4. ELABORAREA ȘI PREZENTAREA PREDICII, ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTIC Ă Preliminarii. Studiul de fa ță, alcătuit cu inten ția de fi integrat în cursul de… [614206]

4. ELABORAREA ȘI PREZENTAREA PREDICII,
ÎNTRE TEORIE ȘI PRACTIC Ă

Preliminarii. Studiul de fa ță, alcătuit cu inten ția de fi integrat în cursul de
Omiletică pentru studen ții anului IV de la Teologie Pastoral ă, se adreseaz ă, deopotriv ă, și
preoților încep ători, pentru care vor fi bine venite, credem, câteva îndrum ări practice
legate de alc ătuirea și susținerea predicii. Este adev ărat că și în slujirea omiletic ă poate fi
aplicată sintagma „meseria se fur ă, nu se înva ță…" Cu alte cuvinte, fiecare dintre slujitorii
cărora li s-a încredin țat misiunea înv ățătorească a deprins îndeletnicirea predic ării
ascultând și citind predicile altora, ma i mult decât „tocind" lec țiile teoretice din tratatele
omiletice. C ăci nu se poate ignora faptul c ă și în cazul predicii exist ă anumite diferen țe
între teorie și practică, uneori destul de mari, diferen țe care se datoreaz ă, de fapt,
caracterului inevitabil ab stract al manualelor și cursurilor, fa ță de cel concret al situa țiilor
individuale în care se rostesc predicile. De aceea, în cele ce urmeaz ă vom încerca s ă
reducem la maximum no țiunile teoretice, în favoarea considera țiilor de ordin practic.
Experiența didactic ă ne confirm ă, de altfel, preferin ța general ă a studen ților față de
aplicațiile practice și repulsia lor nedisimulat ă vizavi de teoriile abstr acte, oricât ar fi ele
de elevat elaborate. În aces t sens este edificator s ă evocăm sugestia unui proasp ăt
absolvent: [anonimizat], care, în trebat fiind ce anume crede c ă trebuie îmbun ătățit în cursul
de Omiletic ă, ne-a mărturisit că ar fi de dorit s ă se includ ă cât mai multe „secrete”
predicatoriale, a cele particularit ăți care favorizeaz ă succesul, chestiuni de „buc ătărie
omiletică…” I-am replicat atunci c ă aceste „secrete" nu se înva ță, ci se fur ă, potrivit
sintagmei de mai su s… Ne-am dat seama ulterior, îns ă, că nu trebuie, totu și, să lăsăm totul
pe seama „furtului" și că detaliile tehnicii predicii reu șite trebuie prinse în cadrul
noțiunilor teoretice generale.
Pe de alt ă parte, dac ă în zilele noastre se constat ă pe alocuri o slab ă prestație
predicatorial ă (încât se poate face chiar amara constatare c ă amvoanele sunt uneori mute,
iar când nu sunt mute bat câmpii!), trebuie s ă realizăm că între cauzele nereu șitei se
numără și lipsa unor cuno ștințe teoretice de baz ă. Această lipsă este determinat ă, în
general, de anumite deficien țe în predarea Omileticii în unele Seminarii și Facultăți de
Teologie, de pu ținătatea manualelor acestei discipline, dar cel mai adesea de slaba
preocupare individual ă pentru preg ătirea predicii. Este adev ărat că la nivel universitar
literatura omiletic ă româneasc ă nu beneficiaz ă decât de tratatul lu i Vasile Mitrofanovici,
foarte bine alc ătuit, dar vechi de mai bine de un secol.1 În veacul al XX-lea s-au tip ărit în
schimb câteva manuale de nivel mediu (pentru Seminar), care nu se mai g ăsesc însă prin
librării.2 P e d e a l t ă parte, de și disciplina omileticii a beneficiat de unele cursuri
universitare minu țios elaborate3, ele au totu și un circuit închis, nefiind cunoscute nici
măcar de către toți profesorii de Omiletic ă, ca să nu mai vorbim de majoritatea preo ților
de rând. Pentru dep ășirea acestei caren țe a literaturii omiletice române ști actuale
semnalăm două încercări lăudabile, datate relativ recent, chiar dac ă ele nu pot satisface
întru totul cerin țele practice din zilele noast re. Este vorba de volumele Metode noi în

1 Dr. Vasile MITROFANOVICI, Omiletica bisericii drept-credincioase r ăsăritene , Cernăuți, 1875, 774 p.
2 Cel mai recent și mai bun este al Pr. prof. Nicolae PETRESCU, Omiletica , București, 1977, 280 p.
3 Menționăm două dintre cele mai apreciate: al Pr. prof. Dumitru BELU, la Sibiu, și al diac. prof. Nicolae
BALCĂ, la Bucure ști.

practica omiletic ă4 și Omiletica ortodox ă5, care – cu pu țin efort –credem c ă mai pot fi
găsite în unele libr ării biserice ști. Ambele volume se prezint ă foarte bine în latura
Omileticii Generale ( teoretice ), dar pentru partea Omileticii Speciale ( aplicative ), autorii
se rezumă la reproducerea unor predici mai mult sau mai pu țin reușite ale altora, f ără să
prezinte nici un model propriu, în concordan ță cu așteptările ascult ătorilor contemporani,
așa cum ar fi fost de dorit, de și suntem convin și că ar fi putut s-o fac ă la nivel optim.
Față de toate semnal ările de mai sus, cu refe rire la posibilitatea redus ă de informare
omiletică practică a preoților încep ători, s-ar putea obiecta c ă în ultima vreme s-au tip ărit
numeroase predici, atât în volume separate cât și în unele reviste biserice ști, care pot
constitui surse valoroase de inspira ție la îndemâna oricui. Par țial, faptul este adev ărat, dar
dincolo de aprecierea fireasc ă pe care o avem fa ță de efortul tuturor au torilor de predici,
trebuie s ă recunoa ștem că puține dintre ele îl ajut ă efectiv pe preotul încep ător.
Majoritatea se prezint ă mai mult ca o aglomerare de mate rial informativ, uneori cu prea
multe citate scripturis tice, patristice etc., f ără o legătură efectivă cu actualitatea.
În aceast ă situație, predicatorul încep ător trebuie s ă conștientizeze necesitatea
muncii intense de autodid act, cercetând cu tot discern ământul sursele informative, cu
atenție sporită asupra celor care, dincolo de con ținut, inspir ă și o tehnic ă limpede a
elaborării predicii reu șite. În materialul de fa ță vom încerca s ă jalonăm principalele etape
ale redact ării și rostirii predicii, cu se mnalarea câtorva dintre cele mai eficiente surse
bibliografice în dome niu, prezentând, totodat ă, schițe de planuri și predici propriu-zise
pentru principalele ge nuri omiletice actuale.
I. ETAPELE PREG ĂTIRII PREDICII. Majoritatea tratatel or omiletice vorbesc
despre necesitatea unei duble preg ătiri: îndepărtată (sau generală) și apropiată (sau
specială), prima care începe, propriu-zis, cu preg ătirea general ă pentru misiunea
preoțească, a doua care se desf ășoară în zilele care preced ro stirea predicii respective.
Ambele etape se sprijin ă și se condi ționează reciproc, fiind imposibil ă o delimitare strict ă
în timp a lor. În ziua rost irii predicii suntem avantaja ți de tot ce am acumulat prin
pregătirea noastr ă de până atunci, dar și de efortul depus în ajun. Este sugestiv ă în acest
sens mărturisirea unui profesor de teologie american, Henry Ward Beecher, f ăcută unui
proaspăt absolvent al s ău. Fostul student i-a ascultat într-o diminea ță predica și,
impresionat de reu șita ei,
i-a spus: „Inten ționez și eu să intru curând în pastora ție. Una din întreb ările care m ă
neliniștește este cât timp ar trebui s ă afectez preg ătirii predicii. Mi-a pl ăcut în aceast ă
dimineață atât de mult predica d-voastr ă, încât m-am gândit s ă vă întreb cât timp v-a
trebuit s-o preg ătiți, ca să am pentru mine un indiciu în ceea ce inten ționez". Profesorul i-
a răspuns: „Tinere, predica pe car e am rostit-o azi-diminea ță am pregătit-o chiar din ziua
în care m-am n ăscut…"
6 Cu alte cuvinte, pe ntru predicatorul con știincios pregătire
înseamnă întreaga via ță și experien ță. Nu este nimic în via ța unui om care s ă nu-i
influențeze dezvoltarea, c ăci fiecare carte citit ă, fiecare convorbire cu cineva, fiecare
vizită făcută cuiva etc., contribuie în tr-un anume fel la experien ța personal ă, care se va
reflecta apoi în felul de a vorbi.

4 Autor: lector dr. Ioan TOADER, Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1977, 215 p.
5 Autor: lector dr. Ilie IVAN, Editura Episcopiei Arge șului și Muscelului, 1999, 405 p.
6 J. Daniel BAUMANN , An Introduction to Contemporary Preaching , Baker Book House, Grand Rapids,
Michigan, 1988, p. 111.

1. PREGĂTIREA ÎNDEP ĂRTATĂ, presupune câteva as pecte, dintre care
enumerăm:
ƒ Dezvoltarea gândirii , a discern ământului, cu aten ție aparte pentru puterea de a gândi
logic. Între mijloacele cele mai efic iente socotim ascu ltarea cu maxim ă receptivitate a
vorbitorilor buni și lectura atent ă a cărților de valoare, select ate cu un riguros spirit
eclectic. Ambele surse de inspira ție implică, însă, un anumit risc, atunci când se
abuzează de ele: acela de a depinde 100% de un vorbitor care ne fascineaz ă, născându-
se în noi tendin ța de a-l imita întru to tul, sau a refuza s ă mai gândim original,
împropriindu-ne ideile care ne acapareaz ă involuntar dintr-o carte sau alta. Bine a
remarcat în acest sens Schopenhauer: „Abuzul de lectur ă privează spiritul de elasticitate,
așa cum o greutate anuleaz ă elasticitatea unui resort, când apas ă mereu asupra lui. A- ți
băga capul în carte de îndat ă ce ai un moment liber, este cel mai bun mijloc de a nu
ajunge să ai idei personale…"7. Cu toate c ă afirmația trebuie privit ă cu o anumit ă rezervă
(în realitate, lectura este unul din cel e mai eficiente mijloace de instruire! ), cele
afirmate de Schopenhauer constituie o bun ă atenționare pentru cei care citesc f ără
discernământ;
ƒ Cultivarea memoriei , prin înv ățarea pe de rost a cât mai multe rug ăciuni, versete din
Sfânta Scriptur ă, poezii, fragmente liturgice, citate semnificative din gânditori români
și străini etc. Repetarea periodic ă a lor înseamn ă, de fapt, între ținerea memoriei.
Trebuie avut ă în vedere, apoi, grija de a nu re ține date de prisos, care pot îmbâcsi
mintea cu lucruri banale. Un exemplu negativ în acest sens este cazul unui cet ățean
care, voind chipurile s ă-și întrețină memoria, și-a propus s ă învețe Mersul Trenurilor
pe de-asupra… Mecanismul cu performan țe impresionante al calculatoarelor din zilele
noastre ne sugereaz ă, chiar dac ă într-o form ă relativ compatibil ă, una dintre solu țiile
„aerisirii" memoriei. Anume, știindu-se c ă ceea ce este în plus încarc ă disc-hardul și
încetinește comenzile, fabrican ții au prev ăzut butonul „delete", care elimin ă la nevoie
datele de prisos. A șa și noi, trebuie s ă avem un control permanent asupra nout ăților
care ne invadeaz ă audio-vizual și să ne propunem a re ține doar ceea ce este moral,
plăcut și folositor;
ƒ Cercetarea izvoarelor predicii , „cu timp și fără timp", din care s ă rezulte fi șe, notițe,
rezumate etc. Puse în rânduial ă, ele ne vor servi la nevoie, scutindu-ne de eventuale
căutări disperate din ajunul rostirii predicii;
ƒ Cultivarea cu grij ă a limbajului și stilului omiletic , prin însu șirea corect ă a limbii și
îmbogățirea treptat ă cu expresii frumoase și conving ătoare. Gre șelile de exprimare
scad drastic valoarea unei pr edici, mai ales atunci când se fac dezacorduri, cacofonii,
pleonasme, sau alte astfel de impruden țe. Bine s-a spus c ă limbajul este cea mai bun ă
oglindă a spiritului omenesc8, dar socotim c ă este în acela și timp și cea mai elocvent ă
carte de vizit ă a predicatorului. Profesorul Fred B. Cradock propune câteva sugestii
interesante pentru preîntâm pinarea pericolelor degrad ării limbajului, dintre care
spicuim:
− conștientizarea importan ței și puterii cuvintelor;
− strădania de a g ăsi expresii imaginative și stimulative;

7 Apud pr. prof. Sebastian CHILEA, Predicatorul , în “Mitropolia Olteniei”, an. X, 1958, nr. 3-4, p. 180.
8 Ibidem.

− a consacra m ăcar un sfert de or ă în fiecare zi pentru a citi texte din mari autori de
eseuri, poeme, romane, chiar piese de teatru și povestiri ( acestea nu în locul
Scripturii și al Părinților Bisericii, ci în adaos, n. n.);
− compunerea scrisorilor pentru prieteni, p ărinți, rude ș. a. Dintre toate mijloacele
de scriere, scrisorile personale sunt cel e care se apropie cel mai mult de stilul
vorbit;
− a se revedea predicile anterioare, pentru a se evita repetarea excesiv ă a unor
expresii;
− ascultarea cu aten ție a diferi ților vorbitori, în împrejur ări diferite, nu numai în
ocazii culturale elevate, ci și în altele;
− “curățirea” predicii, dup ă redactare, de idei vagi și complicate…
Este absolut necesar acest fapt, altfel exist ă riscul ca ascult ătorii să nu înțeleagă,
sau să-i lase reci acele expresii confuze. Dup ă cum computerele, înainte de tip ărirea
unui text, fac acea opera ție de curățire ce se nume ște „cleaning”, tot astfel se impune și
înlăturarea din textul predicii a tot ce este de prisos 9.
ƒ Exerciții de redactare a predicilor , nu numai în ajunul predic ării propriu-zise, dar și
ca o preocupare curent ă. Revistele biserice ști ne stau la dispozi ție în acest sens, ca s ă
nu mai vorbim și de posibilitatea edit ării în timp a cel pu țin un volum personal de
predici. P ărintele Belu d ă un sfat foarte în țelept în acest sens: „Este necesar ca viitorul
preot să se deprind ă a sluji bine de condei, dac ă vrea să ajungă a se sluji bine de
cuvânt!"10
ƒ Deprinderea de a vorbi în public . În acest scop, trebuie utilizat ă orice ocazie care se
oferă, procedeul fiind necesar mai ales celor emotivi, care au nevoie s ă-și domine
timiditatea și să-și biruie tracul. Astfel, se vor folosi oportunit ăți ca: serbări, întruniri
literare, conferin țe, discuții în cercuri mai mari etc. Cea mai indicat ă soluție este, îns ă,
a se deprinde s ă țină mici cuvânt ări la sfintele slujbe, pro cedeu care se poate exercita
și înainte de hirotonie, cu încuviin țarea preotului bisericii respective. Pentru instruirea
teoretică în vederea deprinderii artei de a vorbi în public se pot utiliza cu succes nu
numai tratatele om iletice biserice ști ci și anumite c ărți laice corespunz ătoare acestui
scop11. Deprinderea de a vorbi în public trebuie precedat ă, însă, de exerci ții retorice
făcute în lini ștea camerei de lucru sau în mijlocul naturii, într-un loc retras, atunci
când suntem singuri. Astfel, se pot a borda anumite subiect e, formulându-se și
rostindu-se fraze, se pot face chiar corecturi, repetându-se apoi acelea și fraze dar cu
un stil îmbun ătățit. Toate acestea vor s pori dexteritatea exprim ării, fiind totodat ă
exersări benefice ale vocii, controlându-se intensitatea timbrului. În acela și timp, un
bun exerci țiu pentru gestica și mimica omiletic ă, elemente foarte importante in ceea
ce se cheam ă „acțiunea" în predic ă.

2. PREGĂTIREA APROPIAT Ă însumeaz ă eforturile care se fac de c ătre
predicator înaint ea rostirii predicii, într-un spa țiu de timp care variaz ă de la caz la caz.
Părintele Dumitru Belu a f ăcut în acest sens o precizare testamentar ă: „O predic ă, se știe,

9 F. CRADOCK, Precher, trad. de J. F. Rebeaud, Geneva, 1991, p. 169-170 .
10 Cursul de Omiletic ă…, p. 141.
11 Ca de exemplu: Niki STANTON, Comunicarea , Editura S. C. " Știință & Tehnic ă", Bucure ști, 1995, 315 p. ;
Nathalie PACOUT, Arta de a vorbi în public , Editura Alma Tip, Bucure ști, 1998, 135 p. ; Mircea I.
MANOLESCU, Arta Avocatului , Editura Humanitas, Bucure ști, 1998, 298 p.

are valoarea ostenelii ce depui la întocmirea ei !"12 Pentru încep ători este indicat ca
pentru o predic ă duminical ă sau pentru o anumit ă sărbătoare să înceapă pregătirea cât mai
devreme posibil, chiar cu o s ăptămână înainte. Când este vorba de o slujb ă ocazional ă, o
cununie sau o înmormântare, de exemplu, vom face aceast ă pregătire apropiat ă cel mai
târziu cu câteva ore înaintea sl ujbei, evitând a vorbi pe nepreg ătite și improvizat. Pentru a
fi eficient ă, pregătirea apropiat ă trebuie dintru început s ă țină seama de urm ătoarele:
− felul slujbei la care se va rosti (Sf. Liturghie, una dintre laudele biserice ști, slujba
unei Taine, a unei ierurgii etc.);
− perioada liturgic ă în care se roste ște;
− împrejurările de loc: în biseric ă, într-o cas ă, în țarină etc.;
− împrejurările de persoane, respectiv a se in tui ce fel de auditoriu vom avea la
predica respectiv ă;
− capacitatea proprie de a redacta și rosti liber cuvântarea, propriu-zis con știința că
este necesar ă o adaptare a predicii și la persoana noastr ă proprie.
Itinerarul alc ătuirii predicii cre știne are, în genere, o anumit ă compatibilitate cu cel
profesat de Retorica antic ă, în special cel propus de Qu intilian în lucrarea sa celebr ă
Institutio oratoria , tradusă și în române ște13. Iată care sunt etapele propuse de el:
− inventio = găsirea și adunarea materialului;
− distributio = aranjarea materialului, potr ivit unui plan prestabilit;
− elocutio = grija pentru limbaj și stil;
− memoria = memorarea cuvânt ării în vederea rostirii libere;
− actio = grija pentru gestic ă, mimică, timbrul vocii etc.14
În cele ce urmeaz ă, le vom relua pe rând și vom schi ța ceea ce ni se pare mai util în
legătură cu fiecare:
a. Inventio . Înainte de a începe c ăutarea propriu-zis ă a materialelor, sunt
hotărâtoare trei elemente: o rugăciune pentru începutul lucrului, fie chiar și mai scurt ă,
meditarea asupra temei și modalității de lucru și încercarea de a schi ța un plan scris f ără
a consulta nici o surs ă de inspira ție. Astfel, rug ăciunea va face ca redactarea predicii s ă
se desfășoare într-o atmosfer ă harică, iar meditarea sau cugetarea profund ă asupra temei
ne va antrena întreaga fiin ță în perspectiva redact ării. Predica nu este doar lucrarea
noastră, ci este, întâi de toate, lucrar ea lui Dumnezeu. Ca orice act liturgic și predica este
sinergică, divino-uman ă: împreun ă-lucrarea omului cu Dumn ezeu. De aceea ne vom ruga
Lui să ne ajute cu harul S ău pentru a întocmi și rosti o predic ă folositoare pentru zidirea
întru mântuire a credincio șilor. Schi ța personal ă (cu formularea temei, a ideilor,
argumentelor, digresiunilor etc.) va fi determinant ă în asigurarea originalit ății. Cum și cât
timp afectăm fiecăreia dintre aceste trei etape prelimin are în parte vom st abili de la caz la
caz. Dintre ele, etapei „medita ției" îi consacr ăm de obicei un spa țiu mai mare de timp:
propriu-zis, dup ă rugăciunea de început, timpul care se va scurge pân ă la schițarea în
scris a planului și a conținutului. S ă luăm un exemplu: pentru o predic ă duminical ă
începem s ă ne facem planuri în minte cu cinci- șase zile înaintea rostirii efective,
frământând teme, idei, gândindu- ne la eventuale actualiz ări etc. Pe parcursul zilelor
respective vom renun ța poate la unele idei cu care am pornit, vom ad ăuga altele, vom
reveni asupra unora etc. etc. Acest „pro ces" mental este întru-totul benefic și se poate

12 Curs …, p. 159.
13 QUINTILIAN, M. Fabius, Arta oratoric ă, Traducere de Maria Hetco, "Biblioteca pentru to ți", vol. I, II și III,
București, 1974, 409 + 383 + 465 p.
14 Amănunte vezi la Pr. prof. N. PETRESCU , op. cit., p. 170-171.

desfășura cu întreruperi, între alte treburi și obligații, „printre pic ături" – cum se spune.
De multe ori și seara, înainte de a adormi, este bine s ă ne lăsăm antrena ți în aceste
„meditații omiletice", c ăci peste noapte subcon știentul continu ă să caute idei, solu ții,
formulări, în așa fel încât diminea ța beneficiem de ele f ără să fi făcut vreun efort special.
Astfel, dup ă câteva zile de c ăutări vom avea deja o mul țime de idei și formulări, din care
vom selecta apoi și vom așterne în scris ceea ce consider ăm că este necesar15.
Dacă nu vom proceda a șa și vom începe prin a ne inspira și copia de la al ții, vom fi
inevitabil influen țați și riscăm să nu mai avem mai nimic original în cuvântarea
respectivă. După ce ne-am fixat, îns ă, propriile idei și intenții, vom recurge desigur și la
sursele pe care le consider ăm de folos, având în vedere cu prioritate Sfânta Scriptur ă și
Sfinții Părinți. Schița personal ă (am zice și originală), prezint ă încă două avantaje:
predicatorul are, ab initio , sentimentul st ăpânirii temei și conștientizeaz ă limitele în care
va face munca de documentare, ceea ce va favoriza ulterior câ știgarea unui timp pre țios.
Materialul poate fi adunat apoi sub forma fi șelor, a noti țelor, sau chiar prin a șezarea de
semne în c ărțile sau revistele pe care le vom utiliza;
b. Distributio (sau „sistematizarea"). Aranjarea și repartizarea materialului se face
potrivit planului pres tabilit. Aceste opera ții presupun o triere curajoas ă a ideilor,
versetelor, citatelor etc., întrucât de obicei adun ăm mai mult material decât este nevoie.
Am spus „curajoas ă" pentru c ă, trebuie s ă recunoaștem, renun țăm uneori foarte greu la
anumite idei și citate, pe care le-am c ăutat cu răbdare și perseveren ță, deci cu o anumit ă
osteneală. Pentru a ne încadra în timpul optim și pentru a redacta o predic ă aerisită este
absolut necesar acest efort de renun țare, bine știind că ceea ce este de prisos nu arunc ăm,
ci punem deoparte, pentru alt ădată. Parafrazând o apoftegm ă a lui Boileau (†1711) „cine
nu știe să se limiteze, nu știe să scrie”, vom zice și noi „cine nu știe să se limiteze, nu știe
să predice". Exist ă o anumit ă tendință în fiecare dintre noi de a încerca s ă spunem cât mai
multe la o predic ă, cu intenția de a fi chiar e xhaustivi, crezând gre șit că astfel vom fi mai
convingători… Dimpotriv ă, încercarea de a spune totul, odat ă, va avea efect contrar:
ascultătorii vor fi suprasolicita ți, obosiți, chiar sup ărați că s-a abuzat de r ăbdarea lor.
Totodată, spunându-le prea multe deodat ă favorizăm riscul ca ei s ă nu mai re țină nimic,
din pricina prea multor id ei. Sau cum spunea Voltaire, cu ironia-i caracteristic ă, vom crea
impresia c ă a m e m i s „ o m a r e d e i d e i ,
într-un pustiu de cuvi nte…" De aceea, opin ăm că restrângerea material ului la strictul
necesar este nu numai un act de pruden ță, ci și unul de smerenie. Nici Dumnezeu n-a
creat lumea într-o singur ă zi! Să mai lăsăm material și pentru alt ă dată…
Vom reda acum momentele unui PLAN ORIENTATIV16, conștienți fiind de
faptul că orice lucrare temeinic ă se înfăptuiește după un plan bine stabilit. C ăci reușita

15 Cele trei etape propuse de noi se reg ăsesc și în unele tratate omiletice occidentale. Bun ăoară, J. Daniel
BAUMANN semnaleaz ă următorii pași ("steps"): 1. Preparing the precher. Prayer begins all preparation; 2.
Choosing the subject and text; 3. Studying the text; Shaping the material; Writing the sermon… etc., op. cit., p.
117-119. Un alt exemplu este cel dat de Paul GUERIN și Terence SUTCLIFFE, coautori ai volumului Guide du
prédicateur ŕ l'usage des la ďcs et des pr ętres, Centurion, Paris, 1994. Astfel, în capitolul "La préparation
d'une homélie", propune etapele: 1. Lire les textes dans le missel (sans notes ni commentaires); 2. Travailler les
textes avec commentaires; 3. Méditer personnellement les textes; 4. Penser ŕ l'auditoire; 5. Faire une
premičre rédaction; 6. Mettre au point la rédaction finale… , p. 77-78.
16 Pentru creionarea acestor no țiuni utiliz ăm cu prec ădere studiul Pr. prof. dr. D. BELU, De ce este necesar s ă
predici dup ă plan? , "Mitropolia Ardealului", V, 1960, nr. 7-8, p. 563-569 și cartea lect. dr. Ioan TOADER, op.
cit., p. 138-140.

unei predici depinde în mare m ăsură de limpezimea lui, de structura sa realist ă și logică.
Mai întâi enumer ăm în sintez ă câteva dintre avantajele utiliz ării planului:
− elimină riscul împr ăștierii, obligându-l pe predicator s ă-și valorifice mijloacele în
direcția propusă;
− ne va ajuta s ă facem o triere corespunz ătoare cu scopul predicii respective a
materialului adunat prin mu nca de docume ntare;
− facilitează desfășurarea materialului în tr-o ordine logic ă, potrivit nu numai cu scopul
predicii, ci și cu puterea de re ceptare a credincio șilor;
− oferă cel mai pre țios sprijin în scopul de a ros ti predica liber. Rostirea liber ă
presupune memorizarea. Or, pe ntru o memorizare eficient ă, planul ne ajut ă să avem
o privire de ansamblu pe tot parcursul predicii și să dezvoltăm fiecare idee în
ordinea indicat ă de însăși legătura lor intern ă, logică.
Desigur, nu putem ut iliza cu stricte țe același plan pentru toate genurile omiletice.
Dar, cele mai multe di ntre acestea beneficiaz ă de următoarele momente: textul (sau
„motto-ul”), formula de adres are, introducerea, tratarea și încheierea. Dintre
însușirile de baz ă ale planului, re ținem: unitatea (adică are în vedere o singur ă temă),
claritatea (prezentând o imagine bine conturat ă a temei) și simplitatea (care presupune o
expunere accesibil ă). Evident, în timpul predicii nu vom anun ța expressis verbis
momentele planului, ci ele vor fi doar sugerate, prin pauze de câteva secunde, înso țite cel
mai adesea de repetarea formulei de adresare.
Textul este reprezentat de un verset din Sfânta Scriptur ă, de un fragment liturgic
din slujba respectiv ă, de o fraz ă a unui sfânt p ărinte etc. Trebuie s ă precizăm, însă, că
textul nu este neap ărat obligatoriu, dar atunci când este ales în mod inteligent, el este
binevenit în fruntea oric ărei predici. El trebuie s ă stea în strâns ă legătură cu tema pe care
dorim s-o trat ăm, având rolul de a sugera și a o oglindi.
Formula de adresare este absolut necesar ă pentru toate genurile predicii. Ea difer ă,
desigur, de la gen la gen. Cele mai uzitate formule pentru predicile obi șnuite (omilii,
predici tematice, panegirice) sunt: iubiți credincio și, frați creștini, drept-m ăritori creștini;
pentru pareneze, de la caz la caz: la cununii: iubiți miri, cinsti ți nuni, cinsti ți nuntași;
pentru înmormânt ări: întristată familie, întrista ți credincio și etc.17
Formula de adresa re se mai repet ă și de-a lungul cuvânt ării, fără a se abuza îns ă de
ea. Aceast ă repetare are efectul de a rede ștepta aten ția ascultătorilor și de a marca
anumite etape. Ultima oar ă când se va rosti formula de adre sare va fi înaintea concluziei.
Introducerea. Se mai nume ște și „exordiu" și reprezint ă prima parte a oric ărei
cuvântări, strâns legat ă cu tratarea temei, prin care predicat orul face preg ătirea
credincioșilor, pentru a asculta tr atarea cu interes, cu bun ăvoință, cu atenție sporită și cu
convingerea c ă cele ce vor urma sunt adev ăruri necesare mântuirii sufletului18.
Introducerea are, a șadar, un rol preg ătitor, dar ea nu trebuie s ă fie nici prea lung ă
(căci i-ar obosi pe ascult ători), nici prea scurt ă (căci n-ar apuca s ă jaloneze traseul ce
urmează a fi parcurs). Totodat ă, trebuie avut grij ă a ne feri de introducerile banale, care
se potrivesc la orice tem ă, sau de introducerile care nu au nici o leg ătură cu subiectul
tratat.
Tratarea , sau corpul propriu-zis al cuvânt ării, reprezint ă aproximativ 2/3 din
predica respectiv ă. De regul ă, tratarea cuprinde urm ătoarele momente logico-psihologice:

17 Se vor evita categoric formule puerile de genul "iubi ților creștini", "iubi ți credincio și și credincioase" ș.a.
18 Pr. N. PETRESCU, op. cit., București, 1977, p. 179.

explicația (operația de lămurire a unei idei dog matice sau morale); istorisirea sau
narațiunea (operația de expunere a faptelor biblice, istorice etc.); argumentarea (operație
prin care se sus ține și se întărește tema tratat ă). După ce preotul a explicat, istorisit,
argumentat etc., va trebui s ă raporteze cele prezentate la via ța ascultătorilor. În acest scop
sunt binevenite și digresiunile sau ilustrațiile care au darul s ă învioreze predica și,
totodată, să exemplifice elemente din cele expuse anterior.
Concluziile bine alc ătuite au darul de a determina nu numai o bun ă impresie
asupra ascult ătorilor, ci și a le influen ța voințele spre aplicarea celor auzite. Se în țelege că
orice concluzie trebuie s ă fie în strâns ă legătură cu subiectul tratat. Este contraindicat s ă
se introduc ă în concluzii idei noi, care nu au ap ărut în corpul cuvânt ării. Finis coronat
opus ("sfârșitul încununeaz ă lucrarea")- era devi za oratorilor latini clasici. Aceast ă
maximă poate constitui și pentru predicatorul cre știn nu numai o aten ționare ci și un
deziderat.
c. Elocutio . După ce am repartizat ma terialele la locul potrivit în cadrul planului,
redactarea efectiv ă a predicii o vom face într-un limbaj corect gramatical și într-un stil cât
mai frumos, pl ăcut și conving ător. Predica trebuie scris ă în totalitate, mai ales de c ătre
preoții începători. În cazul în care, din diferite motive, n-o vom scrie în întregime, este de
neapărată nevoie s ă se alcătuiască măcar un plan dezvoltat. La folosirea materialului
trebuie să ne ferim pe cât posibil de copiere (plagiat!), chiar dac ă în materialul adunat
avem multe idei ale altora. Acest material cules trebuie în a șa fel prelucrat încât s ă avem
sentimentul c ă predica întocmit ă este a noastr ă. Cu timpul vom folosi tot mai pu țin
materiale de împrumut, exceptând textele scripturistice și patristice, care nu deterioreaz ă
niciodată originalitatea, ci, dimpotriv ă, o autentific ă. Vom folosi mai pu țin (sau deloc)
ideile, frazele și cuvintele altora, pentru a predica noi în șine, nu alții prin noi, c ăci predica
este un act de crea ție personal ă, nu de compila ție.
Etapa „elocutio" implic ă, de fapt, întreg ul efort stilistic al predic atorului. În traducere,
elocutio înseamnă exprimare , fel de exprimare sau stil. Stilul reprezint ă, așadar, totalitatea
mijloacelor lingvistice pe care le folose ște un scriitor pentru a- și exprima gândirea și
simțirea sa. Sau, potrivit Dic ționarului Explicativ al Limbii Române, talentul, arta de a
exprima ideile și sentimentele într-o form ă aleasă, personal ă.19
Stilul predicii are, esen țial, un fond comun, da r aplicat el se prezint ă cu anumite
particularit ăți, de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului, capacit ății, stărilor
sufletești și mai ales talentului or atoric. De aceea, pe bun ă dreptate scriitorul francez
Buffon (1707–1788) a spus c ă „Le style est l'homme męme…"
Din punct de vedere omiletic stilul poa te fi analizat s ub trei aspecte: gramatical,
literar și bisericesc . În cele ce urmeaz ă vom puncta, pentru o minim ă orientare, doar
elementele de baz ă ale stilului, f ără să intrăm în detaliile care treb uie studiate de fapt în
cadrul gramaticii limbii române.20
• gramatical (sau literal, ad litteram ), înseamn ă respectarea regulilor de baz ă ale limbii
din punct de vedere fonetic, mo rfologic, sintactic, lingvistic și semantic21.

19 DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), Editura "Univers enciclopedic", Bucure ști, 1998,
p. 1021, col. II.
20 Pentru considera ții speciale privind limbajul și stilul poate fi consultat articolul nostru, Factori ai reu șitei
predicii: no țiuni de limbaj, stil, gestic ă, material ilustrativ etc., publicat în "Studii Teologice", Seria a II-a, anul
L (1998), nr. 3-4, p. 86-103.
21 "Semantica" este ramura lingvisticii care se ocup ă cu sensurile cuvintelor.

Principalele calit ăți ale stilul ui gramatical sunt: corectitudinea, puritatea22, precizia,
claritatea, fine țea și armonia stilistic ă;
• literar , adică vorbirea figurat ă, care implic ă următoare clasificare: figuri stilistice de
cuvinte și figuri stilistice retorice. Între figurile stilisti ce de cuvinte (numite și „tropi"
de la grecescul tre/pw = a întoarce, a schimba ) se înscriu: epitetul, compara ția,
metafora, alegoria, pers onificarea, hiperbola etc., iar figurile stilistice retorice mai
utilizate sunt: inversiunea, repeti ția, interoga ția retoric ă, invocația retoric ă, antiteza,
gradația, eufemismul, reticen ța, concesia, antilogia ( sau paradoxul), exclama ția etc.;
• bisericesc , adică stilul limbii „vechilor cazanii"23, armonizat desigur lexicului actual.
Este, de fapt, stilul liturgic al sfin telor slujbe, atât de apreciat de c ătre credincio șii
noștri. Cum predica îns ăși este considerat ă tot un act liturgic , stilul trebuie s ă fie
același. La 3 octomb rie 1876, la Ia și, Mihail Eminescu participa la parastasul
Voevodului Grigore Ghica, s ăvârșit cu prilejul dezve lirii bustului acestuia.
Impresionat de frumuse țea limbii liturgice din rug ăciunile și cântările slujbei,
Eminescu avea s ă noteze plin de admira ție: „Aceasta este dulcea limb ă a
trecutului!”24. Remarca poetului ne sugereaz ă a nu pierde dulcea ța și frumuse țea
limbii noastre de dragul modernismului și al neologismelor, car e ne pot duce, de
altfel, în ispita pre țiozităților și al unei suficien țe retorice, detestabile în urechile
ascultătorilor. Dac ă în antichitate oratoria (sau retorica ) era considerat ă o artă, cu
toate că ea se axa cel mai adesea pe discursurile avoca ților în tribunale, cu atât mai
mult predica cre ștină: ea este, trebuie s ă fie mereu oper ă de artă, o mostră a vorbirii
îngrijite, inteligente, p ătrunzătoare. Dar s ă reținem, totodat ă, că în predic ă nu facem
artă pentru art ă, ci artă pentru a-i convinge pe ascult ători la săvârșirea faptelor
bune în vederea mântuirii. Pe scurt, artă pentru mântuire . De aceea, nu vom utiliza
figurile stilistice de dragul stilului, ci pentru a transmite la modul optim adev ărurile
de credin ță. La Amvon trebuie s ă se vorbeasc ă altfel decât prin ziare, la televizor, la
radio, pe strad ă, la piață etc. Sau, cum foarte bine s-a spus, predicatorii cre știni
trebuie să rămână oratori ai Amvonului, nu ai forului . Pe de alt ă parte, sfin țenia
adevărurilor evanghelice nu poate fi exprimat ă decât prin cuvinte curate, bisericești,
ferite de banalit ăți, vulgaritate, dezacorduri și cacofonii25. Cuvintele predicii s ă poarte
pecetea liturgic ă a cuvintelor armonioase de rug ăciune. Desigur, predica nu se
confundă cu rugăciunea, dar ambian ța în care se roste ște trebuie s ă fie aceea și ca în
timpul rug ăciunii, sau oric ărei alte slujbe. No i spunem acum „predic ă", dar rostirea
omiletică se poate numi foarte bine și „oratorie bisericeasc ă". Or, cuvântul „oratorie"
vine din latinescul „o ratoria" care înseamn ă „vorbire", dar și „rugăciune", plecându-se
de la rădăcina termenului „os-oris" (gur ă), căci cu aceea și gură vorbim, dar ne și
rugăm în acela și timp. A șadar, predica nu este o vorbire oarecare, ci un act liturgic
care se desf ășoară în cadrul liturgic al unei sfin te slujbe. Este, altfel spus, ca o slujb ă.
De aceea, stilul omiletic autentic este cel bisericesc, care valorific ă dulcea limb ă a
trecutului, f ără a respinge tot ce este pl ăcut, frumos și conving ător din stilurile
exprimării obișnuite, gramatical, literar etc.

22 A nu se face confuzie cu "purismul", adic ă tendința de a elimina cu orice pre ț arhaismele, provincialismele și
neologismele, atitudine care duce, de fapt, la s ărăcirea limbii.
23 După celebra expresie a poetului-preot Alexei Mateevici, din cunoscuta poezie "Limba noastr ă".
24 Apud D. MUR ĂRAȘU, Naționalismul lui Eminescu , București, 1932, p. 188. Vezi și ed. a II-a, Bucure ști,
1994, Edit. “Pacifica”, su b îngrijirea lui Oliviu TOCACIU, p. 139, nota 40.
25 De la grecescul " kakov"", care înseamn ă "urât" și "fonhv" = sunet.

d. Memoria . Fără excepție, toți predicatorii de seam ă recomand ă rostirea liber ă a
predicii, nu citirea ei. Mânt uitorul a vorbit liber, Sfin ții Apostoli de asem enea. Ar fi inutil
să insistăm asupra dezavantajelor pe care le implic ă citirea predicii. Practica de toate
zilele ne arat ă că o predică rostită liber este mult mai bine primit ă decât una citit ă, chiar și
atunci când nu exceleaz ă în conținut. Predica rostit ă liber permite o comunicare direct ă cu
ascultătorii, pe când citirea ei interpune un anumit obstacol în calea comunic ării, un
„intermediar" care-i deranjeaz ă pe ascult ători și nu-l onoreaz ă pe vorbitor. Bernard
Reymond noteaz ă următoarele, într-un st udiu dedicat oralit ății (Le défis de l’oralité26):
„La communication orale est un acte ŕ dimension communautaire " (subl. aut.). În
același sens al predic ării libere se exprim ă și autorul unui alt tratat omiletic reprezentativ,
F. Cradock: „Va fi o gre șeală să credem c ă scopul ostenelii de alc ătuire a predicii const ă
în a obține o predic ă scrisă (care apoi s ă fie citită, n. n .). Scopul este a predica, scrierea
fiind un auxiliar, nimic mai mult ” 27.
Dar pentru a o rosti liber și fără poticneli, predicatorii încep ători, după ce au scris-o,
o vor memora în întregime . De aceea, una din grijile de c ăpetenie ale predicatorilor este
să-și cultive memoria, prin re ținerea de versete biblice, poezii, citate din sfin ții părinți,
maxime și locuțiuni celebre etc. Chiar prin re petarea propriil or fraze, formul ări, expresii.
Primele predici ale predicatorilor încep ători trebuie memorate cu maxim ă grijă, pentru a
preîntâmpina eventuale poticneli și sincope în timpul predic ării. Cu timpul, dup ă ce
vorbitorul va câ știga experien ță și dexteritate în improviza ții și formulări ad-hoc, nu mai
este atât de stringent ă necesitatea memor ării integrale a predic ii, fiind suficient ă reținerea
reperelor de baz ă ale planului. O dat ă cu acestea, este recomandabil a memora și anumite
fraze la care s-a muncit mai mult, la care ținem în chip deosebit și care exprim ă foarte
bine adev ărurile pe care vrem s ă le propov ăduim. În acest scop, în ajunul predic ării vom
repeta liber în lini ștea camerei de lucru fie predica integral ă, fie măcar acele p ărți care
solicită un efort special pentru fixare.
d. Actio , cuprinde mijloacele vor bitorului prin care î și transmite predica: vocea
(pronunțarea), gestica , mimica , ținuta vestimentar ă etc.
Astfel, vocea , deodată cu pronunțarea, trebuie s ă fie natural ă, caldă, dulce, curat ă,
cu timbru pl ăcut, nu for țată, dură sau strident ă. La predic ă nu utilizăm invariabil aceea și
intensitate a vocii, pentru c ă trebuie s-o adapt ăm în permanen ță textului, auditoriului,
spațiului în care vorbim. În unele momente vorb im mai tare, în alte le mai încet, uneori
pronunțând și câte un cuvânt șoptit, fiind aten ți în tot timpul s ă fim auziți de toată lumea.
Să luăm aminte c ă vorbitul mai tare nu înseamn ă să țipăm! Ne amintim, în acest sens, de
pățania unui profesor de teologie ( nomina odiosa) , care a fost rânduit s ă predice la
Catedrala Patriarhal ă pe vremea patriarhului Justin și care, din exces de zel, a vorbit cam
tare. La sfâr șit, în altar, patriarhul l-a apostrofat: „De ce ai țipat, mă, la credincio și? Ce-ai
avut cu ei, m ă? Ce ți-au făcut, mă?…" Întâmplarea este hazlie, desigur, dar patriarhul a
avut dreptate: nimic mai dezagreabil ca țipetele, vorbitul prea tare, în loc de predicare
calmă, cu o intensitate a vocii bine armonizat ă contextului liturgic. Este adev ărat că în
unele momente con ținutul predicii solicit ă o intensitate mai mare a vocii, dar numai în
anumite momente și în nici un caz nu vom țipa!

26 În vol. Le défi homiletique , coordonat de THEISSEN GERD & Alii, Gen čve, 1993, p. 231.
27 CRADDOCK , Fred B., op. cit., p. 192.

Așadar, pronunțarea sau rostirea propriu-zis ă a cuvânt ării, ca efect direct al vocii,
trebuie să aibă câteva însu șiri de bază:
− naturală, potrivit cu firea și temperamentul fiec ăruia, nu for țată, nici căutând să
imite pe cineva, nici afectat ă;
− corectă, conform ă cu regulile ortoep ice ale gramaticii;
− variată, adaptându-se permanent la con ținut și la simțămintele pe care vrem s ă le
exprimăm;
− armonioas ă, adică o rostire echilibrat ă, nici prea rar ă (care duce la plictisirea și
pierderea receptivit ății ascultătorilor), nici prea gr ăbită (care-i las ă în urmă pe
ascultători).
Gesturile omiletice sunt mi șcările mâinilor și ale corpului, în general, care înso țesc
rostirea predicii. Frumuse țea unei cuvânt ări rezultă nu numai din con ținut ci și din gesturi
și mișcarea corpului. De aceea trebuie s ă avem un control atent mai ales asupra mâinilor
și a capului. Se în țelege, desigur, c ă la predic ă nu vom avea o pozi ție rigidă, fixă, de
„statuie", sau de copil timid care- și rostește sufocat de emo ție poezia pe scen ă. Dar nici
nu vom face gesturi excentrice, fluturând mâinile în toate p ărțile, sau mi șcând tovărășește
mâna dreapt ă, precum dictat orii comuni ști. De asemenea, nu ne vom balansa corpul cu
mișcări de balet, nici nu vom ridica mereu c ălcâiele ca gimnastele. Ci vom face numai
acele mișcări discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite momente ale predicii.
Vom fi aten ți, totodată, la mișcarea capului, care trebuie s ă fie ținut drept și natural,
mișcându-l la fel de discret ca și celelalte p ărți ale corpului . Trebuie s ă luăm seama la
câteva capcane: capul ținut prea mult plecat dezv ăluie o timiditate excesiv ă, dat pe spate
aroganță, înclinat în laturi lâncezeal ă, țeapăn și nemișcat o oarecare durita te de caracter.
Mimica și expresia fe ței trebuie s ă însoțească, de asemenea, în mod natural și
discret textul cuvânt ării. Credincio șii privesc tot timpul fa ța celui care vorbe ște, fruntea,
obrajii, mi șcarea sprâncenelor, urm ărind mai ales expresivitatea ochilor. Sim țămintele
noastre se pot citi foarte u șor din felul privir ii, ochii fiind numi ți pe bună dreptate
„ferestre ale sufletului", prin care noi vedem lumea și lumea prive ște în noi. De aceea, în
timpul predicii vo m privi cu senin ătate pe cei din fa ța noastră, fără să fixăm privirea doar
spre o singur ă direcție, sau un anume col ț al bisericii, și nici să ținem ochii închi și,
complet sau pe jum ătate, ori s ă afișăm o privire r ătăcită și căutătoare peste ascult ători.
Vom privi în a șa fel încât fiecare ascult ător să se simtă văzut, fără a ne localiza cu
insistență asupra cuiva. Întrucât privirile unor credincio și care urm ăresc cu simpatie
desfășurarea predicii sunt încurajatoare pentru predicator, socotim, totu și, că este indicat
a-i privi mai des, dar nu minute în șir și nu doar pe ei. Altfel, credincio șii respectivi se
vor simți stingheri ți, fapt care nu va trece neobservat de c ătre cei din jur.
Ținuta vestimentar ă, este un punct asupra c ăruia socotim de pris os a insista prea
mult, rezumându-ne la observa ția că preotul trebuie s ă fie îmbrăcat în odăjdii îngrijite,
deopotriv ă, la sfintele slujbe și în timpul predicii. Nu murdare, zdren țuite, șifonate, prea
mari sau prea mici. P ărul, barba, din ții, unghiile, înc ălțămintea, sunt de asemenea
elemente care trebui e îngrijite cu aten ție, căci un predicator neglijent tuns, nepiept ănat, cu
dinții stricați, cu unghiile net ăiate (sau cu unghie mare la degetul mic…), cu pantofii
murdari etc., treze ște dezgust în fa ța ascultătorilor. Cât ar fi predica de bun ă, rostită de
către un preot neglijent nu- și va împlini scopul! Trebuie elim inat categoric, de asemenea,
obiceiul unor confra ți de a purta ghiul pe unul din degete. Gestul este și de prost gust și
sfidător: în timp ce mul ți dintre credincio și abia își pot asigura pâinea traiului zilnic,

„păstorul" lor se afi șează cu podoabe de aur… Asta nu însemn ă, însă, că nu poate purta
inelul obi șnuit, dacă este căsătorit.

*
Toate aspectele care țin de „actio”, men ționate mai sus ( și altele asemenea) se
încadreaz ă în acel simț al măsurii pe care trebuie s ă-l aibă orice slujitor autentic, pe care
l-am numi de fapt bunul-sim ț.28 Cine se îngrije ște să cultive aceast ă virtute, î și va
controla întotdeauna vocea, pronun țarea, gesturile, ținuta corporal ă și vestimentar ă etc.
Bunul sim ț al predicat orului, pe car e credincio șii îl vor constata, va fi, deodat ă, factor
decisiv al reu șitei predicii și criteriu esen țial de evaluare a ei. O bun ă stăpânire și utilizare
a vocii, gesticii, mimicii etc. , ca factori auxiliari ai reu șitei, deodat ă cu un con ținut
corespunz ător al predicii, va favoriza o comunicare optimă cu credincio șii29. Acești
factori fac parte din ceea ce omiletica modern ă numește „metalimbaj", sau
„metacomunicare”30, adică limbajul și comunicarea de dincolo de cuvintele propriu-zise.
Căci avem, deodat ă, o comunicare obi șnuită, verbală, dar și o comunicare special ă, non-
verbală sau „meta-verbal ă”, cea a gesturilor, a timbrului vocii, a ținutei corporale etc.
Predicatorul ideal va fi cel care va tran smite mesajul evanghelic armonizând cele dou ă căi,
verbală și meta-verbal ă, realizând astfel o comunicare optim ă cu ascult ătorii, din toate
punctele de vedere.

*

28 Pentru detalii în acest subiect, vezi Pr. V. GORDON, Despre bunul sim ț în predic ă, sau, respectul fa ță de
cuvânt , în " Vestitorul Ortodoxiei", nov. 1993.
29 Pentru o comunicare optim ă cu credincio șii trebuie avut ă în vedere mai întâi o bun ă comunicare ( comuniune )
cu Dumnezeu. De fapt, comunicarea în predic ă este întreit ă: cu Dumnezeu, cu semenii și cu el însu și. În aceste
trei direcții, predicatorul trebuie s ă aibă împăcare și atunci comunicarea va avea temei.
30 Vezi lect. dr. I. TOADER, op. cit., p. 163-164. De asemenea, PEASE, Allan (and GARNER A.), Limbajul
vorbirii sau arta conversa ției (în original: Talk language; how to use conversation for profit and pleasure ), trad.
de Ileana Busuioc, Bucure ști, 1994.