Lucrare de Licență [614228]

UNIVERSITATEA “ALEXA NDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI
FACULTATEA DE ISTORI E

Lucrare de Licență

Coordonator Științific,
Prof. Univ. Dr. Alexandru -Florin Platon
Absol vent,
Edward MUNTEANU

IAȘI
2019

1

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAȘI
FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ
PARLAMENTUL ENGLEZ:
GENEZA, STRUCTURA ȘI EVOLUȚIA
ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

Coordonator Științific,
Prof. Univ. D r. Alexandru -Florin Platon
Absolvent: [anonimizat]
2019

2

Cuprins

I. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 3
II. Istoria Parlamentului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 6
III. Evoluția Parlamentului ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 14
IV. Evoluția Camerelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 28
V. Activitatea parlamentară ………………………….. ………………………….. …………………………. 33
VI. Parlamentul E nglez în secolul XV ………………………….. ………………………….. ……………. 40
VII. Parlamentul Englez în sec.XVI ………………………….. ………………………….. ………………… 50
VIII. Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 58
IX. Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 61

3

Introducere

Am acceptat tema de față, propusă de coordonatorul ști ințific din dorința de a înțelege
societatea e ngleză și viața politică în perioada Evului Med iu, precum și de a reconstitui
împrejură rile istorice î n care a luat naș tere Parlamentul, structura sa precum și evoluț ia
acestuia , atribuț iile și raporturile cu p uterea regală, fiind o societat e total diferită, cu o
structură de organizare socială și politică unică , precum ș i probleme le cu care se confruntă
aceasta. Lucrarea de față este bazată pe studiul cărților reprez entative perioad ei Evului
Mediu, studierea do cumentelor de arhivă ale Arhivei Naționale a Marii Britanii, Arhiva
Parlamentului Marii Britanii , cât și a site-urilor de specialitate de stocare și prezervare a
pergamentelor și manuscriselor din perioada medieval ă. Parlamentul b ritanic modern
reprezintă progresul evoluției Parlamentului e nglez, acesta din urmă luând naștere în mod
natural din nevoile p olitice zilnice ale monarhului e nglez și a guvernului său în vremea
respectivă, având perioade scurte de creștere rapidă. Așa cum astăzi ne amintim de Atena și
de Roma nu atât de mult pentru imperiile apuse, cât mai degrabă pentru contribuțiile lor în
artă, filosofie și jurisprudență, tot așa Anglia va rămâne cunoscută în istorie pentru evoluția
cât și extinderea la nivel global ale normelor juridice precum și modul de guvernare ,
generând în cele din urmă o democrație funcțională , fiind de fapt, incomparabil, cel mai mare
dar al poporului englez pentru dezvoltarea societății, având ca efect implementarea
concepțiilor engleze și a unui sistem constituțional funțional , generând modificări profunde
în sistemele reprezen tative autohtone ale altor națiuni. Marea C artă (Magna Charta ),
Parlamentul Model din 1295 (Model Parliament ), Reforma Parlamentară în perioada lui
Henric al VIII -lea (Reformation Parliament ), Răz boiul Civil Englez (English Civil War )1,
Actul de Unire 1707 (Union Act )2, Reforma Electorală din 1832 (Great Reform Act )3 sunt
câteva evenimente care au reprezentat o treapă importantă în evoluț ia și consolidarea
Parlament ului la începutul perioad ei Victo riene, căpătând o nouă organizare cât și noi

1 http://www.nationalarchives.gov.uk/help -with-your-research/research -guides/crown -church -royalist -lands –
1642 -1660/, Civil War: The War of the Three Kingdoms, 1638 -1660, 24/10/2018;
2 Baza de date juridice a legislației Marii Britanii, http://www.legislation.gov.uk/aosp/1707/7/contents ,
25/10/2018.
3 Arhivele Naționale ale Marii Britanii , http://www.nationalarchives.gov.uk/education/politics/g6/ , 25/10/2018.

4
competențe . Parlamentul b ritanic mai este supranumit și ”Mama Parlamentelor ” (Mother of
all Parliaments ) expresia fiind folosită prima dată în 1865 a cărui autor fiind deputatul liberal
John Bright, acesta milit ând pentru reforma parlamentar ă și drept ul de vot universal, mai
degrabă criticând Anglia în discursul său ținut la Primăria Birmingham în data de 18 Ianuarie
1865 ”Anglia est e țara cu cel mai vechi sistem P arlamentar, a cărei P arlament s-a întrunit mai
mult sau mai puțin în mod constant timp de 600 de ani și că fără îndoială Anglia este mama
Parlamentelor. ”
”We are proud of ou r country; and there are many things in it which as far as man may
rightly be proud, we may be proud of. We may be proud of this,that England is the ancient
country of Parliaments. We have had here with scarcely an intermission, Parliaments
meeting constan tly for six hundred years; and doubtless there was something of a Parliament
even before the Con quest. England is the mother of Parliaments.”4
Iar a doua oară expresia mai fiind fol osită de Vicontesa Nancy Astor î ntr-un discurs susținut
în Camera Comunelor în data de 24 februarie 1920, afirmând în debutul discursului că
”oamenii curajoși ai Devon -ului au fost cei care au trimis prima femeie să reprezin te femeile
în mama Parlamentelor .”
”But, on the whole, the world is all the better for those venturesome and courageous west
country people, and I would like to say that I am quite certain that the women of the whole
world will not forget that it was the fighting men of Devon who dared to send the first woman
to represent women in the Mother of Parliaments .”5
…aceasta fiind în esență o idee bună dar total greșită, deși expresia este repetată adesea ș i
înțeleasă greșit, Westminster nu a fost niciodată ”Parlamentul Suprem” . Parlamentul de la
Westminster nu poate fi considerat ca fiind cea mai veche democraț ie reprezetativă din lume ,
după cum probabil este socotit de britanici ; apare destul de târziu și prin mai multe încercări.
Cel mai vechi parlament al lumii este cel Islandez Althingi , înființat la 23 iunie 930 , iar
Parlamentul din Insula Man, Tynwald , a luat naștere în 979. Primu l Act al Parlamentului este
cunoscut în Irlanda și datează din 1216 iar în Anglia din 12296.
Principalele funcții ale Parlamentului sunt cele de a elabora legi atât pentru întreg
Regatul Unit, cât și pentru oricar e dintre părțile sale separate, adoptarea legilor, verificarea

4 Thorold Rogers, ”Speeches on questions of public policy by John Bright, M.P.” 2nd Edition, Volume II, London,
Macmillan and Co. 1869, p. 112
5 https://www.parliament.uk/documents/upload/lady -astor -maiden -speech -in-the-house -of-commons2.pdf .
6 ”Statutum Hibernie de Coheredibus ” sau ” Coparceners Ac t 1299” Ordonanță dată în perioada domniei lui
Henric al III -lea, în cel de -al 14 -lea an al domniei , privitor la dreptul de moștenire al proprietăților.

5
activității de guvernare, controlul politicii și administrației publice, verificarea si aprobar ea
cheltuielilor guvernamentale , iar tratatele și acordurile internaționale sunt prezentate în mod
convențional p arlamentului pentru ratificare. Palatul Westminster , o capodoperă arhitecturală
gotică, cunoscut în întreaga lume ca si mbolul iconic al Marii Britanii și locul unde a luat
naștere democrația britanică, este situat în inima Londrei, pe malu l de nord al râului Tamisa
și a cărui activităț i sunt adesea secrete sau rar eori vă zute, unde Camerele se confruntă adesea
cu lupte de putere de -a lungul generaț iilor și locul în care a fost î ncoron at fiecare monarh, se
întinde pe parcursul unui mileniu. Rivalitatea feroce pentru pământ și putere a dominat secole
la rând după cucerirea normandă asupra regatului englez. Sistemul feudal omniprezent,
departamentele de stat emergente și o biserică puternică au dominat o națiune adesea
prosperă, în timp ce războa iele cu Franța au redus buge tul fiscal și au împărțit frecvent
regatul .
Termenul ” Parlament ” a fost folosit pentru prima dată, după cum reiese din lucrarea lui
Richardson și Sayles – ”The English Parliament in the Middle Ages ”, în anul 1242, fiind
folosit într -un document regal oficial deși nu se sugerează ca acest termen să mai aibe o altă
caracterist ică importantă în istoria P arlamentului, iar semnificația care îi este dată este
eliminată prin de scoperirea că, deja în 1236, cuvântul parlament se regăsește în registrele
unei instanțe judecătorești. Ofițerii curții Regale și ai judecătorilor Regali formau nucleul
parlamentului timpuriu alăturându -i-se și clerul bisericesc (clergy ), pe care R egele le putea
convoca pentru a forma Casa Lorzilor (House of Lords ), ocazional mai putând fi convocat și
de că tre cavaleri ai comitatelor (knights of the shire ), cetățeni și funcționari ai clerului
bisericesc inferior (lower clergy ). Până la sfârșitul domniei lui Edward al III-lea, se formează
Camera Comunelor și primul purtător de cuvânt (speaker ) cunoscut al Camerei a fost ales
pentru p rima dată în anul 1377. Dezvoltarea P arlamentului în timpul domniei lui Edward I și
a fiului său, Edward al II -lea, descrie acea parte a domniei lui Edward I care a precedat
izbucnirea războiului cu Franța în 1294 și care a văzut o expansiune și aprofundare a rolul ui
politic al P arlamentului. A început să fi e în mod regulat asociat cu acordar ea de impozite, cu
consultarea R egelui împreună cu oficialii săi importanți și cu acordul lor pentru o varietate de
politici regale și pentru adoptarea legislației. De asemenea, Parlamentul a preluat un nou rol
ca instit uție care a primit nemulțumiri dar și cereri de tot felul, prezentate de supuși ai regelui
prin intermediul unor petiții scrise. Politica Angliei î n perioada medievală a avut un rol
însemnat și nu prin participarea în viața publică sau implicarea directă în procesul de
elaborare și implementare cât mai degrabă în ceea ce privește conștiința politică, adică o
conștientizare a personalităț ilor, a evenimentelor, a instituț iilor și a politicilor care au

6
determinat mod ul în care a fost condus regatul, fiind u nul dintre cele mai organizate ș i
unificate din Europa, caracterizat printr -o dezvol tare timpurie a unei administraț ii locale
regală și o birocrați e regală centralizată , o uniformitate extraordinară a structurilor judiciare si
fiscal e, extinderea remarcabilă a autorității regale asupra bisericii și apariț ia parlamentului, un
singur c onsiliu reprezentant al î ntregului regat, face ca ace sta să fie una dintre puținele regate
din perioada medievală de mai târziu, care merită cu adevăra t să fie numit Stat, un proces de
construire finalizat până la începutul secolului al XIV -lea, o perioad ă a extinderilor
importante în domeniul guvernării regale, fiind caracterizat ca fiind perioada în care
comunitatea politică începe să ajungă la o înțelegere și uneori, să lupte impotriva noii
autorități revendicate de C oroană. Cel mai important forum pent ru politica națională în
secolul XIV -lea și început ul secolului al XV -lea, a fost P arlamentul. Apariția Camerei
Comunelor sub do mnia lui Edward I și Edward al III-lea, a permis comunităților orășenești și
județene pentru prima dată să facă cauză comună, să se faca auziți într -o singură voce pâna la
cel mai înalt nivel politic și să se implice asupra problemelor de interes general în organizarea
statală.
Istoria Parlamentului
Cele două părți constitutive ale Parlamentului englez, Camera Lorzilor și Camera
Comu nelor, sunt deosebite nu numai pri n atribuțiile pe care le -au exercitat și le exercită dar și
în ceea ce privește rolul pe care l-a avut fiecare de -a lungul timpului. O serie de împrejurări
dar mai ales diferențierea claselor sociale determinau forma bicamerală. Nu trebuie să uităm
că Palamentul englez lua naștere în perioada medieval ă. Tot ce avea ca structură socială și
ideologie această epocă, era reflectat în instituție la început. De un Parlament în sensul
modern al cuvântului nu putea fi vo rba atunci. Nici putere legislativă independentă de
Coroană, nici participarea maselor și nici norme de guvernare reprezentativă nu se regăsesc în
primele manifestări ale Parlamentului englez . Originile Parlamentului e nglez constau într-o
practică simplă și primitivă și anume un lider, în cazul de față un rege și adunarea unui sfat
(council ) format din înțelepți. Aceste adunări aveau scopul de a confirma ascensiunea unui
Rege la t ron, de a rezolva cazuri juridice, de a promova interesele și politica regatul ui. Aici
găsim două instrumente de guvernare, două forme de adunare, fiecare având o importanță
deosebită în activitatea de conducere. O primă formă de adunare este cea a binecunoscutului
consiliu Anglo -Saxon a cărui adunare plenară era format din bătrânii înțelepți sau
Witenagemot , fiind convocați de Regii S axoni, la început în micile regate împărțite, și apoi,
după 825 d.Hr., pentru regatul u nificat al Angliei ca un întreg, iar cea de a doua formă este

7
Marele Consiliu ( Magnum Concilium ) al Regilor N ormanz i. Au participat conți (earls ),
proprietari de pământ (landholders ), episcopi (bishops ) , abați (abbots ), era o adunare
aristocratică a Angliei Saxonă, o adunare care a unificat regatul și a oferit un consiliu
Regelui. După c ucerirea Normandă, witenagemot a devenit Curtea Regelui ( Curia Regis ) cu
o apartenență și o funcție similară. De m ult timp a fost recunoscut că witenagemot sau
consiliul național Anglo -Saxon, poate fi văzut ca un adevărat strămoș al Parlamentului. Un
fapt important îl mai reprezintă f aptul că Parlamentul mai are o ramură separată ce stă la baza
originii, o adunare saxonă sub numele de moot7, erau a dunări ce aveau loc de două ori pe an
în fiecare comitat (shire ) la care participau boieri ( lords of estates ), episcopi, dar cel mai
importa nt participau grupuri de reprezentanți din fiecare sat sau comitat , alcătuit dintr -un
reprezentant al satului îndeplinind funcția de primar ș i de administrator al satului ( reeve ),
preotul paroh precum și patru bărbați reprezentativi. Curtea shire -ului8 era o adunare foarte
mare, alcătuită din 200 sau 300 de oameni care în mod inevitabil se întruneau adesea sub
cerul liber, fiind în esență un organism extrem de reprezentativ. În mod colectiv, acești sute
de săteni, așezați în jurul unui stejar din sat, erau în instanță judecător i. Aici era o formă
adevărată a democrației (deși una locală ) în primele zile ale istoriei P arlamentului. Perioada
de dezvoltare, semnificativă pentru noi, în timpul căreia s -au unit cele două adunări ale shire –
ului, moot -ului și Curte a Regală , o uniune care a început la o sută de ani după cucerirea
Normandă. Această legătură a celor două forme de guvernare poate fi considerată ca având
loc în perioada dint re anii 1190 și 1265, perioadă a Evului M ediu, cunoscută pentru Cruciada
lui Rich ard I, pentru Magna Carta și pentru construirea Capelei de la Westminster Abbey. În
această perioadă comitatele (shire -urile) au fost obligate pentru prima dată să trimită
reprezentanți la Curtea Regelui, legând astfel cele două forme vechi de guvernare și făcând,
într-o anumită măsură adunarea națională centrală să fie reprezentativă. Acest lucru a fost
făcut în diferite ocazii cu scopuri diferite. Regele ar putea dori să afle cum guvernează șeriful
în comitatul său, sau ar putea fi necesar ca reprezentanț ii curții shire -ului să vină la Londra,
pentru a apăra hotărârile care au fost atacate, la Curtea Regelui. Despre Consiliul Regilor

7Andre Maurois , Istoria Angliei, București , Editura Politică , 1970, p. 14; ” O comunitate rurală de zec e până la
treizeci de familii, iată ce e satul, celula vieții anglo -saxone. Ea e administrată din punct de vedere economic de
o mică adunare, denumită moot, care se întrunește sub un copac sau pe o colină, unde se decide repartizarea
câmpurilor, numărul vi telor pe care este îndreptățit să -l trimită fiecare la pășunile comune, retribuția acordată
păstorilor și ciobanilor comunității”
8 Ibidem, p.15, ” Regatul este împărțit în shires, de unde numele comitatelor engleze… La început un shire
reprezintă mai ales o unitate juridică; este sediul unei curți de justiție, unde fiecare sat își trimite de mai multe
ori pe an reprezentanții săi”;

8
normanzi, se știe ceva mai mult. Puterile administrative și judiciare erau delegate unor
consilii speciale ( Concilium Ordin arum ). Un alt fapt important este că o diferențiere a
nobililor apărea în modul de convocare la acest Consiliu. Deosebirea care se făcea între
clasele sociale implicau atribuții cât și forme de convocare diferite. Clasele superioare aveau
puterea de decizi e și primeau din partea Regelui invitații persona le de a face parte di n
Consiliu (Concillium ), pe când ceilalți consimțeau la deciziile luate și erau chemați prin
intermedi ul funcționarilor administrativi . Diferențele erau observate și la plata taxelor.
Magnații (magnates ) plăteau contribuțiile direct Regelui, pe când cavalerii ( knights ) le
plăteau prin interpuși ai Regelui. De astfel aceste diferențieri erau o obișnuință în societatea
medievală din apusul Europei. Anglia primise după cucerirea Normandă, m ai toate instituțiile
regimului feudal de pe continent și în deosebi din Franța. Cel mai important, a devenit
necesar să se suplimen teze venitul feudal regulat al R egelui, prin taxe speciale de impozitare
individuală, sistem de impozitare ce tre buia aproba t în urma sfătuirii Regelui cu
reprezentanții comitatelor (shire -urilor) și doar având consimțământul acestora. Adunarea
acestor reprezentanți la curtea Regelui a intro dus o nouă regulă fundamentală, într-adevăr, o
lege importantă, în guvernul central. Pân ă atunci, Regii saxoni și normanzi, au cerut în mare
măsură să fie consiliați la palat de persoane pe care îi numeau în mod specific; episcopi, lorzi,
oficiali regali, oameni importanți, fiecare dintre ei fiind într -o oarecare măsură dependent de
Rege. Înc epând cu anul 1200, sunt chemați la adunări ale consiliilor, grupuri de oameni din
toate părțile regatului, ale căror opinii și chiar a căror nume, nu erau cunoscute Regelui.
Aceasta a reprezentat o posibilă limitare a puterii sale regale și începutul mona rhiei
constituționale, distinctă de monarhia absolută. Adunarea clasei aristocratice a început totuși,
pe o perioadă nedeterminată, să fie democratică: un moment ce reprezintă o etapă importantă
în originea unui Parlament reprezentativ .
Punctul cu lminant al acestei dezvoltări timpurii a avut loc odată cu existența unui om
arțăgos, dar pios și idealist, Simon de Montfort, Conte de Leicester, ce urmărea să preia
conducerea regatului. A beneficiat de sprijin popular , aceștia fiind deasemenea împotriva
regelui , folosind u-se de această adunare a membri lor reprezentativi în Consiliu. În anul 1264
reprezentanți ai comitatelor, cunoscuți și sub numele de Cavaler i, reprezentanții comitatelor
(Knights of the Shire ) au fost chemați pentru a lua parte la discuț iile diplomatice și politice
ale regatului. Apoi, în I anuarie 1265, ei au fost convocați din nou, dar de data aceasta,
împreună cu episcopii și baronii au venit repre zentanți ai mai multor orașe și târguri din
Anglia, convocați, de asemenea, pentru a parti cipa la discuții despre pace între Simon și Rege
cât și despre o nouă constituție. Întâlnirile din Capitol House și Westminster Hall au fost mult

9
timp considerate cruciale. Apoi, atât cele două elemente reprezentative ale borough -urilor, cât
și ale comitat elor, care au constituit ulterior Camera Comunelor, pentru prima dată, s -au
întâlnit împreună la Curtea Regelui. Sistemul lui Simon De Montfort pentru obținerea unui
sprijin mai larg în 1265 a fost urma t după moartea sa de către Henric al -III lea și Edwar d I.
Simon De Montfort a început, de fapt, o tradiție continuă de convocare atât a reprezentanților
borough -urilor, cât și a orașelor, care după 1327 au devenit constante. Cu alte cuvinte,
comunitățile locale din comitate ( shire -uri) și orașe au sosit, fii nd fiecare reprezentate de câte
o per soană delegată, la Curtea Regelui . Odată cu adunarea lor la curte, au fost numiți les
communes sau the commons , însemn ând nu oamenii obișnuiți , ci reprezentanții locali ai
comunitățilo r din comitate și orașe . Treptat, această formă extinsă specială a Curții Regelui
care a inclus comunele sau les communes a ajuns să fie numită Parliamentum, ceea ce
înseamnă cu adevărat locul pentr u conversație sau discuție . Parlamentul, la începutul acestei
prime perioade din istoria sa din 1295 , nu era format din tr-un Suveran și cele două Case așa
cum se întâmplă acum, ci reprezenta nucleul cen tral și anume Regele cu consilierii săi și un
număr de grupuri ai reprezentanților având întâlniri separate, dar uneori participând la un loc
în prezența Curții. Acest tip de organizare a Parlamentului seamănă foarte mult cu
deschiderea ședințelor parlamentare în zilele noastre, când Regina pe tronul ei este
înconjurată de membri ai Curții sale care dețin simbolul oficial al Regatului, fiind de o
importanță istorică deosebită, precum și de reprezentanți ai Casei R egale, în timp ce Lorzii
ocupă băncile de la nivelul de jos al Camerei, iar credincioșii comunităților stau în galeriile
de deasupra ale C amerei. Fiecare deschidere a sesiunii P arlamentare, de fapt, întoarce inapoi
paginile istoriei cu aproape 700 de ani și reprezintă încă o dată cel mai vechi tip de
Parlament. Trebuie adăugat că în perio ada Evului Mediu, acest tip de P arlament amorf a
început să capete contur destul de repede și să fie împă rțit, datorită activităților parlamentare,
în două Case ale Parlamentului. Procesul începe în jurul anului 1332, câ nd cele două grupuri
separate, c avalerii (knights ) ca reprezentanți ai comitatelor și cetățeni ai orașelor (burgesses ),
au început să se într unească laolaltă. Trebuie adăugat că atunci când aceste două grupuri
sociale foarte diferite s -au întrunit astfel ca o singură Cameră, erau mult mai puțini
reprezentanți ai comitatelor ( county members ), cunoscuți sub numele de Cavaleri, deși în
realitate r areori au fost ridicaț i la rangul de Cavaler, aparținând clasei inferioare, au preluat
rapid conducerea și de -alungul perioadei Evului Mediu, au dominat procesul le gislativ al
Camerei de Jos sau ( House of Commons ). Acești cavaleri ai C omitate lor au const ituit
singura parte, fiind de nezdruncinat , a Comunelor, de oarece erau doar comitatele care păreau
să aibă un drept necontestat de a fi reprezentate în Camera Comunelor, în timp ce orașele și

10
târgurile puteau fi reprezentate într -o singură s esiune parlamen tară medievală. După ce
cavalerii și cetățen ii orașelor s -au adunat în acest fel, până în 1332 pentru a forma o singură
entitate, următoarele etape au urmat repede. În 1363, pentru prima dată, au dobândit un
funcționar fiscal (clerk ), iar în 137 7 apare în evidență primul lor purtător de cuvânt ( speaker –
ul) Thomas Hungerford , "qui avait les paroles pour les communes ", adică care vorbea în
numele Comunelor . Apoi, acest organism, les commune , cu un conducător și personal
propriu, a devenit rapid, în 50 de ani, o parte esențială a Parlamentului, pentru discuții, pentru
legislație și, mai ales, pentru impozitare. Tot mai mult comuni tățile locale, reprezentate în
Camera Comunelor , dispuneau de suma necesară de care avea nevoie Regele și numai
reprezentanții acesto ra erau singurii împuterniciți să aprobe. Dacă ne uităm la o acordare
fiscală destul de timpurie a Parlamentului9, se găsește formula foarte pronunțată și anume
acordarea unei subvenții de către comunități regelui, menționat și consemnat în registru la
Parlamentul ținut la Gloucester, într -o Miercuri, după postul Sf. Evanghelist Luke,în al doilea
an al domniei Regelui Richard al II -lea, de la cucerire , cu alte cuvinte, în acest aspect
important a guvernării până în secolul al XV -lea, reprezentanții poporulu i au fost cei care au
acordat și restul P arlamentului care a aprobat. În plus, până în 1425, fiecare lege obișnuită ,
chiar și fără caracter fiscal, a ajuns de as emenea să fie supusă spre aprobare în cadrul
Camerei Comunelor, bazându -se pe o petiție sau pe un proiect de lege, prezentat în cameră
ori care era tratată și acceptată de aceasta. Astfel, în prima perioadă a istoriei Parlamentului,
între 1265 și 1425, Camera Comunelor a intrat în exis tență și a dobândit autoritate. Până la
moartea lui Henric al V-lea în 1422 nu ar fi existat nici un act parlamentar și nici o taxă de
ipozitare fără autoritatea parlamentară și fără acordul Comunelor. Mai puțină atenție este
acordată, apariției în Parlament a ceea ce numim acum Casa Lorzilor în Evul Mediu, dar

9 Rotulis Parliamestorum, pergamentul III -32, Membrane 7, Column A, III. 35 , The Roll of the Parliament held
at Gloucester, on the Wednesday after the Feast of St. Luke The Evanghelist in the second ye ar of the Reign of
King Richard the second from Conquest. ” To that the council of our lord the king replied that although it was
true that the king held these lordships in his ha nds, his coronation, recently performed, had cost him greatly, and
thereafter the money had not been available, and could not for a long time be levied, soon enough to enable an
expedition to be made in the next season. But the same commons were also infor med that if our lord the king
were to be helped out at that time with a large and considerable sum, with which he might make a long journey
and wage fierce war for the destruction of his enemies in the said next season, which would be his starting point
in the first year of his reign, that then one might have hope in God that he would subsequently have in his
possession from time to time a plentiful amount of money with which to maintain the war, and defend his
aforesaid kingdom. And to this the commons of England now replied that in hope of that promise being
fulfilled, namely of them being relieved of tallages for a long time after, the commons granted to him on that
occasion a great sum of money which had never previously been granted to any king in the s aid kingdom, to be
levied from them in so short a time, and at such short notice, that whoever had no means of paying had to
borrow from others, at their great loss and inconvenience” .

11
trebuie subliniat că, în aceeași perioadă a secolului al XIV -lea, schimbări importante au avut
loc, de fapt, la nucleu l centr al al Parlamentului. Inițial, L orzii parlamentari, au fost nu miți de
către R ege. Baroni i puteau fi convocați de către R ege în Parlament pr intr-o hotărâre într-un
an fără a mai fi convocați în următorul an . Ei, de fapt, nu erau chiar colegi pe termen lung
așa cum îi cunoaștem astăzi, ci colegi anuali. Între 1307 și 1327 ideea de nobilime ca statut
legal începe să prindă formă. Această idee a fost puternic întărită în 1387, când Coroana a
creat primul titlu de Baron prin brevet pentru John Beauchamp. Richard al II -lea a luat o
măsură fără precedent, aceea de promova re, prin a -l numi pe John Beauchamp de Holt,
administrator al gospodăriei sale și să facă parte din clasa nobi limii și a baronilor regatului
englez, a dispus ca acel John și moștenitorii de sex masculin ai acestuia vor moșteni
proprietățile baronului și numiți mai departe Lord Beauchamp și B aroni de Kidderminster10.
Această distincție i-a conferit dreptul la un loc în Parlament, iar titlul a fost transmis la
moștenitorii de sex masculin. Referirea la Kiddermister poate a fost făcută din respect pentru
sensul tradițional al titlului de B aron, dar în cazul de față promovează un nou conce pt, cel al
poziției sociale și al demnității. Beauchamp a fost un loialist, promovând o politică de
opoziție într -o perioadă de tensiune politică . Șase luni mai târziu a fost condamnat în
Parlament de către colegii săi fără a beneficia de judecată și execu tat. Nu a avut moștenitori
de sex masculin iar din aceasta cauză titlul se stinge. Richard al II -lea, sau cel aspru, și-a
căpătat reputația probabil și din urma acestei metode de promovare, aș a cum a făcut și cu
titlul de M archiz, dar jumătate de secol ma i târziu, ceea ce el a făcut în 1387, a început să se
practice deseori, i ar un nou rang cel de B aron era practic terminat. Cu alte cuvinte, L orzii au
preluat această caracteristică ereditară mai târziu, pentru a deveni cea mai însemnată trăsătură
a Casei Superioare. Cu siguranță că pâ nă în 1425 nu avem doar o Casa I nferioară
reprezentativă, ci și o Casa Superioară ereditară. Schimbările rapide din Evul Mediu au fost
practic finalizate până în 1425. Urmează apoi prima perioadă a stabilității, între 1425 și 1603,
o perioadă ocupată de textul obișnuit al istoriei englezești de către ultima parte a Războiului

10 Keith Fildes , The baronage in the Reign of Richard II, 1377 –1399, Department of H istory, Sheffield,
University of Sheffield Press 2009, ”On10 October 1387 John Beauchamp of Holt was created by letters patent
one of the peers and barons of the realm, with him and his heirs becoming Lords Beauchamp and barons of
Kidderminster .31 By conferring the estate of baron on him this was the first example of a baron being created
with no reference to either land or ancestral claim, but as a heritable dignity, similar to an earldom.32 Although
both Lord Beauchamp himself and the method o f creation faced hostility from Richard II‟s opponents –
Beauchamp was soon executed and his status forfeited – it marked a shift in attitude towards seeing baronies as
heritable titles. By the end of the fourteenth century there was in place a group of ap proximately 40 to 50
baronial families who were, institutionally at least, a distinct and aware class who saw their right to receive
summonses to parliament as being effectively a hereditary privilege. ”

12
de 100 de ani, Războiul Celor Două R oze (Wars of the Roses ) 1455 -1485 și prin istoria
colorată și complexă a Tudorilor. Sub conducerea Tudorilor, adică în tre 1485 și 1603, a
existat o consolidare treptată, dar generală, a poziției Parlamentului ca instituție. În ceea ce
privește acest lucru, vreau să atrag atenția doar asupra a trei etape de dezvoltare .
În primul rând, o dezvoltare topografică. În jurul anului 1500, Parla mentul și -a înființat
propriul o ficiu, biroul Parlamentului, care în cele din urmă a fost stabilit în colțul îndepărtat
al Palatului Westminster și în Turnul Jewel și mai impo rtant, în 1550, Camera Comunelor,
după ce a condus, străbătând în derivă de -alungul anilor și oscilând între Painted Chamber
(Sala Pictată ) și diferitele încăperi din Westminster Abbey, a ajuns în sfârșit să se stabilească
perman ent în vechea Capelă Sf. Șt efan (St. Stephen's Chapel ). Casele Parlamentului au
început astfel să devină pe lângă așezări și o instituție.
În al doilea rând, între 1529 și 1549 domeniul de activitate al Parlamentului a crescut
enorm în comparație cu cel obișnuit în Evul Medi u. Parlamentul și -a asumat răspunderea sub
Suveran pentru întreaga parte spirituală a vieții Bisericii. Reformarea a fost continuată și de
asemenea, a fost revocată, ocazional, prin intermediul actelor Parlamentului. Acest lucru a
sporit, fără îndoială, se mnificația Parlamentului , fiind singura instituție și nu R egii, care a
contestat împotriva guvernării de la Roma .
În cele din urmă, sub domnia Tudorilor, a existat un număr din ce în ce mai mare de
exemple de provocări adresate de Parlament Monarhu lui, un mod diferit, dar un indicator real
de dezvoltare a maturității și a puterii Parlamentului. Însuși Henric al VIII -lea a trebuit să
coboare și să confrunte Camera Comunelor cu priceperea lui, ducând tot timpul o dezbatere
aprigă, chiar turbulentă. În rândurile de mai sus am văzut schimbări importante ce au avut loc
între 1265 și 1425, urmate de o perioadă de stabilitate de la 1425 la 1605. Mai departe voi
încerca să descriu etapele evoluției Parlamentului, fiecare semnificativă, fiecare având o
realiz are proprie. În primul, Parlamentul medieval a devenit o asociere a două Case sub
Coroană, cu controlul final și decizional al impozitării și al legislației, sub domnia Tudorilor
Parlamentul a dobândit personal organizat, acomodare și procedură, cel puțin așa cum le
cunoaștem astăzi, în secolul al XVI -lea va veni momentul adevărului, concluzia cu privire la
caracterul Parlamentului că, în ultimă instanță, trebuie să fie suprem. Cel mai ve chi document
în care cuvântul ”P arlament” este păstrat pare a fi Chans on de Roland (Cântecul lui Roland),
o epopee eroică a literaturii franceze11 care apare în Anglia în ultima parte a secolului al XI –

11 G Richardson, G.O. Sayles, The English Parliament i n the Middle Ages , London, Hambledon Press, 1981, p.I –
46;

13
lea, conform lucrării lui Richardson și Sayels în lucrarea „ The English Parliament in the
Middle Ages ”,

”Li reis Ma rsilies, cum il veit Baligant,
Dune apelat dous Sarrazins espans:
E cil respunt : Tant sui jo plus dolent.
Ne pois à vus tenir lung parlement ;”12
…unde temenul de parlament are sensul de a conversa, de a purta o
conversație, cântecu l fiind recitat în Anglia tot în aceeași perioadă, termenul de Parlement
mai fiind folosit de asemenea cu alt înțeles, în orașele italiene, pentru a dunările generale a
oamenilor, folkmoot (adunare generală) cum ar spune englezii. În a doua jumătate a secol ului
al XII -lea cuvântul a fost folosit pentru a dunări ale burgheziei la curtea Suveranului . De
asemenea, mai este folosit pent ru a descrie o întâlnire între R egii Angliei și ai Franței, între
Richard I, ducele din Normandia și Lothaire, regele Franței, pr ecum și adunarea în care
Harold și -a depus jurământul în fața ducelui William. Mai trebuie remarcat, cuvântul
Parlement are sensul de conversație, cum ar fi întâlnirile dintre Ludovic al VII -lea și Henric
al II-lea la curtea R egelui francez și între Henric al II-lea și Thomas Becket Arhie piscop de
Canterbury la curtea R egelui englez, aceste întalniri fiind în esență una specială și solemnă.
Cuvântul este folosit și la o adunare în Reading în Decembrie 1213, " entre le roi et clergie ",
o întâlnire la care se pare că au participat clasa burgheză, precum și la o reuniune a regelui și
a baronilor la începutul anului 1215. Parlement este utilizat în mod egal pentru întâlnirile
Baronilor opuși lui John Beauchamp , pentru întâlnirile dintre Ludovic și arhiepiscop, pe ntru
diferite întâlniri de negociere a păcii și pentru o reuniune finală la Canterbury, unde
arhiepiscopul a impus o penitență acestuia și urmașilor săi. Cuvântul Parlament începe sa -și
facă loc încet în documente oficiale într -un sens formal. La început, a fost considerat vulgar
sau cel puțin inelegant, un substituent nepotrivit al colocviului și de aceea, oricât de mulți
poeți sau cronicari ar fi folosi t cuvântul, nu era de așteptat ca să apară în documentele
oficiale, cel puțin până când oamenii s -au obi șnuit cu utilizarea sa. Iar cele mai vechi
documente oficiale care folosesc cuvântul în acest sens provin din regate mai puțin
importante. Nu a du rat mult timp până ce cuvântul Parlament a început să se strecoare în
arhivele regale. În anul 1242 apare pe s uluri ale pergamete lor legislative engleze și în anul
1248 pe rolurile memorandum urilor. În toate aceste cazuri P arlamentul, în termeni tehnici are

12 Leron Gautier , La Chanson de Roland 5th Edition , Alfred Mame et Fils Editeurs, Tours 1875 p.250, strofa
2836 ;

14
sensul de Curte a R egelui (Curia Regis ), începând să apară tot mai frecvent în înregistrările
oficiale și to t mai frecvent în cronici. Până la jumătatea secolului al XIII -lea, Parlamentul era
pe cale să -și împlinească destinul. Altfel cu odată cu începutul sec olului al XIV -lea,
Parlamentul e nglez căpăta forma bicamerală care avea să se păstreze până în zilele no astre,
cu excepția unei perioade scurte, în t impul lui Oliver Cromwell, format din Camera Lorzilor
cu baroni și episcopi și pe cealaltă parte Camera Comunelor formată din cavaleri și burghezi.
Trecerea cavalerilor de partea comunelor ( commons ) reprezenta o mișcare crucială pentru
colaborarea c elor două camere și statornicirea Parlamentului ca instituție.

Evoluția Parlamentului
Așa cum am observat anterior, în evoluția P arlamentului a existat un ritm observabil în
care, de -a lungul a șapte secole, s -a dezvoltat în conformitate cu o anumită logică internă și că
o parte vitală a acestei logici a fost ideea de reprezentare, mai întâi observată în adunările
sătenilo r din comitate (shire -uri) și cele ad -hoc (moot-uri), din secolele al VIII -lea și al IX –
lea. Reprezentarea, cu implicarea guvernării democratice, este într -adevăr un element
dinamic și activ în viața Parlamentului, dar există și altul, adesea considerat opusul, forța
tradiției și precedentului. Ca punct de plecare pare evident că Parlamentul ex istă pentru a face
legi, iar rezultatul, Actul Parlamentului, este încă un determinant final al vieții naționale.
Imaginea generală a procedurii legislative poate fi rezumată rapid. Un membru sau membri
prezintă unei Case sau alta un text complet al unei m ăsuri pe care se dorește să facă legea.
Aceste texte sunt trimise spre analiză în fiecare Cameră, acesta fiind de obicei, luat în
considerare în comisie după a doua lectură în urma căreia este întocmit un raport și înaintat
Parlamentului spre aprobare. Mod ificările acceptate într -o singură Cameră sunt înaintate
celeilalte și cu excepția procedurii Actului Parlamentului, proiectele de lege trebuie să fie
aprobate de ambele Camere înainte de a deve ni lege oficiată prin obținerea c onsimțământului
Regal. Prima etapă în stabilirea ac estei proceduri de lege , tradițională poate părea o afacere
obscură și îndepărtată, dar a avut o importanță vitală în afirmarea aut orității Parlamentului.
Spre exemplu în secolul al XIII -lea, inițial nu au existat proiecte de legi în modul cum le
înțelegem azi, adică acte embrionare, ci numai petiții despre cum să fie făcut un lucru sau în
ce fel să fie făcut. După discuții în Parlament, Regele își dădea un fel de consimțământ sau
dezacord pivitor la petiție, uneori formulat în cuvint ele folosite de -alungul secolelor ș i până
astăzi The King wills it (Regele îl aprobă ). Dacă răspunsul ar fi într -adevăr favorabil și
cererea potrivită pentru o petiție, judecătorilor și altor funcționari ai Coroanei li s -ar spune să

15
redacteze un text de le ge în care să fie exprimată intenția regelui. Timp de două secole, legea
în sine era, de obicei, într -un anumit sens, făcu tă de guvern și nu de Parlament13. Anterior,
toate proiectele de lege au fost întocmite sub formă de rugăminți, e rau înregistrate în
registrele P arlamentului, având totodată trecut și răspunsul Regelui, nu neapărat într -o formă
concretă, ci în funcție de circumstanțele ca zului pentru care era elaborată și la sfârșitul
fiecărei sesiuni parlamentare, funcționarii (grefierii) le redac tau sub forma unui act emis de
Parlament, fiind apoi înscris în registrul parlamentar. În timpul domniei lui Henric al V -lea,
pentru a preveni greșelile și abuzurile, proiectele de legi erau întocmite de judecători înainte
de sfârșitul sesiunii parlamentare, până în timpul domniei l ui Henric al VI -lea, când toate
proiec tele de lege au devenit Acte ( acts) pentru prima dată, conform obiceiului modern.
La început au stat adunările în perioada domniei regelui Ǣthelstan, cu scopul de a găsi
soluț ii la modul de guvernare, de a exercita controlul regal în regiunile îndepărtate și de a
menține loialitatea supușilor, de a își păstra autoritatea prin dominarea și controlarea zonelor
îndepărtate a regatului, a cărui influență era deseori absentă, acesta fiind și punctul de plecare
cu privire la orig inea evoluției P arlamentului. A fos t primul Rege care conducea un R egat de
genul Angliei unite, Ǣthelstan a fost și primul care a folosit un nou tip de adunare pentru a -și
exercita puterea. Adunările lui Ǣthel stan erau deseori de dimensiuni mari, pe plan geografic
și social aveau o structură diversă în compoziție, a căror sesiuni erau frecvente și în mod
regulat. Aici, ca și în alte modu ri, au inițiat o tendință largă care ar persista prin domnia
succesorilor s ăi. Găsim în izvoarele istorice scrise, pe baza hrisoavelor domnești în perioada
regelui dovezi ce sugerează că cei ce participau la aceste adunări ad -hoc, ar putea număra cel
puțin o sută14. Comparativ cu ceea ce știm despre adunările ulterioare, acestea a u fost într –
adevăr cele mai mari. Chiar și cele mai vechi izvoare istorice, după cucerirea Normandă,

13 John Hargrave , Commentaries on the Laws of England in Four Books, Vol.I, London , Law Booksellers &
Publisers , 1844; Pe baza documentelor de arhivă a Camerei Comunelor stă scrisă o mărturie a reprezentanților
Camerei, privitor la modul de elaborare a legilor sau hotărârilor, să nu fie aprobate sau modificate de către rege
fără acordul soc ietății, prin reprezentanții acesteia, deoarece ei, so cietatea, vor fi cei care aprobă sau dezaprobă
hotărârile regelui, ei reprezintă majoritatea parlamentului, Petition of Right, in 5 Rich. 2, “it had ever been their
liberty and freedom that there shoul d no statute or law be made, unless they gave thereto their assent; – that they
are, and have ever been, part of the king's parliament, and be as well assenters as petitioners. They then petition
the king that from that time forward, on complaint from them of any mischief asking remedy thereof by their
speaker, or by petition written, there never should be any law made thereon and engrossed as statute, nor any
additions, diminutions, or any man ner of term or terms made in the same, whereby it should be chan ged from
the intent and meaning asked by the speaker's mouth or the petiticns afore said, without the assent of the said
commons. To this the king of his grace especial granted, that from thenceforth nothing should be enacted to the
petitions of his common s that be contrary to their asking, whereby they should be bound without their own
assent .”
14 http://www.esawyer.org.uk/browse/trans/0500.html , 20th February 2019; Catalog digital al Izvoarelor Istorice ;

16
indică adunări care nu erau mai mari: 57 de martor i au luat parte la Northampton in concillio
conform unui hrisov domnesc, în perioada lui Henric I în 113 115, 52 la semnarea Constituției
de la Clarendon ( Constitutions of Clarendon ), în prezența regelui Henric al II -lea în 116416,
65 de martori au lu at parte la confirmarea Cartei ( Magna Charta ), fiind autentificată cu
sigiliul R egelui Henric al III -lea, în 122 5. Ca mărime, adu nările domniei sale semănau cu
Parlamentele secolului al XIII -lea și, la fel ca acestea, au inclus stareți, nobili și înalți prelați
ai bisericii. Perioada este ase mănată cu sărbătorile bisericii, în utilizarea probabilă la
participarea ad unărilor oficiale, în activități de a crea și promova consensul prin divertisment
și prin exerc itarea patronajului, contribuind lor la luarea deciziilor politice, a legislației și a
justiției. Mai târziu, adunările de după perioada cuceririi Normande, pot fi văzute ca jucând
un rol independent în politică și guvern în impunerea unor restricții colective asupra puterii
regale și astfel, este considerată, că această perioadă marchează, de asemenea originea
tradiției constituționale în Anglia .17
În cele mai multe P arlamente ale secolului al treisprezecelea este puțin probabil să fi numărat
mai mult de o sută de episcopi, stareți și nobili, o comparație ce ne fa ce sa ne întrebăm dacă
numele martorilor în izvoarele istorice scrise, ale adunărilor în secolul al X-lea, reprezentând
doar bărbați, reflectau doar niște noțiuni scrise cu privire la cei care ar fi trebuit sa fie
prezenți, sau la cei care au luat efectiv parte la adunări? Din câte vedem, aceste adunări
intermitente foarte mari erau o noutate, care au început în timpul lui Ǣthelstan, dar în curând
au devenit o cara cteristică regulată a guvernării Regelui . Marile adunări care au luat parte în
guvernarea Ang liei anglo -saxone târzii, au suferit puține schimbări evidente în perioada
imediat următoare a anului 1066. William I, și-a urmat predecesorii săi englezi continuând să
convoace adunările în scopuri similare: să -și demonstreze autoritatea carismatică, să d iscute
afaceri naționale, să legifereze și să facă dreptate, să mențină legăturile sociale și conviviale
cu oamenii săi de încredere, de care depindea în mare parte armonia politică. Nici adunările
nu diferă prea mult în ceea ce privește numărul și compozi ția de ceea ce fusese înainte, de
exemplu, conform unui hrisov domnesc întocmit la adunarea din perioada Rusaliilor

15 Charles Johnson (ed.), Chrone, H., (ed.) Regesta Regum Anglo -Normannorum 1066 -1154 , Oxford , Clarendon
Press, 1956; 1131 Sept. 8, Northampton " in concilio " Înștiințarea lui Henric I adresată cu privire la restaurarea
bisericii din Malmesbury la biserica Sf. Maria din Salisbury.” ut dominium suum et sedem propriam ”
16 William Stubbs , (ed.), Davies, C.,(ed.), Select Charters and Other Illustrations of English Constitutional
History from the Earliest Times to the Reign of Edward the First, IXth Edition , Cambrige, Clarendon Press,
1913, p.164;
17 J. Maddicott , The origins of the English Parliament 924 -1327 , Oxford, University Press, 2004, p.40 “ origins
of the constitutional tradition in England ”;

17
(Whitsun ) din 1081, au luat parte patruzeci de martori , au inclus doi arhiepiscopi, trei sprezece
episcopi, șase stareți, cei trei fii ai reg elui și treisprezece magnați.18
O potențială provocare a controlului n orman d asupra Angliei în timpul întregii sale
domnii, a fost în primul rând datorită aducerii une i armate de mercenari de către R egele
William I în Anglia în toamna anului 1085 și apoi printr -o întâlnire de consiliu a regelui cu
magnații ( magnates ), unde aceștia din urmă au fost de acord cu propunerea lui Lanfranc ca
mercenarii să fie trimiși pe gospodăriile lor pentru a le apărăra. La a doua și mult mai
faimoasă întâlnire care a avut loc de Crăciun în anul 1085 la Gloucester, R egele a avut o
discuție foarte profundă cu consiliul său despre regatul său , cum a fost ocupat și cu ce fel de
oameni. Rezultatul întâlnirii a fost crearea registrului funciar (Doomsday Book )19, Cartea
Judecății de Apoi, fiind un registru cadastral ce cuprindea un recensământ al întregii
populații, a proprietățilo r funciare și averilor acestora în scopul impozitării, fiind realizat la
comanda regelui William I în Anglia și Țara Galilor și finalizat după mort ea acestuia în
Septembrie 1087, sarcina fiind ușurată și datorită listelor fiscale anglo -saxone (Hidage )20,
fiind surprinsă situația politică din spatial anglo -saxon, ” The Tribal Hidage21” secolele VII –
VIII, fiind o listă, sau mai bine zis o evaluare a regiu nilor și lotur ilor de pământ arabil
taxabile ( hide)22,cuprinzând cronici și biografii pe baza manuscriselor medievale denumite și
Pancarta sau Codex Diplomaticus , tratate juridice, o mare parte a documentelor oficiale din
perioada medievală fiind păstrate î n Arhivele Naționale ale Marii Britanii, al cărui scop, în
mare parte fiscal , a fost , destinat să valorifice resursele țării pentru susținerea și
aprovizionarea armatei de mercenari, necesară pentru protejarea împotriva amenințării daneze
care amenința regatul. Autoritatea regală a fost asigurată prin practica engleză de uzitare a
consiliul pentru a mobiliza sprijinul boierimei împotriva dușmanilor publici. De fapt, întreaga
agendă conciliară a legislației, a afacerilor naționale și a justiției a fost trans ferată din trecutul
Anglo -Saxon. Dezbaterea consensuală a reprezentat un mod de guvernare după anul 1066,
așa cum a fost înainte, era una din condițiile magnaților pentru a participa la adunările

18, David Bates (ed.), Regesta Regum Anglo -Normannorum: Th e Acta of William I (1066 -1087) , Cambridge ,
Clarendon Press, 1998, p.39;
19 William Maitland , Domesday Book and Beyond , Cambridge , University Press , 1897;
20 David Hill, The Burghal Hidage: The Establishment of a Text , Southampton , University of Southampton ,
1969, p. 85,86,87;
21 Alexandru -Florin Platon , Laurențiu Rădv an, Bogdan -Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul
Mediu, De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V -XVI), Iași, Editura Polirom,
2010, p. 73;
22 Idem, p.74;

18
consiliilor, în care erau reflecta te noile obligații vasalic e în relațiile dintre omul de rând și
Suveran , făcând o diferență mică de substanță sau în mecanismul de consultare. De la
moartea lui William Cuceritorul, în anul 1087 până la cea a nep otului său, Henric al II -lea în
anul 1189, adunările care au avut loc sunt relativ mai ușor de schițat. Este combinată
continuitatea rolului important al adunărilor consultative în Anglia ca un instrument de
guvernare, cuprinzând o arie mai dezvoltată, fiind încadrate într -un cadru temporal și spațial
mai general. Un proces de transformare îl reprezintă și cel a tradițiilor de după cucerire, atât
în ceea ce privește administrarea activitățilo r de astfel de adunări, cât și in capacitatea lor de a
impune R egelui constrângeri constituționale. Este recunoscută și influența inovato are ale
ideilor feudale în ceea ce privește obligația administratorilor ( tenant -in-chief ) ai R egelui de a –
i oferi sfaturi cu privire la impozitare, fiind concepută la astfel d e adunări și invers, cum că o
adunare putea fi uneori cerută, atât de administrat ori cât și de seniori ( greater tenants in
chief ). Perioada dintre moartea lui Henric al II -lea și venirea nepotului său la putere, Henric
al III -lea, în anul 1227, este unul dintre principalele puncte de cotitură din istoria adunărilor
consultative naționa le. În această perioadă s -a stabilit pentru prima dată că impozitarea
directă impunea consimțământul conciliar prin adunarea consultativă, chiar dacă clauzele din
Magna Carta23 din 1215, care au cerut acest lucru și au stabilit mecanismul precis de
asigurar e a consimțământului (clauzele 12 și 14) a scăpat de la reeditările ulterioare.
Evident, la început, Parlamentul englez era departe de a fi un organ legislativ în înțelesul
modern al termenului. Avea însă încă din primele manifestări posibilitatea de a participa,
alături de Coroană, l a guvernarea regatului. Marea C artă a Libertăților ( Magna Charta ) care
fusese de fapt o lămurire a drepturilor Coroanei pe de-o parte ș i a drepturilor baronilor si
poporului pe alta, pregătea această participare. Pe ba za acestui document, reconfirmat de
atâtea ori în de -a lungul perioadei medievale, cum am văzut mai sus, anumite drepturi nu mai
puteau fi încălcate de Rege. Parlamentul avea funcția de a veghea cel puț in la respectarea
păcii, cum se numea atunci stabilita tea relațiilor între suveran si supușii săi.
Magna Carta, sau Marea C artă a Libertăților din 1215 a R egelui Ioan, așa cum a luat
naștere în perioada lui, numită în mod special pentru a fi privită înapoi cu admirație, nu
conține altceva decât refle cții generale asupra locului pe care îl oc upă în istoria politicii și a
legislației engleze. O astfel de reflectare este sugerată de o comparație a legislației engleze cu
singurul sistem juridic care deține un loc la fel de important în jurisprudența civil izației.

23 http://www.nationalarchives.gov.uk/education/resources/m agna -carta/magna -carta -1225 -westminster/,
Februarie 2019;

19
Acesta este sistemul legislativ roman, care în cele din urmă a devenit legea lumii antice și
supraviețuiește în lumea modernă ca bază a codexurilor marilor națiuni, Franța, Italia,
Germania și într -o formă mai diluată, din multe alte state. Așa cu m Magna Carta este primul
document de mare importanță juridică pentru Anglia, tot așa și pentru Roma, primul astfel de
document a fost Legea Celor XII Table . În nici o altă țară, veche sau modernă, nu putem găsi
niciun fel de reguli juridice care, încadrat ă într -o perioadă timpurie a creșterii unei națiuni, a
influențat atât de puternic dezvoltarea sa ulterioară, la fel ca Lex Uuodecim Tabularum .
Ambele acte normative s -au născut din crize politice. Legea Celor XII Table au fost pregătite
și transmise pent ru a răspunde solicitării plebicismului roman pentru o definire și limitare
formală și permanentă a autorității executive arbitrare exercitate de consuli cuprinzând reguli
care au oferit o anumită protecție drepturilor civile ale cetățeanului individual. D e asemenea ,
Magna Carta a fost cerută de cei care s -au plâns de viol ența neregulată și arbitrară a R egelui
Ioan, iar restricțiile pe care aceasta le -a impus asupra acțiunii Coroanei au deveni t piatra de
temelie a libertăților engleze. Dispozițiile sale nu au fost niciodată abrogate, deși variate și
într-o anumită măsură devoltate în acte juridice. Ultimii ani ai acestei perioade au văzut o
reapariție a pretenției din partea nobilimii (magnates ) de a reprezenta comunitatea națională.
Un alt tip de precedent stabilit în timpul minorității lui Henric al III-lea a fost ca marile
consilii dominate de nobili să fie consultate în mod regulat cu privire la chestiunile majore ale
politicii regatului, inclusiv afacerile externe și numirile în funcții le cheie . Perioada dintre
venirea lui Henric al III -lea în anul 1227 și moartea sa în 1272 este caracterizată drept prima
epocă a politicii P arlamentare . Aceasta este perioada în care cuvântul Parlament a început să
fie folosit pentru adunările consultative. Este o perioadă care se deosebește de întâlnirile
grupului restrâns format din preoții parohiilor și magnați care au constituit consiliul R egelui,
dar care au fost, de asemenea, nucleul de bază al funcționării P arlamentului. Întâlnirile au
avut loc cu o frecvență cresc ândă în această perioadă, de până la patru ori pe an deși mai
puțin în majoritatea anilor, având loc în mod normal la Westminster. În decursul anului
calendaristic, începând cu perioada aniilor 1230 a început să apară un model semi -regulat al
ședințelor pa rlamentare. Parlamentul s -a întrunit cel m ai adesea fie în I anuarie, fie mai rar, în
Februarie, datele pentru întrunire a acestora fiind fixate în perioada sărbătorii Întâmpinarea
Domnului (St. Hilary)-13 Ianuarie; Purificarea (Purification ) -2 Februarie; în Aprilie sau mai
rar în Mai – de Paște ( Easter ) sau Rusalii ( Whitsun ) în Iulie, în Octombrie și în perioada Sf.
Mihail (Michaelmas )-29 Septembrie. Niciun Parlament nu s -a întrunit în Decembr ie, iar
ședința cu privire la Pacea Scoțiană (Scottish Peace ) din 1244 a avut loc în August, î n timp
ce sesiunile parlamentare din Septembrie erau extrem de rare. În mod normal, forța motrică

20
din spatele acestor perioade pare să fie data a trei dintre cei patru termeni legali, Michaelmas,
Hilary și Easter. Atunci c ând Parlamentul este convocat, C amerele vor fi în mod normal în
ședință plenară, iar judecătorii reprezintă parte a importantă din corpul ministeri al al
Parlamentului. Mai mult, P arlamentele au început să coincidă, mai ales începând din 125 0, cu
sesiunile extr aordinare privitor la impozitare, adică o sigură zi după fiecare a 14-a zi după
sărbătoare. În aceste ședințe, cererile legale, deseori implicând supunerea la vot, erau
respinse cu o frecvență tot mai mare. Camerele și trezoreria au urmat un calendar cons tant al
sesiunilor parlamentare, dar, cu toate acestea, adunările magnaților (magnates ) și sesiunile
plenare în care erau dezbătute problemele judiciare pe langă cele politice sau fiscale începeau
sa fie sincronizate tot mai mult. Parlamentul a început să devină o forță politică cu propria sa
voință c olectivă, adesea opusă celei a Regelui și afirmându -și statutul de reprezentant al
Regelui. Cronicile încep de asemenea să includă documentele pro duse de adversarii politici ai
Regelui, dar care nu au fost publ icate oficial. Cu toate acestea Parlamentul nu a putut înainte
de anul 1258 să obțină controlul pe care dorea să -l exercite asupra numirilor, politicii externe
și legislației, în ciuda puterii sale de consimțământ pen tru impozitare și a necesității regel ui
pentru bani. Perioada a văzut de asemenea, începutul unei prezențe mai active a micilor
proprietari de terenuri ( lesser landowners ), ai clasei cavalerești ( knightly class ) la adunările
parlamentare, chiar și atunci când impozitarea nu era pe ordinea de z i și primele alegeri a câte
patru cavaleri loiali și influenți din fiecare comitat ( shire ) în 1254, care se vor aduna zilnic
pentru a asculta problemele cu privire la greșelile sau leziunile provocate oricarei persoan e de
către șerifi sau executori i judecă torești, aceștia având rol de mediator, până la prima sosire a
șefului justiției în comitat, astfel încât să pornească procedurile adecvate de a lua depozițiile
din partea reclamantului cât și vinovatului și de a -l aduce pe cel din urmă în fața ju stiției. De
asemenea, era prevăzut ca nici un cavaler din comitatele menționate mai sus, în virtutea unei
asigurări să nu facă parte din completul jurați lor și nu va participa la ședințele tribunalelor,
aceștia fiind scuzați printr -o ordonanță a Suveranul ui sau va fi scutit de această prevedere
astfel f ăcută pentru binele întregului Regat. Până în 1258 P arlamentul a avansat într -o
oarecare măsură spre a deveni o instituție. Urmează o perioadă a reformei bar oniale și
importanța Proviziunilor de la Oxford ( Oxford Pro visions ) din 1258, conferă P arlamentului
pentru prima dată un loc formal în guvern are. Proviziunile au făcut parte din programul de
reformă instituțională instituit de reformatorii baroni și au cerut pentru prima dată organizar ea
a trei întâlniri anuale al e Parlamentului în momente fixe ale anului, prima sesiune

21
parlamentară având loc de sărbătoarea Sf. Mihail – St. Michael sau Michaelmas24 a doua
sesiune să aibe loc a doua zi după Întâmpinarea Domnului – ”morrow of Candlemas ”25 și a
treia sesiune parlamentară în prima zi a lunii Iunie, cu trei săptămâni înainte de Sf. Ioan – St.
John26, acest lucru înseamnă 6 Octombrie, 3 Februarie și 3 Iunie, având condiția de a
participa și reprezentanți ai comunităților precum și cei doisprezece membri aleși din randul
conțilo r (earls ) și a baronilor în consiliului regelui: ”Walter de Cantilupe Arhiepiscopul de
Canterbury; Episcopul de Worcester; Contele de Leicester; Contele de Gloucester; Contele
Marshall; Petru de Savoy; Contele Aumale; Contele de Warwick; Lordul Humphrey de
Bohun; Conte de Hereford; Lordul John Mansel; Lordul John Fitz -Geoffrey; Lordul Peter de
Montfort; Lordul Richard de Gray; Lordul Roger Mortimer; Lordul James Audley ”.27 Și
dacă se va întâmpla ca oricare dintre aceștia să n u poată fi prezent, ceilalți put eau alege pe
cine doreau în locul celui abse nt și anume o altă persoană necesară pentru desfășurarea
activității respective. Cei doisprezece aleși din partea R egelui au ales din cei doisprezece aleși
din partea Comunelor pe Contele Roger Marshal și Hugh Bi god. Iar reprezentanții
Comunelor au ales dintre cei d oisprezece care sunt de partea R egelui pe Contele Warwick și
John Mansell. Iar acești patru aleși aveau puterea de a alege Consiliul R egelui și în urma
alegerilor, puteau desemna pe cei douăzeci și patr u de aleși, fapt ce va dura atâta timp cât
majoritatea acestor patru aleși va fi de acord. Aceștia sunt cei doisprezece care au fost aleși
de către baroni, în numele întregii comunități a întregului regat, să ia în considerare nevoile
comune împreună cu co nsiliul regelui la cele trei parlamente anuale: ”Sfinția sa, Episcopul de
Londra (Lord Bishop of London ); Contele de Winchester; Contele de Hereford; John de Grey;
Roger de Mohaut; Thomas de Gresley; Philip Basset; John de Verdun; Hugh Despencer;
Giles d‟A rgentein; Joh n de Balliol; Roger de Sumery”. Mai jos sunt cele douăzeci și patru de
aleși numiți de comunitate pentru a oferi sprijin regelui: ”Episcopul de Worcester; Episcopul
de Londra; Episcopul de Salisbury; Episcopul de Leicester; Cotele de Gloucest er; Contele
Marshal; Peter of Savoy; Contele de Hereford; Contele de Aumale; Contele de Winchester;
Contele de Oxford; John Fitz -Geoffrey; John de Grey; John de Balliol; Roger Mortimer;
Roger de Sumery; Roger de Mohaut; Peter de Montfort; Thomas de Gresle y; Fulk of

24 Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London, Hambledon Press, 1981, p.
III 11;
25 Ibidem ;
26 Ibidem ;
27 Ibidem , p. III 31 ;

22
Kerdiston; Giles d‟Argentein; John Kyriel; Philip of Basset; Giles of Erdington ”.28 Și dacă
oricare dintre aceștia nu puteau sau nu era prezent, cei care erau prezenți aveau puterea de a
alege altă persoană în locul celui absent . Și vor avea puterea de a sfătui pe Suveran cu bună –
credință cu privire la guvernarea Regatului și la toate c hestiunile care privesc R egele sau
bunul mers al Regatului , de a modifica și de a remedia tot ceea ce trebuie să ia în considerare,
în caz de necesitate sau de recurs. Scopul a fost în mod clar de a asigura consimțământul
parlamentar nu doar pentru impozit are și legislație, ci și pentru toate deciziile guvernamentale
majore. Aceste reforme au fost totuși relativ scur te și până în vara anului 1261 R egele și -a
reluat controlul asupr a convocării P arlamentului și asupra componenței sale. Henric al III -lea
plase ază citarea reprezentanților cavalerilor și burghezilor parlamentelor deținute de regimul
Montfortian în 1264 și 1265 în contextul luptei mai larg i dintre oponenții politici ai Coroanei
și Rege pentru susținerea unei comunități naționale, care era mult mai vastă decât magnații
care până atunci erau principalii actori politici. Dar să recapitulăm în măsura în care putem
într-un mod rezonabil. Până în timpul domniei lui Henric I nu exista o jurisdicție centrală
organizată în Anglia. Cucerirea Normandă a Angl iei în 1066 nu ar fi avut consecințele sale
importante, dar a avut în cazul cucerirei Normandiei de către englezi în 1106. Căci, prin
William I, Anglia și Normandia au fost divizate și împărțite; ducatul merge la cel mai mare
fiu al său, Robert29, regatul A ngliei la cel de -al doilea fiu, William Rufus. Cele două țări
urmau să -și urmeze prop riile căi independente, ceea ce de fapt, au și făcut -o timp de 20 de ani
și se părea probabil că normanzii din Anglia ar fi fost absorbiți de englezi la fel cum au fost
și și colegii lor nordici saxonii . Dar, în 1106, a l treilea fiu al Cuceritorului urmat de Henric I
al Angliei au pornit război împotriva fratelui său Robert, i -au smuls Normandia și a u format
statul Anglo -Normand ( Anglo -Norman ) care urma să dăinuie pentru u rmătorii 100 de ani. N e
face bine să ne reamintim că R egii Angliei nu erau englezi: erau francezi, francezi în limba
lor, francezi în cu ltura lor, francezi în interesele lor. Henric I a trăit în Normandia jumătate
din domnia lui de treizeci și cinci de ani , Henric al II -lea unul dintre cei mai mari r egi
medievali ai Angliei, a petrecut numai 13 ani în Anglia din cei treizeci și pa tru de ani de
domnie, iar Richard I a dat doar cinci luni din cei z ece ani ca R ege pentru a locui în regatul
său. Prin urmare, A nglia a trebuit să se confrunte cu o problemă de guvernare fără un
precedent în Europa de Vest încă de la căderea Imperiului Roman cu sute de ani în urmă:
problema guvernării în absență, guvernarea Angliei atunci când R egele se afla în Normandia
și guverna rea Normandiei atunci când R egele era în Anglia. Răspunsul a fost găsi t în crearea

28 Ibidem, p.III 6;
29 R. H. C. Davis, The English Historical Revi ew Vol. 95, No. 376 , University Press , Oxford 1980; p. 597;

23
în ambele regate de -alungul domniei lui Henric I a instanței de judecată ( the court of
exchequer ) și a funcției de justiciar ( office of justiciar ), alter ego -ul regelui care guvernează
în timpul absenței acestuia dar și când era prezent, continuând să mențină această povară a
guvernări lor. Secolul al XII -lea a fost Secolul Justiciarilor de la Roger de Salisbury la Ralph
Glanville, de la Hubert Walter la Geoffrey Fitzz Peter, oameni care au ajutat la făurirea
acestei mașinării , a guvernării care a plasat Anglia în mod administrativ cu o sută de ani
înaintea Capețienilor Franței. Formalizarea mecanismului judiciar a fost în mare parte
realizată în cadrul lui Henric al III -lea. Cele două adunări legislative, a consiliului regal
format din înalți i funcț ionar i ai curții și reprezentanții comunelor, au deveni t două organisme
cu registraturi separate, activități diferite pe rol precum și o divizare mai rigidă cu privire la
activităț ile judiciare. Creșterea volumului activităților legislative a condus la o reformare
administrativă a Curții, luând formă instanța de judecată și cea a temnițelor, fiecare având un
rol de organizare propriu, ducând la apariția profesiilor juridice bine pre gătite și organizate.
Mai presus de toate, perioada anilor 1190 -1290 a fost perioada cea mai importantă a
tribunalelor de circumscripție ( eyre) a căror reușită foarte mare a fost de a soluționa
plângerile din comunități, de a dezvălui ineficiența guvernări i de către oficiali ai regelui, de a
investiga acte de violar e a drepturilor consfințite de R ege, de a restabili dreptatea prin
aducerea în fața justiției și retribuției în zonele afectate, ducând la prăbușirea sa sub ponderea
cererilor, care punea u presiu ne. Până la sfârșitul secolului al XIII -lea apelul pentru
rectificarea greșelilor de către oamenii de toate cla sele a fost și mai pronunțat și fie că reflecta
o scădere a legii și a ordinii, fie o așteptare mai mare a acesteia, a fost resimțită pe instituț iile
centrale ale guvernării, așteptarea făcându -se simțită asupra organelor guvernului central:
cancelarie, tribunale, consiliu și P arlament. În administrație, finanțe și justiție, acești ani spun
aceeași poveste despre o creștere dramatică a modului de a plicare a guvernării, afectând
interesele unui sector mult mai larg al comunității, dar în același timp a oferit facilități
indivizilor de a -și revendica sau de a -și apăra drepturile. Acesta este contextul în care
Parlamentul a venit să -și îndeplinească f uncția unică, atât ca instrument al guvernării regale,
cât și ca voce a comun ității. În aspectul juridic al Parlamentului această dualitate a fost
prezentată în rolul său de instanță înaltă pentru soluționarea dificultăților judiciare, audierea
apelurilor din instanțele mai mici, soluționarea conflictelor dintre drepturile regelui și
subiecții săi mai mari, desfășurarea proceselor de stat și a capacității sale de a trata cu petițiile
indivizilor și comunităților . Din punct de vedere financiar a fost locul î n care cererea regelui
asupra impozitării pentru nevoile comune ale regatului a primit aprobarea și avizu l acordului
întregii comunități dar și în cazul în care scutirea ar putea fi asigurată de sarcinile impuse

24
persoanelor și comunităților prin cotizațiil e fiscale ale coroanei ca puritate. Mai puțin
definibil a fost rolul parlamentelor ca forum de dezbatere a chestiunilor pe care regele dorea
fie să testeze opiniile, fie să asigure sprijinul formal al marelui corp de magnați. În multe
dintre aceste funcții rolul Parlamentul nu era deloc diferit de cel al consiliului, care într -un fel
era o sesiune extinsă și mai solemnă. În secolul al XIII -lea englezii puteau să observe cu
ușurință dispensa justiției în jurul lor. Instanțele de jurisdicție ecleziastică erau controlate pe
de altă parte de episcopi și arhidiaconi, ei știau componența în sălile de ședințe, decretele
regale precum și punerea în aplicare a regulamentelor, instanțele târgurilor ( borough ) și
instanțele de piață ( market ) cu normele speciale, cunoscu te sub numele de Drept Comercial
(Law Merchant ) și erau organizate odată la fiecare trei săptămâni în subdiviziuni le unui
comitat ( shire ) numit sută (hundred ), iar lunar sau o data la șase săptămâni la curtea
comitatului însuși. Pe lângă baroni, episcopi s i reprezentanții comunelor, Parlamentul englez
mai numă ra două elemente intermediare, cavaleri i (knights ) și clerul inferior (lower clergy ).
Aceste clase au avut un rol decis iv în separarea Parlamentului. Î ntr-adevăr, Parlamentul se
despărțea în două Camer e în loc de trei, cum ar fi fost mai firesc pentru cele trei stări ale
societăț ii, care -1 compuneau la început, c lerul inferior preferînd sa voteze contribuțiile în
adunări proprii ( Convocations ). Nobil imea mică sau cavalerii în loc să rămână pe lângă
baroni luaseră loc alături de C omune. Astfel la începutul secolului al XIV -lea se desprindea
forma bicamerală pe care Parlamentul englez avea să o mețină, cu excepția unui scurt interval
în timpul lui C romwell, până în zilele noastre: de o parte baronii cu epi scopii reprezentau
Camera Lorzilor, iar de cealaltă parte cavalerii cu magnații în Camera Comunelor. T recerea
cavalerilor în rândul C omune lor era de o însemnătate capitală pentru colaborarea ambelor
Camere si statornicirea instituției , a Parlamentului. Cav alerii aparține au din punctul de vedere
social clasei nobile. Asociindu -se însă cu nobilimea , ei își uneau interesele cu aceștia,
promovând astfel solidaritatea celor două categorii sociale în opera politică a Parlamentului.
Începuturile Pa rlamentului eng lez nu reflectau după cum vedem existența unui organ ism pe
deplin format, ci mai mult tendințele de dezvoltare ale unei instituții cu rădăcini adânci în
organizarea societății. Diferențierea si gruparea claselor sociale erau însă reprezentate cu
destulă cl aritate. Cu toată lipsa unei participari efective a clasei de jos, instituția se desemna
de la început ca un instrument de guvernare reprezentativă și în același timp ca o forță de
rezistență împotriva despotismului Coroanei. Pe lângă aceste jurisdicții lo cale au mai fost
implicate și alte oficii administrative ale guvernului ce ntral: instanțele judecătorești,
organizate ocazional, ale judecătorilor din circumscripțile arondate fiecăruia (eyre),
nenumăratele instanțe ale delegațiilor speciale de a lua par te la ședințele tribunalelor cu rolul

25
de a judeca și întemnița prizonierii sau de a pedepsi nelegiuirile și chiar să investigheze
abaterile oficiale. La sediul central se aflau c ele trei curți de drept comun: R egele cu înalții
functionari ai acestuia, reprez entanții Comunelor și Trezoreria . Orașul Londra până în anul
1280 a elaborat deja regulamente pentru a putea controla activitățile avocaților din interiorul
zidurilor sale. Sistemul juridic aglomerat era unul interconectat iar la conducere a fost
instanța supremă de judecată deasupra tuturor celorlalte instanțe, ceea ce a ajuns să fie
cunoscut ă sub numele de Înalta Cur te a Parlamentului. De asemenea Parlamentul a preluat un
nou rol ca instituție , cel de a primi nemulțumiri și cereri de tot felul prezentate de subiecții
Regelui prin intermediul unor petiții scrise. Consensul care a marcat această perioadă s -a
desființat după anul 1294 datorită exodului financiar în urma războiului cu Franța și a
campaniilor militare simultane în Scoția și Țara Galilor. Parlam entul a devenit atunci câmpul
de lupt ă30, locul unde R egele s -a confruntat cu prelați, magnați și reprezentanți ai județelor și
orașelor, care aveau o ponedere mult mai mare în P arlament decât înainte, deoarece Regele
avea nevoie de consimțământul lor la im pozitare. Adunările Parlamentul ui aveau loc de
obicei în Palatul Westminster, întreaga sesiune fiind ținută uneori în Sala Palatului ( Hall), dar
probabil mai des în Camera Pictată ( Painted Chamber ) din care lorzii se retrăgeau pentru
deliberări în Camera A lbă (White Chamber ), iar C omunele la sfârșitul secolul al XIV -lea se
retrăgeau în Casa Capitolului ( Chapter House ). Deși formarea P arlamentului poate fi
înțele asă doar în raport cu evoluțiile instituționale, a fost de asemenea modelat și datorită
factorilo r politici și schimbărilor în societate. A fost deja făcută referire la conflictele dintre
Coroană și magnații săi. De asemenea o importanță egală sau mai mare a fost și datorită
angajamentul ui la o încercare de război intermitent cu Franța și Scoția. Per ceperea
impozitelor, a trupelor și a aprovizionării pe baza comunităților , au impus obligația comună
de a împărți povara apărării pentru protejarea regatului. Adunările parlamentare frecvente au
servit pentru cultivarea acestui sentiment de unitate și scop comun dar și pentru a asigura
acordul și autoritatea acestor taxe. Însă poverile războiului au cântărit cel mai mult asupra
acelor clase sociale a căror lipsă era cea mai mare. Confiscarea alimentelor și a animalelor
pentru război au dus la înfometarea în rândul țărănimii provocând o stare de îngrijorare si
teama de răscoale populare. Ideea că Parlamentul era un loc în care asemenea pagube ar fi
putut fi redresate probabil că a făcut progrese printre clasele sociale mai joase ale societății,
dar a căzut în clasa deținătoare de terenuri, a baronilor, pentru a exprima nemulțumirile

30 Robert Maddicott, J., The Origins of the En glish Parliament, 924 -1327, 1st Edition , Oxford , University Press,
2012, p.304; ”Between 1297 and 1302 parliament was thus the cockpit of conflict .”

26
comitatelor ( shire -uri), pentru a -și proteja bună starea și pentru a sancționa sau d e a opune
rezistență cererilor C oroanei. În vârful claselor sociale, la sfârșitul secolului al XI II-lea și
începutul secolului al XIV -lea, nobilimea trecea de la o masă nediferențiată de proprietari de
pământ în va loare de peste 20 de lire pe an în frunte cu doisprezece conți ( earls ), spre o clasă
structurată de conți ( earls ) și baroni formând nobilim ea, cavalerii și proprietarii de terenuri
mai mici fiind excluși din această categorie. Acest lucru a fost reflectat în apa riția unei
camere superioare a Parlamentului bazată pe convocări prin mandat. Acest P arlament în
cadrul său propriu a început să o glindească diviziunile sociale și importanța pe care
nobilimea le -a atribuit nașterii titlurilor dar și ideea că reprezentarea a conferit autoritatea de
a vorbi pentru comunitățile din comitate ( shires ) și târguri ( borought ). Sub domniile lui
Edward I31 și Edw ard al II -lea32, expedițiile regale din nord au dus la convocări parlamentare
ținute la Berwick în 1292, Carlisle în 1307, York în 1298, 1314, 1320, 1322 -1325, Lincoln în
1301, 1316, 1327 și Stamford în 1309 dar războiul cu Franța a restabilit centrul gravi tației
politi ce la sud iar între anii 1338 și 1377 sesiunile parlamentare au fost ținute doar la
Westminster. Era de așteptat să fie convocat în mod frecvent modelul parlamentelor de Paște
(Easter ) și Michaelmas , stabilit e de Edward I și fiind într -o oarec are măsură menținut e până
în perioada anilor 1330 dar ulterior devenind, de obicei, anual e. Această frecvență a adunării
a însemnat , cu rare excepții, că fiecare P arlam ent avea doar o singură sesiune deși durata
acestuia ar putea varia considerabil. Timp d e mai bine de 50 d e ani Parlamentul a fost
apreciat de către popor în general pentru că le -a oferit o șansă, poate singura lor șansă, de a
obține despăgubiri pentru greșelile lor, adesea provocate de aceia care serviseră pe R ege și
împotriva cărora nu pute a exista acțiunea prin recurs în fața instanțelor ordinare. Parlament ele
au fost convocate de către R ege pentru a putea fi luate în considerare starea R egatul ui sau
activitățile comune ale Suveranului și regatului acestuia care priveau chestiuni de război și
pace, încadrarea legislației, acordarea impozitelor, progresul de diplomație. În limbajul
modern am putea vorbi în mod cuprinzător despre afacerile publice sau chiar de politică la
nivel înalt , acestea fiind întotdeau na proeminente în activitățile P arlamentului. Domnia lui
Edward I în special prima jumătate a domniei, a fost o perioadă a elaborărilor de acte
legislative, o perioadă care nu mai fusese văzută încă înainte de cucerirea Normandă și nu va
mai fi până la așa numit Parlament al Re formei din 152 9. Înainte de 1066 R egii englezi
fuseseră notabili ca legiuitori iar legislația lor era fără echivalent în Anglia înainte de secolul

31 Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London, Hambledon Press, 1981, p.
V-151;
32 Ibidem p. XVI -86;

27
al XIII -lea. Încă de la Cnut (1016 -1035) n u a mai fost elaborată o legislație făcută la scară
largă, nimic comparabil cu si stemul său judiciar. Este adevărat că pute m recupera ceva din
legislația R egilor normanzi și angevini așa cum se reflectă în formele de acțiune pe care le -au
autoriza t, forme care poartă numele de instanțe de judecata ( eyre) cu juriu și complet de
judecată . Această atitudine obișnuită față de legislația regal ă a persistat până în anii 1230
când, aparent pentru prima dată, consilierii regelui sau grefierii ( chancery clerks ) au început
să înregistreze principalele acte legislative și să informeze cronicarii d e la Burton Abbey și
St. Alb ans despre deciziile luate în marile consilii sau adunări parlamentare , așa cum au
început să fie denumite. S -a constatat că ocazional, oricât de rar, R egele la sfaturile
magnaților să i va corecta legea existentă sau chiar promu lgând o nouă lege iar aceste
schimbări vor trebui înregistrate și puse în circulație. O nouă atitud ine de spirit a apărut în
timpul P arlamentului de la Oxford în anul 1258, în mod deliberat, angajându -se să modifice
legile. Proviziunile de la Westminster d in 1259 ( Provisions of Westminster ) și statutul de la
Marlborough din 1267 ( Statute of Marlborough ) prefigurează activitatea legislativă
remarcabilă, care i -a adus lui Edward I titlul, oarecum greșit, de cel al englezului Iustini an.
Până la sfârșitul sec olului ideea adoptării legii a fost cunoscută, deoarece a fost citată foarte
rapid în instanță după ce a fost adoptată, iar autorul Fletei a actualizat tratatul lui Bracton,
încorporând modificările legislative sub Edward I. Nu a existat ideea cum că legis lația putea
fi adoptată numai în P arlament, dar reprezentanții populației trebuiau să fie consultați în
legătură cu aceasta sau că, atunci când erau consultați era un moment de o importanță
crucială . Regele avea dreptul de a revizui și de a modifica statut ele dacă acestea contraziceau,
în opinia sa , cu bunăstarea publică sau cu prerogativele sale regale: Statutul din Gloucester (
Statute of Glocester ) din 127 8 a fost ulterior completat de R ege pur și simplu la sfatul
consilierilor săi iar legislația adopta tă în anul 1305 a fost aplicată abia în 1307. Judecătorii
nu au considerat legea statutară drept imuabilă, dar în cadrul dreptului comun s -au simțit
liberi în înțelepciunea lor de a o interpreta, neexistând o diferență între autoritatea legislativă
și auto ritatea judiciară. Cu toate acestea concepțiile bărbaților cu privire la funcțiile
Parlamentului au fost afectate atunci când au văzut statutele ca fiind bazate pe petițiile lor
individuale iar mai apoi fiind dezvăluite ca o expresie a justiției. Până în anul 1327 legătura
dintre P arlament și legislație a fost făcută ferm.33 Înainte de a discuta despre prezența
Comunelor în P arlament voi trebui să fac unele observații necesare. Împăratul a avut
întotdeauna puterea de a convoca înaintea lui reprezentanți ai oricărei clase sociale a

33 Ibidem, p. VII 467 -474;

28
poporului său sau a oricărei părți a regatului său fie că era vorba de evrei, de păstori sau de
negustori, de comitate sau de orașe, în orice moment și în orice loc și pentru orice scop luarea
în considerare a reglementărilor fisca le sau a măsurilor de apărare la planificarea unui nou
oraș comercial. Cavalerii au fost convocați sub Regele Ioan în 1213, iar în 1226 au fost
învestiți ca reprezentanți. Cetățenii ( burgesses ) s-au prezentat singuri înaintea R egelui în
1268 pentru a discu ta propunerile pentru impozitare. Astfel de adunări reprezentative s -au
adunat la fel ca P arlamentul la comanda Regelui, iar la fel ca P arlamentul, era un dispozitiv
de guvernare. Prin conducerea R egală, toți r eprezentanții au urmat practica binecunoscută î n
toată Europa până la început ul secolului al treisprezecelea aceea de a-și asigura autoritatea
deplină ( plena potestas ) și de a consolida elementele constitutive la ceea ce au fărit în numele
lor34.

Evoluția Camerelor
Evoluția Camerei Lorzilor este structurată în patru perioade importante după
caracteristicile pe care le prezintă această adunare de -a lungul existenței și anume de la
cristalizarea Parlamentului în două Camere ,mijlocul seco lului al XIV -lea până la Reformă
(Reformation , denumită și Protestant Reformation ) secolul XVI -lea, de la Reforma
Parlamentară până la Restaurarea Stuarzilor ( The Restoration ) 1660, de la Restaurare până la
Actul de Reformă ( Reform Act ) din 1832 și de la această reformă până în ziua de azi.
În prima perioadă, Camera Lorzilor avea un caracter cleric pronunțat. Astfel în
Parlamentul model (Model Parliament ) din 1295 în perioada domniei lui Edward I, dintr -un
total de 138 membri, nobilimea laică era reprezentată numai prin 48 de membri, pe când
restul era alcătuit din 26 de episcopi și 67 abați. Atât proporția dintre ele mentul laic și
elementul cleric cât și numărul total al mem brilor aveau să se schimbe însă într-un timp scurt.
În timpul domniei lui Edward al II -lea, numărul total de lorzi era de 156, dintr e care laicii
erau în număr 80, iar clericii numărau doar 76.
Pe timpul domniei lui Edward al III -lea dintr -un total de 131, numai 45 erau clerici,
număr care sa menținut până sub domnia lui Henric al VIII -lea. Relevant este faptul că în
primul seco l de ex istență al Parlamentului numărul L orzilor varia în continuu, de la o domnie
la alta si chiar in răstimpul unei singure domnii. Această situație era datorită voinței arbitrare
a Regelui. Acesta decidea si ngur cine trebuia să fie numit L ord. Se știe c ă fiecare magnat era
chemat în mod individual de Rege să ocupe un loc în Camera Superioară. Căci membru al

34 Ibidem, p. IV 580 -586;

29
acestei Camere era numai acela, care primea din partea Regelui o chemare sau ordin în scris
(writ) în acest scop. Dacă în timpurile mai vechi nobilim ea se numea baronime prin
posesiune feudală ( barony by tenure ), acum ea se numea baronime prin mandat (barony by
writ). O astfel de nobilime putea să varieze după placul Regelui. Dar ceea ce era la început
arbitrar devenea cu timpul un obicei. Odată ce reg ula era stabilită ca orice nobil chemat prin
mandat și individual trebuia să ia loc î n Camera Superioară, devenea un drept pe care însuși
Regele nu mai putea să -l anuleze. Astfel în secolul al XIV -lea prindea rădăcini dreptul de
moștenire al primul ui fiu d e Lord de a deveni membru al Camerei, un drept care se menține și
astăzi.
Atribuțiile Camerei Lorzilor în ac eată perioadă erau legislative, deliberative și judi ciare.
În funcțiunea legislativă era cuprins și dreptul de a vota impozite, sau cum se nu meau atunci
așa zise ajutoare ( aids) pentru Coroană , un drept care avea s ă slăbească un secol mai târziu
când Camera Comunelor devenea factorul important în materie de impozitare. În chestiuni de
legiferare însă , Camera Lo rzilor era la început superioară Camerei Comunelor, de al cărei
asentiment pentru trecerea unei legi nu era nevoie până în 1322. Legislatia era formată prin
statute ( statute ) și petiții ( petitions ). Abia pe la mijlocul secolului al XV -lea se introducea
procedeul modern de legislație prin p roiect de lege ( Bill). Cea mai importantă și în același
timp cea mai caracteristică atribuție a Camerei Lorzilor era cea judiciară. Era o atribuție
rămasă din timpul Marelui Consiliu ( magnum concilium ) al Regilor normanzi, din care făcuse
parte consilierii Regelui și judecătorii supremi ai regatului. Camera Lorzilor era de la început
o Curte Supremă de Apel și în același timp o Curte de primă instanță. În primul rând se
judecau greșelile sau proasta guvernare pe care le făceau Curțile ordinare de justi tie. Ca organ
de primă instanță erau judecați lorzii și î nalții functionari ai regatului acuzați de Camera
Comunelor. Aceste atribuții sunt menținute d e altfel, cu mici modificări, până în zilele
noastre.
În perioada cuprinsă între Reformare și până la A ctul de Reformă ( Reform Act ) din 1832,
o perioadă de aproximativ patru secole, Camera Lorzilor capătă forma cunoscută și astăzi.
Numărul crescând al membrilor, majoritatea laică și caracterul aproape exclusiv de Cameră
ereditară, sunt caracteristicile dis tinctive. Înmulțirea lorzilor era datorită prerogativei regale
de a crea nobili. Un asemenea drept era folosit de Coroană ca un mijloc de a schimba
fizionomia Camerei în anumite împrejurări, pentru a contrab alansa votul Camerei
Comunelor. După Actele de Un ire cu Scoția în 1707 ( Union Act ) și cu Irlanda în 1800 ( Union
Acts), se mai adaugă un număr de membri, aceștia reprezentând re gatele din urmă. În preajma
marii Reforme din 1832 ( The Representation of the People Act 1832 ), Camera Lorzilor

30
număra aproximati v patru s ute de membri. Majoritatea laică a Camerei se statornicea odată
cu Reformarea, sub domnia lui Henric al VIII -lea, când capii ordinelor mănăstirești si abații
erau eliminați prin disolvarea mănăstirilor. Numai episcopii care recunoșteau religia
anglicană, erau menținuți. Iar caracterul aproape exclusiv de Cameră ereditară era întărit prin
introducerea de noi membri ereditari, numiți de Rege pentru servici ile aduse Coroanei si
Regatului sau prin introducerea nobililor scoțieni și irlandezi. Camera Lo rzilor continua să
aibe puteri coordonate cu C amera Comunelor. De -alungul s ecolului anterior îi rămânea, pe
lângă dreptul incontestabil de a participa la legislație și de a delibera și acela de a dispune
până la un punct în chestiuni de impozitare. Numai î n ceea ce privește relațiile cu Guvernul,
Camera Superioară nu mai exercita nici -o influență. Un Minister nu mai avea nevoi e, ca în
trecut, să se sprijine pe încrederea Lorzilor pentru a se menține la putere. Numai votul
Camerei Comunelor era acum necesar. Deși atribuțiile legislative ale Camerei Lorzilor
rămâneau în teorie coordonate cu acelea ale Camerei Comunelor, totuși în realitate ele
deveneau inferioare acestora. Astfel dreptul de inițiativă în a propune legi dispărea față de
importanța legislativă a Camerei Comunelor și mai ales față de r olul din ce în ce mai
prepondere nt al Cabinetului, care de fapt îșî insușea acest drept și față de Camera Inferioară.
Cu toate acestea, rolul Camerei Lorzilor de a fi un organ de revizuire și de amendare a operei
legislative era recunoscut atât de Camera Comunelor cât și de Cabinet.
Această funcție justifica existența unei Camere Superioare în exercitarea puterii legislative a
regatului. Necesitatea unei a doua Camere era necesară mai ales într -o constituție nescrisă
cum este cea a Angliei, unde întreg sistem legislativ e ste bazat pe convenții. În 1645 Camera
Comunelor decreta desființarea Camerei Lorzilor ca fiind inutilă și periculoasă poporului
englez . Era o măsură de scurtă durată iar încercarea de a reduce Parlame ntul la o singură
Cameră nu era o măsură viabilă afectând pe lângă bunul mers al activiății legislative și
tradiția unei instituții adânc înrădăcinată în conștiința poporului. Camera Lorzilor renăștea
odată cu Restaurația Monarhiei. În această perioadă era afectată armonia dintre cele două
Camere cauzată de schimbările produse de Revoluția de la 1688. Camera Comunelor,
victorioasă în lupta contra Coroanei, nu era de a ccord cu privilegiile oferite Lorzilor. Dreptul
acestora cu privire la impozitare precum și privilegiul de a se constitui în Curte Supremă de
Justiție, erau cele două puncte de fricțiune. Cu toate acestea perioada în tre Restaurare și
Marele Act de Reformă a reprezentat apogeul puterii și de influență a Camerei Lorzilor în
afacerile publice ale r egatului.
Alături de Camera Lorzilor se dezvolta Camera Comunelor. Originea acestei Camere
datează î ncă din secolul al XIII -lea. În 1213 Regel e Ioan ( John ), convoca prin funcț ionarii săi

31
oficiali, șerifi ( sheriffs ) din fiecare comitat ( shire ), câte patru cavaleri ( knights ) să ia parte la
adunările consiliului regal, pentru a se sfătui cu privire la afacerile regatului. Era o primă
încercare de adunare națională reprezentativă. De atunci și pâna în anul 1295 când se convoca
cel dintâi Parlament comple t, aveau loc mai multe adunări naționale, toate însă mai mult sau
mai puțin incomplete. Parlamentul din 1265 trebuie să fie amintit deoarece aduna pentru
prima oară reprezentanți ai orașelor ( burgesses ) alături de baroni, cavaleri și clerici. Era
Parlament ul convocat în numele Regelui de către Simon de Montfort, supranumit și
Fondatorul Camerei Comunelor ( House of Commons ), dar era incomplet chiar din punct de
vedere al reprezentanților orașelor. O altă înfățișare avea Parlamentul din 1295, convocat sub
domnia lui Edward I. Sub pre siunea necesităților financiare cauzate de razboie, Regele făcea
apel direct la popor pentru obținerea resurselor financiare, ordonând funcționarilor regali să
trimită câte un reprezentant din fiecare oraș și diferite comitate în P arlament. Hotărârile scrise
(writs ) către șerifi recomandau ca deputații ( MP) să fie învestiți cu puteri depline pentru a
îndeplini ceea ce va fi ordonat în consiliu în așa fel încât nici -o afacere să nu rămână
suspendată din lipsa autorității. Era o inova ție în această privință a Regelui de a se adresa
societății în chestiuni care priveau deopotrivă Coroana și R egatul. A implica atât burghezia
cât și clasele de jos în afacerile regatulu i prin reprezentanți autorizați, a reprezentat o noutate
în perioada re spectivă . Lumea medievală nu cunoscuse idea de reprezentare sub o formă atât
de largă. Fuseseră convocate diferite Parlamente în decursul secolului al XIII -lea, dar
niciunul nu avusese o înfățișare atât de cuprinzătoare. Trebuie menționat faptul că în Angl ia,
ideea de reprezentare povine încă din timpul Anglo -Saxonilor, când activitățile fiecărei
commune erau administrate de aleș ii locali, biserica de asemenea, tot din motive
administrative alegea oameni pentru a o reprezenta în fiecare parohie. Astfel idee a de
reprezentare și de alegere erau răspândite în fiecare comunitate englezească, când Edward I a
decis convocarea unui Parlament cu reprezentanți ai tuturor claselor. Departe de a fi o
adunare democratică în sensul de azi al termenului sau al cetăților a ntice, Parlamentul lui
Edward I cuprindea într -o largă măsură reprezentanți din clasa b urgheză, orășeni și mici
nobili, cavaleri, din ținuturile rurale. Cele trei stări recunoscute atunci, nobilimea, clerul și
comunii, erau reprezentate pentru prima oar ă într-o adunare națională cu c aracter
institutional. Parlamentul i -a astfel naștere la sfârșitul secolului al XIII -lea, rămânând ca
bifurcarea între o Cameră Superioară și Camera Inferioară să se producă în cursul primei
jumătăți a secolului următor. Trebuie reținut faptul că reprezentanții comunelor ( commons )
erau invitați să pa rticiple la adunările naționale iar acest fapt reprezenta o inovație , un prim
pas spre libertățile R egatului. Comunii obțineau dreptul să controleze o parte din legislație și

32
să dispu nă mai ales de votarea subsidiilor pentru Coroană și Regat. Evoluția Camerei
Comunelor poate fi structurată în trei perioade distincte: de la primul Parlament model
(Model Parliament ) din 1295 până la Revoluția din 1688, de la Revoluția din 1688 și până la
marele Act al Reformei din 1832 și de la acest Act până în zilele noastre.
În prima perioadă este relevat rolul preponderent al Camerei Comunelor în materie de
impozitare. În curs de un secol, încă de la formarea Parlmanetului, Camera Comunelor r eușea
să își impună drepturile în această privință . Astfel în 1395 apărea formula recunoscută atunci
ca reflectând starea de fapt a relațiilor dintre cele două Camere, că sub sidiile sunt acordate de
Comune cu sfatul și consimțământul Lorzilor Spirituali, p rin care se implica subordonarea
Camerei Lorzilor cu privire la impozitare. Câțiva ani mai târziu, în 1407, cu ocazia unor
subsidii pentru Coroană, acordate de Lorzi, reprezentanții Comunelor protestau că asemenea
fonduri nu pot fi încuviințate decât cu ac ceptul majorității la un loc cu reprezentanții
poporului. Prin aceasta se recunoștea nu numai dreptul de inițiativă și implicare în treburile
regatului cu privire la legis lația financiară, a trezoreriei (exchequer ), a Camerei Comunelor.
Drepturile Came rei Comunelor nu erau stabilite în legislația generală, ori nu erau clare la
început. În această privință Camera Lorzilor își păstra statutul de întâietate nediscutat, până la
izbucnirea războiului civil. Formula curentă din acel timp spunea că legile sunt făcute de
Rege cu asentimentul Lorzilor și după cererea Comunelor, în acest sens Comunii fiind
considerați ca petiționari . Abia după domnia lui Henric al VI -lea, Camera Comunelor era
recunoscută până la un punct ca instituție coordonată în legislația gene rală. Era perioada când
se trecea de la forma veche a petiției la forma modernă a proiectului de lege ( Bill). Pe Lângă
dreptul de a taxa și de a legifera, Camera Comunelor și -a însușit încă din secolul al XV -lea,
dreptul de a controla puterea executivă, în deosebi a miniștrilor. La începutul acestui secol se
pare că acest drept era câștigat. Regele Henric al IV -lea numea miniștrii cu asentimentul sau
cel puțin cu aprobarea Camerei Comunelor. Ceva mai mult, în anul 1422, Consiliul de
Miniștri ( Privy Council ) era numit de Parlament să funcționeze ca un consiliu de regent pe
timpul minorității lui Henric al VI -lea, însă toate aceste manifestări se dovedeau a fi
premature. Societatea engleză nu era pregătită încă să statornicească asemenea libertăți. Nici
Camera Comuneșlor nu se afla într -un stadiu de dezvoltare suficient de înaintat pentru a
exercita dreptul de control asupra puterii executive. De remarcat este totuși faptul că pe la
sfârșitul secolului al XV-lea, Parlamentul englez și î ndeosebi Camera Comunelor, își însușise
definitiv cele două drepturi fundamentale, de a impozita și de a legifera, precum și dreptul de
a controla puterea executivă. Astfel cele trei drepturi esențiale, pe care le posedă
Parlamentele țărilor civilizate de azi, erau cunoscute de eng lezi încă din secolul al XV -lea. În

33
secolul următor, sub domnia Tudori lor cât și în secolul al XVII -lea, sub Stuarzi, până la
izbucnirea războiului civil, numărul membrilor în Camera Comunelor creștea în mod
continuu. Coroana acordase în tot acest timp dre ptul de reprezentare mai multor comita te și
orașe. Nu existau criterii scrise cu privire la numărul reprezentanților. Regele acorda acest
drept la sfatul consilierilor săi, de multe ori însă după nevoile sale personale, fără nici -o
normă stabilită de lege. Astfel sub domnia lui Henric al VIII -lea, numărul total al
reprezentanților creștea la 343. Evident că această solicitudine a Coroanei pentru Camera
Comunelor avea motive puternice la bază. Era în primul rând preocuparea de a întări clasa
mijlocie burghez ă împotriva unei aristocrații puternice. Aspectul economic al societății
impunea în mod firesc lărgirea cadrelor politice pentru o categorie de interese din ce în ce
mai preponderentă în bogăția regatului. Camera Comunelor în deosebi și Parlmanetul în
gene ral erau departe de a -și exercita pe deplin atribuțiile legislative. Intervenția coroanei își
făcea simțită prezența în toate actele Comunelor inclusive în cele cu caracter fiscal. Regele
avea încă dreptul de a iniția legislația și să se opună cu un veto, iar în același timp să eludeze
controlul Camerei sub formă de proclamații. Exista astfel un amestec continuu al puterii
executive în puterea legislativă, care trebuia să ducă la conflictul dintre Coroană și Parlament.
Conflictul fusese latent pe tot timpul Tudorilor, devenind acut la începutul secolului al XVII –
lea sub primii Regi ai Stuarzilor. Prima epocă în evoluția Camerei Comunelor se încheia cu
triumful acesteia împotriva Coroanei.
Activitatea parlamentară
Modus Tenendi Parliamentum , reprezint ă mai degrabă un tratat tehnic despre procedură,
clasifică activitatea parla mentului în ordinea importanței în primul rând războiul și orice
aducea atingere Coroanei și fam iliei regale, în al doilea rând activitatea obișnuită ca
judecățile și legife rările și în al treilea rând activitatea membrilor oficiali.
Chestiunile R egelui privea războiul, drepturile coroanei și impozitarea. Ordonanțele din
anul 1311 ( Ordinances of 1311 ) a prescris P arlamentului ca fiind locul unde R egele trebuia să
obțină consi mțământul nobilimii pentru război și unde urmau să fie numiți primii ofițeri ai
Regatului , gospodăriei și instanțelor . Aceste cerințe au fos t concepute pentru a împiedica
Regele și au fost astfel folosite de Thomas de Lancaster în următorul deceniu. Dar în cei
treizec i de ani între 1330 -1360, când C oroana și nobilimea și -au concentrat energiile spre
urmărirea unui război cu mare succes, cooperarea și consultarea au devenit normal e
extinzându -se și spre C omune (commons ) care finanțau și participau la această acțiune. Dacă

34
în primele sale sesiuni parlamentare Edward al III -lea a căutat să fie sfătuit numai de magnați
despre drepturile sale asupra Franței, pretențiile asupra Irlandei ș i chestiunea unei cruciade în
Parlamentul din 1332 -1333 asupra problemei cu privire la asumarea Coroanei Scoț iene a fost
discutată separat în fiecare sesiune parlament ară, deși a fost dat un răspuns comun. Fără
îndoială Edward a obținut consimțământul nobilimei și a comunelor pentru război ul din 1337
și a cerut în mod expres vocea comunelor privind negocierile de pace în 1343, 1348 și 1354 și
ulterior pentru reînnoirea războiului, în timp ce sprijinul lor a fost întreținut de rapoartele
privind operațiunile militare și nego cierile care au fost citite în P arlament. Mai mult decât
atât, deși reprezentanții comunelor puteau protesta pentru simplitatea lor în chestiuni militare ,
în 1348 în timpul absenței regelui, Parlamentul ar fi putut să -și asume autoritatea în
dispunerea de forțe militare pentru apărarea frontierei, pentru paza mării și chiar pentru
expedițile militare în Franța. Dacă în aceste moduri Edward a c ăutat să asocieze regatul prin
Parlament pentru a -și atinge obiectivele sale militare, pentru consiliere a cu privire la
drepturile C oroanei ca și în negocierile pentru un trata t cu Scoția în 1360, s -a adresat n umai
Lorzilor. Dar P arlamentul se putea dovedi ca fiind util în sprijinul regatului rezistând și în
fața pretențiilor papale. În 1270 Edward I a supus Parlamentului sub atentă examinare a
magnaților spre deliberare, cerere a papală de tribut în timp ce în 1365 Edward al III -lea a
respins -o cu sprijinul comunelor. În politica internă a fost ascultată vocea ambelor case, cea a
lorzilor și a oamenilor de rând ( comunelor , commons ) în vederea stabiliri i centrului comercial
de lân ă de lângă Calais în 1362, a legislației somptuare în 1363, a poziției comercianților
străini în 1343 și practic în fiecare sesiune a parlament ului din 1339 până în 1362 privind
problema legii și ordinii. Afacerile cele mai frecvent adus e în Parlament de c ătre R ege și care
implicau cel mai direct comunele erau impozitarea . Impozitarea a fost cerută de C oroană în
ceea ce privește doctrina r omano -canonică a necesităților, prin care toți subiecții au fost
obligați să contribuie atunci când bunăstarea sau exist ența regat ului era pusă în pericol. Astfel
de ocazii erau considerate excepționale și datoria Regelui era să le identifice și să le
proclame, deși comunitatea în ansamblu trebuia să recunoască și să se mulțumească cu
motivul său. Aceste principii s-au refl ectat în procedurile P arlamentului, unde discursul
cancelarului a detaliat, adese a grafic, primejdia pe care comunele au fost apoi însărcinate să
le examineze și să le rezolve. În timpul lui Henric al II I-lea, magnum concilium , organul
reprezentativ al reg elui, a refuzat impozitarea pretinzând să se pronunțe asupra motivului de
neces itate al R egelui în numele comunității regatului. Pentru a diminua puterea acestor
consilii și pentru că subvenția laică a fost percepută pe baza feudei și nu la nivel național ,
Edward I a insistat ca aceasta din urmă să fie aplicată și reprezentanților învestiți de

35
comunitățile lor cu puteri depline pentru a le obliga să plătească. La începutu l domniei lui
Edward al III -lea apare ideea unui scrutin parlamentar care exclu dea jude cătorii și
funcționarii iar numărul mulțimii convocate a fost, prin urmare, mai mic. Câți au venit,
reprezintă o altă problemă, căci deși participarea era obligatorie, au exis tat ocazii în care
majoritatea L orzilor au neglijat sau au tegiversat activitatea , încât a trebuit amânată sau
suspendată . Până la începutul anilor 1370 Parlamentul a devenit principalul intermediar dintre
Coroană și R egat. Impozitarea a devenit acu m o caracteristică recurentă a P arlamentului,
fiind acordate paisprezece subvenții pentr u războiul cu Scoția între 1297 și 1337, astfel încât
atunci când Edward al III -lea a deschis războiul cu Franța, se putea baza pe o impo zitare
regulată atâta timp cât R egatul a putut să îndure această povară. Deși ace sta a fost un efort
indiscu tabil pentr u Coroană, ea a implicat -o mai profund în dialogul politic cu subiecții săi.
Cerința potrivit căreia impozitarea ar trebui să fie pentru profitul comun a făcut ca aceasta să
fie un mijloc natural de criticare a guvernului opresiv sau nedrept, în special a impunerilor
fiscale sau militare. Plângerea despre acestea a fost recurentă în petițiile comune la mijlocul
secolului al XIV -lea și faptul că R egele a fost nevoit să -și justifice nevoia pentru impozitare
la fiecare ocazie l -a determinat să asculte astfel d e nemulțumiri. Acest lucru nu înseamnă că
Comunele au fost capabile să impună condiții sau să solicite despăgubiri cum ar fi costurile
unei taxe de impozitare, deoarece erau obligate să acorde impozitul pentru a face față unui
caz extrem, în timp ce R egele a făcut dreptate subiecților săi ca o chestiune de bunăvoință. A
permis Comunelor să reziste extinderii prerogativelor fiscale ale Regelui și în practică, au
negociat , nu și fără succes pentru drepturile lor. Dar numai în situați i excepționale, C omunele
au folosit consimțământul pentru impozitare având scopul de a forța Coroana să cedeze
concesiunile și apoi întotdeauna beneficiind și de sprijin din partea magnaților. În plus, astfel
de concesii ar putea fi (și în cea mai mare parte au fost) revocate de că tre R ege ca fiind
contrare moștenirii Coroanei. Dreptul comun al acordului de impozitare nu era, prin urmare,
o armă eficientă într -o luptă de putere împotriva Coroanei. Nici prin intenție, nici prin
capac itate, Comunele sau Parlamentul în ansamblu, nu s -au potrivit pentru o astfel de luptă.
Într-adevăr, povestea impozitării sub conducerea lui Edward al III -lea este mai degrabă una
despre Rege și nobilime care se unesc pentru a face presiuni asupra Comunelor cu scopul de a
oferi aprovizionarea pentru un răz boi în care au fost uniți și pentru încercările Comunelor de
a-și proteja drepturile și de a -și limita angajamentele. Cu toate acestea a existat o zo nă de
dispută prelungită între Coroană și comună și anume cea a impozitării indirecte sau
mercantile. Creșt erea temporară a obiceiurilor a fost adesea acordată de adunări ale
comercianților pentru a face față situațiilor de urgență înainte de 1337, dar în acel ași an,

36
Edward al III -lea a inițiat o schemă elaborată pentru a exploata comerțul cu lână pe o bază
potențial mai profitabilă și mai permanentă. Până în anii 1350, când efortul de război s -a
diminu at și o succesiune de companii dintre comercianți ai R egelui s -au dovedit incapabili să
susțină cererile regale, Edward a acceptat că comerțul de lână ar putea fi exploatat cel mai
bine dacă ar fi liber de intervenția regală și ar fi aplicată o taxă permanentă și scumpă,
autorizată de Parlament. Astfel, subvenția de lână a fost reînnoit ă în repetate rânduri de către
Parlament pentru menținerea apărării și salvgarda rea comerțului, lăsând impozitarea directă
să fie aplicată doar pentru urgențe speciale. A fost un model de impozitare care a rămas în
esență neschimbat pentru următorii 250 de ani.
Activitățile comune a le regatului – justiția și legislația, reprezint ă alte două elemente
importante în modul de activitate al Parlamentului. Cu toate că R egele a convocat
Parlamentul pentru chestiuni diverse care atingeau guvernul și siguranța Regatului ,
Parlamentul a fost de asemenea, locul în care relațiile Regelui cu n obilimea și clasele sociale
mai mici ar putea fi reglementate în mod corespunzător. O astfel de activitate a avut în mare
parte caracter judiciar, deși cu o aromă politică puternică. Sub domniile lui Edward I și
Edward al II-lea, disputele dintre C oroană și magnați au fost soluționate în Parlament, sigilate
de co nfirmarea solemnă a hrisoavelor și nu este surprinzător că autorul Modusului a văzut
acest lucru ca una dintre funcțiile principa le ale P arlamentului. La această tradiție și
Arhiepiscopul St ratford a apelat în altercația sa cu Edward al III -lea. O dezvoltare paralelă a
făcut loc pentru proc esele dezvoltate din partea Coroanei . David ap Gruffyd, Prințul
Regatului Galez, în 1283 și Nicholas de Segrave în 1305 au fost judecați de Rege la sfatul
Lorzilor și hrisovul Regelui a fost citit iar în fața Lorzilor adunați în Parlament
condamnându -i și pe Roger Mortimer în 1330 cât și pe Judecătorul Curții Supeme, Thorpe în
1351.
În 1321 Parlamentul a fost folosit de baroni pentru a exila Despenc erii condamnați
pentru uzurparea puterii regale, unii considerând că ar fi trebuit să fie rechemat Parlamentul.
Dar în 1341 Edward al III -lea a fost de acord că niciun om nu ar trebui să fie judecat la
rugămintea Regelui ci doar înaintea membrilor săi din Parlament, iar în 1352 statutul de
trădare a invalidat hotărârea dar numai cea decretată de Rege. Parlamentul a devenit locul
potrivit pentru pr ocesele de stat de orice fel și în mod corespunzător, locul unde moștenitorii
celor condamnați au căutat să inve rseze judecata. Litigiile dintre lorzi care au amenințat
pacea au fost de asemenea, după cum a observat autorul Modusului, în mod adecvat judecați
în Parlament și chiar și la înălțimea puterii Despencerilor, victimele lor sperau să -și rezolve
conflictele î n Parlament. Prezența armată în Parlament a fost interzisă, dar în 1331 o dispută

37
între Lozii Zouche și Gray a izbucnit în interiorul P arlamentului. Ordonanțele din 1311 ( The
Ordinances of 1311 ) au adăugat un plus de valoare opiniei conform căreia P arlame ntul era
locul unde puteau fi înaintate plângeri împotriva funcționarilor regali deoarece nu puteau fi
acționați în justiție pentru acțiunile oficiale. Un contrast este frecvent schițat între caracterul
legislației sub Edward I și Edward al III -lea. Printr e acestea se numără reformele
fundamentale ale dreptului funciar, familial, comercial și ecleziastic și a fost introdus
conceptul legii care a fost încorporat în acte ale parlamentului . Acestea au fost elaborate de
către consiliu și au datorat autoritatea lor de a fi promulgate de către rege, de folosirea lor de
către judecător i și de încorporarea lor în registrele (rolls) ale actelor emise de Parlament. În
schimb, până în anul 1377, toate actele parlame ntare au avut nevoie de avizul P arlamentului
complet iar majoritatea legislației era bazată pe petițiile Comunelor fiind rezolvarea imediată
a plângerilor, fie ele temporare sau recurente. Marile hotărâri în timpul domniei lui Edward I
nu erau un program conștient de inginerie socială sau de o reformă tenuria lă atât de mult încât
răspunsul la probleme și răspunsuri doar a ide ntificat și a recunoscut abuzul. C onsiliul cu
judecătorii profesioniști, ca și în cazul lui Edward I, a redactat legislația și a avut o putere
largă de apreciere în modificarea petițiilor. Mai mult, legislația a apărut, ca și în trecut, din
cazuri dificile în instanțele de judecată, anomalii administrative și inițiative regale în politica
internă și externă. Afacerile Coroanei și a regatului care au avut loc în P arlament, au fost
divers e și fluctuant e. Hotărârile privind războiul sau diplomația, acordarea impozitării și
organizarea războiului, menținerea ordinii, procesele politice, răspunderea miniștrilor,
conflictele dintre drepturile Coroanei și subiecți , legislația care acoperă multe dom enii, toate
acestea au implicat interesele C oroanei, dar foarte puțin a implicat și pe cei ai comunității
politice. Într -adevăr, în timp ce multe au fost aduse în Parlament de către R ege și miniștrii
săi, multe dintre ele au fost menționate și de subiecți. Deși clasată de Modus ca afacere
privată sau individuală, petiția urma să devină în curând cel mai important mijloc prin care
comunitatea politică și -a exprimat vocea cu privir e la chestiuni de interes comun în a faceri
private sau petiții. Numărul de peti ții prezentate în adunările parlamentare pe timpul domniei
lui Edward I a fos t de aproximativ 500, din care 305 erau pentru satisfacerea nemulțumirilor
și a favorurilor private, nu p entru legislație. Acestea proveneau dintr -o gamă variată de
persoane și se ocupau de aspecte foarte diverse, în timp ce activitatea auditorilor care le -au
răspuns sau le -a transmis altor instanțe sau consiliilor poate fi privită în mod corespunzător ca
fiind de natură judicială , Parlamentul fiind cel care făurit caracterul unei convocări de primă
instanță pentru o mulțime de întrebări administrative minore . Parlamentul a continuat să fie
locul de desfășurare a unor astfel de petiții. În mijlocul secol ului al XIV -lea, a fost folosit de

38
membrii nobilimii superioare pentru a -și exer cita presiunile asupr a terenurilor, francize și
bani, de către comunitățile din comitate și borough -uri pentru a contesta pretențiile fiscale, de
către mica nobilime să caute despăgubiri împotriva intimidării, întrețineri i sau altei acțiuni de
dreptate, chiar și de către chiriașii liberi și țărănime împotriva exercitării domniei tiranice de
către Lorzi. Dar acest aspect al muncii parlamentare a scăzut parțial ca urmare a
oportunităților de a prezenta astfel de petiții în altă parte , în C ancelar ie sau la Cur tea Regelui,
dar mai ales ca urmare a caracterului schimbător al Parlamentului. În mod corespunzător, la
începutul secolului al XIV -lea, au apărut petițiile comunității sau petiția Comunelor , compusă
dintr -o serie de reclamații detaliate sub forma unui pro iect de lege desemnat de reprezentanții
Comunelor. Acestea, după cum am văzut, au constituit baza remedierilor prevăzute de
legislație. Modelele pentru petiția comună au fost articolele de plângeri prezentate de magnați
și clerici de sub domniile lui Edwar d I și al II -lea. Cele de la magnați au susținut că sunt în
numele întregii comunități și că au fost desemnate pentru a asigura recursul și achitarea
juridică pentru erorile judiciare ale Coroanei. Nu există nicio îndoială că astfel a avut
sprijinul activ al Comunelor, căci cei din 1301 au fost reprezentați de un cavaler – Henry
Keighley, iar cei din 1300, 1301 și 1309 erau preocupați de acordarea de impozite în condiții
mai stricte. Mai mult, în petițiile din 1309 și 1325, au fost incluse unele nemulțumiri de
interes comun. Lista mai lungă a plângerilor privitoare la politica dusă, din 1327 a fost
paralelă cu petițiile din partea clerului și a cetățenilor din Londra. Până in 1330,
responsabilitatea cavalerilor din comitate ( shires ) pentru a prezent a nemultum irea
comunităților este recunoscută în hotărârile de împuternice a alegerilor acestora, iar petițiile
din următorul deceniu, în 1333, 1334 ș i 1339, reflectă în principal preocupările claselor
nobilimii mici de a căuta despăgubiri împotriva abuzurilor admi nistrative și a impozitelor
percepute de Coroană , nu prin restricții asupra puterii regale, ci doar ca o chestiune de
bunăvointă. În același timp, petițiile Comunelor și -au atins forma definitivă, iar după 1340
petițiile și răspunsurile au fost înscrise î n ordinea importanței. În general, ca și substanța
petițiilor comune și a legislației asupra lor, ei nu au încercat niciodată să prescrie politica
regală și nu aveau n ici un mijloc să -l convingă pe R ege să -și ia o cale de acțiune împotriva
voinței sale. Cu toate acestea, prezentând o critică perpetuă a politicii regale, ei au definit
limitele dincolo de care ar merge la risc, așa cum au fortificat guvernul regal prin
consimțământul lor. Protestul repetat din partea Comunelor și remediile recente din partea
Coroanei au fost un ritual conceput pentru a înlătura o confruntare între prerogativele regale
și bunăstarea comunității. Niciun Rege englez în secolele al XIII -lea și al XIV -lea nu a evitat
în întregime o astfel de confruntare, fie din partea Coroanei, fi e din partea g uvernării greșite

39
dar Edward al III -lea a fost primul care s -a centrat pe Parlament și a îmbrățișat întreaga clasă
politică.
După alegerile generale, care acum au loc din cinci în cinci ani, în afară de cazurile
când Parlamentul es te dizolvat înainte de împlinirea legislaturii, Camera Comunelor își alege
purtătorul de cuvânt (Speaker ). Funcția aceasta datează din secolul al XIV -lea. La început,
purtătorul de cuvânt era mijlocul de comunicare intre Rege și Cameră . El aducea în fața
Comunelor dorințele Regelui. Astăzi rolul lui se reduce la prezidarea ședințelor și la
observarea procedurii parlamentare. De la primele manifestări în secolul al XIII -lea și până la
reformele din timpul nostru, progresul a fost unul lent, dar continuu . Obs tacolele care se
opuneau dez voltării în diferitele perioade au fost mai mult reale decât formale. Cum nu exista
nicio constituție scrisă care să -i îngrădească desfășurarea liberă, instituția Parlamentului
întâmpina numai dificultăți izvorâ te din starea de fapt a societății. Așa se explică momentele
de reajustare, de revolutie și reacțiune, pe care le trăia instituția, totdeauna în funcție de
realitate.
Am văzut cum la începutul secolului al XV -lea, Camera Comunelor iși insușea drepturi pe
care abia azi le p osedă Parlamentele statelor cele mai înaintate în civilizație, dar la care
drepturi trebuiau să renunțe din cauza societății nepregătite. Dreptul de a controla puterea
executivă se dovedea prematur, dar încercarea ilustra independența instituției de orice forme
rigide. Tot așa desființarea Camerei Lorzilor pe timpul războiului civil și al Protectoratului.
Se revenea asupra unei asemenea inovări, dupa cum se revenea asupra Monarhiei, vremelnic
înlăturată, pentru că societatea o cerea. Legile și statutele for mulate sub Cromwell găsite
inutile, erau de asemenea desființate, fără niciun scrupul de formă. Tot în condițiile acestea
de liberă dezvoltare lua naștere, după cum vom vedea, acel siste m specific englez, cunoscut
sub numele de Cabinet , care î ncă din secol ul al XVIII -lea începea să devină factorul decisiv
în guvernarea parlamentară a Angliei. Cu toata omnipotenta Parlamentului, inițiativa
în legislatie trecea de fapt, dacă nu de drept, din ce în ce mai mult în mâinile Cabinetului.
Fenomenul influența nu num ai asupra modului de a guverna, dar și asupra independenței
Parlamentului ca atare. Ministrii, deși responsabili Parlamentului, nu erau ținuti să -1 consulte
în activitatea lor multiplă. Numai în ceea ce priveste controlul, ei rămâneau la dispoziția
Parlame ntului. Independența Cabinetului era însă caștigată fără luptă. Împrejurările
o pregăteau în mod treptat. Creșterea activi tății guvernamentale cerea un m ijloc mai expeditiv
de lucru. Parlamentul trebuia să cedeze, delegând o parte din puterea lui. Erau si alte motive,
care determinau pând la un punct independența Cabinetului.

40
Parlamentul englez în secolul XV
Sesiunile parlamentare au devenit în secolul al treisprezecelea ca sesiuni deosebit de
importante în consilierea Regelui. avându -și originea încă din secolul al XIII -lea ca sesiuni
deosebit de importante ale consiliului R egelui. " Împăratul a avut instanța în consiliul său din
parlamentele sale ", scria Fleta35.
"Regele are tribunalul său în consiliul său în parlamentele sale, în prezența prelațil or,
preoților, baronilor, nobililor și a altor oameni cu experiență, unde se rezolvă îndoielile
privind hotărârile judecătorești, se asigură noi remedii pentru greșelile nou apărute și se face
dreptate fiecare după meritele lui. ”36
La sfârșitul ac estui secol , elementul esențial a fost că R egele era consultat sau acționa
cu ajutorul chiriașilor și funcționarilor săi administrativi. Urmele acestui sens mai larg au
supraviețuit până în perioada noastră, în 1429 doar o adunare a Lorzilor putea forma
Parlament ul în stenogramele consiliului iar aceeași denumire fiind aplicată și la co nvocările
Lorzilor în consiliul din anul 1436. Deși P arlamentul secolului al XV -lea s-a dezvoltat dintr -o
ocazie într -o instituție, de la o î ntâlnire extinsă a consiliului R egelui într -un anumit tip de
consiliu al Suveranului cu o compoziție și puteri unic e, încă predominau convocările R egelui,
menite să -l ajute în activitatea guvernării. Regel e era cel care convoca, promova și dizolva
Parlamentul și stabilind ordinea de zi, dacă era destul de matur și autoritar în acțiunile sale.
Parlamentul a fost mai mult o adunare regală, astfel că, în 1422, când R egele nu avea încă
împlinit un an, A rhiepiscopul de Canterbury a deschis sesiunea parlamentară în numele său și
în 1423 s -a con siderat de dorit să sporească autoritatea P arlamentului cu prezența copilului
Rege, deși trebuia să stea încă în brațe.37 Ultimul R ege al perioadei noastre, Henric al V II-lea,

35 "Fleta" este opera unui autor anonim, aparent în 1290. Numele său provine de la o introducere, care spune că
această carte ar putea fi numită Fleta, deoarece a fost scrisă "în Fleta", adică într -o temnița de pe malul apei
Tamisa în Londra, în timpul domniei lui Edward I . În esență, reprezintă o ediți e a lui Bracton mult mai scurtă,
fiind o imitație proastă, făcând referiri la statutele anterioare ale lui Edward I. Trebuie menționat și faptul că
scrierile lui Bracton reprezintă cartea de căpătâi a jurisprundenței în perioada medievală ” De Legibus et
Consuetudinibus Angliae” așa cum este descris ă în Maitland, Frederic William, The History of English Law
before the Time of Edward I, 2nd Volume , Indianapolis , Liberty Fund , 2010, p.185 ”Bracton‟s book is the crown
and flower of English medieval jurispru dence.”
36 Theodore F. T. Plucknett , A Concis e History of the Common Law,5th Edition , Boston , Little
Brown&Company , 1956, p. 200 “the king has his court in his council in his parliaments, in the presence of
prelates, earls, barons, nobles and other experienc ed men, where doubts concerning judgments are resolved, new
remedies are provided for newly arisen wrongs, and justice is done to everyone according to his deserts.”
37 Rotulis Parliamestorum, Pergamentul IV -169, Coloana A, Membrana 14, The Roll of the Par liament held at
Westminster on Monday before Martinmas, in the first year of the reign of King Henry the Sixth since the
conquest, 9 Nov 1942 : ”Whereupon my lord the archbishop of Canterbury, at the command of the said duke, the

41
nu numai că a convocat P arlamentul la voința sa și a stabilit ordinea de zi, ba c hiar de la
prima sa adunare, ”fiind slab și fără autoritate s -a așezat pe tron, a instigat o petiție pentru a -și
confirma titlul și a prezentat proiectele de legi pentru un act parlamentar cu mâna lui ”.38
Mai mult, el a asigurat un fragment în proiectul d e lege de condamnare la pedeapsa capitală
împotriva dușmanilor săi, pentru că așa a dorit, chiar dacă mulți dintre reprezentanții
Comunelor au fost împotriva aceste ia. Unsprezece ani mai târziu a prezentat în P arlament un
proiect de lege privitor la comerț cu mâna lui. În timpul acestui secol, R egele a păstrat o
adevărată putere de a acorda, refuza sau modifica petițiile. Episcopul Stubbs a crezut că
răspunsul lui Henric la cererile Comunelor și -ar fi luat angajamentul ca actele întocmite în
cele din urmă să corespundă exact cu petițiile. Actele ulterioare au ară tat totuși că R egele a
acordat mult mai puțin importanță și nimic altceva decât o promisiune de a nu adopta nimic
contrar petițiilor Comunelor. S -ar părea că această viziune a relației dintre Rege ș i Comune a
fost invalidată de evenimentele din Parlamentele convocate în 1449 -1450. Apoi, ca de obic ei,
cancelarul John Stafford Arhiepiscop de Ca nterbury, a declarat în numele R egelui activitățile
pe ordinea de zi dar activitățile guvernului au fost pertu rbate de o revoltă a Comunelor.
Guvernul a fost slab și discreditat de recentele înfrângeri din Franța și de uciderea cu
impunitate în timpul sesiunii parlamentare a unuia dintre consilierii Regelui, Adam Moleyns
Episcop de Chichester. Primul ministu al Re gelui, William de la Pole conducătorul Suffolk –
ului, a cerut Parlamentului un vot de încredere dar răspunsul Comunelor era acela de a -l
acuza. Cu toate acestea, Regele Henric , fiind într -o poziție dificilă, a fost capabil să obț ină
anularea măsurii luată d e Parlament, aceea de a opri punerea sub acuzare și să facă propriul
său decret cu ajutorul consilierilor săi personali fără consimțământul Lorzilor, căci nu era
locul potrivit pentru judecată . Sub Yorkiști și Henric al VII -lea, dominația Regelui asupra
Parlamentului a renăscut, iar R egele avea nevoie de el pentru a -și susține cauzele. În
Parlamentul din 1478 nimeni nu s -a aventurat să spună un cuvânt când Suveranul l -a acuzat
pe fratele său Clarence de trădare. Henric al VII -lea nu a considerat niciodată c ă este neces ar
să judece un proiect de lege, este puțin probabil că ar fi ajuns în stadiul de prezentare dacă ar
fi fost respins.

king's commissary, opened the said parliament, and took as his theme, 'The princes of the people are gathered
together in the sight of God.'” De precizat semnificația Martinmas provine de la Sărbătoarea Sf. Martin,
sărbătorită pe 11 Noiembrie.
38 A. Pollard, The Evolution of Par liament, 2nd Edition , London , Longmans Green and Co., 1926; p. 264 ”On
the thirty -first day of parliament, in the twelfth year of his reign, the king " with his own hand delivered in a bill
of trade then read”

42
"Fiecare dintre faptele lui Henric, indiferent de originea sa nominală, trebuie să fi început cel
puțin cu toleranța regală ș i unele dintre propunerile făcute de Comune au fost făcute cu
siguranță pentru că se știa că vor fi binevenite la Rege"39
Edward al IV -lea a convocat un singur parlament, cu durata de cinci săptămâni, în
ultimii cinci ani ai domniei sale, iar Henri c al VII -lea deține doar unul, cu durata de nouă
săptămâni, în ultimii doisprezece ani ai lui. Nu există dovezi ca cineva să se fi opus acestei
infrecvențe, bărbații erau recunoscători în cazul în care Regele nu solicita impozite iar în
cazul cererilor pr ivate, acestea puteau fi prezentate cancel arului sau consiliului Coroanei fără
toate problemel e și cheltuielile unui P arlament. Cu toate acestea, chiar dacă sesiunile
parlamentare erau mai rare, mai ales sub domnia lui Edward al IV -lea sau Henric al VII -lea,
Parlamentul a fost acum mai mult decât o ocazie. A fost o parte recunoscută universal a l
mecanismului de guvernare, cu puteri, compoziții și proceduri definite, toate clarificate în
perioa da 1422 -1509. Este adevărat că P arlamentul avea puterea limitată . Înainte de Reformă,
nu a putut interveni în chestiuni care se refereau clar la autoritățile bisericești. Într -un caz
audiat în 1506 în instanțele judecătorești, întrebarea era dacă Regele putea deveni paroh prin
actul parlamentului. Un avocat a susținut: "Se pare că regele nu poate fi numit preot printr -un
act al parlamentului, pentru că nici un act temporal nu poate. . . face un om temporal să aibă
jurisdicție ecleziastică.”40 Președintele reprezentant al adunării Comunelor, Sir Thomas
Frowicke, a rezuma t la sfârșitul procesului, ca fiind de acord. "N -am văzut niciodată ca vreun
om temporal ar putea fi preot fără acordul Conducătorului Suprem. . . Astfel, un act lumesc,
fără consimțământul Conducătorului Suprem, nu poate face un Rege preot .”41
Până când Par lamentul Reformei a înfăptuit acest lucru în 1536, nici -un parlament nu a
presupus să desființeze dreptul de jurisdicție al unei întregi categorii de instanțe, cum ar fi

39 Kenneth Pickthorn , Early Tudor Government, Henry VII, Cambridge , University Press , 1934; p.130 ”Every
one of Henry‟s acts, whatever its nominal origin, must have begun with the royal tolerance at the very least, and
some of the proposals made by he commons were certainly made because it was known t hat they would be
welcome to the king.”
40 Elton, Geoffrey R.(ed.), The Tudor Constitutio n: Documents and Commentary 2nd Edition , Cambridge ,
University Press, 1982; p.237 ” A notorious case of 1506 led to the dictum that Parliament cannot make the king
a parson because no temporal act can . . . make a temporal man have spiritual jurisdiction.”
41 Charles McIlwain , The High Court of Parliament and its Supremacy, Oxford , Univer sity Press , 1910 ; p.227
”Another case, somewhat later, which brought out strong expr essions from the judges against the validity of an
act, was one reported in the Year Book of 21 Henry VII. " It seems that the King cannot be called parson by act
of Parliament, for no temporal act can cause a temporal act to make a temporal man have spir itual jurisdiction."

43
cele ale Marcheri -lor.42 Bărbații a u făcut apel la alte legi decât la hotărârile și actele
parlamentului. Richard, Duce de York, a argumentat în 1460 că jurămintele de loialitate
depus e de Lorzi în fața lui Henric al VI-lea era invali d în fața legii și lui Dumnezeu. A nul
următor, fiul său, Edward, trebuia să pretindă tronul prin legea lui Dumnezeu , legea naturii și
legea omului. În 1467 Robert Stillington Episcop de Bath și Wells, în calitate de cancelar, le –
a transmis Lorzilor și Comunelor că justiția s -a întemeiat pe legea lui Dumnezeu, legea
naturii și legea raționamentului. Până în secolul al XV-lea, actele emise de pa rlament
deveniseră cu siguranță superioare sistemului de Drep t Comun chiar dacă judecătorii
agreaseră ceea ce făcuseră legiuitorii normelor de drept comun. Nimeni, deci hotărârile care
au fost luate în 1492, nu ar putea prescrie statutul, iar în 1505 judecătorii care au susținut
actele parlametare nu numai că au ruinat obiceiul regatului, ci și obiceiul unui departament
administrativ, cum ar fi trezoreria. Până în secolul al XV -lea s-a hotărât ca actele
parlamentului ar putea supr ascrie legea comercială. În ceea ce privește legea canonică ,
întrucât în secolul al XV -lea așa cum am văzut, părea imposibil ca un laic să primească
drepturi de jurisdicție spirituală printr -un act al parlamentului sau prin uzurparea puterilor
papei, parl amentul putea și a trecut actele care, din punctul de vedere al înalților biserici i, au
încălcat jurisdicția Bisericii, în beneficiul clerului, sanctuarului și ereziei. Parlamen tul a
rezistat de asemenea, în 1428 încercării determinate a papei Martin al V-lea de a asigura,
punân d presiune pe William Chichele Arhiepiscop de Canterbury, abrogarea Statut ului
Provisorilor și Praemunire , Papa consider ând această încercare drept încălcări flagrante ale
drepturilor papalității. În ceea ce privește impoz itarea, controlul parlamentar a fost în
principiu stabilit. În practică, R egele dacă ar fi fost suficient de puternic, ar putea să se
sustragă acestui control într -o oarecare măsură cerând bunăvoință, așa cum au făcu t-o și
Edward al IV -lea și Henric al VII-lea. Dar însăși ficțiunea potrivit căreia bunăvoința trebuia
să fie un favor voluntar primit de la persoane apropiate menit să-l ajute pe Rege în situația sa
financiară, era în sine o mărturie a controlului parlamentar asupra impozitării. Acest control
putea să fi fost oarecum slăbit de tendința crescândă din secolul al XV -lea de a acorda scutiri
de plata taxelor vamale pe viață, în loc de doar un an sau chiar așa, cum s -a practicat în
secolul al XIV -lea. În anul 1415, în urma euforiei dup ă bătă lia de la Agincourt, Comunele au

42 Un Lord Marcher (În lb. galeză: Barwn y Mers) era un nobil numit de Regele Angliei pentru a păzi granița
(cunoscută sub numele de Marșul Galez) între Anglia și Țara Galilor. Un Lord Marcher este echivalentul englez
al unui Margrave s au Comandant Militar în Imperiul Roman sau cu al unui Marchiz în Franța)

44
aprobat scutiri de la taxele vamale lui Henric al V -lea pe viață,43Henric al VI -lea a trebuit să
aștepte până în 1453 înainte de a -i fi acordat un avantaj similar,44 iar Edward al IV -lea a
primit privilegiul după patru ani de guvernare, în 1465.45 Richard al III -lea a fost scutit pentru
toată viața în 1484 în primul său (și singurul) parlament46 și acest precedent a fost urmat în
primul parlament al lui Henric al VII -lea, "pentru apărarea regat ului și pentru protejarea și
apărarea mării".47 Dar dacă controlul parlamentar ar fi fost slăbit de această hotărâre, acesta

43 Rotuli Parliamestorum, pergamentul nr. Iv -64, membrana 7, coloana B, The Roll of the Parliament held at
Westminster on Monday after the Feast of All Saints, in the third year of Kin g Henry the 5th since the Conquest
”…..by the assent of the lords spiritual and temporal who are assembled at the parliament held at Westminster
on Monday after the feast of All Saints, in the third year of the reign of our said sovereign lord the king, grant to
our same sovereign lord the king, on the twelfth day of November, in the same parliament, for the defence of the
realm, the subsidy on wool, hides and woolfells, to be levied from native merchants… to be taken and received
from the feast of Michae lmas next [29 September 1416] for the lifetime of our said lord the king, to be disposed
of and spent at his most gracious will and discretion, for the aforesaid defence; provided always that no grant is
made by our said sovereign lord the king to anyone b y his letters patent, for term of life or years.”
44 Rotulis Parliamestorum, Pergamentul V -227, membrana 17,coloana B: The Roll of the Parliament for the
Thirty -First and Thirty -Second Years of the Reign of King Henry The Sixth, 1453 ” The grant of tunnage and
poundage: For the honour of God, we your poor commons who have come by your high command to this your
present parliament for the counties, cities and boroughs of this your noble realm, by the assent of all the lords
spiritual and temporal assembled in this your present parliament, grant by this present indenture to you our
sovereign lord…….. to have and to receive the said subsidy of poundage each year from the said 3 April
onwards during your natural life.”
45 Rotulis Parliamestorum, pergamentul V -496, membrana 9, coloana B, The Roll of the Parliament summoned
at Westminster on 29th April in the third year of the Reign of Edward IV, and continued until the fourth year : ”
To the worship of God, we your poor commons, by your high command come to this your present parliament
for the counties, cities and boroughs of this your noble realm, by the assent of all the lords spiritual and temporal
assembled in this your present parliament, grant by this present indenture to you our sovereign lord, for the
defence of this your said realm and in particular for the safeguard and keeping of the sea, a subsidy called
tonnage…… to have and receive the said subsidy of poundage yearly, from the said 1 March onwards, during
your natural life, except on those things previous ly excepted .”
46 Rotulis Parliamestorum, pergamentul VII -239, membrana 2, coloana B; The roll of the parliament held in the
first year of the Reign of King Richard The Third: ” To the honour of God; we your poor commons who have
come to this your present pa rliament by your high commandment for the counties, cities and boroughs of this
your noble realm, by the assent of all the lords spiritual and temporal assembled in this your present parliament,
grant you, our sovereign lord, by this present indenture, for the defence of this your said realm and in particular
for the safeguard and keeping of the sea, a subsidy called tonnage, to be taken. And that the said subsidies, and
every part of them, be used and applied to the safeguard and keeping of the sea, and fo r the defence of this your
said realm, in the manner and form described above.”
47 Rotulis Parliamestorum, pergamentul VI -269, membrana 2, coloana A; The roll of the parliament held at
Westminster on 7 November in the first year of the Reign of King Henry T he Seventh : ” To the honour of God;
we your poor commons who have come to this your presentparliament by your high commandment for the
counties, cities and boroughs of this yournoble realm, by the assent of all the lords spiritual and temporal
assembled in this your present parliament, grant you, our sovereign lord, by this present indenture, for the
defence of this your said realm, and in particular for the safeguard and keeping of the sea, a subsidy called
tonnage, to be taken the said subsidy of poundage yearly from the first day of your most noble r eign during your
natural life.”

45
ar fi fost afectat. Efort urile mari și variate ale unor Suverani puternici precum Edward al IV –
lea și Henric al VII -lea pentru a -și spori veniturile din alte sur se decât cele cu ajutorul
parlamentelor sunt o mărturie a respectului față de tradiție și de sentimentul actual al
controlului parlamentar al impozitelor.
Mai mult, au considerat necesar să se respecte tradiția cum că R egele avea dreptul de a
cere subiecților săi ajutor numai în caz de nevoi naționale, în special pentru apărarea
regatului . Prin urmare, a fost politică limitarea cererii de subvenție la pregătirea pentru război
și apoi numai dacă ar putea fi reprezentată în mod plauzibil ca defensiv dacă nu pentru
apărare împotriva invaziei, apoi împotriva atacurilor asupra drepturilor Regelui. La fel c a și
cancelarul Henry Beaufort E piscop de Winchester, a cerut parlamentului ajuto r financiar în
1414, pentru că Regele intenționa să se exercite "pent ru recuperarea moștenirii și a dreptului
coroanei sale care a fost reținut ă de mult timp"48, astfel încât în 1472 John Alcock E piscop de
Rochester a anunțat că R egele intenționa să continue războiul cu Franța, având scopul de a
recupera toată vechea moștenire a C oroanei dar și o întindere cât mai mare a Franței, a
ducatelor din Normandia, Gasconia și Guyan și pentru apărarea acestui domeniu al Angliei .
Este adevărat că ocazional, R egele ar fi putut profita de o astfel de subvenție parlamentară,
așa cum a făcut -o He nric din subvențiile obținute în 1491 pentru războiul cu Franța și din cele
acordate în 1497 pentru război în Scoția. Dar aceasta a fost doar pentru că ambel e campanii
au fost scurte, iar R egele a beneficiat de o bunăvoință și un împrumut forțat . Mai mult, acest
lucru a fost în general considerată o practi că potrivită și cu puțin noroc, campaniile s -au
dovedit a fi scurte. Experiența R egilor din Lancastrian a fost că atunci când războiul a început
cu adevărat, mai ales în Franța, cheltuielile au d evenit rapid incontrolabile ș i că, în ciuda
împrumuturilor, R egele a devenit din ce în ce mai dependent de P arlament. În secolul al XV –
lea, modul în care a fost exercitat controlul a devenit mai definit. În anul 1407 a fost
recunoscut faptul că reprezentan ții Comunelor puteau să delibereze singuri asupra stării
regatului și asupra căilor de atac necesare iar lorzii puteau dezbate același subiect fără
prezența R egelui iar orice subvenție care ar fi trebuit acordată să fie anunțată de către
purtătorul de cuvâ nt (speaker ) al Comunelor. Acest lucru nu i-a împiedicat, în cele din urmă,

48 Rotuli Parliamestorum, pergamentul nr. IV -34, membrana 14, coloana A, The Roll of the Parliament held at
Westminster on Monday after the Octaves of Saint Martin, in the secon d year of King Henry the fifth since the
Conquest: ” our most sovereign lord the king desires especially that good and wise action should be taken
against his enemies outside the realm, and furthermore how he will strive for the recovery of the inheritanc e and
right of his crown outside the realm, which has for a long time been withheld and wrongfully retained, since the
time of his progenitors and predecessors kings of England, in accordance with the authorities who wish that
'unto death shalt thou strive for justice.”

46
pe Lorzi să t reacă peste condițiile pe care C omunele le -au acordat. În 1426, Ducele de
Bedford a declarat în sesiunea parlamentară ținută la Leicester că, la îndrumarea judecătoril or
și al altor consilieri juridici, subvențiile acordate în 1425 de către Comune, în baza anumitor
condiții, ar fi percepute fără aceste preved eri. Până la mijlocul secolului procedura s -a
înăsprit. Într -un caz audiat în 1455 în camera de trezorerie, incu lpatul John Pilkington,
intemnițat pentru răpire,49 contestă validitatea unui act parlamentar care i se ordonă apariția
lui în fața Lorzilor pentru a răspunde acuzațiilor împotriva lui, astfel încât Thomas Kirkby
grefierul parlamentar (official clerk ), a fost chemat să explice ceea ce era necesar pentru a
asigura validitatea unui act parlamentar. El a p resupus că era necesar consimțământul regelui,
al Lorzilor și al Comunelor pentru trecerea unui proiect de lege. A mai adăugat că, dacă
Lorzii ar fi dorit s ă modifice un proiect de lege a C omunelor și dacă schimbarea ar fi în
conformitate cu propunerea C omunelor, proiectul nu va fi trimis înapoi pentru reexaminare.
Dar dacă lorzii urmau să facă un amendament care să extindă domeniul de aplicare al
proiectului de lege, acesta va fi trimis înapoi la C omune pentru aprobarea lor. Astfel, în cazul
în care C omunele, a mai adăugat el, ar trebui să acorde o subvenție timp de doi ani și Lorzii
doreau să o modifice la patru ani, aceștia din urmă trebuiau să aprobe proi ectul de lege cu
cuvintele: "Les seigneurs sont assentus a painter pour quatre ans ". În cazul în care C omunele
nu ar fi fost de acord, acest proiect de lege nu era aprobat. Această descriere este susținută de
tot ceea ce știm despre practica contemporană. Întreaga tendință a dezvoltării în secolului al
XV-lea a f ost cu participarea necesară a R egelui, a Lorzilor și a Comunelor la dezbaterea
actelo r parlamentare. Câteva comentarii contemporane despre acest fenomen au atras atenția,
atribuindu -l originii Parlamentului ca instanță înaltă a R egelui. În schița predicii pe care
cancelarul Ioan Russell episcopul de Lin coln a pregătit -o pentru sesiunea parlamentară
programată al lui Edward al V -lea în 1483, a spus: "A se vedea pasajul fiecărui act făcut într –
un pa rlament, pe care le -au făcut Romaynes (romanii) în vremea lor, și că noi facem acum în
aceste momente cele mai multe binefaceri în instanțele noastre de judecată.”50
În a doua schiță a predicii sale, pregătită pentru sesiunea parlamentară a lui Richard al I II-
lea, care s -a întrunit în anul următor, el a fost mai mult clar:

49 Lieut -Colonel John Pilkington, The History of Pilkington Family of Lancashire and its b ranches, from 1066
to 1600, 3rd Edition , C. Tinling & Co., Ltd., Liverpool 1912, p.232;
50 Stanley Chrimes , English Constitutional Ideas in the XV Centur y, Cambridge , University Press, 2013, p.174;
” See the passynge of every act made in a parliament, and alle is oo thynge, that that the Romaynes did in ther
tyme, and that that we do nowe in in thys the kynges most hyghe and souerayne courte .”

47
"În acest corp grecesc al Angliei avem mulți membri pe care îi întîmpinăm cu căldură. Acum
să fiți atenți la ei și la principiile lor, să faceți instituția mare și puternică, să vă bucuraț i de
lorzii spiritu ali, de lorzii temporali și de C omune.” Nu este surprinzător că avocații au trebuit
să facă analogia mai departe.51 Parlamentul este Curtea R egelui și cea mai înaltă instanță pe
care a avut -o [a spus Baronul Fray în 1441]. Prin autoritate a sa și prin jurământul său,
grupurile reprezentante trebuie să fie chemate în instanță pentru a răspunde, la fel cum sunt și
lorzii prin ma ndatul său, chemați să vină în P arlament și de asemenea, cavaleri i și nobilimea ,
să fie aleși prin mandat . Dezmoșten irile și confiscările ca re sunt adjudecate, în același
Parlament reprezintă o sursă de venituri ale acestei instanțe, la fel și a cincisprezecea parte
din venituri. (taxa de impozit fiind un sfert din încasări)52
Alți judecători au considerat actele parlamentului ca hotărâri ale instanței. Această
perspectivă a parlamentului a influențat unele evoluții ale perioadei. Cei care au participat la
o curte regală prin porunca R egelui fuseseră protejați în vremea Anglo -Saxonă; au fost luate
măsuri de protec ție pentru membri și ceilalți funcționari of iciali în drum spre și dinspre
Parlament, mai întâi prin porunca regală iar apoi consfințite în lege. Secolul al XV -lea a
reprezentat, de asemenea, o perioadă importantă în dezvoltarea procedurii de modificare a
proiectelor de lege. Deoarece legislația a avansat în precizie și importanță, era mult mai
probabil ca formularea proiectului de lege original să nu răspundă dorințelor tuturor părților
interesate, dintre care unele s -ar fi dorit ca regele să -și dea accept ul, dacă nu, numai după ce
au fost făcute amendamente în fav oarea lor. În anii 1430 și 1440 poziția financiară a
guvernului a devenit din ce în ce mai precară printr -o combinație de generozitate regală
imprudentă, o gestionare financiară incorectă a venitu rilor Coroanei pre cum și costurile
pentru ocupație ale unui război nereușit în Franța. Deja până în 1449 a existat at ât de multă
nemulțumire încât C omunele au protestat în mod repetat pentru reînoirea actelor
parlametului. Dar, deoarece cei care au susținu t guvernul au beneficiat cel mai mult de
subvenții regale au încurajat R egele să se opună și Parlamentul din 1449 a fost dizolvat
pentru a evita un colaps. În 1450 presiunea a devenit prea mare pentru o astfel de manevră

51 Ibidem, p. 187; ” In thys grete body of Englonde we have many diuerse membres vndre oone hede. Howe be
hyt they may alle be reduced to iij chyef and principalle, whyche make thys hyghe and grete courte at thys tyme,
that ys to seye the lordes spiritualle, the lordes temporalle, and the commens.”
52 Ibidem, p. 74: ” The parliament is the king‟s court and the highest court he has [said Chief Baron Fray in
1441]. By his authority and his writ, parties are to be called into his court to respond, so are the lords by his wri t
called to come to his parliament, and likewise knights and burgesses, to be elected by his writ. And attainders
and forfeitures which are adjudged in the same parliament are revenues of this court, and so are the fifteen ths by
this grant of revenues.”

48
pentru a reuși. Comunele nu numai că l-au pus sub acuzare pe Ducele de Suffolk, dar a
prezentat o petiție pentru recuperarea tuturor subvențiilor acordate de la începutul domniei.
Încă din peroada timpurie, s -au adăugat cincisprezece clauze, scutirea unor persoane și
interese importante cu m ar fi Coroana , bazele înt emeirii regale ale Colegiilor ( Eton și King‟s
Colle ge), dispozițiile testamentelor Regelui și așa mai departe. Cu toate acestea, de -alungul
secolului al XV -lea au avut loc schimbări de substanță în procesul legislativ, pentru că în
această perioadă consimțământul C omunelor pentru adoptarea actelor parlamentare a devenit
esențial. Doar din cauza acestei dezvoltări a devenit din ce în ce mai de d orit, din punctul de
vedere al R egelui, ca proiectele guvernamentale importante să fi e prezentate Parlamentului
într-un text care, din punct de vedere al corectitudinii, să fie cel final. Iar apoi în ca zul în care
Comunele ar fi avut îndrăzneala de a încerca să modifice proiectul de lege prin redactare, prin
dispoziții sau altfel, să fie p ractic imposibil. Este probabil semnificativ faptul că primul
exemplu cunoscut când a fost prezentat un proiect de lege ”formam actus in se continents”53 a
fost în 146154 când Edward al IV -lea a prezentat P arlamentului un proiect de lege pentru
dezmoștenirea lui Henric al VI -lea și a urmașilor săi. Pentru el era de o importanță vitală să
controleze de la început formularea exactă a acestui act normativ. Dar astfel de acte
normative au fost înaintate comunelor, care astfel au devenit foarte familiarizați cu
mecanismul. Și actele lor erau de asemenea pentru toți, ca și Regele. Așadar, a fost o
dezvoltare naturală a C omunelor să urmeze exemplul și prin domnia lui Henric al VIII -lea să
înceapă să modifice o parte din statute sub formă de acte. Acest lucru l -a dete rminat în cele
din urmă pe Rege să se limiteze la acceptarea sau respingerea proiectelor lor de lege, în loc să
le modifice sau să le modeleze în alt mod după bunul plac înainte de legiferare. În acest fel, în
multe alte feluri, secolul al XV -lea a văzut e voluții importante în istoria parlamentului. Este
clar că în timpul domniei Lancastrienilor și Yorkiștilor , Comunele au crescut în prestigiu și
putere și s -au dezvoltat în cadrul coeziunii și al organizării. Dar ei încă nu erau în poziția de a
controla Reg ele dacă era competent și ferm și nici nu puteau lua inițiativa dacă nu mai avea
autoritate, așa cum urmau să facă Edward al IV -lea și Henric al VII -lea. Unele dintre
modalităț ile în care aceștia au dominat Parlament ele lor au fost deja menționate mai sus,
controlul acestora asupra convocăr ilor, prorogării și dizolvării P arlamentului, influența pe

53 Petiția este descrisă ca ” formam actus in se continents ” aproape la fel de des ca proiectele de legi și și cum
acestea sunt transformate în așa -numitele "acte publice" sunt întotdeauna introduse pe rol ca petiții ale
comunelor;
54 A. Pollard , The Evolution of Parliament, 2nd Edition , Longmans Green and Co., London 1926 p.439; ”
petitio is described as formam actus in se continens almost as often as a bills, and the bills which are turned into
so-called ' public acts ‟ are always entered on the roll as comm unes petitiones .”

49
ordinea de zi, inițiativa lor de prezentare a legilor, puterea de a crea noi orașe ș i de a influența
alegerile, acț iunea de a -și trimite consilierii în comune și să influențeze desfășurarea
activitățilo r de acolo. Există, de asemenea posibilitatea de a folosi purtătorul de cuvânt
(speaker -ul) pentru a favoriza obiectivele Regelui. Henric al VII -lea a reușit să continue
această tradiție de influențare a C omunelor p rin vorbitorul lor. În 1485 Thomas Betanson i -a
transmis lui Robert Plu mpton că, deși mulți membri ai C omunelor s -au opus proiectului de
lege condamnat a lui Richard al III -lea și susținătorilor săi de la Bosworth Field, proiectul de
lege a trecut pentru că așa a fost plăcerea regelui. Fără îndoială, vorbitorul și -a folosit toată
influența pentru a vedea că proiectul de lege a trecut, în pofida opoziției, pentru că vorbitorul
din acest P arlament a fost Thomas Lovell. El însuși a avut un interes puternic pe ntru a asigura
condamnarea lui Richard al III -lea și a urmașilor săi precum și actele lui Richard al III -lea,
din moment ce el a suferit o pierdere a proprietăților sale pentru susținerea lui Henric Tudor
în răscoala condusă de Marchizul de Dorset în 1483. În câteva luni de la bătalia de la
Bosworth, Henric al VII -lea îl numise deja trezorier al camerei, cancelar al trezoreriei, și
membru al consiliului Regelui. Purtătorul de cuvânt care a făcut deja obiectul unor acțiuni în
Comune este evidențiat și prin discursul pe care episco pul Russell l -a pregătit pentru
Parlamentul planificat al lui Edward al V -lea. "În casa inferioară" , a declarat cancelarul,
"toate sunt dirija te de vorbitor" , nu pur și simplu slujitorul și suporterul regelui.55
El a fost obligat s ă reprezinte C omunele, iar în 1523 Sir Thomas More ar fi îndrăznit să -l
enerveze pe Cardinalul Wolsey prin robustețea sa în a face acest lucru. Acest lucru este
semnificativ mai mult ca orice în dezvoltarea P arlamentului de la începutul secolului al XVI –
lea. Era încă o adunare ocazională. Guvernarea ar putea continua luni și chiar ani fără ea, iar
miniștrii reg elui se așteptau să folosească P arlamentul ca instrument de guvernare atunci când
era convocat. Cu toate acestea, în sfera sa adecvată, Parlamentul avea o poziți e din ce în ce
mai asigurată, care nu putea fi ignorată sau ocolită. Secolul al XV -lea a avut o definiție în
creștere în compoziția și puterile Lorzilor. Este semnificativ faptul că în această per ioadă au
început să fie denumite "camera înaltă" sau "casa s uperioară", la fel cum C omunele au ajuns
să fie considerate ca fiind "casa i nferioară" sau "casa comunelor" care de altfel, arată o
conștientizare sporită a identității și coeziunii corporative a fiecărui organism. În această
perioadă a existat o conștientizare tot mai m are a naturii și supremației statutului și a rolului
necesar atât al Lorzilor, cât și al comunelor în aprobarea lor. Până la sfârșitul secolului al XV –
lea, opinia judecătorească a stabilit că statutele pot d epăși regulile dreptului comun și că erau

55Stanley Chrimes , English Constitutional Ideas in the XV Century , Cambridge , University Press, 2013 ; p.129 ”
„Yn the lower house,‟ declared the chancellor, „a lle ys directed by the speker.”

50
superio are ordinelor, iar legile puteau lega toate domeniile chestiunile Suveranului , iar
statutele ar fi acceptate chiar dacă s -ar fi confruntat cu prerogative regale putând modifica
Legea Comerțului și chiar amenda limitele dreptului canonic. Pentru crearea unu i statut valid,
consimță mântul comunelor, ca și cel al Lorzilor a devenit necesar, iar C omunele car e luau
parte acum la legiferare reprezentau toată comunitatea regatului. Mai mult, nici o taxă
valabilă nu ar p utea fi percepută fără acordul celor două Ca mere, comunelor și lorzilor. Toate
acestea au transferat din controlul guvernului spre P arlament, și mai departe de controlul
guvernării de către C omune. Dar nu a însemnat că Coroana nu putea guverna fără cooperarea
Parlamentului pentru elaborarea legil or, legalizarea acțiunilor sale și perceperea impozitelor,
așa cum toți monarhii Tudorilor știau foarte bine. Este adevărat că ace st lucru nu a asigurat,
în sine o victorie inevitabilă pentru P arlament pe termen lung. Multe dintre aceste adunări, de
la Ar agon până -n Polonia, aveau puteri la fel de mari ca și cele ale P arlamentului englez,
uneori mai mari, dar între secolele XVI și XVII unele dintre aceste instituții urmau să se
restrângă, să fie diminuate încet până la neputință sau să fie suspendat e. Est e de înțeles că,
dacă regn ul timpuriu al lui Stuarzilor ar fi fost mai priceput și circumstanțele le -ar fi f ost mai
îngăduitoare, P arlamentul englez s -ar fi putut restrânge într -un simplu instrument docil al
autorității regale și al guvernului, așa cum mul te adunări de pe continent au și făcut , în
Spania, Franța, Germania și Austria. Evenimentele, forțele și personalitățile secolelor al XVI –
lea și al XVII -lea au fost cruciale pentru victoria P arlamentului englez dar asta nu înseamnă
că evoluțiile din secolu l al XV -lea au fost irelevante sau fără semnificație. În special, acestea
au întărit bazele pentru dominarea finală a C omunelor în guvern. Coeziunea lor mai strânsă,
prestigiul lor în creștere, îmbunătățirea procedurilor, ponderea lor tot mai mare în legif erare,
cooperarea lor strâns ă, dar nu subordonarea față de Lorzi, creșterea demnității vorbitorului
lor, toți acești factori au contribuit la victoria ulterioară a Comunelor. Fără îndoială, nimic din
acest lucru nu ar fi avut nici un efect dacă parlamentar ii secolului al XVII -lea ar fi fost
ineficienți provocărilor timpului l or și nu ar fi învins, atât în C amere le Parlamentare, cât și pe
câmpurile de luptă, încercările repetate ale Regilor Stuarzilor de a stabili un guvern
autocratic. Dar, fără progresele r ealizate în secolul al XV -lea, succesul final ar fi fost, fără
îndoială, mai dificil și poate chiar imposibil.

Parlamentul Englez în sec olul XVI
S-a spus adesea că schimbările Reforme i din anii 1530 au alcătuit un Act de S tat (Act of
State ). Fără îndoi ală, schimbările aduse de Parlamentul Refo rmei au reflectat determinarea

51
Coroanei, a guvernului și a nobilimii de a reduce atât puterea politică, cât și mica nobilime a
Bisericii în perioada Evului M ediu târziu. Această hotărâre a fost acordată de urgență datorită
incapacității R egelui de a asigura sprijinul Bisericii Romano -Cotolice pentru anularea
căsătoriei sale cu Catherine de Aragon, căsătorie care nu a reușit să dea naștere unui
moștenitor de sex masculin necesar lui Henric al VIII -lea pentru a asigur a continuitatea
dinastiei Tudorilor. Dificultățile Bisericii și aparenta voință a conducerii sale de a întreprinde
o reformă majoră au condus la un impas în afacerile ecleziastice. Unii episcopi, cum ar fi
John Fisher de la Rochester și Robert Shereburne d e la Chichester, au început într -adevăr
procesul de reformare a instituțiilor diecezane, î nsă lucrarea a încetat încet și așa cum s -a
dovedit, a fost depășită de evenimente. Regele dorea un divorț, dar Papa, influențat de
împăratul Carol al V -lea, era inca pabil cît și neputincios să -i îndeplinească doința lui Henric.
În vara lui 1529 a devenit clar faptul că Wolsey, care deținea controlul asupra puterii politice
regale timp de un deceniu și mai mult, nu a reușit să asigure acest lucru, iar Regele s -a hotărâ t
să-l înlăture. Cu toate acestea, nu avea un înlocuitor acceptabil, iar într -o situație politică
confuză și incertă, Henric a convocat Parlamentul la 9 august 1529. În următorii șapte ani
acest organism trebuia să adopte legislația care urma să modifice p entru totdeauna poziția
constituțională și economică a Bisericii Anglicane. Nimeni nu a considerat această
posibilitate în 1529, iar titlul "Parlamentul Reformei" nu a fost inventat până la începutul
acestui secol, dar contemporanii au fost clari că unul d intre obiectivele sale era de a reforma
Biserica și abuzurile acesteia, fapt menționat și în Cronica lui Fabyan în 1529, "Parlamentul
pentru enormitățile clerului"56, existând și precedente pentru acțiunea parlamentară în acest
domeniu. Într -adevăr, după Pa rlamentul din 1504, episcopul Nykke din Norwich a scris lui
Warham din Canterbury că laicii sunt mai îndrăzneți împotriva bisericii decât oricând.57 Atât
Nykke, cât și Warham erau încă în funcție când Parlamentul a fost convocat în toamna anului
1529. Lucr area Parlamentului Reformei poate fi împărțită în două etape. Între 1529 și 1531 a
existat o direcție relativ redusă de lucruri, deoarece Parlamentul și -a îndreptat atenția asupra
abuzurilor din Biserică, cum ar fi taxarea exagerată de către oficiali ai cu rților bisericești.

56 Henry Ellis , The new chronicles of England and France, In Two Parts , London , Printed for F.C. & J.
Rivington, 1811; p.699 ”A Parliament for ennormities of the cleargye. The emperoure was crowed at Bonony
this yere in Februarie”;
57 Bernard, G.,W., The Late Medieval English Church: Vitality and Vulnera bility Before the Break with Rome,
Conneticut , Yale University Press, 2012, p.157 ”In 1504 he lamented to Archbishop Warham that „the laymen
be more bolder against the church than ever they were‟ and said that if the archbishop would support him I
would cu rse all such promoters and maintainers of the practimunire in such cases as heretics and not believers in
Christ‟s Church.”

52
Inițiativa regală a devenit mai evidentă în cursul anului 1531, în special în cazul grațierii
clericilor, prin care clerul a fost obligat să plătească sume mari pentru presupusele încălcări
ale Statutului de la Praemunire (Staute of Pra emunire). Din 1532 până în 1534, când
problema divorțului a devenit mai urgentă, politica guvernamentală, deseori dictată de figura
dominantă a lui Thomas Cromwell, a fost în mod constant în dreptată să asigure supremația
Coroanei, de fapt și în cele din ur mă în drept, asupra afacerilor Bisericii din Anglia.58 Îndată
ce s-a înfăptuit , politica a fost îndreptată spre desființarea Bisericii, o politică care a început
numai după dizolvarea Parlamentului. Astfel, lucrările acestui Parlament au identificat
problem ele care urmau să domine istoria instituțională, deși nu doctrinală, a Bisericii până la
sfârșitul perioadei noastre. Așa -numitul Statut de Praemunire ( Statute of Preamunire )59 se
numără prin tre cele mai faimoase legi din I storia dreptului englez și din cel e mai importante
acte cărora li se aplică în mod obișnuit titlul, ca fiin d cel cel mai mare dintre acte the greate
statue of Preamunire din 1393, parțial pentru că a fost în general considerat ca o hotărâre

58 Submission of the Clergy Act 1533, Acknowledgment and Petition by the Clergy with respect to ecclesiastical
Constitutions , http://www.legislation.gov.uk/aep/Hen8/25/19/section/I , 20 Martie 2019 , ” They ne any of theym
from hensforth shall presume to attempte allege clayme or put in ure any constitucions or ordynan cis
provynciall or Synodalles or any other canons, nor shall enacte promulge or execute any suche canons
constitucions or ordynance provynciall, by what soo ever name or names they may be called in theire
convocacions in tyme commyng, which alway shalbe as sembled by auctorytie of the Kynges wrytte, onles the
same Clergie may have the Kynges most Royal assent and lycence to make promulge and execute suche canons
constitucions and ordynaunces provynciall or Synodall; uppon payne of every one of the seid Clerg ie doing
contrary to this acte and being therof convyctte to suffer imprysonement and make fyne at the Kynges wyll.”
59 Rotulis Parliamestorum, Pergamentul II -284, Coloana A, Membrana 1, The Roll of Parliament held at
Westminster in the Octave of Saint Hi lary in the Thirty -Eight year of Edward The Third : The Statute of
Praemunire ” And on the same day, the commons of the counties, cities and boroughs waiting peacefully in the
said chamber at the king's command, the king took the prelates, dukes, earls and barons summoned to the
parliament with him into the White Chamber, and there the causes which had been declared in general to them
and the commons were explained to them in detail; that is to say, how from day to day personal citations were
made by false a nd feigned accusations to the pope against all sorts of people of the realm, 'In order to nourish
love, peace and concord between the Church and the realm, and to impede and put a stop to the great evils,
perils and unbearable damages and grievances which have been done and have occurred in times past, and
which will occur hereafter if the matter shall be tolerated, because of personal citations and other things which
have passed before this time, and commonly pass from day to day, out of the court of Rome by feigned
or false accusations and propositions, deceiving the holy father, against all sorts of people of the said realm,
upon causes whose cognisance and final discussion pertains to our lord the king and otherwise to his royal court;
and also of claims and provisions made in the same court of Rome of benefices and offices of the Church,
pertaining to the donation, presentation or disposal of our said lord the king and other lay patrons of his realm,
and of churches, chapels and other benefices appropria ted to cathedral churches, collegiate churches, abbeys,
priories, chantries, hospitals and other poor houses, and of other dignities, offices and benefices occupied in
times past and present by various and notable people of the said realm.”

53
îndrăzneață anti -papală,60 și pentru că i-a oferit lui Henric al VIII -lea, probabil, una dintre
cele mai formidabile arme folosite de el pentru a -l distruge pe Wolsey și pentru a intimida
clerul. Marele statut al praemunire a impus confiscarea bunurilor ca pedeapsă pentru
obținerea bovinelor sau a altor f oloase de la Roma, restrânge efectul asupra celor care au
achiziționat animale, instrumente sau a lte lucruri care aduc atingere Regelui, C oroanei sau
regatului. Statutul Praemunire a fost cel mai antipapal a ct al Parlamentului adoptat înainte de
domnia lui Henr ic al VIII -lea,legea care a adus declinul rapid al autorității papale în Anglia,
marele bast ion al independenței Bisericii anglicane. A fost remarcată și erudiția renașterii,
printre altele, pentru revigorarea dezbaterii asupra drepturilor și respons abilităț ilor atât
guvernantului cât și guvernatului, iar atâ t Biserica , cât și avocații s -au concentrat mai mult în
astfel de chestiuni. Conceptul medieval al societății ca un întreg organic s -a menținut, dar o
atenție sporită a fost acordată rolului de Rege, sau guvernatorului, în menținerea unității și
păcii societății și a bunăstării membrilor săi. Cu toate acestea, este important ca aceste
chestiuni, care se referă la natura suveranității și l a relațiile dintre Biserică și S tat, să fie
discutate în locurile jur idice deprinse în primele zile ale Parlamentului Reformei și chiar
înainte. Aproape nici unul dintre acei deputați c are au sosit la Westminster în N oiembrie
1529 nu au fost conștienți de această dezbatere și niciunul nu a prevăzut rezultatul.
Preocupările lor mai imediate erau legate de abuzurile Bisericii. Poziția deputaților poate să fi
fost exprimată într -un proiect de lege prezentat de Comune și modificat ulterior, probabil de
Thomas Cromwell. Legislația care a trecut în această primă sesiune din 1529 a fost îndreptată
împotriva abuzurilor: actele care reglementează taxele plătibile pentru funeralii și prelați.
Clerul din Casa Lorzilor a încercat să blocheze trecerea acestor proiecte, dar nu a reușit.
Odată ce au fost trecute, au condus la aproximativ do uă sute de condamnări împotriva
clerului care au încalcat aceste legi. Acest tip de legislație era ceva tradițional și nu aducea
ceva nou, deși era evidentă atitudinea anti -clerică a deputaților. Cu toate acestea, au existat
câteva indicații pentru viitor la aceste etape ti mpurii ale politicii. La convocări circulau
zvonuri vagi despre o reformă propusă și o însușire a unor proprietăți monahale. Acest e
zvon uri au fost extrem de tulburi cu privire la natura propunerilor, însă ideile de acest gen
fuseseră dej a în circulație înainte de acea dată, iar Wolsey însuși a suprimat treizeci de case
monahale între 1525 și 1528. La sfârșitul primei sale sesiuni, Parlamentul s -a pronunțat

60 Frederik Mait land, The Constitutional History Of England , Cambridge , The University Press, 1919, p.218;
”This we may see in several different quarters. In I 351 parliament began its course of anti -Roman legislation;
we have those statutes of Provisors and of Praemunire , which play a large part in the history of our church,
statutes directed to excluding the interference of the Pope with English benefices.”)

54
asupra reformei a abuzurilor bisericești într -o manieră viguroasă, dar în mod tradi țional.
Regele nu avea nici -o intenție de a permite adunării să deschidă subiectul, nici nu a fost
permisă discutarea divorțului. În ochii lui Henric, Parlamentul nu devenise încă aliatul și
instrumentul politicii regale, iar incertitudinea acestei politic i însemna că următoarea ședință
a Parlamentului nu a avut loc decât la începutul anului 1531. În intervalul din 1530
negocierile asupra divorțului s -au agravat iar Thomas Cromwell a început să devină un
consilier influent în politica regală, devenind membr u al Consiliului până la sfârșitul acelui
an. Venirea lui Cromwell a fost cu scopul , în cele din urmă, de a oferi o direcție mai
consistentă politicii regale, dar acest lucru nu sa întâmplat peste noapte, iar incertitudinea
urma să continue cel puțin încă un an sau doi. Cu toate acestea, istoria ulterioară a
programului legislativ nu poate fi înțeleasă fără o analiză a ideilor pe care se bazează. Cadrul
teoretic pentru politica lui Cromwell este greu de descifrat, pentru că era în esență un om
practic. Prag matismul sau arta de a realiza ceea ce este posibil este în sine o poziție politică
legitimă de adoptat, dar ar fi neloial să sugerăm că Cromwell s -a oprit acolo. Celălalt indiciu
pentru opiniile sale îl reprezintă pregătirea juridică și respectul față de lege și, în special, de
legea statutului. Este vorba despre legea lumească, Cromwell era diferit de celălalt mare
respectător al legii, adversarul său politic, Sir Thomas More. În cazul în care More era
înclinat să privească legea într -un sens esențial teo logic și ca o restrângere a păcatului inerent
al omului, Cromwell a văzut rolul legii din punctul de vedere al filosofiei practice, ca un
ajutor pentru prosperitatea comună. El însuși nu a scris nici o lucrare teoretică, iar opiniile
sale sunt consacrate c el mai bine în legislația pe care a promovat -o și mai ales în
preambulurile statutelor ( statues ). A doua sesiune a Parlamentului a ocupat primele luni ale
anului 1531 și a marcat o etapă de tranziție în dezvoltarea politicii. Afacerile centrale, deși nu
strict parlamentare, s -au referit la acuzația făcută de praemunire împotriva întregului cler din
Regat. Esența acuzației a fost că, acceptând autoritatea legatină a lui Wolsey, clerul a sprijinit
o jurisd icție externă în regat . Nu a fost nicio intenție de a aduce întregul cler în fața
instanțelor. Într -adevăr, planul inițial de a incrimina cincisprezece conducători ai clericilor în
tribunale a fost abandonat și se pare că acuzația era doar un dispozitiv care să aducă
chestiunea jurisdicției papale în aer libe r și să ridice o sumă substanțială de bani – 100 000 de
lire sterline – de la cler în schimb ul grațierii. Este adevărat că conducerea supremă a fost
formulată pentru prima dată în prologul acuzației; dar, în timp ce aceasta ar putea reprezenta
acceptarea regală a conceptului de caesaropapism al lui Cromwell (care unește puterea
spirituală și temporală în monarh), implicațiile sale au fost anulate de cler, care a cerut
introducerea expresiei "în măsura în care legea lui Dumnezeu permite" . Se pare clar că, în

55
acest stadiu, Henric era mulțumit de amenințarea clerului și de a -i stoarce de bani. În
Parlament însuși, membrii au început acolo unde au rămas în 1529 și au pus în circulație o
serie de dispoziții pentru reformarea Bisericii. Dintre acestea, două me rită menționate: una a
ridicat problema traducerii Bibliei în engleză pentru a asigura un rival ortodox față de textul
interzis al lui Tyndale; celălalt a propus ca procesul ereticilor să fie transferat din jurisdicția
episcopilor într -un consiliu permanen t numit de guvern. Până când Parlamentul a fost
convocat din nou la începutul anului 1532, afacerile în instanță s -au mutat decisiv în favoarea
lui Thomas Cromwell. Supremația regală a fost elaborată mai detali at în legislația din 1534.
Actel e de Restricți e de la Annates (Acts in Restraint of Annates ) a confirmat legislația din
1532. Dreptul de a acorda dispensii din legea canonică a fost transferat de la Papă la
Arhiepiscopul de Canterbury, a cărui autoritate în acest sens a fost, totuși, supus recursului .
Parlamentul a eliminat, de asemenea, impozitul anual pe gospodărie plătit în mod tradițio nal
de către Biserica engleză la Roma. A fost de asemenea realizată intenția timpurie a lui
Cromwell de a obține aprobarea prin lege a prezentării clerului61 în timpu l sesiunii de
primăvară care s -a încheiat cu o lege a succesiunii, stabilind succesiunea la tron
moștenitorilor lui Henric și Anne Boleyn. În toa mna anului 1534 a fost adoptat Actul de
Supremație ( Act of Supremacy ). Acest lucru nu numai că a confirmat cond ucerea supremă a
Coroanei, pe care le -au exprimat statutele anterioare, dar a oferit Regelui puteri deosebite în
cadrul Bisericii. Henric al VIII -lea nu era doar capul și protectorul lumesc al clerului, dar a
anexat și dreptul de a inspecta, dreptul de a d isciplina clerul și de a corecta opiniile
predicatorilor, supravegherea dreptului canonic și a doctrinei și dreptul de a judeca erezia.
Deși el nu a pretins niciodată o funcție preotească sau sacerdotală pentru el însuși, în materie
de jurisdicție, Henric a dobândit statutul cvasi -episcopal prin acordarea acestor puteri. În
1535, Thomas Cromwell a fost numit Viceguvernator sau Vicar -General, având astfel puteri
largi în cadrul B isericii. În această calitate i -a pemis vizitarea mănăstirilor care a servit dre pt
preludiu la dizolvarea caselor mai mici. În timpul domniei lui Henric al VIII -lea supremația
regală a însemnat exact acest lucru și nu mai mult, dar o modificare minoră a schimbat

61 Submission of the Clergy Act 1533, Acknowledgment and Petition by the Clergy with respect to ecclesiastical
Cons titutions, http://www.legislation.gov.uk/aep/Hen8/25/19/section/I. (20 Martie 2019), ” They ne any of
theym from hensforth shall presume to attempte allege clayme or put in ure any constitucions or ordynancis
provynciall or Synodalles or any other canons, nor shall enacte promulge or execute any suche canons
constitucions or ordynance provynciall, by what soo ever name or names they may be called in theire
convocacions in tyme commyng, which alway shalbe assembled by auctorytie of the Kynges wrytte, onles t he
same Clergie may have the Kynges most Royal assent and lycence to make promulge and execute suche canons
constitucions and ordynaunces provynciall or Synodall; uppon payne of every one of the seid Clergie doing
contrary to this acte and being therof con vyctte to suffer imprysonement and make fyne at the Kynges wyll.”

56
echilibrul relației dintre Rege și Parlament pe această temă. Înființarea protestantismului sub
Edward al VI -lea a fost realizată prin statut, iar Actele de Uniformitate ( Acts of Uniformity )
au făcut un drum lung pentru a susț ine că dinivitatea Bisericii și implicit doctrina exprimată
de liturghie se bazează pe autoritatea Parlamentului. Astfel, supremația regală a ajuns să fie
exercitată de Rege în Parlament, mai degrabă decât de Rege în felul său. Când Maria dorea să
reunească poporul cu Roma, ea n u putea să facă acest lucru decâ t prin intermediul
Parlamentului, singurul car e avea autoritatea de a înlătura legislația legală anterioară. Astfel,
odată cu ascensiunea lui Elizabeth, supremația esențială personală a lui Henric al VIII -lea a
dobândit o nouă dimensiune, implicând Parlamentul nu numai în materie de jurisdicție, ci și
în materie de doctrină. Când Maria dorea să renunțe la autoritatea învestită ca Șef Suprem al
Bisericii, ea putea face acest lucru numai cu cooperarea Parlamentului. Parlamentul a devenit
dintr -un instrument al supremației un partener al acesteia. O mare parte din legislația timpurie
a Parlamentului Reformei, culminând cu cererea împotriva ordonanțelor , a fost îndreptată
împotriva acelor abuzuri din Biserica menționată mai sus. Ar fi greșit, totuși, să sugerăm că
Biserica nu a făcut nimic pentru a corecta chestiunile și există o ironie în faptul că, la
ședințele Parlamentului, adunarea parlamentară se ocupa tot cu aceleași probleme.
Evenimentele din anii 1530 au atât o consecință negativă, cât și o consecință pozitivă pentru
administrația B isericii. Scăder ea statutului și respectului pe care instanțele bisericești le -au
suferit au făcut ca sarcina de a impune dreptului bisericesc și uniformitatea religioasă să fie
mai dificilă pentru episcopi. Pe de altă parte, episcopii înșiși erau mult mai preocupați de
obligațiile lor pastorale, locuiau în epicospiile lor și erau mai puțin implicați în activități le
lumești. În 1560 aveau, în general, o stare mai puțin bună decât cum au fost predecesorii lor
în 1520. Dacă situația politică până la sfârșitul domniei era co mplicată, situația religioasă era
ambiguă. Protestanții, care se aflau în retragere de la căderea lui Cromwell, aveau acum un
guvern simpatic, dar și un edificiu eclesiastic ortodox. Deși erau într -o poziție puternică
pentru a prelua conducerea Bisericii ș i a efectua schimbările pe care le considerau necesare,
rămâne o întrebare serioasă cu privire la puterea sprijinului pe care protestanții l -au avut la
nivel local. Nu există un răspuns clar. Este dificil de evaluat măsura în care ideile protestante
au făc ut progrese în Anglia în timpul domniei lui Henric al VIII -lea. Unele dintre dovezile pe
care le avem sunt fragmentare, adesea anecdotice, în timp ce alte dovezi trebuie tratate cu
prudență. Modul în care bărbații și femeile și -au făcut voia lor, de exempl u, pot indica,
uneori, sentimentele lor religioase, însă voința supraviețuitoare de la sfârșitul domniei lui
Henric al VIII -lea nu oferă o imagine fără echivoc asupra modului în c are protestantismul era
influent printre cei care le -au scris . Este foarte d ificil în a concluziona din astfel de dovezi

57
problematice. Dacă aruncăm o privire asupra domniei lui Edward, constatăm că unele aspecte
ale reformelor protestante în timpul domniei lui Henric al VIII -lea au avut un impact asupra
vieții oamenilor obișnuiți. Un bărbat din Gloucester a fost suficient de familiarizat cu Biblia
pentru a -și apăra căsătoriile multiple cu textele din Vechiul Testament, în timp ce numărul
bărbaților și al femeilor umili capabili să citeze cu exactitate Scriptura examinatorilor lor î n
timpul persecuțiilor marianice arată că traducerea în limba engleză a Bibliei a fost citită ș i au
învățat mai mult decât cei educați și clerul. Pe de altă parte, constatăm că unele aspecte ale
programului protestant pentru reformă nu au fos t atât de reușite. Pluralismul a continuat să fie
o problemă (la fel ca în cazul nerezidenței), iar ignoranța clerului a continuat să fie remarcat.
Episcopul reformator John Hooper care a vizitat eparhia din Gloucester în 1551 a dezvăluit
un număr de plura liști și nerezidenți, cel puțin un caz de simonie și zece clerici care nu știau
nici măcar să recitească rugăciunea Domnului – cu siguranță cea mai esențială dintre cerințele
unei preot. La aproape douăzeci de ani de la dezbaterile anticlerice din Parlamen tul Reformei,
aceste probleme încă existau. Se pare însă clar că, până la sfârșitul domniei lui Henric al VIII –
lea, protestantismul a căpătat o întindere vastă. Unele zone din Anglia au fost mai receptive la
ideile protestante decât altele: Protestantismul pare să fi fost puternic în sud și est, în timp ce
nordul și vestul erau conservatoare. Această generalizare largă ține cont de contactele mai
strânse cu sudul și estul și continent , dar este utilă numai dacă luăm în considerare excepțiile
notabile. În timp ce județele din Essex și Kent erau receptive la protestantism, Sussex și
Hampshire erau foarte conservatoare. Lancashire a fost în general conservator, dar orașele
nordice, cum ar fi Hull și Leeds, sunt acum cunoscute ca având comunități protestante
importante. Chiar și aici trebuie să vorbim în termeni generali, pentru că toate comunitățile,
fie ele județe sau sate, au fost împărțite pe probleme religioase într -un anumit grad sau altul.
Imaginea este și mai complicată atunci când se consideră că exist ă adesea o corelație între
convingerile religioase și divizările sociale și economice și disputele – după cum am văzut,
pelerinajul harului nu a fost doar o revoltă religioasă ci a implicat și alți factori.
Progresul protestantismului în Anglia, în timpul domniei lui Henric al VIII -lea, a fost atunci
neuniform. Unele zone au l -au acceptat, în timp ce altele au opus rezistență. Acest model a
continuat și de -alungul domniei lui Edward al VI -lea, când eforturile de a recupera terenul
pierdut de conservatori în ultimii ani ai domniei lui Henric și de a extinde amploarea reformei
au întâmpinat o rezistență rigidă pe teren în unele zone. În 1547, Biserica a văzut câteva
reforme, dar a fost departe d e a fi "reformată" în vreun fel în sensul protestanților. Ideile
protestante erau încă deplasate, dar și așa reprezentau doar o opinie minoritară. Dar, când

58
Henric al VIII -lea a murit, cei care l -au dirijat pe Edward al VI -lea erau fie protestanți, fie
simpatizați ai protestantismul, și au controlat destinul Bisericii anglicane.
Concluzi e
Când privim înapoi, vedem anul 1327 ca fiind cel definitoriu P arlamentului englez, o
linie de divizare. Motivul care stătea în spatele tuturor schi mbărilor a fost unul politic și
având în vedere că Parlamentul a contribuit tot ma i mult la obiectivele politice și rezistând la
presiunile politice, echilibrul activităților aduse în fața parlamentului precum și procedurile
legislative au fost inevitabil mod ificate. Caracterul juridic al Parlamentului nu a dispărut
niciodată, fiind înc ă prezent în jurisdicția Camerei Lorzilor ca instanță a recursului definitiv,
dar care a început să dispară din prim -plan. Procedurile vechi stabilite au rămas, dar au fost
folosite în scopuri diferite. Oficiali ai parlamentului, au continuat să fie desem nați din grupul
de grefieri (official clerks ), însă funcțiile lor au fost treptat restrânse la obligații cu carater
inferior. Aceștia au păstrat forma actului care a început sub formă de petiție ale consiliului
devenită baza actului de lege parlamentar, di n păcate dezorganizat și inconstant în ceea ce au
consemnat. Le poate fi cerut să citească proclamațiile din Parlament și să trasmită mai
departe mesajul Regelui. Datoria lor, totuși, era să pri mească petițiile prezentate de C omune,
să organizeze o expediț ie promptă a acestora de către consiliu și să citească răspunsurile
ulterioare către comune. Majoritatea deputaților au fost recrutați ad hoc, aproape invariabil
din anii 1330, dintre aceiași funcționari ai camerei, dar este de remarcat faptul că judecător ii
(chancery clerk ) au fost excluși din consiliu. Caracterul esențial al sesiunilor parlamentare în
perioada domniei lui Edward I, care era, distribuirea totală a dreptății pentru toți cei care -o
căutau, a dispărut. Nu se știe care a fost motivul exact. O explicație poate fi găsită în apariția
unui cabinet ca instanță de judecată, care, necondiționată de regulile stricte ale instanțelor de
drept comun, putea organiza petiții individuale, prezentate anteri or în P arlament. Ceea ce
ținea Parlamentul activ nu prezenta o obligație legală pentru R ege să îl convoace,
recomandările precum care convocările trebuiau să aibe loc de cel puțin trei ori pe an, cum au
fost în 1258 sau cel puțin una, cum ar fi în 1311, 1330 și 1362, nu aveau să fie obligatorii
pentru mult timp. A devenit un obicei uzitat faptul că adoptarea unor legi cu privire la pragul
de impozitare, a subvențiilor pentru lână sau vin ori în circumstanțe excepționale prin
adoptarea unor regulamente ( statues ) cu caracter judiciar cum ar fi de exemplu graț ierea
condamnaților, erau chestiuni ce priveau excl usiv Parlamentul. Dar ideea că P arlamentul era
exclusiv competent să îndeplinească anumite funcții a prezentat o dezvoltare lentă din

59
momentul care tot ce se putea face în P arlament ar putea fi făcut fără concursul acestuia
atunci când era hotârârea Regelui și nimeni nu îl putea împiedica în mod legal dacă refuza să
nu respecte cu sfințenie rânduiala. Așa a fost în cazul lui Henric al VII -lea, când a domnit
timp de câțiva ani fără convocarea Parlamentului, dar continuând să convoace marele consiliu
pentru a discuta problemele importante și chiar de a rezolva autorizarea măsurilor de taxare .
Parlamentul a fost un expedient al guver nării, care a fost convocat când R egele dorea un
consiliu deosebit, complet și reprezentativ. Dar fără a încălca niciun drept și fără a cauza o
nedreptate, regele putea negocia activitățile în adunările consiliilor, convocat e într -un mod
mai puțin oficial , fără a avea o definiție tehnică și cu mai puțină importanță decât ar fi fost
nevoie la convocarea unui Parlament. Astfel de mari consilii au fost dominate de nobili, iar
cei de rang inferior care putea u fi chemați nu erau aleși de comitate sau de orașe. În alegerea
sa între aceste opțiuni , Regele era împiedicat d oar de acordul care a conferit P arlamentului un
statut mai înalt, o poziț ie formală și stabilită precum și în limitele a ceea ce era necesar și
politic să facă prin c onsimțământul general. Altfel, R egele nu avea nevoie să convoace
parlamen tul sau să consulte C omunele. În tim p, intervalele dintre convocările parlamentare
aveau o frecvență de doi sau trei ani, ca în 1456 -1458 și 1478 -1483. Aproape de sfârșitul
Evului Mediu, Henric al VII -lea a convocat numai șapte parlamente de -alungul domnie sale,
între anii 1485 -1509, în ult imii doisprezece ani a convocat doar unul, în schimb a convocat
marile consilii și le -a angajat în colaborare cu Parlamentul, nu în opoziție cu acesta. Linia de
demarcație dintre funcțiile parlamentului și cele ale consiliului era neclară. O neglijare
similară s au indiferență față de Parlament a fost demonstrată de fiul său, Henric al VIII -lea,
demonstrate cu strictețe de faptele inevitabile în 1488, 1493, 1494, 1496, 1498 -1503, 1505 –
1509, 1511, 1513, 1516 -1522, 1524 -1529 nu a avut loc nici o sesiune a par lamentului, adică
în douăzeci și opt din cei patruzeci și cinci de ani, având loc puține protestări în legătură cu
abuzul de drepturi constituționale și doar 17 din 114 acte publice sub domnia lui Henric al
VII-lea au fost create cu sprijinul C omunelor. D e vreme ce P arlamentul se lupta pentru
supraviețuire, ar fi trebuit, în mod logic, să se preocupe, mai presus de toate, de a se proteja
împotriva dizolvării nedorite și să se asigure că va fi convocat în mod regulat. În acest sens,
precedentul a fost nefol ositor. Parlamentele medievale, din câte se pare, nu aveau motive de
îngrijorare. Până în ultimul trim estru al secolului al XIV -lea, P arlamentul era o adunare
recunoscută, iar până în secolul al XV -lea, s -a dezvoltat în tr-o instituție. Funcția de legifera re
a Parlamentului a încetat să se extindă: devenise imprevizibilă. Abundența redactărilor a
actelor parlamentare ( statute ) din 1624 a fost un eveniment ca urmare a alegilor de natură
politică și regală și nu datorită progresului constituțional. Avantajele aduse prin imprimerie,

60
facilitarea sistemului de informații, definirea un sistem legal funcțional al muncii, a unui stat
protector, nu au dus la progresul unei nevoi publice irezistibile pentru o guvernare
parlamentară constantă. Lipsa organizării alegeri lor și a ședințelor regulate nu au împiedicat
această evoluție care să poată fi revendicată ca un progres aproape ineluctabil din secolul al
XIV-lea până în secolul XX -lea, la care au participat tot mai mulți oameni, atât în calitate de
alegători sau membr i, contribuind la organizarea unui sistem parlamentar funcțional. Și aici
înșelăciunile sunt tentante. Presiunea sporadică din anii 1290 de a avea cavaleri ai comitatelor
aleși la Înalta Curte a Regelui, nu reprezintă începutul unui progres spre acele afi rmații din
anii 1640 pe care toți englezii, într -o singură voce și-au strigat nemulțumirea, de a alunga
guvernul sub care au fost conduși. Reprezentarea este un concept care produce și mai multă
fantezie dar și eschivă de la caracterul politic al guvernări i. A fost chiar mai puțin justificat să
se vorbească, în anii 1620, de R egii medievali care au apelat la "poporul lor adunat în
parlament".62 Cu toate acestea, impactul alegerilor și al evenimentelor din parlament a fost în
ansamblu tot mai dezvoltat cu fiecare seco l comparativ celui precedent. Dacă instituțiile
medievale în apariția și dezvoltarea lor par a fi confuze, aceasta se datorează faptului că
acestea nu sunt corpuri neînsuflețite întinse pentru disecție, ci sunt organisme vii, care se
adaptează mer eu în funcție de nevoi și scopuri noi. Ca și viața însăși, procesul este unul
neîngrijit, dezordonat, aparent inconsecvent. De aceea trebuie evitat sofismul, rătăcit în
pânzele sudate ale istoriei, deoarece continuitatea istorică conferă identitate, în ciu da nevoilor
de schimbare ale societății. Cei obișnuiți să gândească în termenii unei constituții scrise și a
unei legi fundamentale nu pot aprecia cu ușurință modul în care Parlamentul s -a modificat, pe
măsură ce s -a dezvoltat. Întreaga obligație a istoric ului este de a stabili ce era important
pentru societatea din acea vreme, pentru oamenii care planificau pentru ziua în curs și nu
pentru posteritate. Pentru a -i judeca atât pe ei cât și faptele lor în lumina a ceea ce se va
întâmpla în viitor, poate face subiectul sociologiei pentru unii dar cu siguranță nu este Istorie.

62 James Hart, The Rule of Law, 1603 -1660: Crowns, Courts and Judges, Routledge, Oxon 2014, p.118: ”Kings
then ever having resort upon such like occasions to their people assembled in parlia ment. ”

61

Bibliografie

Amt, Emilie (ed.), Katherine Allen Smith (ed.), Medieval England, 500 -1500: A Reader,
Second Edition (Readings in Medieval Civilizatio ns and Cultur es) 2nd Edition , Toronto,
University of Toronto Press, Higher Education Division, 2011;
Butt, Ronald, A History of Parliament: The Middle Ages , Brown Book Group, London 1991;
Bates, David, (ed.), Regesta Regum Anglo -Normannorum: The Acta of William I (1066 –
1087) , Cambridge, Clarendon Press, 1998,
Bernard, G.,W., The Late Medieval English Church: Vitality and Vulnerability Before the
Break with Rome , Conneticut, Yale University Press, 2012;
Cavill, Paul, The English Parliaments of Henry VII 1485 -1504 (Oxford Historical
Monographs) 1st Edition , Oxford, University Press, 2009;
Clark, Linda, (ed.), Parliament and People: Parliament in th e Middle Ages (Parliamentary
History) , Edinburgh, University Press, 2004;
Chrimes, Stanley, English Constitutional Ideas in the XV Century , Cambridge, University
Press, 2013 ;
Curry, Anne, The Parliament Rolls of Medieval England, 1275 -1504: XI: Henry VI. 1432 –
1445 , Suffolk, Boydell Press, 2012;
Elton, Geoffrey R.(ed.), The Tudor Constitutio n: Documents and Commentary 2nd Edition ,
Cambridge, University Press, 1982;
Ellis, Henry , The new chronicles of England and France, In Two Parts , London, Printed for
F.C. & J. Rivington, 1811;
Fildes, E. Keith, The baronage in the Reign of Richard II, 1377 –1399 , Department of
History, Sheffield, University of Sheffield 2009;
Given -Wilson, Chris (ed.), The Parliament Rolls of Medieval England, 1275 -1504: IX: Henry
V. 1413 -1422 , Suffolk, Boydell Press, 16 August 2012;
Gautier, Leron, La Chanson de Roland 5th Edition , Alfred Mame et Fils Editeurs, Tours 1875;
Hargrave, John, Commentaries on the Laws of England in Four Books, Vol.I , London, Law
Booksellers & Publisers, , 1844;
Hart, Ja mes, The Rule of Law, 1603 -1660: Crowns, Courts and Judges , Oxon, Routledge,
2014;

62
Hill, David, The Burghal Hidage: The Establishment of a Text, Southampton, University of
Southampton, , 1969;
Huges, Paul, (ed.), Robert F. Fries, (ed.), Crown and Parli ament in Tudor Stuart England: A
Documentary Constitutional History, 1485 -1714 , New York, C. P. Putnams & Sons, 2012;
Johnson, Charles (ed.), Chrone, H., (ed.) Regesta Regum Anglo -Normannorum 1066 -1154 ,
Oxford, Clarendon Press, 1956;
Jones, Clyve (ed.), A Short History of Parliament: England, Great Britain, the Unite d
Kingdom, Ireland and Scotland , Suffolk, Boydell Press, 2012;
Jones, Dan, Magna Carta: The Birth of Liberty , Penguin Books, London 2016;
Key, Newton (ed.), Robert Bucholz (ed.), Sources and Debates in English Hi story, 1485 –
1714 2nd Edition , New Jersey, Wiley -Blackwell Editor, 2009;
Lieut -Colonel Pilkington, John, The History of Pilkington Family of Lancashire and its
branches, from 1066 to 1600, 3rd Edition , Liverpool, C. Tinling & Co., Ltd., 1912;
Maddi cott, Robert J., The Origins of the English Parliament, 924 -1327 1st Edition , Oxford,
University Press, 2012;
Maitland, Frederik, The Constitutional History Of England , Cambridge, The University
Press, 1919;
Maitland, William, Domesday Book and Beyond, Cambridge, University Press, 1897;
Maurois, Andre, Istoria Angliei, vol.I și II București, Editura Politică, 1970;
McIlwain, Charles, The High Court of Parliament and its Supremacy , Oxford, University
Press, , 1910;
Miller, Edward , E. B. Fryde , Historical Studies of the English Parlia ment. 1st Volume ,
Origins to 1399 , Cambridge, University Press, 1970;
Idem, Historical Studies of the English Parliament: Volume 2, 1399 –1603 , Cambridge,
University Press, 1970;
Ormrod, Mark W ., Political Life in Medieval England 1300 -1450 (British History in
Perspective) , Basingstoke, Palgrave Macmillan, 1995;
Phillips, Seymour, The Parliament Rolls of Medieval England, 1275 -1504: III: Edward II.
1307 -1327, Suffolk, Boydell Press, 2012;
Platon, Alexandru -Florin, Rădvan, Laurențiu, Bogdan -Petru Maleon, O istorie a Europei de
Apus în Evul Mediu, De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele
V-XVI), Iași, Editura Polirom, 2010;
Pickthorn, Kenneth, Early Tudor Government, Henry VII , Cambridge, University Press,
,1934;

63
Plucknett, Theodore, A Concise History of the Common Law,5th Edition , Boston, Little
Brown&Company, 1956;
Pollard,A., The Evolution of Parliament 2nd Edition , London, Longmans Green and Co.,
1926 ;
R. H. C. Davis, The English Historical Review V ol. 95, No. 376 , Oxford, University Press,
1980;
Richardson, G, G.O. Sayles, The English Parliament in the Middle Ages , London,
Hambledon Press, 1981;
Robe rts, Clayton, F. David Roberts, Douglas Bisson, A History of England, V olume 1:
Prehistory to 1714 6th Edition , London, Pearson Education Inc., 2014, 2009, 2009;
Stubbs, William, (ed.), Davies, C.,(ed.), Select Charters and Other Illustrations of English
Constitutional History from the Earliest Times to the Reign of Edward the First, IXth Edition ,
Cambrige, Clarendon Press, 1913 ;

Webliografie
Baza de date juridice a legislației Marii Britanii, site oficial guve rnamental, administrat de
Arhivele Naționale , http://www.legislation.gov.uk/aep/Edw1cc1929/25/9/contents , 07
Octombrie 2018 ;
Istoria Parlamentului Englez,
http://www.british -history.ac.uk/using -bho/parliamentaryguide , 25 Iunie 2018;
Originea si Dezvoltarea Parlamentului Englez:
https://www.parliamen t.uk/about/livingheritage/evolutionofparliament/originsofparliament/bi
rthofparliament , 22 Iunie 2018;
Originea și Dezvoltarea Parlamentului Englez, The National Archives:
http://www.nationalarchives.gov.uk/pathways/citizenship/citizen_subject/origins.htm ,
24 Iunie 2018;