CONCEPTUL GENERIC DE FINANȚE ȘI PROBLEMAT ICA [614497]

1
CAPITOLUL 1

CONCEPTUL GENERIC DE FINANȚE ȘI PROBLEMAT ICA
FINANȚELOR PUBLICE

1.1. Noțiunea generală de finanțe și premisele existenței finanțelor

Cristalizarea noțiunii generale de “finanțe”, inclusiv în accepțiunea de finanțe publice, se
înscrie în ampl ul proces evolutiv al societății omenești, iar semnificațiile sale s -au conturat pe
fundalul exprimării valorice prin bani a proceselor și relațiilor economice, sub impactul
dezvoltării producției și schimbului de mărfuri și al organizării de tip statal a comunităților
umane.
Cercetările în domeniu au evidențiat faptul că, sub aspect etimologic, la originea
cuvântului “finanțe” s -au aflat anumite expresii utilizate în limba latină veche, precum
“finantio”, “financias” sau “financia pecuniaria”, cu înțelesul generic de “plată în bani”, iar, la
rândul lor, asemenea expresii proveneau din cuvântul latinesc “finis”, care, în mod obișnuit, se
folosea în accepțiunea de “termen de plată”. 1
Din aceiași perspectivă, este de remarcat că, având profunde rezonanțe cu pr oblematica
finanțelor publice, încă din secolul al XV -lea, în limba franceză își făcuseră apariția cuvintele
“finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit administrat de stat, respectiv
“finances” – cu o semnificație, mai largă, aceea de p atrimoniu al statului. Aproximativ în aceeași
perioadă, circulau și expresii ca “hommes des finances” sau “financiers”, ambele fiind folosite
pentru a -i denumi pe arendașii de impozite sau persoanele însărcinate cu strângerea veniturilor
pentru rege.
Este de interes, de asemenea, constatarea că tot din secolul XV datează folosirea în limba
germană a unor cuvinte ca “finanz”, cu înțelesul de “plată în bani” și “finanzer” în accepțiunea
generică de cămătar acesta din urmă desemnând persoana care acordă altora sume de bani cu
titlu de împrumut pentru a încasa dobânzi ridicate.
Aspectele de ordin etimologic privind noțiunea de “finanțe” reliefează cu pregnanță
îngemănarea acestora cu “banii”, a căror prezență a marcat profund viața economică și socială,
aceștia jucând un rol major în dezvoltarea societății omenești, în general, și devenind premisa
fundamentală a nașterii și existenței finanțelor, inclusiv a celor publice.
În mod obiectiv, apariția notiunii de “bani” a precedat -o pe cea de “finanțe”, deși, în
planul activităților practice, semnificațiile atribuite acestor noțiuni s -au întrepătruns, iar procesele
economice și relațiile dintre oameni bazate pe folosirea banilor, respectiv cele exprimate în
formă bănească, au fost și sunt considerate, cel mai adesea î n mod global, ca fiind “financiare”.
Așadar , existența și folosirea banilor, respectiv dezvoltarea relațiilor marfă -bani
reprezintă premisa fundamentală a apariției și manifestării finanțelor, în ansamblul activităților
economice și sociale.
Totodată, este de remarcat că însăși apariția banilor pe scena istoriei a constituit, la rândul
său, un fenomen obiectiv, decurgând din dezvoltarea producției și schimbului de mărfuri, de la
forma cea mai simplă – în care diversele mărfuri se schimbau între ele, la folo sirea unei singure

1 Gaston Jèze, Cours de finances publiques, L.G.D.J., Paris, 1936, p.2 .

2
mărfi, acceptată la schimb (ca echivalent general) cu toate celelalte și cunoscută, în final, sub
denumirea generică de “bani”.
Prezența banilor este, deci, rezultatul aceluiași proces evolutiv, complex și îndelungat,
derulat în fazele premergătoare apariției finanțelor sub incidența directă a diviziunilor sociale ale
muncii, a dezvoltării factorilor de producție și ridicării productivității muncii, a diversificării
structurii și creșterii volumului producției etc. și, implicit, a amplif icării schimburilor de mărfuri.
Sub acest aspect, este semnificativă constatarea că, până la prima diviziune socială a muncii,
economia avea un profund caracter natural închis, producția limitându -se la asigurarea strictului
necesar consumului propriu, făr ă a permite obținerea unui surplus, care să poată fi destinat
schimbului. Abia prin separarea triburilor de păstori, care a marcat o primă mare diviziune și
specializare a muncii, s -a dat un impuls productivității muncii și s -au creat premisele trecerii la o
economie de schimb, pe seama surplusului de produse realizat de producători față de nevoile
proprii de consum. Adâncirea diviziunii muncii și a specializării în producție, urmate și de
separarea negustorilor, au contribuit la dezvoltarea continuă a schi mbului de mărfuri, inclusiv a
modalităților concrete și mijloacelor tehnico -economice aferente înfăptuirii operațiunilor de
schimb, până la conturarea ca echivalent general a unei mărfi speciale, numită bani.
Se admite, concomitent, că în mod necesar, cond ițiile obiective de desfășurare a
schimbului, devenit proces indispensabil dezvoltării, în continuare, a producției și economiei (în
ansamblu), au impus oamenilor procurarea și păstrarea anumitor mărfuri, ținând seama de gradul
de acceptare a lor la schimb și nu, neapărat, de nevoia imediată de întrebuințare a lor.
Devenise evident faptul că, prin comparație cu schimbul direct al unei mărfi pe altă
marfă, trecerea la folosirea anumitor mărfuri și, în final, a uneia singure (mărfa -ban), ca
intermediar în efe ctuarea majorității schimburilor, a eliminat o multitudine de dificultăți în
derularea lanțului de tranzacții, permițând reducerea numărului acestora și un cost cu mult
inferior pentru efectuarea lor. În acest sens, dacă se presupune că toți participanții la un lanț de
“n” tranzacții acceptă schimbarea mărfurilor lor pe una specială (bani), oricare combinație de
transformare a unei mărfi în altă marfă se reduce la numai 2(două) operațiuni de tranzacționare,
respectiv de vânzare a primei mărfi (M 1) și de cum părare a oricărei altei mărfi (M n), prin
folosirea ca mijlocitor a mărfii -bani (B), ceea ce concretizează derularea unor relații marfă -bani,
în următoarele două faze:
M1 – B (1) și B – Mn (2)
Este de admis că, în noile condiții, gradul de incertitudine și costurile implicate se reduc
foarte mult, având în vedere și aprecierile conform cărora “importanța banilor rezidă, mai ales, în
conținutul lor informațional, care reduce incertitudinea implicată de specializarea ( muncii – n.n.)
și comerț” 2. Cu deosebire, în lumea modernă, exprimarea prin bani a valorii diferitelor mărfuri și
servicii, care se produc și comercializează în condiții ce se diferențiază în timp și spațiu, asigură,
mai ales, în cadrul procesului decizional “ o legătură esențială între prezent ș i viitor, într -o lume
incertă” 3.
Prezența banilor este, deci, expresia manifestării unor legități economice, constituind un
rezultat spontan al dezvoltării societății și nu un act de voință cu caracter administrativ. În
consecință, banii nu reprezintă o fi cțiune juridică sau o creație a ordinii de drept, ci au o existență
obiectivă, deși formele concrete sub care au apărut și funcționează, în primul rând cele ale
monedelor, conțin și elemente de ordin subiectiv, cu caracter juridic, iar modalitățile tehnice de

2 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.8 .
3 Ibidem, p.9.

3
folosire a lor conturează, în timp, o problematică de interes public, de competența statului.
Desprinsă din lumea mărfurilor, ca o marfă specială cu însușiri deosebite, banii s -au
concretizat de -a lungul timpului, mai întâi, prin bunuri de o anumită ut ilitate, acceptate ca
mărfuri la schimbul cu alte mărfuri sau servicii. În această ipostază, inclusiv sub forme ale unor
cantități de metale prețioase (aur, argint), banul -marfă echivala valoric, în fapt, cu celelalte
bunuri și servicii de diverse întrebui nțări și exprima valoarea acestora prin raportarea la propria
valoare. Utilitatea banului -marfă se revela, astfel, în primul rând, ca expresie valorică a
utilităților multiple ale bunurilor și serviciilor obtenabile în schimbul său.
În lumea modernă, parti cipanții la viața economică și socială desfășoară o amplă activitate
în care bani mijlocesc evaluarea bunurilor și seviciilor, procurarea și alocarea resurselor (inclusiv
în formă bănească), cumpărarea și vânzarea diferitelor valori, încasarea de venituri și efectuarea de
cheltuieli, acumularea de economii și realizarea de investiții, crearea și stingerea de datorii sau
creanțe în formă bănească etc., cel mai adesea acestea având și conținut sau conotații financiare.
Pe un plan mai larg, menirea social -economică a banului este exprimată prin mai multe
funcții specifice, dintre care mai des invocate apar a fi cele de: mijloc al schimbului de valori;
mijloc de măsurare a valorii (etalon al valorii); mijloc de prezervare a valorii. Înfăptuirea
funcțiilor ce rev in banilor implică,însă, desfășurarea de procese și relații economice între
participanții la producerea, repartizarea, circulația și consumul de valoare, iar în măsura în care
acestea se exprimă în formă bănească se crează mediul propice manifestării finan țelor. În acest
sens, îndeplinirea funcției banilor ca mijloc de schimb, care este definitorie pentru însăși apariția
lor pe fundalul dezvoltării schimbului de mărfuri, presupune folosirea acestora, într -o formă sau
alta, pentru realizarea transferului de valori de întrebuințare între participanții la diferitele
tranzacții, banii intermediind mișcarea valorilor respective concretizate într -o mare diversitate de
bunuri și servicii. Dar, pe acest fundal, se produc și procese de acumulare și transmitere a valo rii
sub forme ale unor sume de bani, respectiv de vehiculare a acesteia în formă bănească, începând
cu cele de tipul încasărilor și plăților, care sunt, de regulă, considerate operațiuni financiare.
Din aceeași perspectivă, în funcția de măsurare (etalon) a valorii, banii mijlocesc
evaluarea sau dimensionarea valorii a diferitelor bunuri și servicii, ceea ce presupune și
exprimarea bănească a costurilor și prețurilor, veniturilor și cheltuielilor inclusiv a rezultatelor
valorice ale diverselor activități, p rin raportarea la dimensiunea valorică recunoscută banilor, a
căror folosire implică și o latură financiară a proceselor aferente.
De asemenea, îndeplinind funcția lor de prezervare a valorii, banii mijlocesc acumularea
și păstrarea valorii la dispoziția d eținătorilor sumelor de bani, ca și vehicularea ei în condiții
avantajoase, permițând oricând transformarea acestora în orice fel de utilități de valori
echivalente, în locurile și proporțiile adecvate. În același timp, se realizează, mai ales prin
îndepli nirea acestei funcții, procese financiare de acumulare, alocare și utilizare a resurselor sub
denumirea generică de fonduri bănești, administrate de către diferite entități publice sau private,
dând expresie directă prezenței finanțelor.
Formele pe care le -au îmbrăcat banii pe parcursul existenței lor sunt diverse, începând cu
cele ale unor mărfuri obișnuite (blănuri, sare, vite, podoabe, etc.) și continuând cu crearea unor
instrumente speciale, în acest scop, dintre care cea mai larg cunoscută în lumea civ ilizată a
devenit “moneda”, ea însăși îmbrăcând, la rândul său, mai multe forme. Dar, dacă se au în vedere
particularitățile prezenței banului -marfă sub diverse forme, este de admis că funcțiile banilor au
putut fi îndeplinite la un nivel ridicat odată cu trecerea la folosirea monedei în forma cea mai
autentică, aceea bătută din metal prețios și având valoare proprie deplină, egală celei nominale,
inscripționate.

4
Concomitent, este de interes și constatarea că, prin comparație cu semnificațiile noțiunii
de “ ban”, noțiunea de “monedă”, în accepțiunea sa inițială (directă și mai limitativă), desemna o
piesă din metal prețios (aur, argint) confecționată în anumite condiții, pentru a fi recunoscută ca
mijloc de circulație, respectiv de plată și – eventual – de te zaurizare 4. Aceasta dădea expresie
unui anumit tip de bani, cel cu valoare intrinsecă, ce putea îndeplini alternativ rolul de ban, sau
pe cel de marfă, deși, baterea și punerea ei în circulație presupunea o decizie cu caracter
administrativ. Ulterior, s -a ajuns la adoptarea monedei -semn (semnelor monetare), fără valoare
intrinsecă, iar folosirea ei se bazează pe reglementarea juridică devenită un atribut al autorităților
de stat abilitate, care se exercită, în prezent, prin băncile (institutele) de emisiune , ale statelor.
Sub aspectul prezenței monedei, ca formă principală a banilor, cercetările efectuate arată
că primele monede ar fi apărut încă din antichitate, mai întâi în China (sec. XI î.e.n.), iar mai
târziu în statul elen Lidia (sec. VII î.e.n.). În E vul Mediu, s -au emis monede de către căpetenii
feudale sau orașe și, mai ales, de către regi, pornindu -se de la reflectarea conținutului în metal
prețios prin valoarea nominală marcată (inscripționată) pe acestea, care trebuia să concorde cu
valoarea lor r eală de mărfuri având acel conținut. În timp, însă, raportul dintre valoarea nominală
și cea reală (dată de conținutul în metal prețios), s -a modificat prin reducerea cantității
încorporate efectiv de moneda folosită ca bani.
În consonanță cu semnificațiil e inițiale ale noțiunii de monedă, ea a constituit forma
concretă de reprezentare a banilor până în secolul al XIX -lea, când baterea și circulația
monedelor din metal prețios s -a restrâns și apoi a încetat, după ce cu mult timp în urmă apăruse
și moneda -semn, sub forme ale biletelor de bancă (bancnotele) convertibile în aur, iar
operațiunile de plăți -încasări au început a se efectua și scriptic, prin înregistrarea lor în conturi
deschise la bănci. Este, însă, evident că, atât folosirea bancnotelor, cât și e fectuarea operațiunilor
bănești prin conturi bancare concretizau forme de manifestare ale banilor, aflate în continuă
extindere. În cele din urmă, prin încetarea obligației de convertire a bancnotelor în metal prețios,
ca și prin trecerea la baterea monede i (divizionare) din metal neprețios, s -au conturat și
principale tipuri de bani recunoscute în lumea contemporană. Astfel, având în vedere, mai ales,
proporțiile deținute de fiecare dintre acestea în ansamblul operațiunilor bănești, se distring: a)
banii d e cont (scripturali), reprezentați prin înregistrări ale operațiunilor bănești în conturi
bancare; b) banii de hârtie, reprezentați prin bancnote neconvertibile emise de către băncile
centrale (de emisiune); c) banii din metal neprețios, emiși sub formă de monedă metalică, tot de
către băncile de emisiune.
În același context, pentru conturarea noțiunii de “finanțe”, este semnificativ și faptul că
interpretările date noțiunilor de “bani” și “monedă” evidențiază, adesea, deosebiri care merg, de
la diferențier ea lor netă, până la acceptarea substituirii uneia prin cealaltă. “În conversația de zi
cu zi, termenul de “bani” este utilizat pentru a desemna multe lucruri foarte diferite. Unul dintre
acestea este chiar “moneda” 5. Se poate constata, astfel, că “… ter menul de monedă a fost extins
în vorbirea curentă pentru denumirea oricărui semn bănesc, inclusiv pentru banii de cont care nu
au o existență materială” 6.
Pe de altă parte, însă, se consideră că “… în știința economică modernă, banii nu sunt

4 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.212 .
5 Thomas Mayer, James S. Duesenberry, Robert Z. Aliber, Banii, activitatea bancară și economia, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1993, p.25 .
6 Costin C. Kirițescu, Moneda . Mică Enciclopedie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p.213 .

5
niciodată defi niți numai ca monedă…” 7, existând și interpretări conform cărora noțiunea de
“bani” are un înțeles mult mai larg, prin tratarea sa ca un sinonim al “veniturilor” sau “avuției”,
în general, dar ignorându -se elemente definitorii ce stau la baza îndepliniri i funcțiilor specifice
banilor. Alteori, urmărind diferențierea celor două noțiuni, se dă termenului “bani”, un sens
abstract, generalizator, iar celui de “monedă” unul mai concret, de instrument folosit pentru
îndeplinirea anumitor funcții ale banilor.
Modificarea continuă a raportului dintre utilitatea directă a mărfii speciale numită “bani”
(cu anumite însușiri intrinsece) și cea indirectă, ce decurge din folosirea ei în funcțiile ce -i revin
ca "ban", a favorizat îndepărtarea banului -marfă de forma sa co ncret -materială. La această
evoluție a contribuit din plin și procesul natural de erodare, alături de cel de falsificare a
conținutului de metal prețios al banului -monedă, pus în circulație cu o anumită valoare nominală,
dar încorporând, în fapt, o cantita te mai mică din metalul respectiv și având, implicit, o valoare
reală mai redusă. Astfel, s -a trecut la folosirea unui ban de tip convențional,cunoscut ca banul –
semn, aflat sub diverse forme ale monedelor confecționate din metale ordinare și, mai ales, din
hârtie, începând cu bancnotele (mai întâi convertibile în metal prețios, iar apoi neconvertibile),
inclusiv a monedei scripturale și mai recent, a celei electronice, care au substituit banul -marfă, cu
implicații majore asupra îndeplinirii funcțiilor banil or, reflectate și în sfera finanțelor.
Ca urmare, nemaifiind o marfă de o utilitate în sine, banul sub formele monedei -semn
reprezintă acum o creanță în favoarea utilizatorilor și care operează ca obligație de garantare a
puterii lor de cumpărare asupra em itenților de semne bănești. Astfel, în actualele condiții,
emiterea de monedă fiind monopol de stat, obligațiile corespunzătoare punerii în circulație a
monedei -creanță se răsfrâng asupra fiecărui stat pentru cantitatea de monedă (semn) națională
emisă (do lar, franc, leu, etc.), sau chiar asupra mai multor state – având în vedere folosirea altor
monede a căror emitere este asumată și reglementată în plan internațional (ECU, DST, EURO).
În noul context, apare tot mai pregnantă transformarea acestor semne băn ești în simple informații
asupra creanțelor și datoriilor, conferind posesorilor dreptul de a dobândi în echivalent bunuri și
servicii de utilitatea dorită. Din această perspectivă, în zilele noastre, “banul reprezintă un
instrument social…, o întruchipa re transmisibilă și omnivalentă a puterii de cumpărare, care
conferă deținătorului dreptul asupra unei părți din produsul social al țării (statului – n.n.)
emitente” 8.
Totodată, însă, indiferent de interpretările date noțiunilor de bani și monedă, îndeplin irea
funcțiilor și rolului acestora au oferit cadrul propice nașterii și dezvoltării proceselor și relațiilor
economice în formă bănească, desemnate prin conceptul de finanțe. Or, în sensul generic al
folosirii banilor în realizarea de procese economice (c u relațiile sociale corespunzătoare lor), care
implică și rolul lor de premisă a finanțelor, se poate admite că, mai ales, sub formele
monedelor,“Banii sunt prima și cea mai fundamentală inovație financiară” 9 și că însăși "moneda,
drept de creanță, imediat și universal, exercită asupra tuturor obiectelor reale, este principalul
obiect (instrument n.n.) financiar…" 10
Este evident că folosirea banilor, respectiv a formelor monedei în îndeplinirea funcțiilor
lor generează, și crearea de datorii ori de creanțe exprimate în formă bănească, nu numai din
participarea la tranzacții, ci și în cadrul proceselor de producție, repartiție și consum, antrenând

7 Thomas Mayer, ș.a., op. cit. , p.25.
8 Costin C. Kirițescu, Moneda . Mică Enciclopedie, Ed. Științifică și Enci clopedică, București, 1982, p.63 .
9 Richard Coghlan, The theory of money and finance, The MacMillan Press Ltd. London -New York, 1980, p.13 .
10 Gilbert Abraham -Frois, Economie Politică, Ed.Humanitas, București, 1998, p.14.

6
derularea unor fluxuri bănești (monetare) între persoanele fizice și/sau juridice, inclusiv între
acestea și sta t (ca exponent al unei colectivități umane), care sunt considerate, în sens larg,
financiare și dau expresie noțiunii de finanțe.
Cu deosebire, în lumea modernă, întreaga activitate economică și socială implică
procurarea și utilizarea de resurse pentru sa tisfacerea diferitelor nevoi private sau publice, în
primul rând, prin realizarea de tranzacții cu bunuri și servicii, dar în cadrul mai larg al creării sau
stingerii de drepruri și obligații între diverse entități participante, iar acestea presupun proces e și
relații economice în formă bănească, prin care se acumulează, se distribuie și se redistribuie
sume de bani (fonduri bănește), ceea ce constituie esența fenomenului financiar și definește
conceptul de finanțe. Asemenea procese și relații sociale de na tură economică reflectă adesea,
mișcarea sau transmiterea valorii exprimată în bani între participanții la viața economică și
socială, în condiții determinate de poziția și rolul ce revin fiecăruia. Sub acest aspect, se
detașează, prin semnificații și ampl oare, raporturile dintre stat, pe de o parte, și persoanele fizice
sau juridice, pe de altă parte, care dau contur domeniului distinctiv de manifestare al finanțelor
publice.
La rândul său, e xistența statului, concretizată prin crearea și funcționarea unor instituții
specifice, se constituie ca o a doua premisă a manifestării și, mai ales, a dezvoltării finanțelor, în
ansamblu. Deși, în mod direct, această premisă a dat naștere relațiilor financiare publice, ea a
contrbuit din plin și la amplificarea celor private, respectiv la extinderea ariei de manifestare a
finanțelor.
Funcționarea instituțiilor de stat, care prin menirea lor socială s -au înscris în sfera
activităților nemateriale de interes public, era de natură să antreneze noi procese de consum de
resurse și implicit de redistribuire a produsului creat în activitățile materiale pentru satisfacerea
acestor nevoi publice. Sub cel din urmă aspect, pentru semnificațiile noțiunii generale de
“finanțe” și, mai ales, a celei de finanțe publice, prezintă inte res și faptul că în imperiul roman
timpuriu erau utilizați termenii de “fisc” și de “tezaur public” 11. Astfel, în accepțiunea inițială,
cuvântul “fiscus” desemna un fel de coș (paner, cămară), menit a servi strângerii de venituri la
dispoziția principelui s au împăratului prin redistribuirea valorii create în activități materiale. Spre
deosebire, expresia “tezaur public” semnifica un alt coș (paner, cămară) în care trebuiau
colectate venituri destinate să satisfacă nevoi de consum public aflate în administrar ea senatului.
Raporturile dintre “fisc” și “tezaurul public” s -au modificat pe măsură ce principele și -a
subordonat senatul, ajungându -se la contopirea celor două “coșuri” sau “cămări”, ceea ce a dus,
mai apoi, la generalizarea folosirii termenului fisc în administrarea tuturor resurselor colectate,
pentru a acoperi, atât cheltuielile publice ale senatului, cât și pe cele ale principelui, acesta
conturând un domeniu principal al finanțelor publice.
Impactul celei de a doua premise a finanțelor s -a concretiz at, deci, odată cu crearea
instituțiilor de tip statal (o poziție prioritară ocupând -o armata), deoarece funcțonarea acestora a
impus apariția unor noi procese economice corespunzătoare unui nou tip de relații, ce luau
naștere între stat și supușii săi. An terior, problemele conviețuirii în cadrul comunităților
gentilice, inclusiv cele de apărare împotriva atacurilor din afară, se soluționau în comun conform
tradițiilor și obiceiurilor sau prin reprezentanți aleși, care îndeplineau anumite funcții în mod
onorific. Dar, odată cu înființarea primelor instituții de stat menite să desfășoare activități
nemateriale de interes public, consumatoare de resurse, fără a realiza venituri acoperitoare, a
devenit imperios necesară preluarea și folosirea, în acest scop, a unei părți din produsul obținut

11 Ion Ionescu de la Brad, lecția Finanțele , Iași, 1859 .

7
în activitățile creatoare de valoare. Or, procurarea și utilizarea de către stat a resurselor
respective, în virtutea forței sale publice, a dat naștere la procese și relații de redistribuire a
produsului național între aces ta (ca exponent al societății) și membrii colectivităților statale, în
ipostaze de contribuabili la formarea de resurse pentru stat, sau de beneficiari de servicii publice
oferite de instituțiile statului (persoanelor fizice și juridice), direct sau indire ct, în mod gratuit sau
la prețuri inferioare celor de piață.
Crearea primelor formații statale și dezvoltarea lor ulterioară s -a diferențiat, în timp și
spațiu, în funcție de condițiile concrete ale evoluției comunităților umane, iar procurarea și
utilizar ea de către stat a resurselor necesare a îmbrăcat forme determinate de factori diverși,
inclusiv de stadiul atins în evoluța relațiilor economice sub formă bănească. Astfel, la început,
resursele utilizate pentru funcționarea statului se asigurau sub forme le naturale ale produselor
preluate de la cetățeni, ale trofeelor și jafurilor de război sau ale prestărilor de servicii către stat.
Dar, pe măsura extinderii relațiilor marfă -bani, statul a trecut și la practicarea unor forme bănești
de procurare și utili zare a resurselor, cele mai cunoscute dintre acestea fiind: impozitele (în bani),
tributurile (în bani) încasate de la popoarele învinse, împrumuturile (în bani) contractate de stat,
sumele de bani cheltuite cu întreținerea armatei și plata funcționarilor publici etc. Asemenea
forme ale relațiilor bănești marchează prezența finanțelor publice, ca fenomen economic și social
generat de participarea statului la respectivele procese și relații economice, alături de cele la care
participau persoanele fizice și j uridice private, în cadrul raporturilor financiare cu caracter privat.
În mod deosebit, pentru evoluția și conturarea domeniului de studiu al finanțelor,
prezența statului a avut și are un rol major, atât prin participarea sa directă la asemenea relații
economice, cât și prin prisma preocupărilor de ordin teoretic și organizatoric manifestate încă din
antichitate, pentru starea financiară și tratarea adecvată a problemelor financiare ale Cetății,
pornind de la necesitatea acoperirii cheltuielilor sale din v enituri corespunzătoare 12. Din această
perspectivă, este de remarcat că în statul Egiptean, încă în secolul IV -III î.e.n., exista funcția
numită dioketes , pentru administrarea vistieriei regelui și un funcționar special care răspundea de
finanțe, în ansambl u, numit econom . Asemănător, în vechile state grecești, s -a introdus o funcție
administrativă (financiară) numită colacretes , pentru ca în vremea lui Clistene să se înființeze un
colegiu format din 10 persoane, însărcinat cu organizarea finanțelor Atenei, iar pe teritoriul
României de azi, cetățile grecești (Histria, Tomis, Callatis), își administrau finanțele prin vistieri
– care gestionau tezaurul și împărțitori – însărcinați cu distribuirea fondurilor cetății.
De asemenea, la romani, în secolul III î.e. n., tot un colegiu format din 10 persoane
îndeplinea funcția de vistier , iar mânuitorul sumelor de bani ai “visteriei” se numea econom .
Comparativ, în Dacia Romană, de problemele finanțelor se ocupa câte un procurator pentru
fiecare din cele trei provincii (dacice), el fiind ajutat de un corp de slujbași, compus din:
strângător al impozitelor și succesiunilor vacante; însărcinat cu ținerea registrelor de birouri;
socotitor fiscal; secretar -ajutor finanțe etc.
De altfel, prin raportarea la existența și funcț ionarea instituțiilor de stat, este de admis că
perioada tranziției de la comunitățile de tip gentilic la statul sclavagist reprezintă etapa istorică a
apariției finanțelor publice, iar primele elemente ale acestora, implicând participarea statului la
noul tip de relații economice (bănești), sunt considerate cele ce au îmbrăcat formele impozitelor
în bani (ca resurse financiare) și soldele acordate militarilor (ca cheltuieli ale statului).
Ulterior, sub impactul, atât al dezvoltării producției, schimbului de mărfuri și relațiilor
marfă -bani, cât și al amplificării activităților publice, au crescut continuu proporțiile resurselor

12 Aristotel, Politica, Ed.Cultura națională, București, 1924 .

8
administrate de stat, acestea îmbrăcând, din ce în ce mai mult, forma bănească, ceea ce a condus
la extinderea continuă a ariei de manifestare a finanțelor publice.
Totodată, este de admis că alte elemente ale finanțelor s -au născut și dezvoltat în toate
domeniile activității economico -sociale, prin folosirea banilor pe scară tot mai largă, începând cu
cele derulate în cadrul proprie tății private. Concomitent, înțelesurile atribuite noțiunii de finanțe
cunosc o gamă foarte largă, mergând de la a desemna sume de bani implicate în diferite
tranzacții și operațiuni bănești între diferite persoane, până la activități care au ca obiect ban ii în
toate formele lor de reprezentare, inclusiv pe piețele financiare.
În lumea contemporană, noțiunea de finanțe, având o largă circulație în toate domeniile
vieții, este folosită cu înțelesuri multiple, cele mai uzuale fiind :
– sume de bani sau fondu ri bănești ce se administrează la diferite niveluri și structuri de
organizare a vieții economico -sociale;
– venituri, cheltuieli sau rezultate financiare (beneficii, pierderi) ale diverselor activități;
– forme, tehnici și instrumente prin care se acumul ează și se distribuie resursele bănești
(impozite, aport de capital, dividende, subvenții, împrumuturi sau credite, etc.);
– operațiuni de plăți -încasări în numerar sau prin conturi bancare;
– tranzacții bursiere sau pe piețe financiare;
– relații între persoane (fizice, juridice, stat) implicate în realizarea proceselor sau
operațiunilor axate pe folosirea banilor.
Cel mai adesea, se atribuie un sens foarte larg noțiunii de “finanțe”, tinzându -se spre
substituirea sa cu cea de “bani” , prin includerea în sfera finanțelor a totalitatății proceselor și
relațiilor economice care îmbracă o formă bănească.

1.2. Conținutul economic, trăsăturile și sfera finanțelor (publice și private)

Semnificațiile aferente și contextul în care s -a conturat conceptul de “fin anțe”,
evidențiază faptul că esența economică a finanțelor rezidă în procesele și relațiile bănești pe care
le exprimă, deși accepțiunea, mai largă sau mai restrânsă, dată acestui concept, ca și sensurile
multiple ale folosirii noțiunii respective, generea ză nuanțări în interpretarea conținutului
economic al acestora. Astfel, conținutul economic și trăsăturile ce caracterizează finanțele
vizează ansamblul lor, fără a exclude elemente specifice componentelor circumscrise sferei
acestora.
Prin urmare, pornind de la sensul foarte larg dat finanțelor și de la conținutul lor
economic, conceptul de finanțe se definește prin ansamblul relațiilor și proceselor economice în
formă bănească, ce se produc în toate sferele reproducției (consum, producție, repartiție, sch imb
sau circulație). Asemenea procese și relații economice vizează, în general, procurarea,
distribuirea, utilizarea și reconstituirea continuă a resurselor bănești pentru derularea diferitelor
activități în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fiz ice și juridice, inclusiv statul sau alte
autorități publice. În această accepțiune, sfera de manifestare a finanțelor coincide cu cea a
folosirii banilor, iar conținutul economic al acestora constă în procesele și relațiile economice în
formă bănească ce au loc între participanții la activitățile economice și sociale, în ansamblu.
Comparativ, în sensul mai restrâns dat conceptului de “finanțe”, prin prisma conținutului
lor economic, acestea desemnează numai procesele și relațiile economice prin care se con stituie, se
distribuie și se utilizează fondurile bănești destinate funcționării diferitelor entități economice și
sociale private și publice, inclusiv a statului. În consecință, ele se manifestă, în prim plan, ca procese
de procurare și alocare a resursel or bănești ce au loc, mai ales, în sfera repartiției produsului național.

9
În această accepțiune, conținutul economic al finanțelor constă, preponderent, în procesele și relațiile
economice de repartiție în formă bănească a produsului național, concretizate în constituirea,
distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești corespunzătoare activității specifice fiecărei entități sau
persoane participante la acestea.
Tipice, în abordarea cea mai restrictivă a conceptului de finanțe, sunt considerate
procesele și relațiile economice la care participă statul, pe de o parte, și persoane fizice sau
juridice, pe de altă parte, pentru constituirea și distribuirea sau utilizarea de fonduri bănești
necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale, conturând un domeniu mare al finanțelor,
cunoscut sub denumirea de “finanțe publice”, care prezintă și unele trăsături specifice, față de
cele private.
Totodată, însă, în cadrul proprietății private, crearea și funcționarea entităților economico
– sociale, respectiv a întrepr inderilor, organizațiilor, asociațiilor, etc. și, în general, desfășurarea
oricărei activități, în condițiile dezvoltării relațiilor marfă -bani, generează procese și relații de
constituire și distribuire sau utilizare de fonduri bănești corespunzătoare act ivităților desfășurate.
Ele se manifestă între entități ori persoane juridice sau fizice private, ca procese și relații de
procurare, alocare, cheltuire sau recuperare de resurse bănești. Aceste procese și relații bănești, dând
expresie aceluiași conținut economic comun finanțelor, conturează un alt domeniu mare de
manifestare a acestora, denumit generic “finanțe private”, caracterizate și prin unele trăsături
distinctive de cele publice.
Structurarea pe cele două mari domenii ale sferei de manifestare a fi nanțelor are la bază
diferențierea nevoilor de consum și ofertei de utilități în două mari categorii: publice și private.
Evoluția societății umane a impus o anumită separare (delimitare) aproximativă a nevoilor de
consum de bunuri și servicii și a modalit ăților de satisfacere a lor pe două paliere (private și
publice), cărora le corespund cele două componente majore ale sferei finanțelor.
S-a constatat, astfel, că nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, habitat,
deplasare, informare, comu nicare etc., în interesul personal, al individului pot fi satisfăcute, în
mod convenabil, prin consumuri individuale de bunuri sau servicii. Aceste consumuri se
realizează, de regulă, de o manieră privată, pe seama utilităților procurate și administrate,
individual sau la nivel de microgrup (familie), implicând opțiuni sau decizii proprii, personale,
sub incidența preferințelor, posibilităților și condițiilor (concurențiale) existente pe piața reală
(alimente, haine, locuințe, diverse servicii etc.).
Pe de altă parte, trăind în societate, indivizii se confruntă cu necesitatea unor activități de
interes mai larg, cu caracter social, care determină consumuri de bunuri și servicii, de o manieră
colectivă, cum sunt cele pentru ordinea internă, apărarea națională , combaterea calamităților
naturii, securitatea socială etc. Ele presupun, în mod obiectiv, existența unor instituții publice
adecvate, care prin activitățile specifice oferă populației asemenea bunuri și servicii, denumite
generic utilități publice. O tră sătură definitorie pentru acestea este caracterul neconcurențial și
indivizibil al accesului la consumarea lor, respectiv posibilitatea folosirii bunurilor și serviciilor
publice în comun de către o multitudine de persoane.
În același timp, satisfacerea un or asemenea nevoi prin oferta de utilități publice nu
contravine individualizării consumului ca proces real, iar în anumite domenii (educație, ocrotire
sanitară, asistență socială etc.), denumite generic cvasipublice sau semipublice, consumurile de
utilită ți îmbină trăsături ale celor private cu cele publice. Sunt asimilate acestora și unele nevoi
de utilități cu caracter economic (combaterea eroziunii solului, constituirea de rețele rutiere și căi
ferate, lucrări de irigare, desecare, împădurire, explorări geologice și exploatări miniere sau
forestiere, crearea unor ramuri sau subramuri economice considerate de interes național), mai

10
ales, atunci când sectorul privat întâmpină dificultăți în asigurarea unei oferte adecvate de bunuri
și servicii, adesea, ind ispensabile vieții oamenilor.
Limitele în care nevoia totală de utilități se acoperă pe cale privată sau publică se pot
modifica sub impactul cerințelor de optim sau mutațiilor de ordin politic, ideologic etc.
În principiu, însă, satisfacerea nevoilor de u tilități prin ofertă privată, respectiv publică
trebuie să răspundă unor criterii de raționalitate, care în final se regăsesc în dimensiunile PIB.
Maximizarea PIB devine, astfel, un criteriu deosebit de relevant în optimizarea raporturilor dintre
utilități le private și cele publice, în societatea modernă, în care alături de sectorul privat al
economiei ființează și un sector economic public.
Armonizarea ofertei de bunuri și servicii private cu cea publică apare, la rândul său, ca
premisă favorabilă dezvoltă rii economice și sociale, nivelul optim al acestora situându -se la
confluența utilităților marginale ale celor două tipuri de ofertă. Ea presupune evitarea, atât a unor
acțiuni publice ce asigură o utilitate inferioară celei marginale, cât și acoperirea pr in ofertă
privată a unor nevoi care, prin natura lor, pot fi satisfăcute mai avantajos în variantă publică,
luând drept criteriu al opțiunilor, în acest sens, maximizarea utilităților totale oferite pentru
satisfacerea cât mai deplină a cererii.
În concord anță cu raționamentul anterior, optimizarea proceselor de formare, alocare și
cheltuire a fondurilor bănești, în cadrul finanțelor publice, respectiv al celor private, presupune
maximizarea ofertei totale (private și publice) de utilități, la o mărime dată a resurselor ce pot fi
consumate, admițând relațiile următoare:
s p t U U U
(1.1.),
s p s p U U C C 
(1.2.).
în care: U t = utilități totale; U p = utilități private; U s = utilități sociale (oferite de stat); C p =
consumuri (nevoi) priva te; C s = consumuri (nevoi) sociale.
Sub aspectul posibilităților de asigurare a ofertei de utilități (private și publice) într -o
economie mixtă, raportul de mărime dintre acestea înregistrează modificări importante, atât în
timp, cât și în spațiu, sub infl uența unei multitudini de factori obiectivi și subiectivi. Acest raport
se află și sub incidența modului de funcționare a mecanismelor economiei de piață care, în
condiții specifice, face necesară sporirea sau restrângerea ofertei de utilități publice, în
corespondență cu modificările ce survin în oferta privată și cererea agregată. Mutațiile ce survin
și întrepătrunderea dintre ofertele și cererile de utilități private și publice se reflectă pregnant în
derularea și intercondiționarea fluxurilor financiar -monetare, ce au loc în cadrul economiei
naționale, respectiv între cele două mari domenii ale finanțelor.
Indiferent de accepțiunea dată (largă sau restrânsă) și de domeniile de manifestare ale
finanțelor (publice sau private), în prim plan, se relevă conț inutul lor comun, de procese și relații de
natură economică, ce presupun, în principiu, formarea, distribuirea și utilizarea resurselor bănești în
activitatea economică și socială.
În același context, se remarcă și existența unor diferențieri în interpreta rea conținutului
finanțelor, accentuându -se fie asupra laturii economice, fie asupra celei sociologice. Prima pune
la baza conceptului de finanțe conținutul de procese economice în formă bănească și elementele
tehnice de înfăptuire a acestora. Cea de -a dou a are în vedere, ca element definitoriu,
caracteristicile relațiilor sau raporturilor sociale dintre participanții la procesele respective.
În raport cu semnificațiile atribuite conceptului de “finanțe” și conținutul economic pe
care îl exprimă, finanțele pot fi definite, deci, ca procese economice și relații sociale, prin care se
constituie, se distribuie și se utilizează fonduri bănești, pentru îndeplinirea funcțiilor și
obiectivelor diferitelor entități economico -sociale, inclusiv ale statului și persoa nelor fizice.

11
Este evident că, în măsura în care asemenea procese și relații au ca participant statul
(autorități sau entități de tip statal), iar fondurile respective se folosesc pentru îndeplinirea
funcțiilor și sarcinilor acestuia, respectiv de înfăptui rea acțiunilor și obiectivelor de interes
public, ele reprezintă finanțe publice.
Prin modul de manifestare și conținutul lor economic, finanțele, în general și cele publice,
în particular, prezintă anumite trăsături distinctive , față de celelalte categor ii de procese și relații
economico -sociale.
Trăsătura definitorie a finanțelor , în ansamblu, rezidă în forma bănească de exprimare a
proceselor și relațiilor economice pe care le desemnează acest concept, atât în accepțiunea largă,
cât și în cea restrânsă, date acestora.
Așadar, se cuprind în sfera finanțelor procesele economice și relațiile sociale bazate pe
folosirea banilor; ele având același conținut economic și această trăsătură comună. Conform
acestei trăsături, se impune constatarea că numai procesel e economice care se realizează în formă
bănească au un conținut financiar și se înscriu, deci, în categoria denumită generic “finanțe”. În
mod implicit, este de admis că toate celelalte procese economice, inclusiv cele de repartiție a
produsului național r ealizate în formă natural -materială nu se încadrează în sfera finanțelor.
Pe de altă parte, în condițiile exprimării valorice prin bani, procesele economice în formă
bănească și cele în formă natural -materială se condiționează reciproc, iar finanțele apar ca parte
integrantă a activității economico -sociale. Sub acest aspect, este de observat că prin derularea
continuă a proceselor respective au loc mișcări ale sumelor de bani, ce descriu fluxuri financiare,
aflate în interacțiune cu cele ale transmiterii va lorii între participanți prin fluxurile reale (sub
forma materială a bunurilor și serviciilor).
În concordanță cu această caracteristică, procesele și relațiile economice cuprinse în sfera
finanțelor se concretizează, în principiu, prin formarea și utiliza rea de fonduri bănești de către
persoane fizice sau juridice, antrenând fluxuri financiare de intrare (alimentare sau constituire) și
de ieșire (distribuire sau utilizare) a sumelor ce alcătuiesc fiecare fond bănesc, financiar.
O altă trăsătură, ce caracte rizează, cu deosebire, finanțele publice, dar într -un mod
specific și pe cele private, constă în transferul de valoare care se produce între participanții la
respectivele procese și relații economice. Potrivit acestei trăsături, manifestarea finanțelor (în
sens restrâns), concretizează, în principiu, un transfer din valoarea aflată, la un moment dat, la
dispoziția unui participant, către un alt participant la procesele și relațiile respective. Acest
proces de transferare a valorii, pentru a avea conținut fi nanciar, se presupune a fi efectuat în
formă bănească.
În mod obișnuit, un asemenea transfer antrenează și modificarea mărimii patrimoniului
administrat de către participanții la aceste procese și relații. Modificările în mărimea
patrimoniului pot avea lo c în ambele sensuri, după cum participanții cedează sau primesc sume
de bani în cadrul acestor raporturi financiare. Astfel, dacă un participant acumulează resurse
bănești suplimentare el î și majorează fondurile financiare de care dispune, iar dacă cedează sume
de bani altor utilizatori î și diminuează aceste fonduri, înregistrând și modificări corespunzătoare
ale patrimoniului administrat.
De asemenea, este de remarcat că transferul de valoare se realizează printr -o cedare -primire
(între participanți) a une i sume de bani și reprezintă , implicit, un transfer de putere de cumpărare . El
are, deci, ca efect direct și imediat, reducerea disponibilităților bănești și a puterii de cumpărare la
persoana care cedează o sumă de bani și creșterea acestei puteri de cump ărare la cea care primește
suma respectivă. Spre deosebire, un transfer în formă naturală a bunurilor și serviciilor, nu are un
conținut financiar.

12
În fine, transferul de valoare caracteristic finanțelor are loc, fie cu titlu definitiv, fie pe
principiul r ambursabilității . Este evident că, dacă transferul are caracter definitiv, suma de bani
și puterea de cumpărare aferentă nu mai revin persoanei de la care s -a făcut transferarea. Prin
comparație, atunci când suma respectivă urmează a se restitui persoanei de la care provine,
transferul se realizează cu titlu rambursabil și apare numai ca un fenomen temporar. Ca urmare,
după un interval de timp, suma de bani revine la punctul de plecare juridic, concretizând o
mișcare a valorii în sens invers, specifică rela țiilor de credit, dar care se înscriu în categoria
generală a finanțelor, în sens larg.
Fenomenul transferului de valoare prezintă însă anumite particularități, în cele două
domenii ale finanțelor. În domeniul finanțelor publice, se pot distinge mai multe particularități
ale transferului de valoare.
În primul rând, transferul are, de regulă, un caracter definitiv, nerestituibil, atât dinspre
persoanele fizice și juridice către stat, cât și invers.
În al doilea rând, transferul respectiv presupune, de regul ă, fie acumularea, fie
distribuirea (utilizarea) de resurse (fonduri) bănești și se realizează , în principiu, fără o
contraprestație directă și imediată , din partea beneficiarului sumei de bani transferate.
Caracterul de transfer fără contraprestație presu pune că persoana de la care se face transferul nu
obține în schimb un echivalent în bunuri, servicii sau bani din partea persoanei în favoarea căreia
se face transferul. Cazul tipic al unui asemenea transfer se produce între persoane fizice sau
juridice, p e de o parte, și stat, pe de altă parte, cu prilejul constituirii și distribuirii fondurilor
bănești administrate de către autoritățile de stat, implicând, de regulă, trecerea valorii dintr -o
formă de proprietate în alta. Astfel, preluarea prin transfer a unor venituri (impozite) de la persoanele
fizice sau juridice la aceste fonduri are loc fără obligația statului de a oferi în mod direct persoanelor
respective o valoare compensatorie. În mod asemănător, transferul în sens invers, de la fondurile
financiar e publice către persoanele beneficiare de sumele de bani distribuite, nu implică o
contraprestație directă din partea acestora către stat. Sub acest aspect, este de remarcat că pentru
aceeași persoană, nu se stabilește vreo legătură între sumele transferat e către stat și cele de care
beneficiază ea din partea statului. Dar, în mod indirect și în momente diferite, este posibilă, fie și
parțial, o compensație valorică privind sumele de bani cedate de către diferitele persoane și
foloasele de care beneficiază ele pe seama cheltuielilor făcute de către stat.
În al treilea rând, transferul de valoare și de putere de cumpărare vizează , în principiu,
scopuri (nevoi) cu caracter colectiv . Așa, de pildă, transferurile bănești de la persoanele fizice și
juridice la st at au ca scop satisfacerea unor nevoi comune ale societății. Se pot asimila acestora și
transferurile de resurse bănești între persoane le fizice și juridice care vizează realizarea
obiectivelor specifice și desfășurarea activității diferitelor colectivități economice și sociale, cum
sunt: întreprinderile, organizațiile, instituțiile, etc.
Fenomenul de transfer se realizează, de asemenea, cu particularități și în sfera finanțelor
private, unde relațiile dintre participanți se bazează pe proprietate privată, personală. În mod
deosebit, în cazul întreprinderilor private, mișcarea valorii sub forma sumelor de bani poate avea
loc, fie prin rapo rturi cu alte persoane fizice sau juridice, fie prin operațiuni interne ce vizează
constituirea (sporirea) sau distribuirea (utilizarea) de fonduri bănești pentru propria activitate. În
primul caz, transferul are loc în mod asemănător celui din domeniul fi nanțelor publice, deși în
principiu participanții sunt persoane private. În cel de -al doilea caz, nu se mai realizează un
transfer veritabil de valoare dintr -o proprietate în alta, ci doar o dirijare internă a valorii către
anumite fonduri bănești proprii sau de la acestea spre locuri de utilizare ce corespund nevoilor de
satisfăcut. În acest caz, puterea de cumpărare este afectată doar sub aspectul posibilității de

13
acoperire a diferitelor categorii de cheltuieli (de funcționare, de investiții) în interioru l entității
respective. În plus, toate operațiunile de plăți și încasări, implicând mișcarea sumelor de bani,
chiar cele legate de cumpărări -vânzări de bunuri și servicii sunt asimilate celor financiare,
incluzându -se în domeniul finanțelor private.
Față d e unele particularități ale transferului de valoare, evidențiate mai sus, rezultă că
anumite procese și relații economice, deși se realizează în formă bănească, dar presupun
schimburi de echivalente, cum este și vânzarea -cumpărarea mărfurilor pe bani, nu s -ar încadra în
accepțiunea restrictivă a noțiunii de finanțe. În același timp, însă, în accepțiunea largă, sfera
finanțelor tinde a se suprapune pe cea a folosirii banilor, în toate funcțiile acestora. În acest sens,
toate operațiunile bănești efectuate de entități (persoane) private sau publice pot fi și sunt
considerate, mai ales în practică, de domeniul activităților financiare.
La rândul său, sfera finanțelor se exprimă prin aria de manifestare a tuturor proceselor și
relețiilor economice în formă bănea scă, ce se realizează, atât în activitățile din sectorului public,
cât și în cele din sectorul privat, înglobând mai multe componente . Sub acest aspect, ansamblul
proceselor și relațiilor economice care alcătuiesc sfera largă a finanțelor (publice și priva te) se
structurează pe mai multe categorii financiare, cu particularități de manifestare imprimate de
formele de proprietate, specificul activităților, caracterul definitiv sau temporar al transferului de
valoare etc. Cele mai importante componente ale ace steia sunt: bugetul de stat și bugetele altor
autorități publice care, la rândul lor, încadrează categorii financiare specifice, concretizate prin
venituri și cheltuieli bugetare (impozite, taxe, împrumuturi publice, alocații sau credite bugetare,
subvenți i, etc.); creditul; asigurările; finanțele întreprinderilor (firmelor) etc.
Bugetul de stat, ca și bugetele altor autorități publice, concentrează procesele și relațiile
financiare caracterizate prin transferul de valoare cu titlu definitiv sau nerambursa bil și fără
contraprestație directă, de la persoane fizice și juridice către stat sau alte autorități publice și
invers. Resursele bănești vehiculate prin relațiile aferente acestei componente a finanțelor se
administrează de către stat și alte autorități publice în cadrul fondului bugetar sau altor fonduri
financiare destinate realizării de acțiuni publice.
Creditul reprezintă o altă categorie financiară, desemnând acele procese și relații
financiare, ce se desfășoară pe principiul rambursării (restituiri i) sumelor de bani (care fac
obiectul lor) și al plății de dobândă de către beneficiar (debitorul) în favoarea părții care cedează
temporar dreptul de folosință a sumei respective (creditorul). Ca relație financiară, creditul
presupune, adesea, participare a unor instituții financiar -bancare (denumite generic intermediari
financiari) specializate în redistribuirea resurselor bănești între deținătorii de disponibilități și
utilizatorii acestora, ele mijlocind un transfer bănesc temporar, grefat pe mișcarea va lorii în
ambele sensuri (la anumite intervale de timp) între creditor și debitor.
Asigurările, considerate global ca o categorie financiară, reprezintă un grup distinct de
procese și relații financiare generate de necesitatea combaterii și prevenirii efect elor distructive
ale unor fenomene naturale sau evenimente cu caracter aleatoriu și cu impact negativ asupra
vieții și activității umane, cunoscute sub denumirea generică de riscuri. Acest tip de relații
financiare este specific constituirii și utilizării fondurilor bănești denumite de asigurare sau de
protecție, îmbinând caracteristici ale bugetelor publice cu cele ale creditului, în funcție de
producerea evenimentelor față de care iau naștere relațiile de asigurare. Astfel, dacă
evenimentele (riscurile) a sigurate se produc, generând pagube și nevoia de “despăgubiri”,
procesele și relațiile ce compun această categorie financiară se aseamănă mai mult cu cele de
“credit”, întrucât față de mișcarea inițială a valorii, de la asigurat la asigurător (sub forma
contribuțiilor sau a primelor de asigurare), se realizează și o mișcare inversă ocazionată de plata

14
despăgubirilor (sumelor asigurate), ce echivalează cu o restituire a contribuției plătite, ce poate fi
asimilată rambursării unui împrumut (credit).
Finanțele întreprinderilor (firmelor) constituie o categorie financiară complexă
înglobând relațiile prin care sunt procurate, distribuite și utilizate resursele bănești în
desfășurarea activității acestor entități. Ele se concretizează prin procesele de formare și utilizare
a capitalului și fondurilor bănești ale firmei. Între formele tipice pe care le îmbracă acestea se
disting: aportul de capital (în bani) adus de acționari inclusiv de către stat (prin cumpărarea
acțiunilor emise de firmă); plasamentele de capita l în proiecte de investiții, respectiv pe piața
financiară; repartizarea rezultatului financiar (profitului) pentru reinvestire sau acordare de
dividende etc. Dar, în accepțiunea largă, pot fi luate în considerare și veniturile, cheltuielile și
celelalte p rocese sau relații în formă bănească generate de crearea, funcționarea și eventual
lichidarea întreprinderii.
Desigur, manifestarea concomitentă a diferitelor componente ale finanțelor implică și
posibilitatea interacțiunii sau întrepătrunderii lor, ca și existența unor zone de interferență în care
se regăsesc tipuri de procese și relații financiare aparținând unor categorii financiare diferite.
În mod obișnuit, însă, finanțele publice sunt asociate cu existența și funcționarea statului,
inclusiv a unitățil or administrativ -teritoriale și, în general, a instituțiilor de drept public, iar
problematica lor vizează constituirea resurselor bănești necesare autorităților publice, efectuarea
cheltuielilor pentru înfăptuirea de obiective și acțiuni de interes public , inclusiv contractarea de
împrumuturi și datorii publice, asigurarea echilibrului bugetar și financiar macroeconomic,
inclusiv susținerea dezvoltării economiei etc.
Prin comparație, finanțele private sunt asociate cu activitatea economico -financiară
bazat ă pe proprietatea privată a firmelor, întreprinderilor (societăților comerciale), organizațiilor,
societăților de asigurare, a celor de investiții, a băncilor și altor entități private. Ele abordează
procesele și relațiile de formare a resurselor bănești n ecesare acestora, cheltuielile,
împrumuturile contractate, creanțele de încasat și obligațiile de plată aferente activității lor,
inclusiv rezultatele financiare, distribuția profitului, echilibrul financiar microeconomic etc.
Lumea finanțelor private, în accepțiunea sa modernă, este reprezentată prin ansamblul de
operatori (agenți) economici și sociali care realizează gestiunea financiară a patrimoniilor
individuale sau a patrimoniului întreprinderilor, având la bază exprimarea și evaluarea prin bani
a tut uror resurselor angajate în fiecare activitate, iar domeniul principal de manifestare a ei este
cel al piețelor financiare și al evaluării activelor ce se schimbă pe aceste piețe 13.

1.3. Tipuri de stat și impactul lor asupra finanțelor publice

Apariția p rimelor instituții de tip statal, în perioada tranziției societății omenești de la
comunitățile gentilice la societatea sclavagistă, a constituit un fenomen obiectiv ce a dat naștere
finanțelor publice (ale statului), concepute ca noi procese economice și relații sociale, în
principal, de redistribuire a produsului creat și având loc între stat și membrii colectivităților
statale. Pe măsura multiplicării funcțiilor și sarcinilor asumate de stat, până la nivelul celor
îndeplinite de statul modern și, implici t, a extinderii activităților de interes public, aceste procese și
relații economice în formă bănească s -au amplificat, ele devenind din ce în ce mai complexe.
În același context, se impune observației constatarea că, încă de la începuturi, activitățile

13 Stancu Ion, Finanțe, Ed.Economică, București, 1997, p.46.

15
instituțiilor statale (în primul rând armata) s -au caracterizat prin conținutul nematerial și
necreator de valoare nouă sau de venituri acoperitoare cheltuielilor, deși înfințarea și
funcționarea lor a presupus, în mod obiectiv, consumuri de resurse, ceea ce a determinat statul să
preia, în virtutea forței sale publice, părți din valorile produse de supușii săi, care desfășurau
activități materiale. Din această perspectivă, caracterul neproductiv al activităților desfășurate de
instituțiile de tip statal repr ezintă principala cauză a redistribuirii produsului creat în activitățile
materiale private, concretizată prin asemenea procese economice și relații în formă bănească
menite să asigure funcționarea statului, în general, respectiv a instituțiilor sale, în p articular. În
plus, față de formele inițiale ale instituțiilor create și sarcinile îndeplinite de către stat, în timp, s –
a ajuns la asumarea de noi sarcini, atât în planul general al furnizării gratuite de utilități publice
și al susținerii materiale a uno r membri ai colectivitățiilor statale, alături de cele privind
organizarea și coordonarea activităților de interes public, inclusiv cele de intervenție în
reglarea/stabilizarea economiei confruntată cu fenomene perturbatoare (criză, recesiune etc.).
Prin u rmare, pornind de la ipostaza de premisă a nașterii și existenței finanțelor publice,
statul a avut și are un impact profund asupra manifestării acestora prin modul de organizare a
vieții economice și sociale, respectiv de asumare a sarcinilor și îndeplini re a funcțiilor sale,
corespunzător treptelor evolutive ale societății omenești. Astfel, în condițiile specifice
funcționării statului sclavagist și celui feudal, aflate în bună măsură sub incidența economiei
naturale închise (caracteristică etapelor respe ctive), aria de manifestare a finanțelor publice era
mult mai restrânsă comparativ cu perioada următoare, pe fundalul limitării sarcinilor statului și a
rolului finanțelor sale doar ca mijloc de satisfacere în formă bănească a nevoilor publice, între
care un loc preponderent ocupau, adesea, cele cu caracter militar.
Din același unghi de abordare, în lumea modernă are loc, nu numai multiplicarea
sarcinilor și funcțiilor asumate de stat, ci și extinderea sferei finanțelor publice însoțită de
amplificarea rolu lui lor. Coroborate cu mutațiile survenite în planul funcționării sistemelor socio –
economice, pentru noua etapă a dezvoltării societății umane prezintă interes major conturarea și
funcționarea a 3 (trei) tipuri de stat specifice, cu impact diferențiat semn ificativ asupra modului
de manifestare a finanțelor publice, și anume: statul de tip protector; statul de tip socialist; statul
de tip intervenționist.
Statul protector a fost conceput în scopul de a oferii protecție membrilor colectivităților
statale și s e consideră a fi tipic pentru fazele inițiale ale funcționării sistemului socio -economic
capitalist, iar caracteristica sa esențială consta în asumarea numai a unor sarcini tradiționale, cum
sunt: apărarea națională, ordinea internă, relațiile diplomatice etc. La baza funcționării acestui tip
de stat se află doctrina liberală clasică , potrivit căreia activitățile creatoare de bunuri trebuiau
considerate a fi apanajul exclusiv al inițiativei private, statul neputându -se implica în acțiuni de
acest fel, ele n eavând un caracter public. În același sens se considera că, deoarece economia
funcționa având la bază autoreglarea prin mecanismele sale (în virtutea legităților specifice
economiei de piață), statul nu trebuia să intervină în desfășurarea activităților ec onomice,
apreciindu -se că asemenea intervenții ar avea efecte dereglatoare. Mai mult, statul este considerat
un administrator mai puțin performant sau chiar risipitor al resurselor, comparativ cu agenții
economici privați, iar eventuala implicare în viața economică (inclusiv prin redistribuirea de
resurse financiare) ar putea devenii o sursă de ineficiență economică.
În condițiile specifice fazei inițiale a dezvoltării capitaliste, pentru finanțele statului
problema principală era limitarea cheltuielilor pu blice la strictul necesar asigurării funcționării
normale a instituțiilor de stat. Aceasta și pentru că cheltuiala publică era considerată un consum
nerecuperabil de venit național, având impact negativ asupra dezvoltării economice și sociale, cu

16
atât mai mult cu cât resursele consumate în scopuri publice apăreau ca pierderi pentru societate.
Fără a se contesta statului, ipostazele sale de creator și supraveghetor al aplicării regulilor de
conduită, care făceau din cheltuielile publice, un rău necesar, fina nțelor publice li se rezerva un
rol relativ minor. Funcționând ca stat protector, acesta trebuia să asigure, deci, cadrul
organizatoric adecvat desfășurării activităților economice și sociale, urmând ca cvasitotalitatea
utilităților de bunuri și servicii s ă fie oferite și consumate în varianta privată, sub protecția
statului. Deoarece îndeplinea sarcini limitate, mai ales, de domeniul asigurării ordinii și protejării
cetățenilor, iar în raport cu economia era chemat doar să stabilească regulile jocului econ omic și
să supravegheze respectarea acestora, el a fost numit și stat jandarm .
Din perspectiva finanțelor publice, unui asemenea tip de stat (jandarm) îi era
caracteristică o sferă de manifestare mai restrânsă a acestora, dimensiunile proceselor de
redistr ibuire a produsului creat în corespondență cu consumurile și, implicit, cheltuielile publice,
fiind relativ reduse.
Ipostaza statului protector (jandarm), cu impactul său asupra finanțelor publice, s -a
dovedit a fi viabilă o bună perioadă de timp, în care economia și societatea capitalistă nu a
cunoscut fenomene profund perturbatorii, de tipul crizelor și șomajului, care au apărut ulterior.
Statul socialist , care a funcționat în varianta cea mai reprezentativă în fostele țări
socialiste din Europa și, mai a les, în fosta URSS, s -a bazat pe asumarea unor funcții și sarcini
economice și sociale foarte cuprinzătoare, pe fundalul desființării proprietății private și
promovării altui tip de proprietate, denumită generic socialistă, care era, în esență, una de stat .
Instituirea acestui tip de proprietate asupra cvasitotalității bunurilor și concentrarea de către
partidul unic (comunist) a dreptului de decizie asupra desfășurării tuturor activităților economice
și sociale s -au concretizat în amplificarea fără limite a activității statului. În mod corespunzător,
latura financiară a întregii activități economice și sociale a devenit, în cea mai mare măsură, de
domeniul finanțelor publice.
Un asemenea tip de stat și -a asumat explicit o funcție economică, autoritățile pub lice (de
partid și de stat) dirijând întreaga activitate economică și socială. S -au creat, astfel, economiile
socialiste centralizate, în cadrul cărora procesele și relațiile economice în formă bănească au
devenit predominant relații financiare, de natura celor publice, la care statul era participant
omniprezent, atât prin autoritățile (instituțiile sale), cât și prin multitudinea de entități economice
și sociale de stat. În acest cadru de funcționare a statului socialist, cea mai mare parte a resurselor
financiare se afla la dispoziția structurilor statale sau a întreprinderilor și instituțiilor de stat, ele
fiind alocate și utilizate aproape în totalitate prin decizii care aveau, principial, un caracter
public. Astfel, oferta globală de utilități se asigur a în cea mai mare măsură de către entitățile
numite generic socialiste, fie că erau întreprinderi producătoare de bunuri, comerciale etc. sau
instituții publice din sfera activităților nemateriale.
Corespunzător condițiilor caracteristice funcționării sist emului socio -economic socialist,
finanțele publice (ale statului socialist) se caracterizau prin:
– sfera foarte largă de cuprindere, care a rezultat prin instituirea și dezvoltarea proprietății
socialiste de stat;
– constituirea de fonduri financiare la d ispoziția statului și entităților socialiste cu o
anumită autonomie funcțională, care se baza pe relațiile de repartizare a produsului creat, impuse
prin reglementări ale autorităților statale;
– distribuirea planificată a fondurilor (resurselor) financiar e, corespunzător obiectivelor
de realizat, prevăzute prin planurile centralizate.
Instrumentul principal folosit de statul socialist în procurarea și distribuirea resurselor, în

17
general, inclusiv a celor financiare, era planul, ca o expresie directă a cond ucerii centralizate,
planificate, a ansamblului activităților economice și sociale.
Statul intervenționist s-a conturat în condițiile confruntării societății capitaliste cu
fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice și șomajului, care au bu lversat
economia și societatea, în ansamblu. Începuturile intervenționismului statal se plasează în
perioada primului Război Mondial, când în țările beligerante a fost necesară concentrarea și
coordonarea eforturilor de război, care nu puteau fi realizate decât de către stat. Astfel, statele
beligerante au fost puse în situația de a concentra la dispoziția lor un mare volum de resurse și de
a le dirija pentru a face față efortului de război. O mare parte din aceste resurse trebuia procurată
și alocată în fo rmă bănească, ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finanțelor
publice.
După încheierea războiului, refacerea infrastructurii și a economiei, ca și crearea
premiselor pentru reluarea ascensiunii economice și sociale au fost asumate ca s arcini ce
reveneau autorităților statale. În noile condiții, statul s -a implicat pregnant și prin decizii menite
să susțină reglarea și dezvoltarea economiei, ceea ce a imprimat acțiunilor sale un caracter
intervenționist.
Momentul evolutiv culminant, care a determinat nașterea doctrinei intervenționiste, este
considerat cel al declanșării crizei economice mondiale din 1929 -1933, când statul a trebuit să
abandoneze unele dintre tezele liberale de nonintervenție în viața economică și socială și să se
implice mult mai profund în redistribuirea, alocarea și folosirea resurselor. Confruntat cu
dificultățile crizei economice, statul și -a extins activitatea, incluzând în sfera acțiunilor sale și
măsuri de contracarare a factorilor perturbatori. Astfel, alături de sarcinile tradiționale asumate
anterior de stat, s -au conturat și altele noi, care vizau, mai ales, contracararea factorilor destabilizatori
sau corectarea impactului negativ al dereglării vieții economice și sociale.
Așadar, noua doctrină privitoare la e conomie și stat, a fost axată pe creșterea rolului
intervenționist al statului în societate și economie, aceasta fiind cunoscută și ca doctrina
intervenționistă , care prin comparație cu cea clasică reprezenta doctrina modernă. Suportul
doctrinar al acestui intervenționism de stat, sub aspect financiar, se regăsește în opera lui
J.M.Keynes 14, fiind dezvoltat, ulterior, de discipolii săi.
Potrivit doctrinei moderne, pentru a compensa imperfecțiunile și a contracara
disfuncționalitățile mecanismelor economiei d e piață, este de admis implicarea autorităților
statale, atât în activitățile economice pentru a influența evoluția produsului intern brut
(asigurându -i o tendință de creștere echilibrată), cât și în plan social, pentru a ameliora situația
materială a pers oanelor afectate de producerea fenomenelor distructive (criza, recesiunea,
șomajul etc.).
În funcționarea statului intervenționist se disting, fiind mai pregnante, două tipuri de
intervenționism, care marchează modalitățile de exprimare a acestuia și prin măsurile întreprinse
în planul finanțelor publice, și anume: intervenționism compensator; intervenționism corector .
Intervenționismul compensator semnifica implicarea statului, cu mijloacele sale, în
atenuarea ciclicității economice, prin promovarea de măs uri de natură financiară și monetară
menite să impulsioneze activitățile economice în perioadele de declin sau să atenueze ritmurile
prea ridicate de creștere economică în perioadele de boom (economic).
Compensarea adusă, astfel, tendințelor dezechilibrant e ce apar în evoluția economiei s -a
dovedit favorabilă atenuării oscilațiilor ciclice, evitând dereglările profunde în plan economic și

14 Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Ed.Științifică, București, 1 970.

18
social. Asemenea intervenții presupun alocarea sau realocarea adecvată a resurselor, între care un
rol major revine celo r financiare, implicând participarea autorităților statale.
Din perspectiva măsurilor ce pot fi aplicate de către statul intervenționist compensator,
doctrina keynesiană fundamentează necesitatea și posibilitatea implicării statului în economie,
atât prin dezvoltarea sectorului economic de stat, cât și prin influențarea evoluției activităților
economice private. În ambele cazuri, se presupune angajarea finanțelor publice prin mobilizarea
de resurse și distribuirea lor adecvată susținerii economiei, apelând la instrumentele principale,
cum sunt: impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
Intervenționismul corector reprezintă o variantă ulterioară de intervenție a statului, în
viața socio -economică, fiind considerat stat al bunăstării generale a cetățen ilor săi. Acest tip de
intervenționism statal s -a conturat în contextul economic al societății contemporane, în care
fenomenele de tipul crizelor și șomajului nu numai că s -au atenuat semnificativ, dar au putut fi
anticipate și controlate într -o anumită mă sură, iar preocupările pentru protecția socială, mai ales,
a categoriilor sociale defavorizate s -au amplificat. S -a produs, astfel, o mutație din perspectiva
implicării autorităților publice, în sensul accentului pus pe exercitarea unor influențe indirecte
asupra vieții economice și sociale și renunțării sau diminuării intervențiilor directe. Instrumentele
financiare publice sunt folosite acum pentru a influența indirect evoluția fenomenelor economice
și sociale, stimulându -le pe cele cu impact pozitiv și i nhibându -le pe cele generatoare de efecte
nefavorabile dezvoltării.
Noul tip de intervenționism statal se manifestă în noile condiții, mai ales, prin
redistribuirea resurselor între membrii societății, ceea ce se poate înfăptui, de regulă, prin metode
specifice finanțelor publice. Ca urmare, resursele financiare redistribuite prin impozite și
cheltuieli publice au crescut considerabil, deținând proporții net superioare în PIB, față de
perioadele anterioare. Impactul acestuia se concretizează, totodată, într -o realocare a resurselor
ce favorizează și corelarea cererii agregate cu oferta și creșterea economică.
Pe de altă parte, ultimele decenii evidențiază apariția unor tendințe de reconsiderare a
pozițiilor statului în societatea contemporană, în sensul dife rențierii poziției sale de creator al
regulilor jocului și arbitraj al aplicării lor (stat arbitru) de cea de agent economic (actor sau
jucător) participant direct la activități economice.
În prima ipostază, statul poate desfășura activitățile tradiționale având un rol relativ
restrâns în viață economică și socială, dar realizează coordonarea de ansamblu, stabilind regulile
de joc pentru agenții privați și urmărind respectarea lor prin instituțiile sale.
În a doua ipostază, el organizează și derulează activ ități economice proprii, luând decizii
cu caracter economic, care presupun și respectarea regulilor general aplicabile, stabilite în
ipostaza de arbitru. În această a doua situație, finanțele publice se dezvoltă și printr -un segment
specific, cel al finanț elor întreprinderilor cu capital de stat, în cadrul căruia se realizează și o
activitate financiară direct legată de procesele economice creatoare de bunuri materiale.
Reflectarea ambelor ipostaze în planul finanțelor publice semnifică, pe de o parte,
amplificare proporțiilor proceselor de procurare, alocare și utilizare a resurselor bănești la care
participă autoritățile publice, iar pe de altă parte, creșterea complexității fenomenelor și
tehnicilor financiare folosite, inclusiv a interdependențelor cu fi nanțele private.

1.4. Concepții asupra problematicii finanțelor publice

Finanțele, în ansamblu, și cele publice, în particular, și -au conturat o problematică de
cercetare specifică, axată pe modalitățile de procurare și alocare/utilizare a resurselor des tinate

19
funcționării normale a diferitelor entități, inclusiv a instituțiilor de stat, vizând direct procesele și
relațiile bănești de mobilizare a acestora, mai ales, sub formă de contribuții obligatorii ale
membrilor colectivității statale, respectiv de f olosire eficientă a lor, sub forme ale cheltuielilor
efectuate.
Preocupările de cercetare asupra problematicii finanțelor publice au evoluat sub impactul
doctrinelor economice dominante, inclusiv al concepțiilor privitoare la apariția, existența și
funcțio narea statului. În acest context, principalele concepții referitoare la problematica sau
domeniul de cercetare al finanțelor publice pot fi încadrate în două orientări majore, și anume:
concepția clasică și concepția modernă.

1.4.1. Concepția clasică
Conc epția clasică asupra finanțelor publice s -a format prin crearea doctrinei economice
liberale, care a dominat perioada de început a dezvoltării capitaliste, dezvoltându -se în secolul al
XIX-lea. Conform acestei doctrine, se susținea necesitatea liberei iniț iative private în economie și
evitarea oricărei intervenții din partea statului, considerat un factor perturbator al activității
economice. În acord cu dictonul "laissez -faire, laissez -passer, le monde va de lui meme", doctrina
liberală pleda pentru asigur area unui cadru economic și social care să nu stânjenească inițiativa
privată și în același timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele tradiționale (ordine
internă, apărare națională, relații diplomatice, educație). În concordanță cu a ceste sarcini, statul era
privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcționare a instituțiilor sale erau concepute la un
nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându -se guvernarea cât mai ieftină. Prevala, deci,
teza limitării chel tuielilor la nivelul strictului necesar funcționării normale a statului, ca obiectiv
determinant în domeniul finanțelor publice.
În consecință, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activități cu
caracter economic, cu atât mai mu lt cu cât, prin prisma efectelor pozitive obtenabile, acestea
apăreau inferioare celor din activitatea economică privată, datorită incapacității acestuia de a
asigura o gestionare eficientă. În aceste condiții, dimensiunile proprietății de stat în economie s-
au situat, în general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care inițiativa privată nu
manifesta interes sau nu dispunea de potențial financiar.
Ipostaza statului jandarm, fără o participare semnificativă la viața economică, a imprimat
științei finanțelor publice orientarea spre a găsi modalități adecvate finanțării instituțiilor sale
neproductive. Ca urmare, în concepția clasică, se consideră că problematica de studiat trebuia să
se refere direct la modalitățile de procurare și utilizare economicoasă a resurselor financiare
publice. În mod corespunzător, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finanțat,
stabilirea sarcinilor fiscale pe contribuabili și urmărirea încasării impozitelor, întocmirea și
execuția bugetului de stat etc.
De altfel, între primele măsuri adoptate de guvernele vremii s -a înscris instituirea ordinii
în finanțele publice, vizând direct cunoașterea cât mai precisă și controlul cheltuielilor și
veniturilor publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de s tat și elaborarea principiilor
bugetare. În raport cu această concepție, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizării
cheltuielilor de finanțat cu veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contribuții
obligatorii ale membrilor colect ivității statale), a reprezentat "cheia de boltă" a finanțelor publice.
În același timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursă bugetară extraordinară) era considerat,
în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul excepțional. În această
viziune, faptul că bugetul trebuia să fie echilibrat avea o semnificație chiar mai profundă decât
egalitatea dintre venituri și cheltuieli, și anume, aceea a unui principiu politic în sens deplin.

20
Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ f acil, prin limitarea cheltuielilor publice, el devenind
un element cu caracter restrictiv în angajarea de acțiuni sau obiective în interes public.
Totodată, în concepția clasică, modul de abordare a problematicii finanțelor publice avea
un pronunțat caract er juridic și mai puțin unul economic. Identificarea și reglementarea
modalităților și formelor concrete de procurare a resurselor bănești la dispoziția statului, precum
și a tehnicilor privind alocarea și utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de
cercetare pentru știința finanțelor. În această optică, activitatea financiară implicând prezența
statului a fost interpretată ca reprezentând și gospodăria financiară sau economia financiară a
statului.
Prin urmare, în concepția clasică, statul , avea doar un rol protector în societate și trebuia
să stabilească regulile de bază ale jocului pentru toți actorii economici și sociali, acestea
decurgând din necesitatea apărării a două drepturi fundamentale: proprietatea și libertatea
individuală; el e ra doar un consumator de resurse, pentru că, sub acest aspect, "nu reprezintă
decât o prăpastie imensă (o gaură) care înghite o parte din venitul unei țări, fără speranța de a -l
mai regăsi", echivalând cu o pierdere pentru societate.
Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se aprecia că
indivizii, neplătind impozite, ar putea valorifica sumele rămase la dispoziția lor într -o manieră
mai rațională și mai productivă.
Deosebit de relevantă, pentru concepția clasică asupra f inanțelor publice, este celebra
sintagmă, aparținând lui Gaston Jèze (considerat părintele științei finanțelor): "Există cheltuieli
publice; ele trebuie acoperite"15. Așadar, problema esențială a științei finanțelor publice consta în
găsirea modalităților c oncrete de a acoperi cheltuielile finanțate de stat, ceea ce echivala și cu a
asigura funcționarea normală a instituțiilor publice.
La rândul său, Adolph Wagner , susținea că: "știința finanțelor este știința economiei
administrate de stat sau de către un c orp public în vederea procurării și întrebuințării bunurilor, în
special a banilor, care le sunt necesare funcțiilor lor de comunități economice obligatorii" 16. În
plus, el considera ca obiect de studiu al finanțelor publice și realizarea unei mai juste rep artizări a
veniturilor între membrii societății, economia financiară având datoria de a înlătura unele stări
economice și sociale nefavorabile". Se extindea, astfel, aria problematicii finanțelor spre căutarea
unor soluții care să permită o mai echitabilă distribuire a resurselor în societate.
Un alt reprezentant al concepției clasice, Paul Leroy Beaulieu , făcând trimitere la
necesitatea corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma
că: "știința finanțelor publice es te de fapt știința veniturilor publice și a utilizării acestora pentru
acoperirea cheltuielilor publice" 17.
În același context, se cuvine a fi menționată concepția lui Ion Ionescu de la Brad , care
considera, îndreptățit, că finanțele publice trebuie să răsp undă la întrebarea, "cum să se așeze, să
se strângă și să se întrebuințeze dările către stat, evitând cheltuielile zadarnice"18 risipitoare.
Indiferent de unghiul de abordare, concepția clasică asupra științei finanțelor publice s -a
subordonat conceptelor l iberale despre economie și stat, dominante în prima fază a dezvoltării
societății capitaliste.

15 Gaston Jèze, op.cit., p.3.
16 Adolphe Wagner, Traté de la science des finances, V Giard et E. Brière, Paris, 1909, p.15 .
17 Paul Leroy Beaulieu, Traté de la science des finances, VII-éme édit ion, tome I, Paris, 1906, p.2 -3.
18 Ion Ionescu de la Brad, l ecția Finanțele , Iași, 1859 .

21
1.4.2. Concepția modernă
Apariția concepției moderne a avut loc în contextul nașterii doctrinei economice
intervenționiste, care a devenit tipică pentru societa tea modernă. Debutul acestei concepții, în
cadrul doctrinei intervenționiste, axată pe implicarea mai pregnantă a statului în viața
economico -socială, se situează la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului
război mondial.
Abordările doc trinare cu caracter intervenționist s -au amplificat mult, însă, pe fundalul
crizei economice mondiale din anii 1929 -1933, care a evidențiat limitele inițiativei private în
rezolvarea unor probleme economico -sociale cu impact profund în societate și disfunc ționalități
majore ale mecanismelor economiei de piață, confruntată cu fenomene perturbatoare grave.
Manifestarea fenomenelor de criză și șomaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea
doctrinei economice liberale, după ce se constatase că prezența statului a fost indispensabilă în
rezolvarea unor probleme fundamentale pentru țările beligerante în primul război mondial. Or, în
condițiile războiului, alături de eforturile financiare mari, s -a impus adaptarea economiei la
nevoile de desfășurare a osti lităților, prin restructurarea ei și dezvoltarea producției de război. În
acele condiții, statul s -a dovedit singurul în măsură să asigure concertarea eforturilor și
reorientarea resurselor, acționând, mai ales, prin mijloace financiar -monetare. Ulterior, pentru
înlăturarea efectelor dezastruoase ale războiului și combaterea efectelor distructive ale crizei
economice mondiale, inclusiv ale manifestării ciclității economiei s -a recurs la noi măsuri de
intervenție statală, ca alternativă viabilă la dereglăril e apărute în funcționarea mecanismelor
pieței.
În noile condiții, s -a abandonat teza statului -jandarm (menit să îndeplinească sarcini
tradiționale) în favoarea celei a statului -providență sau al bunăstării (welfare). În această viziune
statul nu se mai lim ita la finanțarea acțiunilor neproductive, ci își manifesta pregnant prezența în
economie, fie direct, prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat, fie indirect prin susținerea și
influențarea întreprinzătorilor de o manieră convergentă politicilor de stab ilizare și creștere
economică.
În consonanță cu noua doctrină, statul nu mai este interpretat doar ca un consumator de
produs național. El devine acum redistribuitor de resurse, capabil să orienteze și să susțină
evoluția ascendentă a societății spre reali zarea unor obiective de interes larg, ce corespund
aspirațiilor de progres și civilizație.
Doctrina intervenționistă a implicat, firesc, și domeniul finanțelor publice, generând un
intervenționism financiar prin care statul se angajează cu mijloacele de ca re dispune pentru
contracararea fenomenelor destabilizatoare, perturbatorii, ale vieții economico -sociale (crize,
șomaj) și stimularea factorilor de dezvoltare a societății și de creștere economică. Confruntat cu
realitatea dificultăților de realizare a au toreglării economiei prin mecanismul pieței libere, statul
intervenționist își asumă sarcini multiple ce vizează și corectarea unor imperfecțiuni în funcționarea
acestuia.
În același timp, evoluția societății a impus ca necesară asumarea de către stat a un or sarcini
noi, mai ales, în sfera protecției sociale, care au determinat, pe de o parte, creșterea cheltuielilor
statului, iar pe de altă parte, căutarea soluțiilor de procurare a unor resurse suplimentare acoperitoare.
În acest context, s -au înregistrat cheltuieli publice sporite pentru acțiuni economice, inclusiv cu
dezvoltarea sectorului economic de stat, subvenționarea întreprinderilor private sau protecția
categoriilor sociale defavorizate etc., în condițiile amplificării semnificative a celor tradiți onale.
Concomitent, s -au produs mutații și în sfera formării resurselor financiare publice, prin
admiterea apelului la resursele extraordinare, de tipul împrumuturilor de stat sau a emisiunii

22
inflaționiste de monedă, pentru a favoriza intervenția (reglatoa re) a statului în viața economică și
socială.
La baza concepției moderne intervenționiste, stă doctrina elaborată de J.Keynes, prin cea
mai importantă operă a sa, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor",
în cadrul căreia st imularea investițiilor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, prin
instrumente de domeniul finanțelor publice, pentru a asigura o folosire mai completă a forței de
muncă, ocupă un loc prioritar.
Doctrina Keynesistă acordă un rol deosebit statului și folosirii mijloacelor sale, în primul
rând celor financiare, pentru influențarea evoluției societății, inclusiv a economiei. Pe acest
fundal, concepția modernă asumă studiul folosirii tehnicilor financiar -monetare în scop reglator
(față de evoluția vieț ii social -economice) ca un domeniu nou al științei finanțelor (publice).
Prin urmare, menținând problematica finanțelor publice afirmată de concepția clasică,
abordările moderne adăugă, ca obiect al științei finanțelor, studierea posibilităților de folosir e a
instrumentelor financiare în scop reglator (intervenționist), în economie și societate. Domeniul de
cercetare al finanțelor publice, în concepția modernă, include, deci, atât modalitățile de fundamentare
și finanțare a cheltuielilor publice, respectiv modalitățile de procurare a resurselor financiare
acoperitoare lor, cât și pe cele de intervenție prin finanțe în viața economică și socială pentru
corectarea dezechilibrelor și asigurarea mersului ascendent al societății.
În ultimele decenii, însă, s -au p rodus unele reconsiderări ale acestei concepții, pe fundalul
neoliberalismului contemporan, orientate spre limitarea intervenționismului statal și combaterea
inflației generate de finanțarea deficitelor bugetare.
Dintre autorii cu contribuții majore la cre area concepției moderne asupra finanțelor
publice se pot remarca, în mod deosebit: J.M. Keynes; M. Duverger; J. Buchanan; W. Shultz și
L. Harris etc.
Prin conținutul lucrărilor sale, J.M. Keynes abordează plenar problemele financiar –
monetare în contextul cerințelor echilibrului economic general și pune, implicit, bazele
concepției moderne privind finanțele publice.
La rândul său, Maurice Duverger se distinge, mai ales, prin reliefarea deosebirilor dintre
concepția clasică și cea modernă asupra problematici i finanțelor publice și definirea domeniului
de cercetare al acestor finanțe, considerându -le ca fiind "știința care studiază activitatea statului
în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli, taxe, impozite, buget, procedee
monetare etc. "19. În mod sintetizator, el afirmă că această știință cuprinde, în condițiile societății
moderne, două domenii de studiu, și anume: folosirea mijloacelor financiare în scop financiar;
folosirea mijloacelor financiare în scop intervenționist.De asemenea, el susține că, potrivit
concepției moderne, finanțele publice sunt o ramură a științelor economice, deoarece mijloacele
financiare sunt folosite de stat, mai ales, pentru a interveni în domeniul economic, pentru
regularizarea producției și a schimbului, pent ru a asigura echilibrul prețurilor și menținerea
puterii de cumpărare a monedei etc. În concluzie, M. Duverger afirmă că "în viziune modernă,
finanțele publice sunt integrate în mecanismele economiei și adaptate la acestea" 20, ceea ce le
conferă un rol majo r în influențarea evoluției economiei și societății, în ansamblu.
Asemănător , James Buchanan ajunge la constatarea că finanțele publice studiază
activitatea economică a guvernului considerat ca entitate (social -economică). În opinia sa, știința
finanțelor publice, atât la nivele simple cât și mai complexe, trebuie să cuprindă două stadii

19 Maurice Duverger, Finances publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1978, p.18.
20 Ibidem, p.26 .

23
(formulate sub forme ale unor întrebări) și anume: primul, semnifică ce încerca să facă guvernul
și cât de eficace sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al do ilea, cum sunt afectate
comportarea și condițiile indivizilor în economia privată sau de piață. De asemenea, J. Buchanan
pune accentul pe abordarea problematicii finanțelor publice prin prisma eficienței economico –
sociale a acțiunilor ce se întreprind. Ace astă direcție de abordare presupune ca, pentru
fundamentarea deciziilor ce se iau de către organele de stat, finanțele publice să ofere tehnicile
adecvate studierii nivelului de eficiență în diferite variante de realizare a obiectivelor, urmând a
se opta p entru cele mai avantajoase. În acest sens, el constată că "opțiunea publică, teoria și
analiza elaborării deciziilor colective au fost tot mai mult incluse în finanțele publice". 21
William Shultz și Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii t ehnice a
fenomenelor financiare, consideră că finanțele publice, ca știință, se ocupă cu studiul faptelor,
principiilor, tehnicilor și efectelor privind procurarea și cheltuirea fondurilor bănești, de către
autoritățile publice.
Un impact major asupra evol uției concepțiilor contemporane cu privire la finanțele
publice îl are cea cunoscută sub denumirea supply -side economics , îndeosebi în varianta sa
"monetarismul". Această concepție, opunându -se intervenționismului keynesian, pledează pentru
restrângerea ro lului statului și cheltuielilor (consumurilor) publice și, implicit, limitarea folosirii
instrumentelor financiare în scop intervenționist, atribuind o importanță sporită monedei și
politicilor monetare.
Pe un plan mai larg, se poate constata că în abordar ea problematicii finanțelor, atât în
concepțiile clasice, cât și în cele moderne, latura socială a acestora (văzută prin prisma relațiilor
dintre participanții la procesele financiare) este luată în considerare într -o măsură mai redusă,
accentul fiind pus pe elementele de ordin tehnic. Sub acest aspect, doctrina marxistă asumată de
statul totalitar socialist, s -a remarcat prin definirea și interpretarea finanțelor, în primul rând, ca
relații sociale, subestimând latura lor tehnică.
De asemenea, între concepțiile moderne asupra finanțelor se pot distinge și cele axate pe
latura psihologică a problematicii lor, respectiv pe studierea reacțiilor indivizilor și a
comportamentului lor, ca și a instituțiilor statului, în contextul procurării și utilizării resursel or
financiare publice. Totodată, se remarcă accentuarea tendinței de abordare a problematicii
finanțelor prin metode de cercetare și modelare matematică a fenomenelor financiare.
Ramură a științelor economice, finanțele studiază procesele și relațiile de c onstituire,
repartizare și utilizare a resurselor financiare, cu instrumentele și tehnicile de realizare a acestora
la nivelul statului și celorlalte entități publice și private. În mod implicit, ele cercetează formele,
metodele și tehnicile utilizabile în dimensionarea și efectuarea operațiilor bănești legate de
funcționarea acestor entități, dar și modalitățile de folosire a instrumentelor financiare pentru
influențarea evoluției economiei și societății, în ansamblu.
Corespunzător sferei proprii de manife stare, finanțele publice (ca domeniu de cercetare)
studiază procesele și relațiile economice implicate în formarea, alocarea și utilizarea resurselor
financiare publice, respectiv tehnicile și instrumentele specifice înfăptuirii lor, inclusiv incidența
acestora și modalitățile de influențare asupra celorlalte laturi ale activității economico -sociale.

21 Buchanan James M., Flowers Marilyn R., The public finances, Richard D.Irwin, Inc., London, Georgetown, 1975,
p.105.