Capitolul 8. Drept Diplomatic Si Consular [614393]

1 Unitatea de învățare nr. 8
DREPTUL DIPLOMATIC ȘI CONSULAR
1. Dreptul dipl omatic
1.1. N oțiune și codificare
Dreptul diplomatic reprezintă acea ramură a dreptului internațional ce cuprinde
totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea, sarcinile și competența organelor
pentru relații externe, având ca obiect diferite aspecte ale activității diplomatice desfășurate de
aceste organe1.
Diplomația reprezintă principalul instrument, caracterizat ca modul pașnic în care
două sau mai multe state promovea ză o politică externă comună. Pe termen lung, diplomația
contribuie la construcț ia ordinii internaționale care să ducă la o rezolvarea disputelor dintre
state și va duce la buna cooperare dintre state2.
În privința codificării diplomației, constatăm că pe o perioadă îndelungată a istoriei,
relațiile diplomatice s -au bazat pe uzanțe și cutume internaționale, ele păstrând și în prezent
un rol important în acest domeniu. Primele încercări, constând în fapt, într -o codificare
parțială, s -au concretizat în Actul final al Congresului de la Viena din anul 1815, care în
anexa XVII, stabilea câteva reguli de clasificare si de precădere a agenților diplomatici, reguli cunoscute sub denumirea de Regulamentul de la Viena , completat prin Protocolul de la Aix –
La Chapell e, din 1818.
În anul 1928, Conferința Internaționala Americană de la Havana, a adoptat Convenția
privind funcționarii diplomatici, la care au aderat numeroase state latino- americane.
După cel de -al doilea razboi mondial are loc o activitate mult mai intens ă de
codificare. Astfel , primul document adoptat în cadrul O.N.U., a fost “ Convenția cu privire la
imunitățile și privilegiile O.N.U. ”, care va avea un rol important în evoluția diplomației
multilaterale.
În baza Rezoluției Adunării Generale O.N.U. din 7 decembrie 1959, a fost convocată
Conferința internațională de la Viena din 1961. Această conferință s -a soldat cu adoptarea la
18 iunie 1961 a “Convenției privind relațiile diplomatice ”, care a intrat în vigoare la 24
martie 1964. În prezent majoritatea sta telor membre ale O.N.U. sunt părți la acest tratat .
Convenția nu reglementează însă decât relațiile diplomatice bilaterale.

1 Pentru detalii, Ion Anghel , Dreptul diplomatic și dreptul consular , Editura Universul Juridic, 2011.
2 G. R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practic e, Third edition, Published by Palgrave, Basingstoke, 2005, p.
149.

2 Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, au fost adoptate ulterior încă două
convenții, prima adoptată la 16 decembrie 1969, la Viena, “Convenția privind misiunile
speciale”, vizează diplomația ad -hoc, iar cea de -a doua, adoptată la 14 martie 1975, tot la
Viena, “Convenția privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile cu caracter
universal”, vizează di plomația multilaterală.
Au existat preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic și în plan regional.
Poate fi menționat “ Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliuliui Europei”,
adoptat la Paris, la 25 septembrie 1949.
Deși pr ocesul de codificare nu s -a încheiat, dreptul diplomatic se prezintă astăzi ca o
ramură distinctă a dreptului internațional public.

1.2. Organele statului pentru relațiile internaționale
Activitatea diplomatică inclusă în noțiunea dreptului diplomatic, e ste desfășurată atât
de organele interne cât și de organele externe ale statului.
Stabilire a direcțiilor politicii externe , a strategiei și metodelor de realizare a acesteia,
este un atribut al statului suveran și independent.
În realizarea politicii exte rne a statului, un rol important îl au organele statului pentru
relațiile internaționale. Aceste organe se pot grupa în două categorii:
– organe interne ale statului pentru relațiile internaționale;
– organele externe ale statului pentru relațiile internaț ionale .
Criteriile de demarcație între aceste două categorii de organe sunt determinate de
competența pe care o au și de locul lor în ierarhia sistemului organelor statului.
A. Organele de stat interne pentru relațiile internaționale
Activitatea de politică externă a statului se realizează prin organele interne, care pe
lângă activitatea desfășurată în interiorul țării, desfășoară și o activitate diplomatică.
Aceste organe sunt: Parlamentul, Șeful statului, Guvernul, Șeful Guvernului,
Ministerul Afacerilo r Externe, Ministrul Afacerilor Externe.
Pot exercita atribuții pe plan extern, pe lângă Ministerul Afacerilor Externe (care
reprezintă organul specializat în domeniul relațiilor internaționale) și alte ministere – al
comerțului, al turismului, al apărării , al sănătății, al culturii, al transporturilor ș.a.
Structura și formele organelor de stat interne pentru relațiile externe se stabilesc în
raport cu interesele statului, respectiv cu standardele convenite pe plan internațional.

3 – Parlamentul – ca autorit ate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare și
aderare la tratatele internaționale, precum și alte legi prin care se transpun în plan normativ
strategiile de politică externă a statului.
– Șeful statului poate fi un organ unipersonal (președ inte, monarh) sau un organ
colegial. Are drept de reprezentare generală a statului în relațiile internaționale, în limitele
dispozițiilor constituționale. Șeful Statului este cel mai înalt reprezentant în relațiile externe.
În virtutea acestei calități, po ate încheia tratate internaționale, poate să adreseze
mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii naționale, inclusiv cele de politică
externă, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează
sau schimbă rangul misiunilor dipomatice, primește scrisorile de acreditare și rechemare a
șefilor misiunilor diplomatice ai țărilor străine. De asemenea reprezentanții diplomatici ai
altor state sunt acreditați pe lângă șeful statului. Când se află pe teritoriul unui s tat străin, șeful
statului se bucură de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Legislațiile majorității statelor prevăd măsuri speciale de protecție pentru a asigura inviolabilitatea șefilor de state
străine. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta deplinele puteri.
– Guvernul – asigură în majoritatea țărilor, conducerea generală în relațiile cu statele
straine. Declarațiile și angajamentele Guvernului obligă statul în relațiile externe.
Guvernul controlează celelalte or gane însărcinate cu relațiile externe, iar Ministrul de
Externe, ca membru al Guvernului, pune în discuția acestuia principalele probleme ale
politicii externe. De asemenea, Guvernul, poate negocia și semna acorduri, convenții și alte
înțelegeri internațio nale la nivel guvernamental. El ia măsurile necesare pentru aplicarea
tratatelor, convențiilor, acordurilor și celorlalte înțelegeri internaționale și controlează modul
în care se realizează acestea.
Guvernul numește și recheamă unii reprezentanți diplomat ici cum sunt șefii și
membrii delegațiilor împuternicite să negocieze acorduri internaționale.
– Șeful Guvernului – ca și șeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în
relațiile externe. El poate să invite și să primească reprezentanți ai statelor străine, să ducă
tratative, să încheie acorduri, să ia parte la conferințe și la activitatea unor organizații
internaționale, fără imputerniciri speciale. Când se află în străinătate se bucură de toate
imunitățile și privilegiile diplomatice, ca și șeful statului.
– Ministerul Afacerilor Externe – este aparatul central care organizează și conduce
direct relațile externe ale statului. Modul său de organizare și atribuțiile sunt stabilite prin

4 legislația internă.3 Între pr incipalele sale atribuții pot fi amintite: conducerea și orientarea
activității misiunilor diplomatice ale statului său, supravegherea și controlul activității acestor
misiuni, menținerea legăturii cu diplomații străini aflați în țara sa , negocierea cu dipomații
străini sau cu de legații altor state, pregătirea proiecterlor de tratate, convenții, acorduri și alte
înțelegeri internaționa le și negocierea lor, apărarea intereselor statului și ale cetățenilor proprii
în străinătate, notificarea statelor străine a numirii sau rechemării agenților diplomatici ai
statului său, îndeplinește alte atribuțiuni care îi revin, pentru înfăptuirea liniei generale a politicii externe a statului.
– Ministrul Afacerilor Externe – reprezintă Guvernul în relațiile internaționale, fără
împuterniciri spe ciale. Ministrul Afacerilor Externe este șeful diplomației statului respectiv.
Are dreptul de a duce tratative cu reprezentanții altor state, de a încheia tratate, a contrasemna ,
depline puteri și instrumente de ratificare, emise de șeful statului, de a transmite și primi note
diplomatice, de a numi pe unii reprezentanți diplomatici. El are competența de a controla
misiunile diplomatice și consulare ale statului său. Atunci când se află în străinătate
beneficiază de toate imunitățile și privilegiile diplomatice.
B. Organele de stat externe pentru relațiile internaționale
Alături de organele interne ale statului, care prin activitatea lor asigură stabilirea și
dezvoltarea relațiilor externe, sunt create și organe care își desfășoară activitatea în afara
hotarelor țării. În virtutea suveranității sale, statul, poate, pe bază de reciprocitate, să
stabilească relații diplomatice cu alte state și să creeze misiuni diplomatice și consulare pe
teritoriul acestora.
Dreptul statelor, de a trimite misiuni diplomatice, precum și de a primi astfel de
misiuni este denumit „ drept de legație ”. Acest drept de legație poate fi activ, constând în
trimiterea de misiuni diplomatice și pasiv, când se referă la primirea unor astfel de misiuni.
Dezvoltarea relațiilor dintre state, a determinat crearea de către un stat , pe bază de
reciprocitate, pe teritoriul altui stat, a unor organe cu activitate permanentă, care să asigure apărarea intereselor statului și ale cetățenilor săi, precum și amplificarea continuă a relațiilor
politice, economice și de altă natură. Aceste o rgane pot fi grupate în misiuni diplomatice și
oficii consulare

1.3. Misiunile diplomatice. Noțiune și structură

3 În România prin HG Nr 100/29 Ianuarie 2004, publicată în M.O. Nr. 126/12 ebruarie 2004, cu modificările și
completările ulterioare.

5 Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a
relațiilor diplomatice și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate, scopurile politicii
externe a statului trimițător.
Pentru înființarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relații diplomatice
între cele două state în cauză și să intervină un acord între ele pentru deschiderea unei misiuni
diplomatice. Deschiderea misiunilor diplomatice poate fi convenită odată cu stabilirea
relațiilor diplomatice sau separat de acestea. Acordul poate îmbrăca forma scrisă sau orală. De
cele mai multe ori este un trat at special sau general, referitor la relațiile dintre cele două state.
Aceste documente trebuie să precizeze rangul misiunii, pe care- l avea și șeful misiunii. El
poate include și alte elemente referitoare la efectivul misiunii, funcțiile acestuia și altel e.
Ca organ al statului trimițător, misiunea diplomatică este independentă față de
membrii săi – schimbarea personalului ei sau lipsa de la post a șefului misiunii, nu afectează
existența și activitatea ei.
Misiunile diplomatice se împart în principal în d ouă categorii:
A) Misiuni permanente , care reprezintă, cu caracter de continuitate, statul trimițător în
statul în care sunt trimise; Misiunile permanente se împart în două categorii:
– Misiuni de tip clasic (ambasadă, legație)
– Misiuni de tip nou (misiu nile permanente ale statelor pe lângă organizațiile
internaționale și misiunile organizațiilor internaționale pe lângă state).
B) Misiuni cu caracter temporar sau ad -hoc, denumite misiuni speciale, pot avea ca
obiect:
– negocieri politice sau pentru închei erea unui tratat, probleme economice ș.a.
– participarea la acțiuni cu caracter ceremonial;
– marcarea unui eveniment;
– cu caracter de etichetă (în legătură cu schimbări în conducerea unui stat, căsătorii,
jubilee, funeralii);
– delegați la conferințe, reuniuni și organizații internaționale;
– misiuni în scopul de a întări relațiile de prietenie dintre cele două state, misiuni de
bunăvoință, îndeplinite de șefi de state, de guverne, miniștri, reprezentând un gest de
curtoazie, putând fi folosite pentru tra tative în problemele dintre cele două state;
– trimișii itineranți ai unui șef de stat sau unui guvern sau organizații internaționale
împuterniciți temporar pentru a participa la soluționarea unei anumite probleme
internaționale;

6 -observatorii, reprezentanți ai unor state sau organizații internaționale la sesiuni sau
conferințe ale unor organizații internaționale, fără a avea drept de vot și de semnare a
documentelor care se adoptă, dar putând participa de obicei la discuții.
A. Misiunile diplomatice permanente
a) Noțiunea, categoriile și organizarea misiunilor diplomatice permanente
Misiunile d iplomatice permanente sunt cele mai răspândite în relațiile oficiale dintre
state, precum și dintre acestea și organizațiile internaționale.
Misiunile diplomatice perma nente, denumite uneori și reprezentanțe diplomatice, iau
ființă ca urmare a unui acord între cele două state – statul care trimite misiunea ( statul
acreditant) și statul care primește misiunea (statul acreditar).
Misiunea diplomatică permanentă este organu l specializat al statului sau al unei
entități cu personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a asigura
realizarea și menținerea relaț iilor diplomatice.
În diplomația bilaterală întâlnim următoarele categorii de misiuni diplomatice:
ambasada, nunțiatura apostolică, legația, internunțiatura, înaltul comisariat, înalta
reprezentanță.
– Ambasada – Este misiunea diplomatică cea mai importan tă, cu rangul cel mai înalt și
cea mai des utilizată în prezent în practica statelor. Ea este condusă de un ambasador
extraordinar și plenipotențiar, care aparține primei clase în ierarhia diplomatică. În mod
excepțional ambasada poate fi condusă de un îns ărcinat cu afaceri (ad interim) sau permanent.
– Nunțiatura apostolică – Este misiunea diplomatică echivalentă ambasadei, specifică
Sfântului Scaun (Vatican), care îndeplinește nu numai funcții diplomatice, ci și funcții ecleziastice. Ea este condusă de n unțiul papal (care este echivalent clasei ambasadorului) sau
de un pronunțiu. – Legația – Este misiunea diplomatică cu rang imediat inferior ambasadei (de rangul al
doilea) și este condusă de un ministru, denumit și “ trimis extraordinar și ministru
pleni potențial” sau “ministru rezident” care face parte din a doua clasă în ierarhia diplomatică.
În lipsa acestuia, legația poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri ad interim sau permanent.
– Internunțiatura – Este misiunea diplomatică echivalentă legației, specifică Sfântului
Scaun. Șeful acesteia este internunțiul, care corespunde clasei diplomatice a ministrului
plenipotențial.
– Înaltul Comisariat – Este misiunea diplomatică a unui stat trimisă într -un alt stat cu
care acesta este legat prin interese deosebit de strânse. Acest gen de misiune se practică în

7 cazul unor relații care au unele particularități. Apariția acestei instituții se plasează în
contextul procesului de decolonizare, funcția de guvernator transformandu- se în aceea de
reprezentant dip lomatic cu denumirea de Înalt Comisar. Înaltul C omisariat are un rang egal cu
ambasada, iar Înaltul Comisar este egal în rang cu ambasadorul.
b) Structura misiunii diplomatice
Misiunea diplomatică permanentă are o strucutură complexă, organizarea sa internă
este de competența statului acreditant.
În principiu, în structura misiunii diplomatice permanente distingem următoarele
compartimente funcționale: – Cancelaria (care este elementul structural central) – Biroul
economic și comercial; – Biroul atașatului mil itar; – Biroul atașatului cultural; – Biroul
atașatului de presă; – Cancelaria (secția) consulară (atunci când statul acreditant nu are oficii
consulare în statul acreditar).
Cadrul juridic internațional care stabilește modul în care își desfășoară activitatea
misiunile diplomatice permanente, funcțiile și finalitatea acestora, este Convenția de la Viena
din 1961.( Adoptată la 13 aprilie 1961 și ratificată de România prin decretul nr. 566 din 4 iulie
1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 89 / 1968 )
c) Funcț iile misiunilor diplomatice
În art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 sunt stabilite principalele funcții
(atribuții) ale misinilor diplomatice permanente, care în principiu, sunt de negociere, observare și protecție. Astfel, misiunea diplomatică perman entă are următoarele funcții:
– Reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar;
– Ocrotește în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi în
limitele admise de dreptul internațional;
– Poartă tratative cu guvernul stat ului acreditar;
– Se informează prin toate mijloacele legale, de condițiile și evenimentele din statul
acreditar și comunică cele aflate statului acreditant;
– Promovează relații de prietenie și dezvoltă cooperarea economică, culturală și
științifică între statul acreditant și statul acreditar;
– Poate îndeplini și funcții consulare;
Misiunea diplomatică permanentă are și obligații față de statul acreditar:
– respectarea suveranității statului acreditar;
– neamestecul misiunii diplomatice în treburile inter ne ale statului acreditar și
respectarea de către aceasta a legilor statului acreditar;
– de a nu utiliza localurile misunii într -un mod incompatibil cu funcțiile misiunii.

8 Toate problemele pe care misiunea diplomatică le are de tratat cu statul acreditar sau
cu persoanele aflate sub jurisicția acestuia, trebuie să fie discutate prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar, care desfășoară o activitate de mediere
între misiunea diplomatică și statul acreditar sau cu oricare alt min ister asupra căruia se va fi
convenit anterior.
Convenția de la Viena din 1961 stabilește și pentru statul acreditar o serie de obligații
față de misiunea diplomatică:
– trebuie să acorde înlesniri misiunii diplomatice în vederea realizării funcțiilor sale ;
– să faciliteze misiunii diplomatice achiziționarea localurilor necesare;
– să asigure membrilor misiunii libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul
său, cu excepția zonelor declarate interzise;
– să asigure misiunii posibilitatea de a comunica liber cu statul acreditant în orice
scopuri oficiale.
d) Categorii, numire și încetarea funcțiilor
Personalul misiunii este numit de statul acreditant, care fixează și numărul de
persoane. Convenția de la Viena din 1961, prevede însă că în lipsa unui acor d între cele două
state, statul acreditar poate cere ca numărul personalului unei misiuni să se mențină în limitele a ceea ce e considerat rezonabil și normal, ținând cont de nevoile misiunii și de condițiile
existente în acest stat, în condiții nediscriminatorii. Au calitatea de membri ai misiunilor
diplomatice, șeful misiunii și membrii personalului misiunii.
Șeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de statul acreditant să acționeze în
această calitate, respectiv să conducă misiunea diplomatică, fiind superior ierarhic întregului personal al misiunii. Acesta, poate avea calitatea de ambasador, înalt comisar, înalt
reprezentant, ministru sau trimis, nunțiu, pronunțiu, internunțiu, însărcinat cu afaceri en pied sau ad interim. În funcție de caracterul misiunii lor, șefii misiunilor diplomatice pot fi: titulari
(când conduc misiunea cu titlu prorpiu, pe o perioadă nedeterminată) și interimari – ad interim (când conduc misiunea cu titlu temporar). Potrivit rangurilor și etichetei, șefii misiunilor
diplomatice sunt grupați în trei clase:
Clasa I – ambasadori și nunți acreditați pe lângă șefii de stat și alți șefi de misiune cu
rang echivalent (pronunțiu, înalți comisari, înalți reprezentanți);
Clasa a II -a – trimișii, miniștri, internunții acreditati pe lângă șefii de stat;
Clasa a III -a – însărcinați cu afaceri acreditați pe lângă Ministerele Afacerilor
Externe.

9 Între aceste clase ale șefilor de misiune diplomatică nu se face nici o diferențiere în
afară de precădere și de etichetă.
– Membrii personal ului misiunii sunt per soanele aflate în raporturi de muncă cu
misiunea diplomatică, organizate ierarhic și conduse de șeful misiunii, grupate în trei
categorii: personalul diplomatic, personalul administrativ și tehnic , personalul de serviciu.
În cadrul m isiunii diplomatice există și alte categorii de persoane care nu au calitatea
de membri ai personalului misiunii, respectiv membrii de familie ai personalului misiunii și
persoanele angajate în serviciul privat al personalului diplomatic.
– Personalul dipl omatic este alcătuit din membrii personalului misiunii care au
calitatea de diplomați. Aceștia ca și șeful misiunii diplomatice, sunt desemnați și prin expresia
agenți diplomatici și pot fi : ministrul sau ministrul consilier, consilierul, prim- secretarul,
secretarul II, secretarul III și diferiți atașați (militari, navali și ai aerului, comerciali, de presă,
culturali, financiari, sau cu probleme de emigrație, etc. ).
– Personalul administrativ și tehnic aparține personalului nediplomatic al misiunii și
este alcătuit din membrii misiunii angajați în serviciul tehnic și administrativ al misiunii, ca
agenți de execuție: secretari, arhivari, interpreți, contabili, stenodactilografi, cifrori, etc. Ei se bucură de unele imunități și privilegii speciale.
– Person alul de serviciu aparține personalului nediplomatic al misiunii și este alcătuit
din persoane angajate în serviciul casnic al misiunii: șoferi, bucătari, menajere, grădinari etc.
– Membrii de familie ai membrilor misiunii diplomatice nu aparțin personalului
misiunii, dar au un statut similar cu cel al agenților diplomatici, respectiv angajaților în
serviciul administrativ, tehnic sau casnic al misiunii.
– Persoanele angajate în serviciul particular sunt persoane folosite în serviciul casnic
al unui membru a l misiunii diplomatice care nu sunt angajați de statul acreditant. În
consecință ele nu aparțin personalului misiunii.
Totalitatea agenților diplomatici și membrilor familiilor lor, alcătuiesc, în sens larg,
Corpul diplomatic. În sens restrâns, din Corpul diplomatic fac parte numai șefii misiunilor
diplomatice. Corpul diplomatic este reprezentat de Decanul său, cel mai vechi diplomat
acreditat în statul de reședință dintre șefii misiunilor diplomatice, având și clasa cea mai înaltă
dintre aceș tia. În țările catolice, Decan este considerat nunțiul papal.
Decanul reprezintă și conduce Corpul diplomatic la diferite manifestări oficiale,
arbitrează, atunci când este solicitat, diferitele neînțelegeri ivite între membrii Corpului
diplomatic, informează pe reprezentanții diplomatici nou sosiți despre legile și obiceiurile
diplomatice ale țării de reședință, etc.

10 e) Numirea membrilor misiunii diplomatice
Fiecare stat are dreptul de a- și alege și numi agenții diplomatici și pe ceilalți membrii
ai misiunii diplomatice. A ceasta decurge din principiul egalității suverane a statelor, din
dreptul lor suveran de a -și constitui organe c are să acționeze în numele lor să le reprezinte.
f) Numirea și admiterea șefului de misiune
Potrivit Convenției de la Viena din 1961, statul trimiț ător trebuie să se asigure că
persoana pe care intenționează să o acrediteze ca șef al misiunii diplomatice în statul primitor,
a primit „ agrementul ” acestui stat.
Aceasta obligă statul să se informeze în prealabil dacă persoana pe care intenționează
să o desemneze ca șef de misiune este agreată de statul care ar urma să o primească4.
Cererea de agrement constă în comunicarea către un alt stat a intenției de a numi pe
lângă acesta din urmă o anumită persoană în calitate de șef de misiune. Se solicită statu lui
respectiv să răspundă, în prealabil , dacă își dă asentimentul față de această numire.
Acordarea agrementului constituie o prerogativă a statului primitor, un act
discreționar, în sensul că acesta rămâne liber să- l acorde sau nu, fără a trebui să dea e xplicații.
Decizia cu privire la agrement este luată de Șeful statului, pentru șefii de misiune din
primele două clase și de Ministrul Afacerilor Externe, pentru cei din a treia clasă.
Acordarea agrementului deschide calea pentru procedura acreditării șefu lui de
misiune. Acreditarea este procedura prin care statul acreditant acordă calitatea de șef de
misiune diplomatică persoanei care a primit agrementul de la statul acreditar. Ea este
concretizată în „ scrisorile de acreditare ”, care conțin declarația stat ului acreditant în acest
sens și constituie documentul prin care se atestă calitatea oficială a șefului de misiune diplomatică. Scrisorile de acreditare sunt semnate de șeful statului acreditant și adresate
șefului statului acreditar, pentru primele două c lase de șefi de misiune diplomatică și sunt
prezentate personal, de cei acreditați, moment în care, practic, sunt investiți cu exercițiul deplin al funcțiilor lor.
În cazul “însărcinatului cu afaceri permanent”, scrisoarea prin care este acreditat în
aceas tă calitate, este adresată Ministrului Afacerilor Externe al statului acreditar, de către
Ministrul Afacerilor Externe al statului acreditant (scrisoare de cabinet).
Statul acreditant poate acredita un șef de misiune în mai multe state, numai dacă nici
unul dintre statele acreditare nu se opune în mod expres la aceasta.

4 Mazilu Dumitru, Tratat privind teoria și practica negocierilor , Ed.Lumina Lex, București, 2002 , p. 68.

11 De asemenea, mai multe state pot acredita aceeași persoană în calitate de șef de
misiune într -un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.
g) Numirea și admiterea celorlalți membri ai personalului misiunii diplomatice
Numirea celorlalți membrii ai misiunii diplomatice ține de asemenea de competența
internă a statului acreditant. Această numire trebuie însă să fie acceptată și de statul acreditar.
Pentru ceilalți membrii ai personalului diplomatic (alții decât șeful de misiune) nu se
cere agrement și nici nu se prezintă scrisori de acreditare, dar este necesar consimțământul
statului acreditar.
Statul acreditar poate să se pronunțe cu privire la numirea unui agent diplomatic, să
refuze primirea sau să ceară retragerea lui, în urma notificării de către statul acreditant a
trimiterii lui la misiunea respectivă (care este obligatorie) sau după începerea misiunii. Convenția de la Viena din 1961 prevede că statul acreditar poate oricând să informeze statul
acreditant că șeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona non grata” sau că orice alt membru al misiunii nu este acceptabil. Statul acreditant trebuie să
recheme persoana în cauză sau să pună capăt funcțiilor sale în cadrul misiunii.
O procedură diferită este prevăzută pentru numirea atașaților militari. Potrivit Convenției de la Viena, statul acreditar poate cere ca numele atașaților
militari, navali sau ai aerului să -i fie supuse mai înainte spre aprobare. Orice stat acreditar
poate refuza să- și dea acordul la numirea atașatului militar, fără să fie ținut să -și motiveze
refuzul.
În ceea ce privește numirea personalului tehnic și administrativ și a celui de serviciu,
aceasta urmează aceleași norme ca și în cazul p ersonalului diplomatic, cu deosebirea că
aceștia pot fi și cetățeni ai statului acreditar sau ai unui stat terț, spre deosebire de diplomați
care nu pot fi.
De asemenea, în legătură cu aceste persoane nu se aplică procedura declarării ca
„persona non grata ”, ci sunt declarați inacceptabili. În această situație, statul acreditant trebuie
să pună capăt funcțiilor lor în cadrul misiunii.
h) Încetarea funcțiilor membrilor misiunii diplomatice
Funcțiile personalului misiunii diplomatice pot înceta fie ca rezultat a l procesului
firesc de înnoire periodică a personalului, fie datorită voinței statului acreditant, ori a statului acreditar, fie ca urmare a altor împrejurări. Cel mai fecvent, membrii personalului misiunii
diplomatice sunt rechemați și înocuiți cu alte pe rsoane, după scurgerea unei perioade de timp,
care diferă de la țară la țară.

12 Statul acreditar poate pune capăt funcțiilor unui agent diplomatic, declarându- l
„persona non grata” sau refunzând să -l mai accepte ca agent diplomatic. Statul acreditar nu
este ținut să dea explicații cu privire la motivele pentru care declară „persona non grata” un
agent diplomatic.
Expulzarea agentului diplomatic este o măsură extremă, care intervine în cazul
respingerii de către statul acreditant a cererii de rechemare s au a n eexecutării acesteia într-un
termen rezonabil de către statul acreditant.
O persoană din cadrul personalului tehnic și administrativ și din personalul de
serviciu poate fi declarată de statul acreditar ca inacceptabilă.
Alte cauze de încetare a funcțiilor agentului diplomatic țin de persoana acestuia și
anume demisia sau decesul.
De asemenea, misiunea unui agent diplomatic încetează și atunci când încetează să
mai existe fie statul acreditant, fie cel acreditar, prin unirea cu alt stat și formarea unui nou
subiect de drept internațional.

1.4. Inviolabilitățile, imunitățile și privilegiile diplomatice
Drepturile și privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice, agenții și personalul
lor în țara de reședință în vederea îndeplinirii în bune condiții a misiunilor poartă denumirea
de imunitate diplomatică.
Statutul juridic special de care se bucură misiunile diplomatice și personalul acestora,
are în conținutul său 3 elemente: inviolabilități, imunități și privilegii.
– Inviolabilitățile constau în ocroti rea, prin anumite interdicții și măsuri, de către
statul acreditar, a personalului diplomatic, localului, arhivei și altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni, care s -ar putea exercita
asupra lor, în scopul înfluențării activității diplomatice.
– Imunitățile reprezintă în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate
diplomatică și a bunurilor acestora, de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află, precum și exceptarea de la jurisdicția de executare.
– Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenților și reprezentanțelor
diplomatice, cum ar fi: scutirea de a plăti impozitele, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare etc.
A. Inviolabilitățile misiunii diplomatice
Inviolabilitatea este esențială în materia privilegiilor și imunităților diplomatice,
deoarece presupune atât obligația statului acreditar de a se abține de la orice acțiune de

13 constrângere față de misiunea diplomatică și personalul său, cât și obligația de a acorda o
protecție specială, materială și juridică, agentului diplomatic, precum și celorlalte persoane
care beneficiază de această imunitate.
Inviolabilitatea misiunii diplomatice cup rinde inviolabilitatea sediului misiunii
diplomatice, inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice, inviolabilitatea corespondenței
diplomatice.
a) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice se referă atât la localurile misiunii cât și
la reședințele agenților diplomatici.
Această inviolabilitate constă în faptul că autoritățile statului acreditar au obligația de
a nu permite funcționarilor lor să pătrundă în aceste clădirii fără aprobarea șefului misiunii diplomatice și de asemenea, au obligația de a lua măsuri pentru a proteja localurile misiunii
împotriva pătrunderii sau a producerii de daune din partea unor persoane particulare.
Convenia de la Viena din 1961 prevede că localurile misiunii diplomatice sunt
inviolabile. Această inviolabilitate este subliniată în Convenție prin precizarea că localurile misiunilor diplomatice, mobilierul lor și celelalte obiecte care se află acolo, precum și
mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul perchezițiilor , rechizițiilor sau al
altor măsuri de executare.
5
Inviolabilitatea locuințelor particulare ale agenților diplomatici este consacrată în art.
30 par 1 al Convenției de la Viena.
Prin aceste prevederi se consacră o inviolabilitate absolută a sediului mis iunii
diplomatice. Acest fapt nu dă însă dreptul ca sediul misiunii diplomatice să fie folosit în
scopuri contrare funcțiilor ei.
b) Inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice
Inviolabilitatea arhivei misiunii diplomatice este stabilită în art. 24 al Conve nției de la
Viena in 1961. Convenția consacră o inviolabilitate absolută a arhivelor diplomatice, ceea ce
obligă statul acreditar să apere arhiva cu documentele misiunii diplomatice împotriva oricăror
atentate.
Arhiva diplomatică reprezintă totalitatea doc umentelor și registrelor referitoare la
misiune și funcțiile sale, precum și mobilierul destinat să le protejeze sau să le păstreze.
Arhivele sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s -ar afla. În caz de necesitate,
misiunea diplomatică este cea ca re dispune asupra soartei arhivei. Dacă nu este posibil să o

5 Art. 22, par 1 și 3 din Convenția de la Viena din 1961.

14 ridice și să o transfere într -un loc sigur, poate să o încredințeze în grija altcuiva sau chiar să o
distrugă.
c) Inviolabilitatea corespondenței diplomatice
Această inviolabilitate presupune îndatorirea statului acred itar de a facilita
comunicarea misiunii cu Guvernul său. Convenția prevede că statul acreditar are obligația de
a permite și proteja libertatea de comunicare în orice scopuri oficiale, a misiunii diplomatice,
în primul rând cu statul ac reditant. De asemenea, se mai stipulează dreptul misiunilor
diplomatice de a folosi curieri diplomatici și mesajele, în cod sau cifrate.
Misiunea diplomatic poate instala și utiliza un post de radio -emisie, dar numai cu
consimțământul statului acreditar.
Corespondența oficială a misiunii, care este compusă din întreaga corespondență
referitoare la misiune și funcțiile sale, este inviolabilă.
Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută.6 Coletele care compun
valiza diplomatică trebuie s ă poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot
cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial care ateastă
calitatea sa și precizează numărul de colete care constituie valiza diplomatică, se bucură de
inviolabilitatea persoanei sale și nu poate fi arestat sau deținut.7
d) Inviolabilitatea personalului diplomatic
Potrivit Convenției de la Viena din 1961, persoana agentului diplomatic este
inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest s au detenție. Statul acreditar îl
tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoate pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății sau demnității sale.
8
Inviolabilității personale a agentului diplomatic îi corespunde, în primul rând,
obligația cu caracter negativ a statului acreditar de a se abține de la orice măsuri de
constrângere personală (arestare, reținere, percheziționare, detenție). Această obligație vizează
toate organele de stat de pe teritoriul statului acreditar.
În al doilea rând, statul acreditar are obligația pozitivă de a lua toate măsurile
necesare, legislative, administrative sau altele, pentru a împiedica orice ofensă adusă agentului diplomatic, de a -l proteja în ceea ce privește persoana, libertatea și onoarea sa față
de acțiuni din partea oricăror persoane ori grupuri de persoane.

6 Ibidem, art.. 27 par .3.
7 Ibidem, art.. 27 par. 5.
8 Ibidem, art.. 29.

15 Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic are un caracter absolut, în Convenția
de la Viena nefiind prevăzută nici o excepție de la această normă. În practica internațională și
în doctrină se admite însă că inviolabilitatea personală poate să aibă anumite limite.
B. Imunitatea de jurisdicție
a) Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice
Problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu
jurisdicția civilă, administrativă și cu măsurile de executare care rezultă din acestea. Nu se
pune în ceea ce privește jurisdicția penală.
Pentru a determina întinderea și conținutul imunității de jurisicție a misiunii
diplomatice se face distincție între diferitele categorii de acte pe care aceasta le îndeplinește.9
Într-o primă categorie intră actele îndeplinite de misiunea diplomatică în calitatea sa
de organ pentru relațiile externe al statului acreditant, adică actele legate de exercitarea
funcțiilor care -i revin. Aceste acte nu intră sub incidența jurisdicției statului acreditar.
O a doua categorie de acte ale misiunii, sunt cele care țin de ordinea juridică internă a
statului acreditant. Aceste acte se află exclusiv în sfera ordinii juridice a statului acreditant.
Cea de- a treia categorie de acte sunt cele care țin de ordinea juridică a statului
acreditar. Aceste acte intră în sfera dreptului intern al statului acreditar. Numai această categorie de acte i ntră sub incidența legilor statului acreditar și numai cu privire la aceste acte
se pune problema acordării imunității de jurisdicție.
Există o practică generală ca statul să acorde agentului diplomatic imunitatea de
jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar.
Problema imunității trebuie să se pună indiferent dacă este vorba de actele de
funcțiune sau de cele cu caracter privat ale agentului diplomatic, dar mai ales pentru cele din prima categorie.
10
Astfel, în art. 31 din Convenți a de la Viena din 1961, există expresia “imunitate de
jurisdicție penală”, fără nicio altă calificare, iar în ceea ce privește „imunitatea de jurisdicție
civilă și administrativă”, de asemenea nu se face niciun fel de distincție (pe criteriul acte
funcționale și acte private) iar excepția vizează excluderea numai a unora dintre actele private
ale agentului diplomatic (și nu toate acestea).
În ceea ce privește întinderea în timp a beneficiului la imunitatea de jurisdicție
principiul acceptat este acela că im unitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le- a
săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar.

9 Ion Anghel ,Dreptul taratelor , Editura Lumina lex, 2002, pag. 295- 297.
10 Ibidem, pag. 300.

16 b) Imunitatea de jurisdicție a personalului diplomatic
Sfera persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică este în mod expres
determin ată, ținându -se cont de calitatea pe care o au. Astfel, beneficiază de imunitate
următoarele categorii de persoane: șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului
diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare la Ministerul de Externe și înscriși
în Lista C orpului diplomatic, precum și membrii lor de familie, membrii personalului
administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu, personalul care se găsește în serviciul
personal al șefului de misiune. 11
Acordarea beneficiului sau î ntinderea acestuia variază de la o categorie la alta de
persoane. Imunitatea de jurisdicție are un caracter procedural, astfel că privilegiul diplomatic
nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicția locală,
adică exceptarea de la jurisdicția tribunalelor țării în care este acreditat diplomatul. Imunitatea
de jurisdicție poate fi penală, civilă și administrativă.
– Imunitatea de jurisdicție penală
Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului a creditar.
Convenția de la Viena, în art. 41, par.1, stabilește că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală. Această imunitate este cea mai completă și este absolută,
aplicându -se atât pentru actele oficiale ale diplomatului cât și p entru actele sale particulare.
Totuși, în împrejurări speciale (de exemplu în situația în care agentul diplomatic este singurul
martor al unui accident de circulație și ca atare de mărturia acestuia depinde libertatea unei
persoane), s -ar putea renunța la o astfel de imunitate. Această renunțare are caracter limitativ
și ea trebuie să fie întotdeauna expresă.
Imunitatea de jurisdicție penală a diplomatului este consacrată în majoritatea
legislațiilor interne ale statelor.
12 Dacă un agent diplomatic comite o infracțiune gravă, statul
acreditar poate să declare diplomatul care se face vinovat de încălcarea legilor sale „persona
non grata” și să ceară rechemarea lui de către statul acreditant, iar în unele cazuri chiar să -l
expulzeze, dar nu îl poate trimite în judecată.
– Imunitatea de jurisdicție administrativă
Se aplică în special în cazul săvârșirii unor contravenții. Agentul diplomatic nu poate
fi sancționat cu amendă. Autoritățile statului de reședință pot trimite șefului misiunii o notă pe cale diploma tică prin care i se aduce la cunoștință fapta comisă, solicitând ca pe viitor să fie

11 Ibidem, pag. 294.
12 În România, în art.8 din Codul Penal.

17 respectate dispozițiile legale. În cazul săvârșirii unor contravenții repetate, spre exemplu la
regulile de circulație, se poate ridica permisul de conducere. 13
– Imunitatea de jurisdicție civilă
Imunitatea de jurisdicție civilă înseamnă neadmiterea ca un diplomat să fie acționat în
fața unui tribunal al statului acreditar pentru cauze de drept civil. De asemenea, ea presupune
că diplomatul nu este obligat să depună ca mar tor într -un proces civil.
Imunitatea de jurisdicție civilă are numai un caracter procedural, nu material.
Imunitatea de jurisdicție civilă se referă la toate actele agentului diplomatic atât cele oficiale
cât și cele private.
Convenția de la Viena, reglementând imunitatea de jurisdicție civilă a agenților
diplomatici stabilește și unele excepții. Aceste excepții sunt: 14
– în cazul unei acțiuni reale privind un imobil proprietate particulară a agentului
diplomatic, situat pe teritoriul statului acreditar;
– în cazul unei acțiuni privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu
titlu particular ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar;
– în cazul unei acțiuni privind o activitate profesională sau comercială executată de
agen tul diplomatic în statul acreditar, în afara funcțiilor sale oficiale.
Un alt caz în care nu mai operează imunitatea față de jurisdicția civilă a statului
acreditar este cel în care agentul diplomatic însuși intentează o acțiune în justiție în fața
instan țelor locale. În acest caz el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție față de o cerere
reconvențională direct legată de acțiunea sa. 15
Statul acreditant poate să renunțe la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici.
Este dreptul său suveran deoarece imunitatea de jurisdicție a fost acordată agentului diplomatic nu în interes personal ci în beneficiul statului acreditant. Renunțarea la imunitatea
de jurisdicție trebuie să fie întotdeauna expresă.
16
Agentul diplomatic însuși poate renunța la imu nitatea sa de jurisdicție civilă și să
accepte jurisdicția statului acreditar. Această renunțare trebuie să fie expresă și admisă de
către statul acreditant. O persoană particulară din statul acreditar, lezată în drepturile sale de
un agent diplomatic stră in îl poate acționa pe acesta în fața unui tribunal situat pe teritoriul
statului acreditant unde el nu beneficiază de imunitate de jurisdicție. Agentul diplomatic nu
este scutit de jurisdicția statului acreditant (art.31, par. 4 din Convenția de la Viena din 1961).

13 Dumitra Popescu, Adrian Năstase , Drept internațional public , ed. șansa SRL, 1997, pag. 308.
14 Art. 31, par. 1, lit. a, b, c din Convenția de la Viena din 1961 .
15 Ibidem, art. 32, par. 3
16 Ibidem, art.32, par.2

18 C. Imunitatea de executare
În strânsă legătură cu imunitatea de jurisdicție, trebuie analizată și imunitatea de
executare. Ea este distinctă, ca instituție juridică, de imunitatea de jurisdicție. Bunurile pe care
agentul diplomatic le posedă, în numele său ori în numele misiunii, nu pot fac obiectul
niciunei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă . Dacă un agent diplomatic a
pierdut într -o acțiune în care renunțase la imunitatea de jurisdicție (hotărârea dându -se
împotriva lui), nu pot f i luate măsuri decât dacă el renunță și la imunitatea de executare.
Convenția de la Viena stipulează că, renunțarea la jurisdicție pentru o acțiune civilă sau
administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la imunitatea privind măsurile de
executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă. 17
Renunțarea la imunitatea de executare trebuie să fie făcută în mod expres, în legătură
cu acțiunea de executare, altfel, instanțele sau autoritățile nu au jurisdicție asupra problemei.
D. Privilegiile misiunii diplomatice și ale personalului diplomatic
Privilegiile diplomatice reprezintă un tratament acordat de statul acreditar misiunii
diplomatice și personalului acesteia prin care li se fac unele înlesniri excepționale
Misiunea diplomatică, pe lângă libertatea de comunicare în scopuri oficiale cu
Guvernul său, beneficiază de asemenea de scutiri de taxe și impozite. Astfel, misiunea diplomatică este scutită de orice impozite și taxe asupra drepturilor și taxelor percepute pentru
actele oficiale eliberate de ea. De asemenea, misiunea diplomatică beneficiază de scutiri de taxe vamale pentru bunurile aflate în folosința sa oficială.
Statul acreditant și șeful misiunii sunt scutiți de orice impozite și taxe naționale,
regiona le sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu
excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație, pentru servicii particulare
prestate.
18
Misiunea și șeful misiunii au dreptul de a arbora drapelul național și a pune stema
statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reședința șefului de misiune și pe mijloacele
de transport ale acesteia.19
Agenții diplomatici, pe lângă libertatea de mișcare și deplasare pe teritoriul statului
acreditar, beneficiază și d e scutiri de prestații, impozite și taxe. Menționăm în primul rând
scutirea agenților diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent
de natura sa și de sarcinile militare, ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.

17 Ibidem, art. 32, par. 4
18 Ibidem, art. 23, par. 1
19 Ibidem, art.20

19 Agentului diplomatic nu i se aplică de asemenea, dispozițiile cu privire la asigurările
sociale în vigoare în statul acreditar. În consecință, ei sunt scutiți de plata contribuției la
asigurările sociale. De asemenea, agenții diplomatici beneficiază de im portante privilegii de
ordin fiscal.
Potrivit Convenției de la Viena, agentul diplomatic este scutit de orice impozite și
taxe personale sau reale, naționale, regionale sau comunale, cu excepția impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobi le particulare, veniturilor particulare și a taxelor
corespunzătoare drepturilor de succesiune.
20
Alte privilegii acordate agentului diplomatic sunt cele de ordin vamal. Convenția de la
Viena, prevede că statul acreditar acordă scutirea de plata drepturilo r de vamă, a taxelor și
altor drepturi conexe, pentru obiecte importate destinate uzului personal al agentului
diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele
destinate instalării sale. 21
În același context, C onvenția prevede scutirea agentului diplomatic de la controlul
bagajului său personal, în afară de cazul în care ar exista motive serioase să se creadă că
acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutiri sau obiecte al căror import sau export
este in terzis de legislația ori supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În caz de
control acesta nu trebuie să se facă decât în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.
22
De imunități și privilegii diplomatice se bucur ă și alte persoane decât șefii de misiune
și ceilalți membrii ai personalului diplomatic. Astfel, membrii familiei agentului diplomatic
care fac pa rte din gospodăria sau menajul său se bucură de aceleași imunități și privilegii ca și
agentul diplomatic, cu condiția să nu fie cetățeni ai statului acreditar.
Membrii personalului administrativ și tehnic, precum și membrii familiilor lor care
fac parte din gospodăriile lor, beneficiază de inviolabilitate personală, de inviolabilitatea reședinței lor, a corespon denței și documentelor lor, de imunitate de jurisdicție penală, civilă
și administrativă pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor (deci nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă pentru actele îndeplinite în afara exercitării
funcțiilor lor), de privilegiile fiscale, de scutirea de taxe vamale pentru obiectele importate cu
ocazia primei instalări. Pentru a beneficia de aceste imunități și privilegii, ei trebuie să nu fie
cetățeni ai statului acreditar sau să nu aib ă reședință permanentă în acel stat.

20 Ibidem, art. 34
21 Ibidem, art. 36, par. 1
22 Ibidem, art. 36, par. 2

20 Membrii personalului de serviciu al misiunii, care nu au cetățenia statului acreditar
sau nu- și au reședința permanentă în acest stat, beneficiază de imunități de jurisdicție pentru
actele îndeplinite în exercitarea fun cțiilor lor și de scutirea de impozite și taxe pentru salariile
pe care le primesc, precum și de scutirea de obligații pentru asigurările sociale în acest stat.
Persoanele din serviciul particular al membrilor misiunii, care nu sunt cetățeni ai
statului ac reditar sau nu -și au reședința permanentă în acest stat, sunt scutite de impozite și
taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor.
Agenții diplomatici care au cetățenia statului acreditar sau care își au reședința
permanentă în acest stat, n u beneficiază de imunitatea de jurisdicție și de inviolabilități decât
pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor.
Ceilalți membrii ai personalului misiunii și oamenii din serviciul particular al acestora
care sunt cetățeni ai statulu i acreditar sau care își au reședința permanentă în acest stat, nu
beneficiază de privilegii și imunități decât în măsura în care acestea le sunt recunoscute de
statul acreditar.
Toate persoanele care beneficiază de privilegii și imunități sunt obligate să respecte
legile și regulamentele statului acreditar și să nu se amestece în treburile interne ale acestui
stat.
E. Durata imunităților și privilegiilor diplomatice
Practica internațională a statelor a consacrat regula potrivit căreia agentul diplomatic
se bucură de acest statut special în timp ce se îndreaptă către postul său, cât timp se află pe
teritoriul statului acreditar și în timp ce se reîntoarce în statul acreditant.
Convenția de la Viena stabilește că, orice persoană care are dreptul la privilegi i și
imunități beneficiază de ele din momentul intrării pe teritoriul statului acreditar, sau dacă ea
se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată Ministerului
Afacerilor Externe sau oricărui minister asupra căruia se va fi convenit. 23
În cazul încetării activității diplomatice, el va beneficia de statutul său special până în
momentul când părăsește teritoriul statului acreditar sau după scurgerea unui termen rezonabil
care i -a fost acordat de acesta pentru a părăsi teritoriul său.
De asemenea, Convenția de la Viena, precizează că agentul diplomatic beneficiază de
imunități și privilegii, în timp ce traversează teritoriile unor state terțe pentru a se prezenta la postul său, sau când se întoarce în statul acreditant.
24

23 Ibidem, art. 39, par. 1
24 Ibidem, art. 40, par. 1

21 De acel ași tratament vor beneficia și membrii familiei agentului diplomatic care îl
însoțesc pe acesta sau care călătoresc separat pentru a- l întâlni sau pentru a se întoarce în
statul acreditant.
În ceea ce privește restul personalului misiunii diplomatice, Conv enția de la Viena
stipulează că, statele terțe nu trebuie să împiedice trecerea acestora și a membrilor lor de
familie, pe teritoriul lor.
Imunitatea diplomatică se menține și în caz de conflict armat între statul acreditant și
statul acreditar, până când agenții diplomatici și membrii lor de familie reușesc să părăsească
teritoriul statului acreditar. Acest stat este obligat, dacă este nevoie, să le pună la dispoziție mijloacele de transport necesare pentru ei și bunurile lor pentru a părăsi cât mai repede
teritoriul său.
25

1.5. Încetarea activității misiunilor diplomatice
O misiune diplomatică poate fi suspendată, atunci când, din diferite motive, nu mai
este în măsură să funcționeze. Suspendarea unei misiuni diplomatice a unui stat nu presupune
și suspe ndarea relațiilor diplomatice.
Misiunea diplomatică poate, de asemenea, să înceteze, deci, să fie desființată ca
instituție. Acesta poate fi rezultatul deciziei statului acreditant, dar poate fi și consecința altor
împrejurări. Ruperea relațiilor diplomatice, reprezintă calea cea mai frecventă de încetare a
misiunilor diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict
armat, nerecunoașterea statului acreditant etc.).
De regulă starea de război între statul acreditant și sta tul acreditar generează încetarea
relațiilor diplomatice și deci și a misiunilor diplomatice.
Aceste cazuri de rupere a relațiilor diplomatice decurg din aplicarea de sancțiuni de
către Consiliul de Securitate, potrivit art.41 din Carta O.N.U.
Un caz frecv ent de încetare a misiunii diplomatice îl reprezintă actul unilateral al
statului acreditant, care procedează, din diferite rațiuni, mai ales de economie bugetară, la
reducerea misiunilor sale din străinătate.
Alte cazuri de încetare a misiunii diplomatice sunt: la cererea statului acreditar, în
situații de tensiune gravă; încetarea calității de subiect de drept internațional a statului acreditant ( prin intrarea într -o federație sau încorporarea teritoriului său în alt stat); retragerea

25 Ibidem, art. 44

22 recunoașterii statu lui; declararea ca ”persona non grata” sau inacceptabil a întregului personal
al misiunii. 26

1.6. Misiunile Diplomatice Speciale ( Diplomația ad – hoc )
Misiunile speciale ca forme ale diplomației ad -hoc, au un statut reglementat prin
“Convenția cu privi re la misiunile speciale”, adoptată la Viena, la 8 decembrie 1969 și intrată
în vigoare la 21 iulie 1983, statut asimilat cu cel al misiunilor permanente.
Misiunea specială este definită de art. 1 al Convenției ca fiind o misiune temporară
având un caracte r de reprezentare a unui stat, trimisă de acest stat pe lângă alt stat cu
consimțământul acestuia din urmă, pentru a trata cu acesta probleme speciale sau pentru a
îndeplini pe lângă el o însărcinare specială.
Într-o accepțiune completă, se consideră că di plomația ad -hoc include orice delegat,
care nu face parte dintr -o misiune diplomatică permanentă.
Astfel, ar intra în această categorie delegațiile trimise pentru negocieri cu un alt stat,
delegațiile care reprezintă statul la conferințe și reuniuni intern aționale( cazurile cele mai
frecvente ), dar și reprezentanții personali ai șefilor de stat, emisarii sau negociatorii secreți, delegațiile care participă la ceremonii și alte acțiuni protocolare ( instalarea unui nou șef de
stat, decesul unui șef de stat) , mesagerii, ambasadorii itineranți, observatorii (confidențiali
sau la conferințe și reuniuni internaționale) și alții.
Nu numai trimiterea unei misiuni speciale pe teritoriul altui stat este supusă
consimțământului acestuia, dar înseși funcțiile misiunii speciale sunt stabilite prin acordul dintre statul trimițător și statul primitor. Misiunea specială este un organ oficial care
reprezintă statul în relațiile internaționale, ceea ce îi conferă caracterul de organ de relații
externe, dar cu caracter temp orar și cu competență de reprezentare specifică, nu generală, ca
în cazul misiunilor permanente.
Membrii misiunilor speciale sunt numiți de statul trimițător, cu obligația acestuia de a
comunica statului primitor informațiile necesare pentru identificarea acestora. Statul primitor
poate refuza, chiar nemotivat componența sau efectivul misiunii. El trebuie să -și dea
consimțământul ca un cetățean al său sau al unui stat terț să facă parte din misiunea specială. De asemenea, statul primitor poate să pună cap ăt unei misiuni speciale, notificând statului
trimițător că el o consideră încheiată.

26 Ion D iaconu ,Drept internațional public , editura Lumina lex , 2007, pag. 164.

23 Statul trimițător, misiunea specială și membrii acesteia se bucură de privilegii și
imunități care sunt în mare măsură cele ale misiunii diplomatice permanente și ale membrilor
acesteia, cu unele deosebiri ținând cont de durata, mandatul limitat și natura misiunii speciale.
Convenția de la Viena din 1969, reia, cu unele adaptări prevederile Convenției din
1961 referitoare la inviolabilitatea arhivelor și documentelor, libe rtatea de deplasare, și
libertatea de comunicare, inviolabilitatea personală, inviolabilitatea locuinței și inviolabilitatea de jurisdicție penală.
Cât privește imunitatea de jurisdicție civilă, Convenția din 1969, adaugă la excepțiile
prevăzute de Convenț ia din 1961, încă una și anume o acțiune pentru repararea daunelor
produse de un accident al unui autovehicul utilizat de persoana în cauză în afara funcțiilor sale oficiale. De asemenea, sunt reluate, prevederile Convenției din 1961 referitoare la scutire a de
obligațiile referitoare la securitatea socială, de impozite și taxe, de prestații personale, de taxe vamale.
Același regim de privilegii și facilități se prevede și pentru personalul administrativ și
cel de serviciu al misiunii speciale, ca și pentru membrii familiilor lor, același mod de
renunțare la imunități și aceleași obligații pentru membrii misiunii speciale.
Misiunile speciale își încetează activitatea ca urmare: a îndeplinirii mandatului , a
expirării termenului pentru care ea a fost trimisă, a notificării din partea statului care a trimis –
o de a pune capăt activității sale, sau a notificării statului de reședință a misiunii speciale, că
acesta apreciază încheiată activitatea ei.

1.7. Misiunile pe lângă Organizațiile Internaționale (Diplomaț ia Multilaterală)
În paralel cu instituționalizarea relațiilor diplomatice prin congrese și conferințe
internaționale comunitatea internațională a fost preocupată de constituirea organizațiilor internaționale guvernamentale, ca forme instituționalizate per manente ale colaborării dintre
state.
Reprezentarea statelor la organizațiile internaționale se poate realiza atât în forme
permanente, cât și în forme temporare. Principala formă de reprezentare este misiunea permanentă pe lângă organizațiile internaționale care îndeplinește mai multe funcții: de
menținere a legăturilor cu organizația internațională; de reprezentare a statului trimițător în organizația internațională; de negociere; de observare și de informare etc.
Statutul acestor misiuni este reglementat parțial prin: Convenția asupra reprezentării
statelor în relațiile lor cu organizațiile caracter universal, adoptată la 14 martie 1975, la

24 Viena, care se aplică și misiunilor de observatori și delegațiilor la conferințe organizate de
aceste organizații.
Structura personalului misiunii este asemănătoare celei a misiunilor clasice, dar
variază ca mărime și organizare în funcție de sarcinile specifice pe care le îndeplinește pe
lângă organizațiile internaționale. Misiunile permanente sunt conduse de reprezentanți
permanenți acreditați pe lângă secretariatele organizațiilor internaționale.
Misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale nu sunt clasificate după
rang și nu se pune problema ordinii de precădere. Înființarea misiunii nu se face în baza unui
acord cu organizația, ci prin actul de voință al statului în cauză, ca expresie a egalității suverane cu celelate state membre ale organizației. Nici statul de sediu nu se poate opune,
chiar dacă el nu are relații diplomatice cu statul trimițător. Pr in acceptarea organizației pe
teritoriul său, el a acceptat trimiterea de misiuni permanente ale tuturor statelor membre.
Misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale și membrii acestora
beneficiază de imunitățile, privilegiile și facilitățile prevăzute de Convenția din 1961 și au
obligația generală de a respecta legile statului gazdă, să nu intervină în treburile interne ale
acestuia și să nu folosească localurile misiunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost
înființate.

2. Dreptul consular
2.1.Relațiile consulare și dreptul consular
Dreptul consular , ca o parte a dreptului internațional, reprezintă totalitatea normelor și
regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare și al personalului acestora.
27
Izvoarele dreptului consular sunt tratatele internaționale, cutuma internațională și
legile naționale. Pe plan internațional, codificarea dreptului consular s -a realizat foarte târziu,
deși au exis tat preocupări doctrinare foarte vechi.
Astfel, la 24 aprilie 1963, a fost adoptată, Convenția cu privire la relațiile consulare. 28
Cu toate că există această convenție generală, dreptul internațional cutumiar continuă
să reglementeze aspectele care nu cad sub autoritatea convenției (așa după cum se
menționează în preambulul convenției).

27 Ion Anghel , op.cit ., 2011 , pag. 691.
28Convenția a intrat în vigoare în anul 1967. România a ratificat Convenția p rin Decretul Consiliul de Stat N r.
481/1971, publicat în Buletinul Of icial nr.10 din 28 ianuarie 1972.

25 În relațiile internaționale un loc aparte îl ocupă relațiile consulare stabilite de state
pentru colaborarea lor în domeniul protecției propriilor cetățeni, prin punerea î n aplicare a
unor reguli specifice cu privire la drepturile care le sunt recunoscute.
Relațiile consulare sunt raporturi între state, cu caracter bilateral, stabilite ca urmare a
exercitării funcțiilor consulare de către organele externe specializate ale acestora, în scopul
protecției conaționalilor atunci când aceștia se află în străinătate.
Relațiile consulare se aseamănă cu relațiile diplomatice, ambele fiind relații între
state, această asemănare rezultând și din interferențele care apar între activitat ea diplomatică
și activitatea consulară.
Cu toate acestea între relațiile diplomatice și relațiile consulare exis tă și unele
deosebiri esențiale: 29
– Relațiile diplomatice sunt relații de reprezentare politică generală, pe când relațiile
consulare sunt rel ații specializate și localizate;
– Misiunile diplomatice sunt acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar
(șeful de stat, ministrul afacerilor externe) iar oficiile consulare sunt în raporturi directe cu autoritățile locale ale statului de reședință;
– Organele consulare (oficii, posturi) și personalul acestora se află în subordinea
misiunilor diplomatice ale statelor lor din statul de reședință.
Subiectele relațiilor consulare pot fi numai statele.
Capacitatea statelor de a numi consuli, d e a înființa oficii consulare, de a accepta
primirea de consuli și de a aproba înființarea de oficii consulare ale altor state poartă denumirea de „ drept de consulat ”. Ca și dreptul de legație, dreptul de consulat, pe baza
acordului reciproc poate fi: drept de consulat activ, ca drept de a înființa posturi consulare și drept de consulat pasiv, ca drept de a aproba înființarea (de a primi) posturi consulare.
Oficiile consulare se pot înființa numai dacă s -au stabilit relații consulare și în baza
unei convenț ii consulare. Stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământul
lor reciproc. Acordul de voință pentru stabilirea de relații consulare poate fi expres sau tacit, dar în toate cazurile, sigur (cert), în ceea ce privește existența lui.
Relațiile consulare există, de la data când a avut loc actul prin care ele au fost stabilite
sau de la orice dată convenită de părți.

29 Ibidem, pag. 300- 301

26 Încetarea relațiilor lor consulare poate avea loc din mai multe motive, cel mai adesea
ca urmare a voinței suverane a stat ului parte sau ca urmare a dispariției statului, prin ocupație
totală sau prin altă modalitate ori, mai rar, în situații de conflict armat.
Ruperea relațiilor diplomatice nu determină în mod automat și încetarea relațiilor
consulare.

2.2.Posturile consul are ( oficiile consulare). Noțiune și clasificare
Potrivit Convenției din 1963, prin post consular, se înțelege orice consulat general,
consulat, vic econsulat sau agenție consulară. Acestea sunt organe permanente ale statului,
create pentru menținerea și d erularea relațiilor consulare, cu organizare și atribuții proprii,
cărora dreptul internațional public și legislația internă a statelor le conferă un statut special.
Înființarea, organizarea și funcționarea oficiilor consulare țin de competența statului
trimițător, pentru înființarea lor fiind necesar acordul statului primitor.
Oficiile consulare sunt de mai multe categorii, în funcție de natura și de rangul
acestora.
– După natura, lor întâlnim: – consulate de carieră (conduse de funcționari de carieră )
și consulate onorifice (conduse de funcționari onorifici );
– După rangul lor, întâlnim Consulate generale; – Consulate; – Viceconsulate; –
Agenții consulare .
Statutul, rangul și circumscripția oficiului consular sunt fixate de către statul
trimițător și sun t supuse aprobării statului de reședință. Sediul oficiului consular este stabilit
într-o localitate care prezintă interes din punct de vedere al relațiilor consulare.
Spațiul în care oficiul consular își exercită funcțiile, stabilit de regulă în raport cu
structura administrativ -teritorială a statului de reședință, dar cu acordul acestuia, reprezintă
circumscripția consulară. In împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu
consimțământului statului de reședință, să -și exercite funcțiile în exterio rul circumscripției
consulare.
Statul trimițător poate, cu notificarea către statele interesate și cu acordul acestora, sa
însărcineze un post consular stabilit într -un stat să exercite funcții consulare în alt stat. De
asemenea, un post consular poate exe rcita funcții consulare în statul de reședință în numele
unui stat terț, la cererea acestuia.
Ca structură internă, oficiul consular este structurat pe secții precum: secția
pașapoarte, secția notarială, secția de stare civilă, secția comercială etc.

27 2.3.Personalul oficiilor consulare și numirea acestuia
Convenția din 1963 face distincție între membrii oficiului c onsular și membrii
personalului consular. Membrii oficiului consular sunt funcționarii consulari, angajați
consulari și membrii personalului de serviciu.
Membrii personalului consular sunt funcționarii consulari, cu excepția șefului
oficiului consular, a angajaților consulari și a membrilor personalului de serviciu.
În cadr ul oficiului consular întâlnim următoarele categorii de personal: șeful o ficiului
consular, funcționarii consulari, angajații consulari, membrii personalului de serviciu.
A. Șeful oficiului consular
Este persoana însărcinată de statul trimițător și acceptată de statul de reședință să
conducă oficiul consular și care răspunde de activitatea acestuia. După rangul lor, șefii
oficiului consular, denumiți și consuli, aparțin următoarelor 4 clase consulare30:
– consulul general , este șeful unui consulat general și supraveghează în gener al
activitatea funcționarilor consulari într -o circumscripție consulară mare (consulat general )
sau în mai multe circumscripții consulare;
– consulul , este șeful unui consulat care funcționează într -o circumscripție consulară și
supraveghează activitatea personalului acestui oficiu, fiind subordonat con sulului general ;
– viceconsulul , este funcționarul consular subordonat atât consulului general cât și
consulului, ajutându- i în exercitarea atribuțiilor și înlocuindu- i la nevoie ;
– agentul consular , este funcționarul consular care, subordonat fiind consulului
general sau consulului, îndeplinește funcții consulare în locuri în care aceștia nu se pot
deplasa;
Distincția între aceste clase consulare și în cadrul fiecăreia dintre ele este relevantă
numai ca ordine de precădere și nu din punct de vedere al c ompetențelor, al exercitării
funcțiilor consulare. În cadrul aceluiași oficiu consular, ordinea de precădere se stabilește exclusiv de statul trimițător și se notifică statului de reședință. Totalitatea consulilor din statul
de reședință alcătuiesc Corpul consular, similar ca scop cu Corpul diplomatic.
Șeful oficiului consular e ste numit de statul trimițător și acceptat de statul de
reședință, prin două proceduri, concretizate în două acte unilaterale ale acestora: patenta consulară și exequaturul.
a) Patenta consulară- este actul intern al statului trimițător, emis de Guvern sau altă
autoritate competentă, sub forma unei scrisori adresate statului de reședință, prin care

30 Art. 9 din Conven ția de la Viena din 1963

28 persoana este numită ca șef al oficiului consular. Patenta consulară este un act oficial „intuitu
personae” care trebuie să indice și oficiul consular, categoria funcționarilor consulari căreia
îi aparține persoana numită (consul de carieră sau onorific), clasa consulară din care va face
parte (consul general, consul), sediul oficiului consular și circumscripția acestuia.
Comunicarea patentei se realizează pe cale diplomatică sau pe orice cale potrivită, către
Guvernul statului de reședință. Patenta consulară este, prin urmare, asemănătoare ca rol, cu
scrisoarea de acreditare.
b) Exequatur ul – este un act formal prin care șeful oficiului consular este admis de
către statul de reședință să- și exercite funcțiile consulare în această calitate. Este un act al
guvernului statului de reședință care confirmă elementele menționate în patenta consu lară, îl
autorizează să exercite funcțiile consulare încredințate și ordonă sau cere autorităților locale
să-l recunoască în această calitate și să faciliteze exercitarea funcțiilor sale.
Statul de reședință este liber să acorde ori să refuze exequaturul și nu este obligat să
comunice statului trimițător motivele refuzului. Șeful de oficiu consular nu poate intra în
funcție înainte de a primi exequatorul. El poate fi admis provizoriu să exercite funcțiile consulare, în așteptarea eliberării exequaturului. Aceste funcții pot fi exercitate cu titlu
temporar și de un agent interimar dacă șeful oficiului consular este împiedicat să -și exercite
funcțiile sau dacă postul este vacant.
B. Funcț ionarii consulari
Sunt persoanele însărcinate să exercite funcțiile cons ulare, inclusiv șeful oficiului.
Trebuie făcută însă distincția între funcționarii consulari de carieră și funcționarii consulari onorifici. Funcționarii consulari de carieră sunt funcționarii publici ai statului trimițător care
îndeplinesc exclusiv funcț ii consulare. Funcționarii consulari onorifici sunt funcționari aleși
de statul trimițător, chiar persoane cu altă cetățenie, care desfășoară diferite activități în statul
de reședință și care, pe lângă acestea, îndeplinesc și funcții consulare.
Convenția de la Viena din 1963, stabilește regimuri diferite pentru funcționarii
consulari de carieră și funcționari consulari onorifici cu privire la drepturile, facilitățile,
privilegiile și imunitățile consulare.
– Angajații consulari – Sunt persoanele angajat e în serviciul administrativ sau tehnic
al oficiului consular.
– Membrii personalului de serviciu – Sunt persoanele afectate serviciului casnic al
oficiului consular. Un membru al oficiului consular poate angaja și folosi în mod exclusiv persoane în servi ciul său personal.

29 Efectivul oficiului consular ca totalitatea membrilor săi, este stabilit de statul
trimițător, cu dreptul statului de reședință, fie de a se opune extinderii efectivului, fie de a cere
o reducere a acestuia când nu există un acord prea labil.
Membrii oficiilor consulare sunt numiți și acceptați după proceduri mai simple. De
regulă, funcționarii consulari sunt numiți de către statul trimițător, iar statul de reședință îi
acceptă printr -un singur răspuns pozitiv adresat de Ministerul Afac erilor Externe către
misiunea diplomatică a statului trimițător. În caz de refuz, numirea va fi revocată. Uneori se poate cere și exequatur.
Statul de reședință poate să declare un funcționar consular „ persona non grata” sau pe
oricare membru al personalulu i consular ca neacceptabil, chiar înainte de a ajunge pe teritoriul
statului de reședință sau înainte de a intra în funcție la oficiul consular. În acest caz, statul trimițător va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcțiilor sale în cadrul acelu i
oficiu consular. În situația în care statul trimițător refuză să se conformeze, statul de reședință, poate să retragă exequaturul persoanei în cauză sau să înceteze de a o mai considera ca
membru al personalului consular.
Angajații consulari și membrii personalului de serviciu nu au nevoie de autorizarea
statului de reședință dar pot fi declarați de către acesta ca persoane neacceptabile.
Funcționarii consulari trebuie să aibă, de regulă, cetățenia statului trimițător. Acesta
poate numi funcționari consulari de altă cetățenie numai cu acordul expres al statului de
reședință.
Funcțiile unui membru al oficiului consular încetează, de regulă, prin notificarea de
către statul trimițător către statul de reședință despre faptul că funcțiile lui au încetat; pr in
retragerea exequaturului de către statul de reședință sau prin notificarea statului de reședință către statul trimițător despre faptul că el a încetat să mai considere persoana în cauză ca
membru al personalului consular.
31
La cazurile enumerate mai trebuie adăugată și declararea unui funcționar ca „ persona
non grata” sau a unui alt membru al personalului consular ca neacceptabil.
Dispariția unuia din cele două state sau pierderea calității sale de subiect de drept
internațional, întreruperea, suspendar ea sau încetarea relațiilor consulare, desființarea oficiului
consular, demiterea sau moartea persoanei în cauză, izbucnirea unui conflict armat, reprezintă
tot cauze de încetare a funcțiilor unui membru al oficiului consular.

31 Ibidem, art. 25

30 2.4. Funcțiile consulare
Funcțiile consulare reprez intă totalitatea atribuțiilor pe care le au oficiile consulare și
personalul acestora. Ele constituie conținutul relațiilor consulare, substanța și rațiunea lor de a
fi. În Convenția din 1963 se identifică următoarele funcții consul are: 32
– protejarea intereselor statului trimițător și ale conaționalilor săi, persoane fizice sau
juridice, în statul de reședință, în limitele admise de dreptul internațional;
– favorizarea dezvoltării relațiilor comerciale, economice, culturale și șt iințifice între
cele două state și promovarea relațiilor amicale între ele;
– informarea prin mijloace licite despre condițiile și evoluția vieții comerciale,
economice, culturale și științifice din statul de reședință, prin rapoarte către guvernul statulu i
trimițător și prin oferirea de informații persoanelor interesate;
– eliberarea pașapoartelor și a documentelor de călătorie cetățenilor statului trimițător,
vize și alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să se deplaseze în statul trimițător;
– acordarea de ajutor și asistență, cetățenilor, persoane fizice și juridice, conaționali;
– să acționeze în calitate de notar, de ofițer de stare civilă și în alte funcții similare,
precum și în funcții administrative, în măsura în care legile statului de reședință nu se opun;
– apărarea intereselor succesorale ale cetățenilor statului trimițător, persoane fizice și
juridice, de pe teritoriul statului de reședință, în conformitate cu legile statului de reședință;
– apărarea intereselor minorilor și inc apabililor conaționali, în mod deosebit în ceea ce
privește instituirea tutelei sau curatelei, în conformitate cu legile statului de reședință;
– reprezentarea conaționalilor sau luarea măsurilor de asigurare a reprezentării lor în
fața instanțelor judecăt orești sau a altor autorități ale statului de reședință, în conformitate cu
legile acestuia, inclusiv adoptarea de măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor și
intereselor propriilor cetățeni când, datorită absenței lor sau din altă cauză, nu- și pot apăra în
timp util drepturile și interesele;
– transmiterea de acte judiciare și extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii în
conformitate cu acordurile internaționale sau, în lipsa acestora, în orice mod compatibil cu legislația statului de reședin ță;
– controlul și inspecția vaselor maritime, navelor fluviale care au naționalitatea
statului trimițător, aeronavelor înmatriculate în acest stat, precum și a echipajelor lor în conformitate cu legile și regulamentele statului trimițător;

32 Ibidem, art. 5

31 – acordarea de asistență navelor și aeronavelor arătate mai sus, precum și echipajelor
acestora;
– exercitarea altor funcții consulare pe care statul trimițător le încredințează oficiului
consular, dar care nu sunt interzise de legislația statului de reședință, sau la care acesta nu se
opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare, între cele două state.

2.5. Înlesnirile, privilegiile și imunitățile oficiilor consulare și ale membrilor
oficiilor consulare
Dreptul consular conține numeroase regul i care stabilesc un statut special pentru
oficiile consulare și personalul acestora, concretizat în anumite înlesniri, privilegii și
imunități.
Persoanele care beneficiază de acest statut au însă, obligația de a respecta legile și
regulamentele statului de reședință și de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.
Localurile oficiului consular nu pot fi folosite decât pentru exercitarea funcțiilor consulare. 33
Membrii oficiului consular trebuie să se conformeze tuturor obligațiilor impuse de le gile
statului de reședință în materie de asigurare de răspundere civilă pentru utilizarea oricărui vehicul.
Funcționarii consulari de carieră nu au dreptul să exercite în statul de reședință nicio
activitate profesională sau comercială în profitul lor pers onal.
A. Înlesnirile, privilegiile și inviolabilitățile oficiilor consulare :
a) Înlesnirile oficiului consular constau în următoarele:
– obligația statului de reședință de a acorda orice înlesniri pentru îndeplinirea funcțiilor
oficiului consular;
34
– obligația statului de reședință de a facilita statului trimițător dobândirea pe teritoriul sau
a localurilor necesare oficiului consular sau a ajuta la procurarea lor prin alt mod;
– obligația statului de reședință de a ajuta oficiul consular să obțină locuinț e convenabile
pentru membrii săi;
b) Privilegiile oficiului consular sunt următoarele:
– libertatea de comunicare a oficiului consular cu guvernul, cu misiunile diplomatice și
cu celelalte oficii consulare ale statului trimițător, folosind toate mijloacele de comunicație
potrivite, inclusiv curieri diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau consulară și

33 Ibidem, art. 55, par. 1 și 2.
34 Ibidem, art. 28.

32 mesajele codate sau cifrate. Posturile de radio -emisie pot fi instalate și utilizate cu acordul
statului de reședință;
– libertatea de comunicare cu cetățenii statului trimițător și de a avea acces la aceștia;
– dreptul de a primi informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu și
accident aerian, evenimente referitoare la un cetățean al statului trimițător sau la o navă sau o
aeronavă aparținând acestuia;
– dreptul de comunicare cu autoritățile statului de reședință;
– dreptul de a folosi drapelul și stema națională în statul de reședință;
– dreptul de scutire fiscală a localurilor consulare (scutirea de taxe și impozite de orice
fel);
c) Inviolabilitățile oficiului consular se referă la:
– inviolabilitatea localurilor consulare. Autoritățile statului de reședință nu pot
pătrunde în partea localurilor consulare pe care oficiul consular o folosește exclusiv pentru îndeplinirea funcții lor consulare, decât cu consimțământul șefului oficiului consular sau a
persoanei împuternicite de aceasta, ori cu aprobarea șefului misiunii diplomatice a statului trimițător, cu excepția cazurilor de incendiu sau altă calamitate care cere măsuri de prot ecție
imediată. Localurile consulare, mobilierul lor și bunurile oficiului consular, ca și mijloacele sale de transport nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziție în scopul de apărare
națională sau de utilitate publică;
35
– inviolabilitatea arhivel or și documentelor consulare, în orice moment și în orice loc
s-ar găsi36.
B.Imunitățile, inviolabilitățile și privilegiile membrilor oficiilor consulare
Statul de reședință are obligația de a trata funcționarii consulari cu respectul cuvenit
și de a lua t oate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății
și demnității lor.
Imunitățile și privilegiile funcționarilor consulari de carieră și ai altor membrii ai
oficiului consular sunt mult restrânse față de cele ale diplomaț ilor, mai ales în ceea ce
privește inviolabilitatea personală și imunitatea de jurisdicție.
În ceea ce privește imunitatea de jurisdicție, Convenția din 1963 reflectă opinia
dominantă în practică și doctrină, conform căreia funcționarii și angajații consu lari nu pot fi
chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reședință pentru actele

35 Ibidem, art.31, par. 1 și 3.
36 Ibidem, art. 33.

33 săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare. Aceasta înseamnă imunitate de jurisdicție penală,
civilă și administrativă.
Sunt exceptate acți unile civile care rezultă din încheierea unui contract de către un
funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l -a încheiat în mod expres sau
implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimițător, sau când sunt intentate de un ter ț
pentru o pagubă rezultând dintr -un accident de autovehicul, navă sau avion produs în statul de
reședință37.
Nu se poate invoca această imunitate pentru cererile reconvenționale legate direct de
cererea principală prin care însuși funcționarul consular a angajat o procedură în care ar
beneficia de imunitate.
De asemenea statul trimițător poate renunța la această imunitate, dar numai expres,
comunicând în scris despre aceasta statului de reședință.
a) Inviolabilitatea personală a funcționarilor consulari , potrivit căreia aceștia nu pot
fi puși în stare de arest sau de detențiune preventivă decât în caz de crimă gravă și în urma
unei hotărâri a autorităților judiciare competente.
Un alt caz în care funcționarii consulari pot fi încarcerați sau supuși unei forme de
limitare a libertății, este în executarea unei hotărâri judecătorești definitive. O asemenea
hotărâre poate interveni în cazurile în care funcționarii consulari nu se bucură de imunitate de
jurisdicție, deci pentru acte săvârșite în afara exercitări i funcțiilor consulare. În caz de
arestare sau detenție preventivă a unui membru al personalului consular sau de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de reședință este obligat să prevină neîntârziat pe șeful
oficiului consular, iar dacă acesta este cel vizat, să informeze statul trimițător pe cale
diplomatică.
38
b) Exceptarea de a depune ca martor , dar numai asupra faptelor care au legătură cu
exercitarea funcțiilor consulare sau cu prezentarea corespondenței și documentelor oficiale
referitoare la acestea. Ei au dreptul să refuze să depună mărturie în calitate de experți asupra
legislației statului trimițător. 39
c) Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere: Funcționarii
consulari și angajații consulari, precum și membrii familiilor lor care locuiesc împreună cu ei,
sunt scutiți de toate obligațiile prevăzute de legile și regulamentele statului de reședință de
această natură. Această regulă nu se aplică funcționarului consular care nu este angajat

37 Ibidem, art. 43, par . 2.
38 Ibidem, art.42
39 Ibidem, art. 44, par. 3

34 permanent al statului trimiță tor sau care exercită o activitate particulară cu caracter lucrativ în
statul de reședință și nici membrilor familiei sale.
d) Scutirea de permise de muncă: Membrii oficiului consular sunt scutiți de
prevederile legislației statului de reședință referitoar e la folosirea mâinii de lucru străine, dar
numai în ce privește serviciile aduse statului trimițător.
e) Scutirea de regimul de securitate socială: Membrii oficiului consular și membrii
familiilor lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiți de dispoziț iile de securitate socială din
statul de reședință, dar numai în ceea ce privește serviciile aduse statului trimițător. Aceasta
nu exclude participarea voluntară la regimul de securitate socială al statului de reședință, dacă
este admisă de acesta.
f) Scutire fiscală : Funcționarii consulari și angajații consulari, precum și membrii
familiilor lor care locuiesc împreună cu el sunt scutiți de orice impozite si taxe, personale sau
reale, naționale, regionale sau locale, cu excepția: impozitelor indirecte; impo zitelor și taxelor
pe bunurile imobile particulare; drepturilor de concesiune și de mutație; impozitelor și taxelor pe veniturile particulare; impozitelor și taxelor percepute ca remunerare a serviciilor
particulare prestate; taxelor de înregistrare, de gr efă, de ipotecă și de timbru.
40
g) Scutirea de taxe vamale și de control vamal , cu excepția cheltuielilor de depozitare,
transport sau celor similare pentru intrarea obiectelor destinate folosirii oficiale a oficiului
consular și pentru obiecte de uz personal al funcționarului consular și al membrilor familiei
sale care locuiesc împreună cu el. De acest privilegiu beneficiază și angajații consulari dar
numai cu ocazia primei instalări.
Bagajele personale însoțite de funcționarii consulari și de membrii familiei lor care
locuiesc împreună cu ei sunt scutite de control vamal, cu excepția cazului când există motive
seriose să se presupună că ele conțin alte obiecte decât cele permise. Întotdeauna controlul se
execută în prezența funcționarului consular respecti v sau a membrilor familiei sale. 41
h) Scutire de prestări personale . Statul de reședință are obligația să scutească pe
membrii oficiului consular și pe membrii de familie ai acestora de orice prestație personală și
de orice serviciu în interes public, indi ferent de caracterul lor, ca și de sarcinile militare cum
ar fi rechizițiile, contribuțiile și încartiruirile militare.
Membrii oficiului consular beneficiază de privilegiile și imunitățile enumerate mai
sus, de la intrarea lor pe teritoriul statului de r eședință pentru a ajunge la post, sau dacă se
găsește deja pe acest teritoriu, din momentul intrării în funcție.

40 Ibidem, art. 49, par. 1
41 Ibidem, art. 50, par. 3

35 Privilegiile și imunitățile unui membru al oficiului consular încetează atunci când
încetează funcțiile consulare ale acestuia. Totuși, în ceea ce privește actele săvârșite de un
funcționar consular sau un angajat consular în exercitarea funcțiilor sale, imunitatea de
jurisdicție subzistă fără limită de durată. 42
Membrii de familie ai unui membru al oficiului consular care locuiesc împreună cu el,
precum și membrii personalului său particular, beneficiază de imunitățile și privilegiile
prevăzute în Convenție de la data când agentul consular se bucură de imunități și privilegii,
fie de la data întrării lor pe teritoriul statului de reședință sau de la data la care ei au devenit
membri ai acestei familii sau ai personalului particular respectiv.

Bibliografie
– Ion Anghel , Dreptul diplomatic și dreptul consular , Editura Universul Juridic, 2011.
– Ion Anghel ,Dreptul taratelor , Editura Lumina lex,2002.
– G. R. Berridge, Diplomacy: Theory and Practice , Third edition, Published by Pal grave,
Basingstoke, 2005.
– Ion Diaconu ,Drept internațional public , editura Lumina lex, 2007.
– Mazilu Dumitru, Tratat privind teoria și practica negocierilor , Ed.Lumina Lex, București,
2002.
– Dumitra Popescu, Adrian Năstase , Drept internațional public , Ed. Ș ansa SRL, 1997.

42 Ibidem, art.53, par. 4