János -Arnold SZÁSZ [614718]

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI
TEHNOLOGIE „GEORGE EMIL PALADE” DIN TÂRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI DREPT

LURARE DE LICENȚĂ

ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Coordonator științific :
Conf. univ. dr. Daniela Cristina VALEA Student :
János -Arnold SZÁSZ
Program de studii:
Drept

TÂRGU MUREȘ
IULIE 2020

CUPRINS

I. CONSIDERAȚII GEN ERALE PRIVIND ACȚIUNILE ÎN PROCESUL PENAL …….. 1
1.1. NOȚIUNEA DE ACȚIUNE PENALĂ ÎN PROCESUL PENAL ………………………… 3
1.2. NOȚIUNEA DE ACȚIUNE CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL ………………………….. . 5
1.3. TRĂSĂTURILE ACȚIUNII CIVILE ………………………….. ………………………….. ……….. 8
1.4 RAPORTUL DINTRE ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA PENALĂ ………………. 9
II. SUBIECȚII ACȚIUNII CIVILE ………………………….. ………………………….. ……………………. 14
2.1. SUBIECȚII ACTIVI AI ACȚIUNII CIVILE ………………………….. ………………………… 14
2.1.1. PARTEA C IVILĂ ………………………….. ………………………….. …………………………. 16
2.1.2. MINISTERUL PUBLIC ………………………….. ………………………….. ………………… 19
2.2. SUBIECȚII PASIVI AI ACȚIUNII CIVILE ………………………….. ………………………… 20
2.2.1. INCULPATUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 21
2.2.2. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE ………………………….. ……………….. 22
2.2.3. SUBIECȚII PASIVI PRIN DEVIERE ………………………….. ………………………… 29
2.3. CONSTITUIREA C A PARTE CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL …………………….. 30
2.4. RENUNȚAREA LA CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ ÎN PROCESUL
PENAL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 35
III. EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE ………………………….. ………………………….. ………… 38
3.1. CONDIȚIILE EXERCITĂRII ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL ………. 39
3.2. DREPTUL DE OPȚIUNE ÎN EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE …………………. 45
3.3. REPARAREA PREJUDICIULUI PRODUS PRIN INFRACȚIUNE ÎN
PROCESUL PENAL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 47
3.4. EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE LA INSTANȚA CIVILĂ ………………………….. 52
3.5. EXERCITAREA DIN OFICIU A ACȚIUNII CIVILE ………………………….. ………….. 55
3.6. PRES CRIPȚIA EXTINCTIVĂ A DREPTULUI MATERIAL LA ACȚIUNE …….. 57
IV. SOLUȚIONAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL ……. 59
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 64
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 66

INTRODUCERE

Săvârșirea unei fapte contrare legii aduce atingere ordinii juridice, dar și
interesului ocrotit prin lege. Astfel, ia naștere un conflict de drept, care se
soluționează printr -o acțiune în justiție. Acțiunea în justiție presupune
soluționar ea de către organele competente a conflictului juridic născut prin
încălcarea normelor de drept.
Având în vedere natura normei juridice încălcate, conflictul juridic poate fi
unul civil, penal, administrativ, etc. Cele două instituții procedurale, acțiune a
civilă și acțiunea penală, sunt complet delimitate de legiuitor, fiecare act de
justiție se realizează în baza acțiunii judiciare corespunzătoare, în fața unor
organe distincte.
Deși există o astfel de diferențiere, sunt și situații în care cele două
acțiuni pot fi alăturate. În ipoteza în care prin comiterea unei infracțiuni se
produc și pagube materiale sau morale, ia naștere implicit un raport juridic de
drept civil, în virtutea căruia persoana care a suferit prejudiciul poate pretinde
repararea aceste ia. Acțiunea în despăgubire nu este specifică procesului penal,
ci procesului civil. Pretențiile victimei unei infracțiuni pot fi formulate și solicitate
printr -o acțiune civilă alăturată acțiunii penale sau pe cale separată în fața
instanței civile.
Exercitarea acțiunii civile în procesul penal vizează toate acele situații în
care pagubele de natură morală sau materială au la bază o faptă prevăzută de
legea penală. Prin urmare, procesul penal reprezintă acel context judiciar în
intermediul căruia pot fi e xrecitate două acțiuni distincte.
Prezenta lucrare vizează acțiunile care pot fi exercitate în procesul penal,
cu precădere acțiunea civilă în procesul penal. Primul capitol urmărește să
delimiteze noțiunea de acțiune civilă și cea de acțiune penală, trăs ăturile
specifice fiecăreia, respectiv raportul dintre cele două instituții procedurale.
Aceste considerații generale sunt urmate de prezentarea subiecților implicați în
acțiunea civilă în cadrul procesului penal, respectiv de analiza modului de
constituir e ca parte civilă și ipotezele renunțării la aceasta. Următorul capitul are

în vedere modul de exercitare a acțiunii civile, dreptul de opțiune a persoanei
vătămate, care poate alege calea alăturării acținii civile procesului penal,
situație în care instan ța penală soluționează ambele acțiuni, sau exercitarea ei
pe cale separată la instanța civilă. De asemenea, se pun în discuție condițiile
exercitării acțiunii civile în procesul penal, ipotezele în care acțiunea este
exercitată din oficiu de către Minister ul Public. Nu în ultimul rând, este analizat
și prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, termenul în care victima
prejudiciată printr -o infracțiune are posibilitatea să solicite repararea pagubei.
Ultimul capitol vizează soluțiile pe care in stanța penală le poate pronunța cu
privire la acțiunea civilă, mai precis poate admite acțiunea în tot sau în parte, ori
respinge acțiunea în tot sau în parte, o a treia posibilitate este respingerea
acțiunii civile pe motivul inexistenței faptei penale im putate inculpatului.
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal are o deosebită importanță
întrucât acțiunea penală vizează angajarea răspunderii penale a inculpatului,
însă de regulă interesul victimei unei infracțiuni se îndreaptă către obținerea
reparării prejudiciului suferit, a repunerii în situația anterioară, motiv pentru care
se justif ică importanța acțiunii civile.

1

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ACȚIUNILE ÎN
PROCESUL PENAL

Norma juridică reglementează relații sociale, impunând reguli de
cond uită generale și obligatorii. Încălcarea normei juridice, prin săvârsirea unor
fapte ilicite, aduce atingere interesului ocrotit și implicit ordinii juridice, situație în
care putem vorbi despre un conflict de drept. Soluționarea conflictului este
încredin țat organelor competente să aplice legea, iar acțiunea în justiție
reprezintă mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul este adus în fața
instanțelor judecătorești.
În decursul anilor, în literatura de specialitate s -au formulat o multitudine
de d efiniții ale acestei instituții procesuale, toate semnificând însă aceași
funcționalitate a acțiunii în justiție și anume, aducerea în fața organelor
competente a conflictului juridic născut prin încălcarea unei norme de drept1. În
vechiul drept roman acți unea în justiție era considerată a fi ,, dreptul de a urmări
în justiție ceea ce ți se datorează ”– jus persequendi in judicio quod sibi
debetur2. În alte definiții regăsite în doctrină, acțiunea în justiție este privită fie
ca o potestas agendi –o împuterni cire legală – în temeiul căreia conflictul de
drept este adus în fața justiției3, fie ca un mijloc, instrument juridic prin care o
persoană este trasă la răspundere pentru atingerea adusă interesului ocrotit de
lege.
Noțiunea de acțiune în justiție trebuie însă delimitată de dreptul la
acțiune. Dreptul la acțiune reprezintă posibilitatea persoanei interesate de a
declanșa tragerea la răspundere juridică a celui care a nesocotit prevederea

1 A se vedea Ion Neagu, Tratat de procedură penală -Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2008, p. 268.
2 A se vedea Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 23.
3 A se vedea V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Ediția a II -a, București, 1942, p.53.

2
legală, în timp ce acțiunea în justiție reprezintă însăși instrumentu l juridic
acordat de lege în virtutea valorificării acestui drept4.
Răspundera juridică a persoanei fizice sau juridice este atrasă de
încălcarea unor norme de drept substanțial, iar în funcție de norma încălcată
conflictul juridic poate fi de natură civ ilă, penală, administrativă etc.
În sistemul de drept contemporan remarcăm o diferențiere completă a
procesului penal și a procesului civil, fiecare act de justiție realizându -se în baza
acțiunii judiciare corespunzătoare și distincte, desfășurate în faț a unor organe
diferite.
Totuși, pe lângă acțiunea penală putem vorbi inclusiv despre acțiunea
civilă exercitată în cadrul procesului penal, în situația în care, în urma săvârșirii
unei infracțiuni, care a provocat prejudicii, intervine principiul răspunder ii civile
delictuale. În această privință părerile sunt însă împărțite, existând sisteme care
privesc alăturarea acțiunii civile procesului penal drept inoportună, de exemplu,
vorbim despre o separare completă a celor două acțiuni, în special, în
legislați ile anglo -saxone5.
O separare completă a existat și în sistemul de drept românesc, în cadrul
justiției militare, instanțele militare nu primeau spre soluționare acțiunea civilă
pentru pagubele cauzate prin infracțiuni de competența lor6, însă această
situație a fost înlăturată ulterior prin modificările legislative. În prezent, în
România este acceptat sistemul mixt, în care există două posibilități:
exercitarea acțiunii civile în fața instanței civile, printr -un proces civil separat,
sau alăturarea acest ei acțiuni celei penale. Prin urmare, putem susține faptul că
în sistemul de drept românesc, în cadrul procesului penal, se pot exercita două
acțiuni: acțiunea penală și acțiunea civilă.

4 A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stăn oiu, Explicații
teoretice ale codului de procedură penală român -partea generală, vol. I, Ed. Academiei R.S.R.,
București, 1975, p. 77.
5 A se vedea Diana Gorun, Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal, Ediția a II-a,
Ed. Pro Universitaria, București, 2017, p.77.
6 Idem, p.72.

3
1.1. NOȚIUNEA DE ACȚIUNE PENALĂ ÎN PROCESUL PENAL
Acțiunea în justiție, p otrivit literaturii de specialitate, este suportul
procesului penal și ordonatorul coordonatelor acestuia, având ca temei juridic,
în fapt, sâvârșirea unor fapte ilicite sancționate de lege, iar în drept însuși
dreptul acordat de lege de a putea trage la r ăspundere juridică de către
organele abilitate persoana care a săvârșit fapta ilicită7.
În urma săvârșirii unei infracțiuni ia naștere un conflict concret de drept
penal între societate și autorul infracțiunii, conflict care poate fi rezolvat prin
aducer ea lui în fața organelor judiciare abilitate cu o astfel de competență.
Acțiunea penală este modalitatea juridică prin care conflictul juridic născut din
săvârsirea unei infracțiuni este adus în fața organelor competente în vederea
angajării răspunderii pe rsoanei culpabile și constituie mijlocul legal prin care se
realizează însăși scopul procesului penal, acela ca orice infractor să fie
pedepsit potrivit vinovăției sale8.
Potrivit art. 15 din Codul de procedură penală9, obiectul acțiunii penale
este, așa cum am arătat și anterior, tragerea la răspundere penală a persoanei
care a săvârșit o infracțiune, însă din alt punct de vedere obiectul acțiunii
penale este considerat judecata propriu -zisă a acțiunii, iar tragerea la
răspundere însăși scopul acesteia.
Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale se realizează prin actul
de inculpare al procurorului, prin ordonanță, când acesta constată că există
probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o
infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau
exercitarea acțiunii penale –art. 309 din Codul de procedură penală . Punerea în
mișcare a acțiunii penale se face întotdeauna in personam , spre deosebire de
urmărirea penală care începe in rem –art. 305 alin. 1 din C odul de procedură
penală – și continuă in personam .

7 A se vedea V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 54.
8 A se vedea Gheorge Mateuț, Tratat de procedură penală – partea generală, Vol. I, Ed. CH
Beck, București, 2006, p. 536.
9 A se vedea Codul de procedură penală al Româ niei, adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr.486 din 15 iulie 2010 și intrat în vigoare la
data de 1 februarie 2014. Având în vedere și prevederile Legii nr. 355/2013 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură și pentru modificarea și completarea
unor acte normative cu dispoziții procesuale penale, publicată în M. Of. nr 515 din 14 august
2013.

4
Prin exercitarea acțiunii penale se conturează raportul juridic de drept
procesual penal, un raport între subiecții activi și pasivi. Persoanele fizice sau
juridice care au săvârșit, ori au participat la săvârșirea unei infracțiuni sunt
subiecții activi ai raportului penal , aceștia devenind însă subiecți pasivi ai
raportului de drept procesual penal, iar statul subiect pasiv al raportului juridic
penal devine subiect activ al raportului de drept procesual penal10. Așadar,
Ministerul Public este subiectul activ al acțiunii penale ca reprezentant al
statului exercitând funcția de acuzare, iar subiecții pasivi sunt participanții la
săvârșirea infracțiunii, care au calitate de inculpat.
Acțiunea penală prezint ă anumite trăsături specifice11, care o diferențiază
de alte acțiuni judiciare:
 aparține statului –fiind o acțiune exercitată prin intermediul organelor de
stat judiciare, organe care sunt învestite în acest sens
 este obligatorie –întrucât trebuie pusă în miscare obligatoriu, din oficiu,
ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile legale, cu excepția cazului în
care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea
organului competent
 este irevocabilă și indisponibilă –odată pusă în mișcare, ac țiunea penală,
își urmează cursul până la rezolvarea cauzei, nu poate fi retrasă,
continuă până la soluționarea definitivă, excepție fiind situația în care are
loc împăcarea cu făptuitorul, se permite retragerea plângerii prealabile
sau procurorul renunță la urmărirea penală
 este indivizibilă –se extinde asupra tuturor participanților, așa cum
rezultă din unitatea infracțiunii și din indivizibilitatea normei de
incriminare; participația penală constituie o ipoteză de reunire a
cauzelor12, prin urmare nu vor exista mai multe acțiuni penale în cazul în
care se identifică mai mulți participanți, ci va exista o singură acțiune
penală îndreptată împotriva tuturor participanților.

10 A se vedea Mihail Udroiu, Procedură Penală Partea Generală – Sinteze și Grile, Vol. I, Ediția
6, Ed. CH Beck, București, 2019, p. 81.
11 A se vedea Patricia – Oana Vanca, Acțiunea civilă în procesul penal , Ed. Universul Juridic,
București, 2018, pp.16 -17.
12 A se vedea Mihail Udroiu, Drept penal Partea Generală , Ed. a VI -a, Editura CH Be ck,
București, 2019, p. 346.

5
 este individuală –sau personală întrucât poate fi exercitată numai
împotriva acelor persoane care au calitatea de participanți la săvârșirea
infracțiunii, prin urmare consecințele acțiunii penale nu pot fi suportate de
alte persoane13
 este autonomă –are o existență de sine stătătoare, este o acțiune
principală, întrucât marchează nașterea raportului procesual penal
fundamental, la care se poate alătura acțiunea civilă care dobândește
însă un caracter accesoriu
Stingerea acțiunii penale se constată în faza de urmărire penală de către
procuror, prin ordonanță de clasare sau renunțare la urmă rirea penală, ori în
faza de judecată de către instanță prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești
definitive de condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
În ipoteza în care, se exercită o acțiune civilă în cadrul procesului penal
leguitorul a avut în vedere, în scopul desfășurării cu celeritate a procesului
penal, următoarele posibilități: posibilitatea renunțării la pretențiile civile,
posibilitatea recunoașterii de către incul pat a pretențiilor, ori incheierea unei
tranzacții sau a unui acord de mediere14. Conform art. 22 din Codul de
procedură penală, partea civilă poate renunța, în tot sau în parte, la pretențiile
civile formulate printr -o cerere scrisă, sau oral în cadrul șed inței de judecată,
însă renunțarea se poate face doar până la terminarea dezbaterilor în apel și
partea civilă nu poate să revină asupra acestei decizii. În cazul recunoașterii
pretențiilor civile de către inculpat, instanța îl obligă pe acesta la despăgub iri în
măsura recunoașterii. Art. 23 din Codul de procedură penală, prevede
posibilitatea inculpatului, părții civile și părții responsabile civilmente de a
încheia, în cursul procesului penal, o tranzacție sau un acord de mediere cu
privire la pretențiile civile.
1.2. NOȚIUNEA DE ACȚIUNE CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
Orice acțiune civilă pornește de la încălcarea unui drept subiectiv civil ,
noțiune definită ca și posibilitatea conferită de legea civilă subiectului activ, în

13 A se vedea I. Neagu, Drept Procesual Penal. Partea Generală , Editura Artprint, București,
1994, p. 158.
14 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 63 -64.

6
virtutea căreia titularul său poate avea o anumită conduită, respectiv poate
pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv, iar în caz de nevoie
având posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului.
O caracteristică a dreptului subiectiv civil îl constituie, așadar,
posibilitate a titularului său de a recurge, în caz de nevoie, la forța de
constrângere a statului. În situația în care un drept subiectiv este contestat sau
încălcat, titularul său poate recurge, prin intermediul acțiunii civile, la protecția
juridică a statului, real izată prin intermediul organelor specializate. Acțiunea
civilă este în esență o instituție de drept civil, poate deveni însă și o instituție a
dreptului procesual penal15 în măsura în care este exercitată în cadrul
procesului penal.
Acțiunea civilă în proc esul penal se poate defini drept o instituție de
procedură penală, care reprezintă ansamblul mijloacelor legale prin intermediul
cărora persoanele prejudiciate, prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii
penale, pot solicita tragerea la răspundere c ivilă delictuală persoanele
responsabile civilmente, în scopul obținerii unei reparații, conform dispozițiilor
legii civile în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite prin care s -a lezat interesul
legitim a persoanei16.
Există posibilitatea ca săvârșirea unei infracțiuni să producă pe lângă
urmările socialmente periculoase și un prejudiciu material sau moral în dauna
unei persoane fizice sau juridice, astfel infracțiunea fiind și sursa directă a
nașterii unor obligații civile17. În situația în care săvârși rea unei fapte
pedepsibile în materie penală, creează pe lăngă raportul juridic penal implicit și
un conflict juridic extrapenal18 cu caracter civil persoana vătămată în drepturile
sale poate solicita despăgubiri. Astfel, acțiunea civilă exercitată în veder ea
reparării prejudiciilor cauzate de o faptă ilicită are un caracter extrapenal .
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal se caracterizează inclusiv
prin faptul că are același izvor ca și acțiunea penală, anume infracțiunea

15 A se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu , R. S tănoiu , op. cit., , p,
74.
16 A se ved ea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 18.
17 A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 310.
18 A se vedea Ion Neagu, Drept procesual penal -partea generală , Ed. Global Lex, București,
2006, p. 237.

7
săvârșită, acțiunea civilă însă poate avea ca obiect exclusiv repararea
prejudiciilor materiale respectiv morale cauzate prin infracțiunea respectivă.
Totodată, acțiunea civilă are un caracter accesoriu, fiind alăturată acțiunii
penale, prin urmare aceasta poate fi exercitată numai în măsura în care poate fi
pusă în mișcare acțiunea penală, și poate fi exercitată numai împotriva
învinuitului, inculpatului ori părții responsabile civilmente, fie față de succesorii
acestora19.
Persoana vătămată în drepturile sale în urma săvârșirii un ei infracțiuni,
are la dispoziție următoarele posibilități:
 Poate decide să nu acționeze, să adopte o poziție pasivă în
virtutea principiului nemo invitus agere cogitur -nimeni nu este
obligat să acționeze împotriva voinței sale, sau opțiunea de a
acționa î n vederea recuperării prejudiciului care i s -a cauzat
 În ipoteza în care persoana prejudiciată are intenția de a -și
recupera prejudiciul suferit are posibilitatea să încerce
recuperarea lui pe cale amiabilă, caz în care se evită orice
procedură judiciară, sau să apeleze la forța coercitivă a statului
recurgând la o acțiune în justiție
 În situația acționării în justiție, persoana prejudiciată are
posibilitatea de a alătura acțiunea civilă celei penale, ori se poate
adresa pe o cale distinctă instanței civil e20

Însăși dreptul la acțiune ia naștere în momentul în care este încălcat
dreptul subiectiv, dar exercitarea efectivă a acțiunii propriu -zise necesită voința
titularului, precum și a altor persoane respectiv organe cărora legea le
recunoaște legitimitatea procesuală de a acționa21.
Însăși dreptul la acțiune în urma încălcării dreptului subiectiv cuprinde o
serie de drepturi care pot fi exercitate de către titular parțial sau în totalitate22:

19 A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 311.
20 A se vedea Pat ricia Oana Vanca, op. cit., p. 17.
21 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 69.
22 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 68.

8
dreptul de a sesiza instanța de judecată, dreptul de a solicita pr obe, dreptul de
a obține condamnarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, ș.a. .
1.3. TRĂSĂTURILE ACȚIUNII CIVILE
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal are următoarele particularități
evidențiate în literatura de specialitate.
 Prejudiciul iz vorăște dintr -o infracțiune: pot fi deduse judecății doar
raporturile juridice născute din prejudiciul cauzat prin infracțiune,
adică acțiunea compensatorie privește aceași infracțiune din care
rezultă și răspunderea penală. Acțiunea civilă exercitată în
procesul penal nu este o acțiune simplă de răspundere delictuală,
nefiind o acțiune în repararea oricărui prejudiciu, ci numai a
prejudiciului care își are sursa într -o infracțiune23.

 Se pune în mișcare și este exercitată în fața organelor judiciare
penale, în acest mod acțiunea civilă dobândește unele
caracteristici de oficialitate ce stopează, dar nu sting caracterele
specifice ale acțiunii civile24.

 Se exercită la cerere fiind o acțiune privată – se exercită de
persoana care a suferit un prejudiciu prin să vârșirea infracțiunii,
patrimonială , facultativă – este opțiunea persoanei prejudiciate să o
exercite sau nu, divizibilă – se poate solicita tragerea la
răspunedere a uneia sau a mai multor persoane care au produs
prejudiciul, și disponibilă – persoana prejud iciată poate renunța la
exercitarea acțiunii25.

 Acțiunea civilă în procesul penal are ca titular persoana
prejudiciată prin infracțiune sau succesorii acesteia, persoane
care o exercită cu scopul de a obține repararea pagubei. Acțiunea
poate fi intentată doar de victima infracțiunii care pentru a se

23 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., p. 729.
24 A se vedea T. Joița, Acțiunea civilă în procesul penal , Ed. Național, București, 1999, p. 23 –
31.
25 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p.80.

9
constitui ca parte civilă, trebuie să aibă capacitate, interes
procesual și să justifice prejudiciul suferit26.

 În procesul penal acțiunea civilă are caracter accesoriu față de
acțiunea penală, întrucât acțiu nea civilă se desfășoară conform
procedurii penale, însă repararea propriu -zisă a prejudiciului se
realizează conform legii civile, acțiunea păstrând în acest sens o
anumită autonomie.
1.4 RAPORTUL DINTRE ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA PENALĂ
Acțiunea civil ă și acțiunea penală își au originile în ramuri de drept
distincte, prin urmare se justifică diferențele dintre acestea, însă analizând cele
două instiuții procedurale, putem remarca faptul că ambele acțiuni au unul și
același fundament juridic, atât acțiu nea penală exercitată în scopul tragerii la
răspundere a făptuitorului, cât și acțiunea civilă exercitată pentru despăgubiri
izvorăsc dintr -o infracțiune, o faptă ilicită care dă posibilitatea exercitării acestor
acțiuni.
Chiar dacă fundamentul juridic al acțiunii este identic, acțiunea penală
izvorăște direct din infracțiune, iar acțiunea civilă este rezultatul prejudiciului
cauzat. În doctrina franceză27 s-a accentuat ideea conform căreia acțiunea
penală în sine poate fi exercitată tocmai din momentul din care s -a comis
infracțiunea, acțiunea civilă presupune însă nașterea unui prejudiciu material
sau moral rezultat din fapta condamnată în materie penală, fără de care nu
putem vorbi despre o răspundere civilă.
Prin urmare cele două acțiuni se diferenția ză prin trei aspecte principale:
a) Scop diferit – acțiunea penală reprimă fapta prin care s -a adus atingere
ordinii sociale, iar acțiunea civilă are drept scop repararea prejudiciului
suferit de victima sau victimele infracțiunii.
b) Obiect diferit – acțiunea p enală are ca și obiect tragerea la răspundere a
persoanelor care au săvârșit infracțiuni așa cum prevede art. 14 alin. 1

26 A se vedea Gh. Mateuț, op. cit., p.731.
27 A se vedea G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure Pénale, Precis Dalloz, 17 Edition,
2000, pp. 122 -123.

10
din CPP, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are însă
drept obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoan elor
responsabile pentru prejudiciul produs -art. 19 alin.1 CPP – respectiv
atingerea adusă drepturilor și intereselor legitime ale persoanei.
c) Caracter distinct – în contextul reglementărilor în materie de drept
procesual penal, acțiunea penală este conside rată o acțiune publică, iar
acțiunea civilă vizează un interes privat bazându -se pe repararea
pagubei, fapt din care denotă caracterul privat al acesteia28.
Problematica privind raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă s -a
concretizat în conturar ea a trei sisteme de reglementare:
a) Sistemul confuziunii acțiunii civile cu acțiunea penală, regăsit și sub
denumirea de sistem al compozițiunii legale sau sistem arhaic, nu
delimita în concret cele două acțiuni, însă acesta a fost cunoscut doar
până în Ev ul Mediu29.
b) Sistemul inchizitorial presupune separația obligatorie a celor două
acțiuni, acesta a apărut în Evul Mediu și este prezent chiar și astăzi cu
preponderență în țările anglo -saxone. Prezent inclusiv în România, în
cazul instanțelor militare până î n 1960.
c) Sistemul mixt își are originea în dreptul francez, fiind inaugurat prin
Codul de instrucție criminală din 1808 al lui Napoleon. Presupune
exercitarea separată a acțiunilor, însă în același cadru procesual30.
Legislația română consacră sitemul mix t, care prezintă avantaje dar și unele
dezavantaje.
Soluționare ambelor acțiuni în cadrul unui singur proces este mai simplu și
mai eficient, un singur complet de judecată are o viziune de ansamblu asupra
întregului proces, fapt prin care se evită contrari etatea de hotărâri și implicit
conduce la adoptarea unei hotărâri temeinice și legale. Procedura de
soluționare este mai rapidă, având în vedere că procesul penal se
caracterizează prin celeritate, partea civilă obține mai repede repararea

28 A se vedea Patrici a Oana Vanca, op. cit., pp. 22 -24.
29 A se vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală Parte a generală, Vol I, Ed. Paideia,
București, 1993 , p. 252.
30 A se vedea T. Joița, op. cit., p. 19.

11
prejudiciului și poate fi scutit inclusiv de plata taxei de timbru. În plus avantajul
inculpatului este acela că își poate face apărarea unitar atât pe latură penală,
cât și pe latură civilă.
În literatura de specialitate au fost identificate și unele dezavantaje ale
sistemului mixt. Spre exemplu aspectele civile ale cauzei pot fi deosebit de
complexe, fapt care are ca efect întărzierea soluționării cauzei. Partea civilă
poate manifesta lipsă de obiectivitate, deoarece acordă prioritate intereselor
sale personale față de i nteresele generale ale societății. Un alt dezavantaj
apare în ipoteza în care acțiunea penală nu ajunge în fața instanței de judecată
din motive care sting acțiunea penală încă din faza de urmărire penală, iar
soluționarea acțiunii civile respectiv reparar ea prejudiciului suferit va dura mai
mult timp31.
Acest sistem mixt, adoptat de legislația română, permite alăturarea celor
două acțiuni, respectiv posibilitatea persoanei de a opta între instanța penală
sau civilă, fiind cea mai favorabilă metodă, care l asă loc de alegere. După
exprimarea opțiunii, părăsirea oricăreia dintre cele două căi poate avea loc doar
în situațiile prevăzute de lege, iar sancțiunea părăsirii căii alese în alte ipoteze
decât cele prevăzute de lege este pierderea definitivă a dreptul ui la repararea
pagubei cauzate prin infracțiune32.
Analizând raportul dintre cele două acțiuni se pune problema autorității
de lucru judecat, în ipoteza în care cele două acțiuni sunt judecate succesiv la
instanțe diferite. În acest sens art. 28 alin. 1 d in Codul de procedură penală
stipulează faptul că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de
lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la
existența faptei și a persoanei care a săvârșit -o, însă instanța c ivilă nu este
legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în
ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite.
Din această prevedere rezultă faptul că autoritatea de lucru judecat este
interpretată într -un sens pozitiv, în favoarea persoanei vătămate constituite ca

31 A se vedea Diana Gorun, op. cit., pp. 79 -81.
32 A se vedea B . Micu, A. G. Păun, R. Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură. Teste grilă , Ed. a 3 –a, Editura Hmangiu, București, 2017, p. 44.

12
parte civilă, deoarece restrânge autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește
hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal33.
În situația în care cele două acțiu ni sunt exercitate în cadrul procesului
penal, instanța se pronunță prin aceași sentință și asupra acțiunii civile. Prin
excepție, instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile, conform art. 26 din
Codul de procedură penală, atunci când rezolvarea pre tențiilor civile ar provoca
depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Disjungerea
însă nu echivalează cu lăsarea nesoluționată a cauzei34. Potivit practicii
instanțelor, însă disjungerea acțiunii civile trebuie să fie pe deplin justif icată, în
caz contrar judecătorul nu poate dispune o astfel de decizie.
 Decizia penală nr. 463/A/15.03.201635
Prin sentința penală nr.463/A/15.03.2016 inculpatul a fost condamnat la
2 ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala . Prin
aceeași sentință instanța a dispus și disjungerea cauzei penale și a laturii civile
a procesului. Instanța de apel a arătat că prima instanță a dispus disjungerea
laturii civile în integralitatea sa, deși a reținut cuantumul prejudiciului cauzat,
judecarea acțiunii penale fiind de altfel, indisolubil legată de soluționarea acțiunii
civile în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală. Art. 46 alin.. 1 CPP statuează că
instanța poate dispune disjungerea „pentru motive temeinice”, iar art. 25 alin. 1
CPP stabilește expres că „Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât
asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.”, și art. 26 CPP prevede
expres că disjungerea acțiunii civile poate fi dispusă atunci „când soluționarea
acesteia determină depă șirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii
penale”. Este de remarcat faptul că prima instanță nu a motivat care a fost
rațiunea pentru care a considerat justificată măsura disjungerii, rațiune care a
prevalat justei soluționări a cauzei, în cont extul în care față de complexitatea
cauzei și comportamentul autorităților, durata procesului penal apare ca fiind
una rezonabilă. Instanța de apel prin Decizia 463A/15.03.2016. a apreciat că
din rațiuni ce țin de principiul aflării adevărului și unei just e soluționări a cauzei
nu poate fi justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele

33 A se vedea B. Micu, A. G. Păun, R. Slăvoiu, op. cit., p. 44.
34 A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 336.
35 A se vedea Curtea de Apel București, Decizia nr. 463A din data de 15.03.2016 .

13
în care stabilirea vinovăției inculpatului și individualizarea pedepsei se
raportează la întinderea pagubei produse prin infracțiune. Prin urmare, a dispus
desființarea sentinței penale apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeași instanță în vederea reunirii la cauza cu nr. 3979/87/2015 și soluționării
laturii penale concomitent cu latura civilă.
Așadar, analizând raportul dintre acțiune a civilă și acțiunea penală,
putem remarca faptul că există o legătură între dreptul procesual penal și
dreptul civil, întrucât unele infracțiuni produc și prejudicii, iar legiuitorul oferă
posiblittea de a exercita acțiunea civilă în procesul penal, prin urmare ia naștere
o interdependență între acțiunea penală și acțiunea civilă36.

36 A se vedea Anastasiu Crișu, Drept procesual penal Partea generală , Ediția a III -a, Editura
Hamangiu, București , 2018, p.21.

14
II. SUBIECȚII ACȚIUNII CIVILE

2.1. SUBIECȚII ACTIVI AI ACȚIUNII CIVILE
Așa cum am arătat în capitolul anterior, în urma săvârșirii unei fapte
prejudiciabile se naște un raport juridi c conflictual, care odată adus spre
soluționare în fața instanței penale prin exercitarea acțiunii civile, presupune
implicit existența părților în proces, adică cel puțin a doi subiecți, fie aceștia
persoane fizice sau juridice. În momentul exercitării p ropriu -zise a acțiunii acești
subiecți devin părți ale procesului.
În literatura de specialitate sunt considerate părți ai acțiunii civile
persoanele fizice sau persoanele juridice litigante, titularii drepturilor subiective
și obligațiilor corelative ded use judecății în vederea protecției lor juridice. Sunt
părți doar persoanele între care s -a născut, ori se va naște un raport procesual,
nu și reprezentanții lor legali (părinte, tutore, curator) sau convenționali (avocați,
administratori, procuratori), pe rsoane care participă fizic în proces în locul
părților ca și împuterniciți37.
Potrivit art. 19 alin. 2 CPP, părțile acțiunii civile exercitate în cadrul
procesului penal sunt numai inculpatul, partea civilă și partea responsabilă
civilmente în calitate de titulari ai drepturilor subiective și obligațiilor corelative
deduse judecății. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă statul prin intermediul Ministerului Public poate
exercita acțiunea civilă în c adrul procesului penal, fără a deveni însă parte
procesuală în acțiune38.
În ipoteza în care unul dintre subiecții primari ai acțiunii civile decedează,
fie acesta persoana prejudiciată sau făptuitorul, subiecți ai acțiunii civile vor
deveni prin succesiun e moștenitorii acestora. Când victima unei fapte penale a
decedat în momentul săvârșirii faptei, moștenitorii acestuia, care au suferit o
vătămare, sunt considerați subiecți primari ai acțiunii civile –jure et nomine
proprio -, nu subiecți prin succesiune. Art. 24 din Codul de procedură penală

37 A se vedea Gh. Mateuț, Proced ură Penală Partea generală, Ed. Universul Juridic, București,
2019, p. 639.
38 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 108.

15
reglementează situația exercitării acțiunii civile de către sau față de succesori: ,,
(1) Acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces,
reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau,
după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a
continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data
decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării .” ,,(2) În caz de deces,
reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, acțiunea
civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică
moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acestora, în
termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea
respectivă.”
În cazul în care, partea civilă sau partea responsabilă civilmente este o
persoană juridică în privința căreia s -a realizat o reorganizare va fi inclus în
cauză pers oana juridică succesoare în drepturi. Dacă vorbim de încetarea
persoanei juridice prin desființare sau dizolvare lichidatorii vor fi cei incluși în
cauză. Reprezentanții legali sunt considerați subiecții acțiunii civile –jure et
nomine alieno39.
Calitatea d e subiect activ al acțiunii civile în procesul penal o pot avea și
alte persoane prejudiciate în urma comiterii unei infracțiuni, deoarece leguitorul
nu prevede o distincție după cum legătura dintre faptă și prejudiciul cauzat este
una directă sau indirect ă, fiind instituită doar existența unei legături de
cauzalitate între infracțiune și pagubă. În acest sens în doctrină și jurisprudență
s-a respins întemeiat ideea de a se institui o calitate distinctă, aceea de
intervenient persoanelor care pretind despă gubiri40.
Din practica judiciară a instanțelor române reiese faptul că pot avea
calitatea de subiect activ –parte civilă în procesul penal41:
 Unitățile sanitare care au acordat îngrijiri victimei unei infracțiuni

39 A se vedea Diana Gorun, op. cit., pp.98 -100.
40 A se vedea T. Pop, Propuneri de lege ferenda privind sfera noțiunii de parte în proces ul
penal, Revista Română de drept, NR. 8/1979, pp.25 -28.
41 A se vedea Decizia Nr. 205/1990 a Tribunalului Mun. București , Secția II Penală, în Revista
Dreptul nr. 3/1992, p.71.

16
 Societățile de asigurare pentru despăgubiril e plătite victimelor
unor infracțiuni
 Persoanele juridice în patrimoniul cărora s -a localizat paguba
(cărușul în cazul transportatorilor, nu expeditorul sau destinatarul
mărfurilor)
 Persoanele cărora prin infracțiune le -au fost lezate drepturile sau
dacă au suferit un prejudiciu
 Statul reprezentat prin organele sale, Ministerul Finanțelor în cazul
infracțiunilor de natură fiscală
 Dobânditorul de bună credință al unui lucru furat care a fost ridicat
în cadrul procesului penal și restituit părții civile
Așadar, prin subiect activ al acțiunii civile exercitate în cadrul procesului
penal înțelegem persoana în dauna căreia s -a produs prejudiciul moral sau
material.
2.1.1. PARTEA CIVILĂ
Prin parte civilă se înțelege persoana fizică sau juridică vătămată în
drepturil e sale, care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal,
solicitând daune materiale și/sau morale inculpatului ori părții responsabile
civilmente.
Conform art. 79 din Codul de procedură penală, persoana vătămată este
persoana fizică sau juridică (română sau străină) care a suferit prin fapta penală
o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.
Din analiza unor cazuri concrete reiese faptul că așteptările victimelor
privind procesul penal urmăresc patru aspecte: a . Pro tecția, prin care autorul
faptei este oprit de către stat. b . Retribuția înfăptuirea propriu -zisă a actului de
justiție prin tragerea la răspundere a celui vinovat. c . Apărarea socială,
prevenirea comiterii de noi infracțiuni. d . Despăgubirea, reparearea
prejudiciului42.
Calitatea de persoană vătămată se dobândește odată cu începerea
urmăririi penale –ope legis – in rem de persoana care a suferit o vătămare prin

42 A se vedea M. Udroiu, op.cit ., p. 86. ș i M. Cusson, Criminologie , 4ed, Hach ette, 2005, p.117.

17
fapta care face obiectul investigației. Persoana vătămată devine parte
procesuală dacă a suferi t un prejudiciu în urma comiterii infracțiunii, moment în
care se poate constitui parte civilă în procesul penal.
Dreptul de a exercita acțiunea civilă în procesul penal revine persoanei
vătămate, însă această noțiune nu trebuie raportată doar la subiectu l procesual
principal, prevăzut de art. 79 din CPP, întrucât pot fi incluse și alte persoane
care au avut de suferit un prejudiciu în urma comiterii infracțiunii43. Așadar,
subiecți activi ai constituirii de parte civilă în procesul penal pot fi diverse
persoane fizice sau juridice, persoane care pot solicita în procesul penal
repararea prejudiciului produs prin săvârșirea faptei ilicite civile, care din punct
de vedere penal reprezintă o faptă penală ce poate fi infracțiune, conform
prevederilor legii. Exis tă însă și situații în care fapta penală nu va fi considerată
infracțiune, spre exemplu dacă se constată că nu a fost săvârșită cu forma de
vinovăție expres prevăzută de legiuitor, sau există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate44.
Indiferent dacă acțiunea civilă este adresată instanței penale sau civile,
admisibilitatea acțiunii în sine depinde de îndeplinirea a două condiții de către
reclamant: acesta trebuie să aibă capacitatea și interesul de a acționa. Prin
capacitatea reclamantului de a acțion a înțelegem capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu a acestuia – aptitudinea de a pune în aplicare drepturile
și obligațiile sale respectiv de a acționa în justiție. În conformitate cu prevederile
legii persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani dobândesc capacitate de
exercițiu deplină. Spre deosebire de categoria persoanelor cu capacitate
deplină de exercițiu, minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție
judecătorească sunt lipsite de capacitate de exercițiu, ei nu se pot constitui
personal parte civilă în procesul penal, dar își pot exercita acest drept prin
intermediul reprezentantului legal, iar în ipoteza în care reprezentantul legal
rămâne în pasivitate procurorul are obligația de a exercita acțiunea civilă în
numele persoanei l ipsite de capacitate de exercițiu. Dacă vorbim de o persoană
prejudiciată cu capacitate de exercițiu restrânsă -minorul între 14 și 18 ani,

43 A se vedea M. Udroiu, op.cit ., p. 108.
44 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit . p. 364.

18
acesta se poate constitui personal parte civilă, însă cu condiția de a fi asistat la
efectuarea actului de ocrotitoru l său legal45.
Pentru a dobândi calitatea de parte civilă în procesul penal trebuie
îndeplinite câteva condiții de ordin formal, dar și substanțial. Sub aspect formal
pentru existența acestei calități procesuale persoana trebuie să își manifeste
voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar în privința aspectului substanțial
se impune existanța unui prejudiciu material cauzat printr -o infracțiune.
Dacă sunt îndeplinite condițiile enunțate anterior pot avea calitatea de
parte civilă următoarele categori i de persoane:
 Victimele directe sau victimele imediate – care au suferit în mod
direct un prejudiciu material sau moral, pe lângă consecințele
penale.
 Victimele indirecte sau victimele ,, par ricochet ” – terțul care
înregistrează un prejudiciu material s au moral drept o consecință
a vătămărilor cauzate victimei directe, indiferent dacă victima
directă a decedat sau nu46.
 Succesorii părții civile – o categorie de subiecți activi ai acțiunii
civile în procesul penal. Decesul victimei directe anterior realiz ării
demersului judiciar nu exclude repararea prejudiciului născut în
patrimoniul victimei directe, acest drept este transmis succesorilor,
iar prevederile art. 24 alin. 1 din Codul de procedură penală
dispune că acțiunea civilă poate fi continuată de moșt enitori, fără
nicio îngrădire. Conform deciziilor instanțelor, pot exercita
acțiunea civilă în procesul penal: soțul sau soția, concubina care
avea copii cu victima și persoanele care au suportat cheltuielile
privind ingrijirea victimei sau înmormântarea a cesteia47.
 Exercitarea acțiunii civile de către terțe persoane – acțiunea civilă
exercitată în procesul penal nu poate fi cesionată de titularul ei
pentru a putea fi exercitată de către cesionarul ei în cadrul

45 A se vedea M. Udroiu, op.cit ., p. 108
46 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit . p. 371.
47 A se vedea Ion Neagu, op. cit., pp. 190 -192.

19
procesului penal. La fel ca și în sistemul fra ncez acțiunea civilă a
cesionarilor poate fi exercitată doar în fața instanței civile48.
Drepturile și obligațiile părții civile sunt prevăzute de art. 85 alin. 1 CPP,
făcând trimitere și la drepturile persoanei vătămate prevăzute de art. 81 CPP.
Prin urma re, parte civilă are dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale,
de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepții și de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de
soluționarea laturii penale a cauzei, dreptul de a fi informat – intr-un tremen
rezonabil – cu privire la stadiul urmăririi penale, dreptul de a consulta dosarul,
dreptul de a fi ascultat, dreptul de a adresa întrebări, de a beneficia gratuit de
un interpret și alte drepturi. Printre obligațiile părții civile se identifică obligația
de a se constitui parte civilă în termenul și în condițiile procedurii penale,
obligația de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, obligația de a
comunica orice schimbare de domiciliu, resp ectiv obligația de a exercita cu
bună credință drepturile procesuale conferite de lege49.
2.1.2. MINISTERUL PUBLIC
Ministerul Public este autoritatea judiciară care are calitatea de
participant în procesul penal, nefiind însă și parte procesuală, care își exercit ă
atribuțiile în temeiul legii prin magistrații procurori constituiți în parchete pe
lângă instanțele judecătorești50.
Printre atribuțiile generale ale Ministerului Public prevăzute în art. 63 din
Legea nr. 304/2004, republicată, și în art. 55 alin 3 din C odul de procedură
penală se regăsește și exercitarea acțiunii civile, în cazurile prevăzute de lege.
Ministerul Public poate exercita acțiune civilă în cazul în care o persoană
este lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrân să.
Prin persoană lipsită de capacitate de exercițiu înțelegem, potrivit art. 43 alin 1
din Codul civil, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și persoana pusă sub
interdicție judecătorească. Capacitatea restrânsă de exercițiu o au minorii care

48 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit. p. 383.
49 A se vedea M. Udroiu, op. cit., pp. 125 -126.
50 A se vedea M. Udroiu, op. cit., pp. 82 -85.

20
au împlinit vârsta de 14 ani, până la 18 ani, vârstă la care dobândesc capacitate
de exercițiu deplină.
În doctrină s -a afirmat opinia conform căreia minoritatea sau
incapacitatea trebuie raportată atât la victima directă, cât și la victimele indirecte
care a u suferit un prejudiciu prin ricoșeu51. Legitimitatea procesuală activă a
procurorului este conferită de faptul că persoanele prejudiciate nu au capacitate
de exercițiu, iar reprezentanții lor legali rămân în pasivitate, sau chiar dacă au
capacitatea de exe rcițiu restrânsă nu acționează în vederea valorificării
dreptului la despăgubiri.
De regulă, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are
caracter facultativ, însă în cazul persoanelor lipsite de capacitate deplină de
exercițiu și a interziși lor judecătorești intervine obligativitatea exercitării acestei
acțiuni de către procuror, o modalitate de protecție instituită în favoarea acestei
categorii speciale de persoane. Procurorul preia dreptul persoanei vătămate
prin infracțiune de a solicita t ragerea la răspundere civilă delictuală a persoanei
responsabile pentru prejudiciul produs prin infracțiune.
Procurorul nu poate fi considerat parte procesuală în acțiunea civilă
exercitată în procesul penal, deoarece această calitate revine persoanelor
prejudiciate, dar care nu dispun de capacitate de exercițiu, ori au capacitate de
exercițiu restrânsă. Rolul procurorului este considerat unul subsidiar față de
reprezentanții legali ai persoanei lipsite de capacitate de exercițiu, astfel încât
procurorul po ate exercita în locul lor acțiunea civilă în procesul penal52.
2.2. SUBIECȚII PASIVI AI ACȚIUNII CIVILE
Prin subiecți pasivi ai acțiunii civile exercitate în procesul penal înțelegem
inculpatul și după caz partea responsabilă civilmente53- subiecți pasivi origin ari
contra cărora se exercită acțiunea civilă. Respectiv moștenitorii părții
responsabile civilmente care au acceptat succesiunea sau succesorii în

52 A se vedea M. Udroiu, op. cit., pp. 127 -129.
53 A se vedea Art. 19, alin (2), CPP

21
drepturi ai persoanelor juridice care și -au încetat existența sunt subiecți pasivi
prin deviere54.
2.2.1. INCULPAT UL
Inculpatul privit din perspectiva laturii civile, este persoana căreia i se
impută fapta ilicită cauzatoare de prejudicu, fiind subiectul civil pasiv principal și
în același timp parte în latura civilă a cauzei55. În cazul în care, la săvârșirea
faptei c auzatoare de prejudiciu au participat și alte persoane care nu au fost
trimise în judecată, va răspunde civilmente doar inculpatul împotriva căruia a
fost introdusă o acțiune, iar față de ceilați inculpați responsabili civilmente,
partea civilă are o acțiu ne separată pentru repararea pagubei56. Sub imperiul
vechiului cod penal, în fața instanței penale răspundeau toți participanții și după
caz persoanele responsabile civilmente pentru acestea. Astfel, noua
reglementare prezintă neajunsuri legate de necesitat ea unor cheltuieli ulterioare
pentru promovarea unei acțiuni civile împotriva părții responsabile civilmente
netrimis în judecată. Solidaritatea funcționează doar între participanții și părțile
responsabile civilmente care răspund pentru acestea, sub cond iția trimiterii în
judecată.
Principalele drepturi ale inculpatului ca subiect pasiv al acțiunii civile
sunt:
 Dreptul de a formula cereri, de a ridica excepții și de a pune
concluzii în legătură cu latura civilă a cauzei
 Dreptul de a propune și administr a probe în combaterea
pretențiilor civile
 Dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești
în latura civilă a cauzei
 Dreptul de a putea dispune de soarta acțiunii civile, prin
încheierea unei tranzacții, a unui acord de mediere ori
recunoașterea pretențiilor57

54 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 387.
55 A se vedea T. Joița, op. cit., p. 168.
56 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., p. 603.
57 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 110.

22
În esență, drepturile inculpatului sunt prevăzute la art. 83 CPP, drepturi
care se aplică și în privința laturii civile a cauzei. În privința obligațiilor în
procesul penal, inculpatul este obligat la suportarea consecințelor fapte i sale,
poate fi vizat de o serie de măsuri procesuale preventive (precum reținerea sau
arestarea preventivă) sau asigurătorii, iar în privința acțiunii civile cea mai
importantă obligație a acestuia este aceea de a răspunde civil pentru paguba
cauzată.
2.2.2. PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE
Partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile,
are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte,
singură sau solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chem ată să
răspundă în proces58.
Din această definiție conferită părții responsabile civilmente reies cele
două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru dobândirea acestei
calități59:
 O condiție de ordin substanțial – existența unei obligații legale sau
convenționale de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune în
condițiile legii civile
 O condiție de ordin procesual – chemarea acestei persoane pentru
a participa în procesul penal, în condițiile legii procesual penale
Răspunderea penală este guver nată de principiul răspunderii personale,
conform căreia pot fi supuse sancțiunii penale doar persoanele care au comis
infracțiuni, spre deosebire însă în materie civilă există posibilitate ca
răspunderea civilă să revină și altor persoane decât acelea ca re au săvârșit
fapte generatoare de prejudicii materiale60. Astfel, prin alăturarea acțiunii civile
celei penale în cadrul procesului penal există posibilitatea să răspundă în
procesul penal și persoana responsabilă civilmente, nu doar inculpatul. Această
răspundere civilă este indirectă, adică presupune atragerea răspunderii civile a
altei persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile cauzate prin

58 A se vedea Art. 86 CPP
59 A se vedea Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea speci ală. Note de curs
explicații și comentarii NCPP , Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 47.
60 A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 162.

23
infracțiune, spre deosebire de răspunderea penală care este exclusiv
personală.
Prin noua definiție atribuită părții responsabile civilmente s -au creat
controverse privind rolul asiguratorului în procesul penal61. Asiguratorul nu a
fost considerat întotdeauna parte responsabilă civilmente, deoarece nu se afla
într-un raport juridic cu inculpatul în afara celui care rezulta din raportul de
asigurare, astfel s -a creat o poziție sui generis a societăților de asigurare, care
urmau să fie citate în calitate de asigurator în procesul penal. Chiar dacă
asiguratorul de răspundere civilă nu era privită ca parte re sponsabilă civilmente,
Fondul Protecției Victimelor Străzii , entitate menționată de Legea nr. 32 din
2000 și Legea nr. 136 din 1995 a avut și are calitate de parte responsabilă
civilmente. În prezent, asiguratorul a redobândit poziția de parte responsabil ă
civilmente în baza prevederilor art. 86 CPP, fiind persoana care are obligația
contractuală de a repara prejudiciul cauzat print -o infracțiune comisă de
persoana asigurată. Aspectele legate de obligația de despăgubire pe care o are
asiguratorul RCA au fo st clarificate prin Decizia nr. 1 din 2005 a ICCJ62 prin
care s -a statuat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate
de asigurator de răspundere civilă, iar răspunderea este una contractuală și nu
delictuală; și prin Decizia nr. 1 di n 15.02.2016 în dosarul nr. 23/2015 în
interpretarea și aplicarea unitară a art. 86 din CPP, s -a stabilit că în cazul
asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin
accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte
responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat
prin infracțiune.
 Sentința civilă nr. 1154/24.06.201663 Tribunalul Constanța secția a II –
a civilă –Despăgubiri solicitate asiguratorului RCA al persoanei
vinovate de pr oducerea accidentului.
Reclamantul se deplasa cu autoturismul propriu în momentul în care a
sesizat un obstacol pe carosabil și a redus viteaza de deplasare. Astfel,

61 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 132.
62 A se vedea ÎCCJ – Decizia nr. 1 din 2005 privind aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. 4 și ale
art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările
ulterioare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14 iunie 2005.
63 A se vedea Tribunalul Constanța , secția a II -a civilă , Sentinț a civilă nr. 1154 din 24.06.2016.

24
autoturismul său a fost lovit din spate de către un alt autoturism asigurat RCA la
societ atea pârâtă. Reclamantul a procedat la avizarea daunei de către
asiguratorul RCA, care însă a respins cererea de acordare a indemnizației de
asigurare, motivând că nu s -a verificat legătura de cauzalitatete dintre dinamica
producerii evenimentului asigurat și avariile constatate. La analiza cauzei,
instanța a constatat existența cerințelor legale pentru angajarea răspunderii
civile delictuale, iar din coroborarea înscrisurilor aflate în dosarul cauzei a
reținut vinovăția celui de al doilea conducător auto. Totodată, instanța a stabilit
legătura de cauzalitate dintre nerespectarea regulilor de circulație și provocarea
accidentului rutier. Potrivit art. 54 din Legea 136/1995 în cazul stabilirii
despăgubirii prin hotărâre judecătoarească, drepturile persoanelor păgubite prin
accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în
România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă. În plus,
potrivit art. 2223 -2224 Cod Civil în cazul asigurării de răspundere civilă,
asigurăto rul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde, potrivit legii, față de terțele persoane prejudiciate și pentru
cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Instanța a reținut că reclamantul
este îndreptățit s ă recupereze sumele necesare efectuării integrale a reparațiilor
de la asigurătorul RCA al celui vinovat de producerea accidentului. Societatea
pârâtă a fost obligată la plata despăgubilor și a unor penalități de întârziere în
cuantum de 0.2 % pe zi, calc ulate asupra debitului principal începând de la cea
de a 10 -a zi de la data pronunțării deciziei și până la achitarea efectivă a
debitului.
În literatura de specialitate autorii au identificat două categorii de
persoane care pot fi părți responsabile civi lmente:
 Persoana care exercită supravegherea copiilor minori la data săvârsirii
infracțiunii, chiar dacă aceștia au devenit majori la data sesizării instanței
ori a interzișilor judecătorești la momentul comiterii infracțiunii chiar dacă
ulterior acestora le este ridicată interdicția
Persoana care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătorești, este obligată să supravegheze un minor, răspunde de
prejudiciul cauzat altuia. În această situație putem vorbi despre o
răspundere directă, obiectivă, independentă de capacitatea delictuală a

25
minorului, o răspundere întemeiată pe obligația de supraveghere
permantă a minorului, definită în literatura de specialitate ca ,,obligația de
îngrijire, îndrumare și control legată de starea fizică și me ntală a
persoanei supravegheate și de riscul pe care o astfel de stare o
generează pentru terți de a fi prejudiciați prin comportamentul
acesteia ”64. Condiția minorității infractorului trebuie să existe la momentul
săvârșirii faptei, iar faptul că ulterior săvârșirii acesteia devine major nu
înlătură răspunderea civilă pentru fapta altuia a persoanelor care
exercitau supravegherea acestuia. Starea de minoritate se raportează în
concret la momentul săvârșirii infracțiunii, nu la momentul în care a fost
declan șată procedura juduciară. Art. 1372 alin. 3 din Codul civil65
prevede o cauză de exonerare de răspundere delictuală pentru fapta
altuia, situația în care cel obligat la supraveghere dovedește că nu a
putut împiedica fapta prejudicabilă, fie în caz de forță majoră, sau caz
fortuit66. În raport cu aceste condiții substanțiale care reprezintă baza
răspunderii civile pentru fapta altuia, au un rol determinant și alți factori
speciali precum: minorul să răspundă penal, adică să fi împlinit vârsta de
14 ani și să f i acționat cu discernământ; minorul să fi săvârșit o
infracțiune cauzatoare de prejudiciu; minorul să dobândească calitatea
de inculpat în procesul penal67.
 Comitenții pentru pagubele produse de prepușii lor
Potrivit art. 1373, alin. 1 Cod Civil comitentul este obligat să repare
prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia
are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, cu condiția
să existe un raport de prepușenie între infractorul prepus și comitent, iar
fapta ilicită săvârșită de prepus să aibă legătură cu atribuțiile sau
însărcinările încredințate. Prin urmare, condițiile speciale care sunt
necesare a fi întunite în vederea angajării răspunderii comitentului sunt:

64 A se vedea Liviu Pop , Ionut -Florin Popa , Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile ,
Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 365.
65 A se vedea Codul Civil al Românei adoptat prin Legea nr. 287 din 200 9 privind Codul civil
publicat în M. Of. Partea I nr. 511 din 24 iulie 2009, republicat în M.Of. Partea I nr. 505 din 15
iulie 2011, în vigoare de la 01 octombrie 2011. Având în vedere și Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 pr ivind Codul civil publicată M. Of. Partea I nr. 409 din
10 iunie 2011.
66 A se vedea Liviu Pop , Ionut -Florin Popa , Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 365.
67 A se vedea Andrei Zarafiu, op. cit., p. 48.

26
existența raportului de prepușenie, rapor t care implică dreptul
comitentului de a exercita direcția, supraveherea și controlul asupra
prepusului; prepusul să fi săvârșit infracțiunea cauzatoare de prejudiciu
în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcției încredințate68. Art. 1373
alin. 3 din Co dul Civil prevede o cauză exoneratoare de răspundere a
comitentului, dacă acesta dovedește că victima cunoștea sau putea să
cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, faptul că prepusul a
acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate.
 Societatea de asigurare care își asumă pe cale contractuală obligația de
reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită de asigurat, va
putea fi obligat în mod direct la plata daunelor materiale sau morale față
de păr țile civile, respectiv va fi obligat la plata daunelor materiale către
unitățile spitalicești care au acordat îngrijiri mediacale victimei
accidentului69.
 Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România poate fi chemat să
repare prejuduciul cauzat printr -un accident de vehicule, atunci când
inculpatul nu are încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă
obligatorie. Prin urmare, are calitate de parte responsabilă civilmente și
poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul la plata
despăgubirilor civile către persoanele păgubite constituite părți civile,
care au fost victimele accidentului rutier produs de un vehicul neasigurat.
Poziția de garant a Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din România
operează numai față de victimele acci dentului rutier, iar plata pentru
prejudiciul material produs unității spitalicești rămâne în sarcina
inculpatului. Scopul urmărit de legiuitor prin posibilitatea oferită victimei
prejudiciate de a obține despăguiri din partea Biroului Asiguratorilor de
Autovehicule din România, este acela de a proteja întotdeauna persoana
păgubită, a cărei deplină desdăunare trebuie sa fie asigurată,
independent de existența sau nu a unei polițe de răspundere civilă auto
valabilă, prin care să fie acoperite prejudiciile c auzate -aspect afirmat în
practică în Decizia 582/26.06.2018 . Potrivit art. 32 alin. 6) din Legea nr.

68 A se vedea Andrei Zarafiu, op. cit., p 49.
69 A se vedea M. Udroiu, op.cit ., pp. 139 -142.

27
132/2017: ” în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) și b),
BAAR despăgubește persoanele prejudiciate în calitate de garant al
obligației de despăgubire și, după plata despăgubirii, se subrogă în
drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei
sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privința
despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrum entarea și lichidarea
pretențiilor de despăgubire, precum și pentru dobânda legală aferentă
cheltuielilor efectuate.” Acesta este temeiul de drept care conferă BAAR
calitate procesuală pasivă.
 Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci poate fi chemat să răs pundă
pentru prejudiciile produse inventatorului prin săvârșirea infracțiunii de
divulgare a datelor cuprinse în cererile de brevet, înainte de publicarea
lor, de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invențiile.
Este o formă de răspunder e pentru fapta altuia, însă nu este condiționată
de existența unui raport de prepușenie70.
Cu privire la poziția procesuală, partea responsabilă civilmente are în
latura civilă a procesului penal, aceeași poziție socială cu inculpatul71. Între
partea respon sabilă civilmente și inculpat operează o anumită solidaritate, iar
actele favorabile sau defavorabile le sunt opozabile în egală măsură72. În
privința răspunderii solidare sau exclusive, Înalta Curte de Casație și Justiție a
instituit73 răspunderea exclusivă a asiguratorului pentru prejudiciile cauzate de
asigurat. Acest fapt este în acord cu dispozițiile legale, care reglementează
asigurarea de răspundere civilă obligatorie și cu cadrul contractual care
fundamentează raporturile fundamentale dintre părți. Pr in urmare, obligația de
dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracțiune își are cauza în
contraprestația asiguratorului, respectiv în plata primei de asigurare, astfel
societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente și are
obligaț ia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune74.

70 A se vedea Andrei Zarafiu, op. cit., p 49.
71 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., p 605.
72 A se vedea Gr. Theodoru, L. Moldovan, Dreptu l procesual penal , E.D. P., București, 1979, p.
64.
73 A se vedea ÎCCJ – Decizia nr . 1 din 06. Aprilie 2016 privind recursul în interesul legii,
publicată în M. Of. nr. 258/2016.

28
Introducerea în cauză a părții repsonsabile civilmente are loc prin cerere
sau din oficiu în fața primei instanțe, prin constituire de parte civilă la momentul
punerii în mișcare a acțiunii pena le adică la momentul inculpării. Acestă
procedură poate avea loc încă în fața organelor de urmărire penală sau, cel
târziu, în fața instanței de judecată până la momentul începerii cercetării
judecătorești. Atât vechea cât și actuala reglementare procesual penală au
dispus că partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până
la finalizarea cercetării judecătorești, preluând procedura în stadiul în care se
află la momentul formulării acestei cereri de intervenție75. Persoana care
răspunde civil pentru fapta cauzatoare de prejudicii a inculpatului poate fi
chemat în procesul penal în două moduri:
 În mod forțat prin introducere în proces – se realizează la cererea părții
civile, acesta fiind subiectul activ al acțiunii civile și singura pers oană
îndreptățită să ceară introducerea părții responsabile civilmente în
proces. Inculpatul sau altă parte responsabilă civilmente nu poate cere
introducerea în proces a părții responsabile civilmente, deoarece ar
însemna că urmăresc un anume beneficiu.
 În mod voluntar prin intervenție în proces – partea responsabilă civilmente
poate interveni voluntar în procesul penal până la terminarea cercetării
judecătorești la prima instanță de judecată76.
Partea responsabilă civilmente este un subiect pasiv care part icipă
numai în latura civilă a procesului penal și în principiu, dispune de aceleași
drepturi ca și inculpatul în latura civilă a procesului penal. Drepturile conferite de
lege părții responsabile civilmente trebuie circumscrise strict limitelor și scopulu i
soluționării acțiunii civile așa cum prevede art. 87. alin. 2 CPP. Principala
obligație care revine părții responsabile civilmente constă în aceea de a
răspunde pentru inculpat în cazul în care înculpatul este insolvabil – cum este
cazul minorului, sau al ături de inculpat – cum este cazul comitentului pentru
fapta prepusului77.

75 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit. pp. 396 -399.
76 A se vedea Andrei Zarafiu, op. cit., p. 47.
77 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., pp. 597 -607.

29
2.2.3. SUBIECȚII PASIVI PRIN DEVIERE
Atât reglementarea procesual penală anterioară, cât și cea actuală
permite exercitarea acțiunii civile față de succesori, aspect regelementat în art.
24 alin. 2 din Codul de procedură penală. Conform atricolului antemenționat,
modificat prin art. 102 punctul 9 din Legea nr. 255 din 2013, în caz de deces,
reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, acțiunea
civilă române în c ompetența instanței penale dacă parte civilă indică
moștenitorii, ori succesorii în drepturi sau lichidatorii părții responsabile
civilmente, într -un termen de cel mult 2 luni de la momentul în care a luat
cunoștință de împrejurarea respectivă.
Prin urma re, atunci când vorbim de subiecții pasivi prin deviere din cadrul
acțiunii civile exercitate în procesul penal, includem în această categorie:
moștenitorii părții responsabile civilmente, succesorii săi în drepturi sau
lichidatorii părții responsabile civ ilmente.
În urma decesului inculpatului obligațiile procesuale ale acestuia sunt
preluate sau exercitate în numele lor de alte persoane, persoane cărora li se
transmit pe cale legală, prin succesiune, drepturile și obligațiile procesuale ale
inculpatului , parte în latura civilă a procesului penal. Acesată succesiune
procesuală este posibilă doar pe latura civilă a procesului penal, caz în care
răspunderea este una patrimonială. Acest transfer de drepturi și obligații poate
fi denumit o succesiune pasivă –translatio pasiva, succesorii defunctului
devenind debitori ai obligației de reparare a prejudiciului ce urmază să fie
stabilită pe calea judecătorească78. Succesiunea însă nu operează și pe latura
penală a cauzei, răspunderea penală având un caracter perso nal.
În cazul în care intervine decesul inculpatului persoană fizică sau
radierea inculpatului persoană juridică, acțiunea civilă adusă spre soluționare
instanței penale nu mai poate fi soluționată în procesul penal, întrucât art. 25
alin. 5 și art. 16 lit. f) din Codul de procedură penală nu reglementează în acest
sens o posibilitate de continuare a acțiunii civile în procesul penal; acestă
continuare este posibilă doar în cazul decesului părții civile. Deceseul
inculpatului sau radierea inculpatului c onduce la imposibilitate continuării

78A se vedea Andrei Zarafiu, op. cit., p. 54.

30
acțiunii civile în procesul penal, persoana care a suferit o vătămare a dreptului
său având posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului pe calea acțiunii
civile în fața jurisdicției civile79.
O noutate adusă de Noul Cod de Procedură Penală este faptul că
introducerea din oficiu în cauză a succesorilor părții civile sau a părții
responsabile civilmente nu este obligatorie. Succesorii părții civile trebuie să își
manifeste opțiunea de a continua exercitarea acțiun ii civile, iar în cazul
decesului părții responsabile civilmente partea civilă va trebui să indice
succesorii părții responsabile civilmente pentru introducerea lor în cauză80.
2.3. CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
În procesul penal pot fi exerci tate două categorii de acțiuni, respectiv
acțiunea penală care urmărește tragerea la răspundere penală a persoanelor
care au săvârșit infracțiuni prin intermediul aplicării pedepselor și a altor măsuri
prevăzute de legea penală, a cărei menire este de a as igura represiunea; și
acțiunea civilă care urmărește tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a
părții reponsabile civilmente pentru repararea prejudiciului material și moral
cauzat pății civile printr -o infracțiune81.
Asemenea legiuitorului france z, legiuitorul român a prevăzut un sistem
mixt al exercitării separate a acțiunilor, însă în același cadru procesual. Drept
consecință a acestui sistem mixt, din ce în ce mai rar întâlnit în sistemele de
drept contemporane, persoana vătămată care nu s -a constituit parte civilă în
procesul penal poate recurge în vederea reparării prejudiciului produs prin
infracțiune la introducerea unei acțiuni la instanța civilă82.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal se face doar în situația în
care o persoană f izică sau persoană juridică vătămată printr -o faptă care face
obiectul acțiunii penale dorește și solicită repararea prejudiciului produs prin
această faptă în cadrul procesului penal. Prin cererea de constituire ca parte
civilă în procesul penal persoana vătămată își manifestă dreptul de opțiune

79A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 403
80A se vedea Laurențiu -Răzvan Lungu, Unele aspecte privind răspunderea civilă rezultată din
comiterea unei infracțiuni în corelație cu răspunderea persoanei juridice , în Revista Română de
Jurisprudență din 30.06.2016 , Nr. 3 / 2016 .
81A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 174.
82 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., p. 667.

31
privind alăturarea acțiunii civile la acțiunea penală în cadrul procesului penal.
Așadar, constituirea ca parte civilă poate fi definită drept manifestarea de voință
a persoanei fizice, cu capacitate deplină de exe rcițiu, sau a persoanei juridice
lezate printr -o faptă, care face obiectul acțiunii penale și care poate reprezenta
infracțiune, de a fi îndemnizată pentru prejudiciul material și moral suferit ca
urmare a săvârșirii unei infracțiuni, prin alăturarea acțiu nii civile la cea penală în
cadrul procesului penal83. Nu doar victima directă are această posibilitate de a
se constitui parte civilă în procesul penal, ci implicit se bucură de acest drept și
alte persoane lezate prin infracțiune – victime prin ricoșeu – invocând un
prejudiciu personal și direct84.
Persoana fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu material sau
moral prin infracțiune trebuie să îndeplineacă anumite condiții pentru a se
constitui parte civilă în procesul penal, anume: o condiție de or din formal – să își
manifeste dorința de a fi despăgubită, respectiv condiții de ordin substanțial –
infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral, să existe o legătură
de cauzalitate între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut, prejudici ul să fie
cert, să nu fi fost reparat85.
Conform dispozițiilor procedurale organele de urmărire penală sau
instanța de judecată este obligată să asculte persoana care a suferit o
vătămare printr -o infracțiune. Persoana vătămată trebuie încunoștințată cu
privire la faptul că se poate constitui parte civilă în cazul în care a suferit o
pagubă materială sau o daună morală. Această declarație a persoanei
vătămate poate fi înaintată în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei
instanțe de judecată până la momentul începerii cercetării judecătorești. După
înaintarea cererii de constituire ca parte civilă urmează verificarea admisibilității
cererii de constituire ca parte civilă, în faza de cameră preliminară, etapă în
care se verifică dacă cererea a fost for mulată în termenul legal, dacă persoana
are sau nu capacitate procesuală, respectiv calitate procesuală. Dacă instanța
de judecată constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite poate dispune

83 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 178.
84 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p.180.
85 A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 311.

32
respingerea cererii de constituire ca parte civilă ca inadmisib ilă prin incheiere
supusă apelului odată cu fondul86.
În literatura de specialitate s -au identificat unele avantaje ale constituirii
de parte civilă în procesul penal, cum ar fi rapiditatea obținerii despăgubirilor .
Având în vedere caracterul operativ al procesului penal s -a considerat că odată
cu rezolvarea laturii penale instanța va rezolva concomitent și acțiunea civilă
alăturată acesteia în timp util87. Practica actuală a instanțelor românești însă
arată contrariul, spre exemplu dosarul nr. 9552/197/201 4 Brașov, a avut ca
obiect infracțiunile de ucidere din culpă și vătămare corporală, accidentul rutier
cauzator de prejudicii în materie civilă s -a produs în 2006, victimele s -au
constituit părți civile în 2008, respectiv 2010, dar cauza a ajuns abia în 20 14 în
faza de primă instanță, fiind soluționată doar în anul 2015. Întârzierea
soluționării laturii civile poate fi cauzată de diverși factori, dacă prejudiciul are o
natură complexă și sunt necesare diferite probe pentru dovedirea lui implicit
celeritatea procesului este afectată. Așadar, acest avantaj în circumstanțele
actuale a devenit unul relativ, deși celeritatea reprezintă însăși scopul
procesului penal, adică constatarea la timp și în mod complet a faptelor care
constituie infracțiuni. În doctrină s -a considerat că operativitatea procesului
penal presupune rezolvarea rapidă a cauzelor dar și simplificarea activității
procesual penale88, iar cauza penală nu trebuie să se întindă exagerat în timp,
tărăgănarea aducând prejudicii semnificative soluționări i procesului dar și
realizării importantelor sale sarcini sociale89. Pe de altă parte, din perspectivă
economică acțiunea civilă, idiferent că este exercitată în fața instanței penale
sau civile, potrivit art. 20 alin 8 CPP este scutită de taxa de timbru. D e
asemenea, ICCJ prin Decizia privind recursul în interesul legii nr. I/200490 a
statuat faptul că în cazurile privind exercitarea acțiunii civile în procesul penal
toate urmările păgubitoare decurg din aceeași faptă unică a inculpatului,
respectiv este rațional și echitabil ca toate pretențiile de despăgubiri să fie

86 A se vedea Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Partea specială , Ediția a II -a, Editura
Hamangiu, București, 2020, p. 125.
87 A se vedea Ion Neagu, op. cit., p.153.
88 A se vedea Adrian Stefan Tu lbure, Angela Maria Tatu, Tratat De Drept Procesual Penal , Ed.
a II-a, Editura All Beck, București, 2003, p. 42.
89A se vedea N. Volonciu, op. cit., p. 127.
90A se vedea ÎCCJ – Decizia nr. I/2004 privind recursul în interesul legii , publicată în M.Of. nr.
404 din 06 mai 2004.

33
soluționate în cadrul acțiunii civile alăturate celei penale. Un alt aspect
identificat în doctrină ca avantaj este cel al satisfacției victimei și a optimei
soluționări a acțiunii penale91. Astf el, instanța poate aprecia concret gradul de
pericol social în raport cu valoarea prejudiciului cu ocazia stabilirii și aplicării
pedepsei.
Art. 20 alin. 2. CPP stipulează anumite obligații în sarcina părții civile.
Astfel încât declarația de constituire de parte civilă trebuie să conțină precizări
cu privire la natura și cuantumul pretențiilor, respectiv să specifice motivele și
probele pe care se întemeiază – ,, Constituirea ca parte civilă se face în scris
sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii p retențiilor, a motivelor și a probelor
pe care acestea se întemeiază.” Sub imperiul reglementării anterioare Noului
Cod de Procedură Penală, era inadmisibilă majorarea pretențiilor civile ulterior
citirii actului de sesizare, în prezent art. 20 alin. 5 lit b) din Codul de procedură
penală prevede expres posibilitatea ca partea civilă să își majoreze sau să își
micșoreze întinderea pretențiilor până la terminarea cercetării judecătorești.
Dacă parte civilă optează pentru micșorarea pretențiilor nu este neces ar și
acordul inculpaatului, idee susținută de doctrina juridică.
În cazul constituirii de parte civilă sarcina probei revine părții civile, așa
cum prevede art. 99, alin. 1 din CPP – ,,În acțiunea penală sarcina probei
aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz,
procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată
este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.”
Aceste obligații care revin părții civile pot fi privite ca și condiții de validitate a
declarației de constituire ca parte civilă, iar neîndeplinirea lor poate conduce la
decăderea persoanei vătămate din dreptul de a exercita acțiunea civilă
alăturată procesului penal92, având la dispoziție doar posibilitatea de a introduce
acțiunea la instanța civilă – în acest sens art. 20, alin 4 din CPP prevede ,, În
cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2),
persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui pa rte civilă
în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.”

91 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 184.
92 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., pp. 225 -226.

34
În ceea ce privește drepturile care revin părții civile s -a constat existența
unui dezechilibru între drepturile care revin părții responsabile civilmente,
respectiv păr ții civile. În ipoteaza în care o cerere este formulată de partea
responsabilă civilmente după momentul finalizării procedurii de cameră
preliminară, aceasta nu este luată în considerare, astfel fiind încălcat dreptul
său de a formula cereri. Curtea Const ituțională s -a pronunțat printr -o decizie
asupra acestei chestiuni de inegalitate între drepturile celor două părți
procesuale.
 Decizia Curții Constituționale a României nr. 257 din 2017 privind
introducerea părții responsabile civilmente în procesul pe nal93
Curtea Constituțională a fost sesizată cu o excepție de
neconstituționalitate a art. 21 alin. 1 din Codul de procedură penală raportat la
art. 342 și urm. În cauza aflată pe rolul instanței penale, persoana vătămată a
formulat o cerere de reconstitui re de parte civilă prin care a solicitat
introducerea în procesul penal a unei societăți civile în calitate de parte
responsabilă civilmente. Cererea însă a fost formulată după momentul
finalizării procedurii de cameră preliminară și înainte de desfășurar e primului
termen de judecată. Partea responsabilă civilmente a ridicat o excepție de
neconstituționalitate considerând că dispozițiile art. 21 alin 1 din Codul de
procedură penală contravin Constituției, arătând că în mod abuziv îi este
încălcat dreptul d e a formula cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării
instanței, respectiv cu privire la legalitatea administrării probelor. Curtea
Constituțională statuat că atât partea civilă, cât și partea responsabilă
civilmente au un interes inclusiv în ceea ce privește modul de soluținare a laturii
penale a cauzei, întrucât stabilirea faptei penale și a vinovăției făptuitorului
produce efecte în privința laturii civile a procesului penal. De asemenea, Curtea
a arătat că pentru asigurarea contradictoriali tății, respectiv pentru respectarea
dreptului la un proces echitabil, este esențial ca partea civilă și partea
responsabilă civilmente să dispună de aceleași drepturi ca și inculpatul, în toate
fazele procesului penal. Totodată Curtea a remarcat că în situ ația în care partea
responsabilă civilmente este introdusă în procesul penal după momentul

93 A se vedea CCR – Decizia nr.257 din 2017 privind introducerea părții responsabile civilmente
în procesul penal , publicată în M. Of. nr. 472 din 22.06.2017.

35
finalizării procedurii de cameră preliminară, acesta nu mai are posibilitatea de a
formula cereri sau excepții în privința aspectelor deja analizate, prin urmare
este necesar ca părții responsabile civilmente să i se asigure participarea la
această fază a procesului penal. Concluzionând, prin Decizia Curții
Constituționale nr. 257 din 2017, s -a apreciat că art. 21 alin. din Codul de
procedură penală încalcă anumite pr incipii constituționale, cum ar fi accesul
liber la justiție și dreptul la apărare, prin urmare această dispoziție procesual
penală nu este în măsură șă mențină echilibrul între drepturile fundamentale ale
părții civile și ale părții responsabile civilment e.
2.4. RENUNȚAREA LA CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ ÎN
PROCESUL PENAL
Dreptul de a dispune de acțiunea civilă aparține atât subiecților activi, cât
și subiecților pasivi, cu excepția procurorului, care nu are dreptul de a dispune
de acțiunea civilă atunci când o exercită din oficiu94
Instituția renunțării la pretențiile civile a fost reglementată pentru prima
dată în art. 22 CPP, care prevede posibilitatea părții civile de a renunța, în tot
sau în parte, la pretențiile civile formulate, având totuși un termen li mită, până la
terminarea dezbaterilor în apel -,,Partea civilă poate renunța, în tot sau în parte,
la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel ”.
Renunțarea poate fi făcută prin cerere scrisă sau oral în ședința de judecată.
Reglementarea anterioară în materie procesual penală nu conținea prevederi
exprese privind dreptul părții vătămate constituite ca parte civilă în procesul
penal de a renunța la acest drept al său.
Renunțarea la constituirea ca parte civilă în procesul penal e ste
considerată valabilă, dacă persoana dispune de capacitate de exercițiu deplină,
declarația este dată în deplină cunoștință de cauză, iar voința persoanei este
liber exprimată, fără niciun fel de constângeri de ordin fizic sau moral95.
Declarația de renu nțare trebuie să aibă un caracter expres și neechivoc96,
legiuitorul nu prevede ca cererea scrisă de renunțare la dreptul de a solicita

94A se vedea N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul cod de procedură penală. Partea
Generală. Analiză Comparativă. Noutăți, explicații, comentarii , Ed. Universul Juridic, București,
2014 , pp.75-76.
95A se vedea Patricia O ana Vanca, op. cit., p. 219.
96A se vedea Ion Neagu, op. cit., p. 200.

36
pretenții civile să îmbrace forma autentică, chiar dacă Codul de Procedură
Civilă impune forma autentică în cazul renunță rii la dreptul pretins, dar nu și
pentru renunțarea la judecată97.
Acest act de dispoziție a părții civile prin care renunță la pretențiile sale
nu trebuie justificat de partea civilă, iar renunțarea la acest act procedural nu
poate fi cenzurată de instanț a de judecată98.
În literatura de specialitate și în practica judiciară s -a statuat ideea
conform căreia, constituirea ca parte civilă, în faza de urmărire penală, rămâne
valabilă chiar dacă partea vătămată a lipsit de la judecarea cauzei. O altă opinie
arată că nu este valabilă constituirea de parte civilă, dacă anterior în cursul
procesului partea vătămată a declarat expres că nu pretinde despăgubiri de la
inculpat. De asemenea, în ipoteza în care părțile au încheiat o convenție
notarială, prin care s -au stins pretențiile civile nu mai este posibilă o constituire
de parte civilă99.
 Decizia Curții Constituționale a României nr. 282/07.05.2019.
Cu privire la problematica renunțării la acțiunea civilă în procesul penal
de către părțile civile, Curtea Co nstituțională a României s -a pronunțat prin
Decizia nr. 282/07.05.2019100. În motivarea excepției de neconstituționalitate
autorii excepției au apreciat că art. 22, alin. 3 din CPP (partea civilă nu poate
reveni asupra renunțării și nu poate introduce acțiun e la instanța civilă pentru
aceleași pretenții) este neconstituțional, întrucât încalcă principiul liberului acces
la justiție consacrat de Constituția României în Art. 21 – Accesul liber la justiție
,, (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru a părarea drepturilor, a
libertăților și a intereselor sale legitime (2) Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept ”. Autorii excepției consideră că este împiedicat
accesul efectiv la justiție în cazul în care partea a renunțat la a se judeca în fața
instanței penale, aceasta neechivalând cu renunțarea la drept, ci insemnând

97A se vedea Ioana Păcurariu, Acțiunea civilă în procesul penal. Exercitarea acțiunii în
răspundere civilă delictuală la instanța civilă , în Revista Universul Juridic, Nr. 5/2016.
98A se v edea N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, op. cit., p. 76.
99A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., pp. 220 -222.
100 A se vedea CCR – Decizia nr, 282 din 07.05.2019 referitoare la respingerea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin . (3) teza a doua din Codul de procedură penală ,
publicată în M. Of. nr.758/18.09.2019

37
doar că partea a ales calea instanței civile. Curtea Constituțională a constatat
că din momentul în care persoana vătămată își exprimă opțiunea în favoarea
uneia dintre căile procesuale – exercitarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale,
sau exercitarea ei pe cale separată – decizia persoanei dobândește un caracter
irevocabil, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal nu mai
poate renunța la această cale pentru a formula o acțiune civilă separată la
instanța civilă. Așadar, partea civilă nu mai poate reveni asupra renunțării,
acesta dobândind un caracter irevocabil și implicit definitiv.

38
III. EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE

Acțiunea civilă se exercită în procesul penal prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă împotriva inculpatului, sau în situația în care această
acțiune este exercitată de către procuror. Această etapă este asociată de unii
autori cu noțiunea de punere în mișcare a acțiunii penale, fiind creată o
pararelă între noțiunile din materie civilă și penală101.
Persoana prejudiciată în urma săvârșirii unei fapte ilicite prevăzute de
legea penală are dreptul de a obține repararea pagubei produse prin
infrac țiune. Persoana vătămată în drepturile sale poate exercita această
acțiune ca parte civilă personal sau prin reprezentanți legali. Răspunderea
civilă are caracter patrimonial astfel încât poate fi îndreptată atât împotriva celui
care a produs o pagubă prin tr-o infracțiune, dar și împotriva persoanei
responsable civilmente, respectiv a moștenitorilor acestora.
Codul de procedură penală consacră regula admisibilității exercitării celor
două acțiuni în cadrul aceluiași proces penal102, prin urmare legiuitorul p ermite
exercitarea acțiunii civile alăturat acțiunii penale în cadrul procesului penal prin
constituirea persoanei prejudiciate ca parte civilă.
Exercitarea acțiunii civile în procesul penal reprezintă o problematică
care cuprinde un context larg, în care pot fi identificate mai multe ipoteze de
analizat:
 Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal
 Dreptul de opțiune în exercitarea acțiunii civile
 Repararea prejudiciului produs prin infracțiune în procesul penal
 Exercitarea acțiunii civile la instanța civilă
 Exercitarea acțiunii civile din oficiu

101 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 194.
102 A se vedea Diana Gorun, op. cit., pp. 82 -84.

39

3.1. CONDIȚIILE EXERCITĂRII ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL
PENAL
Pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal trebuie îndeplinite o
serie de condiții cumulative:
a) Existența unei constituiri legale de parte civilă în procesul penal
b) Existența faptei ilicite care face obiectul acțiunii
c) Fapta ilicită să fi produs un prejudiciu material sau moral
d) Să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs
e) Să existe vinovăția civilă a făptuitorului în producerea prejudiciului

a) Existența unei constituiri legale de parte civilă în procesul penal
Așa cum am arătat în capitolul anterior, constituirea ca parte civilă este
legală atunci când persoana fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu
meterial sau moral prin infracțiune îndeplinește anumite condiții cum ar fi: o
condiție de ordin formal – să își manifeste dorința de a fi despăgubită, respectiv
condiții de ordin substanțial – infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau
moral, să existe o legătură de cauzalitate între infracțiunea săvârșită și
prejudiciul cerut, prejudiciul să fie cert, să nu fi fost reparat.
b) Existența faptei ilicite care face obiectul acțiunii
Condiția existenței unei fapte ilicite reprezintă o condiție a răspunderii civile
delictuale consacrat de art. 1357 din Codul Civil. În cazul constituirii de parte
civilă în procesul penal, infracțiunea reprezintă atât temeiul răspunderii penale,
cât și cel al răspunderii civile103. Așadar, pe lângă prejudiciu ca și condiție
esențială a răspunderii civile delictuale trebuie să existe o faptă ilicită, care
poate fi definită ca fiind acea conduită, constând intr -o acțiune sau inacțiune,
prin care se încalcă legea sau obiceiul locului, cu consecința vătămării
drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale persoanei104. Fapta ilicită
trebuie să fie prevăzută de legea penală, așa cum rezultă din interpretarea art.

103 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 197.
104 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 56.

40
19, alin 1 din Codul de procedură penală, care prevede faptul că ,, acțiunea
civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragere la răspundere civilă
delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul
produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale ”. Prin urmare,
acțiunea civilă alăturată acțiunii penale are la bază raporturile juridice născute
din fapta omisivă sau comisivă, care face obiectul acțiunii penale105. În baza
principiului nullum crimen sine lege nimeni nu poate fi condamnat pentru o
acțiune sau o omisiune, care la momentul săvârșirii nu constituia o i nfracțiune,
prin urmare nici cererea de despăgubiri nu poate fi admisă de instanța penală
dacă fapta prin care s -a produs prejudiciul nu este incriminată de legea
penală106.
c) Fapta ilicită să fi produs un prejudiciu material sau moral
Prejudiciul este elem entul constitutiv al răspunderii civile, fără prejudiciu
practic nu există răspundere civilă107. Prejudiciul, ca și condiție indispensabilă a
exercitării acțiunii civile în procesul penal, poate fi definit ca și acele consecințe
dăunătoare, de natură patrimo nială sau nepatrimonială, suferite de către o
persoană, în urma încălcării sau vătămării drepturilor sale legitime, vătămare
care se datorează faptei ilicite săvârșite de alte persoane fizice sau juridice108.
La rândul ei prejudiciul trebuie să aibă o existe nță sigură, respectiv să existe
posibilitatea evaluării sale, adică să fie cert. Totodată aceasta trebuie să fie deja
produs – actual , sau viitor așa cum prevede art. 1385, alin. 2 din Codul Civil ,, se
vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu vi itor dacă producerea lui
este neîndoielnică”. Un alt aspect esențial este ca prejudiciul sa nu fi fost
reparat în prealabil fie de făptuitor, de o societate de asigurare, sau o terță
persoană. Dacă prejudiciul cauzat a fost reparat integral, formularea une i
acțiuni în pretenții nu mai este posibilă, datorită faptului că odată cu repararea
integrală a prejudiciului, cauzat prin infracțiune, răspunderea civilă a
făptuitorului încetează. În ipoteza în care partea civilă a fost despăgubită doar

105 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 57.
106 A se vedea V. Cioclei, I. Nudelcu, T. Manea și alți autori, Codul penal. Comentariu pe art.e,
Ediția a II -a, Editura CH Beck, București, 2016, p 141.
107 A se vedea C. Jugastru , Prejudiciu l. Repere românești în contextul european , Ed. Hamangiu,
București, 2013, p. 31.
108 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Ediția a 9 -a, Ed.
Hamangiu, București, 2008, p. 145; și Liviu Pop , Ionut -Florin Popa , Steli an Ioan Vidu, op. cit.,
p. 412.

41
parțial, aceasta poate solicita repararea prejudiciului până la concurența valorii
integrale a pagubei, spre exemplu în cazul în care persoana păgubită în urma
unui accident rutier primește depăgubiri din partea asiguratorului, însă există o
diferență între valoarea preju diciului și plafonul asigurării, aceasta se poate
adresa instanței pentru ai fi acoperit total prejudiciul, inculpatul având obligația
legală de a repara în integritate prejudiciul cauzat.
În literatura de specialitate s -au identificat următoarele caracte re ale
prejudiciului109:
 Prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privința existanței sale, cât și în
privința posibilității de a se stabili întinderea lui
 Prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau
unui interes legitim
 Prejud iciul trebuie să nu fi fost reparat
 Prejudiciul trebuie să fie direct
 Prejudiciul trebuie să fie personal
La rândul său , în funcție de natura sa intrinsecă110, prejudiciul se clasifică în
prejudiciu material și moral. Prejudiciile materiale sunt acele cons ecințe
dăunătoare suferite de către o persoană fizică sau juridică, care au o valoare
economică propriu -zisă și care pot fi evaluate pecuniar, ca urmare a pierderii
totale sau parțiale de valoare adusă unui bun sau interesului economic al
victimei111. Prejud iciul material este așadar unul obiectiv și susceptibil de a fi
evaluat în bani. În cazul în care vorbim de distrugerea sau sustragerea unui bun
prejudiciul este simplu, indiferent de valoarea bunului. În cazul unor vătămări
grave aduse integrității corpor ale și a sănătății victimei prejudiciul este
considerat a fi complex. Prejudiciile nepatrimoniale sau daunele morale sunt
acele consecințe dăunătoare suferite de către o persoană, care nu au valoare
economică și nu pot fi evaluabile în bani112. Evaluarea pre judiciului moral
reprezintă o importanță majoră, iar stabilirea compensației bănești ca urmare a

109 A se vedea Diana Gorun, Răspunderea civilă în procesul penal , Ed. a 2 -a, Ed. Pro
Universitaria, București, 2017, pp. 53 -77.
110 A se vedea Ioana Păcurariu, Acțiunea civilă în procesul penal. Exercitarea acțiunii în
răspunder e civilă delictuală la instanța civilă , Ed. Universul Juridic, București, 2016, p.183.
111 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 67.
112 A se vedea Liviu Pop , Ionut -Florin Popa , Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 413.

42
atingerii sentimentelor umane ridică probleme în materia evaluarii lor. Evaluarea
propriu -zisă a cuantumului prejudiciului moral este lăsată la latitudinea ins tanței
competente, dar în doctrină s -a admis ideea conform căreia este imposibilă
elaborarea unui barem care să fie aplicat la cazuri concrete și să stabilească
valoarea reală a prejudiciului, astfel încât fiecare speță trebuie tratată diferit, iar
arbitra riul cuantumului trebuie asumat de judecător113. Despăgubirile
reprezentând daunele morale trebuie să îndeplinească anumite condiții, prin
urmare acestea trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea lor să fie
justă și echitabilă, să corespundă pre judiciului moral real și efectiv produs
persoanei vătămate, însă fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a
celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale114.
 Decizie 557 din 17.04.2018115 Acțiune civilă în procesul penal. Daune
morale . Criterii de apreciere a cuantumului.
Instanța de apel a apreciat faptul că sumele reprezentând daunele morale
se acordă separat fiecărei părți civile, însă raportat la speța concretă a
considerat că nu se impune a se efectua o difierențiere în ceea ce pr ivește
cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale în raport de natura relațiilor
de rudenie dintre părțile civile și victimă, respectiv părinți și frate. Întrucât
evaluarea daunelor morale nu poate fi făcută în aceleași condiții ca ale celor
patrimo niale, trebuie stabilte criterii specifice de evaluare pentru a rezulta o
sumă rezonabilă față de suferința părților civile, stabilindu -se în același context
că și soluția de condamnare a inculpatei la pedeapsa închisorii, pronunțată în
planul acțiunii pen ale, asigură acestor părți civile satisfacția echitabilă, directă și
imediată, de ordin moral pentru nedreptatea suferită, justiția fiind înfăptuită prin
întrepătrunderea celor două modalități.
Spre deosebire de dreptul penal, unde gravitatea vinovăției e ste relevantă,
fiind un factor determinant pentru incriminarea faptei și aplicarea pedepsei, în
dreptul civil se rețin două reguli esențiale potrivit cărora răspunderea civilă

113 A se vedea Pătulea V., Proces ech itabil. J urisprindență comentată a Curții Europene a
Drepturilor Omului , Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2007.
114 A se vedea Liana Balaci, Acțiunea civilă în procesul penal. Daune morale. Criterii de
apreciere a cuantumului în Revista Română de Jurisprudență, Nr. 3/2019, Ed. Universul Juridic,
București, pp. 303 -306.
115 A se vedea Curtea de Apel Craiova , Decizia nr.557 din 17.04.2018, privind cuantumul
despăgubirilor.

43
delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și că indiferent de gravitatea
vinovăției obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, cuantumul
despăgubirilor fiind determinat de întinderea prejudiciului și nu de gravitatea
vinovăției. Acest aspect însă nu înseamnă că gravitatea vinăvăției nu este deloc
relevantă în p rivința răspunderii civile delictuale, în mod special când este vorba
despre o culpă comună.
În literatura de specialitate s -a arătat că nu în orice proces penal poate fi
exercitată acțiunea civilă, întrucât anumite infracțiuni nu generează prejudicii
materiale sau morale ceea ce exclude posibilitatea exercitării acțiunii civile116.
 Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție117 nr. 29 din 2008, în legătură
cu soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal exercitat de proprietarul
autoturismulu i avariat de către inculpatul trimis în judecată numai pentru
infracțiunea de conducere fără permis.
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că practica instanțelor
judecătorești este neunitară, unele instanțe considerând că în astfel de situații
acțiunea civilă poate fi alăturată celei penale, ambele acțiuni având la bază
aceași faptă penală a inculpatului care neposedând permis de conducere a
produs un accident rezultat cu avarierea autoturismului. Alte instanțe au
considerat că acțiunea civilă n u este admisibilă în fața instanței penale, dat fiind
faptul că infracțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de
către o persoană care nu poseda permis de conducere este o infracțiune de
pericol, iar nu de un prejudiciu cu efecte comple xe. Prin Decizia nr. 29 din 2008
Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat a fi corectă soluția celei din
urmă, deoarece în cazul în care sesizarea instanței penale este făcută doar cu
judecarea infracțiunii de conducere pe drumurile publice de cătr e o persoană
care nu poseda permis de conducere, infracțiune care prin natura ei nu este
generatoare de prejudicii, persoana vătămată prin alte acte ale inculpatului
comise cu aceeași ocazie, nu este îndreptățită să se constituie parte civilă în
procesul p enal. Răspunderea inculpatului poate fi antrenată doar în cazul în

116 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., p. 728.
117 A se vedea ÎCCJ – Decizia nr. 29 din 2008 în legătură cu soluționarea acțiunii civile în cadrul
procesului penal exercitat de proprietarul autoturismului avariat de către inculpatul trimis în
judecată numai pentru infracțiunea de conducere fără permis, publicată în M. Of. Pa rtea I, nr.
230 din 08.04.2009.

44
care fapta a cauzat un prejudiciu, iar acesta a fost trimis în judecată pentru
săvârșirea lor. Curtea a făcut trimitere la Decizia de îndrumare a Plenului
Tribunalului Suprem nr. 1 din 14.0 3.1968 conform căreia persoana care,
conducând pe drumurile publice un autovehicul fără a poseda un permis de
conducere, săvârșește și alte fapte comisive sau omisive producând pagube
materiale prin distrugerea bunului din culpă, poate fi obligată la plata
despăgubirilor civile pentru repararea prejudicului dacă acele fapte, distincte de
infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis,
sunt prevăzute de legea penală și făptuitorul a fost trimis în judecată pentru
săvârșirea lor .
d) Să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs
Necesitatea existenței unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudicul produs este o condiție esențială și generală a răspunderii civile.
Pentru a fi posibil ă angajarea răspunderii unei persoane, este necesar să existe
o legătură între fapta ilicită și prejudiciul suferit de persoana vătămată118, mai
exact dovada că fapta ilicită a inculpatului a cauzat prejudiciul moral sau
material. Așadar, răspunderea civilă nu poate fi angajată, dacă între fapta ilicită
și prejudiciul suferit nu se poate demonstra o legătură de cauzalitate. Raportul
de cauzalitate între infracțiune și prejudiciu este o condiție materială sau
obiectivă a răspunderii civile contractuale sau del ictuale, care însă nu se
confundă cu vinovăția, care este o condiție subiectivă119. Prejudiciul trebuie să fi
unul direct, adică nemijlocit, creat victimei imediate sau unei victime indirecte.
e) Să existe vinovăția civilă a făptuitorului în producerea prejudic iului
Condiția existenței vinovăției pentru exercitarea acțiunii civile în cadrul
procesului penal nu a fost unitar acceptată de autorii de drept civil, aceștia
prezentând atât argumente relevante pentru includerea vinovăției între condițiile
răspunderii civile, dar și argumente care contravin acestor opinii, prin care se
dorește excluderea vinovăției ca și condiție a răspunderii civile. Pentru a putea
pune în discuție latura civilă a procesului penal este relevant a vorbi despre
vinovăție. Codul civil î n art. 16 definește vinovăția similar cu definiția oferită de

118 A se vedea A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.183.
119 A se vedea Liviu Pop , Ionut -Florin Popa , Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 435.

45
Codul penal, stabilind că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate fi săvârșită
cu intenție sau din culpă. Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr -o faptă
ilicită săvârșită cu vinovăți e are obligația de a -l repara, autorul prejudiciului
răspunzând pentru cea mai ușoară culpă. În cazul în care ne aflăm în situația
unei răspunderi solidare pentru fapta prejudiciabilă, adică în situația unicității
datoriei și pluralității debitorilor, sarc ina reparației se împarte proporțional în
măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului, ori dacă
participarea nu poate fi stabilită cu exactitate fiecare va contrubui în mod egal la
repararea prejudiciului120. Inculpatul care nu are o culpă exclusivă în
producerea prejudiciului nu va fi obligat la repararea integrală a acestuia, dacă
la săvârșirea faptei a contribuit și victima iresponsabilă sau lipsită de
discernământ – dacă o personă iresponsabilă traversează strada într -un loc
nepermis și e ste accidentată de un șofer care încălca limita de viteză și
consumase băuturi alcoolice despăgubirile datorate victimei se acordă
proporțional cu gradul de vinovăție a conducătorului auto121.
3.2. DREPTUL DE OPȚIUNE ÎN EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE
Atunci când u n delict civil reprezintă concomitent și o faptă ilicită penală
se pune problema dreptului de opțiune a victimei pentru recuperarea
prejudiciului, dar și în privința căii de urmat pentru repararea prejudiciului
cauzat. Asemenea orcărei acțiuni în justiție, acțiunea civilă este de regulă
facultativă122, nimeni nu poate fi obligat să o exercite împotriva voinței sale.
Prin dreptul de opțiune al persoanei prejudiciate prin săvârșirea unei
infracțiuni înțelegem acel drept procesual al persoanei vătămate printr -o
infracțiune sau al succesorilor acesteia de a opta între exercitarea acțiunii civile
în fața instanței civile sau în fața instanței penale123. Acest drept de opțiune
există în situația în care persoana prejudiciată are la dispozoție ambele căi,
penală și ci vilă. Legiuitorul român consacră un sistem mixt, care permite
alăturarea acțiunii civile procesului penal, acțiunea civilă dobândește un
caracter accesoriu.

120 A se vedea Florin Octavian Barbu, Finalitatea răspunderii civile delictuale . Repararea
prejudiciului, în Revista Universul Juridic, Nr. 8/2017.
121 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 201.
122 A se vedea T. Joița, op. cit., p. 188.
123 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 194.

46
Singurele limitări ale acestui drept procesual al persoanei vătămate pot fi
impuse în două situați i124:
 Atunci când persoana prejudiciată prin infracțiune este lipsită de
capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,
iar acțiunea civilă poate fi exercitată de către procuror în cadrul
procesului penal
 Atunci când persoana prejudiciată prin infracțiune a transmis
dreptul la recuperarea prejudiciului pe cale convențională unei alte
persoane, înainte de constituirea ca parte civilă – va avea la
dispozoție doar acțiunea separată în fața instanței civile
Odată exprimată opțiunea persoanei pre judiciate în privința căii de
reparare a prejudiciului, persoana vătămată nu poate reveni asupra deciziei
sale, sub sancțiunea pierderii dreptului de a obține recuperarea prejudiciului,
fapt care derivă din principiul de origine latină electa una via non d atur recursus
ad alteram. Așadar , persoana care a optat pentru sesizarea uneia dintre cele
două instanțe nu mai are dreptul de a se adresa celei de a doua instanțe, regulă
instituită pentru a preveni hotărârile contradictorii, dar și pentru a menține
stabi litatea125.
De obicei, de la fiecare regulă există și unele excepții, prin urmare sunt și
situații în care persoana vătămată sau succesorii acesteia care au ales să se
constituie parte civilă în procesul penal își pot schimba opțiunea și se pot
adresa insta nței civile.
 În ipoteza în care urmărirea penală sau judecata au fost suspendate,
persoanei prejudicate i se oferă posibilitatea de a se adresa instanței
civile, prin urmare, de a -și valorifica dreptul subiectiv
 Atunci când procurorul a dispus clasarea s au renunțarea la urmărirea
penală, iar acțiunea penală a încetat prin actul procurorului, persoana
vătămată se poate adresa instanței civile pentru a -i fi reparat prejudiciul
cauzat.

124 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 194 .
125 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 29.

47
 În situația în care inculpatul a fost achitat de instanța penală, iar ac țiunea
civilă a fost lăsată nesoluționată, sau în situația încetării procesului penal
ca urmare a retragerii plângerii penale;
Instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă atunci când constată
existența unui impediment precum: fapta nu este prevazătă de legea
penală, lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea
organului competent sau o altă condiție prevăzătă de lege, necesară
pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, a intervenit amnistia,
decesul suspectului sau al inculpatului ori s -a dispus radierea suspectului
sau inculpatului persoană juridică, a fost retrasă plângerea prealabilă,
există autoritate de lucru judecat, sau a intervenit un transfer de
proceduri cu un alt stat.
 În cazul în care acțiunea civilă a fost respinsă ca inad misibilă din cauza
nerespectării condițiilor procedurale impuse126
3.3. REPARAREA PREJUDICIULUI PRODUS PRIN INFRACȚIUNE ÎN
PROCESUL PENAL
Săvârșirea unei fapte ilicite, prevăzute de legea penală, poate avea pe
lângă urmările cu caracter penal și consecințe de na tură extrapenală, astfel
încât conflictul de drept penal coexistă alături de un conflict de drept extrapenal,
cum ar fi spre exemplu un raport juridic civil. În ipoteza în care raportul
extrapenal are un caracter civil, acesta poate fi adus în fața organe lor judiciare
în scopul obținerii unei reparații a prejudiciului suferit. Acțiunea în justiție este
mijlocul juridic care servește la aducerea raportului de conflict civil în fața
organelor judiciare, pentru a fi soluționat127. Acțiunea civilă exercitată în cadrul
procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin
comiterea unei fapte prohibite de legea penală.
Acțiunea civilă se soluționează în procesul pen al, dacă prin aceasta nu
se depășește durata rezonabilă a procesului. Potrivit art. 19 alin 5 din Codul de
Procedură Penală ,, repararea prejudiciului material și moral se face potrivit
dispozițiilor legii civile”. Tragerea la răspundere civilă a celor res ponsabil se

126 A se vedea M. Udroiu, op. cit., pp. 194 -196.
127 A se vedea Diana Gorun, op. cit., pp. 131 -134.

48
realizează prin obligarea lor la repararea pagubei provocate prin infracțiune,
acesta fiind implicit scopul exercitării acțiunii civile de către partea vătămată.
Orice prejudiciu, fie acesta material sau moral rezultat din vătămarea
integrităț ii corporale sau alte încălcări ale unui drept subiectiv dă dreptul la
reparație, drept care se naște din ziua cauzării prejudiciului chiar dacă acesta
nu poate fi valorificat imediat. Conform art. 1382 alin. 3 din Codul Civil dreptului
la reparație îi sun t aplicabile, de la data nașterii sale toate dispozițiile legale
care privesc executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.
În privința întinderii reparației prejudiciului, Noul Cod Civil a consacrat în
mod expres principiul reparări i integrale a prejudiciului produs prin infracțiune,
însă în limitele în care partea civilă a exercitat acțiunea civilă în procesul penal.
Acest principiu, regăsit de asemenea și în Codul Civil Francez, ține de esența
răspunderii civile reparatorii, prin u rmare este inevitabil legat de principiul
restitutio in integrum. Specificul responsabilității civile constă în restabilirea cât
mai precisă a echilibrului care a fost afectat prin pricinuirea pagubei și
repunerea victimei în situația în care s -ar fi aflat dacă actul prejudiciabil nu ar fi
avut loc128.
Principiul reparării integrale a prejudiciului nu cuprinde nici un fel de
restricții, prejudiciul fiind reparat fără a se face distincții între diferitele tipuri de
prejudicii – material sau moral. Aspecte pre cum: starea materială a autorului
faptei, situația patrimonială a victimei, gravitatea culpei, împrejurarea dacă
persoana vinovată a prevăzut sau nu producerea prejudiciului la momentul
săvârșirii faptei; nu se vor lua în calcul la stabilirea întiderii des păgubirilor129.
Jurisprudența instațelor române, de exemplu, Decizia penală nr. 206/A din 24
noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj și Decizia Penală nr. 368 din 23 Aprilie
2014 a Curții de Apel Cluj, susține faptul că răspunderea civilă delictuală nu
este lim itată de posibilitățile de plată ale inculpatului, principiul fiind cel al
reparării integrale a prejudiciului material sau moral cauzat prin fapta
săvâșită130.

128 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 321.
129 A se vedea Jugastru C., Prjudiciul. Repere românești în context european , Ed. Hamangiu,
București, 2013, p. 14.
130 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 322.

49
Despăgubirea acordată părții civile presupune atât repararea pagubei
reale și efective, adică pi erderea suferită de cel prejudiciat – damnum emergens ,
cât și folosul, câștigul nerealizat de partea civilă pe care în condiții obișnuite
acesta ar fi putut să îl realizeze – lucrum cessans131.
Pentru a da eficiență principiului reparării integrale a prejudic iului,
jurisprudența a stabilit câteva reguli generale, precum132:
 Reparația trebuie să fie concordantă cu dimensiunea prejudiciului
 În determinarea reparației prejudiciului nu pot fi luate în considerare
grilele de venituri stabilite de legislația asigurăr ilor sociale, fiind necesară
stabilirea în concret a întiderii veniturilor de care este lipsită victima
 În situația distrugerii, degradării unor bunuri ce urmează a fi reparate vor
intra în conținutul reparației și cheltuielile suplimentare necesare
readuc erii lor în starea inițială
 Soțul victimei capabil de muncă beneficiază de dreptul de a fi
despăgubit, deoarece în urma decesul victimei este lipsit de întreținerea
de care a beneficiat.
Repararea prejudiciului poate îmbrăca două forme distincte:
A. Repararea în natură -activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de o
persoană prin modalități sau procedee practice, precum restituirea bunului și
a valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de același fel și
având aceleași calități și perfo rmanțe, efectuarea unor operații tehnice, de
specialitate, care în funcție de specificul și gravitatea faptei sunt apte să
conducă la repararea integrală a prejudiciului și la restabilirea situației
anterioare133.
 Restituirea bunului în situația în care bun ul sustras prin infracțiune
este găsit la făptuitor
 Restabilirea situației anterioare este o modalitate de reparare a
prejudiciului material, care poate avea loc numai dacă din probele
administrate rezulă că prin comiterea infracțiunii a fost modificată o

131 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 204.
132 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 136.
133 A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile , Ed.
Universul Juridic, B ucurești, 2012, p. 565.

50
situație de fapt existentă la momentul comiterii faptei, iar restabilirea
este posibilă atât din punct de vedere material cât și juridic134. Potrivit
art. 256 din Codul de Procedură Penală restabilirea situației anterioare
se dispune numai de instanța de j udecată, prin urmare doar instanța
poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii
infracțiunii, când schimbarea situației respective este rezultatul
săvârșirii infracțiunii, respectiv restabilirea este posibilă.

B. Repararea prin echivalen t –constă în plata unei despăgubiri bănești, atunci
când repararea în natură nu este posibilă. O altă situație de reparare prin
echivalent este prevăzută în art. 1386 alin. 1 din Codul Civil, mai exact
situația în care deși repararea în natură este posibil ă aceasta nu mai prezintă
interes pentru partea civilă. În cazul despăgubirii bănești, instanța poate
stabili plata despăgubirii în două modalități: prin plata unei sume globale de
bani sau prin plata unor rate periodice. Alte situații în care poate interv eni
repararea pagubei prin echivalent, regăsite în doctrină sunt135:
 În situația în care repararea în natură teoretic ar fi posibilă, dar practic
nu mai este cu putință din diferite motive, precum bunul a fost
degradat total și nu mai poate fi folosit potriv it destinației
 În cazul în care restituirea bunului sau restabilirea situației anterioare
nu echivalează cu acoperirea integrală a prejudiciului, astfel încât se
pot acorda în completare inclusiv despăgubiri bănești.
 Situația prejudiciilor materiale creat e prin vătămări ale integrității
corporale sau alte infracțiuni contra vieții, prejudicii care nu pot fi
reparate decât prin despăgubiri bănești.
 În ipoteza în care este vorba de prejudicii care privesc un folos de
care a fost lipsită partea civilă
 Atunci când instanța dispune ca paguba să fie acoperită prin
restituirea în natură a bunului și numai în subsidiar prin echivalentul
bănesc al bunurilor

134 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 208.
135 A se vedea Diana Gorun, op. cit., pp. 141 -142.

51
Noul Cod Civil prevede o serie de cazuri și forme speciale de reparare a
prejudiciului pentru cazurile în ca re prin fapta ilicită s -a adus atingere vieții sau
integrității corporale a persoanei. În cazul vătămării integrității corporale sau a
sănătății persoanei, partea civilă poate solicita repararea prejudiciului material,
respectiv și a celui nepatrimonial re zultat din infracțiunea săvârșită.
Despăgubirea acordată trebuie să acopere toate prejudiciile materiale suferite
de partea civilă, inclusiv prejudiciul creat prin pierderea sau nerealizarea
câștigului din muncă sau cheltuielile de îngrijire medicală. Toto dată în cazul
vătămării integrității corporale sau a sănătății, instanța poate hotărî acordarea
unor despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și
socială136.
O altă situație specială privește repararea prejdiciului material și moral în
cazul decesului victimei. La stabilirea despăgubirii, conform art. 1390 alin. 3 din
Codul Civil, se va ține cont de nevoile celui păgubit, dar și de veniturile pe care
în mod normal cel decedat le -ar fi avut pe timpul pentru care s -a acordat
despăgubir ea. În această categorie pot fi incluse și despăgubirile, care potrivit
art. 1392 din Codul Civil, au reprezentat cheltuieli de înmormântare. Prejudiciul
nepatrimonial în cazul decesului victimei, constă în durerea încercată prin
moartea victimei de ascend enții, descendenții, frații, surorile și soțul victimei,
sau orice alte persoane care pot dovedi existența unui astfel de prejudiciu137.
Stabilirea unui pretium doloris este uneori dificil pentru instanțele de judecată,
iar cel mai important aspect este crea rea unei practici unitare pentru a nu exista
disproporționalități majore între despăgubirile morale acordate în diverse cazuri
concrete.
 Hotărârea în Cauza Deaconu contra României din 29.01.2019
pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului138
Cauz a a avut la bază Hotărârea pronunțată de Judecătoria București,
prin care s -a dispus acordarea către fiecare parte civilă din dosar a unei sume
de 100.000 de Euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în

136 A se vedea M. Udroiu, op. cit., pp. 213 -216.
137 A se vedea M. Udroiu , op. cit., p. 216.
138 A se vedea CEDO – Hotărârea din 29.01.2019 în Ca uza Deaconu contra României ,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 863 din 25 octombrie 2019.

52
urma decesuli victimei, mai puți n către frații de 11 respectiv 13 ani. Instanța de
apel a respins cererile de despăgubire ale fraților de 11 respectiv 13 ani,
considerând că aceștia nu au suferit la fel de mult ca și frații lor mai în vârstă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a aprec iat că s -a încălcat art. 14 CEDO
coroborat cu art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană
deoarece, instanța de apel a respins cererile de despăgubire ale fraților victimei
fără o justificare rezonabilă, motivând că aceștia nu au suferit la fel de mult
datorită vârstei mai mici. CEDO a constat însă faptul că la data decesului
aceștia aveau deja o vârstă care le permitea să simtă și să înțeleagă emoții
complexe, prin urmare instanța națională a stabilit în mod arbitrar vârsta de 14
ani ca pun ct de pornire pentru simțirea durerii și afectarea negativă a pierderii
surorii.
3.4. EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE LA INSTANȚA CIVILĂ
În conformitate cu prevederile legiuitorului, persoana care a suferit un
prejudiciu prin săvârșirea unei infracțiuni se poate ad resa direct instanței civile,
formulând o cerere de chemare în judecată în vederea reparării prejudiciului
cauzat, fără a fi necesar să se constituie parte civilă în procesul penal. Potrivit
art. 28 din Codul de Procedură Penală în situația în care, acțiun ea civilă a fost
soluționată pănă la începerea procesului penal hotărârea definitivă a instanței
civile nu are autoritate de lucru judecat în fața instaței penale – art. 28 alin. 2
CPP ,,hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată a cțiunea
civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu
privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit -o și a vinovăției
acesteia”.
În ipoteza în care acțiunea civilă nu a fost judecată definitiv, judecata în
fața instanței civile se suspendă după momentul punerii în mișcare a acțiunii
penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, fără a depăși
însă termenul de un an. Dacă până la împlinirea termenului de un an nu a fost
pronunțată încă o s entință în primă instanță în procesul penal, procesul civil se
reia, prin urmare este posibilă derularea în paralel a procesului penal în care
trebuie stabilit dacă inculpatul a comis sau nu infracțiunea de care este acuzat,
pentru a fi atrasă răspunderea penală a acestuia, și a procesului civil în care

53
trebuie stabilit dacă pârâtul a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, aceași
faptă de care este acuzat și în procesul penal139.
Începerea urmăririi penale față de suspect nu atrage de drept
suspendar ea judecății, atât timp cât nu a fost pusă în mișcare încă acțiunea
penală140. Astfel, instanța civilă are posibilitatea de a dispune suspendarea
judecății în temeiul art. 414 din Codul de Procedură Civilă (care prevede
,,asupra suspendării judecării procesu lui instanța se va pronunța prin încheiere
care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhică
superioară”).
Se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care
judecă acțiunea civilă, cu privire la existența sau inex istența faptei respectiv a
persoanei care a săvârșit -o , dar nu și cu privire la existența prejudiciului sau a
vinovăției autorului faptei ilicite141:
 Hotărârea definitivă de achitare
 Hotărârea definitivă de încetarea a procesului penal
 Încheierea prin ca re judecătorul de cameră preliminară respinge ca
nefondată o plângere împotriva unei soluții de clasare sau cea prin care
admite plângerea, și menținând soluția de clasare, schimbă temeiul
acesteia
 Încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care a fost
confirmată soluția de renunțare la urmărirea penală sau prin care s -a
dispus înlocuirea soluției de renunțare la urmărirea penală cu o soluție
de clasare142
Există anumite cazuri speciale de exercitare a acțiunii civile în fața instanței
civile, regle mentate de art. 25 din Codul de Procedură Penală, articol care
reglementează în principiu cazurile în care instanța penală nu a soluționat pe

139 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 221.
140 Idem
141 A se vedea B. Mi cu, A. G. Păun, R. Slăvoiu, op. cit ., p. 59.
142 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 223.

54
deplin acțiunea civilă din motive obiective sau nu era competentă să
soluționeze acțiunea civilă143.
Un prim caz spe cial este cel în care, chiar dacă persoana vătămată a
exercitat acțiunea civilă în procesul penal, instanța penală prin hotărâre
definitivă a lăsat nesoluționată acțiunea civilă prin dispunerea achitării, sau prin
încetarea procesului penal, ori în cazul r etragerii plângerii prealabile.
Tardivitatea introducerii plăngerii prealabile sau nerespectarea unor condiții
privind introducerea plângerii prealabile constituie, de asemenea, un factor care
determină încetarea procesului penal, partea civilă având la d ispoziție calea
acțiunii civile exercitate la instanța civilă144.
Un alt caz, este cel în care, instanța penală lasă nesoluționată acțiunea
civilă prin admiterea unui acord de recunoștere a vinovăției, iar între părți nu s -a
încheiat o tranzacție sau un acor d de mediere în privința acțiunii civile.
O altă situație similară, regăsită în art. 27 alin. 5 din Codul de Procedură
Penală, este cea în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror și se
constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral rep arat prin hotărârea
definitivă pronunțată de instanța penală, diferența de valoare poate fi solicitată
pe calea acțiunii la instanța civilă.
De asemenea, în cazul unui prejudiciu născut sau descoperit după
constituirea ca parte civilă persoana vătămată s au succesorii acesteia au la
dispoziție calea introducerii unei acțiuni la instanța civilă, pe baza prevederilor
art. 27, alin 6 din Codul de Procedură Penală.
Nu în ultimul rând, putem aminti, inclusiv situația în care, persoana
prejudiciată a transmis d reptul la repararea prejudiciului pe cale convențională
unei alte persoane, persoană care o poate exercita –conform art. 20 alin 7 din
Codul de Procedură Penală – numai pe calea acțiunii civile la instanța civilă.

143 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 126.
144 A se vedea V. Stoica, Practică judiciară Penală, Vol. IV, Procedură penală , Ed. Academiei,
București, 1993, p. 97.

55
3.5. EXERCITAREA DIN OFICIU A ACȚIUNII CIVILE
Prin parte civilă, așa cum am arătat în capitolele anterioare, se înțelege
persoana fizică sau juridică vătămată în drepturile sale, care exercită acțiunea
civilă în cadrul procesului penal, solicitând daune materiale și/sau morale
inculpatului, ori părții responsabile civilmente.
Constituirea ca parte civilă, în procesul penal, se face doar în situația în
care o persoană fizică sau persoană juridică vătămată printr -o faptă care face
obiectul acțiunii penale dorește și solicită repararea prejudiciului prod us prin
această faptă în cadrul procesului penal.
Așadar, regula generală, în procesul penal, o reprezintă caracterul
facultativ al exercitării acțiunii civile. Prin excepție, exercitarea acțiunii civile
devine obligatorie și se realizează din oficiu în s ituația în care persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu
restrânsă145. În categoria persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu
includem, potrivit art. 43 alin. 1 Noul Cod Civil, minorul care nu a împlinit vârsta
de 14 ani și persoana pusă sub interdicție judecătorească. În categoria
persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă regăsim minorii care au împlinit
vârsta de 14 ani.
Persoana vătămată, lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă, beneficiază de protecția legiuitorului, astfel încât conform
art. 19 alin. 3 din Codul de Procedură Penală, acțiunea civilă se exercită în
numele acestor persoane de către reprezentantul legal, sau după caz de către
procuror. Prin urmar e și în cazul persoanelor lipsite de capacitate sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă este necesară existența unei cereri de
constituire ca parte civilă în numele acestora, din partea reprezentanților legali,
sau dacă este cazul din partea procurorului146. Reprezentantul legal sau
procurorul practic preia dreptul persoanei vătămate de a solicita tragerea la
răspundere civilă delictuală a persoanei care a cauzat un prejudiciu prin
infracțiune.

145 A se vedea Ioana Păcurariu , Exercitarea acțiunii civile din oficiu în procesul penal , în
Revista Universul Juridic, nr. 12/2015, pp. 13 -21.
146 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 233.

56
În cazul în care acțiunea civilă este exercitată din oficiu dre ptul persoanei
prejudiciate trebuie valorificat până la începerea cercetării judecătorești, cererile
sau introducerile din oficiu ulterioare acestui moment sunt considerate a fi
tardive, operând în acest caz decăderea147.
În noua reglementare procesual pena lă nu regăsim expres noțiunea de
exercitare din oficiu a acțiunii civile în cadrul procesului penal, spre deosebire
de vechiul Cod de Procedură Penală, această sintagmă astăzi se referă strict la
cazul în care acțiunea civilă se exercită de procuror148.
O altă limitare a obligativității exercitării acțiunii civile din oficiu adusă de
Noul Cod de Procedură Penală, vizează principiul potrivit căreia acțiunea civilă
se exercită în cadrul procesului penal numai în măsura în care prin aceasta nu
este afectată du rata rezonabilă a procesului149.
Din analiza textelor legale reies următoarele condiții ale exercitării acțiunii
civile din oficiu:
 Existența unei constituiri de parte civilă din partea reprezentanților legali
sau din partea procurorului
 Constituirea ca p arte civilă să fie efectuată până la momentul începerii
cercetării judecătorești
 Constituirea ca parte civilă trebuie să conțină precizarea naturii și a
întinderii pretențiilor, respectiv motivele și probele pe care se
întemeiază150

147 A se vedea N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală comentat , Ed.
Hamangiu, București, 2017, p. 75.
148 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 234.
149 A se vedea Ruxandra -Paula Răileanu, Elemente de noutate în desfășurarea urmăririi penale
aduse prin Noul Cod de procedură penală, Școala națională de gre fieri în serviciul justiției, p 12,
regăsit pe
http://www.grefieri.ro/Docs/20140508Elemente%20de%20noutate%20in%20desfasuarera%20u
rmaririi%20penale%20aduse%20prin%20N oul%20Cod%20de%20procedura%20penala.pdf
(accesat la data de 20.01.2020)
150 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 234.

57
3.6. PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ A DREPTULUI MATERIAL LA
ACȚIUNE
Prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă
în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune
neexercitat în termen. În materia dreptului civil prescripția este p rivită ca o
sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau a
altei situații juridice ocrotite de lege, care nu va mai avea posibilitatea de a
obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la
acțiune151.
În situația în care acțiunea civilă este exercitată în fața instanței civile
regulile care privesc prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune nu
urmează regulile prescripției răspunderii penale, întrucât în procesul civil este
valori ficat un drept de natură patrimonială. Stingerea dreptului material la
acțiune nu operează de drept, ci doar la cererea expresă a persoanei
interesate, care poate invoca prescripția, sau o poate abandona prin renunțare
expresă sau tacită la aceasta152, prin urmare în procesul penal prescripția
extinctivă nu poate fi invocată din oficiu de către organele judiciare, ci doar de
subiecții pasivi ai acțiunii civile.
Art. 1394 din Codul Civil reglementează prorogarea termenului de
prescripție, și prevede că în toa te cazurile în care despăgubirea derivă dintr -un
fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul
de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în
răspundere civilă. Această prevedere legală are scop ul de a conferi protecție
drepturilor patrimoniale ale persoanei prejudiciate prin prelungirea termenului în
care poate solicita repararea prejudiciului suferit în cazul în care prescripția
răspunderii penale este mai lungă decât prescripția dreptului la acțiune în
materie civilă.
Prescripția dreptului la acțiune în răspundere civilă care a fost cauzată
printr -o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau

151 A se vedea Gabriel Boroi, Carla Alexanda Anghelescu, Curs de drept civil Partea Generală,
Ediția a II -a, Editura Hamangiu, 2012, p. 291.
152 A se vedea M. Nicolae Tratat de prescripție exctinctivă, Editura Universul Juridic, București,
2010, p 775.

58
trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Pentru a
determina curgerea termenului de prescripție trebuie îndeplinită atât condiția
cunoașterii pagubei cât și cea a cunoașterii persoanei care se face vinovată de
producerea acesteia153.
 Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 153 din 25 ianuarie 20 17
privind începutul termenului de prescripție154
Prin Decizia ICCJ s -a statuat faptul că în condițiile în care acțiunea civilă
a fost alăturată acțiunii penale în procesul penal, iar instanța a constat decesul
inculpatului, termenul de prescripție pentru e xercitarea acțiunii civile începe să
curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale prin care a fost lăsătă
nesoluționată latura civilă, adică de la momentul în care s -a născut însăși
dreptul la acțiunea separată. Anterior acestui moment fiind im posibilă reținerea
unei atitudini pasivie a titularului dreptului ce ar fi putut atrage aplicarea sanțiunii
prescripției. Cât timp instanța penală nu a pronunțat o hotărâre de condamnare,
întrucât a intervenit decesul inculpatului, succesorii în drepturi a i inculpatului
decedat chemați în judecată de partea civilă în vederea recuperării prejudiciului
suferit, nu pot invoca imposibilitatea reținerii autorității de lucru judecat a
hotărârii penale. Potrivit art. 28 alin. 1 CPP hotărârea definităvă a instanței
penale se bucură de prezumția autorității de lucru judecat în fața instanței civile,
care judecă acțiunea civilă în privința existenței faptei și a persoanei care a
săvârșit -o, dar nu și în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției
autorul ui faptei.
În privința întreruperii prescripției exctinctive art. 2537 din Codul Civil
prevede faptul că prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale
sau în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare, în cazul în
care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale
întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă.

153 A se vedea M. Udroiu, op. cit., p. 121.
154 A se vedea ÎCCJ – Decizia nr. 153 din 25 ianuarie 2017 privind începutul termenului de
presc ripție .

59
IV. SOLUȚIONAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN CADRUL
PROCESULUI PENAL

Săvârșirea unei infracțiu ni poate conduce la coexistența a două raporturi
juridice de natură distinctă. Pe lângă raportul juridic penal născut din încălcarea
unei prevederi legale în materie de drept penal, poate lua naștere și un raport
juridic cu caracter accesoriu. Dacă raport ul juridic extrapenal are un caracter
civil, respectiv privește obținerea reparării unui prejudiciu, mijlocul juridic care
servește la aducerea raportului juridic extrapenal în fața organelor judiciare este
acțiunea în justiție, în concret acțiunea civilă. Acțiunea civilă sub aspect
procesual este considerată esențialmente o instituție de drept procesual civil,
prin excepție poate constitui o instituție de drept procesual penal în situația în
care raportul juridic dedus judecății privește un prejudiciu cauz at printr -o faptă
penală. Obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal constă în
tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii
civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii
penale. Scopul acțiunii civile este obținerea reparării prejudiciului suferit, iar
tragerea la răspundere se realiziează prin obligarea persoanei, ori după caz
persoanelor responsabile la repararea pagubei cauzate prin infracțiune.
Rezolvarea rapo rtului juridic civil prin soluționarea pretențiilor părții civile este
cuprinsă în hotărârea judecătorească și constituie momentul final al acțiunii în
justiție.
Atunci când acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, cele două
raporturi juridice ajun g împreună în fața instanței penale, care se pronunță
implicit asupra acțiunii civile prin aceeași sentință155.
Instanța penală poate proceda la admiterea acțiunii civile, în tot sau în
parte, independent de soluția pronunțată în latura penală. Soluțiile in stanței
penale în latura civilă, sau altfel spus modalitățile de rezolvare a acțiunii civile,
sunt reglementate de dispozițiile art. 397 din Codul de Procedură Penală.
Potrivit acestor dispoziții, instanța penală poate pronunța una din următoarele
soluții:

155 A se vedea Gheorge Mateuț, op. cit., p. 760.

60
a) Admite acțiunea civilă în tot sau în parte, dacă aceasta este întemeiată
Soluțiile de admitere a acțiunii civile pot fi adoptate indiferent de soluția
pronunțată în privința acțiunii penale. Instanța practic constată faptul că s -a
săvârșit o faptă prevăzu tă de legea penală prin care s -a cauzat părții civile un
prejudicu material sau moral. Soluția efectivă a laturii civile este influențată de
modul în care a fost soluționată acțiunea penală, iar admiterea în tot sau în
parte a acțiunii civile este condițio nată de întrunirea cumulativă a condițiilor
răspunderii civile delictuale. Prin urmare admiterea în întregime sau parțial a
acțiunii civile are loc în următoarele situații156:

 Atunci când se pronunță condamnarea inculpatului –instanța îl poate
obliga pe ac esta fie individual, fie în solidar cu partea responsabilă
civilmente, la acoperirea pagubelor cauzate părții civile, în măsura și
în cuantumul în care acestea au fost dovedite157
 Atunci când se dispune o soluție de achitare în baza art. 16 alin. 1 lit.
b teza a II -a din Codul de Procedură Penală –fapta nu a fost săvârșită
cu vinovăția prevăzută de lege. Chiar dacă se constată că în cauză
nu se poate reține culpa penală a inculpatului, acesta fiind achitat în
lipsa laturii subiective, instanța poate acorda de spăgubiri părții civile,
deoarece în materie de răspundere civilă vinovăția poate îmbrăca și
forma culpei. O altă situație în care se poate dispune achitarea este
existența unei cauze justificative sau a unei cauze de
neimputabilitate, în baza art. 16 alin . 1 lit. d din Codul de Procedură
Penală . În caz de legitimă apărare este exclusă total vinovăția
inculpatului și implicit caracterul ilicit al faptei, prin urmare nu pot fi
acordate despăgubiri în această situație. Dacă însă vorbim de
depășirea limitelor ligitimei apărări se pot acorda despăgubiri civile
atunci când se dovedește o culpă a inculpatului în producerea
prejudiciului158.

156 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., p. 413.
157 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 166.
158 A se vedea M. Eliescu, Răspunderea Civilă Delictuală , Ed. Academiei, București, 1972, pp.
445-446.

61
 Atunci când se pronunță încetarea procesului penal pe motivul
existenței unei cauze de nepedepsire prevăzute în art. 16 alin. 1 lit. h
din Codul de Procedură Penală, respectiv art. 273 alin 3 și art 290
alin. 2 -3 din Codul Penal159.

b) Respinge acțiunea civilă în tot sau în parte, atunci când aceasta este în
întregime sau parțial neîntemeiată
Această modalitate de soluționare a acț iunii civile în procesul penal nu
exclude posibilitatea ca prin hotărârea de încetare a procesului penal în urma
împăcării părților instanța să îl oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat,
atunci când părțile s -au înțeles astfel. În cazul retragerii plângerii prealabile se
consideră că este înlăturată și răspunderea civilă, însă conflictul de drept penal
nu poate înceta cât timp partea civilă își menține pretențiile de natură civilă ce
decurg din săvârșirea infracțiunii. Așadar, retragerea plângerii prealabile
operează numai în privința laturii penale160.
 Sentința penală 294/24.06.2018161
Prin ordonanța procurorului s -a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale
față de inculpatul minor pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat. La
primul te rmen de judecată inculpatul și -a recunoscut fapta, iar persoana
vătămată a declarat în fața instanței că se împacă cu inculpatul. Instanța a
reținut că potrivit art. 159 alin 1 și 2 CP, împăcarea poate inteveni în cazul în
care punerea în mișcare a acțiuni i penale s -a făcut din oficiu, dacă lege o
prevede în mod expres, caz în care înlătură răspunderea penală și stinge
acțiunea civilă. Întrucât prejudiciul nu a fost recuperat de persoanele vătămate
în procesul penal instanța a decis să admită acțiunea civil ă exercitată de părțile
civile, și prin urmare a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă
civilmente să plătească despăgubiri civile.

159 A se vedea Codul Penal al României adoptat prin L egea nr.286 din 2009, publicată în M. Of.
nr. 510 din 24 iulie 2009, și Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a L egii nr. 286/2009
privind Codul penal publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în
vigoare de la 01 februarie 2014.
160 A se vedea Diana Gorun, op. cit., p. 172.
161 A se vedea Judecătoria Bârlad, Secția penală, Sentința nr. 294 din 24 iulie 2018.

62
c) Nu rezolvă acțiunea civilă, partea civilă având însă posibilitatea de a se
adresa instanței civile
Nesoluțion area acțiunii civile intervine în cazurile expres prevăzute de lege,
mai exact atunci când:
 Instanța de judecată dispune achitarea pe motiv că fapta nu este
prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută
de lege –art. 16 alin.1 li t. b) teza I din Codul de Procedură Penală,
respectiv art. 25 alin. 5
 Instanța de judecată pronunță încetarea procesului penal întrucât
lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent, ori o altă condiție prevăzută de lege, nec esară pentru
punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 16 alin.1 lit e); sau dacă a
intervenit amnistia, prescripția, decesul persoanei fizice sau s -a dispus
dizolvarea persoanei juridice (art. 16 alin.1 lit f); a fost retrasă plângerea
prealabilă în cazu l acelor infracțiuni în cazul cărora retragerea plângerii
prealabile înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori s -a
încheiat un acord de mediere (art. 16 alin.1 lit. g)
 Decizia Curții Constituționale a României nr.586/2016,162
În privința pro blematicii privind prescripția răspunderii penale Curtea
Constituțională s -a pronunțat prin Decizia nr.586/2016 referitoare la excepția de
neconstituționale a dispozițiilor art. 25 alin. 5 din Codul de Procedură Penală cu
referire la dispozițiile art. 16 a lin. 1 lit. f) din același act normativ. În urma
deliberărilor Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, cu
unaminitate de voturi, prin urmare a constatat că dispozițiile art. 25 alin. 5 din
Codul de Procedură Penală cu referire la dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. f) sunt
neconstituționale în ceea ce privește lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de
către instanța penală, în cazul încetării procesului penal în urma intervenirii
prescripției răspunderii penale. Așadar, în cazul prescripției răspunderii penale,
acțiunea civilă poate fi soluționată în continuare în procesul penal.

162 A se vedea CCR – Decizia nr.586/2016 referitoare la admiterea excep ției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la
dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ, publicată în M. Of. nr. 100 1 din
13.12.2016.

63
 A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat –art. 16 alin. 1 lit. j) și
art. 25 alin. 5 din Codul de Procedură Penală
 Instanța admite acordul de recunoștere a vinovăției, iar între părți nu s -a
încheiat o tranzacție sau o mediere cu privire la acțiunea civilă –art. 25
alin. 5
 Moștenitorii sau succesorii în drepturi ori lichidatorii nu își exprimă
opțiunea de a exercita acțiunea civilă, sau partea civilă nu indică
lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut de lege –
art. 25 alin. 6163

d) Respinge acțiunea civilă pe motivul inexistenței faptei penale imputate
inculpatului, sau în situația în care fapta penală, deși există, nu a fos t
săvârșită de inculpatul trimis în judecată
În situația în care nu există o faptă care să constituie infracțiune,
acțiunea penală nu poate fi pusă în exercitare, iar în cazul în care a fost deja
pusă în exercitare, aceasta va înceta164. Inexistenta faptei penale, practic
înlătură tragerea la răspundere penală și implicit înlatură posibilitatea
exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal, însă persoana care a
suferit prejudiciul se poate adresa pe cale separată instanței civile.

163 A se vedea Patricia Oana Vanca, op. cit., pp. 415 -418.
164 A se vedea https://www.juridice.ro/607808/cazurile -care-impiedica -punerea -in-miscare -si-
exercitarea -actiunii -penale -in-noul-cod-de-procedura –
penala.html/amp?fbclid=IwAR05pUtCawcI6gxPaBVt58HqZO5SAYcqGs04AOvJBbOdrHBHEt7i
KUHrRds (accesat la 03.02.2020)

64
CONC LUZII

Deși acțiunea civilă este o instituție juridică cu un caracter esențialmente
specific dreptului civil, prin excepție poate dobândi caracter interdisciplinar,
în ipoteza exercitării acțiunii în despăgubiri în procesul penal. Așadar, există
o legătură între dreptul precesual penal și dreptul civil, datorită faptului că
unele infracțiuni, prin săvârșirea lor produc și prejudicii materiale sau
morale. Legiuitorul român a optat pentru un sistem mixt în care permite
exercitarea acțiunii civile, în vederea dezdăunării persoanei vătămate în
procesul penal. În acest mod se creează o interdependență între cele două
acțiuni distincte.
O faptă incriminată de legea penală poate fi implicit izvorul imediat al
nașterii unor obligații civile. Dacă prin săvârșirea un ei infracțiuni se aduce
atingere unui drept subiectiv, va lua naștere un conflict juridic extrapenal,
care poate fi soluționat fie alăturat acțiunii penale, fie separat în fața
organelor civile. Ceea ce au în comun cele două acțiuni, este faptul că atât
acțiunea penală, care urmărește sancționarea făptuitorului, cât și acțiunea
compensatorie privesc aceeași infracțiune, care rezultă nemijlocit din
răspunderea penală. Acțiunea penală privește în mod direct infracțiunea și
urmărește reprimarea faptei, pe când acțiunea civilă are în vedere rezultatul
cauzat prin fapta incriminată de legea penală, faptă care a cauzat prejudicii
de ordin moral sau material, prin urmare are drept scop obținerea unei
reparații.
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal este priv ită drept un
accesoriu al procesului penal, acest lucru însă nu înseamnă că nu prezintă o
importanță la fel de mare ca și reprimarea faptei în materie penală. Ambele
acțiuni trebuie tratate cu aceeași rigurozitate, întucât victima în dauna căreia
s-a produ s prejudiciul în urma infracțiunii urmărește în primul rând obținerea
unei compensații, chiar dacă aplicarea unei pedepse precum lipsirea de
libertate a făptuitorului este deja un fapt care oferă victimei o alinare, potrivit
regulilor răspunderii civile vi ctima are dreptul la o reparație integrală a
pierderii suferite.

65
Alăturarea celor două acțiuni prezintă multiple avantaje, dar și
dezavantaje. Aspecte care pot influența decizia victimei prejudiciate de a se
constitui ca parte civilă în procesul penal, fie să exercite o acțiune pe cale
separată la instanța civilă. Prin alăturarea celor două acțiuni se realizează o
justă evaluare a cauzei, respectiv se evită contrarietatea de hotărâri, partea
civilă se bucură de scutirea taxei de timbru, iar inculpatul își p oate formula
apărările unitar pe latură penală dar și civilă. Soluționarea acțiunii civile în
cadrul procesului penal poate însă îngreuna desfășurarea laturii penale,
atunci când aspectele civile ale cauzei sunt complexe. Un dezavantaj poate
reprezenta și riscul la care se expune partea civilă, în cazul în care acțiunea
penală nu ajunge în fața instanței de judecată din motive care sting acțiunea
în faza de urmărire penală, obținerea despăgubirilor va fi mult întârziată în
această situație. Totodată, partea civilă are tendința de a acorda prioritate
intereselor personale față de interesul general al societății de a trage la
răspundere penală pe cel care a săvârșit o infracțiune, astfel instanța trebuie
să găsească un echilibru între interesul privat al perso anei prejudiciate prin
infracțiune și interesul general al societății.
Exercitarea acțiunii civile și a acțiunii penale în același cadru procesual,
urmărește două coordonate: sancționarea făptuitorului conform legii penale
și repararea prejudiciului produ s în dauna victimei infracțiunii conform legii
civile. Condamnarea inculpatului în planul acțiunii penale asigură părții civile
o satisfacție echitabilă pentru nedreptatea suferită, iar obligația de reparare
a prejudiciului în planul acțiunii civile conduc e la înfăptuirea justiției prin
întrepătrunderea celor două acțiuni.

66
BIBLIOGRAFIE

Tratate, Cărți
1. Anastasiu Crișu, Drept procesual penal Partea generală , Ediția a III -a,
Editura Hamangiu, București , 2018.
2. Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, P artea specială , Ediția a II -a,
Editura Hamangiu, București, 2020.
3. Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială.
Note de curs explicații și comentarii NCPP , Ed. C.H. Beck, București,
2014.
4. Angela Maria Tatu, Adrian Stefan Tulbure, Tratat De Drept Procesual
Penal , Ed. a II -a, Editura All Beck, București, 2003.
5. B. Micu, A. G. Păun, R. Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru
admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă , Ed. a 3 –a, Editura
Hmangiu, București, 2017.
6. C. Stătescu, C. Bî rsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Ediția a
9-a, Ed. Hamangiu, București, 2008.
7. Diana Gorun, Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal,
Ediția a II -a, Ed. Pro Universitaria, București, 2017.
8. Diana Gorun, Răspunderea civilă în p rocesul penal , Ed. a 2 -a, Ed. Pro
Universitaria, București, 2017.
9. G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure Pénale, Precis Dalloz, 17
Edition, 2000.
10. Gabriel Boroi, Carla Alexanda Anghelescu, Curs de drept civil Partea
Generală, Ediția a II -a, Editura Hamangiu, 2012.
11. Gh. Mateuț, Procedură Penală Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2019.
12. Gheorge Mateuț, Tratat de procedură penală – partea generală, Vol. I,
Ed. CH Beck, București, 2006.
13. Gr. Theodoru, L. Moldovan, Dreptul procesual penal , E.D. P., București,
1979.
14. I. Neagu, Drept Procesual Penal. Partea Generală , Editura Artprint,
București, 1994.

67
15. Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. CH Beck, București, 2008.
16. Ioana Păcurariu, Acțiunea civilă în procesul penal. Exercitarea acțiu nii în
răspundere civilă delictuală la instanța civilă , Ed. Universul Juridic,
București, 2016.
17. Ion Neagu, Drept procesual penal -partea generală , Ed. Global Lex,
București, 2006.
18. Ion Neagu, Tratat de procedură penală -Partea generală, Ed. Universul
Juridic, București, 2008.
19. Jugastru C., Prjudiciul. Repere românești în context european , Ed.
Hamangiu, București, 2013.
20. L. Pop, I.F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile ,
Ed. Universul Juridic, București, 2012.
21. Liviu Pop , Ionut -Florin Po pa , Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil.
Obligațiile , Editura Universul Juridic, București, 2015.
22. M. Eliescu, Răspunderea Civilă Delictuală , Ed. Academiei, București,
1972.
23. M. Nicolae, Tratat de prescripție exctinctivă, Editura Universul Juridic,
Bucu rești, 2010.
24. Mihail Udroiu, Drept penal Partea Generală , Ed. a VI -a, Editura CH Beck,
București, 2019.
25. Mihail Udroiu, Procedură Penală Partea Generală – Sinteze și Grile, Vol.
I, Ediția 6, Ed. CH Beck, București, 2019.
26. N. Volonciu, Tratat de procedură pen ală Partea generală, Vol I, Ed.
Paideia, București, 1993.
27. N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală comentat , Ed.
Hamangiu, București, 2017.
28. N. Volonciu, A. Vasiliu, R. Gheorghe, Noul cod de procedură penală.
Partea Generală. Analiză Comparati vă. Noutăți, explicații, comentarii ,
Ed. Universul Juridic, București, 2014.
29. Patricia – Oana Vanca, Acțiunea civilă în procesul penal , Ed. Universul
Juridic, București, 2018.
30. Pătulea V., Proces echitabil. Jurisprindență comentată a Curții Europene
a Dreptur ilor Omului , Institutul Român pentru Drepturile Omului,
București, 2007.

68
31. Ruxandra -Paula Răileanu, Elemente de noutate în desfășurarea urmăririi
penale aduse prin Noul Cod de procedură penală, Școala națională de
grefieri în serviciul justiției.
32. T. Joița, Acțiunea civilă în procesul penal , Ed. Național, București, 1999.
33. V. Dongoroz, Curs de procedură penală, Ediția a II -a, București, 1942.
34. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,
Explicații teoretice ale codului de procedură pe nală român -partea
generală, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., București, 1975.
35. V. Stoica, Practică judiciară Penală, Vol. IV, Procedură penală , Ed.
Academiei, București, 1993.
Reviste
1. Florin Octavian Barbu, Finalitatea răspunderii civile delictuale.
Repararea prejudiciului, în Revista Universul Juridic, Nr. 8/2017.
2. Ioana Păcurariu, Acțiunea civilă în procesul penal. Exercitarea acțiunii
în răspundere civilă delictuală la instanța civilă , în Revista Universul
Juridic, Nr. 5/2016.
3. Ioana Păcurariu , Exercitarea acț iunii civile din oficiu în procesul penal ,
în Revista Universul Juridic, nr. 12/2015.
4. Laurențiu -Răzvan Lungu, Unele aspecte privind răspunderea civilă
rezultată din comiterea unei infracțiuni în corelație cu răspunderea
persoanei juridice , în Revista Româ nă de Jurisprudență din 30.06.2016
, Nr. 3 / 2016.
5. Liana Balaci, Acțiunea civilă în procesul penal. Daune morale. Criterii
de apreciere a cuantumului în Revista Română de Jurisprudență, Nr.
3/2019.
6. T. Pop, Propuneri de lege ferenda privind sfera noțiunii de parte în
procesul penal, Revista Română de drept, NR. 8/1979.
Jurisprudență
1. CCR – Decizia nr, 282 din 07.05.2019 referitoare la respingerea
excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (3) teza a
doua din Codul de procedură penală , publicată în M. Of.
nr.758/18.09.2019

69
2. CCR – Decizia nr.257 din 2017 privind introducerea părții responsabile
civilmente în procesul penal , publicată în M. Of. nr. 472 din
22.06.2017.
3. CCR – Decizia nr.586/2016 referitoare la admiterea excepției de
neconstit uționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Codul de
procedură penală cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din
același act normativ, publicată în M. Of. nr. 1001 din 13.12.2016.
4. CEDO – Hotărârea din 29.01.2019 în Cauza Deaconu contr a
României , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 863 din 25
octombrie 2019.
5. Curtea de Apel București, Decizia nr. 463A din data de 15.03.2016.
6. Curtea de Apel Craiova , Decizia nr.557 din 17.04.2018, privind
cuantumul despăgubirilor.
7. ÎCCJ – Decizia nr. 1 din 2005 privind aplicarea dispozițiilor art. 54 alin.
4 și ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și
reasigurările în România, cu modificările ulterioare, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14 iunie 2005.
8. ÎCCJ – Decizia nr. 153 din 25 ianuarie 2017 privind începutul
termenului de prescripție .
9. ÎCCJ – Decizia nr. 29 din 2008 în legătură cu soluționarea acțiunii civile
în cadrul procesului penal exercitat de proprietarul autoturismului
avariat de către inculpatul trimis în judecată numai pentru infracțiunea
de conducere fără permis, publicată în M. Of. Partea I, nr. 230 din
08.04.2009.
10. ÎCCJ – Decizia nr. I/2004 privind recursul în interesul legii, publicată în
M.Of. nr. 404 din 06 mai 2004.
11. Judecătoria Bârlad, Secția pen ală, Sentința nr. 294 din 24 iulie 2018.
12. Tribunalul Constanța, secția a II -a civilă, Sentința civilă nr. 1154 din
24.06.2016.
Legislație
1. Codul Civil al Românei – adoptat prin Legea nr. 287 din 2009 privind
Codul civil publicat în M. Of. Partea I nr. 511 d in 24 iulie 2009, republicat

70
în M.Of. Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la 01 octombrie
2011.
2. Codul de procedură penală al României – adoptat prin Legea nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M.Of. nr.486
din 15 iulie 2010 și intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
3. Codul Penal al României – adoptat prin Legea nr.286 din 2009,
publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, și Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în vigoare de la
01 februarie 2014.
Surse online
1. http://www.grefieri.ro/Docs/20140508Elemente%20de%20noutate%20in%20desfasuare
ra%20urmaririi%20penale%20aduse%20prin%20Noul%20Cod%20de%20procedura%2
0penala.pdf
2. https://www.juridice.ro/607808/cazurile -care-impiedica -punerea -in-miscare -si-
exercit area-actiunii -penale -in-noul-cod-de-procedura –
penala.html/amp?fbclid=IwAR05pUtCawcI6gxPaBVt58HqZO5SAYcqGs04AOvJBbOdr
HBHEt7iKUHrRds