
nu e
a îm
să-i
care
dimi
pent
cale
împi G
IN
ceea și d ÎJbe crea
Gug
hota
Fie
C10S
und față
mes Dac biet
332

Ziua a cincea Prima
în care are loc o fratern ă discuție despre s ărăcia lui Iisus
Cu inima chinuit ă de nenum ăratele spaime, dup ă scena din
noaptea ce trecuse, m-am sculat în diminea ța celei de-a cincea
zile tocmai cînd suna de prima ; Guglielmo m-a zgîl țîit cu putere,
atrăgîndu-mi aten ția că în scurt ă vreme aveau s ă se întruneasc ă
cele dou ă legații. Am privit afar ă prin fereastra chiliei și n-am
văzut nimic. Cea ța din ziua trecut ă se făcuse o p ătură lăptoasă
care se l ăsase în lini ște peste platou.
De cum am ie șit, am văzut abația cum n-o mai v ăzusem niciodat ă
pînă atunci; numai cîteva construc ții mai mari, biserica, Edificiul,
sala capitular ă abia se z ăreau la distan ță, dar imprecise, umbre
printre umbre, iar restul cl ădirilor se puteau vedea doar de la
cîțiva pași. Părea că formele lucrurilor și animalelor se iveau pe
neașteptate din nimic; oamenii p ăreau să se întrupeze din cea ță,
mai întîi cenu șii ca fantomele, apoi încet-încet și cu greu se
puteau recunoa ște.
Născut în țările nordice, nu eram neobi șnuit cu toate astea, care
în alte împrejur ări mi-ar fi amintit cu oarecare dulcea ță de plaiul
și de castelul unde m ă născusem. Dar în diminea ța aceea
condițiile atmosferice mi s-au p ărut dureros de înfr ățite cu starea
inimii mele, și sentimentul de triste țe cu care m ă sculasem s-a
întețit pe măsură ce mă grăbeam spre sala capitular ă.
La cîțiva pași de clădire l-am v ăzut pe Bernardo Gui care se
despărțea de o alt ă persoan ă pe care la început nu am
recunoscut-o. Cum îns ă după aceea a trecut pe lîng ă noi, mi-am
dat seama c ă era Malachia. Se uita în jur ca unul care nu trebuie
văzut în vreme ce comite o f ărădelege; dar am mai spus c ă
expresia acestui om are prin natu ra sa ceva din aerul celui care
ascunde, sau încearc ă să ascund ă, o taină de nem ărturisit.
335
Nu m-a recunoscut și s-a îndep ărtat. Eu, împins d e curiozitate, l-
am urm ărit pe Bernardo Gui și l-am văzut că îsi arunca ochii pe
niște hîrtii pe care poate c ă i le dăduse Malachia.
în pragul s ălii de adunare l-a chemat cu un gest al capului pe
șeful arca șilor, care sta pe-aproape, și i-a șoptit ceva. Apoi a
intrat. M-am luat dup ă el.
Era pentru prima dat ă cînd puneam piciorul în locul acela, care
de afară era de propor ții modeste și avea linii severe; mi-am dat
seama c ă fusese reconstruit mai de curînd pe r ămășițele unei
biserici aba țiale primitive, poate distrus ă în parte de un incendiu.

Intrînd din afar ă, treceai pe sub un portal f ăcut dup ă moda cea
nouă, cu arcul ogival, f ără podoabe și avînd deasupra o rozet ă.
Dar înăuntru d ădeai de un atrium ref ăcut dup ă vestigiile unui
nartex str ăvechi. în fa ța lui se ridica un alt portal, cu arcul dup ă
moda veche și timpanul în semilun ă cu sculpturi încînt ătoare.
Trebuie s ă fi fost portalul bisericii disp ărute.
Sculpturile timpanului erau foarte frumoase, dar mai pu țin
neliniștitoare decît cele ale bisericii noi. Și aici timpanul era
dominat de un Christos pe tron; dar al ături de el, în tot felul de
poziții și cu tot felul de obiecte în mîini, ședeau cei doisprezece
apostoli, care primiser ă împuternicirea de la el s ă se ducă în lume
și să evanghelizeze popoarele. Deasupra capului lui Christos,
într-un arc împ ărțit în dou ăsprezece panouri, și sub picioarele lui
Christos, într-un șir neîntrerupt de figuri, erau reprezentate
popoarele lumii, menite s ă primeasc ă Buna-Vestire. I-am
recunoscut dup ă costume pe evrei, pe cappadochieni, pe arabi, pe
indieni, pe frigieni, pe armeni, pe sci ți, pe romani. Dar,
amesteca ți printre ei, în treizeci de medalioane a șezate în arc
deasupra arcului celor dou ăsprezece panouri, stau locuitorii
lumilor necunoscute, despre care abia dac ă aminteau Fiziologul și
povestirile nesigure ale c ălătorilor. Mul ți dintre ei mi-au ap ărut ca
necunoscu ți, pe alții i-am recunoscut: de exemplu, mon ștrii cu
șase degete la mîn ă, faunii z ămisliți din viermii care se formeaz ă
între scoar ța și pulpa copacilor, sirenele cu coad ă solzoas ă, care-i
farmecă pe marinari, etiopienii cu trupul negru de tot care se
apără de dogoarea razelor de soare s ăpînd caverne pe sub
pămînt, onocentaurii, oameni pîn ă la ombilic și în jos m ăgari,
ciclopii numai cu un ochi de m ărimea unui scut, Scilla cu capul
și pieptul de fat ă, burta de lupoaic ă și coada de delfin, oamenii
păroși din India care tr ăiesc în mla știni și pe fluviul Epigmaride,
chinocefalii, care nu pot spune o vorb ă fără să se
336
opreasc ă și să latre, sciapozii, care alearg ă foarte repede pe
singurul lor picior, și cînd vor s ă se adăposteasc ă de soare se
întind și-și desfac piciorul lor mare ca o umbrel ă, astoma ții din
Grecia, lipsi ți de gură, care respir ă pe nări și trăiesc numai cu
aer, femeile b ărboase din Armenia, pigmeii, epi-stigii, pe care unii
îi numesc blemi, care se nasc f ără cap, cu gura pe burt ă și ochii
pe umăr, femeile monstruoase din Marea Ro șie, înalte de
douăsprezece picioare, cu p ărul care le ajungea la c ălcîie, cu
coadă bovină la capătul spin ării și copite de c ămilă, pe cei cu
labele picioarelor întoarse la spate, încît cine îi urm ărește

privindu-le urmele ajunge întotdeauna de unde vin, nu unde se
duc, și apoi oamenii cu trei capete, cei cu ochii str ălucind ca ni ște
lămpi și monștrii din insula Circe, corpuri omene ști și grumaji de
mai multe animale.
Aceste minuni, precum și altele, erau sculptate pe portalul acela.
Dar nici una dintre ele nu provoca spaim ă pentru c ă nu aveau
rostul să arate răul de pe lumea aceasta, sau chinurile din infern,
ci erau martorele faptului c ă Buna-Vestire ajunsese prin întreaga
lume cunoscut ă și se preg ătea să se întind ă și peste cea
necunoscut ă, pentru care portalul era o fericit ă făgăduială de
bună înțelegere, de r ăspîndire peste tot a cuvîntului lui Christos,
de luminoas ă ecumenie.
Bună prevestire, mi-am spus, pentru întîlnirea care se va
desfășura dincolo de pragul acesta, unde oameni învr ăjbiți unii
cu alții din pricina unor potrivnice în țelegeri a Evangheliei poate
se vor reg ăsi astăzi ca să înlăture neîn țelegerile dintre ei. Și mi-
am spus c ă eram un biet p ăcătos văitîndu-m ă pentru întîmpl ările
mele proprii, în timp ce stau s ă se petreac ă evenimente de-o atît
de mare însemn ătate pentru istoria cre știnătății. Am pus al ături
puținătatea necazurilor mele de f ăgăduială de pace și de
seninătate sigilat ă în piatra timpanului. I-am cerut iertare lui
Dumnezeu pentru sl ăbiciunea mea, și plin de senin ătate am
trecut pragul.
Nici n-am intrat bine c ă i-am și văzut aduna ți pe toți membrii
amînduror lega ții, așezați față-n față pe un șir de jilțuri aranjate
în hemiciclu, cele dou ă tabere fiind desp ărțite de o mas ă la care
ședeau Abatele și cardinalul Bertrando.
Guglielmo, pe care l-am urmat ca s ă iau note, m-a pus în Partea
minoriților, unde ședeau Michele cu ai lui și alți franciscani de la
curtea din Avignon; deoarece întîlnirea nu trebuia să apară ca un
duel între italieni și francezi, ci o disput ă între sus ținătorii regulii
franciscane și criticii lor, uni ți cu toții de o sfîntă și catolic ă
credință față de curtea pontifical ă.
337
Cu Michele din Cesena stau fratele Arnaldo din Aquitania fratele
Ugo din Novocastro și fratele Guglielmo Alnwick, care luaser ă
parte la capitulul din Perugia, apoi episcopul din Caffa și
Berengario Talloni, Bonagrazia din Bergamo și alți minori ți de la
curtea avignonez ă. De cealalt ă parte ședeau Lorenzo Decoalcone,
bacalaureat din Avignon, episcopul de Padova și Jean d'Anneaux,
doctor în teologie la Paris. Al ături de Bernardo Gui, t ăcut și
serios, era dominicanul Jean de Baune, pe care în Italia îl

numeau Giovanni Dalbena. Acest a, mi-a spus Guglielmo, fusese
cu mulți ani înainte inchizitor la Norbona, unde judecase mul ți
beghini și pințochieri; dar cum învinuise de erezie chiar o idee,
privitoare la s ărăcia lui Christos, se ridicase împotriva lui
Berengario Talloni, lector în m ănăstirea din acel ora ș, cerînd
ajutor papei. Pe atunci Ioan era înc ă nesigur în problema aceasta,
și-i poftise pe amîndoi la curte ca s ă discute f ără să ajungă la o
concluzie. A șa încît, pu țin după aceea, franciscanii luaser ă
poziție, după cum am mai spus, la capitulul de la Perugia. In
sfîrșit, din partea avignonezilor mai erau și alții, printre care
episcopul de Alborea.
Ședința a fost deschis ă de către Abbone, care a socotit potrivit s ă
aminteasc ă pe scurt faptele cele mai proaspete. A reamintit c ă în
anul de la Christos 1322, la capitulul general al fra ților minori ți,
ce s-a adunat la Perugia sub co nducerea lui Michele din Cesena,
se hotărîse, cu matur ă și înțeleaptă chibzuin ță, că Domnul
Christos, ca s ă dea o pild ă de viață fără cusur, și apostolii ca s ă
se supun ă învățăturilor sale, nu avuseser ă niciodat ă împreun ă
nici un fel de lucru, fie din motive de proprietate sau de st ăpînire,
și că adevărul acesta era obiect de credin ță sănătoasă și catolic ă,
cum reie șea limpede din diferite citate din c ărțile canonice. Drept
pentru care era virtuoas ă și sfîntă renunțarea la proprietatea
tuturor lucrurilor, și că față de aceast ă regulă de sfințenie s-au
supus primii ctitori ai Bisericii militante. C ă la acest adev ăr se
supusese, în 1312, conc iliul de la Viena, și că însuși papa Ioan,
în 1317, în constitu ția asupra c ălugărilor minori ți care începe cu
Quorundam exigit, socotise hot ărîrile acelui conciliu ca fiind date
cu sfințenie, lucide, bine chibzuite și mature. Prin urmare,
capitulul perugin, socotind c ă ceea ce Sfîntul Scaun aprobase
întotdeauna prin doctrin ă sfîntă, trebuia întotdeauna socotit ca
acceptat, și în nici un fel s ă nu se abat ă de la aceast ă aprobare,
prin iscălitura mae ștrilor în teologie sacr ă, precum fratele
Guglielmo din Englitera, fratele Enrico din Alemania, fratele
Arnaldo din Acvitania, conduc ători de
338
provincii și miniștri, precum și cu sigiliul fratelui Niccolao,
ministrul Fran ței, al fratelui Guglielmo Bloc, bacalaureat, al
ministrului general și al celor patru ministere provinciale, al
fratelui Tommaso din Bologna, al fratelui Pietro din provincia San
Francesco, al fratelui Fernando din Castello și al fratelui Simone
din Turonia. Cu toate acestea, a spus Abbone mai departe, anul
următor papa d ădea decretala Ad conditorem canonum, împotriva

căreia s-a ridicat fratele Bonagr azia din Bergamo, socotind-o
potrivnic ă intereselor ordinului s ău. Atunci papa desprinsese
decretala aceea de pe u șa bisericii mari din Avignon, unde fusese
agățată, și o schimbase în mai multe puncte. Dar în realitate o
făcuse și mai aspr ă, dovadă că urmarea imediat ă a fost c ă fratele
Bonagrazia a fost ținut închis un an. Și nu putea fi nici o îndoial ă
în ceea ce prive ște severitatea pontifului, deoarece în acela și an
dădea binecunoscuta acum Cum inter nonnullos , în care se
condamnau întru totul tezele capitulului de la Perugia.
La acest punct, întrerupîndu-l cu iscusin ță pe Abbone, a vorbit
cardinalul Bertrando și a spus c ă trebuia amintit cum, ca s ă
încurce lucrurile și ca să-l mînie pe pontif, se amestecase în 1324
Ludovic de Bavaria, cu declara ția de la Sachsenhausen, unde se
împărtășeau, fără nici un motiv bine întemeiat, tezele de la
Perugia ( și nici nu se în țelegea, a observat Bertrando cu un
zîmbet sub țire, de ce oare împ ăratul aclama cu entuziasm o
sărăcie pe care el n-o împ ărtășea cîtuși de puțin), ridi-cîndu-se
împotriva lui messer papa, numindu-l inimicus pacis și spunînd
că era gata s ă dea naștere la scandaluri și la neorîn-duial ă, și
socotindu-l, în sfîr șit, eretic, ba chiar ereziarh.
— Nu chiar a șa, a încercat s ă-l domoleasc ă Abbone.
— Ba în substan ță așa, a spus ap ăsat Bertrando. Și a mai
adăugat că tocmai pentru a abate nepotrivitul amestec al
împăratului, messer papa fusese nevoit s ă emită decretala Quia
quorundam și că, în sfîrșit, îl poftise cu mare hot ărîre pe Michele
din Cesena s ă se înfățișeze înaintea lui. Michele trimisese scrisori
de iertăciune, zicînd c ă se află bolnav, lucru de care nimeni nu se
îndoia, trimi țînd în locul s ău pe fratele Giovanni Fidanza și fratele
Umile Custodio din Perugia. Dar s-a întîmplat, a spus cardinalul,
că guelfii din Perugia îl în științează pe papă că, departe de a fi
bolnav, fratele Michele avea leg ături cu Ludovic de Bavaria. Și că
în orice caz, dac ă fusese ceva, trecuse, iar acum fratele Michele
părea bine s ănătos, și că era deci a șteptat la Avignon. Era, de
altfel, mai bine, admitea cardinalul, s ă se chibzuiasc ă la început,
cum se f ăcea acum, de fa ță cu oameni cump ăniți din amîndou ă
părțile, ceea
339
Ce Michele avea apoi s ă spună papei, dat fiind c ă pu tuturor era
pentru totdeauna acela de a nu în ăspri lucruril e și să porneasc ă o
diatribă, care nu avea rost s ă existe între un p ărinte iubitor și fiii
săi credincio și, care pîn ă atunci izbucnise numai fiindc ă se
amestecaser ă oameni din afara Bisericii împ ărați sau vicari ce

erau, care nu aveau nici o leg ătură cu problemele Sfintei Maici
Biserica.
A vorbit atunci iar Abbone și a spus c ă, deși era om al Bisericii și
abatele unui ordin c ăruia Biserica îi datora atît de mult (un
murmur de respect și de supunere s-a ridicat din amîndou ă
laturile hemiciclului), nu socotea, totu și, că împăratul trebuia s ă
rămînă străin de asemenea probleme, din multe motive pe care
fratele Guglielmo din Baskerville avea s ă le spun ă mai pe urm ă.
Dar, mai spunea Abbone, era totu și drept ca prima parte a
dezbaterii s ă se desfășoare între trimi șii pontificali și
reprezentan ții acelor fii ai Sfîntului Francisc, care, prin însu și
faptul de a fi venit s ă ia parte la aceast ă întîlnire, se dovedeau a fi
fiii credincio și ai pontifului. Și deci îl poftea pe fratele Michele,
sau pe cineva în locul lui, s ă spună ce dorea s ă susțină la
Avignon.
Michele a spus c ă, spre marea lui bucurie și emoție, în diminea ța
aceea se afla printre ei Ubertino din Casale, c ăruia însu și
pontiful, în 1322, îi ceruse o dare de seam ă întemeiat ă asupra
problemei s ărăciei. Și chiar Ubertino ar fi putut s ă rezume, cu
luciditatea, erudi ția și credința înflăcărată pe care to ți i le
recunoșteau, punctele principale ale celor ce erau acum, și de
nezdruncinat, ideile ordinului franciscan.
Ubertino s-a sculat și, de cum a început s ă vorbeasc ă, am înțeles
de ce trezise atîta însufle țire, și ca predicator, și ca om de curte.
înflăcărat în gest, conving ător în glas, fermec ător în zîmbet, clar
și consecvent în gîndire, a pus st ăpînire pe ascult ători tot timpul
cît a vorbit. A început o cercetare am ănunțită și foarte doct ă a
motivelor care sprijineau tezele de la Perugia. A spus c ă, înainte
de orice, trebuia s ă se recunoasc ă adevărul că Iisus și apostolii
lui au avut dou ă stări, pentru c ă au fost prela ți ai Bisericii Noului
Testament și în felul acesta au posedat cît se cuvine autoritatea
de a dărui și de a împ ărți, ca să dea săracilor și miniștrilor
Bisericii, cum st ă scris în capitolul al patrulea al Faptelor
Apostolilor, și asupra acestui lucru nimeni nu discut ă. Dar, în al
doilea rînd, Christos și apostolii trebuie s ă fie socoti ți ca niște
persoane particulare, temelie a oric ărei perfec țiuni religioase, și
desăvîrșiți disprețuitori ai lumii. Și în legătură cu asta stau fa ță
în față două feluri de a avea, dintre care unul este cet ățenesc și
lumesc, pe
340
care legile imperiale îl numesc cu vorbele in bonis nostris,
deoarece ale noastre sînt zise acele bunuri de care avea grij ă, si

care, fiindu-ne luate, avem dreptul s ă le cerem înapoi, pentru c ă
una este ca în mod cet ățenesc și lumesc s ă-ți aperi lucrul t ău de
cel care vrea s ă ți-l ia, adresîn du-te judec ătorului imperial ( și a
spune c ă Iisus și apostolii au avut lucruri de felul acesta este o
afirmație eretic ă, pentru c ă, așa cum spune Matei în capitolul al
V-lea, celui care vrea s ă se certe cu tine la judecat ă și vrea „s ă-ți
ia cămașa, lasă-i și mantia", și nu spune altfel nici Luca, în
capitolul al Vl-lea, cuvinte cu care Christos înl ătura de la sine
orice posesie și stăpînire, lucru pe care-l cere cu st ăruință și
apostolilor s ăi, a se vedea mai departe Matei, capitolul al XXIV-
lea, unde Petru îi spune Domnului c ă pentru a-l urma vor p ărăsi
totul); dar și în alt fel se pot avea, cu toate acestea, lucrurile
pămîntești, pe motiv c ă există și caritatea fratern ă a tuturor, și în
acest fel Christos și ai lui au avut bunuri din motive fire ști, care
motive sînt numite de unii jus poli, adică motive fire ști, spre
întreținerea naturii care f ără prescrip ție uman ă se potrive ște cu
dreapta judecat ă; în timp ce jus fori este o putere care depinde de
contractul uman. înainte de asta, la prima împ ărțire a acestor
lucruri, cît prive ște posesiunea, ele au fost cum sînt acum
lucrurile care nu fac parte dintre bunurile cuiva și se conced celui
care le ocup ă, și au fost într-un anumit sens comune tuturor
oamenilor, în timp ce numai dup ă păcat strămoșii noștri au
început s ă-și împărtășească proprietatea lucrurilor și de atunci a
început st ăpînirea omeneasc ă, așa cum este cunoscut ă astăzi.
Dar Christos și apostolii au avut lucrurile în primul fel, și așa au
avut hainele și pîinile și peștii, și, cum spunea Pavel în prima
epistolă către Timotei, avem de mîn-care și cu ce ne acoperi și
sîntem mul țumiți. Prin care se în țelege că Christos și ai lui nu au
avut aceste lucruri în posesie, ci în folosin ță, rămînînd neatins ă
sărăcia lor. Ceea ce a și fost recunoscut de papa Nicolae al II-lea
în decretala Exiit qui seminat.
Dar de cealalt ă parte s-a ridicat Jean d'Anneaux și a spus c ă
pozițiile lui Ubertino i se p ăreau potrivnice și dreptei judec ăți, și
dreptei interpret ări a Scripturilor. Deoarece, despre bunurile
pieritoare prin folosin ță, cum ar fi pîinea și peștii, nu se poate
vorbi de simplul drept al folosin ței, și nici nu se poate face uz de
ele, ci abuz, tot ceea ce credincio șii aveau în comun în Biserica
primitiv ă, cum se vede în Faptele doi și trei, le aveau pe baza
aceluiași fel de posesiune pe care o aveau înainte de
conversiune; apostolii, dup ă pogorîrea
341
Sfîntului Duh, au posedat p ămînturi în ludeea; dorin ța de a tr ăi

fără proprietate nu se extinde și asupra a ceea ce este necesar
ordinului ca s ă trăiască, și cînd Petru a spus c ă lăsase totul, nu
înțelegea prin aceasta c ă renunțase la proprietate • Adam a avut
stăpînire și proprietate asupra lucrurilor ș sclavul care ia bani de
la stăpînul lui nu face, fire ște, nici uz, nici abuz de ei; cuvintele
din Exiit qui seminat la care mino-ri ții se refer ă mereu și care
hotărăsc că frații minori au doar uzul asupra celor de care se
slujesc, f ără să aibă stăpînirea și proprietatea lor, trebuie s ă se
refere doar la lucrurile care nu se ispr ăvesc prin uz și, într-
adevăr, dacă Exiit ar cuprinde bunurile supuse pieirii, ar sus ține
un lucru cu neputin ță; uzul de fapt nu se poate deosebi de
stăpînirea juridic ă; orice drept uman, pe baza c ăruia se posed ă
lucruri materiale, este cuprins în legile regilor; Christos, ca om
muritor, înc ă de pe vremea conceperii sal e, a fost proprietarul
tuturor lucrurilor p ămîn-tești, iar ca Dumnezeu a avut de la Tat ăl
Său stăpînirea universal ă a tot ce exist ă; a fost proprietar de
veșminte, de alimente, de bani prin contribu țiile și ofertele
credincio șilor, și, dacă a fost s ărac, nu a fost fiindc ă nu avea
propriet ăți, ci fiindc ă nu profita de roadele lor, întrucît simpla
stăpînire juridic ă, despărțită de încasarea beneficiilor, nu-l
îmbogățește pe cel care o de ține ; și, în sfîr șit, dacă totuși Exiit ar
fi spus cu totul altceva, pontif ul roman poate, în ceea ce prive ște
credința și problemele morale, s ă anuleze hot ărîrile antemer-
gătorilor s ăi, ba chiar s ă și facă schimb ări potrivnice lor.
în momentul acela s-a ridicat, apri g, fratele Girolamo, episcop în
Caffa, cu barba tremurîndu-i de mînie, chiar dac ă vorbele sale
încercau s ă pară împăciuitoare. Și a început o argumentare care
mi s-a p ărut destul de încîlcit ă.
— Ceea ce a ș dori să-i spun sfîntului p ărinte, și chiar eu, care
vorbesc, sînt gata s ă mă supun înc ă de pe acum dreptei sale
îndreptări, dacă voi greși, deoarece cred, într-adev ăr, că Ioan este
vicarul lui Christos, și pentru aceast ă credință am fost luat de
sarazini. Și voi începe citind un fapt amintit de un mare doctor,
despre disputa care s-a iscat într-o zi între c ălugări despre cine a
fost tatăl lui Melchisedec. Și atunci abatele Copes, întrebat despre
asta, s-a sc ărpinat în cap și a spus : vai de tine, Copes, deoarece
cauți numai ceea ce Dumnezeu nu- ți porunce ște să cauți, și ești
delăsător în ceea ce el î ți porunce ște. Iată, cum se deduce foarte
clar din exemplul meu, e tot atît de limpede c ă Iisus Christos și
Preafericita Fecioar ă, precum și apostolii, nu au avut nimic, nici
în parte, nici în comun, dup ă cum mai pu țin limpede ar fi s ă
recunoa ștem că

342
Iisus a fost om și Dumnezeu în acela și timp, și totuși mi se pare
clar că cine ar nega prima eviden ță, ar nega-o și pe a doua!
A spus asta cu glas de biruin ță, și l-am văzut pe Guglielmo cum
ridica ochii spre cer. B ănuiesc c ă socotea silogism ul lui Girolamo
destul de anapoda, și nu pot s ă nu-i dau dreptate, dar mai
anapoda mi s-a p ărut mînioasa și contraria argumentare a lui
Giovanni Dalbena, care a spus c ă cine afirma ceva despre s ărăcia
lui Christos afirma ceea ce se vede (sau nu se vede) cu ochiul, în
timp ce în definirea umanit ății și divinității lui intervine credin ța,
ceea ce însemneaz ă că cele dou ă propozi țiuni nu pot fi puse
laolaltă. în răspuns, Girolamo a fost mai t ăios decît adversarul
său.
— Oh, nu, drag ă frate, mi se pare adev ărat chiar contrariul,
pentru c ă toate Evangheliile declar ă că Iisus era om, și mînca și
bea, și prin înse și minunile lui de net ăgăduit era și Dumnezeu, și
toate astea le-a v ăzut toat ă lumea.
— Dar și magii și ghicitorii au f ăcut minuni, a spus f ără sclipire
Dalbena.
— Da, i-a întors-o Girolamo, da r cu ajutorul artei magiei. Și tu
vrei să asemeni minunile lui Christos cu arta magiei ?
Celălalt a șoptit rușinat că nu voia a șa ceva.
— Da, și în sfîrșit, a urmat Girolamo, care se sim țea de-acum
foarte aproape de victorie, messer cardinalul din Poggetto ar vrea
să socoteasc ă eretică credința în sărăcia lui Christos, cînd pe
această idee se sprijin ă regula unui ordin precum cel franciscan,
astfel încît nu exist ă regat în care fiii s ăi să nu se fi dus s ă
predice și să-și verse sîngele lor, din Maroc pîn ă în India ?
— Inimă preasfînt ă a lui Petru Hispanul, a șoptit
Guglielmo, ap ără-ne!
— Preaiubite frate, a vociferat atunci Dalbena, f ăcînd un pas
înainte, vorbe ște despre sîngele fra ților tăi, dar nu uita c ă tributul
acesta a fost pl ătit și de călugări din alte ordine.
— Cu tot respectul fa ță de signor cardinalul, a strigat Girolamo,
nici un dominican n-a murit vreodat ă printre p ăgîni, în timp ce
numai în vremea mea nou ă minoriți au fost martiriza ți !…
Atunci, ro șu la față, s-a ridicat episcopul dominican de Alborea.
— Atunci eu pot s ă dovedesc c ă înainte ca minori ții să fi fost în
Tartaria, papa Inocen țiu al Vl-lea a trimis trei dominicani!
— Ah, da ? a spus în derîdere Girolamo. Ei bine, eu știu că de
optzeci de ani minori ții sînt în Tartaria, și au patruzeci de
343

biserici în întreaga țară, în timp ce dominicanii au numai cinci
locuri pe coast ă, și cu toții sînt cincisprezece c ălugări. Șj asta
rezolvă problema!
— Nu rezolv ă nici o problem ă! a strigat cel din Alborea, pentru c ă
acești minori ți care nasc pin țochieri, cum fat ă cățeaua căței, își
atribuie totul lor, produc martiri și apoi au biserici frumoase,
podoabe somptuoase și cumpără și vînd ca to ți ceilalți oameni ai
Bisericii!
— Nu, dragul meu messer, nu, a spus Girolamo, ei nu cump ără și
nu vînd chiar ei, ci prin împuternici ți de la scaunul apostolic, și
acești interpu și dețin posesiunea, în timp ce minori ții au doar
uzul!
— într-adev ăr? a rînjit cel de la Alborea. Și de cîte ori atunci ai
vîndut tu f ără împuternici ți ? Știu povestea anumitor p ămînturi
care…
— Dacă am făcut-o, am gre șit, l-a întrerupt repezit
Girolamo, nu da pe seama ordinului ceea ce a putut s ă facă o
slăbiciune de-a mea!
— Dar, prearespectabililor fra ți, i-a întrerupt atunci
Abbone, problema noastr ă nu este dac ă sînt săraci minori ții, ci
dacă era sărac Domnul Christos…
— Ei, bine, s-a auzit atunci din nou vocea lui Girolamo, am în
privința aceasta un argument care taie mai bine decît spada.
— Sfinte Francisc, ap ără-i pe fra ții tăi… a spus Guglielmo
descurajat.
— Argumentul este, a continuat Girolamo, c ă orientalii și grecii,
mai obișnuiți decît noi cu doctrina sfin ților părinți, consider ă
sigură sărăcia lui Christos. Și dacă ereticii și schismaticii aceia
susțin cu atîta claritate un adev ăr atît de limpede, vrem s ă fim
noi mai eretici și mai schismatici decît ei negîndu-l ? Dac ă acești
orientali ne-ar auzi pe unii dintre noi predicînd împotriva acestui
adevăr, ne-ar lapida !
— Ce tot spui ? l-a luat în derîdere cel de la Alborea, atunci de ce
nu-i lapideaz ă pe dominicanii care predic ă tocmai împotriva
acestui adev ăr?
— Pe dominicani ? Dar nu i-au v ăzut niciodat ă pe acolo! Cel de la
Alborea, vîn ăt la față, a atras aten ția că acest
frate Girolamo fusese în Grecia poat e cincisprezece ani, în timp ce
el sta acolo înc ă din copil ărie. Atunci Girolamo a spus c ă celălalt,
Alborea, poate c ă fusese în Grecia, dar huzurind în palate
episcopale frumoase, în timp ce el, ca franciscan, st ătuse acolo
nu cincisprezece, ci dou ăzeci și doi de ani, și că predicase în fa ța

împăratului de la Constantinopol. Atunci
344
Alborea, nemaiavînd argumente, a încercat s ă depășească spațiul
strimt care-l desp ărțea de minori ți, arătînd, cu voce ridicat ă și
prin vorbe pe care nu cutez s ă le amintesc, dorin ța lui de a
smulge barba episcopului din Caffa, de a c ărui bărbăție se îndoia,
și pe care, tocmai potrivit logicii r ăsturnate, voia s ă-l
pedepseasc ă, folosind barba aceea în chip de flagel. Ceilal ți
minorți au dat fuga s ă facă o barier ă de apărare a confratelui lor,
avignonezii au socotit c ă e bine s ă țină partea dominicanului, și
de aici a urmat (Doamne, ai mil ă de cei mai buni dintre fiii t ăi!) o
încăierare pe care în zadar Abatele și cardinalul au încercat s-o
potoleasc ă. In hărmălaia ce s-a iscat, minori ții și dominicanii și-
au spus unii altora vo rbe foarte grele, ca și cum fiecare dintre ei
ar fi fost un cre știn în lupt ă cu sarazinii. Singurii care au r ămas
la locurile lor au fost de-o parte Guglielmo, iar de cealalt ă
Bernardo Gui. Guglielmo p ărea trist, iar Bernardo vesel, dac ă de
veselie se putea vorbi v ăzînd zîmbetul palid care strîngea buzele
inchizitorului.
— Nu exist ă argumente mai bune, l-am întrebat pe maestrul
meu, în vreme ce Alborea se în dîrjea cu barba episcopului din
Caffa, pentru a dovedi sau a nega s ărăcia lui Christos ?
— Dar tu po ți să afirmi amîndou ă lucrurile, bunul meu Adso, a
spus Guglielmo, și nu vei putea niciodat ă stabili, pe baza
Evangheliilor, dac ă Iisus socotea drept proprietatea sa, și în ce
măsură, tunica pe care o purta și pe care apoi poate c ă o arunca
atunci cînd se rupea. Și, dacă vrei, doctrina lui Toma din Aquino
despre proprietate este și mai cutez ătoare decît cea a noastr ă, a
minoriților. Noi spunem: nu posed ăm nimic și folosim totul. El
spunea: socoti ți-vă totuși posesori, pentru c ă dacă îi lipsește
cuiva ceea ce poseda ți voi, îi oferi ți uzul, și din obliga ție, nu din
milă. Dar problema nu este dac ă Iisus a fost s ărac, ci dac ă
trebuie s ă fie săracă Biserica. Și săracă nu însemneaz ă atît a avea
sau a nu avea un palat, ci a men ține sau a renun ța la dreptul de
a da legi asupra lucrurilor p ă-mîntești.
— Iată, deci, am spus, de ce împ ăratul ține atîta la discursurile
minoriților asupra s ărăciei.
— Chiar a șa. Minori ții fac jocul împ ăratului împotriva papei. Dar
pentru Marsilio și pentru mine jocul e dublu, și am vrea ca jocul
împăratului s ă facă jocul nostru și să slujeasc ă ideii noastre
despre guvernarea uman ă.
— Și asta o s ă spuneți cînd va trebui s ă vorbiți ?

— Dacă o spun, îmi împlinesc misiunea, care era de a da la lveală
opiniile teologilor imperiali. Dar dac-o spun, misiunea
345
mea eșuează, pentru c ă eu ar fi trebuit s ă înlesnesc o a doua
întîlnire, la Avignon, și nu cred c ă Ioan o s ă primeasc ă să mâ duc
eu la ei și să spun toate acestea.
— Și atunci ?
— Atunci sînt prins între dou ă forțe potrivnice, ca un asin care
nu știe din care din cei doi saci cu fîn s ă mănînce. Asta fiindc ă
timpurile nu s-au copt. Marsilio viseaz ă fără rost o schimbare
care nu este cu putin ță, acum, și Ludovic nu este mai bun decît
cei dinaintea lui, de și deocamdat ă rămîne singurul bastion
împotriva mizerabilului de Ioan. Poate c ă va trebui s ă vorbesc, cel
puțin dacă oamenii ace știa nu vor sfîrsi prin a se omorî unul pe
altul. în orice caz, s ă scrii, Adso, ca s ă rămînă urmă de ceea ce se
întîmplă astăzi.
— Și Michele ?
— Mă tem că-și pierde timpul. Cardinalul știe că papa nu caut ă o
mediere, Bernardo Gui știe că va trebui s ă zădărniceasc ă
întîlnirea; și Michele știe că se va duce la Avignon în orice caz,
pentru c ă nu vrea ca ordinul s ă rupă orice leg ătură cu papa. Și își
va pune via ța în pericol.
In vreme ce vorbeam a șa – și într-adev ăr nu știu cum de ne
puteam auzi unul pe altul – disputa ajunsese la culme. S ăriseră
să facă ordine arca șii, la un semn al lui Bernardo Gui, ca s ă nu
lase cele dou ă grupuri s ă se încaiere cu totul. Dar, precum
asediații și asediatorii din ambele p ărți ale zidurilor unei
fortărețe, ei își aduceau amenin țări și ocări de care amintesc aici
doar la întîmplare, f ără să izbutesc s ă le atribui paternitatea și să
le redau limpede, pentru c ă frazele nu au fost rostite pe rînd, cum
s-ar fi petrecut într-o ceart ă de pe la noi de-acas ă, ci în felul
mediteranean, una înc ălecînd-o pe cealalt ă, ca valurile unei m ări
mînioase.
— Evanghelia spune c ă Christos avea o pung ă.
— Taci din gur ă cu punga asta a ta pe care o picta ți pînă și pe
crucifixuri! Ce spui atunci c ă Domnul Christos, cînd era la
Ierusalim, se întorcea în fiecare sear ă în Betania ?
— Și dacă Domnul Christos vrea el s ă doarmă în Betania, cine
ești tu să-i abați hotărîrea ?
— Nu, țap bătrîn, Domnul Christos se întorcea în Betania pentru
că n-avea bani s ă-și plătească găzduirea la Ierusalim.
— Țap bătrîn ești tu, Bonagrazia. Și ce mînca Domnul Christos la

Ierusalim ?
— Și tu o să spui că mîrțoaga care prime ște nutre ț de la st ăpîn ca
să-și țină zilele are proprietate asupra nutre țului ?
— Vezi c ă-l compari pe Domnul Christos cu o mîr țoaga!••ș
— Nu, tu-l compari pe Christos cu un c ălugăr simoniac de la
curtea voastr ă, groapă de bălegar!
346
— Da ? Și de cîte ori Sfîntul Scaun a trebuit s ă se
împovăreze cu procese ca s ă apere bunurile voastre ?
— Bunurile Bisericii, nu ale noastre. Noi le avem în uz !
— în uz ca s ă le mînca ți, ca să faceți cu ele biserici m ărețe, cu
statui de aur, ipocri ților, receptacule de nedrept ăți, morminte
zugrăvite, cloace de viciu! Și știți bine că principiul vie ții perfecte
este mila, și nu sărăcia!
— Asta a spus-o mînc ăciosul acela de Toma al vostru!
— Vezi mai bine de tine, p ăgînule. Cel c ăruia-i zici tu mîn-c ăcios
este un sfînt al Sfintei Biserici Romane !
— Sfîntul sandalelor mele, canonizat de Ioan ca s ă le facă în
ciudă franciscanilor! Papa ăsta al vostru nu poate face sfin ți,
pentru c ă e un eretic! Ba e chiar un ereziarh !
— Propozi țiunea asta e grozav ă, o cunoa ștem noi! Este declara ția
fantoșei din Bavaria la Sachsenhausen, preg ătită de Ubertino al
vostru.
— Ai grij ă cum vorbe ști, porcule, feciorul tîrfei din Babilon sau al
altor putori! Tu știi că în anul acela Ubertino nu era la împ ărat, ci
sta chiar la Avignon, în slujba cardinalului Orsini, și papa îl
trimitea ca mesager la Aragon !
— Știu, știu că făcea rugăciune de s ărăcie la masa cardinalului,
cum o face acum în aba ția cea mai bogat ă din peninsul ă.
Ubertino, dac ă nu erai tu, atunci cine i-o fi sugerat lui Ludovic s ă
se foloseasc ă de scrierile tale ?
— E vina mea dac ă Ludovic cite ște scrierile mele ? Fire ște că nu
le poate citi pe ale tale, care e ști un analfabet!
— Eu, analfabet ? Era oare înv ățat Francisc al vostru care vorbea
cu gîștele ?
— Ai hulit!
— Ba tu hule ști, călugăraș de butoia ș.
— Eu n-am stat niciodat ă cu butoia șul în față, și tu știi asta!!
— Ba st ăteai cu fr ățiorii tăi călugărași, cînd te b ăgai în patul
Chiarei din Montefalco!
— Trăsni-te-ar Dumnezeu! Eu eram inchizitor în vremea aceea și
Chiara murise în parfum de sfin țenie.

— Chiara avea miros de sfin țenie, dar tu aveai alt miros cînd
cîntai matutini călugărițelor.
— Zi-i, zi-i a șa mai departe, și mînia lui Dumnezeu o s ă te
lovească cum o s ă-l loveasc ă și pe stăpînul tău, care a dat
găzduire la doi eretici, precum ostrogotul acela de Eckhart și
necromantul englez c ăruia-i zice ți Branucerton !
— Venerabili fra ți, venerabili fra ți! strigau cardinalul Bertrando
și Abatele.
347
Ziua a cincea Tertia
In care Severino îi vorbe ște lui Guglielmo despre o carte ciudat ă și
Guglielmo le vorbe ște legaților despre o ciudat ă concepție privind
guvernarea lumii
Cearta sporea tot mai mult, cînd unul dintre novicii de gard ă la
ușă a intrat, trecînd prin talme ș-balmeșul acela ca unul care
străbate un lan b ătut de grindin ă, și a venit s ă-i șoptească lui
Guglielmo c ă Severino voia s ă-i vorbeasc ă de grab ă. Am ieșit în
nartexul aglomerat de c ălugări curioși care căutau să prindă,
printre strig ăte și zgomote, ceva din ceea ce se petrecea în ăuntru.
Printre primii l-am v ăzut pe Aymaro din Alexandria care ne-a
întîmpinat cu obi șnuitul rînjet de mil ă pentru neghiobia lumii:
— Desigur c ă de cînd au ap ărut ordinele cer șetoare
creștinătatea s-a f ăcut mai virtuoas ă, a spus.
Guglielmo l-a dat la o parte, nu f ără neplăcere, și s-a îndreptat
spre Severino, care ne a ștepta într-un col ț. Era nelini știt, voia s ă
ne vorbeasc ă în taină, dar nu se putea g ăsi un loc lini știt în
hărmălaia aceea. Am vrut s ă ieșim, dar din pragul s ălii capitulare
s-a ivit Michele din Cesena care-l îndemna pe Guglielmo s ă se
întoarcă înăuntru pentru c ă, spunea el, cearta era pe cale s ă se
stingă și trebuia s ă urmeze mai departe seria de vorbitori.
Guglielmo, împ ărțit între al ți doi saci de fîn, l-a îndemnat pe
Severino, și erboristul a încercat s ă vorbeasc ă fără să fie auzit de
cei din preajm ă:
— Berengario a fost cu siguran ță la spital, înainte de a se duce la
baie, a spus.
— De unde știi ?
Niște călugări s-au apropiat, stîrni ți de curiozitate, s ă afle ce
vorbim. Severino a vorbit cu voce și mai sc ăzută, privind în jur.
— Tu îmi spusese și că omul acela… trebuie s ă fi avut ceva cu el…
Bine, am g ăsit ceva în laboratorul meu, amestecat printre alte
cărți… o carte care nu e a mea, o carte ciudat ă…
348

— Aceea trebuie s ă fie, a spus Guglielmo, triumf ător, adu-mi-o
numaidecît.
— Nu pot, a spus Severino, î ți spun eu dup ă asta, am
descoperit… cred c ă am descoperit ceva interesant… Trebuie s ă
vii tu, trebuie s ă-ți arăt cartea… cu grij ă…
Nu a mai spus altceva. Ne-am dat seama c ă, tăcut cum era de
obicei, Jorge ap ăruse dintr-o dat ă lîngă noi. Ținea mîinile înainte,
ca și cum, nefiind obi șnuit să se miște în locul acela, c ăuta să-și
dea seama pe unde merge. O persoan ă normal ă nu ar fi putut s ă
audă șoaptele lui Severino, dar aflasem mai demult c ă auzul lui
Jorge, ca acela al tuturor orbilor, era deosebit de ascu țit.
Cu toate acestea, b ătrînul păru să nu fi auzit nimic. Ba chiar s-a
mișcat într-o alt ă direcție decît a noastr ă, s-a lovit de unul dintre
călugări și a întrebat ceva. în clipa aceea a ap ărut din nou
Michele și l-a chemat pe Guglielmo s ă vină, și maestrul meu a
luat o hot ărîre:
— Te rog, i-a spus lui Severino, întoarce-te repede de unde ai
venit. închide-te în ăuntru și așteaptă-mă. Tu, mi-a spus mie, ia-
te după Jorge. Chiar dac ă a înțeles ceva, nu cred c ă o să ceară
cuiva să-l ducă la spital. în orice caz, s ă știi să-mi spui unde se
duce.
A dat să se întoarc ă în sală, și l-a zărit (cum l-am z ărit și eu) pe
Aymaro care- și făcea loc prin mul țimea celor prezen ți ca să-l
urmeze pe Jorge, care ie șea. Aici Guglielmo a f ăcut o gre șeală,
pentru c ă de data asta a strigat cu voce tare, de la un cap ăt la
celălalt al nartexului, spunîndu-i lui Severino, care se afla acum
pe pragul din afar ă:
— Nu îng ădui nim ănui ca… hîrtiile acelea… s ă se întoarc ă de
unde au venit!
Eu, care m ă pregăteam să-l urmăresc pe Jorge, l-am v ăzut în
clipa aceea, pitit pe dup ă stîlpul u șii din afar ă, pe chelar, care
auzise cuvintele lui Guglielmo și-i privea pe rînd pe maestrul meu
și pe erborist, cu chipul încordat de spaim ă. L-a văzut pe
Severino care ie șea și s-a luat dup ă el. Eu, din prag, m ă temeam
să nu-l pierd din vedere pe Jorge, care era pe punctul de a fi
înghițit de cea ță; dar și cei doi, în direc ția opusă, erau pe punctul
de a disp ărea în norul acela albicios. Am socotit pe dat ă ce
trebuia s ă fac. Mi se poruncise s ă-l urmăresc pe orb, dar pentru
că se putea duce spre spital. în schimb, direc ția pe care o lua, cu
cel care-l întov ărășea, era o alta, pentru c ă tocmai str ăbătea
incinta m ănăstirii și se îndrepta spre biseric ă sau spre Edificiu.
Dimpotriv ă, chelarul îl urm ărea desigur pe erborist și Guglielmo

era nelini știt de
349
ceea ce s-ar fi putut petrece în laborator. De aceea eu m-am
apucat s ă-i urmăresc pe cei doi, întrebîndu-m ă, printre altele,
unde se dusese Aymaro, dac ă nu cumva ie șise din motive cu totul
deosebite de ale noastre.
Umblînd la o distan ță bine cump ănită, nu-l pierdeam din ochi pe
chelar, care gr ăbea pasul pentru c ă-și dăduse seama c ă-l
urmăresc. Nu putea în țelege dac ă umbra care se ținea dup ă el
eram eu, dup ă cum nu puteam în țelege eu dac ă umbra dup ă care
umblam era a lui, dar cum eu nu aveam îndoieli asupra lui, el nu
avea îndoieli asupra mea.
Silindu-l s ă stea cu ochii pe mine, l-am împiedicat s ă se țină prea
strîns de Severino. A șa că atunci cînd u șa spitalului a ap ărut în
ceață, era deja închis ă. Severino intrase, slav ă cerului. Chelarul
s-a întors înc ă o dată ca să se uite la mine, care st ăteam acum
țeapăn ca un copac din gr ădină, apoi a p ărut să ia o hot ărîre și a
pornit-o spre buc ătărie. Mi s-a p ărut că-mi îndeplinisem
misiunea, Severino era un om cu mintea la cap, s-ar fi ap ărat
singur f ără să deschid ă la nimeni. Nu aveam altceva de f ăcut, și
mai ales muream de curiozitate s ă văd ce se întîmpla în sala
capitular ă. De aceea m-am hot ărît să mă întorc s ă iau însemn ări.
Poate că am făcut rău, ar fi trebuit s ă mai rămîn încă de pază, și
am fi înl ăturat atîtea alte nenorociri. Dar asta o știu acum, n-o
știam atunci.
în timp ce intram din nou, aproape c ă m-am izbit de Bencio care
zîmbea cu un aer complice.
— Severino a g ăsit ceva l ăsat de Berengario, nu-i a șa ?
— Ce știi tu despre asta ? i-am r ăspuns cu grosol ănie, purtîndu-
mă cu el ca și cum ar fi fost unul de aceea și vîrstă, în parte de
furie, în parte din pricina chipului s ău tînăr, care ar ăta acum o
răutate aproape copil ărească.
— Nu sînt un prost, a r ăspuns Bencio. Severino d ă fuga să-i
spună ceva lui Guglielmo, tu veghezi ca s ă nu se țină nimeni
după el.
— Și tu stai prea mult cu ochii pe noi, și pe Severino, am spus
mîniat.
— Eu ? Sigur c ă sînt cu ochii pe voi. De alalt ăieri nu-mi scap ă din
ochi nici baia, nici spitalul, și dac-aș fi putut, a ș fi intrat acolo.
Mi-aș da și ochii din cap s ă știu ce a g ăsit Berengario în
bibliotec ă.
— Tu vrei s ă știi prea multe lucruri, f ără a avea dreptul.

— Eu sînt un înv ățăcel care am dreptul s ă știu, eu am venit de la
capătul lumii ca s ă cunosc biblioteca și biblioteca r ămîne închis ă,
ca și cum în ea ar fi lucruri rele și eu…
— Lasă-mă să trec, i-am spus brusc.
350
— Te las, c ă tot mi-ai spus ce voiam.
— Eu?
— Se vorbe ște și tăcînd.
— Te sfătuiesc s ă nu intri în spital, i-am spus.
— Nu intru, nu intru, fii lini știt. Dar nimeni nu m ă poate
împiedica s ă privesc de afar ă.
Nu l-am mai ascultat și am intrat. Curiosul acela nu însemna
cine știe ce primejdie. M-am apropiat din nou de Guglielmo și l-
am pus la curent pe scurt cu cele întîmplate. El a dat din cap în
semn de aprobare, apoi mi-a f ăcut cu mîna s ă tac. Hărmălaia se
potolea. Lega ții din amîndou ă părțile schimbau acum între ei
sărutul păcii. Alborea l ăuda credin ța minori ților, Girolamo exalta
caritatea predicatorilor, to ți ridicau imnuri în n ădejdea unei
Biserici care s ă nu mai fie fr ămîntată de lupte interne. Unii dintre
ei celebrau t ăria, alții măsura, to ți invocau justi ția și cereau s ă se
revină la buna chibzuial ă. Niciodat ă nu am v ăzut atîția oameni
împăcați atît de sincer pentru triumful virtu ților teologale și
cardinale.
Dar iată că Bertrando din Poggetto îl poftea pe Guglielmo s ă
exprime tezele teologilor impe riali. Guglielmo s-a ridicat f ără prea
mare plăcere: pe de o parte, î și dăduse seama c ă întîlnirea nu era
de nici un folos, pe de alta, era gr ăbit să plece, și cartea
misterioas ă îl apăsa pe suflet acum mai mult decît sor ții întîlnirii.
Dar era limpede c ă nu se putea sustrage propriei îndatoriri.
A început deci s ă vorbeasc ă printre multe eh-uri și oh-uri, mai
mult poate decît era el obi șnuit și decît era nevoie, de parc ă ar fi
vrut să arate că era cu totul nesigur de lucrurile pe care avea s ă
le spună, și a început afirmînd c ă înțelegea foarte bine punctul de
vedere al celor care vorbiser ă înaintea lui, și că, pe de alt ă parte,
aceea pe care al ții o numeau doctrina teologilor imperiali nu era
altceva decît o sum ă de observa ții care nu pretindea s ă se impun ă
ca singur ă credință adevărată.
A spus deci c ă, dată fiind ne țărmurita bun ătate pe care
Dumnezeu o ar ătase prin crearea poporului fiilor s ăi, iubindu-i pe
toți fără nici o deosebire, chiar din acele pagini ale Facerii în care
încă nu era vorba de sacerdo ți și de regi, ținînd seam ă și că
Domnul îi d ăduse lui Adam și urmașilor lui puterea asupra

lucrurilor de pe acest p ămînt, ca s ă asculte de legile divine, era de
bănuit că aceluia și Dumnezeu nu îi era str ăină ideea că în
lucrurile p ămîntești poporul s ă fie dătătorul de legi și prima
cauză, de fapt, a legii. Prin popor , a spus, ar fi fost bine s ă se
înțeleagă totalitatea cet ățenilor, dar
351
întrucît printre cet ățeni trebuiau avu ți în vedere și copiii, cei slabi
la minte, r ăufăcătorii și femeile, probabil se putea ajunge în chip
rațional la o defini ție a poporului ca partea cea mai bun ă dintre
cetățeni, deși el, pe moment, nu socotea de cuviin ță să se
pronunțe despre cine apar ținea acelei p ărți.
A tușit și a cerut iertare celor prezen ți, sugerînd c ă în ziua aceea,
neîndoielnic, atmosfera era foarte umed ă, și a făcut ipoteze c ă
felul în care poporul ar fi putut s ă-și exprime voin ța putea s ă fie
întocmai ca o adunare general ă electivă. A spus c ă i se părea
chibzuit c ă o asemenea adunare putea s ă interpreteze, s ă
schimbe sau s ă înlăture legea, pentru c ă, dacă cel care face legea
e unul singur, el ar putea s ă facă rău din ne știință, sau din
răutate, și a adăugat că nu era nevoie s ă le aminteasc ă celor de
față cîte cazuri din acestea se iviser ă în ultima vreme. Mi-am dat
seama c ă cei de fa ță, mai degrab ă uluiți de cuvintele sale de mai
înainte, nu puteau decît s ă le încuviin țeze pe acestea din urm ă,
pentru c ă era limpede c ă fiecare se gîndea la o persoan ă diferită,
și fiecare socotea foarte rea persoana la care se gîndea.
Bine, a urmat Guglielmo, dac ă unul singur poate s ă facă legile
rău, nu vor fi mai buni mai mul ți ? Firește, a subliniat el, era
vorba despre legi p ămîntești, privitoare la bunul mers al
lucrurilor civile. Dumnezeu îi spusese lui Adam s ă nu mănînce
din arborele binelui și al răului, și aceea era lege divin ă; dar dup ă
aceea îi d ăduse învoire, ce spun ?, îl încurajase s ă dea nume
lucrurilor, și tocmai de aceea îl l ăsase liber pe supusul lui de pe
pămînt. într-adev ăr, deși unii, în timpurile noastre, spun c ă
nomina sunt consequentia rerum, cartea Facerii este de altfel
foarte limpede în aceast ă problem ă : Dumnezeu i-a adus omului
în față toate animalele ca s ă vadă cum avea s ă le spun ă, și în
modul deosebit cum omul numise fiecare fiin ță vie, acela trebuia
să fie numele ei. Și cu toate c ă, firește, primul om fusese înclinat
să numeasc ă, în limba sa edenic ă, fiecare lucru și animal potrivit
cu natura sa, asta nu înseamn ă că el nu exercitase un soi de
drept suveran în a- și închipui numele care, potrivit judec ății sale,
se potrivea mai bine cu natura aceea. Pentru c ă, într-adev ăr,
acum se știe că sînt felurite numele pe care oamenii le impun ca

să desemneze conceptele, și că egale pentru to ți sînt conceptele,
semne ale lucrurilor. Astfel c ă desigur cuvîntul nomen vine de la
nomos, sau lege, dat fiind c ă însăși nomina sînt date de c ătre
oameni adplacitum, adică printr-o liber ă și colectiv ă înțelegere.
Cei de fa ță n-au îndr ăznit să nu încuviin țeze aceast ă doctă
demonstra ție. Prin care, a tras de aici concluzia Guglielmo, se
352
vede clar eg legiferarea asupra lucrurilor de pe acest p ămînt, și
deci asu^pra lucrurilor privitoare la ora șe și la regate, nu are
nimic <Je-a face cu p ăstrarea și administrarea cuvîntului
dumnezeiesc, privilegiu de nestr ămutat al ierarhiei ecleziastice.
Nefericiți chiar, a spus Guglielmo, necredincio șii ce nu au
asemenea autorit ăți care să interpreteze pentru ei cuvîntul lui
Dumnezeu ( și toți i-au deplîns pe necredincio și). Dar putem noi
oare spune, din aceast ă cauză, că necredincio șii nu au tendin ța
să facă legi și să-și administreze lucrurile lor prin guverne, regi,
împărați și sultani, și califi sau ce-or mai fi fost? Și se putea
nega că mulți împărați romani î și exercitaser ă puterea temporal ă
cu înțelepciune ? S ă ne gîndim la Traian! Și cine le-a dat,
paginilor și necredincio șilor, aceast ă capacitate natural ă de a
legifera și de a tr ăi în comunit ăți politice? Poate divinit ățile lor
mincinoase, care f ără îndoială nu exist ă (sau că nu e nevoie s ă
existe, oricum s-ar în țelege nega ția acestor modalit ăți)? Desigur
că nu. Nu se poate s ă nu le-o fi dat decît Dumnezeul ereticilor,
Dumnezeul Israelului, p ărintele Domnului Nostru Christos…
Admirabil ă dovadă a bunătății dumnezeie ști, care a dat
capacitate de a judeca lucr urile politice chiar și celor care
nu cunosc autorita tea pontifului roman și nu cunosc acelea și
sfinte, dulci și necruțătoare mistere ale poporului cre știn! Dar ce
demonstra ție e mai frumoas ă, dacă nu aceasta, despre faptul c ă
stăpînirea temporal ă și jurisdic ția secular ă nu au nimic de-a face
cu Biserica și cu legea lui Christos, și au fost poruncite de
Dumnezeu di n afara oric ărei confirm ări ecleziastice și chiar
înainte de-a se fi n ăscut sfînta noastr ă religie ?
A tușit din nou, dar de data aceasta nu singur. Mul ți dintre cei de
față se răsuceau în jil țurile lor și-și dregeau glasul. L-am v ăzut pe
cardinal trecîndu- și limba peste buze și făcînd un gest plictisit,
dar curtenitor, pentru a-l îndemna pe Guglielmo s ă treacă la
subiect. Și Guglielmo a înfruntat cele ce p ăreau acum tuturor,
chiar și celor ce nu le împ ărtășeau, concluziile poate nepl ăcute
ale acelui discurs de necomb ătut. Și a spus atunci Guglielmo c ă
deducțiile sale îi p ăreau sus ținute de însu și exemplul lui

Christos, carele nu a venit pe lumea aceasta ca s ă conduc ă, ci ca
să se supun ă, potrivit condi țiilor p e care le g ăsea în lume, cel
puțin în ceea ce privea legile lui Caesar. El nu a vrut ca apostolii
să aibă putere și stăpînire, și de aceea p ărea lucru în țelept că
urmașii apostolilor trebuiau s ă fie străini de orice fel de putere
lumeasc ă și silnică. Dacă pontiful, episcopii și preoții nu erau
supuși puterii lume ști și silnice a principelui, autorit ățile
principelui
353
ar fi fost f ăcute de ru șine, și s-ar face prin asta de ru șine un
ordin care, cum s-a ar ătat mai înainte, fusese pornit de la
Dumnezeu. Trebuie s ă ținem, fire ște, seama de unele cazuri
foarte delicate – a spus Guglielmo —, precum cele ale ereticilor,
asupra ereziei c ărora numai Biserica, p ăstrătoare a adev ărului,
poate să se rosteasc ă, și totuși numai bra țul secular poate s ă
pună ordine. Cînd Biserica descoper ă eretici, va trebui, desigur,
să-i arate principelui, carele este bine s ă fie încuno ștințat despre
condițiile cetățenilor săi. Dar ce va trebui s ă facă principele cu un
eretic? S ă-l condamne în numele acelui adev ăr dumnezeiesc al
cărui păstrător nu este ? Principele poate și trebuie s ă-l
condamne pe eretic dac ă faptele sale vat ămă trăirea laolalt ă a
tuturor, dac ă deci ereticul î și afirmă erezia ucigînd sau
împiedicîndu-i pe cei care n-o împ ărtășesc. Dar acolo se opre ște
puterea principelui, pentru c ă nimeni de pe acest p ămînt nu
poate fi silit prin tortur ă să se țină de preceptele Evangheliei,
altfel unde s-ar termina acea liber ă voință despre a c ărei folosire
fiecare va fi apoi judecat în lumea cealalt ă? Biserica poate și
trebuie s ă-i atragă atenția ereticului c ă el se înstr ăinează de
comuni-tateta credincio șilor, dar nu poate s ă-l judece pe p ămînt
și să-l sileasc ă împotriva voin ței sale. Dac ă Christos ar fi voit ca
sacerdo ții lui să dobîndeasc ă putere silnic ă, ar fi hot ărît precepte
precise cum a f ăcut Moise cu legea antic ă. N-a făcut-o. Deci n-a
voit-o. Sau se în țelege că trebuie b ănuită ideea că el a voit-o, dar
că-i lipsise timpul sau priceperea de a o spune, în trei ani de
predici ? Dar era drept s ă nu o voiasc ă, pentru c ă, dacă ar fi voit-
o, atunci papa și-ar fi impus voin ța regelui, și creștinismul nu ar
mai fi o lege a libert ății, ci o sclavie de neîng ăduit.
Toate acestea, a ad ăugat Guglielmo cu un chip vesel, nu sînt o
limitare a puterii înaltului pontif, ci chiar o prosl ăvire a misiunii
sale : pentru c ă e sclavul sclavilor lui Dumnezeu pe acest p ămînt,
pentru a sluji, nu pentru a fi slujit. Și, în sfîr șit, ar fi cel pu țin
ciudat dac ă papa ar avea jurisdic ție asupra treburilor Imperiului

și nu asupra altor regate ale p ămîntului. Cum se știe, ceea ce
spune papa despre lucrurile divine are pre ț pentru supu șii regelui
Franței cît și pentru cei ai regelui din Englitera, dar trebuie s ă
aibă și pentru supu șii lui Gran Cane sau ai sultanului
necredincio șilor, care sînt numi ți tocmai pentru c ă nu sînt
credincio și acestui frumos adev ăr. Și, deci, dac ă papa ar pretinde
să aibă jurisdic ție temporal ă -ca pap ă — doar asupra lucrurilor
din împ ărăție, ar putea s ă se facă bănuit că, asemuindu-se
jurisdicția temporal ă cu cea
354
Spiritual ă, prin asta el nu ca nu ar avea jurisdic ție spiritual ă
asupra sarazinilor sau asupra t ătarilor, ci nici asupra
francezilor și englezilor – ceea ce ar fi o foarte vinovat ă blasfemie.
Iată motivul, încheia maestrul meu, pentru care i se p ărea drept
să afirme c ă Biserica din Avignon aducea injurii lumii întregi,
declarînd c ă avea dreptul s ă aprobe sau s ă-l suspende pe cel care
fusese ales împ ărat al romanilor. Papa nu are asupra Imperiului
drepturi mai mari decît asupra altor regate, și, după cum nu sînt
supuși aprobării papei nici regele Fran ței, nici sultanul, nu se
vede un motiv întemeiat prin care s ă fie supus împ ăratul
germanilor sau al italienilor. Aceast ă supunere nu este de drept
divin, pentru c ă Scripturile nu vorbesc despre ea. Nu este sfin țită
de dreptul neamurilor, în virtutea temeiurilor adoptate pentru ea.
Cît prive ște legăturile cu disputa despre s ărăcie, a spus în sfîr șit
Guglielmo, umilele sale p ăreri, în forma unor sociabile propuneri
făcute de el și de unii ca Marsilio din Padova și Giovanni din
Gianduno, duceau la concluziile urm ătoare : dac ă franciscanii
doreau s ă rămînă săraci, împ ăratul nu putea și nu trebuia s ă se
împotriveasc ă unei dorin țe ătît de pline de virtute. Desigur c ă
dacă ipoteza s ărăciei lui Christos ar fi fost dovedit ă, nu numai c ă
asta i-ar fi ajutat pe minori ți, dar ar fi înt ărit ideea c ă Iisus nu
voise pentru el nici o jurisdic ție pămînteasc ă. Dar auzise în
diminea ța aceea persoane foarte în țelepte că nu se putea dovedi
că Iisus fusese s ărac. De unde i se p ărea mai potrivit s ă răstoarne
demonstra ția. întrucît nimeni nu afirmase, și nu ar fi putut
afirma, c ă Iisus ceruse pentru sine și pentru ai lui vreo jurisdic ție
pămînteasc ă, această îndepărtare a lui Iisus de bunurile lume ști
îi părea o dovad ă de ajuns pentru a sf ătui să se rețină de aici,
fără a păcătui, că lui Iisus îi era mai drag ă sărăcia.
Guglielmo vorbise pe un ton atît de potolit și își exprimase
încredin țările atît de sfios, încît nici unul dintre cei prezen ți nu ar
fi putut s ă se scoale și să-l opreasc ă. Ceea ce nu vrea s ă spună că

toți erau convin și de ceea ce spusese. Nu numai avignonezii se
frămîntau acum cu figurile încordate și Șoptindu- și tot felul de
păreri între ei, dar însu și Abatele P ărea foarte nepl ăcut
impresionat de cuvintele lui, ca și cum s-ar fi gîndit c ă nu acela
era modul în care î și dorea el leg ăturile dintre ordinul lui și
Imperiu. Iar în ceea ce-i prive ște pe minori ți, Michele din Cesena
era încremenit, Girolamo ame țit, Ubertino gînditor.
Tăcerea a fost întrerupt ă de cardinalul din Poggetto, mereu
zîmbitor și liniștit, care cu bun ăvoință l-a întrebat pe
355

Guglielmo dac ă s-ar fi dus la Avignon s ă-i spună aceleași lucruri
și lui messer papa. Guglielmo i-a cerut p ărerea cardinalului,
acesta a spus c ă messer papa auzise rostindu-se multe p ăreri
discutabile în via ța lui, și că era un om foarte binevoitor cu to ți
fiii lui, dar c ă desigur aceste idei l-ar fi mîhnit mult.
Apoi a vorbit Bernardo Gui care pîn ă atunci nu deschisese gura:
— Eu aș fi foarte bucuros dac ă fratele Guglielmo, atît de priceput
și de elocvent în expunerea ideilor sale, ar veni s ă le supun ă
judecății pontifului.
—M-ați convins, signor Bernardo, a spus Guglielmo. N-am s ă vin.
Apoi, întorcîndu-se spre cardinal, cu ton de iert ăciune: Știți,
fluxiunea aceasta care-mi prinde pieptul nu-mi îng ăduie să fac o
călătorie atît de lung ă într-un asemenea anotimp.
— Dar atunci de ce a ți vorbit atît de mult? l-a întrebat cardinalul.
— Ca să depun m ărturie pentru adev ăr, a spus cu umilin ță
Guglielmo. Adev ărul ne va face liberi.
— Ei, asta-i! a izbucnit atunci Gi ovanni Dalbena. Aici nu este
vorba despre adev ărul care s ă ne facă liberi, ci despre libertatea
mult prea mare care vrea s ă treacă drept adev ărată!
— Și asta e cu putin ță, a admis cu dulcea ță Guglielmo. Mi-am dat
seama, printr-o intui ție neașteptată, că era pe
cale să izbucneasc ă o furtun ă a inimilor și a limbilor mult mai
aprigă decît prima. Dar nu s-a întîmplat nimic. Și-n timp ce
Dalbena înc ă mai vorbea, intrase c ăpitanul arca șilor și se dusese
să șoptească ceva la urechea lui Bernardo. Care s-a sculat brusc
și, cu mîna, a cerut s ă fie ascultat.
— Fraților, a spus, s-ar putea ca aceast ă atît de tulbur ătoare
discuție să fie reluat ă, dar acum o întîmplare de o nem ăsurată
gravitate ne sile ște să întrerupem lucr ările noastre cu îng ăduința
Abatelui. Poate c ă am dep ășit, fără să vreau, a șteptările Abatelui
însuși, care n ădăjduia să se afle vinovatul multelor crime din

zilele trecute. Omul acela se afl ă acum în mîna mea. Dar, vai, a
fost prins mult prea tîrziu, înc ă o dată… Ceva s-a pe trecut acolo…
și arăta fără direcție spre afar ă.
A străbătut sala în mare grab ă și a ieșit, urmat de mul ți-
Guglielmo printre primii și eu cu el.
Maestrul meu m-a privit și mi-a spus :
— Mi-e team ă că s-a întîmplat ceva cu Severino.
356
Ziua a cincea Sexta
în care Severino este g ăsit asasinat și nu se mai g ăsește cartea pe
care el o g ăsise
Am străbătut esplanada cu pas gr ăbit și cuprin și de spaim ă.
Căpitanul arca șilor ne purta spre spital și cum am ajuns acolo
am deslu șit prin pîcla deas ă și cenușie o tremurare de umbre:
erau călugări și servitori care veneau în fug ă, erau arca și care
stăteau în fa ța ușii ca să nu lase lumea s ă intre.
— Oamenii aceia înarma ți fuseser ă trimiși de mine ca s ă caute un
om care putea s ă facă lumină între atîtea taine, a spus Bernardo.
— Fratele erborist ? a întrebat uluit Guglielmo.
— Nu, o s ă vedeți acum, a spus Bernardo, f ăcîndu-și drum
înăuntru.
Am pătruns în laboratorul lui Severino și aici o scen ă îngrozitoare
s-a înfățișat ochilor no ștri. Nefericitul erborist z ăcea, lipsit de
viață, într-un lac de sînge, cu capul sf ărîmat. înjur, rafturile
păreau răvășite de o furtun ă: borcane, sticle, c ărți, documente
erau aruncate ici și colo într-o mare dezordine și devălmășie.
Alături de corp era o sfer ă armilar ă, de dou ă ori mai mare decît
un cap de om; era din metal lucrat cu mare fine țe, avînd
deasupra o cruce de aur, și fusese fixat ă pe un scurt trepied
decorat. Alte da ți o zărisem pe masa din stînga intr ării.
în celălalt capăt al camerei doi arca și îl țineau strîns pe chelar,
care se zb ătea strigînd c ă e nevinovat și care își înteți strigătele
cînd l-a v ăzut intrînd pe Abate.
— Signore, aparen țele sînt împotriva mea! Am intrat aici dup ă ce
Severino murise, și m-au g ăsit cînd st ăteam și priveam amu țit
măcelul acesta!
Șeful arca șilor s-a apropiat de Bernardo și, primind lr>găduința, a
dat raportul în fa ța tuturor. Arca șii primiser ă Porunca s ă-l caute
pe chelar și să-l aresteze, și de mai bine de
357
două ore umblau dup ă el prin aba ție. Trebuie s ă fi fost vorba, m-
am gîndit, de ordinul pe care Bernardo îl d ăduse mai înainte de-a

fi intrat în capitul, și soldații, străini în locul acela, î și
desfășuraseră căutările lor în locuri gre șite, fără să-și dea seama
că Remigio, ne știind de soarta care-l a ștepta, st ătea cu ceilal ți în
nartex; iar, pe de alt ă parte, cea ța făcuse și mai fără roade
căutarea arca șilor. în orice caz, din cuvintele c ăpitanului reie șea
că atunci cînd Remigio, dup ă ce-l părăsisem eu, se îndreptase
spre buc ătării, cineva îl v ăzuse și le spusese arca șilor, care
veniseră la Edificiu cînd chelarul se îndep ărtase iar ăși de acolo, și
de foarte pu țină vreme, pentru c ă la bucătărie era Jorge care
spunea c ă abia vorbise cu el. Atunci arca șii cercetaser ă platoul în
direcția grădinilor de zarzavat și aici, cufundat în cea ță ca o
fantomă, îl găsiseră pe bătrînul Alinardo, care aproape c ă se
rătăcise. Și Alinardo spusese c ă îl văzuse pe chelar, cu pu țin
înainte, intrînd în spital. Arca șii se îndreptaser ă într-acolo,
găsind ușa deschis ă. Cînd au intrat, l-au g ăsit pe Severino f ără
suflare și pe chelar care, ca ie șit din min ți, scotocea prin
dulapuri, aruncînd totul pe jos de parc ă ar fi căutat ceva. Era
ușor de înțeles ce se întîmplase, încheia c ăpitanul. Remigio
intrase, se aruncase asupra er boristutului, îl ucisese, și apoi
căuta lucrul pentru care-l ucisese.
Un arca ș a ridicat de jos sfera armilar ă și i-a dat-o lui Bernardo.
Eleganta arhitectur ă de arcuri de aram ă și de argint, ținută de o
foarte rezistent ă ramă de inele de bronz, fixat ă în suportul
trepiedului, fusese izbit ă cu putere de craniul victimei, a șa încît
în lovitur ă multe din cercurile mai sub țiri se rupseser ă sau se
sfărîmaseră într-o parte. Și că aceea fusese partea care se
ciocnise de capul lui Severino o ar ătau urmele de sînge și chiar
smocurile de p ăr și scîrboasele buc ățele de materie cerebral ă.
Guglielmo s-a aplecat asupra lu i Severino pentru a-i constata
moartea. Ochii nefericitului, acoperi ți de valurile de sînge curs
din cap, erau c ăscați larg și m-am întrebat dac ă n-ar fi cumva cu
putință să citești în pupilele încremenite, cum se poveste ște că s-
ar fi întîmplat în alte cazuri, imaginea uciga șului, ultima m ărturie
a perceperii victimei. Am v ăzut că Guglielmo c ăuta mîinile
mortului, s ă controleze dac ă avea pete negre pe degete, chiar
dacă în cazul acela cauza mor ții era, de altfel, foarte
neîndoielnic ă, dar Severino purta acelea și mănuși de piele cu
care-l văzusem uneori umblînd cu ierburile v ătămătoare, cu
gușteri și insecte necunoscute.
între timp Bernardo Gui i se adresa chelarului:
358
— Remigio din Varagine, ăsta e numele t ău, e adev ărat? Pusesem

oamenii mei pe urmele tale pe baza altor învinuiri și pentru a-mi
confirma alte b ănuieli. Acum v ăd că procedasem bine, de și, spre
vina mea, cu prea mare întîrziere, Signore, i-a spus Abatelui, m ă
socotesc aproape vi novat de aceast ă ultimă crimă, pentru c ă încă
de azi-diminea ță știam că trebuia c ă-l dau pe mîna justi ției pe
acest om, dup ă ce ascultasem declara țiile celuilalt nenorocit,
arestat azi-noapte. Dar a ți văzut și domnia voastr ă, în timpul
dimineții am fost prins de atîtea alte îndatoriri și oamenii mei au
făcut tot ce au știut mai bine…
în timp ce vorbea, cu voce tare, pentru ca to ți cei de fa ță să-l
poată auzi (și între timp camera se umpluse de lume, care
ocupase fiecare ungher, privind lu crurile stricate sau risipite,
arătîndu-și cadavrul și discutînd cu voce sc ăzută despre crima
cumplită), l-am z ărit, prin mica mul țime, pe Malachia, care privea
întunecat scena. L-a z ărit și chelarul, care tocmai atunci era tîrît
afară. S-a smuls din strînsoarea arca șilor și s-a repezit la
confratele lui, apucîndu-l de îmbr ăcăminte și vorbindu-i scurt și
plin de disperare, cu fa ța lipită de-a lui, pîn ă cînd arca șii l-au tras
din nou. Dar, dus de-acolo cu brut alitate, s-a întors din nou spre
Malachia, strigîndu-i:
— Jură, că jur și eu !
Malachia n-a r ăspuns numaidecît, ca și cum și-ar fi căutat
cuvintele potrivite. Apoi, în timp ce chelarul trecea pragul, tras cu
forța, i-a spus :
— N-am s ă fac nimic împotriva ta.
Guglielmo și cu mine ne-am privit, întrebîndu-ne ce însemna
scena aceea. Și Bernardo o observase, dar nu p ărea tulburat de
ea, ba chiar i-a zîmbit lui Malachia de parc ă i-ar fi aprobat
cuvintele și ar fi pecetluit cu el o sinistr ă complicitate. Apoi a
anunțat că imediat dup ă masă avea să se reuneasc ă în capitul un
prim tribunal pentru a instrui de fa ță cu toți ancheta aceea. Și a
ieșit, poruncind s ă-l ducă pe chelar la fier ării, fără să-l lase s ă
vorbeasc ă cu Salvatore.
în momentul acela ne-am auzit striga ți de Bencio, din spatele
nostru.
— Eu am intrat numaidecît dup ă voi, a spus dintr-o suflare, în
vreme ce camera era aproape goal ă, și Malachia nu era.
— O fi intrat mai tîrziu, a spus Guglielmo.
— Nu, l-a încredin țat Bencio, ședeam lîng ă ușă, am văzut cine
intra. Vă spun, Malachia era aici, înainte… mai înainte…
— Mai înainte de ce ?
359

— Mai înainte de-a fi intrat chelarul. Nu pot s ă jur, dar cred c ă a
ieșit de dup ă perdeaua aceea, cînd aici eram deja mai mul ți, și a
arătat spre o draperie mare care ascundea un pat pe care de
obicei Severino punea s ă se odihneasc ă pe cel care tocmai luase
vreo doctorie.
— Vrei s ă insinuezi c ă el a fost cel care l-a ucis pe Severino și că
s-a ascuns acolo cînd a intrat chelarul ? a întrebat Guglielmo.
— Sau c ă de-acolo, de dup ă perdea, a fost martor la cele ce s-au
petrecut aici. De ce altfel l-ar fi implorat chelarul s ă nu-i fac ă rău,
făgăduindu-i, în schimb, ca nici el s ă nu-i fac ă rău lui Malachia?
— S-ar putea, a spus Guglielmo. în orice caz aici era o carte și ar
trebui s ă mai fie înc ă, pentru c ă atît chelarul, cît și Malachia au
ieșit cu mîna goal ă.
Guglielmo știa din cele ce-i spusesem c ă Bencio știa, și în
momentul acela avea nevoie de ajutor. S-a apropiat de Abate, care
privea cu triste țe cadavrul lui Severino, și l-a rugat s ă dea
poruncă să iasă toți, pentru c ă voia să cerceteze mai bine locul.
Abatele a primit rug ămintea și a ieșit chiar și el, nu f ără să-i
arunce lui Guglielmo o privire de neîncredere, ca și cum l-ar fi
învinuit c ă sosea întotdeauna prea tî rziu. Malachia a încercat s ă
rămînă, născocind tot felul de motive, cu totul neîntemeiate;
Guglielmo i-a atras aten ția că aceea nu era biblioteca și că în
locul acela nu putea s ă pretind ă că are drepturi. A fost curtenitor
cu el, dar neînduplecat, și s-a răzbunat pentru faptul c ă Malachia
nu-i îng ăduise să examineze masa lui Venanzio.
Cînd am r ămas în trei, Guglielmo a golit una dintre mese de
vasele și de hîrtiile care o umpleau, și mi-a cerut s ă-i dau una
cîte una c ărțile adunate de Severino. Erau pu ține, în compara ție
cu cele atît de numeroase din labirint, dar era totu și vorba de zeci
și zeci de volume, de felurite m ărimi, care la început erau în
perfectă ordine în dulapuri, și acum z ăceau în dezordine pe jos,
printre tot felul de alte obiecte, deja r ăvășite de mîinile gr ăbite ale
chelarului, unele chiar sfî șiate, ca și cum el n-ar fi c ăutat o carte,
ci altceva aflat între paginile unei c ărți. Unele dintre ele erau
sfîșiate cu violen ță, rupte din leg ăturile lor. N-a fost o treab ă
ușoară să le strîngem, s ă cercetăm la repezeal ă ce era cu ele și să
le așezăm în vraf pe masă, și am făcut totul în grab ă pentru c ă
Abatele ne îng ăduise pu țină vreme, dat fiind c ă trebuia apoi s ă se
întoarcă niște călugări ca să potriveasc ă la loc trupul zdrobit al lul
360
Severino și să-l pregătească pentru îngrop ăciune. Și mai era
vorba și de-a ne vîrî s ă căutăm peste tot, pe sub mese, în spatele

dulapurilor și mobilelor, dac ă scăpase ceva la prima c ăutare.
Guglielmo n-a vrut ca Bencio s ă mă ajute, și i-a îngăduit doar s ă
stea de paz ă la ușă. în ciuda poruncilor Abatelui, mul ți voiau cu
tot dinadinsul s ă intre, servitori îngrozi ți de veste, c ălugări care îl
plîngeau pe confratele lor, novici veni ți cu pînze curate și cu
lighenașe de apă ca să scalde și să primeneasc ă mortul…
Trebuia deci s ă ne grăbim. Eu luam c ărțile, i le d ădeam lui
Guglielmo, care le cerceta și le punea pe mas ă. Apoi ne-am dat
seama c ă treaba cerea mult ă vreme și am început s-o facem
împreun ă, adică eu ridicam de jos cartea, o puneam în ordine
dacă era desf ăcută, îi citeam titlul, o d ădeam. Și în multe cazuri
era vorba de foi separate.
— De plantis libri tres, blestemat ă treabă, nu e asta, spunea
Guglielmo și punea volumul pe mas ă.
— Thesaurus herbarum, spuneam eu, și Guglielmo:
— Las-o, noi c ăutăm o carte greceasc ă!
— Asta? întrebam eu, ar ătîndu-i o oper ă cu paginile acoperite cu
caractere încurcate.
Și Guglielmo:
— Nu, asta e arab ă, prostule! Avea dreptate Bacon c ă prima
datorie a în țeleptului este s ă învețe limbi str ăine!
— Dar nici dumneavoastr ă nu știți araba! r ăspundeam eu atins,
la care Guglielmo îmi spunea:
— Dar cel pu țin înțeleg cînd este vorba de arab ă!
Și eu roșeam pentru c ă-l auzeam pe Bencio rîzînd în spatele meu.
Cărțile erau multe, și mai multe însemn ările, sulurile cu desene
ale bolții cerești, cataloagele cu plante ciudate, manuscrisele
aparținînd poate mortului, pe foi separate. Am muncit mult, am
căutat prin tot laboratorul. Guglielmo a ajuns chiar, cu o
desăvîrșită răceală, să miște cadavrul, ca s ă vadă dacă nu cumva
era ceva dedesubt, și i-a căutat prin ve șminte. Nimic.
— Nu poate s ă nu fie, a spus Guglielmo. Severino s-a închis aici
înăuntru cu o carte. Chelarul n-o avea…
— N-o ascunsese cumva în hain ă ? am întrebat.
— Nu, cartea pe care am v ăzut-o alalt ăieri diminea ță sub masa
lui Venanzio era mare, ne-am fi dat seama.
— Cum era legat ă ? am întrebat.
— Nu știu, sta deschis ă și am văzut-o doar pentru cîteva
secunde, abia ca s ă-mi dau seama c ă era în grece ște, dar
36]
altceva nu-mi amintesc. S ă continu ăm: chelarul n-a luat-o, n-a
luat-o nici Malachia, cred.

— Mai mult ca sigur c ă nu, ne-a încredin țat Bencio, cînd chelarul
l-a apucat de piept s-a v ăzut că n-o putea avea sub scapular ă.
— Bine. Adic ă rău. Dacă acea carte nu e în camera aceasta, este
neîndoielnic c ă un altul, în afar ă de Malachia și de chelar, intrase
mai înainte.
— Adică o a treia persoan ă, care l-a omorît pe Severino ?
— Prea mult ă lume, a spus Guglielmo.
— Pe de alt ă parte, am spus, cine putea s ă știe că volumul e aici ?
— Jorge, bun ăoară, care ne-a auzit.
— Da, am spus, dar Jorge nu ar fi putut s ă omoare un om
puternic ca Severino, și cu atîta s ălbăticie.
— Firește că nu. în afar ă de asta, tu l-ai v ăzut îndrep-tîndu-se
spre Edificiu, arca șii l-au găsit în buc ătărie cu pu țin înainte de a-
l fi găsit pe chelar. Deci nu ar fi avut timp s ă vină aici și apoi să
se întoarc ă în bucătărie. Socote ște că, și dacă se mișcă atît de
sprinten, trebuie totu și să meargă pe lîngă ziduri, și nu ar fi
putut str ăbate grădinile, în fug ă…
— Lăsați-mă să judec cu mintea mea, am spus, eu care acum
aveam ambi ția să-l imit pe maestrul meu. Deci Jorge nu poate s ă
fi fost. Alinardo se învîrtea prin jur, dar și el se ține cu greu pe
picioare, și nu putea s ă-l fi biruit pe Severino. Chelarul a fost aici,
dar timpul care s-a scurs între sosirea lui la buc ătărie și sosirea
arcașilor a fost atît de scurt, încît mi se pare greu de crezut c ă a
putut să-l facă pe Severino s ă-i deschid ă, să-i sară la gît, s ă-l
omoare și apoi să scormoneasc ă și să facă toată harababura asta.
Malachia ar fi putut veni înai ntea tuturor. Jorge v-a auzit în
nartex, s-a dus în scrip-torium să-l înștiințeze pe Malachia c ă o
carte din bibliotec ă a fost luat ă de Severino. Malachia vine aici, îl
convinge pe Severino s ă-i deschid ă, îl omoar ă, Dumnezeu știe de
ce. Dar dac ă el căuta cartea, ar fi trebuit s-o recunoasc ă fără să
răstoarne totul în felul ăsta, pentru c ă el e bibliotecarul! Atunci
cine rămîne ?
— Bencio, a spus Guglielmo.
Bencio a negat cu toat ă puterea, scuturînd din cap.
— Nu, frate Guglielmo, domnia ta știe că-mi dădea ghes
curiozitatea. Dar dac ă aș fi intrat și aș fi putut ie și cu cartea,
acum n-a ș sta aici s ă vă țin tovărășie, ci în cu totul alt ă parte să-
mi cercetez comoara.
362
— O dovad ă aproape conving ătoare, a zîmbit Guglielmo. Totu și,
tu nu știi cum e f ăcută cartea. Puteai s ă fi făcut crima și acum s ă
fii aici c ăutînd să-i dai de urm ă.

Bencio a ro șit foarte puternic :
— Eu nu sînt un uciga ș ! s-a răzvrătit el.
— Nimeni nu e, înainte de-a f ăptui prima crim ă! a spus
filosofice ște Guglielmo. In orice caz, cartea nu este, și asta-i o
dovadă îndestul ătoare a faptului c ă tu nu ai l ăsat-o aici. Și mi se
pare cu chibzuial ă că dacă ai fi luat-o mai înainte, s ă fi șters-o
afară în timpul z ăpăcelii.
Apoi s-a întors s ă priveasc ă la cadavru. A p ărut că abia atunci și-
a dat seama de moartea prietenului s ău.
— Bietul Severino, te b ănuisem și pe tine, cu otr ăvurile tale. Și tu
te așteptai să ți se strecc-are vreo otrav ă, altfel nu ți-ai fi pus tu
mănușile alea. Te fereai ca primejdia s ă nu vină de pe p ămînt, și
în schimb a venit de la bolta cereasc ă.
A luat din nou sfera în mîn ă, privind-o cu aten ție :
— Cine știe de ce a folosit tocmai arma asta…
— Era la îndemîn ă…
— Poate. Mai erau și alte lucruri, vase, instrumente de
grădinărit… E un exemplu str ălucit de art ă a metalelor și de
știință a astronomiei. S-a pr ăbușit șd… Sfinte Dumnezeule ! a
strigat el deodat ă.
— Ce s-a-ntîmplat ?
— Și a fost lovit ă a treia parte d in soare, și a treia parte din lun ă,
și a treia parte din stele… a recitat el.
Cunoșteam prea bine textul Apostolului Ioan.
— A patra trîmbi ță! am exclamat.
— Așa e. Mai întîi grindina, apoi sîngele, apoi apa și acum
stelele… Dac ă așa stau lucrurile, totul trebuie v ăzut de la
început, uciga șul nu a lovit din întînxplare, a urmat un plan…
Dar poți oare să-ți închipui o minte atît de tic ăloasă care să ucidă
numai cînd poate s-o fac ă urmărind cele prescrise de Apocalips ă
?
— Ce se va întîmpla cu cea de-a cimcea trîmbi ță ? am întrebat
încremenit. Am încercat s ă-mi amintesc: „ Și am văzut un astru
căzut din cer pe p ămînt și lui i-a fost dat ă cheia pu țului abisului".
Va muri cineva înecat în p~u ț?
— A cincea trîmbi ță ne făgăduiește multe alte lucruri, a spus
Guglielmo. Din pu ț va ieși fumul unui cuptor, apoi vor ie și niște
lăcuste care-i vor chinui pe oameni cu un ac asemenea celui al
scorpionilor. Și forma l ăcustelor va fi aceea a cailor cu coarne de
aur pe cap și cu dinți de leu… Omul nostru ar avea la dispozi ție
tot felul de mijloace pentru a realiza
363

cuvintele c ărții… Dar s ă nu ne l ăsăm purta ți de născociri. S ă
căutăm mai degrab ă să ne amintim ce ne-a spus Severino cînd
ne-a anun țat că găsise cartea…
— Dumneavoastr ă i-ați spus s ă v-o aduc ă și el a spus c ă nu
putea…
— Așa e, și apoi am fost întrerup ți. De ce nu putea? O carte se
poate transporta. Și de ce și-a pus m ănușile ? Exist ă ceva în carte
legat de otrava care i-a ucis pe Berengario și pe Venanzio? Un
amestec tainic, un vîrf otr ăvit…
— Un șarpe ! am spus.
— De ce nu o balen ă? Nu, noi înc ă născocim. Otrava, am v ăzut
asta, ar fi trebuit s ă treacă prin gur ă. Și apoi nu este adev ărat că
Severino a spus c ă nu putea aduce cartea. A spus c ă prefera s ă
mi-o arate aici. Și și-a pus m ănușile… Deocamdat ă știm că acea
carte trebuie atins ă cu mănușile. Și asta ți-o spun și ție, Bencio,
dacă ai s-o g ăsești, cum tragi n ădejde. Și văzînd că ești atît de
săritor, po ți să mă ajuți. Urcă-te în scriptorium și fii cu ochii-n
patru pe Malachia. Nu-l pierde din vedere.
— Așa am să fac! a spus Bencio, și a ieșit vesel, mi s-a p ărut,
pentru misiunea lui.
N-am mai putut s ă-i ținem prea mult pe ceilal ți călugări și
camera a fost invadat ă de lume. Trecuse acum ora de mas ă și
desigur Bernardo î și aduna în capitul curtea.
— Aici nu mai e nimic de f ăcut, a spus Guglielmo. Mi-a trecut
prin minte o idee :
— Uciga șul, am spus, n-ar fi putut oare s ă arunce cartea pe
fereastră, ca să se ducă apoi s-o ia din spatele spitalului ?
Guglielmo a privit cu neîncredere ferestrele mari ale labo-
ratorului, care p ăreau ermetic închise.
— Să controlăm, a spus.
Am ieșit și am cercetat marginea din spate a construc ției, care se
ridica chiar în dosul zidului de împrejmuire, nu f ără să lase o
trecere strimt ă. Guglielmo a înainat cu b ăgare de seam ă, pentru
că în spațiul acela z ăpada din zilele trecute se p ăstrase neatins ă.
Pașii noștri lăsau pe crusta înghe țată, dar delicat ă, semne
precise, și dacă cineva ar fi trecut înaintea noastr ă zăpada ne-ar
fi spus. Nu am v ăzut nimic.
Am părăsit, o dat ă cu spitalul, biata mea ipotez ă, și în timp ce
străbăteam grădina, l-am întrebat pe Guglielmo dac ă avea într-
adevăr încredere în Bencio.
— Nu întru totul, a spus Guglielmo, dar în orice caz nu i-am spus
nimic pe care el s ă nu-l știe, și l-am făcut să-i fie teamă de cartea

aceea. în sfîr șit, punîndu-l s ă-l pîndeasc ă pe
364
Malachia, îl facem s ă fie pîndit și el de Malachia care, f ără
îndoială, caută și el cartea în interesul s ău.
— Și chelarul ce voia ?
. — O vom afla în curînd. Desigur, voia el ceva, și voia numaidecît
pentru a se feri de o primejdie de care era îngrozit. Acest ceva
trebuie s ă fie cunoscut de Malachia, altfel n-avem cum explica de
ce-l implora cu atîta disperare Remigio…
— în orice caz, cartea a disp ărut.
— Acesta este lucrul cel mai de necrezut, a spus Guglielmo cînd
tocmai soseam la sala capitular ă. Dacă există, și Severino a spus
că era, sau a fost luat ă, sau mai e înc ă acolo.
— Și cum nu e, cineva a luat-o, am încheiat eu.
— Asta nu însemneaz ă că raționamentul nu poate fi f ăcut
pornind și de la o alt ă premisă minoră. Așa că, întrucît totul ne
încredin țează că nimeni n-a putut s-o ia…
— Atunci ar trebui s ă fie acolo. Dar nu e.
— Un moment. Noi spunem c ă nu e pentru c ă n-am g ăsit-o. Dar
poate nu am g ăsit-o pentru c ă nu am v ăzut-o acolo unde era.
— Dar ne-am uitat peste tot!
— Ne-am uitat, dar n-am v ăzut. Sau am v ăzut, dar n-am
recunoscut… Adso, oare cum ne-a descris Severino cartea aceea,
ce cuvinte a folosit ?
— A spus c ă a găsit o carte care nu era de-a lui, în grece ște…
— Nu! Acum îmi amintesc. A spus o carte ciudată. Severino
era un om înv ățat și pentru un înv ățat o carte în grece ște nu este
ciudată, chiar dac ă învățatul acela nu știe grece ște, pentru c ă
măcar îi cunoa ște alfabetul. Și un înv ățat nu ar numi ciudat ă nici
chiar o carte în arab ă, chiar dac ă nu cunoa ște araba… S-a
întrerupt: Și ce făcea o carte în arab ă în laboratorul lui Severino ?
— Dar de ce ar fi trebuit s ă numeasc ă ciudată o carte în arab ă ?
— Asta e problema. Dac ă a numit-o ciudat ă e pentru c ă avea un
aspect neobi șnuit, neobi șnuit măcar pentru el, care era erborist,
nu bibliotecar… Și în biblioteci se întîmpl ă ca multe manuscrise
antice s ă fie uneori legate împreun ă, adunînd într-un volum
texte deosebite și ciudate, unul în grece ște, altul în aramaic ă…
—… și altul în arab ă! am strigat eu fulgerat de o iluminare.
Guglielmo m-a tras cu violen ță afară din nartex, f ă-cîndu-mă să
alerg spre spital:
365
— Dobitoc de teuton, cap de dovleac, prost ănac, te-ai uitat doar

la primele pagini și nu la rest!
— Dar, maestre, am gîfîit eu, dumneavoastr ă v-ați uitat la
paginile pe care vi le-am ar ătat și ați spus c ă erau în arab ă, și nu
în grece ște!
— E adev ărat, Adso, e adev ărat; dobitocul sînt eu, fugi, repede!
Ne-am întors în laborator și am intrat cu greu în el pentru c ă
novicii tocmai transportau cadavrul afar ă. Alți curioși se învîrteau
prin camer ă. Guglielmo s-a repezit la mas ă, a ridicat volumele
căutîndu-l pe cel fatidic, le ar unca pe jos în ochii îngrozi ți ai celor
de față, apoi le-a deschis și le-a redeschis de mai multe ori. Și,
vai, manuscrisul acela nu mai era, îmi aminteam cu greu vechea
legătură, nu prea rezistent ă, destul de stricat ă, cu niște benzi
metalice sub țiri.
— Cine a intrat aici dup ă ce am ie șit noi ? l-a întrebat Guglielmo
pe un călugăr.
Acela a ridicat din umeri, era clar c ă intraser ă toți și nici unul.
Am căutat să ne gîndim la toate posibilit ățile. Malachia? Era
posibil, știa ce voia, poate c ă ne supraveghease, ne v ăzuse ieșind
fără nimic în mîn ă, se întorsese la sigur. Bencio ? Mi-am amintit
că atunci cînd fusese discu ția despre textul arab, rîsese. Atunci
crezusem c ă rîsese pentru ignoran ța mea, dar poate c ă rîdea de
naivitatea lui Guglielmo, el știa bine în cîte feluri se poate g ăsi un
vechi manuscris, poate se gîndise la ceea ce noi nu ne gîndiser ăm
imediat și la ceea ce ar fi trebuit s ă ne gîndim, adic ă la faptul c ă
Severino nu cuno ștea araba și că deci era nefiresc s ă păstreze
printre c ărțile sale una pe care n-o putea citi. Sau mai exista și
un al treilea personaj.
Guglielmo era cu totul umilit. C ăutam să-l împac, îi spuneam c ă
el căuta de trei zile un text în grece ște și că era firese s ă fi dat
deoparte, în cursul cercet ărilor sale, c ărțile care nu ap ăreau în
grecește. Și el răspundea c ă, natural, era omene ște să faci gre șeli,
dar exist ă ființe umane care f ăptuiesc mai multe decît al ții, și că
sînt numite proaste, și că el era dintre ele, și că se întreba dac ă
meritase osteneala s ă studieze la Paris și la Oxford ca s ă nu poat ă
apoi gîndi c ă manuscrisele se leag ă și pe grupuri, lucru pe care-l
știu și novicii, în afar ă de cei pro ști ca mine și o pereche de pro ști
ca noi amîndoi ar fi avut o mare izbînd ă la bîlciuri, și asta ar
trebui s ă facem, nu s ă căutăm să dăm de rost tainelor, mai ales
cînd aveam în fa ța noastr ă oameni cu mult mai mult cap decît
noi.
366
— Dar n-are rost s ă plîngem, a încheiat apoi. Dac ă a luat-o

Malachia, a și pus-o la loc în bibliotec ă. Și o vom g ăsi numai dac ă
vom ști să intrăm în finis Africae. Dacă a luat-o Bencio, î și va fi
închipuit c ă mai devreme sau mai tîrziu eu voi fi avut b ănuiala pe
care am avut-o, și că mă voi fi întors în laborator, altfel n-ar fi
făcut-o așa de repede. Și deci se va fi ascuns, și singurul loc în
care desigur c ă nu este ascuns e cel în care noi îl vom c ăuta
numaidecît, adic ă chilia lui. Deci s ă ne întoarcem la capitul și să
vedem dac ă în timpul anchetei chelarul nu va spune ceva de
folos. Pentru c ă, la urma urmelor, nu-mi este înc ă limpede planul
lui Bernardo; carele î și căuta omul înainte de moartea lui
Severino, și din alte motive.
Ne-am întors la capitul. Am fi f ăcut bine s ă ne ducem la chilia lui
Bencio, pentru c ă, așa cum am aflat mai apoi, tîn ărul nostru
prieten nu avea deloc prea mult ă stimă pentru Guglielmo și nu se
gîndise c ă acesta avea s ă se întoarc ă așa de repede în laborator;
așa că, socotind c ă n-o să fie căutat în partea aceea, se dusese
să-și ascund ă cartea tocmai în chilia lui.
Dar despre asta voi vo rbi mai tîrziu. In r ăstimp s-au petrecut
fapte atît de dramatice și de nelini știtoare, încît am uitat de
cartea aceea t ăinuită. Și dacă totuși n-am uitat de ea, am fost
prinși de alte nevoi grabnice, legate de misiunea cu care
Guglielmo era îns ărcinat.
367
Ziua a cincea Nona
în care se administreaz ă justiția și apare jenanta impresie c ă toți
se înșală
Bernardo Gui s-a a șezat în mijlocul mesei mari de nuc din sala
capitular ă. Alături de el un dominican împlinea func ția de notar,
și doi prela ți din lega ția pontifical ă îi stăteau alături, ca
judecători. Chelarul era în picioare, în fa ța mesei, între doi arca și.
Abatele s-a adresat lui Guglielmo, șoptindu-i:
— Nu știu dacă procedura este corect ă. Conciliul lateran din
1215 a stabilit în canonul s ău XXXVII c ă nu poate fi citat cineva
să apară în fața judecătorilor care s ă șadă la mai mult de dou ă
zile de mers pe jos de la domiciliul s ău. Aici situa ția este poate cu
totul alta, judec ătorul este cel care vine de departe, dar…
— Inchizitorul este deasupra oric ărei jurisdic ții obișnuite, a spus
Guglielmo, și nu trebuie s ă se supun ă normelor dreptului
comun. Se bucur ă de un privilegiu deosebit și nu e dator nici
măcar să-i asculte pe avoca ți.
L-am privit pe chelar. Remigio ajunsese într-o stare mizerabil ă. Se
uita în jur ca o fiar ă speriată, ca și cum ar fi recunoscut mi șcările

și gesturile unei liturghii însp ăimîntătoare. Acum știu că tremura
din dou ă motive, tot atît de însp ăimîntătoare : unul pentru c ă
fusese prins, dup ă toate aparen țele, în flagrant delict, altul
pentru c ă încă din prima zi, cînd Bernardo î și începuse ancheta,
adunînd șoapte și insinuări, el se temea c ă vor ieși la lumin ă
greșelile lui; și începuse s ă se tulbure și mai mult cînd v ăzuse că-
l luaseră pe Salvatore.
Dar dac ă nefericitul Remigio era prad ă propriilor lui spaime,
Bernardo Gui cuno ștea, în ceea ce-l privea, felurile de a
preschimba în panic ă teama propriilor sale victime. El nu vorbea:
în timp ce acum to ți se așteptau s ă înceapă interogatoriul, î și
ținea mîinile pe hîrtiile dinaintea lui, pref ăcîndu-se
368
că le pune în ordine, dar f ără să le dea vreo aten ție. Privirea îi era
într-adev ăr fixată pe acuzat, și era o privire amestecat ă cu o
ipocrită indulgen ță (de parc ă ar fi spus : „Nu te teme, e ști în
mîinile unei în țelegeri fr ățești, care nu poate decît s ă-ți vrea
binele"), de o ironie de ghea ță (de parc ă ar fi spus : „înc ă nu știi
care va fi binele t ău, peste pu țin ți-l voi spune"), cu o nemiloas ă
asprime (de parc ă ar fi spus : „Dar, în orice caz, eu sînt aici
singurul t ău judecător și tu îmi apar ții"). Lucruri pe care chelarul
le știa, dar t ăcerea și zăbava judec ătorului aveau menirea s ă i le
aminteasc ă, sau să-l facă să le guste mai bine, cu scopul – chiar
dacă uitase de asta – de a-i da cu atît mai mult motiv de umilin ță,
de a-i face nelini ștea să se preschimbe în disperare și să devină
un lucru numai și numai al judec ătorului, o cear ă moale în
mîinile sale.
în cele din urm ă Bernardo a rupt t ăcerea. A rostit anumite
formule rituale, a spus judec ătorilor c ă se trecea la interogatoriul
vinovatului pentru dou ă delicte odioase, dintre care unul era
limpede tuturor, dar nu mai pu țin grav decît cel ălalt, pentru c ă
de fapt învinuitul fusese prins f ăptuind uciderea cînd era c ăutat
pentru delict de erezie.
O spusese, deci. Chelarul și-a ascuns fa ța în palme, pe care le
mișca cu greu pentru c ă erau legate în lan țuri. Bernardo a pornit
interogatoriul.
— Cine e ști tu ? a întrebat.
— Remigio din Varagine. M-am n ăscut acum cincizeci și doi de
ani și am intrat, de copilandru, în m ănăstirea de mino-ri ți de la
Varagine.
— Și cum se face c ă te afli azi în m ănăstirea ordinului Sfîntului
Benedict ?

— Cu ani în urm ă, cînd pontiful a dat bula Sancta Romana, cum
mă temeam s ă nu fiu contagiat de erezia a șa-numiților frățiori
călugărași… deși nu aderasem niciodat ă la ideile lor, m-am gîndit
că este mai cu trebuin ță inimii mele p ăcătoase să fug de o
ambianță plină de ispite și mi s-a îng ăduit să fiu primit printre
călugării acestei aba ții, în care de mai bine de opt ani slujesc și
sînt chelar.
— Ai fugit de ispitele ereziei, l-a maimu țărit Bernardo, mai bine
zis ai fugit de ancheta celui care era pus s ă descopere erezia și să
stîrpeasc ă din rădăcină buruiana cea rea, și bunii c ălugări de la
Cluny au crezut c ă îndeplinesc un act de car itate Primind pe unul
ca tine. Dar nu ajunge s ă schimbi rasa ca să-ți ștergi din inim ă
rușinea deprav ării eretice, și pentru aceasta ne afl ăm noi aici, ca
să investig ăm ce cloce ște în ascunzi șurile inimii tale nepoc ăite și
ce ai făcut tu înainte de-a fi ajuns în acest sfînt loc.
369
— Inima mea este nevinovat ă, și nu știu ce în țelegeți domnia
voastră cînd vorbi ți de depravarea eretic ă, a spus cu b ăgare de
seamă Remigio.
— îl vede ți? a exclamat Bernardo, întorcîndu-se spre ceilal ți
judecători. Toți ăștia sînt la fel! Cînd unul dintre ei este arestat,
vine în fa ța judecății ca și cum con știința sa ar fi curat ă și fără
vină. Și nu știu că acesta este semnul cel mai clar al p ăcatului
lor, pentru c ă cel drept vine nelini știt la proces! întreba ți-l dacă
știe cauza pentru care am poruncit arestarea lui. O știi, Remigio ?
— Signore, a r ăspuns chelarul, a ș fi mai fericit s-o aud din gura
domniei voastre.
Am fost mirat, pentru c ă mi se p ărea că Remigio r ăspundea la
întrebările rituale cu vorbe tot atît de rituale, ca și cum ar fi
cunoscut foarte bine regulile instruirii și vicleșugurile lor și ar fi
fost instruit din vreme s ă înfrunte o asemenea situa ție.
— Iată, exclama în vremea asta Bernardo, r ăspunsul tipic al
ereticului nepoc ăit! Umbl ă pe poteci de vulpe și este foarte greu
să-i prinzi in fallo, deoarece comunitatea lor le îng ăduie dreptul
de a min ți pentru a se feri de cuvenita pedeaps ă. Ei recurg la
răspunsuri întortocheate, încercînd s ă-l păcălească pe inchizitor,
care și așa trebuie s ă rabde atingerea cu o lume atît de
dezgustătoare. Deci, fra Remigio, tu n-ai avut niciodat ă de-a face
cu așa-zișii frățiori sau fra ți ai vieții sărace sau beghini ?
— Eu am tr ăit viața fraților minori ți, tot timpul cît s-a purtat
discuția despre s ărăcie, dar nu am f ăcut niciodat ă parte din secta
beghinilor.

— Vedeți ? a spus Bernardo. Neag ă că a fost beghin pentru c ă
beghinii, de și au luat parte la erezia c ălugărașilor, îi consider ă pe
aceștia din urm ă o ramur ă uscată a ordinului franciscan și se
socotesc mai cura ți și mai des ăvîrșiți decît ei. Dar multe dintre
purtările unora sînt aidoma cu cele ale altora. Po ți nega, Remigio,
de a fi fost v ăzut în biseric ă ghemuit și cu fața întoars ă spre
perete, sau prosternat cu capul ascuns în glug ă, în loc s ă fi
îngenuncheat cu mîinile împreunate ca to ți ceilalți oameni ?
— Și în ordinul benedictin oamenii se prosterneaz ă la pămînt, în
momentele cuvenite…
— Eu nu te întreb ce ai f ăcut în momentele cuvenite, ci in cele
necuvenite ! Deci nu negi s ă fi fost într-o postur ă sau alta, tipice
pentru beghini! Dar tu nu e ști beghin, ai spus-o— Atunci spune-
mi în ce crezi ?
— Signore, cred în tot ceea ce crede un bun cre știn…
370

— Ce sfînt r ăspuns ! Și în ce crede, m ă rog, un bun cre știn ?
— In ceea ce ne înva ță Sfînta Biseric ă.
— Dar care Sfînt ă Biserică? Aceea pe care o socotesc a șa
credincio șii care-și spun perfec ți, pseudoapostoliî, fr ățiorii eretici,
sau Biserica pe care ei o asem uiesc cu tîrfa din Babilon, și în care
noi toți, în schimb, credem cu t ărie ?
— Signore, a spus z ăpăcit chelarul, spune ți-mi domnia voastr ă
care crede ți că este adev ărata Biseric ă…
— Eu cred c ă este Biserica Roman ă, una, sfînt ă și apostolic ă,
condusă de papă și de episcopii s ăi.
— Așa cred și eu, a spus chelarul.
— Admirabil ă viclenie! a strigat inchizitorul. Admirabil ă ascuțime
de minte, î ți zic! L-a ți auzit: el vrea s ă se înțeleagă că el crede c ă
eu cred în aceast ă Biserică, și fuge de datoria de a spune în ce
crede el! Dar cunoa ștem foarte bine aceste vicle șuguri! S ă ne
întoarcem la ce trebuie. Tu crezi c ă sfintele taine au fost date de
Dumnezeu, c ă pentru a face o dreapt ă pocăință trebuie s ă te
mărturisești slujitorilor lui Dumnezeu, c ă Biserica Roman ă are
puterea s ă lege și să dezlege pe acest p ămînt ceea ce a fost legat
și dezlegat în cer ?
— Oare n-ar trebui s ă cred așa ceva ?
— Nu te întreb ce-ar trebui s ă crezi, ci ce crezi ?
— Eu cred în tot ceea ce domnia voastr ă și alții, buni înv ățați, îmi
porunci ți să cred, a spus chelarul însp ăimîntat.
— Ah, dar înv ățații cei buni de care pomene ști nu sînt oare cei

care conduc secta ta ? Asta voiai s ă spui cînd pomeneai de
învățații cei buni ? Și la acești mincino și perverși care se socotesc
singurii urma și ai apostolilor te gînde ști ca să recunoști
momentele tale de credin ță? Tu insinuezi c ă dacă eu cred în ceea
ce cred ei, atunci m ă vei crede, altfel îi vei crede pe ei ?
— N-ara spus asta, signore, s-a bî lbîit chelarul, ci domnia voastr ă
mă face s^o spun. Eu v ă cred pe domnia voastr ă, dacă mă
învățați ceea ce e bine.
— Oh, ce neobr ăzare! a strigat Bernardo, b ătînd cu pumnul
în masă. Repeți pe dinafar ă, cu o strîmb ă hotărîre, formularul
care se înva ță în secta ta. Tu îmi spui c ă mă vei crede numai dac ă
voi predica ceea ce secta ta socote ște că e bine A șa au răspuns
întotdeauna pseudoapostolii, și așa răspunzi și tu acum, poate
fără să-ți dai seama, pentru c ă recu-n°sc pe buzele tale frazele pe
care într-o vreme le-ai înv ățat Ca să înșeli inchizitorii. Și în felul
acesta te faci vinovat cu Propriile tale cuvinte și eu aș cădea în
cursa ta numai dac ă nu aȘ avea o îndelungat ă experien ță de
inchizitor… Dar s ă ne
371
întoarcem la adev ărata problem ă, om pervers ce e ști. Ai auzit
vreodată vorbindu-se despre Gherardo Segalelli din Parraa?
— Am auzit vorbindu-se de el, a spus chelarul p ălind, dac ă se
mai putea cumva vorbi despre paloare la fa ța aceea r ăvășită.
— Ai auzit vorbindu-se de fra Dolcino din Novar ă ?
— Am auzit vorbindu-se.
— L-ai v ăzut vreodat ă în carne și oase, ai stat de vorb ă cu el?
Chelarul a r ămas cîteva clipe în t ăcere, ca s ă cîntărească în ce
măsură ar fi fost în folosul lui s ă spună o parte din adev ăr. Apoi
s-a hotărît, și cu un fir de glas:
— L-am auzit și am vorbit cu el.
— Mai tare! a strigat Bernardo, pentru c ă în sfîrșit se poate auzi o
vorbă adevărată ieșită de pe buzele tale ! Cî nd ai vorbit cu el ?
— Signore, a spus chelarul, eram c ălugăr într-o m ănăstire
navarez ă cînd oamenii lui Dolcino s-au adunat de prin p ărțile
acelea și au trecut pe lîng ă mănăstirea mea, și la început nu se
știa bine ce era cu ei…
— Minți! Cum putea un franciscan din Varagine s ă fie într-o
mănăstire navarez ă? Tu nu erai într-o m ănăstire, tu f ăceai deja
parte dintr-o band ă a călugărașilor, care str ăbăteau locurile
acelea, tr ăind din cer șetorie, și te-ai unit cu dolcinienii!
— Cum pute ți afirma a șa ceva, signore ? a spus chelarul,
tremurînd.

— Am s ă-ți zic cum pot, sau cum e de datoria mea s ă afirm, a
spus Bernardo, și a poruncit s ă fie adus Salvatore.
Vederea nefericitului, care desigur î și petrecuse noaptea într-un
interogatoriu la care nu mai luase parte nimeni, și făcut cu
asprime, mi-a trezit mila. Figura lui Salvatore, am mai spus-o,
era de obicei oribil ă. Dar în diminea ța aceea p ărea și mai
asemănătoare cu cea a unui animal. Nu v ădea semne de violen ță,
dar felul cum corpul lui se mi șca în lan țuri, cu membrele
îndepărtate, aproape neputînd s ă se miște, tîrît de arca și ca o
maimuță legată de funie, ar ăta foarte bine modul în care trebuie
să se fi desf ășurat interogatoriul la care fusese supus.
— Bernardo l-a torturat…, i-am șoptit lui Guglielmo.
— Pentru nimic în lume, a r ăspuns Guglielmo. Un inchizitor nu
tortureaz ă niciodat ă. Grija pentru trupul celui învinuit este
încredin țată brațului secular.
— Dar e acela și lucru ! am spus.
372
— Cîtuși de puțin. Nu e pentru inchizitor, care are mîinile
nepătate, și nu e pentru cel aflat în mîna Inchizi ției care, cînd
vine inchizitorul, g ăsește în el un sprijin nea șteptat, o mîn-gîiere
pentru suferin țele lui, și își deschide inima în fa ța lui.
L-am privit pe maestrul meu :
— Vă țineți de glume, i-am spus speriat.
— Astea- ți par lucruri de glum ă ? mi-a r ăspuns Guglielmo.
Bernardo îl interoga acum pe Salvatore, și chinul meu nu
constă în a transcrie vorbele trunchiate și, dacă asta ar mai fi fost
cu putin ță, și mai babelice, cu care omul acela zdrobit acum,
redus la starea unui babuin, r ăspundea, greu în țeles de to ți,
ajutat de Bernardo care-i punea întreb ările în a șa fel încît s ă nu
poată răspunde altfel decît prin da și nu, neputînd s ă mai spun ă
nici o minciun ă. Și ceea ce a spus Salvatore cititorul meu poate
foarte bine s ă-și închipuie. A povestit sau a încuviin țat ce
povestise în timpul nop ții, o parte din povestea aceea pe care o
reconstituisem și eu mai înainte: hoin ărerile sale ca fr ățior,
ciobănaș și pseudoapostol; și cum pe timpul lui fra Dolcino îl
întîlnise pe Remigio printre dolcinieni, și cum sc ăpase împreun ă
cu el dup ă bătălia de la muntele Rebello, ap ărînd dup ă multe
aventuri în m ănăstirea din Casale. în plus, a ad ăugat că
ereziarhul Dolcino, aproape de înfrîngere și de captur ă, îi
încredin țase lui Remigio ni ște scrisori, de dus nu se știe unde și
cui. Și Remigio purtase tot timpul acele scrisori cu el, f ără să
cuteze s ă le înmîneze, și că la sosirea lui în aba ție, temător să le

mai țină la el, dar nevoind s ă le distrug ă, le încredin țase
bibliotecarului, da, chiar lui Malachia, ca s ă le ascund ă pe
undeva prin taini țele Edificiului.
In timp ce Salvatore vorbea, chelarul îl privea cu ur ă, și la un
anumit moment n-a putut s ă se abțină și să nu strige:
— Șarpe, maimu ță puturoas ă, ți-am fost tat ă, prieten, scut, a șa
mă răsplătești ?
Salvatore l-a privit pe sus ținătorul lui, avînd acum nevoie s ă fie și
el susținut, și a răspuns cu greu:
— Signor Remigio, dac ă puteam, î ți țineam partea. Și-mi era
dilectissimo. Dar tu îi știi pe cei de la pu șcărie. Qui non habet
caballum vadat cum pede…
— Smintitule, i-a mai strigat Remigio. N ădăjduiești să scapi ? Nu
știi că ai să mori ca un eretic și tu ? Spune c ă ai vorbit sub
tortură, spune c ă ai născocit totul!
— Ce știu eu, signore, ce nume poart ă aceste batjocuri…
Paterine, gazzeze, leoniste, arna ldiste, speroniste, circum-ci și…
Eu nu sînt homo literatus, păcătuisem sine mali ția și
373
signor Bernardo magnificentissimul știe, și nădăjduiesc în
inteligentia sa in nomine patre et filio et spiritis sanctis…
— Vom fi îng ăduitori atît cît ne îng ăduie sarcina ce ne-a fost
încredin țată, a spus inchizitorul, și vom pre țui cu o p ărinteasc ă
mărinimie bun ăvoința cu care ne-ai deschis inima ta. Du-te, du-
te să cugeti în chilia ta și nădăjduiește în îndurarea lui
Dumnezeu. Acum avem de dezb ătut o problem ă din cu totul alt
moment. Deci Remigio, tu duceai cu tine ni ște scrisori ale lui
Dolcino și le-ai dat confratelui t ău care are grij ă de bibliotec ă…
— Nu e adev ărat, nu e adev ărat! a strigat chelarul, ca și cum
apărarea aceea ar mai fi putut avea vreo putere. Și, pe drept,
Bernardo l-a oprit:
— Dar nu de la tine a șteptam o dezmin țire, ci de la Malachia din
Hildesheim.
L-a chemat pe bibliotecar și nu era printre cei de fa ță. Eu știam
că stătea în scriptorium, sau în jurul spitalului, umblînd dup ă
Bencio sau dup ă carte. S-au dus s ă-l caute, și cînd a ap ărut,
tulburat și încercînd s ă nu priveasc ă în față pe nimeni, Guglielmo
a șoptit cu nepl ăcere :
— Și acum Bencio o s ă facă ce-o vrea.
Dar se în șela pentru c ă am văzut chipul lui Bencio r ăsărind
printre al ți călugări care se gr ămădeau la u șile sălii ca să
urmărească interogatoriul. I l-am ar ătat lui Guglielmo. M-am

gîndit atunci c ă dorința de a afla ce se întîmpla acolo era mai
mare decît curiozitatea pentru carte. Am aflat dup ă aceea c ă, în
momentul acela, el încheiase deja un tîrg neru șinat.
Malachia a ap ărut deci în fa ța judecătorilor, f ără să-și încruci șeze
privirea cu cea a chelarului.
— Malachia, a spus Bernardo, azi-diminea ță, după mărturisirea
făcută în timpul nop ții de către Salvatore, te-am întrebat dac ă ai
primit de la învinuitul aici de fa ță niște scrisori…
— Malachia, a zbierat chelarul, mai adineauri mi-ai jurat c ă n-ai
să faci nimic împotriva mea!
Malachia abia se întoarse c ătre împricinat, spre care st ătea cu
spatele, și a spus cu voce foarte sc ăzută, încît aproape c ă nici nu
l-am auzit:
— N-am jurat strîmb. Dac ă puteam face ceva împotriva ta, a ș fi
făcut-o pîn ă acum. Scrisorile au fost încredin țate lui signor
Bernardo azi-diminea ță, înainte ca tu s ă-l fi omorît pe Severino.
— Dar tu știi, tu trebuie s ă știi că nu eu l-am omorît pe Severino !
Tu știi asta fiindc ă tu erai deja acolo!
374
— Eu ? a întrebat Malachia . Eu am intrat acolo dup ă ce te-au
descoperit.
— Și chiar a șa, l-a întrerupt Bernardo, ce c ăutai tu la Severino,
Remigio ?
Chelarul s-a întors s ă-l priveasc ă pe Guglielmo cu ochi pierdu ți,
apoi s-a uitat la Malachia, apoi iar la Bernardo.
— Dar eu, eu l-am auzit azi-diminea ță pe fratele
Guglielmo, aici de fa ță, spunîndu-i lui Severino s ă aibă grijă de
niște hîrtii… și eu, de ieri noapte, dup ă ce l-ați luat pe Salvatore,
credeam c ă e vorba de hîrtiile acelea…
— Atunci știi ceva despre acele scris ori! a exclamat victorios
Bernardo. Chelarul era acum prins în capcan ă. Se afla între dou ă
încurcături din strînsoarea c ărora trebuia s ă iasă repede: s ă
scape de acuza ția de erezie și să îndepărteze de la sine învinuirea
de crimă. S-a hot ărît, pare-se, s ă înfrunte cea de a doua
învinuire, din instinct, pentru c ă acum se purta la întîmplare,
fără să judece prea mult:
— Voi vorbi despre scrisori mai tîrziu… m ă voi dezvinov ăți… am
să spun cum de erau la mine… Dar l ăsați-mă să vă lămuresc ce
s-a întîmplat azi-diminea ță. Eu credeam c ă despre scrisorile
acelea fusese vorba, cînd am v ăzut că Salvatore a c ăzut în mîinile
lui signor Bernardo, de ani de zile amintirea acelor scrisori îmi
chinuie sufletul… Atunci, cînd i-am auzit pe Guglielmo și pe

Severino vorbind despre ni ște hîrtii… nu știu, cuprins de spaim ă,
m-am gîndit c ă Malachia a vrut s ă scape de ele și i le-o fi dat lui
Severino… u șa era deschis ă și Severino era deja mort, m-am
apucat s ă scotocesc prin lucrurile lui ca s ă caut scrisorile… mi-
era team ă numai c ă…
Guglielmo mi-a șoptit la ureche :
— Vai de capul lui de prost, speriat de o primejdie s-a aruncat cu
capul în jos în alta…
— Să zicem c ă tu spui aproape – zic aproape – adev ărul, s-a
amestecat Bernardo. Tu te gîndeai c ă Severino avea scrisorile și
le-ai căutat la el. Și de ce te-ai gîndit c ă le avea la el ? Și de ce i-ai
omorît înainte pe ceilal ți confrați ? Poate c ă gîndeai c ă scrisorile
acelea umblau de mult ă vreme din mîn ă în mînă ? Poate c ă se
obișnuiește în aceast ă abație să se vîneze relicvele ereticilor ar și ?
L-am văzut pe Abate tres ărind. Nu era nimic mai viclean decît
învinuirea de a strînge relicve de la eretici. Și Bernardo era foarte
priceput s ă amestece f ărădelegile "u erezia și cu tot ce privea via ța
abației. Am fost întrerupt din gmdurile mele de chelarul care
striga că el nu avea nici o leg ătură cu celelalte f ărădelegi.
Bernardo l-a lini știt, indulgent, pentru moment
375
nu aceea era problema despre care se discuta, el era interogat
pentru crima de erezie, și să nu încerce ( și aici glasul lui a devenit
aspru) s ă abată atenția de la faptele lui eretice, vorbind despre
Severino și încercînd s ă-l lase descoperit pe Malachia. S ă se
întoarcă, deci, la scrisori.
— Malachia din Hildesheim, a s pus întorcîndu-se spre martor,
dumneata nu e ști aici ca împricinat. Azi-diminea ță ai răspuns la
întrebările mele și la cererea mea f ără să încerci s ă ascunzi nimic.
Acum vei repeta aici ceea ce mi-ai spus azi-diminea ță și nu vei
avea a te teme de nimic.
— Repet ceea ce am spus azi-diminea ță, a spus Malachia. Pu țin
timp dup ă ce am venit aici sus, Remigio a început s ă se ocupe de
bucătării, și am avut leg ături nenum ărate din motive de slujb ă…
Eu, ca bibliotecar, am sarcina de a închide noaptea peste tot în
Edificiu, și deci și la bucătării… și nu am de ce s ă ascund c ă am
ajuns prieteni ca fra ții, și nu am avut nici un motiv s ă-l bănuiesc
de ceva pe omul acesta. Și el mi-a povestit c ă avea la el unele
documente secrete, încredin țate în tain ă, care nu trebuiau s ă
cadă în mîinile profane și pe care nu cuteza s ă le țină la el. Cum
eu aveam în grij ă singurul loc din m ănăstire neîng ăduit nim ănui
altcuiva, mi-a cerut s ă păstrez acele hîrtii departe de orice ochi

curios, și eu am consim țit, nebănuind c ă documentele erau de
natură eretică, și nici măcar nu le-am citit… punîndu-le…
punîndu-le în cel mai ferit ascunzi ș al bibliotecii, și de atunci am
uitat de faptul acela, pîn ă cînd azi-diminea ță signor inchizitorul
mi-a amintit de ele, și atunci m-am dus s ă le caut și i le-am dat…
Abatele a luat cuvîntul, încruntat:
— De ce nu m-ai informat de în țelegerea aceasta a ta cu chelarul
? Biblioteca nu este menit ă să păstreze lucrurile personale ale
călugărilor.
Abatele ar ătase limpede c ă abația nu avea nimic de-a face cu
treaba aceea.
— Signore, a r ăspuns încurcat Malachia, lucrul mi se p ăruse de
prea mic ă însemn ătate.
— Desigur, desigur, a spus Bernardo pe un ton prietenos, avem
cu toții convingerea c ă bibliotecarul s-a purtat cu bun ă-credință,
și sinceritatea cu care a cola borat cu acest tribunal st ă mărturie.
O rog frățește pe magnificen ța voastr ă să nu-l împov ărați de acea
străveche neb ăgare de seam ă. Noi îl credem pe Malachia. Și îi
cerem doar s ă întărească acum, sub jur ămînt, dac ă hîrtiile pe
care i le ar ăt acum sînt acelea despre care azi-diminea ță mi-a
spus că sînt cele pe care Remigio din Va ragine i le-a dat, cu ani în
urmă, după sosirea lui la abatie.
376
Arăta două pergamente pe care le scosese dintre foile puse pe
masă. Malachia le-a privit și a spus cu voce hot ărîtă:
— Jur pe Dumnezeu, tat ăl atotputernic, pe Preasfînta Fecioar ă
Măria și pe toți sfinții că așa e și așa a fost.
— îmi ajunge, a spus Bernardo. Po ți pleca, Malachia din
Hildesheim.
In timp ce Malachia ie șea cu capul în jos, cu pu țin înainte de a
ajunge la u șă, s-a auzit o voce ridicîndu-se din grupul de curio și
îngrămădiți în fundul s ălii:
— Tu îi ascundeai scrisorile și el îți arăta curul novicilor în
bucătărie.
Au izbucnit cîteva hohote de rîs, Malachia a ie șit iute, îmbrîncind
în stînga și-n dreapta, eu a ș fi jurat c ă vocea era cea a lui
Aymaro, dar fraza fusese strigat ă în falset. Abatele, vîn ăt la față, a
urlat să se facă tăcere și i-a amenin țat cu pedepse cumplite pe
toți, poruncind c ălugărilor să goleasc ă sala. Bernardo surîdea
nerușinat, cardinalul Bertrando, dintr-o latur ă a sălii, se apleca
la urechea lui Jean d' Anneaux și îi spunea ceva, la care cel ălalt
răspundea acoperindu- și gura cu mîna și aplecîndu- și capul de

parcă ar fi tușit.
Guglielmo mi-a spus:
— Chelarul nu era numai un p ăcătos cu trupul doar pentru sine,
ci mai făcea și pe codo șul. Dar asta nu-l intereseaz ă cîtuși de
puțin pe Bernardo, decît în m ăsura în care-l pune în încurc ătură
pe Abbone, mijlocitor imperial…
A fost întrerupt chiar de Bernardo, care acum i se adresa lui:
— M-ar interesa, apoi, s ă aflu de la dumneata, frate Guglielmo,
despre ce hîrtii vorbea ți azi-diminea ță cu Severino, cînd chelarul
v-a auzit și a socotit gre șit.
Guglielmo i-a primit privirea:
— Chiar c ă a socotit gre șit. Vorbeam despre o copie a tratatului
de hidrofobia cîinelui de Ayyub al Ruhawi, admirabil ă carte de
teorie pe care domnia ta o cuno ști, desigur, dup ă faimă, și care
adesea v ă va fi fost de mare trebuin ță… Hidrofobia, spune Ayyub,
se recunoa ște prin dou ăzeci și cinci de semne neîndoielnice…
Bernardo, care apar ținea ordinului numit domini canes, n-a
socotit potrivit s ă țină piept unui nou atac.
— Era vorba, deci, de lucruri str ăine de cazul în discu ție, a spus
repede. Și a urmat instruirea: S ă ne întoarcem la tine, frate
minorit Remigio, mult mai primejdios decît un cîine hidrofob.
Dacă fratele Guglielmo ar fi acordat mai mult ă atenție balelor
eretice decît celor de cîine, poate c ă ar fi
377
descoperit și el acel șarpe care- și făcea cuib în aba ție. Să ne
întoarcem la acele scrisori. Acum știu sigur c ă au fost în mîinile
tale și că te îngrijeai s ă le ascunzi ca și cum ar fi un lucru foarte
veninos, și că ai ucis chiar… a oprit cu un singur gest o încercare
de negare… și despre crim ă vom vorbi mai pe urm ă… că ai ucis,
spuneam, pentru c ă nu le mai aveai. Acum recuno ști că aceste
hîrtii sînt ale tale ?
Chelarul n-a r ăspuns, dar t ăcerea sa era destul de gr ăitoare. Din
care pricin ă Bernardo a urmat:
— Și ce sînt aceste hîrtii ? Sînt dou ă pagini a șternute de mîna
ereziarhului Dolcino, cu dou ă zile înainte de a fi prins, și pe care
le încredin ța unui acolit al s ău, ca să le dea altor sectan ți de-ai
lui încă răspîndiți prin Italia. A ș putea s ă vă citesc tot ce se spune
în ele, și cum Dolcino, temîndu-se de moartea lui apropiat ă,
încredin ța un mesaj de n ădejde – le-o spunea el confra ților lui —
în diavol! El îi mîngîie anun țîndu-i c ă, oricît nu se potrivesc datele
date de el cu cele din scrisorile dinainte, în care f ăgăduise pentru
anul 1305 distrugerea total ă a tuturor preo ților din ordinul

împăratului Frederic, totu și distrugerea acestora nu va fi departe.
Ereziarhul min țea încă o dată, pentru c ă au trecut dou ăzeci și
cinci de ani și nici una dintre blestematele lui preziceri nu s-a
adeverit. Dar nu despre caraghioasa îngîmfare a acestor preziceri
trebuie s ă discutăm, ci de faptul c ă Remigio a fost purt ătorul lor.
Mai poți să negi, călugăr eretic și nepocăit, că ai avut leg ături și
coabitare cu secta pseudoapostolilor ?
Chelarul n-a mai putut acum s ă nege.
— Signore, a spus, tinere țea mea a fost plin ă de greșeli dintre cele
mai nenorocite. Cînd am auzi t de predica lui Dolcino, în șelat cum
eram de gre șelile fraților întru via ță săracă, am crezut în cuvintele
lui și m-am unit cu banda lui. Da, e adev ărat, am fost cu ei în
regiunea brescian ă și în cea bergamasc ă, am fost cu ei la Como și
la Valsesia, m-am refugiat cu ei la P ărete Calva și în valea Rassa,
și în sfîrșit pe muntele Rebello. Dar n-am luat parte la nici o
ticăloșie, și cînd ei au f ăptuit jafuri și violențe, eu purtam înc ă în
mine spiritul de blînde țe care era al fiilor lui Francisc, și chiar pe
muntele Rebello i-am spus lui Dolcino c ă nu mă mai sim țeam în
stare să iau parte la lupta lor, și el mi-a dat voie s ă plec pentru
că, a spus, nu vrea oameni frico și cu el, și mi-a cerut doar s ă-i
duc scrisorile acelea la Bologna…
— Cui ? a întrebat cardinalul Bertrando.
— Unor sectan ți de-ai lui, al c ăror nume mi se pare c ă mi le
amintesc, și de cum mi le amintesc vi le spun, s-a gr ăbit să-l
asigure Remigio.
378
Și a rostit numele unora pe care cardinalul Bertrando a ar ătat a-i
cunoaște, pentru c ă a zîmbit cu aer de mul țumire, f ăcînd un
semn de în țelegere lui Bernardo.
— Foarte bine, a spus Bernardo, și a luat not ă de numele acelea.
Apoi l-a întrebat pe Remigio : Și acum cum de ni-i spui pe
prietenii t ăi ?
— Nu sînt prietenii mei, signore, dovad ă că nu le-am dat
niciodat ă scrisorile acelea. Ba chiar am f ăcut mai mult, și v-o
spun acum dup ă ce am încercat s-o uit cî țiva ani: ca s ă pot
părăsi locul acela f ără să fiu prins de armata episcopului din
Vercelli, care a ștepta jos, în cîmpie, am izbutit s ă intru în
legătură cu unii dintre ei, și în schimbul unei hîrtii de liber ă
trecere, le-am ar ătat niște locuri unde s ă poată asalta
fortificațiile lui Dolcino, din care pricin ă o parte din izbînda
forțelor Bisericii s-a datorat și colabor ării mele…
— Foarte interesant. Asta ne arat ă nu numai c ă ai fost eretic, ci și

ticălos și trădător. Ceea ce nu schimb ă situația ta. Așa cum
astăzi, ca să te salvezi, l-ai acuzat pe Malachia, care totu și îți
făcuse un serviciu, a șa și atunci, ca s ă scapi, i-ai dat pe tovar ășii
tăi de păcat pe mîna justi ției. Dar le-ai tr ădat trupurile lor, nu le-
ai trădat învățăturile și ai păstrat aceste scrisori ca pe ni ște
relicve, tr ăgînd nădejdea c ă într-o zi ai s ă ai curajul, și
posibilitatea, f ără să fii în vreo primejdie, s ă le dai cui trebuie, ca
să fii din nou bine privit de pseudoapostoli.
— Nu, signore, nu, spunea chelarul, lac de sudoare, cu mîinile
tremurînd. Nu, v ă jur că…
— Un jur ămînt! a spus Bernardo. Iat ă o altă dovadă a răutății
tale. Vrei s ă juri pentru c ă știi că eu știu că ereticii valdezi sînt
gata de orice viclenie, chiar s ă și moară numai s ă nu jure! Și dacă
sînt împin și de frică, se prefac c ă jură și bombăne jurăminte
false. Dar eu știu bine c ă tu nu e ști din secta de la Lyon, vulpe
blestemat ă, și cauți să mă convingi c ă nu ești ceea ce nu e ști, cu
scopul de a nu spune eu c ă tu ești ceea ce e ști. Deci juri ? Juri ca
să fii iertat, dar s ă știi că doar un jur ămînt nu-mi ajunge! Pot cere
unul, dou ă, trei, o sut ă, cîte aș vrea. Știu foarte bine c ă voi
ereticii pseudoapostoli da ți iertăciune celor care jur ă strîmb, ca s ă
nu trădeze secta. Și așa fiecare jur ămînt va fi o nou ă dovadă a
vinovăției tale.
— Dar atunci ce pot face ? a urlat chelarul, c ăzînd în genunchi.
— Nu te prosterna ca un beghin ! Nu trebuie s ă faci nimic. Acum
numai eu singur știu ce trebuie f ăcut, a spus Bernardo, cu un
zîmbet însp ăimîntător. Tu nu trebuie decît s ă mărturisești. Și vei
fi damnat și condamnat dac ă vei mărturisi, și
379
vei fi damnat și condamnat dac ă nu vei m ărturisi, pentru c ă vei fi
pedepsit ca sperjur. A șa că mărturisește, măcar ca s ă scurtezi
acest dureros interogatoriu, care mîhne ște conștiințele și
sentimentul nostru de bun ătate și de comp ătimire.
— Dar ce trebuie s ă mărturisesc ?
— Două feluri de p ăcate. Că ai fost în secta lui Dolcino, c ă i-ai
împărtășit ideile eretice, și obiceiurile, și jignirile la adresa
demnității episcopilor și a magistra ților cetățeni, că nepocăit
continui s ă-i împărtășești minciunile și iluziile, chiar și după ce
ereziarhul a murit și secta a fost risipit ă, chiar dac ă n-a fost
dezmembrat ă și distrus ă cu totul. Și că, stricat în adîncul
sufletului t ău de practicile pe care le-ai înv ățat în secta murdar ă,
ești vinovat de tulbur ările împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor
în aceast ă abație, pentru motive care înc ă îmi scap ă, dar care nu

vor trebui nici m ăcar lămurite cu totul, o dat ă ce s-a ar ătat atît de
limpede (a șa cum facem noi acum) c ă erezia celor ce au predicat
și predică sărăcia, împotriva înv ățăturilor papei și a bulelor sale,
nu poate s ă ducă decît la opere nelegiuite. Aceasta vor trebui s ă
învețe cei credincio și, și asta îmi va fi de ajuns. M ărturisește.
A fost clar, odat ă ajunși aici, ce voia Bernardo. F ără să-l
intereseze cîtu și de puțin cine-i ucisese pe ceilal ți călugări, voia
doar să demonstreze c ă Remigio împ ărtășea, într-un fel sau altul,
ideile sus ținute de teologii împ ăratului. Și după ce arătase
legătura dintre acele idei, care erau și ale capitulului de la
Perugia, și cele ale c ălugărașilor și ale dolcinienilor, și arătase că
un singur om, în aba ția aceea, participase la acele erezii și fusese
făptașul multor f ărădelegi, el ar fi dat în felul acesta o lovitur ă de-
a dreptul mortal ă propriilor adversari. M-am uitat la Guglielmo și
am înțeles că înțelesese, dar c ă nu putea face nimic, chiar dac ă
prevăzuse toate acestea. M-am uitat la Abate și l-am văzut
întunecat la fa ță: își dădea seama, cu întîrziere, c ă fusese și el
prins într-o capcan ă, și că însăși autoritatea lui de mijlocitor se
ducea de rîp ă acum cînd ap ărea ca st ăpînul unui loc în care toate
infamiile secolului se adunaser ă laolaltă. Cît îl prive ște pe chelar,
nu mai știa acum care era delictul de care vrea s ă scape. Dar
poate că în clipa aceea el nu a fost în stare s ă facă nici un calcul,
strigătul care i-a ie șit din gur ă a fost strig ătul sufletului s ău și în
el și prin el î și descărca ani de îndelungi și tăinuite remu șcări.
Sau, dup ă o viață de nesiguran ță, entuziasme și deziluzii, tic ăloșii
și trădări, pus în fa ța dezastrului s ău de neocolit, hot ăra să
profeseze credin ța tinereții sale fără să se mai întrebe dac ă era
dreaptă sau gre șită, ci ca și cum ar fi vrut s ă-și arate sie însu și că
e în stare s ă creadă în ceva.

— Da, e adev ărat, a strigat, am fost cu Dolcino și i-am împ ărtășit
fărădelegile, gre șelile, poate eram nebun, socoteam c ă dragostea
pentru Domnul Dumnezeu e totu na cu nevoia de libertate și cu
ura pentru episcopi, e adev ărat, dar sînt nevinovat de cele ce s-au
petrecut în aba ție, jur asta!
— Totuși am dobîndit cîte ceva, a spus Bernardo. Deci tu admi ți
că ai practicat erezia lui Dolcino, a vr ăjitoarei Margherita
și a tovar ășilor lor. Tu admi ți că ai fost cu ei, în timp ce lîng ă
Trivero spînzurau mul ți credincio și ai lui Christos, printre care
un copil nevinovat de zece ani ? Și cînd au spînzurat al ți bărbați,
de față fiind nevestele și părinții lor, pentru c ă nu voiau s ă fie
judecați de cîinii aceia ? Și pentru c ă, orbiți de furia voastr ă și de

trufia voastr ă, socotea ți că nici unul nu putea s ă fie mîntuit dac ă
nu apar ținea comunit ății voastre ? Vorbe ște!
— Da, am crezut aceste lucruri și am făcut ce a ți spus !
— Și erai de fa ță cînd au prins pe unii devota ți ai episcopilor, și
pe unii i-au l ăsat să moară de foame, și unei femei gravide i-au
tăiat un bra ț și o mînă lăsînd-o apoi s ă nască un copil care a
murit numaidecît f ără să fie botezat ? Și erai cu ei cînd au n ăruit
la pămînt și au pus foc satelor Mosso, Trivero, Cossila și Flecchia
și alte multe localit ăți din regiunea Crepacorio și multe case din
Mortiliano și din Quorino, și au dat foc bisericii din Trivero,
murdărind mai întîi icoanele sfinte, sf ărîmînd lespezile din altar și
rupînd un bra ț al statuii Sfintei Fecioare, jefuind caliciile,
mobilierul și cărțile, distru-gînd clopotni ța, spărgînd clopotele,
însușindu-și toate vasele confrateriei și toate bunurile
sacerdotului ?
— Da, da, eram acolo, și nimeni nu mai știa ce făcea, voiam s ă
premergem momentul pedepsei de pe urm ă, eram avang ărzile
împăratului trimis de cer și de sfîntul pap ă, trebuia s ă grăbim
momentul pogorîrii sfîntului înger din Filadelfia, și atunci to ți
aveau să primeasc ă grația Sfîntului Duh și Biserica avea s ă fie
reînnoit ă, și după prăpădirea tuturor celor prih ă-niți, numai cei
fără de prihan ă aveau s ă stăpînească !
Chelarul p ărea de la o vreme exaltat și iluminat, p ărea acum c ă
stăvilarul t ăcerii și al simul ării s-ar fi rupt, c ă trecutul lui se
întorcea nu numai prin cuvinte, ci și prin imagini și că el retrăia
emoțiile care-l înfl ăcăraseră cîndva.
— Atunci, îl a țîța Bernardo, tu m ărturisești că l-ați cinstit ca
martir pe Gherardo Segalelli, c ă ați negat orice autoritate Bisericii
Romane, c ă afirmați că nici papa și nici vreo alt ă autoritate nu
puteau s ă vă pretind ă vreun mod de via ță deosebit de al vostru,
că nimeni nu avea dreptul s ă vă excomunice,
380
381
că de pe vremea Sfîntului Silvestru to ți prelații Bisericii fuseser ă
răufăcători și corupători, în afar ă de Pietro din Marrone, c ă laicii
nu sînt obliga ți să plătească zeciuial ă preoților care nu se afl ă
într-o stare de perfec țiune absolut ă și de sărăcie, așa cum se
aflau primii apostoli, ci, dimpotriv ă, zeciuielile trebuiau s ă vă fie
plătite numai vou ă, singurii apostoli ai s ărăciei și ai lui Christos,
că pentru a te ruga lui Dumnezeu o biseric ă sfințită nu prețuiește
mai mult decît un grajd, c ă străbăteați satele și zăpăceați
mulțimea strigînd „poc ăi-ți-vă-ți", că mai cînta ți și Salve Regina

ca să atrageți cu viclenie lumea, și că făceați să fiți luați drept
pocăiți, ducînd o via ță fără pată în ochii oamenilor, și pe urm ă vă
luați orice libertate, și vă dedați oricărui desfrîu, pentru c ă nu
credeați în sfînta tain ă a căsătoriei, și socotindu-v ă mai
neprihăniți decît al ții, vă puteați îngădui orice porc ărie și orice
jignire a trupului vostru și al altora ? Vorbe ște !
— Da, da, m ărturisesc adev ărata credin ță în care crezusem
atunci din tot sufletul, m ărturisesc c ă lepădaserăm hainele
noastre în semn de spoliere, c ă renunțaserăm la toate bunurile
noastre, în vreme ce voi, cîini spurca ți, n-o să renunțați niciodat ă
la ele, că de atunci n-am mai primit niciodat ă bani de la nimeni,
și nici n-am mai purtat bani la noi, și am trăit din cer șit, și n-am
mai păstrat nimic pentru ziua de mîine, și cînd ne primeau și ne
puneau la mas ă, mîncam și plecam l ăsînd pe mas ă tot ce
primeam în dar…
— Și ați ars și ați jefuit ca s ă vă înstăpîniți pe averea bunilor
creștini!
— Și am ars și am jefuit pentru c ă aleseser ăm sărăcia ca lege
universal ă, și aveam dreptul s ă ne însu șim averile nelegitime ale
altora, și voiam s ă lovim în inim ă urzeala de l ăcomie care se
întindea de la parohie la parohi e, dar nu am jefuit niciodat ă ca să
posedăm, nici n-am ucis ca s ă jefuim, ucideam ca s ă pedepsim,
ca să-i curățăm pe cei necura ți prin vărsare de sînge, poate c ă
eram cuprin și de o dorin ță neobișnuită de dreptate, se fac p ăcate
și din dragoste prea mare fa ță de Domnul, din prea mult ă
perfecțiune, noi eram adev ărata congrega ție spiritual ă, trimisă de
Dumnezeu și menită pentru gloria timpurilor de pe urm ă, căutam
răsplata noastr ă în paradis, anticipînd timpurile distrugerii
voastre, numai noi eram ap ostolii lui Christos to ți ceilalți
trădaseră, și Gherardo Segalelli fusese o plant ă dumnezeiasc ă,
planta Bei pullulans in r ădice fidei, regula noastr ă venea de-a
dreptul de la Dumnezeu, nu de la voi, cîini blestema ți, predicatori
mincino și care răspîndiți înjur mirosul de pucioas ă și nu cel de
tămîie,
382
cîini ticăloși, cățele împu țite, corbi, slugi ale curvei de la Avignon,
făgăduiți cum sînte ți pierzaniei! Pe atunci eu credeam, și chiar
era izbăvit trupul nostru, și eram sabia lui Dumnezeu, trebuia sâ
ucidem chiar și niște nevinova ți ca să-i putem a șa ucide pe to ți
cît mai repede. Noi voiam o lume mai bun ă de pace și de bun ă
înțelegere, și fericirea pentru to ți, noi voiam s ă ucidem r ăzboiul
pe care voi îl ducea ți în lăcomia voastr ă, de ce ne învinui ți că

pentru a însc ăuna dreptatea și fericirea a trebuit s ă vărsăm puțin
sînge… și asta fiindc ă… fiindc ă nu trebuia mult ca s-o termin ăm
cu totul, și merita s ă facem ro șie toată apa din Carnasco, în ziua
aceea de la Stavello, c ă era și sîngele nostru, nu-l precupe țeam,
sîngele nostru și sîngele vostru, a șa că haida, haida, repede,
repede vremile prorocirii lui Dolcino se apropiau, trebuia gr ăbit
mersul lucrurilor…
Tremura tot, î și freca mîinile de ve șminte ca și cum ar fi vrut s ă și
le șteargă de sîngele pe care îl evoca.
— Lacomul a redevenit un pur, mi-a spus Guglielmo.
— Dar ce, aceasta e puritate ? l-am întrebat îngrozit.
— O mai exista și altfel de puritate, mi-a spus Guglielmo, dar
oricum ar fi m ă sperie întotdeauna.
— Ce vă sperie mai mult la puritate ? l-am întrebat.
— Graba, mi-a r ăspuns Guglielmo.
— Destul, destul, spunea acum Bernardo, î ți ceream o
mărturisire, nu o chemare la m ăcel. Foarte bine, nu numai c ă ai
fost eretic, dar mai e ști și acum. Nu numai c ă ai fost uciga ș, dar
ai ucis și acum. Atunci spune cum i-ai ucis pe fra ții tăi în abația
aceasta, și de ce ?
Chelarul s-a oprit din tremurat, s-a uitat în jur ca și cînd s-ar fi
trezit dintr-un vis :
— Nu, a spus, cu crimele din aba ție nu am nici o leg ătură. Am
mărturisit tot ce-am f ăcut, nu m ă faceți să mărturisesc și ceea ce
n-am făcut…
— Dar ce mai r ămîne din ceea ce nu puteai s ă faci ? Acum spui
că ești nevinovat? O, mielule, o model de blînde țe ! L-ați auzit, a
avut o vreme mîinile n ăclăite de sînge și acum e nevinovat! Poate
că ne-am în șelat, Remigio din Varagine este un model de virtute,
un fiu credincios al Bisericii, un du șman al du șmanilor lui
Christos, a respectat întotdeauna ordinea pe care mîna grijulie a
Bisericii s-a ostenit s-o impun ă în sate Și în orașe, pacea
negoțului, atelierele me șteșugarilor, bog ățiile Bisericii. El este
nevinovat, n-a f ăptuit nimic, vino în bra țele mele, fr ățioare
Remigio, ca s ă te pot mîngîia de învinuirile pe care cei r ăi le-au
ridicat împotriva ta.
383
Și, în vreme ce Remigio îl privea cu ochi pierdu ți, ca și cum dintr-
o dată ar fi crezut într-o iert ăciune din urm ă, Bernardo și-a
revenit și s-a adresat pe ton poruncitor c ăpitanului de arca și:
— Mi-e sil ă să recurg la mijloace pe car e Biserica le-a criticat
întotdeauna cînd au fost folosite de bra țul secular. Dar exist ă o

lege care st ăpînește și condamn ă chiar și sentimentele mele
personale. Intreba ți-l pe Abate unde este un loc în care se pot
pune instrumentele de tortur ă. Dar să nu se treac ă numaidecît la
asta. Trei zile s ă rămînă într-o chilie, legat la mîini și la picioare.
Apoi să i se arate instrumentele. Doar atît. Și a patra zi s ă se
treacă la treab ă. Justiția nu este împins ă de grab ă, cum credeau
pseudoapostolii, și cea a lui Dumnezeu are la dispozi ție secole. S ă
se aplice încet și gradat. Și mai ales nu uita ți ce s-a spus în atîtea
rînduri: s ă se ocoleasc ă mutilările și primejdia de moarte. Una
dintre grijile pe care asemenea procedeu le poart ă
necredinciosului este tocmai ca moartea s ă fie degustat ă și
așteptată, dar să nu vină mai înainte ca m ărturisirea s ă fie
deplină, și de bun ă voie, și purificatoare.
Arcașii s-au înclinat și l-au ridicat pe chelar, dar acesta a înfipt
picioarele în p ămînt și s-a împotrivit, f ăcînd semn c ă vrea să
vorbeasc ă. Ingăduindu-i-se lucrul acesta, a vorbit, dar vorbele îi
ieșeau cu greu din gur ă și cele ce spunea erau ca o morfoleal ă de
om beat și aveau și ceva neru șinat în ele. Doar treptat, pe m ăsură
ce vorbea, a reg ăsit acel soi de s ălbatică energie care însufle țise
mărturisirea lui de mai înainte.
— Nu, signore, nu m ă tortura ți. Eu sînt un om la ș. Am trădat
atunci, am renegat timp de unsprezece ani în m ănăstirea aceasta
credința mea de atunci, sco țînd dijmele de la viticultori și de la
țărani, controlînd grajdurile și cocinile pentru a înflori ca s ă-l
îmbogățească pe Abate, am ajutat cu tragere de inim ă la
administrarea acestei fabrici a lui Antichrist. Și mă simțeam
bine, uitasem zilele r ăzvrătirii și mă tolăneam în pl ăcerile bur ții și
în altele, de asemenea. Sînt un la ș. I-am vîndut ast ăzi pe vechii
mei tovar ăși din Bologna, l-am vîndut atunci pe Dolcino. Și, ca
laș, travestit ca unul dintre oame nii cruciadei, am stat s ă văd
prinderea lui Dolcino și a Margheritei, cînd i-au dus în Sîmb ăta
Mare la castelul Bugello. M-am învîrtit pe lîng ă Vercelli vreo trei
luni, pîn ă cînd a venit scrisoarea papei Clement cu ordinul de
condamnare. Și am văzut-o pe Margherita t ăiată în bucăți sub
ochii lui Dolcino, și țipa, sfîrtecat ă cum era, biet trup pe care într-
o noapte îl atinsesem și eu… Și în vreme ce cadavrul ei h ăcuit
384
ardea, s-au repezit la Dolcino, i-au smuls nasul și testiculele cu
clești înroșiți în foc, și nu e adev ărat ceea ce au spus dup ă aia, că
n-a scos nici m ăcar un geam ăt. Dolcino era înalt și voinic, avea o
barbă mare de diavol, și păr roșu care-i c ădea în inele pe umeri,
era frumos și puternic cînd striga la noi, și purta o p ălărie cu

boruri mari, cu pan ă, și spadă încinsă peste tunica preo țească.
Dolcino b ăga spaima în b ărbați și le făcea pe femei s ă urle de
plăcere… Dar cînd l-au tortu rat zbiera de durere și el, ca o femeie,
ca un vi țel, sîngele îi curgea din toate r ănile în timp ce-l aruncau
dintr-un col ț în altul, și îl răneau întruna, dar mai u șor, ca să
arate cît de mult poate s ă trăiască un emisar al diavolului, și el
voia să moară, cerea s ă isprăvească cu el, dar a murit foarte
tîrziu, cînd a ajuns pe rug și era doar o gr ămadă de carne
sîngerînd ă. Eu mă țineam dup ă el și mă bucuram în sinea mea c ă
scăpasem de încercarea aceea, eram orgolios în viclenia mea, și
palavragiul acela de Salvatore era cu mine și spunea: ce bine am
făcut, frățioare Remigio, c ă ne-am purtat ca ni ște oameni cu
scaun la cap, c ăci nu exist ă nimic care s ă fie mai r ău decît
tortura! A ș fi abjurat mii de religii în momentul acela. Și sînt ani,
atîția ani de cînd îmi spun cît de tic ălos am fost și cît de fericit am
fost că eram tic ălos, și cu toate astea tr ăgeam mereu n ădejde c-o
să pot să-mi arăt mie însumi c ă nu eram atît de tic ălos. Azi
această putere mi-ai dat-o tu, signor Bernardo, ai fost pentru
mine ceea ce împ ărații păgîni au fost pentru cei mai tic ăloși
dintre martiri. Mi-ai dat îndr ăzneala de a m ărturisi ceea ce am
crezut cu sufletul, în timp ce trupul meu înl ătura. Cu toate asta,
nu mă obliga la prea mult curaj, mai mult decît ar putea s ă rabde
carapacea aceasta murito are a mea. Nu m ă tortura. Voi spune tot
ce vrei tu, mai bine la rug numa idecît, mori sufocat înainte de a
arde. Torturat, ca Dolcino, nu vreau s ă fiu. Tu vrei un cadavru și
ca să-l ai vrei s ă capeți din partea mea recunoa șterea vinei pentru
celelalte cadavre. Cadavru voi fi în curînd, oricum. A șa că îți dau
ceea ce-mi ceri. L-am omorît pe Adelmo din Otranto din ura ce-i
purtam pentru tinere țea lui și pentru priceperea cu care se juca
cu monștri ce sem ănau cu mine, b ătrîn, gras, mic și ignorant. L-
am omorît pe Venanzio din Salvemec pentru c ă era prea în țelept
și citea c ărți pe care eu nu le în țelegeam. L-am omorît pe
Berengario din Arundel din ur ă pentru biblioteca lui, eu care am
făcut teologia ciom ăgind porcii prea gra și. L-am omorît pe
Severino din Sânt' Emmerano… de ce? pentru c ă strîngea ierburi,
eu care am fost pe muntele Rebe llo, unde ierburile se mîncau f ără
să ne mai gîndim la virtu țile lor. Adev ărul este c ă i-aș
385
putea omorî și pe alții, printre care și pe Abatele nostru: cu papa
sau cu împ ăratul, el face parte tot dintre du șmanii mei, și l-am
urît întotdeauna, chiar și cînd îmi d ădea de mîncare. I ți ajunge?
Ah, nu, vrei s ă știi și cum am omorît atî ția oameni… Dar i-am

omorît… ia s ă vedem… Evocînd puterile infernale, cu ajutorul a
mii de legiuni intrate sub comanda mea, prin arta pe care-am
învățat-o de la Salvatore. Ca s ă omori pe cineva nu trebuie
neapărat să lovești, diavolul face asta pentru tine, dac ă știi cum
să-i porunce ști.
îi privea pe cei de fa ță cu un aer complice, rîzînd. Dar era acum
rîsul unui om cu mintea tulburat ă, chiar dac ă, așa cum mi-a
spus mai pe urm ă Guglielmo, omul acesta cu mintea tulburat ă
avusese iscusin ța să-l tîrasc ă și pe Salvatore în nimicirea lui,
pentru a se r ăzbuna c ă îl pîrîse.
— Și cum puteai s ă-i comanzi diavolului ? l-a îmboldit Bernardo,
care privea delirul acesta ca pe o m ărturisire fireasc ă.
— O știi și tu, nu po ți avea atî ția ani de-a face cu poseda ții de
demon f ără să deprinzi obiceiul lor! O știi și tu, tăietor de
apostoli! Iei o pisic ă neagră, nu-i așa?, care s ă nu aibă fir de p ăr
alb (și tu știi asta) și-i legi cele patru labe, apoi o duci în miez de
noapte la o r ăscruce, dup ă care strigi cu voce tare: o, mare
Lucifer, împ ărat al infernului, eu te iau și te introduc în trupul
dușmanului meu a șa cum țin acum pisica asta prins ă, și dacă o
să-l duci pe du șmanul meu la moarte a doua zi, la miezul nop ții,
chiar în acest loc, eu î ți închin aceast ă pisică drept sacrificiu, și
tu vei face tot ce- ți poruncesc eu prin puterea magiei pe care o
dețin acum dup ă cartea ocult ă a Sfîntului Ciprian, în numele
capilor tuturor legiunilor celor mai mari ale infernului,
Adramelch, Alastor și Azazele, pe care acum îi rog cu to ți frații
lor… Buza îi tremura, ochii îi p ăreau ieșiți din orbite, și a început
să se roage – sau cel pu țin părea că se roag ă, dar înălța rugile
sale către toți baronii legiunilor infernale… „Abigor,
păcătuiește pro nobis, Amon, miserere nobis… Samael, libera nos
a bono… Belial eleyson… Focalor, in corruptionem meam intende,
Haborym, damnamus dominam… Zaebos, anum meum
aperies… Leonardo, asperge me spermate tuo et inquinabor…"
— Destul, destul! urlau to ți cei prezen ți, închinîndu-se. Și: O,
Doamne, iart ă-ne pe noi!
Acum chelarul t ăcea. Dup ă ce a rostit numele tuturor acelor
diavoli, a c ăzut cu fa ța în jos v ărsînd saliv ă albicioas ă din gura
strîmbat ă și din șirul rînjit de din ți. Mîinile lui, de și zdrobite de
lanțuri, se deschideau și se închideau în mod
386
convulsiv, picioarele lui b ăteau pe rînd aerul cu mi șcări
dezordonate.
Dîndu-și seama c ă fusesem cuprins de un tremur de groaz ă,

Guglielmo mi-a pus mîna pe cap, m-a prins chiar de ceaf ă
strîngîndu-mi-o și redîndu-mi lini ștea:
— învață, mi-a spus, sub tortur ă, sau amenin țat de tortur ă, un
om spune nu numai ceea ce a f ăcut, dar și ceva ce ar fi voit s ă
facă, chiar dac ă n-o știa. Remigio î și dorește acum moartea din
tot sufletul.
Arcașii l-au scos afar ă pe chelar, aflat prad ă convulsiilor.
Bernardo și-a adunat hîrtiile. Apoi s-a uitat fix la cei de fa ță,
încremeni ți în ghearele unei tulbur ări fără margini.
— Interogatoriul s-a sfîr șit. învinuitul, reo confesso, va fi dus la
Avignon, unde va avea loc procesul definitiv, sub obl ăduirea
foarte sever ă a adevărului și a justiției, și numai dup ă proces va fi
ars pe rug. El, Abbone, nu v ă mai apar ține și nu-mi mai apar ține
nici mie, care am fost doar umilul instrument al adev ărului.
Instrumentul justi ției stă în altă parte, p ăstorii și-au făcut
datoria, acum e treaba cîinilor, care despart oaia cea bolnav ă de
turmă și o purific ă prin foc. Mizerabilul episod care l-a ar ătat pe
acest om vinovat de atîtea crime s ălbatice a luat sfîr șit. Acum
abația trăiește în pace. Dar lumea… și aici a ridicat glasul și s-a
adresat grupului de lega ți, lumea nu și-a găsit încă pacea, lumea
este sfîșiată de erezie, care prime ște găzduire pîn ă și în sălile
palatelor imperiale. E bine ca fra ții mei să-și aminteasc ă de asta:
un cingulum diaboli îi leagă pe neru șinații sectan ți ai lui Dolcino
de onora ții maeștri ai capitolului de la Perugia. S ă nu uităm că în
fața ochilor lui Dumnezeu cele spu se în delir, de nenorocitul pe
care abia l-am încredin țat justiției, nu se deosebesc de cele ale
maeștrilor care benchetuiesc la masa germanului excomunicat
din Bavaria. Izvorul nelegiuirilor ereticilor izbucne ște din multe
predici, chiar și onorate, înc ă nepedepsite. Este grea suferin ța și
umil calvarul celui care a fost chemat de Dumnezeu, cum am fost
eu, om supus p ăcatelor, s ă descopere șarpele ereziei oriunde se
cuibărește. Dar, îndeplinind aceast ă îndatorire sfînt ă, se înva ță că
nu este eretic numai cel ce practic ă erezia pe fa ță. Susținătorii
ereziei pot fi descoperi ți după cinci indicii doveditoare. Primul, cei
care-i viziteaz ă pe ascuns, în timp ce sînt ținuți în temni ță; al
doilea, aceia care deplîng prinderea lor și au fost prietenii lor
intimi în via ță (e greu s ă nu cunoasc ă activitatea ereticului cei
care l-au vizitat mult ă vreme); al treilea, aceia care sus țin că
ereticii au fost osîndi ți pe nedrept, chiar cînd s-a dovedit vina
lor; al
387
patrulea, cei care privesc r ău și-i clevetesc pe cei care-i persecut ă

pe eretici și predică cu izbînd ă împotriva lor și li se poate ghici
după ochi, dup ă nas, dup ă expresia pe care încearc ă s-o
ascundă, că-i urăsc pe cei pentru care se arat ă îndurera ți și îi
iubesc pe cei de a c ăror dizgra ție se văicăresc atîta. Al cincilea
semn este, în sfîr șit, faptul c ă se adun ă oasele arse ale ereticilor
și se face din ele obiect de venera ție… Dar eu îi atribui o foarte
mare valoare și unui al șaselea semn, și-i socotesc prieteni de
netăgăduit ai ereticilor pe cei în ale c ăror cărți (chiar dac ă ele nu
jignesc pe fa ță dreapta credin ță) ereticii au g ăsit premisele, de și
silogizate, ale felului lor pervers de gîndire.
Vorbea și-l privea pe Ubertino. Toat ă legația franciscan ă a înțeles
la ce făcea aluzie Bernardo. A șa că de-acum întîlnirea e șuase,
nimeni nu ar mai fi avut curajul s ă reia discu ția de diminea ță,
știind că fiecare cuvînt avea s ă fie ascultat cu gîndul la ultimele și
nefericitele evenimente. Dac ă Bernardo fusese trimis de pap ă ca
să împiedice o împ ăcare între cele dou ă grupuri, izbutise.
388
Ziua a cincea Vesper
în care Ubertino o ia la s ănătoasa, Bencio începe s ă urmărească
legile și Guglielmo face unele reflec ții asupra diferitelor tipuri de
desfrînare întîlnite în ziua aceea
în timp ce adunarea se risipea încet din sala capitular ă, Michele
s-a apropiat de Guglielmo și amîndoi au fost ajun și din urm ă de
Ubertino. împreun ă au ieșit afară, discutînd apoi în portic, feri ți
de ceața care nu d ădea semne s ă se ridice, ba era chiar mai deas ă
decît întunericul.
— Nu cred c ă trebuie s ă discutăm despre cele ce s-au întîmplat, a
spus Guglielmo. Bernardo ne-a învins. S ă nu mă întreba ți dacă
dobitocul acela de dolcinian este într-adev ăr vinovat de toate
crimele în șirate. Dup ă cîte înțeleg, nu este, f ără îndoială. Fapt
este că ne-am întors de unde am plecat. Ioan te vrea singur la
Avignon, Michele, și întîlnirea aceasta nu ți-a oferit garan țiile pe
care le c ăutam. Ba, dimpotriv ă, ți-a dat o imagine de felul cum
orice cuvînt al t ău ar putea s ă fie răsturnat acolo la ei. De unde
se deduce, mi se pare, tu nu trebuie s ă te duci.
Michele a scuturat din cap:
— Ba m ă voi duce. Nu vreau o schism ă. Tu, Guglielmo, ai vorbit
limpede, ast ăzi, și ai spus ceea ce voiai. Ei bine, nu este ceea ce
vreau eu, și-mi dau seama c ă dezbaterile capitulului de la Perugia
au fost folosite de teologii imperiali mai mult decît în țelegeam noi.
Eu vreau ca ordinul franciscan s ă fie acceptat de pap ă cu
idealurile sale de s ărăcie. Și papa va trebui s ă înțeleagă că numai

dacă ordinul î și va asuma idealul de s ărăcie va putea s ă scape de
la abaterile sale eretice. Eu nu m ă gîndesc la adunarea poporului
sau la dreptatea lumii. Eu trebuie s ă împiedic ordinul s ă se
dizolve într-o pluralitate de c ălugărași. Mă voi duce la Avignon, și,
dacă va fi nevoie, voi face act de supunere fa ță de Ioan. M ă voi
învoi cu totul, în afar ă de principiul s ărăciei.
389
A vorbit și Ubertino :
— Știi că-ți riști viața ?
— Amin, a r ăspuns Michele. Mai bine decît s ă-mi risc sufletul. Și-
a riscat serios via ța și, dacă loan avea dreptate (ceea ce
nu cred), și-a pierdut și sufletul. Cum știm acum cu to ții, Michele
s-a dus la pap ă în săptămîna care a urmat faptelor pe care le
înfățișez acum. I s-a împotrivit patru luni în șir, pînă cînd, în
aprilie, anul urm ător, loan a convocat un consistoriu în care l-a
tratat de nebun, îndr ăzneț, încăpățînat, tiran, a țîțător la erezii,
șarpe hrănit de Biseric ă la sînul ei. Și trebuie s ă ne gîndim c ă
acum, dup ă felul în care vedea el lucrurile, loan avea dreptate,
pentru c ă în acele patru luni Michele devenise prietenul
prietenului maestrului meu, cel ălalt Guglielmo, din Occam, și-i
împărtășise ideile — nu foarte diferite, de și totuși mai extreme,
decît cele pe care le împ ărtășea maestrul meu cu Marsilio, și le
exprimase în diminea ța aceea. Via ța acestor disiden ți a devenit
precară, la Avignon, și la sfîrșitul lui mai Michele, Guglielmo din
Occam, Bonagrazia din Bergamo, Francesco din Ascoli și Henri
din Talheim au fugit, urm ăriți de oamenii papei la Nissa, Toulon,
Marsilia și Aigues Mortes, unde au fost ajun și de cardinalul Pierre
de Arrablay, care a încercat în zadar s ă-i înduplece s ă se întoarc ă,
fără să învingă rezisten ța lor, ura lor pentru pontif, frica lor. In
iunie au ajuns la Pisa, primi ți în triumf de imperiali, și în lunile
care au urmat Michele avea s ă-l denun țe în public pe loan. Era
prea tîrziu acum. Steaua împ ăratului sta s ă apună, de la Avignon
loan urzea s ă le dea minori ților o alt ă căpetenie general ă,
dobîndind în sfîr șit victoria. In ziua aceea Michele ar fi f ăcut mai
bine să nu se hot ărască să se ducă la papă; ar fi putut s ă se
îngrijeasc ă de rezisten ța minori ților mai de aproape, f ără să
piardă atîtea luni în favoarea du șmanului s ău, slăbindu-și
poziția… Dar poate c ă așa hotă-rîse dinainte omnipoten ța divină
— nu mai știu acum care dintre ei avea dreptate, și după atîția
ani chiar și focul pasiunilor se stinge, și, o dată cu el, și ceea ce
crede a fi lumina adev ărului. Cine dintre noi mai e în stare s ă
spună dacă avea dreptate Hector sau Ahile, Agamemnon sau

Priam cînd se luptau pentru frumuse țea unei femei care acum e
cenușă a cenușii ?
Dar mă pierd în divaga ții melancolice. Trebuie s ă povestesc, în
schimb, sfîr șitul acelui trist colocviu. Michele se hot ă-rîse și nu a
fost chip s ă fie convins s ă renunțe. Numai c ă se punea acum o
altă problem ă, și Guglielmo a numit-o f ără ocolișuri: Ubertino
însuși nu mai era în siguran ță. Frazele pe
390
care le pronun țase Bernardo despre el, ura pe care o nutrea acum
papa pentru el, faptul c ă în vreme ce Michele reprezenta înc ă o
putere cu care se putea trata, Ubertino r ămăsese în schimb doar
un ins singur…
— loan îl vrea pe Michele la curte și pe Ubertino în infern. Dac ă-l
cunosc bine pe Bernardo, pîn ă mîine, și cu ajutorul ce ței,
Ubertino va fi ucis. Și dacă cineva se va înteba de cine, aba ția va
putea foarte bine r ăbda și o altă crimă, și se va spune c ă erau
diavoli invoca ți de Remigio cu pisicile lui negre, sau cine știe ce
dolcinian r ămas, care înc ă se mai învîrte ște printre zidurile
acestea…
Ubertino era fr ămîntat:
— Și atunci ? a întrebat.
— Atunci du-te și vorbește cu Abatele. Cere-i un cal de c ălărie,
provizii, o scrisoare c ătre vreo aba ție îndep ărtată, dincolo de Alpi.
Și folosește-te de cea ță și de întuneric ca s ă pleci numaidecît.
— Dar arca șii nu mai p ăzesc por țile ?
v— Abația mai are și alte ieșiri, și Abatele le cunoa ște. E de ajuns
să te aștepte un slujitor la una di ntre cotiturile de jos ale
drumului cu un cal de c ălărie și, ieșind prin vreo trec ătoare a
zidului, n-ai mai avea de f ăcut decît o bucat ă de drum prin
pădure. Trebuie s ă-l faci repede, înainte ca Bernardo s ă-și revină
din extazul triumfului s ău. Eu trebuie s ă mă ocup de altceva,
aveam dou ă însărcinări, una a e șuat, așa că măcar s-o
îndeplinesc pe a doua. Vreau s ă pun mîna pe o carte și pe un om.
Dacă totul merge bine, tu vei ie și de-aici mai înainte ca eu s ă te
caut. Așa că adio.
Și-a deschis bra țele. Mișcat, Ubertino l-a îmbr ățișat cu putere:
— Adio, Guglielmo, e ști un englez smintit și obraznic, dar ai un
suflet mare. Oare ne vom mai vedea?
— O să ne vedem, l-a asigurat Guglielmo, Dumnezeu o s ă ne
ajute.
Dar Dumnezeu n-a vrut. Cum am mai spus, Ubertino a murit în
chip tainic, dup ă doi ani. A fost grea și aventuroas ă viața acestui

bătrîn înflăcărat și gata de lupt ă. Poate c ă n-a fost un sfînt, dar
nădăjduiesc c ă Dumnezeu a r ăsplătit strălucita lui siguran ță că a
fost totu și. Cu cît îmb ătrînesc, cu atît m ă las mai mult în voia lui
Dumnezeu, și prețuiesc tot mai pu țin inteligen ța care vrea s ă știe
și voința care vrea s ă facă; și recunosc ca singur ă cale spre
mîntuire credin ța, care știe să aștepte cu r ăbdare, fără să întrebe
prea mult. Și Ubertino a avut, f ără îndoială, multă credință în
sînge și în agonia Domnului Christos r ăstignit.
391
Poate că mă gîndeam la lucrurile astea înc ă de pe atunci și
bătrînul mistic și-a dat seama, sau a ghicit c ă le voi gîndi într-o
zi. Mi-a zîmbit cu dulcea ță și m-a cuprins în bra țe, fără
înflăcărarea cu care m ă cuprinsese în zilele trecute. M-a
îmbrățișat așa cum un bunic î și îmbrățișează nepotul, și în
același fel l-am îmbr ățișat și eu. Apoi s-a îndep ărtat împreun ă cu
Michele, ca s ă-l caute pe Abate.
— Și acum ? l-am întrebat pe Guglielmo.
— Și acum s ă ne întoarcem la crimele noastre.
— Maestre, i-am spus, azi s-au petrecut lucruri foarte grave
pentru cre știnătate și misiunea dumneavoastr ă a dat gre ș. Și cu
toate astea p ăreți mai atras de deslu șirea acestei taine decît de
ciocnirea dintre pap ă și împărat.
— Nebunii și copiii spun întotdeauna adev ărul, Adso. Asta poate
din pricin ă că, fiind consilier imperial, prietenul meu Marsilio e
mai priceput decît mine, dar ca inchiz itor sînt mai priceput eu.
Chiar mai priceput decît Bernardo Gui, Dumnezeu s ă mă
ierte. Pentru c ă pe Bernardo nu-l intereseaz ă să-i afle pe vinova ți,
ci doar s ă-i ardă pe împricina ți. Eu, în schimb, g ăsesc deliciul cel
mai măreț în deșirarea unei frumoase și încurcate m ătăsi. Și
poate mai e și pentru c ă într-un moment în care, ca filosof, m ă
îndoiesc c ă în lume exist ă vreo ordine, m ă mîngîie s ă descopăr că
dacă nu e o ordine, exist ă măcar o serie de leg ături, în mici
cantități, în treburile lumii. în sfîr șit, mai e și un alt motiv: și
anume c ă în povestea asta sînt poate în joc lucruri mult mai mari
și mai însemnate decît lupta dintre Ioan și Ludovic…
— Dar e o poveste cu furturi și cu răzbunări între c ălugări lipsiți
de virtu ți, am spus eu plin de îndoial ă.
— In jurul unei c ărți interzise, Adso, în jurul unei c ărți interzise,
a răspuns Guglielmo.
Acum călugării se îndreptau spre cin ă. Masa era pe la jum ătate
cînd alături de noi s-a a șezat Michele din Cesena
încunoștințîndu-ne c ă Ubertino plecase. Guglielmo a scos un

suspin de u șurare.
La sfîrșitul cinei l-am încol țit pe Abate, care st ătea de vorb ă cu
Bernardo Gui, și l-am descoperit pe Bencio, care ne-a salutat cu
un mic zîmbet, încercînd s ă ajungă la ușă. Guglielmo l-a ajuns și
l-a silit s ă ne urmeze într-un col ț al bucătăriei.
— Bencio, l-a întrebat Guglielmo, unde este cartea ?
— Care carte ?
— Bencio, nici unul dintre no i nu este prost. Vorbesc despre
cartea pe care o c ăutam azi la Severino, și pe care ai
recunoscut-o foarte bine și te-ai dus s-o iei…
392
— Ce vă face să credeți că am luat-o ?
— Cred, și o crezi și tu. Unde e ?
— Nu pot s ă spun.
— Bencio, dac ă nu-mi spui, am s ă vorbesc cu Abatele.
— Nu pot s ă spun din pricina Abatelui, a zis Bencio, cu un aer
virtuos. Azi, dup ă ce ne-am v ăzut, s-a întîmplat ceva ce trebuie s ă
știți. După moartea lui Berengario, lipsea un ajutor de bibliotecar.
Azi după-masă Malachia mi-a propus s ă iau eu locul lui. Abia
acum o jum ătate de or ă Abatele a c ăzut de acord și, de mîine
diminea ță, nădăjduiesc, mi se vor dezv ălui tainele bibliotecii. E
adevărat, am luat cartea azi-diminea ță și am ascuns-o în
salteaua de paie din chilia mea, f ără s-o privesc m ăcar, pentru c ă
știam că Malachia m ă ținea sub ochi. Și, la un moment dat,
Malachia mi-a f ăcut propunerea de care v-am vorbit. Și atunci am
făcut ceea ce trebuie s ă facă un ajutor de bibliotecar: i-am dat
cartea.
N-am putut s ă nu mă amestec și eu, și cu mult ă pornire:
— Dar, Bencio, ieri și alaltăieri tu… dumneata spuneai c ă erai ars
de curiozitate de a cunoa ște, că nu mai voiai ca biblioteca s ă țină
ascunse tainele pe care un înv ățăcel trebuie s ă le știe…
Bencio t ăcea, roșind, dar Guglielmo m-a oprit:
— Adso, de cîteva ceasuri Benc io a trecut de partea cealalt ă.
Acum el e p ăstrătorul acelor taine pe care voia s ă le cunoasc ă, și
păstrîndu-le, va avea tot timpul s ă le și cunoasc ă.
— Dar ceilal ți ? am întrebat. Bencio vo rbea în numele tuturor
învățaților!
— înainte, a spus Guglielmo. Și m-a tras dup ă el, lăsîndu-l pe
Bencio prad ă unei mari încurc ături.
— Bencio, mi-a spus apoi Guglielmo, este victima unei mari
desfrînări, care nu e cea a lui Berengario, și nici cea a chelarului.
Ca mulți oameni de carte, are desfrînarea de a ști. De a ști pentru

el însuși. înlăturat de la aceast ă știință, voia să pună stăpînire pe
ea. Acum a pus st ăpînire pe ea. Malachia î și cunoștea omul și s-a
folosit de mijlocul cel mai bun pentru a- și recăpăta cartea și a
pecetlui buzele lui Bencio. M ă vei întreba la ce folose ște să
controlezi atîta z ăcămînt de știință dacă accepți să n-o pui la
îndemîna tuturor celorlal ți. Dar tocmai din cauza asta am vorbit
de desfrîu. Nu era desfrîu setea de cunoa ștere a lui Roger Bacon,
care voia s ă angajeze știința ca să facă tot mai fericit poporul lui
Dumnezeu, a șa că nu căuta știința pentru știință. Aceea a lui
Bencio e doar curiozitate nes ătulă, trufie a intelectului, un fel ca
oricare altul, pentru un c ălugăr, să transforme și să împace
dorințele
393
propriului trup, sau înfl ăcărarea care face dintr-un altul un
luptător al credin ței sau al ereziei. Nu este numai desfrîul c ărnii.
Este acel desfrîu al lui Bernardo Gui, desfrîu de-a-n-doaselea al
justiției, care este aidoma desfrîului puterii. Și desfrîu de bog ăție
e și cel al sfîntului, dar nu romanului nostru pontif. Și desfrîu al
mărturisirii, și al transform ării, și al pocăirii, și al mor ții cel al
chelarului înc ă de pe cînd era tîn ăr. Și este un desfrîu de c ărți cel
al lui Bencio. Ca toate des-frî urile, ca acela al lui Onan care- și
risipea propria s ămînță pe jos, desfrîu neroditor, care nu are nici
o legătură cu dragostea, nici m ăcar cu cea trupeasc ă…
— Știu asta, am murmurat f ără să vreau.
Guglielmo s-a pref ăcut că nu auzise. Dar, de parc ă ar fi urmat s ă
spună cele ce începuse, a zis :
— Adevărata dragoste te face s ă ții la cel iubit.
— Dar dac ă Bencio î și iubește cărțile lui (care acum sunt și ale
lui) și se gînde ște că binele lor const ă în a sta departe de mîinile
hrăpitoare ? l-am întrebat.
— Binele unei c ărți constă în a fi citit ă. O carte este f ăcută din
semne care vorbesc de alte semne, carele, la rîndul lor, vorbesc
despre lucruri. F ără un ochi care s ă le citeasc ă, o carte poart ă
semne care nu produc concepte, și deci e mut ă. Biblioteca asta
poate a fost f ăcută ca să salveze c ărțile pe care le ad ăpostește, dar
acum tr ăiește ca să le îngroape. De aceea a devenit izvor de
necredin ță. Chelarul a spus c ă a trădat. Așa a făcut și Bencio. A
trădat. Oh, ce urît ă zi, bunul meu Adso ! Plin ă de sînge și de
distrugere. Pentru ast ăzi îmi e de ajuns. S ă mergem și noi la
completa, și apoi să ne culc ăm.
Ieșind din buc ătărie ne-am întîlnit cu Aymaro. Ne-a întrebat dac ă
era adev ărat ceea ce se șoptea, c ă Malachia îl propusese pe

Bencio ca ajutor de bibliotecar. N-am putut spune decît c ă așa
era.
— Acest Malachia a f ăcut multe lucruri frumoase, ast ăzi, a spus
Aymaro cu obi șnuitul s ău rînjet de dispre ț și de indulgen ță. Dacă
ar exista dreptate, diavolul ar veni s ă îl ia în noaptea asta.
394
Ziua a cincea Completa
în care se ascult ă o predic ă despre venirea Antichristului și Adso
descoper ă puterea numelor proprii
Slujba de vesper avusese loc într-un fel încurcat, înc ă în timpul
interogatoriului chelarului, cu novici curio și care fugiser ă de sub
ochii maestrului lor pentru a urm ări pe la ferestre și prin
crăpături ce se întîmpla în sala capitular ă. Trebuia acum ca toat ă
comunitatea s ă se roage pentru sufletul bun al lui Severino. Se
bănuia că Abatele s-a apropiat de amvon, dar ca s ă spună doar
că în seara aceea el nu va vorb i. Prea multe nenorociri se
abătuseră asupra aba ției, a spus el, pentru ca însu și părintele
tuturor s ă poată vorbi cu tonul celui care învinuie ște sau
amenință. Trebuia ca to ți, nefiind exclus nimeni, s ă-și cerceteze
cu mare aten ție conștiința. Dar întrucît trebuia s ă vorbeasc ă
cineva, propunea ca dojana s ă vină de la unul care, mai vîrstnic
decît toți și aproape acum de moarte, era mai pu țin apăsat decît
toți de patimile p ămîntești care pricinuiser ă atîta rău. Prin
dreptul vîrstei, cuvîntul se cuve nea lui Alinardo din Grottaferrata,
dar toți știau cît de șubredă era sănătatea venerabilului confrate.
Imediat dup ă Alinardo, în ordinea rînduit ă de scurgerea
neînduplecat ă a timpului, venea Jorge. Abatele lui îi d ădea acum
cuvântul.
Am auzit un murmur din acea parte a stranelor unde stau de
obicei Aymaro și alți italieni. Mi-am închipuit c ă Abatele îi
încredin țase predica lui Jorge f ără să îl întrebe pe Alinardo.
Maestrul meu mi-a atras aten ția că hotărîrea Abatelui de a nu
vorbi fusese foarte în țeleaptă: pentru c ă orice ar fi spus, vorbele
lui ar fi fost foarte bine cînt ărite de Bernardo și de ceilal ți
avignonezi prezen ți. Bătrânul Jorge s-ar fi limitat la unul dintre
prorocii s ăi mistici și avignonezii n-ar fi dat prea mare greutate
acestui lucru.
— Dar nu și eu, a mai spus Guglielmo pentru c ă nu credea c ă
Jorge ar fi primit, și poate cerut, s ă vorbeasc ă, fără un rost foarte
precis.
395
Jorge a urcat la amvon, sus ținut de cineva. Tripodul, care ardea

singur în naos, îi lumina fa ța. Flacăra scotea la iveal ă întunericul
care apăsa pe ochii lui ca dou ă găuri negre.
— Preaiubi ții mei fra ți, a început el, și voi toți, oaspeții noștri
dragi, dac ă vreți să-l asculta ți pe acest biet b ătrîn… Cele patru
morți care au îndurerat aba ția noastr ă, ca să nu mai vorbesc de
păcatele, trecute sau prezente, ale celor mai nenoroci ți dintre cei
vii – nu sînt, voi știți asta, de pus pe seama r ăutății naturii care,
nestrămutată în ritmurile ei, conduce ziua noastr ă de pe p ămînt,
din leag ăn până la mor-mînt. Voi to ți veți gîndi, poate, de și v-a
copleșit atîta durere, c ă această tristă întîmplare nu prive ște
sufletul vostru, pentru c ă toți, în afar ă de unul, sînte ți nevinova ți
și cînd acest unul va fi pedepsit, v ă va rămîne desigur s ă plîngeți
lipsa celor disp ăruți, dar nu va trebui s ă vă dezvinov ățiți voi
înșivă de vreo vin ă în fața tribunalului lui Dumnezeu. Voi a șa
gîndiți. Nebunilor! a strigat el cu glas însp ăimîntător. Nebuni și
nesăbuiți ce sînte ți! Cine a ucis va duce în fa ța lui Dumnezeu
povara p ăcatelor sale, dar numai fiindc ă a acceptat s ă se facă
mijlocitor al hot ărîrilor lui Dumnezeu. A șa cum trebuia ca cineva
să-l trădeze pe Iisus pentru ca minunea învierii s ă se
îndeplineasc ă, și totuși Domnul a hot ărît pedeaps ă și rușine celui
care l-a tr ădat, tot a șa cineva în zilele acestea a p ăcătuit aducînd
moarte și ruină, dar eu v ă spun că ruina aceasta a fost, dac ă nu
voită, cel puțin îngăduită de Dumnezeu, ca s ă ne umileasc ă
pentru trufia noastr ă!
A tăcut, și-a îndreptat privirea goal ă spre adunarea întunecat ă,
ca și cum ar fi putut s ă-i surprind ă cu ochii emo țiile, în timp ce
cu urechea îi degusta consternata t ăcere.
— în aceast ă comunitate, a continuat, se tîr ăște de mult ă vreme
șarpele trufiei. Dar ce trufie ? Trufia puterii într-o m ănăstire
retrasă din lume ? Nu, desigur. Orgoliul bog ăției ? Fra ții mei, mai
înainte ca lumea cunoscut ă să vuiască de lungi scandaluri despre
sărăcie și despre st ăpînire, înc ă din timpurile fondatorului
nostru, noi, cînd am avut totul, nu am avut nimic, singura și
adevărata noastr ă bogăție fiind respectarea regulii, rug ăciunea și
munca. Dar din munca noastr ă, din munca ordinului nostru, și
în special din munca acestei m ănăstiri, face parte – ba chiar îi e
substan ță — studiul și păstrarea științei. Păstrarea, zic, nu
căutarea, pentru c ă știința are ca proprietate pe aceea de a fi
complet ă și definitiv ă încă de la început, în perfec țiunea verbului
care se exprim ă prin el însu și. Păstrarea, zic, nu cercetarea,
pentru c ă știința, lucru omenesc, are ca proprietate s ă fie definit ă
și

396
completat ă în arcul secolelor, care merge de la predicarea
profeților pînă la interpretarea p ărinților Bisericii. Nu exist ă
progres, nu exist ă evoluție în evuri în ceea ce prive ște știința, ci o
maximă, nesfîrșită și sublim ă recapitulare. Istoria omeneasc ă
mărșăluiește cu o mi șcare neîntrerupt ă de la crea ție, prin înviere,
spre întoarcerea lui Christos biruitor, care va ap ărea înconjurat
de un nimb s ă judece viii și morții, dar știința uman ă nu urmeaz ă
calea aceasta : neclintit ă ca o stînc ă din cele care nu se sfarm ă,
ea ne îng ăduie, cînd sîntem umili și atenți la glasul ei, s ă urmăm,
să precizăm calea aceasta, dar f ără să se clinteasc ă. Eu sunt cel
care este, a spus Dumnezeul evreilor. Eu sînt calea, adev ărul și
viața, a spus Dumnezeul nostru. Iat ă, știința nu este altceva decît
uluitul comentariu al acestor dou ă adevăruri. Tot ce s-a spus mai
mult a fost rostit de profe ți, de evangheli ști, de pontifi și de
doctori pentru a face mai limpezi aceste dou ă hotărîri. Și uneori
un comentariu potrivit vine și de la p ăgînii care nu le cuno șteau,
și cuvintele lor au fost preluate de tradi ția creștină. Dar mai
mult decît asta nu se mai poate spune. Nu ne r ămîne decît s ă
reparăm, să coment ăm, să păstrăm. Aceasta era și trebuie s ă fie
sarcina acestei aba ții a noastre, cu str ălucita ei bibliotec ă — nu
altceva. Se spune c ă un calif oriental a dat foc într-o zi unei
biblioteci dintr-un ora ș cunoscut, și glorios, și mîndru, și că, în
timp ce acele mii de volume ardeau, el spunea c ă ele puteau și
trebuiau s ă dispară pentru c ă sau repetau ceea ce spunea
Coranul, și deci nu mai aveau rost, sau contraziceau cartea aceea
sfîntă pentru necredincio și, și deci erau d ăunătoare. Doctorii
Bisericii, și noi o dat ă cu ei, nu au gîndit a șa. Tot ceea ce sun ă a
comentariu sau a clarificar e a Scripturii trebuie s ă fie păstrat,
pentru c ă sporește gloria Scripturilor divine; tot ceea ce le
contrazice nu trebuie distrus pentru c ă numai p ăstrînd a șa ceva
poate fi contrazis la rîndul s ău de cine poate și are îns ărcinarea
pentru aceasta, în chipurile și la vremea cînd Domnul va voi. De
aici responsabilitatea ordinului nostru în secole și povara aba ției
noastre azi: mîndri de adev ărul pe care-l proclam ăm, umili și cu
grijă pentru p ăstrarea cuvintelor vr ăjmașe adevărului, fără să ne
spurcăm cu ele. Ș-acum, fra ți ai mei, care este p ăcatul trufiei
care poate s ă-l ispiteasc ă pe un c ălugăr ? Acela de a în țelege
propria munc ă nu ca pe o p ăstrare, ci ca pe o c ăutare a vreunei
noutăți care să nu fi fost înc ă revelată oamenilor, ca și cum
ultima n-ar fi fost auzit ă în cuvintele ultimului înger care vorbe ște
în ultima carte a Scripturii. „Acum o spun tuturor care ascult ă

cuvintele de prorocire ale
397
acestei c ărți, la care dac ă cineva va ad ăuga vreunul, Dumnezeu
va face s ă cadă asupra lui bolile despre care se scrie în aceast ă
carte, și dacă cineva va lua vreunul din cuvintele de prorocire din
această carte, Dumnezeu îl va lipsi de partea sa din cartea vie ții,
și din a cet ății sfinte, și din a lucrurilor care sînt scrise în aceast ă
carte." Deci… nu vi se pare, fra ții mei nechibzui ți, că aceste
cuvinte nu înv ăluie altceva decît ceea ce s-a petrecut de curînd
între zidurile acestea, în timp ce tot ce se petrecea între ace ști
pereți nu înv ăluie altceva decît îns ăși întîmplarea din secolul în
care trăim, tulburat cu disperare s ă găsească în cuvînt ca și în
opere, în ora șe ca și în castele, în universit ățile trufa șe precum și
în bisericile catedrale, noi codicile la cuvintele adev ărului,
răstălmăcind înțelesul acelui adev ăr și așa încărcat de toate
scoliile, și doritor doar de o ap ărare chibzuit ă, și nu de o sporire
prosteasc ă? Aceasta este trufia care s-a strecurat între aceste
ziduri, și eu spun celui care s-a chinuit și se mai chinuie s ă rupă
sigiliile c ărților care nu li se cuvin c ă aceasta este trufia pe care
Dumnezeu a dorit s-o pedepseasc ă și pe care o va pedepsi și pe
mai departe, dac ă el nu se va domoli și se va umili, pentru c ă
Domnului nu-I este greu s ă găsească, întotdeauna și iarăși, din
cauza sl ăbiciunii noastre, instrumentele r ăzbunării sale.
— Ai auzit, Adso ? mi-a șoptit Guglielmo. B ătrînul știe mai multe
decît spune. Chiar dac ă e amestecat sau nu în povestea asta, el
știe și dă de știre că dacă frații noștri curio și vor căuta să violeze
pe mai departe biblioteca, aba ția nu-și va regăsi pacea.
După o întrerupere lung ă, Jorge î și reluă cuvîntul:
— Dar, în sfîr șit, cine este simbolul însu și al acestei trufii, pentru
care trufa șii slujesc drept figur ă și trimiși, drept complici și
stegari? Cine a lucrat, de fapt, și lucreaz ă chiar și între zidurile
acestea, a șa încît s ă ne dea de veste c ă a venit vremea – și să ne
împace pentru c ă dacă vremea s-a apropiat, suferin țele vor fi
desigur greu de îndurat, dar nu nesfîr șite în timp, dat fiind c ă
marele ciclu al acestui univers este pe sfîr șite ? Oh, voi a ți înțeles
asta foarte bine, și vă îngroziți să-i spune ți numele, pentru c ă
este și al vostru și vă temeți de el, dar dac ă voi vă temeți de el, eu
nu mă tem, și numele acesta îl voi spune cu voce cît mai tare,
pentru ca m ăruntaiele voastre s ă se răsuceasc ă de groaz ă, și
dinții voștri să clănțăne pînă cînd vă vor tăia limba, și gerul care
vă va cuprinde sîngele va face s ă cadă un văl întunecat peste
ochii voștri… El este fiara spurcat ă, el Antichristul!

398
A făcut o alt ă pauză lungă. Cei de fa ță păreau mor ți. Singurul
lucru care se mi șca în întreaga biseric ă era flac ăra tripodului, dar
pînă și umbrele pe care le arunca ea p ăreau să fie înghe țate.
Singurul zgomot, înfundat, era gîfîitul lui Jorge, care î și ștergea
sudoarea de pe frunte. Apoi Jorge a început din nou:
— Poate c ă vreți să-mi spune ți: nu, acesta nu va veni, unde sînt
semnele venirii sale ? Smintit cine ar spune! Dar avem foarte clar
în fața ochilor, zi de zi, în marele amfiteatru al lumii, și în
imaginea redus ă a abației, catastrofele prevestitoare… S-a spus
că, atunci cînd va sosi momentul, se va ridica în apus un rege
străin, domn al celor mai mari pung ășii, ateu, uciga ș de oameni,
necinstit, lacom de aur, îndemînatic în viclenii, r ău, dușman al
celor credincio și și asupritorul lor, și pe vremea lui nu se va mai
ține seama de argint și va fi la pre ț numai aurul. Știu bine : voi
care mă asculta ți vă grăbiți să vă faceți calculele, ca s ă vedeți
dacă cel de care v ă spun seam ănă cu papa, sau cu împ ăratul,
sau cu regele Fran ței, sau cu cine vre ți, ca să puteți spune: el e
dușmanul meu și eu stau de partea cea bun ă! Dar nu sunt atît de
naiv ca s ă vă arăt un om; cînd vine Antichristul, vine în to ți și
pentru to ți, și fiecare face parte din el. Va fi în bandele de tîlhari
care vor jefui ora șe și regiuni, va fi în neb ănuite semne ale cerului
unde vor ap ărea pe nea șteptate curcubee, coarne și focuri, în
timp ce se vor auzi mugete de voci și marea va da în clocot. S-a
spus că oamenii și animalele vor da na ștere la dragoni, dar de
fapt voia s ă se spun ă că sufletele vor da na ștere la uri și la
neînțelegeri, nu v ă uitați înjur s ă vedeți fiarele din miniaturile
care vă plac atît de mult pe foile de pergament. S-a spus c ă
femeile tinere de curînd m ăritate vor na ște copii în m ăsură să
vorbeasc ă fără cusur, care vor aduce vestea c ă timpurile s-au
copt și vor cere s ă fie uciși. Dar nu c ăutați în satele din vale,
copiii prea în țelepți au și fost uci și între aceste ziduri! Și cum cei
din prorocire aveau înf ățișare de oameni c ărunți, sau erau copii
cu patru picioare în prorocire, și fantome, și embrioni care
trebuiau s ă proroceasc ă în burțile mamelor rostind farmece
magice. Și totul a fost scris, știți asta ? A fost scris c ă multe
tulburări vor fi în grupurile de oa meni, în sînul popoarelor, în
biserici; c ă se vor ridica p ăstori nedrep ți, perver și, neînțelegători,
lacomi, doritori de pl ăceri, iubitori de cî știguri, c ărora să le placă
discursurile goale, fanfaroni, f ăloși, mîn-c ăcioși, ticăloși,
cufunda ți în poftele trupe ști, căutători de fal ă găunoasă, dușmani
ai Evangheliei, gata s ă ocoleasc ă ușa îngust ă, să nesocoteasc ă

vorba adev ărată, și vor urî orice
399
sentiment de mil ă, nu se vor ru șina de p ăcatele lor și de aceea vor
răspîndi printre oameni necredin ța, ura între fra ți, răutatea,
cruzimea, invidia, indiferen ța, tîlhăria, beția, nepoto-lirea, poftele,
plăcerile trupe ști, împreunarea și toate celelalte vicii. Vor veni
fără mîhnire, umilin ță, dragoste de pace, s ărăcie, înțelegere, darul
plînsului… Ei, nu v ă recunoa șteți, voi, to ți cei aici de fa ță,
călugări din aba ție și potenta ți veniți din afar ă ?
In pauza ce a urmat s-a auzit un fo șnet. Era cardinalul Bertrando
care se foia în scaunul lui. De fapt, m-am gîndit, Jorge se purta
ca un mare predicator, și în timp ce îi biciuia pe confra ții lui, nu-i
cruța nici pe oaspe ți. Și aș fi dat oricît s ă știu ce trecea în clipa
aceea prin capul lui Bernardo sau al magistra ților avignonezi.
— Și va fi acest moment, care este chiar acesta, a tunat Jorge,
cînd Antichristul va avea blestemata sa zi de apoi, cum vrea el s ă-
l maimu țărească pe Domnul Dumnezeu. în vremurile acelea (care
sînt acestea), vor fi r ăsturnate toate regatele, va fi cer șetorie și
sărăcie, vor lipsi trimi șii și mesagerii, și vor fi ierni de o asprime
fără margini. Și copiii acelui timp (car e este acesta) nu vor mai
avea cine s ă poarte de grija bunurilor lor și să păstreze în
depozitele lor alimentele, și se vor chinui în pie țele de vînzare și
de cump ărare. Ferici ți atunci cei care nu vor mai tr ăi, sau care,
trăind, vor izbuti s ă mai supravie țuiască. Va veni atunci fiul
pierzaniei, du șmanul care se f ălește și se umfl ă, făcînd parad ă de
multe virtu ți ca să păcălească întreg p ămîntul și să se ridice
deasupra celor drep ți. Siria se va pr ăbuși și își va plînge fiii.
Cilicia își va sălta capul pîn ă cînd va ap ărea cel care-i chemat s-o
judece. Fiica Babilonului se va ridica de pe tronul str ălucirii sale
ca să bea din cupa am ărăciunii. Cappadocia, Licia și Licaonia î și
vor îndoi spinarea pentru c ă mulțimi întregi vor fi distruse de
corupția nedrept ății lor. Tabere de barbari și care de lupt ă vor
apărea pretutindeni s ă ocupe p ămîntul. în Armenia, în Ponto și în
Bitinia adolescen ții vor pieri de spad ă, copilele vor c ădea în robie,
fiii și fiicele vor s ăvîrși inceste, Pisidia, care exult ă în gloria ei, va
fi doborît ă, spada va trece prin mijlocul Feniciei, Iudeea se va
îmbrăca în doliu și se va g ăti pentru ziua de pierzanie din cauza
întinării sale. De pretutindeni atunci se vor ivi oroarea și
dezolarea. Antichristul va porni lupta împotriva apusului și va
distruge c ăile de leg ătură, va purta în mîn ă spada și focul arzînd
și va arde mînios cu vîlv ătaia flăcărilor: for ța lui va fi blestemul,
înșelăciunea va fi mînia sa, dreapta va fi ruin ă, stînga aduc ătoare

de beznă. Acestea
400
vor fi trăsăturile dup ă care se va recunoa ște : capul s ău va fi de
foc arzător, ochiul s ău drept injectat de sînge, ochiul s ău stîng, de
un verde ca al pisicii, va avea dou ă pupile, iar pleoapele sale vor fi
albe, buza de jos mare, femurul îi va fi slab, mari picioarele,
degetul gros turtit și alungit!.,.
— Parcă ar fi portretul lui! a rînjit Guglielmo într-o suflare. Era o
frază tare păcătoasă, dar i-am fost recunosc ător,
pentru c ă începea s ă mi se zburleasc ă părul pe cap. M-am ținut
cu greu s ă nu rîd, umflîndu-mi obrajii și lăsîndu-mi r ăsuflarea s ă
iasă prin buzele strînse. Zgomot care, în lini ștea ce urmase dup ă
ultimele cuvinte ale b ătrînului, s-a auzit foarte bine, dar din
fericire to ți s-au gîndit c ă era cineva care tu șea, sau care plîngea,
sau care se cutremura, și de fapt to ți aveau motive întemeiate.
— Este momentul, spunea acum Jorge, în care totul va c ădea în
puterea întîmpl ării, copiii vor ridica mîna împotriva p ărinților,
nevasta va unelti împotriva b ărbatului, b ărbatul își va chema în
judecată nevasta, st ăpînii vor fi neomeno și cu servitorii, iar
servitorii nu-i vor mai asculta pe st ăpîni, nu va mai fi nici un
respect pentru b ătrîni, adolescen ții vor pretinde conducerea,
munca va p ărea tuturor o oboseal ă zadarnic ă, pretutindeni se vor
ridica osanale de glorificare a lipsei de ru șine, a viciului, a
deplinei libert ăți în obiceiuri. Și după asta împerecheri, adultere,
sperjururi, p ăcate contra naturii vor veni în valuri mari, și
fărădelegi, și prevestiri, și farmece, și pe cer se vor vedea corpuri
zburătoare, printre cre știni vor ap ărea profe ți mincino și, apostoli
mincino și, corup ători, escroci, vr ăjitori, preacurvari, zgîrci ți,
sperjuri și falsificatori, p ăstorii se vor transforma în lupi,
sacerdo ții vor min ți, călugării vor dori lucrurile lume ști, săracii
nu vor mai s ări în ajutorul conduc ătorilor lor, cei puternici vor fi
fără milă, cei drep ți se vor face martori ai nedrept ății. Toate
orașele vor fi zguduite de cutremure, boli necru țătoare se vor ivi
în toate regiunile, furtuni de vînt vor ridica p ămîntul, cîmpurile
vor fi infectate, marea va r ăspîndi duhori întune cate, noi miracole
necunoscute vor avea loc în lun ă, stelele vor p ărăsi făgașul lor
firesc, altele — necunoscute – vor br ăzda cerul, va ninge vara și
va fi o c ăldură înăbușitoare iarna. Și va fi venit timpul sfîr șitului
și sfîrșitul timpului. în prima zi la ora tertia pe firmamentul
cerului se va ridica o voce mare și puternic ă, un nor purpuriu va
veni dinspre miaz ănoapte, tunete și fulgere îi vor urma, iar pe
pămînt va c ădea o ploaie de sînge. în ziua a doua p ămîntul va fi

smuls din g ăoacea lui și fumul unui foc mare va trece prin por țile
cerului. în ziua a treia abisurile p ămîntului
401
vor detuna dinspre cele patru col țuri ale cosmosului. Marginile
bolții cerului se vor deschide, aerul se va umple de pila ștri de fum
și va fi o duhoare de pucioas ă pînă la ora a zecea. în ziua a patra
dis-de-diminea ță abisul se va preface în lichid și va scoate vuiete
și vor cădea clădiri. în ziua a cincea, la ora a șasea, se vor n ărui
puterile luminii și roata soarelui, și va fi întuneric pe lume pîn ă
seara, și stelele și luna își vor sfîrsi îndatorirea lor. în ziua a șasea
bolta cerului se va cr ăpa de la r ăsărit la apus, și îngerii vor putea
privi pe p ămînt prin sp ărtura cerurilor, și toți cei ce sînt pe
pămînt vor putea vedea îngerii care privesc din cer. Atunci to ți
oamenii se vor ascunde în mun ți ca să scape de privirea îngerilor
drepți. Și în a șaptea zi va veni Christos în lumina tat ălui său. Și
se va ține atunci judecata celor buni și asceza lor, în fericirea
eternă a trupurilor și a sufletelor. Dar nu la aceasta ve ți medita în
seara aceasta, fra ții mei trufa și! Nu păcătoșilor li se va cuveni s ă
vadă zorii celei de a opta zile, cînd se va ridica o voce dulce și
voioasă, de la răsărit, în mijlocul cerului, și va apărea acel înger
care are putere asupra tuturor celorlal ți îngeri sfin ți, și toți îngerii
vor înainta o dat ă cu el, șezînd pe un car de nori, plini de
bucurie, alergînd iute prin ae r, pentru a-i elibera pe cei ale și care
au crezut, și toți împreun ă vor fi mul țumiți, pentru c ă distrugerea
acestei lumi va fi luat sfîr șit! Nu de acest lucru trebuie s ă ne
bucurăm în seara aceasta. Vom medita în schimb asupra
cuvintelor pe care Domnul le va rosti pentru a izgoni de la sine pe
cine n-a meritat mîntuirea: pleca ți departe de mine, blestema ților,
în focul cel ve șnic care a fost preg ătit pentru voi de diavol și de
miniștrii lui! Voi în șivă vi l-ați dobîndit, dup ă merit, acum
bucurați-vă de el! îndep ărtați-vă de mine, coborînd în beznele din
afară și în focul de nestins! Eu v-am dat chip și voi v-a ți luat
după un altul! V-a ți făcut slugile altui domn, duce ți-vă să
rămîneți cu el în întuneric, cu el, șarpele fără hodină, în mijlocul
scrîșnirii din ților! V-am dat urechi ca s ă dați ascultare
Scripturilor și voi ați ascultat vorbele paginilor! V-am f ăurit o
gură ca să-l proslăviți pe Dumnezeu, și voi o folosi ți pentru
minciunile poe ților și pentru b ălmăjelile menestrelilor! V-am dat
ochi ca s ă vedeți lumina preceptelor mele, și voi îi folosi ți ca sa
orbecăiți în bezn ă. Eu sînt un judec ător uman, dar drept.
Fiecăruia îi voi da ceea ce merit ă. Aș vrea să am îndurare pentru
voi, dar nu g ăsesc ulei în vasele voastre. A ș fi gata sa m ă

înduioșez pentru voi, dar l ămpile voastre sînt afumate. Pleca ți de
la mine… A șa va vorbi Domnul Dumnezeu. Ș1
402
aceia… și noi poate vom coborî în caznele ve șnice. în numele
Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh.
— Amin ! au r ăspuns cu to ții într-un singur glas.
Fără să scoată o șoaptă, înșirați unul dup ă altul, călugării s-au
dus la culcu șurile lor. Minori ții și oamenii papei au disp ărut fără
dorința de a-și vorbi, visînd la singur ătate și la odihn ă. Inima mea
era plină de amărăciune.
— în pat, Adso, mi-a spus Guglielmo urcînd sc ările casei
peregrinilor. Asta nu-i sear ă de umblat pe-afar ă. Lui Bernardo
Gui s-ar putea s ă-i vină în minte s ă premearg ă sfîrșitul lumii,
începînd cu trupurile noastre. Mîine vom încerca s ă fim prezen ți
la matutini, pentru c ă numaidecît dup ă aceea vor pleca Michele și
ceilalți minori ți.
— O să plece și Bernardo cu prizonierii lui ? l-am întrebat cu un
firicel de glas.
— Desigur, c ă doar nu mai au nimic de f ăcut aici. Va dori s ă fie
înaintea lui Michele la Avignon, dar în a șa fel încît sosirea lui s ă
se potriveasc ă cu procesul chelarului, minorit, eretic și ucigaș.
Rugul chelarului va lumina ca o flac ără de ofrand ă lui Dumnezeu
prima întîlnire a lui Michele cu papa.
— Și ce se va întîmpla cu Salvatore… cu fata?
— Salvatore îl va întov ărăși pe chelar, pentru c ă va trebui s ă fie
martor la proces. S-ar putea ca în schimbul acestui serviciu s ă-i
dăruiască viața. Sau poate îl las ă să scape și pe urm ă pune pe
cineva s ă îl omoare. Sau poate chiar îl va l ăsa să se ducă într-
adevăr, pentru c ă unul ca Salvatore nu-l intereseaz ă pe unul ca
Bernardo. Cine știe, poate c ă ajunge tîlhar în vreo p ădure din
Languedoc…
— Și fata?
— Ți-am spus, carne de ars pe rug. Dar va arde ea mai întîi, de-a
lungul drumului, spre l ămurirea vreunui s ătuc catar de pe
coastă. Am auzit vorbindu-se c ă Bernardo va trebui s ă se
întîlneasc ă cu colegul s ău Jacques Fournier ( ține minte numele
acesta, acum arde albigenzi, dar n ăzuiește la ceva mai de soi) și o
vrăjitoare frumoas ă pusă pe grămada de lemne va spori prestigiul
și faima amîndurora…
— Dar nu se poate face nimic ca s ă scape ? am strigat eu. Abatele
nu poate pune o vorb ă ?
— Pentru cine ? Pentru chelar, reo confesso ? Pentru un nenorocit

ca Salvatore ? Sau poate c ă te gînde ști la fată ?
— Și dacă ar fi așa ? am cutezat. De fapt, dintre ei trei este
singura nevinovat ă cu adev ărat; dumneavoastr ă știți că nu este
vrăjitoare…
403
— Și crezi că Abatele, dup ă cele ce s-au întîmplat, ar vrea s ă-și
primejduiasc ă puținul prestigiu care i-a mai r ămas pentru o
vrăjitoare?
— Dar a luat asupra sa și răspunderea pentru fuga lui Ubertino!
— Ubertino era un c ălugăr de-al lui, și nu era învinuit de nimic.
Și apoi, ce prostii îmi spui , Ubertino era o persoan ă de seam ă,
Bernardo n-ar fi putut s ă-l loveasc ă decît pe la spate.
— Prin urmare, avea dreptate chelarul, oamenii simpli pl ătesc
întotdeauna pentru to ți, chiar și pentru cei care vorbesc în
favoarea lor, chiar și pentru cei ca Ubertino și Michele, care, cu
vorbele lor de poc ăință, i-au împins la r ăscoală.
Eram disperat și nu țineam seama de faptul c ă fata nu era un
călugăraș cucerit de mistica lui Ubertino. Totu și, era o țărancă și
plătea pentru o povest e care n-o privea.
— Așa e, mi-a r ăspuns cu triste țe Guglielmo. Și dacă vrei într-
adevăr să cauți un strop de dreptate, î ți voi spune c ă, într-o zi,
cîinii cei mari, papa și împăratul, ca s ă facă pace, vor trece peste
trupul cîinilor mai mici, care sînt asmu țiți în folosul lor. Și
Michele și Ubertino vor fi trata ți cum este tratat ă astăzi fata ta.
Acum știu că Guglielmo prorocea sau silogiza pe baza principiilor
de filosofie natural ă. Dar în momentul acela prorocirile sale și
silogismele sale nu-mi d ădeau nici o mîngîiere. Singurul lucru
sigur era c ă fata avea s ă fie arsă pe rug. Și mă simțeam și eu
răspunzător, pentru c ă era ca și cum pe rug ea isp ășea și pentru
păcatul pe care-l f ăptuisem eu cu ea.
Am izbucnit, f ără să mă rușinez, în hohote de plîns, și am fugit în
chilia mea unde toat ă noaptea am mu șcat salteaua de paie și am
gemut neputincios, pentru c ă nu-mi era nici m ăcar îngăduit —
cum citisem în romanele cavalere ști cu tovar ășii mei din Melk —
să mă vait invocînd numele iubitei.
De la singura mea iubire p ămînteasc ă din viață nu-mi r ămăsese,
și n-avea s ă-mi rămînă vreodat ă, nici măcar numele.
Ziua a șasea
404
Ziua a șasea Matutini
In care principes sederunt, și Malachia se pr ăbușește la pămînt
Am coborît la matutini. Acea ultim ă parte a nop ții, aproape prima

a zilei care venea, era înc ă cețoasă. în vreme ce str ăbăteam
porticul m ănăstirii, umezeala îmi intra pîn ă în măduva oaselor,
adevărată boală după somnul nelini știt. Deși biserica era
friguroas ă, am îngenuncheat sub boitele acelea cu un suspin de
ușurare, la ad ăpost de vremea de afar ă, mîngîiat de c ăldura
celorlalte trupuri și de rugăciune.
Cîntarea psalmilor începuse de pu țin timp, cînd Guglielmo mi-a
arătat un loc gol în stranele din fa ța noastr ă, între Jorge și
Pacifico din Tivoli. Era locu l lui Malachia, care într-adev ăr ședea
întotdeauna al ături de orb. Și nu eram singurii care s ă-și fi dat
seama de lipsa aceea. De-o parte am surprins o privire îngrijorat ă
a Abatelui, care știa acum desigur c ă absențele acelea d ădeau
naștere la ve ști proaste. Și în cealalt ă parte mi-am dat seama de o
neobișnuită neliniște care-l cuprinsese pe b ătrînul Jorge. Chipul
său, de obicei atît de indescifrabil din pricina ochilor lui albi,
lipsiți de lumin ă, era cufundat pe trei sferturi în umbr ă, dar
nervoase și neliniștite îi erau mîinile. într-adev ăr, în mai multe
rînduri a pip ăit locul de lîng ă el, ca să vadă parcă dacă era
ocupat. F ăcea și iar făcea gestul acela în r ăstimpuri regulate, ca
și cum ar fi n ădăjduit că cel care lipsea avea s ă se iveasc ă dintr-
un moment în altul, dar se temea c ă n-o să-l vadă apărînd din
nou.
— Unde o fi bibliotecarul ? i-am șoptit lui Guglielmo.
— Malachia, a r ăspuns Guglielmo, era acum singurul care s ă
aibă cartea în mîn ă. Dacă nu este el f ăptașul crimelor, atunci ar
putea să nu cunoasc ă primejdiile pe care le putea aduce cartea
aceea…
Nu mai era nimic de spus. Trebuia doar s ă așteptăm. Și am
așteptat, noi, Abatele care se uita mai departe la strana goal ă,
Jorge care nu înceta s ă tot întrebe întunericul cu mîinile.
407
Cînd s-a ajuns la sfir șitul slujbei, Abatele le-a amintit c ălugărilor
și novicilor c ă trebuiau s ă se preg ătească pentru marea slujb ă de
Crăciun și că pentru asta, ca de obicei, ar fi trebuit ca timpul
pînă la laudi să fie dedicat inton ării unor cîntece hot ărîte pentru
acea împrejurare care s ă dovedeasc ă armonia întregii' comunit ăți.
Adunarea aceea de oameni credincio și era într-adev ăr armonizat ă
ca un singur trup și o singur ă voce, ca un singur suflet, în cîntec.
Abatele i-a poftit pe to ți să intoneze Sederunt.
Sederunt principes
et adversus me
loquebantur, iniqui.

Persecuți sunt me.
Adjuva me, Domine,
Deus meus salvum me
fac propter magnam misericordiam tuam.
M-am întrebat dac ă Abatele nu alesese anume acel antifon s ă fie
cîntat chiar în noaptea aceea, cînd înc ă se mai aflau de fa ță, la
serviciul divin, invita ții principilor, pentru a aminti cum de secole
ordinul nostru a fost gata oricînd s ă reziste la persecu țiile celor
puternici, datorit ă legăturii sale privilegiate cu Dumnezeu,
Domnul lupt ătorilor. Și, într-adev ăr, începutul cîntecului a dat o
mare impresie de putere.
Pe prima silab ă se a început un cor lent și solemn de zeci și zeci
de voci, al c ărui sunet jos a umplut naosurile și a plutit deasupra
capetelor noastre și în acela și timp p ărea să izvorasc ă din inima
pămîntului. Și nu s-a întrerupt pentru c ă, în timp ce alte voci
începeau s ă țese, pe linia aceea profund ă și continu ă, o serie de
vocalize și modula ții, el — teluric — continua s ă domine și nu a
încetat tot timpul cît trebuie unui recitator cu voce caden țată și
domoală să repete de dou ăsprezece ori Ave Măria. Și parcă
dezlegate de orice team ă pentru neîncrederea pe care aceast ă
tenace silab ă, alegorie a duratei eterne, o d ădea celor ce se rugau,
celelalte voci ( și în special cele ale novicilor), pe temelia aceea
solidă de piatr ă, înălțau cuspide, coloane, stîlpi de neume lichide
și sub-punctate. Și în timp ce sufletul meu se ame țea de pl ăcere
la vibrarea unui climacus, sau a unui porrectus , a unui torculus
sau a unui salicus, vocile acelea p ăreau să-mi spun ă că sufletul
(al celor care se rugau și al meu, care ascultam), neputînd s ă
reziste la exuberan ța sentimentului, se sfî șia prin ele ca s ă-și
exprime bucuria, durerea , slava, dragostea, cu izbucniri de
sonorități suave. între timp, înc ăpățînata

îndîrjire a vocilor chtonice nu sl ăbea, ca și cum prezen ța
amenințătoare a du șmanilor, a celor puternici care împilau
poporul lui Dumn ezeu, ar fi r ămas nehot ărîtă. Pînă cînd acea
neptunic ă clocotire a unei singure note a p ărut învins ă, sau
măcar convins ă de triumful aleluiatic al celor ce se opuneau și s-
a transformat într-un maiestuos și fără de greș acord și într-o
neumă potolită.
După ce a fost rostit cu o greutate aproape întunecat ă cuvîntul
„sederunt" s-a înălțat în aer cel ălalt, „principes", într-un calm
deplin și serafic. Nu m-am mai întrebat care s ă fi fost cei
puternici care vorbeau împotriva mea (a noastr ă); pierise, se

risipise umbra acelei n ăluci neclintite și amenin țătoare.
Și alte năluci, am crezut atunci, s-au risipit în momentul acela,
pentru c ă privind strana lui Malachia, dup ă ce aten ția mea fusese
absorbit ă de cîntec, am v ăzut figura bibliotecarului printre cele
ale celorlal ți cîntăreți, ca și cum n-ar fi lipsit niciodat ă. M-am
uitat la Guglielmo și am văzut o nuan ță de ușurare în ochii lui,
aceeași pe care am ghicit-o, de departe, și în ochii Abatelui. Iar
Jorge își întinsese din nou mîinile și, întîlnind trupul vecinului
său, le trăsese imediat înapoi. Dar despre el n-a ș ști să spun ce
sentiment îl fr ămînta.
Acum corul tocmai intona s ărbătorește „adjuva me", din care a-ul
limpede se r ăspîndea prin biseric ă, și chiar u-ul nu apărea deloc
întunecat ca acela din „sederunt", ci plin de o sfînt ă energie.
Călugării și novicii cîntau cum le cere legea cîntecului, cu trupul
drept, gîtul liber, capul îndrepta t cu privirile în sus, cartea
aproape la în ălțimea umerilor, în a șa chip încît s ă se poat ă citi
fără ca, lăsînd capul în jos, aerul s ă iasă cu mai pu țină vigoare
din piept. Dar ora era înc ă de noapte și, deși răsunau trîmbi țele
gloriei, negura somnului îi mai cuprindea înc ă pe mulți dintre
cantori care, prin și poate în emiterea unei note lungi, încrez ători
în însuși valul cîntecului, aplecau uneori capul îmbia ți să
ațipească. Atunci cei cu veghea, chiar și în acea situa ție grea,
cercetau figurile cu f ăclia, una cîte una, pentru a-i readuce la
veghea adev ărată, a trupului și a sufletului.
Deci un om din ace știa cu veghea a fost primul care l-a v ăzut pe
Malachia împleticindu-se în mod neobi șnuit, clăti-nîndu-se de
parcă ar fi căzut dintr-o dat ă în cețurile întunecoase ale unui
somn pe care se p ărea că în noaptea aceea nu-l dormise. S-a
apropiat de el cu felinarul, luminîndu-i fa ța și atrăgîndu-mi astfel
atenția. Bibliotecarul n-a reac ționat în
408
409
nici un fel. Omul cu veghea l-a atins și el a căzut greu în fa ță.
Omul de veghe abia a avut timp s ă-l sprijine înainte ca el s ă se
prăbușească.
Cîntecul s-a auzit mai încet, vocile s-au stins și a urmat o scurt ă
clipă de spaim ă. Guglielmo s ărise numaidecît de la locul lui și s-a
repezit acolo unde acum Pacifico din Tivoli și cu omul de veghe îl
întindeau pe Malachia pe jos, f ără suflare.
Am ajuns acolo aproape în acela și timp cu Abatele și la lumina
felinarului am v ăzut fața nefericitului. Am descris înainte felul
cum arăta Malachia, dar în noaptea aceea, î n lumina aceea, el era

însuși chipul mor ții. Nasul ascu țit, ochii înfunda ți în orbite,
tîmplele scobite, urechile albe și răsucite, cu lobii întor și în afar ă,
pielea fe ței era acum în țepenită, întinsă și uscată, culoarea
obrajilor alb ăstruie și acoperit ă de o umbr ă pămîntie. Ochii erau
încă deschiși și o răsuflare obosit ă tot mai ie șea de pe buzele sale
arse. A deschis gura și, chircindu-se înspre Guglielmo, care se
aplecase deasupra lui, am v ăzut tremurînd printre șirul de din ți o
limbă care devenise neagr ă. Guglielmo l-a ridicat luîndu-l pe
după umeri, iar cu mîna i-a șters o pînz ă de sudoare care-i
îngălbenea fruntea. Malachia a sim țit o mișcare, o prezen ță, a
privit drept înaintea lui, desigur f ără să vadă, neîndoielnic f ără să
recunoasc ă pe cel care-i ședea dinainte. A ridicat o mîn ă
tremurătoare, l-a apucat pe Guglielmo de piept, apoi, stins și
răgușit, a rostit cîteva cuvinte:
— îmi spusese el… i-adev ărat… avea puterea a mii de scorpioni…
— Cine- ți spusese ? l-a întrebat Guglielmo. Cine ?
Malachia a încercat s ă vorbeasc ă din nou. A fost apoi scuturat de
un tremur puternic și capul i-a c ăzut pe spate. Figura lui a
pierdut orice culoare, orice semn de via ță. Murise.
Guglielmo s-a ridicat. L-a v ăzut alături de el pe Abate și nu i-a
spus nici un cuvînt. Apoi, în spatele Abatelui, l-a v ăzut pe
Bernardo Gui.
— Signor Bernardo, a spus Guglielmo, cine l-a omorît pe omul
acesta, dac ă domnia ta i-ai g ăsit și i-ai ținut atît de bine închi și
pe uciga și ?
— Nu m ă întreba ți pe mine, a spus Bernardo. N-am spus
niciodat ă că i-am dat pe mîna justi ției pe to ți ticăloșii care se a țin
prin aba ția aceasta. A ș fi făcut-o cu drag ă inimă dacă aș fi putut,
și l-a privit pe Guglielmo. Dar pe ceilal ți îi las acum în puterea
asprimii… sau a nem ăsuratei indulgen țe a signor Abatelui.
410
A vorbit în timp ce Abatele, îng ălbenind, t ăcea, si s-a îndep ărtat.
In clipa aceea am auzit ca un piuit, un sughi ț înăbușit. Era Jorge,
aplecat pe sc ăunelul s ău de îngenunchiat, sprijinit de un c ălugăr
care trebuie s ă-i fi povestit cele ce se întîmplaser ă.
— Nu se va sfîr și niciodat ă… a spus cu voce r ăgușită. Oh,
Doamne, izb ăvește-ne pe noi.
Guglielmo s-a mai aplecat o dat ă asupra cadavrului. I-a luat
încheieturile mîinilor, întorcîndu-i palmele spre lumin ă. Vîrfurile
de la primele trei degete erau negre.
411
Ziua a șasea Laudi

în care este ales un nou chelar, dar nu și un nou bibliotecar
Venise oare ora de laudil Era prea devreme sau prea tîrziu. Din
momentul acela am pierdut no țiunea timpului. Au trecut poate
ore în șir, poate mai pu țin, după care trupul lui Malachia a fost
întins pe un catafalc în biseric ă, în timp ce confra ții lui se a șezau
în evantai. Abatele d ădea porunci pentru apropiata slujb ă de
îngropăciune. L-am1 auzit cum îi chema la el pe Bencio și pe
Nicola din Morimondo. în mai pu țin de o zi, a spus el, aba ția a
fost lipsit ă de bibliotecar și de chelar.
— Tu, i-a spus lui Nicola, vei prelua îndatoririle lui Remigio.
Cunoști munca multora, aici, în aba ție. Pune pe altul în locul t ău
să păzească fierăriile, ai grij ă de tot ce trebuie ast ăzi, la buc ătărie
și la refector. E ști scutit de slujbe. Apoi lui Bencio: Chiar asear ă
ai fost numit ajutorul lui Malachia. Ai grij ă să se deschid ă la
scriptorium și supravegheaz ă ca nimeni s ă nu urce cum pofte ște
în bibliotec ă.
Bencio a r ăspuns cu timiditate c ă nu fusese înc ă inițiat în
secretele acelui loc. Abatele l-a fixat cu asprime :
— Nimeni n-a spus c ă vei fi ini țiat. Tu s ă ai doar grij ă ca munca
să nu se opreasc ă și să fie făcută ca o rug ăciune pentru c ălugării
morți… și pentru cei care vor mai muri. Fiecare va lucra doar cu
cărțile pe care le are în grij ă, cine vrea va putea s ă cerceteze
catalogul. Nimic altceva. E ști scutit de slujba de la vesper pentru
că la ora aceea vei închide peste tot.
— Și cum o s ă ies ?
— Așa e, voi închide eu u șile de jos dup ă cină, du-te.
A ieșit cu ei, ocolindu-l pe Guglielmo care vrea s ă-i vorbeasc ă, în
cor rămîneau, pu țini la num ăr, Alinardo, Pacifico din Tivoli,
Aymaro din Alexandria și Pietro din Sant'Albano. Aymaro rînjea.
412
— Să-i mulțumim lui Dumnezeu, a spus el. Dup ă ce a murit
neamțul, eram în primejdie s ă avem un nou bibliotecar str ăin și
mai barbar.
— Cine crede ți că va fi numit în locul lui ? a întrebat Guglielmo.
Pietro din Sant'Albano a zîmbit în mod tainic:
— După toate cîte s-au întîmplat z ilele astea, problema nu mai e
a bibliotecarului, de și Abatele…
— Taci, i-a spus Pacifico.
Și Alinardo, cu privirea sa mereu absorbit ă:
— Vor făptui o alt ă nedreptate… ca pe timpul meu. Trebuie opri ți.
— Cine ? a întrebat Guglielmo.
Pacifico l-a luat prietene ște de bra ț și l-a îndep ărtat de b ătrîn,

conducîndu-l spre u șă.
— Pe Alinardo… tu știi asta… îl iubim foarte mult, c ăci
însemneaz ă pentru noi antica tradi ție și zilele cele mai fericite ale
abației… dar uneori vorbe ște fără să știe ce spune. Noi to ți sîntem
îngrijora ți pentru noul bibliotecar. Va trebui s ă fie demn, și
matur, și înțelept… Asta e tot.
— Va trebui s ă știe grece ște ? a întrebat Guglielmo.
— Și araba, a șa vrea tradi ția, așa cere îndatorirea sa. Dar sînt
mulți dintre noi cu asemenea înzestr ări. Eu, cu umilin ță, și
Pietro, și Aymaro…
— Bencio știe grece ște.
— Bencio e prea tîn ăr. Nu știu de ce Malachia l-a ales ieri ca
ajutorul s ău, dar…
— Adelmo știa grece ște ?
— Cred c ă nu. Ba nu, cu siguran ță că nu.
— Dar știa Venanzio. Și Berengario. Foarte bine, î ți mulțumesc.
Am ieșit să luăm ceva la buc ătărie.
— De ce voia ți să știți cine știe grece ște ? l-am întrebat.
— Pentru c ă toți cei care mor cu degetele negre știu grece ște. Așa
că nu ar fi gre șit să așteptăm cadavrul urm ător din rîndul celor
care știu grece ște. Eu sînt printre ei. Tu ai sc ăpat.
— Și ce crede ți despre ultimele cuvinte ale lui Malachia ?
— Le-ai auzit. Scorpionii. A cincea trîmbi ță vestește, printre
altele, venirea l ăcustelor care s ă-i chinuiasc ă pe oameni cu un ac
asemenea scorpionilor, știi asta. Și Malachia ne-a dat de știre că
cineva-i spusese toate astea.
— A șasea trîmbi ță, am spus, anun ță cai cu capete de lei din a
căror gură iese fum și foc și pucioas ă, călăriți de oameni care
poartă zale de culoarea focului, iacint și pucioas ă.
413
— Prea multe lucruri. Dar crima ce urmeaz ă ar putea s ă se
făptuiască lîngă grajdurile cailor. Va trebui s ă fim cu ochii pe ele.
Și să ne preg ătim pentru trîmbi ța a șaptea. Deci înc ă două
persoane. Care ar putea s ă fie candida ții cei mai cu putin ță?
Dacă se urmărește secretul cu finis Africae, cei care-l cunosc. Și,
după cîte știu eu, ar fi numai Abatele. Dac ă nu cumva urzeala ar
fi alta. Ai auzit, mai adineauri, c ă se urze ște detronarea Abatelui,
dar Alinardo a vorbit la plural…
— Ar trebui s ă-i spunem Abatelui, am spus.
— Ce anume ? C ă vor să-l omoare ? Nu am dovezi conving ătoare.
Eu procedez ca și cum uciga șul ar chibzui ca mine. Dar dac ă el
merge pe lt ă cale ? Și dacă, mai ales, n-o fi doar un singur uciga ș

?
— Ce vre ți să spuneți ?
— Nu știu prea bine. Dar, cum ți-am spus, trebuie s ă ne
închipuim toate chibzuielile și nechibzuielile cu putin ță.
414
Ziua a șasea Prima
în care Nicola poveste ște atîtea lucruri, în timp ce se viziteaz ă
cripta tezaurului
Nicola din Morimondo, în noile sale straie de chelar, d ădea
porunci buc ătarilor, iar ei îi dau l ămuriri despre felul cum mergea
bucătăria. Guglielmo voia s ă-i vorbeasc ă, și el ne-a cerut s ă
așteptăm cîteva minute. Apoi, a spus, ar fi trebuit s ă coboare în
cripta tezaurului ca s ă supravegheze munca de cur ățenie a
casetelor de podoabe, care-i revenea tot lui, și acolo ar fi avut mai
mult timp s ă stea de vorb ă.
La scurt ă vreme dup ă aceea ne-a poftit într-adev ăr să-l urmăm, a
intrat în biseric ă prin spatele altarului mare (în timp ce c ălugării
aranjau un catafalc în naos, pentru a veghea sicriul lui Malachia)
și am coborît cu el o sc ărișoară, la picioarele c ăreia ne-am aflat
într-o sal ă cu boitele foarte joase, bine sus ținute de ni ște pilaștri
groși de piatr ă nelustruit ă. Ne găseam în cripta în care se p ăstrau
bogățiile abației, loc de care Abatele era foarte mîndru și care se
deschidea numai în împrejur ări foarte rare și pentru oaspe ți de
foarte mare însemn ătate.
Jur-împrejur tronau casete de m ărimi diferite, înl ăuntrul c ărora
luminile f ăcliilor (purtate de dou ă ajutoare de încredere ale lui
Nicola) f ăceau să strălucească obiecte de o frumuse țe fără
seamăn. Veșminte biserice ști aurite, coroane de aur b ătute cu
nestemate, besactele din felurite metale împodobite cu figuri,
gravuri în metal, filde șuri. Nicola ne-a ar ătat extaziat un
evanghelier a c ărui legătură se fălea cu ni ște minunate pl ăcuțe de
smalț care alc ătuiau o unitate împletit ă din felurite desp ărțituri,
deosebite prin filigranele lor de aur și fixate, în chip de cuie, cu
pietre pre țioase. Ne-a ar ătat o delicat ă capelă cu două columne în
lapis lazuli și aur care încadrau o punere în mormînt în basorelief
de argint deasupra c ăreia se afla o cruce de aur b ătută cu
treisprezece
415
diamante pe un fond de onix v ărgat, in timp ce micul fronton era
încoronat cu agate și rubine. Apoi am v ăzut un diptic lucrat din
aur și sidef, împ ărțit în cinci, cu cinci scene din via ța lui Christos,
și în mijloc un miel mistic, durat din alveole de argint aurit cu

paste de sticl ă, singura imagine multicolor ă pe un fond de un alb
de ceară.
Chipul, gesturile lui Nicola, în vreme ce ne ar ăta lucrurile acelea,
erau iluminate de mîndrie. Guglielmo a l ăudat lucrurile pe care le
văzuse, apoi l-a întrebat pe Nicola ce fel de om fusese Malachia.
— Ciudat ă întrebare, a spus Nicola. îl cuno șteai și tu.
— Da, dar nu îndeajuns. Nu știam niciodat ă ce gînduri
ascundea… și… a șovăit să rosteasc ă păreri despre un om abia
dispărut… dac ă le avea.
Nicola și-a umezit un deget, l-a trecut peste o suprafa ță de cristal
care nu fusese ștearsă cum trebuie și a răspuns cu o jum ătate de
zîmbet, f ără să-l priveasc ă în față pe Guglielmo.
— Vezi c ă nu ai nevoie s ă pui întreb ări?… E adev ărat, dup ă cum
spuneau mul ți, Malachia p ărea foarte gînditor, în schimb era un
om foarte simplu. Dup ă Alinardo, era un prost.
— Alinardo are necaz pe cineva dintr-o pricin ă de demult, cînd nu
i s-a îng ăduit cinstea de a fi bibliotecar.
— Am auzit vorbindu-se despre asta, dar e vorba de o poveste
veche, de cel pu țin cincizeci de ani în urm ă. Cînd am venit eu
aici, era bibliotecar Roberto din Bobbio, și bătrînii șopteau de o
nedreptate f ăcută lui Alinardo. Atunci n-am vrut s ă aflu mai
mult, pentru c ă mi se p ărea că-mi pot pierde respectul fa ță de cei
mai bătrîni și nu voiam s ă plec urechea la bîrfe. Roberto avea un
ajutor, care dup ă aceea a murit, și în locul lui a fost numit
Malachia, înc ă foarte tîn ăr pe atunci. Mul ți au spus c ă nu avea
nici un merit, c ă spunea c ă ar cunoa ște greaca și araba, dar c ă
nu era adev ărat, că era doar o maimu ță ascultătoare, care copia
cu o foarte frumoas ă caligrafie manuscrisele din acele limbi f ără
să înțeleagă ce copiase. Se spunea c ă un bibliotecar trebuie s ă fie
mult mai înv ățat. Alinardo, care pe atunci era înc ă un om plin de
putere, a spus lucruri foarte amare despre numirea aceea. Și lăsa
să se înțeleagă că Malachia fusese pus în acel loc ca s ă facă jocul
dușmanului s ău, dar nu am în țeles despre cine vorbea. Asta e tot.
S-a șoptit întotdeauna c ă Malachia p ăzea biblioteca precum un
cîine de paz ă, dar fără să se înțeleagă prea bine ce anume p ăzea.
Pe de alt ă parte, se șoptea și împotriva lui Berengario, cînd
Malachia l-a adus ajutorul s ău. Se spunea c ă nici el nu este prea
priceput în meseria lui, c ă nu
416
era decît un intrigant. S-a mai spus c ă… Dar acum vei fi auzit și
tu toate lucrurile astea… c ă ar fi fost o leg ătură ciudată între
Malachia și el… Lucruri de demult, apoi știi ce s-a vorbit despre

Berengario și Adelmo, și scribii tineri spuneau c ă Malachia
suferea în tain ă de o cumplit ă gelozie… Și apoi se vorbea și
despre leg ăturile dintre Malachia și Jorge, nu, nu, nu în în țelesul
pe care îl b ănuiești… nimeni n-a spus ceva despre virtutea lui
Jorge! Dar Malachia, ca bibliotecar, prin tradi ție, ar fi trebuit s ă-
și aleagă drept confesor pe Abate, în timp ce to ți ceilalți i se
spovedeau lui Jorge (sau lui Alinardo, dar b ătrînul este acum
aproape dement)… Și, cu toate astea, se spunea c ă Malachia
stătea prea adesea de vorb ă cu Jorge, ca și cum abatele avea în
grijă sufletul lui, dar Jorge îi conducea trupul, gesturile și munca.
Pe de alt ă parte, știi, ai văzut, desigur: dac ă cineva voia cumva
vreo lămurire asupra unei c ărți de demult sau uitate, nu i-o cerea
lui Malachia, ci lui Jorge. Malachia p ăstra catalogul și urca în
bibliotec ă, dar Jorge știa ce în țeles avea fiecare titlu…
— De ce știa Jorge atîtea lucruri despre bibliotec ă ?
— Era cel mai b ătrîn, dup ă Alinardo, și e aici înc ă din tinere țea
lui. Jorge trebuie s ă aibă mai bine de optzeci de ani, se spune c ă
ar fi orb de patruzeci de ani, sau poate mai de mult…
— Cum a izbutit s ă ajungă atît de înv ățat înainte de a fi orbit ?
— Oh, exist ă legende despre el. Se pare c ă de copil a fost ales de
grația divină și acolo, la ei, în Castilia, ar fi citit c ărțile arabilor și
ale doctorilor greci înc ă înainte de adolescen ță. Și apoi, și după ce
a orbit, chiar și acum, sade multe ore în bibliotec ă, pune s ă i se
citească din catalog, cere s ă i se aduc ă tot felul de c ărți și un
novice i le cite ște cu voce tare ore în șir. își aminte ște totul, nu și-
a pierdut memoria ca Alinardo. Dar de ce m ă întrebi toate astea ?
— Acum, c ă Malachia și Berengario au murit, cine a mai r ămas
să știe secretele bibliotecii ?
— Abatele, și Abatele trebuie s ă i le împ ărtășească lui Bencio…
dacă o să vrea…
— De ce dac ă o să vrea?
— Pentru c ă Bencio e tîn ăr, a fost numit ajutor de cînd Malachia
încă mai trăia, și nu-i totuna s ă fii ajutor de bibliotecar și
bibliotecar. Prin tradi ție, bibliotecarul devine apoi abate…
— Ah, asta e… De aceea postul de bi bliotecar este atît de rîvnit ?
Dar atunci Abbone a fost bibliotecar ?
417
— Nu, Abbone nu. Numirea lui a fost f ăcută înainte de a veni eu
aici, or fi treizeci de ani de atun ci. înainte a fost abate Paolo din
Rimini, un om ciudat, despre care s-au spus lucruri neobi șnuite:
se pare c ă era un cititor p ătimaș, cunoștea pe dinafar ă toate
cărțile din bibliotec ă, dar avea o infirmitate curioas ă, nu izbutea

să scrie, îi spuneau Abbas agraphicus… A ajuns abate de foarte
tînăr, se spune c ă era sprijinit de Algirdas din Cluny, Doctor
Quadratus… Dar astea sînt p ălăvrăgeli de demult ale c ălugărilor.
în sfîrșit, Paolo a ajuns abate, Roberto din Bobbio i-a luat locul în
bibliotec ă, dar era ros de o boal ă care-l distrugea, se știa că nu
putea conduce soarta aba ției, și cînd Paolo din Rimini a
dispărut…
— A murit ?
— Nu, a disp ărut, nu știm cum, într-o zi a plecat într-o c ălătorie
și nu s-a mai întors, poate c ă a fost ucis de tîlhari în timpul
drumului… în sfîr șit, cînd Paolo a disp ărut, Roberto nu putea s ă-i
ia locul și au existat ni ște urzeli ascunse. Abbone – se spune – era
fiul natural al signorelui din aceste locuri, fusese crescut la
abația din Fossanova, și se spunea c ă de foarte tîn ăr îl
priveghease pe Sfîntul Toma cînd a murit acolo și se îngrijise de
transportul ilustrului corp în jos pe scara unui turn pe unde
cadavrul nu izbutea s ă treacă. Acela era marele lui merit, șopteau
răuvoitorii de acolo… Fapt e c ă a fost ales abate, chiar dac ă nu
fusese bibliotecar, și a fost instruit de cineva, cred c ă de Roberto,
în tainele bibliotecii…
— Și Roberto de ce a fost ales ?
— Nu știu. Am încercat întotdeauna s ă nu scormonesc prea mult
asemenea lucruri; aba țiile noastre sînt locuri sfinte, dar în jurul
cinstei de a fi abate au fost țesute, adesea, intrigi îngrozitoare. Pe
mine mă interesau sticlele mele și relicvariile mele, nu voiam s ă
fiu amestecat în asemenea pove ști. Dar în țelegi acum de ce nu
știu dacă Abatele vrea s ă-l instruiasc ă pe Bencio, cic ă ar fi ca și
cum l-ar unge drept urma ș al lui, un b ăiat luat peste picior, un
grămătic aproape barbar, din nordul îndep ărtat, cum s ă poată ști
el ceva despre țara asta, despre aba ție și despre leg ăturile ei cu
signorii locului…
— Da, dar nici Malachia nu era italian, nici Berengario, și cu
toate acestea au fost prefera ți la bibliotec ă.
— Iată un lucru de neîn țeles. Printre c ălugări se șoptește că de o
jumătate de secol, în trebile astea, aba ția și-a pierdut tradi ția…
de aceea, acum mai bine de cincizeci de ani, poate și mai înainte,
Alinardo spera la func ția de bibliotecar. Bi bliotecarul fusese
întotdeauna italian, nu lipsesc marile inteligen țe pe pămînturile
acestea. Și apoi vezi… și aici Nicola
418
parcă n-a voit s ă spună ceea ce voia s ă spună… vezi, Malachia și
Berengario au murit, poate, ca s ă nu devin ă abați.

S-a scuturat, și-a fluturat mîna pe dinaintea ochilor ca pentru a
izgoni gînduri prea pu țin cuviincioase, apoi și-a făcut semnul
crucii.
— Dar ce tot spui ? Vezi, în țara asta de mul ți ani se petrec
lucruri ru șinoase, chiar și în mănăstiri, la curtea papal ă, în
biserici… Lupte pentru cucerirea puterii, învinuiri de erezie
pentru a-l lipsi pe careva de ven iturile rangului bisericesc… Ce
urît, îmi pierd încrederea în spe ța uman ă, văd comploturi și
conjurații de palat pretutindeni. La aceasta trebuie s ă ajungă și
abația noastr ă, un cuib de vipere ie șite prin vr ăjitorie din ceea ce
era o caset ă de membre sfinte. Prive ște, trecutul acestei
mănăstiri!
Ne arăta obiectele de pre ț răspîndite peste tot și, părăsind crucile
și celelalte obiecte scumpe, ne-a dus s ă ne arate relicvariile care
însemnau gloria acelui loc.
— Priviți, acesta este vîrful l ăncii care a str ăpuns coastele
Mîntuitorului!
Era o cutie de aur, cu capac de cristal, unde, pe o perni ță de
purpură, se afla o buc ățică de fier în form ă triunghiular ă, deja
roasă de rugin ă, dar făcută să strălucească acum de o
îndelungat ă lucrare cu uleiuri și ceară. Dar asta înc ă nu era
nimic. Pentru c ă, într-o alt ă cutie de argint, b ătută cu ametist, și
al cărei perete din spate era str ăveziu, am v ăzut o bucat ă
neprețuită din lemnul sfintei cruci, adus în acea aba ție de îns ăși
regina Elena, mama împ ăratului Constantin, dup ă ce fusese în
pelerinaj la locurile sfinte și dezgropase muntele Golgotei și
sfîntul mormînt, constru ind deasupra o catedral ă.
Apoi Nicola ne-a ar ătat alte lucruri, și despre toate n-a ș ști ce să
mai spun cît de multe și de rare erau. într-o caset ă făcută toată
din smarald, un cui din sfînta cruce. într-un vas de sticl ă,
așezată într-un culcu ș de trandafiri ve ștejiți, o parte din coroana
de spini, și într-o alt ă cutie, tot pe un a șternut de flori uscate, o
bucățică îngălbenită din fața de mas ă a cinei de tain ă. Dar mai
era apoi punga Sfîntului Matei, cu împletituri de argint, și, într-
un cilindru, legat cu o panglic ă violetă roasă de timp, și sigilat cu
aur, un os al bra țului Sfintei Ana. Am v ăzut, minune a minunilor,
acoperit ă cu un clopot de sticl ă și așezată pe o perni ță roșie,
cusută cu perle, o bucat ă din ieslea din Bethleem, și o palm ă din
tunica de purpur ă a Sfîntului Ioan Evanghelistul, dou ă din
lanțurile care au legat gleznele Apost olului Petru la Roma, craniul
Sfîntului Adalbert, spada Sfîntului Ștefan, o tibie a Sfintei
Margareta, un deget al

419
Sfîntului Vitalie, o coast ă a Sfintei Sofia, b ărbia Sfîntului Eoban,
partea de sus a scapulei Sfîntulu i Crisostom, inelul de logodn ă al
lui Iosif, un dinte al Botez ătorului, toiagul lu i Moise, o dantel ă
ruptă și delicat ă de la rochia de nunt ă a Fecioarei M ăria.
Apoi alte lucruri care nu erau relicve, dar reprezentau pentru
totdeauna m ărturii ale minunilor și ale fiin țelor minunate din
locuri îndep ărtate, aduse la aba ție de călugări care c ălătoriseră
pînă la cele mai îndep ărtate margini ale lumii: un vasilisc și o
hidră împăiate, un corn de unicorn, un ou pe care un eremit îl
găsise în alt ou, o bucat ă din mana care i-a hr ănit pe evrei în
pustiu, un dinte de balen ă, o nucă de cocos, um ărul unui animal
dinaintea potopului, col ții de filde ș ai unui elefant, coasta unui
delfin. Și apoi alte relicve pe care nu le-am recunoscut, la care
erau mai pre țioase poate relicvariile, unele (socotind dup ă felul
cum erau lucrate în ăuntru, în argint înnegrit) foarte vechi, un șir
nesfîrșit de oase, de stofe, de lemne, de metale, de sticle. Și
borcane cu pulberi întunecate, dintre care unul con ținea, dup ă
cum am aflat, r ămășițele cetății Sodoma, dup ă ce arsese, iar
altul, var din zidurile Ierihonului. Toate, chiar și cele mai
distruse, fiind lucruri pentru care un împ ărat ar fi dat chiar mai
mult decît o feud ă, și care alc ătuiau o rezerv ă de nesfîr șit renume
și de o adev ărată bogăție material ă pentru aba ția care le g ăzduia.
Continuam s ă mă preumblu uluit, de colo-colo, în timp ce Nicola
încetase acum s ă ne arate obiectele, care erau l ămurite fiecare de
cîte o pl ăcuță, liber acum s ă rătăcesc, aproape la întîmplare, prin
rezerva tezaurului acela de minun ății de nepre țuit, cercetînd
uneori lucrurile acelea în plin ă lumină, alteori abia z ărindu-le în
semiîntuneric, cînd slujitorii lui Nicola se mutau în alt loc al
criptei cu tor țele lor. Eram fermecat de cartilagiile acelea
îngălbenite, mistice și resping ătoare totodat ă, transparente și
tainice, de acele fî șii de îmbr ăcăminte din epoci str ăvechi,
decolorate, r ărite, uneori r ăsucite în vreun flacon asemenea unui
manuscris îng ălbenit, de acele materiale f ărâmițate care p ăreau
totuna cu stofa pe care erau a șezate, resturi sfinte ale unei vie ți
care a fost animal ă (și rațională), și acum prizoniere în c ăsuțe de
cristal sau de metal, care mimau în m ărunta lor dimensiune
îndrăzneala catedralelor de piatr ă, cu turnurile și turlele lor, care
păreau și ele pref ăcute în substan țe minerale. Deci a șa așteaptă
trupurile sfin ților îngropa ți reînvierea c ărnii ? Deci din aceste
sfărîmături aveau s ă fie refăcute acele organisme care în
fulgerarea viziunii dumnezeie ști, recăpătînd fiecare

420
sensibilitatea lor natural ă, aveau s ă deslușească, așa cum scria
Pipernus, chiar și acele minimas differentias odorum ? M-a smuls
din medita țiile mele Guglielmo, care m ă bătea pe um ăr.
— Eu m ă duc, a spus. M ă duc sus în scriptorium, mai am de
consultat ceva.
— Dar nu se pot da c ărți, am spus eu. Bencio a primit porunc ă…
— Trebuie doar s ă mai cercetez o dat ă cărțile pe care le citeam
acum dou ă zile, și sînt toate înc ă în scriptorium, pe masa lui
Venanzio. Tu, dac ă vrei, rămîi aici. Și acum știi pentru ce
confrații ăștia ai tăi se sfîșie, cînd aspir ă la cinstea de a fi aba ți.
— Dar dumneavoastr ă credeți în cele ce v-a spus Nicola? Crimele
sînt, așadar, legate de lupta pentru învestitur ă ?
— Ți-am mai spus c ă deocamdat ă nu vreau s ă mă pripesc
spunîndu-mi b ănuielile cu voce tare. Nicola a spus multe lucruri.
Și unele mi-au stîrnit interesul. Dar acum m ă duc să cercetez o
altă urmă. Sau poate aceea și, dar din alt ă parte. Și tu nu te l ăsa
prea încîntat de casetele astea. A șchii din crucea lui Christos am
văzut multe altele, în alte biserici. Dac ă ar fi adev ărate, Domnul
Christos n-ar fi p ătimit pe dou ă bîrne de lemn încruci șate, ci pe o
întreagă pădure.
— Maestre, am spus indignat.
— Așa este, Adso. Și există comori și mai bogate. Acum cît ăva
vreme, în catedrala din Koln am v ăzut craniul lui Ioan
Botezătorul la doisprezece ani.
— într-adev ăr? am exclamat eu cu admira ție. Apoi,
cuprins de o îndoial ă: Dar Botez ătorul a fost ucis la o vîrst ă mai
matură.
— Celălalt craniu trebuie s ă fie într-un alt tezaur, a spus
Guglielmo cu figur ă serioas ă.
Nu înțelegeam niciodat ă cînd glumea. Pe la noi, cînd se glume ște,
se spune ceva, apoi se rîde zgomotos, încît to ți să poată lua parte
la glumă. Guglielmo rîdea, în schimb, numai cînd spunea lucruri
serioase, și rămînea foarte serios cînd de fapt glumea.

421
Ziua a șasea Tertia
în care Adso, ascultînd Dies irae, are un vis sau o n ălucire care
trebuie spus ă
Guglielmo l-a salutat pe Nicola și a urcat în scriptorium. Eu
văzusem tezaurul destul acum și am hot ărît să mă duc în biseric ă
și să mă rog pentru sufletul lui Ma lachia. Nu-l iubisem niciodat ă

pe omul acela, care m ă înfricoșa, și nu tăinuiesc faptul c ă multă
vreme l-am b ănuit vinovat de toate crimele. Acum aflasem c ă era
poate un biet om, chinuit de patimi neîmplinite, vas de p ămînt
între vase de fier, înnegurat fiindc ă era rătăcit, tăcut și feritor
pentru c ă știa foarte bine c ă nu are nimic de spus. Ar ăta o
oarecare remu șcare în felul s ău de a se purta și m-am gîndit c ă
rugăciunea pentru soarta lui neobi șnuită ar fi putut lini ști
simțămintele mele de vin ă pe care le aveam.
Biserica era sc ăldată acum într-o lumin ă potolită și lividă,
dominat ă de catafalcul nefericitului, însufle țită de susurul
uniform al c ălugărilor care spuneau rug ăciunea pentru mor ți.
în mănăstirea din Melk luasem parte în mai multe rînduri la
despărțirea de un confrate. Era o împrejurare pe care n-a ș putea
numi-o vesel ă, dar care îmi ap ărea totu și senină, controlat ă de
calm și de un sim țămînt general de dreptate. Fiecare trecea pe
rînd prin chilia muribundului, alinîndu-l cu vorbe frumoase, și
fiecare se gîndea în sufletul lui ce fericit era muribundul, pentru
că își încorona astfel o via ță virtuoas ă, și peste pu țin avea s ă se
alăture corului îngerilor, într- o bucurie care nu va mai avea
sfîrșit. Și o parte din aceast ă seninătate, parfumul acelei sfinte
invidii, se transmitea muribundului, care, în sfîr șit, trecea pragul
de pe urm ă senin. Cît de deosebite fuseser ă morțile din acele
ultime zile ! V ăzusem, în sfîr șit de aproape, cum murea o victim ă
a diabolicilor scorpioni din finis Africae, și fără îndoială că așa
muriser ă Venanzio și
422
Berengario, c ăutînd alinarea în ap ă, cu chipul deja ars ca acela al
lui Malachia.
M-am așezat în fundul bisericii, m-am ghemuit în mine ca s ă mă
apăr de frig. Am sim țit puțină căldură, am mișcat buzele ca s ă
mă alătur confra ților care se rugau. Ii urmam parc ă fără să-mi
dau seama ce spuneau buzele me le, cu capul atîrnîndu-mi și
ochii închizîndu-mi-se. A trecut mult ă vreme, cred c ă adormisem
și mă trezisem de cel pu țin trei, patru ori. Apoi corul a intonat
Dies irae… Psalmodierea m-a cuprins ca un narcotic. Am adormit
cu totul. Sau poate, mai mult decît s ă ațipesc, am c ăzut sfîrșit
într-o ame țeală plină de frămînt, întors spre mine însumi, ca o
făptură închisă în pîntecele mamei sale. Și în bezna aceea
sufleteasc ă, regăsindu-m ă ca într-o regiune care nu mai era de pe
lumea aceasta, am avut o n ălucire, sau vis, ce-o fi fost.
Pătrundeam printr-o scar ă îngustă într-un canal adînc, ca și cum
aș fi intrat în cripta tezaurului , dar ajungeam, tot colindînd, într-

o criptă mai mare, care erau buc ătăriile Edificiului. Erau,
desigur, buc ătăriile, în care lucrau nu numai cuptoarele și plitele,
dar și foalele și ciocanele, ca și cum s-ar fi adunat aici și fierarii
lui Nicola. Totul era o vîlv ătaie roșie de sobe, și de cazane, și de
cratițe clocotind care scoteau fu m, în vreme ce deasupra
lichidelor din ele se ridicau b ășici mari, bolborositoare, care
plesneau apoi pe nea șteptate cu un zgomot surd și neîntrerupt.
Bucătarii mînuiau frig ări prin aer, în vreme ce novicii, aduna ți cu
toții acolo, țopăiau ca s ă apuce puii de g ăină și de alte or ătănii
care erau înfip ți pe acele fiare înro șite. Dar al ături, fierarii
ciocăneau cu atîta putere, încît tot aerul bubuia asurzitor, și nori
de scîntei se ridicau de la nicovale amestecîndu-se cu scînteile
care țîșneau din cele dou ă cuptoare.
Nu înțelegeam dac ă eram în infern sau în paradis, a șa cum și l-ar
fi închipuit Salvatore, șiroind de zemuri și palpitînd de șunculițe.
Dar nu am avut timp s ă mă întreb unde m ă aflam, pentru c ă o
turmă de omule ți, de pitici cu capul mare, în form ă de oală, au
intrat în fug ă și, luîndu-m ă în șuvoiul lor, m-au împins spre
pragul refectorului silindu-m ă să intru.
Sala era împodobit ă de sărbătoare. Mari tapiserii și steaguri
atîrnau de pere ți, dar imaginile care le împodobeau nu erau din
cele care amintesc de obicei de pietatea celor credincio și sau care
proslăvesc faptele glorioase ale regilor. Ele p ăreau să fie mai
degrabă inspirate din acele marginalia ale lui Adelmo, iar
chipurile lor le copiau aici doar pe cele mai pu țin pline de groaz ă
și mai caraghioase: iepuri dansînd în
423
țara în care curge lapte și miere, fluvii str ăbătute de pe ști care se
aruncau pe negîndite în tigaia ținută de maimu țe îmbrăcate ca
niște episcopi-buc ătari, mon ștri cu bur ți grase care dansau în
fața unor plite din care ie șea fum.
In mijlocul mesei ședea Abatele, îmbr ăcat de s ărbătoare, cu un
bogat ve șmînt de purpur ă brodată, ținînd furculi ța în mîn ă ca pe
un sceptru. Al ături de el Jorge bea dintr-un mare pocal de vin, și
chelarul, îmbr ăcat ca Bernardo Gui, citea cu mare virtute dintr-o
carte în form ă de scorpion Viețile Sfinților și fragmente din
Evanghelie, dar erau pove ști care spuneau despre Iisus c ă glumea
cu Apostolul, amintindu-i c ă era o piatr ă și că acea piatr ă
nerușinată care se rostogolea pe cîmpie avea s ă clădească
biserica lui, sau povestea Sfîntulu i Ieronim care comenta Biblia
spunînd c ă Dumnezeu voia s ă-Și arate fundul Ierusalimului. Și la
orice fraz ă a chelarului, Jorge rîdea lovind cu pumnul în mas ă și

striga: — Tu vei fi viitorul Abat e, pe burta lui Dumnezeu! Chiar
așa spunea, Dumnezeu s ă mă ierte.
La un gest s ărbătoresc al Abatelui a intrat cortegiul fecioarelor.
Era un grup minunat de femei foarte frumos îmbr ăcate, în
mijlocul c ărora mi s-a p ărut că o văd în primul rînd pe mama
mea, apoi mi-am dat seama de gre șeală, pentru c ă era vorba, f ără
îndoială, de fata cea cumplit ă, ca o armat ă desfășurată în luptă.
Numai c ă purta pe cap o coroan ă de perle albe, pe dou ă rînduri,
și alte dou ă șiraguri de perle coborau pe fiecare parte a fe ței,
amestecîndu-se cu alte dou ă șiraguri de perle care atîrnau pe
piept și de fiecare perl ă era prins un diamant mare cît o prun ă.
Mai jos de fiecare ureche cobora un șir de perle albastre care se
împreunau într-un șirag la baza gîtului, alb și drept ca un turn
din Liban. Mantia îi era de culoare purpurie și în mîn ă ținea o
cupă de aur b ătută cu diamante, în care am aflat, nu știu cum,
că era unsoarea ucig ătoare furat ă într-o zi de la Severino. Dup ă
această femeie frumoas ă ca aurora, urmau alte figuri muliebri,
una îmbr ăcată într-o mantie alb ă brodată, peste o hain ă închisă
la culoare, împodobit ă cu o dubl ă stolă de aur, cusut ă cu flori de
cîmp; a doua avea o mantie de damasc galben, peste o hain ă de
un trandafiriu palid, înstelat ă cu frunze verzi și cu dou ă mari
carouri, țesute în form ă de labirint negricios; și a treia avea
mantia ro șie și haina de smarald pe care erau țesute mici animale
roșii, și ținea în mîn ă o stolă brodată și albă; și veșmintele
celorlalte nu le-am observat pentru c ă mă străduiam s ă aflu cine
erau femeile astea care o înso țeau pe fat ă, care sem ăna acum cu
Fecioara M ăria; și cum fiecare ducea în
424
mînă sau îi ie șea din gur ă o fîșie de hîrtie, am aflat c ă erau Rut,
Sara, Susana și alte femei din Sfintele Scripturi, în clipa aceea
Abatele a strigat:
— Traete, feciori de tîrf ă! și a intrat un nou grup bogat de
personaje pe care le-am recunoscut foarte bine, înve șmîntate
sever și strălucitor, și în mijlocul grupului ședea pe un tron
cineva care era Domnul Dumnezeu, dar în acela și timp era și
Adam, îmbr ăcat cu o mantie purpurie și o mare diadem ă roșie și
albă de rubine și de perle care ținea mantia pe umeri, pe cap cu o
coroană asemeni celei pe care o purta copila, cu o cup ă mai mare
în mînă plină de sînge de porc. Alte preasfinte personaje de care
voi vorbi, pe care le cuno șteam foarte bine, o înconjurau, și în
plus un grup de arca și ai regelui Fran ței, îmbr ăcați unii în ro șu,
alții în verde, cu un scut smaragdin pe care se desf ășurau

monogramele lui Christos. C ăpetenia acelei adun ări s-a întors
spre Abate s ă-i aducă omagiu, întin-zîndu-i cupa și spunînd :
— Sao ko kelle terre per kelle fini ke ki kontene, trenta anni le
possette parte sandi Benedicti.
La care Abatele a r ăspuns :
— Age primum et septimum de quatuor, și toți au intonat Jn
finibus Africae, amen". După care toți s-au așezat.
Separîndu-se astfel cele dou ă grupuri opuse, la o porunc ă a
Abatelui, Solomon s-a apucat s ă pună masa, Iacob și Andrei au
adus un balot de fîn, Adam s-a a șezat la mijloc, Eva s-a culcat pe
o frunză, Cain a intrat tr ăgînd un plug dup ă el, Abel a venit cu o
găleată ca să-l mulgă pe Brunello, Noe și-a făcut o intrare
triumfal ă vîslind din arc ă, Avraam s-a a șezat sub un arbore,
Isaac s-a culcat sub altarul de aur al bisericii, Moise s-a ghemuit
pe o piatr ă, Daniel a ap ărut pe un podium funebru la bra ț cu
Malachia, Tobie s-a întins pe un pat, Iosif s-a aruncat pe un
obroc, Veniamin s-a întins pe un sac și, după asta… dar aici
viziunea devenea încurcat ă, David s-a a șezat pe un mic munte,
Ioan pe p ămînt, Faraon pe nisip (fire ște, mi-am spus eu, dar de ce
?), Lazăr pe mas ă, Iisus pe marginea pu țului, Zaheu pe ramurile
unui copac, Matei pe un sc ăunel, Raab pe cîrp e, Rut pe paie,
Tecla pe pervazul ferestrei (de-afar ă apărînd chipul palid al lui
Adelmo care-o prevenea c ă putea s ă cadă jos, jos pe povîrni ș),
Susana în gr ădina de zarzavat, Iuda pr intre morminte, Petru pe
catedră, Iacob pe o plas ă, Ilie pe o șa, Rașela pe un balot. Și
Pavel, Apostolul, dup ă ce lăsase spada, îl asculta pe Esau care
bombănea, în timp ce Iov mugea pe b ălegar și alerga în ajutorul
Rebecăi, cu un ve șmînt, Iudita cu un macat, Agar cu un țol de
doliu și
425
cîțiva novici aduceau un ceau n mare, fumegînd, din care țîșneau
afară Venanzio din Salvemec, ro șu cu totul, care începea s ă
împartă sîngerete de porc.
Refectorul se umplea acum de tot mai mult ă lume și toți mîncau
cu lăcomie, Iona aducea la mas ă niște dovlecei, Isaia legume,
Ezechiel mure, Zaheu flori de sicomor, Adam l ămîi, Daniel legume
mărunte, Faraon ardei, Cain cardon, Eva smochine, Ra șela mere,
Anania prune mari ca ni ște diamante, Lia cepe, Aaron m ăsline,
Iosif un ou, Noe struguri, Simeon sîmburi de piersic ă, în timp ce
Iisus cînta Dies irae și turna cu voio șie peste toate alimentele
oțetul pe care-l storcea dintr-un mi c burete luat din vîrful lancei
unuia dintre arca șii regelui Fran ței.

— Fiii mei, oi țele mele cu to ții, a spus în acel moment Abatele,
care se și îmbătase, nu pute ți cina astfel ca ni ște zdren țăroși,
veniți, veniți. Și îi lovea pe primul și pe al șaptelea din patru care
ieșeau diformi ca ni ște fantome din adîncul oglinzii, oglinda se
făcea buc ățele, și din ea c ădeau la p ămînt, de-a lungul s ălilor
labirintului, haine de toate culorile, încrustate cu pietre pre țioase,
toate îng ălate și sfîșiate. Și Zaheu a luat o hain ă albă, Avraam
una măslinie, Lot una g ălbuie, Iona alb ăstrie, Tecla rozalie,
Daniel leonin ă, Ioan triclinie, Adam una de culoarea pielii, Iuda
cu bănuți de argint, Raab ro șie ca focul, Eva una de culoarea
arborelui binelui și al răului, și unii își luau una vopsit ă, alții
tulburie, al ții scăieție, alții marin ă, unii cop ăcească și alții
purpurie sau feruginoas ă, și neagră, și iacintie, și de culoarea
focului și a pucioasei, și Iisus se împ ăuna într-un ve șmînt de
culoarea porumbelului, și, rîzînd, îl învinuia pe Iuda c ă nu știe
niciodat ă să glumeasc ă într-o sfînt ă seninătate.
Și în acest moment Jorge, luîndu- și de la ochi perechea de vitros
ad legendum, a aprins un rug, lucru pentru care Sara adusese
lemne, Iefta le adunase, Isaac le desc ărcase, Iosif le t ăiase, și în
timp ce Iacob deschidea pu țul și Daniel se a șeza lîngă lac, slugile
aduceau ap ă, Noe vinul, Agar un burduf, Avraam un vi țel pe care
Raab l-a legat de un stîlp în timp ce Iisus îi d ădea funia și Ilie îi
lega picioarele, apoi Absalom l-a luat de p ăr, Petru a întins spada,
Cain l-a omorît, Irod i-a scur s sîngele, Sem i-a aruncat
măruntaiele și balega, Iacob a pus ul eiul, Molesadon sarea,
Antioh l-a pus pe foc, Rebeca l-a fript și Eva a fost prima care a
gustat și i-a venit r ău din asta, dar Adam îi spunea s ă nu se mai
gîndeasc ă și îl bătea pe umeri pe Severino care-i sf ătuia să
adauge ierburi aromate. Apoi Iisus a rupt pîinea, a împ ărțit peștii,
Iacob striga c ă

Esau îi mîncase toat ă lintea, Isaac mînca un ied la cuptor și Iona
o balenă fiartă, și Iisus a ținut post patruzeci de zile și patruzeci
de nopți.
între timp to ți intrau și ieșeau aducînd vînat delicios de toate
formele și culorile, din care Veniamin î și oprea totdeauna partea
cea mai mare, și Măria partea cea mai bun ă, în timp ce Marta se
plîngea c ă trebuia s ă spele mereu toate farfuriile. Apoi au împ ărțit
vițelul, care între timp devenise foarte mare, și Ioan a primit
capul, Avesalom spinarea, Aaron limba, Samson m ăseaua, Petru
urechile, Holofern fruntea, Lia dosul, Saul gîtul, Iona burta, Tobie
fierea, Eva coasta, M ăria sînul, Elisabeta vulva, Moise coada, Lot

picioarele și Ezechiel oasele. între timp, Iisus devora un asin,
Sfîntul Francisc un lup, Abel o oaie, Eva o muren ă, Botezătorul o
lăcustă, Faraon un polip (fire ște, mi-am spus eu, dar de ce ?) și
David mînca de zor cantarid ă, aruncîndu-se asupra fetei nigra
sed formosa, în timp ce Samson sfîrteca cu din ții spinarea unui
leu și Tecla fugea urlînd, urm ărită de un p ăianjen negru și păros.
Toți erau, f ără îndoială, beți acum, și unul aluneca pe vin, altul
cădea în oale r ămînînd afar ă doar cu picioarele încruci șate ca doi
pari, și Iisus avea toate degetele negre și împărțea foi de carte
spunînd lua ți și mîncați, acestea sînt tainele lui Sinfosie, printre
care aceea a pe ștelui care este fiul lui Dumnezeu și mîntuitorul
vostru. Și toți beau, Iisus vin de stafide, Iona din cel blond și tare,
Faraon din cel de Sorrento (de ce?), Moise din cel gaditan, Isaac
din cel cretan, Aaron din cel adrian, Zaheu din cel arbustin, Tecla
din cel arsin, Ioan din cel alban, Abel din cel campan, M ăria din
cel signin, Ra șela din cel florentin.
Adam gîlgîia r ăsturnat, și vinul îi ie șea din coast ă, Noe îl blestema
prin somn pe Cam, Holofern sfor ăia fără teamă, Iona dormea tun,
Petru veghea pîn ă la cîntatul coco șului și Iisus s-a trezit brusc
auzindu-i pe Bernardo Gui și pe Bertrando din Poggetto care se
certau pe arsul fetei; și a strigat, tat ă, dacă e cu putin ță, ia de la
mine paharul acesta ! Și unii turnau prost, al ții beau bine, al ții
mureau de rîs și rîdeau murind, unii c ărau clondire și alții beau
din paharele altora. Suzana striga c ă nu și-ar fi oferit niciodat ă
frumosul ei trup alb chelarului și lui Salvatore pentru o am ărîtă
de inimă de bou, Pilat se învîrtea prin refector ca un suflet
chinuit, cerînd ap ă pentru mîini, și fra Dolcino, cu pana la
pălărie, i-o aducea, apoi î și deschidea ve șmîntul hohotind, și-și
arăta rușinea roșie de sînge, în timp ce Cain î și bătea joc de el
îmbrățișînd-o pe Margherita din Trento, și Dolcino se punea
426
427
pe plîns și se ducea s ă-și sprijine capul de um ărul lui Bernardo
Gui, numindu-l pap ă angelic, Ubertino îl mîngîia cu un arbore al
vieții, Michele din Cesena cu o pung ă de aur, M ăriile îl ungeau cu
alifii și Adam îl convingea s ă muște dintr-un m ăr abia scos din
cuptor.
Și atunci s-au deschis bol țile Edificiului, și a coborît din ceruri
Roger Bacon într-o ma șinărie zbur ătoare, singurul homine
regente. Apoi David a cîntat din țiteră, Irodiada a dansat cu cele
șapte văluri ale sale, și la fiecare v ăl care cădea, suna una din
cele șapte trîmbi țe și arăta unul din cele șapte sigilii, pîn ă cînd a

rămas doar amicta sole. Toți spuneau c ă nu se mai v ăzuse
niciodat ă o abație așa de vesel ă, și Berengario îi ridica fiec ăruia
veșmîntul, b ărbat sau femeie, s ărutîndu-i fundul. Și a început un
dans, Iisus îmbr ăcat ca un maestru, Ioan ca un custode, Petru ca
un rețiar-gladiator, Nemrod ca un vîn ător, Iuda ca un pîrî ș, Adam
ca un gr ădinar, Eva ca o țesătoare, Cain ca un lotru, Abel ca un
păstor, Iacob ca un aprod, Zaharia ca un sacerdot, David ca un
rege, Ișbaal ca un cînt ăreț din țiteră, Iacob ca un pescar, Antioh
ca un buc ătar, Rebeca precum o purt ătoare de ap ă, Molesadon ca
un nătîng, Marta ca o servitoare, Irod ca un nebun de legat, Tobie
ca un medic, Iosif ca un tîmplar, Noe ca un be țiv, Isaac ca un
țăran, Iov ca un am ărît, Daniel ca un judec ător, Tamar ca o tîrf ă,
Măria ca o st ăpînă și dădea porunci slugilor s ă aducă alt vin,
fiindcă smintitul acela de fiu al ei nu vrea s ă preschimbe apa în
vin.
Atunci Abatele a dat într-o furie, pentru c ă, spunea el, pusese la
cale un banchet atît de frumos și nimeni nu-i d ădea nimic; și
atunci to ți s-au luat la întrecere s ă-i dea daruri și să-l umple de
bogății, un taur, o oaie, un leu, o c ămilă, un cerb, un vi țel, o iap ă,
un car solar, b ărbia Sfîntului Eoban, co ada Sfintei Morimonda,
uterul Sfintei Arundalina, ceafa Sfintei Burgosina, d ăltuită ca o
cupă, la vîrsta de doisprezece ani, și o copie din Pentagonum
Salomonis. Dar Abatele a început s ă strige c ă făcînd așa încercau
să-i abată atenția, și de fapt îi jefuiau cripta tezaurului, în care
acum ne aflam cu to ții, și că fusese furat ă o carte foarte
prețioasă, care vorbea de scorpioni și de cele șapte trîmbi țe, și
chema arca șii regelui Fran ței să pună mîna pe to ți cei bănuiți. Și
au fost g ăsite, spre ru șinea tuturor, o pînz ă de toate culorile pe
spinarea lui Agar, un sigiliu de aur la Ra șela, o oglind ă de argint
în sînul Teclei, o țeava de b ăut sub bra țul lui Veniamin, o
învelitoare de m ătase printre ve șmintele Iuditei, o lance în mîna
lui Longhin și nevasta altuia în mîinile lui Abimeleh. Dar cel mai
428
rău a fost cînd au g ăsit un coco ș negru la fat ă, neagră și atît de
frumoas ă, precum și o pisic ă de aceea și culoare, și i-au spus
vrăjitoare și pseudoapostol, a șa că toți s-au repezit la ea s ă o
pedepseasc ă. Botezătorul a decapitat-o, Abel a omorît-o, Adam a
izgonit-o, Nabucodonosor i-a scris cu o mîn ă de foc semnele
zodiacale pe sîn, Ilie a r ăpit-o cu un car de foc, Noe a cufundat-o
în apă, Lot a pref ăcut-o într-o statuie de sare, Susana a învinuit-o
de preacurvie, Iosif a tr ădat-o cu alta, Anania a aruncat-o într-un
cuptor, Samson a pus-o în lan țuri, Pavel a biciuit-o, Petru a

răstignit-o cu capul în jos, Ștefan a lapidat-o, Lauren țiu a ars-o
pe grătar, Bartolomeu a jefuit-o, Iuda a tr ădat-o, chelarul a ars-o
și Petru zicea c ă nimic nu e adev ărat. Apoi to ți s-au repezit la
corpul acela, aruncînd excremente pe el, pîr țîindu-i în nas,
urinîndu-i pe cap, vomi-tîndu-i pe sîni, smulgîndu-i p ărul,
lovindu-i spinarea cu f ăclii aprinse. Corpul fetei, atît de frumos și
de dulce cîndva, se desf ăcea acum de carne, rupîndu-se în buc ăți
care se a șezau în casetele și relicvariile de cristal și de aur ale
criptei. Sau nu erau buc ățile din corpul fetei care umpleau cripta,
ci erau buc ăți din cript ă care, învîrtindu-se, alc ătuiau treptat-
treptat corpul fetei, acum un lucru mineral, și apoi din nou se
desfăceau împr ăștiindu-se, praf sfînt din p ărticele adunate de la o
smintită necredin ță. Era ca și cum un singur corp uria ș s-ar fi
despărțit de-a lungul mileniilor în p ărțile din care era f ăcut, și că
aceste p ărți fuseser ă aranjate ca s ă ocupe întreaga cript ă, mai
strălucitoare, dar nu deosebit ă de osuarul c ălugărilor defunc ți, și
ca și cum forma substan țială a însuși corpului omenesc,
capodoper ă a creațiunii, s-ar fi f ărîmițat în nenum ărate forme
întîmplătoare și separate, devenind astfel imaginea propriului
contrariu, form ă deloc ideal ă, ci pămînteasc ă, din țărînă și zgaibe
puturoase, care nu pot s ă arate decît moarte și prăpăd…
Nu mai reg ăseam acum personajele de la adunare și darurile pe
care le aduseser ă, era ca și cum oaspe ții banchetului erau acum
în criptă mumifica ți cu toții, în propriile lor r ămășițe, fiecare
devenind o diafan ă sinecdoc ă a lui însu și: Rașela ca un os, Daniil
ca un dinte, Samson ca o m ăsea, Iisus ca o fî șie de veșmînt
purpuriu. Ca și cum la sfîr șitul adun ării sărbătoarea,
transformîndu-se în masacrul fetei, acesta devenise masacrul
întregii lumi, și-i vedeai aici rezultatul de pe urm ă, corpurile (ce
spun, întregul corp p ămîntesc și sublunar al acelor comeseni
înfometa ți și însetați) prefăcute într-un singur corp mort, sfî șiat și
chinuit precum corpul lui Dolcino dup ă schingiuire, pref ăcut
într-un scîrbos și
429
strălucitor tezaur, întins cît era de lung, ca pielea unui animal
jupuit și atîrnat, care îns ă ar mai p ăstra pietrificate, o dat ă cu
pielea, viscerele și toate organele, chiar și trăsăturile fe ței. Pielea
cu fiecare dintre cutele, zbîrciturile, cicatricile ei, cu întinderile ei
catifelate, cu p ădurea p ărului, de la încheieturi, de pe piept și de
la părțile rușinoase, ajunse ca o somptuoas ă țesătură de Damasc,
și sînii, unghiile, forma țiile cornoase de la c ălcîi, firele genelor,
materia apoas ă a ochilor, pulpa buzelor, arcul sub țire al spin ării,

arhitectura oaselor, totul ajuns la starea de f ăină nisipoas ă, fără
ca nimic s ă-și fi pierdut propria asem ănare și aranjare între p ărți,
picioarele golite și fleșcăite ca ni ște cizme, carnea lor a șezată
alături cu toate arabescurile de un ro șu aprins al venelor,
grămada lucioas ă a viscerelor, aprinsul și mucosul rubin al
inimii, boabele de m ărgăritar ale din ților, toți așezați deopotriv ă în
șirag, cu limba ca un cercel ro șu și albastru, degetele în șiruite ca
niște lumin ări, sigiliul ombilicului care s ă reînnoade covorul
întins al pîntecelui… în cript ă, din toate p ărțile, parc ă îmi rînjea
acum, îmi șoptea, m ă invita la moarte acest macrocorp risipit
prin casete și relicvarii și readunat totu și în uria șa și iraționala
lui totalitate, și era cu toate acestea acela și corp care la cin ă
mîncase și se zbenguise obscen, și aici îmi p ărea, în schimb, ca
fixat acum în totalitatea ruinii sale surde și oarbe. Și Ubertino,
apucîndu-m ă de braț, de sim țeam că-mi înfige unghiile în carne,
îmi șoptea: „Vezi, e acela și lucru, ceea ce mai întîi triumfa în
nebunia sa, și care se delecta în jocul s ău, e acum aici, pedepsit
și răsplătit, eliberat de vraja pasiunii, în țepenit pe veci,
încredin țat gerului ve șnic care s ă-l mențină și să-l purifice,
scăpat de corup ție prin triumful corup ției, pentru c ă nimic nu va
mai putea preface în pr af ceea ce este deja praf și substan ță
minerală, mors est quies viatoris, finis est omnis laboris".
Dar deodat ă a intrat în cript ă Salvatore, sco țînd flăcări ca un pui
de drac, și a strigat:
— Prostule ! Nu vezi c ă asta este fiara cea mare liotarda, din
Cartea lui Iov? De ce ți-e frică, micul meu st ăpîn? Asta e casio in
pastelletto !
Și, pe, nea șteptate cripta s-a luminat de fulger ări roșietice, și era
din nou buc ătăria, dar mai mult decît o buc ătărie era partea
dinăuntrul unei bur ți uriașe, mucoas ă și vîscoas ă, și în mijloc o
fiară neagră ca un corb și cu o mie de mîini, înl ănțuită de un
grilaj, care- și repezea ghearele alea mari ca s ă-i prindă pe toți cei
din jur, și cum țăranul cînd îi e sete stoarce ciorchinele de
strugure, a șa fiara aceea nemaipomenit ă îi strîngea

pe cei prin și, în așa fel că-i rupea pe to ți cu mîinile, unora
picioarele, altora capul, îndopîndu-se apoi cu ei gata-gata s ă se
înece, rîgîind un foc care p ărea cu mult ma i puturos decît
pucioasa. Tain ă nemaipomenit ă, scena aceea nu-mi mai f ăcea
deloc fric ă, și m-am surprins uluit uitîndu-m ă cu sînge rece la
„diavolul cel bun" (a șa am gîndit) care, la urma urmei, nu era
altul decît Salvatore, pentru c ă despre corpul omenesc muritor,

despre patimile sale și despre corup ția lui știam acum totul și nu
mă mai temeam de nimic. într-adev ăr, în lumina aceea a
flăcărilor, care p ărea acum blînd ă și sărbătorească, i-am văzut iar
pe toți oaspeții de la cin ă, care-și căpătaseră vechea lor înf ățișare,
care cîntau spunînd c ă totul o lua din nou de la cap ăt, și printre
ei fata, întreag ă și foarte frumoas ă, care-mi spunea: „Nu e nimic,
nu e nimic, o s ă vezi că pe urm ă mă întorc mai frumoas ă ca la
început, las ă-mă să mă duc doar o clip ă să ard pe rug, apoi ne
revedem aici în ăuntru". Și-mi arăta, Dumnezeu s ă mă ierte, vulva
ei, în care am intrat și m-am pomenit într-o cavern ă nespus de
frumoas ă, care părea valea pl ăcută a vîrstei de aur, plin ă de ape,
de fructe și de arbori în care cre șteau casii in pastelletto. Și toți îi
mulțumeau Abatelui pentru petrecerea frumoas ă, și-i arătau
dragostea și buna lor dispozi ție luîndu-l la brînciuri, la șuturi,
sfîșiindu-i hainele, întinzîndu-l la p ămînt, lovindu-i cîrja cu
cîrjele, în timp ce el rîdea și cerea s ă nu-l mai gîdile. Și călări pe
cai care scoteau nori de pucioas ă pe nări, au intrat fra ții întru
viață săracă, purtînd la brîu pungi pline cu aur cu care pref ăceau
lupii în miei și mieii în lupi, și-i încoronau împ ărați cu îngăduința
adunării poporului, care pream ărea nesfîr șita atotputernicie a lui
Dumnezeu. „Ut cachinnis dissolvatur, torqueatur rictibus !" a strigat
Iisus fluturînd coroana de spini.
A intrat papa Ioan, blestemînd încurc ătura și spunînd: —- Ajun și
aici, nu știu cum o s-o mai sfîr șim! Dar to ți îl luau în rîs și, cu
Abatele în frunte, au ie șit cu porcii ca s ă caute trufe în p ădure.
Eu voiam s ă mă iau dup ă ei, cînd l-am v ăzut într-un col ț pe
Guglielmo, care ie șea din labirint și avea în mîn ă un magnet care-
l tîra cu repeziciune spre miaz ănoapte.
— Nu m ă lăsați, maestre! am strigat. A ș vrea și eu să văd ce este
în finis Africae.
— Ai și văzut! mi-a r ăspuns Guglielmo, care ajunsese departe.
Și m-am trezit în vreme ce în biseric ă se rosteau ultimele cuvinte
ale cîntecului de îngrop ăciune :
430
431
Lacrimosa dies illa qua resurget ex favilla iudicando homo reus:
huic ergo parce deus! Pie Iesu domine dona eis requiem.
Semn că nălucirea mea, dac ă nu ținuse prea mult timp,
fulgerătoare ca toate n ălucirile, ținînd cît un amen, ținuse mai
puțin decît un Dies irae.
432

Ziua a șasea Dup ă tertia
în care Guglielmo îi explic ă lui Adso visul lui
Am ieșit buimăcit prin portalul principal și m-am trezit în fa ța
unei mici mul țimi. Erau franciscanii care plecau, și Guglielmo
coborîse ca s ă îi salute.
M-am al ăturat și eu la saluturile de r ămas bun și la îmbr ățișările
frățești. Apoi l-am întrebat pe Guglielmo cînd aveau s ă plece
ceilalți, cu prizonierii. Mi-a spus c ă plecaser ă cu o jum ătate de
oră mai înainte, în vreme ce eu eram în tezaur, poate, m-am
gîndit, în vreme ce visam.
Am fost mîhnit pentru o clip ă, apoi mi-am revenit. Mai bine a șa.
N-aș fi putut r ăbda să văd condamna ții (vorbesc despre bietul și
nenorocitul de chelar, despre Salvatore și… desigur despre fat ă)
duși departe și pentru totdeauna. Și apoi eram cu totul tulburat
de visul meu, încît înse și sentimentele mele erau prea înghe țate.
In vreme ce caravana minori ților se îndrepta spre poarta de ie șire
din incint ă, Guglielmo și cu mine am r ămas în fa ța bisericii,
amîndoi melancolici, de și din motive deosebite. Apoi m-am hot ărît
să-i povestesc visul maestrului meu. De și nălucirea mea din vis a
fost atît de înc ărcată și de fără rost, mi-o aminteam cu o
nemaipomenit ă limpezime, imagine cu imagine, gest cu gest,
cuvînt cu cuvînt. Și așa am povestit-o, f ără să las nimic deoparte,
pentru c ă știam că visele sînt întotdeauna vestiri tainice în care
persoanele înv ățate pot s ă citească profeții dintre cele mai sigure.
Guglielmo m-a ascultat în t ăcere, apoi m-a întrebat:
— Tu știi ce ai visat ?
— Ceea ce v-am spus, am r ăspuns încurcat.
— Da, da, am în țeles. Dar tu știi că în mare parte ceea ce mi-ai
povestit a și fost scris ? Tu ai vîrît oameni și fapte din aceste zile
într-un tablou pe care-l cuno șteai deja, întrucît povestea în mare
a visului ai citit-o undeva, sau ți-au
433
povestit-o, cînd erai mic, la școală, în mănăstire. Este Coena
Cypriani.
Am rămas încremenit pe moment. Apoi mi-am amintit. Era
adevărat! Poate c ă-i uitasem titlul, dar ce c ălugăr adult sau
călugăraș zvăpăiat n-a surîs sau n-a rîs de feluritele apari ții, în
proză sau în rime, din aceast ă poveste care ține de tradi ția ritului
pascal sau din acele ioca monachorum ? Oprită sau hulit ă de cei
mai severi dintre mae ștrii novicilor, nu exist ă, cu toate acestea,
mănăstire în care c ălugării să nu și-o fi spus-o pe șoptite între ei,
felurit rezumat ă sau aranjat ă, în timp ce al ții și-o copiau cu

pioșenie, sus ținînd că sub vălul ghidu șiilor ea ascundea tainice
învățături morale ; iar al ții o ajutau s ă se răspîndeasc ă pentru c ă,
spuneau ei, prin mijlocirea jocului tinerii puteau s ă păstreze cu
ușurință în minte episoadele istoriei sfinte. O versiune a ei fusese
scrisă în versuri pentru pontiful Ioan al VlII-lea, cu închinarea:
,JL,udere me libuit, ludentem, papa Johannes, accipe. Ridere, si
placet, ipse potes". Și se spune c ă însuși Carol cel Ple șuv pusese
în scenă, în chip de foarte glume ț mister sacru, o versiune rimat ă
a ei care s ă-i binedispun ă la masă pe oamenii lui de curte:
Ridens c ădit Gaudericus Zacharias admiratur, supinus in lectulum
docet Anastasius…
Cîte dojeni nu mi se întîmplase s ă primesc de la mae ștri cînd
recitam fragmente din ea cu tovar ășii mei. îmi aminteam de un
tînăr călugăr de la Melk care spunea c ă un om virtuos ca Ciprian
nu putuse s ă scrie un lucru atît de neru șinat, o asemenea
parodie necredincioas ă a Scripturilor, mai cuvenit ă pentru un
necredincios și pentru un bufon, decît pe ntru un sfînt martir…
De atîția ani uitasem de jocurile acelea copil ărești. Cum oare de
îmi reap ăruse Coena atît de vie în visul meu din ziua aceea ? M ă
gîndisem întotdeauna c ă visele erau vestiri de la Dumnezeu, sau
că cel mult erau bîlbîieli f ără rost ale memoriei adormite,
privitoare la lucrurile petrecute în timpul zilei. Acum îmi d ădeam
seama c ă se pot visa și cărți, și că deci se pot visa și vise.
— Aș vrea să fiu Artemidor, ca s ă tălmăcesc cum trebuie visul
tău, a spus Guglielmo. Dar mi se pare c ă și fără înțelepciunea lui
Artemidor este u șor să înțelegi ceea ce s-a întîmplat. Tu ai tr ăit în
zilele acestea, bietul meu copil, un șir de întîmpl ări în care orice
regulă pare să fi fost ocolit ă. Și în
434
diminea ța asta a ren ăscut în mintea ta adormit ă amintirea unui
soi de comedii în care, chiar și dacă urmărea altceva, lumea era
pusă cu capul în jos. Ai amestecat în ea amintirile tale cele mai
proaspete, chinurile tale, spaime le tale. Ai pornit de la acele
marginalia ale lui Adelmo, pentru a retr ăi un mare carnaval în
care totul pare s ă meargă pe partea gre șită, și cu toate acestea, la
fel ca în Coena, fiecare face ceea ce a f ăcut cu adev ărat în via ță.
Și, la sfîrșit, te-ai întrebat, în vis, care este lumea gre șită, și ce
vrea să însemneze mersul cu capul în jos. Visul t ău nu mai știa
unde era susul și unde era josul, unde era via ța și unde era
moartea. Visul t ău s-a îndoit de înv ățătura pe care ai primit-o.
— Nu eu, am spus plin de virtute , ci visul meu. Dar atunci visele
nu sînt ve ști de la Dumnezeu, ci sînt închipuiri dr ăcești, și nu au

în ele nici un adev ăr!
— Nu știu, Adso, a spus Guglielmo. Avem atîtea adev ăruri în
mînă, încît în ziua în care va mai veni înc ă unul care s ă vrea să
scoată un adev ăr din visele noastre, atunci chiar c ă va fi aproape
timpul lui Antichrist. Și cu toate acestea, cu cît m ă gîndesc mai
mult la visul t ău, cu atît îl g ăsesc mai plin de în țeles. Poate nu
pentru tine, ci… pentru mine. Iart ă-mă că pun stăpînire pe visele
tale ca s ă-mi desf ășor mai departe ipotezele; da, știu, e un lucru
urît, n-ar fi trebuit f ăcut… Dar cred c ă sufletul t ău adormit a
înțeles mai multe lucruri decît am în țeles eu în șase zile, și…
treaz !
— Adevărat ?
— Adevărat. Sau poate nu. G ăsesc visul t ău revelator, pentru c ă
se potrive ște întru totul cu una dintre ipotezele mele. Dar mi-ai
dat un mare ajutor. Mul țumesc.
— Dar ce era în visul meu care s ă vă intereseze atît de mult ? Era
fără rost, ca orice vis !
— Avea un alt rost, ca toate visele și nălucirile. Trebuie citit
alegoric sau anagogic.
— Ca Sfintele Scripturi ?
— Un vis este o scriptur ă, și multe scripturi nu sunt altceva decît
vise.

435
Ziua a șasea Sexta
în care se reconstituie istoria bibliotecarilor și se capătă unele
informații în plus despre cartea misterioas ă
Guglielmo a vrut s ă se suie din nou în scriptorium, de unde abia
coborîse. I-a cerut lui Bencio catalogul s ă-l cerceteze și l-a răsfoit
în grabă.
— Trebuie s ă fie pe-aici, spunea. îl v ăzusem chiar acum o or ă…
S-a oprit la o pagin ă. Uite, a spus, cite ște acest titlu.
Sub o singur ă încatalogare (finis Africae) era un șir de patru
titluri, semn c ă era vorba de un singur volum care cuprindea mai
multe texte. Am citit:
I. ar. de dictis cujusdam stulti
II. syr. libellus alchemicus aegypt.
III. Expositio Magistri Alcofribae de cena beati Cypriani
Cartaginesis Episcopi
IV. Liber acephalus de stupris virginum et meretricum amoribus

— Despre ce este vorba aici ? am întrebat.
— Este cartea noastr ă, mi-a șoptit Guglielmo. Iat ă de ce visul t ău
mi-a dat o idee. Acum sînt sigur c ă asta e. Și într-adev ăr…,
răsfoia cu iu țeală paginile de dinainte și care urmau…, într-
adevăr iată cărțile la care m ă gîndeam, toate împreun ă. Dar nu
asta era ceea ce voiam s ă controlez. Ascult ă. Ai la tine t ăblița ?
Bine; trebuie s ă facem un calcul, și caută să-ți aminte ști bine atît
cele ce ne-a spus Alinardo alalt ăieri, cît și cele ce am auzit azi-
diminea ță de la Nicola. A șadar, Nicola ne-a spus c ă el a venit aici
acum vreo treizeci de ani și Abbone fusese numit abate. înainte
era abate Paolo din Rimini. A șa e? Să spunem c ă treaba asta se
petrecea prin 1290, un an mai tî rziu sau mai devreme, nu are
importan ță. Apoi Nicola ne-a spus c ă, atunci cînd a venit el,
Roberto din Bobbio era bibliotecar. A șa e ? Dup ă asta moare, și
locul lui
436
este dat lui Malachia, s ă zicem la începutul acestui secol. Scrie.
Există totuși o perioad ă dinaintea venirii lui Nicola, în care Paolo
din Rimini este bibliotecar. De cî nd era ? Nu ne-a spus-o, putem
cerceta registrele aba ției, dar îmi închipui c ă sînt la Abate, și
deocamdat ă n-aș vrea să i le cer. S ă presupunem c ă Paolo fusese
ales bibliotecar acum șaizeci de ani, scrie. De ce Alinardo se
plînge de faptul c ă, acum vreo cincizeci de ani, i ce cuvenea lui
locul de bibliotecar, și în schimb i-a fost dat altcuiva ? Se gîndea
la Paolo din Rimini ?
— Sau la Roberto din Bobbio! am spus eu.
— S-ar putea. Dar acum ia prive ște catalogul acesta. Știi că
titlurile sînt înscrise, cum ne-a spus Malachia în prima zi, în
ordinea cump ărării lor. Și cine le scrie în catalogul acesta ?
Bibliotecarul. Deci, dup ă felul cum se schimb ă caligrafia în
paginile acestea, putem vedea, neîndoielnic, felul cum s-au
perindat bibliotecarii. Acum s ă ne uităm la catalog de la sfîr șit,
ultima caligrafie este aceea a lui Malachia, foarte gotic ă, o vezi. Și
umple pu ține pagini. Aba ția nu și-a procurat prea multe c ărți în
acești ultimi treizeci de ani. Apoi începe un șir de pagini cu o
caligrafie tremur ătoare, citesc aici clar semn ătura lui Roberto din
Bobbio, bolnav. Și aici sunt pu ține pagini, Roberto r ămîne în
slujbă, pare-se, nu prea mult ă vreme. Și uite ce g ăsim acum:
pagini și pagini cu o alt ă caligrafie, dreapt ă și sigură, o serie de
cărți cumpărate (printre care grupul de c ărți pe care le cercetam
mai adineauri), într-adev ăr impresionant. Cît trebuie s ă fi lucrat
Paolo din Rimini! Mult, dac ă te gînde ști că Nicola ne-a spus c ă a

devenit abate de foarte tîn ăr. Dar să zicem c ă în cîțiva ani acest
cititor împ ătimit a îmbog ățit abația cu atîtea c ărți… Nu ni s-a
spus că îi ziceau Abbas agraphicus din cauza acelei ciudate
metehne, sau boli, prin care nu era în stare s ă scrie ? Și atunci
cine scria aici ? A ș zice că ajutorul lui de bibliotecar. Dar dac ă
acest ajutor de bibliotecar ar fi fost numit apoi bibliotecar, iat ă că
ar fi continuat s ă scrie el și am fi în țeles de ce avem aici atîtea
pagini acoperite cu aceea și caligrafie frumoas ă. Atunci am avea,
între Paolo și Roberto, un alt bibliotecar, ales acum vreo cincizeci
de ani, care este tainicul concurent al lui Alinardo, care tr ăgea
nădejdea s ă-i urmeze el, mai b ătrîn, lui Paolo. Apoi acesta a
dispărut și, în vreun fel, împotriva a șteptărilor lui Alinardo și ale
altora, în locul lui a fost numit Malachia.
— Dar de ce sînte ți atît de sigur c ă aceasta este succesiunea
adevărată ? Chiar admi țînd că această caligrafie ar fi a
bibliotecarului f ără nume, de ce n-ar putea s ă fie ale lui Paolo
titlurile paginilor și de mai înainte ?
437
— Pentru c ă între aceste c ărți cumpărate sînt înregistrate toate
bulele și decretalele, care au o dat ă precisă. Vreau s ă spun că
dacă tu găsești aici, cum ai s ă găsești, Firma cautela a lui
Bonifaciu al VlII-lea, datat ă 1296, știi că acel text nu a intrat mai
înainte de acel an, și apoi te gînde ști că n-a intrat nici mai tîrziu.
Astfel eu am aici ceva ca ni ște pietre militare a șezate de-a lungul
anilor, prin care, dac ă admit c ă Paolo din Rimini a ajuns
bibliotecar în 1265, și abate în 1275, și găsesc apoi c ă scrierea
lui, sau cea a altuia care nu est e Roberto din Bobbio, apare în
catalog din 1265 pîn ă în 1285, descop ăr o diferen ță de zece ani.
Maestrul meu era într-adev ăr foarte p ătrunzător.
— Și ce concluzie trage ți din aceast ă descoperire ? l-am întrebat
atunci.
— Nici una, mi-a spus, doar ni ște premise.
Apoi s-a ridicat și a vorbit cu Bencio. Acesta st ătea foarte grav la
locul lui, dar cu un aer foarte nesigur. Era înc ă la vechea lui
masă și nu îndr ăznise s-o ia pe cea a lui Malachia, de lîng ă
catalog. Guglielmo i-a vo rbit cu o oarecare r ăceală. Nu puteam
uita scena nepl ăcută din seara trecut ă.
— Chiar dac ă ai căpătat atîta putere, domnule bibliotecar, cred c ă
vrei să-mi spui un lucru. în diminea ța aceea în care Adelmo și
alții au discutat aici desp re lucruri rafinate, și Berengario a
pomenit primul despre finis Africae, cineva a spus ceva și despre
Coena Cypriani ? ^

— Da, zise Bencio, nu ți-am spus ? înainte de-a se fi vorbit despre
tainele lui Sinfosie chiar Venanzio s-a referit la Coena și Malachia
s-a mîniat, spunînd c ă era o oper ă nerușinată, și a amintit c ă
Abatele îi oprise pe to ți s-o citeasc ă.
— Abatele, z ău ? a făcut Guglielmo. Foarte interesant. Mul țu-
mesc, Bencio.
— Așteptați, a spus Bencio, a ș vrea să vă spun ceva. Ne-a f ăcut
semn să-l urmăm afară din scriptorium, pe
scara care cobora spre buc ătării, în așa fel încît ceilal ți să nu-l
audă. îi tremurau buzele.
— Mi-e fric ă, Guglielmo, a spus. L-au omorît și pe Malachia.
Acum știu prea multe lucruri și sînt rău văzut de grupul
italienilor. Nu mai vor un bibliotecar str ăin… Mă gîndesc c ă
ceilalți au fost înl ăturați tocmai de asta… Nu v-am vorbit
niciodat ă de ura lui Alinardo fa ță de Malachia, de ranchiunele
lui…
— Cine e cel care i-a luat locul cu ani în urm ă ?
— Asta n-o știu, el vorbe ște mereu cam încurcat despre treaba
asta, și apoi e o poveste tare veche. Trebuie s ă fi murit

cu toții. Dar grupul italienilor di n jurul lui Alinardo vorbe ște
adesea… vorbea adesea despre Ma lachia ca despre un om de
paie, pus aici de un altul, cu în țelegerea t ăinuită a Abatelui… Eu,
fără să-mi dau seama, am intrat în jocul vr ăjmaș a două tabere…
Am înțeles asta abia azi-diminea ță… Italia este un p ămînt al
conjurațiilor, aici se otr ăvesc papii, și îți dai seama ce i se poate
întîmpla unui biet om ca mine… Ieri nu în țelesesem asta,
credeam c ă totul e legat de cartea acee a, dar acum nu mai sînt
sigur, acela a fost doar un pretext: a ți văzut că volumul a fost
regăsit, dar Malachia tot a mu rit… Eu, trebuie… vreau… a ș vrea
să fug. Ce sfat îmi da ți?
— Să stai lini știt. Acum vrei sfaturi, a șa-i ? Dar asear ă păreai
stăpînul lumii. Prostule, dac ă m-ai fi ajutat ieri, am fi împiedicat
această ultimă crimă. Tu i-ai dat lui Malachia cartea care l-a dus
la moarte. Dar spune-mi m ăcar un lucru. Tu ai avut în mîn ă
cartea aceea, ai atins-o, ai citit-o ? Și atunci de ce n-ai murit ?
— Nu știu. Jur, nu am atins-o, sau am atins-o ca s-o iau din
laborator, f ără s-o deschid, mi-am vîrît-o sub tunic ă și m-am dus
s-o pun în chilie, sub salteaua de paie. Știam că Malachia m ă
supraveghea și m-am întors numaidecît în scriptorium. Și după
aceea, cînd Malachia mi-a oferit s ă fiu ajutorul lui, l-am condus
în chilie și i-am încredin țat cartea. Asta e tot.

— Să nu-mi spui c ă nici măcar nu ai deschis-o.
— Da, am deschis-o înainte de a o ascunde, ca s ă fiu sigur c ă era
cu adev ărat cea pe care o c ăutați voi. începea cu un manuscris
arab, apoi venea unul care era în sirian ă, cred, apoi era un text în
latină și în sfîrșit unul în grece ște.
Mi-am amintit de prescurt ările pe care le v ăzusem în catalog.
Primele dou ă titluri erau notate cu ar. și syr. Era cartea!
Dar Guglielmo nu avea r ăbdare.
— Deci l-ai atins și n-ai murit. Asta înseamn ă deci că nu mori
dacă-l atingi. Și despre textul grecesc ce po ți să-mi spui ?
— Foarte pu țin, doar ca s ă înțelegi că nu avea titlu, începea ca și
cum ar fi lipsit din el o parte.
— Liber acephalus, a șoptit Guglielmo.
— Am încercat s ă citesc prima pagin ă, dar adev ărul e că știu
grecește foarte pu țin, aș fi avut nevoie s ă pierd mult timp. Și, în
sfîrșit, m-a f ăcut curios o alt ă trăsătură a cărții, mai ales a foilor
în grece ște. Nu le-am r ăsfoit cu totul pentru c ă n-am izbutit. Foile
erau, cum s ă spun, lipite de umezeal ă, nu se desf ăceau prea bine
una de alta. Și asta pentru c ă
438
439
pergamentul era ciudat… mai moal e decît alte pergamente, felul
cum prima pagin ă era roas ă, aproape se f ărîmița, era… în sfîr șit,
ciudat.
— Ciudat, vorba pe care a folosit-o și Severino, a spus Guglielmo.
— Pergamentul nu p ărea pergament… P ărea pînz ă, dar era
delicată…, adăugă Bencio.
— Hîrtie de in, sau pergamin de pînz ă, a spus Guglielmo. N-ai
mai văzut niciodat ă așa ceva ?
— Am auzit vorbindu-se, dar nu cred s ă fi văzut. Se spune c ă e
foarte scump ă și nu prea rezistent ă. Din pricina asta se folose ște
puțin. O fac arabii, nu-i a șa ?
— Ei au fost primii. Dar o fac și aici, în Italia, la Fabriano. Dar
și… Dar sigur, sigur c ă da! Lui Guglielmo îi sc ăpărau ochii. Ce
frumoas ă și interesant ă revelație ! Bravo, Bencio, î ți mulțumesc.
Da, îmi închipui c ă aici în bibliotec ă hîrtia de in e rar ă, pentru c ă
n-au venit manuscrise prea recente. Și apoi mul ți se tem c ă nu
supravie țuiește de-a lungul secolelor ca pergamentul, și poate c ă
e adevărat. Să ne închipuim c ă aici voiau ceva care s ă nu fie mai
rezistent decît bronzul… Pergamin de pînz ă, deci ? Bine, adio. Și
fii liniștit. Tu nu e ști în primejdie.
— E adev ărat, frate Guglielmo ? Pot s ă fiu sigur ?

-— Poți să fii sigur. Dac ă-ți vezi de treaba ta. Și așa ai pricinuit
prea multe necazuri.
Ne-am îndep ărtat de scriptorium, lăsîndu-l pe Bencio dac ă nu
liniștit, măcar potolit.
— Prostul! a spus Guglielmo printre din ți, în timp ce ie șeam.
Puteam s ă fi rezolvat totul dac ă nu se amesteca el…
L-am găsit pe Abate în refector. Guglielmo i-a ținut calea și a
cerut să-i vorbeasc ă. Abbone n-a mai putut s ă amîne și ne-a dat
întîlnire, dup ă puțină vreme, în locuin ța sa.
440

Ziua a șasea Nona

în care Abatele refuz ă să-l asculte pe Guglielmo, vorbe ște despre
limbajul pietrelor pre țioase și manifest ă dorința de a nu se mai face
cercetări în cazul acelor triste întîmpl ări
Locuința Abatelui era deasupra capitulului, și de la fereastra
sălii, mare și fastuoas ă, în care el ne-a primit, se puteau vedea, în
ziua senin ă și vîntoas ă, dincolo de acoperi șul bisericii aba țiale,
formele Edificiului.
Abatele, în picioare în fa ța unei ferestre, tocmai sta și-l privea cu
plăcere, și ni l-a ar ătat cu un gest m ăreț.
— Admirabil ă lucrare, a spus, rezumînd în propor țiile sale regula
de aur care a stat la temelia construc ției. A fost sprijinit ă pe trei
planuri, pentru c ă trei este num ărul Sfintei Treimi, trei au fost
îngerii care l-au vizitat pe Avraam, zilele pe care Iona le-a petrecut
în burta pe ștelui uria ș, cele pe care Iisus și Lazăr le-au petrecut
în mormînt, de trei ori a cerut Iisus Tat ălui Ceresc s ă ia de la el
cupa cea amar ă, și tot de atîtea ori s-a retras s ă se roage cu
apostolii. De trei ori s-a lep ădat Petru de el și de trei ori li s-a
arătat alor lui dup ă înviere. Trei sînt virtu țile teologale, trei
limbile sacre, trei p ărțile inimii, trei clasele de creaturi cu intelect,
îngeri, oameni și diavoli, trei felurile de sunet, vox, flatus, pulsus,
trei epocile istoriei omene ști, înainte, în timpul și după lege.
— Minunat concept de coresponden țe mistice, a încuviin țat
Guglielmo.
— Dar și forma p ătrată, a urmat Abatele, este plin ă de învățături
spirituale. Patru sînt punctele cardinale, anotimpurile,
elementele, și caldul, frigul, umedul și uscatul, na șterea,
creșterea, maturitatea și bătrînețea, și speciile cere ști, pămîntești,

din aer și din apă ale animalelor, culorile alc ătuitoare ale
curcubeului, num ărul anilor pentru a face unul bisect.
441
— Ah, da, a spus Guglielmo, și trei plus patru fac șapte, num ăr
mai mistic decît oricare altul, în vreme ce trei înmul țit cu patru
face doisprezece, ca și apostolii, și doisprezece ori doisprezece
face o sut ă patruzeci și patru, care este num ărul celor ale și.
Și la aceast ă ultimă dovadă de cunoa ștere mistic ă a lumii
hiperuranice a numerelor, Abatele n-a mai avut nimic de spus.
Ceea ce i-a dat lui Guglielmo putin ța să vină la problema care îl
interesa.
— Ar trebui s ă vorbim despre ultimele întîmpl ări, la care m-am
gîndit vreme îndelungat ă.
Abatele a întors spatele ferestrei și l-a înfruntat pe Guglielmo cu
un chip aspru.
— Poate prea îndelungat ă. îți mărturisesc, frate Guglielmo, c ă mă
așteptam mai mult de la domnia ta. De cînd ai venit au trecut
aproape șase zile, patru c ălugări au murit, în afar ă de Adelmo,
doi au fost aresta ți de Inchizi ție — a fost dreptate, desigur, dar
am fi putut s ă ocolim aceast ă rușine, dac ă inchizitorul n-ar fi fost
silit să se ocupe și de delictele dinainte – și, în sfîr șit, întîlnirea de
care a trebuit s ă am grijă, și tocmai din pricina acestor sminteli a
dat rezultate atît de nefericite… E ști de aceea și părere cu mine,
cred, că aș fi putut s ă mă aștept la o cu totul alt ă dezlegare a
acestor încurc ături cînd te-am rugat s ă faci cercet ări asupra
morții lui Adelmo…
Guglielmo a t ăcut încurcat. Desigur, Abatele avea dreptate. Am
spus la începutul acestei povestiri c ă maestrului meu îi pl ăcea să-
i uimeasc ă pe ceilal ți cu repeziciunea deduc țiilor sale, și era firesc
ca mîndria lui s ă fie rănită cînd era învinuit, și nici măcar pe
nedrept, de încetineal ă.
— E adev ărat, a încuviin țat el, nu am mul țumit așteptările
domniei tale, dar î ți voi spune de ce, în ălțimea ta. Aceste crime nu
se trag de la vreo vrajb ă sau de la vreo vendetta între călugări, ci
sînt legate de fapte care vin la rîndul lor din istoria de demult a
abației…
Abatele l-a privit cu nelini ște.
— Ce vrei s ă spui ? în țeleg și eu că dezlegarea nu se afl ă în
povestea nenorocit ă a chelarului, care s-a încruci șat cu o alt ă
poveste. Dar cealalt ă, cealalt ă pe care poate c ă o cunosc, dar
despre care nu pot s ă vorbesc… n ădăjduiam c ă domnia ta ai fi
putut s-o vezi limpede, și că ai fi putut s ă îmi vorbe ști dumneata

de ea…
— înălțimea ta se gînde ște la unele întîmpl ări despre care a auzit
la spovedanie…
Abatele și-a întors privirea în alt ă parte, și Guglielmo a continuat:
442
— Dacă magnificen ța voastr ă vrea să știe că eu știu, fără s-o știu
de la magnificen ța voastr ă, că au existat leg ături necuviincioase
între Berengario și Adelmo, și între Berengario și Malachia, ei
bine, acestea le știu cu to ții în aba ție…
Abatele a rostit puternic:
— Nu cred c ă este de folos s ă pomenim de asemenea lucruri de
față cu novicele acesta. Și nu cred, la întîlnirea aceasta, c ă
dumneata mai ai nevoie de el ca secretar. Ie și, băiete, mi-a spus
pe un ton poruncitor.
Am ieșit cu umilin ță. Dar, curios cum eram, m-am tupilat în
spatele u șii sălii, pe care am l ăsat-o întredeschis ă, așa încît s ă
pot auzi pe mai departe discu ția lor.
Guglielmo a vorbit din nou :
— Deci, aceste leg ături necuviincioase, dac ă au avut totu și loc,
au avut prea pu țin amestec cu aceste întîmpl ări atît de
dureroase. Cheia este alta, și mă gîndeam c ă domnia ta și-o
închipuise. Totul se desf ășoară în jurul furtului și stăpînirii unei
cărți, care era ascuns ă în finis Africae și care acum s-a întors la
loc datorit ă lui Malachia, f ără însă, așa cum s-a v ăzut, ca șirul de
crime să ia sfîrșit.
A urmat o t ăcere îndelungat ă, apoi Abatele a început s ă
vorbeasc ă cu o voce întrerupt ă și nesigur ă, ca o persoan ă uluită
de aflarea unei ve ști neașteptate.
— Nu, nu se poate… Dar domnia ta… domnia ta cum de ai aflat
de finis Africae? Ai trecut peste opreli ștea mea și ai intrat în
bibliotec ă ?
Guglielmo ar fi trebuit s ă spună adevărul și Abatele s-ar fi mîniat
peste m ăsură. Nu voia, era limpede, s ă mintă. A ales calea de a
răspunde la întrebare cu o alt ă întrebare.
— Nu mi-a spus magnificen ța voastr ă, în timpul primei noastre
întîlniri, c ă unui om ca mine, care îl descrisese atît de bine pe
Brunello f ără să-l fi văzut niciodat ă, nu i-ar fi fost prea greu s ă se
gîndeasc ă la locuri unde nu se poate ajunge ?
— Așa este, a spus Abatele. Dar de ce gînde ști cele ce gînde ști ?
— Cum s-a ajuns aici e lung de povestit. Dar s-au f ăptuit o serie
de crime pentru a-i împiedica pe mul ți să descopere ceva ce nu
trebuia descoperit. Acum to ți cei care știau cîte ceva despre

secretele bibliotecii, pe drept sau prin fraud ă, au murit. R ămîne
doar o singur ă persoan ă, domnia ta.
— Vrei s ă spui, adic ă… să spui că…
Abatele vorbea ca unul pe care l-au prins dracii și-l înțeapă cu
furcile în fund,
— Să nu mă înțelegi gre șit, a spus Guglielmo, care probabil c ă
tocmai asta voia s ă insinueze, spun c ă există cineva care
443
știe și care vrea ca nici un altul s ă nu mai știe. Domnia ta e ști
ultimul care știe, așa că domnia ta ar putea fi urm ătoarea
victimă. Numai dac ă nu-mi spui ceea ce știi despre cartea aceea
oprită și, mai ales, cine din aba ție care ar mai putea s ă știe cît știi
și domnia ta, sau poate mai multe, despre bibliotec ă.
— E frig aici, a spus Abatele. S ă ieșim.
Eu m-am îndep ărtat repede de la u șă și am așteptat în capul
scării care ducea în jos. Abatele m-a v ăzut și mi-a zîmbit.
— Cîte lucruri însp ăimîntătoare trebuie s ă fi auzit acest tîn ăr
călugăr în zilele din urm ă! Capul sus, b ăiete, nu te l ăsa doborît.
Mi se pare c ă s-a născocit mult mai mult decît s-a întîmplat cu
adevărat…
A ridicat o mîn ă și a lăsat ca lumina zilei s ă lumineze un inel
strălucitor pe care-l purta în inelar, însemn al puterii ce-o avea.
Inelul a r ăspîndit peste tot fulgerul pietrelor sale.
— îl recuno ști, nu-i a șa ? mi-a spus. Simbol al autorit ății mele,
dar și al poverii pe care o port: Nu este o podoab ă, ci o str ălucită
culegere a cuvintelor lui Dumnez eu, care mi-au fost date în paz ă.
A atins cu degetul piatra, sau ma i bine zis triumful pietrelor de
tot felul care alc ătuiau acea minunat ă capodoper ă a artei umane
și a naturii. Iat ă ametistul, a spus, care este oglinda umilin ței, și
ne aminte ște de nevinov ăția și de dulcea ța Sfîntului Matei; iat ă
calcedoniul, însemn al milei, simbolul milei lui Iosif și a Sfîntului
Iacob cel mare; iat ă matostatul, care dore ște să ai credin ță, legat
de Sfîntul Petru; și sardonica, semn al martirajului, care ne
amintește de Sfîntul Bartolomeu; iat ă safirul, speran ță și
contempla ție, piatra Sfîntului Andrei și a Sfîntului Pavel; și
beriliul, doctrin ă sănătoasă, știință și răbdare, virtu țile Sfîntului
Toma… Ce încînt ător este limbajul pietrelor pre țioase, a urmat el,
absorbit de viziunea sa mistic ă, pe care lapidariile tradi ției le-au
tradus din paftaua lui Aaron și descrierea Ierusalimului ceresc
făcută în cartea Apostolului. Pe de alt ă parte, zidurile Sionului
erau înc ărcate de acelea și bijuterii care împ odobeau pieptarul
fratelui lui Moise, și numai granatul, agata și onixul, citate în

Exod, sînt înlocuite în Apocalips ă de calcedoniul, sardonica,
crisoprazul și iacintul.
Guglielmo a vrut s ă deschid ă gura, dar Abatele l-a f ăcut să tacă,
urmîndu- și propriul discurs :
— îmi amintesc un litanial în care fiecare piatr ă era descris ă și
rimată în cinstea Sfintei Fecioare. Acolo se vorbea de inelul ei de
logodnă ca de un poem simbolic, str ălucind de adev ăruri înalte,
spuse în limbajul prescurtat al pietrelor care-l înfrumuse țau.
Matostat pentru credin ță, calcedoniu
444
pentru mil ă, smarald pentru neîntinare, sardonic ă pentru
nevinovăția vieții virginale, rubinul pentru sufletul sîngerînd pe
calvar, topazul, a c ărui scînteiere bogat ă amintește de
nenumăratele minuni ale M ăriei, iacint pentru mil ă, ametist, cu
amestecurile sale de ro șu și albastru, pentru dragostea întru
Domnul Dumnezeu… Dar în c ăsuța pietrelor erau încrustate și
alte substan țe, nu mai pu țin grăitoare, precum cristalul, care
amintește de castitatea sufletului și a trupului, liguriul, care
seamănă cu ambra, simbol al dreptei m ăsuri, și piatra magnetic ă,
aceea care atrage fierul, a șa cum Fecioara M ăria atinge coardele
sufletelor poc ăite cu arcu șul bunătății sale. Toate substan țe care,
cum vede ți, împodobesc, chiar și într-o foarte mic ă și nespus de
umilă măsură, și bijuteria mea. Mi șca inelul și scălda ochii mei
cu șuvoaiele sale de scîntei, ca și cum ar fi vrut s ă mă amețească.
— Minunat limbaj, nu-i a șa? Pentru al ți cuvioși părinți pietrele
înseamn ă și alte lucruri, pentru papa Inocen țiu al III-lea rubinul
vestește calmul și răbdarea, iar granatul caritatea. Pentru Sfîntul
Brunone acvamarinul strînge la un loc știința teologic ă în virtutea
celor mai curate str ăluciri ale sale. Turcoaza înseamn ă bucurie,
piatra sardonic ă evocă serafimii, topazul heruvimii, matostatul
tronurile, cristalul st ăpî-nirile, safirul virtu țile, onixul puterile,
beriliul principatele, rubinul arhanghelii și smaraldul îngerii.
Limbajul nestematelor este fe lurit, fiecare dintre ele veste ște mai
multe adev ăruri, dup ă felul cum este aleas ă citirea lor, și
după împrejur ările și locurile în care apar. Și cine hot ărăște care
este modul de interpretare și care este contextul cel mai potrivit ?
Tu o știi, băiete, te-au înv ățat: este autoritatea, comentatorul
dintre to ți cel mai înzestrat cu prestigiu și deci cu sfin țenie. Altfel
cum să interpretezi semnele atît de numeroase pe care lumea le
așază sub ochii no ștri de păcătoși, cum s ă nu cădem în capcanele
înșelăciunii pe care ni le întinde diavolul? Ia seama, ciudat cît de
rău este v ăzut de diavol limbajul nestematelor, st ă martoră Sfînta

Hildegarda. Fiara dezgust ătoare vede în el un mesaj care se
ilumineaz ă prin înțelesuri și niveluri de în țelepciune deosebite, și
ar vrea s ă-l răstoarne, pentru c ă el, dușmanul, descoper ă în
strălucirea pietrelor ecoul minunilor pe care le avea în st ăpînirea
sa înainte de c ădere, și înțelege că aceste str ăfulgerări sînt date
de focul care este chinul s ău.
Mi-a întins inelul s ă-l sărut și eu am îngenuncheat. M-a mîngîiat
pe cap:
— Așa că tu, băiete, uită lucrurile, f ără îndoială greșite, pe care
le-ai auzit zilele acestea. Ai intrat în ordinul cel mai
445
mare și mai nobil dintre toate, un abate al acestui ordin sînt eu,
și tu ești sub jurisdic ția mea. A șa că ascultă porunca: uit ă, și fie
ca buzele tale s ă se pecetluiasc ă pentru totdeauna. Jur ă.
Tulburat, subjugat, a ș fi jurat, desigur. Și tu, bunul meu lector,
n-ai putea acum citi aceast ă fidelă cronică a mea. In clipa aceea
s-a amestecat Guglielmo și poate nu ca s ă mă opreasc ă să jur, ci
dintr-o pornire fireasc ă, din sup ărare, ca s ă-l întrerup ă pe Abate,
ca să risipeasc ă acea vraj ă pe care el o crease într-adev ăr:
— Ce leg ătură are băiatul cu asta ? Eu am pus o întrebare, eu ți-
am atras aten ția asupra unei primejdii, eu ți-am cerut s ă-mi dai
un nume… Ai vrea acum s ă sărut și eu inelul și să uit toate cîte
le-am aflat și toate cîte le b ănuiesc ?
— Oh, dumneata… a spus cu melancolie Abatele, nici nu m ă
aștept de la un c ălugăr cerșetor să înțeleagă frumuse țea
tradițiilor noastre, sau s ă respecte re ținerea, secretele, tainele
milei… da, ale milei, și sentimentul de onoare, și făgăduința de
tăcere pe care se cl ădește măreția noastr ă… Dumneata mi-ai
înșirat o poveste ciudat ă, o poveste de necrezut. O carte interzis ă,
pentru care se omoar ă în lanț, cineva care știe ceea ce numai eu
știu… Nebunii, concluzii f ără rost și dăunătoare. Vorbe ște despre
asta, dac ă vrei, nimeni n-are s ă te cread ă. Și dacă totuși vreo
părticică din închipuita dumitale reconstituire ar fi adev ărată…
ei, bine, acum totul revine sub controlul meu și responsabilitatea
mea. Voi controla, am mijloace pentru acest lucru și am și
autoritatea trebuincioas ă. Am făcut rău, încă de la început, s ă cer
unui str ăin, chiar dac ă era un în țelept, și un om demn de
încredere, s ă cerceteze ni ște lucruri care sunt numai de
competen ța mea. Dar dumneata ai în țeles asta, mi-ai spus, eu
socoteam la început c ă era vorba de violarea jur ămîntului
castității, și voiam (ce imprudent am fost) ca un altul s ă-mi spun ă
ceea ce auzisem de fapt la spovedanie. Bine, acum mi-ai spus

asta. Iți mulțumesc foarte mult pentru ceea ce ai f ăcut, sau ai
încercat s ă faci. întîlnirea lega țiilor a avut loc, misiunea dumitale
la noi a luat sfîr șit. îmi închipui c ă ești așteptat cu ner ăbdare la
curtea imperial ă, nu se lipse ște cineva prea mult de un om ca
domnia ta. I ți dau îng ăduința să părăsești abația. Poate c ă azi e
prea tîrziu, nu a ș vrea să călătorești după apusul soarelui,
drumurile nu sînt sigure. Ai s ă pleci mîine diminea ță în zori. Oh,
să nu-mi mul țumești, a fost o bucurie s ă te avem printre fra ții
noștri și să te onor ăm cu ospitalitatea noastr ă. Te poți retrage cu
novicele domniei tale, ca s ă puteți pregăti bagajele. V ă voi saluta
446
din nou mîine în zori. Mul țumesc din toat ă inima. Fire ște, nu este
nevoie s ă mai continui pe mai departe cercet ările domniei tale.
Nu-i mai chinui ți pe călugări. Duce ți-vă.
Era mai mult decît un r ămas bun, era o izgonire. Guglielmo a
salutat și am coborît sc ările.
— Ce înseamn ă asta ? am întrebat. Nu mai în țeleg nimic.
— încearc ă să formulezi o ipotez ă. Ar fi trebuit s ă fi învățat cum
se face.
— Dacă e așa, atunci am înv ățat că trebuie s ă formulez cel pu țin
două ipoteze, una în opozi ție cu cealalt ă, și amîndou ă de
necrezut. Bine, atunci…
Am înghi țit: făcutul ipotezelor îmi d ădea un sentiment nepl ăcut.
— Prima ipotez ă, Abatele știa deja totul și bănuia că dum-
neavoastr ă n-o să descoperi ți nimic. V-a dat prima îns ărcinare
cînd a murit Adelmo, dar treptat-treptat a în țeles că povestea era
mult mai încurcat ă, că-l amesteca întrucîtva și pe el, și nu vrea
ca dumneavoastr ă să descoperi ți această combina ție. A doua
ipoteză, Abatele n-a b ănuit niciodat ă nimic (despre ce, de altfel,
nu știu, pentru c ă nu știu la ce v ă gîndiți dumneavoastr ă). Dar în
orice caz se gîndea mai departe c ă totul se datora unei vrajbe
între… între ni ște călugări sodomi ți… Acum îns ă dumneavoastr ă
i-ați deschis ochii, el a în țeles pe nea șteptate ceva cutremur ător,
s-a gîndit la un nume, are o idee neîndoielnic ă despre vinovatul
acestor crime. Dar ajuns aici vrea s ă dezlege problema singur, și
vrea să vă înlăture, pentru a salva onoarea aba ției.
— Bine lucrat. începi s ă chibzuie ști bine. Dar vezi deja c ă în
amîndou ă cazurile Abatele nostru este preocupat de buna
reputație a mănăstirii sale. Uciga ș sau victim ă pregătită, ce-o fi,
nu vrea s ă strecoare dincolo de mun ții aceștia știri defăimătoare
despre aceast ă sfîntă comunitate. Omoar ă-i călugării, dar nu
atinge onoarea acestei aba ții. Ah, pe… Guglielmo începea s ă se

înfurie. Lep ădătura aia de feudal, p ăunul ăla care a devenit
celebru pentru c ă a făcut pe cioclul la Aquinate, burduful ăla
umflat, care exist ă doar pentru c ă are un inel gros ca un fund de
pahar. Neam de f ălos, neam de f ăloși și de împ ăunați voi toți ăștia
din Cluny, mai r ău decît principii, mai baroni ca baronii.
— Maestre, am îndr ăznit eu, jignit, pe ton de dojana.
— Tu să taci, că ești din acela și aluat cu ei. Voi nu sînte ți oameni
simpli, nici feciori de oameni simpli. Dac ă vă pică un țăran, îl
primiți poate, dar, am v ăzut ieri, nu v ă sfiiți să-l dați brațului
secular. Dar pe unul de-ai vo ștri, nu, trebuie acoperit,
447
Abbone e-n stare s ă-l descopere pe nenorocit și să-l străpungă cu
pumnalul în fa ța tezaurului, și să-i împart ă rinichii în relicvariile
sale, pentru ca onoarea aba ției să fie salvat ă… Un franciscan, un
minorit plebeu care descoper ă viermuiala criminal ă din aceast ă
sfîntă casă ? Ah, nu, Abbone nu-l poate îng ădui pe lîng ă el cu nici
un preț. Mulțumesc, frate Guglielmo, împ ăratul are nevoie de
domnia ta, ai v ăzut ce inel frumos port în deget, la revedere. Dar
acum provocarea nu e numai între mine și Abbone, ci între mine
și toată afacerea, eu nu ies din aceast ă incintă înainte de a fi aflat
totul. Vrea s ă plec mîine diminea ță ? Bine, el e st ăpînul casei, dar
pînă mîine eu trebuie s ă știu. Sînt dator.
— Sînte ți dator ? Dar cine v ă obligă, acum ?
— Nimeni nu ne oblig ă să știm, Adso. E ști dator, asta e tot, chiar
dacă cu prețul de a în țelege gre șit.
Eram înc ă zăpăcit și umilit din pricina cuvintelor lui Guglielmo
împotriva ordinului meu și a abaților săi. Și am încercat s ă-i dau
în parte dreptate lui Abbon e formulînd o a treia ipotez ă, artă în
care devenisem, mi se p ărea, foarte priceput.
— Nu v-a ți gîndit și la o a treia posibilitate, maestre, am spus. Am
notat zilele acestea, și azi diminea ță ne-a părut limpede, dup ă
mărturiile lui Nicola și șoaptele pe care le-am adunat în biseric ă,
nu demult, c ă există un grup de c ălugări italieni care rabd ă cu
mînie succedarea bibliotecarilor str ăini, care-l învinuiesc pe Abate
că nu respect ă tradiția și care, dup ă cîte am în țeles, se ascund în
spatele b ătrînului Alinardo, împingîndu-l înainte ca pe un
stindard pentru a cere un alt fel de conducere pentru aba ție. Am
înțeles foarte bine lucrurile acestea, pentru c ă și un novice a auzit
în mănăstirea lui atîtea discu ții și aluzii la comploturi de acest
soi. Și atunci poate c ă Abatele se teme c ă descoperirile
dumneavoastr ă pot oferi o arm ă dușmanilor lui, și vrea să pună
ordine în toate astea cu mare b ăgare de seam ă.

— S-ar putea. Dar tot un burduf umflat r ămîne, și pînă la urmă
au să-l omoare.
— Dar dumneavoastr ă ce crede ți de judec ățile mele ?
— Am s ă-ți spun mai tîrziu.
Eram în porticul m ănăstirii, vîntul se f ăcuse tot mai mînios,
lumina tot mai sc ăzută, chiar dac ă nona abia trecuse. Ziua se
apropia de sfîr șit și ne rămînea destul de pu țin timp. La vesper
Abatele urma, desigur, s ă-i încuno ștințeze pe c ălugări că
Guglielmo nu mai avea dreptul s ă pună întrebări și să intre
pretutindeni.
448
— E tîrziu, a spus Guglielmo, și cînd ai prea pu țin timp, este o
nenorocire s ă-ți pierzi calmul. Va trebui s ă procedăm ca și cum
am avea la dispozi ție întreaga eternitate. Am o problem ă de
rezolvat, cum s ă intrăm în finis Africae, pentru c ă acolo trebuie s ă
se afle r ăspunsul de pe urm ă. Apoi trebuie s ă salvăm un om, nu
m-am hot ărît încă pe care. în sfîr șit, trebuie s ă ne așteptăm la
ceva și din partea grajdurilor, la care tu vei sta cu ochii țintă… Ia
te uită cîtă mișcare…
într-adev ăr, spațiul între Edificiu și mănăstire era neobi șnuit de
însuflețit. Un novice, ceva mai înainte, care venea de la locuin ța
Abatelui, d ăduse fuga spre Edific iu. Acum de-acolo ie șea Nicola,
care se îndrepta spre dormitoare. într-un col ț, grupul de
diminea ță, Pacifico, Aymaro și Pietro st ăteau și vorbeau pe șoptite
cu Alinardo, ca s ă-l conving ă parcă de ceva.
Apoi au p ărut a lua o hot ărîre, Aymaro l-a sprijinit pe Alinardo,
încă nehotărît, și s-a îndreptat cu el spre locuin ța abațială.
Tocmai intrau cînd Nicola a ie șit de la dormitoare, ducîndu-l pe
Jorge în aceea și direcție. I-a văzut pe cei doi care intrau, i-a șoptit
ceva lui Jorge la ureche, b ătrînul a cl ătinat din cap, și au mers
mai departe, oricum, spre capitul.
— Abatele ia situa ția în mîn ă, a șoptit Guglielmo cu scepticism.
Din Edificiu ie șeau alți călugări care ar fi trebuit s ă stea în
scriptorium, urmați apoi imediat Bencio care ne-a venit în
întîmpinare, tot mai fr ămîntat.
— E agita ție în scriptorium, ne-a spus, nimeni nu lucreaz ă, toți
discută pe furiș între ei… Ce se întîmpl ă?
— Se întîmpl ă că persoanele care pîn ă azi diminea ță puteau fi
foarte bine b ănuite au murit cu toatele. Pîn ă ieri toți se uitau urît
la Berengario, prost și necredincios și stricat, apoi la chelar, eretic
suspect, apoi la Malachia, a șa de rău văzut de to ți… Acum nu
mai au la cine s ă se uite, și au cît mai degrab ă nevoie s ă-și

găsească un dușman sau un țap ispășitor. Și fiecare îl b ănuiește
pe celălalt, unora le e fric ă, așa cum ți-e și ție, alții s-au hot ărît
să-i sperie pe al ții. Sînte ți cu toții prea tulbura ți. Adso, uit ă-te din
cînd în cînd la grajduri. Eu m ă duc să mă odihnesc.
Ar fi trebuit s ă rămîn încremenit: s ă se ducă să se odihneasc ă
deși mai aveam doar pu ține ore la îndemîn ă, nu mi se p ărea
hotărîrea cea mai în țeleaptă. Dar acum îl cuno șteam pe maestrul
meu. Cu cît trupul lui era mai de stins, cu atî't mintea lui fierbea
mai vîrtos.
449
Ziua a șasea Intre vesper și completa
unde se poveste ște pe scurt despre lungi ore de r ătăcire
îmi este greu s ă povestesc cele ce s-au întîmplat în orele care au
urmat, între vesper și completa.
Guglielmo lipsea. Eu umblam f ără rost în jurul grajdurilor, dar
fără să bag de seam ă nimic nefiresc. Gr ăjdarii aduceau înd ărăt
caii, nelini știți de vînt, dar în rest totul era lini știt.
Am intrat în biseric ă. Toți se aflau la locurile lor în strane, dar
Abatele a b ăgat de seam ă lipsa lui Jorge. Cu un gest a amînat
începutul slujbei. A cerut s ă vină Bencio ca s ă-l trimit ă să-l
caute. Bencio nu era. Cineva a spus c ă s-ar putea s ă fie în
scriptorium pentru închiderea u șilor. Abatele a r ăspuns, plictisit,
că Bencio nu închidea nimic, pentru c ă nu cuno ștea regula.
Aymaro din Alexandria s-a ridicat de la locul lui:
— Dacă sfinția voastr ă îngăduie, mă duc eu s ă-l chem.
— Nu ți-a cerut nimeni, a spus Abatele t ăios, și Aymaro s-a
așezat din nou, nu f ără să fi aruncat o privire greu de descris lui
Pacifico din Tivoli.
Abatele l-a chemat pe Nicola, care nu era. I-au amintit c ă
pregătea cina și el a avut un gest de nepl ăcere, ca și cum îl agasa
să arate tuturor c ă se găsește într-o stare de iritare.
— îl vreau aici pe Jorge! a strigat. C ăutați-l! Du-te tu, a poruncit
maestrului novicilor.
Altcineva i-a atras aten ția că lipsea și Alinardo.
— Știu asta, a spus Abatele, e bolnav.
Mă găseam al ături de Pietro din Sant'Albano, și l-am auzit
spunînd vecinului s ău, Gunzo din Nola, într-o limb ă din Italia
centrală, pe care o în țelegeam în parte.
— Cred și eu, azi, cînd a ie șit după colocviu, bietul b ătrîn era
răscolit. Abbone se poart ă ca tîrfa de la Avignon!
Novicii erau z ăpăciți, sensibilitatea lor de copilandri ne știutori îi
făcea totu și să presimt ă încordarea care domnea în

450
cor, cum o presim țeam și eu. Au trecut ci'teva momente lungi de
tăcere și de încurc ătură. Abatele a poruncit s ă se recite cî țiva
psalmi și a amintit la întîmplare trei, care nu erau prescri și de
regulă pentru vesper. Toți s-au privit unul pe altul, apoi au
început s ă se roage încet. S-a întors maestrul novicilor urmat de
Bencio, care s-a dus la locul lui cu capul în jos. Jorge nu era în
scriptorium, și nu era nici în chilia lui. Abatele a poruncit ca
slujba s ă înceapă.
La sfîrșit, înainte ca to ți să coboare la cin ă, m-am dus s ă-l chem
pe Guglielmo. Sta întins pe patul lui, îmbr ăcat, nemi șcat. A spus
că nu credea c ă e așa tîrziu. I-am povestit pe scurt ce se
întîmplase. A scuturat din cap.
La ușa refectorului l-am v ăzut pe Nicola, care cu cîteva ceasuri
înainte îl înso țise pe Jorge. Guglielmo l-a întrebat dac ă bătrînul
intrase numaidecît la Abate. Nicola a spus c ă trebuise s ă aștepte
multă vreme afar ă la ușă, pentru c ă în sală erau Alinardo și
Aymaro din Alexandria. Dup ă ce Jorge intrase, r ămăsese
înăuntru cîtva timp și el îl așteptase. Apoi ie șise și ceruse s ă fie
dus la biseric ă, un ceas înainte de vesper, care era înc ă goală.
Abatele ne-a v ăzut că vorbeam cu chelarul: — Frate Guglielmo, a
amenințat el, înc ă mai faci cercet ări ? I-a f ăcut semn s ă se așeze
la masa lui, ca de obicei. Ospitalitatea benedictin ă era sfînt ă.
Cina a fost mai t ăcută ca de obicei și tristă. Abatele mînca în sil ă,
covîrșit de gînduri negre. La sfîr șit le-a spus c ălugărilor să se
grăbească pentru completa.
Alinardo și Jorge tot mai lipseau. C ălugării își arătau locul gol al
orbului, vorbind în șoaptă. La sfîrșitul slujbei Abatele i-a
îndemnat pe to ți să rosteasc ă o rugăciune special ă pentru
sănătatea lui Jorge din Burgos. Nu a fost clar dac ă vorbea de
sănătatea trupeasc ă sau despre s ănătatea etern ă. Toți au înțeles
că o nouă nenorocire se preg ătea să se abat ă peste comunitate.
Apoi Abatele a poruncit fiec ăruia să se grăbească, cu mai mult ă
sîrguință decît alt ă dată, ca să ajungă în patul lui. A mai poruncit
ca nimeni, și a lăsat glasul greu pe cuvîntul nimeni, s ă nu se mai
plimbe afar ă din dormitoare. Novicii, speria ți, au ieșit primii, cu
gluga pe ochi, capul plecat, f ără să schimbe între ei vorbele,
loviturile cu coatele, zîmbetele, strîmb ăturile răutăcioase și furișe
cu care se înt ărîtau de obicei (pentru c ă novicele, de și călugăr
tînăr, este tot un b ăie-țandru, și prea pu țin conteaz ă dojenile
maestrului, care nu
451

poate să împiedice ca adesea ei s ă se poarte ca ni ște copii, cum o
cere vîrsta lor crud ă).
Cînd au ie șit adulții, m-am prins, f ără să am aerul, de grupul
care acum se caracteriza în ochii mei ca fiind cel al „italienilor".
Pacifico îi șoptea lui Aymaro :
— Ba ar putea s ă știe, și să știe că de unde e nu se va mai
întoarce niciodat ă. Poate c ă bătrînul a vrut prea mult, și Abbone
nu-l mai vrea pe el…
în timp ce eu și cu Guglielmo ne pref ăceam că ne întoarcem în
casa peregrinilor, îl vedeam pe Abate cum intra din nou în
Edificiu prin u șa refectorului, înc ă deschis ă. Guglielmo m-a
sfătuit să aștept o clip ă, apoi, cînd esplanada s-a golit de orice
suflare omeneasc ă, mi-a cerut s ă-l urmez. Am str ăbătut în grab ă
locurile goale și am intrat în biseric ă.
452
Ziua a șasea Dup ă completa
în care, ca din întâmplare, Guglielmo descoper ă secretul
intrării în finis Africae
Ne-am pitit, ca doi uciga și, lîngă intrare, în spatele unei coloane,
de unde se putea vedea capela cu hîrcile.
— Abbone s-a dus s ă închidă Edificiul, a spus Guglielmo. Cînd va
fi pus zăvorul la u și pe dinafar ă nu va mai putea s ă iasă decît
prin osuar.
— Și pe urm ă ?
— Pe urm ă o să vedem ce face.
Nu am putut vedea ce f ăcea. Dup ă o oră nu ieșise încă. S-a dus
în finis Africae, am spus. S-ar putea, a r ăspuns Guglielmo.
Pregătit să formulez multe ipoteze, am ad ăugat: poate c ă a ieșit
din nou prin refector și s-a dus s ă-l caute pe Jorge. Și Guglielmo:
s-ar putea și asta. Poate c ă Jorge a și murit, mi-am mai închipuit
eu. Poate c ă e în Edificiu și-l omoar ă acum pe Abate. Poate c ă
amîndoi sînt în alt ă parte, și un altul îi pîn-de ște dintr-un
ungher. Ce vor „italienii" ? Și de ce Bencio era atît de speriat ?
Oare asta nu era o masc ă pe care și-o pusese pe fa ță ca să ne
păcălească ? De ce r ămăsese în scriptorium în timpul slujbei de
vesper, dacă nu știa nici cum s ă închidă, nici cum s ă iasă ? Voia
să încerce drumul prin labirint ?
— Totul s-ar putea, a spus Gugl ielmo. Dar un singur lucru se
întîmplă, s-a întîmplat ori e pe cale s ă se întîmple. Și, în sfîr șit,
mila lui Dumnezeu ne blagoslove ște cu o luminoas ă siguran ță.
— Care ? am întrebat plin de n ădejde.
— Că fratele Guglielmo din Baskerville, care are acum

încredin țarea de a fi în țeles totul, nu știe cum s ă intre în finis
Africae. La grajduri, Adso, la grajduri.
— Și dacă ne găsește Abatele ?
— Ne prefacem c ă sîntem dou ă stafii.
453
Nu mi s-a p ărut cea mai bun ă soluție, dar am t ăcut. Guglielmo
devenea nervos. Am ie șit prin portalul de miaz ănoapte și am
străbătut cimitirul, în vreme ce vîntul șuiera cu putere, și l-am
rugat pe Dumnezeu s ă nu facă două stafii să se întîlneasc ă cu
noi, că de suflete chinuite în noaptea aceea aba ția nu ducea lips ă.
Am ajuns la grajduri și am auzit caii tot mai nelini știți de furia
elementelor. U șa principal ă a construc ției avea, la în ălțimea
pieptului unui om, un grilaj mare de metal, prin care se putea
vedea în ăuntru. Am ghicit în întuneric contururile cailor și l-am
recunoscut pe Brunello, pentru c ă era primul din stînga. La
dreapta lui al treilea cal din șir a ridicat capul sim țind că eram
acolo și a nechezat. Am zîmbit.
— Tertius equi, am spus.
— Ce zici ? m-a întrebat Guglielmo.
— Nimic; îmi aminteam de bietul Salvatore. Voia s ă facă nu știu
ce magie cu calul acela, și cu latina lui îl caracteriza a șa: tertius
equi. Ceea ce ar fi litera u.
— Litera u ? a întrebat Guglielmo, care urm ărise aiurarea mea
fără să-i dea prea mult ă atenție.
— Da, pentru c ă tertius equi nu înseamn ă al treilea cal, ci a treia
din cal (equus), și a treia liter ă de la acest cuvînt este u. Dar e o
prostie.
Guglielmo m-a privit și în întuneric mi s-a p ărut cum liniile fe ței i
se schimb ă.
— Dumnezeu s ă te binecuvînteze, Adso! a spus el. Dar, sigur c ă
da, suppositio materialis, vorbirea se ia de dicto și nu de re… Ce
prost mai sînt!
Și și-a plesnit una peste frunte cu palma deschis ă, încît s-a auzit
un pocnet, și cred că l-a și durut.
— Dragă băiete, este a doua oar ă astăzi cînd prin gura ta vorbe ște
înțelepciunea, prima dat ă în somn, a doua oar ă acum, în stare de
veghe! Fugi, fugi în chilia ta și ia felinarul, ba chiar pe amîndou ă
cele pe care le-am ascuns. S ă nu te vad ă cineva, și vino cît mai
repede dup ă mine în biseric ă! Nu pune întreb ări. Du-te!
M-am dus f ără să pun întreb ări. Felinarele erau sub salteaua mea
de paie, pline cu ulei, fiindc ă avusesem grij ă să le alimentez.
Aveam amnarul în ras ă. Cu cele dou ă scule de pre ț ținîndu-le la

piept am alergat la biseric ă.
Guglielmo era sub tripod și recitea pergamentul cu noti țele lui
Venanzio.
— Adso, mi-a spus, primum est septimum de quatuor nu
însemneaz ă primul și al șaptelea din cei patru, ci din patru, din
cuvîntul patru – adic ă din quatuor !
N-am în țeles la început, apoi am avut o str ăfulgerare: „Super
thronos viginti quatuor !" Versetul! Cuvintele scrise deasupra
oglinzii!
— Să mergem, a spus Guglielmo, poate c ă încă mai putem s ă
salvăm o viață!
— A cui ? am întrebat, în vreme ce el me șterea prin jurul hîrcilor
și deschidea trecerea prin osuar.
— A unuia care n-o merit ă, a spus. Și ne găseam în galeria
subpămîntean ă, cu lămpile aprinse, spre u șa care ducea la
bucătărie.
Am mai spus c ă în locul acela împingeai o u șă de lemn și
ajungeai la buc ătărie, în spatele c ăminului, la picioarele sc ării
răsucite care ducea în scriptorium. Și tocmai cînd împingeam u șa,
am auzit în stînga noastr ă niște zgomote surde în zid. Veneau
dinspre peretele de lîng ă ușă., sub care se termina șirul de
lăcașuri cu cranii și cu oase. In acel punct, în locul ultimului
lăcaș, se afla o parte de perete plin, din blocuri mari și pătrate, cu
o lespede str ăveche în mijloc care purta s ăpate în ea monograme
decolorate. Bufniturile veneau, se pare, din spatele pietrei, sau de
deasupra pietrei, unele din spatele zidului, altele parc ă de
deasupra capetelor noastre.
Dacă o asemenea întîmplare s-ar fi petrecut în prima noapte, m-
aș fi gîndit numaidecît la c ălugării morți. Dar acum eram gata s ă
mă aștept la ceva și mai rău, de la c ălugării vii.
— Cine-o fi ? am întrebat.
Guglielmo a deschis u șa și a ieșit în spatele c ăminului. Loviturile
se auzeau și de-a lungul peretelui care împrejmuia scara
răsucită, ca și cum cineva ar fi fost prins în zid, sau în acel gol
din perete (cu adev ărat mare) care se putea b ănui a fi între
peretele care da spre buc ătărie și cel din afara turnului de
miazăzi.
— Este cineva închis aici, a spus Guglielmo. M-am întrebat
întotdeauna dac ă nu mai era și o altă cale care s ă ducă la finis
Africae, în acest Edificiu plin de trec ători. Bineîn țeles că este ; din
osuar, înainte de a intra în buc ătărie, se deschide o parte din
perete și se poate urca dintr-o sal ă paralelă cu aceasta, ascuns ă

în zid, dînd direct în camera zidit ă.
— Dar acum cine e în ăuntru ?
— A doua persoan ă. Una este în finis Africae, o alta a încercat s-o
ajungă, dar cea de sus trebuie s ă fi blocat mecanismul care face
să meargă amîndou ă intrările. Așa că musafirul a r ămas în
capcană. Și trebuie s ă se zbată foarte tare, pentru c ă, îmi
închipui, în gaura aceea nu intr ă prea mult aer.
454
455
— Și cine e ? S ă-l salvăm!
— Cine-o fi, vom vedea numaidecît. Iar ca s ă-l salvăm trebuie
doar să deblocăm mecanismul de sus, pentru c ă mecanismul din
partea asta are un secret pe care nu-l cunoa ștem. Așa că să
urcăm repede.
Așa am făcut, am urcat în scriptorium, și de acolo în labirint, și
am ajuns destul de repede în turnul de miaz ăzi. A trebuit, în mai
bine de dou ă rînduri, s ă-mi domolesc pornirea, deoarece vîntul
care pătrundea în seara aceea prin deschiz ăturile zidurilor stîrnea
niște curen ți care, strecurîndu-se prin acele orificii, str ăbăteau
camerele gemînd, f ăcînd să zboare foile r ăspîndite pe mese, și
trebuia s ă apăr flacăra cu mîna.
Am ajuns repede în camera cu oglinda, obi șnuiți acum cu jocul
sluților care ne a ștepta aici. Am ridicat felinarele și am luminat
versetele care se aflau deasupra corni șei super thro-nos viginti
quatuor. Acum taina fusese dezlegat ă: cuvîntul quatuor are șapte
litere, și trebuia s ă apăsam pe q și pe r. M-am gîndit, a țîțat, să fac
eu asta: am pus repede felinarul pe masa din mijlocul camerei,
am îndeplinit gestul cu nervozitate, flac ăra s-a aplecat s ă lingă
legătura unei c ărți care era rezemat ă acolo.
— Fii atent, prostule ! a strigat Guglielmo, și cu o suflare a stins
flacăra. Vrei s ă dai foc bibliotecii ?
Mi-am cerut iertare și am vrut s ă reaprind felinarul.
— N-are importan ță, a spus Guglielmo, ajunge al meu. Ia-l și fă-
mi lumin ă, pentru c ă inscripția e prea sus și tu n-ai ajunge pîn ă
acolo. S ă ne grăbim.
— Și dacă înăuntru e cineva înarmat ? am întrebat, în timp ce
Guglielmo, aproape pip ăind, căuta literele fatale, în ălțîn-du-se în
vîrful picioarelor, înalt cum era, pentru a ajunge versetul
apocaliptic.
— Fă lumină, la dracu, și nu-ți fie team ă, Dumnezeu e cu noi, mi-
a răspuns parc ă fără nici un fel de leg ătură. Degetele lui atingeau
litera q din quatuor, și eu, care st ăteam la cî țiva pași în spatele

lui, vedeam mai bine ceea ce f ăcea. Am mai spus c ă literele
versetelor p ăreau sculptate, sau gravate în zid; era clar c ă cele ale
cuvîntului quatuor erau făcute din metal, în spatele c ărora era
vîrît și zidit un mecanism miraculos. Pentru c ă atunci cînd a fost
scoasă în afară litera q a lăsat să se audă un pocnet sec, și
același lucru s-a întîmplat și cînd Guglielmo a pus mîna pe r.
întreaga corni șă a oglinzii a avut o tres ărire și suprafa ța sticloas ă
s-a tras brusc în ăuntru. Oglinda era o u șă, cu țîțînile pe partea
stingă. Guglielmo a vîrît o mîn ă în deschiz ătura care se c ăscase
între marginea
456
dreapta și perete și a tras spre el. Scîr țîind, ușa s-a deschis spre
noi. Guglielmo s-a vîrît prin deschiz ătură si eu m-am strecurat
prin spatele lui, cu lumina ținută deasupra capului Doua ore
după completa, la sfîrșitul zilei a șasea, în toiul nop ții cu care
avea să înceapă ziua a șaptea, p ătrunseser ăm in finis Africae.
457
B9

a>
Ziua a șaptea Noaptea
în care, pentru a rezuma revela țiile uluitoare de care se vorbe ște,
titlul ar trebui s ă fie mai lung decît capitolul, ceea ce este contrar
obiceiului
Ne-am trezit în pragul unei camere asem ănătoare ca form ă
celorlalte camere oarbe heptagonale, în care domnea un puternic
miros de închis și de cărți mîncate de umiditate. Felinarul pe
care-l țineam sus a luminat mai întîi bolta, apoi am mi șcat brațul
în jos, la dreapta și la stînga, și flacăra a trimis o lumin ă slabă
spre dulapurile îndep ărtate, în șirate de-a lungul pere ților. în
sfîrșit, am văzut la mijloc o mas ă, plină de hîrtii, și în spatele
mesei o figur ă așezată, care părea să ne aștepte nemi șcată, în
întuneric, în caz c ă mai era vie. Guglielmo a vorbit:
— Fericit ă noapte, venerabile Jorge. Ne a șteptai ? Acum, fiindc ă
mai înaintasem cî țiva pași, lampa lumina
figura b ătrînului, care ne privea ca și cum ne-ar fi v ăzut.
— Tu ești, Guglielmo din Baskerville ? a întrebat. Te a șteptam de
azi după-masă, înainte de vesper, cînd am venit s ă mă încui aici.
Știam că ai să vii.
— Și Abatele ? a întrebat Guglielmo. EI este cel care se zvîrcole ște
în scara ascuns ă?
Jorge a avut o clip ă de nehot ărîre :

— Mai tr ăiește încă ? a întrebat. Credeam c ă n-a mai putut s-o
ducă fără aer.
— Mai înainte de-a începe s ă vorbim, a ș vrea să-l salvez. Tu po ți
să deschizi de pe partea asta ?
— Nu, a spus Jorge, obosit; nu mai pot. Mecanismul se
mînuiește de jos, ap ăsînd pe lespede, și aici se ridic ă o pîrghie
care deschide o u șă acolo, în fund, în spatele acelui dulap, și a
arătat în spatele lui. Pute ți vedea al ături de dulap o roat ă cu niște
contragreut ăți care pun în mi șcare mecanismul de aici. Dar cînd
am auzit roata învîrtindu-se, semn c ă Abatele
461
intrase dedesubt, am slobozit funia care ține greut ățile, și funia s-
a rupt. A șa că acum trecerea este închis ă din amîn-dou ă părțile,
și nu pute ți reînnoda capetele acelei leg ături. Abatele a murit.
— De ce l-ai omorît ?
— Azi, cînd a trimis s ă mă cheme, mi-a spus c ă mulțumită ție a
descoperit totul. Nu știa încă ce încercam eu s ă prote-guiesc, nu
a înțeles niciodat ă cu precizie care erau comorile și adevărata
menire a bibliotecii. Mi-a cerut s ă-i explic ceea ce nu știa. Voia ca
finis Africae să fie deschis. Grupul italienilor i-a cerut s ă pună
capăt la ceea ce ei numeau misterul între ținut de mine și de
predecesorii mei. Sînt chinui ți de lăcomia lucrurilor noi…
— Și tu trebuie s ă le fi făgăduit că aveai să vii aici și aveai s ă-ți
pui capăt vieții, așa cum ai f ăcut și cu ceilal ți, în așa chip încît
onoarea aba ției să fie salvat ă și nimeni s ă nu știe nimic. Apoi i-ai
arătat drumul pe care, mai tîrziu, s ă vină să controleze, în schimb
tu l-ai a șteptat ca s ă-l omori. Nu te gîndeai c ă putea s ă intre în
oglindă ?
— Nu, Abbone e mic de statur ă, și n-ar fi fost în stare s ă ajungă
singur la verset. I-am spus de spre trecerea aceasta, pe care eu
singur o mai cuno șteam. Este cea pe care am folosit-o eu atî ția
ani, pentru c ă era mai simpl ă, pe întuneric. Era de ajuns s ă
mergi pîn ă la capel ă, și apoi să urmărești oasele mor ților pînă la
capătul trecerii.
— Așa l-ai făcut să vină aici, știind că aveai să-l omori.
— Nu puteam avea încredere nici m ăcar în el. Era speriat.
Devenise celebru pentru c ă la Fossanova izbutise s ă coboare un
trup neînsufle țit pe o scar ă răsucită. Nedreapt ă glorie. Acum a
murit pentru c ă n-a mai izbutit s ă-și urce propriul corp.
— L-ai folosit timp de patruzeci de ani. Cînd ți-ai dat seama c ă
orbeai și nu mai aveai putere s ă controlezi mai departe biblioteca,
ai lucrat cu dib ăcie. Ai făcut să fie ales abate un om în care s ă

poți avea încredere, și l-ai numit bibliotecar mai întîi pe Roberto
din Bobbio, pe care-l puteai instrui dup ă placul t ău, apoi pe
Malachia, care avea nevoie de ajutorul t ău și nu făcea un pas f ără
să se sfătuiască cu tine. Timp de patru zeci de ani ai fost st ăpînul
acestei aba ții. Asta a în țeles grupul italienilor, asta repeta
Alinardo, dar nimeni nu-i da ascultare pentru c ă-l știau dement
de-acum, nu-i a șa ? Totu și, tu tot m ă așteptai pe mine, și n-ai fi
putut bloca intrarea oglinzii, pentru c ă mecanismul este zidit. De
ce mă așteptai, cum de puteai fi sigur c ă am să vin ?
462
Guglielmo îl întreba, dar dup ă tonul său se înțelegea c ă el știa
deja răspunsul, și-l aștepta ca pe un premiu pentru propria lui
iscusință.
— încă de la început am în țeles că tu aveai s ă înțelegi, dup ă felul
cum m-ai silit s ă discutăm despre ceva care nu-mi pl ăcea să fi
discutat. Erai mai bun decît ceilal ți, ai fi izbutit oricum. Știi, e de
ajuns să gîndești și să refaci în propria minte gîndurile altora. Și
apoi am auzit c ă puneai întreb ări celorlal ți călugări, toate
îndreptățite. Dar nu întrebai niciodat ă despre bibliotec ă, ca și
cum i-ai fi cunoscut orice tain ă, într-o noapte am venit s ă bat la
ușa chiliei tale și tu nu erai acolo. Erai, f ără îndoială, aici.
Dispăruseră două felinare de la buc ătărie, l-am auzit pe un
servitor spunînd asta. Și, în sfîr șit, cînd Severino a venit s ă-ți
vorbeasc ă despre o carte, alalt ăieri, în nartex, am fost sigur c ă-mi
dăduseși de urm ă.
— Dar ai izbutit s ă-mi smulgi cartea. Te-ai dus la Malachia, care
pînă atunci nu în țelesese nimic. Ros de gelozia lui, prostul acela
era obsedat mereu de ideea c ă Adelmo i-l r ăpise pe adoratul lui
Berengario, care voia acum carne mai tîn ără decît a lui. Nu
înțelegea ce leg ătură avea Venanzio cu povestea asta, și tu i-ai
zăpăcit și mai mult ideile. I-ai spus c ă Berengario avusese o
legătură cu Severino, și că, pentru a-l r ăsplăti, îi dăduse o carte
din finis Africae. Nu știu cu precizie ce anume i-ai spus. Malachia
s-a dus la Severino, nebun de gelozie, și l-a omorît. Pe urm ă n-a
mai avut timp s ă caute cartea, pe care tu i-ai descris-o, pentru c ă
a sosit chelarul. A șa a fost ?
— Mai mult sau mai pu țin.
— Dar tu nu voiai ca Malachia s ă moară. El nu v ăzuse, probabil,
niciodat ă cărțile din finis Africae, avea încredere în tine, asculta
de interzicerile tale. El se limita s ă așeze seara ierburile ca s ă-i
sperie pe curio șii care s-ar fi ivit. I le d ădea Severino. De aceea l-a
lăsat Severino în acea zi pe Malachia s ă intre în spital; era vizita

lui de fiecare zi pentru a ridica ie rburile proaspete, pe care el le
pregătea zi de zi, din ordinul Abatelui. Am ghicit ?
— Ai ghicit. Nu voiam ca Malachia s ă moară. I-am spus s ă
regăsească volumul, cu orice pre ț, și să-l aducă din nou aici, f ără
să-l deschid ă. I-am spus c ă avea puterea a mii de scorpioni. Dar
pentru prima oar ă smintitul a vrut s ă facă după capul lui. Nu
voiam să moară, îndeplinea cu supunere ordinele mele. Dar nu-
mi repeta ce știi, știu că știi. Nu vreau s ă hrănesc trufia ta, ai tu
singur grij ă de asta. Te-am auzit, azi diminea ță, în scriptorium,
cum îl întrebai pe Bencio despre
463
Coena Cypriani. Erai foarte aproape de adev ăr. Nu știu cum ai
descoperit tu secretul oglinzii, dar cînd am aflat de la Abate c ă tu
îi pomenise și despre finis Africae, am fost sigur c ă în scurt ă vreme
aveai să ajungi aici. De-asta te a șteptam. Și acum ce vrei ?
— Aș vrea să văd, a spus Guglielmo, ultimul manuscris din
volumul legat care ține laolalt ă un text arab, unul sirian și o
interpretare sau transcriere a c ărții Coena Cypriani. Vreau s ă văd
copia aceea în grece ște, făcută probabil de un arab, sau de un
spaniol, pe care tu ai g ăsit-o cînd, fiind ajutorul lui Paolo din
Rimini, ai ob ținut să fii trimis în țara ta ca s ă aduni cele mai
frumoase manuscrise ale Apocalipselor din Leon și Castilia, o
pradă care te-a f ăcut faimos și stimat și ai putut astfel s ă obții
postul de bibliotecar, în timp ce el îi revenea lui Alinardo, cu zece
ani și mai bine mai b ătrîn decît tine. Vreau s ă văd copia aceea
greceasc ă scrisă pe hîrtie de pînz ă, care era foarte rar ă atunci și
se fabrica tocmai la Silos, aproape de Bu rgos, locul t ău de
naștere. Vreau s ă văd cartea pe care tu ai furat-o de-acolo, dup ă
ce ai citit-o, pentru c ă nu voiai s-o mai citeasc ă și alții, și pe care
ai adus-o aici, ocrotind-o cu mare iscusin ță, și pe care n-ai
distrus-o, pentru c ă un om ca tine nu distruge o carte, ci doar o
păstrează și are grij ă să n-o ating ă nimeni. A ș vrea să văd a doua
carte a Poeticii lui Aristotel, aceea pe care to ți o socoteau pierdut ă
sau niciodat ă scrisă, și din care tu p ăstrezi, poate, singura copie.
— Ce grozav bibliotecar ai fi fost, Guglielmo, a spus Jorge, cu un
ton în acela și timp de admira ție și de părere de r ău. Așa că știi
chiar tot. Vino, cred c ă e un sc ăunel înspre partea ta de mas ă.
Așază-te, iată premiul.
Guglielmo s-a a șezat și a pus al ături felinarul, pe care i-l
dădusem, luminînd de jos figura lui Jorge. B ătrînul a luat un
volum pe care-l avea dinaintea sa și i l-a întins. Am recunoscut
legătura, era cel pe care-l deschisesem la spital, crezîndu-l un

manuscris arab.
— Citește, deci, r ăsfoiește-l, Guglielmo, a spus Jorge. Ai învins.
Guglielmo a privit volumul, dar nu l-a atins. A scos din ras ă o
pereche de m ănuși, nu pe ale sale, cu vîrfurile degetelor
descoperite, ci pe cele pe care și le pusese Severino cînd îl
găsisem mort. A deschis încet leg ătura uzat ă și delicat ă. Eu m-am
apropiat și m-am aplecat peste um ărul lui. Cu auzul lui atît de
fin, Jorge a auzit zgomotul pe care-l f ăceam. A spus: — E ști și tu,
băiete ? O s ă pun să ți-l arate și ție, după asta.
464
Guglielmo a dat repede primele pagini.
— Este un manuscris arab, despre spunerile unui smintit, dup ă
catalog, a spus el. Despre ce e vorba?
— Oh, ni ște legende proaste despre necredincio și, de unde reiese
că smintiții au unele afirma ții pătrunzătoare care-i uimesc și pe
sacerdo țîi lor și-i entuziasmeaz ă pe califii lor…
— Al doilea este un manuscris sirian, dar, dup ă catalog, traduce
un tom egiptean de alchimie. Cum de se g ăsește legat aici?
— Este o oper ă egiptean ă din secolul al treilea al epocii noastre.
Legat de opera care urmeaz ă, dar mai pu țin primejdios. Nimeni n-
ar pleca urechea la aiurelile unui alchimist african. Atribuie
creația lumii rîsului divin…
A ridicat fa ța și a recitat, cu uluitoarea lui memorie de lector care
de mai bine de patruzeci de ani î și repeta sie însu și lucruri citite
cînd înc ă se mai bucura de o vedere bun ă:
— De cum a rîs Dumnezeu s-au n ăscut șapte zei care au condus
pămîntul, de cum a izbucnit în rîs a ap ărut lumina, la al doilea
hohot de rîs a ap ărut apa, și în a șaptea zi de cînd rîdea a ap ărut
sufletul… Nerozii. Și chiar și scrierea care urmeaz ă, de unul
dintre nenum ărații proști care s-au apucat s ă comenteze Coena…
Dar nu acestea sunt lucrurile care te intereseaz ă.
într-adev ăr, Guglielmo d ăduse foarte repede paginile și ajunsese
la textul grecesc. Am v ăzut numaidecît c ă foile erau dintr-un alt
soi de material, și mai moale, aproape sfî șiat, cu o parte din
pagini mîncat ă, acoperit de pete șterse, cum produc de obicei
timpul și umezeala la alte c ărți. Guglielmo a citit primele rînduri,
mai întîi în grece ște, apoi traducînd în latine ște și continuînd apoi
în aceast ă limbă, așa încît eu s ă pot înțelege cum începea cartea
fatală.
„In prima carte am tratat despre tragedie, și cum ea, cerînd
pietate și teamă, produce purificarea unor asemenea sentimente.
Așa cum am f ăgăduit, vom trata acum despre comedie ( și de

asemenea despre satir ă și despre mim ă) și cum, producînd
plăcerea ridicolului, ea duce la purificarea unei asemenea
pasiuni. Despre cît de demn ă de considera ție este asemenea
pasiune am și spus în cartea despre suflet, întrucît – numai el
dintre toate animalele – omul are putin ța de a rîde. Vom defini
deci de ce tip de ac țiune este mimesis comedia, examinînd astfel
modurile în care comedia d ă naștere rîsului, și aceste moduri sînt
faptele și vorbirea. Vom ar ăta cum ridicolul faptelor ia na ștere din
asimilarea de la cel mai bun la cel mai r ău și invers, din
surprinderea
465
prin înșelăciune, prin imposibil și prin violarea legilor naturii,
prin neînsemnat și prin neconsecvent, prin dec ăderea
personajelor, prin lipsa de armonie, prin alegerea lucrurilor celor
mai puțin demne. Vom ar ăta deci cum ridicolul vorbirii ia na ștere
din echivocurile dintre cuvinte asem ănătoare pentru lucruri
deosebite, și deosebite pentru lucruri asem ănătoare, prin
flecăreală și prin repeti ție, prin jocuri de cuvinte, diminutive,
greșeli de pronun ție și barbarisme…"
Guglielmo traducea anevoie, c ăutînd cuvintele potrivite, oprindu-
se din cînd în cînd. Traducînd, zîmbea, ca și cum ar fi recunoscut
lucruri pe care a ștepta să le găsească. A citit cu voce tare prima
pagină, apoi a t ăcut, ca și cum nu ar mai fi dorit s ă știe altceva.
Și a răsfoit în grab ă paginile care au urmat; dar dup ă cîteva foi a
întîmpinat o piedic ă, pentru c ă lîngă marginea lateral ă de sus, și
de-a lungul muchiei, foile erau lipite una de alta, a șa cum se
întîmplă cînd — ume-zindu-se și stricîndu-se – materia hîrtiei se
preface într-o coc ă groasă. Jorge și-a dat seama c ă foșnetul foilor
încetase, și l-a îndemnat pe Guglielmo.
— Hai, cite ște, răsfoiește. E al t ău, l-ai meritat… Guglielmo rîse,
părînd foarte amuzat:
— Hei, v ăd că nu mă socotești prea iste ț, Jorge! Tu nu vezi, dar
eu am m ănuși. Cu degetele a șa de stînjenite nu izbutesc s ă
desprind o pagin ă de alta. Ar trebui s ă lucrez cu mîinile goale, s ă-
mi umezesc degetele cu limba, cum mi s-a întîmplat azi diminea ță
citind în scriptorium, așa încît dintr-o dat ă și taina aceasta mi-a
fost dezv ăluită, și ar trebui s ă fac așa mai departe pîn ă cînd
otrava îmi va fi p ătruns în gur ă atît cît trebuie. Vorbesc despre
otrava pe care tu, într-o zi, cu mult ă vreme în urm ă, ai furat-o din
laboratorul lui Severino, poate de atunci îngrijorat c ă ai auzit pe
cineva în scriptorium arătîndu-se cuprins de curiozitate, fie în
privința lui finis Africae, fie în privin ța cărții pierdute a lui

Aristotel, fie în a amîndurora. Cred c ă ai păstrat flaconul mult ă
vreme, gata s ă te folose ști de el cînd vei fi sim țit vreo primejdie. Și
ai simțit-o acum cîteva zile, cînd pe de-o parte Venanzio s-a
apropiat mult prea mult de tema acestei c ărți, și Berengario, din
ușurință, din mîndrie, ca s ă-l impresioneze pe Adelmo, s-a
dovedit a fi mai pu țin hotărît să păstreze taina decît credeai tu.
Atunci ai venit și ți-ai pus capcana. Tocmai la timp, pentru c ă
după cîteva nop ți Venanzio a p ătruns aici, a furat cartea, a
răsfoit-o cu o l ăcomie aproape fizic ă. S-a sim țit rău în scurt ă
vreme și s-a dus s ă caute ajutor în buc ătărie. Unde a murit.
Greșesc?
— Nu ; spune mai departe.
— Ce a urmat e simplu. Berengario g ăsește trupul lui Venanzio în
bucătărie, se teme s ă nu dea prilejul unei anchete, pentru c ă
Venanzio era noaptea în Edif iciu ca urmare a primei sale
dezvăluiri făcute lui Adelmo. Nu știe ce să facă, ia trupul în
spinare și-l arunc ă în hîrdăul cu sînge, gîndindu-se c ă toți aveau
să fie convin și că se înecase.
— Și tu de unde știi că s-a întîmplat a șa ?
— O știi și tu, am v ăzut cum ai tres ărit cînd am g ăsit o cîrp ă
murdară de sînge la Berengario. Nenorocitul î și ștersese cu cîrpa
mîinile cînd îl b ăgase pe Venanzio în sînge. Dar pentru c ă
dispăruse, Berengario nu putea s ă dispară decît cu cartea care-i
trezise și lui acum curiozitatea. Și tu te a șteptai să-l găsească pe
undeva, nu însîngerat, ci otr ăvit. Ce-a urmat, e limpede. Severino
a regăsit cartea, pentru c ă Berengario se dusese mai întîi la
spital, ca s-o citeasc ă ferit de ochii curio șilor. Malachia l-a omorît
pe Severino împins de tine, și moare cînd se întoarce aici ca s ă
afle ce era atît de neîng ăduit în obiectul care-l f ăcuse să ajungă
ucigaș. Iată că avem o l ămurire pentru fiecare cadavru… Ce
prost…
— Cine ?
— Eu. Din cauza unei fraze a lui Alinardo eram convins c ă șirul
de crime urma ritmul celor șapte trâmbi țe ale Apocalipsei.
Grindina pentru Adelmo, și era o sinucidere. Sîngele pentru
Venanzio, și fusese o idee ciudat ă a lui Berengario; apa pentru
Berengario însu și, și fusese doar o întîmplare; a treia parte a
cerului pentru Severino, și Malachia lovise cu sfera armilar ă
pentru c ă era singurul lucru pe care-l g ăsise la îndemîn ă. în fine,
scorpionii lui Malachia… De ce ai spus c ă tomul acela avea
puterea a mii de scorpioni ?
— Din cauza ta. Alinardo îmi oferise ideea lui, apoi auzisem de la

cineva c ă și tu o găsiseși conving ătoare… Atunci m-am convins c ă
un plan dumnezeiesc hot ăra aceste dispari ții, pentru care nu eu
aveam r ăspunderea. Și l-am în științat pe Malachia c ă dacă ar fi
fost curios ar fi pierit potrivit aceluia și plan dumnezeiesc, cum de
fapt s-a și întîmplat.
— Deci a șa este… Am alc ătuit o schem ă falsă pentru a urm ări
mișcările vinovatului și vinovatul s-a potrivit. Și tocmai aceast ă
schemă falsă m-a pus pe urmele tale. în vremurile noastre fiecare
este obsedat de cartea lui Ioan, dar tu îmi p ăreai cel mai înclinat
să meditezi asupra ei, și nu atît despre specula țiile despre
Antichrist, ci pentru c ă veneai din țara în care se f ăceau
Apocalipsele cele mai încînt ătoare. într-o zi cineva mi-a spus c ă
cele mai frumoase codice cu aceast ă carte,
466
467
în bibliotec ă, fuseser ă aduse de tine. Apoi, într-o zi, Alinardo a
vorbit de un tainic vr ăjmaș al lui care fusese s ă caute c ărți la
Silos (m-a uimit faptul c ă a spus c ă vrăjmașul lui se întorsese
mai înainte de vreme pe t ărîmul beznelor ; de fapt el se gîndea la
orbirea ta). Silos este aproape de Burgos, și azi diminea ță am
găsit în catalog o serie de c ărți cumpărate cuprinzînd toate
apocalipsele hispanice, în perioada în care tu urmase și, sau
trebuia s ă urmezi, lui Paolo din Rimini. Și în grupul acela de
tomuri cump ărate era și cartea aceasta. Dar nu puteam fi sigur
de toate cîte le ref ăcusem în minte, pîn ă cînd n-am aflat c ă tomul
furat este din hîrtie de pînz ă. Atunci mi-am reamintit de Silos, și
am fost sigur. Bineîn țeles că pe măsură ce căpăta formă ideea
despre aceast ă carte și despre puterea ei benefic ă, se destr ăma
ideea schemei apocaliptice, și totuși nu izbuteam s ă înțeleg cum
cartea și înșiruirea trîm-bi țelor duceau amîndou ă la tine, și am
înțeles mai bine istoria c ărții în măsura în care, tocmai mînat de
înșiruirea apocaliptic ă, eram silit s ă mă gîndesc la tine, și la
discuțiile tale despre rîs. A șa încît, în seara aceea, cînd nu mai
credeam în schema apocaliptic ă, am stăruit să se cerceteze
grajdurile, unde a șteptam s ă răsune a șasea trîmbi ță, și tocmai la
grajduri, dintr-o pur ă întîmplare, Adso mi-a oferit cheia pentru a
intra în finis Africae.
— Nu te în țeleg, a spus Jorge. Mi-ai ar ătat cu trufie cum ai ajuns
pînă la mine prin puterea min ții tale, și totuși îmi dovede ști că ai
ajuns la mine potrivit unei socoteli gre șite. Ce vrei s ă-mi spui cu
asta ?
— Ție, nimic. Sînt nedumerit, asta e. Dar n-are importan ță. Am

ajuns unde trebuia.
— Dumnezeu f ăcea să răsune cele șapte trîmbi țe. Și tu, chiar și
pe calea ta gre șită, ai auzit un ecou slab al acelui sunet.
— Asta ai mai spus-o în predica de asear ă. Cauți să te
încredin țezi că toată povestea aceasta s-a desf ășurat dup ă un
plan dumnezeiesc pentru a- ți ascunde ție însuți faptul c ă ești un
criminal.
— Eu n-am omorît pe nimeni. Fiecare a c ăzut potrivit destinului
său, din cauza p ăcatelor sale. Eu am fost doar un instrument.
— Ieri ai spus c ă și Iuda a fost un instru ment. Asta nu l-a iertat
să fie condamnat.
— Mă împac cu gîndul c ă aș putea fi damnat. Dumnezeu m ă va
ierta pentru c ă știe că am făcut totul întru slava sa. Datoria mea
era să apăr biblioteca.
468
— Acum cîteva clipe erai gata s ă mă omori și pe mine și pe
băiatul acesta.
— Ești mai dibaci, dar nu mai bun decît al ții.
— Și acum ce se va întîmpla, dup ă ce am dat la iveal ă toată
urzeala ?
— Vom vedea, a spus Jorge. Nu vreau neap ărat moartea ta. Poate
voi izbuti s ă te conving. Dar spune-mi, mai întîi, cum de ai ghicit
că era vorba de a doua carte a lui Aristotel ?
— Nu-mi ajunseser ă, desigur, anatemele tale împotriva rîsului,
nici puținul pe care l-am aflat despre discu țiile pe care le-ai avut
cu ceilal ți. Am fost ajutat de unele însemn ări lăsate de Venanzio.
Nu înțelegeam de la început ce anume voia s ă spună. Dar erau
unele aluzii la o piatr ă nerușinată care se rostogole ște pe cîmp, la
greierii ce cînt ă pe sub p ămînt, la smochinii b ătrîni. Citisem cîte
ceva de soiul acesta: am controlat z ilele trecute. Sînt exemple
pe care le d ădea Aristotel în prima carte a Poeticii și în Retorica.
Apoi mi-am amintit c ă Isidor din Sevilla define ște comedia ca pe
ceva care poveste ște despre stupra virginum et amores
meretricum… Incet-încet mi-a ap ărut în minte aceast ă a doua
carte, așa cum ar fi trebuit s ă fie. Ți-aș putea-o povesti aproape în
întregime, f ără să mai citesc paginile care ar trebui s ă mă otră-
vească. Comedia se na ște în acele komas, sau în satele țăranilor,
ca o sărbătorire vesel ă după un prînz sau dup ă o festivitate. Nu
povestește despre oameni renumi ți sau puternici, ci despre
ființele păcătoase și caraghioase, nu tic ăloase, și nu se sfîr șește
cu moartea personajelor. Provoac ă ridicolul ar ătînd defectele și
viciile oamenilor obi șnuiți. Apoi Aristotel vede înclinarea spre rîs

ca pe o for ță bună, care poate avea și o valoare de cunoa ștere,
cînd prin enigme rafinate și metafore nea șteptate, spunîndu-ne
totuși lucrurile altfel decît sînt, ca și cum ar min ți, ne oblig ă de
fapt să le privim mai bine și ne face s ă spunem: iat ă, chiar a șa
stau lucrurile, și eu nu știam. Adev ărurile la care se ajunge prin
reprezentarea oamenilor și a lumii, mai rele decît ceea ce sînt sau
decît le credem, mai rele, în or ice caz, decît felul cum ni le-au
arătat poemele eroice, tragediile și viețile sfinților. Așa este ?
— Cam a șa. Ai reconstituit-o citind alte c ărți ?
— Pe cele la care lucra Venanzio. Cred c ă de mult ă vreme
Venanzio c ăuta aceast ă carte, trebuie s ă fi citit în catalog
indicațiile pe care le-am citit și eu și să se fi convins c ă aceea era
cartea pe care o c ăuta. Dar nu știa cum s ă intre în finis Africae.
Cînd l-a auzit pe Berengario vo rbindu-i despre ea lui Adelmo,
atunci s-a repezit ca un cîine pe urmele iepurelui.
469
— Așa a fost, mi-am dat seama numaidecît. Am în țeles că sosise
momentul în care ar fi trebuit s ă apăr biblioteca cu din ții…
— Și ai dat cu unsoarea aceea. Trebuie s ă fi fost tare greu… pe
întuneric.
— Acum mîinile mele v ăd mai bine decît ochii t ăi. Lui Severino îi
furasem și o pensul ă, și am folosit și eu mănuși. A fost o idee
grozavă, nu-i așa ? Ți-a trebuit mult pîn ă să ajungi la ea…
— Da. Eu m ă gîndeam la ceva mult mai complicat, la un dinte
otrăvit sau la a șa ceva. Trebuie s ă spun că soluția ta era
nemaipomenit ă, victima se otr ăvea singur ă, și chiar pe m ăsură ce
voia să citească…
Mi-am dat seama, cu un fior de spaim ă, că în clipa aceea cei doi
bărbați, prinși într-o lupt ă pe viață și pe moarte, se pre țuiau cu
schimbul, ca și cum fiecare ar fi f ăcut totul doar pentru a c ăpăta
aplauzele celuilalt. Mintea mea a fost str ăbătută de gîndul c ă
toată priceperea de care se folosise Berengario ca s ă-l cucereasc ă
pe Adelmo și gesturile simple și naturale cu care fata trezise
înflăcărarea și dorința mea erau nimic fa ță de iscusin ța și
smintita îndemînare de a-l cî știga pe cel ălalt, față de acțiunea de
seducție care se petrecea sub ochii mei în momentul acela, și care
se desfășurase de-a lungul a șapte zile, fiecare dintre cei doi
părtași nutrind, ca s ă zic așa, o tainic ă înțelegere pentru cel ălalt,
fiecare dorind pe ascuns s ă capete încuviin țarea celuilalt, de care
se temea și pe care-l ura.
— Dar spune-mi, zicea Guglielmo, de ce ? De ce ai vrut s ă ferești
cartea asta mai mult decît pe atîtea altele? De ce ascundeai, dar

fără să făptuiești vreun delict, tratate de necroman ție, pagini în
care se necinstea, poate, numele lui Dumnezeu, dar pentru
paginile acestea i-ai condamnat pe fra ții tăi și te-ai condamnat și
pe tine însu ți? Există atîtea alte c ărți care vorbesc despre
comedie, atîtea altele, de asemenea, care fac elogiul rîsului. De ce
aceasta î ți inspiră atîta team ă?
— Pentru c ă era a Filosofului. Orice carte a omului acela a
distrus cîte o parte a în țelepciunii pe care cre știnătatea o
strînsese de-a lungul veacurilor. P ărinții Bisericii spuseser ă ceea
ce trebuia despre puterea Verbului, și a fost de ajuns ca Boethius
să-l comenteze pe Filosof pe ntru ca taina dumnezeiasc ă a
Verbului s ă se prefac ă în parodia omeneasc ă a categoriilor și a
silogismului. Cartea Facerii spune ceea ce trebuie știut despre
alcătuirea cosmosului, și a fost de ajuns
470
să se descopere c ărțile despre fizic ă ale Filosofului pentru ca
universul s ă fie regîndit în termenii unei materii oarbe și
mucilaginoase, și pentru ca arabul Averroes s ă-i conving ă
aproape pe to ți despre nemurirea în veci a lumii. Știam totul
despre numenii dumnezeie ști, și dominicanul îngropat de Abbone
— cîștigat de Filosof— le-a numit din nou, urmînd c ăile trufa șe
ale rațiunii omene ști. Astfel cosmosul, care pentru Areopagit i se
arăta celui care știa să priveasc ă în sus cascada luminoas ă a
cauzei prime exemplare, a ajuns o rezerv ă de indicii p ămîntești la
care apelezi ca s ă numești o abstract ă eficiență. La început
priveam la cer, abia aruncînd o privire încruntat ă spre amestecul
de materie, acum privim la p ămînt și credem în cer numai pe
baza mărturiilor p ămîntului. Fiecare cuvînt al Filosofului, pe care
acum au ajuns s ă jure și sfinții și pontifii, a întors imaginea lumii
pe dos. Dar el n-a izbutit s ă întoarc ă pe dos imaginea lui
Dumnezeu. Dac ă această carte ar deveni… ar fi devenit subiect de
interpretare deschis ă, am fi dep ășit și ultima limit ă.
— Dar ce te-a speriat în discu ția aceasta despre rîs ? Nu faci s ă
piară rîsul dînd pierzaniei aceast ă carte.
— Nu, desigur. Rîsul este sl ăbiciunea, putreziciunea, lipsa de
gust a c ărnii noastre. Este gîdilatul pentru țăran, neru șinarea
pentru be țiv, chiar și Biserica, în în țelepciunea ei, a îng ăduit clipa
de sărbătoare, de carnaval, de bîlci, aceast ă întinare diurn ă care-
ți descarc ă umorile și te abate de la alte ambi ții… Dar a șa rîsul
rămîne un lucru josnic, la îndemîna celor simpli, tain ă dezvăluită
pentru plebe. O spunea și Apostolul, decît s ă ardeți, mai bine
căsătoriți-vă. Decît s ă vă ridicați împotriva ordinii voite de

Dumnezeu, mai bine rîde ți și distrați-vă în murdarele voastre
parodii ale ordinii, la sfîr șitul mesei, dup ă ce ați golit carafele și
farfuriile. Alege ți-l pe regele nebunilor, pierde ți-vă în liturghia
măgarului și a porcului, juca ți-vă și reprezenta ți-vă saturnaliile
voastre cu capul în jos… Dar aici, aici… și acum Jorge b ătea cu
degetul în mas ă, alături de cartea pe care Guglielmo o ținea
dinainte, aici se r ăstoarnă funcția rîsului, aici ea e ridicat ă la
rangul de art ă, i se deschid por țile lumii celor înv ățați, se face din
el obiect de filosofie și de perfid ă teologie… Tu ai v ăzut ieri cum
cei simpli pot s ă conceap ă și să pună în faptă cele mai murdare
erezii, necunoscînd nici legile lui Dumnezeu, nici pe cele ale
naturii. Dar Biserica poate r ăbda erezia cel^r simpli, care se
condamn ă singuri, ruina ți de neștiința lor. Inculta sminteal ă a lui
fra Dolcino și a celor ca el nu va pune în pericol orînduiala
dumnezeiasc ă. Va predica silnicia și va muri de silnicie, nu va
471
lăsa nici o urm ă, va trece a șa cum trece carnavalul, și nu are
importan ță dacă în timpul s ărbătorii se va fi produs pe p ămînt, și
pentru scurt timp, epifania lu mii de-a-ndoaselea. Ajunge ca
gestul s ă nu se transforme în plan, ca aceast ă limbă vulgară să
nu găsească o latină care să o traduc ă. Rîsul îl elibereaz ă pe
mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor și
diavolul apare s ărac și nebun, deci putînd s ă fie controlat. Dar
această carte ar putea s ă-i învețe pe oameni c ă eliberarea de fric ă
înseamn ă înțelepciune. Cînd rîde, cînd vinul îi gîlgîie în gît, omul
de jos se simte st ăpîn pentru c ă a răsturnat leg ăturile senioriale;
dar cartea aceasta ar putea s ă-i învețe pe înv ățați mijloace
rafinate, și din acel moment str ălucite, cu care s ă facă legitimă o
asemenea r ăsturnare. Atunci, ceea ce în gestul negîndit al celui
de jos este înc ă și din fericire lucrare a bur ții s-ar preschimba
într-o lucrare a intelectului. Faptul c ă rîsul este propriu omului
dovedește mărginirea noastr ă de păcătoși. Dar cîte min ți stricate,
ca a ta, n-ar extrage din aceast ă carte silogismul cel mai mare,
potrivit c ăruia rîsul este scopul omului! Rîsul îl îndep ărtează
pentru cîteva clipe pe omul simplu de spaim ă. Dar legea se
impune prin spaim ă, al cărui nume adev ărat este frica de
Dumnezeu. Și de la aceast ă carte ar putea pleca scînteia
luciferic ă, ceea ce ar a țîța în lumea întreag ă un nou incendiu: și
rîsul s-ar ar ăta ca art ă nouă, necunoscut ă chiar și de Prometeu,
pentru a înl ătura teama. Omul simplu, care rîde, în clipa aceea
nu-i mai pas ă că va muri; dar apoi, dup ă ce înceteaz ă dezmățul,
liturghia îi impune din nou, potrivit voin ței lui Dumnezeu, frica

de moarte. Și din aceast ă carte ar putea lua na ștere noua și
distrugătoarea n ăzuință de a nimici moartea prin dezrobirea de
frică. Și ce vom fi, oare, noi, fiin țe păcătoase, fără frică, poate cel
mai chibzuit, mai afectuos dar al lui Dumnezeu? Secole de-a
rîndul, doctorii și părinții Bisericii au emis esen țe parfumate de
sfîntă știință, pentru a mîntui, cu gîndirea lor înalt ă, de mizeria și
de ispita lucrurilor josnice. Și această carte, îndrept ățind ca pe
un lucru minunat comedia, și satira, și mima, care ar putea
produce cur ățirea pasiunilor prin zugr ăvirea defectului, a viciului,
a slăbiciunilor, i-ar îndemna pe fal șii înțelepți să încerce s ă
răscumpere (cu o dr ăcească răsturnare) înaltul prin îng ăduirea
celor de jos. Din aceast ă carte s-ar na ște gîndul c ă omul poate s ă
vrea pe p ămînt (cum d ădea de în țeles Bacon al t ău în legătură cu
magia natural ă) chiar bel șugul din țara unde curge lapte și miere.
Dar tocmai asta este ceea ce nu trebuie și nu putem s ă avem.
Uită-te la călugărașii care se fac de ru șine cu parodia
472
bufonesc ă Coena Cypriani. Pocirea aceea dr ăcească a Sfintei
Scripturi! Ei bine, f ăcînd-o, știu că asta e r ău. Dar în ziua cînd
cuvîntul Filosofului va îndrept ăți jocurile l ăturalnice ale
imagina ției destr ăbălate, oh, atunci cu adev ărat că ceea ce st ătea
la margine va s ări la mijloc, și din mijloc î și va pierde orice urm ă.
Poporul lui Dumnezeu se va tra nsforma într-o adunare de
monștri ridica ți din hăurile pămîntului necunoscut, și atunci
periferia cunoscut ă a pămîntului va deveni inima împ ărăției
creștine, arimaspi pe tronul lui Petru, blemmi în m ănăstiri, pitici
cu burta umflat ă și cu capul uria ș paznici la biblioteci! Sclavii
poruncind legea, noi (dar și tu, deci) dînd ascultare lipsei oric ărei
legi. Un filosof grec (pe care Aristotel al t ău îl citeaz ă aici,
complice și scîrbavnic auctoritas) spune c ă seriozitatea
potrivnicilor trebuie despuiat ă prin rîs, și rîsului s ă i se
împotriveasc ă seriozitatea. Chibzuiala p ărinților noștri a ales cum
trebuie: dac ă rîsul este petrecerea plebei, goliciunea plebei trebuie
ținută în frîu și umilită, și înspăimîntată cu necru țare. Și plebea
nu are scule ca s ă-și șlefuiască rîsul pîn ă într-atît încît s ă-l facă
să devină un instrument împotriva seriozit ății păstorilor care
trebuie s-o conduc ă la viața eternă și s-o scape de chem ările
cărnii, ale neru șinării, ale mînc ării, ale poftelor ru șinoase. Dar
dacă cineva, într-o zi, fluturînd cuvintele Filosofului și vorbind
deci ca un filosof, ar aduce arta rîsului la puterea unei arme
subtile, dac ă retorica convingerii ar fi înlocuit ă cu retorica
derîderii, dac ă topica r ăbdătoarei și salvatoarei construc ții a

imaginilor reînvierii va fi înlocuit ă cu topica ner ăbdătoarei
distrugeri și a răstălmăcirii tuturor imaginilor celor mai sfinte și
mai respectabile — oh, în ziua aceea și tu și toată înțelepciunea
ta, Guglielmo, ve ți fi răsturnați.
— De ce ? M-a ș lupta, iscusin ța mea s-ar împotrivi iscusin ței
altuia. Ar fi o lume mai bun ă decît cea în care focul și fierul
încins al lui Bernardo Gui umilesc focul și fierul încins al lui fra
Dolcino.
— Vei fi prins și tu atunci în urzeala diavolului. Vei lupta de
cealaltă parte a cîmpiei Armaghedon, unde va trebui s ă fie
întîlnirea cea de pe urm ă. Dar pentru ziua aceea Biserica va
trebui s ă știe să impună încă o dată regula ciocnirii. Nu ne sperie
blasfemia, pentru c ă și în ponegrirea lui Dumnezeu recunoa ștem
imaginea ascuns ă a mîniei lui Iehova care-i oc ă-răște pe îngerii
nesupuși. Nu ne însp ăimîntă violența celui ce ucide p ăstorii în
numele vreunor închipuiri de reînnoire, pentru c ă este aceea și
violență a principilor care au încercat s ă distrug ă poporul lui
Israel. Nu ne însp ăimîntă asprimea
473
donatistului, nebunia sinuciga șă a circumciziei, desfrîul
bogomilului, trufa șa puritate a albigensului, nevoia de sînge a
flagelatorului, ame țeala răului arătată de fratele liberului spirit; îi
cunoaștem pe to ți și cunoaștem rădăcina păcatelor lor, care e
însăși rădăcina sfin țeniei noastre. Nu ne însp ăi-mîntă și mai ales
știm cum s ă-i distrugem sau, mai bine spus, cum s ă-i lăsăm să
se distrug ă singuri, ducînd cu f ăloșenie pîn ă la zenit voin ța de
moarte, care ia na ștere din h ăurile înse și ale nadirului lor. Ba, a ș
zice, prezen ța lor ne este de mare folos, ea se înscrie în hot ărîrea
lui Dumnezeu, pentru c ă păcatul lor stîrne ște virtutea noastr ă,
blestemul lor încurajeaz ă cîntecul nostru de laud ă, pocăința lor
nefireasc ă ordoneaz ă gustul nostru de sacrificiu, necuvio șia lor
face să strălucească cuvioșia noastr ă, așa cum principele
beznelor a fost de trebuin ță, cu răzvrătirea lui și cu disperarea
lui, ca s ă facă să strălucească mai bine gloria lui Dumnezeu,
început și sfîrșit al oric ărei speran țe. Dar dac ă într-o zi — și nu
printr-o excep ție plebeie, ci ca o ascez ă a savantului, încredin țată
mărturiei de net ăgăduit a Scripturii – arta derîderii ar deveni
acceptabil ă, și s-ar ar ăta nobilă și liberală, și nu mecanic ă după
cum era, dac ă într-o zi cineva ar putea spune ( și ar fi ascultat): eu
rîd de întrupare… Atunci nu vom avea arme pentru st ăvilirea
acelei blasfemii, pentru c ă ea ar chema împreun ă toate puterile
întunecate ale materiei corporale, cele care se afirm ă în bășină și-

n rut, și rutul și bășina și-ar aroga dreptul, care apar ține doar
spiritului, de-a se exprima unde vrea!
— Licurg pusese s ă se ridice o statuie a rîsului.
— Ai citit asta în tratatul lui Cloritius, care a încercat s ă-i scape
pe mimi de învinuirea de necredin ță, care spune cum un bolnav a
fost tămăduit de un medic care îl ajutase s ă rîdă. De ce trebuia
să-l tămăduiască, dacă Dumnezeu hot ărîse că ziua lui
pămînteasc ă ajunsese la cap ăt?
— Nu cred c ă l-a tămăduit de boal ă. L-a înv ățat să rîdă de boal ă.
— Boala nu se alung ă din trup ca diavolii. Se distruge.
— Cu trupul bolnavului.
— Dacă e nevoie.
— Tu ești diavolul, i-a spus atunci Guglielmo.
Jorge a p ărut să nu înțeleagă. Dacă ar fi putut s ă vadă, aș zice că
l-ar fi țintuit pe cel ălalt cu priviri uimite.
— Eu? a spus.
— Da, te-au min țit. Diavolul nu este principele materiei, diavolul
este obr ăznicia spiritului, credin ța fără zîmbet, adev ărul care nu
este cuprins niciodat ă de îndoial ă. Diavolul este
474
întunecat fiindc ă știe unde se duce și mergînd se duce de unde a
venit. Tu e ști diavolul, și ca diavolul tr ăiești în întuneric. Dac ă
voiai să mă convingi, ei bine nu ai reu șit. Te ur ăsc, Jorge, și dacă
aș putea te-a ș duce jos, pe platou, gol și cu pene de zbur ătoare
înfipte în gaura curului, și fața vopsit ă ca un saltimbanc și ca un
bufon, pentru ca toat ă mănăstirea să rîdă de tine, și să nu se mai
sperie. Mi-ar pl ăcea să te ung cu miere și apoi să te tăvălesc prin
pene și să te port de lan ț prin bîlciuri, ca s ă le spun tuturor:
acesta v ă aducea la cuno ștință adevărul și vă spunea c ă adevărul
are gustul mor ții, dar voi nu credea ți în cuvîntul lui, ci în
încăpățînarea lui. Și acum v ă spun că, în nesfîr șitul vîrtej al
lucrurilor cu putin ță, Dumnezeu v ă îngăduie să vă închipui ți și o
lume în care b ănuitul interpret al adev ărului să nu fie altceva
decît o mierl ă neghioab ă, care repet ă cuvintele înv ățate de mult.
— Tu ești mai rău decît diavolul, minoritule, a spus atunci Jorge.
Ești un jongler ca și Sfîntul care v-a dat na ștere. Ești ca Sfîntul
Francisc al t ău care din toto corpore fecerat lin-guam, care rostea
jurăminte dînd spectacole ca saltimbancii, care-l descump ănea pe
zgîrcit punîndu-i în mîn ă monede de aur, care umilea cuvio șia
maicilor c ălugărițe citind Miserere în loc de predic ă, și care cer șea
în francez ă și care imita cu o bucat ă de lemn mi șcările celui care
cîntă la vioar ă, care se travestea în vagabond ca s ă-i pună în

încurcătură pe călugării mînc ăcioși, care se arunca gol în z ăpadă,
vorbea cu animalele și cu ierburile, preschimba îns ăși taina
nașterii lui Christos în spectacol de țară, invoca mielul din
Bethleem imitînd beh ăitul oii… A fost o școală bună… Nu era
minorit c ălugărul acela Diotisalvi din Floren ța?…
— Ba da, a zîmbit Guglielmo. Cel care s-a dus la m ănăstirea
predicatorilor și a spus c ă nu avea s ă primeasc ă mîncare dac ă
mai întîi nu-i d ădeau un petic din tunica Sfîntului Ioan, ca s-o
păstreze ca relicv ă, și cînd l-a avut și-a șters șezutul cu el, apoi l-
a aruncat la gunoi și cu un b ăț îl răsucea în murd ărie și striga:
vai de mine, ajuta ți-mă, fraților, pentru c ă am pierdut în privat ă
relicvele sfîntului.
— Te distreaz ă povestea asta, mi se pare. Poate c ă ai vrea s ă mi-
o spui și pe cea a altui minorit, fratele Paolo
Millemosche, care într-o zi a c ăzut și s-a întins pe ghea ță, și
concetățenii lui rîdeau de el, și unul l-a întrebat dac ă n-ar fi vrut
să aibă ceva mai bun sub el, și el a răspuns: ba da, pe nevast ă-
ta… Așa căutați voi adev ărul.
— Astfel îi înv ăța Francisc pe oameni s ă priveasc ă
lucrurile dintr-o alt ă parte.
475
— Dar v-am potolit. I-ai v ăzut ieri pe confra ții tăi. Au reintrat în
rîndurile noastre, nu mai vorb esc ca oamenii simpli. Oamenii
simpli nu trebuie s ă vorbeasc ă. Cartea aceasta ar fi îndrept ățit
ideea că limba oamenilor simpli ar fi purt ătoarea unei oarecare
înțelepciuni. Acest lucru trebuie împiedicat, și asta am vrut s ă fac
eu. Tu spui c ă eu sînt diavolul; nu e adev ărat. Eu am fost mîna
lui Dumnezeu.
— Mîna lui Dumnezeu creeaz ă, nu ascunde.
— Exist ă margini dincolo de care nu este îng ăduit să mergi.
Dumnezeu a vrut ca pe anumite h ărți să stea scris hic sunt
leones.
— Dumnezeu i-a creat și pe mon ștri. Și pe tine. Și despre totul
vrea să se vorbeasc ă.
Jorge și-a întins mîinile tremur ătoare și a tras cartea spre sine. O
ținea deschis ă, dar întoars ă, în așa fel încît Guglielmo s-o vad ă în
poziția cea mai bun ă.
— Atunci de ce a l ăsat el, a spus, ca textul acesta s ă stea pierdut
de-a lungul secolelor, și să se salveze din el doar o copie, încît
copia acelei copii, care a sfîr șit cine știe pe unde, s ă rămînă
îngropat ă în mîinile unui necredincios care nu cunoa ște greaca,
și apoi să zacă părăsită într-un loc închis dintr-o veche bibliotec ă

unde eu, nu tu, eu am fost chemat de providen ță s-o găsesc, și s-
o iau cu mine, și s-o ascund pentru înc ă atîția ani ? Eu știu, știu
ca și cum aș vedea asta scris cu litere de diamant, cu ochii mei
care văd lucruri pe care tu nu le vezi, eu știu că aceasta era
voința lui Dumnezeu și inter-pretînd-o, am f ăcut ceea ce am
făcut. în numele Tat ălui, și al Fiului, și al Sfîntului Duh.
476
Ziua a șaptea Noaptea
în care vine ecpiroza și din cauza prea multor virtu ți precump ănesc
forțele infernului
Bătrînul a t ăcut. Ținea amîndou ă mîinile cu palmele deschise pe
carte, aproape mîngîindu-i paginile, ca și cum ar fi netezit foile ca
să le citeasc ă mai bine sau ar fi vrut s ă le apere de vreo mîn ă
răpitoare.
— Toate acestea n-au slujit, oricum, la nimic, i-a spus Guglielmo.
Acum s-a sfîr șit, te-am g ăsit, am g ăsit cartea, și ceilalți au murit
în zadar.
— Nu în zadar, a spus Jorge. Poate au fost prea mul ți. Și dacă
mi-ar fi trebuit o dovad ă pentru tine c ă această carte este
blestemat ă, ai avut-o. Și pentru a nu fi murit în zadar, o alt ă
moarte nu va fi prea mult.
A spus și a început, cu mîinile sale desc ărnate și delicate, s ă
sfîșie încet, în buc ăți și în fîșii, paginile înmuiate ale manu-
scrisului, b ăgîndu-și-le ghemotoace în gur ă și mestecîndu-le
încet, ca și cînd ar fi mîncat ostia sfînt ă și ar fi vrut s-o
preschimbe în carne din propria lui carne.
Guglielmo îl privea fascinat și părea că nu-și dă seama de ceea ce
se întîmpla. Apoi s-a scuturat și s-a repezit înainte strigînd:
— Ce faci?
Jorge a zîmbit, dezvelindu- și gingiile golite de sînge, în timp ce o
șuviță de bale g ălbui îi curgea de pe buzele palide pe firele albe și
rare de p ăr ale bărbii.
— Tu ești cel care a ștepta sunetul celei de-a șaptea trîmbi țe, nu-i
așa ? Ascult ă acum ce spune glasul: pecetluie ște cele ce au spus
cele șapte tunete, și nu scrie, ia-le și devoră-le, ele vor am ărî
pîntecele t ău, dar pentru gura ta dulci vor fi, precum mierea. Vezi
? Acum pecetluiesc ceea ce nu trebuie spus, în mormîntul care
devin.
477
A rîs, chiar și el, Jorge. Pentru prima dat ă l-am auzit rîzînd… A
rîs cu gura, f ără ca buzele s ă se fi alăturat bucuriei, și părea că
plînge.

— Nu te a șteptai, Guglielmo, la aceast ă concluzie, nu-i a șa ?
Bătrînul acesta, prin mila lui Dumnezeu, iese iar biruitor, vezi?
Și cum Guglielmo încerca s ă-i smulg ă cartea, Jorge, care a ghicit
gestul, sim țind mișcarea aerului, s-a dat înapoi strîn-gînd
volumul la piept cu stînga, în timp ce cu dreapta siî șia mai
departe paginile și le băga în gur ă.
Stătea de partea cealalt ă a mesei, și Guglielmo, care nu reu șea
să-l ajung ă, a încercat pe nea șteptate s ă ocoleasc ă stavila. Dar și-
a doborît scaunul de lemn, ag ățîndu-l cu ve ș-mîntul, încît Jorge a
avut putin ța să-și dea seama de încurc ătură. Bătrînul a rîs din
nou, de data asta mai puternic, și cu o iu țeală neașteptată a
întins mîna dreapt ă, dibuind pe pip ăite felinarul, mînat de
căldură a ajuns la flac ără și a lăsat mîna peste ea, f ără să se
teamă de durere, și flacăra s-a stins. Camera s-a cufundat în
întuneric și am auzit pentru ultima dat ă rîsul lui Jorge, care
striga:
— Acum g ăsiți-mă, pentru c ă acum eu sînt cel care vede mai
bine.
Apoi a t ăcut și nu l-am mai auzit mi șcîndu-se cu pa șii aceia
tăcuți care făceau atît de nea șteptate apari țiile lui, și auzeam
doar din cînd în cînd, în diferite col țuri ale înc ăperii, zgomotul
hîrtiei care se sfî șia.
— Adso! a strigat Guglielmo, stai la u șă și nu-l lăsa să iasă.
Dar vorbise prea tîrziu, pentru c ă eu, care de cîteva secunde
muream de dorin ța de a s ări pe bătrîn, cînd se f ăcuse întuneric
mă aruncasem înainte încercînd s ă ocolesc masa prin partea
opusă celei pe care o pornise maestrul meu. Prea tîrziu mi-am dat
seama c ă îi dădusem lui Jorge posibilitatea s ă cîștige ușa, pentru
că bătrînul știa să se orienteze pe întuneric cu o nemaipomenit ă
siguranță. Și într-adev ăr am auzit un zgomot de hîrtie rupt ă în
spatele nostru, destul de în ăbușit, pentru c ă venea din camera
alăturată. Și în acela și timp am auzit un alt zgomot, un scîr țîit
chinuit și crescînd, un scrî șnet de țîțîni.
— Oglinda, a strigat Guglielmo. Ne închide în ăuntru. Purta ți de
zgomot, amîndoi ne-am arun cat spre intrare, eu
m-am împiedicat de un sc ăunel și m-am lovit la un picior, dar n-
am luat asta în seam ă, pentru c ă fulgerător am în țeles că dacă
Jorge ne-ar fi închis, n-am mai fi ie șit niciodat ă: pe
478
întuneric nu am fi g ăsit în ce chip s ă ieșim, neștiind ce trebuia
manevrat în partea aceea și cum.
Cred că Guglielmo se mi șca cu aceea și disperare ca și mine,

pentru c ă l-am sim țit alături în timp ce amîndoi, ajun și în prag,
împingeam cu toat ă puterea partea din spate a oglinzii, care se
închidea spre noi. Am ajuns la timp, pentru c ă ușa s-a oprit și,
puțin după aceea, a cedat, redeschizîndu-se. Era limpede c ă
Jorge, v ăzînd că lupta era inegal ă, se îndep ărtase. Am ie șit din
camera blestemat ă, dar acum nu știam în ce parte pornise
bătrînul și întunericul era aproape tota l. La un moment dat mi-
am amintit:
— Maestre, dar am amnarul la mine !
— Și atunci ce mai a ștepți ? a strigat Guglielmo. Caut ă lampa și
aprinde-o.
M-am aruncat în întuneric, înd ărăt în finis Africae, căutînd
felinarul pe pip ăite. Am izbutit numaidecît, printr-o minune
dumnezeiasc ă, m-am c ăutat în scapular ă, am găsit amnarul,
mîinile îmi tremurau și am dat de dou ă ori greș pînă să izbutesc
să aprind, în timp ce Guglielmo gîfîia din u șă: „haide, hai mai
repede!"
— Mai repede, m-a îndemnat din nou Guglielmo, altfel ăla
mănîncă tot Aristotelul!
— Și-o să moară! am strigat însp ăimîntat ajungîndu-l din urm ă și
pornind amîndoi în c ăutare.
— Nu-mi pas ă dacă moare, blestematul! striga Guglielmo,
iscodind cu ochii prin jur și mișcîndu-se la întîmplare. Și așa, cu
cît a mîncat, soarta lui e pecetluit ă. Dar eu vreau cartea!
Apoi s-a oprit și a vorbit cu mai mult calm.
— Stai. Dac ă facem a șa, nu-l mai g ăsim niciodat ă. Să stăm o
clipă locului t ăcuți.
Am încremenit în t ăcere. Și în tăcere am auzit, nu prea departe de
noi, zgomotul unui corp care mi șca un dulap și pocnetul unor
cărți care cădeau.
— Pe-acolo ! am strigat amîndoi deodat ă.
Am alergat spre locul unde se auzeau zgomotele, dar ne-am dat
seama c ă trebuia s ă încetinim pasul. într-adev ăr, în afar ă de finis
Africae, biblioteca era str ăbătută în seara aceea de valuri de aer
care șușoteau și gemeau puternic din pricina vîntului de-afar ă.
Sporite de avîntul nostru, ele amenin țau să stingă felinarul, atît
de greu rec ăpătat. Neputînd s ă ne grăbim noi, trebuia s ă-l facem
pe Jorge s ă încetineasc ă. Guglielmo a avut o intui ție contrar ă și a
strigat:
— Te-am prins b ătrîne, acum avem lumin ă !
479
Și a fost o socotin ță înțeleaptă, pentru c ă vestea l-a tulburat,

pare-se, pe Jorge, care a trebuit s ă grăbească pasul, stricînd
echilibrul magicei sale sensibilit ăți de văzător în bezn ă. într-
adevăr, puțin după aceea am auzit un alt zgomot și cînd, urmînd
sunetul, am intrat în camera Y de la YSPANIA, l-am v ăzut, căzut
pe jos, cu cartea tot în mîini, în timp ce c ăuta să se ridice printre
volumele c ăzute de pe masa pe care o r ăsturnase. încerca s ă se
ridice, dar continua s ă smulgă paginile, ca și cum ar fi vrut s ă-și
devoreze prada cît mai repede.
Am ajuns la el cînd se ridicase și, simțind prezen ța noastr ă, ne
ținea piept, dîndu-se înd ărăt. Chipul s ău, la lumina ro șie a
felinarului, ne-a ap ărut însp ăimîntător: trăsăturile răvășite, o
sudoare boln ăvicioasă îi șiroia pe frunte și pe obraji, ochii, de
obicei albi de moarte, se injectaser ă de sînge, din gur ă îi ieșeau
șuvițe de pergament, ca unei fiar e înfometate care se îndopase
prea mult și nu mai izbutea s ă-și înghită mîncarea. Desfigurat ă
de oboseal ă, de amenin țarea otr ăvii care-i clocotea acum din
belșug în vine, de disperata și drăceasca lui hot ărîre, ceea ce
fusese figura respectabil ă a bătrînului ap ărea acum
dezgustătoare și caraghioas ă; în altă situație ar fi putut s ă
stîrneasc ă rîsul, dar și noi ajunseser ăm asemenea unor animale,
unor cîini care h ăituiesc o s ălbăticiune.
Am fi putut s ă-l apucăm cu calm, dar am c ăzut în spatele lui ca
apucații, el s-a ap ărat, a strîns mîinile la piept ap ărînd volumul,
eu îl țineam cu stînga în vreme ce cu dreapta încercam s ă țin
felinarul sus, dar i-am trecut flac ăra pe față, el a sim țit căldura, a
scos un geam ăt sufocat, aproape un r ăcnet, lăsînd să-i cadă din
gură bucăți de hîrtie, și-a desprins dreapta cu care strîngea
cartea, a mi șcat mîna spre felinar și mi l-a smuls brusc,
aruncîndu-l înainte…
Felinarul a c ăzut tocmai pe gr ămada de c ărți căzute de pe mas ă,
îngrămădite unele peste altele, cu paginile deschise. Uleiul s-a
vărsat, focul s-a apropiat numaid ecît de un pergament foarte
subțire care s-a aprins ca o leg ătură de mărăcini usca ți. Totul s-a
petrecut în cîteva clipe, din volume s-a ridicat o vîlv ătaie, ca și
cînd acele pagini milenare tînjiser ă de secole s ă se aprind ă, și se
bucurau s ă-și satisfac ă dintr-o dat ă o străveche sete de ecpiroz ă.
Guglielmo și-a dat seama de ceea ce se întîmpla și a renun țat să-l
mai împing ă pe bătrîn — care, de cum s-a sim țit liber, s-a dat
înapoi cî țiva pași —, a șovăit puțin, prea mult îns ă, neștiind dac ă
să se întoarc ă la Jorge sau s ă se repead ă să stingă micul rug. O
carte mai veche decît altele a ars într-o clip ă, aruncînd în sus o
limbă de flăcări.

480
Lamele sub țiri de vînt, care puteau stinge o fl ăcăruie plăpîndă,
dădeau în schimb curaj unei v ăpăi mai mari și mai vii, și chiar
făceau să se împr ăștie din ea fl ăcărui zbur ătoare. — Stinge
repede focul ăla. Se aprinde totul aici! M- am repezit la rug, dar m-
am oprit apoi pentru c ă nu știam cum s ă fac. Guglielmo s-a
mișcat din nou spre mine, ca s ă-mi vină în ajutor. Am întins
mîinile spre foc, am c ăutat cu ochii ceva cu care s ă-l înăbușim,
eu am avut un fel de inspira ție, mi-am scos sutana, tr ăgînd-o
peste cap și am încercat s-o arunc peste foc. Dar fl ăcările erau
acum prea înalte, au mu șcat din sutana mea și au mistuit-o. Mi-
am tras înapoi mîinile, care m ă usturau de arsur ă, m-am întors
spre Guglielmo și l-am văzut, chiar în spatele lui, pe Jorge
apropiindu-se din nou. C ăldura era acum atît de mare, încît el a
ghicit-o foarte bine, a știut cu deplin ă siguran ță unde era focul și
l-a aruncat în el pe Aristotel.
Guglielmo a avut o tres ărire de mînie și l-a îmbrîncit puternic pe
bătrîn care s-a izbit de un dulap dînd cu capul de o muchie și
prăbușindu-se la p ămînt… Dar Guglielmo, care cred c ă auzise
rostindu-se o înjur ătură îngrozitoare, nu l-a b ăgat în seam ă. S-a
întors la c ărți. Prea tîrziu. Aristotel, sau mai bine zis ceea ce mai
rămăsese din el dup ă ce-l mîncase b ătrînul, ardea.
între timp, cîteva scîntei zburaser ă spre pere ți, și volumele dintr-
un alt dulap începuser ă să se răsuceasc ă dogorite de foc. Acum
nu un incendiu, ci dou ă se porniser ă în camer ă.
Guglielmo a în țeles că nu puteam s ă le mai stingem cu mîinile, și
s-a hotărît să salveze c ărțile cu alte c ărți. A luat un volum care i
se părea mai bine legat decît altele, și mai greu, și a încercat s ă se
foloseasc ă de el ca de o arm ă cu care s ă înăbușe elementul
vrăjmaș. Dar lovind leg ătura cu paftale în stiva de c ărți care
ardeau, nu f ăcea altceva decît s ă stîrneasc ă alte scîntei. A
încercat s ă le sting ă cu picioarele, dar a dobîndit efectul contrar,
pentru c ă s-au ridicat fî șii zburătoare de pergament, aproape
scrum, care au zbur ătăcit ca liliecii, în timp ce aerul, aliat cu
tovarășul său aerian, le trimitea s ă incendieze materia terestr ă a
celorlalte foi.
Nenorocirea voise ca aceea s ă fie una dintre înc ăperile cele mai
dezordonate ale labirintului. Di n rafturile dulapurilor atîrnau
manuscrise r ăsucite în suluri, alte c ărți, hărtănite acum, l ăsau să
iasă din copertele lor, ca ni ște buze rînjite, limbi de pînz ă
îngălbenită de ani, și masa trebuie s ă fi conținut o mare cantitate
de scrieri pe care Malachia (r ămas singur de atîtea zile) uitase s ă

le pună la loc. A șa încît camera,
481
după dezordinea f ăcută de Jorge, era invadat ă de pergamente
care nu a șteptau altceva decît s ă se transforme în alt element. Pe
scurt, locul acela a fost un vas cu j ăratic, un rug aprins. Și
dulapurile luau parte la sacrificiul acela și începeau s ă
trosneasc ă. Mi-am dat seama c ă întreg labirintul nu era altceva
decît o stiv ă de lemne pentru un sacrificiu, preg ătite în a șteptarea
unei scîntei.
— Apă, ne trebuie ap ă! spunea Guglielmo; dar ad ăuga apoi: Și
unde se g ăsește apă în infernul ăsta?
— în buc ătărie, jos în buc ătărie ! am strigat. Guglielmo m-a privit
încremenit, cu fa ța înroșită de lumina
aceea furioas ă.
— Da, dar pîn ă să coborîm și să urcăm… La dracu! a strigat apoi,
în orice caz camera asta e pierdut ă, și poate c ă și cea de al ături.
Să coborîm numaidecît, eu caut ap ă, tu du-te și dă alarma, e
nevoie aici de mul ți oameni.
Am găsit drumul spre scar ă pentru c ă dezastrul lumina și
camerele care urmau, chiar dac ă din ce în ce mai slab, a șa încît
am străbătut ultimele înc ăperi aproape pe pip ăite. Dedesubt
lumina nop ții ilumina palid scriptorium-u\ și de aici am coborît în
refector. Guglielmo a fugit la buc ătărie, eu la u șa refectorului,
manevrînd ca s ă deschid pe din ăuntru, și am izbutit dup ă
destulă muncă, pentru c ă tulburarea m ă prostea și mă făcea
neîndemînatic. Am ie șit pe platou, am alergat spre dormitor, apoi
am înțeles că nu-i puteam trezi pe c ălugări unul cîte unul; am
avut o inspira ție, m-am dus la biseric ă și am căutat drumul ce
ducea la clopotni ță. Cum am ajuns acolo, am apucat toate funiile
și am smucit de ele cît am putut. Tr ăgeam cu putere și funia
clopotului mare, ridicîn-du-se, m ă trăgea în sus cu ea. în
bibliotec ă mîinile mi se jupuiser ă pe dos, dar palmele erau înc ă
sănătoase, a șa că mi le-am jupuit frecîndu-le de funii pîn ă cînd
au început s ă sînge-reze și a trebuit s ă slăbesc strînsoarea.
Dar făcusem deja destul zgomot, a șa că m-am aplecat iute în
afară, la vreme ca s ă-i văd pe primii c ălugări care ie șeau din
dormitor, în timp ce departe se au zeau glasurile slujitorilor care
se iveau în pragul caselor lor. N-am putut s ă le explic prea bine,
pentru c ă nu eram în stare s ă leg cuvintele, și primele care mi-au
venit în minte și pe buze au fost în limba mea de acas ă. Cu
mîinile sîngerînde ar ătam ferestrele aripii de miaz ăzi a Edificiului
de la care transp ărea prin alabastru o nefireasc ă lumină. Mi-am

dat seama, dup ă intensitatea luminii, c ă în timp ce coboram și
trăgeam clopotele, focul se r ăspîndise acum și prin alte camere.
Toate ferestrele Africei și
482
toată fațada între aceasta și turnul de r ăsărit străluceau acum de
pîlpîiri neegale.
— Apă, aduceți apă ! strigam.
în primele clipe nimeni nu a priceput. C ălugării erau atît de
obișnuiți să socoteasc ă biblioteca un loc sfînt și de neatins, încît
nu izbuteau s ă-și dea seama c ă ea era amenin țată de un accident
obișnuit, ca o colib ă țărănească. Primii care au ridicat privirea la
ferestre și-au făcut semnul crucii, șoptind vorbe de spaim ă, și am
înțeles că bănuiau alte apari ții. M-am prins de hainele lor, i-am
rugat să înțeleagă, pînă cînd cineva a tradus sughi țurile mele în
cuvinte omene ști.
Nicola din Morimondo a fost cel care a spus :
— Arde biblioteca!
— Da, am șoptit eu, l ăsîndu-m ă, sfîrșit de puteri, s ă cad la
pămînt.
Nicola a dat dovad ă de mult ă energie, a strigat ordine servitorilor,
a dat sfaturi c ălugărilor care-l înconjurau, l-a trimis pe careva s ă
deschid ă și celelalte u și ale Edificiului, pe al ții i-a mînat s ă caute
găleți și vase de tot felul, i-a îndreptat pe to ți cei de fa ță spre
izvoarele și bazinele de ap ă de la zidul de incint ă. Le-a ordonat
văcarilor s ă foloseasc ă asinii și catîrii ca s ă transporte hîrdaie.
Dacă cel care d ădea asemenea porunci ar fi fost un om înzestrat
cu autoritate, ar fi fost ascultat. Dar servitorii erau obi șnuiți să
primeasc ă porunci de la Remigio, scribii de la Malachia și toți de
la Abate. Și, vai!, nici unul dintre ei nu era de fa ță. Călugării îl
căutau din ochi pe Abate, ca s ă primeasc ă sfaturi și alinare, și
nu-l găseau, și numai eu știam că era mort, sau murea chiar în
clipa aceea, zidit într-o taini ță fără aer, care acum se pref ăcea
într-un cuptor, într-un taur al lui Phalaris.
Nicola îi împingea pe v ăcari într-o parte, dar vreun alt c ălugăr,
animat de cele mai bune inten ții, îi împingea în cealalt ă. Unii
dintre confra ți își pierduser ă, de bun ă seamă, calmul, al ții încă
mai erau mole șiți de somn. Eu încercam s ă explic, acum dup ă ce-
mi recăpătasem puterea vorbirii, dar este nevoie s ă reamintesc c ă
eram aproape dezbr ăcat, îmi aruncasem sutana în foc, și vederea
unui băiat ca mine, plin de sînge, înnegrit la fa ță de funingine, cu
trupul indecent despuiat, prostit acum de frig, nu avea cum s ă
inspire încredere.

în cele din urm ă Nicola a izbutit s ă tragă cîțiva confra ți și alți
oameni în buc ătărie, pe care între timp cineva o deschisese și se
putea intra în ea. Un altul a avut ideea fericit ă să aducă torțe. Am
găsit încăperea în mare dezordine și am înțeles că
483
Guglielmo trebuie s ă fi răvășit-o ca s ă caute ap ă și vase potrivite
cu care s-o care.
Chiar în momentul acela l-am v ăzut pe Guglielmo care ap ărea pe
ușa refectorului, cu fa ța pîrlită, hainele fumegînd pe el, în mîn ă
ținînd o tingire, și mi-a fost mil ă de el, biat ă alegorie a neputin ței.
Am înțeles că, deși izbutise s ă care la etajul al doilea o oal ă cu
apă fără s-o verse, și deși făcuse treaba asta de mai multe ori, nu
reușise lucru. Mi-am amintit de pov estea Sfîntului Augustin, care
a văzut un copil ce încerca s ă treacă marea într-o lingur ă ; copilul
era un înger și făcea așa ca să rîdă de sfînt care pretindea c ă
poate pătrunde tainele naturii divine. Și, ca și îngerul, Guglielmo
mi-a vorbit sprijinindu-se sleit de u șorul ușii:
— E cu neputin ță, nu vom izbuti niciodat ă, nici cu to ți călugării
din abație la un loc. Biblioteca e pierdut ă.
Și, cu totul altfel decît în gerul, Guglielmo plîngea.
M-am ghemuit la pieptul lui, în timp ce el smulgea de pe mas ă o
pînză și încerca s ă mă acopere. Ne-am oprit s ă vedem, acum
înfrînți, ceea ce se petrecea în jurul nostru.
Era o alerg ătură dezordonat ă de oameni, unii urcau cu mîinile
goale, și se încruci șau pe scara r ăsucită cu cei care, cu mîinile
goale, se suiser ă deja și coborau acum ca s ă caute vase. Al ții, mai
cu scaun la cap, c ăutau degrab ă oale și lighene, ca s ă-și dea apoi
seama c ă la bucătărie nu era ap ă de ajuns. Pe nea șteptate, în
sală au năvălit cîțiva măgari care aduceau hîrdaie, și văcarii îi
împingeau, îi desc ărcau și făceau semne ca apa s ă fie dusă sus.
Dar nu știau pe unde s-o apuce spre scriptorium, și a fost nevoie
să se scurg ă timp înainte ca unii dintre scribi s ă-i învețe, și cînd
urcau se întîlneau cu cei care coborau, îngrozi ți. Unele dintre
hîrdaie s-au spart și au vărsat apa pe jos, altele au fost trecute în
sus pe scara r ăsucită, cu mîini hot ărîte. Am urm ărit grupul și m-
am nimerit în scriptorium ; de la intrarea spre bibliotec ă venea un
fum gros, ultimii oameni care încercaser ă să urce spre turnul de
răsărit se întorceau tu șind, cu ochii înro șiți și mărturiseau c ă nu
se mai putea intra în infernul acela.
L-am văzut atunci pe Bencio. Schimonosit la fa ță, cu un vas uria ș
în mînă, urca din catul de jos. A auzit ce spuneau cei ce se
întorceau și i-a obr ăznicit:

— Infernul o s ă vă înghită pe toți, ticăloșilor! S-a întors, ca s ă
caute un ajutor, și m-a văzut: Adso ! a strigat, biblioteca…
biblioteca…
N-a așteptat răspunsul meu. A fugit la picioarele sc ării și a intrat
cu îndrăzneală în fum. A fost pentru ultima oar ă cînd l-am v ăzut.
484
Am auzit un scîr țîit care venea de sus. De la bol țile scriptorium-
ului cădeau buc ăți de piatr ă amestecate cu var. O cheie de bolt ă
sculptat ă în form ă de floare s-a desprins și era gata-gata s ă-mi
cadă în cap. Podeaua labirintului începea s ă crape.
Am coborît repede la catul de jos și am ieșit în aer liber. Cî țiva
servitori mai inimo și aduseser ă scări cu care încercau s ă ajungă
la ferestrele etajelor de sus, și să facă să treacă apa pe acolo. Dar
scările cele mai lungi abia de ajungeau pîn ă la ferestrele
scriptorium-ului, și cine se suia pîn ă acolo nu putea s ă le deschid ă
pe dinafar ă. Am trimis s ă spună să le deschid ă pe dinăuntru, dar
acum nimeni nu mai îndr ăznea să se urce. între timp eu m ă
uitam la ferestrele de la catu l al treilea, întreaga bibliotec ă trebuie
să fi devenit un vas de j ăratic fumegînd, și focul alerga acum din
cameră în camer ă cuprin-zînd cu iu țeală miile de pagini atît de
uscate. Toate ferestrele erau acum viu luminate, un fum negru se
ridica spre cer, focul ajunsese acum la bîrnele acoperi șului.
Edificiul, care p ărea atît de trainic și de nezdruncinat, ar ăta în
nenorocirea aceea sl ăbiciunea sa, fisurile sale, zidurile mîncate
pînă în adînc, pietrele sale sf ărîmate, care îng ăduiau fl ăcării să
ajungă la schel ăria de lemn, oriunde se afla ea.
Deodată cîteva ferestre s-au spart, ca ap ăsate de o for ță lăuntrică,
scînteile au ie șit în aer liber, punctînd cu lumini zbur ătoare
întunericul nop ții. Vîntul, din puternic, se f ăcuse mult mai slab,
și asta a fost o nenorocire, pentru c ă puternic ar fi stins toate
scînteile, slab le transporta, a țîțîndu-le, și cu ele f ăcea să se
răsuceasc ă prin aer fî șii de pergament, pe care arderea din ăuntru
le făcuse să-și piardă orice greutate. în acea clip ă s-a auzit un
trosnet: podeaua labirintului se rupsese în unele locuri, aruncînd
bîrne aprinse la catul de jos, pentru c ă acum am v ăzut limbi de
foc ridicîndu-se din scriptorium, încărcat și el cu c ărți și cu
dulapuri, și cu pagini separate, întinse pe mese, ispit ă pentru
scîntei. Am auzit strig ăte de disperare care veneau de la un grup
de copiști care-și smulgeau p ărul din cap, înc ă mai frămîntîndu-
și mintea cum s ă urce, plini de curaj, ca s ă-și salveze
pergamentele lor atît de dragi. în zadar, deoarece buc ătăria și
refectorul erau acum o încruci șare de suflete pierdute țîșnind în

toate părțile, așa încît fiecare îl împiedica pe cel ălalt. Oamenii se
ciocneau, c ădeau, cine avea în mîn ă un vas îi v ărsa conținutul
salvator, catîrii intra ți în bucătărie simțiseră focul și zvîrleau din
copite, se repezeau spre u și, lovindu-i pe oameni și pe propriii lor
îngrijitori. Se vedea bine c ă, în orice caz, viermuiala aceea
485
de țărani și de oameni credincio și și de înțelepți, dar nepriceput ă
și necondus ă de nimeni, încurca chiar și acele ajutoare care
totuși ar fi putut s ă vină de undeva.
Tot platoul c ăzuse prad ă dezordinii. Dar era doar începutul
tragediei. Pentru c ă, ieșind pe ferestre și pe acoperi ș, norii de
scîntei, acum biruitori, încuraja ți de vînt, c ădeau peste tot,
ajungînd la acoperi șul bisericii. Oricine știe cîte catedrale
minunate au fost neajutorate în fa ța focului, deoarece casa
Domnului ne apare frumoas ă și bine ap ărată precum Ierusalimul
ceresc, din cauza pietrei cu care se mîndre ște, dar zidurile și
bolțile se ridic ă pe o foarte fragil ă, deși atît de minunat ă,
arhitectur ă de lemn, și dacă biserica de piatr ă amintește de
pădurile cele mai b ătrîne prin coloanele sale care se despletesc
înalte în boite, falnice ca ni ște stejari, de stejar are adesea și
trupul – cum de asemenea de stejar are și întregul s ău mobilier,
altarele, corurile, tavolele pictate, b ăncile, scaunele, candelabrele.
Așa s-a întîmplat și cu biserica aba ției, cu portalul ei cel frumos
care m-a vr ăjit atîta în prima zi. A luat foc foarte repede. C ălugării
și toată populația de pe platou au în țeles atunci c ă era în joc
supravie țuirea îns ăși a abației, și toți s-au pus s ă alerge cu mai
mult curaj și mai mare rînduial ă ca să înfrunte primejdia.
Desigur, în biseric ă se putea intra mult mai u șor, și deci era mult
mai ușor de ap ărat decît biblioteca. Biblioteca fusese condamnat ă
de propriul ei refuz de a fi cunoscut ă, de taina pe care o p ăstra,
de zgîrcenia intr ărilor sale. Biserica, deschis ă matern tuturor în
ora de rug ăciune, era deschis ă tuturor în ora de întrajutorare.
Dar nu mai era ap ă, sau mai era doar foarte pu țină, izvoarele o
dau cu o fireasc ă strîmtoare și cu o încetineal ă ce nu se potrivea
acum cu ner ăbdarea nevoii. To ți ar fi putut s ă stingă incendiul
bisericii, dar acum nimeni nu știa cum. Și apoi focul se pornise
de sus, unde era greu s ă se cațere și să bată flăcările sau s ă le
înăbușe cu pămînt sau cu zdren țe. Și cînd flăcările au ajuns jos,
nu mai avea rost s ă mai arunci pe el cu p ămînt sau cu nisip,
pentru c ă acum tavanul se pr ăbușea peste cei care s ăriseră în
ajutor, prinzîndu-i dedesubt.
Astfel, la strig ătele de p ărere de r ău pentru multele bog ății arse,

se uneau acum strig ătele de durere pentru fe țele arse, membrele
rupte, trupurile disp ărute sub o gr ăbită prăbușire de bol ți.
Vîntul se pornise din nou s ă sufle cu putere și cu tot mai mult ă
putere hr ănea răspîndirea focului. Imediat dup ă

biserică au luat foc cocinile și grajdurile. Animalele înnebunite și-
au rupt leg ăturile, au doborît u șile, s-au r ăspîndit pe tot platoul,
nechezînd, mugind, beh ăind sau groh ăind îngrozitor. Cîteva
scîntei au c ăzut pe coama unor cai și s-a văzut esplanada
străbătută de creaturi infernale, de cai de c ălărie în flăcări, care
răsturnau totul în calea lor ce nu avea nici o țintă, nici hodin ă. L-
am văzut pe b ătrînul Alinardo care se învîrtea z ăpăcit, fără să fi
înțeles ce se întîmplase, r ăsturnat de falnicul Brunello, nimbat cu
foc, tîrît în țărînă și lăsat acolo, biet lucru f ără formă. Dar n-am
avut nici cum, nici timp s ă-l ajut, nici s ă plîng sfîr șitul lui, pentru
că asemenea scene se întîmplau acum peste tot.
Caii în fl ăcări duseser ă focul acolo unde vîntul nu izbutise înc ă;
acum ardeau și atelierele și casa novicilor. Turme de oameni
alergau de la un cap ăt la altul al esplanadei, f ără țintă sau cu
ținte închipuite. L-am v ăzut pe Nicola, r ănit la cap, cu hainele
sfîșiate și frînt acum, cum sta în genunchi pe aleea de trecere și
blestema blestemul lui Dumnezeu. L-am v ăzut pe Pacifico din
Tivoli care, renun țînd la orice gînd de ajutor, încerca s ă pună
mîna la ie șire pe un catîr nelini știt, și după ce a izbutit mi-a
strigat s ă fac și eu la fel și să fug, ca s ă scap de n ălucirea aceea
înspăimîntătoare a Armaghedonului. M-am întrebat atunci unde
era Guglielmo și m-am temut s ă nu fi fost prins sub vreo
dărîmătură. L-am g ăsit după o lungă căutare, în apropierea
porticului m ănăstirii. Ținea în mîn ă sacul lui de drum; în timp ce
focul cuprindea și casa peregrinilor se urcase în chilie la el ca s ă-
și scape cel pu țin prețioasele lui lucruri. îmi luase și sacul meu,
în care am g ăsit ceva cu care s ă mă îmbrac. Ne-am oprit gîfîind ca
să vedem ce se mai întîmpla în jurul nostru.
Acum aba ția era condamnat ă. Aproape toate cl ădirile sale, care
mai mult, care mai pu țin, erau cuprinse de fl ăcări. Cele înc ă
neatinse nu aveau s ă scape prea mult timp, pentru c ă totul
acum, de la elementele naturale, pîn ă la opera încurcat ă a
salvatorilor, ajuta la r ăspîndirea incendiului. în afar ă rămî-neau
doar părțile neclădite, grădina de zarzavat, gr ădina din fa ța
porticului… Nu se mai putea face nimic pentru a salva cl ădirile,
dar era de ajuns s ă părăsești gîndul de-a le salva, pentru a putea
observa totul în siguran ță, stînd la loc deschis. Priveam acum

biserica arzînd potolit, pentru c ă e știut că aceste mari cl ădiri se
aprind repede în p ărțile lor lemnoase și apoi agonizeaz ă ore și ore,
uneori chiar zile întregi. Altfel continua îns ă să ardă Edificiul. Aici
materialul combustibil era foarte bogat, focul, dup ă ce se
întinsese cu totul în
486
487
scriptorium, năvălea acum la buc ătărie. Cît prive ște catul al
treilea, unde cîndva și pentru sute de ani fusese labirintul, acum
era cu totul și cu totul distrus.
— Era cea mai mare bibliotec ă a creștinătății, a spus Guglielmo.
Acum, a spus mai departe, Antichristul se apropie cu adev ărat,
pentru c ă nici o în țelepciune nu-i mai st ă în cale. Pe de alt ă parte,
i-am văzut chipul în noaptea asta.
— Chipul cui ? l-am întrebat încremenit.
— Despre Jorge spun. în chipul acela schimonosit de ur ă
împotriva filosofiei, am v ăzut pentru prima oar ă portretul lui
Antichrist, care nu vine din tribu l lui Iuda, cum vor vestitorii lui,
și nici dintr-o țară îndepărtată. Antichristul poate lua na ștere
chiar din credin ță, din dragoste prea mare fa ță de Dumnezeu, sau
de adevăr, după cum ereticul se na ște din sfînt, și cel bîntuit de
draci din clarv ăzător. Teme-te, Adso, de profe ți și de cei dispu și
să moară pentru adev ăr, care de obicei fac foarte mul ți oameni s ă
moară împreun ă cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor.
Jorge a împlinit o oper ă diabolic ă pentru c ă iubea în chip atît de
fără rușine adev ărul lui, încît a îndr ăznit totul ca s ă distrug ă
minciuna altora. Jorge se temea de cartea a doua a lui Aristotel
poate pentru c ă ea învăța într-adev ăr cum s ă se deformeze
chipul oric ărui adev ăr, pentru a nu deveni sclavii propriilor
noastre n ăscociri. Poate c ă datoria celui care-i iube ște pe oameni
este să-i facă să rîdă de adev ăr, să facă adevărul să rîdă, pentru
că singurul adev ăr este să învățăm să ne eliber ăm de pasiunea
nesănătoasă pentru adev ăr.
— Dar, maestre, am cutezat eu, îndurerat, dumneavoastr ă vorbiți
acum așa pentru c ă sînteți lovit în adîncul sufletului. Totu și
există un adev ăr, cel pe care l-a ți descoperit în seara asta, cel la
care ați ajuns deslu șind urmele pe care le-a ți urmărit zilele
trecute. Jorge a învins, dar dumneavoastr ă l-ați învins pe Jorge
pentru c ă ați dat pe fa ță urzelile lui.
— Nu era nici o urzeal ă, a spus Guglielmo, și eu am descoperit
totul din gre șeală.
Spusele sale se contraziceau și n-am în țeles dac ă

Guglielmo voia s ă fie așa.
— Dar era adev ărat că urmele pe z ăpadă duceau la
Brunello, am spus eu, era adev ărat că Adelmo se sinucisese, era
adevărat că Venanzio nu se înecase în hîrd ău, era adev ărat că
labirintul era f ăcut așa cum vi l-a ți închipuit dumneavoastr ă, era
adevărat că ducea la finis Africae , dacă se atingea cuvîntul
quatuor, era adev ărat că tomul ne știut era de Aristotel… A ș
putea în șira mai departe toate lucrurile adev ărate
488
pe care le-a ți descoperit folosindu-v ă de în țelepciunea
dumneavoastr ă…
— Nu m-am îndoit niciodat ă de adev ărul semnelor, Adso, ele sînt
singurul lucru pe care-l are omul la îndemîn ă pentru a se
descurca în lume. Ceea ce n-am în țeles eu era leg ătura dintre
semne. Am ajuns la Jorge dup ă un plan apocaliptic care p ărea să
lege laolalt ă toate crimele, și cu toate astea era întîmpl ător. Am
ajuns la Jorge c ăutînd un f ăptaș al tuturor crimelor, și am aflat
că fiecare crim ă avea de fapt un alt autor, sau pe nimeni. Am
ajuns la Jorge urm ărind să găsesc un plan al unei min ți bolnave,
dar calculate, și nu era nici un plan, sau Jorge însu și fusese
depășit de propriul s ău plan de la început, și după asta se
pornise un lan ț de cauze, și de supracauze, și de cauze care se
ciocneau între ele, care ac ționau dup ă cum voiau ele, creînd
condiții care nu mai erau legate de nici un plan. Și atunci, unde e
toată înțelepciunea mea ? M-am purtat ca un înc ăpățînat, urmînd
un raționament fals, cînd trebuia s ă știu bine c ă în univers nu
există nici un ra ționament.
— Dar n ăscocind ra ționamente gre șite ați găsit totuși ceva…
— Ai spus un lucru foarte frumos, Adso, î ți mulțumesc.
Raționamentul pe care și-l plăsmuiește mintea noastr ă este ca o
plasă, sau ca o scar ă, care se construie ște ca să ajungi la ceva.
Dar dup ă aceea scara trebuie aruncat ă, pentru c ă se descoper ă
că, deși slujea, era lipsit ă de sens. Er muoz gelîchesame die
Leiter abewerfen, sd Er an ir ufgestigen ist… Așa se spune ?
— Așa se zice în limba mea. Cine a spus-o ?
— Un mistic de la voi. A scris-o pe undeva, nu mai știu pe unde.
Și nu e nevoie s ă găsească cineva manuscrisul acela. Singurele
adevăruri care slujesc sînt scule de aruncat.
— Nu vă puteți învinui de nimic, a ți făcut totul cum se putea mai
bine.
— Tocmai ce po ți face mai bine e pu țin. Este greu s ă te învoie ști
cu ideea c ă nu poate s ă existe o rînduial ă în univers, pentru c ă ar

supăra libera voin ță a lui Dumnezeu și atotputernicia lui. A șa că
libertatea lui Dumnezeu este osînda noastr ă, sau cel pu țin osînda
mîndriei noastre.
Am cutezat pentru prima și ultima oar ă din viața mea o încheiere
teologică:
— Dar cum poate s ă existe o fiin ță necesar ă cu totul alc ătuită din
posibilitate? Ce diferen ță mai e atunci între Dumnezeu și haosul
începuturilor? A afirma deplina atotputernicie a lui Dumnezeu și
deplina lui libertate fa ță de
489
propriile sale alegeri nu este totuna cu a demonstra c ă
Dumnezeu nu exist ă ?
Guglielmo m-a privit f ără ca nici un sentiment s ă i se citeasc ă pe
față și a spus:
— Cum ar putea un în țelept să comunice mai departe știința sa
dacă ar răspunde la întrebarea ta ?
Nu am în țeles cuvintele sale.
— Vreți să spuneți, l-am întrebat, c ă n-ar mai exista știință
posibilă și comunicabil ă, dacă ar lipsi criteriul însu și al
adevărului, sau c ă nu mai pute ți să comunica ți mai departe ceea
ce știți pentru c ă ceilalți nu ar mai îng ădui-o ?
în acel moment, o parte din acoperi șurile dormitorului s-a
prăbușit cu un zgomot asurzitor, aruncînd în sus un nor de
scîntei. O parte din oile și din caprele care alergau prin curte au
trecut pe lîng ă noi sco țînd behăituri însp ăimîntătoare. Un grup de
servitori au trecut și ei, strigînd, și aprope c ă ne-au c ălcat în
picioare.
— E prea mult ă tulburare aici, a spus Guglielmo. Non in
commotione, non in commotione Dominus.
Ultima fil ă
490
Abația a ars trei zile și trei nop ți, și ultimele eforturi n-au mai
ajutat la nimic. Chiar din diminea ța celei de a șaptea zile de cînd
ședeam în locul acela, cînd cei r ămași și-au dat seama c ă nici o
clădire nu mai putea fi salvat ă, cînd zidurile din afar ă ale
construc țiilor celor mai frumoase se pr ăbușiseră, și biserica,
învăluindu-se parc ă în sine, și-a înghi țit turnul, în acea clip ă
fiecăruia i-a pierit dorin ța de a mai lupta împotriva pedepsei lui
Dumnezeu. Tot mai istovit ă a fost alerg ătura cu pu ținele găleți de
apă rămase, în timp ce sala capitular ă și mîndra cas ă a Abatelui
ardeau mocnit. Cînd focul a ajuns la marginea cea mai
îndepărtată a diferitelor ateliere, servitorii apucaser ă din vreme s ă

salveze cît mai multe mobile putuser ă, și se mul țumeau acum s ă
bată dealurile, pentru a recupera m ăcar o parte dintre animalele
fugite dincolo de zidurile de împrejmuire în vînzoleala nop ții.
Am văzut cîțiva servitori aventurîndu-se în ceea ce mai r ămăsese
; mi-am închipuit c ă încercau s ă pătrundă în cripta tezaurului,
pentru a smulge, înainte de a fugi, vreun obiect de pre ț. Nu știu
dacă au izbutit, dac ă cripta nu se scufundase, dac ă nătărăii nu
se scufundaser ă în viscerele p ămîntului în încercarea de a
pătrunde acolo.
între timp urcau oameni din sat, ca s ă dea ajutor, sau ca s ă
încerce și ei să ciuguleasc ă vreun lucru șor de prad ă. în general,
morții au rămas între ruinele arzînd. în a treia zi, dup ă ce au fost
îngrijiți răniții, îngropate cadavrele r ămase pe dinafar ă, călugării
și toți ceilalți și-au luat lucrurile și au părăsit platoul, care înc ă
mai fumega, ca pe un loc blestemat. Nu știu unde s-au risipit.
Guglielmo și cu mine am p ărăsit locurile acelea, pe doi cai de
călărie pe care i-am g ăsit rătăciți prin pădure, și pe care acum îi
socoteam res nullius. Am pornit spre r ăsărit. Ajun și din nou la
Bobbio, am auzit nout ăți proaste despre împ ărat. Ajuns la Roma,
fusese încoronat de popor. So cotindu-se acum cu neputin ță orice
înțelegere cu Ioan, alesese un antipap ă, pe Nicolae al V-lea.
Marsilio fusese numit vicar spiritua l al Romei, dar din vina sa,
sau din cauza sl ăbiciunii sale, se petreceau în ora șul acela
lucruri mult prea triste ca s ă fie povestite. Se schingiuiau
sacerdo ți credincio și papei, care nu voiau s ă țină slujbă, un prior
al augustinienilor fusese aruncat
493
în groapa cu lei din Capitoliu. Marsilio și cu Ioan din Gianduno îl
declaraser ă pe papă eretic și Ludovic pusese s ă fie condamnat la
moarte. Dar împ ăratul guverna prost, se învr ăjbise cu seniorii din
partea locului, sustr ăgea din banii publici. Pe m ăsură ce auzeam
aceste ve ști, întîrziam coborîrea noastr ă la Roma și am înțeles că
Guglielmo nu voia s ă se găsească în situa ția de a fi martor la
evenimente care s ă îndurereze n ădejdile sale.
De cum am ajuns la Pomposa, am aflat c ă Roma se r ăsculase
împotriva lui Ludovic, care o apucase spre Pisa, în vreme ce în
orașul papal intrau în triumf lega ții lui Ioan.
între timp, Michele din Cesena î și dăduse seama c ă prezența lui
la Avignon nu ducea la nici un rezultat, ba se temea și pentru
viața lui, și fugise reîntîlnindu-se cu Ludovic la Pisa. Intre timp
împăratul pierduse și sprijinul lui Castruccio, senior la Lucea și
la Pistoia, care murise.

Pe scurt, b ănuind ce-o s ă se întîmple și știind că Bavarezul avea
să se ducă la Munchen, am schimbat drumul și am hot ărît să-i
ieșim în cale acolo, și pentru c ă Guglielmo presim țea că Italia
devenise nesigur ă pentru el. în lunile și în anii care au urmat,
Ludovic a v ăzut alian ța ghibelinilor destr ămîn-du-se, în anul
următor Nicolae antipapa avea s ă i se predea lui Ioan, venind
înainte-i cu o funie de gît.
De cum am ajuns la Munchen, eu a trebuit s ă mă despart, cu
multe lacrimi în ochi, de bunul meu maestru. Soarta lui era
nesigură, părinții mei socoteau c ă e mai bine s ă mă întorc la
Melk. Din noaptea tragic ă în care Guglielmo î și arătase mîhnirea
în fața ruinelor aba ției, nu mai vorbiser ăm deloc despre
întîmplarea aceea. Și n-am mai amintit de ea nici în timpul
durerosului nostru drum.
Maestrul meu mi-a dat foarte mu lte sfaturi bune pentru studiile
mele viitoare și mi-a d ăruit lentilele pe care le f ăcuse Nicola, el
avîndu-le din nou acum pe ale lui. Eram înc ă tînăr, mi-a spus,
dar într-o zi aveau s ă-mi fie de trebuin ță. (Și, într-adev ăr, le țin
pe nas acum, cînd scriu aceste rînduri.) Apoi m-a strîns în bra țe
cu putere, cu ging ășia unui tat ă, și mi-a dat drumul.
Nu l-am mai v ăzut. Am aflat, mult mai tîrziu, c ă murise în timpul
ciumei cumplite care a bîntuit prin Europa pe la jum ătatea
acestui secol. M ă rog mereu la Dumnezeu s ă fi primit sufletul lui
și să-i fi iertat multele fapte orgolioase pe care mîndria sa
intelectual ă îl făcuse să le săvîrșească.
După mulți ani, ajuns om destul de matur, am avut prilejul s ă fac
o călătorie în Italia, trimis de Abatele nostru. Nu am
494
putut ține piept ispitei și la întoarcere am f ăcut o abatere mare de
la drum, ca s ă revăd ceea ce r ămăsese din aba ție.
Cele dou ă sate de la clina muntelui se risipiser ă, pămîn-turile din
jur erau necultivate. Am urcat pîn ă pe podi ș și un spectacol de
deznădejde și de moarte s-a înf ățișat ochilor mei sc ăldați în
lacrimi.
Din marile și falnicele construc ții care împodobeau locul acela
rămăseseră doar ruinele risipite, cum se întîmplase și cu
monumentele vechilor p ăgîni în ora șul Romei. Iedera acoperise
resturile de ziduri, coloanele, rarele arhitrave r ămase neatinse.
Ierburi s ălbatice inundau p ămîntul peste tot, și nu se în țelegea
nici unde fuseser ă cîndva gr ădina de zarzavaturi, și nici cea de
flori. Numai locul cimitirului era u șor de recunoscut, dup ă cîteva
morminte care înc ă mai răsăreau din p ămînt. Singurul semn de

viață: păsări mari de prad ă ce vînau l ăcuste și șerpi care, ca ni ște
vasiliști, se ascundeau printre pietre și țîșneau pe ziduri. Din
portalul bisericii r ămăseseră puține urme, roase de mucegai.
Timpanul mai era în picioare doar pe jum ătate, și am mai z ărit,
umflat de ploi și umezit de licheni scîrbo și, ochiul însp ăimîntător
al lui Christos pe tron și o parte din capul leului.
Edificiul, în afar ă de zidul de miaz ăzi, sfărîmat, p ărea încă să mai
stea în picioare și să nesocoteasc ă curgerea vremii. Cele dou ă
turnuri laterale, care d ădeau spre povîrni ș, păreau aproape
neatinse, dar peste tot ferestrele erau ni ște orbite goale ale c ăror
lacrimi cleioase erau plante ag ățătoare putrezite, în ăuntru, opera
de artă, distrus ă, se amesteca cu aceea a naturii, și prin mari
părți din buc ătărie ochiul d ădea, în goana lui, de cerul descoperit
prin spărtura caturilor de deasupra și a tavanului, pr ăbușite
precum îngerii c ăzuți. Tot ce nu era verde de mu șchi era înc ă
negru de fum, de și trecuser ă atîtea decenii.
Scormonind printre resturi g ăseam uneori buc ăți de pergament,
căzute din scriptorium și din bibliotec ă, și supravie țuind ca ni ște
comori îngropate în p ămînt; și am început s ă le adun, ca și cum
ar fi trebuit s ă fac la loc foile unei c ărți. Apoi mi-am dat seama c ă
din unul dintre turnuri mai urca înc ă, șubredă și aproape
neatinsă, o scară răsucită spre scriptorium, și de acolo, c ățărîndu-
te pe un mal de d ărîmături, puteai ajunge la în ălțimea bibliotecii:
rămasă doar un soi de galerie lipit ă de zidurile din afar ă, care
dădea peste tot în gol.
De-a lungul unei buc ăți de zid am g ăsit un dulap, stînd înc ă
uimitor de drept lîng ă perete, sc ăpat de foc, nu știu cum, g ăurit
de apă și de insecte. în el mai erau înc ă niște foi. Pe
495
altele, sfi șiate, le-am g ăsit scormonind prin ruinele de jos. A fost o
recoltă săracă, dar mi-am petrecut o zi întreag ă ca s-o strîng, ca
și cînd de la acele disiecta membra ale bibliotecii ar fi trebuit s ă
primesc o vestire. Unele buc ăți de pergament erau decolorate,
altele lăsau să se mai str ăvadă umbra vreunui chip, uneori
fantoma vreunui cuvînt sau a mai multora. Uneori am g ăsit foi pe
care se puteau citi fraze întregi, mai u șor găseam leg ături încă
neatinse, ap ărate de altele care avuseser ă paftale de metal…
Larve de c ărți, părelnic înc ă sănătoase pe dinafar ă, dar devorate
pe dinăuntru; și totuși, uneori, cîte o jum ătate de pagin ă scăpase,
se zărea pe ea cîte un incipit, cîte un titlu…
Am cules toate r ămășițele care se puteau g ăsi și am umplut cu
ele doi saci de c ălătorie, aruncînd lucruri care-mi erau de

trebuință pentru a salva comoara aceea mizer ă.
De-a lungul drumului de întoarcere și apoi la Melk, mi-am
petrecut multe și multe ore încercînd s ă descifrez vestigiile acelea.
Adesea am recunoscut, dup ă un cuvînt sau dup ă o imagine
rămasă, despre ce oper ă era vorba. Cînd am reg ăsit, dup ă aceea,
alte copii ale acelor c ărți, le-am studiat cu dragoste, ca și cum
soarta mi-ar fi l ăsat acea mo ștenire, ca și cum faptul de a fi
descoperit copia distrus ă ar fi fost un semn neîndoielnic din cer
care spunea toile et lege. La sfîrșitul răbdătoarei mele realc ătuiri
mi s-a îns ăilat în minte o mic ă bibliotec ă, semn al celei mari, care
dispăruse, o bibliotec ă făcută din buc ăți, citate, fraze
neterminate, rupturi de c ărți.
Cu cît citesc aceste însemn ări, cu atît m ă conving mai mult c ă
înșiruirea de fapte de care vorbesc este rodul întîmpl ării și că nu
cuprinde nici un mesaj. Dar paginile acestea neterminate m-au
însoțit toată viața care mi-a mai r ămas de tr ăit de atunci, le-am
cercetat ca pe un oracol, și mi se pare chiar c ă tot ceea ce am
scris atunci pe foile acestea, pe care le cite ști tu, cititorule
necunoscut, nu e altceva decît o mixtur ă, un cârme a figura,
adică o povestire cu poze, un nesfir șit acrostih care nu spune și
nu repet ă alta decît ceea ce mi-au șoptit acele fragmente, și nu
mai știu dacă pînă acum eu am vorbit despre ele sau ele au vorbit
prin gura mea. Dar oricare dintre cele dou ă situații ar fi
adevărată, cu cît îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atît
izbutesc mai pu țin să pricep dac ă în ea exist ă vreo urzeal ă care
merge dincolo de desf ășurarea fireasc ă a întîmpl ărilor și a
timpurilor ce o încheag ă. Și este un lucru greu pentru c ălugărul
acesta b ătrîn, aflat în pragul mor ții, să nu știe dacă litera pe care
a scris-o cuprinde în ea
vreun în țeles ascuns, sau dac ă are mai mult de unul, și multe,
sau nici unul.
Dar neputin ța asta a mea de a vedea cum trebuie este poate
efectul umbrei pe care marele întuneric care se apropie o arunc ă
asupra lumii înc ărunțite.
Est ubi gloria nune Babylonia? Unde sînt z ăpezile de alt ădată ?
Pămîntul d ănțuiește dansul lui Macabre, uneori mi se pare c ă
Dunărea este str ăbătută de corăbii pline de nebuni care se duc
spre un loc întunecat.
Nu-mi r ămîne decît s ă tac. O quam salubre, quam iucun-dum et
suave est ședere in solitudine et t ăcere et loqui cum Deo! Peste
puțin mă voi reuni cu începutul meu, și nu cred c ă este
Dumnezeul slavei despre care-mi vorbiser ă abații ordinului meu,

sau al bucuriei, cum credeau minori ții de atunci. Și poate nici al
îndurării. Gott ist ein lautes Nichts, ihn rtihrt kein Nun noch Hier…
Mă voi adînci repede în pustiul acesta ne țărmurit, perfect de
neted și de necuprins, în care sufletul se sfîr șește cu adev ărat
fericit. M ă voi cufunda în întunecimea lui Dumnezeu, într-o
tăcere mut ă și într-o contopire inefabil ă, și în cufundarea aceasta
se va pierde orice egalitate și orice neegalitate, și în hăul acela
spiritul meu se va pierde pe sine, și nu va cunoa ște nici egal, nici
neegal, și nimic altceva: și vor fi uitate toate deosebirile, voi fi în
temelia simpl ă, în pustiul t ăcut unde nicicînd nu se v ăd
deosebirile, în intimitatea unde nimeni nu se afl ă la locul lui
anume. Voi c ădea în dumnezeirea t ăcută și nelocuit ă, unde nu
există operă și nici imagine.
E frig în scriptorium, degetul gros m ă doare. Las scrierea aceasta,
nu știu pentru cine, nu mai știu întru ce: stat roșa pristina
nomine, nomina nuda tenemus.
496
497
Cuvîntul traduc ătorului
în articolul „Marginalii și glose la Numele trandafirului", publicat
într-o revist ă italiană și apărut de curînd în traducere
româneasc ă în Secolul XX (nr. 8-9-l0 din 1983), Umberto Eco ne
spune c ă ultimele cuvinte cu care se sfir șește cartea sa: stat roșa
pristina nomine, nomina nuda tenemus, explică titlul și lămurește
pe deplin sensul c ărții. încerc ăm să traducem : „D ăinuie prin
nume str ăvechiul trandafir, dar nu mai p ăstrăm decît numele
(denumirile) goale". (Traducerea apar ține de fapt distinsei
clasiciste Stella Petecel, care ne-a ajutat mult la traducerea
acestei c ărți și căreia îi rămînem recunosc ători.) Este vorba de un
hexametru din De conteptu mundi (Despre dispre țul lumii) al lui
Bernardo Morliacense, un benedict in din secolul al XH-lea, care
„brodeaz ă pe tema ubi sunt (unde sînt)" cu regretul pentru toate
cele disp ărute, pe care îl vom g ăsi, mai tîrziu, în suspinele lui
Villon pentru „z ăpezile de odinioar ă". Numai c ă Bernardo adaug ă
mîhnirii în fa ța ireversibilului și ideea, care de fapt îl atrage pe
Eco în mod deosebit, c ă din toate aceste lucruri care au pierit nu
ne mai r ămîn decît simplele lor nume. Numele, deci! De fapt
nominalism se numea și filosofia lui William Ockham, savantul
călugăr franciscan englez despre care aminte ște adesea
Guglielmo, eroul c ărții noastre. Cit ăm din Micul dic ționar
enciclopedic (Editura enciclopedic ă română, Bucure ști, 1972):
„Nominalism : Curent filosofic medieval care sus ține că numai

lucrurile individuale exist ă cu adev ărat, noțiunile generale
(universale) nefiind decît simple cuvinte, nume ale lucrurilor."
Nominalism, ockhamism, cum s-a numit, ra ționalismul acesta
sever avea s ă influen țeze mult filosofia secolelor ce au urmat,
ajungînd pîn ă la acea evaluare a limbii ca sistem conven țional de
semne a lui Ferdinand de Saussure . De altfel, Eco, format la
școala lingvisticii franceze saussuriene, din care avea s ă se nasc ă
în cele din urm ă și semiologia, m ărturisește, tot în articolul citat
la început (pe care-l indic ăm ca lectur ă obligatorie pentru cine
vrea să înțeleagă pe deplin romanul), c ă adesea îl citea pe
Ockham, de la care cerea…„bucurii ra ționaliste, pentru a în țelege
mai bine misterele semnului acolo unde Saussure era înc ă
obscur".
Așa se explic ă, destul de limpede, cred em, titlul romanului lui
Eco. Așa se justific ă faptul c ă mulți critici, italieni și străini, au
văzut în Numele trandafirului o demonstra ție în cheie narativ ă a
teoriei semiotice elaborate de Eco.
499
Dar satisf ăcut (sper ăm) de aceast ă lămurire dat ă de traducerea
hexametrului latin de la sfîr șitul romanului, Cititorul se va
întreba, nemul țumit, desigur, de ce nu s-au tradus și celelalte
citate latine ști, care abund ă în carte, care pot face adesea lectura
greoaie și greu de în țeles pentru cel ce nu știe latine ște (și, din
păcate, se înva ță atît de pu țină latină în țara noastr ă).
Din dou ă motive. ( Și, de fapt, rostul acestui Cuvînt al traduc ă-
torului, care se d ă la sfîrșitul cărții, este tocmai acela de a explica
metoda de lucru și felul cum a fost programat ă apropierea c ărții
de către cititorul român.)
în primul rînd, numeroasele texte latine ști nu s-au tradus pentru
că plasarea traducerilor în jo sul paginilor sau la sfîr șitul cărții l-
ar fi păgubit pe cititor mai mult decît neîn țelegerea unor citate.
Traducerile ar fi ocupat un num ăr imens de pagini, imens și greu
suportabil, și ar fi întrerupt lect ura. Or, cum se va vedea, și după
părerea unanim ă a celor care au citit cartea, de și dospește de
sensuri și se deschide unor nenum ărate lecturi pe diferite nive-
luri, Numele trandafirului este o carte fascinant ă, care te acapa-
rează și nu-ți îngăduie pauze și întreruperi. Și care ar fi cititorul
cinstit din lumea aceasta a noastr ă care să mărturiseasc ă, cu
mîna pe inim ă, că se omoar ă după romane cu interminabile
didascalii, note și lămuriri didactice, în josul aproape fiec ărei
pagini ?
In al doilea rînd, cititorul atent va putea remarca, destul de lesne,

că aproape fiecare citat latinesc este apoi l ămurit în text, prin
reflecțiile povestitorului, prin di aloguri sau chiar prin l ămuriri
directe de text. Ca s ă nu mai vorbim de cazur ile cînd citatele sînt
prea ușor de descifrat sau nu este nevoie s ă fie descifrate. Un
exemplu : la intrarea fiec ărei încăperi din labirintul bibliotecii se
află cîte o pl ăcuță în care sunt s ăpate, în latine ște, versete din
Apocalipsa lui Ioan. Traducerea lor a fi implicat o foarte vast ă și
anevoioas ă muncă de transpunere a unor texte de o dificultate
extremă. Mai tîrziu, textul ne dezv ăluie că versetele acelea erau
doar o curs ă întinsă vizitatorului nepoftit, menit ă să-l încurce și
să-l înspăimînte. în realitate, din toate acele zeci și zeci de versete
nu avea utilitate decît ini țiala primului cuvînt al fiec ărei plăcuțe,
care inițială, legată de cele ale celorlalte pl ăcuțe, formau cuvinte
utile pentru a ar ăta celor ini țiați drumul în bibliotec ă. Iată deci că
traducerea nu ar fi avut nici un rost. Iar pentru cititorii
împătimiți de amănunte și de informa ții exhaustive, exist ă
minunata traducere a Bibliei aparținînd lui Gala Galaction, unde
se află, firește, și Apocalipsa lui Ioan – text într-adev ăr util pentru
descifrarea cît mai mig ăloasă a cărții.
Dar exist ă aici și un risc. însemnat. în carte se afl ă și citate din
alte limbi, cu des ăvîrșire obscure pentru nespeciali ști. Așa, de
pildă, sînt cele dou ă strofe pe care Adso i le recit ă lui Malachia în
scriptorium, după ce văzuse ciudatele desene ale lui Adelmo.
500
Versurile sînt scrise în germana de la mijlocul secolului al XlV-
lea, mittelhochdeutsch, și sună astfel:
Aller Wunder si geswigen… etc. (v. text p. 83). Am recurs la
ajutorul unui germanist (prietenul și colegul nostru Thomas
Kleininger, c ăruia-i mul țumim și pe aceast ă cale) și am ajuns la o
traducere liber ă care sun ă astfel:
Toate minunile s ă amuțească,
căci pămîntul a urcat dincolo de ceruri
— aceasta s ă luați drept minune.
Pămîntul deasupra și cerul dedesubt,
aceasta s ă vă fie vouă
înaintea tuturor minunilor – minunea.
Ești tentat, la primul contact, s ă consideri versurile superflue și
chiar inutile. De ce un citat dintr-o greoaie și prăfuită limbă
germană, care nici germanilor de azi nu le mai spune nimic ? Dar
Eco l-a pus acolo determinat de construc ția severă și ingenioas ă a
cărții lui care cerea ca un tîn ăr novice german (Adso) s ă încerce,
timorat, s ă cîștige bun ăvoința superiorului s ău german (Malachia)

printr-o poezie legat ă cu gravitate de situa ția de fapt (lumea
răsturnată din desenele lui Adelmo), dar provenind dintr-o lume
tandră și propice (Germania natal ă a copilăriei).
Sau cazul frazei aceleia atît de sibilinice, pe care c ăpitanul
arcașilor francezi o spune Abatelui în tulbur ătorul vis al lui Adso
(calchiat dup ă Coena Cypriani): „Sao ko ke lle terre per kelle fini ke
ki kontenete, trenta anni le possette parte sancti benedicti".
Aici lucrurile stau mult mai simplu. Orice școlar italian știe că
aceasta este vestita Carta Capuana (Hrisovul… să-i zicem… de la
Capua). Traducerea nu e dificil ă: „Știu că pămînturile acestea cu
hotarele ar ătate aici au apar ținut treizeci de ani c ălugărilor
benedictini".
Este o dovad ă, o mărturie a cuiva care recunoa ște în scris o
avere. Și este primul document, datînd de la sfîr șitul secolului al
X-lea, care atest ă apariția limbii italiene. Ceea ce lui Eco îi
folosește pentru a stabili vechimea posesiunilor pe care le aveau
preaboga ții călugări benedictini – în a c ăror abație se petrece
istoria c ărții. Da, dar dac ă nu a făcut studii superioare și, mai
ales, de specialitate, școlarul… român nu are de unde s ă știe
aceste… am ănunte.
Iată deci că cele dou ă motive invocate pentru a explica de ce nu s-
au tradus toate citatele str ăine din carte nu mai par suficient de
conving ătoare. Apare astfel necesitatea obligatorie a unui al
treilea motiv care s ă justifice aceast ă carență, cu atît mai mult cu
cît traduc ătorul, pe parcursul lucr ării, nu numai c ă și-a lămurit
toate aceste texte, dar le-a lucrat con știincios și cu răbdare,
notîndu-le chiar pe hîrtie – note care n-au ap ărut însă.
501
Am putea reprezenta grafic posibilitatea de lectur ă a romanului
lui Eco printr-o piramid ă răsturnată. Așezată cu vîrful în jos,
această piramid ă ar prezenta situa ția paradoxal ă ca vîrful,
punctul de sprijin, prin care p ătrunde cel mai mare num ăr de
cititori, s ă fie intrarea cea mai îngust ă, cea a unui simplu și facil
înțeles: roman poli țist și de divertisment. Pe m ăsură ce înțele-
surile, nivelurile de lectur ă se multiplic ă și devin mai cuprinz ă-
toare, num ărul celor care pot avea acces la ele se mic șorează,
potrivit gradului lor de educa ție, de informare, de cultur ă,
sensibilitate etc. A șa încît la baza piramidei – cea deschis ă spre
înalt, spre deplin, în care în țelesurile alc ătuiesc în îmbinarea lor o
mare suprafa ță, numărul de cititori ajun și pînă aici e cel mai mic.
Căci Numele trandafirului nu este numai un roman filosofic, cum
arătam la început, și nici doar unul de divertisment, cum este

tentația general ă de a-l considera în prima clip ă ; el este, în
același timp, și un roman politic deosebit de semnificativ, care
pornește, e drept, din Evul Mediu italian, dar ajunge – în subtext,
cum se spune – pîn ă la tulburarea și violenta situa ție a Italiei de
astăzi, cu aluzii chiar la perico lul atît de obsedant al r ăzboiului
nuclear (ecpiroza de la sfîr șit). Dar, fiind un roman politic (cu
parantezele lui de istorie a mi șcărilor religioase), Numele
trandafirului este și un roman istoric. Iar roman istoric fiind,
negreșit că este un roman social, un roman de moravuri, de
tradiții și de obiceiuri. Deci, fire ște, un roman psihologic. Un
roman total, cu o expresie destul de uzitat ă astăzi. (Cuvîntul
românesc trandafir servește mai bine titlului romanului și
intențiilor Autorului decît italienescul [latinescul] roșa. Trandafir
provine în limba noastr ă din neogrecescul trandafillos, adică
treizeci de foi, de petale… Treizeci, adic ă multe, foarte multe,
nenumărate – ca și sensurile c ărții lui Eco.)
Pentru realizarea tuturor acestor planuri, sau niveluri, Eco
declară și apoi demonstreaz ă (în chip str ălucit) că a folosit o
informa ție imens ă: nu numai cronici și tratate de istorie, de
filosofie și de politic ă, ci și cărți de istorie a religiilor și a artelor,
tratate de medicin ă, de arhitectur ă, de construc ții și de meserii.
Romanul cuprinde informa ții despre lucrurile cele mai felurite,
uneori bizare și neașteptate, care privesc în deplin ătatea ei via ța
epocii, cu gastronomia, a rta bijuteriilor, plantele și ierburile ei
comestibile sau de leac, otr ăvurile, dar și administra ția ei gospo-
dărească, meșteșugurile și artele ei, obiceiurile de vîn ătoare, arta
de a copia și a împodobi c ărțile pe tot soiul de materiale și perga-
mente, cu sectele ei religioase și luptele între acestea, cu
Inchiziția și torturile, via ța și moravurile c ălugărilor ei… etc, etc…
Firește că Eco, intelectual rafinat și romancier înzestrat ( și invidia
pe care o arat ă față de Manzoni îl onoreaz ă), nu se serve ște de
citate sau de trimiteri savante sau școlărești pentru a strecura în
carte toate aceste date. Ele sînt topite și infuzate în țesătura
textului, în mod firesc și organic, încît nu tulbur ă cu nimic
502
structura narativ ă a paginii. Dar toate aceste informa ții au la
rîndul lor nume specifice sau comune, care trimit în permanen ță
la alte nume, de data asta proprii. Astfel, nu se poate vorbi despre
magia și vrăjitoria practicate în Evul Mediu f ără a se aminti de
Albert cel Mare, sau nu se poate vorbi, s ă zicem, despre ereziile
care au subminat atîta amar de vreme istoria papalit ății între
acele secole XII-XIII și chiar mai tîrziu, f ără a pomeni de fra

Dolcino.
în afară de asta, propunîndu- și să-și plaseze romanul într-un
cadru sociopolitic și istoric riguros determinat, Eco aduce în
scenă personaje istorice reale, și deosebit de însemnate, tocmai
pentru a da nara țiunii sale, inven ției sale, autenticitatea menit ă
să comunice Cititorului cît mai multe dintre inten țiile sale. Robert
Bacon a existat, ca și William Ockham. Au existat și Gioachino da
Fiore, și Michele da Cesena, și Ubertino da Casale… Și
inchizitorul francez Bernard Guy a tr ăit în realitate, dup ă cum
am putea spune, glumind pu țin, că au trăit în realitate toate
personajele din carte. în afar ă de Guglielmo și Adso – personajele
principale -care sînt… Eco. Dar care Cititor, oricît de informat ar
fi el, mai știe astăzi despre to ți aceștia, despre nenum ăratele lor
fapte și cărți, despre frâmîntatele și rodnicele lor idei, care au
schimbat, de fapt, fa ța lumii ? Și cartea lui Eco se refer ă în
permanen ță la ei, la operele lor, la ideile lor, fără cruțare,
socotindu-le știute de toat ă lumea, în țelese, asimilate, propunînd
nu să iei acum cuno ștință de ele, s ă le afli, s ă te minunezi și să
înveți, ci să le apreciezi, s ă le diseci, s ă le discu ți.
în scena final ă, cînd Adso, îngrozit și îndurerat, st ă în incinta
Edificiului, printre sutele de oameni îngrozi ți, și privește prăpădul
pe care-l produce, iremediabil, incendiul, se gînde ște că toți
oamenii aceia ar fi putut fi o armat ă disciplinat ă care să lupte cu
ravagiile focului dac ă Abatele ar fi fost de fa ță să le porunceasc ă.
Dar Abatele nu poate fi acolo pentru c ă, spune Adso, „numai eu
știam că era mort, sau c ă murea chiar în clipa aceea, zidit într-o
tainiță fără aer, care acum se pref ăcea într-un cuptor. într-un
taur al lui Phalaris".
Dar cine a fost acest Phalaris ? Cine mai știe ? Să fim cinsti ți:
poate cî țiva foști sau actuali profesori de limbi clasice, și cîțiva
cunoscători de mitologie – oricum, foarte pu țini, cîți vor mai fi
rămas… în Micul dic ționar enciclopedic nu figureaz ă. Nici în cele
cîteva mici dic ționare de mitologie care au ap ărut la noi. Fiindc ă
este vorba de un personaj mitologic.
Dar, în definitiv, ce importan ță are ? De ce s ă ne crampon ăm
atîta de un m ărunt personaj mitologic, pe care mijloacele curente
și accesibile de informare de la noi nu-l consemneaz ă?
Phalaris era un tiran al Agrigent ului, în Grecia secolului al Vl-lea
î.e.n., detronat de supu și din pricina r ăutății sale. Dante, în
Infernul (XXVII, 7 și urm.) poveste ște – dup ă legendă – că
503
sculptorul Perillos îi ofer ă tiranului un taur de fier, în interiorul

căruia Phalaris putea s ă-i ardă pe cei care i se împotriveau.
Gemetele victimelor p ăreau mugetul taurului etc.
Este evident c ă Eco nu a folosit întîmpl ător aceast ă aluzie
mitologic ă. Abbone, abatele și tiranul aba ției, care îng ăduia uci-
derea călugărilor săi numai ca prestigiul s ău de conduc ător să nu
sufere, î și sfirșește viața printr-un act justi țiar (și cam romantic)
al Scriitorului, nu alungat ca tiranul grec, ci ars în ăuntrul tau-
rului-taini ță de bibliotec ă, așa cum murise, ca prim ă victimă!,
însuși Perillos, f ăuritorul taurului de tortur ă.
Ar fi putut fi deci o not ă instructiv ă, care ar fi sporit pl ăcerea
lecturii. Dar cum am fi putut da o asemenea not ă, fără să dăm
notele de rigoare la lucruri mult mai importante din text? S ă
vorbim despre Phalaris, car e nu este decît o metafor ă, în definitiv,
o podoab ă în plus la multele pe care le are textul lui Eco, și să nu
spunem nimic despre personalit ăți mult mai importante, și reale,
care nu numai c ă alcătuiesc scheletul ideologic al c ărții, dar fac și
istorie ? Cum am putea, deci, în acest caz, s ă nu spunem nimic
despre un Ubertino da Casale, bun ăoară? Personalitate de o
însemnătate covîr șitoare pentru Evul Mediu italian, Ubertino,
călugăr franciscan deosebit de cultivat, șef al spiritualilor despre
care se vorbe ște atît în carte, a fost și un filosof și un scriitor
remarcabil, pe care noi l-am uitat. Opera sa principal ă, Arbor
vitae crucifixae Jesu, scrisă în 1305, influen țează întreaga spiri-
tualitate a epocii, și pe Dante însu și (Eco îl pune pe Adso s ă
spună că multe versuri ale lui Dante nu erau, dup ă opinia
contemporanilor, decît ni ște „parafraze ale unor rînduri scrise de
Ubertino"). Nu întîmpl ător Dante îl întîlne ște în Paradis (XII, 124)
și nu în alt ă parte, în poemul s ău.
Iată, așadar, că notele ar fi trebuit s ă priveasc ă nu numai, sau nu
în primul rînd, citatele latine ști sau din alte limbi, de care
vorbeam la început, ci și nenum ăratele aluzii, citate și trimiteri
declarate sau, în cele mai multe cazuri, ascunse, la științele,
disciplinele și activitățile epocii, la care se refer ă nu numai fiecare
pagină, ci aproape fiecare rînd.
Or, în acest caz, corpul de note ar fi fost nu numai enorm, greoi
sau dispropor ționat, ci ar fi înghi țit literalmente textul, f ăcînd
lectura imposibil ă. Travaliul acesta s-ar fi transformat într-o
vastă și savant ă comunicare academic ă, la care s-ar fi cerut s ă
colaboreze o echip ă de speciali ști în foarte multe domenii.
Străduindu-se s ă surprind ă și să aprofundeze toate aceste aluzii,
referiri și trimiteri, pentru a putea transmite cît mai corect și mai
integral textul în polisemia lui, traduc ătorul a evitat notele nu

numai pentru c ă nici originalul nu le d ă (deși sîntem încredin țați
că și cititorul italian ar fi avut, în mare m ăsură, nevoie de ele), ci
și pentru a nu-l lipsi pe Cititor de o mare bucurie pe care arta
modernă o oferă consumatorului ei : aceea de a c ăuta, de a se
504
strădui să găsească, să pătrundă, să descifreze sensurile, dincolo
de formele sumare în spatele c ărora, adesea, se ascunde, uneori
cu mare rafinament și cristalizare, opera de art ă. Deci să citim —
cum ar spune Guglielmo — alte c ărți ca să înțelegem o carte. S ă
ne instruim, delectîndu-ne – care este una dintre cele mai nobile
aspirații ale artei adev ărate.
în lucrarea de fa ță traducătorul s-a str ăduit să foloseasc ă o limbă
curentă, cu acces general, f ără arhaisme sau întors ături de fraz ă
cronicărești care s ă mimeze o limb ă a unui text declarat a fi din
secolul al XlV-lea. De altfel, acesta este procedeul pe care ni l-a
sugerat îns ăși italiana folosit ă de Eco.
Pentru a evita totu și ridicolul sau inadverten ța, traduc ătorul s-a
ferit, pe cît fluen ța și viabilitatea textului i-a îng ăduit, să
foloseasc ă neologisme curente care, de și intrate organic și firesc
în limba român ă, pot fi înlocuite cu vechile noastre cuvinte
rămase tinere.
Este adev ărat că nu se putea spune iad, pentru infern, nu numai
pentru c ă Dante este mai tot timpul pe aproape în aceast ă carte
(și cine ar cuteza s ă vorbeasc ă despre Iadul lui Dante ?), ci și
pentru c ă s-a considerat c ă pentru Italia papal ă din acea epoc ă
slavonescul iad ar fi fost o inadverten ță.
în schimb, s-au înlocuit frecvent tentație cu ispită, regret cu
părere de r ău, excesiv cu din cale-afar ă… etc, etc, pentru a da
doar cîteva simple exemple.
Cînd îns ă textul implica discu ții teologice sau filosofice la nivelul
unor înv ățați care au r ămas iluștri în cultura lumii, traduc ătorul
a folosit termenii respectivi nealtera ți (majoritatea latine ști, mai
puțin grece ști), fără să caute s ă fabrice neao șisme ridicole și
ineficiente. /
Traducătorul a încercat, atît cît i-a fost cu putin ță, să-l însoțească
pe Autor în toate permanentele sale evad ări în joc și în
prestidigita ție (… am spune) — pentru c ă Numele trandafirului are
o valoare ludic ă incontestabil ă – încercînd s ă compun ă, să
recompun ă și să descompun ă cuvintele, sensurile, expresiile,
cînd inten ția textului o cerea. Iar cînd, vorbind despre
nenumăratele animale fabuloase, mon ștri, himere, care apar pe
timpanele bisericilor și în cărțile cu miniaturi, autorul

înregistreaz ă, pe lîng ă speciile cunoscute de bestiariile Evului
Mediu, și alte multe specii, inexistente, inventate de el,
traducătorul invent ă și el, adaptînd la limba român ă blemii,
bunăoară, sau manticorele etc.
Foarte încurcat ă și greu de disciplinat, problema numelor proprii
a fost rezolvat ă de traduc ător printr-o op țiune preferen țială.
Abația în care se petrece ac țiunea cărții atrage, cu faimoasa ei
bibliotec ă, călugări învățați din toate col țurile Europei (la un
moment dat Eco vorbe ște și despre ni ște călugări… daci!). Potrivit
uzanței limbii sale, Eco adapteaz ă numele proprii, italienizîndu-
le.
505
Roger Bacon devine Ruggiero B acone, William devine Guglielmo și
așa mai departe. Dar Eco nu este co nsecvent. Cînd apare cîte un
nume fran țuzesc, deci dintr-o țară mai apropiat ă, cu o limb ă mai
familiar ă, Eco îl transcrie corect, în fran țuzește, iar Jorge de
Burgos r ămîne de asemenea cu numele lui spaniol nealterat, și
nu devine Giorgio da Borgo.
Din aceste motive, precum și crezînd că astfel p ăstrează cărții o
atmosfer ă mai autentic italieneasc ă, traduc ătorul a acceptat
grafiile numelor proprii a șa cum le-a stabilit, dup ă preferin ța sa,
Autorul. Ing ăduindu- și, uneori, s ă adauge în textul lui Eco și cîte
o propozi țiune între pauze : — sau cum i se spune în limba sa…
— și s-a adăugat și grafia corect ă. Dar numai în cazurile unor
nume prea importante sau prea cunoscute.
Socotind, de asemenea, util pent ru stabilirea unei autenticit ăți a
atmosferei, a spa țiului și a mișcării din carte, traduc ătorul și-a
îngăduit, contrar uzan țelor în vigoare la noi, s ă traducă și parti-
cula locativ ă da, care intr ă în alcătuirea atîtor nume italiene ști.
Astfel, vestitul filosof Tomasso d'Aquino a devenit Toma din
Aquino, Michele da Cesena a devenit din Cesena, Ubertino da
Casale, din Casale… etc. Asta și pentru c ă în carte se folose ște
adesea și numele prescurtat, f ără să se mai arate prenumele, ci
doar locul de unde vine personajul; ca de exemplu : „sfîntul
vostru din Assisi" (fiind vorba de Sfîntul Francisc din Assisi) sau
„călugărul din Aquino" (fiind vorba de Toma d'Aquino — cum se
ortografiaz ă în limba român ă).
Florin Chiri țescu
Cuprins
Firește, un manuscris…………. …………….. ………………. ………….7
Notă…………………. ………………. …………….. ………………. …………12
NUMELE TRANDAFIRULUI

Prolog
15
ZIUAÎNTÎI
Prima……………….. ………………. …………….. ………………. …………25
în care se ajunge la poalele aba ției și Guglielmo d ă dovadă de
mare iste țime
Tertia…………… …………… ……………. ……………. ……………. ………32
în care Guglielmo are o discu ție plină de învățăminte cu Abatele
Sexta……………. …………… ……………. ……………. ……………. ………45
în care Adso admir ă portalul bisericii și Guglielmo îl reg ăsește pe
Ubertino din Casale
Pe la ora nona………….. ……………….. ……………. …………………..70
în care Guglielmo are un dialog fo arte doct cu Salvatore erboristul
După ora nona………….. …………… ……………. ……………. ………..76
în care se viziteaz ă scriptorium-ul și se face cuno ștință cu mulți
cărturari, copi ști și caligrafi, precum și cu un b ătrîn orb, care-l
așteaptă pe Antichrist

506
Vesper……………. ………………. ……………… ……………… ……………89
în care se viziteaz ă restul aba ției, Guglielmo trage unele concluzii în
legătură cu moartea lui Adelmo, se vorbe ște cu fratele sticlar
despre sticlele pentru citit și despre fantomele care apar celui ce
vrea să citească prea mult
Completa………….. ………………. …………….. ………………. …………98
în care Guglielmo și Adso se bucur ă de voioasa ospitalitate a
Abatelui și de mînioasa conversa ție a lui Jorge
ZIUA A DOUA
Matutini……………. ………………. …………….. …………….
în care pu ținele ore de fericire dumnezeiasc ă sînt întrerupte de un
fapt dintre cele mai sîngeroase
105
Prima……………….. ………………. …………….. ………………. ………. 114
în care Bencio din Upsala m ărturisește anumite lucruri, pe altele le
mărturisește Berengario din Arundel și Adso înva ță ce este
adevărata peniten ță
Tertia…………….. ………………. ……………… ……………… ………….124
în care se asist ă la un schimb de vorbe urîte între persoane
vulgare, Aymaro din Alexandria face unele aluzii și Adso
mediteaz ă asupra sfin țeniei și asupra b ălegarului diavolului. Apoi
Guglielmo și Adso se întorc în scriptorium, Guglielmo vede ceva
interesant, are o a treia convorbire asupra îng ăduinței rîsului, dar

în cele din urm ă nu poate privi unde ar dori
Sexta.
în care Bencio spune o poveste ciudat ă de unde reies lucruri pu țin
edificatoare despre via ța abației
138
Nona………………… ………………. …………….. ……………. ………….143
în care Abatele se arat ă mîndru de bog ăția abației sale și temător
de eretici, și la sfirșit Adso se întreab ă dacă n-a făcut rău pornind-
o prin lume
După vesper……………. ……………….. ……………. ………………….157
în care, de și capitolul e scurt, b ătrînul Alinardo spune lucruri foarte
însemnate despre labirint și despre modul de a intra în el
Completa………….. ………………. …………….. ……………. ………….161
în care se intr ă în Edificiu, se descoper ă un vizitator misterios, se
găsește un mesaj secret cu semne de necromant și dispare, abia
găsită, o carte care va fi apoi c ăutată de-a lungul multor altor
capitole, dup ă cum nici furtul pre țioaselor lentile ale lui Guglielmo
nu este ultima nepl ăcere
Noaptea………….. ………………. ……………… ……………… …………170
în care se intr ă în sfirșit în labirint, se ivesc n ăluciri ciudate și, cum
se întîmpl ă în labirinturi, se r ătăcește
ZIUA A TREIA
De la laudi la prima….. ……………. ……………. ……………. ……..183
în care se g ăsește o cîrp ă murdar ă de sînge în chilia lui Berengario
cel dispărut, și asta e tot
Tertia…………….. ………………. ……………… ……………… ………….184
in care Adso se gînde ște în scriptorium la istoria ordinului s ău și la
soarta c ărților
Sexta……………… …….:……….. ……………… ……………… ………….188
în care Adso ascult ă mărturiile lui Salvatore, care nu se pot rezuma
în puține cuvinte, dar care îi inspir ă multe medita ții îngrijor ătoare
Nona………………… ………………. …………….. ……………. ………….197
în care Guglielmo îi vorbe ște lui Adso despre marele fluviu al
ereziei, despre rolul cel or simpli în Biseric ă, despre îndoielile sale
privitoare la cunoa șterea legilor generale și, fără vreo leg ătură,
spune și despre cum a descifrat semnele necromantice l ăsate de
Venanzio
Vesper……………. ……………. ……………. ……………. ……………….. 211
în care se vorbe ște iar cu Abatele, Guglielmo are unele idei
mirobolante pentru a descifra enigma labirintului și încheie discu ția
în chipul cel mai ra țional. Apoi se cineaz ă casio in pastelletto
După completa………… ……………….. ……………. ………………… 222

în care Ubertino îi spune lui Adso povestea lui fra Dolcino, alte
povești Adso le reevoc ă sau le cite ște în bibliotec ă pe cont propriu,
apoi i se întîmpl ă că se întîlne ște cu o fat ă frumoas ă și teribilă ca o
armată desfășurată în luptă
Noaptea………….. ………………. ……………… ……………… …………253
în care Adso, tulburat, i se dest ăinuie lui Guglielmo și mediteaz ă
asupra rolului femeii în planul crea ției, după care descoper ă
cadavrul unui om
ZIUA A PATRA
Laudi……………… ………………. ……………… ……………… …………261
în care Guglielmo și Severino examineaz ă cadavrul lui Berengario,
descoper ă că are limba neagr ă, lucru neobi șnuit pentru un înecat.
Apoi discut ă despre otr ăvuri foarte dureroase și despre un furt de
altădată
Prima…………….. ………………. ……………… ……………… ………….268
în care Guglielmo îi face mai întîi pe Salvatore și apoi pe chelar s ă-
și mărturiseasc ă trecutul, Severino g ăsește lentilele furate, Nicola le
aduce pe cele noi, și Guglielmo, cu șase ochi, izbute ște să
descifreze manuscrisul lui Venanzio
Tertia…………….. ………………. ……………… ……………… ………….278
în care Adso se zbate în suferin țe de dragoste, apoi vine Guglielmo
cu textul lui Venanzio, care continu ă să fie indescifrabil chiar și
după ce a fost descifrat
Sexta……………… ………………. ……………… ……………… ………….288
în care Adso se duce s ă caute trufe și-i găsește pe minori ți sosind,
aceștia stau îndelung de vorb ă cu Guglielmo și cu Ubertino și se
află lucruri foarte triste despre Ioan al XXII-lea
Nona………………… ………………. …………….. ……………. ………….301
în care sosesc cardinalul din Pogge tto – sau din Pouget, în limba lui
-, Bernardo Gui și alți oameni din Avignon, și apoi fiecare face cîte
ceva
Vesper………….. ……………… ………………. …………….. …………….304
în care Alinardo pare s ă dea informa ții prețioase și Guglielmo d ă la
iveală metoda sa de a ajunge la un adev ăr probabil printr-o serie
de erori sigure
Completa………….. ………………. …………….. ……………. ………….308
în care Salvatore vorbe ște despre o magie nemaipomenit ă
După completa………… ……………….. ……………. ………………….311
în care se viziteaz ă din nou labirintul, se ajunge la locul finis
Africae, dar nu se intr ă în el pentru c ă nu se știe care sînt primul și
al șaptelea din patru, și în sfîrșit Adso are o rec ădere, de altfel
foarte doct ă, în maladia sa de dragoste

Noaptea………….. ………………. ……………… ……………… …………327
în care Salvatore este descoperit, din nenorocire, de Bernardo Gui,
fata iubit ă de Adso e luat ă drept vr ăjitoare și toți se duc la culcare
mai neferici ți și mai îngrijora ți decît înainte
ZIUAACINCEA
Prima…………….. ………………. ……………… ……………… ………….335
în care are loc o fratern ă discuție despre s ărăcia lui Iisus
Tertia…………….. ………………. ……………… ……………… ………….348
în care Severino îi vorbe ște lui Guglielmo despre o carte ciudat ă și
Guglielmo le vorbe ște legaților despre o ciudat ă concepție privind
guvernarea lumii
Sexta……………… ………………. ……………… ……………… ………….357
în care Severino este g ăsit asasinat și nu se mai g ăsește cartea pe
care el o g ăsise
Nona………………… ………………. …………….. ……………. ………….368
în care se administreaz ă justiția și apare jenanta impresie c ă toți
se înșală
Vesper………….. ……………… ………………. …………….. …………….389
în care Ubertino o ia la s ănătoasa, Bencio începe s ă urmărească
legile și Guglielmo face unele reflec ții asupra diferitelor tipuri de
desfrînare întîlnite în ziua aceea
Completa………….. ………………. …………….. ……………. …………395
In care se ascult ă o predic ă despre venirea Antichristului și Adso
descoper ă puterea numelor proprii
ZIUA A ȘASEA
Matutini…………. ………………. ……………… ……………… …………407
în care principes sederunt, și Malachia se pr ăbușește la pămînt
Laudi……………… ………………. ……………… ……………… …………412
în care este ales un nou chelar, dar nu și un nou bibliotecar
Prima…………….. ………………. ……………… ……………… ………….415
în care Nicola poveste ște atîtea lucruri, în timp ce se viziteaz ă
cripta tezaurului
Tertia…………….. ………………. ……………… ……………… ………….422
în care Adso, ascultînd Dies irae, are un vis sau o n ălucire care
trebuie spus ă
După tertia…………… ……………… ……………… ……………. ……..433
în care Guglielmo îi explic ă lui Adso visul lui
Sexta……………… ………………. ……………… ……………… ………….436
în care se reconstituie istoria bibliotecarilor și se capătă unele
informații în plus despre cartea misterioas ă
Nona………………… ………………. …………….. ……………. ………….441
în care Abatele refuz ă să-l asculte pe Guglielmo, vorbe ște despre

limbajul pietrelor pre țioase și manifest ă dorința de a nu se mai face
cercetări în cazul acelor triste întîmpl ări
între vesper și completa………….. …………… ……………. ………450
unde se poveste ște pe scurt despre lungi ore de r ătăcire
După completa………… ……………….. ……………. ………………….453
în care, ca din întîmplare, Guglielmo descoper ă secretul intr ării în
finis Africae
ZIUA A ȘAPTEA
Noaptea………….. ………………. ……………… ……………… …………461
în care, pentru a rezuma revela țiile uluitoare de care
se vorbe ște, titlul ar trebui s ă fie mai lung decît capitolul,
ceea ce este contrar obiceiului
Noaptea………….. ………………. ……………… ……………… …………477
în care vine ecpiroza și din cauza prea multor virtu ți precump ănesc
forțele infernului
ULTIMA FIL Ă…………………. ………………. …………….. …………491
Cuvîntul traduc ătorului………… …………….. ……………. ………499

în colecția „Biblioteca Polirom" au ap ărut:
Honore de Balzac – Proscrișii și alte povestiri din Comedia
umană
Emile Zola – Prada Mihai Eminescu – Opera poetic ă A.S. Pușkin –
Talismanul (poezii) Nikos Kazantzakis — Zorba Grecul F.M.
Dostoievski – Idiotul Konrad Lorenz – Și el vorbea cu patrupedele,
cu păsările și cu
peștii.
Așa a descoperit omul clinele Gustave Flaubert – Doamna Bovary
Boris Pasternak – Doctor Jivago *** -Dulcea mea Doamn ăIEminul
meu iubit. Coresponden ță
inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle Jean-Paul Sartre – Adevăr
și existen ță Rainer M ăria Rilke – Elegiile duineze.
Sonetele c ătre Orfeu
Rabindranath Tagore – Gitanjali. Jertfa liric ă Dante — Divina
Comedie
Jean-Paul Sartre – Carnete dintr-un r ăzboi anapoda Oscar Wilde –
Decăderea minciunii. Eseuri Miguel de Cervantes — Nuvele
exemplare (2 voi.) Miguel de Unamuno – Trei nuvele exemplare
și un Prolog
Ernst Jiinger – Cartea ceasului de nisip Slawomir Mrozek –
Povestiri 1990-l993 N.V. Gogol — Opere 1 {Serile In c ătunul de
lîngă Dikanka,
Mirgorod) N.V. Gogol – Opere 2 {Povestiri din

Sankt-Petersburg, Revizorul, C ăsătoria) N.V. Gogol – Opere 3
{Suflete moarte) Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray D.H.
Lawrence — Amantul doamnei Chatterley Honore de Balzac – O
afacere tenebroas ă David Lodge — Schimb de dame F. Scott
Fitzgerald – Blîndețea nopții Mihail Bulgakov – Cupa vie ții
Salman Rushdie – Rușinea
Saul Bellow – Ravelstein
A.P. Cehov – Stepa și alte povestiri
J.D. Salinger – Nouă povestiri
Ian McEwan – Amsterdam
Andrei Makine — Crima Olg ăi Arbelina
Jonathan Coe – Casa somnului
J.D. Salinger — De veghe în lanul de secar ă
John Fowles – Iubita locotenentului francez
David Lodge – Ce mică-i lumea!
Jose Saramago – Toate numele
Peter Ackroyd – Documentele lui Platon
D.H. Lawrence – Fii și îndrăgostiți
F. Scott Fitzgerald – Marele Gatsby
Antonio Tabucchi – Capul pierdut
al lui Damasceno Monteiro Ernst Jiinger — Grădini și drumuri I.S.
Turgheniev — Prima iubire Mika Waltari – Etruscul David Lodge —
Meserie! Bernhard Schlink – Cititorul Max Frisch — Homo faber
Dino Buzzati – Deșertul tătarilor Andrei Makine – Testamentul
francez F.M. Dostoievski — Nopți albe și alte microromane Kazuo
Ishiguro – Rămășițele zilei Honore de Balzac — Femeia p ărăsită.
Scene din Comedia uman ă Saul Bellow – Trăiește-ți clipa John
Fowles — Colecționarul A.P. Cehov – Logodnica și alte povestiri
William Shakespeare în colaborare
cu John Fletcher – Doi veri de stirpe aleas ă Haruki Murakami —
Pădurea norvegian ă Colm Toibin – Povestea nop ții Julian Barnes –
Anglia, Anglia Ismail Kadare – Generalul armatei moarte Jose
Saramago – Pluta de piatr ă William Trevor — Citindu-l pe
Turgheniev Erico Verissimo – Incident la Antares Aglaja Veteranyi –
De ce fierbe copilul în m ămăligă David Lodge — Terapia Max
Frisch – Eu nu sunt Stiller
Amelie Nothomb – Igiena asasinului George Orwell – Ferma
Animalelor Michael Ondaatje – Obsesia lui Anii J.D. Salinger –
Dulgheri, în ălțați grinda
acoperișului și Seymour: o prezentare Luis Sepulveda – Bătrînul
care citea romane
de dragoste

Dino Buzzati – O dragoste D.H. Lawrence — Fata pierdut ă
Umberto Eco – Numele trandafirului J.D. Salinger – Franny și
Zooey Muriel Spark – Lorzi și complici August Strindberg – Singur
Birgitta Trotzig – Vieți duble Daniel Pennac – La căpcăunii veseli
Daniil Harms — Mi se spune capucin Boris Pasternak – Sub înalt ă
protecție Salman Rushdie – Ultimul suspin al Maurului Ângeles
Mastretta — Răpește-mi via ța Giinter Grass – în mers de rac
George Orwell – O mie nou ă sute optzeci și patru Amelie Nothomb –
Uimire și cutremur Lawrence Durrell – Cvartetul din Alexandria.
Justine Iris Murdoch – Clopotul Voltaire – Dicționar filosofic Italo
Calvino – Castelul destinelor încruci șate John Fowles – Magicianul
Ian McEwan – Grădina de ciment Dai Sijie – Balzac și Micuța
Croitoreas ă chineză Christa Wolf – Medeea. Glasuri Russell Banks
– Dulcea lume de dup ă Lawrence Durrell – Cvartetul din
Alexandria. Balthazar
Saul Bellow — Darul lui Humboldt Vladimir Nabokov – Lolita
Aldous Huxley – Minunata lume nou ă. Reîntoarcere în minunata
lume nou ă Helen Fielding – Jurnalul lui Bridget Jones I.S.
Turgheniev – în ajun. Fum Paul Auster – Tombuctu F.M.
Dostoievski — Demonii Malcolm Lowry – Sub vulcan Charles
Bukowski – Femei

Max Frisch – Numele meu fie Gantenbein
Mihail Bulgakov – Inimă de cline
Antonio Tabucchi – Se face tot mai tîrziu
David Lodge – Gînduri ascunse
Mika Waltari – Egipteanul
Haruki Murakami – La sud de grani ță,
la vest de soare Iris Murdoch – Marea, marea Henry James –
Daisy Miller Alessandro Baricco – Ocean Mare Arthur Rimbaud –
Opere Dino Buzzati — Barnabo, omul mun ților.
Secretul P ădurii Bătrîne George Orwell – Zile birmaneze Lawrence
Durrell – Cvartetul din Alexandria.
Mountolive
William Faulkner – Zgomotul și furia P.G. Wodehouse – Greșeala
lordului Emsworth Henry de Montherlant – Un asasin îmi e st ăpîn
Michael Cunningham – Orele Juan Marse – Vraja Shanghaiului
Ismail Kadare – Florile înghe țate din martie Jose Saramago –
Evanghelia
după Isus Cristos
Lev Tolstoi – Anna Karenina (2 voi.) Marguerite Yourcenar – Ca o
apă care curge Tracy Chevalier – Fata cu cercel de perl ă Aldous

Huxley – Punct contrapunct Leonard Cohen – Joaca preferat ă
Oscar Wilde – De Profundis
Villiers de l'Isle-Adam – Povestiri crude și insolite Arturo Perez-
Reverte – Tabloul flamand Agneta Pleijel – Lord Nevermore
Vladimir Nabokov – Glorie
Lawrence Durrell — Cvartetul din Alexandria. Clea Tracy
Chevalier – îngeri căzători Anna Gavalda – O iubeam J.-K.
Huysmans – Liturghia neagr ă Alessandro Baricco – Mătase E.A.
Poe – Masca Mor ții Roșii și alte povestiri Leonard Cohen – Frumoșii
învinși Andrei Platonov – Moscova cea fericit ă
și alte nuvele
V.S. Naipaul – Măscăricii
Bernhard Schlink – Evadări din iubire
John Fowles – Turnul de abanos
Jack Kerouac — Pe drum
Graham Greene – Americanul lini știt
Salman Rushdie – Harun și Marea de Pove ști
Mihail Bulgakov – Garda alb ă
'
Kurt Vonnegut — Fii binecuvîntat, domnule Rosewater

Julio Cortâzar – Toate focurile, focul
Kurt Vonnegut – Abatorul cinci
Luis Sepiilveda – Nume de toreador
Graham Greene – Comedian ții
William Faulkner – Pogoară-te, Moise
Michel Tournier – Gaspar, Melhior & Baltazar
William Burroughs – Pederast
Mika Waltari – Amanții din Bizan ț
Nadejda Mandel ștam – Fără speranță
Salman Rushdie – Pămîntul de sub t ălpile ei
Jose Saramago – Anul mor ții lui Ricardo Reis
Vladimir Nabokov – Invitație la eșafod
Juan Marse – Cozi de șopîrlă
Aglaja Veteranyi – Raftul cu ultimele sufl ări
Graham Greene — La drum cu m ătușă-mea
Ian McEwan – Ispășire
Alain Robbe-Grillet – Reluarea
Katarina Frostenson – Ioni
P.G. Wodehouse – Fulger în plin ă vară
John Fowles – Mantisa
D.H. Lawrence – Șarpele cu pene

John Cheever – Falconer
Kurt Vonnegut – Galâpagos
Michel Tournier – Picătura de aur
Daniel Pennac – Zîna carabin ă
Dino Buzzati – Marele portret
Ismail Kadare – Piramida
Michel Houellebecq – Platforma
Haruki Murakami – în căutarea oii fantastice
Iris Murdoch – Fiul cuvintelor
Kazuo Ishiguro – Pe cînd eram orfani
Tomas Transtromer – Pagini din cartea nop ții
Charles Bukowski – De duzin ă
F.M. Dostoievski – Jucătorul si alte microromane

Alice Sebold – Minunatele oase Philip Roth – Pata uman ă
Helen Fielding – Bridget Jones: La limita ra țiunii Graham Greene
– Sfirșitul unei iubiri Sylvia Plath – Clopotul de sticl ă Jose
Saramago – Istoria asediului Lisabonei Andrei Makine – Pămîntul
și cerul lui Jacques Dorme Julio Cortâzar – Manuscris g ăsit într-un
buzunar și alte povestiri
Martin Amis – Născuți morți
în pregătire:
Daniel Defoe – Jurnal din Anul Ciumei Charles Bukowski —
Factotum
Laurence Sterne – Viața și opiniunile lui Tristram Shandy
Gentleman
P.G. Whodehouse – Nori grei deasupra castelului Blandings
www.polirom.ro
Bun de tipar: ianuarie 2004. Ap ărut: 2004
Editura Polirom, B-dul Caro l I nr. 4 • P.O. Box 266
700506, Ia și, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232)21.74.40 (difuzare) ; E-mail: office@polirom.ro
București, B-dul I.C. Br ătianu nr. 6, et. 7, ap. 33,
O.P. 37 • P.O. Box l-728, 030174 Tel.: (021) 313.89.78; E-mail:
polirom@dnt.ro
MULTIPRjpr
Tipografia MULTIPRINT Ia și
Calea Chi șinăului 22, et. 6, Ia și 700180
tel. 0232-211225, 23638 8, fax. 0232-211252

Valoarea timbrului literar este de 2% din pre țul de vînzare și se
adaugă acestuia. Sumele se vireaz ă la Uniunea Scriitorilor din
România, cont nr. 2511.l-l71.1/ROL
PROZA XX
„Nu-mi fac griji. Cartea va d ăinui. Cite ști tot timpul: cite ști în
tren, in autobuz. Cite ști în parc. Cite ști cînd te plimbi și chiar
cînd faci dragoste po ți să citești. Cu computerul este mai greu…"
i Umberto Eco
..Un roman poli țist? O parabol ă politică despre «democra ția
creștină- sau despre apocalipsa iminent ă a lumii lui Reagan și
Brejnev ? Un roman -gotic» ? Sau, pur și simplu, un divertisment
al
lui Umberto Eco ?" _ . ., ,
Râul Mordenti
Numele trandafirului este mult mai incitant și mult mai bine
scris decît oricare roman de Agatha Christie."
Anthony Burgess
..Astăzi, la a treia lectura a Numelui tranda firului, mi se pare
că accentul principal al c ărții trebuie pus pe drama episte-
mologică. Rapid spus, drama lui Guglielmo nu este c ă nu a găsit
adevărul (pentru c ă l-a găsit), ci aceea c ă l-a găsit oarecum din
întîmplare, f ără să controleze în mod riguros toate etapele
descoperirii și, în mod necesar, con ținutul însu și al descoperirii –
în ciuda faptului c ă s-a comportat mereu ra țional, întotdeauna
metodic și fără greș atent la toate faptele (în felul în care, nu-i
așa, pretind prescrip țiile veritabilei științe). Guglielmo este un
Sherlock Holmes în fine cumin țit de trufia pozitivismului, de
prudența radical ă a unui William Ockham, manevrînd cu fine țe
deopotriv ă failibilitatea sa, contingen ța lumii, necesitatea logicii și
univocitatea enigmatic ă a existen ței, divine și mundane."
H.-R. Patapievici
239.000 LEI/buc NUMELE TRANDAFIRULUI
ISBN 973-68l-537-4
9789736 815379
www.polirom.ro OLIRi