Termenul „abandon” își are originile în limba franceză și provine din cuvântul arhaic „ban”, care s -a transformat progresiv în „ a bandon” însemnând… [614239]

1
CAPITOLUL I
1. Clasificări conceptuale
Termenul „abandon” își are originile în limba franceză și provine din cuvântul arhaic
„ban”, care s -a transformat progresiv în „ a bandon” însemnând „la discreția cuiva”, „la bunul
plac al unei persoane”. Dicționarul Le Petit Robert arată de asemnea că abandonul este
acțiunea de „a renunța”, „a nu se mai ocup a de”, „a părăsi”. Într-un alt dicționar, Quillet
Flammarion găsim cuvânt ul „abandon” cu semnificația de a oferi sau încredința ceva sau pe
cineva altuia.1
De asemenea, în dicționarul limbii române, „a abandona” simbolizează acțiunea de a
renunța la un bun sau la un drept, iar într -un sens corelat și în același timp independent, mai
are sensul de părăsire a copiilor sau a familiei.
Putem afirma astfel că explicațiile merg în două direcții distincte: primul este sensul
de a încredința, a oferi, iar al doilea , având conotații mai negative, cu sensul de a părăsi, a
neglija, a arunca sau a renunța.2
Pe lângă implicațiile psihologice și sociale, regăsim adesea în definiția abandonului și
o a treia implicare, cea a psihiatriei, din perspectiva căreia putem defini abandonul ca
absența, ruperea unei legături afective de susținere ce menține lipsa obligațiilor morale sau
naturale legate de aceasta și care creează condiții favorabile pentru apariția unor tulburări
nevrotice sau psihotice de tip reactiv la victimă.3
Din punct de vedere psihologic, abandonul este definit și privit ca o acțiune de
părăsire a unei persoane, de neacordare de îngrijire și lipsa de preocupare în ceea ce privește
soarta acesteia. În acest caz, poate fi trăită ca abandon orice situație ce duce la ruperea
relațiilor afective. Abandonul are astfel urmări și în structura psihică latentă și să ducă la
conduite depresive care pot cauza tulburări de comportament ulterioare.4
Dacă privim din punct de vedere medical, se consideră că copilul este abandonat dacă
rămâne într -o unitate medicală mai mult de două săptămâni peste perioada necesară îngrijirii,
iar în această perioadă părinți nu îl vizitează ori îngrijesc.5

1 Buzducea , D., Asistența socială a grupurilor de risc , Editura Polirom , București, 2010 , 157.
2Alexiu, M., „Contribuții la studierea profilului social al părinților care își încredințează copii ocrotirii de tip
instituțional. ”, Revista de Cercetări Sociale (1-2), 1999, 126 -149, aici 128 .
3 Porot, A., apud Dumitrana, M., Copilul instituționalizat , Editura Did actică și Pedagogică, București, 1998
4 Lăcătușu, I., „Aspecte ale problematicii abandonului și a copilului instituționalizat în județul Covasna”,
ANGVISTIA (8), 2004, 309 -327, aici 311.
5 Popescu Murgoci, C. coord., Abandonul maternal , Editura Viața medicală românească, București, 2002, 14.

2
De asemenea, conform prevederilor Legii 272/2004, unitățile sanitare care au secții de
non-născuți ori pediatrie, sunt obligate de a angaja un asistent social sau să desemneze o
persoană cu atribuții de asistență socială. Pentru stabilirea identității copilului abandonat în
unitățile medicale sau a părinților acestuia organele de poliție și serviciile publice comunitare
de evidență a persoanelor au obligația de a desemna persoane responsabile care să realizeze
demersuri, potrivit legii, în vederea înregistrării nașterii copilului și să trasmită datele de
identificare direcției generale de asistență socială și protecția copilului ori serviciului public
de asistență socială.
În cazul în care copilul este abandonat de mamă în maternitate, unitatea sanitară are
obligația de a sesiza în termen de 24 de ore de la momentul remarcării dispariției mamei,
telefon sau în scris direcția generală de asistență socială și protecția copilului și organele de
poliție. În termen de 5 zile de la sesizare se întocmește un proces -verbal de constatare a
părăsirii copilului și atunci când starea de sănătate îi per mite externarea se va stabili măsura
plasamentului în regim de urgență pentru copil. De asemenea, în termen de 30 de zile de la
întocmirea acestuia poliția este obligată să întreprindă verificările specifice privind identitatea
mamei și să comunice rezulta tul acestor verficări direcției generale de asistență socială și
protecția copilului .
Din punct de vedere juridic s -a încercat reglementarea adopției și situației copiilor
instituționalizați prin diferite legi în funcție de regimul de la putere, Legea nr. 3/1970, Legea
nr.47 /1993, Ordonanța de urgență nr.26/1997 , Legea nr .272/2004 .
Legea nr.3/1970, prin prevederile sale, ilustrează limitele în care era gândită
dezvoltarea copilului, ignorându -se cu desăvârșire relația copilului cu mama/părinții.
Satisfacere a nevoilor celor dintâi se restrângea la hrană și adăpost în ideea că nevoile lor
educaționale „apar de -abia după vârsta de 3 ani”. Această perspectivă a fost transmisă și
părinților și în cele din urmă, legea care avea drept scop salvarea copiilor a căror dezvoltare
era pusă în pericol în familie, a inoculat o cultură de abandonare instituționalizată a nevoilor
copilului, adectând ireversibil dezvoltarea lor normală, fără ca aceasta să fie conștientizată ca
atare.
Legea 3/1970 a funcționat până în iunie 19 97, dată la care a intrat în vigoare
Ordonanța de urgență 26/1997, care reglementează în principal protecția diferitelor categorii
de copii neglijați, abandonați ( temporar sau definitiv ) sub denumirea colectivă de „copii aflați
în dificultate ”. Acest act n ormativ evita sintagma copil ab andonat din cauza unei alte Legii
nr. 47/1993, în vigoare la ace a dată, care urmărește clarificarea situației juridice a copilului
abandonat de părinți în instituții.

3
Categoriile de minori vizate de Ordonanța de urgență nr. 26/1997, ca necesitând unele
măsuri speciale de ocrotire sunt, potrivit art. 8, alin. 1 al acestei legi, cei ai căror părinți sunt
decedați, necunoscuți , puși sub interdicție, declarați judecătorești morți ori dispăruți sau
decăzuți din drepturile părinteș ti, și nu a fost instituită tutela; cei care au fost declarați
abandonați prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă; precum și cei pe care instanța
judecătorească nu i -a încredințat unei familii sau unei persoane, în condițiile legii.
De asemenea intr ă sub incidența prevederilor prezentei ordonanțe copii a căror
securitate, dezvoltare sau integritate morală este periclitată în familie din motive
independente de voința părinților (art. 12, alin. 1).
Măsurile speciale de ocrotire prevăzute de Ordonanța d e urgență nr. 26/1997 sunt:
încredințarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat;
încredințarea copilului în vederea adopției; încredințarea provizorie a copilului către serviciul
public autorizat; plasamentul copilului la o familie sau la o persoană; plasamentul copilului la
serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat; plasamentul copilului în regim
de urgență; plasamentul copilului într -o familie asistată.
Conform prevederilor L egii nr.47/1993 , se putea atribui copilului abandonat „statutul
de abandonat ” de o instanță judecătorească pe baza unor criterii și condiții definite, pentru ca
acesta să poată beneficia de unele măsuri de protecție cum ar fi plasamentul familial și
adopția.
Legii nr.47 /1993 „copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau
medicală de stat, a unei instituții de ocrotire private, legal constituite, sau încredințat în
codițiile legii unei persoane juridice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandonat,
ca urmare a faptului că părinții s -au dezinteresat de el în mod vădit o perioadă mai mare de 6
luni” . Categoriile de minori vizate de Legea nr. 47/1993 potrivit art. 1 sunt, pe de -o parte
minorii aflați în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală, de stat sau privată,
iar pe de altă parte aceia care sunt încredințați în condițiile legii unei persoane fizice.
Acee ași lege, aduce prevederi și asupra noțiunii de „dezinteres vădit”, respectiv în
alin. 2, unde acesta este definit ca fiind „ încetarea imputabilă a oricăror legături dintre părinți
și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale”. În practică,
acest dezinteres se manifestă atunci când minorul nu mai este vizitat de către părinți și p rin
lipsa comunicării între aceștia din urmă și instituțiile ori persoanele în grija cărora este
copilul. Legea prevede legături care să dovedească existența unor raporturi părintești
normale, ceea ce înseamnă că vizitarea minorului la intervale foarte mar i de timp sa u

4
trimiterea de scrisori nu sunt îndeajuns pentru a se considera prezentă existența unor astfel de
raporturi.
Abandonul nu va putea fi totuși declarat dacă încetarea legăturilor minorului cu
părinții săi nu este din vina acestora, ci se datore ază unor împrejurări care exclud vina lor.
În cazul procedurii de declanșare a abandonului de copii, competența de a ordona
luarea acestei măsuri revine, potrivit art. 2 din Legea nr.47/1993, Tribunalului pe raza căreia
se află sediul instituției de ocroti re sau domiciliul persoanei fizice căreia i s -a încredințat
copilul. În acest scop, instanța poate fi sesizată fie de către conducerea instituției, fie de către
procuror, în termen de 3 luni de la data împlinirii celor 6 luni de când părinții au încetat
legăturile. Nerespectarea termenului nu provoacă consecințe asupra acțiunii în vederea
declarării abandonului, însă poate atrage pentru instituția de ocrotire sancțiuni
contravenționale, conform art. 7 din lege.
Deși prevederile legale nu precizează clar pos ibilitatea ca instituția să fie sesizată și de
persoana sau familia la care minorul este încredințat, nu există temeiuri care să poată justifica
respingerea sesizării în cazul în care este făcută de aceste persoane. În caz contrar, ele sunt în
situația de a solicita intervenția procurorului, pentru ca acesta să sesizeze instanța, ceea ce va
duce la îngreunarea procedurii care, în interesul copilului este indicat să se desfășoare cu
celeritate.
Citarea părinților și a autorităților tutelare, precum și prezen ța procurorului la
judecarea cererii este obligatorie. Iar în cazul în care minorul al cărui minor se cere a fi
declarat a împlinit vârsta de 10 ani, el trebuie de asemenea ascultat de către instanță.
Dovada dezinteresului vădit al părinților revine reclam antului, în consecință celui care
a sesizat tribunalul. De asemnea, potrivit legii, la cererea de declarare a abandonului se
consideră necesar a fi anexată ancheta socială efectuată de către autoritatea tutelară
competentă, din care să rezulte „condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea
psiho -fizică, de instruire și educarea copilului, condițiile pe care la are și modalitatea de
îmbunătățire a acestora, precum și orice alte date interesând creșterea, instruirea și educarea
copilului” (art. 2, al. 3). Referatul trebuie să conțină și opinia autorității tutelare în legătură cu
declararea abandonului, opinie care, nu este obligatorie pentru tribunal, a cărei hotărâre se
poate lua și prin administrarea altor probe.
În cazul în car e împrejurările care ar urma să fie dovedite sunt fapte negative, precum
inexistența unor legături normale între copii și părinți, categorie de fapte a căror probă este
mai dificil de făcut, legea menționează obligația Serviciului Public specializat pentru
protecția copilului să țină evidența strictă a vizitelor făcute și a căror fapte ar permite

5
caracterizarea comportamentului părintesc și să comunice aceste date la cererea instanței de
judecată ori a autorității tutelare. De asemnea, aceste fapte vor pute a fi dovedite, conform
regulilor generale și cu alt mijloc de probă: alte înscrisuri, martori, prezumții.
Dacă instanța va constata pe baza probelor administrate că sunt îndeplinite condițiile
legale va pronunța o hotărâre de declarare a abandonului, prin care va delega totodată
exercițiul drepturilor părintești în favoarea instituției de ocrotire, a persoanei sau familiei la
care se află încredințat minorul, hotărâre suspusă căilor de atac prevăzute de lege.
Totuși, în cazul copiilor aflați în îngrijirea S erviciului specializat, dacă pe parcursul
perioadei de 6 luni sau în cursul judecării procesului, o rudă până la gradul al patrulea cere
să-i fie încredințat copilul spre creștere și educare, iar aceasta este în interesul copilului,
abandonul nu va putea f i declarat.
Hotărârea judecătorească a declarării abandonului are doar o autoritate de lucru
judecat provizoriu, astfel că la cererea unuia sau ambilor părinți, dacă se consideră că
împrejurările avute în vederea luării măsurii au încetat, va dispune redar ea exercițiului
drepturilor părintești, cu condiția ca hotărârea să corespundă interesului minorului. În cazul în
care minorul a fost adoptat, revenirea asupra măsurii nu va fi posibilă întrucât drep turile
părintești trec la părinții adoptatori.
Trebuie me nționat că, ca urmare a declarării abandonului, părinții minorului pierd,
odată cu celalte drepturi referitoare la persoana și bunurile acestuia, și pe acela de a -și da
consimțământul în vederea adopției copilului, în locul lor, acest drept revenind persoa nei sau
instituției căreia i -au fost delegate drepturile părintești.
Totuși, declararea abandonului nu -l absolvă pe părinte de obligația de întreținere a
minorului și de asemenea, i se poate aproba să păstreze legăturile personale cu copilul, dacă
prin ace asta educarea, învățătura sau pregătirea profesională nu sunt periclitată. În cazul în
care minorul declarat abandonat este adoptat, obligația de întreținere revine părinților
adoptatori.
Importantă de menționat este și Legea nr.272/2004 privind protecți a și promovarea
drepturilor copilului, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2005 și care utiliează noțiunile
de „copil părăsit”, „găsit”, dar și „abandonat de mamă”, strict din aceeași perspectivă și fără
să le definească.

6
2. Istoria abandonului în România
Începând din secolul XVIII, copiii părăsiți și orfanii au reprezentat principalul obiect
al asistenței de stat. Alexandru Ipsilanti înființează în 1775 un fel de impozit, dijmă, pentru
copiii săraci și fondează astfel un azil și spital pentru copii numit „Orfano -trofion” care mai
târziu, în 1858 este transformat în Spitalul pentru Copii și nu mai asigură suficientă din
pentru copiii găsiți. Ca urmare a acestei conjuncturi, în 1867 se fondează Orfelinatul Sf.
Pantelimon cu o secție pentru surdo -muți care ajută la sprijinirea copiilor găsiți pe teritoriul
București până în 1881, când serviciul de asistență trece sub conducerea municipalității .
Fondurile pentru acesta sunt provenite din donații și din Cutia Milei care, conform
Regulamentului Organ ic din 1831 -1832 ce vine cu dispoziții exacte pentru protecția copiilor
aflați în situații de risc, precum sunt cei părăsiți sau bolnavi, un galben din veniturile totale
ale acestei Cutii este pentru întreținerea acestora. Mai târziu, sunt înființate „Sedr iile
Orfanale”, instituții județene, regionale sau municipale care supraveghează toți copiii orfani
sau minori a căror familie nu are posibilitatea de a -i crește, administrându -le bunurile și
monitorizând educaț ia și instrucția lor și recomandă un tutore c ăruia îi controlează activitatea
chiar dacă este rudă apropiată copilului. De asemenea, aceste insituții puteau lua sub protecție
copii ai căror părinți aveau resurse materiale, dar care pentru moment, din diferite motive
(boală, detenție etc.) nu aveau cu m să-i crească.6
În perioada 1884 -1903, în mediul urban, procentul copiilor abandonați era în jur de
0,3-0,4%, iar în anul 1895 ponderea copiilor abandonați a atins un nivel foarte ridicat, de
4,3%, doar în mediul urban pentru că îl mediul rural copiii nel egitimi erau jumătate din
procentul celor dintâi și nu existau cazuri de copii abandonași. „Faptul dovedește că, deși
copiii erau ilegitimi -nerecunoscuți de tată -, ar fi fost o rușine și mai mare pentru familie să
abandoneze copilul, așa încât acesta cont inua să fie crescut în majoritatea cazurilor, în familia
mamei”.7
La 14 iulie 1930, a fost promulgată Legea Sanitară și de Ocrotire, care prevede a
printre altele că vor fi repartizați în centre ale statului, județului sau comunei copiii a căror
dezvoltare morală, fizică și intelectuală nu se poate realiza în interiorul familiei, respectând
totodată prevederile Codului Civil.8

6 Alexiu, M., „Contribuții la studierea profilului social al părinților care își încredințează copii ocrotirii de tip
instituțional. ”, Revista de Cercetări Sociale (1-2), 1999, 126 -149, aici 129 .
7 Majuru, A., Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, editura Compania,
București, 2006, 13.
8 Alexiu, M. „Protecția copiilor abandonați”, în Buzducea, D., Asistența socială a grupurilor de risc , Editura
Polirom, București, 2010, 157 -180, aici 158.

7
Apoi, în perioada în care regimul ceaușist a preluat puterea, România avea una dintre
cele mai mari rate ale avortului și divorțuril or din Europa de Est și natalitatea era în scădere.
Așadar, se pun în aplicare măsuri pronataliste , cum sunt interzicerea avortului, ajutor în bani
pentru familiile care aveau mai mulți copii, penalizarea familiilor tinere ce nu aveau copii
prin plătirea u nor taxe, și numirea femeilor cu mulți copii drept „mame eroine”. Apare și așa
numita „Poliție menstruală” formată din ginecologi ce supuneau femeile la interogatorii și
examene ginecologice asigurându -se că femeile însărcinate își duceau sarcina la termen și
obligând femeile neînsărcinate să aibă copii. „Aceste politici erau destinate slăbirii coeziunii
familiei. Părinților li se spunea că statul poate crește copii mai bine decât o puteau face ei.”9
Această recomandare făcută mamelor, de a lăsa copilul în grija statului, și „complicitatea”
dintre mamă și instituții, făcută cu credința că este în favoare copilului, a contribuit progrsiv
la creșterea , perpetuarea și tolerarea fenomenului de abandon al copiilor în România, în
special în unitățile sanitare.
Odată cu instituirea politicii pronataliste, au fost amplificate și măsurile represive
asupra medicilor pentru decesele infantile, responsabilizandu -se excesiv și exclusiv sectorul
medical, în favoarea părinților, pentru aceste decese. Acest balans nefericit a pricinuit, într -o
primă instanță, acceptarea rămânerii copiilor în unități sanitare pentru a nu risca decesul lor la
domiciliu. Anchetele pentru decesele petrecute în spitale aduceau mai puțină sp aimă în rândul
personalului medical decât cele din teritoriu, unde aceste decese erau puse pe seama
neglijenței personalului sanitar și medicii erau pedepsiți.
În urma acestor măsuri din anii 1967 -1968, s -a înregistrat o creștere foarte mare a
numărului co piilor nedoriți și s -au cerut reglementări speciale. Apare așadar Legea nr.3 din
26 martie 1970 care prevedea ocrotirea minorilor ai căror părinți nu sunt cunoscuți, sunt
decedați ori care se află în altă situație ce duce la instituirea tutelei; care având dizabilități
trebuie să primească îngrijire specială ce nu le poate fi oferită de familie; a căror dezvoltare,
fie ea de natură morală, fizică ori intelectuală este periclitată de familie; ori care au săvârșit
fapte penale dar nu răspund penal. Cea mai im portantă prevedere, regăsită în articolul 5, se
referă la încredințarea minorilor Leagănelor, în situația copiilor până în 3 ani, Caselor de
Copii pe c ei care depășeau această vârstă, grădinițelor, școlilor generale și liceelor de cultură
generală și de sp ecialitate pe cei deficienți recuperabil, cămine școală sau atelier pentru cei
parțial recuperabili și cămine pentru cei nerecuperabili.

9 Kligman G., „ Politica d uplicității ”, apud Nelson, C.A., Fox, N.A., Zeanah, C.H. , Copiii abandonați ai
României:privațiune, dezvoltare cerebrală și eforturi de recuperare , Editura Trei, București, 2014, 61.

8
În această lege nu apare noțiunea de co pil abandonat, pentru că legea consideră
separarea copilului de familie și pări nți și internarea lui într -o instituție, ca un plus de
oportunități în furnizarea de resurse adiționale copilului pentru o bună dezvoltare. Drept
urmare, acești copii nu erau percepuți ca fiind în dificultate, încălcându -li-se drepturile ci
erau consideraț i că se bucură de acoperirea nevoilor, prin ocrotire într -un colectiv și garantată
de stat. Colectivitatea și statul erau percepuți în sine garanți.
Creșterea numărului de nașteri într -o perioadă scurtă, fără a pregăti infrastructura
sanitată, a dus la cre șterea numărului de copii abandonați, la care s -au adăugat și alte
probleme apărute odată cu acest fenomen. Gestionarea acestora de către personalul medical,
în absența totală a serviciilor de asistență socială, a produs o serie de anomalii care,
menținând u-se ani în șir, au căpătat aspect de „normalitate” și „acceptabilitate”.
Din cauza restri cțiilor severe pe care regimul comunist le-a impus, în anii ’80,
populația avea lipsuri foarte mari iar situația economică era gravă . Ca urmare, din ce în ce
mai mul ți copii erau abandonați în speranța că statul îi va transforma progresiv în membrii
productivi pentru societate. Tinerii asistați ai caselor de c opii reușeau o relativă integrar e
socială primind locuri de muncă în instituțiile de stat care le puneau la di spoziție cămine și
cantine, continuându -și astfel regimul de viață cu care erau obișnuiți . Regim în care regăsim o
lipsă a deprinderilor de viață independente și a capacității de a -și planifica singuri viitorul dar
și o lipsă de cunoaștere și acceptare a n ormelor sociale, socializarea având de suferit în urma
acestora. Apărea astfel tendința de a considera instituția de ocrotire singurul mod de viață și
se încerca reîntoarcerea la această, lucru care nu putea fi posibil decât pentru o mică parte din
aceștia .
Pe lângă situația economică și decretul pronatalist, au existat și alte determinări care
au generat acel segment de populație ce recurgea la abandon, precum separarea unor grupuri
mari de populația ca o consecin ță a industrializării, nesancționarea morală a unor astfel de
atitudini, încurajarea dintr -un motiv sau altul a rupturii dintre mamă și copil. Toate acestea,
acționând simultan au reuși să impună la nivel social o realitate brutală față de copii, fie ei și
nedoriți. Mai mult decât atât, pare c ă abandonul în acea perioadă, nu a constituit doar o
modalitate de a controla fertilitatea, ci și un mod de reacție colectivă la anumite presiuni
venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial foarte dur.
Tolerarea fenomenului de abandon, timp de mai bine de 20 de ani, și, simultan,
dezvoltarea progresivă, de către statul comunist, a unei infrastructuri de protecție
instituțională pentru copii nedoriți, abandonați și neglijați, total neadecvată nevoilor copilului,
confirmă consecințele izo lării României de cunoștințele progreselor înregistrare în anii ’80 în

9
majoritatea țărilor europene privind înțe legerea dezvoltării copilului focalizate pe valorizarea
copilăriei timpurii.
Astfel că , prăbușirea regimului comunist și instaurarea la putere a guvernului
democrat nu au pus capăt abandonului copiilor. După descoperirea nenumăratelor carențe din
sistemul de protecție a copilului, specialiștii au încercat să se ocupe în același timp de mai
multe probleme precum ratele în continuare crescute ale ab andonului, zeci de mii de copii
instituționalizați și mai ales de schimbarea atitudinii față de copiii abandonați. Și deși în anii
’90-’91 s -a sperat la o diminuare „naturală” a fenomenului, ca urmare a liberalizării
avorturilor și a accesului liber la con traceptive, acest lucru nu s -a întâmplat . În următorii ani
după 1989 abandonul a căpătat provocări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă
găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați.
Statul comunist a dezvoltat timp de 25 de ani un sistem de valori care compromite
legăturile de familie, încurajează dependența față de stat, slăbește capacitatea familiilor de a –
și îngriji copiii și îi determină pe părinți să se lepede de asumarea sarcinilor părintești, și
uneori a propriei vieț i.
În anii 1990 -2000 se înregistrează multe schimbări în modalitatea de îngrijire a
copiilor instituționalizați, precum și în frecvența cazurilor de abandon și a adopției
internaționale care este inclusă și exclusă de nenumărate ori din metodele de protecț ie a
copilului.10
Totuși, pe fondul crizei de valori a avut loc sărăcirea intensă a unor categorii largi de
populație. În același timp, deși sunt înregistrate multe schimbări, noile politici sociale
dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau
atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afară și cu ignorarea imporanței
familiei și a satisfacerii nevoilor copilului.
Sistemul a primit ajutor din partea Occidentului, multe ONG -uri internaționale
deschizându -și sedii în România alocând resurse importante pentru rezolvarea problemelor.
Raportul unui ONG din acea perioadă descrie imperfecțiunile din sistem, „hrana, condiți ile de
cazare, îmbrăcămintea și îngrijirea medicală oferite copiilor erau inadecvate, iar aceștia nu
beneficiau de stimulare și educație și erau neglijați. Condițiile de trai și tramanetul aplicat
copiilor cu dizbilități erau chiar și mai dure, mulți dintr e aceștia fiind subnutriți și bolnavi”.11

10 Nelson C. A., Fox N. A., Zeanah C. H., Copiii abandonați ai României:pri vațiune, dezvoltare cerebrală și
eforturi de recuperare , Edi tura Trei, București, 2014, 70.
11 Human Rights Watch, Human Right Watch world report 1999: Events of December 1997 -November 1998 ,
apud Nelson , C.A., Fox N. A., Zeanah C.H., op cit., 61.

10
După 1 989 s -au desființat multe dintr e leagănele de dimensiuni foarte mari.
Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități
și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece. Închiderea leagănelor a provocat
aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți
maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt
continue pentru că ieșiril e din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții
maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament.

11
3. Cauzele ale abandonului copiilor
Abandonarea copiilor nu mai pot fi considerată ca în perioada regimului comunist
drept o formă de reacție împotriva sistemului. Așadar, se face o distincție clară între motivația
care stă la baza acestei acțiuni. Cauzele sunt adesea de ordin economico -social, educațional,
cât și medical.
 Cauze economico -sociale
Situația matr imonială nesigură
Este printre cele mai actuale forme de motivație privind abandonul din cauza
fenomenului care a luat amploare începând cu secolul XXI în România și anume
concubinajul.
Multe dintre tinere procreează copii, bazându -se pe promisiunile nefondate ale
partenerului, din naivitate ori varii motive, neavând vreo certitudine în acest sens. Așadar, în
cele mai multe dintre cazuri căsătoria nu are loc, ori din cauza unor neînțelegeri ori pentru că
unul dintre parteneri nu avea în intenție acest lucru cu adevărat și în cele din urmă copilul
ajunge să fie nedorit. Astfel că, tânăra mamă, n efiind susținută nici de ceilalți membri ai
propriei familii și fără soț, nu se simte în stare să -și asume singură responsabilitățile care
decurg din creșterea un ui copil și astfel recurge la gestul disperat de a -l abandona.
Destrămarea familiei
O altă cauză ce poate influența abandonul copiilor este destrămarea familiei. Aceasta
poate fi din cauza decesului unui părinte, a divorțului ori a separării părinților î n diferite
forme .
Pierderea ambilor părinți sau doar a mamei, produsă în timpul dezvoltării copilului,
reprezintă un traumatism psihic sever, cu implicații imediate sau târzii . Separarea îndelungată
de părinte nu este întotdeauna patologică, însă poate co nstitui punctul în jurul căruia se
organizează izolat elementele patologice. În cazul divorțului, pierderea este dificultatea cea
mai mare cu care se confruntă copilul: pierderi la nivel emoțional și fizic, pierderea părintelui
cu care nu mai locuiește, pi erderea sentimentului de afecțiune și securitate din partea unui
dintre părinți.12
Părintele în grija căruia rămâne, poate ajunge în situația de a nu putea asigura singur
strictul necesar copiilor pentru dezvoltarea lor normală, ori nu poate merge să munc ească
pentru a se putea întreține împreună cu aceștia. Astfel, simțindu -se depășit, ia decizia să -și
interneze copiii într -o instituție specializată. C opilul ajunge să fie în cele din urmă cel mai

12 Bogatu, N., Conduita de rol, sine și personalitate , Editura Granada, București, 2002, 102.

12
afectat , pierzând o parte esențială din propria ființă , sim țindu-se părăsit, izolat, debusolat,
neavând parte de suportul emoțional și sprijinul familial care îi este atât de necesar în această
conjunctură. Odată cu acestea se pierde și dezvoltarea armonioasă a personalității copilului ,
scăzând importanța familiei și respectul acestuia față de membrii ei.
Relațiile accidentale
Deseori, în urma unor relații întâmplătoare sau de scurtă durată (prostituatele/relațiile
de concubinaj de scurtă durată/viol), rezultă un copil nedorit și adesea abandonat. Pentru
unele din tre aceste femei, abandonul se pretinde a fi un act firesc, motivarea fiind că ele nu au
condițiile necesare pentru a -l crește și în maternitate nu ii lipsește nimic. Astfel, neasumarea
responsabilităților care derivă din conceperea unui copil a dus la î nregistrarea unui număr
crescut al copiilor ce sunt părăsit în maternități sau în alte locuri. Chiar dacă inițial mama îi
vizitează, în cele din urmă aceste vizite se răresc ca într -un final nici să nu mai existe.13
Situația economică
Situația financiară este de asemenea unul dintre factorii principali invocați atunci când
vorbim despre abandon. Lipsa locurilor de muncă, creșterea tuturor necesităților , veniturile
prea mici pentru a educa și îngriji mai mulți copii, au dus la împovărare a cuplurilor care
hotărăsc în disperare de cauză să încredințeze unul sau mai mulți copii, de comun acord,
instituțiilor abilitate .
Dependențe
O altă cauză importantă este reprezentată de dependențe. Fie că vorbim de dependența
de alcool, fie că vorbim d espre dependența de droguri, ambele creează dificultăți în familii,
atât prin lipsirea copiilor de sumele cheltuite pentru cumpărarea acestora, cât și prin
consecințele sociale ale acestor dependențe, precum creșterea agresivității, abuz ori violență.
Dacă dependența este regăsită doar la unul dintre părinți, celălalt poate lua decizia de a
abandona copilul, act justificat prin insecuritatea copilului la domiciliu dar și prin lipsurile
financiare rezultate din cauza viciului.
Dacă ambii părinți sunt depend enți, se ajunge într -o circumstanță în care copiii sunt în
mare pericol, de multe ori fiind găsiți subnutriți, abuzați fizic și psihic, cu traume greu de
recuperat,14
 Cauze educaționale
Mame minore

13 Rotariu , T., Demografie și sociologia populației. Fenomene demografice , Editura Polirom, Iași, 2003, 167-
172.
14 Popescu Murgoci, C. coord., Abandonul maternal , Edi tura Viața medicală românească, București, 2002, 24.

13
În culturile nomade, momentul nașterii este în jurul vârst ei de 11 -12 ani. Iar în cazul
în care copilul apare în urma înțelegerii dintre familii, nu există posibilitatea ca acesta să fie
abandonat. Totuși, dacă părinții nu sunt de acord, se poate realiza abandonul din cauza
refuzului familiei de a acorda sprijin tinerilor insuficient de maturi biologic și afectiv pentru
a-și crește copilul.
Altă situație poate fi sarcina nedorită la o elevă, a cărei familie ar avea posibilități
materiale, dar care percepe că e un moment nepotrivit și o rușine. Astfel, lipsa comuni cării
dintre adolescentă și părinți, o determină pe aceasta să ascundă sarcina și să nască uneori în
condiții nepotrivite atât pentru ea cât și pentru făt, ca mai apoi să -l abandoneze.
În schimb, dacă mama își dorește copilul poate primi consiliere și i se poate oferi
posibilitatea șederii într -un centru maternal, timp în care specialiștii poartă discuții atât cu
părinții fetei cât și cu tatăl copilului.15
 Cauze medicale
Starea de sănătate a mamei
Mamele pot avea probleme psihice ori depresii după naștere și astfel există
posibilitatea de a privi actul nașterii ca pe ceva traumatizant și să asocieze copilul cu acest
proces. Astfel că mamele pot respinge relația cu propriul copil până chiar la agresa rea
acestuia, situație în care aceasta are nevoie de tratament și sprijinul familiei pentru a nu
abandona copilul.
Bolile cu transmitere sexuală, infecția HIV ori TBC -ul sunt afecțiuni în cazul cărora
mama trebuie internată și tratată medicamentos, interzi cându -i-se alăptarea. De cele mai
multe ori se minimalizează importanța ca mama și copilul să rămână împreună, chiar dacă s –
ar intrerupe alăptarea. De exemplu, în cazul TBC, dacă mama și copilul ar rămâne împreună,
i s-ar administra și lui tratament antise ptic, și riscul ar fi infectat ar fi mult mai ușor de
suportat pentru prunc decât riscul de a fi abandonat. 16
Starea de sănătate a copilului
Starea de sănătate a copilului are o mare influență în ceea ce privește abandonul. În
cazul în care noul născut s e naște prematur, acesta nu poate ieși după câteva zile ci trebuie să
mai stea câteva luni în maternitate pentru a primi tramanentul necesar. Din păcate, multe
dintre mame pleacă acasă și se obișnuiesc fără copil, deși, momentul cel mai potrivit pentru
crearea atașamentului între aceștia este prima perioadă după naștere.17

15 Ibidem, 25.
16 Ibidem, 21 -22.
17 Ibidem, 23.

14
Malformațiile congenitale ori bolile neuropsihice le determină pe mame să
abandoneze copiii, chiar dacă ar avea posibilitatea să -i crească , pentru că starea copilului este
percepută de mam e ca o rușine față de familie. De asemenea, în anumite cazuri, copilul este
abandonat pentru că mama consideră că nu are resursele financiare și nici competențele
necesare pentru a -l putea îngriji corespunzător.

15
4. Tipurile de abandon
Nu putem vorbi despre tipurile de abandon ca niște simple clasificări, fără să privim
dincolo de faptul în sine, și mai exact, despre separarea copiilor de părinți.
Separarea este în speță despărțirea copilului, pentru o anumită perioadă de timp ori
definitiv, de persoanele de care s -a atașat. Chiar și în cazurile în care copilul este mai mic de
un an, acesta resimte separările frecvente ori neașteptate de adulții cu care s -a obișnuit.
Totuși, reacția la această separare nu este m ereu imediată. Astfel că după o perioadă, fie ea
scurtă sau lungă, unii copii pot prezenta diferite tulburări, desfășurate în genere, în trei faze:18
a. Prima fază este aceea de protest care se petrece imediat după despărțire, copilul
protestând instistent, pl ângând foarte tare și agățându -se de orice persoană cu care
intră în contact.
b. A doua este faza de disperare în care plânsetul copilului transcede în gemete, își
pierde apetitul, scăzând în greutate și stagnând în dezvoltare.
c. Ultima fază este cea de detașar e în care copilul își pierde interesul pentru persoanele
din jurul lui, devine retras, expresia feței ajunge să fie rigidă , devine bolnăvicios, se
instalează o stare de depresie care contribuie la întârzierea dezvoltării.
Este important de reținut că aban donul reprezintă un fapt care produce traume
profunde cu consecințe grave pe întreaga perioadă a vieții. Există astfel diferite tipuri de
abandon, forme prin care copilul este separat de familie19:
A. Părăsirea definitivă a copilului , cu sau fără declarația de abandon, în diferite locuri
precum leagăne, maternități, case de copii, spitale ori efectiv pe stradă.
B. Încredințarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor rude ori instituții fără a
exista o declizie în ceea ce privește caracterul separării.
C. Neglijar ea cronică a copilui , permițându -i-se să stea în stradă, să fugă de acasă ori să –
și procure singur mijloacele necesare.

A. Părăsirea definitivă a copilului
Din această situație fac parte copiii părăsiți de părinți care nu vor ori nu pot să -și
asume responsabilitatea pentru creșterea lor. În acest caz, copiii sunt abandonați din dorința
explicită și exclusivă a părintelui ori a părinților care au un mod de a t răi nefiresc și nu vor
să-și înlegeagă altfel existența. Din această categorie fac parte părinți care sunt dependenți,

18 Balahur, D., Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, editura C.H. Beck, București,
2001, 148.
19 Buzducea, D., Aspecte contemporane în Asistența Socială , editura Polirom, București, 2005, 56.

16
care fac prostituție, care nu au maturitatea afectivă necesară pentru exercitarea rolului de
părinte, delicvență, prejudecăți sociale etc .
B. Încredințarea copilului pe o perioadă nedeterminată unei rude ori instituții
În această situație familia nu ia o decizie certă cu privire la abandonul definitiv. Este
important să distingem în cadrul acesteia situațiile în care familia își declară hotăr ât starea de
temporalitate de situațiile în care încredințarea este exercitată sub presiunea unor condiții
excepționale de viață. De asemenea, este important să avem în vedere dacă în această
perioadă familia menține relațiile cu copilul sau familia este d ezinteresată când vine vorba de
copil și astfel nu mai cultivă relații benefice cu acesta. Din păcate, dacă privim în experiența
din ultimii ani din România, acest e situații duc în cele din urmă la abandon. Situația incertă
de la început este traumatizantă și se transfrormă după lungi perioadă, într -una certă, de
abandon efectiv.20
C. Neglijarea cronică a copilului
Neglijarea, se referă în speță la formele de tratament neadecvat prin care se ignoră
asigurarea nevoilor biologice, educaționale și emoționale ale copiilor, periclitând dezvoltarea
lor fizică, emoțională congnitivă și socială.
 Lacune de creștere și dezvoltare . Părinți nu asigură copilului necesarul de substanțe
nutrivire ori vitamine. Cauzele care conduc la această situație pot fi din cauza sărăciei
care din lipsa finanțelor duce la lipsa hranei, sau din cauza neglijării, părinții aflându –
se în circumstanțe mai puțin pozitive precum stări depresive, probleme psihice,
probeme maritale ori dependențe și astfel nu asigură hrana necesră copiilor.
 Neglija rea educațională . Aceasta se manifestă prin neinteresul părinților în ceea ce
privește educația copilului. Astfel că nu -l înscriu pe acesta la o formă de învățământ
potrivită pentru el, permit absenteismul care este considerată formă de maltrate în
cazul î n care părintele a fost informat și nu a luat nici o măsură spre combaterea
acestuia, și ignoră cu desăvârșire nevoile speciale de educație care i -au fost sugerate
copilului.
 Neglijarea fizică . Prin aceasta părintele nu asigură copilului condițiile decente de trai,
ajutor fizic în special în perioada în care copilul este într -o dependență față de părinte,
nu este atent la măsurile de supraveghere și protecție și nu -l interesează ca copilul să
fie îmbrăcat adecvat ori dacă este în siguranță.

20 Clocotici, V., Stan, A., Statistică aplicată în psihologie , editura Polirom, Iași, 2000, 91.

17
 Neglijarea medicală. Are loc în momentul în care părintele ignoră nevoile privind
sănătatea copilului. Astfel că, nu îl duce la medic dacă acesta întâmpină vreo
problemă de sănătate, în situația în care îl duc e, nu manifestă vreun interes în ceea ce
privește achizionarea tratamentului medicamentos ori grija față de copil.
 Neglijarea emoțională. Această implică o diversitate de comportamente a părinților
față de copii din punct de vedere emoțional. Ignorarea nevoii de afecțiune, atenție și
sprijin emoțional a copilului prin violența domestică fie asupra copilului, fie de față cu
el; refuzarea îngrijirii psihologice a copilului în situațiile în care acesta are probleme
de comportament iar specialistul îi recoma ndă un anume tratament; așteptările
nepotrivite față de vârsta copilului sau de nivelul de dezvoltare.
Toate aceste tipuri de neglijențe sunt prezente atât în comportamentul părinților care
își abandonează efectiv copiii, cât și în acelora care nu îi aban donează fizic însă îi trimit pe
stradă ori sunt dezinteresați de aceștia.
Este interesant de avut în vedere faptul că în Canada, regăsim cam aceleași tipuri de
abandon, cu denumiri pe alocuri diferite, dar care prezintă la fel de explicit situațiile.21
Primul este abandonul încă de la naștere , care se consideră a fi cel mai simplu, dat
fiind faptul că hotărârea este luată încă din momentul în care mama este însărcinată și în
situația aceasta serviciile sociale pot găsi din timp o familie pentru copil. Clini cienii constată
prin experiența lor că aceste mame au o maturitate mai deplină și un echilibru emoțional mai
ridicat decât acelea care își păstrează copiii, pentru că cele dintâi doresc de fapt să -și
protejeze pruncii înțelegându -și neputința de a le oferi copiilor ceea ce au nevoie, evitând
astfel ca ei să treacă prin suferințele în care ele s -au găsit. În cazul acesta, abandonul este
ilustrat ca un gest de dragoste și protecție, care însă nu este foarte acceptat în rândul
specialiștilor.
Deși abandonul în că de la naștere este considerat a fi una dintre cele mai ușoare tipuri
de abandon și cu cele mai puține efecte traumatizante, trebuie luat în calcul faptul că
adolescentul, deși adoptat de la naștere poate, va considera că el este vinovat și că nu a fost
suficient de bun astfel încât propria mamă să -l păstreze. Luând în considerare acest aspect,
practica actuală încurajează mamele biologice să lase o scrisoare copilului prin care să -i
detalieze dificultățile care au determinat -o să facă acest act dar și po sibilitățile superioare pe
care i le poate oferi noua familie.

21 Alexiu, M. „Protecția copiilor abandonați”, în Buzducea, D., Asistența socială a gru purilor de risc , Editura
Polirom, București, 2010, 157 -180, aici 166-168.

18
Al doilea tip de abandon este cel prin neîndeplinirea sarcinilor părintești și se
produce adesea în cazurile în care copilul a fost plasa temporar unei alte familii după care s -a
reîntors în fa milia biologică. În această circumstanță, abandonul, oarecum predictibil din
momentul plasamentului se concretizează prin neîndeplinirea sarcinilor părintești de a se
ocupa de sănătatea copilului, uită momentele importante din viața copilului, nu -i mai sat isfac
nevoile de bază etc. În cazurile în care este menținut plasamentul, copiii suferă adesea din
cauza promisiunilor neonorate ale părinților biologici. Astfel că părinții pierd legăturile
parentale cu copiii și primesc sprijin din partea asistenților so ciali pentru a le restabili și a -și
dezvolta capacitățile parentale.
Ultimul tip de abandon este cel care face referire la incapacitatea parentală și este cel
mai greu de intervenit social și legal. În această situație de abandon copiii trăiesc alături de
părinții biologici care sunt însă incapabili de a le satisface nevoile primare și afective, uneori
având așteptări ca copilul să -și satisfacă singur nevoia de afecțiune, alteori copilul devenind o
proiecție a părinților care nu mai pot constata nevoile rea le ale copilului. În aceste condiții,
părinții sunt incapabili de a -și recunoaște propriile probleme și pe cele ale copilului,
îngreunând astfel posibilitatea de a interveni și determinând agravarea situației.

19
5. Forme de protecție a copiilor abandonați
Conform Legii 272/2004 beneficiază de protecție specială, formată din măsuri,
prestații și servicii destinate îngrijirii și dezvoltării, copilul lipsit, temporar ori definitiv, de
ocrotirea părinților lui sau care este în situația în care lăsarea în grija acestora nu ar fi în
vederea protejării intereselor minorului.
Măsurile care se află la baza protecției speciale a copilului sunt :
a. Plasamentul
Plasamentul reprezintă o măsură de protecție specială care are caracter temporar și
care poate fi dispusă, după caz, la: o persoană sau familie, un asistent maternal sau un
serviciu de tip rezidențial prevăzut la art.123 alin. (2) din Legea 272/2004 ș i licențiat conform
legii.
Este important de menționat că persoana sau familia care primește copilul în
plasament t rebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de direcția generală de
asistență socială și protecția copilului cu privire la condițiile materiale și morale pe care
acesta trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament. De asemen ea, copilul
care nu a împlinit încă vârsta de 2 ani poate merge în plasament doar la familia extinsă ori
substitutivă, plasamentul de tip rezidențial fiind interzis, excepție făcând cazurile în care
acesta prezintă handicapuri grave și este dependent de în grijirea serviciilor de tip rezidențial
specializate.
Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului în
situațiile în care există acordul părinților și copilul ori nu poate fi lăsat în grija părinților din
motive care nu ți n de ei ori acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală însă nu
răspunde penal. De asemenea, măsura plasamentului poate fi stabilită de instanța
judecătorească la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului dacă
copilul a re părinții decedați, necunoscuți ori căzuți din drepturi, dacă copilul este abuzat sau
neglijat, dacă copilul a fost găsit părăsit în unitățile sanitare ori dacă în situațiile amintintite
anterior, părinții nu -și dau acordul.
Plasamentul creează atât obl igații cât și responsabilități în ceea ce privește îngrijirea
copilului. Acesta îngăduire reprezentarea minorului în fața autorităților, inclusiv pentru
relizarea actelor de identitate, înscrierea în sistemul de învățământ sau efectuarea unor
intervenții m edicale.
Situația problemă deloc neglijabilă cu care se confruntă persoanele care au copiii în
plasament, a cheltuielilor suplimentare legate de plata alocațiilor de plasament poate fi

20
rezolvată prin aplicarea clauzelor din Art. 6 7 din Legea 272/2004 cofo rm căruia instanța care
a dispus, după caz, plasamentul va stabili cuantumul contribuției lunare a părinților la
întreținerea copilului.
b. Plasamentul în regim de urgență
Plasamentul în regim de urgență face parte dintre măsurile de protecție speciale, are
caracter temporar și se aplică pentru copilul aflat în situții de abuz, neglijență, supus oricărei
forme de violență ori găsit/părăsit în unitățile sanitare, dar și în situația în care unicul
ocrotitor legal ori ambii au fost arestați, internați, reținuți, sau din oricare altă cauză nu -și pot
exercita drepturile și obligațiile părintești.
Și în cazul plasamentului în regim de urgență se aplică măsurile din cadrul
plasamentului menționat anterior în ceea ce privește domiciliul copilului și dispunerea lui la o
persoană sau familie, un asistent maternal ori serviciu de tip rezidențial, având în vedere și
excepțiile prevăzute în cazul plasamentului.
De menționat este faptul că exercitarea drepturilor părintești este suspendată pe durata
plasamentului de urgență, până când instanța va hotărî menținerea sau înlocuirea acestei
măsuri. Drepturile și obligațiile părintești referioare la persoana copilului sunt preluate și
exercitate de persoana, familia, asistentul maternal ori șeful serviciului de tip reziden țial care
a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar drepturile și obligațiile referioare la
bunurile copului sunt exercitate de către directorul direcției generale de asistență socială li
protecția copilului.
Măsura plasamentului în regim de urgență este stabilită de directorul direcției
generale de asistență socială și protecția copilului care are obligația de a sesiza instanța
judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură. Aceasta din
urmă va analiza motivele care au stat la baza luării acestei măsuri și va hotărî încetarea
plasamentului în regim de urgență și reintegrarea copilului în familia sa, ori înlocuirea
acestuia cu tutela sau cu măsura plasamentului, pronunțându -se și în ceea ce privește
exercitarea dr epturilor părintești.
c. Supravegherea specializată
Supravegherea specializată este pusă în funcțiune în momentul în care copilul a
săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal și este dispusă de către comisia pentru protecția
copilului cu acordul părinților și de către instanța de judecată în cazul în care nu există acest
acord.
d. Adopția

21
Adopția reprezintă de asemenea un instrument important de protecție a drepturilor
copilului, mai ales dacă privim din perspectiva asigurării unei familii fiecărui copil. În
comparație cu familia de plasament, familia care adoptă devine familia copilului, acesta din
urmă nemaîntorcându -se în familia sa biologică.
Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției a intrat în vigoare începând cu 1
ianuarie 2005. În cadrul acesteia, adopția este definită dreot „operațiunea juridică prin care se
creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între
adoptat și rudele adoptatorului”. Adopția internă se referă la situația în care at ât adoptatul cât
și adoptatorul își au domiciliul în România .
Adopția este aprobată doar dacă aceasta este în interesul superior al copilului. Pentru
încheierea adopției este necesar să fie îndeplinite anumite condiții de fond, de formă și să nu
existe im pedimente la adopție. Condițiile de fond au drept conținut consimțământul celui care
adoptă, exprimat în formă autentică sau orală în fața instanței judecătorești, consimțământul
soțului celui care adoptă dacă este cazul și consimțământul părinților biolog ici ai aceluia care
urmează să fie adoptat. Persoana care adoptă trebuie să împlinească anumite condiții de
capacitate precum să nu fie decăzut din drepturile părintești și să aibă capacitatea deplină de
exercițiu.
Cel care urmează a fi adoptat trebuie s ă fie minor și să nu existe o diferență mai mică
de 18 ani între adoptat și adoptator. Instanța de judecată poate face excepții însă diferenț
trebuie să fie de cel puțin 15 ani. De altfel, persoana majoră poate fi adoptată doar dacă a fost
crescută de fami lia adoptatoare în perioada minorității sale.
În ceea ce privește impedimentele în calea adopției acestea pot fi: adopția între frați
care este oprită, adopția între soți sau între foști soți de către același adoptator, adopția
persoanelor cu handicap min tal și a celor cu boli psihice .
Direcția protecției copilului eliberează inițial un atestat în vederea adopției valabil un
an. Obținerea acestui atestat nu este obligatorie în cazul adopției majorului sau a copilului de
către soțul părintelui firesc sau a doptativ.
Este luată în calcul apoi încredințarea copilului către adoptator pentru o perioadă de
90 de zile pentru ca instanța să poată aprecia în mod rațional asupra relațiilor de familie car s –
ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată. Astfel că cerere a pentru adopție va fi încuviințată
doar dacă este în interesul superior al copilului
În cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării, familia adoptatoare ori adoptatoul poate
depune contestație în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicarea raportului . Dacă nu este
contestat în termenul propus, direcția emite norme privind neeliberarea atestatului.

22
Din fericire, statutul copilului adoptat îl ajută pe acesta să simtă siguranță, stabilitate,
dar mai ales dezvoltare personală în noua sa familie. Astfel c ă, adopția nu reprezintă,
asemenea celorlalte forme de protecție, o măsură temporară alternativă celei de ocrotire
rezidențială, ci înseamnă garantarea unei familii permanente pentru copilul adoptat.

23
Capitolul 2
1.Importanța și funcțiile familiei în viața copilului
Toate căile persoanei umane sunt în strânsă legătură cu familia. El se naște, crește și
se dezvoltă în interiorul familiei, pentru ca mai apoi, la o anumită vârstă să -și creeze o nouă
familie în cadrul căreia să îndreplinească un rol nou, a șa cum a învățat din familia mamă.
Familia este, prin urmare, cea mai pură formă de exprimare a socialului uman, care dă
exemplul primelor forme de conviețuire colectivă.22
În sens larg, putem defini familia ca fiind „grupul social ai cărei membri sunt le gați
prin raportur i de vârstă căsătorie, adopți e și care trăiesc împreună, cooperând sub raportul
economic și având grijă de copii”. Dacă privim în sens restrâns, familia desemnează „grupul
social format dintr -un cuplu căsătorit și copiii acestuia” .23
Fiind mai atenți la contextul paradigmatic decât la consistența obiectivă și subiectivă a
familiei, sociologii își întocmesc studiile legate de aceasta încadrându -le în cele trei mari
perspective teoretice, precum funcționalismul, conflictualismul și interacțio nismul. Astfel că,
plecând de la perspectiva funcționalistă , familia reprezintă o instituție socială care, precum
celorlalte instituții sociale, există datorită exercitării anumitor funcții precum: reproducerea,
socializarea, îngrijirea, protecția și afecț iunea, identificarea (identității) și reglementarea
comportamentului social. Cea de -a doua perspectivă , conflictualistă, vede familia ca un
sistem de permanente conflicte, negocieri și înțelegeri. Așadar, în ciuda constrângerii de
cooperare pentru a suprav iețui, soții sunt într -o continuă întrecere pentru dobândirea
autonomiei, autorității și privilegii, în fond, o continuă luptă pentru putere. Ultima
perspectivă , cea interacționistă concepe familia ca pe o noțiune dinamică în care persoanele
își modelează necontenit existența și își definesc relațiile.24
Putem conchide că familia este privită în sociologie ca o instituție cu o oarecare
utilitate, ca mediu conflictual sau ca descoperire a unei istorii comune de către indivizii care o
compun. De asemenea, este important de subliniat faptul că în aproape toate abordările, cu
mici excepții cea dintâi, familia se subordonează intereselor și bunăstării individului .
În sens juridic25, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și
obligații, care -și are originea în acte juridice precum căsătoria, adopția, rudenia sau raporturi
asimilate relațiilor de familie. Din această perspectivă familia este ilustrată ca o rea litate

22 Bistriceanu, C., Sociologia familiei , editura Fundației România de Mâine, București, 2006, 13.
23 Murdock, 1949 apud Furtună, C., Sociologie generală , editura Fundației România de M âine, București, 2006,
194.
24 Zamfir, C., Vlăsceanu, L. Coord., Dicționar de sociologie , editura Babei, București, 1998, 240 -241.
25 Filipescu, I. P., Tratat de dreptul familiei , editura All, București, 1993, 60.

24
juridică bine definită și reglementată de lege. În România, fundamentele dreptului familial
sunt stabilite prin Constituție și Codul Familiei.
Principiile care stau la baza statutului familiei, reglementat de Constituția României
fac referire la faptul că familia se formează prin căsătoria liber consimțită între soți, în
deplină egalitate în drepturi și totodată pe dreptul și îndatoririle care le revin pentru a asigura
creșterea, educarea și instruirea copiilor. De asemnea, conform aceleiași legislații, copiii și
tinerii se bucură de un regim special de protecție și asistență în realizarea drepturilor lor
indiferent dacă sunt din afara sau din int eriorul căsniciei, aceștia fiind egali în fața legii.
Conform art. 1 din Codul familiei statul român ocrotește căsătoria și familia și sprijină
în același timp dezvoltarea și consolidarea acesteia prin măsuri economice și sociale. De
asememea, statul apă ră interesele mamei și copilului și are o predispoziție deosebită în ceea
ce privește grija pentru educarea și creșterea tinerei generații.
Astfel, din Codul familiei rezultă că prin caăsătorie, bărbatul și femeia inființează o
unitate liber consimțită clă dită în special pe afecțiune, prietenie și bună înțelegere, soții
datorându -și fidelitate, sprijin moral și material. Concomitent, soții au obligația să trăiască
împreună, hotărând de comun acord asupra tuturor problemelor care privesc căsnicia.
În vederea asigurării integrale a protecției copiilor, Codul Familiei precizează
depturile și îndatoririle care le revin părinților, creșterea copiilor fiind una dintre principalele
îndatoriri, nerespectarea ei, prin abandonul copiilor de exemplu, fiind sancționată de Codul
Penal. Părinții au deci, obligația să le asigure copiilor sănătatea, dezvoltarea fizică normală,
educarea, instruirea și pregătirea profesională în funcție de însușirile pe care aceștia le dețin.
Obligația de a asigura întreținerea se menține și d upă majorat, dacă aceștia continuă studiile,
legislația pecizând limita de vârstă de 25 de ani.
Important de menționat este c ă în interesul minorilor lipsiți de ocrotire părintească și
pentru cei ce prezintă deficiențe psihice și fizice care implică ingri jire specială ce nu poate fi
asigurată de familie, Codul Familiei reglementează instituția tutelei, adopția, plasamentul
familial și încredințarea acestora unor instituții de ocrotie.
Conchizând, putem spune că noțiunea sociologică și noțiunea juridică se suprapun
într-o oarecare măsură, existând, bineînțeles și situații în care această corespondență nu este
prezentă. De pildă, în cazul desfacerii căsătoriei prin intermediul divorțului, în sens
sociologic, relațiile încetează între soți pentru că între ei n u mai există o uniune de viață și de
interese. Totuși, în sens juridic, relațiile de familie continuă să existe datorită unor drepturi și
obligații precum dreptul la nume, privind bunurile comune, în cazul în care acestea au fost
împărțite la desfacerea că sătoriei ș.a. Totodată, în situația în care un copil este încedințat unei

25
instituții de corotire, acesta întrerupe relațiile de fapt dintre el și părinți, deci cele sociologice,
însă, nu și pe cele juridice care se referă la obligația de a plăti contribuți a la întreținerea
copilului.
De-a lungul evoluției istorice, familia a realizat anumite funcții raportându -se la
indivizi și societate. Clasificarea acestor funcții ne ajută să scoatem în evidență legătura
intensă și influența mutuală chiar dacă dispropor ționată dintre societate și familie, dar și
importanța pe care acestă celulă de bază a vieții sociale o are în fomarea și dezvoltarea
personalității umane și implicit a societății.
Nicolae și Iolanda Mitrof an ne propun o clasificare a funcțiilor familiei pe care acesta
le îndeplinește atât în etapa actuală, cât și în cea de perspectivă.26
a. Funcția biologic sexuală , care asigură satisfacerea trebuințelor sexuale integrate
armonios în sistemul de interrelaționare și intercomunicare dintre membrii cuplului.
b. Funcția de procreere, prin care se asigură continuitatea speciei umane. Această
funcției depinde îmtr -o oarecare măsură de societate dat fiind faptul că creșterea
populației depinde de structura economică a societății, de structura organismelor
sociale li d e politica societății în ceea ce privește natalitatea.
Această funcție este considerată funcția primară a unității familiale și este asociată
necesității de perpetuare fizică și biologică, de dezvoltare așadar a societății globale. 27
c. Funcția economică , constă în realizarea unor venituri suficiente pentru totți membrii
din cadrul familiei și organizarea propriiei gospodării pe baza unui buget comun.
Această funcție se află într -o dependență față de tipul de societate li de nivelul de
dezvoltare social -economică al acesteia.
Din punct de vedere material, familia a format o perioadă îndelungată cadrul propice
de manifestare a fiviziunii muncii, baza producției economice și agentul principal al
proprietății.28
d. Funcția psihoafectivă , contribuie la recreerea mem brilor și la constituirea unui climat
familial pozitiv. Prin intermediul acestui climat pe care îl putem descrie ca fiind un
ansamblu de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini, nivel de
satisfacție ș.a. ce înfățișează familia pe o p erioadă mai lungă de timp, individul își
poate manifesta necesitățile sale în ceea ce privește siguranșa și apartenență.

26 Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A…la Z, editura Științifica, București, 1991, 95.
27 Bistriceanu, C., op. cit., 147.
28 Ibidem, 177.

26
e. Funcția educativă , deși a suportat modificări determinate de evoluția societății , a
rămas la fel de importantă. Educația în cadrul fam iliei are scopul de a forma copilul
printr -o dezvoltare complexă și armonioasă, urmărind integrarea propice a individului
în societate la un anumit moment dat. Conform Codului familiei, părinții au datoria de
a crește copilul și de a se îngriji de sănătate a și dezvoltarea lui fizică, de educare, de
învățare și pregătire profesională potrivit însușirilor proprii. Totodată, Constituția
menționează că părinții trebuie să asigure educația tinerilor minori, a căror răspundere
le revine, conform propriilor convin geri. Există astfel o legătură puternicp între
educația în familie și educația în cadrul societății.
Familia deține astfel unul dintre rolurile principale când vorbim despre factorii
educativi, acțiunea ei exercitându -se chiar de la naștere. De asemenea, c alitatea și efectele
educației în familie determină în mod esențial întreaga evoluție a unui tânăr, cât și calitatea
integrării acestuia în viața socioprofesională.
Aceeași autori, ne fac cunoscute și patru subfuncții ale funcției educaționale.
e.1. Subfun cția instrucțional -formativă care este exprimată mai ales în fazele de
început ale existenței, când copiii primesc, în special din partea părinților, răspunsurile la
multitudinea de întrebări pe care aceștia le au. De asemenea, tot în cadrul familial, aceș tia
primesc informații cu privire la modul de folosire al anumitor obiecte și astfel își pot forma
anumite deprinderi, priceperi, valorificându -și aptitudinile.
e.2. Cea de -a doua subfuncție este cea psiho -morală , și se referă la formarea
trăsăturilor și atitudinilor morale pozitive, pe care copiii le pot prelua atât prin imitare și
învățare cât și în cadrul educativ în care sunt exxercitate influenele educaționale.
e.3. Subfuncția social -integrativă vizează ideea ordinii sociale, idee absolut
indispensabilă în procesul formării și consolidării identității indivizilor pe care familia i -o
oferă acestuia. Așadar, perspetiva individului în ceea ce privește modul de raportare la
diferite norme și valori s ociale, modul de implicare în viața și activitatea grupală precum și
modul de exercitare a autonomiei, pot fi influențate de modelele educaționale parentale.
În viziunea lui Traian Brăileanu, grupul familial constituie prima comunitate care își
ajută memb rii să facă eforturi spre a -și fixa situația, spre a se adapta ordinii sociale și,
totodată spre a și -o conforma, datorită faptului că individul intră în aceste relații ca un
element ce se află într -o continuă evoluție, raporturile sale cu ceilalți se schi mbă astfel
neîncetat.29

29 Larionescu, M., „Familia: primatul ordinei morale”, în Sociologia românescă nr.5, 1994, 481 -489, aici 487.

27
e.4. Ultima subfuncție este cea cultural -formativă și expune importanța familiei în
ceea ce privește crearea unui mediu cultural propriu, menținerea continuității culturale prin
transmiterea moșterinii culturale contribuind astfel la formarea personalității individului.
Modul în care o familie își satisface funcțiile care o caracterizească într -o anumită
societate este influențat de anumiți factori sociali precum caracterul societății, fie el totalitar
ori democratic; nivelul de dezvo ltare economică; nivelul de instrucție și educație cât și
legislația și politicile sociale.
Atmosfera din cadrul familiei îi este benefică copilului în măsura în care este un
mediu afectiv și protector, acestea fiind condiții indispensabile pentru ca o fii nță să învețe
cum să se construiască pe sine, cum să se raporteze la ceilalți, săvârșind fără pericol, primele
sale exeperiențe sociale și sentimentale.
Copiii au o predispoziție accentuată față de stările de spirit, atitudinile și opiniile
părinților. Dep endența față de aceștia din urmă, autoritatea, prestigiul și credințele că părinții
sunt ființe care pot rezolva orice dificultate, întăresc încrederea copiilor în aceștia. Încrederea,
reprezintă astfel pentru copil unul din principalii piloni ai imaginii lui despre lume și despre
relațiile interumane, iar lipsa acestuia îi produce o dezorientarea profundă.
Așadar, copilul are nevoie de o familie, dar nu orice fel de familie, ci una completă,
care să fie capabilă să -și exercite toate funcțiile pe care le d eține. În familiile în care există
probleme făurite de diferite situații precum decesul unui părinte, abandonul unuia dintre
părinți, divorț, slabă autoritate parentală, relații conflictuale între parteneri pot apărea
manifestari predelicvente la copii. Ac este comportamente deviante, respinse de societate, își
au baza în eșecuri ale socializării.
În concluzie, fiind unicul grup reproducător, familia este, totodată, forma prin care se
poate realiza continuitatea naturală și culturală a speciei, de transmiter e a caracteristicilor
biologice ale speciei, dar și a limbii, obiceiurilor, valorilor spirituale și modelelor de
conduită.

28
2. Nevoile copilului
Dacă un copil se dezvoltă fără atenția și prezența părintelui, nu va reuși să devină un
adult puternic care s ă fie conștient de locul și valoarea sa în lume. El riscă în acest fel să
devină un adult ce nu va putea răspunde nevoilor afective ale propriului copil în viitor, din
cauza neîmplinirii emoționale. Un om nu se poate dezvolta armonios, sănătos, eficient și
echilibrat în societate dacă nevoile sale nu sunt satisfăcute. În cazurile copiilor aflați în
diferite centre ce au menirea să le substituie familia, rolul îndepliniriii acestor nevoi le revine
îngrijitorilor și specialiștilor.30
Abraham Maslow a creat piramida trebuințelor persoanelor, nevoi ce pornesc de la
baza prin cele fundamentale, ce asigură supraviețuirea, și ajung spre vârf, la cele superioare
care se referă la dezvoltarea armonioasă a persoanei. Piramida face trecerea de la nevoile din
plan exterior la ce cele din plan interior, care asigură dezvoltarea personalității.
Potrivit teoriei lui Maslow, îndeplinirea nevoilor dintr -un nivel inferior duce automat
la îndeplinirea nevoilor de la un nivel superior, asigurând astfel d ezvoltarea echilibrată a
copilului. Dacă copilul resimte una dintre nevoie, rezultă că ea nu este îndeplinită integral și
că progresul spre nivelurile superioare devine dificil sau chiar este stopat. De aceea această
piramidă reprezintă unul dintre instrum entele cele mai prețioase atunci când analizăm
dezvoltarea copilului pentru că permite urmărirea satisfacerii nevoilor copiilor, stabilind
totodată nivelurile la care există omisiuni.
Nevoile de la bază sunt cele fiziologice și reprezintă nevoile elementar e care asigură
supraviețuirea precum nevoia de hrană, nevoia de apă, de somn, de adăpost și curățenie. Este
important ca măcar 85% din aceste nevoi să fie îndeplinite pentru a putea trece la
următoarele. Întrucât dacă unui copil îi este foame el nu se va p utea concentra la învățătură .
Nivelul doi în piramida nevoilor este reprezentat de nevoile de securitate și se referă
la asigurarea unui mediu stabil pentru copil prin protecție și securitate. Părinții au datoria de
a-l proteja pe copil de factorii riscanț i impunându -i anumite limite de comportamente pentru
a-i oferi un mediu echilibrat, confortabil și sigur atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic. Va
rămâne blocat la acest nivel, sperând la securitate, acel copil care nu are o familie stabilă cu
mediu se curizat și care nu simte protecție.
Următorul nivel este simbolizat de nevoile de apartenență , afecțiune și socializare,
omul fiind ființă socială și având nevoie constantă de apropiere, atenție și afecțiune. Copiii
învăță și se dezvoltă cu ajutorul interc țiunii cu ceilalți și de aceea el are nevoie de persoane

30 Cheianu -Andrei, D., Russu, I. Coord., Psiho logia relației copil -profesionist în domeniul social , Chișinău,
2016, 68.

29
care să -i ofere primele informații despre lume și să -i ofere afecțiune. Dacă un copil este
izolat, ignorat și nu are relații sociale cu alți copii, care l -ar putea ajuta să învețe regulile
adaptării și interacțiunii, acest lucru va avea urmări fiind foarte dificil să se adapteze și să
aibă sentimentul de apartenență.
Penultimul nivel al piramidei nevoilor copilului vizează nevoile de stimă ,
caracterizate prin nevoia de a fi valorizat, apreciat, respec tat și sprijinit de cei din jur. Copiii,
ca și adulți, au nevoie să știe că sunt iubiți, apreciați, încurajați și respectați, mai ales de către
persoanele pe care ei le consideră importante pentru ei, fie ele din familie sau din cercul de
prieteni ori cuno ștințe. Dacă copilul nu va fi apreciat, valorizat, sprijinit, încurajat, ci va fi
tratat cu indiferență și agresivitate, această nevoie nu va fi satisfăcută iar copilul nu își va
putea forma o stimă de sine potrivită.
Ultima nevoie este cea de autorealizare , la care un copil ajunge după ce a trecut prin
toate celelalte, fiind motivat să acționeze spre îndeplinirea ei și dezvoltându -și astfel și mai
mult personalitatea. Deși se spune că atunci când ajunge la vârful piramidei persoana este
deja ad ultă, și copilul ar putea ajunge prin acumularea de cunoștințe, dezvoltarea unor
abilități speciale și fixarea visurilor și scopurilor.
– Completări din Francois Lelord pentru stimă
Progresul pe care România l -a făcut după 1990, astfel încât cei mai mulți iau ca pe
ceva de la sine înțeles satisfacerea nevoilor primare, a contribuit la neglijarea nevoilor de
îngrijire iubitoare.
Potrivit pediatrului T. B. Brazelton și a psihiatrului d e copii S. I. Greenspan, există 7
nevoie esențiale ale copiilor. Aceste nevoi asigurând cărămizile de bază pentru competențele
emoționale, sociale și intelectuale de nivel înalt.31
1. Nevoia de relații de îngrijire permanente
Spitz și Bowlby au arătat lumii pr in cercetările lor însemnătatea îngrijirii iubitoare atât
pentru sănătatea fizică a copiilor cât și pentru cea emoțională, socială și intelectuală. De
asemenea, Erik Erikson, Anna Freud și Dorothy Burlingham au scos în evidență ideea
conform căreia pentru a parcurge cu succes etapele copilăriei timpurii, copii au nevoie de mai
mult decât absența privării, și anume, ei au nevoie de îngrijire sensibilă și iubitoare, pentru a –
și putea dezvolta capacitatea de încredere, empatie și compasiune.
Copilul are nevoi e de la naștere de relații afectuase, schimburile de gesturi afective
ajutându -l să răspundă la semnalele emoționale ce duc la crearea sentimentului sinelui.

31 Brazelton, T.B., Greenspan, S.I., Nevoile esențiale ale copiilor, editura Trei, București, 2013, 28.

30
Totodată, prin interațiunea cu ceilalți copilul învață cum să gândească și cum să cugete
asupra pr opriilor dorințe înainte de a acționa pentru împlinirea lor. Cugetarea poate lua forma
asocieri cu un cuvânt, astfel utilizând simbolurile și dezvoltându -și capacitatea de
autoobservare și gândire. Conform primelor modele de interacțiune și comunicare dint re copil
și părinți sau alte persoane de referință pe care acesta și le alege, se formează tiparele după
care acesta se va ghida pentru toate relațiile sale următoare. De aceea, relațiile și
interacțiunile afective sunt esențiale în dezvoltarea capacității intelectuale, morale, a
capacității de întelegere a propriilor sentimente, de a empatiza, de creativitate și gândire
abstractă a copilului.
2. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine
Pentru îndeplinirea acestei nevoi este important ca copilul să fie protejat încă din
timpul sarcinii contra pericolelor , a diferitelor substanțe toxice precum alcool, tutun, droguri,
poluanți, alimente nesănătoare ș.a., și totodată se impune supravegherea medicală și îngrijire
pe întreaga perioadă a dezvoltării sale. Da că copilul este expus unui mediu haotic, cu
substanțe toxice, suprasolictant , aceasta poate afecta dezvoltarea sănătoasă a sistemului
nervos central al acestuia.
3. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale
Începând cu anii 1950 s -au efectuat o serie de cercetări care au evidențiat diferențele
dintre copii de unde a reieșit că și modul în care aceștia sunt îngrijiți trebuie să fie diferit în
conformitate cu ei. Astfel că, în prezent se știe că natura acestuia se manifestă prin modul
distinct al c opilului de a observa și înțelege senzațiile și de constituire și planificare a
acțiunilor. În educarea și îngrijirea copilului este important să se țină cont de însușirile
acestuia și intervențiile să fie adaptate fiecăruia în funcție de caracteristicile sale fiziologice și
trăsăturile de personalitate. De aici rezultă că adaptarea experiențelor copilului la diferențele
particulare este esențială în educația timpurie.
4. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării
Pe măsură ce se dezvol tă, copiii trec prin diferite etape, fiecare oferind elemente
constitutive sențiale pentru intelingență, moralitate, sănătate emoțională și abilități școlare.
De aceea, pentru fiecare etapă este nevoie de experiențe iar capacitățile cognitive, motorii,
emoționale și sociale, acționează în același timp pentru a -l ajuta pe copil să se descurce. De
fiecare dată când un copil parcurge o etapă nouă, continuă să aibă nevoie de diferite tipuri de

31
interacțiuni pe care să le asocieze cu etapele anterioare. Regăsim o serie de 6 etape principale,
la care se adaugă 3 etape adiționale32:
a. Securitatea și capacitatea de a asculta, a privi și a se liniști (3-4 luni)
b. Relaționare: capacitatea de a se simți afectuos și apropiat față de alții (4-6 luni)
c. Comunicarea bidirecțională , intenționată, fără cuvinte (6-18 luni; comunicarea non –
verbală)
d. Rezolvarea de probleme și formarea unui sentiment al sinelui (14-18 luni; înțelegerea
funcționării lumii, recunoașterea tiparelor și folosirea lor în rezolvarea probemelor)
e. Idei emoționale (reprezentări și imagini mentale despre dorințele, emoțiile și nevoile
lor)
f. Gândirea emoțională (2,5-3,5 ani; trecerea de la etichetarea unui sentiment la
capacitatea de a diferenția noțiunile de „eu” și „non -eu”)
g. Gândirea triangulară, vârsta fantasmelor și omnipotenței ( 4,5-7 ani; dezvoltarea
abilităților de a relaționa, comunica, de a -și imagina și gândi)
h. Vârsta prietenilor de -o seamă cu ei și a intrigilor ( 7-8 ani; apartenența la grupul celor
care au aceeași vârstă, compararea propriei persoanei cu ceil alți, cele mai mari temeri
fiind pierderea respectului, dezaprobarea și umilirea)
i. Sentimentul interior al sinelui ( 10-12 ani; crearea unei imagini despre cine sunt ei,
bazată pe țeluri și valorile în formare, nehotărâre între a crește și a rămâne copil )
5. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări
Învățarea limitelor se face prin intermediul interiorizării acestora, din dorința de a -i
mulțumi pe cei apropiați , de a fi respectați de ei, ori din teama de dezaprobare, respingere sau
pedeapsă . De când se naște, bebelușului îi sunt transmite anumite limite prin limbajul
nonverbal al persoanelor ce îl îngrijesc. După care, copilul învață să facă legătura între idei
pentru a putea anticipa ce se va întâmpla daca încalcă o regulă, oferind astfel un sens
consecințelor și căutând alternive la acțiune. Fundamentele care stau la baza motivației
interiorizării se află dorința de a fi apreciați, respectați, valorizați de persoanele apropiate.
6. Nevoia de comunități stabile și suportive, de continuitate cult urală
Apartenența la o anumită comunitate stabilă și la o anumită cultură simbolizează
mediul perfect pentru satisfacerea celorlalte nevoie esențiale, pentru că asigură stabilitate și
siguranță. Comunitatea oferă un sentiment de sens și legătură între membrii, care făcând parte

32 Ibidem, 206 -215.

32
din ea sunt nevoiți să găsească împreună soluții pentru realizarea anumitor scopuri și să ofere
înțelegere cu privire la așteptările și tiparele culturale ale celorlalți me mbri.
7. Protejarea viitorului
Aceasta din urmă reprezintă acea de nevoie de supraviețuire și de continuitate a
speciei, de apariție a unor noi generații prin intermediul adigurării unui mediu sănătos și
sigur, care face posibilă dezvoltarea umană.
De asem enea, Botiș -Matanie și Axente, consideră că la baza comportamentului
copiilor stă întotdeauna o nevoie , fie ea esențială, cum sunt acelea pe care le -am reamintit
anterior, fie emoțională, dintre care acestea menționează33:
1. Nevoia de dragoste (ascultarea, at enția, atingerea adecvată, afecțiunea, cuvinte de
încurajare)
2. Nevoia de onestitate (copilul imită comportamentul părintelui sau persoanei în a cărei
grijă este, de aceea este foarte important ca acesta să îl învețe prin propriul
comportament despre adevăr și onestitate)
3. Nevoia de respect (tratarea acestuia ca pe o persoană valoroasă și folosirea limbajului
respectului prin „mulțumesc”, „iartă -mă”)
4. Nevoia de înțelegere (ascultarea și înțelegerea copilului prin respectarea regulilor și
oferirea libertății pe care acesta o are)
5. Nevoia de acceptare (atunci când comportamentul său nu e potrivit e important ca el
să știe că nu este respins el ca persoană ci comportamentul său)
6. Nevoia de răbdare din partea părintelui sau persoanei care îl îngrijește
7. Nevoia de flexi bilitate (stabilirea unor așteptări realiste față de acesta în acord cu
dezvoltarea sa)
8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor
9. Nevoia de constanță (consecvență în aplicarea regulilor pentru a nu -i crea confuzie
acestuia)
10. Nevoia de timp petrecut cu părintele (atenția și compania părintelui sunt foarte
importante în dezvoltarea copilului)
În concluzie, este important să fim atenți la nevoile copilului, fie ele fundamentale, fie
emoționale, toate având un rol deosebit în formarea personalității și dez voltarea sănătoasă și
armonioasă a acestuia.

33 Botiș -Matanie, A., Axente, A., Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, edtitura ASCR,
Cluj-Napoca, 2011, 22 -24.

33

3. Calitatea vieții
Calitatea vieții reprezintă un domeniu care poate fi definit prin „ansamblul
elementelor care se referă la situația fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate
etc., în care trăiesc oamenii, conținutul și natura activităților pe care le desfășoară,
caracteristicile relațiilor și proceselor sociale la care participă, bunurile și serviciile la care au
acces, modelele de consum adoptate, modul și stilul de viață, evaluarea î mprejurărilor și
rezultatelor activităților care corespund așteptărilor populației, precum și stările subiective de
satisfacție/insatisfacție, fericire, frustrare etc. ”.34
Atunci când încercăm să evidențiem trăsăturile paradigmei de calitate a vieții se
pornește de la ideea că aceasta reprezintă o noțiune ce este caracterizată de un model
evaluativ. Adică cercetarea calității vieții unei populații, reprezentată prin persoane
individuale, grupuri sociale, comunități locale, etnice ș.a., se poate face prin evaluările pe
care populația cercetată le face asupra propriei vieții și asupra anumitor aspecte care o pot
influența.
Se realizează astfel multiple intersectări între informațiile obiective și subiective, între
macro, mezo și microsocial, între calitativ și cantitativ, toate acestea având valoare de a crește
relevanța datelor pentru înfățișarea și descrierea calității vieții populației. Aceste intersectări
nu sunt facultative. Pentru a putea vorbi despre o pardigmă de cercetare a calității vieții, și nu
doar de anumite aspecte ale acesteia precum condițiile de viață ori bunăstarea subiectivă, ci
trebuie să se analizeze deopotrivă și datele factuale, de evaluare și de satisfacție.35
Calitatea vieții se referă totodată și la bunăstarea indivizilor indicând măs ura în care
viața este bună pentru ei. Calitatea vieții întruchipează o noțiune ce cuprinde multe
dimensiuni și diferite domedii precum condițiile materuale, sănătatea, locuirea, locul de
muncă, viața de familie, armonia dintre viața privată și cea profesi onală și bun ăstarea
subiectivă. Deși se comasează asupra persoanei și împrejurărilor de viață individuale,
abordarea calității vieții nu se face independent de relația persoanei cu comunitatea ori
societatea în care aceasta viețuiește, ci dimpotrivă analiz ează prin prisma persoanei și aspecte
ale calității societății și ale încrederii pe care aceasta o are în oameni, instituții ș.a.

34 Mărginean, I., Bălașa, A. Coord., Calitatea vieții în România, editura Expert, București, 2005, 33.
35 Mărginean, I., Precupețu, I. Coord., Paradigma calității vieții, editura Academiei Române, București, 2011,
17.

34
Alături de aceste dependențe de condițiile organizatorice din societate, percepțiile și
evaluările diferitelor sectoare ale vi eții înglobează, în același timp și valorile, aștepările și
standardele proprii.36
Oamenii își evaluează calitatea vieții prin compararea propriilor condiții de viață cu
cele ale persoanelor ori grupurilor de referință precum prieteni, vecini. Simultan, e i pot folosi
drept comparație situația lor din trecut, sau proiecția asupra situației din viitor, raportându -se
la propriile dorințe.
Regăsim totuși două categorii de factori determinanți ai calității vieții populației,
prima fiind raportată la mediul inte rn iar cea de -a doua la cel extern. Astfel că, prima
categorie de referă la trăsături și comportamentente individuale ale persoanelor precum
valorile ce le influențează luarea deciziilor și cât de oportune sunt acestea, activitățile pe care
aceștia le desf ășoară, rezultatele acestora și interacțiunile sociale pe care aceștia le au. Iar cea
de-a doua, provine din mediul extern, natural, social, economic, politic, cultural, juridic ș.a.37
Atunci când se dorește cercetarea calității vieții este important să fi e specificate
dimensiunile și indicatorii unui anumit sector social. Dimensiunile și indicatorii unui anumit
sector intervin în momentul în care se vrea trecerea de la definiția nominală a conceptului la
studierea propriu -zisă a temei reprezentată de acest a, întreaga problematică fiind dependentă
de gradul de generalitate pe care acesta îl implică. Operaționalizarea unui concept direct prin
indicatori se poate face atunci când acesta are un grad redus de generalitate, chiar aproape
precis precum sursele de venit. De cealaltă parte, studierea domeniilor complexe precum
calitatea vieții populației cer o întreagă construcție teoretică până la elaborarea indicatorilor
potriviți de cercetare.38
Literatura de specialitate oferă o schemă a dimensiunilor și indicator ilor calității vieții
populației ținând cont de contribuțiile naționale și internaționale în domeniu. Prin urmare,
această schemă încearcă să identifice elementele de cercetare ale temei propuse și propune o
operaționalizare extinsă ce cuprinde 24 de dimen siuni cu indicatori obiectivi și subiectivi.39
1. Persoana
Societatea contemporană a pus accentul pe fiecare individ, cu personalitatea sa
proprie, cu nevoile, dorințele, aspirațiile și activitățile sale, dar și pe libertatea care trebuie să

36 Precupețu, I. Coord., Calitatea vieții în România în context european , Institutul de Cercetare a Calității Vieții,
București, 2018, 4.
37 Mărginean, I., Vasile, M. Coord., Dicționar de calitatea vieții, Editura Academiei Române, București, 2015,
118.
38 Mărginean, I., Precupețu, I. Coord., op. cit. , 19.
39 Ibidem

35
i se acorde aces tuia atunci când face o alegere în ceea ce privește domeniul educațional,
profesional, cultural s.a.
Așadar, indicatorii acestei dimensiuni sunt: nivelul de educație, starea de sănătate,
starea civilă, statutul ocupațional, sentimentul de apartenență socia lă, optimism/pesimism,
satisfacție/insatisfacție cu viața, gradul de fericire/frustrare, stima de sine.
2. Familia
Familia rămâne centrul de referință al indivizilor , astfel că ceea ce se întâmplă în
interiorul ei este foarte important pentru calitatea vieții . Indicatorii pot fi: structura familiei,
raportul cuplurilor care au încheiat un act de căsătorie, solidaritatea și unitatea familiei,
cazurile de violență domestică și gradul de mulțumire față de viața de familie.
3. Populația țării
Populația reprezintă su biectul multor cercetări sociale, interesul îndreptându -se spre
modul în care trăiește, dorințe, aspirații, credințe, nevoie, sau alte aspecte ce o pot descrie.
În domeniul populației regăsim foarte mulți indicatori, dintre aceștia, fiind relevanță
pentru calitatea vieții aceia care exprimă acțiuni cumulative precum rata natalității, rata de
creștere/descreștere a populației țării, durata medie de viață, rata de fertilitate, de dependență
îmbătrânirea populației, distribuția pe grupe de vârstă, autoident ificarea etnică.
4. Condițiile mediului natural
Mediul natural este apreciat ca fiind un element sau doar o premisă a calității vieții,
fiind integrat în mai toate analizele și cercetările în domeniu, precum și în programele care au
drept scop păstrarea condițiilor existenței umane. Astfel sunt accentuați indicatorii care expun
anumiți factori agresivi precum zgomot, radiații, secetă, inundații, substanțele nocive în aer,
sol, apă, alimente, și efectele acestora asupra organismului uman, procentul populaț iei
afectate și percepția asupra condițiilor naturale de viață.
5. Așezările umane
Acest domeniu face trimitere la calitatea mediului construit, asigurarea condițiilor
cele mai bune de viață și echipamentele tehnice pentru deplasarea dintr -o localitate în alt a. În
cadrul acesteia este importantă și dimensiunea subiectivă, și anume percepțiile oamenilor în
ceea ce privește mediul rezidențial, localitatea ș.a.
Prin urmare, indicatorii acestei dimensiuni pot fi: dostribuția populației pe medii
rezidențiale rural /urban, procentajul localităților care au curent electric, accesul la căile de
transport, suprafața spațiilor verzi (mp/ 1000 locuitori), calitatea transportului călătorilor.
6. Locuința

36
În ceea ce privește locuința, în practica socială s -a impus o succesiune de indicatori
prin care sunt redate confortul și calitatea locuinței: materialele cu care s -a construit locuința,
dispunerea pe verticală (casă/bloc), suprafața locuibilă ce revine unei persoane, izolarea
fonică și termină, sursele de energie existente, c entralizarea ei în cadrul localității, precum și
evaluarea subiectivă a confortului locuinței.
7. Ocuparea
Munca influențează volumul și calitatea bunurilor materiale și spirituale, a serviciilor
accesibile în societate. Ea devine și un scop pentru persoane, mai ales când aceasta permite
valorificarea potențialului și împlinirea principiului compensației care face trimitere la
contribuirea fiecărui individ la bunăstarea societății, neputând fi doar consumator.
Indicatorii relevați în acest domeniu prezintă ra ta de activitate, rata de ocupare și
șomaj a populației active, distribuția persoanelor în funcție de sectoarele de muncă și statutul
ocupațional, locurile de muncă vacante și satisfacția persoanelor în ceea ce privește profesia
proprie.
8. Calitatea locurilo r de muncă
Studiile în domeniul calității vieții de muncă iau în considerare foarte mulți indicatori
privitori la natura, condițiile și conținutul muncii, timpul de lucru și relațiile de muncă ș.a.
Cei mai relevanți dintre aceștia sunt, procentul de popula ție care lucrează în condiții
neprielnice, numărul zilelor de concediu pe an și numărul mediu de zile lucrate pe an de un
salariat, calitatea condițiilor la muncă, numărul de zile de grevă/an/1000 salariați, satisfacția
în ceea ce privește locul de muncă.
9. Resursele macroeconomice pentru nivelul de trai
Nivelul de dezvoltare pe care îl are societatea, indicatorii economici precum produsul
intern brut pe locuitor și distribuția sa în fondul de consum al populației , valorea din PIB
cheltuit pentru domeniul soc ial și cultural, trebuie completați cu evidențe referitoare la
gospodării și indivizi.
10. Veniturile populației
Conturarea veniturilor populației urmărește sursele acestora, veniturile lunare pe o
persoană din gospodărie, procentajul populației cu venitul sub pragul de sărăcie, satisfacția
față de veniturile proprii și aprecierea veniturilor raportate la necesitățile din cadrul
gospodăriei.
11. Consumul de bunuri și servicii în gospodării
Consumul reprezintă un element important al nivelului de trai și al calității vieții.
Indicatorii din acest domeniu exprimă structura cheltuielilor totale de consum din gospodării,

37
cheltuilelile lunare și consumul mediu anual pe locuitor, calitatea servici ilor și produselor
consumate, cât la sută din cheltuielile de consum sunt cheltuieli alimentare.
12. Dotările gosporăriilor cu bunuri de folosință îndelungată
Indicatorii în acest domeniu sunt raportați la 1000 de locuitori precum frigidere și
mașini de spălat rufe, dar și proporția gospodăriilor conectate la internet ori cu telefon.
13. Învățământu l
Domeniul învățământului în cercetările de calitate a vieții urmărește atât gradul de
promovabilitate și abandon, nivelul general de educație al populației, cât și dete rminarea
șanselor de acces la diferite niveluri de educație. Alți indicatori ar fi: structura pregătirii
școlare a populației în vârstă de peste 15 ani, numărul de studenți la 10000 de locuitori,
proporția PIB a cheltuielilor publice pentru învățământ și c alitatea învățământului
14. Asistența sanitară
Serviciile de sănătate oferite populației, accesul la îngrijirea sănătății și costul
acesteia, numărul de locuitori la un medic, numărul de paturi de spital la 1000 de indivizi,
rata morbidității, rata mortalități i infantile, procentul din PIB a cheltuielilor publice cu
sănătatea, proporția din populație care deține asigurări publice și private de sănătate, calitatea
îngrijirii medicale.
15. Asigurările și asisten ța socială
Aigurările și asistența socială sunt domeni i ce pot fi reunite datorită rolului lor de a
realiza protecția socială pentru toate categoriile de populații, atât populația activă, cât
segmentele de populație defavorizate precum copiii orfani și abandonați, persoanele cu
diferite forme de handicap ori persoanele vârstnice.
Indicatorii acestora se pot dispersa pentru fiecare dintre ele. Astfel că pentru
asigurările sociale avem ca indicatori: procentul populației cu vârstă activă cuprins în
sistemul de asiguări publice și private de penii, cât la sută di n populație este reprezentată de
persoane vârstnice (peste 65 de ani) care primesc pensie și cât la sutp din PIB revine
bugetului pensiilor publice. Totodată, pentru domeniul asistenței sociale avem: procentul din
populație ce beneficiază de ajutoare socia le, numărul și rata de instituționalizare a minorilor
(din centrele de plasament), cât la sută din PIB revine cheltuielilor de asistență socială, gradul
de implicare al populației pentru ajutorul persoanelor nevoiașe și calitatea serviciilor de
asistență s ocială.
16. Mediul social
Dimensiunea mediului social propune măsurarea calității relațiilor sociale prin
indicatori ce urmăresc coeziunea, solidaritatea, moralitatea, responsabilitatea, dar și lipsa

38
factorilor de patologie socială precum delicvența, alcoolism ul, prostituția. De asemnea,
indicatori concreți pot fi: încrederea în semeni, securitatea personală, numărul condamnaților
cu privare de libertate și numărul de sinucideri, ambele raportate la 100 000 de locuitori.
17. Calitatea societății
Dimensiunea calităț ii societății este reprezentată prin indicatori de percepție a
existenței conflictelor între diferitele grupuri sociale, etnice, religioase, politice ; încrederea
populației în insituțiile sociale precum Biserica, ONG -uri, patronate, sindicate , dar și temer ile
pe care populație la are.
18. Cultura
Domeniul culturii în percepția calității vieții este reprezentat prin accesul populației la
cultură, serviciile sale de răspândire și prestațiile culturale oferite de societate. Ca indicatori
concreți avem: gradul de acoperire a teritoriului cu transmisii radio/TV, numărul de
exemplare de cărți publicate annual, ziare și reviste per locuitor, biblioteci și muzee cu acces
public raportate la 100 000 de locuitori, procentul din PIB distribuit pentru cultură și calitatea
vieții culturale.
19. Timpul liber
Determinarea calității vieții nu se poate lipsi de facilitățile existente în ceea privește
petrecerea timpului liber, pentru odihnă și recreere. Așadar indicatorii acestei dimensiuni pot
fi: numărul de ore de timp liber pe să ptămâ nă, în cazul populației ocupate; procentajul din
bugetul de stat pentru odihnă, tratament, educație fizică și sport; proporția oersoanelor care au
petrecut într -un an măcar 7 zile de vacanță în afara localității unde își are domiciliul;
facilitățile p entru petrecerea timpului liber.
20. Stilul de viață
Acest domeniu urmărește să determine care sunt modalitățile populației de a trăi viața
de zi cu zi, care sunt proiectele de viață, parea civică și de voluntariat, comportament de viață
sănător, preferințele în ceea ce privește diferite bunuri și servicii incluzându -le și pe cele de
natură culturală, învățarea continuă.
21. Mediul politic
Acesta include virtuțile participative ale mediului politic, suportul pentru democrație,
pocentajul participării la vot, încre derea populației în partidele politice, calitatea conducerii
societății, satisfacția cetățenilor față de viața politică din țară și gradul de participare al
acestora în luarea deciziilor la nivel local și central.
22. Justiție și ordine publică

39
Indicatorii în acest sector au în vedere accesul cetățenilor la justiție și încrederea în
aceasta, respectarea drepturilor și libertăților umane de către organele de ordine publică și
justiție, precum și procentul infracțiunilor cu autori cunoscuți.
23. Instituțiile de sta t
În cadrul acestei dimensiuni indicatorii urmăresc determinarea calității conducerii
țării; încrederea pe care populația o are în instituțiile de stat centrale și anume, Parlament,
Președinție, Guvern, Armată și în instituțiile administrației publice loca le, Primării, Consilii
județene și locale; rezolvarea problemelor populației de către aceste instituții de stat și
calitatea activităților acestora.
24. Bunăstarea subiectivă
În conținutul acestei dimensiuni, indicatorii sunt atașați dimensiunilor de referință
precum satisfacția cu viața de zi cu zi, satisfacția la locul de muncă, profesia, petrecerea
timpului liber, veniturile pe care le obține individul ori familia, viața de familie, viața politică
din țară, realizările din viața și relațiile dintre oameni.
Aceste dimensiuni pot fi schimbate ori restrânse în funcție de domeniul în care se
dorește să se facă cercetarea. De asemnea, regăsim la alți specialiști o enumerare diferită a
acestora ori o restrângere a lor.

40
4. Factorii care influențează c alitatea vieț ii copiiilor
Interesul pentru studiul vieții copiilor și al copilăriei a început să ia amploare în
România la sfârșitul secolulu al XIX -lea, începutul secolului al XX -lea. Școala Sociologică
de la București, a derulat în perioada interbelică o cercetare cu privire la toate sectoarele vieții
sociale și a acordat o aten șie deosebită analizei familiei și implicit a copilului. H.H. Stahl este
cercetătorul care s -a ocupat de studiul copilului și copilăriei și evidențiază „lumea aparte” sau
”subcul tura copiilor, ce are o literatură, jocuri, organizare socială, gândire și limbaj propriu.
O lume pe care adulții o uită și nu o mai înțeleg”.40
În acea perioadă, condițiile de viață nu erau foarte bune nici în mediul rural, nici în cel
urban , lipseau condițiile igienice și asistența sanitară, alimentația era modestă sau lipsea,
existau multe epidemii precum holeră, ciumă, malarie, tuberculoză, la acestea adăugându -se
și bolile provocate de alimentele alterate. Toate acestea au dus la o moarte infantilă ridicată,
în 1868 jumătate din morții Capitalei fiind copii sau adolescenți sub 20 de ani.41
În epoca medievală, copiii erau lăsați adesea în grija fraților mai mare, a vârstnicilor
din familie care nu mai puteau munci ori a vecinilor, astfel că nu reușeau să se creeze legături
emoționale puternice cu părinții. Asta nefiind o certitudine în ceea ce privește manifestarea
afecțiunii părinților față de copii, care era pusă la îndoială în acea perioadă din cauza cruzimii
cu care erau tratați acesștia în urmă, p recum abuz, neglijare care ducea la deces, abandon.
Educația depindea de clasa socială a familiei și de starea economică a acesteia. Astfel că
copiii care făceau parte din elită, reduși la număr, primeau educație acasă sau la școală și erau
pregătiți pentr u a munci în servicii militare, religioase ori birocratice iar ceilalți erau ținuți
acasă și învățați pentru a putea prelua ocupațiile părinților.42
Până când statele au adoptat legi care să reglementeze frecventarea obligatorie a
învățământului, mulți copi i erau asupriți făcând munci în fabrici de textile, sticlă ori în mine
datorită munci ieftine pe care o ofereau dar și pentru că erau mai ușor de condus. Primele legi
de acest tip, de la începutul secolului al XIX -lea nu au desființat munca copiilor ci doa r au
reglementat anumite condiții privind numărul orelor lucrate, vârsta minimă de la care pot
lucra și legătura acesteia cu educația. Așadar, este abandonată treptat ideea conform căreia
copiii trebuie să sprijine financiar familia în avantajul educației.43

40 Stahl, H.H., Teoria și practica investigațiilor sociale , volumul 1, Editura Științifica, București, 1974, 227.
41 Majuru, A., Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți , editura Compania,
București, 2006 , 14.
42 Bejenaru, A., „Copilul și copilăria din perspectiva schimbărilor sociale” în Voicu, B., Rusu, H.M., Popa, A.E.,
Este România altfel? Societatea și sociologia…î ncotro? , Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu,
2015, 67 -79, aici 67 -68.
43 Ibidem, 69.

41
Până la începerea secolului al XX -lea, copilul își ocupă timpul cu diferite activități în
jurul gospodăriei, „Viața fiind mult mai simplă și mai ușoară ca acum, fiecare categorie de
copii primea educațiunea, cultura, îndeletnicirile mediului social căr uia aparținea”.44
La începutul secolului al XX -lea, deși sistemul de învățământ include din ce în ce mai
mulți copii, atât fete, cât și băieți, familiile existense rămân în continuare foare importante
pentru creșterea și educarea copiilor de vârste mici.
În a doua parte a secolului al XX -lea, se fac recunoscute două procese aflate în
contradicție oarecum pentru că deși predomină recunoașterea nevoii copilului de a petrece
timp cu familia, el este plimbat în timpul zilei de la o instituție la alta pentru a î nvăța, pentru
a-și face temele, pentru a face diverse cursuri ori pentru a se juca. Astfel că ajunge să fie
controlat atât procesul de învățare cât și jocul copiilor.
Trecerea la comunism a adus schimbări însemnate în societatea românească, atât din
punct de vedere economic cât și din punct de vedere social și cultural, care s -au resimțit
profund la nivelul familiei, implicit și al copilului și modului în care se derula copilăria.
Standardul de viață în acea perioadă era destul de modest și deși între anii 1960 -1970, se
observă o creștere economică manifestată printr -o bunăstare materială la nivelul colectivității
și totodată al familiilor, în ultimii 10 -15 ani crește nivelul sărăciei la anumite segmente de
populație care aveau mulți copii din cauza politici i pronataliste și veniturile nu erau
sufieciente în raport cu nevoile. 45
Starea de sănătate, un alt factori important în măsurarea calității vieții copiilor, se
îmbunătățește în prima parte a regimului comunism datorită dezvoltării rețelei de servicii
pentru mama și copii, a accesibilității acestor servicii și a supravegherii de către medic a
mamei și copilului. Din păcate, ultima perioadă a regimului comunist a dus la ridicarea
numărului celor infestați cu HIV/SIDA, inclusiv copii, din cauza deteriorării sistemului de
sănătate , lipsa de informare a medicilor cu privire la aceste boli chiar și în timpul facultății și
carențele educației sanitare și de informare a poporului.46
Ultimele două decenii ale regimului aduc cu ele și o majorare a ratei abandonului din
cauza politicii pronataliste, sărăciei, dezorganizarea familiilor marginalizate și a deteriorării
serviciilor educaționale, medicale, a creșelor și grădinițelor, soluția preferată de regim fiind
instituționalizarea pruncilor, deși în lege erau cuprins e și alte măsuri precum adopția,
plasamentul și încredințarea. Instituționalizarea copiilor aducea însă după ea și scăderea

44 Costescu, G., Bucureștii Vechiului Regat , Editura Universul, București, 1944, 83.
45 Pop, C.E., „Copil, copilărie, calitatea vieții” în Mărginean, I., Precupețu, I. Coord., Enciclopedia calității
vieții în România , editura Academiei Române, București, 2019, 297 -324, aici 301 -304.
46 Ibidem, 304 -305.

42
calității vieții acestora din cauza condițiilor de viață foarte rele, clădirile fiind foarte
aglomerate, cu lipsuri substanțiale în ceea ce privește hrana, îmbrăcămintea, educația dar și a
deficitului de personal asta făcând imposibilă satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor ,
luându -li-se astfel șansa unei vieți normale în societate.
În perioada de tranziție familia cunoaște modific ări majore scăzând rata nupțialității,
crescând vârsta căsătoriei, numărul familiilor monoparentale și a concubinajelor. De
asemnea, schimbările sociale și economice duc la o „refamiliarizare” a copilăriei prin
introducerea benediciilor pentru creșterea co pilului până la un an , ulterior doi, creșterea ratei
șomajului la femei și degradarea instituțiilor de îngrijire a copiilor mici, îngrijirea revenind
familiei. Totodată apar și instituțiile de îngrijire și educație private, care completează locurile
din i nstituțiile publice oferind și condiții mai bune. Totuși acestea sunt mai scumpe și greu
accesibile din punctul acesta de vedere pentru o mare parte din populație.47
Ideile despre dezvoltarea sănătoasă a copilului prin atașament, blândețe, fără pedepse
ori recompense popularizate în România după căderea comunismului, au dezvoltat
perspective diferite cu privire la creșterea armonioasă a copilului. În consecință, și în acest
domeniu ca și în celelalte, legate de venituri, nivel de trai ori educație, observăm o polarizare
existând atât familii în care violența de orice natură reprezintă mediul propice de creștere a
copilului, cât și familii care utilizează noi metode de parenting pentru dezvoltarea copilului
într-un climat armonios.
În Raportul Național de Sănă tate a copiilor și tinerilor din România48 din anul 2017
accentuează că atât mortalitatea infantilă, cât și cea precoce și perinatală a cunoscut o
evoluție pozitivă. În cadrul acestui raport, pentru a evalua starea de sănătate a copiilor și
tinerilor sunt folosite datele din cabinetele medicale școlare, date de la medicii de familie și
dispensare și nu în utlimul rând, diferite cercetări restrânse privind comportamentele de
sănătate și de risc precum consumul de droguri, tutun, alcool comportament secual și consum
de fructe.
Același raport arată că au crescut numărul sarcinilor nedorite la fete minore și
numărul nașterilor la vârste mici din cauza educației sexuale precare, folosirea rară a
mijloacelor contraceptive, dar și scăderea vârstei la primul contact sexual .
În ceea ce privește educația, după 1990 , statul a redus din fondurile PIB pentru
educație, astfel că responsabilitatea participării școlare a copiilor le revine părinților. Deși
considerată gratuită prin Constituția țării, aceasta ascunde multe ch eltuieli legate de

47 Ibidem, 308.
48 http://insp.gov.ro/sites/cnepss/wp -content/uploads/2018/02/RSC -2017.pdf

43
îmbrăcăminte, caiete, manuale, transport, meditații ș.a., pe care nu toate familiile și le pot
permite. Astfel că, „finanțarea insuficientă a sistemului de învățământ și implicit existența
costurilor ridicate pe care părinții trebuie să le acopere pentru școlarizarea copiilor afectează
accesul nediscriminatoriu la educație” 49.
Se menține nivelul de polarizare din societate, unii copii nu merg la școală sau
grădiniță din cauza lipsei bunurilor materiale și a banilor, iar alții merg la școl i particulare,
participă la foarte multe activități extrașcolare și au acces la tehnologia de ultimă generație.
În ceea ce privește standardul de viață, anul 1990 aduce așteptări foarte mari pentru
întreaga populație, însă standarul de viață scade din cauz a declinului, economiei, creșterii
inflației și scăderea veniturilor pentru o mare parte din populație. Așadar, scăderea
standardului de viață din 1990, manifestată în baza standardului de viață deja modest din
perioada comunistă conduce la o adevărate exp lozie a sărăciei, copii reprezentând una dintre
categoriile sociale cele mai afectate.50
Sărăcia afectează copilul din mai multe puncte de vedere precum starea de sănătate,
manifestă prin greutate mică la naștere, lipsa vitaminelor și mineralelor, predisp oziția ridicată
spre boli infecțioase, sistem imunitar slăbit ș.a., de asemenea, participarea școlară poate fi și
ea influențată concretinzându -se prin absenteism ori abandon școlar, iar aceasta din urmă are
efece asupra formării într -o meserie sau profesi e.
Sărăcia în care își petrec viața copii din România le afectează dezvoltarea, crescându –
le șansele să rămână în sărăcie și în viața de adult, studiile demonstrând că există un cerc
intergenerațional al sărăciei. „Cercul vicios intergenerațional al excluz iunii se perpetuează
atunci când nivelul scăzut de educație și sănătate precară ale adulților se transit copiilor și
ajung în viitor să limiteze serios șansele acestora de a accede pe piața muncii ”51.
Printre dimensiunile pe care le avem în vedere atunci câ nd studiem calitatea vieții
copiilor, nu putem face abstracție de acei copii care trăiesc în situații vulnerabile cum sunt
copii săraci, rromii, copiii aflați în sistemul de protecție a copilului, copiii cu dizabilități și cei
aflați în risc de abuz sau vi olență.
Pe lângă numărul ridicat al copiilor abandonați aflați într -o instituție de protecție, în
perioada de tranziție, România s -a întâlnit cu un fenom en nou, specific altor țări din UE prin

49 Grădinaru, C., Manole, M. coord, Paraschiv, R., Învățământul gratuit COSTĂ! Cercetare cu privire la
costurile „ascunse” din educație ., Organizația Salvați copiii România, București, 2010, 5.
50 Zamfir, C. Coord., Pentru o societate centrată pe copil , Editur a Alternative, București, 1997, 119.
51 Stănculescu, M.S., Grigoraș, V., Teșliuc, E., Pop, V. Coord., Copiii din sistemul de protecție a copilului ,
Editura Alpha MDN, București, 2016, 20.

44
migrația populației pentru muncă temporară ori definitivă, mai exact lăsarea copiilor acasă în
grija altcuiva precum unul dintre părinți, bunici ori rude.52
Probabil că fiecare familie și societate dorește să vadă copiii armonioși, însă se cunosc
puține despre nivelul lor de fericire ori satisfacție sau despre eval uările diferitelor domenii
din viața lor, adică despre bunăstarea lor subiectivă.
Feerran Casas, unul dintre liderii în cercetarea calității vieții copiilor accentua ideea
că în studierea acestui domeniu este important să avem în vedere percepțiile, evaluă rile și
aspirațiile acestora. „Cu alte cuvinte, nu trebuie să facem confuzike între bunăstarea copilului
și opinia adultului despre bunăstarea copilului. Ambele sunt importante, dar ele nu reprezintă
același lucru, iar ele sunt componente ale unei realităț i sociale complexe pe care o denumim
bunăstarea copilului”53
În 2015, Bălțătescu și Oșvăț demarează studiul Childr en’s Worlds National Report
Romania54 pentru studierea bunăstării copiilor și pun în evidență câteva elemente importante.
Nivelul cel mai scăzut de satisfacție al copiilor se referă la relațiile sociale și zona în care
locuiesc, iar cel mai ridicat se referă la propia persoană și la familie. Totuși evaluările
copiilor tind să se reducă odată cu vârsta, timpul petrecut cu familia și sentimentul că sunt
ascultați reducându -se.
Copiii din mediul rural nu sunt la fel de satisfăcuți de posibilitățile de joacă și petrece
a timpului în zona în care stau, însă evaluează mai pozitiv educația, plăcându -le școala într -un
procent mai mare decât cei din mediul urban.
În concluzie, nivelul bunăstării subiective a copiilor din România este situat deasupra
celorlalte țări participante la acest studiu și sunt caracterizați de asta în toate domeniile vieții,
chiar și raportându -se la satisfacția cu viața în general ș i fericirea.

52 Pop, C.E., op. cit ., 319.
53 Ferran, C., „Subjective Social Indicato rs and Child and Adolescent Well -being” apud Pop, C.E., op. cit., 320.
54 http://www.isci -haruv.org/_Uploads/dbsAttachedFiles/Romania_NationalReport_Final.pdf

45
5. Efectele instituționalizării copiilor
– zamfir 1997, capitolul 9 copii in instituții
* de la capitolul 8.4. poti scrie la cauze sau la istoric
– copiii din sistemul de protectie – 3.3. in sistemul de protectie ,3.3.1