Pagina principală Cursuri 2019 – 2020 Licenta Etica-A T,Sem2(6489ay) [614517]

Pagina principală /Cursuri /2019 – 2020 /Licenta /Etica-A T,Sem2(6489ay)
Etica în afaceri (aplicată în finanțe), T ip-
AT, Sem-2, ID (2019-2020)
17 februarie – 23 februarie
Fisa disciplinei
Forum știri
Implicații etice ale conceptului de business. Etica afacerilor ca etică aplicată

1. Privire sinoptică . Așa cum arată și numele lui, miza acestui curs o reprezintă etica
afacerilor și nu etica în general. Cu toate acestea, tocmai pentru că etica în afaceri este o
etică aplicată la domeniul particular al afacerilor , înainte de-a aborda aspectele ei
caracteristice, este necesar un demers preliminar de o factură teoretică mai generală.
Înainte de a vorbi despre relațiile multiple și complexe ce-i leagă pe proprietari,
manageri, angajați, consumatori etc., sunt necesare câteva lămuriri terminologice
preliminare, tocmai pentru că la nivelul gândirii comune există o înțelegere defectuoasă a
conceptelor de etică și morală . Ca atare, ele trebuie bine definite și distinse, întrucât nu
sunt atât de sinonime pe cât par la primă vedere. Pe parcurs, în contextele potrivite, vor
mai fi explicate și alte concepte fundamentale ale eticii ( acțiune , datorie , obligație ,
responsabilitate , libertate , dreptate , principii morale etc.), ele fiind absolut necesare
pentru analiza etică a comportamentului moral.
Apoi, pentru că nu există doar norme morale, ci și norme religioase, sociale sau juridice,
trebuie analizat și conceptul de normă morală prin comparație cu celelalte tipuri de
norme. Iar pentru că normele au menirea de a transpune în practică anumite valori
morale, trebuie clarificat și conceptul de valoare morală prin raportarea lui la valoarea în
genere și la celelalte tipuri de valori. De asemenea, întrucât analiza comportamentului
moral din viața cotidiană și din cea de afaceri trebuie făcută din perspectivă teoretică,
devine imperios necesară o prezentare, oricât de sumară, a celor mai importante teorii
etice . Vom vedea cu acest prilej că problematica morală a suscitat de-a lungul timpului

aprinse dezbateri între filosofi, fiecare dintre ei încercând să fundamenteze necesitatea și
utilitatea comportamnetului moral. De-a lungul timpului, s-au conturat în această privință
două mari orientări: una care se concentrează pe regulile acțiunii morale, și alta care
consideră că important este caracterul individului uman care săvârșește acea acțiune.
Prima orientare își propune să identifice criteriile acțiunii corecte, iar cea de-a doua își
dorește să identifice virtuțile pe care trebuie să le posede un om pentru a dobândi un
caracter moral. Ultima orientare a fost dominantă în antichitate și Evul Mediu, iar cealaltă
este dominantă din epoca modernă încoace. Ca teorii specifice, mai pe larg vor fi
prezentate etica virtuții , utilitarismul și deontologismul kantian , iar mai pe scurt și alte
teorii cu relevanță, chiar dacă nu una la fel de mare ca a celor trei teorii enumerate.
În urma clarificării acestor chestiuni introductive, se va trece la prezentarea și analiza în
detaliu a problemelor specifice eticii în afaceri. Se va vorbi, deci, despre necesitatea
adoptării unei conduite de afaceri care să combine armonios atitudinea de competiție cu
aceea de cooperare; dar și depre teoriile morale care s-au conturat chiar în cadrul
literaturii specifice eticii în afaceri. Dintre acestea, mai pe larg vor fi aboradate teorii
precum cea a interesului rațional sau luminat, teoria responsabilității sociale corporatiste
și teoria stakeholderilor , iar cu titlu mai mult informativ vor fi expuse sumar și altele: teoria
drepturilor , teoria dreptății distributive, etica feministă sau a grijii etc. În contextul discuției
despre stakeholderi sau despre „părțile interesate”, o atenție mai mare va fi acordată
variatelor relații dintre angajați și angajatori , respectiv , dintre firme și consumatori . În
sfârșit, prelegerile finale vor fi dedicate eticii care se poate manifesta în relațiile
economice internaționale.
2. Definiția eticii. Etica afacerilor ca etică aplicată . O posibilă definiție a eticii ar fi
aceea care spune că etica este acea disciplină filosofică ce studiază problemele
teoretice și practice ale comportamentului uman sau ale vieții morale, ale vieții ce se
desfășoară în conformitate cu respectarea unor norme de bună purtare, prin care
individul primește acceptarea sa în societate. Altfel spus, etica are ca obiect normele,
principiile și valorile morale, văzute în esența lor , dar și în aplicarea lor în
comportamentul uman. Mai concret, etica își propune să clarifice distincții precum: bine-
rău, drept-nedrept, virtute-viciu etc.
După cum vedem, etica și morala nu sunt termeni sinonimi, deoarece, în timp ce primul
denumește teoria, cel de-al doilea este numele obiectului analizat de respectiva teorie,
adică, aplicarea în practică a normelor , principiilor și valorilor morale. T ermenul de etică
provine de la cuvântul elin ethos , care însemna „morav , obicei, caracter , conduită”, iar
termenul de morală provine din latinescul mos (pl. mores ), care are exact aceleași
sensuri etimologice. Însă, chiar dacă cei doi termeni aveau același conținut semantic în
cele două limbi antice din care provin, în limba română, s-a format uzanța de a fi folosit
termenul de proveniență greacă pentru a denumi disciplina filosofică, iar pe cel de
proveniență latină pentru a denumi aplicarea practică a acesteia. Acest fapt s-a produs în
funcție de o tradiție a filosofiei universale, care face ca numele disciplinelor acesteia să
fie exprimate prin neologisme grecești, filosofia fiind ea însăși o „invenție” a spiritului
grec, iar numele celor mai vechi discipline filosofice (cosmologie, ontologie, metafizică și
chiar etică, de exemplu) au fost date de filosofii greci înșiși. T otuși, deși cele două
substantive nu sunt sinonime, regula nu se aplică și pentru adjectivele derivate din ele,

astfel încât putem spune foarte bine teorii etice sau teorii morale , respectiv ,
comportament etic sau comportament moral etc. De altfel, un termen sinonim adesea
întâlnit pentru etică este acela de filosofie morală .
În raport cu etica în general, etica în afaceri este o etică aplicată. Etica aplicată are ca
obiect comportamentul moral dezirabil din cadrul unor activități profesionale specifice sau
din anumite acțiuni sociale la care suntem cu toții parte. Ca atare, vom avea o etică
medicală , una juridică , alta jurnalistică sau o etică a afacerilor etc., dar și o etică a
mediului sau o bioetică etc. Totuși, pentru acuratețe terminologică, trebuie adăugat că,
spre deosebire de etica medicală, de etica jurnalistică sau de cea juridică, de exemplu,
etica afacerilor nu este, la propriu, o etică profesională, atâta vreme cât afacerile nu sunt
o profesie, ci o ocupație. Ea poate fi însă numită și deontologie , având în vedere faptul
că acest termen denumește normele și obligațiile specifice ale unei profesii sau ocupații.
Înrudit cu termenii de datorie și obligație termenul de deontologie , provine din cuvântul
grecesc deon (la genitiv , deontos ), care avea sensul de „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce
este potrivit/necesar/oportun a fi făcut într-un context dat”. Ca formă particulară a eticii
aplicate, etica afacerilor (mai larg, etica activităților economice) este acea ramură a eticii
care are ca obiect comportamentul moral al indivizilor , grupurilor sau instituțiilor
economice în cadrul relațiile specifice de afaceri sau în cadrul relațiilor economice în
general. Altfel spus, etica în afaceri are ca obiect acțiunile din cadrul relațiilor de afaceri
în toate formele lor de manifestare, cum ar fi relațiile dintre proprietari și manageri, cele
dintre angajați și angajatori ș.a.m.d.
Etica în afaceri a apărut în ultimele două-trei decenii ale sec. XX, mai întâi în SUA și în
statele dezvoltate din Europa apuseană, pentru ca în statele foste comuniste din centrul
și estul Europei ea să se răspândească abia după anul 2000. Această apariție a eticii în
afaceri în zona noastră se datorează deopotrivă unui factor economic – apariția
companiilor multinaționale – și unuia social : interesul arătat pentru un comportament
moral în lumea afacerilor este direct legat de gradul de dezvoltare a unui stat, corupția
economică și politică fiind un indiciu de subdezvoltare. Deși apărută atât de recent, etica
afacerilor a cunoscut o vertiginoasă consacrare academică, științifică și socială,
ajungându-se la o largă acceptare a ei inclusiv în mediul economic, astfel încât astăzi
există numeroase firme care se mândresc cu statutul lor de „firmă etică” sau de firmă ce
promovează un „management responsabil social”. În mediul de afaceri actual se
consideră că etica în afaceri este un instrument necesar și eficient pentru buna
gestionare a oricărei întreprinderi economice.
Desigur , această receptare pozitivă a eticii afacerilor nu a fost dintotdeauna așa, iar în
prezent nu este neapărat o receptare generalizată. Dimpotrivă, la nivelul gândirii comune
există percepția că etica în afaceri este ceva cel puțin improbabil, dat fiind faptul că ea
pare a fi o contradicție în termeni. Această percepție se explică prin faptul că omul
comun are tendința de a conota etica cu un sens eminamente idealist, ca un
comportament total altruist, iar de cealaltă parte, afacerile sunt conotate materialist, ca
reprezentând un comportament fără scrupule, de un egoism feroce, mânat de o
nestăpânită rapacitate, de o foame insațiabilă de înavuțire cu orice preț. Și percepția
sacralizantă asupra eticii, și cea demonizantă cu privire la afaceri sunt ieșite din aceeași
matcă: ignoranța. Mai întâi, etica – o foarte utilă disciplină umanistă – nu se studiază
decât la „școala vieții”, prin „dădăceala” părinților și a profesorilor sau prin lecturile

noastre nesistematice. Apoi, cu privire la afaceri, mulți își fac oarecum într-un mod
interesat o imagine falsă, menită să le justifice sărăcia. Cei mai mulți oameni se complac
în a se imagina pe ei înșiși ca fiind „săraci dar cinstiți”, în timp ce, după ei, aceia care s-
au îmbogățit nu pot fi atât de avuți decât pentru că au călcat pe cadavre, îmbogățindu-se
pe spinarea celor „săraci și cinstiți”.
Această imagine demonică asupra lumii afacerilor este apoi „rostogolită”, tot în mod
interesat, de către presă, care știe că faptul de a relata despre grosul afacerilor
desfășurate în mod onest nu „vinde”, pe când orice știre, articol sau reportaj despre
evaziuni fiscale, licitații trucate, privatizări suspecte, falimente scandaloase, bănci
devalizate, produse trucate, dezastre ecologice ș.a.m.d. pot face „deliciul” publicului larg.
Nimeni nu stă să se gândească la faptul că ceea ce relatează presa nu este regula, ci
excepția. Presa se face prin specularea anormalului în general: dacă spui că un câine a
mușcat un om, asta nu este o știre; dar dacă spui că un om a mușcat un câine, rating -ul
este asigurat. Din acest motiv , în mintea omului comun se depune ideea falsă că
anomaliile lumii afacerilor constituie normalitatea ei. De remarcat este și faptul că ideea
aceasta după care etica (înălțătoare, admirabilă) și afacerile (sordide, execrabile) sunt
incompatibile este prezentă și la unii oameni de afaceri.
Ceea ce ignoră atât omul comun, consumatorul generic, cât și omul de afaceri, este un
lucru pe cât de banal, pe atât de esențial: amândoi au nevoie unul de celălalt.
Consumatorul are nevoie de produsele și serviciile pe care i le pune la dispoziție omul de
afaceri, iar acesta din urmă are nevoie de consumator ca să i le cumpere. Or , în atari
condiții, este clar că ei trebuie să se poarte unul cu celălalt măcar cu minime
menajamente. Ba, încă, omul de afaceri mai mult decât consumatorul. Exact aici este și
cheia problemei: dacă omul de afaceri pune pe piață produse și servicii neconforme cu
nevoile consumatorului sau necorespunzătoare calitativ cu așteptările acestuia, ar mai
putea omul de afaceri să vândă? Asta înseamnă că el trebuie să se asigure încă din start
că produsele și serviciile oferite de el se încadrează în limitele calitative considerate
îndeobște ca rezonabile.
Or, morala cotidiană și cea manifestată în cadrul relațiilor de afaceri nu reprezintă nimic
altceva decât comportamentul socotit ca aceptabil chiar din perspectiva bunului simț,
acel comportment care îți cere să ai de obicei o comportare politicoasă („Dă bună ziua !”),
să arăți respect („Salută- pe cei pe care îi cunoști!”) sau să răsplătești o faptă bună („Zi
mulțumesc !”) etc. În registrul afacerilor , moralitatea presupune să mi se dea marfa
potrivită calitativ cu prețul care mi se cere. Așadar , moralitatea este prezentă peste tot,
nu doar în situațiile banale cotidiene, ci implicit în relațiile de afaceri. Iar etica în afaceri
ca disciplină filosofico-economică nu face nimic altceva decât să analizeze
comportamentul presupus de relațiile de afaceri și să ofere norme de comportament
adecvat pentru cazurile mai subtile, acolo unde este mai greu de identificat calea cea
dreaptă. Ea face aceste lucruri în baza unor teorii etice generale, care vor fi trecute în
revistă mai târziu.
Până atunci însă, putem aborda problema posibilității, necesității și utilității eticii în
afaceri ca disciplină și din perspectiva gândirii raționale, care transcende nivelul
superficial al gândirii comune,. Plecând de la faptul că afacerile le apar multora ca fiind
un domeniu în care singurul lucru care contează este profitul, se pot naște, firește,
întrebări cu privire la posibilitatea existenței unei etici în afaceri sau cu privire la utilitatea

studierii acesteia de către cei ce se pregătesc pentru a deveni economiști. Eticii în
general și eticii în afaceri li se aduc de regulă trei obiecții. Analizate mai îndeaproape, ele
ni se arată a fi incorecte și pot fi respinse, după cum urmează.
Prima obiecție, adusă eticii în general, este aceea care spune că normele morale sunt
subiective . Însă, din faptul că normele morale sunt exprimate de către un individ
particular nu decurge cu necesitate faptul că acestea sunt în mod automat subiective,
deoarece normele pot fi și chiar sunt acceptate inter-subiectiv și deci trans -subiectiv de
către mai mulți indivizi care aderă la acele norme în baza unei argumentări raționale.
Potrivit celei de-a doua obiecții, adresată tot eticii în general, degeaba studiezi etica dacă
nu o și aplici . Într-adevăr , simpla studiere a eticii nu ne determină să și aplicăm normele
morale, adesea, noi punând înaintea lor interesul nostru personal sau anumite
automatisme ale noastre. Studierea eticii ne poate ajuta însă la conștientizarea
necesității adoptării unui comportament moral și la cunoașterea unor principii generale
ale acestuia. În particular , situația studierii disciplinei Etică în afaceri este similară cu cea
a studierii disciplinei Administrarea afacerilor ; la fel cum aceasta din urmă nu mă învață
cum să vreau să îmi fac propria afacere, ci numai cum să o administrez dacă vreau să
deschid una, tot la fel, disciplina Etică în afaceri mă poate învăța cum să mă comport
moral numai dacă vreau să mă comport astfel. În plus față de o disciplină precum
Administrarea afacerilor , Etica în afaceri îmi va spune și de ce este util să mă comport
moral.
Ultima obiecție vizează chiar etica în afaceri, căci ea spune că în afaceri nu-i loc pentru
morală . Numai că, și în relațiile de afaceri, la fel ca în cele interpersonale în genere,
oricine își pierde credibilitatea dacă minte, dacă nu este onest, sau nu-și respectă
promisiunile. Nimeni nu ar continua relațiile de afaceri cu cineva care încalcă cu
regularitate normele morale. Așadar , și în afaceri, la fel ca la război, cel puțin un
minimum de morală trebuie să existe.
Pe lângă argumentele defensive aduse împotriva obiecțiilorlor prezentate de cei ce se
arată sceptici cu privire la rostul și utilitatea eticii în afaceri, mai pot fi aduse în favoarea
ei și două argumente pozitive. Cel mai important dintre ele este acela care spune că
subiecții economici ce adoptă un comportament moral în afaceri își multiplică șansele de
a avea o afacere durabilă. Iar potrivit celui de-al doilea, respectarea generală a normelor
morale specifice eticii în afaceri este benefică întregii societăți și mai ales
consumatorului, care e beneficiarul și judecătorul suprem în această privință. Iată, deci,
tot atâtea motive pentru utilitatea studierii eticii în afaceri.
3. Concepte fundamentale ale eticii . Pentru a înțelege problematica specifică a eticii,
este necesar să cunoaștem principalele ei concepte fundamentale. Primul dintre ele este
cel de acțiune morală . O acțiune umană poate fi conotată moral numai dacă ea îi
afectează, pozitiv sau negativ , pe ceilalți. Ca atare, din punct de vedere moral, acțiunile
noastre pot fi clasificate în: obligatorii (de ex., ca ființă morală, omul trebuie să spună
întotdeauna adevărul); interzise (este interzis să minți, dacă vrei să îți prezervi
onorabilitatea); permise (neparticiparea la vot este permisă); neutre (faptul că eu aleg să
îmi petrec timpul liber citind, ascultând muzică sau uitându-mă la un film nu e relevant
moral); și supererogatorii (nu poți cere cuiva să-și riște propria viață pentru a o salva pe a
altuia). Drept urmare, enunțurile normative ale eticii vor fi formulate în consecință: trebuie
(sau e obligatoriu ), este interzis (sau să nu …), este permis .

24 februarie – 1 martieUn alt concept fundamental al eticii este cel de responsabilitate . Acesta trebuie bine
distins de alte două concepte cu care poate fi confundat, cele de datorie și obligație .
Dintre acestea, conceptul de obligație reprezintă genul, iar datoria și responsabilitatea
sunt speciile sale. Responsabilitatea diferă de datorie prin faptul că prima presupune o
asumare anterioară, pe când cealaltă nu. Sunt considerate responsabilități toate acele
obligații ce decurg din asumarea unei funcții sau a unui statut. De ex., părinții sunt
responsabili pentru copiii lor prin faptul că și-au asumat asta dându-le naștere; sau, un
angajat are anumite responsabilități față de angajator prin faptul că a semnat un contract
la angajare etc. De cealaltă parte, datoriile sunt obligații ce decurg din esența umană
însăși, care nu este rezultatul unei asumări prelabile, ci este ceva dat. De pildă, toți
oamenii au datoria să fie onești, să spună adevărul etc.
Din cele spuse, decurge că responsabilitatea presupune că cineva poate fi tras la
răspundere pentru faptele sale. Însă, responsabilitatea morală și cea legală nu sunt
întotdeauna identice. De aceea sunt necesare precizări suplimentare care să le distingă.
O persoană poate fi considerată responsabilă moral de faptele sale dacă se întrunesc
trei condiții: a contribuit la producerea unui prejudiciu , a cunoscut dinainte consecințele
posibile și a acționat în mod deliberat . Fiindcă primele două dintre aceste condiții au o
importanță aparte pentru etica afacerilor , ele merită o analiză mai atentă. Conform primei
condiții, cineva este responsabil de un prejudiciu dacă l-a comis, sau dacă nu l-a
împiedicat deși putea să o facă. De ex., un angajat este responsabil dacă a făcut o
greșeală care poate prejudicia firma sau consumatorii, dar și atunci când vede pe un alt
coleg că face o astfel de greșeală și nu semnalează asta. Firește, în primul caz
responsabilitatea este mai mare decât în celălalt. Conform celei de-a doua condiții,
cineva este responsabil de producerea unui anume prejudiciu dacă știe sau avea
obligația să știe că el se va produce. De ex., un angajator care pune în pericol viața sau
sănătatea angajaților prin expunerea acestora la noxe nu are scuza că nu știa de
existența acestor noxe atâta vreme cât avea obligația de a comanda studii care să
clarifice acest lucru.
Aceste două condiții sunt condițiile minimale în funcție de care cineva poate fi declarat
responsabil într-o măsură mai mică sau mai mare de un prejudiciu. Gradul de
responsabilitate poate fi și el stabilit în funcție de anumite condiții specifice: rolul unei
persoane într -o organizație : cu cât funcția sau rolul ei este mai mare, cu atât e mai mare
și responsabilitatea; cuantumul contribuției efective la prejuduciu : un comerciant care
face reclamă excesivă unui produs de slabă calitate, deși știe acest lucru, este
responsabil, dar nu în aceeași măsură ca producătorul; și gradul de libertate : un angajat
al unei bănci este și el responsabil dacă nu își informează clienții despre comisioanele
ascunse, chiar dacă face acest lucru sub presiunea țintelor impuse de superiorii săi.

Norme și valori morale. Moralitate și legalitate în afaceri

1. Structura normelor morale . Unul dintre cele mai importante concepte ale eticii
este acela de normă . Dacă ni se cere să dăm exemple de norme morale, putem face
acest lucru relativ ușor . Toți știm îndemnuri de tipul: „Să nu minți!”, „Să nu furi!”,
„Respectă-ți promisiunile!” etc. Dar când vine vorba să definim conceptul de normă
morală , situația devine mai dificilă, mai ales că, de pildă, norma „Să nu furi!” este și una
dintre cele Zece Porunci, dar și o normă juridică. Așadar , ce sunt normele morale și prin
ce se deosebesc de celalalte tipuri de norme? Pentru a răspunde la această întrebare,
trebuie să vedem mai întâi ce sunt normele în general, pentru ca apoi să putem
diferenția între tipurile de norme. Prin normă de acțiune în general se înțelege acel set de
reguli care spun cum trebuie să acționezi în anumite împrejurări. Mai detaliat, o normă
este un model de comportament adoptat conștient , enunțat în mod supra-individual și
explicit la nivelul conștiinței colective. Stereotipiile sau obiceiurile individuale nu sunt,
deci, acțiuni ce se desfășoară sub imperiul unei norme, ci acțiuni mecanice, individuale și
mimetice. Un alt aspect important al normelor este cel avut în vedere de legătura lor cu
ideea de libertate . Ca atare, nu există norme valide care să ceară lucruri imposibile
(„Zboară!”), sau automatisme („Respiră!”). Dimpotrivă, normele se referă la acțiuni pe
care subiectul le poate face pentru că stă în puterea lui și pe care trebuie să le facă în
virtutea socialității sale. Aspectul acesta al libertății este esențial, întrucât, fără libertate,
este inutilă formularea oricărei norme. Așadar , normele prescriu un comportament pe
care subiectul îl poate urma, dar pe care îl poate și încălca, în funcție de libera sa
alegere. Dacă însă subiectul alege să încalce norma cerută de existența sa în societate,
el trebuie să își asume responsabilitatea și consecințele ce decurg din acea încălcare.
O înțelegere mai aprofundată a normelor se poate obține prin relevarea structurii lor .
Primul element constitutiv al normelor e dat de faptul că ele sunt formule lingvistice care
au un conținut și o formă.
· Conținutul e dat de ceea ce norma cere efectiv . Norma „Să nu ucizi!” cere ca viața să
fie respectată ca sacră și itangibilă; norma „Să nu furi!” cere să fie respectată
proprietatea etc.
· Forma normei arată forța ei de coerciție și sfera sa de aplicare. Astfel, unele norme sunt
categorice , ele solicitând imperativ un comportament ce trebuie aplicat universal (Norma
„Să nu minți!” spune, implicit: „niciodată, pe nimeni, în nicio împrejurare”). Dar există și
norme ipotetice , valabile numai în anumite ciscumstanțe sau cu anumite condiții („Dacă
vrei să fii sănătos, nu face excese.”). T ot în funție de forma normelor , se distinge între
obligații („Spune mereu adevărul!”), interdicții („Să nu furi!”) și permisiuni („Poți să nu
votezi.”).
Pe lângă componenta lingvistică, normele au și componente ce se relevă din analiza lor
ca relații sociale.
· În cazul normelor putem identifica o autoritate emitentă , adică acea instanță care le
emite. Ea poate fi cunoscută (Palament, Guvern etc.), sau anonimă (societatea în
ansamblu). Autoritatea emitentă poate fi, deci, o persoană, o instituție, comunitatea din
care faci parte sau umanitatea în întregul ei.
· O normă are întotdeuna un subiect sau un agent (individ, grup, instituție), cel care
trebuie să o aplice. Subiectul normei poate fi explicit („V izitatorii bolnavilor trebuie să
poarte halate albe în timpul vizitei.”), sau implicit („Fumatul interzis!”).

· Condițiile de aplicare al unei norme se referă la clasa de situații în care subiectul
trebuie să o respecte. Acestea sunt uneori formulate ca atare („Nu conduceți
autovehicole dacă sunteți în stare de ebrietate!”), iar alteori sunt subînțelese („Puneți-vă
centura de siguranță!”).
· În general, normele sunt legate și de aplicarea unor sancțiuni , care pot fi: premiale,
atunci când normele sunt respectate (laude, mulțumiri, recompense etc.), sau punitive,
când ele sunt încălcate (blam, dispreț, amenzi, privare de libertate etc.).
2. Specificul normelor morale. În baza analizei componentelor normelor , se pot face
distincții precise între normele morale și celelalte norme. Cele mai importante tipuri de
norme care prescriu acțiuni permise, obligatorii sau interzise sunt cele morale , juridice ,
sociale și religioase . Unele norme individuale pot face parte din mai multe categorii, sau
chiar din toate patru, așa cum e cazul cu normele „Să nu minți!”, „Să nu furi!”, „Să nu
ucizi!” etc. Asta nu înseamnă însă că cele patru categorii se suprapun complet, ci doar
că ele se intersectează. Dintre cele șase componente mai sus enumerate, mai ales două
– autoritatea emitentă și tipurile de sancțiuni – ne pot ajuta să distingem clar între tipurile
de norme identificate.
În ceea ce privește normele sociale (tradiții, obiceiuri), autoritatea emitentă e societatea
însăși, iar ca sancțiune apare marginalizarea. În plus, normele sociale nu sunt perfect
raționalizabile și nici nu sunt acceptate rațional, în funcție de argumente. Ele sunt
acceptate de cele mai multe ori doar pentru că „așa se face”. Nu se poate argumenta, de
pildă, de ce salutul prin strângerea reciprocă a mâinilor ar fi mai bun decât plecăciunea
orientală. Asta se întâmplă fiindcă obiceiurile și tradițiile sunt acceptate prin mimetism și
ele țin de relativismul cultural, fără a se putea decide dacă unele sunt superioare altora.
De cealaltă parte, normele morale sunt acceptate în mod liber și pot fi argumentate
rațional . De ex., poți alege să te conformezi normei care cere să nu minți și poți
argumenta rațional acest comportament arătând că, dacă toți oamenii ar minți ori de câte
ori le convine, atunci nimeni n-ar mai avea încredere în nimeni, iar societatea ar intra în
disoluție. De asemenea, dacă tradițiile și obiceiurile sunt dependente de o cultură dată,
normele morale sunt potențial universalizabile . De altfel, unele sunt chiar universale, așa
cum e cazul cu interzicerea crimei, furtului, minciunii, iar altele considerăm că ar fi
dezirabil să se aplice universal, așa cum e cazul cu interzicerea discriminării de gen, de
rasă sau religie, fiindcă e imoral să consideri că toate femeile, toți membrii unei religii sau
ai unei rase sunt inferiori.
Normele religioase pot oferi temei pentru un comportament moral, dar asta nu înseamnă
că ele sunt unicul temei pentru asta, atâta vreme cât există și atei cu un comportament
moral impecabil, dar și credincioși cu o moralitate dezastruoasă. Există mai multe norme
morale care se regăsesc în lista de porunci a unor religii (mai ales cele despre minciună,
furt, omucidere etc.), dar există și valorizări morale diferite ale aceluiași lucru în religii
diferite sau în confesiuni diferite ale aceleiași religii. De pildă, faptul de a împrumuta bani
cu dobândă e considerat imoral de creștinism și islam, dar acceptabil de iudaism; ideea
de muncă în vederea sporirii profitului este dezaprobată de ortodocși și catolici, dar e
prețuită de protestanți etc. Atunci, cum putem deosebi ferm între normele morale și cele
religioase? Mai întâi, în cazul poruncilor divine, autoritatea emitentă este exterioară, este
ființa divină atotputernică, pe când în cel al normelor morale este internă, conștiința
morală a omului. Omul rațional respectă norme pe care și le dă el însuși nu pentru că îi e

frică de pedeapsa divină, ci pentru că știe că numai așa societatea umană poate dăinui.
În al doilea rând, subiecții normei religioase sunt doar credincioșii unei religii, pe când
subiectul normei morale este omul, umanitatea în întregul ei. Interdicția de a mânca porc
o au doar musulmanii sau iudaicii, dar pe cea de a fura o au toți oamenii. În sfârșit,
sancțiunile pentru încălcarea poruncilor religioase sunt exterioare (pedeapsa divină sau
mântuirea, după caz), pe când încălcarea normelor morale atrage și o pedeapsă
exterioară (oprobriul public), dar și una interioară (remușcările).
Și în cazul normelor juridice autoritatea emitentă este tot una exterioară (Parlament,
Guvern etc.), pe când în al celor morale autoritatea emitentă este esența umană,
raționalitatea ce rezidă în fiecare om. Subiect al normelor juridice sunt numai indivizii
dintr-o anume jurisdicție (numai cei ce locuiesc în UK, de ex., trebuie să circule pe partea
stângă), pe când subiectul normelor morale este umanitatea întreagă (toți avem datoria
de a fura). Sancțiunile pentru încălcarea normelor juridice sunt doar punitive, nu și
premiale. Nu se dau premii pentru respectarea legii, dar oricine poate fi pedepsit pentru
încălcarea ei. În plan moral însă, în afară de pedepsele date pentru încălcarea lor (blam,
dispreț etc.), se dau și „premii” (laude, respect, admirație, recunoștință etc.). În plus, în
cazul încălcării normelor morale, nu există doar pedepse externe (oprobriul public), ci și
unele autoadministrate în temeiul conștiinței morale umane: rușine, remușcare, regret. În
cazul încălcării normelor juridice, regretul și căința nu ajută la nimic, dar în plan moral,
avem tendința de a a-i acorda iertare celui care se căiește pentru greșeala sa. Cea mai
importantă diferență este marcată de forma celor două tipuri de norme. Normele juridice
cu privire la un anume fapt pot fi formulate fie numai ca interdicții, fie numai ca obligații,
dar cele morale pot fi exprimate în ambele forme. De ex., legea spune că e interzis să
furi, sau că este obligatoriu să circuli cu vehiculele pe o anume parte, pe când norma
morală poate fi formulată și ca interdicție și ca obligație. Poți spune și „Să nu minți!” dar
și „E obligatoiu să spui mereu adevărul.” Sau, ea îți cere nu doar să nu furi ce este al
altuia, ci și să dăruiești din avutul tău pentru a-i ajuta pe cei mai săraci decât tine; îți cere
nu doar să nu ucizi, ci și să salvezi pe cineva de la moarte în măsura acest lucru îți este
posibil. Altfel spus, în timp ce normele juridice caută să asigure un minim de socialitate a
omului, fără de care societatea ar deveni bellum omnium contra omnes , cele morale pot
să instituie un maxim de socialitate, iubirea de semeni, care face umanitatea să
progreseze.
Cea mai importantă comparație este cea dintre normele morale și cele juridice. De
aceea, ea trebuie aprofundată. Faptul că normele morale sunt întotdeauna mai generale
decât cele juridice și ar trebui să fie supraordonate acestora poate fi demonstrat în mai
multe feluri:
· Sistemul juridic este întotdeauna imperfect. El trebuie mereu modernizat, în funcție de
noile tipuri de infracțiuni ce apar . De ex., toate sistemele juridice au conceput pedepse
pentru furtul înțeles ca deposedare fizică a cuiva de anumite bunuri. Din acest motiv ,
până când au fost formulate legi speciale, furtul electronic nu a putut fi pedepsit, chiar
dacă e la fel de imoral precum cel „clasic”. La fel e și în cazul poluării, al corupției etc.
Din acest motiv , ar trebui aplicat spiritul legii, care vine din moralitate, nu litera ei, care e
pur juridică.

· Există practici de afaceri ce nu pot fi reglementate strict prin lege, așa cum e cazul cu
publicitatea înșelătoare, unde nu pot fi prevăzute de legiuitor toate modalitățile de
manipulare la care specialiștii în advertising ar putea recurge. Or , norma morală ăți cere
să nu mimți niciodată.
· Normele juridice se referă la practici ce aduc prejudicii cuantificabile, pe când
prejuduciile morale nu sunt mereu demonstrabile. De ex., minciuna este imorală în orice
context, dar ea devine ilegală numai în cadrul unui proces, caz în care avem de-a face
cu un sperjur . De asemenea, sancționarea juridică a încălcării unui contract e posibilă
numai dacă acel contract este scris. Când contractul e doar verbal, sancționarea nu
poate fi decât una morală.
· Normele morale cer mai mult decât cele juridice. De ex., normele juridice cer ca părinții
să-și protejeze copii, dar nu și ca aceștia din urmă să fie recunoscători. La fel, normele
juridice nu cer nici să-ți ajuți prietenul la nevoie, ori ca angajatul să divulge acele practici
ilegale ale angajatorului care pot leza consumatorul etc.
· Unele legi pot fi nedrepte și, atunci, este moral să li te opui, să te delimitezi de ele. De
ex., poți admonesta moral un regim totalitar nefăcând comerț cu cu el, supunându-l unui
boicot.
Așadar , domeniul eticii nu este doar distinct/diferit de cel juridic, ci îl chiar transcende,
fiindu-i superior . Cu privire la statutul normelor morale s-au conturat trei poziții teoretice:
· Relativismul moral , care afirmă că normele morale nu sunt universale, ci sunt valabile
doar în funcție de contextul temporal și cultural în care sunt formulate. Această concepție
se întemeiază pe relativismul cultural , o concepție antropologică potrivit căreia fiecare
cultură are propriul ei set de norme și valori, ce nu trebuie judecate ca
inferioare/superioare.
· De cealaltă parte, universalismul moral susține că normele morale au aplicabilitate
universală, indiferent de tradițiile culturale diferite. Sub multiple aspecte, morala
presupune o anumită relativitate culturală, unele comportamente putând fi considerate
morale într-o anumită cultură și imorale în alta. T otuși, anumite imperative morale,
precum interzicerea minciunii și a furtului sau obligația respectării cuvântului au
valabilitate universală. Mai ales drepturile fundamentale ale omului sunt considerate ca
având valabilitate universală.
· Cea de-a treia concepție, subiectivismul moral , este înrudită cu prima, fiind o versiune
extremă a acesteia. Ea afirmă că normele morale au valoare doar pentru cel care le
susține, așa cum se întâmplă și în cazul judecăților estetice sau de gust. Or , judecățile de
gust nu pot fi demonstrate pe deplin rațional, pe când cele morale, da.
3. Valorile morale. Ne putem întreba, care este temeiul în funcție de care putem ști că
normele noastre morale sunt bune? Faptul că, prin raționalitatea sa esențială și prin
voința lui liberă, individul uman își prescrie singur normele morale prin autolegiferare
pare mai ușor de înțeles. Însă ideea că o normă morală autolegiferată tinde să devină
universală poate naște un scurt-circuit mental. Cum devine posibil acest transfer de
autoritate de la individ la umanitatea ca întreg? Răspunsul la această întrebare stă în
faptul că în fiecare dintre noi sălășluiește conștiința morală, acea instanță care ne spune
fiecăruia în parte că este bine și frumos să trăiești moral, că faptul de a nu minți, de a nu
fura etc. reprezintă virtuți care nasc respectul și admirația față cei ce le înfăptuiesc.

Binele , frumosul , adevărul , virtutea sunt valori pe care toți oamenii le-au prețuit, le
prețuiesc și este estimabil că le vor prețui mereu. Dar ce este valoarea? Ce anume face
ca anumite lucruri să fie apreciate în mod cvasi-unanim? Un prim răspuns poate fi acela
că valoarea este ceva demn de prețuire și respect. Dar cine face actul de prețuire și de
ce unele lucruri merită prețuite iar altele nu? La aceste întrebări, filosofia a oferit mai
multe tipuri de răspunsuri, fiecare cu plusurile și minusurile lor .
Primul este subiectivismul . Fiind cel mai facil, el e mai des întâlnit în gândirea comună.
Potrivit acestei concepții, obiectul nu are valoare în sine, ci el capătă valoare prin faptul
că e apreciat de un subiect. Pe scurt, ceva este frumos sau bun pentru că îmi place mie .
Acest punct de vedere poate fi respins printr-un simplu recurs la realitate: există lucruri
care sunt prețuite de mai mulți indivizi sau chiar de toți. În plus, nu tot ceea ce preferă un
individ este și prețuit de acesta cu adevărat. Lașul preferă să fugă din fața pericolului, dar
se rușinează de această meteahnă a sa, prețuind, deci, și el curajul într-ascuns. Sau,
leneșul nu crede nicidecum că lenea sa este o virtute demnă să stârnească admirația și
respectul. Deci, nu bunul plac este cel prin care noi decidem că ceva este un bun
purtător de valoare, ci judecata noastră rațională. Dar pe ce se bazează judecata noastră
atunci când decide ce are valoare și ce nu?
Ca răspuns la această întrebare a luat naștere obiectivismul , care afirmă că, departe de
a depinde de subiect, valoarea e ceva care ține de obiectul însuși. Subiectul prețuiește
obiectul pentru că acesta este prin sine purtător al unei valori obiective. Ca atare,
perceperea valorii unui obiect este un act de cunoaștere. Numai cine „știe”, poate
percepe această valoare; cei necunoascători, nu. Faptul că a spus că valoarea are o
anume obiectivitate este un merit al obiectivismului. Într-adevăr , în obiect există ceva
care îl determină pe subiect să-i declare valoarea. Pe de altă parte, însă, în lipsa
subiectului, niciun lucru nu ar putea fi purtător de valoare, căci nu există valoare a unui
obiect fără un subiect. T ocmai de aceea, deși obiectivismul valorilor e perfect valabil
pentru valorile utilitare, el nu e o teorie axiologică valabilă pentru toate tipurile de valori.
Între valorile utilitare și celelalte tipuri de valori există o deosebire notabilă: valorile
economice se distribuie împărțindu-se, celelalte se pot distribui indiviz. Dacă dau 10 lei
din 100, nu mai am 100, dar de frumusețea unei bucăți muzicale, de adevărul unei teorii
sau de prietenia cuiva se pot bucura mai mulți în mod integral.
Ca urmare, a fost propusă o nouă teorie de ontologie a valorilor , relativismul . Această
concepție axiologică susține că valoarea nu rezidă în mod integral în obiect, deși există
în acesta temeiuri pentru existența valorii. Dar valoarea nu rezidă nici în subiect în mod
integral; în orice caz, nu în cel individual. Pentru relativiști, valoarea este ceva ce rezidă
în subiectul colectiv aflat în relație cu obiectul. Așadar , valoarea este ceva inter-subiectiv
și, deci, trans -subiectiv , ceva ce ține de subiectul universal: Omul. Această teorie are trei
variante. V arianta naturalistă spune că omul deține în mod natural, din naștere, anumite
facultăți care îl fac apt să perceapă valoarea ce rezidă în mod obiectiv în lucruri. El poate
percepe și prețui adevărul, frumusețea, dreptatea etc. pentru că este abilitat de către
natură sau de către Dumnezeu să facă asta. V arianta transcendentalistă (Kant,
neokantienii) vorbește oarecum similar de anumite facultăți pure, a priori , de a percepe
valoarea obiectivă și chiar de a o crea. Iar cea idealist-obiectivă (Platon, T oma d’Aquino,
Hegel, Husserl, Heideger ,) merge și mai departe, afirmând că acele facultăți naturale sau
apriorice există în noi pentru că sunt sădite aici de Creator .

2 martie – 8 martieValorile morale se referă la efectele pe care le au actele noastre, la faptul că ceea ce
facem fiecare poate să scadă coeziunea socială dacă alegem să facem rău, sau să o
crească dacă alegem să facem bine. De altfel, Binele este valoarea morală supremă,
împlinirea umană, la care putem ajunge prin faptele noastre folositoare nouă și celorlalți.
Opusul lui, răul, e rezultatul faptelor noastre negative, acelea care împiedică împlinirea
umanității din noi și din ceilalți. Pentru ca Binele să poată fi realizat, este nevoie ca
acțiunile noastre să ducă la realizarea valorilor morale prealabile: cinste, corectitudine,
adevăr , dreptate, generozitate, solidaritate etc. Dacă toate acțiunile noastre ar fi
subordonate acestor valori morale, atunci, progresul moral al umanității ar fi asigurat. De
exemplu, cercetarea științifică poate face și rău și bine, așa cum se poate vedea mai ales
prin intermediul experienței istorice a secolului XX. Dacă folosirea rezultatelor
descoperirilor științifice s-ar fi utilizat numai în scopuri benefice, atunci Hiroshima și
Nagasaki nu ar mai fi numele a două orașe japoneze distruse de bombe nucleare.
Dincolo de acest exemplu, prețuirea valorilor morale în toate domeniile de acțiune
socială – economică, politică, juridică etc. – ar conduce la o lume mai bună și mai
dreaptă.

Teoriile etice fundamentale și implicațiile lor în afaceri. Eticile religioase. Utilitarismul
1. Introducere . Normele morale sunt norme pe care individul și le dă în mod liber în
virtutea raționalități sale. Autolegiferarea normelor morale ridică însă o problemă etică
foarte importantă și foarte dificilă. Când ești în situații obișnuite, știi ce normă trebuie să
aplici. Dar nu de puține ori te afli în situații atipice, în care nu întrevezi norma potrivită,
trebuind să alegi între respectarea a două norme. Astfel de situații se numesc dileme
morale sau conflicte etice . De exemplu, un prieten îți cere cu împrumut o sumă de bani
sub motiv că are nevoie de ei pentru a face o operație foarte scumpă. T u îi promiți că faci
tot ce poți ca să îl ajuți. Pe parcurs, afli însă că, de fapt, el vrea să joace o sumă mare la
pariuri, sperând să se îmbogățească. Ce faci în această situație: îi dai banii, pentru a-ți
respecta promisiunea, sau nu îi dai, ca să nu-i faci rău în mod conștient?
Pentru a preveni perplexitatea ce poate apărea în atari situații, eticile filosofice au ajuns
la concluzia că trebuie formulate niște supra-norme cu o aplicabilitate universală. Aceste
supra-norme sunt principiile morale, fiecare teorie morală propunând câte un principiu
anume. În raport cu normele morale – care obligă la anumite acțiuni precise ( Spune
întotdeauna adevărul !) sau le interzic pe altele ( Să nu furi !) – principiile morale sunt reguli
morale cu o generalitate mai mare. Un astfel de principiu care te poate ajuta să decizi
cum să acționezi moral într-o situație de conflict între norme a fost propus de morala
comună aflată sub influența religiei. Așa este cazul cu așa-numita Regulă de aur , care
afirmă în mod implicit egalitatea dintre oameni și necesitatea ca fiecare să asigure
respectul reciproc. Acest principiu moral este prezent sub forme asemănătoare în mai
multe religii, varianta cea mai cunoscută nouă fiind cea creștină, în care l-a formulat
Iisus: Poartă-te cu ceilalți așa cum ai dori să se poarte și ei cu tine ! În folclorul românesc

acest principiu moral apare sub forma bine-cunoscutului proverb: Ce ție nu-ți place, altuia
nu-i face , care se mai numește și regula de argint , din cauza subiectivismului extrem pe
care îl implică. Pentru a putea funcționa ca principiu moral, Regula de aur trebuie să
primească însă anumite nuanțări. Ea presupune să ne comportăm în așa fel încât
comportamentul nostru să ne pară dezirabil și atunci când am fi în postura celuilalt, ea
trebuind să fie aplicabilă indiferent dacă pierdem sau câștigăm într-o anumită situație.
Deși este un bun argument pentru justificarea acțiunilor morale, regula de aur nu este
infailibilă. Ea este bună de amintit atunci când vrei să-i spui cuiva să dea dovadă de
coerență și consistență în aprecierile sale morale și în comportamentul său cotidian. De
exemplu, cuiva care crede că e corect să fie preferat de un prieten la angajarea în firma
acestuia, chiar dacă nu are o pregătire potrivită, îi poți spune că, dacă, pe același criteriu,
este preferat un alt prieten al patronului, atunci nu are de ce să se supere că nu este
preferat chiar el. Un neajuns al regulii de aur este dat însă de faptul că, din cauza
formulării ei personale, ea poate fi interpretată subiectiv , ceea ce o face să nu poată
avea o valabilitate universală. Ideea de dezirabilitate pe care o implică este un alt
neajuns al ei. De exemplu, dacă mie nu îmi place să fiu pedepsit, asta nu înseamnă că
aplicarea unor pedepse, atunci când ele se impun, nu e corectă. Din aceste
considerente, rezultă, deci, că regula de aur nu este un ghid infailibil al acțiunii morale,
chiar dacă este foarte importantă în dobândirea unei conduite morale.
Din toate aceste motive, a fost necesară conturarea unor teorii etice generale, care să
formulze niște criterii aplicabile în cazul tuturor acțiunilor morale. Nuanțările aduse de
teoriile morale filosofice corectează lipsa de rigoare a moralei populare, rigoare necesară
pentru rezolvarea unor situații de conflict etic. T eoriile morale oferite de filosofie sunt
născute dintr-o meditație mai aprofundată și mai riguroasă, ele folosind argumente
raționale. Aceste sisteme de etică sunt niște teorii normative ce oferă un cadru de
analiză rațională a comportamentului uman în genere și a celui de afaceri, în speță.
Dintre teoriile filosofice generale, cele mai importante sunt etica virtuții , utilitarismul și
deontologismul , care sunt considerate teorii etice standard , întrucât ele sunt punctul
fundamental de plecare în orice discuție pe teme de moralitate, inclusiv în domeniul
afacerilor . Etica virtuții se caracterizează prin faptul că ea nu propune norme pentru
comportamentul moral, ci valori care trebuie împlinite în acest comportament – virtuțile .
Celealte două se caracterizează prin faptul că sunt, amândouă, teorii ale acțiunii corecte,
ale acțiunii ce se desfășoară prin respectarea unor norme, reguli sau principii raționale.
Cele două teorii ale corectitudinii diferă în funcție de argumentele invocate. Prima
doctrină pune accent pe consecințele sau efectele acțiunii morale, iar cealaltă pe
normele sau cauzele care trebuie să o ghideze. De exemplu, în cazul în care o firmă își
dezinformează prin omisiune clienții, nedevoalând toate caracteristicile unui produs,
utilitariștii ar denunța această acțiune ca imorală argumentând că are consecințe nefaste
asupra consumatorilor , iar deontologiștii ar argumenta cu încălcarea normei onestității
dezirabile. Dacă utilitarismul ni se prezintă sub două forme majore – utilitarismul acțiunii
și cel al regulei – deontologismul s-a manifestat sub mai multe forme: teoria drepturilor ,
teoria dreptății sociale , teoria datoriilor prima facie și kantianismul . La aceste etici
filosofice mai pot fi adăugate și două etici religioase – etica creștină și cea confucianistă
– astfel încât să avem tabloul complet ale teoriilor morale care au influențat etica
afacerilor ca disciplină.
2. Eticile religioase .

a. Morala creștină a fost susținută nu doar de către reprezentanții Bisericii, ci ea a fost
practicată timp de secole de către foarte mulți oameni, inclusiv oameni de afaceri. Ea a
fost susținută și fundamentată teoretic mai ales de către filosofi și teologi creștini
medievali și moderni, precum T oma d’Aquino, Thomas Jef ferson etc. În esența ei, etica
creștină spune că întregul comportament moral al omului trebuie să se întemeieze pe
cele Zece Porunci prescrise de Dumnezeu, care îl învață pe om să își iubească
aproapele ca pe sine însuși și să îl trateze cu același respect cu care ar dori să fie el
însuși tratat. Această etică a fost sintetizată cel mai bine de către Iisus din Nazaret în
formularea sa din Evanghelii , devenită apoi celebră ca Regulă de aur a moralei creștine,
regulă pe care am amintit-o mai înainte. Problema majoră a moralei creștine, la fel ca a
oricărei morale religioase, stă în faptul că religiozitatea individului nu condiționează strict
comportamentul lui moral. Asta se poate vedea din faptul că există numeroase persoane
credincioase care au un comportament moral reprobabil, după cum există destui atei
care au un comportament moral ireproșabil. În al doilea rând, etica creștină nu poate
oferi un temei solid pentru etica afacerilor – mai ales pentru etica afacerilor internaționale
– deoarece relațiile de afaceri au loc și cu credincioși ai altor religii, care pot avea
anumite standarde diferite de cele creștine. În sfârșit, etica creștină este mai potrivită în
relațiile care au loc doar între indivizi și nu între instituții ori grupuri. Ea a fost perfect
valabilă în economia tradițională, premodernă, acea economie care era întemeiată
preponderent pe agricultură. De asemenea, ea a fost potrivită și în vechile relații
comerciale de tip negustoresc, în cadrul cărora inter-relaționarea comercială era una cu
caracter individual, între oameni care se cunoașteau. Or , economia contemporană are
componente noi, neîntâlnite anterior (relații economice impersonale, ideea de bunăstare
agregată, ideea de distribuție a dreptății etc.), pentru care morala creștină nu oferă
temeiuri de analiză.
b. Confucianismul – în forma sa contemporană, postconfucianismul – este principala
teorie-suport pentru etica afacerilor așa cum este ea înțeleasă în Extremul Orient, în
China mai ales, dar și în țările aflate sub influența milenară a prestigiului culturii chineze:
Japonia, țările din Indochina etc. Morala postconfucianistă derivă din confucianismul
clasic, din învățătura formulată de filosoful chinez antic Kong Fu Zi, cunoscut nouă mai
mult prin numele său latinizat, Confucius. Morala confucianistă este o teorie a virtuții,
deoarece Confucius spunea că esența umană se poate realiza în mod deplin numai prin
promovarea a două imperative fundamentale – armonia și echitatea socială – și prin
cultivarea a cinci virtuți morale cardinale: omenia , înțelepciunea , curajul , fidelitatea ,
loialitatea . De altfel, putem spune că societatea chineză însăși, precum și cea extrem-
orientală în general, sunt societăți ale virtuții, în care buna educație și bunele deprinderi
ale individului generează legile/riturile bune ale societății, făcând-o să fie coezivă. Cu
toate că este perfect funcțională pentru extrem-orientali, etica confucianistă nu se
potrivește tuturor culturilor pentru a putea fi universalizată.
Așadar , temeiul pentru o morală care să poată fi universalizată trebuie căutat nu în
doctrinele morale de extracție religioasă, care prezintă și dezavantajul de a fi respinse
din start de practicanții celorlalte religii, ci în eticile filosofice, care sunt construite pe baze
pur raționale, baze mult mai solide decât sentimentul religios.

3. Utilitarismul este teoria morală inițiată de Jeremy Bentham și dezvoltată de J. St.
Mill. Potrivit acestor filosofi, pentru ca o acțiune umană să fie declarată morală nu intenția
individului este ceea ce contează, ci ea devine morală strict în funcție de consecințele
sau efectele ei, adică, de beneficiile sau satisfacțiile pe care ea le produce unui număr
cât mai mare de indivizi. Consecințele sunt considerate ca fiind bune dacă sunt utile,
dacă duc la realizarea fericirii; și sunt văzute ca fiind rele dacă sunt nocive și duc la
nefericire. Deci, utilitatea unei acțiuni poate să fie pozitivă, atunci când aduce beneficii, și
negativă, atunci când aduce prejudicii sau pierderi. Moral este socotit a fi ceea ce
sporește fericirea oamenilor și le scade suferința, adică ceea ce duce la o utilitate
agregată mare. Pentru a înlătura nemeritate acuze de individualism sau subiectivism la
adresa utilitarismului, trebuie să facem încă dintru început precizarea că, atunci când
vorbește de maximizarea utilității, utilitarismul ia în calcul toate persoanele afectate de o
acțiune dată, nu doar pe agentul ei. T otuși, utilitarismul nu este o teorie infailibilă. Iar
acest lucru se poate vedea foarte bine din trecerea în revistă a principalelor obiecții ce i-
au fost aduse de-a lungul timpului.
Prima obiecție arată că există acțiuni în cazul cărora nu este posibil să anticipăm întru
totul rezultatele lor. De exemplu, un angajat care știe că un coleg de-al său încalcă în
mod repetat normele de calitate ale produsului într-un mod care ar putea afecta
consumatorii nu este ajutat prea mult de criteriul utilității în a lua decizia de a-l pârâ
șefului pe colegul său, pentru că nu poate anticipa nici cât de grav ar fi pedepsit acesta și
nici cât de mult au de suferit consumatorii de pe urma greșelilor sale.
Apoi, utilitarismului i s-a reproșat că criteriul utilității nu poate fi aplicat universal fiindcă
utilitatea nu este întotdeauna cuantificabilă . De pildă, cum ar putea un manager să
aleagă în funcție de criteriul utilității între achiziționarea unui echipament care să scadă
riscul de producere a unor accidente de muncă ale angajaților și achiziționarea unui filtru
care să diminueze poluarea mediului în care aceștia trăiesc, atâta vreme cât nu poate
estima cât de benefice ar fi consecințele fiecăreia dintre cele două variante de acțiune?
În al treilea rând, criteriul utilității ignoră drepturile persoanelor implicate într -o anumită
acțiune , tratând indistinct acțiunile care se desfășoară cu respectarea drepturilor la un loc
cu acelea ce constau în încălcarea lor . De exemplu, dacă un om sărac fură pentru a trăi
o mică sumă de bani de la un bogat pentru care acea sumă reprezintă un biet mărunțiș
respectă criteriul celei mai mari utilități, dar încalcă, totodată, unul dintre drepturile
fundamentale ale omului, dreptul la proprietate. Or , a accepta încălcarea unui drept este
ceva periculos, mai ales pentru că ea poate atrage după sine încălcarea ulterioară a altor
drepturi.
În sfârșit, contrar aparențelor , utilitarismul impune agenților morali exigențe morale mult
prea înalte , transformând în mod paradoxal acțiunile supererogatorii în acțiuni obligatorii.
De exemplu, potrivit utilitarismului, pentru a fi moral, un om bogat ar trebui să-și doneze
cea mai mare parte din avere celor săraci pentru a maximiza utilitatea ei. Or , acest lucru
nu poate fi cerut nimănui, câtă vreme, dacă ni l-ar cere cineva nouă, este foarte posibil
să nu prea ne fie pe plac.
Ca urmare a tuturor acestor obiecții, utilitarismul inițial, numit și utilitarism al acțiunii , a
fost corectat, luând chipul utilitarismului regulii , potrivit căruia criteriul maximizării utilității
trebuie să se aplice consecințelor regulilor de acțiune și nu consecințelor acțiunilor
însele, luate separat. Utilitarismul regulii – un utilitarism apropiat vizibil de deontologism –

spune că alegerea modului corect de acțiune trebuie să se întemeieze pe aproximarea
consaecințelor regulilor de urmat și nu pe cele ale acțiunilor individuale. Reluând
exemplul de mai sus, în cazul săracului ce fură de la bogat pentru a trăi, corectitudinea
morală va fi hotărâtă nu de utilitatea imediată a acțiunii respective, ci de utilitatea regulii
ei, care poate fi aplicată pe termen lung. Or , e clar că a respecta o regulă care spune că
este permis să furi atunci când banii îți sunt ție mai utili decât celui ce îi deține de drept
poate să ducă la anomie socială, la dezintegrarea societății, pe când a respecta regula
care spune că furtul este interzis în orice situație păstrează ordinea socială. T otuși, deși
utilitarismul acceptă faptul că normele morale raționale sunt necesare pentru a decide
asupra moralității unei acțiuni date, el consideră normele/regulile ca fiind relative și nu
absolute, așa cum le vede deontologismul.
Din toate considerentele expuse mai înainte se poate desprinde concluzia că deși
utilitarismul nu este o teorie morală infailibilă, el poate reprezenta un bun temei pentru o
judecată morală în etica afacerilor . El ne prezintă ca puncte tari ale sale: faptul că
încurajează economia de piață, maximizarea profitului pe termen lung, creșterea
productivității, realizarea unei bunăstări tot mai mari pentru tot mai mulți, încurajează
actele de caritate (chiar dacă sunt animate doar de intenția pragmatică a „lustruirii
imaginii”), propune evaluarea acțiunilor economice în termenii raportului cost-beneficiu.
Ca puncte slabe ale acestei teorii putem aminti faptul că utilitarismul: tolerează acțiunile
imorale în măsura în care acestea aduc beneficii; dezavantajează minoritatea, căreia îi
cere să accepte să se sacrifice în favoarea majorității; nu poate prevedea toate
consecințele unei acțiuni; nu poate cuantifica exact raportul beneficii-daune; ține cont
doar de bunăstarea generală, neglijând interesele individuale; permite apariția nedreptății
sociale etc.
4. Deontologismul.
a. Concepte fundamentale . Acțiunile morale pot fi judecate, indiscutabil, din
perspectiva efectelor lor . Dar ele pot fi judecate și din perspectiva cauzelor ce duc la
realizarea acelor acțiuni. Ca atare, perspectiva bazată pe norme morale sau pe datorii
general umane care trebuie împlinite nu a întârziat să apară. Conceptul de datorie este
unul central în doctrinele etice deontologiste. Potrivit acestora, nu consecințele acțiunilor
sunt cele care determină calitatea acțiunilor de a fi morale sau imorale, ci datoriile sau
regulile morale. Adică, o acțiune este morală dacă și numai dacă este conformă cu
normele morale, indiferent de faptul că ea poate duce la consecințe negative fie pentru
agent, fie pentru altcineva. De exemplu, potrivit concepțiilor deontologiste, dezvăluirea
adevărului este corectă indiferent de cine ar avea de suferit ca urmare a acestui fapt.
Potrivit acestei orientări, normele morale corelează datoriile agenților acțiunii cu
drepturile celor care o suportă. De pildă, o companie producătoare de bunuri de consum
are datoria de a-și informa consumatorii cu privire la calitățile reale ale produselor sale,
iar aceștia au dreptul de a fi informați. A vând în vedere importanța lor pentru teoriile
deontologiste, cele două concepte trebuie lămurite pe rând, începând cu cel de drept .
O definiție posibilă a drepturilor ar fi aceea care afirmă că drepturile sunt exigențe
justificate ale unei persoane față de alte persoane – fizice sau juridice – ca acestea din
urmă să facă sau să nu facă ceva în raport cu cea dintâi. Ca tare, drepturile pot fi
pozitive sau negative. Altfel spus, drepturile mele pozitive implică datoria altei persoane
de a se implica activ în realizarea sau respectarea acestora. Iar drepturile mele negative

9 martie – 15 martieimplică datoria altei persoane (de regulă, statul) de a nu împiedica în niciun fel
exercitarea lor . Din prima categorie fac parte drepturi precum dreptul la protecție socială,
la învățământ gratuit, la un nivel de trai decent etc., iar din a doua: dreptul la viață,
dreptul la proprietate și dreptul la libertatea de exprimare, asociere și acțiune pașnică.
Drepturile negative sunt considerate ca fiind mai fundamentale și mai legitime decât cele
pozitive, deoarece respectarea sau asigurarea celor pozitive poate însemna afectarea
drepturilor negative ale anumitor persoane. De exemplu, nu e legitim să institui taxe
exagerat de mari pentru cei mai avuți numai pentru a mări bugetul la săntate la nivelul
unei țări. Drepturile în genere sunt văzute ca un soi de „atuuri” pe care o persoană poate
să le „joace” în raport cu alte persoane, fie că este vorba despre interesul personal, fie că
este vorba despre alte drepturi. Cu alte cuvinte, dreptul unei persoane prevalează în fața
intereselor altei persoane, iar un drept mai important prevalează în fața unui drept
inferior . De exemplu, oamenii în genere au libertatea de a-și promova interesele, dar nu
și în măsura în care ar putea leza prin acesta drepturile altora. Apoi, dreptul la liberă
exprimare nu înseamnă că pot spune orice despre oricine, încălcând dreptul prevalent al
altor persoane la propria imagine, la demnitate și viață privată.
În general, se consideră că există două izvoare de drept: legislația emisă de stat prin
intermediul Parlamentului și prin cel al Guvernului și contractele convenite între părți.
Primele sunt izvoare de drept juridice sau legale , iar celelalte, izvoare de drept
contractuale . Cele dintâi se întemeiază pe drepturile naturale, care sunt, de fapt niște
principii morale, care prevalează în raport cu legile, principiile morale fiind universale, pe
când legile sunt valabile doar în jurisdicția pentru care au fost emise. În sfârșit, conceptul
de drept are două sensuri: unul slab (permisiunea cuiva de a face ceva ce nu este
interzis de lege) și altul tare (libertățile fundamentale protejate de lege pe care le-am
amintit mai înainte). Acestea din urmă sunt stipulate în Declarația Universală a
Drepturilor Omului .
Teoriile etice fundamentale și implicațiile lor în afaceri. T eorii deontologiste
a. Teoria drepturilor individuale este o teorie deontologistă complementară cu teoria
datoriei a lui Kant, întrucât drepturile și datoriile/obligațiile constituie fața și reversul
aceluiași întreg. Punctul ei de plecare este reprezentat de valori umane precum:
libertatea persoanei, dreptul individului la viață și la proprietate privată . Între cei care au
susținut primii aceste idei se numără filosoful englez John Locke și juristul olandez Hugo
Grotius. Aceste drepturi sunt considerate de ei și de ceilalți susținători ai teoriei dreptului
natural ca fiind drepturi naturale și inalienabile ale omului, drepturi ce-i revin acestuia prin
naștere. Susținătorii teoriei drepturilor individuale afirmă că orice acțiune care duce la
încălcarea acestor drepturi este o acțiune imorală și ilegitimă, morale și legitime fiind
doar acțiunile ce aduc sporirea libertăților individuale. Politicianul și gânditorul american
Thomas Jef ferson a adăugat că drepturilor naturale ale individului le corespund, prin
derivație, și anumite obligații. Adică, dreptului meu la viață, la proprietate privată, la
libertate și fericire îi corespunde obligația celorlați de a mi le respecta, dar și obligația

mea de a respecta aceste drepturi pe care și ceilalți le au în egală măsură. Teoreticianul
contemporan Robert Nozick consideră că, între drepturile naturale ale omului,
fundamental este dreptul la libertate, care derivă din dreptul său la proprietate privată.
După Nozick, corecte din punct de vedere moral sunt numai acțiunile ce se desfășoară
conform cu libera alegere a individului. Puncte tari ale acestei teorii pentru etica
afacerilor sunt: ideea de libertate individuală sprijină piața liberă și schimburile libere;
asigură drepturile salariatului (libertatea de exprimare, dreptul la viață privată și la
siguranță în muncă, la asigurări de sănătate etc.); clarifică ierarhizarea drepturilor:
viață→proprietate→libertate. Ca punct slab, putem aminti faptul că această teorie poate
încuraja individualismul și egoismul în dauna societății, de care individul depinde în bună
măsură.
b. Tot o abordare deontologistă este și teoria dreptății sociale . Conceptul de dreptate
are trei sensuri principale: dreptatea distributivă , care înseamnă a găsi un echilibru între
cerințe și beneficii (de pildă, este drept în acest sens să dai salarii egale la sarcini sau
răspunderi egale și salarii diferite la sarcini sau răspunderi diferite); dreptatea
procedurală , care presupune aplicarea acelorași criterii pentru toți cei aflați în aceeași
situație (de pildă, în cazul desfășurării unui interviu de angajare, criteriile trebuie să fie
aceleași pentru toți cei înscriși la interviu, fără favorizări în raport cu unii dintre ei); și
dreptatea retributivă , care presupune ca sancțiunile să fie pentru toți pe măsura
abaterilor săvârșite („După faptă, și răsplata.”). T eoria dreptății sociale provine din
considerentele cu privire la ideea de dreptate făcute de Aristotel și dezvoltate ulterior de
teologia și filosofia creștină, de iluminism și teoriile socialiste. Potrivit acestor teorii, o
societate trebuie să fie caracterizată în primul rând de dreptate. Aceată concepție spune
că, așa cum prima virtute a unei teorii este adevărul, tot la fel, prima virtute a instituțiilor
trebuie să fie dreptatea. Iar dacă o teorie este respinsă atunci când se dovedește falsă,
și instituțiile trebuie respinse atunci când se dovedesc nedrepte. Ea mai spune că
dreptatea ține mai cu seamă de distribuirea echitabilă a drepturilor și obligațiilor , a
avantajelor și îndatoririlor la nivelul întregii societăți. O acțiune este considerată de ea ca
fiind dreaptă sau corectă, dacă acțiunea respectivă aduce un spor de armonie socială.
Or, întrucât în societate există și cooperare (indivizii pot obține mai multe beneficii
împreună decât separat), dar și conflict (fiecare are tendința de a-și urmări propriul
interes), este nevoie de criterii de distribuire a dreptății care să fie aplicate în funcție de
împrejurarea potrivită. Astfel de criterii ale dreptății care trebuie aplicate în funcție de felul
în care cere un context dat sunt: egalitatea , nevoile , efortul , contribuția adusă ,
competența și meritul . Cel mai important teoretician contemporan al teoriei dreptății
sociale este filosoful american John Rawls, care susține ideea de dreptate distributivă. El
spune că aceasta derivă din contractul social care se stabilește între companii, pe de-o
parte, și comunitățile locale, state și societate, pe de altă parte. Astfel, diferențele dintre
beneficii trebuie să fie oarecum corectate, astfel încât cei ce primesc de la societate mai
mult (chiar dacă prin priceperea lor) trebuie să dea înapoi ceva societății din surplusul lor ,
care să compenseze dezavantajul celor mai puțin avantajați dintre membrii societății
(„inegalitate condiționată”). Pentru etica afacerilor , această teorie oferă ca punct tare
faptul că protejează interesele celor slabi. Iar ca punct slab: faptul că încurajează
comoditatea angajaților , făcându-i să nu-și asume riscul, inovația, creșterea productivității
etc.

c. O variantă a deontologismului este și teoria datoriilor prima facie a lui David Ross,
care spune că există șapte tipuri fundamentale de datorii pe care omul ar trebui să le
respecte în orice împrejurări:
i) Datoria onestității , care poate lua, de pildă, chipul necesității de a-ți respecta mereu
promisiunile și pe al aceleia de a spune întotdeauna adevărul. De exemplu, în cazul
afacerilor , datoria de respectare a promisiunilor este prezentă mai ales sub forma
necesității de a respecta contractele nescrise, care nu este sancționabilă juridic, așa cum
este cea a contractelor srise.
ii) Datoria de a face reparație morală cuiva căruia i-ai adus daune, chiar și atunci când
acțiunea ta a fost corectă. De exemplu, deși reducerile de personal făcute cu miza de a
salva o firmă de la faliment nu este o soluție incorectă, acea firmă are datoria morală de
a da salarii compensatorii pentru a repara prejudiciul adus celor concediați.
iii) Datoria de a fi recunoscător presupune faptul de a asigura recipriocitatea binelui
primit. De pildă, atunci când iese la pensie un angajat care a manifestat pentru multă
vreme o înaltă loialitate față de o firmă anume, acea firmă își poate exprima recunoștința
pentru serviciile aduse de respectivul pensionabil prin oferirea unui premiu în bunuri sau
bani.
iv) Datoria de a acționa imparțial , adică, de a aplica dreptatea în mod distributiv ,
procedural sau retributiv , în funcțeie de cum cere un context dat.
v) Datoria de a face bine , adică aceea de a contribui pe cât îți este în puteri la binele
celorlalți sau de a-i ajuta la greu atunci când se ivește prilejul. Această datorie ține de
sfera acțiunilor morale supererogatorii.
vi) Datoria de a nu face rău sau datoria de a nu leza pe nimeni. Aici poate intra foarte
bine ca exemplu datoria unei firme de a nu afecta negativ mediul înconjurător prin
operațiunile pe care le execută, sau aceea de a nu leza sănătatea consumatorului prin
produsele pe care le pune pe piață.
vii) Datoria de autoperfecționare este o datorie pe care fiecare individ uman o are față
de sine însuși. De exemplu, atunci când îți alegi locul de muncă, nu trebuie să te
gândești numai la banii pe care i-ai putea câștiga, ci trebuie să ai în vedere și
dezvoltarea ta personală.
Clasificarea oferită de Ross nu este una cu valoare absolută, existând datorii care pot fi
încadrate în două categorii, sau altele care nu pot fi încadrate nicăieri. Ea are însă
utilitatea de a fi sistematizat datoriile. Dincolo de asta, două aspecte au o înaltă relevanță
din perspectiva deontologistă a lui David Ross în evaluarea acțiunilor umane. Primul
aspect are legătură cu faptul că limitele unei datorii țin de context. De pildă, dacă în
cadrul unui CV nu este dezvăluită o informație nesolicitată explicit, dar care se poate
dovedi relevantă pentru angajator , aceasta nu este o minciună. Al doilea aspect este
legat de conflictul dintre datorii. Un exemplu foarte bun este cel al unei persoane care în
drum spre o întâlnire descoperă un om rănit. Aceasta trebuie să aleagă între a nu ajunge
la întâlnire pentru a-l ajuta pe cel rănit și a ajunge la întâlnire dar neajutându-l pe cel
rănit. Fiecare dintre cele două variante de acțiune înseamnă încălcarea unei datorii:
datoria de a-ți respecta promisiunile și cea de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. Așadar , în
această situație, cele două datorii intră în conflict, una dintre ele urmând să fie în mod
necesar încălcată. În acest caz, alegerea este destul de simplă, cei mai mulți fiind de

acord că a ajuta un om rănit este mai important decât a ajunge la timp la o întâlnire. În
alte cazuri, conflictul poate fi mai serios, iar alegerea mai puțin simplă. Acesta și este
motivul pentru care datoriile identificate de David Ross se numesc „datorii prima facie ”:
oricare dintre ele trebuie respectată la primă vedere, dar , dacă una intră în conflict cu o
alta, trebuie să decizi contextual care dintre ele prevalează. Datoria prevalentă devine
datorie actuală și trebuie respectată mai întâi. Cu exemplul de mai înainte, întâi îl salvezi
pe cel aflat într-o situație limită și apoi mergi la întâlnire, cerându-ți, în plus, scuze pentru
întârziere.
d. Deontologismul kantian este o teorie contrară utilitarismului. El susține că temei
pentru judecata morală nu pot fi consecințele tocmai pentru că ele sunt incerte în
momentul deciziei care duce la o anumită acțiune. Moralitatea unei acțiuni nu depinde
nici de intenția pură și simplă cu care acea acțiune este săvârșită, cu excepția cazului în
care intenția respectivă este chiar aceea de a săvârși o acțiune eminamente morală. O
intenție interesată nu este morală. Potrivit lui Kant, ceea ce contează în măsură maximă
în cazul acțiunii morale este reprezentat de datoriile morale ale fiecărui individ în raport
cu ceilalți. Aceste datorii sunt exprimate în maxime sau norme morale, iar respectarea
sau încălcarea acestora este singura care poate decide caracterul moral sau imoral al
unei acțiuni date. Deontologismul kantian consideră că normele morale sunt absolute,
respectarea lor fiind obligatorie în orice condiții. Imm. Kant le numește imperative
categorice și le opune imperativelor ipotetice, care trebuie respectate doar în mod
condiționat, în anumite împrejurări clar formulate. Primele sunt normative, ultimele sunt
descriptive. Imperativele categorice trebuie respectate în mod universal, indiferent de
consecințele lor asupra agentului acțiunii sau a celui ce o suportă. Din punctul de vedere
al lui Kant, nu consecințele acțiunilor au importanță, ci conformarea intenționată la
normele morale. După el, numai acțiunile care se desfășoară cu intenția explicită de a
respecta normele morale au valoare morală, pe când cele care se conformează doar
dintr-un interes personal normelor nu au valoare morală. De exemplu, un comerciant
care este corect numai din dorința de a-și fideliza clienții nu acționează moral, ci doar din
interes mercantil, pentru profit.
Pentru a lămuri problema intenționalității morale, Kant face două distincții foarte
importante. Prima distincție se referă la deosebirea între acte săvârșite din înclinație
(pentru satisfacerea intereselor proprii, cu orice preț) și acte săvârșite din datorie (din
dorința de a acționa corect, cu orice preț). Cea de-a doua distincție este aceea între
acțiunile săvârșite efectiv din datorie și acelea săvârșite doar conform datoriei . Acțiunile
săvârșite conform datoriei sunt acelea pe care le săvârșești din dorința de a te conforma
exterior normelor morale, pe când cele săvârșite cu adevărat din datorie sunt acelea pe
care vrei să le săvârșești în modul cel mai corect, cu orice preț, pereat mundus . Un
exemplu foarte bun, care să integreze toate cele trei posibilități este următorul: să zicem
că aflăm pe stradă un portofel cu mulți bani. Dacă decidem să îl păstrăm pentru că
oricum nu știm cui aparține, atunci acționăm din înclinație, în mod egoist și imoral. Dacă
ne hotărâm să îl înapoiem proprietarului numai pentru că așa considerăm noi că ar zice
lumea că așa-i frumos, atunci acționăm conform datoriei. Însă dacă ne hotărâm să îl
înapoiem pentru că știm că asta este singura soluție corectă în mod absolut (față de
proprietar , față de propria conștiință și față de orice instanță morală), atunci acționăm
moral în mod deplin.

Potrivit lui Kant, toate imperativele categorice particulare se întemeiază pe un imperativ
categoric fundamental pe care el îl exprimă în trei variante, dintre care două sunt cele
mai importante: principiul universalizabilității și cel al respectului .
Imperativul categoric fundamental formulat ca principiu al universalizabilității spune că
omul trebuie să acționeze numai în funcție de acele norme morale pe care ar dori să le
respecte toți ceilalți . De exemplu, dacă eu acționez după regula care cere să nu mint,
acționez după o normă universalizabilă, fiindcă este dezirabil ca toți oamenii să o
respecte, fiind în interesul tuturor . O acțiune este corectă moral dacă are loc după o
astfel de regulă și este incorectă dacă are loc fie după o regulă ce nu poate fi aplicată
universal, fie după una care poate fi aplicată universal, dar acest lucru nu ar fi deloc
convenabil pentru nimeni. Rezultă deci, că normele trebuie să respecte două criterii sine
qua non : cel al consistenței și cel al reversibilității . Criteriul consistenței spune că o
acțiune este corectă moral numai dacă regula după care ea se desfășoară poate fi
urmată de către toți. O regulă care spune: Încalcă-ți promisiunile ori de câte ori acest
lucru îți convine nu trece de acest criteriu. Oricine s-ar conduce după această regulă nu
și-ar dori ca ea să fie respectată în mod universal, deoarece, astfel, ar pierde avantajul
pe care-l dobândește trișând. De pildă, în cadrul unui concurs, dacă toți concurenții ar
încerca să fure startul, nimeni nu ar mai reuși să fure startul. Potrivit criteriului
reversibilității, o acțiune este corectă dacă regula după care se desfășoară poate fi
aplicată și atunci când ea nu te avantajează. Astfel, regula Oamenii nu trebuie să se
ajute între ei satisface criteriul consistenței, pentru că ea poate fi generalizată imaginar
(ne putem imagina o lume în care oamenii nu se ajută între ei), însă nimeni nu și-ar dori
ca ea să fie realmente generalizată, deoarece oricine știe că poate ajunge oricând într-o
situație în care să aivă nevoie de ajutorul celorlalți.
Cele două condiții sunt teste succesive în vederea stabilirii dacă o normă este
universalizabilă. Primul test arată dacă norma poate fi aplicată tuturor , iar al doilea dacă
este și dezirabil ca ea să fie aplicată. De exemplu, publicitatea mincinoasă nu ar trece
nici primul test, pentru că ne putem reprezenta faptul că dacă toate acțiunile de
advertising ar fi mincinoase, atunci nimeni nu ar mai avea încredere în publicitate și ea
nu ar mai avea niciun rost. Iar discriminarea, chiar dacă îl trece pe primul, nu îl poate
trece pe al doilea, fiindcă, dacă este convenabil să fii cel care discriminează, nu este
deloc convenabil să fii discriminat. Principiul universalizabilității, dimpreună cu cele două
condiții adiacente depășesc subiectivismul regulii de aur , care am văzut că duce la
anumite dificultăți precum aceea legată de faptul că nu ne lămurește dacă este corect să
nu pedepsim pe cei ce greșesc față de societate numai pentru că nici nouă nu ne place
să fim pedepsiți.
Conform principiului respectului – cea de-a doua formă a imperativului categoric
fundamental kantian – omul trebuie să îi trateze pe toți ceilalți întotdeauna și ca scop și
niciodată doar ca mijloc . Adică, este imoral să îi socotim pe ceilați ca simple instrumente
în vederea scopurilor noastre proprii. De exemplu, dezinformarea și manipularea sunt
acțiuni care fac din public/audiență niște simpli pioni pe o tablă de șah, niște simple
instrumente pe un eșichier politic. Astfel de lucruri sunt inacceptabile, pentru că ele revin
la a-i îngrădi cuiva libertatea de gândire, silindu-l să gândească în mod condiționat de
interpretarea livrată de manipulator și nu în funcție de realitatea pe care o presă corectă
este datoare să o livreze publicului său.

16 martie – 22 martieCa puncte tari ale deontologismului kantian poate fi enumerat faptul că el a inspirat în
etica afacerilor teoria responsabilității sociale corporatiste, ideea că drepturile omului
trebuie să fie mereu respectate și aceea că dreptatea socială este o datorie morală care
trebuie să fie înfăptuită, atât la nivel micro – și macro -economic, în cadrul unui stat, cât și
la nivelul afacerilor internaționale. De asemenea, deontologismul kantian a inspirat și
ideea că nu doar indivizii umani, ci și firmele, instituțiile, organizațiile pot fi agenți ai
acțiunii morale și că, deci, și lor le revin în egală măsură drepturi și datorii. De
asemenea, ea elimină riscurile implicate de utilitarism, interzicând orice acțiune imorală,
indiferent de context, și combătând nedreptatea socială prin cultivarea principiului
respectului față de toate persoanele umane (în afaceri, stakeholderii). Ca puncte slabe
ale acestei teorii, putem aminti: faptul că este greu de aplicat, fiind prea exigentă și foarte
rigidă; și că ea poate împiedica dezvoltarea economică.
Ca o concluzie generală, se poate spune că deontologismul kantian e o teorie mai bună
ca temei pentru judecata morală decât ca ghid eficient de aplicat pentru acțiunea morală.
De altfel, ea chiar este mai tentantă pentru judecata morală tocmai pentru că avem
tendința de a folosi criterii mai dure atunci când îi judecăm pe alții decât când ne
judecăm pe noi înșine.
Teoriile etice fundamentale și implicațiile lor în afaceri. Etica virtuții
a. Evaluare comparativă a utilitarismului și deontologismului . Pentru a înțelege
mai bine utilitarismul și deontologismul prezentate până acum separat, este util să fie
înfățișate diferențele dintre ele, apoi să fie analizat un exemplu de acțiune din
perspectiva fiecăreia dintre ele și, în sfârșit, să fie analizate câteva situații de conflict etic.
În ceea ce privește deosebirile dintre utilitarism și deontologism, mai ales trei sunt
importante:
i) Prima diferență e dată de modul în care fiecare teorie se raportatează la
consecințele acțiunii . În timp ce utilitarismul consideră că numai consecințele sunt
importante, deontologismul consideră că, dimpotrivă, consecințele sunt irelevante din
punctul de vedere al corectitudinii morale al unei acțiuni.
ii) Cea de-a doua diferență se referă la rolul normelor morale. Utilitarismul acțiunii
consideră că fiecare acțiune morală trebuie judecată prin raport la consecințele ei, pe
când deontologismul afirmă că normele morale trebuie respectate cu orice preț,
încălcarea unei norme fiind admisă dacă și numai dacă ea ajunge într-o situație dată în
conflict cu o alta mai importantă. Chiar dacă susținătorii utilitarismului regulii recomandă
și ei urmarea normelor , nu le consideră absolute, ei văzând în normele morale doar un
ghid de acțiune ce oferă predictibilitate acțiunilor noastre. Mai mult, utilitariștii consideră
că normele sunt relative cultural, pe când deontologiștii nu.
iii) A treia diferență are în vedere modul de raportare la anumite relații speciale între
agentul acțiunii morale și cel care o suportă . Utilitariștii nu acceptă așa ceva, în timp ce
susținătorii teoriei datoriilor prima facie consideră că, de pildă, nu trebuie să arătăm

recunoștință tuturor oamenilor în egală măsură, ci doar celor ce ne-au făcut bine.
Dincolo de astfel de diferențe, utilitarismul și deontologismul sunt teorii morale
complementare. Ambele sunt teorii generale despre acțiunea morală și oferă un temei
solid pentru argumentarea morală; doar argumetele lor diferă, una argumentând cu
consecințele, cealaltă cu regulile. De cele mai multe ori, concluzia la care se ajunge
pornind de la ele este aceeași. De exemplu, a nu informa corect consumatorii despre
caracterul unui produs este imoral și pentru că le aduce acestora daune, dar și pentru că
se încalcă acea datorie a fidelității care cere ca ei să fie informați corect.
Recursul la oricare dintre aceste două teorii este util mai ales în situațiile de dilemă
morală sau de conflict etic. Conflictul etic se poate naște fie între norme morale diferite,
fie între teorii morale diferite. De exemplu, atunci când un prieten îți este bolnav și
șansele lui de recuperare sunt foarte mici, ce faci, îi spui franc în ce situație se află,
respectând norma ce-ți cere să spui în orice împrejurări adevărul, sau adopți o
perspectivă utilitaristă după care faci un bine mai mare încurajându-l? Sau, dacă un
prieten care ți-a împrumutat o armă a înnebunit între timp, ce faci, îi dai înapoi arma,
pentru a respecta norma care cere să dai înapoi ce ai împrumutat de la cineva, sau nu i-
o dai, ca să nu facă rău cuiva cu ea? În aceste cazuri, situația se poate rezolva simplu
prin recurs la principilu utilității, ceea ce nu anulează valabilitatea integrală a teoriilor
deontologiste
În cazul marii majorități a conflictelor etice sau a dilemelor morale chestiunea poate fi
tranșată relativ ușor , dar există și cazuri mai greu de lămurit. De pildă, trebuie știut că în
cazul conflictelor între datorii, prioritate au datoriile mai generale în raport cu cele
speciale: datoria de a nu face rău nimănui e mai importantă decât cea de a-ți ajuta
prietenul în cazul în care a-ți ajuta prietenul poate să însemne a face rău cuiva. În multe
cazuri, faptul de a nu spune adevărul poate aduce beneficii și agentului și celui ce
suportă acțiunea, fără ca alte persoane să fie lezate în vreun fel, așa ca în cazul de mai
înainte cu prietenul bolnav . Dar este însă în toate cazurile la fel? Fie cazul unui manager
care are de ocupat un post în firma pe care o conduce și care are un prieten pe care l-ar
putea angaja fără concurs pe acel post întrucât știe că acesta e competent, economisind
astfel banii și timpul pe care le-ar consuma cu concursul. Se pun, însă, o seamă de
probleme: este acel prieten chiar cea mai potrivită soluție? Nu ar putea fi angajat cineva
și mai competent? Nu se naște un precedent ce poate deveni periculos? Etc. De această
dată, problema se tranșează simplu din punct de vedere deontologist: în orice context
trebuie respectate regulile. Asta nu înseamnă că teoria utilitaristă este greșită în bloc,
existând și cazuri în care o problemă să nu poată fi rezolvată pe temeiul analizei
regulilor , ci invocând utilitatea, ca în cazurile de mai sus cu prietenul bolnav și cu cel care
a înnebunit. Din această comparație putem extrage foarte bine concluzia că cele două
teorii morale supreme sunt, așa cum am mai spus, complementare.
b. Etica virtuții este o teorie de etică filosofică ce-și are originea în etica lui Aristotel,
după care atingerea scopului ultim al vieții umane, fericirea, nu este posibilă decât ca
urmare a unui comportament demn și drept, care să reprezinte realizarea permanentă a
virtuților umane și care, astfel, să ducă la formarea omului de caracter . Etica aristotelică
nu ține cont nici de intențiile acțiunii, nici de consecințele ei și nici de eventuale norme
care ar prescrie modul de desfășurare al acesteia. Ea vorbește despre valori morale –
virtuțile – a căror împlinire în comportamentul uman este posibilă pentru agent dacă

acesta respectă „rețeta” care prescrie că în orice acțiune morală trebuie urmată calea de
mijloc sau aurea mediocritas . Această „rețetă” presupune ca în diferite contexte de
acțiune individul să găsească cu înțelepciune calea mediană care ocolește cele două
extreme ce reprezintă viciile corespunzătoare unei virtuți date. De exemplu, curajul este
virtutea pe care războinicul o realizează dacă știe să găsească acea cale care îl face atât
să își înfrângă frica, cea care l-ar putea duce la lașitate, cât și ignorarea irațională a
pericolului, care l-ar putea duce la excesul contrar , periculoasa temeritate. Curajul este,
așadar , temperarea rațională a fricii și asumarea ei. Sau, cumpătarea este calea mijlocie
dintre excesul pe care îl reprezintă zgârcenia și cel reprezentat de risipă. Toate virtuțile
sunt, potrivit lui Aristotel, valori mijloc pentru împlinirea valorii umane supreme care este
fericirea și care nu se rezumă doar la plăcere, avuție, faimă, putere, ci presupune
împlinirea tuturor virtuților morale. În afară de aceasta, Aristotel consideră că mai este
necesară întrunirea a încă două condiții foarte importante. Prima dintre ele este prietenia ,
care duce la prețuirea în comun a virtuților și, respectiv , la admirația reciprocă între cei
care reușesc să le împlinească. A doua condiție este dată de existența unor modele de
virtute , care pot fi căutate fie în mitologie (Ulise, Achile etc.), fie în istorie (Pericle etc.),
care oferă exemple elocvente de împlinire individuală a virtuților . Tot restul vine de la
sine, ca simplu exercițiu al realizării virtuților , care vor deveni în timp un simplu habitus , o
obișnuință ce nu presupune efort. Practicarea habituală a tuturor virtuților duce la
realizarea unei persoane bune, a unui caracter bun sau a unui om superior ( aristos ), căci
virtuțile au tendința de a acționa sinergic, armonios.
În epoca modernă, etica virtuții afost susținută de filosofi precum David Hume sau Adam
Smith, cunoscuți ca teoreticieni ai sentimentului moral . În opinia lor , chiar dacă natura
umană este dominată de interesul personal, prietenia , compasiunea și virtuțile pot fi
realizate de către individul uman deoarece ele sunt plăcute și utile. Teoria eticii virtuții a
fost preluată și de către unii dintre teoreticienii eticii afacerilor . Potrivit acestora, chiar
dacă realizarea utilităților și valorilor materiale este ceva important în activitatea
economică, valoarea ultimă a omului, inclusiv a celui de afaceri, trebuie să fie respectul
reciproc, valorile materiale fiind simple mijloace pentru acesta. V irtutea supremă a omului
de afaceri este să facă profit, iar pentru asta el trebuie să aibă calitățile necesare
(competență, putere de decizie rapidă, tact, flexibilitate etc.), dar el nu este doar om de
afaceri, ci el trebuie să fie om întreg , adică, un om demn de respect. Asta înseamnă că
nu trebuie să subordoneze absolut totul goanei după profit. În activitatea sa de afaceri, el
poate manifesta prietenia prin faptul că înțelege să facă negocieri și afaceri oneste; el
poate manifesta altruism, contribuind la bunăstarea generală prin crearea de noi locuri
de muncă, prin generarea de creștere economică și de inovații tehnologice, prin
manifestarea unei responsabilități sociale etc. În lumea actuală globalizată, în condiții de
multiculturalism și relativism cultural, aplicare unei etici a virtuții de tip aristotelic în
domeniul afacerilor este mai dificilă. Acest tip de etică presupune prețuirea în comun a
unor valori general acceptate, ceea ce este mai greu de realizat într-un mediu mondial
lipsit de omogenitate valorică.
Din acest motiv , spre sfârșitul secolului XX, se considera că etica virtuții, ca teorie morală
născută în antichitate și dezvoltată de medievali și moderni, este depășită, că, în
condițiile statului de drept, ale domniei legii, nu mai are sens să ne întrebăm care sunt
trăsăturile de caracter ale unei persoane bune, ci care sunt normele ce trebuie
respectate. T otuși, ulterior , întrucât criticile la aderesa acestei opinii nu au întârziat să

apară, chiar în etica afacerilor s-au conturat două orientări: unii autori au căutat să
identifice normele și principiile de acțiune ce trebuie aplicate în relațiile de afaceri, iar alții
au spus că trebuie identificate acele virtuți morale care fac ca o persoană să fie bună, de
caracter .
Susținătorii acestei din urmă poziții au arătat că teoria care spune că etica afacerilor
trebuie să arate normele și principiile pe care practicienii afacerilor trebuie să le aplice
are mai multe puncte slabe. Primul dintre ele este legat de faptul că normele au tendința
de a se transforma în sfaturi de urmat, care, de cele mai multe ori, sunt ambigue, astfel
încât se poate ajunge la situații în care normele și principiile propuse de teorii etice rivale
(principiul utilității și imperativul categoric kantian, de pildă) să intre în conflict. A doua
slăbiciune este dată de faptul că aplicarea normelor și principiilor ar ajunge să se facă în
mod mecanic. Or , este important și ce fel de persoană vreau să fiu, nu doar ce trebuie să
fac. În sfârșit, ideea că aplicarea unor norme derivate fie din ideea de datorie
(deontologism), fie din cea de utilitate generală ca scop ultim al acțiunii mele (utilitarism),
implică ideea că diferitele contexte ale acțiunii noastre sociale ar fi foarte clare. Însă
realitatea socială, diferitele contexte ale acțiunii noastre economice și sociale pot fi
neclare, astfel încât aplicarea principiului să nu fie ușoară și să se ivească situații de
conflict moral, în care să nu știu care este norma/principiul cel mai potrivit în context. Or ,
etica virtuții ne spune că o persoană bună, un om de carater , știe în mod intuitiv ce
trebuie să facă în orice situație, astfel încât să-și păstreze onorabilitatea. Asta înseamnă
că nu este nici util și nici posibil ca etica virtuții să fie exclusă din calculul moral, ori din
analiaza morală. Ca urmare, pe lângă corectitudinea în raport cu principiile și normele,
trebuie să se țină cont și de virtutea celui angajat într-o acțiune ce poate fi judecată din
punct de vedere moral. Reprezentanții teoriei virtuții spun că putem înțelege mai bine
esența moralității numai dacă analizăm acțiunile morale ale oamenilor din ambele
perspective, și din cea a corectitudinii, și din cea a virtuții. Așa, ar rezulta o teorie morală
completă, care ar armoniza cele două teorii opuse. Căci, pentru a răpunde la întrebarea
cum pot să găsesc fericirea , trebuie să știu nu doar ce este corect să fac în diverse
situații, ci și cum trebuie să fiu ca persoană morală. Complementaritatea acestor două
tipuri de teorii poate fi demonstrată și prin analiza modului de comportament economic
propus de M. Friedman, după care singura responsabilitate socială a afacerilor este să-și
sporească profitul. Această concepție se ghidează numai după teoria care îți spune ce
este corect să faci în funcție de rolul pe care îl joci ca manager al unei firme. Însă tu ești,
totodată, și om, pur și simplu. Iar ca om trebuie să te poți privi în oglindă dimineața.
Teoriei virtuții i s-a adus critica după care, în epoci diferite, sunt prețuite virtuți diferite și,
deci, acestea sunt relative și cu slabă relevanță. În întâmpinarea acestei critici, apărătorii
teoriei virtuții spun că se poate identifica un tablou general al celor mai importante virtuți
morale care sunt prețuite de toți oamenii din toate timpurile și din toate culturile și care,
deci, sunt mereu dezirabile. Astfel de virtuți universale sunt: compasiunea, politețea,
spiritul de cooperare, cinstea, generozitatea, sinceritatea, loialitatea, dreptatea,
cumpătarea, chibzuința, toleranța etc., toate fiind dezirabile pentru oricine. Într-adevăr , în
diferitele situații de viață, omul de oricând și de oriunde trebuie să dea dovadă, de pildă,
de curaj , pentru că viața, inclusiv cea de afaceri, presupune înfruntarea riscurilor; de
generozitate , pentru că fiecare poate ajunge vreodată într-o situație în care să aibă
nevoie de ajutorul celoralți; de sinceritate și cinste , deoarece, dacă toți am minți și am
înșela, nimeni n-ar mai avea încredere în nimeni etc. T oate aceste observații sunt

valabile și în afaceri, deoarece bogăția depinde nu doar de hărnicie, curaj, competență,
chbzuință și altele asemenea, ci depinde și de cinste, sinceritate, spirit de cooperare,
dreptate, loialitate etc.
Teoriile corectitudinii (utilitarism, deontologism) privilegiază mai ales sfera publică, în
dauna celei private și transformă relațiile interumane în relații impersonale, între indivizi
concentrați doar pe a face în mod corect ceea ce au de făcut. În acest context, etica
virtuții aduce următoarele avantaje:
i) Acțiunea morală realizată în conformitate cu intenția împlinirii virtuții – generozitatea,
de exemplu – este mai umană, mai caldă decât aceea care se face numai în
conformitate cu norma care îți spune că trebuie să îi ajuți pe cei aflați în nevoie. Astfel,
de exemplu, dacă cineva te ajută într-o problemă și apoi afli că a declarat că a făcut-o
numai din spirit de corectitudine, pentru că oamenii trebuie să se ajute între ei la nevoie,
vei fi dezamăgit. Or , asta înseamnă că noi toți știm că un act făcut din sentiment moral,
din generozitate, este un act moral într-un sens mai deplin și mai înalt decât cel făcut
doar din corectitudine.
ii) Apoi, teoriile corectitudinii exagerează rostul imparțialității. De pildă, J. St. Mill spune
că agentul moral trebuie să acționeze întotdeauna în mod imparțial, asemeni unui
spectator dezinteresat, astfel încât acțiunile sale să facă bine și lui și celorlalți în egală
măsură, iar Kant spune să acționezi întotdeauna în așa fel încât norma acțiunii tale să
poată deveni universală, adică imparțial. Și totuși, există tipuri de relații interumane
(dragoste, prietenie, caritate) în care aplicarea imparțialității ar fi nu doar nedreaptă, ci
de-a dreptul absurdă. De pildă, o mamă care nu iubește toți copiii din lume la fel de mult
ca pe ai săi nu poate fi acuzată că ar fi pe nedrept părtinitoare. Sau, un tată care lasă
prin tesatament o parte mai mare din averea sa unui copil minor al său sau unuia care
are anumite dizabilități decât le lasă celorlalți nu procedează nedrept, chiar dacă este
părtinitor . La fel, dacă o firmă alege să sponsorizeze o grădiniță dintr-un cartier sărac în
dauna uneia dintr-un cartier bogat este părtinitoare, dar nu este și nedreaptă etc.
Etica virtuții are, desigur , și dezavantaje:
i) Are tendința de a minimiza rolul normei. Or , de exemplu, pentru a realiza virtutea
sincerității, eu trebuie să mă comport în funcție de norma care îmi cere să nu mint;
ii) Etica virtuții nu poate explica de ce sunt necesare virtuțile, lucru pe care teoria
corectitudinii îl poate face. De exemplu, în cazul sincerității, teoria virtuții ne spune că e
frumos ca omul să spună adevărul pentru că numai astfel va fi respectat de ceilați. T eoria
corectitudinii ne poate da însă o justificare rațională în acest sens. Utilitarismul ne va
spune că sinceritatea e utilă pentru că relațiile umane întemiate pe această virtute vor
conduce către o bunăstare pentru un număr mai mare de oameni; teoria contractului
social ne va spune că sinceritatea e bună, deoarece, datorită ei, oamenii pot trăi
împreună armonios, știind că se pot baza unii pe alții;
iii) Etica virtuții nu este eficientă în rezolvarea situațiilor de dilemă morală. De pildă, într-
o situație în care ar trebui să alegi între a fi sincer dar nu amabil și a fi amabil dar nu
sincer , nu poți spune care virtute este prevalentă: sinceritatea sau amabilitatea. Reluând
exemplul cu pritenul care suferă de o boală incurabilă pe care l-am mai folosit anterior ,
dilema s-ar putea tranșa doar dacă apelăm la cele două teorii morale post-
convenționaliste, utilitarismul și deontologismul kantian. Din punct de vedere utilitarist,

23 martie – 29 martieam putea decide să preferăm a fi amabili și nu sinceri într-o atare situație, întrucât
sinceritatea noastră nu ar face decât să-i sporească suferința prietenului nostru.
Deontologismul kantian ne va conduce la aceeași concluzie. Pentru că, deși respectarea
tuturor normelor morale este imperativă, trebuind, să spui mereu adevărul și să fii mereu
ambil, în situația dată, întrucât norma morală supremă îți cere să îl tratezi pe fiecare om
ca scop și pentru că scopul oricărui om este fericirea, ar fi mai bine să fii amabil,
ascunzându-i prietenului tău un adevăr care nu i-ar face decât rău, umbrindu-i și mai
mult puținul ce i-a mai rămas de trăit.
*
Ca o concluzie generală, putem spune că fiecare dintre aceste teorii morale poate
constitui, mai mult sau mai puțin, un temei pentru un comportament moral cotidian sau
pentru o atitudine etică în afaceri. Ele nu sunt între ele în conflict, dar nici nu pot fi reduse
la o teorie unică, deplin consistentă din punct de vedere rațional. De asemenea, deși
niciuna nu poate fi considerată singură ca fiind bună în mod absolut pentru rezolvarea
dilemelor morale din viața de zi cu zi sau din afaceri, toate împreună pot oferi un temei
bun pentru o astfel de analiză. Totuși, trebuie să recunoaștem că ele nu stau pe picior de
totală egalitate. Utilitarismul și deontologismul kantian ni se arată ca fiind teorii morale
superioare. În situațiile de dilemă morală, trebuie să recurgem la ele, mai ales la ultima,
care o poate justifica și pe penultima, însă nu și invers. De exemplu, utilitarismul nu
poate spune de ce utilitatea – ca valoare utilitaristă supremă – este relevantă în formarea
caracterului uman. La această întrebare poate răspunde doar kantianismul, care ne
poate arăta că a încerca să faci un bine cât mai mare pentru cât mai mulți este util pentru
că în acest fel îți arăți respectul pentru umanitatea din semenii tăi, tratându-i ca scopuri și
nu doar ca simple mijloace. T otuși, respectarea pură și simplă a normelor cerută de
rigorismul kantian poate fi „încălzită” de cultivarea permanentă a intenției de a ne edifica
un caracter bun prin practicarea cotidiană a virtuților morale.
Competență și consistență etică
1. Competența morală. Evoluția conștiinței morale. Din discuția cu privire la
normele și valorile morale, vedem că a acționa moral înseamnă a te conforma unor
norme sau reguli de comportament. Am văzut și că normele morale sunt caracterizate de
câteva trăsături specifice. Ele sunt autonome , fiind elaborate de conștiința mea morală;
sunt universalizabile , întrucât sunt valabile nu doar pentru mine, ci pentru orice posesor
de conștiință morală; și sunt imperative categorice , fiindcă ele trebuie aplicate indiferent
de împrejurări sau interese personale. Așadar , normele morale sunt rezultatul unei
autolegiferări care poate căpăta valoare universală. Această posibilitate este dată de
faptul că normele morale pot fi deduse în mod rațional din valorile morale pe care le
prețuim cu toții – virtuțile. De ex., norma care îți cere să nu minți este aplicabilă universal
pentru că toți oamenii prețuiesc valoarea onestității. Din acest motiv , știu că nu doar eu,
ci orice om rațional trebuie să respecte această normă.

Și, totuși, există oameni care mint. Cum e posibil acest lucru, de vreme ce kantiana voce
a rațiunii pure practice răsună în mintea fiecărui individ rațional? Un răspuns la îndemână
ar fi că, de multe ori, una gândim și alta facem. T oți știm că e mai bine și mai util să nu
minți, să nu furi etc., dar unii dintre noi cedează, din slăbiciune, propriilor înclinații, sau
imită „modele” din jur: „Dacă toți mint, fură etc. …”. Din păcate, cu morala lucrurile stau la
fel ca și cu logica: morala te învață cum să acționezi bine și de ce este bine să acționezi
bine, dar nu te poate sili să faci așa. Logica ne spune care sunt regulile gândirii corecte,
dar nu poate forța pe nimeni să gândească corect, dacă refuză să deprindă rigorile logicii
și ale gândirii corecte. Din fericire, și gândirea logică, și cea morală rezidă în mod natural
în fiecare dintre noi și pot fi deprinse prin învățare și exercițiu. T oți suntem ființe potențial
morale, diferențele dintre noi apărând mai mult în funcție de gradul de exersare, de
efortul depus pentru învățare.
La o primă vedere, s-ar părea că fiecare individ are modul său propriu de comportament,
că fiecare are valorile sale, în funcție de care se ghidează. Dincolo de diferențele
individuale, se pot face însă și anumite tipologizări în ceea ce privește comportamentul
moral al îndividului. Pentru a da un exemplu, se poate spune să există indivizi înclinați
spre altruism și indivizi înclinați spre egoism, că unii acționează numai în funcție de
interesul propriu, iar alții se gândesc și la modul în care acțiunile lor îi pot afecta pe
ceilalți. T recând peste astfel de tipologizări sumare, unii cercetători s-au gândit să
studieze dacă nu cumva există anumite etape specifice ale devenirii morale a tuturor
indivizilor umani. Socrate, mai întâi, iar apoi Platon și Aristotel considerau că virtutea
poate fi învățată, că este o „știință”. Această idee a fost confirmată mai nou de psihologi
contemporani, care au observat în baza unor studii științifice, că, așa cum există stadii
ale evoluției noastre fizice sau intelectuale, tot la fel există stadii ale dezvoltării noastre
morale, ale competenței noastre etice. Ei au remarcat că individul uman nu are o
manifestare morală deplină încă dintru început, ci fiecare deprinde comportamentul
moral pe măsură ce înaintează pe calea vieții. Plecând de la astfel de considerații,
psihologul elvețian Jean Piaget a constatat că anumite condiții de ordin psiho-genetic fac
posibilă trecerea omului de la morala heteronomă a copilăriei la cea autonomă a
adultului. Pe urmele lui Piaget, psihologul american Lawrence Kohlberg a reușit să
identifice etapele progresive pe care conștiința morală a omului le parcurge de-a lungul
vieții. Concepția lui Kohlberg este relevantă și din punctul de vedere al eticii afacerilor ,
deoarece ea ne ajută să înțelegem ce înseamnă pentru om drept -nedrept , egaliate –
inegalitate , schimb corect , bine, reciprocitate etc. De asemenea, cercetarea lui Kohlberg
ne poate ajuta să înțelegem conflictele morale din etica afacerilor , care este stadiul în
care ele apar , dar și în ce stadiu pot fi ele rezolvate.
Kohlberg distinge șase trepte ale evoluției conștiinței morale, împărțite în trei stadii a câte
două etape fiecare. Să le vedem pe rând.
a) Stadiul preconvențional este cel al copilăriei, dar și unii adulți mai puțin evoluați pot fi
blocați în acest nivel de gândire. Cei care raționează la acest nivel judecă moralitatea
unei acțiuni în funcție de consecințele ei directe. Nivelul pre-convențional este
egocentric. Copilul cu moralitate pre-convențională nu a internalizat încă convențiile
sociale cu privire la ceea ce e bine sau rău, ci se concentrează în mare măsură pe
consecințele externe pe care le pot avea acțiunile sale.

· Prima etapă, cea a supunerii și pedepsei , este etapa în care copilul observă că trebuie
să se raporteze la voința celor din jurul său, care îi încurajează anumite dorințe și i le
cenzurează pe altele. Astfel, el învață să distingă între corect și greșit în funcție de
reacția celor din jur , care îl premiază prin laude atunci când procedează corect (este
cuminte) și îl ceartă sau pedepsesc atunci când face ceva incorect (sparge ceva, de ex.).
Ca urmare, copilul se va supune regulilor pentru a evita pedeapsa, aceasta fiind singura
lui motivație pentru a face ceea ce este corect. Interesele sau sentimentele celor din jur
nu au importanță pentru el decât în măsura în care îl afectează în mod direct. Acum,
copilul nu se percepe pe sine ca o individuialitate, ci doar ca pe o parte a lumii în care
trebuie să se integreze într-un mod cât mai convenabil pentru el.
· Cea de-a doua etapă este etapa interesului personal și a schimbului , etapă în care
copilul se percepe pe sine ca pe o entitate individuală diferită de restul lumii și de
celelalte persoane. Acum, el funcționează exclusiv în baza interesului personal, dar
înțelege că, la fel ca el, și celelalte persoane au interesele lor , care trebuie respectate
pentru a asigura reciprocitatea. De pildă, el înțelege că este în interesul său să accepte
să se joace în liniște atunci când mama sa trebuie să se odihnească, întrucât mai mult ca
sigur că mama îl va răsplăti cu ceva bun. Sau, dacă vrea o jucărie a unui alt copil,
înțelege că trebuie să dea ceva în schimb într-un mod cât de cât echitabil. În acest
context, indivizii umani încep să se diferențieze în funcție de ce anume are pentru fiecare
valoare: obietele , în a căror posesie își doresc să intre, sau persoanele , prin intermediul
cărora pot dobândi acele obiecte. Așadar , în această etapă, copilul învață că fiecare om
are propriile interese, că este firesc ca fiecare să și le urmărească pe ale sale, că ceilalți
ne pot fi utili în atingerea scopurilor noastre, dar că pentru asta este corect să asiguri
reciprocitatea. Do ut des ! Este disctonul după care se conduce cel aflat în această etapă.
b) Stadiul convențional este acela în care individul, adolescent sau adult, nu se mai
ghidează după propriile dorințe și nici după reacția celorlalți, ci el înțelege că trebuie să
se poarte conform cu normele sociale, așa cum le deduce din comportamentul celorlalți,
fără a le pune în vreun fel la îndoială. Drept urmare, el se poartă cu ceilați exact așa cum
ar dori să se poarte și aceștia cu el. Deși aderarea la reguli nu mai este condiționată nici
de dorința de a evita pedeapsa și nici de aceea de a-l ajuta la împlinirea unui interes
personal, aderarea la reguli și convenții este una necritică. (Cf. fratele fiului risipitor).
· Prima etapă a acestui stadiu este etapa așteptărilor reciproce și a conformității , în care
individul înțelege că nu doar obiectele în a căror posesie încearcă să intre și nici doar
plăcerea pe care acest lucru i-o provoacă au importanță, ci importante sunt și
sentimentele de plăcere sau neplăcere pe care acțiunile sale le pot provoca celorlalți
indivizi umani în genere, nu doar celor din imediatul său. În această etapă, el înțelege că
drept și nedrept se disting în funcție de felul în care se raportează la regulile de conduită
a căror existență o observă prin acțiunea lor în societate. Dacă respectă aceste reguli,
ceilalți îl consideră ca fiind bun/drept și demn de a avea încrederea lor . În plus, dacă el
va răspunde așteptărilor celorlalți, și ei vor răspunde așteptărilor sale. Cum va acționa în
calitate de frate, soră, prieten, coleg etc., așa i se va răspunde, primind fie încredere și
respect, fie dispreț și respingere. Fiindcă moralitatea individului aflat în această etapă se
bazează pe sentiment și nu pe rațiune, el nu este prea atent la coerența sau consistența
regulilor după care se ghidează. El știe doar că, în contexte diferite, trebuie să facă ceea

ce se așteaptă ceilalți de la el. Acum, interesele grupului prevalează în fața celor
personale, individul fiind capabil să se pună în locul celulalt, pentru a înțelege ce anume
se așteaptă de la el să facă.
· Cea de-a doua etapă este etapa conștiinței morale și a menținerii sistemului social .
Acum, individul înțelege că regulile morale trebuie respectate nu doar pentru a fi acceptat
de către ceilalți, ci pentru că, fără reguli, societatea însăși nu ar putea să existe. Ca
atare, individul înțelege că – de vreme ce societatea trebuie să primeze în fața individului
– el are o datorie față de societate, prima dintre ele fiind chiar aceea de a se conforma
regulilor acesteia, așa cum te conformezi literei legii fără a comenta. Interesele personale
nu dispar , dar ele sunt acum supuse interesului de grup și respectării cutumelor sociale:
nu faci ceea ce nu se face pentru că nu-i frumos. Conformarea conștientă la cutume și
uzanțe este cea care aduce pentru individ recunoașterea sa ca membru al grupului
social căruia îi aparține. Cei mai mulți membri activi ai societății sunt blocați în această
etapă, în care moralitatea este încă predominant dictată de o forță exterioară.
c) Stadiul postconvențional este cel în cadrul căruia individul uman matur ajunge la un
nivel superior de înțelegere a moralității, acela în care el pricepe că distincția între drept
și nedrept nu se face doar în funcție de criterii externe, ci o poate face el însuși în funcție
de capacitatea propriei sale conștiințe morale de a identifica regulile de acțiune cu
valabilitate universală, regulile pe care ar trebui să le respecte orice om în măsura în
care este om deplin.
· Prima etapă a acestui stadiu este etapa drepturilor primare, a contractului social și a
utilității sociale . În această etapă individul poate depăși simplul conformism moral în
numele unei etici mai înalte și al unor valori depre care știe că ar trebui să fie prețuite de
toată lumea. În această etapă, individul înțelege că există drepturi și valori fundamentale,
precum viața și libertatea, pentru a căror prezervare este necesară acceptarea
contractului social ca o condiție necesară în acest scop. El mai știe acum că aceste
drepturi nu i-au fost date de nicio putere lumească și, de aceea, nu datorează nimic
nimănui pentru ele și nici nu îi pot fi luate de nimeni, ci, dimpotrivă, toți ceilalți au obligația
morală să i le respecte, așa cum și el o are în raport cu drepturile similare ale celorlalți.
De asemenea, acum înțelege că toate celelalte norme morale trebuie respectate în
măsura în care astfel se ajunge la asigurarea și protejarea drepturilor și libertăților
fundamentale. Și, tocmai pentru că societatea are o foarte mare importanță în acest
sens, individul uman ajuns pe această treaptă a evoluției conștiinței morale poate
înțelege că acțiunile sale din cadrul societății trebuie – cu rațională necesitate – să se
supună principiului realizării unui bine cât mai mare pentru cât mai mulți. Sunt puțini cei
care pot ajunge la acest nivel.
· Ultima dintre cele șase trepte ale evoluției conștiinței morale este etapa principiilor etice
universale ce emană din conștiința morală a omului universal și care transcend toate
celelalte obligații ce sunt impuse de cutume sau legi. Moral și drept este acum acela care
acționează conform cu principiile morale fundamentale, iar individul le urmează mânat de
nimic altceva decât faptul că este o ființă rațională și, deci, morală. Fundamentul ultim
pentru orice acțiune inter-umană este acum respectul pe care fiecare om trebuie să-l
arate față de umanitatea din el însuși și pentru cea din semenii săi. Persoanele care
operează în mod constant la acest nivel sunt rarisime.

2. Consistență morală și dileme etice . Din teoria dezvoltării conștiinței morale rezultă
că moralitatea ca autolegiferare universală și obiectivă nu este prezentă în mod universal
pentru că indivizii umani se află pe trepte diferite de competență etică. Legat de această
problemă a competenței morale mai apare una, cea a consistenței morale. Pentru că,
deși majoritatea oamenilor înțeleg rațional ce este bine și ce este rău și de ce este
important să faci binele, nu toți aceștia și fac binele în practică. Putem să gândim bine
dar să ne comportăm rău, lăsându-ne copleșiți de instincte, sentimente, emoții, dorințe și
reflexe. Asta înseamnă că pentru comportamentul moral nu e suficientă doar rațiunea
morală care ne spune ce este bine și ce este rău, ci este nevoie și de voința morală , care
poate fi educată prin exercițiu. Din acest motiv , trebuie să abordăm problema
consistenței gândirii noastre morale. În logică, consistența se definește ca lipsă a
contradicțiilor . În etică, lucrurile stau la fel. Și aici putem defini consistența morală ca
lipsă a contradicției atât la nivelul valorilor morale pe care le apreciez, cât și la cel al
normelor morale după care înțeleg să îmi ghidez comportamentul. În morală poate
apărea însă o sursă suplimentară de contradicție: aceea între valori și norme morale, pe
de-o parte, și comportamentul meu, pe de altă parte, întrucât eu pot să gândesc una și
să fac alta.
Pentru contradicția ce poate apărea între normele morale un exemplu foarte bun poate fi
acela presupus de situația în care angajatorul îmi poate cere să fac ceva ce eu știu că le-
ar putea face rău consumatorilor . Or, eu sunt dator , pe de-o parte, să fiu loial
angajatorului meu, iar pe de altă parte, sunt dator să nu fac rău nimănui. Ambele lucruri
sunt cerute de norme morale care, în situația dată, par a fi în contradicție. Cum a trebui
să acționez ca să fiu consistent moral, atâta vreme cât nu le pot face pe amândouă
odată? Soluția va fi să analizez cele două norme morale și să văd care prevalează. Or ,
întrucât angajatorul meu îmi cere să săvârșesc ceva imoral, să fac rău unui semen, asta
mă exonerează, în acest caz, de respectarea normei care îmi cere să fiu loial
angajatorului meu, și, drept urmare, voi da curs normei care cere să nu fac rău în mod
deliberat nimănui. În plus, contradicția mai poate să apară și între normele mele, pe de-o
parte, și comportamentul meu efectiv , pe de alta. Așa este cazul cu cineva care declară
că fiecare om este liber să locuiască oriunde dorește, dar se opune ca o familie de romi
să cumpere o casă lângă el.
Pentru a rezolva problema consistenței morale în acțiunile mele imediate, o soluție la
îndemână ar fi să aplic Regula de aur , care îmi spune să mă port cu ceilalți așa cum aș
dori să se poarte și ei cu mine, adică, să le arăt respectul și considerația de care mi-aș
dori și eu să mă bucur din partea lor . Dar este suficientă această cerință a consistenței
etice, atâta vreme cât există mai multe sisteme morale coerente înlăuntrul lor , iar
relativismul moral spune că fiecare sistem etic este valabil în sine? Relativismul moral nu
trebuie să se confunde cu relativismul cultural. Acesta din urmă vorbește despre
toleranța ce trebuie arătată tradițiilor și obiceiurilor diferitelor popoare și culturi. Însă
comportamentul moral este altceva decât tradițiile și obiceiurile. Fiind constituit pe norme
universalizabile, acesta presupune, în toate culturile din toate timpurile, respectul
reciproc dintre semeni și dorința, la fel de reciprocă, de a-și face bine unii altora. Este
acceptabil faptul că membrii unui trib își pilesc dinții, își tatuează fața ori corpul etc., dar
nu sunt deloc acceptabile moral uciderea prin lapidare a femeii adultere, tăierea mânii
drepte a hoțului prins și, cu atât mai puțin, crimele nazismului și comunismului. Pe de altă
parte, deși doctrina relativismului etic este de respins în conținutul ei, trebuie să

30 martie – 5 apriliesubliniem meritul relativismului generic ca atitudine rațională, acea atitudine care ne
îndeamnă să ne judecăm inclusiv propriile noastre valori morale și propriile valori în
general. V alorile nu trebuie prețuite numai pentru că ne spun alții, sau pentru că așa le-
am apucat noi din moși-strămoși, ci ele trebuie prețuite numai și numai pentru că așa ne
spune rațiunea – cea proprie și, mai ales, cea comună – că este bine să facem.
Pe lângă clarificarea ideii de consistență morală, o altă considerație care poate fi făcută
plecând de la teoria lui Kohlberg despre dezvoltarea stadială a conștiinței morale este
cea legată de temeiul pentru rezolvarea dilemelor morale. Între dezvoltarea psihologică,
cea cognitivă și cea morală a individului uman există un paralelism evident. Însă, numai
până la un punct, fiindcă nu orice persoană dezvoltată complet din punct de vedere
psihologic și cognitiv se va comporta în funcție de treapta cea mai înaltă a dezvoltării
morale. Cei mai mulți oameni pot să ajungă la o vârstă foarte înaintată fără să fi depășit
etapa a patra a conștiinței morale, aceea a conformării impersonale la sistemul social
pentru menținerea acestuia. Asta înseamnă că pentru a rezolva anumite dileme morale,
trebuie să ne raportăm la treptele cele mai înalte ale dezvoltării conștiinței morale. Mai
precis, la ultimele două, cea a drepturilor fundamentale și cea principiilor universale.
După cum putem vedea din prelegerile anterioare, treptele conștiinței morale au
corespondent în teorii morale pe care le putem întâlni în religie și filosofie. Întrucât
treapta a cincea corespunde concepției utilitariste și cea de-a șasea celei deontologiste ,
rezultă că această din urmă concepție morală este mai înaltă și ea trebuie să reprezinte
temeiul pentru rezolvarea conflictelor etice produse de utilitarism.
Această schemă de raționare poate fi aplicată inclusiv în etica acțiunilor cu substrat
economic. Acest lucru se poate vedea din analiza așa-numitei dileme a lui Heinz. Potrivit
scenariului ipotetic al acestei dileme morale, soția lui Heinz este bolnavă de cancer , iar
medicamentul potrivit pentru salvarea ei se găsește numai într-o singură farmacie.
Farmacistul de aici cere însă o sumă de 10 ori mai mare decât valoare reală a
medicamentului. Mai precis, el cere 2000 de dolari pentru o singură doză, iar Heinz nu
are decât 1000 de dolari. Neputând să-l convingă pe farmacist să îi dea acea doză la un
preț de doar cinci ori mai mare, Heinz revine în noaptea următoare, sparge farmacia și ia
medicamentul necesar pentru soția sa, lăsând însă și banii necesari. Dacă judecăm din
perspectiva ultimelor două trepte ale dezvoltării conștiinței morale și din cea a teoriilor
morale corespondente, putem susține că Heinz a procedat corect din punct de vedere
moral, întrucât viața este o valoare mai mare decât proprietatea .
În sfârșit, lucru foarte important, teoria lui Kohlberg ne arată că punctul arhimedic al
dezvoltării conștiinței morale a omului îl reprezintă respectul față de sine: săvârșești fapte
morale tocmai pentru a nu-ți pierde respectul față de tine însuți, sau, cum spune o veche
expresie chineză, pentru a nu-ți „pierde fața”.
Competiție și cooperare în afaceri. T eorii ale eticii în afaceri I

Dacă ne raportăm la relațiile posibile dintre afaceri și etică, acestea pot fi evaluate fie ca
fiind incompatibile (afacerile ar fi ceva total diferit de etică), fie ca fiind compatibile
(afacerile sunt mai importante decât etica, dar ele nu trebuie să o ignore pe aceasta
total), fie afirmând întâietatea eticii în raport cu afacerile (afacerile trebuie să țină cont în
primul rând de normele morale și abia apoi de profit). Dacă luăm în calcul aceste trei
perspective diferite, putem observa că în etica afacerilor s-au conturat patru tipuri de
teorii specifice, în cadrul cărora se poate vedea o creștere graduală a ideii de moralitate:
teoria incompatibilității dintre etică și afaceri, teoria bazată pe ideea de piață liberă , teoria
stakeholderilor și teoria responsabilității sociale corporatiste.
I. Teoria incompatibilității dintre afaceri și etică (Business is business and shouldn’t be
mixed with ethics. ). Această teorie neagă orice legătură între etică și afaceri,
considerând că nu este loc de morală în cadrul afacerilor . Afacerile au doar o
responsabilitate economică, iar legile juridice trebuie respectate doar în interesul
afacerilor . Potrivit lui Albert Carr , principalul susținător al acestei teorii, etica își are locul
doar în viața particulară a indivizilor , afacerile având propriile lor reguli. Afacerile sunt un
joc de strategie ce presupune competiție și nu întrajutorare, ceea ce face ca sintagma
etică în afaceri să fie o contradicție în termeni. Singura „etică” în afaceri este cea dată de
respectarea regulilor jocului presupus de relațiile de afaceri, dar aceste reguli nu au nicio
legătură cu moralitatea activă în viața cotidiană. Adică, spune Carr , dacă morala se
întemeiază pe Regula de aur , pe acel principiu moral care spune să te porți cu ceilalți
așa cum ai vrea să se poarte ei cu tine, afacerile se conduc, dimpotrivă, după principiile
jocului de pocker , în cadrul căruia este valabilă regula Fă celorlalți ceea ce nu ai dori să
îți facă ei ție; și fă-le asta chiar înainte ca ei să-ți poată face acest lucru ție ! Singurele alte
reguli pe care trebuie să le respecte afacerile sunt legile juridice, stabilite de stat pentru
prevenirea fraudelor , iar dacă proprietarii de afaceri au grijă să nu supere angajații,
consumatorii, competitorii etc., ei fac asta nu dintr-un sentiment moral, ci din pură
strategie, pentru a-și apăra afacerile.
Teoria lui Carr a avut de întâmpinat, firește, critici extrem de dure. Între acestea, cea mai
importantă este cea care îi reproșează faptul că el concepe moralitatea într-un sens
foarte îngust, ca totalitate a unor deprinderi valabile doar în viața privată a individului.
Într-adevăr , el recomandă ca, atunci când între moralitatea cotidiană și afaceri apare un
conflict, trebuie să primeze afacerile. O altă critică ce i-a fost adusă lui Carr este aceea
care spune că el nu argumentează de ce e necesar ca afacerile și morala să fie
separate. Mai nou, poziția lui Carr este aspru criticată nu doar de eticieni, ci inclusiv de
către oamenii de afaceri, care au înțeles că un comportamnet economic întemeiat numai
pe respectarea legilor este unul perdant pe termen lung. Ca urmare, plecând de la
teoriile etice standard, în literatura de etică a afacerilor s-au conturat anumite teorii
specifice care merită a fi trecute în revistă. Dintre teoriile morale născute chiar pe terenul
eticii afacerilor , cele mai cunoscute sunt teoria interesului luminat sau a egoismului
rațional , teoria clasică a afacerilor , cea a stakeholderilor și cea a responsabilității sociale
corporatiste . Toate teoriile din literatura eticii în afaceri au analizat problematica eticii
afacerilor din perspectiva ideii de piață liberă care ar fi guvernată de o „mână invizibilă”.
Una dintre aceste teorii susține că trebuie lăsată o libertate deplină acestei „mâini
invizibile”, pe când celealte se raportează critic această idee.

II. Perspectiva bazată pe ideea de piață liberă pleacă mai ales de la ideile exprimate în
secolul al XVIII-lea de către Adam Smith, David Hume și Bernard Mandeville, respectiv ,
în secolul XX de Milton Friedman și Robert Nozick. Această teorie poate fi rezumată în
două teze fundamentale ale ei: i) teza interesului luminat , după care oamenii sunt ființe
ce își urmează în mod natural interesul propriu, iar acesta, cel puțin într-o anumită
măsură, produce avantaje generale pentru societate; și ii) teza intervenției limitate a
statului , potrivit căreia statul nu trebuie să intervină în economie decât ca simplu arbitru,
atunci când sunt încălcate regulile de către unii „jucători” din piață.
Prima teză a fost susținută mai ales de A. Smith în Avuția națiunilor și de B. Mandeville
în Fabula albinelor . Vicii private și beneficii publice . Primul afirma că măcelarul, brutarul
și berarul ne vor furniza, pe cât posibil, mereu produse de calitate pentru masa noastră
nu atât din cauza simpatiei pe care ne-o poartă, cât pentru că este în interesul lor să ne
ofere produse de calitate dacă vor să ne păstreze în calitate de clienți. Celălalt afirma că
dorința de înavuțire a proprietarilor de afaceri și tentația pentru lux a consumatorilor , deși
sunt „vicii private”, joacă un rol pozitiv la nivel public, generând beneficii sub forma
dezvoltării economice. Iar cei trei reprezentanți amintiți ai libertarianismului contemporan
spun că, în aceste condiții, statul nu trebuie să se amestece în treburile economice ale
societății pe care o guvernează decât într-un mod minimal. Mai exact, după, ei, funcțiile
legitime ale guvernării sunt de trei feluri: i) protejarea societății de atacurile externe, ceea
ce justifică esistența armatei; ii) protejarea cetățenilor prin legi și prin instituții menite să
apere și aplice legile (justiția și poliția); și iii) tratarea unor nedorite disfuncționalități ale
pieței (asimetria informațională, combaterea practicilor anticoncurențiale etc.).
Din sânul acestor viziuni specifice liberalismului clasic din sec. al XVIII-lea și
libertarianismului din sec. XX, s-au desprins, în cadrul discuțiilor specifice din literatura
de etică a afacerilor , alte trei teorii care au adus fiecare nuanțări specifice. toate aceste
teorii afirmă că Good ethics is good business too .
1. Prima dintre ele este teoria interesului luminat . Nu doar în afaceri, ci chiar și în viața
de zi cu zi, oamenii își urmează propriul interes, iar asta nu este deloc blamabil din punct
de vedere moral. Uneori însă, pe acest temei se poate recurge la practici incorecte
(minciună, înșelătorie etc.), care se pot dovedi „utile” pe termen scurt, dar care sunt
perdante pe termen lung. Or , tocmai asta spune în esența ei teoria interesului luminat.
Conform acestei teorii, nu este deloc blamabil ca omul de afaceri să își urmeze propriul
interes, numai că el trebuie să se gândească bine care este interesul său: să dea un
„tun”, sau să facă afaceri pe termen lung?
În acest context, ne putem pune întrebarea: de ce și cum aduce beneficii conduita etică
în afaceri? Dacă săvârșesc acțiuni ilegale, firmele pot să se aleagă cu pedepse
usturătoare, putând ajunge chiar la feliment. Însă faptele care nu sunt ilegale dar sunt
imorale nu pot fi pedepsite în același mod. Atunci, de ce ar trebui ca proprietarul unei
afaceri să adopte un comportament moral? T eoria interesului luminat propune mai multe
argumente în acest sens. Ea spune că relațiile corecte ale unei firme cu partenerii,
angajații și consumatorii săi sunt de natură să o avantajeze pe aceasta. Partenerii vor
câștiga încredere în respectiva firmă și vor dori o relație îndelungată cu ea. Angajații
tratați corect vor avea o motivație înaltă și vor dezvolta fidelitate și spirit de sacrificiu față
de firma angajatoare pentru a-și face datoria față de ea. Consumatorii preferă și ei să
cumpere produsele oferite de producătorii și distribuitorii despre care știu că au o

conduită morală bună. Invers, partenerii înșelați se vor reorienta, angajații siliți să suporte
acțiuni imorale sau să participe la ele involuntar fie vor dori să plece la concurență, fie
vor lucra demotivați, iar consumatorii dezamăgiți vor schimba furnizorul.
Însă nu doar în relația cu părțile interesate principale este benefic comportamentul etic, ci
inclusiv în relația cu competitorii de pe aceeași piață. Comportamentul neconcurențial,
agresiv , față de competitori va atrage din partea acestora dorința de răzbunare, ceea ce
ar putea duce la distrugerea firmei. Așadar , un comportament moral în afaceri duce la o
situație în care toate părțile implicate (firma, angajații, consumatorii, partenerii,
competitorii etc.) câștigă, iar un comportament imoral duce la pierderi pentru toată
lumea. Rezultă, așadar , că în timp ce primul comportament este unul de tipul win-win,
celălalt este unul de tipul lose-lose.
Deși poate părea paradoxal la prima vedere, cooperarea dintre competitori poate aduce
avantaje, atunci când nu constă în practici imorale (anticoncurențiale, de monopol etc.).
De exemplu, atunci când doi sau mai mulți competitori mici cooperează pentru a
combate monopolul unui/unor competitor(i) mari. Competiția este și ea bună, însă numai
cu condiția să fie în folosul consumatorilor . Un bun exemplu aici este cooperarea dintre
companiile aeriene, care, atunci când își ocupă toate locurile, îndrumă clienții către
celelalte. Asta duce la reduceri de costuri, la legături mai bune pentru pasageri etc. În
concluzie, pe termen lung, este mai profitabil să fii corect.
Dacă ne întrebăm în ce măsură poate teoria interesului luminat să întemeieze un
comportament etic în afaceri, putem spune că poți lucra ziua dacă dormi bine noaptea; și
invers. T ot mai mulți lideri de afaceri gândesc așa. Dar este întotdeauna eficient să te
comporți moral? Căci nu este 100% sigur că ceilalți (parteneri, angajați, consumatori,
competitori etc.) se vor vor prinde în jocul tău. Și nici nu poți determina cu maximă
certitudine care vor fi pierderile dacă nu stopezi o practică imorală pe care o săvârșești.
Dacă pentru tine, în context, este mai profitabil să procedezi incorect? Mai rămâne
valabilă în astfel de situații teoria interesului luminat? Plus că, din perspectiva teoriei
kantiene, dacă nu faci binele din datorie, ci doar din interes, asta nu te încununează cu
laurii moralității. Judecând după statisticile oferite de diverse studii de profil, în general,
practicile etice sunt mai profitabile pe termen lung decât cele neetice, deoarece mizeria
iese, mai devreme sau mai târziu, la iveală. Așadar , deși urmărirea rațională a propriului
interes nu se conotează în mod automat cu moralitatea, acționarea în funcție de teoria
interesului luminat e un prim pas foarte lăudabil spre un comportament moral în afaceri.
2. Abordarea libertariană a eticii în afaceri . Libertarianismul este o concepție politică și
morală care consideră că valoarea umană supremă este libertatea . Potrivit acestei
concepții, libertatea înseamnă ca o persoană să poată trăi în acord cu propriile sale
alegeri, cu singura condiție ca acestea să nu îi oprească pe ceilalți să trăiască în acord
cu alegerile lor . Libertarienii disting strict între domeniul legalității și cel al moralității. În
funcție de principiul non-agresiunii , ei declară că orice act săvârșit fără
violență/agresiune este legal. T otuși, putem spune că, din punct de vedere moral, acest
principiu nu este perfect operant, deoarece, deși prostituția ori vânzarea de droguri nu se
realizează neapărat prin agresiuni, ci prin acceptare liber-consimțită și, deși legale,
aceste practici nu sunt totodată și morale. În plus, limitarea libertății individuale se poate

produce și prin recurs la constrângeri mai subtile, așa cum sunt manipularea,
dezinformarea, faptul de a profita de o poziție dominantă într-un context dat sau de un
dezechilibru informațional care te avantajează etc.
Libertarienii mai spun că dreptul la proprietate și cel la libertate sunt drepturi suverane.
Potrivit lor , nimeni nu are dreptul de a-i impune unui proprietar modul în care acesta să
dispună de proprietatea sa. De pildă, proprietarii au dreptul de a face angajările, de a fixa
prețurile, condițiile de muncă și nivelul de calitate al produselor lor după cum vor , chiar
dacă acestea pot fi uneori imorale. Pe de altă parte, însă, aceiași proprietari vor trebui și
să își asume responsabilitatea de a plăti pentru erorile lor morale în toate aceste privințe.
Teoria libertariană poate fi întâlnită în trei variante.
a. Cea mai cunoscută variantă este cea exprimată de către Milton Friedman, ea mai
fiind numită și teoria clasică a afacerilor . Această teorie spune că abordarea etică a
afacerilor trebuie să fie una minimalistă, deoarece singura responsabilitate a afacerilor
aceea de a face profit , mărind valoarea acțiunilor deținute de proprietari, deoarece
afacerile sunt un contract între management și proprietari. Friedman spune că inclusiv
atunci când se recurge la acte de caritate, ele nu au o miză morală, ci una pur
pragmatică, de construire a unei imagini pozitive a firmei în vederea sporirii profitului.
Întrucâtva asemănător cu A. Carr , Friedman spune și el că celelalte îndatoriri ale
managerilor sunt reprezentate doar de respectarea regulilor jocului: respectarea legilor , a
competiției libere și deschise, evitarea fraudei și a înșelăciunii etc., dar și aceste
îndatoriri sunt subordonate tot datoriei morale supreme – protejarea afacerii pe termen
lung pentru a face profit. După Friedman, managerii sunt agenții plătiți ai celor ce i-au
angajat sau delagații mandatați de aceștia cu misiunea unică de a le crește profitul. De
aceea, dacă ei și-ar permite să folosească banii proprietarilor pentru a face, de pildă,
acte de caritate în numele firmei, ar comite un act imoral, în contradicție cu scopul pentru
care au fost delegați. Ei au obligații morale și legale (prin contract) numai față de aceștia.
Milton Friedman a expus această teorie ca reacție la teoria, nou apărută atunci, a
stakeholderilor , în celebrul său articol Responsabilitatea socială a afacerilor este de a-și
crește profitul . În acest articol publicat în septembrie 1970 în New Y ork T imes , el susține
că managerii au obligații morale numai și numai față de proprietari. El aduce în acest
sens două argumente. În primul rând, el spune că managerii au respectiva obligație
pentru simplul fapt că sunt angajații proprietarilor . Iar în al doilea rând, el afirmă că
eventuale acte de filantropie nu intră în sfera afacerilor ci în cea a instituțiilor statului,
acestea fiind cele ce sunt chemate pentru rezolvarea problemelor sociale. Din aceste
motive, Friedman și susținătorii teoriei acționarilor spun că teoria stakeholderilor nu este
justificată.
Pentru o înțelegere corectă a teoriei acționarilor și pentru a elimina impresia incorectă de
cinism ce pare a se degaja din aceasta, trebuie făcute unele precizări. Mai întâi, trebuie
spus că M. Friedman și alți susținători ai acestei teorii nu neagă faptul că ar fi benefic
pentru o firmă să facă anumite acte de caritate și, cu atât mai puțin, nu oprește pe nimeni
de la a săvârși atari fapte. Ei spun doar , la fel ca adepții perspectivei strategice a teoriei
stakeholderilor , despre care vom vorbi mai târziu, că astfel de acte nu au decât un rol pur
instrumental, de îmbunătățire a imaginii firmei. Iar faptul de a le da o conotație morală
este un semn de ipocrizie. Apoi, Friedman spune că managerii trebuie să respecte nu
doar legile, ci și „tradițiile morale” ale comunităților în care acționează; ceea ce înseamnă

că el nu îndeamnă la urmărirea profitului cu orice preț. Deci, deși managerii au obligații
morale în mod prioritar față de proprietari, asta nu înseamnă că ei nu trebuie să își
asume absolut nicio obligație morală față de celelalte părți interesate ale unei anumite
afaceri.
b. Abordarea procedurală asupra dreptății se concentrează asupra rezultatelor
incorecte pe care le poate produce mecanismul pieței libere. Libertarienii spun că
mecanismele pieței libere creează condițiile necesare pentru creșterea respectării
drepturilor și a utilității mai ales atunci când se respectă principiul dreptății procedurale.
De exemplu, în privința distribuirii bogăției în societate, ei spun că, chiar dacă unora le
pare imoral ca anumite categorii socio-profesionale să câștige foarte mult în legătură cu
importanța socială a muncii lor , acest lucru este corect dacă averea este obținută corect
din punct de vedere legal. Dar , spun criticii libertarianismului, faptul că un fotbalist câștigă
enorm în comparație cu alți sportivi care își sacrifică la fel de mult tinerețea în
antrenamente dure și sunt la fel de expuși accidentelor debilizante pe termen lung, este
incorect din punct de vedere moral. Asta, pentru a nu mai vorbi de medici și profesori,
care se pregătesc îndelung pentru a practica niște profesii de o mult mai mare utilitate
socială.
Susținând teoria dreptății procedurale, după care nu rezultatele unui proces, ci procesul
însuși trebuie să facă obiectul judecății morale, libertarianul Robet Nozick spune că
rezultatul este corect dacă procesul de producere a lui se desfășoară corect. De pildă,
dacă un fotbalist, un baschetbalist etc. devine bogat pentru că foarte mulți oameni
plătesc pentru a vedea meciurile lui, este dreptul lui să fie bogat, fiindcă lucrurile s-au
desfășurat în funcție de legile cererii și ofertei, iar drepturile salariale ale unui angajat,
așa cum sunt și fotbaliștii, între alții, sunt determinate de contribuția acestuia la profitul
angajatorului.
De asemenea, libertarienii spun că acceptarea pieței libere se dovedește a fi cea mai
bună soluție inclusiv în cazul discriminării de orice fel, deoarece proprietarii unei afaceri
sunt primii care au interesul de a nu discrimina. De pildă, dacă proprietarul unei firme
refuză să angajeze femei pe un post pe care acestea ar fi mai bune decât bărbații, el va
fi primul care va avea de suferit atâta vreme cât un bărbat angajat va aduce mai puțin
profit lucrând pe respectivul post; cu atât mai mult cu cât, într-o societate care le
discriminează, femeile ar accepta un salariu mai mic. Ei spun că legile pieței libere sunt
mai puternice împotriva discriminării chiar decât legile juridice. Această afirmație poate fi
ilustrată cu cazul jucătorului afro-american de baseball din anii ’40-’50 Jackie Robinson.
În condițiile de discriminare și segregare acerbă din prima jumătate a sec. XX, jucătorii
de culoare din SUA nu puteau juca în prima ligă americană de baseball (MBL). În 1947,
managerul echipei Brooklyn Dodgers a hotărât să-l aducă pe Jackie Robinson la echipă,
fapt ce a fost întâmpinat cu ostilitate de către public și mai ales de către coechipieri.
Managerul i-a convins pe toți că Jackie Robinson trebuie evaluat în funcție de profitul pe
care îl poate aduce clubului și celorlalte părți interesate și nu după aspecte
nesemnificative, precum culoarea pielii. În curând, și celelalte echipe au procedat la fel,
aducând jucători de culoare talentați din liga specială ce le era strict rezervată până
atunci.
Așadar , potrivit libertarienilor , nu atât măsurile guvernamentale trebuie să rezolve astfel
de probleme, ci trebuie lăsată piața să o facă la momentul potrivit. La fel stau lucrurile,

după ei, și în privința altor chestiuni ce pot fi judecate din punct de vedere moral, precum
calitatea și siguranța produselor pentru consumatori. Și în acest caz, legile cererii și
ofertei vor fi mult mai eficiente decât oficiile guvernamentale create pentru protecția
consumatorului. Asupra acestei chestiuni se va reveni mai târziu, atunci când se va
discuta din perspectivă etică despre relația dintre firme și consumatori .
6 aprilie – 12 aprilie
Competiție și cooperare în afaceri. T eorii ale eticii în afaceri II
a. Deși libertarianismul nu este o teorie morală generală și nici măcar una de etică a
afacerilor , ci este o teorie moral-politică, el ne oferă, totuși, un bun temei pentru a judeca
anumite chestiuni de etică a afacerilor . O teorie importantă desprinsă din analizele moral-
politice libertariene este cea a consimțământului informat . Potrivit libertarianismului, dacă
o afacere este încheiată în mod voluntar , informat, cu discernământ și fără ca terții să fie
afectați negativ , atunci, respectiva afacere este și legală și morală. Acest punct de
vedere poate fi susținut atât din perspectiva teoriei drepturilor , cât și din cea a
utilitarismului. Căci, procedând așa, nu este încălcat niciun drept, iar acțiunea este utilă
deopotrivă părților direct implicate precum și terților . Pentru ca o tranzacție să fie corectă
din punct de vedere moral, ea trebuie să respecte patru condiții: i) ambele părți să
accepte în mod voluntar condițiile și termenii tranzacției; ii) ambele părți să fie informate
corect și complet despre datele tranzacției; iii) ambele să aibă discernământul necesar
pentru a încheia acea tranzacție; și iv) terții să nu fie afectați negativ . Să le analizăm pe
rând.
i) Caracterul voluntar . O tranzacție făcută sub amenințarea armei, de pildă, este nulă
și din punct de vedere legal și din punct de vedere moral. Criticii libertarianismului spun
însă că nu doar amenințarea fizică poate anula caracterul voluntar al unei tranzacții, ci și
publicitatea mincinoasă, manipularea sau dezinformarea pot face ca alegerea unei
persoane să nu fie pe deplin liberă. Libertarienii răspund însă că cel puțin publicitatea nu
are acest efect, întrucât oricine știe că informațiile publicitare nu trebuie luate ad litteram .
Altă critică spune că în condiții de negociere între o parte puternică și una vulnerabilă
(firmă-angajat, firmă-consumator etc.), partea aflată pe poziții de putere va avea tendința
de a folosi acea putere, iar partea slabă nu va alege complet liber .
ii) Caracterul informat . Este imoral ca una dintre părți să ascundă informații care ar
putea fi relevante pentru cealaltă. De exemplu, de această asimetrie informațională ar
putea profita un producător pentru a pune pe piață un produs care are un defect ascuns,
un defect ce nu poate fi văzut în momentul tranzacției și nici nu poate fi aflat din alte
surse. Așa a fost, de exemplu, cazul cu producătorul de autoturisme V olkswagen și
mașinile sale cu noxe peste limite, noxe ce nu puteau fi detectate din cauza unui artificiu
nedetectabil realizat din fabricație..
iii) Dicernământul . Persoanele lipsite de discernământ (alienații și minorii, de pildă) nu
pot fi parte în tranzacții acceptabile legal și moral fiindcă acestora le lipsește
discernământul. În ceea ce privește însă dreptul minorilor la muncă, libertarienii afirmă că

acest drept ar trebui acceptat. Ceea ce, între anumite limite, este corect, așa cum vom
vedea atunci când vom aborda din perspectiva moralității problema drepturilor
angajaților .
iv) Evitarea externalităților negative . Chiar în cazul în care primele trei condiții sunt
întrunite, o tranzacție poate fi considerată ilegală și imorală din punctul de vedere al
libertarienilor dacă ea produce externalități negative, precum poluarea, de exemplu.
În baza celor patru condiții formulate de libertarieni în vederea efectuării de tranzacții
corecte din punct de vedere legal și moral, pot fi analizate diverse situații particulare din
domeniul afacerilor . De exemplu, deși la nivel declarativ toate firmele pretind că sunt
interesate să pună pe piață produse de bună calitate, nu de puține ori găsim produse
slabe calitativ . Este acest lucru neetic în sine? Dacă produsele de slabă calitate sunt
puse pe piață la un preț corect, mai mic decât al celor care le sunt superioare din punct
de vedere calitativ , și dacă există consumatori care doresc să le achiziționeze, fie pentru
că nu au bani pentru produse mai bune, fie pentru că nu vor să îi cheltuaiscă pe ceva ce
ei cred că nu are relevanță (prezumata calitate superioară), atunci nu este imoral. Dacă
însă o firmă pune în vânzare produse slabe calitativ cu un preț mare și, deci, cu pretenția
că acestea ar fi de bună calitate, atunci, este incorect, cu atât mai mult cu cât aceste
produse slabe calitativ pot pune în pericol siguranța și sănătatea consumatorului.
Un alt exemplu îl reprezintă problema salarizării. Din punct de vedere libertarian, dacă
negocierea salariului se face cu negocierea condițiilor specifice consimțământului liber și
informat, atunci, oricare ar fi salariul de angajare, acesta este corect, de vreme ce este
agreat de ambele părți și semnat ca atare. Criticii libertarianismului spun că nu este așa,
deoarece angajatorul poate folosi cu ușurință poziția sa de putere și îl pune pe candidatul
la angajare într-o situație asemănătoare cu a unei persoane care, fiind atacată de un hoț,
i se pune cuțitul la gât și i se „propune” alternativa: „banii sau viața!”, o alternativă care,
vedem bine, are doar o singură decizie posibilă. Libertarienii răspund că aceasta este o
situație „naturală” pe piața muncii: cel mai puternic își impune voința. În plus, spun ei, în
anumite condiții de piață, situația se poate contura și invers, ea putând fi favorabilă și
angajatului în timpul negocierii, așa cum este, de exemplu, atunci când pe piață este
cerere mare de forță de muncă iar oferta este foarte slabă; sau atunci când sindicatele
muncitorilor sunt foarte puternice și pot impune salarii minime sau grile de salarizare
realizate în funcție de anumite criterii precum vechimea, calificarea și altele ca acestea,
care sunt considerate de ei ca relevante.
I. Teoria stakeholderilor (Good ethics is good business too !). După cum se vede din
toate cele spuse mai înainte, libertarienii au susținut acea teorie care spune că managerii
unei afaceri au obligații morale indiscutabile doar în raport cu proprietarii/acționarii,
datoria lor fiind aceea de a maximiza profitul acestora. Acestei teorii a shareholder -ilor, a
acționarilor , i s-a opus o nouă teorie, ce a stakeholder -ilor sau a părților interesate , care
afirmă că magerii unei firme au obligații morale nu doar față de proprietari, ci și față de
toate celelalte părți interesate: angajați, consumatori etc., căci profitul ei depinde de
absolut toți aceștia. Deci, această teorie consideră că afacerile au nu doar o
responsabilitate economică și juridică, ci trebuie să își asume și o inevitabilă
responsabilitate morală. T ermenul de stakeholder a fost intodus de către Ed. Freeman, în

lucrarea sa Strategic Management. A Stakeholder Aproach , în care el definește acest
termen ca reprezentând persoane și grupuri care au un interes particular în legătură cu
deciziile și acțiunile unei firme .
Teoria stakeholderilor susține un punct de vedere deontologist cu privire la relațiile dintre
afaceri și societate. Ea spune că afacerile sunt datoare cu un comportament moral în
raport cu societatea nu din rațiuni pur pragmatice, de imagine, în vederea maximizării
profitului, ci pentru că au o datorie morală față de societate în general și față de
stakeholderi în special. Iar între părțile interesate ea nu enumeră numai
proprietarii/acționarii, ci pe toți cei ce sunt sau pot fi influențați într-un fel sau altul de
activitatea unei anumite afaceri. Mai pe larg, afacerile au, într-adevăr , ca primă datorie
morală pe aceea de a face profit, dar pentru ele, deopotrivă, o datorie morală este și
aceea de a pune pe piață produse de calitate pentru consumatori, de a oferi angajaților
condiții de muncă decente, de a proteja mediul înconjurător , de a sponsoriza sportul,
arta, cultura în general etc.
La fel ca libertarienii, susținătorii teoriei stakeholderilor spun și ei că managerii au
obligația morală și legală de a acționa în interesul proprietarilor în vederea măririi
profitului acestora, fiincă între ei există o relație de tip fiduciar , adică, o relație bazată pe
încrederea proprietarilor în managerii cărora le-au încredințat banii lor pentru a-i spori;
fără a avea posibilitatea de a-i urmări pas cu pas în această privință. Din acest motiv ,
prima lor obligație morală este cea pe care o au față de proprietari. Susținătorii teoriei
stakeholderilor adaugă însă că managerii au însă obligații morale și față de celelalte părți
interesate, care pot fi afectate de deciziile lor: angajați, consumatori, parteneri și
comunitate.
Așadar , relațiile dintre stakeholderi și companii pot fi analizate din două perspective:
strategică și multifiduciară. Din perspectivă strategică, interesele tuturor stakeholderilor
trebuie luate în calcul numai pentru că felul în care sunt afectate interesele lor poate
afecta la rândul său creșterea sau descreșterea companiei; fără conotații morale. Din
perspectiva multifiduciară, interesele tuturor stakeholderilor trebuie tratate ca scop în
sine, indiferent de problema profitului. Evident, doar a doua perspectivă are deplină
relevanță din punct de vedere etic, dacă ne gândim la ideea kantiană de intenție morală.
În funcție de clasificarea părților interesate în două categorii: interne (proprietari,
management, angajați) și externe (consumatori, furnizori, distribuitori, creditori,
competitori, comunitatea locală, stat, ONG-uri, uniuni sindicale etc.), în cadrul acestei
teorii s-au conturat două variante. Una este teoria firmei închise , care spune că
responsabilitatea socială a firmei trebuie să se concentreze doar pe problemele părților
interesate interne, iar cealaltă este teoria firmei deschise , după care managementul
firmei trebuie să manifeste o responsabilitate socială extinsă inclusiv în raport cu
problemele părților interesate externe. Aceasta din urmă este cea mai influentă azi.
Unul dintre principalii autori care ilustrează această teorie, Amitai Etzioni, propune și
distincția între părțile interesate primare (acționari, angajați, consumatori, furnizori,
distribuitori, creditori, competitori) și părțile interesate secundare (comunitatea locală,
statul, publicul, mass media, grupurile de interese etc.). Ca atare, rezultă alte două
variante ale teoriei stakeholderilor: teoria stakeholderilor în variantă restrânsă și teoria
stakeholderilor în variantă extinsă . Amitai Etzioni afirmă că toate afacerile trebuie să
manifeste o responsabilitate socială, însă nu în aceeași măsură pentru ambele tipuri de

părți interesate, ci într-o măsură mai mare pentru primul tip decât pentru cel de-al doilea.
El recunoaște faptul că proprietarii sunt îndatorați moral față de societatea în cadrul
căreia își desfășoară activitatea și trebuie să ofere ceva în schimb, mai ales părților
interesate primare, dar în raport cu părțile interesate secundare trebuie să primeze
atitudinea pragmatică și nu cea deontologică.
Pe linia deschisă de M. Friedman și de discipolii săi imediați, o critică înverșunată la
adresa teoriei stakeholderilor vine dinspre autoarea britanică Elaine Sternberg, care
susține o teorie a reprezentării (Agency Theory ), după care managerii unei afaceri sunt
îndatorați moralmente numai față de acționari, întrucât ei sunt angajații sau agenții
acestora. Ea respinge teoria stakeholderilor în numele teoriei interesului luminat ,
considerând că teoria părților interesate este inconsistentă, întrucât, la rigoare, în opinia
ei, managerii unei afaceri trebuie să țină cont mai ales de interesele proprietarilor , iar
dacă iau în calcul și interesele celorlalți stakeholderi, o fac numai în interesul profitului și
nu pentru că ar avea anumite obligații morale față de toți aceștia. Ca alte puncte slabe
ale teoriei stakeholderilor , ea mai amintește și faptul că această teorie nu precizează
măsura în care o firmă ar trebui să își sacrifice profiturile pentru a răspunde tuturor
categoriilor de părți interesate, precum și faptul că ea nu ne oferă un criteriu de
ierarhizare a intereselor acestor stakeholderi.
II. Teoria responsabilității sociale corporatiste .
1. Privire generală . Teoriei „clasice” a afacerilor a lui M. Friedman i se opune astăzi cu
cea mai mare tărie teoria responsabilității sociale corporatiste , care este o teorie contrară
cu privire afaceri, o teorie după care afacerile au indiscutabile obligații morale față de
societate, între care cea fundamentală este aceea de a contribui la sporirea bunăstării
economice generale a societății. Principalii susținători ai acestei teorii sunt Paul
Anderson și Archie B. Caroll. Dacă teoria clasică a afacerilor propunea un model pur
economic pentru afaceri, de dreapta, întemeiat pe producție, interes individual,
exploatarea resurselor și ignorarea problemelor sociale, teoria responsabilității sociale
corporatiste consideră că afacerile trebuie să se fundamenteze pe interesele generale
ale societății, pe conservarea resurselor , pe calitatea vieții etc. De aceea, această teorie
este una social-economică , de stânga. Ea spune că responsabilitatea socială a unei
firme nu trebuie să fie ceva impus din exterior , ci ceva asumat din interior , asemeni
autolegiferării morale despre care vorbea Kant.
Dintre toate teoriile de etică în afaceri, se poate spune că teoria responsabilității sociale
corporatiste este singura care practică un maximalism moral de tip kantian; mai ales în
forma ei deontologistă declarată. Dacă celelalte teorii recunoșteau, în măsuri și moduri
diferite, obligațiile morale ale afacerilor doar în legătură cu părțile interesate
interne/primare sau externe/secundare, aceasta din urmă afirmă că afacerile au datorie
morală față de întreaga societate, datorii ce se nasc din însuși faptul că orice afacere se
poate desfășura numai în cadrul unei societăți și nu în afara acesteia. Această teorie
spune și ea că prima datorie socială a afacerilor este aceea de a face profit, dar și că
dreptul oricărei afaceri de a face profit nu este unul nelimitat, ci profitul trebuie obținut
numai prin respectarea deplină a normelor morale. Conducându-se după disctonul Ethics
first!, ea consideră că afacerile trebuie să își asume nu doar o responsabilitate
economică, juridică, și morală, ci chiar și unele responsabilități voluntare sau
discreționare .

13 aprilie – 19 aprilieResponsabilitatea socială a unei afaceri se poate manifesta fie în formă minimală (prin
simpla respectare a datoriei morale de a nu face rău nimănui), fie în formă maximală
(afacerile trebuie să își asume nu doar datoria de a nu face rău, ci și pe aceea activă de
a încerca să contribuie la realizarea unei societăți mai bune prin acte de caritate). Apoi,
în funcție de motivele ce stau la temeiul asumării responsabilității sociale de către firme,
această teorie poate lua fie forma responsabilității sociale pragmatice (acțiune morală în
vederea îmbunătățirii imaginii, pentru a consolida profitul pe termen lung), fie pe cea a
responsabilității sociale deontologice (acțiune morală liber consimțită, de dragul
moralității însăși). Așa cum ne putem aștepta, abordarea cel mai des utilizată de către
firmele ce îmbrățișează această teorie este cea pragmatică, ele recurgând la
sponsorizări și acte caritabile ca la un eficient instrument de marketing și publicitate.
Plecând de la disticția kantiană dintre acțiunile săvârșite din interes și cele făcute din
datorie, deontologiștii spun că deși este utilă și pentru firmă și pentru societate, această
abordare nu este una pur morală.
Competiție și cooperare în afaceri. T eorii ale eticii în afaceri III
1. Fiind utilizată cu înțelesuri variate, sintagma responsabilitate socială corporatistă
necesită unele clarificări suplimentare din perspectiva eticii în general și din cea a eticii în
afaceri în special. Cel mai cunoscut model de analiză a responsabilității sociale a firmelor
este cel pe care l-a oferit eticianul american Archie B. Caroll. Acest model, numit
piramida responsabilităților sociale , distinge patru tipuri de responsabilități sociale
organizate în ordinea importanței pe care acestea o au pentru firmă:
i) Cele mai importante responsabilități ale firmelor sunt cele economice ,
responsabilități care constau în necesitatea de a face profit, de a-și plăti angajații și
furnizorii etc.
ii) Firmele au însă și anumite responsabilități legale , cum ar fi: să-și plătească taxele și
impozitele, să respecte drepturile angajaților și ale consumatorilor , precum și normele de
protecție a mediului înconjurător etc.
iii) Urmează apoi responsabilitățile morale , unde pot intra foarte bine cele șapte categorii
de datorii morale prima facie identificate de W . D. Ross. De exemplu, firmele au datoria
morală de a informa corect consumatorii, de a asigura protecția angajaților și a
consumatorilor , de a nu afecta negativ mediul, de a repara răul făcut tuturor acestora
atunci când acesta a fost săvârșit etc.
iv) Cele din urmă sunt responsabilitățile asumate în mod volutar sau benevole , numite,
de regulă, cu un termen mai puțin clar , discreționare , în sensul că ele sunt la dispoziția/
discreția firmelor ca atare. Respectarea acestor responsabilități este binevenită, dar nu
poate fi cerută ca atare de către societate. Nefiind obligatorii din punct de vedere etic,
aceste responsabilități sunt echivalentul acțiunilor supererogatorii din etica generală. Ca
exemple de responsabilități sociale pe care tot mai multe firme și le asumă, putem da:
ameliorarea condițiilor de viață și de muncă pentru angajați (asistență de săntate

gratuită, elaborarea unor programe de educație și specializare, condiții nediscriminatorii
pentru angajare, promovare și concediere etc.), acțiuni de voluntariat pentru protejarea
mediului sau pentru ajutorarea sinistraților , sponsorizarea unor activități de educație,
cultură, sport, acțiuni filantropice etc.
Ordinea în care sunt enumerate aceste tipuri de responsabilități este, totodată, și ordinea
de prioritate a lor , cele voluntare fiind doar dezirabile, dar , în măsura în care ele sunt
respectate, devin demne de apreciere și respect. Așadar , responsabilitățile voluntare nu
sunt cerute de norme morale și, ca atare, nu se confundă cu responsabilitățile morale.
Felul în care se poate vedea cum putem distinge între ele poate fi relevat prin intermediul
unui exemplu. Fie dată o firmă care se confruntă cu probleme de natură a-i putea aduce
falimentul. Din punct de vedere economic, responsabilitatea acelei firme este să rămână
profitabilă pe termen lung. Ca urmare, o soluție ar fi să disponibilizeze o parte dintre
angajați sau să îi trimită în concedii fără plată, iar alta ar fi să reducă salariile tuturor
angajaților pentru a nu recurge la disponibilizări. Din punct de vedere legal, dacă alege
să facă disponibilizări, obligația firmei ar fi să le dea din timp un preaviz celor avuți în
vedere în acest scop și să le ofere plăți compensatorii etc. Cerințe etice ar fi: să realizeze
concedierile în mod imparțial și transparent, să le comunice tuturor lucrătorilor care este
situația financiară a firmei etc. Din punctul de vedere al responsabilității voluntare, firma
poate acorda compensații bănești mai mari decât cele cerute de lege, sau poate ajuta
comunitatea locală oferind cursuri de recalificare și reconversie în cazul în care ea este
singurul sau cel mai mare angajator local etc.
După cum se poate vedea din cele de mai sus, conceptul de responsabilitate socială nu
se reduce la ideea de practică morală corectă a unei firme care își respectă toate
datoriile morale pe care le are în raport cu stakeholderii, deoarece respectarea acestor
datorii este deja cerută de normele morale și de către societatea în cadrul căreia acea
firmă își desfășoară activitatea. Responsabilitatea socială se referă doar la acele acțiuni
ale firmei care nu îi pot fi cerute acesteia de către nicio persoană și de nicio normă
morală sau legală; se referă, deci, la acele acțiuni de tip supererogatoriu a căror
săvârșire stârnește respectul și admirația.
2. Un aspect important al acestei teorii îl reprezintă inițiativele de responsabilitate
socială ale firmelor , cele care arată cum pot contribui firmele la binele societății. Una
dintre definițiile responsabilității sociale a afacerilor spune că o afacere este responsabilă
social dacă acționează în așa fel încât să minimizeze impactul ei negativ asupra
societății și să-l maximizezez pe cel pozitiv . Dacă acțiunile de primul tip țin însă de
responsabilitățile pur etice, rogatorii, abia cele din al doilea tip țin de responsabilitățile
benevole/voluntare, supererogatorii. O anumită obligativitate (supra)morală de a atenua
impactul lor negativ asupra societății prin acțiuni de tip RSC sau filantropic li se poate
cere însă în mod drept doar acelor firme care au o activitate cu potențial poluator , sau
cele care produc tutun, băuturi alcoolice, fast food și alte produse cu potențial sau real
impact negativ major asupra consumatorului sau asupra comunității locale sau a
societății în întregul ei.
Ca modalități de micșorare a impactului negativ pe care firmele care desfășoară activități
în domenii „sensibile”, precum cele mai înainte pomenite, pot fi:

i) De pildă, companiile care produc băuturi alcoolice pot efectua campanii de
conștientizare cu privire la riscurile pe care le implică consumul exagerat de alcool pentru
toți consumatorii și, mai ales, pentru categoriile foarte vulnerabile, precum copiii, femeile
însărcinate, cei care suferă de anumite boli grave, sau conducătorii auto aflați la volan
etc.
ii) Date fiind riscurile pentru sănătate aduse de băuturile carbogazoase dulci consumate
în exces, firmele ce pun pe piață astfel de produse pot sponsoriza campanii de
conștientizare și informare a publicului în acest sens. Astfel, ele pot arăta că, între
anumite limite, produsele lor pot fi consumate fără riscuri pentru sănătate, dar că
depășirea acestor limite este periculoasă. Sau, ele pot informa în legătură cu dieta
sănătoasă sau în legătură cu importanța mișcării, prin intermediul unor campanii de tipul
Exercise is medicine – Mișcarea-i de leac !
Pentru creșterea impactului pozitiv , firmele pot recurge la acțiuni filantropice, pe care le
pot desfășura chiar în legătură cu arealul lor de activitate specifică. Astfel, o firmă cu
potențial poluator poate sponsoriza acțiuni menite să combată poluarea. Alta, care
utilizează o forță de muncă de înaltă calificare, cum sunt firmele din IT , poate să
sponsorizeze programe educaționale speciale. Hipermarketurile pot dona produsele
perisabile al căror termen de valabilitate se apropie de expirare, sau pot facilita
colectarea deșeurilor . De pildă, Coca Cola a înființat o organizație nonprofit
independentă, care distribuie produse vitale (apă, hrană, medicamente etc.) în localități
izolate și foarte greu accesibile.
Acțiunile de acest tip pot lua forme dintre cele mai variate, însă următoarele șase tipuri
sunt cel mai des întâlnite:
i) Promovarea unei cauze : firmele pot sponsoriza campanii de interes social, așa cum
a făcut Avon când a sponsorizat o campanie pentru efectuarea de analize medicale care
să ducă la depistarea cancerului de col uterin.
ii) Marketingul legat de o cauză : firmele pot organiza campanii care să îi implice și pe
consumatori prin anunțul că donează o parte din veniturile obținute prin vânzarea
anumitor produse, așa cum a făcut VelPitar cu campania Donează o felie de pâine .
iii) Marketingul social : când firmele organizează campanii pentru schimbarea unui
comportament social, așa cum a făcut Pampers în campania Back to sleep , pentru a-i
determina pe părinți să se obișnuiască să își culce copiii pe spate.
iv) Acțiuni filantropice în caz de dezastre naturale.
v) Acțiuni de voluntaria t desfășurate de angajații firmei cu diferite ocazii, așa cum a
făcut Petrom prin campania Țara lui Andrei .
vi) Practici de afaceri responsabile social de tip permanent , cum ar fi decizia unei bănci
ca o parte din hârtia folosită de ea să provină din hârtie reciclată.
Având în vedere impactul pozitiv pe care acțiunile de tip RSC îl au asupra opiniei publice,
se poate pune întrebarea dacă nu cumva aceste acțiuni sunt un simplu exercițiu de
imagine din partea firmelor care le practică. Publicul consideră că acțiunile de tip RSC
sunt, în bună măsură, simple exerciții de imagine sau acte pur formale, executate doar

pentru că „așa se face acum”. În multe cazuri, lucrurile chiar așa stau. Pentru ca acțiunile
de tip RSC să fie veritabile dovezi de comportament moral, ele trebuie să îndeplinească
câteva criterii:
i) Pentru ca acțiunile de tip RSC ale unei firme să nu fie simplă ipocrizie, este necesar
ca acea firmă să dea dovadă de comportament etic în toate activitățile desfășurate de ea
în mod curent. De pildă, o companie petrolieră trebuie să respecte constant standardele
de mediu existente, astfel încât, dacă contribuie la realizarea unui parc orășenesc să nu
pară că face doar un exercițiu de imagine.
ii) Acțiunile de RSC ale unei firme trebuie să fie strâns legate de domeniul ei de
activitate și impactul lor să fie unul semnificativ , ca în exemplul imediat anterior .
iii) De asemenea, tot în cazul firmelor intens poluatoare, se poate cere ca ele să ia
permanent măsuri pentru diminuarea impactului lor negativ asupra mediului și pentru
compensarea acestui impact.
iv) Să nu facă motiv de campanii publicitare de autocelebrare din acțiunile lor de RSC,
lăudându-se, de pildă, cu sponsorizarea unor competiții sportive etc.
Cu timpul, tot mai multe firme dezvoltă o atitudine de tip responsabil social, astfel încât,
dacă înainte acțiunile de tip RSC erau considerate ca acțiuni dezirabile, astăzi ele au
devenit pentru multe firme niște acțiuni sine qua non , fără de care maximizarea șanselor
de înaltă fiabilitate ale unei firme nu mai sunt posibile. Azi se consideră că numai firmele
care manifestă responsabilitate socială au viitor .
3. Evaluare generală a teoriilor de etica afacerilor . Într-un exercițiu de evaluare a
tuturor acestor teorii de etica afacerilor putem face câteva observații cu caracter mai
general. Astfel, putem spune, de pildă, că din punct de vedere micro-economic cele mai
corecte sunt teoria interesului luminat și cele libertariene, întrucât aceste teorii liberale
acceptă fără înconjor faptul că interesul primordial al unei afaceri este să facă profit. Într-
adevăr , nu trebuie uitat că, pentru o analiză echilibrată a relațiilor de afaceri, este corect
să ne raportăm în primul rând la aspectele economice presupuse de acestea, nu doar la
cele morale. Din punct de vedere macro-economic, apoi, au dreptate teoriile de tip
social-democrat (cea a stakeholderilor și cea a responsabilității sociale corporatiste),
întrucât ele afirmă, pe bună dreptate, că proprietarii unei afaceri nu ar face profit dacă nu
ar exista consumatorii, publicul, societatea cu nevoile lor de consum și, deci, că de
interesele lor trebuie să se țină cont. Pe de altă parte însă, trebuie observat că, dincolo
de diferențele retorice și de ierarhizare a intereselor , cele două tipuri de teorii nu sunt
diametral opuse, ci complementare, deoarece, cu diferențe de accent, ambele susțin că
între etică și afaceri există compatibilitate, că nu se pot face afaceri în mod total neetic,
cu ignorarea deplină a vreuneia dintre părțile interesate, că o afacere etică este o
afacere proastă, pe când una condusă după principii morale are mai mari șanse să
prospere. Practic, doar teoria incompatibilistă a lui Alan Carr respinge categoric ideea că
în afaceri trebuie să existe un anumit comportament etic.
De asemenea, observația cu privire la corespondența dintre teoriile etice standard și
treptele evoluției conștiinței morale umane poate fi repetată și în cazul celei dintre teoriile
de etica afacerilor și respectiva evoluție a moralității umane. De altfel, George Starcher

chiar a comparat teoria lui Lawrence Kohlberg cu concepțiile și teoriile existente în etica
afacerilor și a arătat că acestea pot fi puse în corespondență cu cele șase niveluri
descoperite de Kohlberg.
i) Astfel, primului nivel al dezvoltării morale umane îi corespunde cea mai barbară
dintre concepțiile despre afaceri, aceea potrivit căreia dreptatea îi aparține celui mai tare .
Devizele acestei concepții despre comportamentul adecvat în afaceri sunt la fel de
rudimentare precum „concepția” însăși pe care o ilustrează: „În afaceri se aplică legea
junglei” sau „În afaceri, singura lege este legea celui mai tare”, iar practicile de afaceri
posibile sunt cele din registrul stilului mafiot: intimidări, amenințări, taxe de protecție etc.
Pe scurt, aici avem de-a face cu lipsa oricărei conștiințe morale.
ii) Cel de-al doilea nivel al evoluției conștiinței morale corespunde acelei concepții
comune despre afaceri, potrivit căreia, dacă vrei să ai succes în afaceri, totul este permis
atâta vreme cât reușești să nu fii prins. La acest nivel, sunt considerate normale practici
precum comercializarea drogurilor și a materialelor pornografice, mituirea, furtul de la
parteneri, evaziunea fiscală, nerespectarea contractelor etc. Faptul că alte persoane ar
putea fi afectate negativ nu are aici importanță. Devize valabile la acest nivel sunt: „Hoțul
neprins, negustor cinstit” sau „Nu mă întreba de primul milion, că restul îl pot justifica
până la ultima centimă”. Aici se încadrează teoria incompatibilistă susținută de Albert
Carr.
iii) Cel de-al treilea nivel exprimă o concepție întâlnită chiar în mediul de afaceri, după
care maximizarea profiturilor pe termen scurt este o atitudine rezonabilă. Aici, practicile
morale nu sunt chiar cu desăvârșire ignorate în relațiile de afaceri, însă se consideră că
economicul trebuie să prevaleze clar în fața eticului dacă vrei să ai succes în afaceri, iar
ocaziile favorabile nu trebuie ratate din inutile scrupule morale. Deviza este dată de
formula celebră a lui Milton Friedman: „Singura responsabilitate morală a afcerilor este
maximizarea profitului”.
iv) Pe nivelul patru se caută maximizarea profitului pe termen lung . Deși accentul rămâne
și acum pe economic, pe necesitatea de a mări profitul acționarilor , acum se acordă mai
multă atenție unei conduite responsabile social din partea firmei, ținându-se cont și de
interesele celorlați parteneri. La acest nivel vom întâlni practici etice precum refuzul de a
colabora cu firme care practică mituirea, munca prost plătită, angajarea minorilor etc. În
plus, firmele își elaborează coduri etice proprii pe care își propun să le respecte,
încurajându-și angajații să fie vigilenți față de practicile imorale care și-ar putea face loc
în vreun fel în cadrul firmei. T eoria interesului luminat ilustrează foarte bine această
treaptă, alături de teoriile libertariene despre consimțământul informat și despre
dreptatea procedurală.
v) Al cincilea nivel corespunde teoriei de coloratură utilitaristă a stakeholderilor . Aici,
firmele declară public că, pe lângă misiunea lor economică, își asumă și o misiune
socială, afirmând deschis că nu doar interesele proprietarilor acestora au importanță, ci
și cele ale tuturor părților interesate. Practicile încurajate acum sunt: grija pentru
siguranța și calitatea produselor și serviciilor oferite, grija pentru satisfacția
consumatorilor , pentru sănătatea angajaților și pentru dezvoltarea lor profesională etc.

20 aprilie – 26 aprilievi) În sfârșit, nivelul al șaselea este nivelul firmei responsabile social , sau nivelul atitudinii
morale supreme, deontologismul kantian, care pune respectarea normei mai presus de
orice circumstanțe și, mai ales, mai presus de interesul personal. Drept urmare, această
teorie a eticii în afaceri afirmă că economicul și eticul nu numai că nu sunt în opoziție, ci
economicul, cu interesele și înclinațiile sale, este subordonat societății, fără de care el nu
ar fi posibil. O afacere nu se reduce doar la interesele proprietarilor și nici măcar la cele
ale părților (mai mult sau mai puțin) interesate, ci îi poate afecta, oricât de indirect, pe toți
oamenii. Acum, valorile care contează sunt cele universale: egalitatea, libertatea și, mai
ales, respectul pentru viața și demnitatea fiecărei ființe umane. Practicile încurajate la
acest nivel sunt: grija pentru eradicarea inegalităților dintre oameni (mai ales a celor
economice), ajutarea celor care trebuie să înfrunte o soartă mai grea (angajarea
persoanelor cu dizabilități, de exemplu), sănătatea comunității etc.
Din toate aceste considerente rezultă că încercarea de a rezolva anumite conflicte
morale din cadrul relațiilor de afaceri trebuie să țină seama de nivelurile cinci și șase,
care corespund – în ceea ce privește teoriile etice generale – teoriei utilitariste și,
respectiv , celei deontologiste, acestea oferind criteriile ultime pentru a aduce un conținut
moral ridicat în viața fiecăruia dintre noi și în lumea afacerilor .
Angajați și angajatori
În Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt specificate cele mai importante
drepturi pe care le au oamenii în calitatea lor de angajați: dreptul la muncă, dreptul la
salariu corect, dreptul la concediu anual plătit, dreptul de a adera la sindicate, dreptul la
grevă etc. Cele mai multe drepturi nu au o încărcătură morală evidentă, ele fiind mai mult
de interes juridic. Unele însă pot fi analizate și din punct de vedere moral. Așa sunt:
dreptul la nediscriminare la locul de muncă, dreptul la salariu corect și dreptul la
securitate în muncă. Alături de aceste drepturi prevăzute în Declarație , un alt drept ce
poate fi discutat din perspectiva eticii în afaceri este dreptul la viață privată al angajatului.
1. Discriminarea la locul de muncă. Pe lângă perspectiva juridică, discriminarea la
locul de muncă poate fi analizată și din perspectivă morală. Legislația nu prevede
sancțiuni decât pentru un număr mic de posibilități de discriminare (de pildă, anunțuri
discriminatorii de angajare), iar multe altele nu sunt prevăzute cu sancțiuni juridice. Ca
urmare, unii angajatori recurg la modalități de discriminare precum: cerința de aspect
fizic plăcut pentru chelnerițe și însoțitoare de zbor , refuzul de a angaja persoane de
peste 45 de ani etc. A vem de-a face cu discriminarea numai atunci când sunt specificate
criterii irelevante pentru un anume post, când se ține cont de apartenența la o categorie
(de exemplu, când angajatorul specifică faptul că nu angajează femei, bătrâni, negri,
imigranți etc.). Deci, nu orice condiționare este discriminatorie. De pildă, atunci când se
refuză angajarea unor piloți ce au o vârstă peste cea admisă pentru pilotarea avionului,
nu putem vorbi despre discriminare. Această condiționare are sens, întrucât se știe că
abilitățile de pilotare scad după o anumită vârstă iar viața pasagerilor trebuie să fie

asigurată. Cerințele pentru un post scos la concurs pentru angajare sunt corecte numai
dacă sunt bona fide , așa cum este în cazul de mai sus sau în cel în care se specifică
cerința de studii superioare dacă ele sunt necesare pentru acel post etc.
Indezirabilitatea discriminării poate fi demonstrată din perspectiva mai multor teorii etice.
Din punct de vedere utilitarist se poate spune că, prin discriminarea unor categorii,
societatea pierde prin subutilizarea resurselor umane. Din punctul de vedere al teoriei
dreptății sociale, putem spune că sunt tratați în mod nedrept cu o măsură unică toți
membrii unei categorii sociale, deși ei diferă din alte puncte de vedere. Din punct de
vedere kantian, discriminarea nu e universalizabilă, deoarece, deși există societăți în
care se practică discriminarea – deci norma care ar spune că discriminarea este corectă
trece testul consistenței – ea nu-l trece pe cel al reversibilității, fiindcă nimeni nu și-ar dori
să fie discriminat.
a. Principalele forme de discriminare . În funcție de formulare, discriminarea poate fi
directă, când sunt excluse în mod explicit anumite categorii, sau indirectă, atunci când
sunt formulate cerințe care nu au legătură directă cu exercitarea atribuțiilor specifice unui
anume post. De exemplu, dacă ai cere ca pentru un post de manipulant într-un depozit
să fie cunoscută perfect limba locală, ai discrimina indirect imigranții. Dacă ne raportăm
la categoriile de persoane, poate exista discriminare de: gen, rasă, etnie, religie, vârstă.
i) Discriminarea de gen. Chiar dacă, în ultima vreme, în țările dezvoltate tot mai multe
femei au un loc de muncă, inclusiv aici se poate vedea tendița de a păstra o anumită
diferență de salarizare. Uneori, această diferență este justificată și nonimputabilă moral,
deoarece nu multe femei acceptă funcții de conducere sau anumite munci mai grele,
care oferă un salariu mai mare. Însă, atunci când, în condiții egale, lucrând pe același tip
de post, există diferențe de salarizare între bărbați și femei, este imoral.
ii) Discriminarea etnică și rasială este și ea foarte des întâlnită în întreaga lume, chiar
dacă statele cu tradiție democratică luptă împotriva ei. Bazându-se pe vechi prejudecăți,
ea continuă să dăinuiască. Așa este cazul și în societatea românească, unde există o
veche percepție negativă în legătură cu romii. Schimbarea acestei stări de fapt nu va
putea veni decât după o prealabilă schimbare de mentalitate.
iii) Discriminarea religioasă este mai particulară în raport cu celelalte forme de
discriminare din cel puțin două motive. Întâi, pentru că, dacă genul, etnia și rasa îți sunt
date, religia este o chestiune de opțiune personală și poate fi oricând schimbată. Apoi,
diferențele religioase sunt, îndeobște, mai puțin vizibile. În cazul discriminării religioase
problema discriminării se pune în funcție de aspecte precum: permiterea sau
nepermiterea afișării simbolurilor religioase specifice (crucea, hijab -ul etc.), respectarea
sau nerespectarea numitor practici rituale (rugăciunea de vineri pentru musulmani,
respectarea Sabatului pentru iudaici etc.). Problema care se pune este aceea de a găsi
modalități de acomodare între aceste aspecte simbolico-ritualice și obiectivele
economice ale firmei.
b. Există și alte forme , mai complexe de discriminare . În acest sens, pot fi identificate
trei tipuri de comportament discriminatoriu al angajatorilor:
i) Preferințele personale ale angajatorului , cum este aceea exprimată de Gigi Becali
când a afirmat ca nu va angaja niciodată un jucător musulman la FCSB.

ii) Discriminarea statistică , care este bazată pe prejudecățile legate de anumite categorii
sociale, fără a testa abilitățile și capacitățile individuale ale unui anume candidat. De
exemplu, mulți angajatori refuză înscrierea la concursul de angajare a femeilor pentru un
post de comis-voiajor sau pentru orice post care presupune deplasări de câteva zile,
plecând de la prejudecata că acestea nu ar face față cu succes unui astfel de post fie
pentru că ar fi „mai slabe de înger”, fie pentru că ele nu au cum să stea mai departe de
familie, mai ales dacă au copii. Dacă respectivele candidate nu sunt intervievate
individual ca să vezi dacă această prejudecată se verifică sau nu, avem de-a face cu un
tratament discriminatoriu. La fel este și atunci când, pentru un post în construcții, refuzi
angajarea unei femei pe considerentul că este o muncă grea, căreia o femeie nu i-ar
face față. Dacă la angajarea pe acest post s-ar formula cerințe precum necesitatea
rezistenței la stres sau la efort fizic prelungit, ar fi corect, doarece, oricine ar putea trece
testul – femeie sau bărbat – ar putea fi angajat. Pe de altă parte, e adevărat că astfel de
teste sunt greu de realizat. Așa cum greu de realizat sunt și testele care ar demonstra că
persoanele de peste 45 de ani nu sunt angajabile pentru că nu ar mai fi adaptabile la
nou. Or , în cazul celor care au lucrat în același domeniu și înainte, această problemă nu
se pune. Iar acest detaliu nu poate fi aflat dacă spui din start că excluzi din calcul
persoanele care au mai mult de 45 de ani.
iii) Preferințele clienților sunt invocate și ele ca temei pentru discriminare, mai ales în
cazul posturilor ce presupun interacțiunea directă dintre angajat și clienți: vânzătoare,
chelnerițe, însoțitoare de zbor etc. Or , deși aspectul fizic plăcut poate influența în mod
pozitiv consumatorii și poate aduce beneficii financiare și de imagine pentru firmă,
angajarea pe un astfel de post trebuie să țină seama mai ales de abilitățile profesionale
necesare. Cerința aspectului fizic plăcut nu este una bona fide pentru că el nu e necesar
pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute pentru un astfel de post. Cazul cel mai frecvent
întâlnit în această speță este cel al însoțitoarelor de zbor , pentru a căror angajare sunt
specificate criterii precum: max. 35 de ani, max. 59 Kg. și min. 1,65 m. Astăzi, companiile
din SUA și Europa nu mai specifică astfel de cerințe. Bona fide , se pot formula cerințe
precum: aspect fizic îngrijit, conduită decentă, caracter plăcut etc. Pentru ca practicile
discriminatorii să poată fi excluse dintr-un domeniu precum acela al transporturilor
aeriene, cel mai eficient ar fi să se formuleze un cod etic agreat de cât mai multe
companii, astfel încât să se creeze condiții egale pentru toate. În plus, trebuie făcut apel
și la responsabilitatea morală a clienților , cărora, pe lângă drepturi, le revin și obligații sau
datorii, una dintre ele fiind aceea de a evalua pe angajatul unei firme din puctul de
vedere al calităților profesionale, nu după criterii precum aspectul fizic, apartenența la un
gen, o etnie, o rasă etc.
c. În afară de politicile de evitare a discriminării, multe companii din țările dezvoltate
recurg mai nou la politici ce constau în oferirea de oportunități suplimentare pentru
persoanele ce fac parte din categorii speciale. Acestea sunt numite acțiuni afirmative sau
de discriminare pozitivă . Acest din urmă termen este, mai nou, evitat pentru implicațiile
lui neplăcute. Acțiuni afirmative pot fi: creșterea numărului de candidați din rândul
categoriilor defavorizate, acordarea de priorități la angajare sau promovare pentru ele și
creșterea numărului de persoane de acest fel în funcții de decizie. Primul dintre aceste
tipuri de măsuri nu naște probleme, întrucât presupune oferirea de șanse agale pentru
toată lumea, dar celelalte două sunt ele însele discriminatorii și, deci, ineficiente. De
pildă, prin faptul că sunt promovate mai multe femei în funcții de decizie numai pentru că

sunt femei și nu pentru competența lor personală, sunt defavorizați bărbații în general,
mai ales cei care au competențe superioare femeilor ce vor fi preferate pentru ocuparea
unui post doar pentru că sunt femei.
2. Dreptul la un salariu corect . În această privință, au fost formulate două modalități
de rezolvare a problemei. Prima este abordarea procedurală, susținută de libertarieni,
după care un salariu este corect dacă a fost obținut printr-o negociere corectă,
transparentă, cu informarea corectă asupra faptelor relevante și dacă a fost liber
consimțit. Unii dintre libertarieni admit că pentru aceasta este nevoie să existe sindicate
puternice, care să vegheze la respectarea regulilor procesului de negociere.
Cealaltă abordare, cea bazată pe rezultat apreciază că nu procedeul de stabilire a
salariului este relevant din punct de vedere etic, ci salariul însuși, a cărui corectitudine
poarte fi stabilită, prin comparație cu alte salarii, similare sau diferite. Drept criterii de
comparare, ea propune: nivelul național al salariilor , cel din domeniul de activitate, natura
muncii, responsabilitățile presupuse de acel post etc. Iar ca puncte de reper ea propune:
i) salariile oferite pentru posturi similare în companii diferite; și ii) salariile oferite pentru
posturi diferite din aceeași companie. Aceste criterii sunt propuse pentru că cineva poate
considera că salariul său este nedrept fie prin comparație cu cineva care face aceleași
lucruri în altă firmă, fie prin comparație cu alți angajați din aceeași firmă. Le vom analiza
pe rând.
i) Raportarea la salariile angajaților pe posturi similare în companii diferite . Faptul că o
firmă oferă salarii mai mici decât altele din același sector nu e cu necesitate imoral dacă
ea are un nivel de profitabilitate mai mic sau dacă practică o strategie de dezvoltare pe
termen lung, oferind produsele sale la un preț mai mic decât competitorii ei. În plus, în
condiții de piață liberă, angajații nemulțumiți pot pleca acolo unde li se oferă salarii mai
mari.
ii) Raportatarea la salariile angajaților ce ocupă posturi diferite în aceeași firmă . Auzim
adesea angajați ce se plâng că au salarii mai mici decât colegii lor de pe alte posturi. În
această privință, libertarienii spun că salariul trebuie decis de contribuția fiecărui angajat
la profitul obținut de firmă. În unele cazuri este însă greu de stabilit cuantumul acetei
contribuții. De pildă, cum poți stabili cine contribuie mai mult la vânzarea unor bunuri: cei
care le produc la un nivel calitativ care să le facă apreciate de consumatori, sau cei din
departamentul de vânzări, care le fac o prezentare avantajoasă? Apoi, cum poți
determina în mod obiectiv gradul de contribuție la profit al unui manager în comparație cu
lucrătorul ce realizează produse de bună calitate? Nici gradul de risc nu e ușor de
stabilit, deoarece nici periculozitatea muncii unui miner , nici măsura în care munca sa îi
afectează sănătatea nu pot fi determinate obiectiv . În plus, între cineva care iubește
riscul și cineva care și-l asumă pentru că nu are alte alternative, cum faci diferența?
Așadar , compararea angajaților care ocupă posturi diferite este greu de realizat în mod
obiectiv . Atunci, înseamnă că trebuie să ne limităm la compararea salariilor oferite pentru
angajați similari. În această privință, s-a formulat principiul: la muncă egală, salarii egale .
Analiza se poate face în funcție de două criterii: calitățile angajatului (nivel de calificare,
productivitate etc.), datele de profitabilitate ale firmei și gradul de dezvoltare al economiei
naționale. În prima privință, ideea de merit poate oferi un criteriu corect de departajare,

fiindcă se poate spune că doi angajați pe aceeași funcție, cu același nivel de calificare,
cu aceeași productivitate etc. merită salarii egale, iar în cazul în care productivitatea sau
calificarea diferă, cel mai harnic sau mai calificat merită mai mult.
Dacă ne raportăm la datele firmei și ale economiei naționale în care ea își desfășoară
activitatea, lucrurile sunt mai complicate în ceea ce privește aplicarea principiului la
muncă egală, salarii egale , deoarece companiile care lucrează în același sector din
aceeași economie națională, sau multinaționalele ce-și desfășoară activitatea în
economii naționale diferite nu pot oferi peste tot aceleași salarii pentru aceeași muncă,
ele depinzând de mai mulți factori și deci nu li se pot face imputări morale. Companiile
din același sector și din aceeași economie națională pot avea niveluri diferite de
profitabilitate, iar subsidiarele multinaționalelor care lucrează în economii naționale
diferite trebuie să asculte de legile naturale ale pieței locale. Imorale sunt, așadar , doar
criteriile discriminatorii, nerelevante din punct de vedere economic sau profesional, și nu
cele legate de legile cererii și ofertei.
3. Dreptul la siguranță în muncă . Țările dezvoltate consideră acest drept ca fiind unul
foarte important și au o legislație bine pusă la punct. Această problemă poate fi însă
pusă în discuție și din punct de vedere moral, deoarece nu toate aspectele posibile pot fi
tranșate din punct de vedere legal. De pildă, care e gradul de periculozitate dat de
expunerea la anumite substanțe periculoase sau la folosirea unor tehnologii noi,
netestate suficient? Apoi, există meserii care sunt periculoase prin natura lor , precum
cele de polițist, militar , cascador , miner etc. Drept urmare, a cere un nivel absolut de
securitate în muncă este absurd, fiindcă a aștepta să se constate măsura pericolului
implicat de substanțele periculoase sau de tehnologiile netestate ar însemna să împiedici
dezvoltarea sau să reduci profitabilitatea.
În aceste condiții, se pune întrebarea: care sunt aspectele relevante din punct de vedere
etic cu privire la dreptul angajatului la condiții de siguranță și sănătate în munca sa? T rei
sunt aceste aspecte: dreptul la un nivel rezonabil de siguranță, dreptul la a fi corect
informat în legătură cu riscurile presupuse și dreptul de a refuza să te expui la riscurile în
legătură cu care nu ai fost informat de la început. Să le vedem în detaliu pe fiecare.
i) Statele și firmele au obligația morală și legală de a asigura acel nivel optim și
rezonabil de siguranță în muncă ce poate fi oferit în funcție de dezvoltarea tehnologică
existentă la nivel mondial și de dezvoltarea economică a respectivelor state și firme.
Adică, ele au obligația să prevină în baza principiului precauției rezonabile producerea
unor accidente și catastrofe nenaturale care ar putea duce la pierderi mari de vieți
omenești și la mutilări irecuperabile.
ii) Apoi, angajații au dreptul să fie informați despre riscurile cunoscute presupuse de
postul vizat , astfel încât să poată consimți în mod conștient la ocuparea lui. În
consecință, angajatorii au obligația de a corecta acea asimetrie informațională care îi
avantajează în raport o angajații lor , dezvăluindu-le toate informațiile relevante, astfel
încât ei să poată alege liber și în deplină cunoștință de cauză dacă acceptă sau nu să
lucreze pe postul respectiv .
iii) Dreptul angajatului de a refuza sarcinile riscante care nu sunt formulate expres în
contractul său de muncă , așa cum poate fi cazul unui ziarist care, la un moment dat,
neprevăzut, ar putea fi trimis ca reporter pe front. Există însă meserii periculoase prin

natura lor , caz în care acceptarea însăși a acelor meserii presupune acceptarea oricărui
risc implicat de ele și, deci, nu mai este posibilă refuzarea unor misiuni, așa cum este
cazul cu polițiștii, pompierii sau militarii. În astfel de cazuri, angajatorul are, totuși,
obligația de a reduce cât mai mult posibil riscurile firești presupuse de respectivele
ocupații.
4. Dreptul la viață privată . Dreptul la viață privată al individului uman în general este
formulabil prin faptul că acesta trebuie să se bucure de inviolabilitatea fizică (să i se
respecte intimitatea), psihică (să nu fie silit să-și exprime emoțiile, sentimentele,
gândurile dacă nu dorește asta), socială (să se comporte în societate cum crede de
cuviință) și informațională (să nu fie silit să dezvăluie anumite informații, precum cele
medicale, de exemplu, dacă nu dorește asta). Chestiunile cel mai intens dezbătute în
literatura eticii în afaceri sunt: monitorizarea activității angajatului la locul de muncă și
controlul antidrog.
Monitorizarea angajatului la locul de muncă este justificată de argumente precum acela
că firma are dreptul de a monitoriza performanța productivă a angajatului și de a verifica
în ce scopuri folosește el dotările tehnice ale firmei (telefoane, calculatoare, copiatoare
etc.). Dar , monitorizarea la locul de muncă este justificată moral numai cu condiția ca
angajatul să fie anunțat în prealabil că poate face obiectul unei atari monitorozări și cu
condiția ca ea să fie făcută numai în legătură cu obiectivele economice ale firmei.
În ceea ce privește, însă, viața angajatului în afara locului de muncă (viața sa amoroasă,
obiceiul de a fuma sau de a participa la petreceri prelungite până târziu în noapte etc.),
firmele nu au dreptul de a-i intezice să facă astfel de lucruri. Chiar și în cazul în care
anumite acțiuni ale angajaților în afara locului de muncă pot afecta negativ imaginea
firmei, trebuie ținut cont de faptul că avem de-a face cu un conflict de natură etică între
dreptul firmei la o imagine publică pozitivă și la bună reputație și dreptul angajatului la
viață privată. T rebuie, deci, găsit un echilibru între aceste drepturi atunci când se iau
măsuri pentru tranșarea situației.
Controlele antidrog pot afecta viața privată a angajaților . Deci, se pune problema măsurii
în care sunt acestea justificate moral. Din punct de vedere juridic, există diferențe între
legislațiile diferitelor state. În SUA, legea spune că astfel de controale pot fi făcute de
către firmele însele asupra angajaților din toate domeniile de activitate, cu condiția să fie
respectate procedurile potrivite. În Franța, însă, aceste controale nu pot fi făcute direct
de către firme, ci doar de către instituții ale statului special abilitate și numai în acele
domeii în care se consideră că este relevant,. Firmele se consideră a fi justificate moral
să facă astfel de controale sub motiv că ingerarea de substanțe halucinogene de către
angajați poate afecta performanțele lor și ale companiei. Însă dreptul lor de a monitoriza
performanțele angajaților nu este corect să se extindă asupra identificării cauzelor
acestor performanțe. În condițiile în care o firmă nu este mulțumită de performanțele unui
angajat, are dreptul și moral și legal de a-l concedia, fără să trebuiască să știe care sunt
cauzele slabelor performanțe ale acelui angajat. T otuși, în cazul ocupațiilor care pot
afecta alte persoane, cu care angajații interacționează, așa cum este cazul cu piloții,
chirurgii etc., astfel de controale sunt justificate moral; dar numai în baza unei suspiciuni
rezonabile.

27 aprilie – 3 mai
Firme și consumatori
În ultimele câteva zeci de ani, legislația multor țări a adoptat legi speciale pentru protecția
consumatorului. Acestea se referă la aspecte precum: dreptul consumatorului de a
beneficia de produse și servicii sigure, dreptul de a-i fi livrate toate informațiile ce-l pot
interesa în vederea cumpărării, dreptul de a sesiza instituțiile abilitate în cazul în care
normele de protecție a consumatorului sunt încălcate și dreptul de beneficia de produse
și servicii diverse în condiții de concurență între mai mulți producători. Primele două
dintre aceste drepturi sunt cel mai discutate în literatura eticii în afaceri, alături de
problema prețului corect.
1. Problema prețului corect . În general, se consideră că prețul corect este cel stabilit
prin luarea în calcul a costurilor de producție, transport și vânzare, plus o rată de profit
corectă. Dacă costurile de producție, transport și vânzare pot fi determinate obiectiv , cota
de profit adusă de calitățile produsului este mai greu de detarminat obiectiv . De pildă,
cum stabilești prețul de piață al unui telefon care are o baterie rezistentă prin raport cu
unul care are o cameră foto foarte bună, în condițiile în care unii consumatori preferă să
îi țină bateria mult, iar alții să poată face poze de mare calitate.
Alți factori determinați de legea cererii și ofertei, care pot influența prețul sunt: calitatea
produsului, prestigiul brandului, găsirea unei nișe de piață profitabile etc. așadar , un preț
este corect în condițiile în care el este agreat de consumatorul bine informat. Atunci,
când este incorect un preț din punct de vedere etic? Un preț devine incorect etic în
situația în care nu există o piață concurențială într-un anume sector de producție, iar cei
care dețin monopolul țin un preț ridicat în mod nejustificat de factori obiectivi. Prețul este
neetic și atunci când consumatorul nu este corect informat despre caracteristicile reale
ale produsului.
Dacă prețul în genere al produselor nu suscită prea multe discuții, nu la fel stau lucrurile
și cu prețul unor produse esențiale pentru sănătatea și viața oamenilor (apă, hrană,
medicamente etc.) sau cu prețul tuturor produselor în situații de dezastre naturale. T oate
aceste aspecte implică mai multe discuții. De pildă, prețul medicamentelor menite să
vindece anumite boli mortale precum SIDA sau cancerul au prețuri mari nu doar din
cauza costurilor uriașe de cercetare, ci și prin faptul că pe această piață există
numeroase comportamente anticoncurențiale și de monopol, ceea ce duce la stabilirea
unor prețuri prohibitive. La fel, în cazul dezastrelor naturale, este imorală creșterea
prețurilor peste nivelul de echilibru determinat de condițiile speciale ale cererii și ofertei.
Având în vedere că cererea crește, iar oferta poate fi îngreunată de condițiile speciale, e
firesc și justificabil moral să existe o ușoară creștere a prețurilor . Este imoral, însă, să
faci prețuri absolut speculative. În atari situații, unele firme se comportă responsabil din
punct de vedere social menținând prețurile la nivel normal, fie prin negocieri cu furnizorii,
fie prin asumarea unui profit mai mic, care poate fi ulterior recuperat ca urmare a faptului
că publicul își poate arăta simpatia cumpărând de la furnizorii cu comportament etic.
2. Deși siguranța produselor este o problemă la care mulți consumatori sunt atenți,
nu toți o iau în calcul, unii preferând orice altă trăsătură a produsului dorit (aspect plăcut,
fiabilitate etc.). Ca atare, cu privire la această chestiune nu au fost gândite standarde

foarte clare. În plus, nu există o cerință etică expresă ca producătorii să ofere produse la
un nivel maxim de sigurață, ci doar obligația acestora de a informa consumatorii în
legătură cu riscurile implicate de utilizarea respectivelor produse. T otuși, mai ales în
cazul unor produse care pot afecta negativ nu doar utilizatorii, ci și pe alte persoane, așa
cum este cazul cu automobilele, se poate pune problema unui standard rezonabil și în
general satisfăcător de siguranță. În astfel de cazuri nu este suficientă simpla informare,
ci producătorul însuși trebuie să se asigure că poate oferi un nivel optim de siguranță în
utilizarea produsului comercializat.
Asigurarea unui nivel rezonabil de siguranță în utilizarea tuturor produselor derivă din
datoria morală generală de a nu face rău nimănui în mod intenționat. În atari condiții,
există trei tipuri de situații pe care producătorii trebuie să le aibă în vedere: situațiile în
care un produs poate deveni periculos chiar dacă este utilizat corect (cum e cazul unui
automobil căruia i-au slăbit frânele), situațiile în care un produs poate fi utilizat incorect
din neglijență (un aparat electric pe care pui mâna udă) și situațiile în care un produs
este utilizat incorect în mod intenționat (când e folosit cuțitul pentru a răni pe cineva).
Responsabilitatea morală și legală a producătorului este aceea de a preveni mai ales
situațiile de primul tip. În privința situațiilor de al doilea tip, exigența morală sau legală
este aceea de a informa consumatorul în legătură cu pericolele ce pot apărea ca urmare
a utilizării neconforme din neatenție.
Așadar , obligația de a oferi produse sigure nu înseamnă a oferi produse care nu
presupun absolut niciun pericol și nici măcar de a oferi produse de siguranță maximă.
Altfel, ar însemna fie să condamni firmele la a numai produce nimic, fie să ajungă la
prețuri uriașe. Atunci, care sunt cerințele rezonabile în acest sens? Cele mai importante
astfel de cerințe sunt:
i) Respectarea legislației privind siguranța produselor . Producătorii trebuie să ofere
produse de o siguranță rezonabilă și să informeze în legătură cu riscurile presupuse de
ele. Doar produsele ce conțin elemente sau substanțe periculoase sunt interzise,
considerându-se că este mai ieftină această soluție decât o campanie costisitoare de
informare.
ii) Asigurarea unui nivel de siguranță optim și atunci când legea nu cere expres .
Această cerință este formulată mai ales pentru produsele care nu au fost îndelung
testate sau pentru anumite aspecte neprevăzute în legi. În astfel de cazuri, din
perspectiva teoriei interesului luminat, producătorul are obligația morală de a retrage de
pe piață produsele ce pot dăuna consumatorilor . Dacă produsele au ajuns deja în
posesia consumatorului, corect moral este ca producătorul să le recheme la sursă.
Această măsură este eficientă și pentru păstrarea unei bune reputații, dar și pentru
evitarea acțiunilor în instanță. Chiar dacă pe moment pot exista costuri mari pentru firmă,
pe termen lung aceasta este soluția cea mai bună.
iii) Oferirea unor avertismente clare legat de folosirea incorectă a produselor . Această
cerință poate fi satisfăcută prin informațiile de pe etichetă și din instrucțiunile de utilizare.
iv) Creșterea continuă a gradului de siguranță a produselor . Această cerință se referă la
anticiparea posibilelor pericole ce se pot naște atât din utilizarea incorectă, cât și din cea
corectă. Adică, producătorul trebuie să se gândească la acele pericole care e rezonabil
să apară și să ia măsuri de preîntâmpinare a lor . Pentru produsele care au ajuns deja la

consumator , producătorul trebuie să emită avertismente clare, iar pentru cele care vor
urma pe viitor să ajungă la acesta să ia măsuri noi pentru creșterea siguranței. De
exemplu, dacă un insecticid este foarte periculos în caz de utilizare neconformă, firma ar
trebui să îi schimbe compoziția chimică, în măsura în care nu e afectată eficiența
produsului pentru scopul în care el a fost fabricat.
3. Producătorii au și datoria de a informa consumatorii . Informarea trebuie să
conțină în primul rând lucruri care îl pot interesa în mod direct pe consumator , cum ar fi,
de pildă, specificarea pe produsele alimentare dacă sunt organice ori de post, dat fiind
faptul că mulți consumatori sunt interesați de astfel de aspecte. Apoi, trebuie să existe
informații cu privire la gradul de siguranță al produselor , precum și despre țara de
proveniență. Nu i se poate cere însă producătorului să informeze în mod complet cu
privire la produsele puse de el pe piață; și asta din mai multe motive. O dată, pentru că
nici producătorul nu deține absolut toate informațiile în legătură cu toate efectele
negative ale produselor . Apoi, pentru că unele informații sunt secrete comerciale, pe care
nu îi putem cere producătorului să le dezvăluie, deoarece, în acest fel, ar ajuta
concurența împotriva interesului său. În sfârșit, nu i se poate cere producătorului nici să
informeze în mod complet cu privire la produsele puse de el pe piață pentru că ar fi inutil
de costisitor . Atunci, ce i se poate cere în mod rezonabil acestuia pentru informarea
corectă a consumatorului? În literatura de etică în afaceri întâlnim câteva datorii specifice
în acest sens:
i) Datoria de a respecta legislația existentă în materie . Majoritatea țărilor dezvoltate au
o legislație clară în ceea ce privește obligația furnizorilor de a oferi informații relevante cu
privire la caracteristicile produsului fie pe etichetă, fie prin contracte fie pe site-ul propriu.
Însă, din cauza costurilor , nu toate informațiile relevante pot fi oferite. De aceea, legislația
prevede, după caz, care sunt informațiile ce trebuie făcute publice în mod obligatoriu. În
acest sens, se ține cont de aspecte precum costurile informării sau numărul de
consumatori care ar putea beneficia de ea. De exemplu, nu e obligatoriu să specifici pe o
marfă că este kosher sau halal în cazul în care ea este vândută într-o țară cu populație
evreiască ori musulmană foarte mică. Important este și gradul de importanță al unei
informații pentru consumatori, fie aceștia și mai puțini, așa cum este cazul cu persoanele
alergice la diverse ingrediente, pentru care este esențial să știe dacă produsul
achiziționat conține substanțe alergene de care ar trebui să se ferească. În sfârșit,
importantă este și posibilitatea consumatorilor de a se informa ei înșiși în legătură cu un
produs. De pildă, despre efectul unor ingrediente asupra sănătății lor ei știu cel mai bine
unde să caute informațiile care îi interesează într-un mod mai particular .
ii) Chiar dacă nu sunt obligați de lege, producătorii au datoria să furnizeze și alte
informații care s-ar putea dovedi relevante pe viitor . În acest scop, ei pot face platforme
publice, pe care consumatorii pot adresa întrebări în legătură cu ceea ce îi interesează.
iii) Datoria de a informa cumpărătorii în legătură cu riscurile presupuse de utilizarea
incorectă a produselor . Producătorul are datoria morală de a preveni consumatorul nu
doar în legătură cu utilizarea intenționată din proiectare, ci și în legătură cu utilizări
anticipabil incorecte, în funcție de experiența trecută. De pildă, ar trebui să fie formulate
atenționări precum aceea că șurubelnița nu trebuie să fie folosită pe post de pârghie,
deoarece rezistența materialului din care este confecționată nu permite acest lucru.

iv) Datoria de a efectua anumite studii cu privire la efectele produselor . Această datorie
se impune mai ales în cazul produselor noi, încă netestate suficient, așa cum sunt
alimentele preparate din organisme modificate genetic, de exemplu.
4. Anumite probleme etice pot să apară și în domeniul publicității și marketingului . În
marketing se recurge adesea la practici înșelătoare care nu sunt interzise ca atare în
lege. Asta nu le face însă corecte din punct de vedere moral. De pildă, se poate recurge
la practici înșelătoare precum: false reduceri (care vin după o recentă majorare
nejustificată a prețului), mascarea prețului real prin ascunderea unor comisioane pe care
consumatorii vor trebui să le achite ulterior , ambalarea înșelătoare a produselor (punerea
unei fotografii cu un măr pe ambalajul unui suc care nu conține măr) etc.
Publicitatea prezintă și ea un mare interes din perspectivă etică. Există analiști care
consideră că publicitatea în întregul ei e înșelătoare. Ei spun că ea generează false
nevoi și preferințe și că are o componentă persuasivă excesivă. Or , a refuza publicitatea
în întregul ei înseamnă, într-o anumită măsură, a încălca dreptul la liberă informare,
deoarece reclamele au, pe lângă componenta persuasivă, și una informativă, iar limita
dintre ele este greu de trasat în mod obiectiv . În plus, ar fi absurd să îi obligi pe
producătorii de bunuri să facă o listă a defectelor produselor lor . Consumatorul poate
decide cel mai bine ce cumpără și ce nu. Iar aceasta el o poate face cel mai bine în urma
experienței cu produsul, experiență care nu ar fi posibilă dacă nu ar ști de existența lui,
existență pe care tocmai publicitatea i-o relevă.
Împotriva opiniei de mai sus s-a spus că publicitatea nu-i îngrădește consumatorului
libertatea. Rostul publicității este acela de a publicita, de a aduce la cunoștința publicului
existența unor produse pe care acesta nu le-a achiziționat anterior , iar după ce
consumatorul testează un produs, el poate alege dacă acesta îi satisface sau nu
exigențele și dacă îl va mai cumpăra sau nu. Prin intermediul publicității, consumatorul
este informat despre oferta existentă și i se acordă o mai mare libertate de alegere; iar
ofertantul se poate manifesta activ în raport cu concurența. Dacă nu încearcă să
manipuleze consumatorii sau să înlăture neloial concurența, ea este o activitate corectă.
Deci, nu publicitatea în întregul ei este problema, ci anumite practici imorale din cadrul
acesteia. Așadar , problema reală este: de ce aspecte trebuie să ținem seama în
evaluarea din punct de vedere etic a publicității? Mai ales trei elemente sunt relevante în
acest sens. Mai întâi, reclama trebuie să nu dezinformeze explicit (de pildă, este imoral
să fie invocate studii inexistente pentru a garanta un produs). Apoi, ea trebuie să nu
ascundă informații relevante (este imoral să spui că un produs are anumite calități,
insinuând că toate celelalte produse similare de pe piață nu le-ar avea deși le au și ele).
În sfârșit, reclama nu trebuie să inducă în eroare cu privire la calitatea produselor pe care
le publicitează. Exagerarea calității unui produs este neetică („mai mare”, „mai alb, mai
strălucitor” etc.). Nu este însă neetică o exagerare foarte evidentă la nivelul bunului simț
și care este exprimată metaforic, cum e cazul cu acea reclamă la o marcă de spray în
cadrul căruia bărbatul care folosește spray -ul respectiv dobândește un succes subit și
devastator în rândul reprezentantelor sexului frumos. Alături de cerințele de mai sus, o
reclamă trebuie să fie decentă (să nu lezeze bunele moravuri), originală (imitația nu e
admisă) și nediscriminatorie (să nu denigreze grupuri sociale sau mărcile concurente).

5. Am văzut că drepturile consumatorilor implică anumite obligații morale și legale din
partea producătorilor . La drepturile despe care a fost vorba până acum, mai putem
adăuga dreptul consumatorilor de a returna produsele pe care nu doresc să le mai
păstreze, dreptul de-a face sesizări și reclamații, dreptul de a acționa în instanță
producătorii și distribuitorii etc. Însă asta nu înseamnă câtuși de puțin că lor nu le revin și
inevitabile datorii . De pildă, consumatorii au obligația de a se informa suplimentar în
legătură cu efectele produselor . Producătorul are obligația de a informa despre conținutul
de grăsimi al unor produse, dar în legătură cu efectul acestora asupra sănătății sale este
obligația consumatorului să se informeze din alte surse independente (platforme publice,
site-urile unor ONG-uri etc.). De asemenea, consumatorii au obligația morală de a
sancționa prin comportamentul lor , de a boicota producătorii care încalcă frecvent
legislația cu privire la protecția mediului, care încalcă flagrant drepturile omului,
exploatarea minorilor etc. În acest fel, ei pot influența pozitiv comportamentul
producătorilor respectivi și al tuturor producătorilor în general, care vor deveni sensibili la
mesajul transmis de consumatori.
6. Loialitate și avertizare etică . Angajații pot fi elementul de legătură dintre firme și
ceilalți stakeholderi. Pe lângă drepturi, ei au și datorii morale față de toți aceștia. În raport
cu angajatorul, principala lor datorie morală este aceea de a respecta termenii
contractului de angajare. Dar ei au și datoria morală suplimentară de a manifesta
loialitate față de angajator și onestitate față de consumator . O definiție posibilă a datoriei
angajatului față de angajator ar putea fi aceea că ea reprezintă datoria angajaților de a
acționa în beneficiul firmei chiar dincolo de termenii stabiliți în contract. Adică, de a nu
afecta imaginea ei, de a păstra confidențialitatea informațiilor care ar putea să o
vulnerabilizeze în raport cu competitorii, de a nu sprijini în niciun fel firmele competitoare
și de a avertiza în interiorul firmei în legătură cu aspecte ce-ar putea să o afecteze în
mod negativ în raport cu terții. Unii autori, precum Ronald Duska, afirmă că loialitatea
este o virtute morală specifică relațiilor de familie și de prietenie, nu acelora dintre firmă
și angajat, însă, chiar dacă cele două tipuri de relații sunt diferite, asta nu înseamnă că
între angajat și angajator nu pot exista relații de loialitate reciprocă, dacă avem în vedere
că angajatul are datoria morală de a nu prejudicia firma și pe aceea de a răspunde
pozitiv în măsura în care și el a fost bine tratat de către firmă.
Dar dacă firma acționează ilegal sau imoral, periclitând sănătatea și integritatea
consumatorilor sau afectând mediul înconjurător etc., datoria fidelității angajatului față de
firmă cade, el având datoria morală de a lua poziție prin avertizări repetate despre
neregulile pe care le observă. Acțiunea celui ce săvârșește astfel de avertizări se
numește avertizare de integritate , avertizare etică sau arbitraj moral , expresii care
reprezintă traducerile posibile ale termenului wistleblowing din literatura anglofonă de
etică în afaceri.
Având în vedere faptul că avertizarea etică intră, prima facie , în conflict cu datoria de a fi
loial firmei prin nedivulgarea de informații ce pot prejudicia imaginea acesteia, se pune
întrebarea cum trebuie să acționeze angajatul pentru a proceda moral? În acest scop,
ele trebuie să țină cont de două aspecte. Întâi, faptul dezvăluit trebuie să fie unul ilegal
sau imoral, care poate prejudicia consumatorii, pe ceilalți angajați, mediul și, pe cale de
consecință, inclusiv imaginea firmei. Apoi, pentru a acționa pe deplin moral, avertizorul
trebuie să semnaleze neregulile mai întâi în interior și abia apoi să se adreseze

4 mai – 10 maiautorităților și mass media . Iar asta numai dacă nu a putut determina rezolvarea în
interior a problemei. El va putea acționa direct în afare firmei numai dacă pericolul este
iminent și dacă avertizarea internă ar putea conduce la tentativa de distrugere a unor
probe relevante. În plus, și intenția este importantă. Dacă avertizarea este făcută cu
scopul de a înlătura un pericol pentru cineva și nu cu acela de a face rău sau cu intenția
de răzbunare, atunci, este un act moral. Altfel, nu.
Aspecte etice fundamentale în domeniul afacerilor economice internaționale
1. Lămuriri preliminare. Etica afacerilor economice internaționale studiază diferențele
culturale ce au impact asupra mentalității economice din diferite țări, globalizarea
economică, dificultățile specifice pe care le întâmpină activitatea firmelor multinaționale
în culturi diferite etc. Cele mai discutate subiecte din acest domeniu sunt cele cu privire
la încălcarea drepturilor omului, la corupția din țările subdezvoltate, problemele legate de
forța de muncă, practicile de marketing și protecția consumatorilor , efectele asupra
mediului natural. Alte teme sunt: folosirea resurselor naturale, dezvoltarea echitabilă a
tuturor țărilor , moralitatea și echitatea sistemului economic internațional etc. Înainte însă
de a discuta cele mai importante dintre aceste probleme, trebuie trecute în revistă două
chestiuni preliminare: cea cu privire la factorii relevanți pentru etica în afacerile
economice internaționale și cea a relativismului etic.
a) Factorii specifici ai eticii în afacerile internaționale . Relațiile firmei cu stakeholderii săi
sunt influențate în cazul afacerilor economice internaționale de anumiți factori specifici a
căror cunoaștere este utilă. Iată câteva exemple de acest fel:
i) Țările în curs de dezvoltare au o legislație primitivă, dar asta nu ar trebui să fie o
invitație pentru firmele multinaționale ca ele să adopte un comportament imoral. Faptul
că un obicei rău este larg răspândit într-o cultură dată nu înseamnă că nu există norme
morale care să îl contracareze, ci doar că aceste norme sunt încălcate de obicei aici.
Lipsa unor legi clare, care să instituie un climat economic corect, trebuie să fie chiar un
imbold în plus pentru firmele multinaționale în ceea ce privește adoptarea de către ele a
unui comportament moral, deoarece, moralitatea unei persoane fizice sau juridice este
cu atât mai înaltă cu cât săvârșește binele nu forțat de legi, ci la îndemnul propriei
conștiințe morale. T otuși, la nivelul unor organizații economice internaționale, precum
OCDE, au fost semnate tratate internaționale prin care statele se obligă să adopte pe
teritoriul lor o legislație care să combată fenomene indezirabile precum corupția,
încălcarea drepturilor omului sau exploatarea copiilor . În plus, firmele multinaționale –
atât individual, cât și la nivelul sectorului lor de activitate – au adoptat coduri etice în
același scop. Deși unii analiști sunt sceptici față de aceste coduri etice, s-a putut observa
că, dacă un competitor major dintr-un anumit sector adoptă o atitudine etică și dacă
grupurile de stakeholderi exercită și ele o anumită presiune în acest sens, sancționând
derapajele morale ale competitorilor neetici, s-a putut determina apariția tendinței de
generalizare a unui comportament etic.

ii) Multe dintre țările în care activează firme multinaționale occidentale sunt slab
dezvoltate. Acest fapt face ca, în privința salarizării, a protecției mediului, sau a
siguranței produselor să fie adoptate standarde diferite de cele din țările dezvoltate. În
țările slab dezvoltate, salariul minim este mai mic, produsele sunt mai puțin sigure, iar
nivelul de poluare considerat ca admisibil este mai mare. Acceptarea acestui dublu
standard nu e însă imorală, dacă analizăm situația din perspectiva utilitaristă de tip cost-
beneficii, deoarece o regulă care ar cere ca peste tot să fie respectate cele mai înalte
standarde posibile ar duce ori la costuri nesustenabile ori chiar la înghețarea activității.
De aceea, respectarea unor standarde minime sustenabile din punct de vedere
economic este tot ceea ce se poate cere din punct de vedere moral, respectarea lor fiind
însă obligatorie.
iii) Multe dintre țările în care multinaționalele își desfășoară activitatea au medii culturale
diferite de cele din cultura lor mamă. De aceea, se pune problema: dată fiind diferența de
norme și de valori morale dintre cultura-mamă și culturile de adopție în care aceste firme
își desfășoară activitatea, ce norme și valori morale trebuie să prevaleze: cele de acasă
(unele fiind considerate ca universale), sau cele locale? Pentru aceasta, trebuie lămurită
în prealabil problema relativismului etic.
b) Relativism etic și relativism cultural . Nu doar reprezentanții simțului comun, ci și unii
autori din domeniul eticii în afacerile economice internaținale au tendința de a susține că
nu există norme și valori morale universale și că ar trebui să se țină cont de faptul că
fiecare cultură are normele și valorile sale morale care trebuie respectate. Împotriva
acestei poziții se pot aduce cel puțin trei argumente relevante:
i) Este adevărat că în fiecare cultură există anumite valori și norme morale locale
diferite de cele din alte culturi. Însă, pe de altă parte, există și valori și norme morale
acceptate în mod universal, așa cum sunt cele din Declarația Universală a Drepturilor
Omului : dreptul la viață, la liberă exprimare, la un tratament nediscriminatoriu etc.
Desigur , acestea pot primi uneori accepțiuni întrucâtva diferite de la o cultură la alta. Așa
este cazul cu exemplul pe care ni-l oferă antropologia culturală, care vorbește despre un
trib care are obiceiul ca, atunci când părinții ajung să dea primele semne de senescență,
copiii trebuie să îi ucidă cu acordul lor explicit. Firește, acest caz poate părea de-a
dreptul abominabil din perspectiva noastră de exponenți ai culturii occidentale. Și, totuși,
având în vedere că membrii acestui trib au credința că omul va trăi etern în cealaltă lume
în forma pe care o avea în momentul trecerii sale dincolo, se poate considera că felul în
care procedează membrii respectivului trib ilustrează acea normă morală care ne cere să
avem grijă de părinții noștri în așa fel încât să-i facem pe cât de fericiți putem. Așadar ,
membrii acelui trib ne arată doar o manieră diferită de prețuire a unei unice valori
universale: dreptul la fericire.
ii) Un alt motiv ce ne arată că relativismul etic e inacceptabil este acela că această
concepție morală este în sine inconsistentă. De pildă, fenomene sociale înfiorătoare,
precum lapidarea femeilor adultere în societatea musulmană sau sacrificiul sati din
societatea tradițională indiană sunt socotite ca inacceptabile nu doar de către societatea
occidentală, ci ele sunt considerate ca atare inclusiv de către mulți indivizi din acele
culturi.

iii) În sfârșit, dacă relativismul etic ar fi adevărat, atunci progresul moral n-ar mai fi
posibil, fiecare societate rămânând permanent pe o treaptă de moralitate dată. Or ,
progresul moral este real, deoarece noi, ca exponenți ai culturii occidentale, nu mai
acceptăm azi ca morale anumite acte pe care strămoșii noștri le considerau cu totul
normale: sclavia, arderea pe rug, execuțiile publice cu schingiuiri îngrozitoare, luptele de
gladiatori care se încheiau adesea cu moartea unora dintre ei etc.
Din toate aceste considerente, putem spune că, în ciuda relativismului cultural sau a
acceptării diversității culturale, un relativism moral radical nu poate fi susținut, anumite
norme și valori morale fiind universale, chiar dacă altele au o valabilitate doar locală. Dar
cum distingem între aceste două categorii de norme și valori și ce valori și norme locale
trebuie să acceptăm dacă activăm într-o cultură diferită de a noastră? În lipsa unor valori
și norme morale unice, pentru a aproxima modul în care va acționa un partener de
afaceri străin, ar trebui să cunoaștem cultura și valorile pe care le împărtășește, întrucât
acestea exercită o influență considerabilă asu pra comporta men tului său.
c) Cultura și etica în afaceri . Dintre științele ce s-au ocupat cun explicarea culturii
(filosofia culturii,
antroplogia culturală, sociologia culturii etc.) etica în afaceri a adoptat sensul specific
antropologiei culturale al conceptului de cultură , înțelegând cultura ca pe un sistem care
se învață învață și se transmite prin semne , fiind un fenomen atât social cât și
individual atât social cât și individual , cu o structură complexă și dinamică , ce are o forță
modelatoare (enculturare prin educație și socializare),
este deschisă contactelor cu alte culturi (aculturație) și e relativă în raport cu ele.
Demersul tipic antropologiei în ceea ce privește înțelegerea culturii a fost sintetizat într-o
manieră insolită de către cercetătorul olandez Geert Hofstede în conceptul de
„programare mentală” ( softweare of the mind ), care arată că prin cultură se înțelege nu
atât un cuantum de cunoștințe deținute în mod conștient de către individ, cât mai ales un
„sistem de operare” ce poate accesa oricând aceste cunoștințe. Individul „este
programat” prin învățarea/preluarea unor obiceiuri, comportamente, valori etc. din mediul
exterior . Acest softweare nu presupune, desigur , că totul e predeterminat, ci doar că,
între anumite limite, individul va acționa și gândi în modul în care a fost învățat.
Programarea începe din familie, pentru a continua în școală, în grupul de prieteni, la
locul de muncă etc. Ca atare, programările mentale individuale vor varia în funcție de toți
acești factori. Așadar , cultura este programarea colectivă a gândirii unor indivizi, care,
astfel, se constituie în grupuri ce se disting de altele. Ea reprezintă ceea ce e dobândit ,
prin opoziție cu ceea ce e înăscut , în cazul individului și în cel al grupurilor .
După Hofstede, diferențele culturale se manifestă prin intermediul unor elemente ce sunt
prezente în mod diferit în toate culturile: simboluri , eroi, ritualuri și valori , unite între ele
de practicile specifice fiecărei culturi. Simbolurile sunt semne, cuvinte, gesturi, imagini ce
conferă identitate unui popor (vălul islamic, fustanela scoțiană etc.). Reprezentând partea
de suprafață a unei culturi, ele sunt fluctuante. Eroii sunt personaje reale sau imaginare
care sunt considerate reprezentative pentru o cultură și care devin modele de
comportament. Ritualurile sunt acele activități colective care nu au o importanță tehnică
pentru realizarea unui anume scop, dar care sunt socotite esențiale din punct de vedere
social. Așa sunt: modul de a saluta, de a arăta respectul, ceremoniile de botez/căsătorie/
înmormântare etc. În timp ce simbolurile, ritualurile și eroii sunt vizibile pentru un

observator extern prin intermediul practicilor , valorile sunt detectabile și inteligibile doar
după o îndelungată familiarizare cu o cultură dată. Ele constituie nucleul și, totodată,
fundamentul celorlalte trei. V alorile sunt deprinse până pe la vârsta de 10-12 ani, dar
impun norme de comportament ce vor fi respectate toată viața.
Pentru a explica diferențele dintre culturi, Hofstede introduce câteva repere denumite de
el „dimensiuni ale culturii”. Acestea reprezintă un set de trăsături ce sunt prezente, sub
întruchipări variate, în toate culturile naționale. Ele implică grade (mic→mare,
slab→puternic etc.) care pot fi măsurate și care oferă un model pe temeiul căruia pot fi
descrise comparativ culturile și comportamentul social, politic sau economic care este
tipic în cadrul acestora.
i) Distanța față de putere este dimensiunea culturală ce indică felul în care
subordonații percep distanța față de șefii lor , față de puterea în genere. În țările în care
indicele distanței față de putere (PDI) este mic, relațiile șefi-subordonați sunt văzute ca
egale. Aici există o dependență mică a subordonaților față de lideri, subordonații fiind
consultați în ceea ce privește deciziile importante. Inegalitatea este acceptată numai ca
inegalitate de rol, temporară, neesențială. Dimpotrivă, în țările cu PDI mare, relațiile între
șefi și subordonați vor fi văzute ca inegale, dependența subordonaților față de lideri este
mare, fiind preferați liderii autocrați sau cei paternaliști. La nivel politic, diferențele se
manifestă prin faptul că în societățile ce tolerează inegalitatea vor fi acceptate diferențe
mari între cetățeni, privilegierea fiind acceptată, iar în societățile egalitariste diferențierile
sociale vor fi mici și privilegiile repudiate. În țările cu PDI mare relațiile între cetățean și
stat se produc de regulă într-un cadru monopartinic și autoritar , iar puterea este
considerată ca fiind „natural” legitimă. În țările cu PDI mic, dimpotrivă, relația stat-
cetățean e guvernată de un sistem politic pluripartinic și democratic, iar puterea este
considerată legitimă numai dacă respectă regulile jocului, atât pentru accederea la
putere, cât și pentru conservarea ei. În primul caz, vom întâlni recursul la vilență și pentru
păstrarea puterii (intervențiile jandarmeriei), și pentru înlăturarea ei (revoluțiile), pe când
în cel de-al doilea, vor domni nonviolența și schimbările „de catifea”, graduale. În țările
germanice distanța față de putere este mică, pe când în cele latine, asiatice sau africane
este mare. România ocupă din acest punct de vedere locul 7, cu 90 de puncte, ceea ce
înseamnă o distanță mare față de putere.
ii) Individualism-colectivism este dimensiunea ce surprinde relațiile dintre indivizi,
atitudinile pe care ei le au unii față de alții și față de societate. Modul de raportare a
individului la grup (mai ales la familie) determină împărțirea culturilor naționale în două
mari categorii: culturi colectiviste , în care individul se legitimează prin calitatea sa de
membru al grupului; și culturi individualiste , în care individul se legitimează prin calitățile
sale individuale. În culturile colectiviste, valorile principale sunt armonia și rușinea , valori
prin excelență colective, iar în cele individualiste, valoarea socială principală este
vinovăția . În societățile individualiste se consideră că educația are scopul ca individul să
ajungă în situația de a se descurca singur în viață, pe când în cele colectiviste educația
este văzută ca o modalitate de a face ca individul să devină folositor grupului. În privința
locului de muncă, în culturile colectiviste sunt privilegiați angajații din familie, în cele
individualiste – performanța. În urma unor măsurători sociologice efectuate în mai multe

țări, Hofstede stabilește indicele de individualism (IDV) al fiecărei culturi în parte. Ca
regulă generală, culturile occidentale sunt individualiste, iar cele orientale sunt
colectiviste. Romania are un IDV mic – 30 p, definindu-se ca o cultură colectivistă.
iii) Masculinitate-femininitate . O cultură este „masculină” dacă valorile promovate în
cadrul ei sunt valori de tip masculin, „dure”. Așa sunt: dorința de
câștig/avansare/recunoaștere, spiritul de competiție, puterea, ambiția, banii, succesul
personal, progresul, inegalitatea între sexe. V alorile apreciate în cea mai mare măsură în
culturile feminine sunt cele feminine, „sensibile”, ca de exemplu: siguranța locului de
muncă, nivelul de trai ridicat, relaționarea pozitivă cu șefii, generozitatea, prietenia,
solidaritatea, egalitatea (inclusiv între sexe) etc. Japonia, Germania, Austria sunt țări
masculine, țărilele latine și cele nordice sunt „feminine”, iar cele anglo-saxone sunt
moderate. Măsurătorile lui Hofstede stabilesc indici „de masculinitate” (MAS) specifici
fiecărei culturi. Astfel, cu cât MAS este mai mare, cu atât acea cultură este mai
„masculină”, un indice MAS mai mic fiind specific culturilor „feminine”. Cea mai
„masculină” cultură este Slovacia, cu un MAS de 1 10 p, iar cea mai „feminină” este
Suedia, cu 5 p. România prezintă un punctaj mediu – 42 p, ea ocupând locurile 51-53,
alături de Spania și Peru.
iv) Evitarea incertitudinii reprezintă toleranța variabilă pe care o au exponenții diverselor
culturi față de imprevizibil. Imprevizibilul produce în general o anume anxietate. Așadar ,
cu cât avem o toleranță mai mare în raport cu el, cu atât vom avea un indice mai mic de
evitare a incertitudinii (UAI) și invers. Culturile care caută să evite incertitudinea văd
neprevăzutul ca pe o amenințare potențială, încercând să-l reducă cât mai mult prin tot
felul de măsuri. Aceste culturi au caracteristici precum: evitarea riscului, planificarea
riguroasă a activităților , respectarea strictă a regulilor și ceremoniilor tradiționale,
stabilitatea socială etc. Cele ce acceptă incertitudinea se caracterizează prin: acceptarea
riscului și nesiguranței, acceptarea noului și a schimbărilor „din mers”, reguli laxe,
inițiativă personală, toleranță, realtivism etc. În general, țările cu tendință de a evita în
mare măsură incertitudinea sunt țările catolice și cele ortodoxe, pe când cele protestante,
budiste și hinduse au tendința de a o accepta. România ocupă locul 14, cu 90 de p. De
menționat că așa cum anxietatea nu se confundă cu frica, incertitudinea nu trebuie
confundată cu riscul. A-ți asuma incertitudinea nu înseamnă asumarea irațională a
riscului, ci o atitudine mai relaxată față de el.
v) Parametrul orientare în viață pe termen lung/scurt descrie orizontul de timp avut în
vedere pentru acțiunile indivizilor . Culturile orientate pe termen lung sunt caracterizate de
orientarea spre viitor , planificarea riguroasă a activităților , concentrare pe o singură
activitate, propensiune spre investiții și economisire, perseverență, cumpătare,
organizarea și conservarea relațiilor prin statut, respectarea traditiilor , reciprocitate etc.
Astfel de culturi sunt China, Japonia, Coreea de Sud, T aiwan, Hong Kong, India etc.
Dimpotrivă, societățile cu orientare pe termen scurt au o gandire normativă, valorizează
cinstea personală, au o orientare fermă spre trecut și prezent și o prețuire mică a
viitorului. Aici, schimbările se petrec mai rapid, iar angajamentele nu sunt o piedică în
calea schimbării. Culturile orientate pe termen scurt sunt concentrate pe obținerea rapidă
a rezultatelor , pe efectuarea mai multor activități simultan pe căutarea siguranței
personale și a stabilității etc. Astefel de culturi orientate sunt: SUA, Marea Britanie, țările
islamice, cele africane etc. Există și culturi orientate pe termen mediu: țările nordice,

Olanda, Franța, Germania etc. În ceea ce privește punctajele, China este țara cu
orientarea în viață pe termenul cel mai lung, ea având un OTL de 1 18 p. La celălalt capăt
stă Pakistanul, în al cărui caz până și expresia „orientare pe termen scurt ” este
improprie, de vreme ce punctajul său OTL este de 0 p., ceea ce înseamnă că acțiunile
zilnice ale individului se desfășoară în lipsa oricărei perspective de viitor . România e o
cultură cu orientare pe termen mediu spre scurt – 42 p.
Cunoașterea acestor dimensiuni culturale relevate de economistul și sociologul olandez
Geert Hofstede este utilă celor ce activează în domeniul afacerilor economice
internaționale, deoarece faptul de a ști care sunt dimensiunile culturale în funcție de care
acționează partenerul tău, te poate ajuta să îl înțelegi mai bine și să găsești punți de
comunicare care să te conducă mai ușor și mai rapid la găsirea unei soluții de
compromis, reciproc avantajoasă. Blocarea irațională, tribalistă, în propriile tale valori și
în propriile tale scheme mentale nu este de folos nimănui. Nici măcar ție.
2. Principii etice ale companiilor multinaționale . Pentru un acord legat de valorile și
principiile morale ce trebuie respectate de agenții economici internaționali, au discutat
mai multe grupuri de lucru. În dialog cu Organizația Internațională a Muncii (ILO),
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) etc., mai multe firme
multinaționale au adoptat coduri etice pentru activitățile lor . Niciunul nu are încă o
recunoaștere generală, dar dacă ar fi respectate, ele ar contribui la realizarea unui cadru
pozitiv pentru comportamentul etic. Principiile lor fundamentale sunt: respectul pentru
viață , încrederea în partenerul de afaceri , respectarea contractelor și a înțelegerilor
încheiate . Fără oricare dintre ele, tranzacțiile comerciale devin instabile și problematice.
Experiența de până acum a firmelor transnaționale arată că aceste principii și codurile
clădite pe ele pot contribui decisiv la instituirea unui climat moral în țările unde activează.
Cele mai importante datorii morale pe care companiile multinaționale trebuie să și le
asume în acest scop sunt:
· Multinaționalele trebuie să lupte pentru îmbunătățirea legilor și instituțiilor din țările
gazdă. Chiar dacă există actori economici transnaâionali care profită de slăbiciunile
legislației sau instituțiilor din țările nedezvoltate, firmele occidentale trebuie să-și asume
nu doar datoria morală de a nu profita de pe urma acestor slăbiciuni, ci chiar pe aceea
de a contribui, alături de organismele internaționale și de ONG-uri, la îmbunătățirea
legislației și a activității instituțiilor locale.
· Firmele transnaționale trebuie să respecte drepturile angajaților și să îi determine și pe
partenerii locali să facă acest lucru. E necesar nu doar ca ele să respecte drepturile
sindicale (siguranță în muncă, repaus zilnic și săptămânal, concediu plătit etc.), ci chiar
să refuze să facă afaceri cu furnizori și subcontractori care nu respectă aceste drepturi.
· Multinaționalele trebuie să plătească în mod corect taxele și impozitele către țara
gazdă. Unele multinaționale încearcă să scadă suma cuvenită pentru plata impozitelor
prin recursul la tranzacții comerciale intra-grup, ceea ce reduce considerabil acea sumă
dacă ținem cont de faptul că 60% din comerțul internațional se realizează între entități
din același grup.
· Firmele multinaționale trebuie să respecte legile și valorile culturale ale țării gazdă dacă
acestea nu încalcă normele și valorile morale universale. Această datorie le revine
pentru a se abține de la practicarea unui „imperialism cultural” care se degajă oricum din

11 mai – 17 maicampaniile publicitare și din practicile cotidiene ale acestor companii.
· Transnaționalele trebuie să folosească resursele țării gazdă în așa fel încât să nu
afecteze dezvoltarea ei pe termen lung. Unele companii dornice de profit imediat pot
acționa imoral prin exploatarea necontrolată a resurselor țării gazdă sau prin provocarea
unor dezastre de mediu. Însă majoritatea companiilor multinaționale aleg să acționeze în
mod etic, astfel încât să contribuie inclusiv la dezvoltarea țărilor în care își desfășoară
activitatea.
*
Se înțelege, simpla formulare a acestor principii și datorii morale nu a rezolvat toate
problemele. Multe probleme își așteaptă încă soluția. Este important însă că cele mai
presante au fost deja identificate de firmele transnaționale, ceea ce nu e puțin. Este de
sperat că, odată pornită, etica în afacerile internaționale va continua cu rezultate pozitive
pentru tot mai multe categorii de grupuri active în economia globală.

Probleme etice specifice afacerilor economice internaționale
Fiindcă moravurile din afacerile economice inter naționale sunt foarte variate, problema
principală cu care se confruntă firmele multinaționale este alegerea uneia dintre aceste
două strategii alternative: fie respectă un set minim de norme și valori universale,
indiferent de diferențele culturale, fie se adaptează la normele și valorile locale. Oricare
dintre aceste alternative prezintă și dezavantaje. Din punct de vedere economic, niciuna
dintre cele două alternative nu e ușor de acceptat, fiindcă, dacă vrei să te adaptezi la
normele și valorile locale, te poți confrunta cu protestele și boicotul stakeholderilor de
acasă sau din țările care consideră ca fiind necesară adoptarea unui set de valori și
norme universale. Iar dacă alegi să adopți și respecți un set minim de norme și valori
universale, vei putea să înregistrezi pierderi economice în culturile cu valori și norme
locale foarte diferite. Din punct de vedere etic, s-a convenit că firmele multinaționale
trebuie să respecte peste tot un set minim de norme și valori morale universale, iar în
măsura în care normele și valorile locale nu intră în conflict cu ele, să le respecte și pe
acelea. Două cazuri sunt edificatoare în acest sens:
· Intrând pe piața britanică, firma franceză de fashion retail French Connection și-a bazat
strategia de marketing și publicitate pe acronimul rezultat din numele French Connection
UK, FCUK, acronim ce speculează evidente conotații indecente. În baza acestui
acronim, campania de promovare a firmei în Marea Britanie a avut un mare succes. Nu
la fel a fost întâmpinată campania publicitară similară a acestei firme atunci când ea a
vrut să-și faciliteze pătrunderea pe piața americană. Aici, conotațiile scandalosului
acronim s-a lovit de puritanismul specific societății americane, dominată de cultele
neoprotestante ce nu agreează vulgaritatea. Nici măcar în orașele mai libertine – New
York, Los Angeles, San Francisco – campania publicitară nu s-a bucurat de succes.

Inclusiv șoferii locali de taxi au refuzat să imprime pe mașinile lor buclucașa siglă. Din
aceste motive, firma a renunțat la respectiva campanie, adaptându-se la normele și
valorile locale.
· Dacă anteriorul exemplu ne arată o adaptare facilă la normele și valorile locale, nu la fel
s-au întâmplat lucrurile și în cazul restaurantelor de tip fast food din Arabia Saudită. Aici,
normele religioase, morale și legale impun ca toate restaurantele să aibă intrări și
încăperi diferite pentru bărbați, femei și familii, știut fiind faptul că femeile musulmane nu
pot sta alături de bărbați străini decât dacă sunt însoțite de soț, tată sau fiu. Ca urmare,
firme ca Starbucks sau McDonald’ s au ales o poziție relativistă, acceptând întru totul
aceste cutume locale, chiar dacă ele contrazic mentalitatea occidentală. Organizațiile
care luptă pentru apărarea drepturilor femeilor au criticat această atitudine, spunând că
drepturile femeilor sunt drepturi care trebuie respectate în mod universal, la fel ca și
acelea ale bărbaților .
Care este opinia corectă în legătură cu acest din urmă caz? Pentru a răspunde la
această întrebare e nevoie să fie pusă în discuție mai pe larg problema drepturilor omului
în contextul afacerilor economice internaționale, urmând ca apoi să fie abordate și
celelalte probleme specifice eticii în afacerile economice internaționale.
1. Firmele multinaționale și drepturile omului . Aceste firme înfruntă reale dificultăți
în țările în care drepturile omului sunt încălcate. Etica în afacerile internaționale nu este o
simplă extrapolare la nivel internațional a eticii comerciale a unei anumite culturi.
Multinaționalele trebuie să țină seama de cultura țării gazdă, dar trebuie și să protejeze
drepturile fundamentale ale omului. Ele și-au configurat coduri etice prin care își declară
hotărârea de a nu contribui în niciun fel la încălcarea acestor drepturi.
În raport cu problema respectării drepturilor omului în contextul afacerilor internaționale,
firmele pot comite acte imorale încălcând ele însele drepturile omului sau fiind complice
la încălcările făcute de guvernele locale. În primul fel a procedat firma Shell în Nigeria,
unde această firmă a contribuit direct la asasinarea scriitorului nigerian Saro-Wiva, unul
dintre liderii cei mai vocali ai protestelor locale îndreptate împotriva activităților acestei
firme în Nigeria. La rândul ei, complicitatea poate lua și ea trei chipuri, putând fi explicită,
implicită, sau doar oportunistă. Firmele care oferă bunuri și servicii ce pot fi folosite de
guvernele locale pentru a limita libertatea de informare și exprimare (de pildă, furnizarea
componentelor de softweare care permit cenzura), sau pentru a reprima protestele sau
revoltele (furnizarea de arme pentru guvernele represive) sunt explicit complice la
încălcarea drepturilor omului. În mod implicit contribuie firmele la încălcarea drepturilor
omului de către guvernele locale dacă închid ochii la astfel de încălcări, fără a profita în
mod direct. În sfârșit, ele acționează oportunist în situația în care, deși nu încalcă direct
drepturile omului, se folosesc de infrastructura creată prin încălcarea acestor drepturi,
așa cum e cazul cu construcțiile realizate de statele totalitare prin utilizarea muncii
silnice.
Respectarea legilor locale este o obligație a firmelor transnaționale, dar simpla
respectare a legilor locale nu satisface exigențele morale. Pentru a rezolva problema din
perspectiva acestor exigențe, o situație dată trebuie analizată din perspectiva teoriilor
etice standard, a utilitarismului și deontologismului mai ales. De exemplu, în timpul
regimului de apartheid din Africa de Sud, companiile occidentale, pentru a respecta legile
locale, erau nevoite să acorde drepturi salariale diferite angajaților albi față de cei de

culoare și să angajeze în funcții de conducere numai albi. În acestă situație, teoretic,
firmele aveau trei posibilități de acțiune: fie să continue activitatea cu respectarea deplină
a legislației locale (soluție agreată de firme); fie să continue activitatea încălcând
legislația locală și protestând contra ei (soluție agreată de ONG-uri); fie să se retragă
imediat de pe piața sud-africană (soluția maximalistă).
Din perspectiva utilitarismului acțiunii, soluția recomandată ar fi fost prima, însă o singură
companie nu poate rezolva problema drepturilor omului cu acțiunile sale împotriva unui
stat pe al cărui teritoriu ea își desfășoară activitatea, iar populația de culoare ar fi fost cel
mai afectată prin pierderea locurilor de muncă. Din perspectiva utilitarismului regulii,
recomandabilă era soluția acțiunii concertate, în baza unei înțelegeri prealabile, a tuturor
firmelor occidentale cu activitate în Africa de Sud pentru combaterea discriminării, plus
amenințarea cu retragerea în bloc de piața sud-africană și chiar retragerea efectivă in
extremis . Argumentul era că inclusiv retragerea ar fi fost benefică, deoarece, sub
presiune, guvernul sud-african ar fi fost nevoit să modifice legislația făcând-o mai
prietenoasă cu populația discriminată. Din perspectiva datoriilor prima facie , refuzul de a
respecta o legislație care încalcă drepturile omului este singura soluție corectă din punct
de vedere etic, fiindcă, în acest fel, firmele n-ar mai fi fost complice la fapte imorale în
nici un fel.
Interesant este că lucrurile s-au petrecut în realitate exact așa cum ar fi recomandat
teoria. Astfel, dacă firmele au acționat inițial în temeiul utilitarismului acțiunii, pe parcurs,
sub presiunea protestelor din țările-mamă, ele au adoptat utilitarismul regulii, criticând
legislația sud-africană ce încălca drepturile omului, iar în final au hotărât – deontologist –
să nu mai respecte deloc acea legislație, amenințând cu plecarea. Unele firme (General
Motors, General Electric, Xerox, IBM, Coca-Cola, Exxon și Procter&Gamble) chiar au
început să plece la sfârșitul anilor ’80, determinând abolirea sistemului de apartheid în
1994. Ca urmare, în SUA azi se discută tot mai mult despre necesitatea de a aplica
aceeași strategie și în Arabia Saudită împotriva discriminărilor la adresa femeilor .
Dar este, oare, aplicabilă respectiva strategie și în acst din urmă caz? Pentru a
determina dacă strategia de mai sus este aplicabilă în toate cazurile, trebuie avute în
vedere două elemente ce determină dacă anumite practici locale pot fi socotite ca tradiții
compatibile sau nu cu drepturilor omului. În primul rând, trebuie să se țină seama de
gradul de acceptare al acelor practici în cadrul societății locale. Or , dacă în Africa de Sud
regimul de apartheid era puternic contestat de către majoritatea populației, în Arabia
Saudită și în toate țările musulmane discriminarea femeilor trece drept o practică
normală în ochii marii majorități a populației, inclusiv în cei ai femeilor , acea practică fiind
justificată religios. În al doilea rând, firmele trebuie să țină sema de măsura în care acele
practici sociale încalcă sau nu drepturile omului. Or , deși în Arabia Saudită tradițiile
locale încalcă drepturile omului prin discriminarea femeilor pe criterii de gen,
restaurantele de tip fast food care activează în această țară nu sunt responsabile în mod
direct de această încălcare, iar schimbarea unor tradiții îndelung înrădăcinate și larg
acceptate nu e la fel de ușoară ca în cazul celor ce sunt mai noi și mai larg contestate,
așa cum era în cazul regimului de apartheid . Așadar , situația din Arabia Saudită nu e
comparabilă cu cea din Africa de Sud. Oricum ar sta lucrurile, însă, felul în care s-au

desfășurat faptele din Africa de Sud arată că firmele multinaționale au o mare putere în a
impune respectarea drepturilor omului și o conduită morală acceptabilă universal. Numai
că este nevoie de timp pentru ca mentalitățile să poată fi schimbate.
2. Firmele multinaționale și corupția . Corupția este o abatere de la normele morale
sau legale săvârșită de o persoană aflată într-o poziție de putere, în scopul obținerii de
câștiguri personale. Actele de corupție cele mai frecvente sunt: mita, delapidarea ,
utilizarea în scop personal a resurselor publice etc. Principalul coordonator al luptei
mondiale împotriva corupției este OCDE. În acest scop, ea a înființat Transparency
International , organizație menită să denunțe cazurile de corupție la nivel mondial și să
lupte pentru aprobarea de legi împotriva ei. TI publică anual un indice al corupției din
fiecare țară cu un punctaj între 0 ( foarte corupt ) și 10 ( foarte curat ). România are valori
anuale sub 3,5 p, în condițiile în care cele mai bogate țări ale lumii (Suedia, Finlanda,
Danemarca, Canada etc.) au mereu peste 9 p. Țările cu ~2 p (Azerbaijan, Kenya,
Madagascar , Nigeria, Bangladesh) sunt cele mai sărace.
Corupția împiedică dezvoltarea unei țări în multe feluri: reduce creșterea economică,
descurajează investitorii străini și risipește împrumuturile și ajutoarele în proiecte inutile.
Studiile efectuate de Banca Mondială arată că o corupție generalizată poate diminua
creșterea economică a unei țări cu ~1% față de-a altora cu o economie similară din alte
puncte de vedere. În plus, corupția este indezirabilă și pentru că, în condițiile actuale de
globalizare, corupția dintr-o anumită țară afectează economia mondială. Corupția poate
afecta inclusiv țări dezvoltate, precum SUA, Japonia, Germania, Italia etc. De exemplu,
în perioada „de glorie” a Mafiei, corupția a crescut cu peste 15% (~200 mld. $) datoria
publică a Italiei. Campania anticorupție Mani pulite din anii ’90, a dus la o scădere a
costurilor publice cu 40%. Cea mai mai mare parte din costurile corupției o plătesc însă
țările sărace, acolo unde medicii, profesorii, polițiștii și alți oameni ai legii pretind plăți
ilegale pentru a comite fărădelegi. Corupția scade dramatic și nivelul calității bunurilor și
serviciilor publice, amplificând efectele dezastrelor naturale și ducând la pierderea multor
vieți omenești, așa cum au arătat inundațiile și cutremurele devastatoare din anumite țări
sărace, unde autoritățile au încălcat standardele de siguranță în construcții. Companiile
multinaționale au învățat și ele că nu poți fi doar agent al corupției, ci ajungi, inevitabil, și
victimă a ei.
Principala formă de manifestare a corupției este mita. Fiind o practică curentă în toate
țările lumii, mita și-a câștigat peste tot un nume special: na leva (Rusia), baksheesh
(Orientul Mijlociu), Schmiergeld (Germania), bustarella (Italia), grease (SUA), bribery
(Marea Britanie), mită sau bacșiș (România). Studiile efectuate de banca Mondială spun
că, anual, mita înghite sume în jurul a 80 mld. $ la nivel mondial, echivalentul sumei care
ar ajunge pentru eradicarea globală a sărăciei. Mita are efectele cele mai devastatoare
asupra țărilor sărace. Ea creează un mediu de afaceri nesigur , care determină firmele
multinaționale să se gândească dacă nu cumva concurența este dispusă la plata unor
„cheltuieli suplimentare” pentru a câștiga ilicit contracte. În plus, ea duce la pierderi atât
pentru consumatori, cât și pentru producători. Iar la nivel general produce un nivel de trai
scăzut și un retard economic greu de recuperat.
Atât în literatura de etică a afacerilor , cât și la nivelul simțului comun se distinge între
mita propriu-zisă, care presupune plata pentru obținerea a ceva ilegal, și bacșiș , care
presupune stimularea finaciară a unui factor de decizie pentru urgentarea realizării a

ceva legal. Din această perspectivă, unii spun că mita pentru câștigarea unei licitații ar fi
ceva ilegal, pe când oferirea unui bacșiș unei autorități pentru urgentarea deschiderii
unui magazin ar fi legală. Ei susțin că în al doilea caz avem de-a face chiar cu ceva
benefic, deoarece acel magazin va însemna locuri de muncă, noi produse pentru
consumatori, taxe colectate de stat etc. T otuși, nici această practică nu e acceptabilă din
punct de vedere moral, fiincă și ea duce la consecințe indezirabile. De pildă, prezența
bacșișului ar putea determina autoritățile să accepte deschiderea acelui magazin chiar
dacă el nu respectă toate normele specifice prevăzute de legislația statului. Apoi, mediul
concurențial este afectat și în acest caz, deoarece nu toate firmele își permit să recurgă
la practica ilicită a bacșișului. Nu în ultimul rând, acceptarea bacșișului poate duce la un
cerc vicios al corupției, fiincă autoritățile ar putea complica indefinit procedurile
birocratice de autorizare/achiziție pentru a stimula și mai mult reflexul firmelor de a da
bacșiș. Excepție se poate face doar în cazul cadourilor de mulțumire sau de arătare a
respectului, obișnuite în unele culturi extrem-orientale.
Susținătorii relativismului etic argumentează că de vreme ce în țările slab dezvoltate
darea de mită e o uzanță larg răspândită pentru autorizarea unei afaceri, a unui produs
etc., ar fi justificat moral ca ea să fie acceptată. T otuși, se poate spune că darea de mită
are efecte nefaste la toate nivelurile, indiferent de gradul de dezvoltare economică a unei
țări. La nivel economic are ca efect alocarea incorectă a resurselor publice. Astfel, în
cazul unui proces de achiziții publice, câștigătoare nu va fi firma care oferă cel mai bun
raport calitate-preț, ci aceea care acceptă să dea mită, ceea ce va duce la un preț mai
mare, firma mituitoare dorind să își recupereze „investiția”. De asemenea, din
cauza corupției, investițiile vor fi nerentabile, iar mediul economic va tinde să devină
neconcurențial. La nivel individual, se va ajunge la prețuri mai mari sau chiar
inaccesibile. Iar la nivel social-politic se va ajunge la slăbirea instituțiilor publice și la o tot
mai mare neîncredere în ele. Așadar , corupția e un fenomen inacceptabil din orice punct
de vedere: economic, politic, social, moral.
3. Probleme etice legate de forța de muncă . Iată, în continuare, câteva dintre cele
mai sensibile probleme de acest tip cu care se confruntă multinaționalele:
a) Munca salariată a copiilor . Dintre problemele de personal ale firmelor multinaționale,
angajarea minorilor este aspectul cel mai des criticat. De când s-a aflat că unele
multinaționale americane angajează copii din țările subdezvoltate sau în curs de
dezvoltare aceasta este tema majoră a asociațiilor consumatorilor din SUA. Majoritatea
țărilor au legi ce interzic această practică, dar legea nu e mereu respectată. Organizația
Mondială a Muncii a adoptat în 1973 o Convenție privind vârsta minimă de angajare .
Potrivit acesteia, pentru muncile grele, vârsta minimă de angajare este 18 ani, pentru
cele medii 15 (14, în țările sărace) și 13 (12, în țările sărace) pentru cele ușoare. Cu
toate acestea, în realitate, această Convenție nu este respectă; mai ales în țările sărace.
În ceea ce privește firmele multinaționale, acestea, chiar dacă nu practică ele însele
angajarea ilicită a minorilor , acceptă să facă afaceri cu producători din țările sărace care
au această practică mai ales pentru munca în agricultură. Or , întrucât de aici vin multe
dintre materiile prime necesare, acest lucru este greu de controlat și de evitat.
Problema angajării minorilor poate fi discutată din perspectiva teoriei drepturilor
fundamentale și din cea utilitaristă. Din perspectiva teoriei drepturilor fundamentale,
părerile sunt împărțite, unii spunând că, prin acceptarea angajării minorilor , acestora li se

încalcă dreptul la educație și la dezvoltare normală. Alții, chiar ONG-uri, precum
Asociația copiilor și adolescenților angajați din Bolivia , spun că a nu accepta ca minorii
să se angajeze dacă ei vor asta în mod expres, este o încălcare a dreptului persoanei de
a decide conștient ce dorește să facă cu viața sa. Din perspectivă utilitaristă se ajunge la
aceeași concluzie. Unii spun că acceptându-se angajarea minorilor , aceștia sunt
împiedicați de la o dezvoltare intelectuală și fizică normale prin privarea de educație,
ceea ce îi aruncă și îi menține în brațele sărăciei. Or , în țările în care angajarea copiilor
este frecventă, nu există școli pentru acești copii, iar veniturile suplimentare pe care ei le
câștigă ajută la subzistența familiei din care fac parte. Din acest motiv , alții, dimpotrivă,
spun că, în țările sărace, alegerea copiilor nu se face între muncă și educație, ci între o
muncă cinstită și faptul de a o lua pe calea infracționalității pentru a supraviețui. Ca
urmare, faptul de a munci este răul cel mai mic pentru ei. Majoritatea consumatorilor din
Occident nu au acceptat acest argument determinând multinaționalele ce-și desfășoară
activitatea în țările sărace să se întrebe ce ar trebui să facă.
Având în vedere toate aceste aspecte, chiar și cei care se împotrivesc angajării copiilor
admit că în țările sărace acest lucru este greu de evitat. Ca atare, ei consideră că
angajarea copiilor este acceptabilă în acestă situație, însă numai dacă se acceptă o
vârstă minimă considerată ca rezonabilă. Anume vârsta pe care Convenția mai sus
amintită o specifică în funcție de tipul de muncă. Argumentul invocat este acela că este
mai bine să existe o legislație care să accepte angajarea minorilor , deoarece, astfel, se
pot organiza sindicate ale minorilor , care să apere drepturile acestei categorii speciale de
salariați. Firmele multinaționale se angajează să respecte această legislație și, totodată,
să lupte pentru crearea condițiilor necesare pentru ca acest tip de muncă să nu mai fie
necesar și să fie abolit.
b) Salarizarea angajaților care lucrează pentru multinaționale în țări subdezvoltate este
mult sub cea a angajaților din țările dezvoltate. Pe lângă reproșul că îi exploatează pe
muncitorii de aici, aceste firme sunt criticate și pentru că, prin mutarea producției în țările
sărace, sunt dezavantajați muncitorii de acasă, unde crește șomajul. Ele sunt acuzate
că, urmărind maximizarea profitului, își încalcă obligațiile morale față de societate,
aducând prejudicii mai ales salariaților din țările de origine. Reproșului după care
multinaționalele îi exploatează pe muncitorii din țările sărace i se poate răspunde că,
pentru aceștia, alegerea este între a fi mai prost plătiți decât cei din lumea bogată și a nu
fi plătiți de loc , căci investitorii străini vin în țările sărace tocmai pentru costurile scăzute
ale forței de muncă de aici. În plus, salariile oferite de multinaționale sunt oricum mult
mai mari decât media din acele țări. De cealaltă parte, salariații din țările dezvoltate
trebuie să accepte legile pieței. Salariile lor mari nu sunt un privi legiu care să facă uitate
eficiența și rentabilitatea. Dacă locurile lor de muncă și nivelul foarte ridicat al salariilor ar
fi menținute cu orice preț, alte firme ar profita, realizând în țările sărace produse și
servicii mai ieftine, ceea ce i-ar ruina pe cei ce n-ar accepta „exploatarea” țărilor sărace.
Or, asta ar duce la falimente, șomaj, fonduri pentru asistență socială mai mici, investiții
mai puține etc. Pe scurt, o politică pur „socială“ a multinaționalelor ar aduce consecințe
rele pentru toți.
c) Măsurile pentru siguranța salariaților repreyintă o altă problemă importantă ce
preocupă firmele internaționale. În țările subdez voltate, legislația muncii e foarte slabă,
standardele de protecție a muncii fiind mult sub cele din țările dezvoltate. De aceea,

multinaționalele iau măsuri de protecție mai puțin riguroase în filialele lor din țările sărace
decât cele respectate acasă sub presiunea legislației și a opiniei publi ce. Ca urmare, se
produc numeroase accidente, soldate cu victime și mutilări grave. Deși nu resping ideea
de a fi mai exigente în pri vința măsurilor suplimentare de protecție a muncii, firmele
invocă argumentul că astfel costurile ar crește considerabil. Așadar , muncitorii din țările
sărace trebuie să accepte și riscuri pentru salarii, cealaltă alternativă, dureroasă pentru
ei, fiind: fără riscuri, dar și fără salarii . Asta înseamnă că rațională este numai acceptarea
unui compromis între exigența economică și cea morală.
a) Discriminarea femeilor este o problemă de care se fac vinovate tradițiile și credințele
religioase locale și nu multinaționalele. Însă opinia publică din țările lor de origine impută
multinaționalelor faptul că ele nu se implică mai activ în eliminarea discriminării femeilor
în țările în care ea este o practică greu de combătut. Alte critici se referă la faptul că, în
unele țări sărace în care religia nu împiedică participarea femeilor la viața economică, ca
în America Latină, de pildă, discriminarea de gen capătă un alt chip, fiind angajate cu
precădere tocmai femeile, însă pentru că salariile lor sunt mult mai mici decât cele pe
care le cer bărbații.
b) Managementul filialelor din alte țări pune și el unele probleme etice firmelor multi –
naționale. În genere, marile firme acordă un credit scăzut managerilor locali, punând la
conducerea filialelor manageri aduși de acasă. Însă, de cele mai multe ori, aceștia nu
cunosc suficient de bine tradițiile și problemele locale și nu sunt destul de flexibili față de
doleanțele și dificultățile partene rilor și angajaților din țările unde sunt implantați. Acesta
este motivul principal pentru care, în ultimii ani, corporațiile multinaționale au adop tat o
politică de aclimatizare managerială, promovând din ce în ce mai mult lideri locali. Este
drept, sunt preferați cei formați profesional în Occident.
4. Problema etică a calității și siguranței produselor . Puterea de cumpărare în țările
în curs de dezvoltare fiind mai slabă, iar legislația de protecție a consumatorului
imprecisă, firmele multinaționale oferă aici produse și servicii de o calitate inferioară.
Deși siguranța consumatorilor nu e mereu pusă în pericol, bunurile oferite aici ar fi
socotite inacceptabile pentru consumatorul din țările bogate. Argumentul folosit pentru a
justifica această situație este că, în acest fel, consumatorii din țările sărace măcar își pot
procura mărfurile (haine, încălțăminte, electrocasnice, automobile etc.) pe care și le pot
permite. Există însă și bunuri și servicii ce pot pune în pericol sănătatea consumatorilor
din țările sărace. Așa este, de pildă, cazul cu medicamentele retrase din cauza unor
efecte secundare de pe piețele din țările bogate, dar care se vând în continuare în țările
sărace. Nici în aceste situații argumentele pro nu lipsesc: guvernele de aici sunt cele
care solicită adesea medicamentele respective, deoarece sunt rela tiv ieftine și, oricum,
fac mai mult bine decât rău.
O altă problemă intens discutată este comercializarea de produse contrafăcute de firme
din Asia de S-E, Orientul Mijlociu și America de Sud. Ca urmare, au fost introduse și
întărite legi privind proprietatea intelectuală. În plus, în multe țări s-au constituit asociații
ce au ca scop promovarea drepturilor consumatorului și dezbaterea cu privire la
probleme cu mare impact social cum sunt produsele nocive pentru cumpărători (tutun,
alcool, fast food etc.), firmele sau instituțiile implicate fiind presate să își asume
responsablități majore.

18 mai – 24 mai5. Probleme etice privind protecția mediului . Problemele ecologice reprezintă o
temă de discuții aprinse pentru etica afacerilor economice internaționale, daunele aduse
mediului dintr-o țară putând afecta clima, cali tatea apei și a aerului pe arii extinse. Iar
mul ti naționalele sunt direct incriminate. Cauze ale distrugerilor eco lo gice pot fi: legislația
permisivă, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante, gradul scăzut de conștientizare
a perico lelor de către populație etc. Cazul care a adus conștientizarea problematicii
ecologice în etica afacerilor inter naționale a fost dezastrul de la Bhopal, India. În 1984,
cca 2000 de persoane au murit aici atunci când un gaz toxic utilizat la fabricarea unui
pesticid s-a răspândit în atmosferă la o uzină a firmei americane Union Carbide . După
accident, reprezentanții firmei au negat ferm orice responsabilitate legată de producerea
tragediei, prezentând ca argumente faptul că firma americană nu putea controla eficient
uzina, deoarece inclusiv personalul din conducerea uzinei locale era compus din indieni;
și că sistemele automate de securitate au fost înlocuite cu unele manuale. T otuși,
președintele firmei a admis faptul că UC e răspunzătoare moral și a propus ca firma să
plătească victimelor compensații financiare. Cazul Bhopal nu e singular . Eșuarea
petrolierului Valdez al companiei Exxon sau explozia centralei nucleare de la Cernobîl
sunt doar cele mai cunoscute dintre eveni mentele foarte grave de poluare a mediului. Ca
urmare, fiindcă opinia publică internațională manifestă o atitudine foarte ostilă față de
com paniile cu reputație proastă în protecția mediului, firmele transnaționale au acceptat
obligația de a lua măsuri de protecție suplimentare inclusiv în țările unde legislația locală
nu impune stan darde ridicate.
Lista subiectelor pentru examenul scris la Etică în afaceri
1. Specificul normelor morale
2. Valorile morale
3. Utilitarismul
4. Teoria datoriilor prima facie
5. Deontologismul kantian
6. Teoria interesului luminat
7. Teoria consimțământului informat
8. Teoria stakeholderilor
9. Aspectele generale ale teoriei RSC. Piramida responsabilităților
10. Discriminarea la locul de muncă
11. Aspecte etice ale problemei salarizării și siguranței în muncă
12. Problema siguranței produselor și datoria de a informa consumatorii

N ota:

Sunteți autentificat ca ELENA PINTILIE (Ieșire )
Pagina principală
Română (ro)
Deutsch (de)
English (en)
Français (fr)
Română (ro) 25 mai – 31 mai1. În vederea examinării, se vor trage două subiecte, trebuind tratat unul, la alegere. În
plus, se va dicta un studiu de caz la primă vedere, cu cerința de a se răspunde la 2-3
întrebări legate de acesta.
2. Prezentarea prealabilă a unui studiu de caz în cadrul TC este condiție de intrare în
examen.
3. Orice lămuriri suplimentare cu privire la informația prezentă în curs ori cu privire la
examen pot fi cerute prin e-mail, la adresa ilie.pintea@man.ase.ro.
4. Pentru o eficiență sporită în activitatea noastră comună, cred că ar fi util ca șefa/șeful
de grupă să îmi scrie cât mai curând pe adresa de e-mail de mai sus.