Masterat: Misiune și slujire pastorală [614204]

1
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Staniloae”
Masterat: Misiune și slujire pastorală

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Roger Coresciuc

Masterand: [anonimizat]
2019

2
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Staniloae”
Masterat: Misiune și slujire pastorală

Imnografia Bisericii – model pentru predică

Coordonator:
Pr. Lect. Univ. Dr. Roger Coresciuc

Masterand: [anonimizat]
2019

3

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………. ……………………. …..4

Capitolul I: Apariția și dezvoltarea imnografiei bisericești ………………………………………………..6

I.1. Imnografia în scrierile biblice …………………………………………………………………………………..6

I.2. Mari melozi și imnografi bisericești și genurile muzicale bizantine …………………………….21

I.2.1. Marii melozi și imnografi – evoluția compozițiilor imnografice ………………………………21

I.2.2. Genurile muzicale bizantine ………………. ……………………………………………………………….31

I.3. Citirea pericopelor scripturistice ca izvor al predicii în Biserica Ortodoxă …………………..40

Capitolul al II -lea: Predica și importanța ei în cultul Bisericii …………………………………………..48

II.1. Mântuitorul Iisus Hristos – predicator desăvârșit ……………………………………………………..48

II.1.1. Activitatea învățătorească a Domnului – model pentru catehetul de azi ……… ……………48

II.1.2. Principii fundamentale în activitatea de catehizare ………………………………………………..54

II.2. Catehizarea în Biserica Ortodoxă prin cuvântul de învățătură al preotului …………………..65

II.2.1. Pre dica, omilia și cateheza – aspecte comune și particularități ………………………………..65

II.2.2. Cuvântările ocazionale (pareneza, panegiricul și necrologul) ………………………………….68

Capitolul al III -lea: Imnografia biseri cească – izvor al predicii ……………………………………….71

III.1. Rolul și importanța imnelor pentru teologie …………………………………………………………..71

III.2. Muzica bisericească și importanța ei astăzi ……………………………………………………………80

III.3. Exemplificări: predici cu conținut imnografic bisericesc …………………………………………84

Concluzii ………………………………………………………………………………………. ……………………. ……94

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………. ……… ……….96

4

Introducere

Imnografia Bisericii a fost din totdeauna un tezaur inestimabil de păstrare și
transmitere al învățăturii de credință a Bisericii dreptmăritoare. Păstrarea nealterată a
dogmelor și transmiterea lor s -a făcut prin muzică și în general prin cult într -o manieră facilă
și pe înțelesul tuturor. Credincioșii au avut întodeauna la dispoziție frumoasele și mișcătoarele
cântări duhovnicești care i -au implicat și mai mult în starea de rugăciune și exaltare
sufletească. Preoții și catehe ții creștini au explicat întodeauna cuvântul Domnului transmis
prin Sfânta Evanghelie fără să omită și textele unor compoziții muzicale care au izvor în
tradiția bisericească.
Muzica este una dintre expresiile cele mai întâlnite ale rugăciunii, însoțind -o pe
aceasta în majoritatea religiilor, deoarece unde cuvântul nu poate exprima întru totul un
anume simțământ, cea mai sublimă formă de exprimare a sa este cuvântarea cântată sau
singură muzica.
Prin lucrarea de față voi încerca să ating mai multe obiective . În primul rând să arăt
că muzica și imnologia Bisericii Ortodoxe este o cale foarte importantă de transmitere a
revelației. De asemenea, ea poate să faciliteze transmiterea unor învățături de credință către
cei ce participă la cultul divin public. Nu în ultimă instanță, preotul predicator și învățător în
virtutea misiunii sale poate transmite de la amvon unele învățături și explicații ale imnelor
liturgice alcătuite și formulate în principalele acte cultice. Putem spune că astefel de cântări
duhovnicești pot fi izvor principal al predicii mai ales prin faptul că sunt cunoscute de
majoritatea creștinilor practicanți care fregventează serviciile divin -publice ale Bisericii
noastre.
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin
excelență, intrarea noastră în Împărăție, mai precis unirea tuturor în Biserică și intrarea
Bisericii în Împărătia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie și
își găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul nu mește Sfânta Liturghie Taina
Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s -a dat prin celelalte slujbe și unește cel mai
deplin pe fiecare credincios și pe toți în Dumnezeul cel Unul și infinit în iubire desăvârșind
comuniunea cu Dumnezeu. Un loc importan t în Liturghie îl ocupă și cuvântul de învățătură

5
rostit de preot care are menirea să conștientizeze și să transmită credincioșilor învățătura
Domnului Hristos.
Citirile pericopelor din Sfânta Scriptură arată o alăturare între învățătură și trăire, este
foarte important să știm ceea ce credem. Se citesc pasaje din activitatea pământească a
Domnului și activitatea Bisericii primare, ceea ce arată că Dogma se revelează în Liturghie,
după cuvântul doxologic: “Întru lumina Ta vom vedea lumină.” Însăși Taina Euh aristică este
legată de Logos în Scriptură. Căci Euharistia este legată de Hristos cel revelat biblic,
evanghelic. Taina este deci biblică: “Rupându -se de cuvânt… Tainele se rup, se separă… de
Hristos, Care trebuie să fie conținutul însăși al Tainei. Prin ruperea Cuvântului de Taină,
Taina riscă să fie înțeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină este amenințat să fie redus la
doctrină. Taina este tocmai interpretarea cuvântului, căci interpretarea cuvântului mărturisește
întotdeauna Cuvântul care devine via ță”1.
Explicarea cuvântului prin predică este cu atât mai important întrucât creștinii au
nevoie de primirea explicațiilor acestor texte biblice și al momentelor principale din Sfânta
Liturghie. După cum știm majoritatea momentelor din Sfânta Liturghie sun t însoțite de
frumoase imne liturgice care au o importanță deosebită pentru transmiterea învățăturilor
cuprinse în această importantă slujbă a Bisericii Ortodoxe de aceea ele constituie un temei
principal pentru alcătuirea și formularea cuvântului de învăț ătură transmis auditoriului.

1 Alexandre Schmemann, Euharistia Taina Împărăției , traducere de Preot Boris Rădulescu, Editura Anastasia,
București, 1999 , pp. 74 -75.

6

Capitolul I: Apariția și dezvoltarea imnografiei bisericești

I.1. Imnografia în scrierile biblice

Imnografia bisericească este un nesecat izvor pentru păstrarea și transmiterea
învățăturilor revelației dumnezeiești. Și ca prim izvor pentru noi, creștinătatea ortodoxă
rămâne fără îndoială Sfânta Scriptură. Atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testam ent,
găsim foarte frumoase imne care au intrat în cultul Bisericii noastre ca forme de manifestare
laudativă a unor aspecte din istoria mântuirii și de la care predicatorul de la amvon se poate
inspira în alcătuirea predicii, omiliei sau catehezei.
Pentru început, în acest prim capitol vom prezenta câteva astfel de forme ale cântării
de inspirație biblică și vom exemplifica la momentul potrivit cu câteva astfel de cântări foarte
cunoscute astăzi în cultul creștin. După cum știm, m uzica și cântarea au exista t în toate
epocile și în toate culturile diferitelor popoare. De asemenea, religiile au prezentat și aspecte
muzicale.
Creștinismul nu a făcut excepție din acest punct de vedere. Cele aproximativ două
milenii de istorie creștină au cunoscut și deosebit de multe forme de muzică creștină .
Deoarece muzica actuală din Biserica Ortodoxă este mai ales rezultatul evoluțiilor muzicale
din Bizanț – continuate și după căderea acestuia în anul 1453 sub stăpânirea musulmană – ne
vom ocupa cu predilecție de istoria răsă riteană a cântării bisericești, marcând însă și
influențele apusene sau de altă natură din ultimele câteva secole, care s -au exercitat asupra
cântării ortodoxe.
Cercetătorii care s -au ocupat cu studiul apariției și dezvoltării cântării creștine au
constata t existența unei perioade comune întregii creștinătăți , care durează aproximativ până
în secolul al V -lea. Începuturile acestei perioade sunt legate de înfiriparea treptată a cultului
creștin, pe bazele cultului sinagogal al vechilor evrei, marea majoritat e a primilor creștini
provenind la început din rândul iudeilor. În mod firesc muzica acestora a împrumutat
numeroase elemente din muzica sinagogală. Este vorba în primul rând despre preluarea
Psalmilor , împreună cu stilul psalmodic de cântare2.

2 Pr. Conf. Dr. Ion Isăroiu, Viata muzicala de cult în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament , în Buletin
Știintific, seria: Teologie Ortodoxă, nr. 2, iulie -decembrie, Pitești, 2007, pp. 107 -108.

7
Totodată, Sfântul Apostol Pavel vorbește în epistolele sale către Efeseni (5,19) și
Coloseni (3,16) despre „psalmi, laude (/ imne) și cântări duhovnicești”, ceea ce indică o
diferențiere a cântărilor în primele comunități creștine. Astăzi se acceptă ideea că, în afa ră de
psalmi, „imnele” proveneau la început din Cărțile Vechiului și Noului Testament, iar
„cântările duhovnicești” constituiau creații poetico -muzicale ale noilor convertiți.
După imnele din Vechiul Testament preluate la început din cultul creștin se numă ră
Cântarea de mulțumire lui Moise și a sorei sale Mariam (Ieș. 15,1 -19: „Să cântăm Domnului
că cu slavă S -a preaslăvit”), Cântarea lui Moise în pustia Sinai (Deut. 32, 1 -43: „Ia aminte,
cerule, și voi grăi! Ascultă, Pământule, cuvintele gurii mele!”), Cântarea de mulțumire a Anei
(I Regi 2, 1 -10: „Bucuratu -s-a inima mea întru Domnul …”), Cântarea Proorocului Avacum
(Avac. 3,2 -19: Doamne, auzit -am de faima Ta …”), Cântarea proorocului Isaia (Is. 26,9 -17:
„Sufletul meu Te -a dorit în vreme de noapte …”), Rugăciunea proorocului Iona în pântecele
chitului (Iona 2,3 -10: „Strigat -am către Domnul în strâmtorarea mea …”), Cântarea celor trei
tineri în cuptorul cu foc al Babilonului (fragmentul deuterocanonic: „Binecuvântat ești,
Doamne Dumnezeul părinților noștri, și lăudat și preamărit este numele Tău în veci …”)3.
Din Noul Testament se pot aminti Cântarea lui Zaharia , tatăl Sf. Ioan Botezătorul
(Luc. 1,67 -79: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut
răscumpărare poporului Său …”), Cântarea Sfintei Fecioare Maria (Luc. 1,46 -54: „Mărește,
suflete ale meu, pe Domnul …”), Rugăciunea Dreptului Simeon (Luc. 2,29 -32: „Acum
slobozește pe robul Tău, Stăpâne …”). Se mai poate observa că unele fragmente din epistolele
Sf. Apostol Pavel , au c aracter de imne.
Imnele și cântări le din Noul Testament care au intrat în cultul Bisericii Ortodoxe și
care stau fără îndoială la baza unei predici bine elaborate sunt legate în special de momentul
Nașterii Domnului . Vom încerca în continuare să extragem c âteva învățături care pot sta la
baza unei argumentări catehetico -omiletice a discursului predicatorial. Vom lua ca exemplu
câteva imne relatate la începutul Evangheliei Sfântului Luca.
Ca primă cântare de importanță majoră în relatarea Sfântului Evangheli st Luca este
cea pe care Sfânta Fecioară Maria o înalță ca imn de laudă adus lui Dumnezeu în urma
buneivestiri pe care Arhanghelul Gavriil i -o aduce, că va naște pe Mesia, Fiul Celui preaînalt.
„Cântarea Fecioarei Maria, structurată în două mari secțiuni, exprimă bucuria
personală a celei ce a acceptat a fi „roaba Domnului”, continuată de speranța poporului Israel,
înțeles ca paradigmă a creștinilor. Cuvintele inspirate de Duhul Sfânt, exprimate prin

3 Macedon Petrescu , Muzica Vechiului Testament , Editura Ovidius University Press , Constanța , 2001 , p. 31.

8
paralelismul biblic al poeziei ebraice, au fost preluate de cultul eclesial, fiind intonate la
slujba de dimineață, atunci când preotul invită credincioșii cu exclamația: „Pe Născătoarea de
Dumnezeu și Maica Luminii, întru cântări, cinstindu -o, să o mărim”. Cele șase stihuri ale
cântării biblice alternează cu un refren, asemănător psalmului 135”4.
Rugăciunea Maicii Domnului pe care Sfântul Evanghelist Luca o relatează în
capitolul I al Evangheliei sale este un imn de slavă adresat celor săraci care așteptau
mântuirea ea mai poartă numele de „Magnificant” nume pus deobicei de teologii protestanți.
Cântarea este răspuns dat îngerului care i -a vestit că va naște pe fiul lui Dumnezeu:
„Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s -a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabe i Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate
neamurile. Că mi -a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și mila Lui în
neam și în neam spre cei ce se tem de El. Făcut -a tărie cu brațul Său, risipit -a pe cei mândri în
cugetul inimii lor. Co borât -a pe cei puternici de pe tronuri și a înălțat pe cei smeriți, pe cei
flămânzi i -a umplut de bunătăți și pe cei bogați i -a scos afară deșerți. A sprijinit pe Israel,
slujitorul Său, ca să -Și aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinții noștr i, lui
Avraam și seminției lui, în veac” (Luca 1, 46 -55).
Pentru a realiza o predică la Praznicul Buneivestiri, evident o predică exegetică,
biblică, preotul se poate folosi cu ușurință de textul acestui imn foarte cunoscut de credincioșii
participanți la sfintele slujbe . Acest imn fiind des cântat și recitat ca stih în slujba utreniei, mai
exact la cântarea a noua a canonului dumnical.
Pentru a înțelege mai bine textul rugăciunii Sfintei Fecioare se va prezenta mai întâi
momentul care a prilejuit acest eveniment așa cum este relatat de Sfântul Luca.
Vechiul Testament, prin glasul profetului Isaia amintește momentul tainic al
săvârșirii minunatei întrupări din fecioară a fiului lui Dumnezeu „ Pentru aceas ta Domnul meu
vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui
Emanuel” (Isaia 7, 14), iar referirea profetului Iezechiel „… Poarta aceasta va fi închisă, nu se
va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Do mnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea.
De aceea va fi închisă…” (44, 1 -3) prin care se relatează trecerea celui sfânt prin ușa de răsărit
a Templului o singură dată reprezintă evenimentul unic în care Fecioara naște și după naștere
rămâne Fecioară.

4 Pr. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Evanghelia după Luca, Repere isagogice și comentariu , Editura Euristica, Iași,
2004, p. 162.

9
Taina aceasta poate fi exprimată posterior, fară a cerceta mai mult decât ne permite
textul scripturistic și iară a ne abate de la însemnătatea teologică, prin favorizarea speculațiilor
fanteziste.
Momentul în care Fecioara Maria primește Buna Vestire de la îngerul Gavriil, este
relatat doar de Sfântul Evanghelist Luca, probabil folosind relatarea făcută de Născătoarea de
Dumnezeu, în capitolul 1, 28 -35 „Și intrând îngerul la ea, a zis…”5. Acest moment este un
pasaj specific Sfintei Evanghelii după Luca, și nu urmează vreo altă relatare din Noul
Testament, sau vreo expunere paralelă cuprinsă în această parte a Sfintei Scripturi. Mai mult,
pare suprinzător faptul că autorul evangheliei a treia nu amintește textul clasic al profeției lui
Isaia 7, 14, care este redat cu fidelitate de Sfântul Evanghelist Matei.
Termenul de Buna Vestire, ca definiție teologică și lingvistică, nu exprimă esența
momentului întâlnirii dintre înger și Fecioara Maria, ci este numele generic dat Evangheliei
lui Hristos, ca arvună a împă cării aduse de Hristos între Dumnezeu și oameni. Termenul
„evanghelion” sau „veste bună” este numele dat Evangheliei, care prin mesajul adus vestește
bunătatea lui Dumnezeu6.
Se poate utiliza în interpretarea exegetică a textului principalele momente din
cântarea Sfintei Fecioare Maria.
Magnificat -ul este un cântec de libertate pentru cei săraci. El face parte din imnele de
preamărire a lui Dumnezeu după modelul cântării intonate de o parte a poporului Israel,
având -o în frunte pe Miriam, sora lui Moise, du pă eliberarea din Egipt (Ieșire cap. 15). Maria
este profund marcată de duhul „celor săraci ai lui Dumnezeu”, care după rugăciunea psalmilor
așteaptă de la El mântuirea, punându -și în El încrederea (Psalmi 24; 30; 34; 54). Ea vestește
de fapt sosirea taine i mântuirii, venirea Mântuitorului, a lui Mesia, „celor săraci” lucru
profețit cu mult timp înainte de profetul Isaia care Îl descrie pe Mesia ca propovăduitor al
dreptății celor săraci. El „… va judeca pe cei săraci întru dreptate și după lege va mustra pe
sărmanii din țară…” (Isaia 11, 4); „ Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M -a uns să
binevestesc săracilor, M -a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor
robiți slobozire și celor prinși în război libertate” (Isaia 61, 1).
„Numele de „Magnificat” provine din latinescul magnificat, care traduce primul
cuvânt rostit de Fecioara Maria „mărește” când, de față cu Elisabeta, dorește să preaslăvească
pe Dumnezeu pentru darul primit: nașterea cu trup a Fiului Său.

5 Pr. Prof. Grigore T. Marcu, Părți proprii Sfântului Luca în textul introductiv al Evangheliei a treia , în
“Mitropolia Ardealului”, an. (XXII)1967, nr. 1 -3, p. 16.
6 Pr. Dr. Ioan Mircea, Buna -Vestire în Dicționar al Noului Testament A -Z, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 199 5, p. 74.

10
Magnificat -ul este un mozaic de expresii biblice din Vechiul Testament. Este
important să reamintim că sursa acestei cântări a comunității noutestamentare este profund
înrădăcinată în Scripturi”7.
Cântarea Mariei se aseamănă ca tip cu psalmii cunoscuți ca „imne de laudă“ cum ar
fi Psalmii 32, 46 și 47. Aceștia au o introducere, o dezvoltare și o concluzie. Ca și psalmii din
acest gen, Magnificat -ul folosește un model poetic, numit „paralelism”, adic ă o construcție
din două linii paralele, care se echilibrează în planul metricii. Uneori paralelismul este
sinonimic, adică două strofe exprimă în fond același înțeles, chiar dacă fiecare strofă folosește
imagini și cuvinte diferite. De exemplu: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și se bucură duhul
meu” . Alteori, acest paralelism este antitetic, cele două strofe exprimând două sensuri
contrarii, între ele: „A coborât pe cei puternici de pe scaune și a înălțat pe cei smeriți”. Acesta
este un imn al comunități i creștine, pe care Sf. Luca l -a încorporat în Evanghelia sa, prin
inspirație divină8.
Comentatori9 ai Noului Testament au împărțit această cântare în două părți: prima
parte cuprinzând versetele 46 -50 reprezintă o cântare de laudă a Sfintei Maria înaintea lui
Dumnezeu, pentru că El a binevoit să aleagă vasul prin care va fi adusă mântuirea. Motivele
laudei sunt numite la versetele 48 -49 prin conjuncția „că”, înainte de a schița rolul Mariei în
taina divină ce o descoperă. A doua parte este încadrată de ver setele 51 -55 și exprimă
universalitatea mântuirii prin șapte afirmații descriptive care folosesc paralelisme antitetice.
Mila divină ce se manifestă asupra Fecioarei Maria, în calitate de roabă smerită, se extinde la
toți cei ce sunt smeriți de -a lungul ti mpului.
„Versetul final subliniază că evenimentul întrupării împlinește făgăduințele făcute
„părinților noștri, lui Avraam și seminției lui până în veac”. Ordinea prin care lauda personală
precede pe cea universală exprimă legea fundamentală a iconomiei mâ ntuirii: Dumnezeu
descoperă mila Sa pentru toți, acoperind cu binecuvântare o singură persoană, o femeie, într –
un mod unic. De aceea și lauda Mariei, a preamăririi maternității sale nu este adusă Fiului ce
i-a fost dat, ci milostivirii divine de care Dumn ezeu a învrednicit -o înaintea generațiilor
viitoare, care -L vor mărturisi pe fiul născut cu trup din ea. Ea cântă, așadar nu propria
preamărire ca mamă a Domnului, ci ridicarea tuturor celor smeriți, prin El”10.

7 Pr. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Evanghelia după Luca …, p. 91.
8 Ibidem , p. 92.
9 Cf. R.E. Brown, The Anminciation to Mary, the Visitation, and the Magnificat (Luke l, 26 -56), Worship, 62,
1988 , pp. 342 -343 apud Ibidem .
10 Pr. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Evanghelia după Luca …, p. 93.

11
Cântarea introductivă, „mărește sufletul meu pe Domnul. Și s -a bucurat duhul meu
de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46 -47) are profunde rădăcini în cântarea Annei
atunci când ea aduce pe fiul ei la templu: „ Bucuratu -s-a inima mea întru Domnul, înălțată a
fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu ș i gura mea s -a deschis larg asupra vrăjmașilor
mei, căci m -am bucurat de izbăvirea Ta” (I Regi 2, 1). Prologul cântării are paralele în
Psalmul 34, 8: „ Iar sufletul meu să se bucure de Domnul, să se veselească de mântuirea lui”
și în Avacum 3, 18: „Ci eu v oi tresălta de bucurie în Domnul, bucura -mă-voi de Dumnezeu,
Mântuitorul meu ”11.
Bucuria Mariei, care continuă săltarea în pântece a pruncului Ioan, exprimă
deopotrivă afectivitatea roabei Domnului cât și omagiul adus lui Dumnezeu pentru alegerea
ei. Cuvint ele Elisabetei dau Fecioarei certitudinea că Dumnezeu a căutat spre smerenia ei.
Măreția divină nu este cea a unui stăpân autoritar și umilitor, deoarece Dumnezeu folosește
puterea Sa pentru mântuirea oamenilor.
O altă cântare biblică noutestamentară intra tă în cultul Bisericii și care poate fără
îndoială să constituie izvor pentru predică este imnul de laudă al preotului Zaharia, tatăl
Sfântului Ioan Botezătorul.
Cântarea lui Zaharia nu a intrat integral în cultul creștin, ea fiind mai mult înțeleasă
ca mă rturie profetică despre poporul Israel, fară relevanță deosebită pentru creștini. Fragmente
și aluzii la acest imn găsim în slujba dedicată nașterii înaintemergătorului Ioan12 unde foarte
bine poate constitui temei al predicii din biserică .
Rugăciunea preot ului Zaharia este o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru
binecuvântarea casei lui prin nașterea profetului Ioan dar și pentru cercetarea lui Israel de
către Dumnezeu care trimite prin Ioan înainte mergătorul lui Mesia: „Și Zaharia, tatăl lui, s -a
umplut de Duh Sfânt și a proorocit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel,
că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său; și ne -a ridicat putere de mântuire în casa
lui David, slujitorul Său, precum a grăit prin gura sfinților Săi prooroci din veac; mântuire de
vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi. Și să facă milă cu părinții noștri,
ca ei să -și aducă aminte de legământul Său cel sfânt; de jurământul cu care S -ajurat către
Avraam, părintele nostru, ca, fiind izbăviți din mâna vrăjmașilor, să ne dea nouă fără frică, să –
I slujim în sfințenie și în dreptate, înaintea feței Sale, în toate zilele vieții noastre. Iar tu,
pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feței Domnului, ca să
gătești căile Lui, să dai poporului Său cunoștința mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin

11 Ibidem .
12 Ibidem , p. 163.

12
milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne -a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să
lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picio arele noastre pe
calea păcii” (Luca 1, 67 -79).
Preotul Zaharia a revenit la slujirea din care căzuse prin necredința sa, pronunțând nu
numele pruncului Său, pe care îl scrisese pe tăbliță, ci pe cel al lui Dumnezeu, printr -o
rugăciune -cântare de preamărire , străbătută de un puternic accent profetic și etnic. În cântare,
Zaharia recunoaște că este deja depășit de lucrarea profetică ce se lucrează în persoana lui
Ioan ca „profet al Celui Preaînalt ”13.
Cântarea lui Zaharia poartă numele în literatura despeciali tate Benedictus. Acest
nume este preluat din traducerea latină a primului cuvânt din imnul preotului Zaharia, fiind
exprimat în limba română prin “Binecuvântat este Dumnezeu”.
Imnul expus de Zaharia apare ca un cântec tipic iudaic. S -au propus diferite str ucturi
care au ancorare în text, dar cea mai completă pare a fi aceea care amintește de două
învelișuri: două structuri mici, prima încadrată de versetele 68 -72 și cea de -a doua de
versetele 73 -78, cuprinse în secțiunea mai largă a v. 68 -78. Prima tratează despre mulțumirea
îndreptată spre Dumnezeu, Care trimite pe Mesia să mântuiască pe Israel, iar a doua structură
îndreptată spre pruncul Ioan afirmă rolul acestuia de profet și înainte mergător.
Binecuvântarea lui Zaharia preamărește „Legământul” sfânt, da r nu pe cel încheiat la
muntele Sinai și codificat în Lege, despre care nu face deloc amintire, ci de făgăduința făcută
lui Avraam, în calitate de părinte al neamului său, de Dumnezeu. Astfel, prin vocea lui
Zaharia, Dumnezeu introduce pe Ioan în miezul ta inei Legământului, ca profet care împlinește
profeția lui Maleahi, amintită de cuvintele îngerului Gavriil în templu „ Și va merge înaintea
Lui cu duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei
neascultători la înțelepciun ea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit” (Luca 1,
17). Profetul Maleahi anunțase acest moment al venirii unui înaintemergător al lui Mesia:
„Iată, Eu trimit pe îngerul Meu și va găti calea înaintea feței Mele și va veni îndată la templul
Său Domnul pe Care Îl căutați și îngerul legământului pe Care voi Îl doriți. Iată, vine!, zice
Domnul Savaot” (Maleahi 3, 1).
Acest cântec se apropie de viziunea teologică a lui Luca, prin accentul pe care -l pune
deopotrivă pe Legământul cu Avraam ca funda ment al istoriei mântuirii, cât și pe martorii
acestuia.

13 Ibidem , p. 104.

13
Expresia „mântuire”, folosită în versetele 68, 69 și 71 este înțeleasă ca eliberare de
sub stăpânire străină, în sensul exprimat de iudaismul târziu. În cea de -a doua parte a cântării,
termenul „mânt uire” are sens de eliberare spirituală: „Iar tu, pruncule, … vei merge… ca să
gătești căile Domnului, să dai poporului Său cunoștința mântuirii întru iertarea păcatelor lor”
(Luca 1, 76 -77)14.
Mai departe în rugăciunea lui Zaharia este amintit regele Da vid chipul eliberatorului
și întemeietorul politic al statului Israel „Și ne -a ridicat putere de mântuire în casa lui David,
slujitorul său” (Luca 1, 69).
Expresia „putere de mântuire” apare la Psalmul 131, 17 „ Acolo voi face să răsară
puterea lui David, gătit-am făclie unsului Meu” , făcând aluzie la porunca lui David, cu care
acesta va avea putere. Deși aceste texte nu se referă la casa lui David, conține o profeție
rostită de Natan lui David, conform căreia Domnul va „întări casa” „robului Meu David”,
încât ea „va fi neclintită, regatul tău va rămâne veșnic înaintea ta și tronul tău va sta în veci”
(II Regi 7, 16). Expresia „robul Domnului” aplicată lui David, are mai mult conotația unei
legitimări a rugăciunii, ca act cultic, specifică iudaismului târziu și apoi creștinismului.
Mântuirea lui Israel este amintită și în versetul 71 fiind concretizată în ferirea de
dușmani și de toți cei ce urăsc poporul evreu.
Versetul 70 interpretează actul mântuitor al lui Dumnezeu ca o împlinire a
promisiunilor făcute p rofeților de a -i apăra de dușmani „ Precum a grăit prin gura sfinților Săi
prooroci din veac; mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi”
(Luca 1, 70 -71).
Imnul lui Zaharia menționează legământul încheiat între Dumnezeu și Avr aam,
făcând aluzie la câteva texte din Vechiul Testament. Reiese dintr -o profeție a lui Miheia că
Dumnezeu va da binecuvântarea Sa lui Israel, precum a dat -o lui Avraam „Și milostivește -Te
iarăși spre noi și fărădelegile noastre calcă -le în picioare! Arunc ă în adâncul mării toate
păcatele noastre. Păstrează credincioșia făgăduită lui Iacob și îndurarea pe care ai arătat -o lui
Avraam, precum ai jurat către părinții noștri în zilele de odinioară” (Miheea 7, 19 -20).
Dumnezeu a încheiat cu Avraam legământul pri vind descendența neamurilor din el,
dar și legământul privind moștenirea unui pământ în care curge lapte și miere. În timpul celui
de-al doilea Templu, deci după întoarcerea din exil, exista tradiția palestiniană care în mod

14 Ibidem .

14
exclusivist sau dimpotrivă univ ersalist, considerau ca moștenitori ai făgăduinței către Avraam
fie doar pe iudei, fie toate neamurile15.
Prima parte a rugăciunii lui Zaharia se finalizează cu mărturia că Împărăția pe care
Mesia o va zidi este veșnică și că cei credincioși nu se vor mai t eme să -L mărturisească: „ Ca,
fiind izbăviți din mâna vrăjmașilor, să ne dea nouă fără frică, să -I slujim în sfințenie și în
dreptate, înaintea feței Sale, în toate zilele vieții noastre” (Luca 1, 74 -75).
Sfinții Părinți au interpretat aceasta ca pe o împăr ăție zidită în inima celor credincioși
și o eliberare de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează aceste
cuvinte astfel: „Acest puternic Mântuitor deopotrivă ne eliberează și ne acoperă cu slavă. Ne
eliberează și ne smulge din m âinile dușmanilor, nu doar în parte, ci într -un mod deosebit, fără
a ne lăsa vreo urmă de frică, precum zice Zaharia”. „Zaharia slăvește pe Dumnezeu pentru că
ne-a dăruit puterea să -i slujim cu deplină încredere, nu în mod trupesc, ca iudeii, prin sângele
jertfelor, ci spiritual, prin faptele noastre bune, pornite din sfințenie și dreptate. Căci sfințeni a
constă în urmarea exactă a îndatoririlor către Dumnezeu, iar dreptatea în lucrarea cu
credincioșie a îndatoririlor noastre către oameni. Așa este cel ce l ucrează sfaturile divine și se
achită desăvârșit de ceea ce au nevoie oamenii, nu doar o singură dată, sau pentru o vreme, ci
în fiecare zi a vieții sale”16.
Odată cu versetul 75 se încheie prima parte a rugăciunii lui zaharia. De aici începe,
pe parcursul a patru versete, a doua parte a cântării lui Zaharia, adresată direct pruncului Ioan.
Despre fiul său născut la bătrânețile sale Arhiereul Zaharia mărturisește că va fi
prooroc: „Iar tu pruncule, prooroc al celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înain tea feței
Domnului, ca să gătești căile Lui” (Luca 1, 76).
Versetul următor din rugăciunea lui Zaharia ne arată că misiunea lui Ioan este una de
trezire a conștiinței și a pocăinței poporului: „Să dai poporului Său cunoștința mântuirii întru
iertarea păca telor lor” (Luca 1, 77).
Textul se referă la mântuire în sens de eliberare spirituală, diferită de cea politică la
care se face aluzie în prima parte a cântării. Expresia „cunoștința mântuirii” nu are
corespondente în Vechiul Testament și literatura inter testamentară, și pare că se referă la
modul prin care Ioan Botezătorul pregătea conștiința oamenilor pentru mântuire. Iertarea
păcatelor, ca temă teologică a Evangheliei după Luca, amintește cuvintele Sfântului Ioan
Botezătorul consemnate în a doua Evanghe lie din canonul biblic „ Ioan boteza în pustie,

15 Ibidem , p. 154.
16 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință , trad. din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru,
Editura Ins titutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 52.

15
propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor” (Marcu 1, 4) cuvinte cu care Sfântul
Ioan inaugurează mesajul său de Înaintemergător. Tema este amintită în Benedictus pentru a
realiza mai târziu, legă tura între Ioan prunc și Ioan Profetul „ Și a venit el în toată
împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor” (Luca 3, 3) .
Expresia „ne -a cercetat pe noi” din „ Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu
care ne -a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus” (Luca 1, 78) reia tema „cercetării lui
Dumnezeu” (din Luca 1, 68), pentru a realiza simetria concentrică a rugăciunii lui Zaharia.
Sfântul Evanghelist Luca o ved e ca împlinindu -se nu ca răspuns al cererii omului doritor de
mântuire, ci ca formă a milostivirii sau milei lui Dumnezeu. Iar mila divină nu se manifestă
arbitrar, ci împlinind cuvintele profețiilor la care se face aluzie prin expresia „Răsăritul cel de
Sus” (Luca 1, 78). Această denumire este întâlnită în profeția mesianică din Pentateuh,
profeție făcută de Patriarhul Iacob „ Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de
aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel și va lovi pe c ăpeteniile
Moabului și pe toți fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24,17) dar și la profetul Maleahi „ Și va
răsări pentru voi, cei care vă temeți de numele Meu, soarele dreptății, cu tămăduire venind în
razele lui și veți ieși și veți zburda ca vițeii de î ngrășat” (Maleahi 3, 20).
Răsăritul soarelui, ca simbol al credințelor orientale, era considerat manifestarea
divinității, care luminează din cer, peste aspirațiile umane. Termenul grec anatole este folosit
în Septuaginta de trei ori, ca traducere a ebrai cului șemah, redat apoi prin „Odraslă”17.
În unele profeții ale Vechiului Testament termenul capătă sens mesianic, iar prezența
sa în cântarea lui Zaharia sugerează că Iisus este Mesia, Odrasla din seminția lui David.
În acest fel avem exemplu la profetul Ieremia unde „Odraslă” se referă la Mesia ca
Mântuitor universal „peste tot pământul”: „ Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui
David Odraslă dreaptă și va ajunge rege și va domni cu înțelepciune; va face judecată și
dreptate pe pământ” (Ieremia 23 , 5).
Luminarea celor din întuneric este o expresie a lui Isaia care se referă la misiunea lui
Hristos „Răsăritul cel de sus”, „ Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și
voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci pest e voi” (Isaia 9, 1). Sfântul
Evanghelist Luca exprimă prin aluzia la această profeție calitatea de luminător spiritual pe
care Iisus ca Odraslă din seminția lui David o va aduce poporului Său. Totodată misiunea Sa
va fi pacificatoare, înțelegându -se valenț a spirituală a mesianismului, în contrast cu așteptările
mesianice, de ordin politic, existente în vremea Sa.

17 Pr. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Evanghelia după Luca …, p. 113.

16
Benedictus este imnul centrat asupra „poporului lui Dumnezeu”, care este identificat
cu Israel, deși, versetul 79 face înlocuirea discretă a aces tuia cu cei ce cred, care „au stat în
întuneric și în umbra morții”18.
Imnul de laudă al îngerilor la Nașterea Domnului Iisus Hristos a constituit din cele
mai vechi timpuri un temei nu numai pentru predica creștină în general fiind ca un stindard și
o max imă utilizată de marii predicatori din istoria Bisericii cu referire specială la Sfinții
Părinți care au alcătuit omilii și cuvântări ocazionale pornind de la acest text, ci și un temei
pentru colinde și manifestări tradiționale românești legate de marele praznic împărătesc al
nașterii Domnului.
Cântarea de slavă pe care o aduc îngerii la nașterea pruncului Iisus pe care Sfântul
Luca o consemnează în Evanghelia sa este o rugăciune de laudă care a intrat în cultul Bisericii
Creștine. Păstorii au auzit vestea cea bună a nașterii lui Mesia de la îngeri iar mai apoi au
văzut mulțime mare de îngeri care cântau și lăudau pe Domnul și ziceau: „Slavă întru cei de
sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire!” (Luca 2, 14).
Bucuria, pentru slăvirea cer ească adusă de îngeri, se revarsă pe pământ prin pace și
bunăvoire. Pacea de aici a fost înțeleasă ca deziderat politic, textul fiind marcat exclusiv pe
antagonismul pace -război. Nu trebuie neglijat nici aspectul duhovnicesc al păcii, ca împăcare
în sine ș i cu sine, iar apoi bunăvoirea ca pace cu semenii.
Bunăvoirea, la fel, nu trebuie înțeleasă ca voie bună produsă exclusiv de oameni, sau
ca dreptate și iubire în sens pur uman, ci ca amplificare și continuare a stării îngerilor
bineslăvitori19.
Fiind un imn al optimismului creștin, este intonat sau recitat la slujba de dimineață,
utrenia, prin stihul prim al cântării intitulate „Doxologia mare”. Imnul biblic a fost extins cu
alte strofe, laudative la adresa lui Dumnezeu și mobilizatoare pentru creștini. Litu rgiștii
afirmă că acest stih de început al Doxologiei mari se intona la apariția zorilor zilei. Întrucât
știm că slujbele bisericești au o simbolistică specială, putem bănui momentul nopții când
păstorii au primit vestea nașterii Pruncului în Betleem, prin glasul mulțimii de îngeri, ca fiind
clipa revenirii la realitatea mântuirii20.
O analiză mai amănunțită a acestui imn -rugăciune de laudă adusă de îngeri ne pune
în față dificultatea de a exprima sau a traduce cu exactitate din limba greacă expresia din
Evanghelia Sfântului Luica. Avem un paralelism antitetic în acest imn, pe de o parte între

18 Ibidem , p. 114.
19 Pr. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Evanghelia după Luca …, p. 164.
20 Ibidem .

17
„slavă” și „pace”, între „întru cei de sus” și „pe pământ”, între „lui Dumnezeu” și „între
oameni”. Lipsa articolelor înaintea substantivelor „slavă”, „pace” și „bunăvo ire” face dificilă
traducerea din limba greacă pentru o limbă modernă.
Venirea îngerului și arătarea lui înaintea păstorilor este un act maiestuos al
contactului dintre Dumnezeu și oameni. Aici nu omul ridică rugăciuni spre cer pentru a intra
în contact cu divinitatea ci îngerii care sunt prezentați împreună cu oamenii în rugăciunile
cultului divin public al Bisericii ca împreunărugători. Exprimarea angelică nu se depărtează
de contextul relatării buneivestiri adresate păstorilor. Îngerul ce aduce vestea, „ a stătut lângă
ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor” (Luca 2, 9). Această lumină, greu suportată de
privirea oamenilor, exprimând vizibil slava lui Dumnezeu, era semnul prezenței divine. Dacă
în Vechiul Testament afirmau, atât în cer cât și pe p ământ, măreția divină a Celui ce încă nu
se întrupase, „ Înalță -Te peste ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul slava Ta, ca să se
izbăvească cei plăcuți ai Tăi” (Psalmi 107, 5), cuvintele Mântuitorului dinainte de Patima Sa,
confirmă că El este Dumnezeu -Cuvântul Întrupat „ Eu Te -am preaslăvit pe Tine pe pământ;
lucrul pe care Mi l -ai dat să -l fac, l -am săvârșit. Și acum, preaslăvește -Mă Tu, Părinte, la Tine
Însuți, cu slava pe care am avut -o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 4 -5).
În Biserică această rugăciune de laudă a îngerilor s -a dezvoltat în partea de final a
Utreniei în „Doxologia mare”, care este prefațată de chemarea preotului la cinstirea „Celui ce
ne-a arătat nouă lumina”21.
Ca imn și model al rugăciunii de mulțumire este considerată rugăcinea pe care
dreptul Simeon a rostit -o cu ocazia împlinirii făgăduite lui de Dumnezeu de a vedea pe Mesia
întrupat. Atunci el a rostit o frumoasă rugăciune de mulțumire adresată lui Dumnezeu: „Acum
slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace , că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe
care ai gătit -o înaintea feței tuturor popoarelor , lumină spre descoperirea neamurilor și slavă
poporului Tău Israel” (Luca 2, 29 -32).
Poate fia cest imn utilizat in predică astăzi? Cu siguranță că da. La predica din ziua
praznicului Întâmpinării Domnului din data de 2 Febroarie, preotul se poate inspira din
exegeza și interpretarea biblică pe care unii bibliști o dau acestei frumoase rugăciuni care, se
recită și se cântă în cultul creștin

21 Pr. Prof . Dr. Ene Braniște, Liturgica generală , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1993, pp. 711 -712.

18
Imnul dreptului Simeon este i ntonat în bisericile creștine la slujba de seară a
vecerniei, cerându -se liniștea netulburată a sfârșitului de zi și poate de așteptare a celui ce a
văzut, ca prin ghicitură, realitățile viitoare, inaugurate popoarelor de mântuirea lui Hristos22.
O privire mai atentă a cuvintelor dreptului Simeon pe care le rostește atunci când ține
în brațe pe pruncul Cel făgăduit pentru mântuirea neamului omenesc ne pune în prim plan
dorința poporului lui Israel și așteptarea care a fost înrăurită de Lege și profeți.
De exemplu adverbul de timp „acum”, folosit în scrierile Sfântului Luca de 39 de ori,
are aici sensul de împlinire a termenului profetic „atunci” (tote). Acum, când timpul profeției
a trecut, „eliberează pe robul Tău, Stăpâne”.
De asemenea verbul „a elibera” este folosit de Sfântul Evanghelist Luca cu sensul
veterotestamentar, potrivit căruia a elibera reprezenta a da un sens sfârșitului vieții.
Un exemplu în acest sens este Patriarhul Avraam care în așteptarea sfârșitului său
este un exemplu desăvârșit al sm ereniei și credinței neclintite în Dumnezeu: „Iar Avram a
răspuns: Stăpâne Doamne, ce ai să -mi dai? Că iată eu am să mor fără copii și cârmuitor în
casa mea este Eliezer din Damasc” (Facere 15, 2). De asemenea plânsul poporului israelit la
moartea Arhiereu lui Aaron dă un sens vieții sale arătând că slujirea sa a fost benefică tuturor
iar el s -a arătat drept înaintea lui Dumnezeu: „Văzând toată obștea că a murit Aaron, l -a plâns
toată casa lui Israel treizeci de zile” (Numerii 20, 29). Acest termen este des utilizat în cultul
divin public al Bisericii cu sensul de sfârșit.
Dreptul Simeon se numește în rugăciune „Robul” sau mai degrabă „Robul Tău”. De
asemenea este un termen de conotanță liturgică. Acest termen desemnează statutul unui
slujitor sau a unui „împ reună -slujitor”. Dacă în Vechiul Testament relația Stăpân -rob era
exprimată în termeni sinonimi unui ceremonial de la curtea regală, folosindu -se chiar
termenul de „închinare”; ex: „Slujiți Domnului cu frică și vă închinați Lui cu cutremur”
pentru a sublin ia dependența față de Dumnezeu, în Noul Testament expresia „robul lui
Dumnezeu” nu mai implică gesturi umilitoare, ci urmarea lui Hristos: „Robul Domnului”
(Isaia 53) prin supunere liber consimțită.
Apelativul pe care dreptul Simeon îl folosește la adresa lui Dumnezeu este:
„Stăpâne” în forma vocativă. Este întâlnit și utilizat de Sfântul Evanghelist Luca și în cartea
Faptele Apostolilor „i ar ei, auzind, într -un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu și au zis:
Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul și pământul și marea și toate cele ce sunt în ele”
(Fapte 4, 24), fiind traducerea ocazională a termenului Iahve din ebraică în varianta

22 Pr. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Evanghelia după Luca …, p. 165.

19
Septuagintei prin „despota”. Ambele referiri noutestamentare sunt identificate în rugăciuni
(particulare sau comune), c a formă liberă de exprimare a creștinilor, echivalentă ca sens cu
expresia „Tată” (Luca 11, 2), Părinte (Luca 16, 24) sau „Avva” (Marcu 14, 36)23. Este
evidențiată relația rob -stăpân, dar și complementaritatea între „cuvântul Tău” și „ochii mei”,
ca forme c ognitive și relaționale în dimensiunea duhovnicească.
Termenul „cuvânt” redă grecescul „rhema”, diferit ca sens de „logos”, prin aceea că
se referă la cuvântul înțeles ca revelație divină exprimată prin viu grai sau prin scrierile
inspirate. La dreptul Si meon, termenul rhema are sens de profeție mesianică, ca sumă a
proorocirilor veterotestamentare scrise, pentru că aștepta „mângâierea lui Israel”24.
Un alt termen al rugăciunii dreptului Simeon și care se referă la o formă de salut cu
care el primește împlinirea făgăduințelor divine este „pace”. Cuvântul „pace” în exprimarea
dreptului Simeon este o salutare adresată mântuirii venite prin nașterea Prunc ului. Bătrânul
vede mântuirea ca o stare de pacificare interioară, de eliberare, ca un dar spiritual.
Ideea de eliberare, ca sfârșit al unei perioade de privațiuni, este exprimată în cartea
Facere 15, 15 prin cuvintele: „Iar tu vei trece la părinții tăi î n pace și vei fi îngropat la
bătrâneți fericite”. Echivalentul liturgic, exprimat în limbajul cererii: „Sfârșit creștinesc vieții
noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la judecata lui Hristos să cerem”
denotă ancorarea limbajului eclesi astic în sintagmele biblice comune celor două Testamente25.
Aceeași semnificație de pace înțeleasă ca sinonimă cu mântuirea o găsim la preotul
Zaharia „Să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Luca 1, 79), la fel ca în profeția
despre pacea mesianică de la (Isaia 9, 5).
Pentru a exprima liturgic modul în care textul biblic a pătruns în viața și slujirea
Bisericii, amintim începutul Ecteniei mari „Cu pace Domnului să ne rugăm, …. Pentru pacea
de sus și mântuirea sufletelor noastre”. Pacea de sus est e tocmai Împărăția lui Dumnezeu,
dobândirea ei însemnând mântuirea sufletului care, în limbaj biblic, exprimă omul în
întregimea lui26.
Mai clară, sinonimia celor două noțiuni, o aflăm la Luca 19, 42: „Dacă ai fi cunoscut
și tu în ziua aceasta, cele ce sun t spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi”. Nu
același lucru îl profețește dreptul Simeon pentru poporul Israel, deoarece Iisus va fi „spre

23 Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Studiul Noului …, p. 159.
24 Ibidem .
25 Pr. Nicolae Dragomir, Folosirea Sfintei Scripturi în cultul creștin ortodox , în „BOR”, an XCVIII (1980), nr. 7 –
8, p. 720.
26 Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă , Editura Mitropoliei
Craiovei, Craiova, 1986 , p. 52.

20
căderea și ridicarea multora din Israel” și „semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Iisus
Însuși v a confirma că nu a venit să aducă pace celor ce -L contestă: „Vi se pare că am venit să
dau pace pe pământ? Vă spun vouă că nu, ci dezbinare” (Luca 12, 51)27.
„Că au văzut ochii mei mântuirea Ta” sunt cuvintele bătrânului Simeon care fac
aluzie la textul di n Isaia 40, 5 prin care se afirmă că „tot trupul va vedea mântuirea Lui”.
Acest text va fi reluat de Sfântul Luca în relatarea ieșirii la propoveduire a
Înaintemergătorului Ioan (Luca 3, 6). Isaia profetul în cuvintele sale condamnă pe cei ce nu au
acestă simțire a divinului, care sunt autosuficienți sau opozanți lui Dumnezeu.
Rugăcinea continuă cu expresia: „pe care ai pregătit -o înaintea tuturor popoarelor”.
Pregătirea făcută de Dumnezeu neamului omenesc se datorează proniei Sale divine, fiind în
acest v erset folosit cu sens soteriologic, de împlinire a mântuirii. Mântuirea se realizează în
Hristos, ca împlinitor al credinței și nădejdii oamenilor.
„Înaintea tuturor popoarelor” este o aluzie biblică vechitestamentară „ Descoperit -a
Domnul brațul Său cel s fânt în ochii tuturor popoarelor și toate marginile cele îndepărtate ale
pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia 52, 10), prin înlocuirea
„neamurilor” cu „popoarelor” Sfântul Evanghelist Luca precizând universalitatea mântuirii
adusă de Domnul Hristos. Evidența universalității mântuirii adusă de Hristos se reflectă în
exprimarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel din Fapte 15, 14 -17 și Fapte 26, 23. Adică nimeni
nu mai este avantajat în relația cu Dumnezeu, în favoarea altei comunități de credință. Prin
Hristos, propovăduit de Apostolii Săi, dispare distincția de „popor ales”, deoarece El este
mântuirea tuturor. De aceea, această „mântuire” va fi încercarea prin care mulți din Israel vor
cădea. Hristos va fi „pus spre căderea și spre ridica rea multora din Israel și ca un semn care va
stârni împotriviri” (Luca 2, 34). Cuvântul „anastasis”, care în mod obișnuit înseamnă
„înviere”, este folosit aici cu sensul de ridicare generală, în contrast cu termenul „ptosis”, care
se traduce prin „cădere”. Contrastul termenilor exprimă vederea dată de Lumina -Hristos în
special ochilor duhovnicești28.
După rostirea frumoasei cântări biblice, bătrânul Simeon recurge la binecuvântarea
pe care o dă părinților și Pruncului adus la Templu, dar nu în calitate de p reot, ci ca
manifestare a Duhului Sfânt care lucra prin el „ Și iată era un om în Ierusalim, cu numele
Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, și
Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25).

27 Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc – Puică, Studiul Noului …, p. 159.
28 Ibidem , p. 160.

21
Rugăciunea dreptulu i Simeon este una dintre cele mai frumosae rugăcini ale cultului
divin public din Biserica dreptmăritoare ea este o călăuză de smerenie, răbdare și dăruire pe
care cel ce o rostește o înalță lui Dumnezeu ca mulțumire pentru toate binefacerile aduse nouă
de venirea Mântuitorului Hristos în lume.
Interpretarea acestor frumoase imne biblice sunt fără îndoială o modalitate de
transmitere a adevărului revelat și prin cuvântul de la amvon nu numai prin frumoasele
interpretări pe care melozii le -a dat -o acestor te xte scripturistice. În continuare vom prezenta
alte evoluții ale imnografiei bisericești ce au constituit prin modul cum au fost alcătuite, prin
persoanele care le -au compus și prin totalitatea învățăturilor exprimate în text, adevărate
modele pentru evolu ția predicii în secolele următoare.

I.2. Mari melozi și imnografi bisericești și genurile muzicale bizantine

I.2.1. Marii melozi și imnografi – evoluția compozițiilor imnografice

Toate aceste cântări de origine biblică au servit drept modele și pentru noile cântări,
de origine propriu -zis creștină, ce au apărut treptat, mai ales că odată cu intrarea în creștinism
și a altor neamuri, la felul de a cânta al creștinilor s -au adăugat n oi influențe. Astfel, un al
doilea mare curent (alături de cel iudaic) care a alimentat structurarea inițială a cântării
creștine a fost cel al muzicii eline , la care s -au adăugat mai apoi și influențele altor culturi
orientale , folclorice, etc., ale popoa relor în sânul cărora se răspândea creștinismul29.
Dintre cele mai vechi imne creștine, alcătuite și acestea după modelul celor biblice,
sunt Doxologia mică („Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”) și Doxologia mare („Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu …”) sau cântarea de la Litie „Născătoare de Dumnezeu,
Fecioară, bucură -te …”, care se pare că este mult mai veche decât indică tradiția care îi
atribuie Sf. Chiril al Alexandriei († 444) introducerea în cult a acestei cântări. Un alt imn
datând din primel e secole creștine este „Lumină lină” (de la slujba Vecerniei), care are deja
un pronunțat caracter dogmatic, făcând parte dintre imnele alcătuite pentru a apăra învățătura
Bisericii în fața ereziilor ce începeau să apară. Atribuit Sf. Antinoghen, episcopul Sevastiei (†
303/311) de către Sf. Vasile cel Mare, acest imn pare și el să fie mult mai vechi30.

29 Ibidem , p. 32.
30 Pr. Conf. Dr. Ion Isăroiu, op. cit., p. 111.

22
Imnele acestor prime secole creștine, deși este greu de spus dacă aveau o formă
liberă sau strofică, se pare totuși că au evoluat de la forme mai libere, cătr e forme strofice, ca
la imnele lui Bardesan, Synesios din Cyrene, sau Efrem Sirul.
Tot din această perioadă de început datează, în afară de stilul ecfonetic solemn de a
citi liturgic fragmentele din Sfânta Scriptură, și felul de a cânta antifonic (unde două grupe /
cete de cântăreți cântă alternativ) sau cel responsorial (unui solist ce cântă strofele unei cântări
îi răspund ceilalți credincioși, de obicei cu un refren).
Instrumentele muzicale nu au pătruns în muzica creștină, caracterul vocal fii nd de la
început predominant, așa cum s -a păstrat până astăzi în Biserica Ortodoxă.
Tradiția Bisericii mai păstrează încă din sec. al II -lea amintirea preocupărilor pentru
cântare a Sf. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei († 107 – care preamărea pe Hris tos în
„cântări” și „imne”) și a Sf. Iustin Filozoful și Martirul († 163 – autorul unei lucrări, astăzi din
păcate pierdute, „Psaltis”, cuprinzând imne și reguli pentru cântare).
Secolele III și IV cunosc alte personalități importante pentru domeniul cântării
bisericești: Sf. Atanasie cel Mare († 374) este un organizator al cântării liturgice, lui
atribuindu -se și compunerea imnului „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” (de la Litie), Sf.
Efrem Sirul († 373/379) – menționat deja în legătură ci structurare a strofică a cântărilor, a
compus nenumărate imne împotriva ereziilor gnostice, imne închinate Maicii Domnului și
rugăciuni păstrate până azi în cărțile de slujbă, iar texte ale unor predici de o mare valoare
poetică ale Sf. Grigorie de Nazianz († 390) au devenit cântări la Praznicele împărătești, prin
contribuția unor melozi de mai târziu (Sf. Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma, în sec. al
VIII-lea) – este cazul Catavasiilor „Hristos se naște, slăviți -L”, „Ziua Învierii, să ne bucurăm
popoare” și al cuvinte lor din Axionul Paștilor „Luminează -Te, noule Ierusalime”. Un rol
important pentru dezvoltarea cultului și cântării au avut Sf. Vasile cel Mare († 389) și Sf. Ioan
Gură de Aur († 407), atât prin Liturghiile ce le poartă numele (la care s -au adăugat numeroa se
cântări de -a lungul timpului), cât și prin numeroasele rugăciuni și cântări din cărțile de slujbă
asociate numelui lor31.
În sec. al V -lea, Anatolie, Patriarhul Constantinopolului († 458) este autorul stihirilor
„anatolice” păstrate în Octoih, cu un boga t conținut dogmatic și de apărare a dreptei credințe
împotriva ereziilor lui Nestorie și Eutihie. Tot în secolul al V -lea, cel mai probabil între anii
450-453, în timpul patriarhului Proclu, pare să fi fost introdusă în cult și cântare „Sfinte
Dumnezeule”, cu un pronunțat caracter trinitar.

31 Grigorie Panțiru, Nota ția și ehurile muzicii bizantine, pre față, Ed. Muzicală a Uniunii Compozitoriilor,
Bucure ști, 1971, p. 5.

23
În ceea ce privește Biserica Apuseană, pentru aceste secole ar fi de menționat Sf.
Ambrozie al Milanului († 397), care a contribuit la răspândirea cântării antifonice, fiind și
autor de imne – unii îi atribuie imnul „Te Deum laudamus” („Pe Tine Te lăudăm”) atribuit și
Sf. Niceta de Remesiana; de asemenea, autori de imne au mai fost episcopii Romei Celestin (†
432) și Leon cel Mare († 461)32.
Avansând în secolele următoare, când deosebirile între Răsărit și Apus vor fi tot mai
pronunțate, de numele Sf. Grigorie cel Mare Dialogul († 604) este legată Liturghia Darurilor
mai înainte sfințite (ce -i poartă numele și care se slujește peste săptămână în timpul Postului
Mare), el preocupându -se și de uniformizarea cântării bisericeș ti apusene și având pentru
începuturile cântării gregoriene un rol asemănător celui al Sf. Ioan Damaschin pentru cântarea
răsăriteană.
Către sec. V -VI se ajunge la deosebiri tot mai clare între cântările creștine răsăritene
(bizantine) și cele apusene (rom ane). În timp ce primele se bazează tot mai mult pe creațiile
poetice noi, prin dezvoltarea unei imnografii specific creștine, textele cântărilor apusene
rămân strâns legate de baza lor scripturistică.
Despre o cultură muzicală bizantină se poate vorbi înc epând cu sec. al VI -lea, odată
cu transformarea propriu -zisă a Imperiului Roman de Răsărit într -un Imperiu Bizantin. După
acest secol evoluția cântării bizantine se desparte în mod pronunțat de evoluția din Apus a
cântării gregoriene , care va urma de -a lun gul timpului o cale cu totul deosebită.
Muzica bizantină s -a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului bizantin ca o artă
eminamente vocală și în strânsă legătură cu cadrul liturgic creștin – aclamațiile laice ocupând
un loc cu totul neînsemnat în rap ort cu cântările liturgice. Nenumărate manuscrise muzicale
bizantine răspândite în întreaga lume, cele mai vechi datând din sec. IX -X, fac dovada
nivelului deosebit de înalt atins de cultura muzicală bizantină.
Istoria muzicii bizantine (și post bizantine) se poate împărți în câteva perioade
distincte: faza melozilor (sec. V -XI), cea a melurgilor (sec. XI -XV), apoi perioada post-
bizantină (sec. al XV -lea – 1814) și perioada hrysantică sau modernă (din 1814 până astăzi)33.
Prima dintre aceste perioade, faza m elozilor, se caracterizează în primul rând prin
apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine : troparul , condacul și canonul ¸ dezvoltate
toate în centrele culturale siriano -palestiniene. Melozii , autorii acestor forme creau, odată cu
textul, și melod iile pe care se cânta acesta.

32 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldovanu, Istoria Muzicii Bisericești la Români , curs pentru studenții, masteranzii și
doctoranzii teologi , Editura Universitășii București, București 2007, p. 3.
33 Ibidem , p. 4.

24
Înmulțirea creaților imnografice a impus organizarea acestora în anumite colecții
(manuscrise). Așa a fost mai întâi cazul Octoihului , o adunare imensă a imnelor după opt
glasuri . O primă încercare datează din sec. al VI -lea, din partea patriarhului Sever al
Antiohiei, dar prima reușită consemnată de Tradiție este cea a Sf. Ioan Damaschinul (sec.
VIII), de numele căruia se leagă mai ales apariția Octoihului. Trebuie observat că în cazul
Octoihului este vorba mai puțin de o orga nizare după vreun criteriu muzical (după „glasuri”,
moduri muzicale), fiind vorba în special de un criteriul liturgic (un ciclu liturgic de opt
săptămâni).
Crearea unor cântări mai complexe, dificil de reținut doar oral, a impulsionat și
apariția notației muzicale bizantine, de tip neumatic (folosind semne numite neume ), la
început în forma ecfonetică (sec. V -VI), mai apoi în formă diastematică (intervalică) mai
precisă, apariția acesteia din urmă fiind și ea asociată Sf. Ioan Damaschin. Nu au fost
descoper ite manuscrise cu notație muzicală decât începând cu sec. IX -X.
Odată cu unele colecții de cântări numite irmologhion, idiomelar, etc., se poate vorbi
și despre stiluri de cântare diferite (de prin sec. al IX -lea), melodiile irmoaselor fiind într -un
stil s ilabic numit irmologic , iar cele ale stihirilor idiomele fiind în stilul mai ornamentat numit
stihiraric . Alături de acestea se dezvoltă și melodiile bogat melismatice, în stilul numit la
început asmatic , mai apoi papadic (din sec. al XIII -lea)34.
Melodiile cântărilor au la bază glasurile bisericești, formate dintr -un ansamblu de
formule melodice, scări și cadențe muzicale, aparținând genurilor cunoscute încă din
antichitatea greacă: diatonic, cromatic și enarmonic.
Până în sec. al IX -lea, imnografia răsărit eană s -a dezvoltat în primul rând în centrele
culturale din Siria, Palestina și Egipt, într -o măsură mai mică și în cele din Sicilia.
Această perioadă a cunoscut o serie de melozi mai importanți. Sf. Roman Melodul,
episcopul Smirnei (în prima jumătate a se c. al VI -lea), „scriitorul de cântări” și „dulce
cântărețul”, a compus peste 1000 de cântări (condace și icoase la majoritatea sărbătorilor),
între care Condacul Crăciunului, „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște”. Alți
autori de condace în se c. VI -VII sunt Grigore, Cosma, Chiriac și Dometius35.
Compunerea și introducerea în cult a imnului „Unule -născut, Fiule și Cuvântul lui
Dumnezeu” i se atribuie împăratului Justinian, iar introducerea imnului heruvic („Care pre
heruvimi”) și a chinonicului „ Cinei Tale celei de taină” i se atribuie lui Justin al II -lea († 578).

34 Ibidem , p. 5.
35 Grigorie Panțiru, op. cit ., p. 6.

25
Sf. Sofronie, Patriarhul Ierusalimului († 638) a compus multe triode (canoane cu trei
ode), care nu s -au mai păstrat până azi în Triod, de asemenea tropare și idiomele la Nașterea
Domnu lui, la Vinerea Mare, stihira întâi la Sfințirea Mare a Apei; Gheorghe, episcopul
Siracuzei († 669) este autorul unor tropare la Nașterea Domnului și la Bobotează, lui Serghie,
Patriarhul Constantinopolului (610 -638) i se atribuie Acatistul Maicii Domnului , creat ca
mulțumire pentru apărarea cetății de năvălirile barbare (626), iar diaconului George Pisidis
(contemporan cu Serghie) i se atribuie cântarea „Acum puterile cerești” (heruvicul de la
Liturghia Darurilor mai înainte sfințite).
Între creatorii de c anoane imnografice se numără mai întâi Sf. Andrei Criteanul (†
740), autorul Canonului celui Mare, aflat astăzi în cuprinsul Triodului și care se citește în
timpul Postului Mare. Tot el este autorul unor stihiri la Nașterea și Întâmpinarea Domnului, la
Înălțarea Sfintei Cruci, la Nașterea Fecioarei, etc.
Sf. Ioan Damaschinul († 749), organizatorul prin tradiție al cărții Octoihului și
semnându -și cântările „Ioan Monahul” (a fost monah la mănăstirea Sf. Sava de lângă
Ierusalim), a compus canoanele Învierii ș i Dogmaticele pentru glasurile Octoihului, alte
canoane la Nașterea și Botezul Domnului, la Înălțare, Cincizecime și Schimbarea la față, la
Adormirea Maicii Domnului; a mai lăsat diverse irmoase și tropare și a adăugat cântări la
slujba înmormântării.
Sf. Cosma de Maiuma († 781), contemporan și tovarăș de mănăstire al Sf. Ioan
Damaschin, a scris Canonul Crăciunului plecând de la cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz. I se
atribuie și partea a doua („Ceea ce ești mai cinstită”) a Axionului („Cuvine -se cu adevăra t”).
Autorii Triodului (în sensul în care Sf. Ioan Damaschin este organizatorul prin
tradiție al Octoihului) sunt socotiți monahii din sec. VIII -IX ai mănăstirii Studion din
Constantinopol, Sf. Iosif († 830) și Teodor Studitul († 826). Aceștia au adunat ceea ce se
scrisese până atunci pentru perioada Postului Mare, dintre creațiile a circa 20 de autori (între
care Ioan Damaschin și Andrei Criteanul), adăugând și creațiile lor proprii, constând din
canoane, stihiri, tropare și triode. De numele Sf. Iosif Studitul este legată și î nceperea
codificării Penticostarului, la care au contribuit însă și imnografi târzii. (Codificarea cărților
de cult cuprinzând creațiile imnografice este un proces care a durat mai multe secole,
încheindu -se oarecum până în sec. al XI -lea. Tendința general ă a fost cea de trecere de la
colecții anterioare, alcătuite pe criterii practice sau după genul imnelor, către culegeri ca cele

26
de azi, în care primează criteriul liturgic, de organizare a creațiilor imnografice după
perioadele și sărbătorile anului biser icesc)36.
În sec. al IX -lea, Teofan Mărturisitorul, mitropolit al Niceei († 843) și Iosif, scriitorul
de cântări († 883), monah la Constantinopol, au scris sute de canoane mineale, completând de
asemenea Octoihul pentru zilele de peste săptămână.
Sf. Metodi e, Patriarhul Constantinopolului († 846) a scris „Mărimuri” la Laudele din
21 mai, a alcătuit slujbele intrării în creștinism a celor de altă credință și tot el ar fi cel care a
organizat și rânduiala slujbei pentru logodnă și cununie.
Împăratul bizantin L eon al VII -lea Înțeleptul (sau Filozoful – † 911) este autorul celor
11 Stihiri ale Evangheliilor Învierii (de la Utrenia Duminicilor) și al celor 11 Luminânde ale
Duminicilor – acestea din urmă mai fiind atribuite și fiului său Constantin al VIII -lea
Porfi rogentul († 959)37.
Sfântului Simeon Metafrastul († 970) i se atribuie Canonul Cuvioasei Maria
Egipteanca.
În general se poate spune că până înspre sfârșitul fazei melozilor și începutul fazei
următoare, a melurgilor, adică aproximativ în cursul sec. al X -lea și în prima jumătate a celui
următor, are loc încheierea procesului de codificare a imnelor liturgice, adică de adunare a lor
în colecțiile care și astăzi sunt în uz în cultul Bisericii Ortodoxe: Octoih, Triod, Penticostar,
Mineie. Definitivarea acesto r cărți de slujbă va mai continua într -o măsură mult mai
neînsemnată și în faza următoare, a melurgilor, până în sec. al XIV -lea.
În faza melurgilor (sec. XI -XV) încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat de
imnografi (care compuneau texte noi p entru melodii deja existente, apărând astfel prosomiile )
și de melurgi, numiți și musurgi sau maistores (care creau melodii noi pentru texte existente,
dezvoltând mai ales melodiile melismatice). Atunci când aceștia din urmă prelucrau și
înfrumusețau melod iile deja existente erau numiți și kalopistai38.
Acest fel de cântări vor fi adunate în colecții numite asmaticoane (cu circulație până
prin sec. al XVI -lea) și se vor numi mai târziu cântări papadice , sau cratime (atunci când vor
fi însoțite de silabe fără sens ca: te -ri-re-rem etc.), colecțiile cu asemenea melodii numindu -se
cratimaria .
Notația neumatică cunoaște o dezvoltare pe măsura cerințelor noilor melodii, mult
mai complicate. Se precizează semnificația mărturiilor, a semnelor fonetice și crește numărul

36 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldovanu, op. cit ., p. 6.
37 Constantin Litzica, Catalogul manuscriptelor grecești , Editura Arte Grafice, București, 1909, p. 214.
38 Ibidem , p. 215

27
semnelor afone (cheironomice), apar formulele de intonație specifice fiecărui eh numite
apehemata , iar din sec. al XIII -lea se aplică euhurilor toponimici eline din vechime (dorian,
frigian, mixolidian, etc.).
Dezvoltarea teoriei muzicale bizantine este legată de numele Sf. Ioan Cucuzel (sec.
al XIII -XIV), căruia i se atribuie inventa rea sistemului roții și arborelui glasurilor , în care apar
și sistemele trifonic și tetrafonic (cel difonic datând cel puțin din sec. al XIII -lea).
Cu cât se avansează spre sfârșitul perioadei propriu -zis bizantine (sec. al XV -lea)
melodiile devin tot mai dezvoltate, îndeosebi cele melismatice (în stil papadic), probabil sub
influența tot mai puternică a Orientului – locul vechilor canoane (reguli) de compoziție
luându -l libertatea imaginației și a științei muzicale.
Între cei mai importanți creatori ai ace stei perioade se numără, pentru sec. XIII -XIV:
Mihail Ananiotul, Ioan Glykes (profesor al lui) , Ioan Cucuzel , iar pentru sec. al XV -lea: Ioan
Kladas, Emanuel Chrysaphes, Xenos Korones ¸etc. La definitivarea cărților de cult își mai
aduc contribuția în sec. al XIII -lea Nichifor Vlemide , care alcătuiește „Psalmii aleși”, fiind și
autorul „Mărimurilor” (de la Utrenie), iar împăratul Niceei, Teodor Lascaris al II -lea compune
un Paraclis închinat Maicii Domnului. În sec. al XV -lea Nicefor Calist alcătuiește Sinax arele
Triodului și ale Penticostarului39.
Perioada post -bizantină a urmat ocupării Constantinopolului de către turci, în 1453.
Urmările influențelor arabo -turco -persane, care s -au exercitat în această perioadă asupra
cântării bizantine, pot fi interpretate fie ca o continuă decadență a acesteia – ce ar fi făcut -o de
nerecunoscut (anul 1453 constituind astfel sfârșitul culturii muzicale propriu -zise
„bizantine”), fie ca o nouă etapă de evoluție și de îmbogățire a sa, prin asimilarea unor noi
elemente, de orig ine orientală. În sprijinul celei de a doua păreri stă faptul că, și după căderea
Constantinopolului, continuă activitatea melurgilor și a maistorilor. Aceștia „înfrumusețează”
(de obicei melismatic) cântări mai vechi, dar compun și altele noi40.
Hrysaphes cel Nou, Gherman episcop de Neon Patron, Balasie Preotul, Panayot
Halagoglu, Ioan Protopsaltul și Daniel Protopsaltul, Petru Lampadarie din Pelopones – sunt
doar câțiva.
Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de
pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihirarice ale plagalului I termină tot
mai mult pe treptele a 4 -a (sol), etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu
ehul III, și chiar cu ehul II.

39 Ibidem , p. 217.
40 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică și muzica bisericească , București, 1937, p. 132.

28
Agapie Paliermul și Gheorghe Cretanul din Constantinopol au susținut că melodiile
pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (chironomice), principiu pe care l -a aplicat și în
practică. Între elevii săi s -au numărat și cei trei „reformatori” de la începutul sec. al XIX -lea,
Hrysan t de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Hartofilaxul .
„Reforma” notației psaltice („sistema cea nouă”) are ca dată precisă de definitivare
anul 1814 (în 1815 fiind recunoscută de Patriarhia din Constantinopol), acest an marcând și
începutul ultimei pe rioade în dezvoltarea cântării bisericești de origine bizantină, perioada
modernă sau hrisantică, ce se continuă până în zilele noastre.
Reforma „de la 1814” a privit următoarele aspecte: reducerea semnelor neumatice (în
special a celor cheironomice), stabilirea ritmului cântărilor , precizarea scărilor muzicale ,
fixarea pentru treptele acestora a unor denumiri monosilabice și selectarea doar a anumitor
forme ale glasurilor . Urmând principiilor reformei, numeroase creații anterioare – mai ales
dintre cele al e lui Petru Lampadarie, dar și dintre ale altora – au fost trecute în noul sistem de
notație41.
În anul 1820, Petru Efesiu tipărește la București primele cărți de muzică psaltică ,
contribuind într -o măsură importantă la răspândirea „reformei”.
Tendințele de dezvoltare în continuare au mers tot în direcția simplificării și scurtării
cântărilor, ca și a adaptării la necesitățile cultului ortodox, în condițiile culturale mereu
schimbătoare.
În ultimele două -trei secole, mai ales sub influența dezvoltării cultu rii muzicale laice
(occidentale), problema schimbării și a progresului în cântarea bisericească ortodoxă a
cunoscut abordări noi. Ritmul rapid al inovațiilor (de obicei laice) a adus pe slujitorii cântării
liturgice în situația de a căuta și de a găsi solu ții de adaptare la ceea ce păreau a fi „cerințele
vremii”. Aceste fenomene pot fi observate în întreaga arie răsăriteană, iar în particular în
evoluțiile cântării liturgice din Biserica Ortodoxă Română, începând mai ales cu sec. al XIX –
lea.
Pentru a înțele ge cele petrecute în aceste câteva ultime secole în plan muzical –
liturgic, este necesară o scurtă trecere în revistă a evoluțiilor muzicale din Apusul Europei,
după secolele de dezvoltare creștină comună cu Răsăritul.
Pornind aproximativ cu reforma gregori ană din sec. al VII -lea, ale cărei rădăcini
bizantine sunt bine cunoscute, și -au făcut loc treptat inovații tot mai îndrăznețe (uneori alături
de menținerea cântării gregoriene tradiționale), care nu au rămas în afara Bisericii, ci au fost

41 Ibidem , p. 133.

29
tot mai mult acc eptate și în cadrul cultului Bisericii Apusene. Mai trebuie spus că uneori
aceste inovații reprezentau expresia unor tendințe laicizante, care mai târziu au fost puternic
impulsionate de Renaștere.
Între inovațiile care au marcat tot mai mult deosebirea fa ță de Răsăritul de tradiție
bizantină s -au numărat portativul (notația pozițională – un rol important având benedictinul
Guido d’Arezzo, în jurul anului 1000) și cântarea pe mai multe voci, adică polifonia (secolele
IX-XII, mănăstirile din Chartres, Fleury , Limoges) și viziunea armonică , care au atins o culme
a dezvoltării lor în cursul secolelor al XVII -XVIII (în preclasicism și clasicism). În paralel a
crescut importanța acordată instrumentelor muzicale , după adoptarea în Apus a orgii (aduse
tot din Bizan ț) în sec. al VIII -lea, muzica instrumentală devenind treptat un gen independent
și major (până în sec. al XVI -lea ș.u.)42.
În același timp s -a structurat conceptul „spectacolului muzical” sau al „concertului”
ce poate avea loc și în afara bisericii. Ulteri or, săvârșirea în alt spațiu decât cel liturgic va
deveni regula „concertului”.
Pe un plan mai spiritual, ruperea pe nesimțite de rădăcina teologică și liturgică a
necesitat alte fundamentări – filosofice, estetice. Predilecția scolasticii pentru Aristotel va
mijloci o primă „aventură” (și spirituală), prin preluarea conceptului de „mimesis”, de imitare
a naturii, pentru domeniul artelor. În domeniul muzical ilustrativismul imitativ sau
programatismul descriptiv al romantismului și impresionismului au evolu at către muzica
bruitistă , „concretă” din lucrările futuriștilor italieni sau ale lui P. Schaeffer, în prima jumătate
a secolului al XX -lea43.
Reacția la „superficialitatea” acestor direcții și nevoia de adâncime spirituală a dus
spre experiențe artistice f ie din domeniul afectivului și emotivității (în romantismul sec. al
XIX-lea) fie din cel al raționalismului, intelectualismului și abstracționismului (cum a fost
cazul pentru dodecafonism, serialism și alte „experimente” matematico -muzicale) , evoluând
uneori înspre informal (cazul aleatorismului) – toate acestea începând cu sfârșitul sec. al XIX –
lea și dezvoltându -se în întreg sec. al XX -lea.
Nu trebuie uitat nici domeniul divertismentului facil, absurd sau derizoriu al
muzicilor „ușoare”, cu nenumăratele lor variante..

42 Ibidem, p. 134.
43 Pr. Prof. Dr. Nicu Moldovanu, op. cit ., p. 9.

30
Adoptarea în Bisericile Apusene, de -a lungul timpului, a tot mai noilor experiențe
artistice a dus, pe lângă apariția „tabloului religios” ca alternativă posibilă a icoanei, și la
apariția „concertului religios” ca o formă mai „cultă”, „elev ată”, a cântării bisericești.
Aceste evoluții și rezultatele lor, caracteristice lumii și Bisericilor europene
occidentale, au început să exercite în ultimele secole o influență tot mai insistentă și asupra
Răsăritului ortodox. Acest lucru poate fi urmărit , spre exemplu, în transformările ce au marcat
cântarea bisericească rusă, începând cu sec. al XVIII. Astfel, după încreștinarea popoarelor
slave în secolele IX -X, sub influența Bizanțului, acestea, pornind de la moștenirea bizantină,
și-au dezvoltat trept at, de -a lungul secolelor ce au urmat, o cultură muzicală bisericească de
limba slavonă cu numeroase caracteristici proprii, dintre care putem aminti cel puțin notația
muzicală (neumatică), ce a urmat o evoluție cu totul diferită de cea bizantină.
De aseme nea, dacă pentru Bisericile Ortodoxe din peninsula Balcanică (Greacă,
Bulgară, Sârbă, Română), aflate multe secole sub aceeași stăpânire otomană, tradiția bizantină
a cunoscut o remarcabilă continuitate, Biserica Rusă a suferit foarte de timpuriu (începând cu
sec. al XVII -lea) puternice influențe occidentale. Între deosebit de numeroșii compozitori care
au ilustrat istoria complexă a muzicii în Biserica Rusă să enumerăm doar pe Dmitri
Bortneanski (1751 -1825) și Alexander Arhanghelski (1846 -1924), a căror re putație și
influență au depășit granițele propriei Biserici și culturi44.
În celelalte Biserici Ortodoxe, influența occidentală (privind în special cântarea
corală armonico -polifonică ) s-a manifestat în mod deosebit începând din secolul al XIX -lea
(uneori ș i pe la sfârșitul sec. al XVIII -lea), primele rezultate fiind apariția unor „Liturghii
ortodoxe” compuse în stil (clasic) apusean, străin de tradiția bizantină. La modul mai general,
în afară de nivelul mijloacelor și al structurilor sonore (ce se referă l a aspectul polifonico –
armonic), pătrunderea inovațiilor muzicale occidentale a afectat notația muzicală (prin
adoptarea portativului apusean) și într -o anumită măsură stilul interpretativ . Mai ales acesta
din urmă a intrat într -o dificilă relație cu „duhul liturgic” ortodox – stilul spectacular, de
concert, potrivindu -se prea puțin cu participarea comunitară și în duhul smereniei, din
Biserica Ortodoxă.
Reacțiile față de aceste stări de lucruri nu au întârziat să apară și au fost diverse. Au
existat „moder niști”, care au promovat o deschidere totală față de înnoiri – și dovadă stau
zecile de Liturghii armonice care s -au compus – dar au existat și „tradiționaliști”, ce s -au
pronunțat împotriva oricăror reforme muzicale în Biserică. Au mai existat și unii „mo derați”,

44 Gh. Ciobanu, Muzica psaltică românească în sec. XVII -XVIII , Editu ra Universității, București, 1984, p. 171.

31
cărora istoria pare să le fi dat mai multă dreptate, prin faptul că la capătul a câteva decenii de
evoluție muzical -liturgică s -a putut ajunge la un compromis viabil (dar nu „călduț”) între
tradiția cântării răsăritene și tendințele armonico -polifonice moderne, compromis constând în
armonizarea adecvată a vechilor cântări bisericești, tradiționale.
Această ultimă direcție de dezvoltare, valabilă până în prezent, a avut ca exponenți
mai importanți (și între mulți alții): în Biserica Ortodoxă a Greci ei pe Ioannis Sakelaridis
(1853 -1938), în Biserica Ortodoxă Bulgară pe Dobri Hristov (1875 -1945) și în Biserica
Ortodoxă Sârbă pe Stevan Mokranjac (1856 -1914). În Biserica Ortodoxă Română poate fi
amintită în acest sens o întreagă pleiadă de muzicieni, înc epând cu D.G. Kiriak și continuând
cu N. Lungu și mulți alții, până azi45.
Mai trebuie remarcat că în toate aceste Biserici, de regulă se cânta coral -armonic
doar cântările Sfintei Liturghii, în Duminici și la Sărbători, și doar în catedrale sau bisericile
mai mari din mediul urban – în restul parohiilor și la mănăstiri (chiar și acolo unde se mai
cântă armonic, însă în afara sărbătorilor și la toate celelalte slujbe în afara Sfintei Liturghii)
păstrându -se și cultivându -se în continuare vechea cântare de st rană sau de obște, monodică
(pe o voce), de tradiție bizantină.

I.2.2. Genurile muzicale bizantine

Condacul este un gen foarte diferit de canon (ter menul este de fapt destul de tardiv,
nu mai devreme de secolul al IX -lea; mai devreme, erau numite simplu Imne, alcătuiri sau
cântări). Nu mai sunt folosite în forma întreagă lungă în care au fost inițial compuse, cu
excepția Acatistului Maicii Domnului . Acesta începe cu un tropar numit koukoulion sau
proimion (uneori sunt mai mult de unul singur) care se termină cu un refren și care continuă
cu o serie de tropare, aproximativ paisprezece, numite icoi, toate având aceeași structură a
versurilor (de obicei n u identică cu cea din proimion) și fiecare din ele terminându -se cu
același refren. (Termenul ikos sau oikos înseamnă casă, iar termenul este folosit în poezia
siriacă pentru a desemna o stanță în formă versificată. Condacul era, precum am remarcat
deja, o predică în versuri: proimionul și icoi trebuiau cântate de un cântăreț (Sfântul Roman
era diacon) și strana (și foarte probabil întreaga adunare) trebuia să se alăture la refren46.
Condacul făcea parte nu din cultul mo nastic, ci din cultul oficiat la cat edrală și în
special, pre cum a arătat Lingas, din slujba cântată (asmatiki akolouthia), care constituia

45 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 136.
46 Alexandru Prelipcean, Sfântul Roman Melodul – imnograful desăvârșit al Ortodoxiei , în „Studii Teologice”,
Seria a III -a, An. VII, Nr. 2, 2011, p. 81.

32
privegherea de sâmbătă și cea dinainte de sărbătorile mari ca o pregătire pentru Liturghia
euharistică de Duminică sau din ziua de sărbătoare respectiv ă. Cum arată Robert Taft, această
slujbă cântată (asmatiki akolouthia ) era „caracterizată prin psalmodia specifică unei catedrale,
formată din rugăciune și lectură, mai ales din Scriptură, deși nu obligatoriu). Psalmodia avea
un caracter dialogic sau antif onal, cu participarea largă a poporului, și nu trebuie confundată
cu psalmodia meditativă, continuă, a prive gherilor monahale și de toată noaptea47.
Ceea ce denumim astăzi condac este o poezie omiletică caracterizată de narațiune și
de elemente dramatice ș i alcătuit dintr -un număr variabil de strofe (de obicei între 18 -30) ce
au aceeași structură metrică. Elementele constitutive ale unui condac sunt prooimionul
(προοίμιον), refrenul (εφύμνιον) și tropar( -ele) (icos). Prooimionul (numit rareori și cuculion,
κουκούλιο) este o strof ă redactată într -un metru diferit de restul strofelor, având așadar și o
muzică diferită de acestea. El este “un tropar mai scurt decât icosul și nu are comun cu acesta
decât refrenul”48. Cert este că, așa cum au fost păstrate ele ast ăzi, rolul lor pare a fi de
anunțare a temei ce conține respectivul condac. Spre exemplu, în cazul celui mai cunoscut
condac romaneic păstrat până în zilele noastre (Condacul Fecioara astăzi…), prooimionul face
cunoscută tema condacului de la Nașterea Do mnului: “Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de
ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc și
magii cu steaua călătoresc. Căci pentru noi S -a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte
de veci”49. Prooimionul este de fapt un tropar -sinteză al întregului condac. Cu toate acestea,
G. de Matons întregește spectrul istoriei condacului, fiind de părere că prooimionul nu a fost
scris pentru a anunța tema condacului respectiv, ci din contră, pentru a anunța refrenul
condacului. Pentru editorul grec N. Tomadakis, prooimionul este condac, iar totalitatea
condacelor creează un „imn”, deoarece editorul vede condacul ca și rezumat al conținutului
unui imn.
De o importanță specială era citirea Evangheliei și predica.50 Aici s e regăsește și
condacul în forma lui originală; ca predică în versuri rostită și implicând populația laică din
biserică, făcea parte din predicarea Cuvântului, menită să pregă tească pe mirenii evlavioși
pentru celebrarea Dumnezeieștii Liturghii.
Dezvoltar ea imnografiei bizantine de la condac la canon, nu este, prin urmare,
nicidecum lineară. Mai înainte de toate, condacul nu a fost scos afară din uz de îndată ce a

47 Ibidem .
48 Sf. Roman Melodul, Imne…, p. 39.
49 Ibidem , pp. 59 -60
50R. Taft, The Liturgy of the Hours and West, MN: The Liturgical Press,Collegeville, 1985, pp. 189 -190, citat in
Lingas, „Liturgical Place”, p. 52.

33
apărut canonul, fiindcă ele aparțineau unor slujbe diferite – canonul slujbei monastice la
utrenie, condacul aparținea slujbei cântate a privegherii din cultul catedralei, o slujbă desti nată
în general mirenilor – și deși e adevărat că în final slujba bizantină a devenit în întregime
monastică prin inspirație, slujba de la catedrală a continuat l a Constan – tinopol poate până în
1204, și la Tesalonic până la înce putul secolului al XV -lea.
Trecerea de la condac la canon este, așadar, desigur, un aspect al progresivei
monahizări a liturghiei bizantine, dar acesta era un proces treptat. Este foarte probabil că, pe
măsură ce slujba catedralei se îmbogățea și în Marea Biserică Sfânta Sofia, precum și în alte
locuri, s -au ciocnit unul cu altul pentru o vreme ambele slujbe au fost comprimate și în acest
proces, tot mai puține ikoi din kontakion au fost e fectuate, până când în cele din urmă au
devenit canon, dobândind locul pe care îl ocupă astăzi.
În al doilea rând, tot provenite din contexte liturgice diferite – „cult mirean” /vs/ cult
monastic – condacul și canonul avea, de asemenea, o proveniență geo grafică diferită: Canonul
originar în Ierusalim și în Țara Sfântă, în vreme ce condacul, oricare ar fi fost rădăcinile lui
siriace, era o caracteristică a vieții religioase din Constantinopol și s -a răspândit de acolo.
Condacul și canonul sunt, prin urmare , o parte a unei istorii complexe a diferitelor
influențe exercitate de Ierusalim și Constantinopol asupra dezvoltării cultului liturgic bizantin.
Și, în sfârșit, tre cerea de la condac la canon este mai mult decât o schim bare de gen în poezia
liturgică. Reprezintă o trecere de la ceea ce eu aș numi poezia ca predicare la poezia ca medi –
tație, de la poezia folosită în slujba propovăduirii Evangheliei la poezia ca o cale de meditație
asupra adevărurilor cre dinței, și aceasta este o altă fațetă a schimbării , deja men ționate, de la
orientarea laică la inspirația monastică din cultul liturgic bizantin.
În cele ce urmează vom lua două repere, un condac și un canon pe aceeași temă sau,
mai precis, compuse pentru același eveniment liturgic, și vom urmări la ce s e reduce diferența
între condac și canon nu atât istoric, cât teologic sau cu adevărat practic. Vom urmări
comparația unuia din condacele Sfântului Roman cu unul din canoanele Sfântului
IoanDamaschinul. În cazul Sfântului Roman, avem ediții critice ale co ndacelor lui și, deși
există neînțelegeri cu privire la autenticitatea unora dintre condace, cel puțin aparatul critic
este acolo pentru a putea discuta despre aceasta. Cazul SfântuluiIoan Damaschinul, precum se
știe bine, este evident diferit. Pentru comp ozițiile sale în versuri, cu greu s -ar putea spune că
s-a întreprins vreo analiză critică. Pentru cea mai mare parte a textelor ne sprijinim pe texte
găsite în cărțile de cult ale Bisericii, iar acestea sunt orice, numai critice nu. Singura lucrare
mai ex tinsă asupra subiectului care este cunoscută despre autenticitatea scrierilor Sfântului
Damaschin o constituie seria de articole publicate de Sofronios Eustratides, episcop de

34
Leonopolis, în Nea Sion prin anii 193051. Vom urmări comparația condaculuiSfântu luiRoman
despre Sfântul Apostol Toma, destinat Duminicii lui Toma necredinciosul, Antipasha ,
Duminica după sfintele Paști52 și canonul monahilor pentru aceeași Duminică, scris de
SfântulIoan Damaschinul, consi derat și de Eustratiades ca autentic53.
Să anali zăm, așadar, mai întâi care sunt faptele con trastante care se referă în general
la toate condacele și canoanele. Mai întâi condacul, prin refrenul său, implică pe ascultători în
ceea ce este prezentat dramatic în stanzele condacului. Refrenul aici este re prezentat de
mărturisirea sfântului Apostol Toma, pusă pe buzele adunării: „Tu ești Domnul și Dumnezeul
nostru”. Așadar fiecare stanză conduce la mărturisirea comună tuturor celor adunați în
Biserică, când strigă împreună cu Toma: „Tu ești Domnul și Dumnezeul meu”. În al doilea
rând, condacul tinde să fie puțin mai lung decât canonul. În al treilea rând, condacul este
condiționat numai de prezentarea (poetică) strict a evenimentelor celebrate – îndoiala lui
Toma, cre dința redobândită prin pipăirea co astei lui Hristos Înviat, misiunea lui de a
propovădui credința regăsită lumii întregi, taina întâlnirii lui cu Hristos cel Înviat, în vreme ce
canonul este și el, pe de o parte, condiționat (până la un anumit punct) de structura cântărilor
biblice care în soțesc troparele, iar pe de altă parte, există puține șanse de a se dezvolta aici
orice discurs dramatic, fiindcă troparele sunt, mai mult sau mai puțin, izolate sau, cel mult,
sunt grupate împreună cu cântările biblice relevante, (sunt nu mai mult de patr u tropare
diferite pentru fiecare cântare, și în acest caz, katavasiile sunt cele rânduite pentru perioada
pascală).
În sfârșit, nu totdeauna prezente în toate canoanele, deși prezente aici, canoanele
funcționează printr -o struc tură plină de aluzii ușor de reținut, fapt care este, cred, neobișnuit
pentru condacele Sfântul Roman. În cazul Du minicii Sfântului Toma, astfel de aluzii la sfinții
părinți sunt o caracteristică specifică, pentru sensul originar al primei duminici după Paști,
cum ar fi completar ea catehezei mis – tagogice săptămânale, în esență, ziua a opta după sărbă –
toarea Paștelui, Duminica cea Nouă, înainte de dezvol tarea comemorării lui Toma și a
îndoielii sale, (schițată de sfântul Ioan Damaschinul sub influența predicii sfânt -ului Grigorie

51Sophronios, [Eustratiades], „Ho Hagios Ioannes ho Damaskenos kai ta poietika autou erga”, Nea Sion, 28
(1933), pp. 11 -25.
52Sancti Romani Melodi Cantica. Cantica Genuina, eds. P. Maas and C.P. Trypanis,Clarendon
Press,Oxford,1963, pp. 234 -241. Tra ducere in Kontakia on the Life of Christ: St. Romanos the Melodist, tradus
cu introducere de Arhimandritul Ephrem Lash, Harper Collins, San Francisco, 1995, pp. 181.191.
53 Eustratiades, Nea Sion, 26 (1931), pp. 721. Textul este luat din Penticostarion, Ekdosis tis Ap ostolikis
Diakonias tis Ekklisias tis Ellados,Athens, 1994 pp. 79 -85.

35
Teologul la întâia Duminică după Paști), nu însă și pentru condac, care renunță la temele
pascale nespe cifice întâlnirii lui Toma cu Domnul54.
Acest punct general – contrastul între folosirea con secventă a tipologiei în Roman
Melodul comparativ cu stilul aluziv pe care îl regăsim la Sfântul Ioan Damaschinul – necesită
o expunere detaliată.
Primul tropar din Cântarea 1 începe astfel: „Astăzi este primăvara sufletelor”,
selectând tema cu care Sfântul Grigorie își încheie predica la Duminica cea Nouă ( întâ ia după
Paști), care spune: „pentru a vorbi pe scurt, acum este primăvara lumii, primăvara cea duhov –
nicească, primăvară în suflete, primăvară în trupuri, o primăvară văzută și una nevăzută.”
(Cuv. 44, 12). Primăvara pe care noi o trăim la sfârșitul săptăm ânii înnoirii noastre –
diakainismos – este caracterizată de proaspăta creștere, de înnoirea făpturii, de iradierea
luminii; această temă este explorată de Sfântul Grigorie în predica sa, când vorbește despre
egkainia (înnoirea) firii pe care o sărbătorim în această zi când ni se cere să cântăm cântare
nouă (Cuv. 44, 1) și vorbește despre această zi numind -o „ziua de naștere a mântuirii” și „ziua
a opta a veacului ce va să vie” (Cuv. 44, 5).
Toate aceste metafore sfântul Ioan le sintetizează în primul trop ar al Cântării a 7 -a a
Canonului său, „Este cea dintâi și începătura zilelor, ziua dătătoare de lumină, întru care se
cuvine ca poporul cel nou al lui Dumnezeu să se bucure, fiindcă poartă cu cutremur chipul
veacului ce va să vină, de vreme ce plinește ziu a a opta.” – temă pe care o ia din troparul întâi
al Cântării a 9 -a: „Ziua Ta cea străluci toare și plină de lumină O, Hristoase, preamărim harul,
lumina întru care te -ai arătat ucenicilor tăi.” În troparul al doilea al Cântării întâi, Sfântul Ioan
citează direct din Cuvântul Sf. Grigorie. „Împărăteasa Anotimpurilor adu când daruri
strălucitei Împărătese, ziua zilelor, desfată po porul cel ales al Bisericii, care se roagă neîncetat
lui Hristos Cel înviat” este troparul, limpede desprins din acest pasaj din predica Sfântului
Grigorie: „Împărăteasa anotimpurilor vine în procesiune la împărăteasa zilelor și daruri aduce
din tot ceea ce este mai frumos și mai plin de desfătare (Cuv. 44, 10)55.
Ceea ce este izbitor în acest caz este felul în care Sfântul Ioan Dam aschinul a folosit
Cuvântul Sfântului Grigorie la Duminica cea Nouă , care reintroduce în slujba Duminicii de
după Duminica Paștilor, teme care au fost lăsate de o parte, când această duminică a ajuns să

54 Cf. Vitaly Permiakov, „The Historical Origins of the Feast of Antipasha”, St. Vladimir’s Theological
Quarterly, 47 (2003), pp. 155 -182.
55 Ibidem .

36
fie văzută ca celebrând doar înlăturarea îndoielii Ap ostolului Toma prin atingerea – pselafesis
– rănilor lui Hristos, teme care sunt, de fapt, absente din condacul Sfântului Roman56.
În rest, atât condacul Sfântului Roman, cât și canonul Sfântului Ioan tratează aceleași
teme: Intrarea lui Hristos prin ușile închise, fie că este vorba despre intrarea mormântului, fie
de ușile închise ale camerei din catul de sus în care se aflau ucenicii; felul în care îndoiala lui
Toma devine „maică a credinței”, o mărturie ulterioară a Învierii; sau felul în care curiozitate a
lui Toma primește un rol în iconomia dumnezeiască a mântuirii; sau, și mai izbitor încă, ceea
ce este semnificat prin „atingerea” Dumnezeului în trupat și înviat (a se observa faptul că
interpretarea, acum prevalentă în Apus, că Toma nu a atins efectiv p e Hristos Cel înviat, ci că
și-a trâmbițat credința pur și simplu ca răspuns imediat la invitația lui Hristos de a -I atinge
rănile și de a -I simți trupul, nu apare nici într -un un loc în interpretarea răsăriteană a temei
întâlnirii lui Toma cu Dumnezeu Cel înviat(Prevalența acestei interpretări în Apus poate fi
verificată consul tând aproape orice comentariu occidental modern la Evanghelia sfânt ului
Ioan: toate sursele pe care le -am consultat (Westcott, Bultmann, Hoskyns and Davez,
Lightfoot, Barrett, Lind ars, Brown) cu excepția uneia singure, toate presupun, cu diferite
grade ale accentuării sce nelor, că Tomas nu ar fi dat curs invitației Mântuitorului de a -L
atinge. Această viziune modernă predominantă nu se regăsește însă în tradiția patristică;
Sfântul Ioan Hrisostomul, Sfântul Chiril al Alexandriei și Teophylact, toți adoptă varianta că
Toma înr -adevăr L -a atins pe Domnul. Aceasta este și viziunea predominantă în Apus în
ambele tradiții, patristică și medievală, Augustin remarcă faptul că „am putea spu ne că
ucenicul nu a îndrăznit când El i -a oferit să îl atingă, fiindcă nu este scris Și Toma L -a atins.”
(Tractatus in Iohannis Evangelium, 121. 5 28 -30 [CCSL 36, ed. R. Willems, 1954]), dar
aceasta este doar un aparte. întreg comentariul sfântului Augusti n pre -supune faptul că Toma
a atins cu adevărat rănile Domnului Thomas d’Aquino în comen tariile sale presupune că
Toma a atins pe Domnul, și toate pasajele pe care le citează în Catena Aurea pesupun același
lucru. Astfel încât interpretarea mdernă a fragm entului pare în acest caz să fie aproape în
întregime de dată recentă)57.
Scopul mai larg al condacului, în comparație cu ca nonul, arată că aceste teme sunt
tratate diferit. Condacul poate fi mai extins; canonul nu poate face mai mult decât exprimă
prin în săși structura sa (faptul că unele tropare sunt sunt acum, și fără îndoială erau și atunci,
repetate lasă loc pentru o aluzie la „cufundarea în” , ca rod al unei repe tate meditații.)

56 Alexandru Prelipcean, Sfântul Roman …, p. 83.
57Andrew Louth, Sfântul Roman Melodul. Imnele pocăinței , trad. Parascheva Grigoriu, Trisagion, 2006, pp. 19 –
20.

37
Prima temă, trecerea prin ușile încuiate, este prezentată într -o formă f oarte sumară în
canon. Al treilea tropar din Cântarea întîia spune: „Nici porțile iadului, o, Hristoase, nici
piatra mormântului, nici ușile încuiate nu au stat în calea Ta. Ci înviind din mormânt, ca un
Dumnezeu, ai venit la prietenii Tăi, pace dăruindu -le mai presus de toată priceperea.”
Asimilarea ușilor încuiate de la etajul de sus cu porțile Iadului și cu mormântul pecetluit
sugerează în mod frapant biruința lui Hristos asupra puterilor morții și a limitărilor lumii
acestea, pe care și credința lui Tom a trebuie să le biruie, de asemenea. Roman în schimb, tra –
tează această temă, cum o face adesea, în felul unei re flecții narative, punându -l pe Toma să
spună:
“Noapte mi s -a făcut mie și întuneric adânc cuvintele celor împreună -slujitori cu
mine;
Căci ace stea nu m -au luminat, nu au aprins în sufletul meu
Candela minunii pe care acum o văd mai presus de orice nădejde!
Căci acum Îl văd limpede pe Hristos iarăși venind prin ușile -ncuiate.
Dar dacă vreme -aș fi avut să aflu că a venit astfel,
Nu aș fi fost necredincios. Căci nu aveam decât să cuget
La intrarea și ieșirea Lui din Maria.
Ei doar mi -au spus că L -au văzut,
Dar cine nu L -a văzut pe El venind, cum va putea spune:
Tu ești Domnul și Dumnezeul nostru.” (Ikos 9)
Sfântul Roman îl pune pe Toma să medite ze la un alt chip în care Cuvântul întrupat a
trecut prin ușile închise ale Feciorelnicei Nașteri, o referință la Ezechiel, 44, 2, și la porțile
Templului care vor rămâne închise, “fiindcă Dom nul, Dumnezeul lui Israel a trecut
printrânsele”58.
Tema îndoiel ii lui Toma și biruirea ei se desfășoară în ambele, în condac și în canon.
Referințele sunt în canon, în mod necesar, scurte și aluzive, deși canonul poate folosi referințe
gata fabricate oferite de cântările pe care troparele le însoțesc. Cântarea a 6 -a, de pildă, este
rugăciunea lui Iona din pântecele chitului, care sugerează o paralelă cu Toma în troparul întâi:
“nu L -ai lăsat pe Toma, Stăpâne, cufundat în adâncul necredinței când Ți -ai desfăcut palmele
spre cercetare”. Roman își rezervă bogăția câtorva strofe pentru a explora tema îndoielii lui
Toma și rolul ei în iconomia credinței59:
Cum voi putea crede vouă, auzind cuvinte cu neputință de crezut!

58 Alexandru Prelipcean, Sfântul Roman Melodul … , p. 85.
59 Ibidem .

38
Căci dac -ar fi venit Răscumpărătorul, Și -ar fi căutat sluga.
Dacă ziua ar fi răsărit, nu s -ar fi arătat din colo de vreme.
De-ntr-adevăr Se arăta Păstorul, ar fi chemat și mielul.
A-ntrebat oarecând: “Unde ați pus pe Lazăr?”
Iar acum nu a zis: “Unde -ați lăsat pe Toma?”
Dar oare a uitat pe cel ce voia a muri cu El împreună?
Necredincios rămân până nu văd.
Atunci numai când voi vedea, voi pune mâna mea pe coasta Lui,
Atunci voi crede și voi zice:
Tu ești Domnul și Dumnezeul nostru!
Dar miezul tainei îndoielii lui Toma și a redobândirii credinței atât la Roman, cât și
la Sfântul Ioan, este ideea mâinii create a lui Toma atingând trupul lui Hristos, unit ipostatic
cu dumnezeirea. Sfântul Ioan cântă despre taina contactului creaturii cu focul dumnezeirii.
Este o temă care revine de câteva ori. Al doilea tropar al cân tării a cincea spune: “Cu
adevărat, vrednică de laud ă, înfri coșătoare faptă a lui Toma! Căci cu îndrăzneală a atins
coasta care i -a strălucit focul cel dumnezeiesc.” Iar al doilea tropar la cântarea a noua spune:
“Pe Tine, Cel a Cărui coastă a fost atinsă de o mână de lut care nu s -a ars de focul Ființei T ale
celei nemateriale, în cântări de laudă Te mărim!”
În spatele acestor cântări putem descoperi o aluzie la Epistola către Evrei:
“Dumnezeul nostru este un foc care arde” (12, 29) și “Este înfricoșător lucru a cădea cineva
sub mâna Dumnezeului Celui viu” (10, 31). Ca de obicei, Sfântul Roman tratează această
temă în mod tipologic, ideea focului arzând al lui Dumnezeu amintindu -i de întâlnirea lui
Moise cu Dumnezeu în Rugul aprins.
Cu-adevărat, rugul cel purtător de foc ardea și nu se mistuia.
Căci cred cel or scrise de Moise pentru mâna lui Toma.
Căci stricăcioasă fiind și plină de spini, nu s -a ars când s -a atins de coasta ca de o
flacăr -aprinsă Și precum oarecând focul s -a pogorât în rugul de spini,
Acum a alergat către foc mâna în chip de rug.
Și Însuși D umnezeu s -a arătat, pe -amândouă păzind.
Astfel cred și astfel preamăresc Pe acest Dumnezeu și om, zicând:
Tu ești Domnul și Dumnezeul nostru.
Mai există o temă abordată atât de Sfântul Roman, cât și deSfântul Ioan, anume
convingerea că acea confirmare a credinței lui Toma a avut o importanță covârșitoare pentru
misiunea Bisericii – tradiția spune că Toma a propovăduit Evanghelia departe, în Indi a, unde a

39
și murit. SfântulRoman însuși face re ferire la acest aspect, chiar la începutul Condacului său:
(Icosul al treilea).
“Căci pentru mine a fost scris dreptarul acestei credințe
Prin mâna lui Toma; căci aceasta, atingându -se de Hristos
Trestie de s criitor s -a făcut ce scrie cu iscusință,
Scriind credincioșilor: de aici izvorăște credința.
De aici a băut și tâlharul și s -a îndreptat.
De aici și ucenicii și -au adăpat inimile,
De aici din izvor a scos Toma cunoștința celor pe care le căuta:
Bău cel din tâi și apoi adăpă pe mulți,
S-a îndoit puțin, dar pe mulți i -a convins a zice:
«Tu ești Domnul și Dumnezeul nostru»”.
Sfântul Ioan Damaschin a crezut același lucru și și -a exprimat credința prin
următoarele cuvinte: „Nu în zadar s -a îndoit Toma de Învierea Ta, ci s -a grăbit, o, Hristose, să
arate tuturor neamurilor că aceasta era mai presus de orice îndoială. Și venind de la îndoială la
credință, pe toți i -a învățat să spună Tu ești Dumnezeu Cel preaînălțat, Dumne zeul nostru și
Dumnezeul părinților noștri. Binecuvântat ești! (al treilea tropar la cântarea a șaptea)”.
În concluzie, afirmăm că istoria imnografiei creștine răsăritene, de la Sfântul Roman
până la Sfântul Ioan Damaschin, poate fi caracterizată ca fiind evoluție de la “condac la
canon”, o evoluți e atât de îndelungată, încât este nedrept să separăm ceea ce constituie o lungă
istorie a unei tranziții treptate, care face cu adevărat parte inte grantă din tranziția de la slujirea
proprie catedralei la cultul monastic, care, în cele din urmă, a devenit predo minant. Acest
proces mai poate fi înțeles ca o trecere de la poezia ca propovăduire/kerygma la poezia ca
meditație, dar și aici trebuie să fim cu băgare de seamă pentru a nu exagera, căci meditația la
Evanghelia lui Hristos nu poate fi, în ultimă in stanță, ruptă de propovăduirea dogmatică (a
adevărurilor de credință)60.

60 Andrew Louth, Sfântul Roman Melodul. Imnele pocăinței…, p. 24 .

40

I.3. Citirea pericopelor scripturistice ca izvor al predicii în Biserica
Ortodoxă

Domnul nostru Iisus Hristos ne -a lăsat două daruri de mare preț: Sfânta Evanghelie și
Sfânta Cuminecătura, adică Trupul și Sângele Său la Cină cea de Taină, frângând pâinea și
luând paharul cu vin, Iisus le -a dat ucenicilor zicând:, Luați mâncați, acesta este trupul Meu,
care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor’’. Și iarăși:, Beți dintru acesta toți, acesta este
sângele Meu al legii celei noi, care se varsă pentru voi și pentru mulți spre iertarea păcatelor’’,
apoi a mai adăugat, Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea’’, trimiteri pe care le găsim la
Evangheliile sinoptice (Matei c ap. 26, 26; Marcu 14, 22 -24; Luca 22, 19 -20). Acesta este
testamentul lui Hristos, iar Biserica Ortodoxă fiind credincioasă cuvântului lui Dumnezeu
împărtășește cele două daruri cerești ce se completează între ele: adevărul descoperit de
Hristos și Trupul și Sângele Lui61.
Locurile centrale care sunt în legătură din Biserică Ortodoxă sunt: altarul și amvonul.
Hristos Cel euharistic se împarte de la altar, iar de la amvon se propovăduiesc adevărurile
credinței care pregătesc pentru unirea cu Hristos ce culmin ează în primirea Trupului și
Sângelui Său. Sfânta Euharistie sfințește pe credincioși fiind medicamentul nemuririi, iar de
pe amvon cuvintele insuflate de Duhul Sfânt Apostolilor ne luminează mintea și arată calea
vieții veșnice62.
Prin cultul divin ni se t ransmite întreaga revelație a Sfintei Scripturi și învățătura
sacră păstrată nealterată, scrisă sub inspirația Sfântului Duh. Biserica se roagă, doctrina ei
fiind integrată liturgic iar lecturile biblice sunt integrate la rândul lor în rugăciune și se cite sc
doar cu rugăciune. Biblia este parte a rugăciunii conținute de cărțile de cult.
Pentru Părinții Bisericii Răsăritene citirea, interpretarea și predicarea cuvântului lui
Dumnezeu au însemnat rațiunea de a fi ca teologi și preoți. Încă din epoca apostolic ă Sfânta
Scriptură a fost introdusă în cultul divin și era citită cu mult zel de către credincioși.
Cunoașterea Scripturii reprezintă după Sfântul Ioan Gură de Aur datoria fundamentală a
fiecărui creștincare îndeamnă și la procurarea ei dar nu ca pe un obi ect de lux ci ca să o
citească de la care laicii se sustrăgeau invocând motive: „ exercit o meserie, am soție, am copii
de hranit” și că aceasta le revine celor care au renunțat la lume. Dimpotrivă, noi avem mai

61 Episcop Vasile Coman, Cuvantari liturgice, Ed. II -a, Oradea, 1977, p.7.
62 Idem, Insemnatatea Scripturii si a Traditiei in cultul Bisericii Ortodoxe , în „Ortodoxia” , XXXII (1980), 4, p.
584.

41
mare nevoie decât călugării de a citi Scriptu ra, pentru că ei prin felul lor de viața sunt feriți de
multe lovituri ale diavolului, iar noi suntem în lupta expusă la neîncetat la noi răni63. Această
idee de a lăsa lectura Bibliei în sema altora pornește și de la o eroare potrivit căreia nu toți
crești nii ar fi vrednici să le citească. Adevărat este și că mâncarea obișnuită este primejdioasă
pentru bolnavi, ba și apa și aerul rece, care dau sănătate și învioreză pe cei sănătoși, pot să
facă rău unui bolnav. Pentru câțiva bolnavi nu vom spune despre apă, aer și hrană că sunt rele
și vătămătoare.
Așadar Biblia nu este adresată doar clerului, savanților sau celor din vreo clasă social
superioară pentru că pe de altă parte în viziunile adresate profeților, Dumnezeu îi trimite să
vestească poporului cele des coperite lor nu să le țină pentru ei, iar Apostolii sunt trimiși să
propovăduiască la toate neamurile64.
Biblia trebuie lecturată mai mult, interpretata și lecturată; într -un cuvânt, repusă în
centrul vieții liurgice a Bisericii, înaintea Molitfelnicului și nu înspatele lui. Este adevărat că
rugăciunile liturgice ale Bisericii, limbajul și simbolurile ei provin toate din scrierile canonice,
dar acest adevăr nu mai este suficient doar prin sine însuși. El trebuie explicat, exemplificat cu
cuvântul Scripturii, adaptat totuși noilor cerințe teologice și pastorale din viața parohiei
moderne65.
Mântuirea este punctual final p e care îl urmărește Scriptura: „ Acestea s -au scris ca să
credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu și, crezâ nd să aveți viață în numele lui”
(Ioan 20 , 31). Scriptura își primește autoritatea de la Iisus Hristos, căci ea cuprinde faptele și
cuvintele Sale, consemnate în scris prin inspirația divină. Afirmațiile făcute pe baza scripturii
sunt de netăgăduit66. Și Sfântul Ioan Gură de Au r, învața, potrivit credinței creștine, că Sfânta
Scriptură este superioară tuturor creațiilor universal, în materie de credință o așează mai
presus de întreaga cugetare omenească, fiind mai vrednică de crezare decât însăș i evidenta
lucrurilor vizibile. „ Ne putem înșela – zice el –cu privire la ceea ce vedem; în credință nu
exista eroare posibilă. Acolo ne încredințăm simțurilor, aici Duhului Sfant”67ea este de or igine
dumnezeiască, cuprinzând „cuvinte ale Duhului” . Sfântul Vasile cel Mare spune și el ca
principalul ei autor este Duhul Sfânt pentru că El a descoperit Sfinților autori ceea ce aveau să
redea în scris. Prin aceasta Sfântul Vasile cel Mare nu a intenționat să se înțeleagă că a fost

63Sfântul Ioan Gură de Aur apud Arhim. Veniamin Micle, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile
Sfântului Ioan Gură de Aur , în „Ortodoxia”, Nr. 2/1980, p. 282.
64 Prof. N. Chițescu, Despre Biblie: Cum se citeste? Cum se asculta? Cum se studiaza? în „Glasul Biserici”, anul
11 nov. 1958, p. 1042.
65Mircea Basarab, Interpretarea Sfintei Scripturi …, p.12.
66Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoașterea Sfintei Scripturi…, p. 258.
67 Sfântul Ioan Gură de Aur apud Arhim. Veniamin Micle, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi …, p. 278.

42
scrisă de a treia Persoană a Sfintei Treimi, ci a fost rostită cu scopul de a determina pe
ascultătorii săi să rețină valoarea și importanta originii Sfintei Scripturi. El arată ca Biblia est e
opera divin -umana, a cărei conținut dumnezeiesc este îmbrăcat în haina cuvântului omenesc.
Acest adevăr se constată și dintr -o omilie a sa unde spune că Sfânta Scriptură
cuprinde cuvinte ale harului divin, care a îndemnat pe aghiograf să scrie68. Ea este ca o
scrisoare adresată de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, iar pentru a o înțelege trebuie să ne
dechidem inima spre rugăciun e. Dacă nu înțelege ceva să se adreseze profesorilor de teologie
care s -au nevoit în învățătura ei sau membrilor ierarhiei care s -au ostenit spre înțelegerea lor.
Din aceste considerente fiecare credincios trebuie să citească Scriptura. Aceasta este
opera divin -umana fiind adresată întregii omeniri, din toate timpurile, locurile și categoriile
sociale, indiferent de nivelul cultural atins în evoluția sa spirituală. Ni s -a transmis în scris
Revelația divină, înțelepciunea dumnezeiască considerând metoda cea mai adecvată pentru a
pune la îndemâna oamenilor cuvântul necesar mântuirii.
Pentru a determina să citească Sfânta Sciptură, Sfântul Ioan Gură de Aur relatează
într-o omilie adresată credincioșilor și ascultătorilor lui că trebuie să se dedice nu numai c itirii
Scipturii ci și studiului aprofundat iar pentru că ai ei să înțeleagă mai bine intenția să
instructive -educativa, le prezintă un ex emplu luat din lumea păsărilor: „ Noi facem ca
porumbeii; ei dau câte puțină hrană în ciocul puilor, atât timp cât rămâ n în cuib; dar când ies
afară și le văd aripile întărite, schimba metoda: aduc în ciocul lor un grăunte pe care li -l arata,
iar când puii se apropie să -l ia, mama îl lasa să cadă jos, făcându -I să-l adune ei. Și noi facem
la fel: luăm în gura hrana spiritu al și va chemama pentru a vă da, după obiceiul nostru Soluția
problemelor; dar când, adunați din toate părțile, așteptați această soluție, o lăsăm să cadă, ca
să vă obișnuiți a cugeta voi înșivă”69.
Pentru citirea Scripturii este necesară o pregătire suflet ească care va consta din
analiza interioară pe parcursul căreia păcatele săvârșite vor fi regretate iar gândurile
necuviincioase vor fi alungate din suflet pentru că mai apoi atenția să se îndrepte asupra celor
citite. Hristos spune Sfântul Ioan Gură de Au r, trimițându -I pe iudei la Scriptura, le
recomanda, nu simpla lectură, ci studiul serios și aprofundat. El nu le sp une: „Citiți
Scripturile’’, ci „ Cercetați Scripturile”70.
Cel care cercetează Scripturile cu credința și evlavie citește opera Duhului Sfânt
adresată tuturor oamenilor, sta de vorbă cu Dumnezeu, iar cel ce stă de vorbă cu Dumnezeu și

68Sfântul Vasile cel Mare a pud Ibidem , p. 276.
69Ibidem , p. 284.
70Sfântul Ioan Gură de Aur apud Ibidem , p. 285.

43
îl ascult este imposibil să nu dobândească vreun folos. Înainte de toate citirea Sfintei Scripturi
ajuta pe creștin să -și corecteze și desăvârșească viața morală, îi freest chiar de ispitele și
cursele diavolului pentru că diavolul „văzând în noi mare râvna pentru preocupările spiritual,
nu numai că nu ne atacă, dar nu va îndrăzni nici să ne privească, știind că manevrele lui vor fi
zadarnice, iar loviturile cu care va îndrăzni să atace vor cădea asupra lui”. De asemenea în
Scriptură creștinul contemplează exemplu sfinților, care prin faptele lor bune, s -a învrednicit
de bunătățile cerești71.
Mai luminați și fericiți sunt cei care ascultă cuvintele Scripturii și le îm plinesc nu cei
care doar le citesc după cum stă scris la Luca 11 , 28: „ Fericiți mai degrabă ceice asculta
Cuvântul lui Dumnezeu și îl pazesc”72.
Fiind adresată tuturor oamenilor, Sfânta Scriptură constituie hrană duhovnicească a
sufletului credincios, schim bându -I gândirea și făcându -l mai puternic și răbdător în ispitele
diavolului, datorită forței superioare ce i se transmite din Scriptură. Sfântul Ioan Gură de Aur
ne spune că atât de curată ar trebui să fie viața omului încât cărțile biblice să fie înlocu ite de
harul Duhului Sfânt, revărsat în inima lui. Pentru susținerea acestei afirmații și a posibilității
de realizare, Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur, menționează că la început, Dumnezeu s -a
adresat direct oamenilor cu inima curată, mai exact marilor pe rsonalități ale religiei vetero –
testamentare: Noe, Avraam, Iov și Moise. După ce omul s -a îndepărtat de Dumnezeu prin
păcat a fos necesară Sfânta Scriptură, ca ființă umană să cunoască voia lui Dumnezeu73.
O mărturie despre caracterul dumnezeiesc al cuvântu lui lui Dumnezeu nu o putem
dobândi decât în Biserică, pentru că celelalte studii exegetice (istorice și filologice), păstrând
deplină libertate în domeniile lor proprii de investigație, nu pot să pretindă investigarea
Scipturii din punct de vedere dogmati c. Biserica dispune de Sfânta Euharistie tot așa dipsune
și de sensul Scripturii. Este necesar acordul cu explicarea Bisericii din perioada apostolică și
patristică pentru a înțelege cuvântul lui Dumnezeu în lumina adevărului de credință. Exemplul
cu diaco nul Filip când l -a întrebat pe famenul etiopian, dacă știe ce citește în Scriptură, iar el
i-a răspuns: „ Cum voi putea, dacă nu mă va călăuzi cineva” au fost necesare lămuririle lui
Filip pentru a putea pricepe textul74.
Scriptură este adresată tuturor oam enilor, toți au dreptul și datoria să o citească dar
nu oricine o poate interpreta correct. Explicarea ei se face numai încadrul Bisericii, unde
puterea harului divin lucrează prin Duhul Sfânt, astfel ascultătorii învața pe parcursul unui an

71Ibidem , p. 287.
72Episcopul Vasile Coman, Însemnătatea Scripturii …, p. 583.
73 Sfântul Ioan Gură de Aur apud Arhim. Veniamin Micle, Citirea și interpretarea Sfintei Scrip turi…, p. 277.
74Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoașterea Sfintei Scripturi…, p.258.

44
după spusele S fântului Ioan Gură de Aur, multe lucruri folositoare mantu irii”. „ Dacă Biblia ar
intra în viața credincioșilor altfel decât pe calea Bisericii, ea n -ar mai fi cuvântul lui
Dumnezeu, ci o carte oarecare – demnă, firește, de toată considerația – care poate f i obiect al
unor cercetări istorice și literare speciale”75.
În Biserică Scriptura poate fi înțeleasă, aprofundată și trăită la adevărata ei valoare
pentru că aceasta este trupul tainic al Domnului și călăuzită de Duhul Sfânt spre adeavar.
Sfântul Irineu a ccentua rolul Bisericii î n privința citirii Scripturii. „ Scripturile trebuie citite
într-o manieră atentă pe lângă presbiterii care sunt în Biserică, pentru că la ei se găsește
doctrina Apostolilor” În Biserică, unde se găsește adevărul poate fi cunoscută Scriptura care
alcătuiește un tot integral, păstrat fără adaosuri și fără sustrageri76.
Biserica duce pe om la cunoașterea lui Dumnezeu, iar credința că ceva ce ține de
interior, ca un factor sentimental al acestei cunoșteri, este ca putere transfigurativă lăuntrică,
un har unificator atât între credincioși și Dumnezeu, și între credincioși, având ca efect
viețuirea obștească, adică Biserica. Cinstind Sfânta Treime, fiind în obștea credincioșilor, în
comunitatea harismaticilor iluminați de Cuvântul, înseamn ă a fi în Biserică. Temelia ei este
cerească, ia prin Hristos este triadocenrică deoarece energia unificatoare aparține Sfintei
Treimi.
Fundamentul haric al Bisericii este credință, taine și învățătură, pe care fundament
Apostolii au zidit pe credincioși. Structura autentică a Bisericii este adevărul revelat de
Hristos, afirmație întărită prin contribuția Apostolilor care au fost trimiși pentru transfigurarea
credincioșilor, ca să devină Biserică prealuminată a lui Hristos. Acești au fost trimiși“ca să -i
prefacă pe aceștia cu dumnezeiasca putere a Botezului și cu frumusețea cuvintelor”, de aceea
Biserica îi preamărește astfel „ preaînfrumusețaților stâlpi ai Bisericii, cei ce o sprijiniți pe
aceasta cu dogmele credinței , …Văzătorilor de Dumnezeu”, „turnuri ale Bisericii”, „ stâlpi ai
credinței”. Biserica nu este deci o adunare de ignoranți, ci prin Apostoli a devenit o adunare a
poporului lui Dumnezeu, iluminat de Hristos prin aceștia. Prin cuvintele, Hristoase
Dumnezeule, printr -înșii întăreșe Biserica Ta, și credincioșilor trimite -le binecuvântarea
Ta…”77.
De aceea, citirea Sfintei Scripturi este considerată cea mai potrivită pregătire
duhovnicească a credinciosului, în sufletul căruia ierarhia bisericească va sădi învățătura
dumnezeiască, prin interpretarea textului în cadrul Sfintei Liturghii. Credincioșii care citesc

75 Pr. prof. Gr. T. Marcu, Cuvântul lui Dumnezeu în viașa Bisericii după Noul Testament , în „Studii Teologice”
XXIII (1971), nr. 1 -2, p.49.
76Mircea Basarab, Autoritatea Sfintei Scripturi …, p.239.
77Pr. Prof. N. C. Buzescu, Unitatea Revelației.. ., p. 193.

45
textul dinainte acasă, textul ce urmează a fi interpretat în biserică de către preot, vin în
ajutorul lui, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur. Îi va fi mai ușor preotului să arate
adevărurile religioase, cuprinse în textul scripturistic, pentru că sunt deja familiarizați cu el78.
Sfântul Apostol Ioan ne învață că la siguranța ad evărului nu ajungem decât prin „ungere de la
Cel Sfânt” , iar aceasta ungere este o taină a Bisercii. Mântuitorul Însuși ne -a făgăduit că
Sfântul Duh ne va povățui la tot adevărul (Ioan 16, 13), dar pe Acesta nu -l aflam decât în
Biserică.
Numai ca mădular al Bisericii i se adresează Scriptura unei persoane ci nu
credinciosului ca persoana izolată. Cuvintele lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură, au menirea
să pătrundă în conștiința individuală, să devină un bun personal. Cuvântul lui Dumnezeu
trebuie întâlnit personal de credincios șiș a -l înțeleagă cu facultățile sale proprii. Dar această
întâlnire nu este posibilă decât dacă se afla în uniune spirituală cu Biserica, dac ă participă la
viața ei harica, dacă este cuprins în comuniune euharistică. Însă nici un credincios nu poate,
după propriul său gust să hotărască prezenta Sfântului Duh în Scriptură sau asupra inspirației
ei pentru că nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumne zeu, de cât Duhu lui Dumnezeu (I
Corinteni 2, 11). În Biserica locuiește Duhul Sfânt, Biserica fiind un „ locaș a l lui Dumnezeu
în Duh” (Efeseni 2, 22)79.
În Noul Testament ni se mărturisește adevărul istoric că, dreptul și puterea de a
învăța au fost date d e Mântuitorul Iisus Hristos numai Sfinților Apostoli și urmașilor legitimi
ail or, consitutiti în ierarhia bisericească, zicând, Învățați toate neamurile…, învățându -le să
păzească toate câte v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele pân ă la sfârșitul
veacurilor” (Matei 28, 19 -20). I Biserica li se explica ascultătorilor Scriptura de unde au un
real folos80.
Stabilirea valorilor cărților Scripturii lăsată la discreția credincioșilor se produce un
haos spiritual pe care îl produce sectarism ul. Este foarte ademenitor de a hotăra tu singur ce
este inspirat și ce nu când e vorba de a -ți însuși adevărul cuprins în Scriptură sau de a -l aplica
în viața practică. De aceea fiecare credincios este dator să primească cuvântul lui Dumnezeu
mai înainte la Biserică așa cum este dator să -l descopere pentru sine pentru a -și hrăni cu el
propria sa evlavie.
Lecturarea din punct de vedere teologic în vederea înțelegerii Sfintei Scripturi
aceasta cum am mai amintit trebuie să fie studiată nu citită, iar textul ei trebuie descifrat

78 Sfântul Ioan Gură de Aur apud Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoașterea Sfintei Scripturi…, pp. 255 -257.
79Ibidem .
80Arhim. Veniamin Micle, Citirea și interpretarea Sfinte i Scripturi …, p. 291.

46
correct ajutanndu -ne de cât mai multe cunoștințe. Sunt necesare multe cercetări premergătoare
aceste cercetări filologice sau istorice sunt în mod inevitabil și în mod natural aplicate la
interpretarea religioasă a conținutului cuvântu lui lui Dumnezeu, în măsura în care se obține o
înțelegere mai exactă a învelișului său uman și istoric81.
Sfântul Ioan Gură de Aur consacrându -se ființial operei de refacere a moravurilor
societății contemporane, nu s -a lăsat în explicări pur teoretice ale textului scripturistic, ci s -a
străduit să descopere în el adevărurile credinței creștine, pe care le -a și aplicat la viața
concretă, religioasă, morala și socială a credincioșilor. Scriptura nu este un deșteptător al
conștiinței umane ci oferă mijloace necesare desăvârșirii morale. Pentru a înțelege mai bine da
ca exemplu pe meseriași care păstrează cu multă grijă instrumenele lor, la fel trebuie să
vegheze și creștinul asupra instrumentelor artei sale divine fără de care nu are nici o
posibilitae de a -și făuri sufletul.
Meseriașii muncesc pentru a da o formă materialului, creștinul însă face din sufletul
său, dacă este vas de lemn sau de lut, o vază de aur sau de argint, devenind astfel un potir al
sfințeniei82. Cărțile Sfintei Scripturi sunt cu anevoie de înțeles, în special pentru cei care nu au
pregătirea necesară. Pentru a -I ajuta pe credincioși să citeas că și să înțeleagă Sfintele Cărți
Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda o serie de metode. În primul rând ea nu poate fi citită ca
oricare altă carte impunând o preg ătire trupească și sufletească. „ Dacă voim să citim Sfintele
Scripturi, nu în mod superficial, ci cu deplină grijă, vom putea fi mânuiți și, dacă ni le însușim
cu sinceritate, vom primi adevărata doctrină și cinste a vietii ”83. În urma unor omilii trimise
din exil găsim următoarele sfaturi date citețului Teodot : „Tot timpul liber consacreaza -l citir ii
Sfintelor Scripturi, cel puțin atât cât îți vor permite ochii tăi bolnavi acest studio, că dacă
vreodată ni se va ivi ocazia să explicăm sensul lor sufletului tău ales, s-o putem face fără
dificultate” . Călugării asemenea aloca aproape întregul lor timp citirii Scripturii iar în
manăstirile siriene după cum vedem în omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur călugării după
rugăciunile și slujbele de dimineață se retrăgeau în chiliile lor, unde se dedau cu totul citirii
cărților sfinte, pe care nu o întrerupeau decât atunci când participau la rugăciunile comune.
Citirea Scripturii nu se referă însă numai la slujitorii Sfântului altar sau călugări și nu
are numai foloase de natura duhovnicească. Ba chiar Sfântul Ioan Gură de Aur învața că
citirea ei este mai neces ară celor din lume, decât celor din singurătate. Cei din lume învața la
rândul lor pe alții în schimb ce monahul, cui voi vorbește? Pereților, acoperișurilor, pădurilor,

81Pr. Conf. Ilie Moldovan, Cunoașterea Sfintei Scripturi…, pp. 255 -257.
82Sfântul Ioan Gură de Aur apud Bruno H. Vandemberghe, Saint Jean Chrysostome el la Parole de Dieu, Les
Editions du Cerf , Paris, 1961, p.67.
83Arhim. Veniamin Mi cle, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi …, p. 284.

47
păsărilor, copacilor. Totuși el încearcă să dobândească o astfel de educație pentru pr opriul lui
interes nefiind absolute indispensabila solitarului84. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă
credinciosului care ascultă cuvântul Scripturii în Biserică, după ce prime ște înv ățătura și
explicarea lui, să recitească și chiar s ă continue pericopa când ajunge acasă.

84Sfântul Ioan Gură de Aur apud Ibidem , p.288.

48

Capitolul al II -lea: Predica și importanța ei în cultul Bisericii

II.1. Mântuitorul Iisus Hristos – predicator desăvârșit

II.1.1. Activitatea învățătorească a Domnului – model pentru catehetul de azi

Mântuitorul Iisus Hristos este Învățătorul Suprem iar învățătura Lui izvorăște din
ființa Lui dumnezeiască de aceea este superioară și de folos omenirii. El este împlinirea Legii
și Proorocilor de aceea în multele cuvâtări ținute în fața auditoriului precizează acest lucru
„pentru ca cei ce au urechi de auzit să audă”.
Mântuitorul nu a fost elevul școlii teologice iudaice. Dimpotrivă, El a reprezentat
opoziția față de cărturarii vremii Sale. A stăruit, însă, pe tâlcuirea Legii și a Proorocilor, lege
pe care n -a venit s -o strice ci s -o plinească (Matei 5, 17), adică să o desăvârșească,
completând ceea ce lipsea, de fapt, Testamentului Vechi: iubirea universală, extinsă, pe de o
parte de la conaționali la toate neamurile, pe de alta de la cei apropiați la vrășmași; totodată,
iubirea totală, până la jertfa de Sine. Așa se explică și noutatea poruncii Domnului: „Porunca
nouă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v -am iubit pe voi… (Ioan 13, 34). Așadar,
noutatea constă în El, ca model al iubirii jertfelnice85.
Iisus este „Profetul” prin Sine, nu printr -un dar venit din altă parte86. În acest fel
Mântuitorul a altoit adevărul nou și absolut pe slova veche, circumscrisă în limitele spațiului
poporului ales. El a îmbrățișat cu dragoste și milă nevoile și tristețile unei lumi înstrăinate de
Dumnezeu și a evidențiat descoperirea dumnezeiască în natura înconjurătoare, în valea
Nazaretului, în seninătatea lacului Ghenizaret, de -a lungul pitoreștii vai a Iordanului, sau în
tăcerea munților pământului făgădu inței87.
Urmând învățăturii Mântuitorului, dată Bisericii prin Sfinții Apostoli, preoții de
astăzi propovăduiesc bucuria și înăresc nădejdea credincioșilor.
Pastorația credincioșilor este o datorie însemnată a clerului, care se face atât prin
exemplu cât și prin învățătură fiindcă, mai întâi de toate trebuie să fie bun interpret al

85 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul nu a fost elevul școlii teologice iudaice , în “Ortodoxia”, an.
XXXV, 1983, nr. 1, p. 34.
86 Carmen Mari a Bolocan, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri , Ediția a 2 -a, Editura Sf.
Mina, Iași, 2008, p. 64.
87 Ibidem , pp. 64 -65.

49
Scripturii făcând deosebire între legea Noului Testament și a doua lege a Vechiului Testament
și să arate care este legea credincioșilor ca să nu cadă cineva în cursă88.
Capabil să rămână fidel chemării sale de “sare a pământului” și “lumină a lumii” (cf.
Matei 5, 13 -16), creștinul viețuiește în lume ca om al lui Dumnezeu. Înainte de lume, și în
lume, pe cărările ei, el vede pe Cel ce a zidit lumea și o susține prin puterea și milos tivirea Sa.
Problemele vieții acesteia, creștinul contemplat de Sfântul Apostol Pavel le rezolvă
în funcție de voia lui Dumnezeu. Ceea ce definește poziția sa în lume este credința.
Credința, în concepția Sfântului Apostol Pavel, este însoțită totdeauna de două
manifestări: negarea trecutului și acceptarea voii lui Dumnezeu ca îndreptar al vieții de toate
zilele. Ea trebuie să dureze cât restul vieții celui devenit credincios (prin convertire, prin
Botez, prin încorporarea sacramentală în comunitatea bise ricească). Credința presupune
statornicie. Ea nu se leapădă ca o haină uzată, nu se schimbă cu alta; ea e ca o plantă cu
rădăcini adânc înfipte în solul ființei noastre și ar trebui ca acolo ea să crească mereu și să dea
roade. Credința după strălucita def iniție paulină din Epistola către Evrei (11,1) – este
adeverirea celor nădăjduite și dovada lucrurilor celor nevăzute. Ea îmbrățișează cele trei
dimensiuni ale timpului. Ceea ce Dumnezeu a plănuit, a pus la cale din eternitate, mai înainte
de veci (trecut) , credinciosul experimentează trăind în Hristos, adică în Biserică (prezent),
convins fiind că va dobândi în viața de pe celălalt tărâm (viitor) toate bucuriile gătite de
Domnul celor ce -L iubesc și -L urmează fără șovăire89.
Credința nu lasă ca nădejdile no astre să fie zadarnice sau fantastice. Lucrurile care nu
se văd, nu sunt invizibile prin natura lor, ci scapă spiritului nostru de observație. Fără a le fi
văzut, noi știm prin credință că ele există: credința ține loc de dovadă.
Credința și nădejdea creșt inească se completează întregindu -se, desăvârșindu -se, prin
iubire și în iubire. Iubirea este, după Sfântul Apostol Pavel, plinirea Legii (Rom. 13,10) lui
Dumnezeu. Ea este expresia cea mai elocventă a sentimentului nostru de comuniune cu
Dumnezeu și cu se menii noștri. Dragostea a desființat vrăjmășia dintre pământ și cer și dintre
oameni. Ca virtute creștinească de căpetenie, ca roadă a Duhului Sfânt în omul convertit,
dragostea este chezășia menținerii și consolidării păcii instaurate între Dumnezeu și om și
între oameni prin jertfa de pe Golgota. Dragostea reprezintă blazonul de noblețe suprafirească
a omului nou și mărturia maturității lui duhovnicești. Dragostea este sursa faptelor pe care le
săvârșește creștinul.

88 Pr. Conf. Dr. Alexandru Isvoranu, Rolul credincioșilor și activitatea pastorală a preotului după Sf. Apostol
Pavel , în Îndrumătorul bisericesc misionar și patriotic, Craiova, nr. 3, 1986, pp. 129 -134.
89 Ibidem , p. 131.

50
Aceste fapte sunt conforme cu credința întru care stă omul ce le plinește. Dacă
întrunesc această condiție, ele nu pot fi decât fapte bune (cf. Efes. 2, 10). “Tot ce nu -i din
credință, este păcat” (Rom. 14, 23). “Fapte” sunt și manifestările purcese din păcat, și anume,
după Sfântul Apostol, “f apte moarte” (Evrei 9, 14). Ele nu ușurează suișul nostru pe drumul
de rază al mântuirii, ci dimpotrivă, îl îngreunează, compromițându -l. Căci spune Sfântul
Apostol Pavel, apăsat: “Aceasta s -o știți, că nici un desfrânat sau necurat sau lacom, care este
un slujitor de idoli, nu are moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu.” (Efes. 5, 5)90
În general, ca să nu sufere alunecări în conduita sa morală, credinciosul trebuie să
țină seama de următoarele considerente și povețe: să nu înțeleagă greșit li bertatea (cf. II Cor 3,
17) de care îl face părtaș comuniunea cu Hristos și asistența Duhului Sfânt. Eliberat din robia
păcatului, el a fost “robit” dreptății (cf. Rom 6, 18), dar nu în mod silnic, ci de bunăvoie. Prin
urmare, în lumina noii situații trebu ie să -și controleze și să -și îndrume toate acțiunile sale.
“Tot ceea ce ați face cu cuvântul sau cu lucrul, în numele Domnului Iisus să le faceți; tot ceea
ce ați face, din suflet să faceți, ca pentru Domnul… căci Domnului Hristos Îi slujiți.” (Col
3,17 și 3, 23 -24)91.
În chipul acesta, creștinul nu va da niciodată prilej de nemulțumire nici Bisericii lui
Dumnezeu și nici celor ce se află în afara comunitații ei religioase (cf. I Cor 10, 32), ci va
servi de pildă tuturor, cu cuvântul, cu purtarea, cu dragost ea, cu duhul, cu credința, cu curăția
(cf. I Tim 4, 12).
În toate amănuntele vieții sale publice și particulare, creștinul se va comporta prin
urmare ca un veritabil următor al lui Hristos, recunoscând în El pe Mântuitorul său,
îndrăgindu -l și îmbrățișând u-l fără rezerve ca Model al său, petrecând necurmat în El. De aici
îndatorirea creștinească pe care nu o putem omite și nici ocoli: “Cine zice că petrece întru
Hristos, dator este precum Hristos a umbla, și el așa să umble.” (I Ioan 2, 6) Cu alte cuvinte,
înainte de -a face un pas oarecare, pune -ți întrebarea: ce ar face Hristos în locul meu, în
această împrejurare? Abia după aceea fă pasul plănuit, dar fă -l după povața pe care ți -o dă
Hristos, prin Biserica Sa. Îndatoririi acesteia, creștinul, omul lui Dum nezeu, nu i se va
sustrage în nici o împrejurare, oricât de frecvente și oricât de violente ar fi asalturile
ispitelor92.
Începutul comunicării noastre cu Dumnezeu și înaintarea spre asemănare cât mai
deplină cu El, se face prin credință. Credința este, în primul rând, harul lui Dumnezeu. (Efes.

90 Ibidem , p. 134.
91 Pr. Prof. Sofron Vlad, Principii misionare și sociale în Epistolele Sfântului Apostol Pavel în Studii Teologice,
VII (1955), nr. 5-6, pp. 296 -297.
92 Pr. Conf. Dr. Alexandru Isvoranu, art. cit ., p. 130.

51
2, 8) Ea se dă odată cu harul, ca putere, la botez; dar ea este și răspunsul omului dat la
chemarea harului. De aceea, credinciosul paulin poate zice: „de acum nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăiește în mine…” (Gal. 2 , 20) Credința este împărtășire din existența lui Dumnezeu,
este o experiență tainică a existenței lui Dumnezeu, din care ia naștere certitudinea. „ Credința
este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11,1); adică:
încrederea deplină în Dumnezeu, bazată pe vederea sufletească a tuturor adevărurilor
descoperite omului în vederea mântuirii și înțelegerea celor nevăzute cu ajutorul firii sale
ridicate la puterea cunoașterii lui Dumnezeu. Credința este instrumentul și forma cunoașterii
lui Dumnezeu93.
Credința creștină este convingerea stabilă, sigură, absolută, cu caracter de certitudine;
este garanția împlinirii celor nădăjduite și mărturia lor. Credința izvorăște dinlăuntrul omului,
ca putere lucrătoare a unirii cu Dumneze u și este lucrarea Duhului Sfânt în om; în același
timp, ea este acceptarea liberă a sufletului și încredințarea lui de adevărul propovăduit de
harul lui Dumnezeu. Credința creștină este cunoașterea lui Dumnezeu. Înaintarea în
cunoaștere este posibilă, căc i se face prin iluminarea Duhului (Efes. 1,18; II Cor. 3,18); este
înaintarea în cunoașterea adevăratei vieți. În toată calea înaintării spre bine, omul este asistat
de Dumnezeu. În credință, ca în orice virtute, Duhul îl modelează pe om spre asemănarea cu
Dumnezeu.
Credința creștină este, însă, și trăire creștină. Ea îmbrățișează întreaga ființă a
omului în toate manifestările sale de viață. Când Sfântul Apostol Pavel spune că ne îndreptăm
prin credință (Rom. 3, 22,25) și noi continuăm să perseverăm, să t răim în ea (Gal. 2, 20), să ne
hrănim din puterile harice pe care ni le agonisește credința (Rom 1,17), el arată că noua
condiție de viață a creștinului este deosebită de aceea în care a trăit anterior primirii credinței,
așa cum se deosebește lumina de în tuneric, starea harică de cea de păcat, viața de moarte.
Realizarea credinței se arată în faptele bune. (Efes. 2,8 -10) Ea pune în acțiune toate
funcțiunile sufletești ale omului spre împlinirea virtuții.
Cu toate că unitatea interioară a credinței și a fap telor nu este formulată în chip
expres de Sfântul Apostol Pavel, ea se subînțelege: căci credința care îndreptează și care
mântuiește – credința vie, deci – este, în sine, fapta bună; iar faptele sunt mântuitoare dacă
izvorăsc din credință și în măsura în care ele sunt expresia credinței. Faptele bune, adică
virtutea creștină, sunt un rod care se naște din credință ca dintr -un pom bun. Credința, ca
virtute, este izvorul virtuților creștine.

93 Ibidem , p. 131.

52
Nădejdea creștină ia naștere din credință. Ea este un pas mai depar te spre apropierea
și comunicarea cu Dumnezeu. Ea reprezintă așteptarea cu încredere a împlinirii tuturor
făgăduințelor lui Dumnezeu, prin harul și jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, se
poate spune că nădejdea își trage originea din credință, aș a cum copacul odrăslește din
rădăcina sa. Ea este un dar de la Dumnezeu, o luminare a Duhului Sfânt, care face posibilă
încrederea și menține trează privegherea în har, cu frică de păcat. Ea îmbrățișează obiectul
credinței în prezent și în viitor (Evrei 11 ,1); mântuirea, învierea morților, viața veșnică.
Nădejdea creștină este sigură (Rom. 5,5), ea se bazează pe certitudinea dată de prezența
Duhului Sfânt în om. Ea întărește voia liberă a omului și -l îndeamnă la acțiune. Nădejdea
creștină este virtute, într ucât implică și strădanie din partea creștinului: „Dorim ca fiecare din
voi să arate aceeași sârguință spre adeverirea nădejdii până la sfârșit.” (Evrei 6,11) Ea este
mărturisită în dragoste și fapte bune. (Evrei 10,23 -24) Ea îl apropie pe om de Dumnezeu ș i-l
însoțește pe calea binelui.
Mai mult decât orice, iubirea îl conduce și -l unește pe om cu Dumnezeu, căci în
iubire experimentează el toate virtuțile. Ca dar al Duhului Sfânt, iubirea îl desăvârșește pe om;
ca efort personal al omului, iubirea este mărt uria maturității sale duhovnicești94.
Iubirea creștină este virtutea virtuților. După imnul închinat ei de Sfântul Apostol
Pavel, iubirea este cununa tuturor virtuților, sinteza poruncilor dumnezeiești, legătura
desăvârșirii.
Iubirea este darul cel mai de p reț al Duhului Sfânt: „De aș grăi în limbile oamenilor
și ale îngerilor, iar dragoste nu am, m -am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș
avea darul proorociei și tainele toate le -aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință
încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și
de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu -mi folosește.” (I Cor. 13,1 -3)
Ea este, mai presus de toate, virtutea în înțelesul ei de aspirație c ătre infinit, de înaintare spre
desăvîrșire. În iubire, omul sporește în bine, căci: „Dragostea îndelung rabdă, este
binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se îngâmfă, nu se semețește, nu se poartă
cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întăr âtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate,
dar se bucură de adevăr; toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată.” (I Cor. 13,4 -8)95

94 Magistrand Gheorghe Papuc, Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel , în Studii Teologice, VII
(1955), nr. 5 -6, p. 357.
95 Cf. Ibidem.

53
Iubirea creștină întrunește laolaltă toate preceptele Evanghe liei, ea este plinirea și
scopul Legii: „Căci toata Legea se cuprinde într -un cuvânt, adică: să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți.” (Gal. 5,14; si Matei 22,40; Rom. 13,9 -10; I Tim 1,5)
Iubirea este unirea directă cu Dumnezeu – desăvârșirea absolut ă; este legătura
desăvârșirii. (Col. 3,14) Iubirea strânge și unește între ele toate virtuțile, al căror ansamblu
formează desăvârșirea; în același timp, ea unește toate mădularele trupului tainic pe drumul
spre desăvârșire. Iubirea este veșnică, întrucât izvorul ei este veșnic. Ea este cunoaștere
nemijlocită a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire.
Atât „lucrul credinței” cât și „osteneala dragostei” și „stăruința nădejdii” (I Tes. 1,3)
arată – după cele spuse de Sfântul Apostol Pavel –neîncetata străda nie a creștinului pentru
înfăptuirea virtuților și menținerea lui în neîncetată acțiune. Credința și nădejdea se susțin
reciproc. Ele se valorifică prin iubire și amândouă îndeamnă iubirea la acțiune; încât se poate
spune că toate faptele din credință și n ădejde sunt fapte din iubire. Ele aduc roada și -l fac pe
om să crească în tot lucrul bun; ele sporesc cunoașterea lui Dumnezeu. Ele îl intăresc pe om
cu toata puterea, dupa tăria măririi lui Dumnezeu. (Col. 1,11) Pavăza lor este îmbrăcămintea
omului nou, „ îmbrăcămintea în Hristos” (cf. Gal. 3,27), a luminii și a vieții. „Îmbrăcându -ne
în platoșa credinței și a dragostei și punând coiful nădejdii de mântuire” (I Tes. 5,8),
dobândim mântuirea prin Domnul nostru Iisus Hristos. Credința, nădejdea, dragostea răm ân
veșnic. Ele sunt mai presus de harisme; sunt daruri ale Duhului Sfânt care desăvârșesc în om
virtutea și conlucrează cu el spre asemănarea lui Dumnezeu. (I Cor. 13,8 -13)96
„Fraților, întăriți -vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcați -vă cu toate
armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu
este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în
văzduhuri. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua
cea rea, și, toate biruindu -le, să rămâneți în picioar e. Stați deci tari, având mijlocul vostru
încins cu adevărul și îmbrăcându -vă cu platoșa dreptătii, și încălțați picioarele voastre, gata
fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți
toate săgețile cele arz ătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care
este cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de

96 Pr. Dr. Io an Mircea, Preoția harică și preoția obștească , în ”Ortodoxia”, XXXI, 1979, nr. 2, p. 233.

54
cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți sfinții.” ( Efeseni
6, 10 -18)97
„Pe cel ce biruiește îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu și afară nu va mai
ieși, și voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, al
noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu și numele Meu cel nou.”
(Apocalipsa 3, 12)

II.1.2. Principii fundamentale în activitatea de catehizare

Din punct de vedere istoric, principiile au fost utilizate de către toți cei care și -au
asumat greaua dar nobila misiune de învățător, între care și î nvățătorii religiei creștine,
începând de la Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul Suprem, continuând cu Sfinții Apostoli,
cu Părinții Apostolici, cu Sfinții Părinți ai veacurilor patristice și post -patristice, până la
dascălii de Teologie de astăzi, cu d iferitele lor trepte.
În cele ce urmează ne vom referi numai la importanța și rolul pe care principiile
catehetice îl au în predica de peste timp a Bisericii și care constituie mesajul pastoral -misionar
ce a dus la consolidarea nădejdii creștine de -a lungu l a două mii de ani.
Sfinții Apostoli sunt trimiși să cheme neamurile la credință, să ducă mai departe
cuvântul Evangheliei lui Iisus Hristos, să învețe și să mărturisească. Adevărul fundamental
propovăduit de aceștia este că mântuirea se realizează numai prin Iisus Hristos: „Care voiește
ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu,
unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, Care S -a dat pe Sine
preț de răscumpărare pentru toți, mărturia adusă la timpul său” (I Tim. 2, 4 -6)98; „Copiii mei,
acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiți, și dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe
Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru
păcatele noastre, ci și pentru ale lumii întregi” (I Ioan 2, 1 -2) ; „Și toate sunt de la Dumnezeu,
Care ne -a împăcat cu Sine prin Hristos și Care ne -a dat nouă slujir ea împăcării” (II Cor. 5,
18); «Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu
L-a înviat pe El din morți, te vei mântui » (Rom. 10, 4), prin credința în El «răsplata credinței
voastre, mântuirea sufletelor » (I Petru 1, 9); „Știind însă că omul nu se îndreptează din faptele

97 Magistrand Gheorghe Papuc, op. cit ., p. 355.
98 Episcop Dr. Ioan Mihălțan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească , Ed. Episcopiei Oradea,
1993, p. 11.

55
Legii, ci prin credința în Hristos Iisus, am crezut și noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din
credința în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta”
(Gal. 2, 16);99 „Astfel că Legea ne -a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne în dreptăm din
credință. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui
Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus” (Gal. 3, 24), dar nu prin orice fel de credință, ci prin
credința lucrătoare prin iubire «Căci în Hristos Iisu s, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici
netăierea împrejur, ci credința care este lucrătoare prin iubire. Căci voi, fraților, ați fost
chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul
altuia prin iub ire. Căci toată Legea se cuprinde într -un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe
aproapele tău ca pe tine însuți » (Gal. 5, 6, 13, 14)100. Credința lucrătoare prin iubire se vădește
în fapte bune: «Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fa pte bune, pe care
Dumnezeu le -a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele » (Efes. 2, 10)101.
Dar pentru ca oamenii să cunoască aceste lucruri este necesară predica „Ce am văzut
și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi” (I Ioan 1 , 3), „Căci, vai
mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9, 16)102, „anunțul kerygmatic esențial, evanghelizarea”103,
anume că „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Și că a fost îngropat și că a
înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3 -4). Sfântul Apostol Pavel redă dimensiunea
ontologică a credinței în Dumnezeu prin care omul se definește, în autenticitatea condiției sale
în lume, ca unul care primește cuvântul de la Dumnezeu, cunoașterea prin revelație: „Aproape
de tine este cuvântul, î n gura ta și în inima ta”, adică cuvântul credinței pe care îl
propovăduim. „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că
Dumnezeu L -a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Rom. 10, 4)104. Propovăduirea
Evangheliei naște credința mântuitoare105: „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință” (Efes.
2, 8); „Căci: Oricine va chema numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema numele
Aceluia în Care încă n -au crezut? Și cum vor crede în Acela de Care n -au auzit? Și cum vor
auzi, fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși? Prin urmare, credința
este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rom. 10, 14 -17); „Căci nu mă rușinez

99 Pr. Prof. Petru Rezuș, Slujirea ca funcție esențială a Bisericii , în „Ortodoxia”, XVII (1965), nr. 4, p. 584.
100 Ibidem , p. 586.
101 Pr. Dr. Ștefan Slevoacă, Preoția de hirotonie și preoția credincioșilor , în: "Ortodoxia" XXXI 1979, nr. 2, pp.
255.
102 Pr. conf. dr. V aler Bel, Predicarea Evangheliei în Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigențe ,
Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002, 16 -24.
103 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism , Ed. Performantica, Iași 2006, p.
130.
104 Ibidem, p. 125.
105 Ibidem , pp. 125 -131.

56
de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mân tuirea a tot celui care
crede, iudeului întâi, și elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credință
spre credință, precum este scris: Iar dreptul din credință va fi viu” (Rom. 1, 16 -17); „vă
îndemn ca să luptați pentru credința dată sfi nților, odată pentru totdeauna” (Iuda 3).
Credința cea care mântuiește este în Iisus Hristos, Cel ce S -a dat pe Sine preț de
răscumpărare pentru mulți (I Tim. 2, 6). Mântuirea lumii, sensul ontologic și existențial al
omului este dat de Hristos, Care venin d în sufletul fiecăruia în chip nevăzut dar real, ca
fiecare să trăiască prin El și în El106 „purtând în trup mersul spre moarte al lui Iisus, ca și viața
lui Iisus să se arate în trupul vostru” (II Cor. 4, 10), devine centrul vieții spirituale a omului:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2,
20); „Căci pentru mine a trăi este Hristos, și a muri este câștig” (Filip. 1,21). Iar dacă Hristos
trăiește în fiecare creștin înseamnă că toți sunt un trup, trup ul lui Hristos – Biserica (Efes. 5,
23, 27). Aceasta nu trebuie înțeleasă în nici un caz în mod simbolic sau analogic, ci ca o
realitate concretă. Biserica este trupul lui Hristos în urma unirii ei organice cu El. Prin aceasta
viața lui Hristos devine viaț a Bisericii și a membrilor ei și determină viața lor.107
Temeiurile teologice pentru care creștinii sunt uniți într -un trup (Efes. 2, 16) și una în
Hristos (Gal. 3, 27), primind prin aceasta identitatea de creștini108, sunt următoarele: au
aceeași credință, pr imesc același Botez și se împărtășesc dintr -o pâine și dintr -un potir toți cu
aceleași Sfinte Taine. „Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde
a chemării voastre; Este un Domn, o credință, un botez, Un Dumnezeu și Tatăl tutur or, Care
este peste toate și prin toate și întru toți” (Efes. 4, 4 -6); „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu
prin credința în Hristos Iisus. Căci, câți în Hristos v -ați botezat, în Hristos v -ați îmbrăcat. Nu
mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob , nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte
femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26 -28); „Paharul
binecuvântării, pe care -l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu sângele lui Hristos?
Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un
trup, suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr -o pâine” (I Cor. 10, 16 -17); „Ci precum
într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, Așa și noi,
cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 4 -5).
Această afirmare a identității creștine cu referire la persoana celui botezat (Gal. 3,
27) cât și la comunitatea celor ce au primit Taina Sfântului Botez (Rom. 12, 3-4) este o temă

106 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 343.
107 Pr. prof. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise Teologice. Presa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2004, p. 95.
108 Pr. prof. dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, ed. cit., pp. 342 -349.

57
principală a teologie pauline „În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de
mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropați fiind
împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L –
a înviat pe El din morți” (Col. 2, 11 -12), „care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi
pastorale și misionare, a teologiei expuse în Faptele Apostolilor, în legătură cu Pogorârea
Sfântului Duh și întemeierea Bisericii la Cincizecime.”109 Biserica înseamnă finalizarea și
concretizarea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos în această lume, lucrare care a început cu
întruparea. Ea este al cincilea din istoria mântuirii ale cărei patru acte fundament ale sunt
întruparea, răstignirea, învierea și înălțarea. Hristos Cel înviat ne mântuiește, întrucât Se
sălășluiește în noi prin Duhul Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt marchează prin aceasta trecerea
de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa p ersonală la extinderea acestei lucrări
în ceilalți oameni.
Mântuirea se realizează prin întâlnirea personală în puterea Duhului Sfânt căci „prin
harul lui Dumnezeu sunt cea ce sunt” (I Cor. 15, 10), a oamenilor cu Hristos Cel jertfit, înviat
și înălțat. Î n această întâlnire viața lui Hristos devine viața celor cu care El se întâlnește
întrucât îi atrage în jertfă și învierea Sa.110 În această atragere istoria personală a creștinului
este convertită în istoria personală a lui Iisus Hristos; viața lui Hristos devine viața
credincioșilor, care devin făptură nouă în Hristos „Deci, dacă este cineva în Hristos, este
făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s -au făcut noi” (II Cor. 5, 17); „Deci ne -am
îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum H ristos a înviat din morți, prin slava
Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Deci ne -am îngropat cu El, în moarte, prin
botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi
întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi
părtași și ai învierii Lui” (Rom. 6, 4 -6).
Identitatea creștină primită prin convertire și Botez nu este ceva definitiv și static, ci
un proces permanent de a fi autentic, de a crește împ reună cu Hristos, întru asemănarea Sa, în
comuniune cu El, ca membru al trupului Său (Rom. 12, 4 -5; I Cor. 12, 27; Col. 1, 18). Odată
născut la viața cea nouă în Hristos în Taina Sfântului Botez (Rom. 6, 5), creștinul se angajează
într-o luptă spirituală c ontinuă „până ce Hristos va lua chip” în el (Gal. 4, 19). Convertirea și
Taina botezului deschid un orizont nou, spre realitatea ultimă a Împărăției lui Dumnezeu. Viața în
Hristos primită în Taina botezului este doar începutul vieții care va să vină, iar „umblarea întru
înnoirea vieții” (Rom. 6, 4) și creșterea până la „starea de bărbat desăvârșit” (Efes. 4, 13)

109 Ibidem., p. 342.
110 Pr. Prof. Dr. V aler Bel, Predicarea Evangheliei … pp. 97 -98.

58
constituie o pregătire pentru acel mod de viață viitor. Or, această luptă spiritu ală a creștinului
este susținută în primul rând de harul lui Dumnezeu împărtășit prin sfintele Taine și de
comunitatea eclesială care este o comunitate liturgică -sacramentală.111
Creștinul încorporat sacramental în trupul lui Hristos își câștigă desăvârșirea numai
în relație cu semenii săi pentru că „ noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem
mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). În comunitatea Bisericii, fiecare creștin a primit un dar și
o misiune personală, o slujire și o răspundere proprie , dar toate aceste daruri și slujiri felurite
formează lucrarea unui singur trup „Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar
toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos” (I Cor. 12, 12). Viața
personală a creștinului este influențată și influențează viața comunității. Fiecare trăiește starea
altuia, ia asupra sa povara semenului: „Purtați -vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea
lui Hristos” (Gal. 4, 2).112 Astfel fiecare membru al Bisericii contribuie potrivit „darului” său
la zidirea trupului lui Hristos – Biserica113: „Și El i -a dat pe unii să fie apostoli, pe alții profeți,
pe alții binevestitori, pe alții păstori și învățători, ca să -i pregătească pe sfinți pentru lucrarea
slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii
Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos” (Efes.
4,11-13); „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm
plăcerea noastră. Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre
zidire. Că și Hristos n -a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc
pe Tine, au căzut asupra Mea”. (Rom. 15, 1 -3). Fiecare membru al comunității, slujind po –
trivit chemării lui „ Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s -a dat. Dacă avem proorocie, să
proorocim după măsura credinței; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să
se sârguiască în învățătu ră; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să
împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluiește,
să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți -vă de bine. În iub ire
frățească, unii pe alții iubiți -vă; în cinste, unii altora dați -vă întâietate” (Rom. 12, 6 -10), își
aduce aportul său pentru întreaga Biserică, după cum, la rândul lui, se împărtășește de ceea ce
realizează toți membrii Bisericii la un loc. Pe de o par te ca individ dă comunității, iar pe de
altă parte ia din această comunitate114.

111 Ibidem , p. 128.
112 Ibidem, p. 188.
113 Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigențe , pp. 124 -125.
114 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană , în
„Studii Teologice”, anul XXIV , nr. 5 -8, septembrie -octombrie, 1972, p. 374.

59
În acțiunea de zidire a trupului lui Hristos, apostolii și ucenicii și, prin extensie, toți
creștinii colaborează cu Dumnezeu „că noi împreună -lucrători cu Dumnezeu suntem” (I C or.
3, 9). Nu ei sunt cei ce fac să crească trupul lui Hristos, ci Dumnezeu, însă fiecare participă cu
lucrarea sa care rodește pe temelia pusă de Hristos: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai
Dumnezeu care face să crească. Cel care sădește și cel care udă sunt una și fiecare își va lua
plata după osteneala sa. Căci noi împreună -lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul
lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După ha rul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un
înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește; Căci
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3. 6 -11).
Lucrarea de zidire a trupul ui lui Hristos în care creștinii colaborează cu Dumnezeu, este
orientată eshatologic. De la început, Biserica s -a organizat ca o comunitate istorică orientată
spre împărăția eshatologică „Cetățenia noastră este în ceruri” (Filip. 3, 20), spune Apostolul,
deoarece creștinii nu au în istorie „cetate stătătoare” (Evr. 13, 14). Biserica este comuniunea de
viață și iubire a lui Dumnezeu – Sfânta Treime cu oamenii prin Hristos în Duhul Sfânt (In. 17, 21 –
23). Biserica istorică este chemată să reproducă în viața ei această comuniune trinitară și
unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care trăiește din comuniunea divină a
Sfintei Treimi. De aceea, întreaga ei misiune este orientată în această direcție.115 Acesta este
motivul pentru care vocația omului este una misionară. El mărturisește împlinirea
eshatologică a creației și încorporarea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă în conținut,
activitatea misionară a omului nu ar viza acest lucru ea nu s -ar de osebi cu nimic de orice alt
activism social eminamente pozitiv, orientat doar pe orizontală, „fără unitatea prealabilă în
numele lui Hristos, o comunitate de credincioși ar putea fi o asociație voluntară religioasă, dar
nu o Biserică”116, iar membrii acestei organizații, persoane ce oferă asistență socială și
religioasă, dar niciodată misionari. Prin urmare, vocația misionară a omului se împlinește
atunci când, printr -o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii mântuirea
în Iisus Hristos ș i venirea Împărăției lui Dumnezeu, care se manifestă acum și aici ca
anticipare în Biserică.
Această colaborare la „zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4,11 -15) se face în grade
diferite, în măsura participării la Apostolatul și Preoția lui Hristos. În B iserică, se face distincție
între preoția sacramentală și cea universală. Este o distincție de poziție, de misiune și autoritate între
slujitorii hirotoniți și mireni. Aceste slujiri nu se exclud însă, ci se completează și se susțin

115 Pr. Conf. Dr. V al er Bel, Misiunea Bisericii . .., p. 128.
116 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, …, p. 345.

60
reciproc. Printr -o comp arație foarte sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc, Sfântul
Apostol Pavel arată că toți membrii Bisericii, atât cei investiți cu preoția universală cât și simpl i
creștini, deținători ai preoției generale, au un rol și o misiune specifică în Biserică.117
Sfântul Apostol Petru subliniază această preoție generală a tuturor credincioșilor creștini
când îi numește „preoție sfântă” chemată să aducă „jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin
Iisus Hristos” ( I Pt. 2,5) și „seminție aleasă, preoț ie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu” (I Pt. 2,9). În același sens, sfântul Evanghelist Ioan scrie celor șapte Biserici din Asia
că Mântuitorul „ne -a făcut pe noi împărăție, preoți Dumnezeului și Tatălui Său” (Apoc. 1,6; 5,10).
În virtut ea acestei preoții universale, creștini sunt chemați să participare la întreita slujire a lui
Hristos în Biserică.118
Participarea mirenilor la slujirea profetică a lui Hristos se face prin propovăduirea
Evangheliei, păstrarea și transmiterea misionară a Tr adiției apostolice și mărturia creștină în
mijlocul lumii.
A învăța pe cineva pentru a -l aduce la credință este sarcina nu numai a fiecărui
predicator hirotonit ci și a fiecărui credincios: „Frații mei, dacă vreunul din voi se va rătăci de la
adevăr și cineva îl va întoarce să știe el că cel ce l -a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui își va
mântui sufletul din moarte și mulțime de păcate își va acoperi” (Iac. 5,19 -20). Aceștia trebuie să
se „povățuiască unii pe alții” (Rom. 15, 14), grăind adevărul (Efes. 4, 25) unii către alții, adevăr
care este „Evanghelia spre mântuire tot celui ce crede” (Rom. 1, 16, 17) și „lumina Evangheliei
slavei lui Hristos” (II Cor. 4, 4).
Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigență internă a credinței: „Crezut -am
pentru aceea am grăit; și noi credem, și de aceea și grăim” (2 Cor. 4,13). A -L mărturisi pe
Dumnezeu înseamnă a mărturisi filiația noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creați de
Dumnezeu și că trăim și existăm în această ordine divină. Înseamnă a recunoaște că nu suntem
autonomi, ci dependenți de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cu privire la viața noastră
întreagă cât și cu privire la sfârșitul nostru. Prin mărturisirea și transmiterea credinței ne arătă m
dependența noastră de Dumnezeu T atăl și de Fiul Său Iisus Hristos pe care Îl primim ca pe
Mântuitorul care ne desăvârșește și sfințește viața prin Duhul Sfânt și ne conduce spre Împărăția
lui Dumnezeu. 119

117Pr. conf. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii … , p. 166.
118 Pr. conf. dr. V aler Bel, Apostolatul mirenilor în Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe , pp.
159-180 și Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Participarea mirenilor la viața Bisericii , în: „Îndrumător bisericesc”,
Mitropolia Banatului, Timișoara 1983, nr. 4, p. 102 -107.
119 Mitropolit dr. Antonie Plămădea lă, Tâlcuiri noi la texte vechi , Ed. Ahidiecezană, Sibiu 1989, p. 197.

61
Mirenilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării și al
sfințirii. Însăși mărturia vieții creștine „fiindcă priveliște lumii ne -am făcut, și îngerilor și
oamenilor” (I Cor. 4, 9 ș.u.) și faptele bune săvârșite din „credința lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,
6) au puterea de a -i atrage pe oameni la Dumnezeu. Astfel, cea dintâi metodă de mărturie
evanghelică a constituit -o comuniunea de dragoste a celor care au recunoscut iubirea lui
Dumnezeu față de ei. „Noi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne -a iubit întâi” (I In. 4, 19) era
o aluzie la propovăduirea evanghel ică atunci când Apostolul iubirii sfătuia: „Iubiților, să ne
iubim unii pe alții, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, și tot cel ce iubește este născut din
Dumnezeu” (I In. 4, 7). Mai precis, același Apostol afirmă: „iubirea de Dumnezeu aceasta
este: să -I păzim poruncile; și aceasta -i biruința care -a biruit lumea: credința noastră” (1 In. 5,
3-4). Ascultarea noastră de voia Lui este și ea o modalitate viguroasă de propovăduire
evanghelică.120
Totuși, un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieț ii. Adevăratul apostol
caută ocazii de a -L vesti pe Hristos prin cuvânt, fie necredincioșilor, pentru a -i aduce la credință,
fie credincioșilor, pentru a -i instrui, a -i întări și a -i îndemna la o viață creștină cât mai adevărată
„căci dragostea lui Hristos ne stăpânește” (II Cor. 5, 14). În inima tuturor trebuie să răsune
cuvintele Apostolului: „Că vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Cor. 9, 16).
Potrivit indiciilor Noului Testament și a tradiției, Biserica din Roma a fost întemeiată de
credincioși simpli. Aici au predicat mai întâi soții Aquila și Priscila, care erau credincioși laici.
Apoi, împreună cu Apostolul Pavel au predicat și alți ucenici laici ca Epafras, Tihic, Aristarh etc.,
precum arată Apostolul Pavel când scrie filipenilor că „cei mai mulți di ntre frați, încredințare
având în Domnul prin lanțurile mele, cu mult mai mult îndrăznesc să grăiască fără teamă cuvântul
lui Dumnezeu” (Filip. 1,14). Despre mulți predicatori fără de nume din Biserica Tesalonicului, ne
spune tot Apostolul Pavel, că s -au făcut pildă tuturor celor ce cred în Macedonia și Ahaia, pentru
că de la ei „a răsunat cuvântul Domnului nu numai în Macedonia și Ahaia, ci -n tot locul a pătruns
credința noastră în Dumnezeu” (I Tes. 1,8).121
Evanghelizarea și transmiterea misionară a tradiți ei creștine de către mireni este de o
importanța capitală în cadrul familiei.122 Încă de la începutul ei, Biserica creștină s -a constituit
după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste: „Pe cel bătrân să nu -l înfrunți, ci să -l îndemni
ca pe un părinte: pe cei mai tineri, ca pe frați; pe femeile bătrâne, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe

120 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după Sfânta Scriptură și
Sfânta Tradiție , în "Ortodoxia" XLI, 1989, nr. 1, pp. 7 -8.
121 Pr. conf. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe …, pp. 173 -174.
122 Pr. prof. dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică , Ed. România creștină, București 1999 ,
p.162.

62
surori, în toată curăția. Pe văduve cinstește -le, pe cele cu adevărat văduve. Iar dacă o văduvă
are copii sau nepoți, ei să se învețe mai întâi să -și dovedească evlavia f ață de propria lor familie și
să-și răsplătească părinții, fiindcă bun este lucrul acesta și primit înaintea lui Dumnezeu” (I Tim. 5,
1-4). Apostolul Pavel compară legătura dintre bărbat și femeie cu cea dintre Hristos și Biserică
(Efes. 5, 20 -33). „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).
Participarea credincioșilor la slujirea preoțească a lui Hristos se realizează prin
participarea activă la cultul public al Bisericii, prin rugăciunea particulară și prin dăruirea lo r în
slujba înfăptuirii comuniunii în Trupul tainic al lui Hristos, ca anticipare a Împărăției viitoare a lui
Dumnezeu.123
Liturghia constituie nu numai garanția și expresia unității de credință, de rugăciune și
iubire, care există în corpul Bisericii văzute , ci și pregustarea bucuriei de a fi cu Hristos în
Împărăția Sa viitoare: „Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar moartea
Domnului vestiți până când va veni.” (I Cor. 9, 26).
Încadrându -se în această ordine liturgică, euharistică, toți creștinii, prin cultul public și
prin asumarea trudei greutăților vieții în duhul lui Hristos, devin asemenea Lui: „totdeauna
purtând în trup mersul spre moarte a lui Iisus, așa ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nost ru”
(I Cor. 4, 10; Col. 1, 24). Toate activitățile: rugăciunile și inițiativele apostolice, viața de familie,
munca zilnică, bucuriile și încercările vieții, dacă sunt trăite în duhul lui Hristos, devin „jertfe
duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (I Pt. 2, 5), care, în celebrarea Euharistiei,
sunt oferite cu adâncă evlavie lui Dumnezeu împreună cu ofranda Trupului și Sângelui
Domnului.124
Credincioșii laici participă la preoția lui Hristos și prin toate acțiunile prin care mijlocesc
împăcarea oamenilor cu Dumnezeu și întreolaltă: „vă îndemn să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri,
mulțumiri pentru toți oamenii, că aceasta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru” (I Tim. 2, 1, 3). Căci Dumnezeu „ne -a împăcat cu Sine prin Hristos și ne-a
dat nouă slujirea împăcării” (II Cor. 5, 18).125
La slujirea împărătească a lui Hristos credincioșii laici participă prin biruința lor asupra
ispitelor și a păcatelor, prin organizarea comuniunii creștine și prin diaconia creștină în societat ea
seculară. 126

123Ibidem.
124 Pr. conf. dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe , …, p. 177.
125Ibidem. , p. 179.
126 Pr. Drd. Marin Stamate, Noțiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel , în „Ortodoxia”, anul XXVI – Nr.
3, iulie -septembrie, 1974, p. 478.

63
Evanghelia lui Hristos cheamă oamenii din robia păcatului și a morții și prin nașterea la
viața în Hristos (Rom. 6, 3 -6; Gal. 3, 27) îi așează pe calea dreptății, a libertății și comuniunii
vieții veșnice. Dar pentru că această cale a creștinului n u este încă ținta finală, ea trece prin ispite,
contestații și suferințe și cere de aceea lupta spirituală: „Și orice luptător, de la toate se -nfrânează.
Ei însă, ca să ia o cunună stricăcioasă; dar noi, una nestricăcioasă” (I Cor. 9, 25). Ținta drumului
luminează numai pe parcursul lui. Mântuirea se dobândește în lupta cu ispitele și contestațiile
acestei lumi: biruința vieții în lupta împotriva păcatului și a morții.127
Prin dăruirea Sa lui Dumnezeu care a culminat cu biruirea păcatului și a morții prin cru ce
și înviere, Iisus Hristos a împărtășit ucenicilor Săi darul libertății și puterea ca prin lepădarea de
sine și printr -o viață sfântă să poată birui ei înșiși ispitele și stăpânirea păcatului, „pentru că Cel
Care este în noi e mai mare decât cel care est e în lume” (I In. 4, 4). Sfântul Apostol Pavel exprimă
această putere a creștinului, ce vine din puterea lui Hristos, de a birui ispitele și păcatele prin
îndemnurile de a „umbla întru înnoirea vieții”. „Așa și voi, socotiți -vă că morți îi sunteți păcatulu i,
dar vii lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru. Așadar, să nu domnească păcatul în trupul
vostru cel muritor, ca să vă supuneți poftelor lui: nici mădularele voastre să nu le puneți în slujb a
păcatului ca arme ale nedreptății, ci înfățișați -vă lui Dumnezeu ca viii dintre morți, și mădularele
voastre ca arme ale dreptății în slujba lui Dumnezeu. Fiindcă păcatul nu va avea stăpânire asupra
voastră, de vreme ce nu sunteți sub Lege, ci sub har”. (Rom. 6, 11 -14).
Pentru „că lupta noastră nu este împ otriva cărnii și a sângelui, ci împotriva duhurilor
răutății” (Efes. 6,12), biruința asupra păcatului trebuie să se manifeste și în sfera socială. De
aceea, participarea la slujirea împărătească a lui Hristos se concretizează și în îmbunătățirea
condițiilo r de viață din lume, a instituțiilor și structurilor ei, ca acestea să nu genereze păcate
sociale, ci să ofere condițiile optime pentru desăvârșirea omului.128
Imaginea misionarului ideal este descrisă de Sfântul Apostol Pavel129, prezentându –
se indirect pe si ne însuși când spune: „Și cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în
cuvântări de -nduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în arătarea Duhului și a puterii, pentru
ca credința voastră să nu fie întru înțelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumn ezeu” (1
Cor. 2, 4 -5). „Pentru că deși suntem în trup, nu ne luptăm trupește – de vreme ce armele luptei
noastre nu sunt trupești, ci lui Dumnezeu puternice spre surparea întăriturilor. Noi surpăm
socotințele minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”(II Cor. 10,

127 Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scr iptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană , în
art. cit., p. 325 -326.
128 Pr. Prof. Dr. V aler Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării , în „Biserică și multiculturalitate
în Europa sfârșitului de mileniu”, Presa Universitară Cl ujeană, Cluj -Napoca, 2001, pp. 43 -77.
129 Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, Componentele și exigențele misiunii Bisericii, după epistolele pastorale , în
„Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie ”, Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2006, pp. 88 -97.

64
3-4). „Că n -am socotit ca -ntre voi să știu altceva decât pe Iisus Hristos; și pe Acesta răstignit.”
(I Cor. 2, 2). „Evanghelia noastră n -a fost la voi doar în cuvânt, ci -n putere și -n Duhul Sfânt
și-n multă deplinătat e, așa cum voi știți bine felul în care de dragul vostru am fost între voi. Și
voi v -ați făcut următorii noștri și ai Domnului, întru mult necaz primind Cuvântul cu bucuria
Duhului Sfânt” (1 Tes. 1, 5 -6). Așadar, cei cărora sfântul Apostol Pavel le propovă duia,
aceștia căutând dovadă despre faptul că “Hristos grăia întru el” (2 Cor. 13, 3), au devenit ai lui
Hristos, precum era și Pavel, atunci când L -au văzut pe Hristos „viu prin puterea lui
Dumnezeu” (1 Cor. 13, 4) lucrând prin el. Căci sfântul Apostol Pa vel și -a identificat propria
sa ființă cu propovăduirea lui Hristos, cu conștiința că propria sa mântuire depinde de aceasta
(1 Cor. 9, 15). El și -a pus în primejdie viața sa pentru Evanghelie și astfel viața lui Hristos s -a
manifestat în trupul său cel mu ritor (II Cor. 4, 11).
Misiunea este eficientă mai ales atunci când puterea Duhului Sfânt radiază din cel
care îl propovăduiește pe Hristos. Această putere luminează neîmpiedicat prin cuvântul
acestuia fiind o confirmare a lucrării Duhului Sfânt în el și p rin el. Aceasta are loc atunci când
propovăduitorul întruchipează în viața lui adevărul lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt este
legat de adevăr, adică de Dumnezeu care S -a întrupat în Iisus Hristos. De aceea, misiunea a
fost deplină, profundă și de durată atunci când a fost întreprinsă de sfinți și martiri, care,
uitându -se pe ei înșiși, L -au mărturisit pe Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Ei și -au dedicat
întreaga lor viață, nu doar talentul cuvintelor, pentru a face înțeleasă celorlalți taina lui
Hristo s.130
Ținând seama de modul dăruirii Duhului Sfânt, prin iradierea energiilor divine în
receptaculul uman, sfinții sunt atât vase ale luminii cât și vestitori și martori ai Luminii,
folosindu -se de lumina lor ca să lumineze pe alții. Ei nu numai se împărtășe sc de viața lui
Dumnezeu ci o și transmit. Astfel se înțelege de ce capacitatea misionarului și liturghisitorului
depinde nu numai de competența teologică și de calitățile pedagogice, ci și de sfințenia
personală.131

130 Pr. Conf. Dr. V aler Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană 2 Exigențe , …, p. 194.
131 Ibidem , pp. 194 -195.

65

II.2. Catehiza rea în Biserica Ortodoxă prin cuvântul de învățătură al
preotului

II.2.1. Predica, omilia și cateheza – aspecte comune și particularități

Este un fapt bine cunoscut acela că o mare greșeală în abordarea omiletică îl
constituie aceea de a nu ști de la bun început, într -o predică, ce gen vei aborda.132 Cu
siguranță că genurile omiletice se întrepătrund, se trece de la un gen la altul pe parcursul unei
cuvântări, dar important este că cel care cuvântă să revină permanent la tema abordată și la
genul pe care l -a popus în dezvoltarea unui subiect133.
În “Bis erica noastră recunoaștem următoarele genuri distincte aflate în uz: omilia,
predica propriu -zisă (numită și sintetică), panegiricul, pareneza și conferința religioasă”134
Vom arunca o privire asupra fiecărui gen pentru a vedea anumite particularități ale
fiecăruia și pentru a putea vedea caracteristicile genului pareneteic, respectiv importanța
acestuia în scrierile Pauline.
Omilia se traduce prin cuvântare; iar verbul omileo prin a cuvânta; iar termenul
omilos prin mulțime sau adunare. Acest gen are două mo duri de aplicare: omilia exgetică și
omilia tematică. În omilia exegetică se face exegeza textului luându -se verset cu verset. Acest
gen a fost foarte folosit de Părinții Bisericii pentru a face comentarii la cărțile biblice. Omilia
tematică se ocupă de o temă, într -o asemena omilie se face o analiză a temei din pericopa, sau
apostolul zilei.
Predica propriu -zisă (sintetică), este genul de predică ce are specific unitatea
materiei, tratând doar o singură învățătură și sistematizarea în prezentarea acestor î nvățături.
Clasificarea predicilor sintetice se face după conținut: biblice, dogmatice, morale, liturgice,
apologetice (misionare), și istorice.135 Nu mai dezvoltăm aici particularitățile fiecărui tip de
predică în funcție de conținut.
Panegiricul se traduce prin adunarea poporului, reuniune pentru o sărbătoare; iar
verbul desemnează acțiunea de a a celebra o sărbătoare; a pronunța un elogiu public la o

132 Cf. Pr. Lector Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică , Editura Universității din București, 2001, p. 250.
133Cf. Ibidem , p. 251.
134Ibidem.
135Cf. Ibidem , p. 252.

66
sărbătoare.136 Acest gen omiletic face parte din categoria predicilor tematice istorice, cu
caracter aghiogr afic, având un caracter laudativ, encomiastic.
Pareneza „în accepțiunea noastră de astăzi, este o cuvântare bisericească simplă care
se rostește la momente liturgice speciale, fie de bucurie (botez, cununie, sfințirea Bisericii,
instalarea preotului în par ohie), fie de întristare (înmormântare, parastase, calamități
naturale)”137.
În ceea ce privește etimologia cuvântului pareneza vine din verbul paraineo și
înseamnă a sfătui, a avertiza, a încuraja; de asemenea, substantivul corespunzător, cu sensul
de încu rajare, exortație, aviz, sfat, recomandare138.
După cum am putut observa din capitolele anterioare, atunci când ne -am oprit asupra
unor texte din Epistolele lui Pavel pentru a le analiza, un rol important l -a avut oralitatea care
se desprinde din aceste scri eri, elementele de oraliate fiind un indiciu în a remarca rolul
oralității în activitatea misionară a Apostolului Pavel.
O marcă a oralității este vorbirea la persoana I, plural, această marcă lexico –
gramaticală arată implicarea vorbitorului prin faptul că se identifică cu cei cărora le vorbește.
Acest tip de abordare este important atât în mesajul scris, cu atât mai mult în cel oral. Astfel,
se transmite starea de la cel care emite mesajul către cel care -l primește.
O altă marcă importantă a oralității o reprezintă permanenta stare interogativă, pe de
o parte interogația este retorică, se pare că nu se așteaptă un răspuns, mai ales că se frânge
discursul, avem de multe ori anacolutul, schimbarea logicii discursului. De exemplu, spune
Pavel “Și ce voi mai z ice?” (Evrei, 11, 31); neașteptând răspuns schimbă registrul logic,
vorbind despre faptul că timpul nu -i ajunge pentru a vorbi de o seamă de personalități
vechitestamentare, regi ca David sau Solomon, până la prorocii Vechiului Testament (Cf
Evrei 11, 31).
De asemenea un rol important în discursul oral al Apostolului îl are și folosirea
imperativelor, auditoriul este îndemnat spre a înfăptui ceva. Așadar funcția conativă a
limbajului paulin este un argument important pentru oralitatea din epistole, oralitat e care
transmite în mod real existența acestui principiu în pareneza orală a Apostolului.
În sinagoga iudaică se folosea genul de predică numit omilie parenetică. Acest gen se
particularizează prin faptul că conține un mesaj prin care audioriul este încura jat în a face
ceva, în a pune în practică virtuțile, în a lucra binele, în a fida da și nu nu etc. Dar omilia

136 Cf. Ibidem , p. 255.
137Ibidem , pp. 256.
138 Cf. Ibidem , p. 256.

67
parenetică, pe lângă partea de încurajare are și un puternic mesaj de avertizare, de exemplu,
Mântuitorul Hristos, prin seria de” vai” -uri avertiz ează cu privire la consecințele pe care le are
nerespectarea poruncilor mântuitoare.
În particular, predica lui Pavel din Antiohia Pisidiei, din Fapte 13, 15 -41, este un bun
exemplu al acestui tip de cuvântare, în care se observă trei părți majore: a) pa rtea cu citate
biblice ca fundament, b) partea cu exemple luate din viață (prezent sau trecut) care pregătește
aplicațiile, și c) sfaturile finale. Autorul nu pare străin de regulile retoricii greco -romane așa
cum le -au recunoscut și predat Aristotel, Quin tilian, Cicero, Demetrius (cf. Aristotel, Retorica
1.2.1355b). Din acest punct de vedere, Epistola către Evrei ia forma unui discurs deliberativ,
pentru că încearcă s convingă și să atragă cititorii spre o anumită decizie (cf. Quintilian, Inst.
Orat. 3.8.6 ). Epistola are un proemium (prolog, 1, 1 -4), o secțiune de narratio (prezentare
context, 1, 5 -2, 16), urmat de propositio (enunțarea temei, 2, 17 -18), argumentatio cu probatio
și refutatio (discutarea dovezilor pro și contra, 3, 1 -12, 29), peroratio (conc luzii, sfaturi finale:
13, 1 -21) și postscriptum (13, 22 -25). Se poate observa, apoi, un anumit mecanism retoric, o
structură formală care se repetă în epistolă în secțiunile ei majore (repetând, într -un fel,
modelul din Fapte 13); Evrei 3, 1 –4, 16; 8, 1 –10, 18; 12, 1 –13). Structura conține o
introducere (Evr. 3, 1 –6; 8, 1 –6; 12, 1 –3), o secțiune cu citate din Vechiul Testament (Evrei 3,
7–11; 8, 7 –13; 12, 4 –6), o expunere tematică (Evrei 3, 12 –4, 13; 9, 1 – 0, 18; 12, 7 –11) și
aplicații finale (Evrei 4, 14 –16; 10, 19 –21; 12, 12 –13).
Scrisoarea este planificată atent cu numeroase porțiuni de tip partitio (anunțare
prealabilă a ideilor de discutat) și rezumate finale bine punctate (conclusio), cu alternări de stil
expositiv și parenetic, cu repetări de cuvint e cheie, cu tranziții atente între teme. De exemplu,
în Evrei 3, 1 -3 se face o astfel de anunțare de subiect în care se vorbește despre rolul special al
lui Iisus, în poporul său, în casa lui Dumnezeu, Tatăl său, un rol de fiu și de mare preot, în
comparaț ie cu rolul de slujitor al lui Moise. Se observă, apoi, în 4, 14 -15, 7, 26 -28 cum se trag
concluziile și cum acestea sunt repetate în 8, 1 -2 (cf. 9, 24 -28), într -o manieră foarte clară, ca
să nu scape nimeni ideea principală. În alt exemplu, Evrei 2, 17 an unță că Iisus este credincios
și milostiv, ca mare preot, și apoi Sfântul Pavel arată că într -adevăr el este credincios (3, 1 -4,
13) și milostiv (4, 14 -5, 10). Autorul știe să aglomereze termeni specifici în secțiunile alese,
de exemplu, enunță de unspreze ce ori termenul îngeri în (1, 5 -2, 6), unde vorbește despre
superioritatea lui Iisus (și amintește cuvântul doar de două ori după aceea). Dacă materialul
din epistolă a fost mai întâi predicat, aceste detalii arată priceperea retorică, de vorbitor
talentat , a Sfântului Pavel. Unii comentatori cred că și pluralul inclusiv, ca și imperativele, ar
reprezenta tot figuri de stil, metode de mimare a oralității în dorința de a creea o atmosferă

68
mai apropiată, de participare, de a comunica prezență și comuniune înt re autor și destinatar.
Nu are sens însă ca autorul să -și imagineze o cuvântare și să o mimeze pentru efecte
dramatice, cât mai ales se pare că mesajul a fost, într -adevăr, predicat la început, și, ca
mărturie a eficienței sale, el a fost spus mai departe în formă poate mai îngrijită, dar păstrând
cât mai multe din caracteristicile de succes ale contextului inițial. Scrierea este, deci, un hibrid
din punct de vedere literar. Are forma îngrijită a unei meditații, dar este comunicată cu
puterea unei cuvântări (discurs retoric), și, în final, cuvântarea este popularizată sub forma
unei epistole bine alcătuite.

II.2.2. Cuvântările ocazionale (pareneza, panegiricul și necrologul)

Pareneză este titlul care se dă tuturor predicilor ocazionale sau de circumstanță,
rostite de preot în parohia sa. Ele se rostesc la toate împrejurările în care preotul oficiază un
serviciu divin și ele sunt cuvântul slujitorului Domnului prin care se susține și se întărește
viața religios -morală a păstoriților și legătura lor cu Dumnezeu. În acest gen de cuvântări se
cuprind: cuvântări la diferite momente din viața parohiei; instalarea preotului; vizita
chiriarhului; sfințirea Bisericii, clopotului, icoanelor, troiței; la cununie, botez, înmormântare
etc.; dar și predicile frecvente pentru pace, cât și cele patriotice. Pareneza este o cuvântare
bisericească scurtă dar vioaie și mișcătoare în care se expun învățăturile religiei și moralei
creștine, potrivite pentru fiecare moment în parte. În rostirea și alcătuirea parenezelo r trebuie
să domine armonia atât în gândire, cât și în formă. Pareneza se aseamănă cu predica morală
dar este mai scurtă, mai mișcătoare, mai energică, producând efecte mai mari decât celelalte
feluri de cuvântări bisericești, pentru că ascultătorii sunt m ai pregătiți sufletește s -o asculte,
fiind mișcați de însăși ocaziile pentru pareneze: botez, căsătorie etc. Fiind mai scurte, se țin
mai bine minte de către credincioși, care de multe ori prelungesc discuțiile în sânul familiei.
Au fost folosite de Sfinți i Părinți și au fost și sunt rostite din îndatorirea slujitorilor de a
introduce în permanență învățătura divină în viața credincioșilor139.
Epistolele Noului Testament sunt scrieri divine parenetice. Sfântul Ioan Gură de Aur
este un model de creator al genu lui de scrieri ocazionale, adică parenetice. La fel nu trebuie
uitat Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul care a scris cuvântări ocazionale cu

139 Cf. Pr. Nicolae Petrescu, Omiletica , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1977, p. 150.

69
prilejul deosebitelor evenimente mai mari sau mai mici din viața sa. Pareneza este numele
genului d e predici care se dă tuturor cuvântărilor bisericești ocazionale, iar cele mai
întrebuințate pareneze sunt: panegiricul și necrologul.
Panegiricul face parte din categoria predicilor speciale și înseamnă adunare a
întregului popor pentru o comemorare fes tivă, reuniune pentru o sărbătoare solemnă. Prin
extindere cuvântul panegiric înseamnă veselie, bucurie, petrecere, recreație, sărbă – toare. Cum
se poate deduce din analiza cuvântului, panegiricul este cuvântarea bisericească în care se
face preaslăvirea u nui adevăr fundamental de credință cum este: Sfânta Treime, Nașterea,
Învierea etc. Panegiricul este deci, un cuvânt de laudă care se ține de regulă în Biserică, în
special la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului, la sfinți mai aleși, fiind tot o pr edică
ocazională rostită în momente mai solemne din cursul anului bisericesc. Scopul este de a crea
în inimile credincioșilor, dispoziții sufletești potrivite pentru momentul sărbătoresc pe care îl
trăiesc, determinându -i să înfăptuiască învățături ce se d esprind din aceste momente
sărbătorești. Aceste cuvântări mai poartă și denumirea de evkomion care înseamnă cântec de
laudă, discurs de laudă, de preamărire a cuiva. Din acest izvor panegiric creștin preotul trebuie
să scoată apa cea vie, dătătoare de pute ri oratorice sfinte cu care va izbuti să învioreze
sufletele credincioșilor oricât de ofilite ar fi acestea.
Termenul necrolog derivă tot din greacă și este alcătuit din două cuvinte: mort și
cuvânt, adică predică rostită de preot la morți. Sfântul Grigori e de Nazianz este socotit ca
părinte al necrologului rostit în fața mormântului. În necrolog sunt accente de laudă ale
virtuților creștine ale celui decedat și se deosebește de panegiric atât din punct de vedere al
stilului, cât și din punct de vedere al c uprinsului, care este sobru, tânguitor etc. În necrolog se
cuprind două grupe de idei: parenetice și panegirice. În alcătuirea necrologului, predicatorul
trebuie să păstreze o cumpănă foarte dreaptă, adică să nu comită exagerări proslăvind virtuți
creștine sau sociale pe care cel decedat nu le -a dovedit în viață, dar nici să nu treacă cu
vederea meritele reale ale celui dispărut. La copiii sau la credincioșii dispăruți fără a lăsa în
urmă fapte de laudă, necrologul trebuie să fie mai mult parenetic, cu acce nte de consolare. În
partea parenetică a necrologului, preotul trebuie să prezinte învățătura creștină așa cum este ea
formulată de Biserică spre zidirea sufletească și spre mângâierea celor întristați, fără să se
avânte în idei filozofice despre moarte, c are nu numai că nu încălzesc sufletul credincioșilor
care asistă la slujbă, dar le vatămă și bunul lor simț creștin. Înmormântarea unui credincios
este momentul care atrage cei mai mulți credincioși, iar preotul trebuie să se pregătească cu

70
multă grijă pen tru susținerea liberă a necrologului, fiind cel mai bun prilej de vestire a
cuvântului lui Dumnezeu140.
Conferințele religioase intră și acestea în rândul cuvântărilor ocazionale. Acestea
sunt cuvântări bisericești mai dezvoltate decât celelalte, rostite în fața unor ascultători cu o
cultură mai mare decât aceea a mulțimii credincioșilor. Ele sunt propriu -zis disertații
religioase în care se tratează amănunțit o temă dogmatică, morală, liturgică etc. Aceste
discursuri savante cuprind, fie o temă din una din c ele patru secții ale studiilor teologice, fie o
temă complexă care necesită cunoștințe din toate disciplinele teologice și chiar din
disciplinele laice. Noțiunea de „conferință religioasă” este nouă numai ca termen, aparținând
timpurilor moderne, dar cupri nsul ei este tot atât de vechi ca și religia creștină. Epistolele
Sfântului Apostol Pavel care sunt tratate dogmatice -morale, sunt propriu -zis conferințe
religioase în care se tratează amplu adevărurile doctrinare, morale, culturale etc. Conferințele
religioase sunt cuvântări bisericești solemne, folosite de Biserică pentru a nu rămâne în afara
temelor contemporaneității și a contribui la tratarea lor în modul cel mai potrivit menirii sale.
Ele nu pot ține locul predicii și nu se țin în Biserică141.

140 Cf. Ibidem , p. 152.
141 Cf. Ibidem , p. 153.

71

Capitolul al III -lea: Imnografia bisericească – izvor al predicii

III.1. Rolul și importanța imnelor pentru teologie

Deși cântarea bisericească este determinată în primul rând teologic și liturgic, latura
sa de cântare o pune în legătură și cu arta muzicală , în cadrul căreia ea constituie doar un caz
particular. Consecință a acestei relații, în Biserică se folosește atât termenul de „cântare”, cât
și cel de „muzică” bisericească, fiecare având motivații etimologice și t eologice deosebite.
Determinarea reciprocă dintre arta muzicală și cântarea bisericească poate fi urmărită atât de -a
lungul istoriei muzicii și a cântării liturgice creștine , cât și în cazul mai particular al raportului
dintre filozofia (estetica) muzicală și teologie .
Pe lângă caracterul misionar, cântarea bisericescă ortodoxă comportă și anumite
valori educative, morale și religioase, menite să sensibilizeze și să responsabilizeze pe
credincioși în privința creșterii duhovnicești. Nu de puține ori, mesaju l cântării trezește
conștiințe adormite: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se
apropie și te vei tulbura. Ci, te deșteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu,
Care pretutindenea este și toate le plinește”142
Cântarea bisericească descoperă măreția și atotputernicia lui Dumnezeu („Mare ești,
Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor Tale!”), fiind „modul cel mai propriu de a vorbi cu Dumnezeu sau despre
Dumn ezeu, ca despre Cel cu neputință de cuprins în noțiuni precise și exprimate în cuvinte
corespunzătoare acestor noțiuni. Prin cântare dăm un coeficient nemărginit admirației măreției
Lui, bunătății Lui, care întrece cuvintele noastre simplu rostite, exprimă m inexprimabilul,
apofaticul”143
Zid împotriva prozelitismului sectar este cântarea obștească și stavilă împotriva celor
ce doresc dezbinarea dreptei credințe: „Acolo unde credincioșii cunosc învățătura Bisericii
lor, unde ei au învățat bine imnele Sfintei L iturghii, acolo unde știu să cânte minunatele imne
ale Sfinților Părinți, n -au să poată să -i mai amăgească niciodată cei de alte credințe”144

142 Condac la cântarea a VI -a a Canonului cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul.
143 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității în dreapta cr edinț㔄 în
Ortodoxia, nr.1/1980, p.58.
144 Ibidem, p. 60

72
Ca în orice lucrare bună există însă și ispite. Cântarea bisericească poate deveni
obositoare dacă nu apare dragoste a față de aceasta sau educația credincioșilor în acest sens
lipsește. Pe de altă parte, sunt credincioși care se simt frustrați de posibilitatea de a cânta
atunci când muzica este corală, iar cântarea omofonă pălește în fața complexității pieselor
interpre tate pe mai multe voci.
Sunt întâlnite și situații în care anumiți credincioși se remarcă în cântare prin
stridență și neconformism. În acest sens, regulile bisericești sunt clare: „Strigarea cea
fără orânduială a celor ce cântă în biserică nu se cade să fie primită în cântarea bisericii. De
asemenea și cel care o cântă la biserică nu trebuie să fie primit. Să fie scos din dregătoria sa
și să nu mai cânte în biserică. Pentru că se cuvine să cântăm cu bună cucernicie și
frumoa să glăsuire și să înălțăm Slavă Stăpânului tuturor și Domnului ca și din gurile inimii
sale. Iar cei ce nu ascultă acestea, muncii celei veșnice sunt vinovați, ca unii ce nu se supun
învățăturilor Sfinților Părinți și ale Pravilelor”145
„Și tot în aceeași id ee: „Voim, ca cei ce se află în biserică spre a cânta, să nu se
folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) și să silească firea spre răcnire, nici
să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică, care nu -i sunt nici potrivite , nici
cuviincioase, ci cu multă luare aminte și smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel ce
veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învățat pe fiii lui Israel să fie
cucernici”146
Recomandările binevenite ale teologilor în această problemă încearcă să construiască
o cale de mijloc, de împreună -lucrare a credincioșilor, asfel încât cântarea bisericească să -și
atingă scopul său nobil: „Problema care poate apărea din punct de vedere pastoral – în planul
comuniunii între profesioniștii muzici i (psaltice sau corale) și restul obștii de credincioși –
poate fi evitată (măcar parțial) prin alternarea, în practică, a diferite stiluri de cântări”147
Ca o exemplificare pentru importanța și rolul imnologiei bizantine pentru teologie în
general și într -un mod special, aparte, pentru predica creștină, vom lua ca exemplificare una
dintre cele mai frumoase compoziții imnologice, în propriul sens al cuvântului , și anume
Imnul Acatist al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu .
Maica Domnului s -a bucurat de o cinstire deosebită din partea creștinilor încă de la
începutul Bisericii înregistrându -se chiar și o bogată prezență iconografică și imnologică a ei.
Cultul marial a înregistrat o adevărată explozie după rezolvarea controversei nestoriene. Din

145 Tipicul Sfântului Sava
146 Canonul 75 Trulan
147 Pr. prof. dr. Vasile Grăjdian, Probleme actuale ale cântării în Biserica Ortodoxă Română,Iași, 22 -24 mai
2006, p.5.

73
moment ce Bi serica se exprimase prin cel mai important organ al ei – sinodul ecumenic, nu a
mai putut fi pusă nici o stavilă în eflorescența imnografiei și a cinstirii de care se bucura
Născătoarea de Dumnezeu.
Imnologia ortodoxă privitoare la Maica Domnului este de o bogăție copleșitoare.
Această bogăție o arată și o laudă pe Fecioara Maria întotdeauna în legătură cu Hristos, o
preamăresc în primul rând ca „Născătoare de Dumnezeu”, ca „Theotokos”. Strict vorbind, o
„mariologie ortodoxă” nu există, ci ea este totdeauna o „theotokologie”, un aspect special al
hristologiei.
„Biserica Ortodoxă găsește satisfăcătoare formula hristologică a Conciliului din Efes
(431) care proclamă pe Maria Maica lui Dumnezeu (Theotokos) și nu a mai simțit ulterior
nevoia să elaboreze dogme î n această privință. În general vorbind, mariologia nu este un
capitol aparte al dogmaticii ortodoxe, ci o parte integrantă atât a hristologiei, cât și a
eclesiologiei care, la rândul lor, sunt influențate de pnevmatologie, adică de învățătura despre
Duhul Sfânt. Acest fapt este perceptibil în întreaga viață liturgică și sacramentală a Bisericii
Ortodoxe, în imnologia și iconografia ei, unde taina Mariei este întotdeauna văzută în legătură
cu taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu lucrată de Duhul Sfânt”148.
Constantinopolul era cetatea care avea cele mai multe biserici și locașuri închinate
Maicii Domnului, unde se păstrau relicve care i -ar fi aparținut, în care se afla vestita biserică a
Vlahernelor, locul în care, prin excelență, Născătoarea de Dumnezeu împărt ășea
binecuvântările sale. Orice pelerinaj în cetatea regină trebuia să cuprindă între obiectivele sale
locuri sau relicve ce aveau legătură cu Maica Domnului. Au existat desigur și ușoare
exagerări, texte în care era numită Dumnezeu (Kaimeta ton Theon The os philanthropos), în
care i se cerea să dăruiască viață veșnică „căci nimeni nu se mântuiește decât prin tine” etc149.
Imnul Acatist este o unire de întelesuri mistice și muzicale, care pătrunde și se repetă
în adâncime, în rânduiala de amănunt a sumei, a cumpănirii părților și până a fiecărui stih în
parte.
Astfel dupa un „Condac”, care în limba greaca înseamna iatac, dupa o scurta
rugaciune intima, care întotdeauna este un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmeaza un „Icos”,

148 Protos. Paisie Teodorescu, Maica Domnului în teologia și viața ortodox ă, în “ Biserica Ortod oxă Română” ,
nr. 9-10, 1978, p. 1113.
149 Ionut Mavrichi, Muzica în spiritualitatea bizantină. Imnul Acatist , în “Eseuri Teologice”,
http://www.nistea.com/eseuri/ionut_mavrichi/muzica -in-spiritualitatea -bizantina -imnul -acatist.htm.

74
adica monument, bucata imnologica mai mare si narativa si care la rândul ei se încheie cu o
litanie – cântec de lauda150.
Ritmul acesta de trei feluri de imnuri, creste de douaspreze ori, de -a lungul întregii
vieti a Maicii Domnului careia îi este închinat Acatistul, îmbinându -se într -un tot nedespartit.
Cele douasprezece cicluri interioare, odata terminate, Acatistul începe iarasi de la capat si asa
la nesfârsit, catre starea de rapire duhovniceasca. Se atinge astfel dumnezeiescul, între
marginile unui sir de cântece, cu toate ca la aratare Imnul Acatist, pare un prilej de lauda151.
Fara îndoiala însa, nimeni nu poate sa primeasca si sa întelaga, nicidecum sa încerce
vreo bucurie duhovniceasca citind acest Imn Acatist, daca nu a fost niciodata chinuit de
foamea si setea contemplarii duhovnicest i.
Imnul Acatist al Maicii Domnului a fost compus în inima Imperiului bizantin și s -a
răspândit pretutindeni în lumea creștină, devenind un etalon imnografic pentru spiritualitatea
ortodoxă.
Un acatist (akathistos) este un imn închinat unei persoane sfinte sau unui eveniment
sfânt. În sens propriu, cuvântul akathistos înseamnă „a sta în picioare“, ceea ce indică faptul
că cei care ascultau acest imn nu stăteau în genunchi, ci în picioare. Acatistul are la origine
condacul bizantin, un poem alcătuit din 18 -24 de tropare sau strofe, fiecare cu câte 20 -30 de
versuri, aranjate în acrostih (în ordinea alfabetică grecească); fiecare strofă are același număr
de silabe și aceleași accente ca și prima strofă. Aceste tropare erau precedate de o strofă
aparte, ce avea în comun doar glasul (nu și melodia) și refrenul152.
O puternică tradiție bisericească afirmă că Imnul Acatist a fost alcătuit de patriarhul
Serghie al Constantinopolului (†638), în urma salvării capitalei bizantine de invazia perșilor și
avarilor în 626. Is toria consemnează cu lux de amănunte cum puternica flotă asediatoare a fost
distrusă de o furtună stârnită în mod neașteptat, după ce patriarhul Serghie a organizat o
procesiune cu veșmântul Maicii Domnului și cu icoanele lui Hristos și ale Maicii Sale pe
zidurile orașului. În semn de mulțumire pentru nesperatul ajutor, s -a făcut priveghere la
biserica din Vlaherne, prilej cu care patriarhul ar fi compus Condacul întâi: „Apărătoare
Doamnă…“, spre lauda Fecioarei Maria, considerată apărătoarea bizantinilor .
Cu prilejul acestei victorii, Imnul lui Roman Melodul a devenit „Acatist“, fiind
cântat de către cler și credincioși. Sinaxarul vorbește însă și de alte împrejurări în care Maica

150 Ierod. Cleopa Paraschiv, Ce este un acatist? , în „Starețul Daniil de la Rarău, poet și scriitor mistic al Bisericii
Ortodoxe Române”, Editura „Panaghia”, p. 49.
151 Ibidem , p. 50.
152 Calinic Botoșăneanul Episcop -vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, O predică în versuri despre Întruparea
Domnului pentru praznicul Bunei Vestiri , în “Ziarul Lumina”, Vineri, 27 martie 2015

75
Domnului a intervenit providențial în ajutorul și apărarea capitalei bizant ine, în urma
diferitelor invazii: arabă (670 și 717), rusă (864), bulgară (926) etc. Mulțumirea din partea
poporului credincios s -a exprimat în același mod, prin citirea solemnă a Acatistului. După
izbăvirea minunată a capitalei bizantine, în 717, Imnul lu i Roman Melodul, devenit deja
Acatist, a fost ales din nou de patriarhul Gherman al Constantinopolului – cel care a introdus
în cult sărbătoarea Acatistului – pentru a se oficia la utrenia sâmbetei din săptămâna a cincea a
Postului Mare. În secolul al VIII -lea i s -a adăugat și canonul în cinstea acestui praznic153.
Acest Imn este format din a privativ adăugat verbului “kathizomai” care înseamnă a
sta jos, a ședea. Așadar, numele explică practica de a sta în picioare în timpul recitării
acestuia. Este compus d in 24 de strofe, formând un acrostih, procedeu poetic întâlnit în
literatura bizantină. Paternitatea sa este necunoscută, însă există o serie de teorii cu privire la
ea. Sinaxarele bizantine îl atribuie patriarhului Serghie al Constantinopolului sau lui
Gheorghe Pisides, hartofilax al Sfintei Sofii. Versiunea latină a Sinaxarului vede pe patriarhul
Gherman al Constantinopolului ca autor. Alți specialiști au presupus că Fotie l -ar fi compus.
Imnul Acatist se referă la aceleași teme pe care le întâlnim și în imnografia creștină,
abordând în principal evenimentele descrise de Sfântul Evanghelist Luca – în primul capitol al
Evangheliei scrise de el, și anume: Buna Vestire, Nașterea Domnului și venirea păstorilor,
precum și închinarea magilor. Modul în care sunt legate aceste evenimente fac din acest imn
una dintre cele mai frumoase opere ale imnografiei Bisericii. Detaliile sunt prezentate
incomparabil, ajutându -ne să pătrundem în logica fiecărui personaj legat de aceste
evenimente. Astfel, prin cuvintele Acatis tului ni se fac cunoscute gândurile îndoielnice ale lui
Iosif, nebunia lui Irod, adorarea magilor și tulburarea Arhanghelului.
În secolul al VIII -lea, patriarhul Gherman mută oficierea Imnului Acatist din 7
august în data de 25 martie, când se sărbătorea p raznicul Bunei Vestiri, conținutul acestuia
potrivindu -se cu sărbătoarea. În secolul al IX -lea, fie patriarhul Metodie, fie patriarhul Fotie l –
a mutat într -una dintre sâmbetele de la sfârșitul Postului Mare, ulterior fixându -se definitiv în
cea de -a cincea sâmbătă, care a primit și numele de Sâmbăta Acatistului154.
Analizând profunzimea și construcția imnului, unii autori au atribuit imnul lui
Roman Melodul. În acest caz s -ar explica faptul că le era cunoscut locuitorilor capitalei, din
moment ce relatarea s pune că l -au cântat toată noaptea. Probabil doar condacul inițial
„Apărătoarei Doamne” a fost adăugat în acea seară.

153 Ibidem .
154 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic , Editura Deisis, 2000, p. 369.

76
Chiar și această teorie a fost criticată, imnul fiind plasat de către unii specialiști
înainte de Roman Melodul. Deși Tradiția spune că ace st Acatist a fost alcătuit de patriarhul
Serghie al Constantinopolului (†638) în urma salvării capitalei bizantine de invazia perșilor și
avarilor din anul 626, totuși critica modernă este de părere că acest Acatist era în circulație
încă înainte de evenim entul din 626, fiind chiar foarte cunoscut. De altfel, patriarhul nu ar fi
avut cum să alcătuiască peste noapte un poem de o asemenea anvergură. El doar a ales acest
imn, considerându -l cel mai expresiv pentru scopul său, acela de a -i aduce laudă Maicii
Domnului, pe care l -a dedicat Fecioarei Maria pentru a marca minunata biruință. Nici
atribuirea acestui Acatist poetului cronicar George Pisides sau patriarhului Fotie (secolul al
IX-lea) nu este susținută de dovezi concludente.
Este un imn de laudă și mulțu mire adresat Maicii Domnului, alcătuit din 13 condace
(astăzi, condacul este doar o strofă scurtă) și 12 icoase (strofa mai lungă, ce dezvoltă tema
condacului, sub forma stihurilor ce încep cu exclamația „Bucură -te!“)155.
Imnul se deschide cu un prooemium care menționează minunea izbăvirii de asediu.
Traducerea literală este: „Generalissimei apărătoare, ca una ce am fost izbăvită de lucruri
cumplite, cele de biruință aduc ție, Născătoare de Dumnezeu, ca niște mulțumiri, eu, cetatea
ta. Ci ca una ce ai stăpâni re nebiruită, din tot felul de nevoi slobozește -mă, ca să strig ție:
Bucură -te Mireasă nemiresită!”156.
Se observă simbolismul și vocabularul militar folosit, de altfel comun în imnografia
bizantină. Imnul este împărțit în condace și icoase care formează un acrostih, icoasele
terminându -se cu exclamația Haire Nymphe anympheute – Salve sposa innupta – Bucurăte
mireasă nenuntită/nemiresită!; iar condacele cu Allelouia!.
În afară de folosirea Acatistului în cultul personal el era folosit în cultul public după
cum am menționat, la pomenirea izbăvirii de asediu, în 7 august. În sec. VIII patriarhul
Gherman mută Acatistul din 7 aug în 25 martie, la Praznicul Buneivestiri, conținutul acestuia
potrivindu -se cu sărbătoarea. În sec. IX patriarhul Metodie sau Fotie l -a mutat într -una dintre
sâmbetele de la sfârșitul Postului Mare, ulterior fixându -se în a V -a sâmbătă, care a primit și
numele de Sâmbăta Acatistului157.
Acatistul, în forma lui actuală este deschis de condacul „Apărătoare Doamnă” care
în traducerea româneasc ă a pierdut orice referință la asediul Constantinopolului.

155 Calinic Botoșăneanul Episcop -vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, O predică în versuri…
156 Ibidem , p. 369 -370.
157 Ibidem , p. 370.

77
Primul Icos relatează trimiterea îngerului „întîi -stătător”, care văzând că glasul lui
cel netrupesc aduce întruparea Mântuitorului, a “heretisit -o” pe Maica Domnului. Începutul
acestui icos “Aggel os protostates” a fost unul dintre argumentele care au pledat în favoarea
paternității atribuită lui Roman Melodul, deoarece folosește o formulă asemănătoare în
condacul care se referă la Iosif în Egipt “eis to aggelos pro[tostates]”, condac scris în acela și
metru. Heretisirile se referă la Născătoarea de Dumnezeu prin care este restaurată făptura
deoarece ea este cea „prin care prunc se face făcătorul”158.
Condacul al doilea imaginează un dialog între Fecioară și înger. Răspunsul Maicii
Domnului: știindu -și curăția, primește cu anevoie cuvântul, nu există „naștere cu zămislire
fără de sămânță”. Icosul al doilea repetă accentuând aceeași temă a minunatei nașteri din
„pântece curat”. Condacul și Icosul al treilea relatează întruparea în pântecele fecioresc pri n
umbrirea Maicii lui Dumnezeu de către „puterea Celui de sus”, și apoi vizita la Elisabeta,
fiind de asemenea imaginată o laudă pe care prin heretisiri, Sf.Ioan Botezătorul, din pântecele
mamei sale, ar fi adus -o Mariei. Condacul al patrulea face referire la îndoiala lui Iosif și la
convingerea ulterioară a acestuia că ceea ce s -a întâmplat este de la Duhul Sfânt. Icosul al
patrulea, condacul și icosul al cincilea și condacul al șaselea menționează lauda pe care magii
au adus -o Mariei și întreg episodul bi blic al magilor, venirea lor, închinarea, modul în care l –
au păcălit pe Irod etc. Icosul al șaselea se referă la o ipotetică misiune în Egipt, la surparea
idolilor și la lauda adusă Născătoarei de Dumnezeu de către cei scăpați de idolatrie. Condacul
al șaptelea face referire la dreptul Simeon.
Imnul Acatist a fost scris în limba greacă și se prezintă sub forma unei poezii
perfecte, structurate în patru părți.
În prima parte se vorbește despre Buna Vestire a îngerului, nevinovăția Fecioarei
Maria, vizita Elisabetei și îndoiala lui Iosif.
A doua parte descrie adorarea păstorilor, închinarea magilor, fuga în Egipt și
aducerea la Templu a Pruncului Iisus.
A treia parte vorbește despre reînnoirea lumii prin Nașterea lui Hristos din Sfânta
Fecioară Maria.
Ultima parte o înfățișează pe Maica Domnului ca apărătoare; totodată, arată
neputința omenească de a -L lăuda precum se cuvine pe Dumnezeu pentru dezlegarea
păcatului strămoșesc al lui Adam, încheindu -se cu rugăciuni către Maica Domnului, de a
mijloci pentr u noi, oamenii.

158 *** Triodul , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p. 445 – 456.

78
Imnul este de o bogăție stilistică deosebită, ilustrând în mod fericit modul în care
spiritualitatea bizantină a înțeles și tradus cultul. Acest imn, făcând în egală măsură parte atât
din cultul public, cât mai ales din cultul particular, a avut o influență majoră asupra pietății
creștine răsăritene. După modelul lui, au apărut nenumărate acatiste: al Mântuitorului, ale
sfinților chiar și ale unor sărbători creștine. Aceste acatiste iconizau imnic viața sfinților sau
aspecte ale praznicelor. Pornind de la această idee, au apărut în spațiul rusesc așa numitele
icoane -acatist, care conțineau scenele iconografice corespunzătoare fiecărui condac sau
icos159.
Sfântul Roman a alcătuit Imnul Acatist, în principal, ca o predică în versuri despre
Întrup area Domnului pentru praznicul Bunei Vestiri. Totuși, anumiți factori istorici și
teologici au jucat un rol important în alcătuirea acestei compoziții. În anii ce au precedat
nașterea Sfântului Roman, la Constantinopol a izbucnit o puternică controversă ce a tulburat
mult timp Biserica. Este vorba despre erezia nestoriană, ce punea sub semnul întrebării nu
dumnezeirea lui Iisus Hristos, ci numirea care se dădea Maicii Domnului, de Theotokos
(Născătoare de Dumnezeu). Chiar dacă erezia a fost condamnată în ca drul Sinodului de la
Efes (451), trebuie spus că încă nu se stinsese la începutul secolului al VI -lea, când se crede
că s-a născut Sfântul Roman. Datorită nestorienilor, retrași în Siria, este posibil ca Sfântul
Roman să fi cunoscut personal învățăturile l or greșite, și asta înainte de a veni la
Constantinopol160.
Din acest motiv, Sfântul Roman expune cu atâta tărie în Imnul Acatist dogma
ortodoxă privind Persoana divino -umană a lui Iisus Hristos: „Văzut -au pruncii caldeilor, în
brațele Fecioarei, pe Cel ce a zidit pe om cu mâna și cunoscându -L a le fi Stăpân, deși luase
chip de rob, s -au nevoit cu daruri a -L sluji și a cânta celei binecuvântate“ (Icosul al 5 -lea).
Dogma Întrupării este, astfel, magistral expusă de Sfântul Roman sub forma unui
imn, foarte acce sibil înțelegerii tuturor credincioșilor, dar și foarte ușor de reținut.
O rugăciune de mulțumire adresată Maicii Domnului
Conținutul poate fi împărțit în două părți, una istorică (primele 12 strofe) și una
mistică (celelalte 12 strofe), fiecare fiind împă rțită, la rândul ei, în două teme: zămislirea
supranaturală și Nașterea lui Hristos, cu evenimentele ce au însoțit -o; respectiv, învățătura
calcedoniană despre răscumpărarea lumii și preacinstirea Maicii Domnului. Totuși, strofa
originară ce preceda ansamb lul celor 24 de strofe a fost înlocuită cu actuala strofă:
„Apărătoare Doamnă“; cel mai probabil acest fapt a avut loc în 626. Această strofă este

159 Ionut Mavrichi, Muzica în spiritualitatea bizantină …
160 Calinic Botoșăneanul Episcop -vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, O predică în versuri…

79
considerată a fi o compoziție a patriarhului Serghie; totodată, aceasta explică alegerea cântării
acestui imn drept mulțumire pentru amintita victorie împotriva barbarilor năvălitori. De
asemenea, în strofa a 23 -a (Condacul al 12 -lea) au fost interpolate patru stihuri – „Bucură -te,
stâlpul Bisericii cel neclintit; Bucură -te, zidul împărăției cel nebiruit; Bucură -te, cea prin care
se înalță biruințele; Bucură -te, cea prin care cad vrăjmașii“ – care trimit, în mod nemijlocit, cu
gândul la ajutorul Maicii Domnului161.
Strâns legat de evenimentul Întrupării Mântuitorului, Imnul Acatist se citea cel mai
probabil cu prile jul sărbătorii Bunei Vestiri. Abia după căderea Constantinopolului (1453) sau
în preajma acestei date a intrat și în rânduiala tipiconală a Postului Mare. Astfel, în Biserica
Ortodoxă Greacă există rânduiala ca în primele patru sâmbete ale Postului Mare să se citească
în cadrul Utreniei câte o parte din acest Acatist, în ordine cronologică. El este citit apoi, în
întregime, în cadrul Utreniei zilei de sâmbătă din Săptămâna a cincea, numită Sâmbăta
Acatistului, tipic preluat și în Biserica Ortodoxă Română.
Motivul introducerii citirii Acatistului în timpul Postului Mare îl constituie nu doar
apropierea de praznicul Bunei Vestiri, ci și învățătura mariologică și hristologică pe care le
cuprinde, legând taina Nașterii de taina Învierii lui Hristos; ziua Întrupă rii este astfel legată de
ziua când prin Moartea întru Înviere a lui Hristos s -a împlinit planul de mântuire a lumii162.
Foarte iubit de bizantini, Imnul Acatist a început să fie ilustrat în miniaturi, icoane,
broderii, devenind apoi una dintre temele favori te ale picturii murale a secolului al XI -lea.
Această temă a pătruns și în programul iconografic al bisericilor cu pictură exterioară din țara
noastră, în special în Moldova.
Enumerăm aici cele 24 de scene ale Acatistului reprezentat la Mănăstirea Moldoviț a,
unde s -a păstrat unul dintre cele mai frumoase ansambluri, însoțite de explicația pe scurt a
fiecăreia, astfel: îngerul binevestește Fecioarei Maria; nedumerirea Fecioarei Maria; Fecioara
Maria se supune voinței divine; zămislirea de la Duhul Sfânt; înt âlnirea Fecioarei Maria cu
Elisabeta; îndoiala lui Iosif și dezvinovățirea Mariei; Nașterea lui Iisus Hristos;
venirea magilor; închinarea magilor; întoarcerea magilor; fuga în Egipt; Întâmpinarea
Domnului Iisus Hristos, făptura cea nouă; preacinstirea Mai cii Domnului; Sfânta Treime;
Emanuel preamărit de cetele îngerești; Maica Domnului și ritorii; Hristos dus spre răstignire;
Maica Domnului, ocrotitoarea fecioarelor; Iisus Hristos, Marele Arhiereu; Maica Domnului

161 Ibidem .
162 Ibidem .

80
luminătoare; Pogorârea la iad; închinarea l a icoana Maicii Domnului și Maica Domnului
mijlocitoare163.
Maturitatea stilului în care este realizată exprimarea, vocabularul elevat folosit de
Sfântul Roman Melodul, desăvârșita abordare a dificultăților ridicate de formele de poezie
existente în vremea s crierii Acatistului duc la concluzia că Sfântul Roman nu a creat acest stil
imnografic dintr -o dată, într -un moment de inspirație. Forme inițiale ale condacului au existat
probabil în poezia bisericească siriacă pe care Roman – sirian de origine – o cunoșt ea destul de
bine.
Marele merit care îi revine este acela de a fi adaptat această poezie spiritului
imnografiei bizantine și de a fi introdus această nouă formă poetică în literatura liturgică din
Constantinopol. Sfântul Roman a împrumutat, de asemenea, în creația sa imnografică forma și
conținutul poeziei Sfântului Efrem Sirul, pe care le -a dezvoltat, le -a dat o formă mai bine
structurată și concisă; de asemenea, le -a imprimat spiritul bizantin, creând astfel condacul,
care este o creație specific constant inopolitană. În concluzie, Imnul Acatist este o rugăciune
de mulțumire adresată Maicii Domnului.

III.2. Muzica bisericească și importanța ei astăzi

O definiție succintă muzicii, dacă încercăm să dăm, am putea spune că ea este o
reflectare a realității, un complex ce cuprinde diferite forme concrete: literatura beletristică,
pictura, muzica, teatrul, cinematografia, coregrafia, etc.
Ca și alte arte, muzica a apărut, cu necesitate, din condițiile vieții materiale ale
oamenilor. Stările sufletești alcătuie sc operele de artă, iar arta muzicală contribuie la formarea
chipului spiritual al omului. Muzica exercită o puternică influență asupra sentimentelor și
gândurilor omului, creându -i imagini. Știința, spre deosebire, reflectă realitatea prin noțiuni,
pe cân d în muzică reflectăm realitatea prin imagini sonore.
Noi cunoaștem, într -o măsură mai mare sau mai mică, toate artele și anume: pictura,
sculptura, coregrafia, muzica, poezia, etc. Toți am vizitat o expoziție de pictură, am admirat o
statuie, am urmărit u n dans sau am ascultat un concert. Emoția cu care le privim, urmărim și
ascultăm este elementul comun.

163 Ibidem .

81
Dintre științele exacte muzica se folosește de acustică și matematică (acustica este
cel mai folosit domeniu). În acustică sunetul este luat și studiat i zolat, ca fenomen fizic, pe
când în muzică sunetele sunt luate în ansamblu pentru că un sunet izolat nu ne spune nimic
(„nici cuvântul singur nu constituie limba” – Ch. Gounod).164
Deci, dacă în acustică sunetele sunt studiate izolat (ca fenomene) și au valoare
științifică, în muzică ele primesc valori efective având raporturi estetice.
Matematica este folosită în domeniul teoretic, unde o serie de principii se explică
prin calculele și operații matematice (divizarea timpilor, măsurile, etc.), chiar și în acustică își
aduce un aport indirect.
Nu totdeauna unele „modernizări” în cult (și în cântare) sunt neapărat schimbări
„noi”, ci uneori este vorba doar despre o revenire la vechi rânduieli ale Tradiției bisericești. În
acest sens (re)introducerea cântării de obște, în comun, în bisericile românești (începând cu
primele decenii ale secolului XX), a putut părea unora o „inovație de influență protestantă”,
atunci când ea nu era altceva decât revenirea la o practică tradițională, cu rădăcini și temeiuri
până î n primele secole ale creștinismului165.
O problemă lăsată adesea la voia întâmplării este cea a recitativului liturgic, adică a
felului în care se citește („cântat”) Apostolul și Evanghelia la Sfintele Slujbe. Faptul că marea
majoritate a cărților de cântări nu dau modele în acest sens face ca în practică să se întâlnească
numeroase „inovații”, de cele mai multe ori nefericite, de prost gust.
Cel mai adesea, pentru cântarea de obște nu este nevoie de repetiții speciale,
credincioșii învățând treptat cântările , chiar în timpul desfășurării slujbelor, prin participarea
repetată la acestea. Pentru învățarea unor cântări noi este bine (totuși) să existe un „nucleu”
de credincioși (pasionați de cântare), care să învețe mai întâi, în mod special, cântările
respecti ve, pentru a le putea propune apoi, cu mai multă eficiență, ansamblului comunității.
Cântarea în comun este considerată de asemenea ca având o mare valoare pastorală și
misionară, fiind caracteristică și altor confesiuni, în afară de Biserica Ortodoxă.
Cântarea corală propriu -zisă, adică pe mai multe voci, armonică -polifonică, de
origine și influență occidentală, presupune deja existența unui cor, cu membrii săi selecționați
după criteriile aptitudinilor muzicale și ale înzestrării vocale, cu organizarea de repetiții (cel
puțin săptămânal) și alte elemente ale unui anume profesionalism muzical.

164 Charles Gounod a fost un compozitor francez, născut la 17 iunie 1818, Paris – d. 18 octombrie 1893, devenit
celebru datorită operei sale Faust.
165 Pr. Prof. Dr. Moldovanu, Nicu, Istoria Muzicii Bisericești la Români , curs pentru studenții, masteranzii și
doctoranzii teologi , Editura Universitășii București, București 2007, p. 66.

82
Corul mai presupune și existența unui dirijor, care poate fi și cântărețul bisericesc (în
sensul mai tradițional), dar căruia i se cere în acest caz și o pregătire sp ecifică. Este vorba în
primul rând despre noțiuni de armonie și polifonie (la nivelul „clasic” al dezvoltării acestora),
dar și despre însușirea unor deprinderi specifice dirijatului coral. De asemenea, buna
cunoaștere a notației liniare (poziționale și ad ecvate muzicii pe mai multe voci) este absolut
necesară, ca și cunoașterea unui instrument armonic (cu claviatură: pian, clavecin, orgă,
armoniu, etc.), de mare folos pentru exemplificarea și corectarea sonorităților pieselor corale.
Ne vom referi la câtev a aspecte în legătură cu cântarea bisericească ce ar merita o
tratare mult mai largă, dar care, prin caracterul lor cel mai adesea foarte specializat, ar depăși
în acest caz cadrul unei introduceri.
O primă categorie de probleme o constituie cele referito are la tehnica vocală.
Dar mai înainte de a ne referi direct la acestea, trebuie făcute câteva precizări și
trebuie răspuns la câteva întrebări care apar uneori în mod firesc privitor la raportul între
tehnica vocală și cântarea bisericească. Spre exemplu, se poate pune întrebarea: de ce nu se
începe studiul cântării bisericești cu o serie de noțiuni și exerciții de emisie vocală, pentru ca
doar apoi să se treacă la studiul propriu -zis al cântărilor bisericești166.
Pentru a răspunde la acest fel de întrebări, trebuie plecat de la înțelegerea rosturilor
cântării bisericești, în comparație cu (spre exemplu) muzica cultă, ușoară, populară, etc.
Cântarea bisericească nu este o artă cultivată „în sine”, pentru simpla (sau mai sofisticata)
satisfacție a auditoriului . Ea este organic legată de slujba bisericească și de rosturile ei
mântuitoare. Aspectele „artistice”, cu „tehnica” corespunzătoare, sunt importante doar în
măsura (firească) în care slujesc slujirii bisericești. Pentru a nu umbri partea cea mai
însemnată, cea liturgică, sunt evitate dificultățile tehnice de orice fel, care ar putea preocupa
(și ocupa) în mod excesiv sufletele credincioșilor – până la a deveni o „profesie” de sine
stătătoare (așa cum este cazul profesioniștilor muzicali).
O mare majoritate a cântărilor bisericești fiind relativ simple, din punct de vedere al
dificultăților execuției vocale, sunt în felul acesta accesibile unei mari majorități a
credincioșilor, înzestrați muzical la modul normal, natural. Iar cerințele „tehnice” ale
interpret ării vocale pentru aceste cântări bisericești sunt și ele cele socotite firești, normale,
naturale. Pronunția cuvintelor (dicția) trebuie să fie suficient de clară, pentru înțelegerea
textului cântărilor – cuvântul „cu înțeles” fiind deosebit de important, în măsura în care acesta
dezvăluie învățăturile mântuitoare. Tăria cântării trebuie să fie potrivită cu locul (o biserică

166 Cf. Ibidem , p. 69.

83
mai mare sau mai mică) și cu caracterul bisericesc al cântării – un glas disproporționat de
puternic și strident fiind la fel de nefe ricit ca și unul slab și șters. Glasul limpede, plăcut, ușor,
este și el un semn al sănătății trupești și sufletești, în contrast cu vocile guturale, răgușite,
gâjâite, hârâite, chinuite, etc.
Acest tip de „performanțe” firești de tehnică vocală fiind la î ndemâna celor mai mulți
credincioși (indiferent de vârstă), preocuparea (de asemenea firească) pentru „calitatea
vocală” însoțește în mod natural, și clipă de clipă, învățarea („simplă”) a cântărilor bisericești.
Nu trebuie uitat exemplul cântăreților buni , cu o înzestrare vocală naturală și cu un
har deosebit al cântării, la care se adaugă o bună pregătire de specialitate. Aceștia sunt
întotdeauna un model și un imbold spre perfecționare pentru toți ceilalți cântăreți, pentru
fiecare în parte167.
O serie de alte recomandări și obișnuințe, ce țin de asemenea de o anumită „tradiție
comună” (rezultat al practicii îndelungate), sunt foarte folositoare pentru buna desfășurare a
cântării în Biserică. Între acestea se numără sfaturile de igienă generală, ce favorize ază
calitatea vocală (în toate componentele ei): alimentația potrivită (cantitativ și calitativ), odihna
(somnul sănătos de noapte), îmbrăcămintea adecvată pentru frig sau pentru căldură, ferirea de
aer rece, curent, etc., toate contribuie la asigurarea to nusului, calmului, puterii și relaxării
necesare cântării în bune condiții.
Tradiția cântării la două strane, sau prezența a cel puțin doi cântăreți la aceeași strană
este de mare folos atunci când slujbele, cu cântările respective, durează ore îndelungate .
Oboseala inerentă efortului continuu și pe timp îndelungat poate fi mult amânată prin
distribuirea cântării la doi (sau mai mulți) cântăreți, ceea ce permite alternarea efortului cu
relaxarea (în timpul cât cântă ceilalți), pentru fiecare cântăreț în par te.
Preocuparea mai specială pentru „tehnica vocală”, ceea ce poate însemna începutul
unei anumite profesionalizări a cântărețului, poate fi și ea necesară, cel puțin în două situații,
situate oarecum paradoxal, la două extreme ale înzestrării muzicale nat urale. Pentru cel
înzestrat în mod natural cu o voce bogată, plăcută și eventual cu un simț deosebit al „scenei”,
al spectacolului, preocuparea pentru cultivarea cât mai desăvârșită a darurilor (inclusiv din
punctul de vedere al tehnicii vocale) poate fi o componentă firească a vocației.
Însă și pentru cei aflați la limita de jos a înzestrării muzicale naturale – ca și pentru
cei cu o înzestrare comună, medie – dar care din dorință sau necesitate profesională colaterală
(în profesii unde trebuie vorbit sau cântat în fața altor oameni, cum sunt profesiile didactice

167 Ibidem , p. 71.

84
sau cele ce presupun activități „oratorice”) doresc să -și îmbunătățească performanțele
„vocale”, preocuparea pentru „tehnica vocală”, adică pentru cultivarea mai sistematică a
vocii, este de un rea l folos.
Nu doar Sfânta Scriptură este prezentă în cântările bisericești, ci, la modul oarecum
reciproc, și o serie de referiri la cântare (și muzică în general) se găsesc în Sfânta Scriptură,
unele dintre acestea (mai ales cele din Noul Testament) putând fi interpretate ca exemple și
modele de urmat pentru cântarea din Biserica Creștină. Să amintim doar momentul în care
Însuși Mântuitorul împreună cu Ucenicii Săi, după Cina cea de Taină „au cântat cântări de
laudă” (Marc. 14,26; comp. Mat. 26,30) și referi rile Sfântului Apostol Pavel la mulțumirea
adusă lui Dumnezeu „în psalmi”, în laude și în cântări duhovnicești” (Ef. 5,19; Col. 3,16).

III.3. Exemplificări: predici cu conținut imnografic bisericesc

La anumite momente importante din viața omului preotul are datoria să țină un
cuvânt de învățătură celor prezenți pentru instruirea, explicarea importanței momentului sau
pur și simplu pentru ca cei prezenți să primească cu bucurie cuvântul de învățătură al
Bisericii. Cuvântările ocazionale în literatu ra de specialitate poartă numele generic de
“pareneză”.
Am luat ca exemplificare un moment fericit din viața comunității și anume o
cateheză la Cununie.

1. Pareneză (Cuvântare ocazională) cu tema:
Taina Sfintei Cununii – noțiuni fundamentale pentru trainicia familiai creștine

Iubiți miri, cinstiți nuni, onorați nuntași! Ne -am adunat astâzi în Sfânta Biserică
pentu a aduce slavă lui Dumnezeu și a însoți la începutul de drum pe care tocmai au pornit cu
binecuvântarea lui Dumnezeu, pe acești doi tineri care astăzi în acest act de cult solemn
tocmai au devenit o familie.
Voi încerca în câteva cuvinte să prezint în cele ce urmează câteva sfaturi pe care
Biserica le oferă la început de drum tinerilor care primesc această Sfântă Taină la care cu toții
am pa rticipat și care pentru ei s -a săvârșit în fața lui Hristos.

85
– Momentul ales pentru acest eveniment este unul special și important întrucât
astăzi se întemeiază o nouă familie de aceea trebuie onorat cum se cuvine și
domniile voastre ați observat cum face Bi serica Ortodoxă acest lucru. Prin
numeroase rugăciuni de binecuvântare, frumoase cântări și ținuta noastră
deosebită la astfel de evenimente.
– Familia este ea însăși prin definiție o mică Biserică în care Dumnezeu trebuie să
locuiască iar de lucrul acesta t rebuie și avem datoria să ne ocupăm noi slujitorii
altarelor. De asemenea mirii trebuie să ne caute și să ne întrebe cu legătură la
impedimentele de natură duhovnicească pe care le întâmpină.
– Nașii au și ei un rol important în viața celor doi ca unii ce se numesc de acum
părinți spirituali ai lor și sfătuitori la ceas de taină. Părinții trebuie să le acorde de
asemenea sprijinul necesar până când ei învață să se descurce singuri. Iar voi
mirilor, să nu uitați de părinții voștri.
– Biserica, prin învățătorii e i, Sfinții Părinți, ne învață ca trăinicia căsătoriei stă în
buna chibzuință a casei, în sfătuirea celor doi pentru bunele intenții, în fidelitatea
conjugală, în ocrotire și în ajutorarea reciprocă.
– Vor deveni părinți iar educația oferită prin propriul exe mplu este mai de preț
decât orice înțelepciune ascunsă în cărțile acestei lumi care pe zi ce trece se
îndepărtează de adevăratele valori creștine. De aceea îi îndemn ca la căpătâi în
casa cea nouă în care vor locui să aibă Evanghelia Domnului ca model și i coana
Născătoarei de Dumnezeu ca tărie în depășirea problemelor de tot felul.
– După cum am auzit în cuvântul Sfântului Apostol Pavel, bărbatul să -și iubeasc ă
femeia ca pe propriul trup iar femeia prin ascultare să aducă în noua casă pildă de
morală cre ștină și supunere în dragoste faț ă de cel pe care l -a ales să -i fie so ț.
– Teama femeii fa ță de bărbat este o teamă duhovniceacă, o devo țiune de a -i fi
alături în clipele grele bine știind c ă bărbatul, un spirit mai vulcanic, adesea
trebuie îndreptat la rându -i.
Prin urmare, orice familie trebuie să primească sfaturi și să se ghideze după morala
creștină care a dat roade acolo unde iubirea autentică a fost împletită cu încrederea în celălalt
și cu ajutorarea reciproc ă. Sprijinul de tot felul este necesar de aceea n așii și p ărinții au rolul
lor iar tinerii nu trebuie să ezite a le cere ajutorul.
Dragi tineri! Să nu uita ți nici de puterea rug ăciunii care consolidează și înt ărește
familia și precum dumnezeieștii p ărinți Ioachim și Ana, prin rug ăciune și răbdare s -au făcut
model de urmat pentru noi dobândind de la Dumnezeu un dar atât de pre țios, pe maica noastr ă

86
a tuturor, Sfânta Fecioară Maria, tot a șa și voi urmați -le exemplu și înt ăriți casa voastr ă cu
cele plăcute lui Dumnezeu: fi ți darnici cu semenii, postiți și v ă ruga ți și pentru ceilalți având
nădejdea că Dumnezeu vă va îndeplini cerin țele cele spre folos.
Cu to ții să ne bucurăm astăzi de această sărbătoare din via ța lor, facem acum ur ările
tradiționale:
– mirilor…, să le dea Dumnezeu sănătate, căsnicie rodnică, ani mulți cu spor și
binecuvântare! Să trăiți întru mulți și fericiți ani! (Mulți ani trăiască!);
– nașilor…, care în urma acestei sfinte slujbe au devenit părinți spirituali ai mirilor, să
le dea Dumnezeu sănătate, cu spor și binecuvântare în c asa dânșilor, să se bucure de acești
fini pe care i -au cununat împreună cu noi, și să trăiască întru mulți și fericiți ani! (Mulți ani
trăiască!);
– părinților acestor miri, care i -au născut, i -au crescut și educat cu multe sacrificii,
precum și tuturor nu ntașilor care sunt de față la această sfântă bucurie, să le dea Dumnezeu
sănătate, bucurii de pe urma mirilor, mulți și fericiți ani! (Mulți ani trăiască!).
În concluzie, vă îndemn să nu uita ți niciodat ă de bucuria acestei zile dar și de
responsabilită țile pe care le ave ți de acum înainte, unul faț ă de altul și amândoi în fața lui
Dumnezeu.

2. Cateheză liturgico -dogmatică cu tema Sfânta Liturghie

Planul catehezei

Pregătirea perceptivă:
1. Mântuitorul jertfindu -se pe Sine, instituie Legea cea nouă în locul J ertfelor Legii
Vechi.
Anunțarea:
1. Această Jertfă se aduce în timpul slujbei numită Sfânta Liturghie care este precedată
de slujba Utreniei și cea a Vecerniei.
2. Și acum să vedem „Sfânta Liturghie, centrul cultului creștin”:
Tratarea:
1. Ce este Jertfa aceasta?
2. Noi credincioșii aducem această Jertfă?
3. Pentru cine se jertfește Mântuitorul?
4. Cine a întemeiat Sfânta Liturghie și cine poate săvârși Sfânta Liturghie?

87
5. Unde se săvârșește Sfânta Liturghie?
6. Câte Sfinte Liturghii avem în Biserica Noastră?
Asocierea:
Sfânta Liturghie, cea mai însemnată slujbă dintre toate slujbele sfintei noastre Biserici,
după cum Jertfa de pe Cruce a fost punctul culminant al ucrării Mântuitorului.
Aplicarea:
1. Să ne îngrijim de lucrarea aceasta a Mântuitorului, că pentru El e ste această sfântă
rugăciune.
2. Este o școală de învățătură.
3. Cine se lipsește de Sfânta Liturghie.

Dezvoltarea catehezei
Dreptmăritori creștini,
Mântuitorul Hristos în ajunul morții sale pe Cruce, joi seara, la Cina cea de Taină, a
zis ucenicilor Săi: ”Luați, mâncați, acesta este trupul meu….” și luând apoi paharul și
mulțumind le -a dat lor zicând: ”Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu….”(Matei 26,
26-28; Marcu 16, 22 -24), aceasta pentru a înlocui jertfele Legii Vechi pecetluite cu sânge de
țapi și viței.
Mântuitorul întemeiază o lege nouă sau un legământ nou între Dumnezeu și oameni.
Astfel a luat naștere o rânduială de Slujbă Sfântă, cunoscută la început sub diferite numiri ca:
„Frângerea Pâinii (Fapte 2, 42), Masa sau Cina Domnului (I Cor . 10, 16), Euharistie
(mulțumire)”.
Mai pe urmă această slujbă primește numele de Liturghie, care este cea mai de seamă
sfântă slujbă obștească a Bisericii care se roagă. Să vedem deci Sf. Liturghie centrul cultului
creștin. Ea este miezul cultului divin p ublic și comun, precum și culmea cea mai înaltă a trăirii
duhovnicești.
Deci Sf. Liturghie, precedată de slujba de seară care se numește Vecernie și cea de
dimineață care se numește Utrenie, este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se
săvârșe ște și se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei noi, întemeiată de Mântuitorul.
Dreptmăritori creștini,
1. Dintre toate actele noastre de cult prin care cinsti, și preamărim pe Dumnezeu cel mai
desăvârșit este sacrificiu sau Sfânta Jertfă. Jertfa, este dăruirea plină de iubire și
evlavie a unui obiect, în cinstea lui Dumnezeu.

88
2. Noi creștinii aducem această jert fă lui Dumnezeu prin Sfânta Euharistie, adică Sf.
Trup și Sânge al Domnului Iisus Hristos și am spus că această jertfă se aduce în timpul
Sfintei Liturghii.
3. Mântuitorul S -a jertfit pentru neamul omenesc, iar noi vrem să arătăm prin aceasta că
El este zidit orul a toate, este Stăpânul tuturor lucrurilor și că noi ca făpturi ale Lui
atârnăm întru totul de El.
4. Deci Mântuitorul este întemeietorul Sf. Liturghii iar sâvârșitorii acestei Sf. Slujbe sunt
arhiereii și preoții sfințiți ajutați de diaconi sau cel puțin un cântăreț care să dea
răspunsurile la străni și să ajute pe preot în anumite momente ale slujbei.
5. Sf. Liturghie se săvârșește numai în Biserică, în paraclise, în capele și numai în cazuri
excepționale(ex: pe câmpul de luptă) cu Sf. Antimis, fără de care nu se poate săvârși.
Sf. Liturghie în Bisericile cu enorie se săvârșește numai în zilele de Duminică și
sărbători, iar în zilele din săptămână numai sâmbătă, când se fac pomeniri pentru
morți.
În mănăstiri și catedrale episcopale, se săvârșește Sf. Liturg hie în fiecare zi.
6. În Biserica creștină ortodoxă avem trei Sf. Liturghii ׃
a) Liturghia Sf. Ioan Gură de aur, arhiep. Constantinopolului + 407.
b) Liturghia Sf. Vasile ce mare, arhiep. Cezareei Capadociei +379.
c) Liturghia darurilor mai înainte sfințite a Sf. Grigo re cel mare (Dialogul) episc.
Romei +604.
Fiecare din aceste Sf. Liturghii însă se împart și ele în două părți ׃1.Partea de la
începutul Liturghiei până la cuvintele „cei chemați ieșiți” se numește Liturghia catehumenilor
sau a celor chemați pentru că în vechime pe lângă creștinii botezați puteau lua parte la ea și
catehumenii, adică aceia care se pregăteau să intre în creștinism, trebuind să învețe mai întâi
adevărurile de credință creștină.
De la cuvintele ”cei chemați ieșiți”, catehumenii trebuiau să pă răsească Biserica.
Aceste slujbe și dumnezeiești Liturghii, se găsesc în cartea de slujbă numită
Liturghier și care se află întotdeauna în altar la îndemâna preotului. Sf. Liturghie, slujba jertfei
creștine este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfin te ale bisericii noastre, așa precum
jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului și totodată
faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii lumii, tot așa și Sf. Liturghie care înveșnicește
pe pământ acea jertfă , este miezul, încoronarea și desăvârșirea celorlalte slujbe, prin care
aducem laudă și mulțumire lui Dumnezeu.

89
Ea este totodată și singura slujbă creștină întemeiată și săvârșită de Mântuitorul
însuși, de aceea nici nu se numără întru cele ”șapte laude” c are alcătuiesc serviciul
dumnezeiesc public al fiecărei zile și care au obârșie dumnezeiască și bisericească. Prin Sf.
Liturghie, afară de rugăciunile de cerere, laudă, mulțumire și slăvire, îi aducem pe lângă
acestea, ceva mai mult, îi aducem jertfa care, precum am mai spus, este cea mai înaltă formă
de cinstire și preamărire de Dumnezeu.
Valoarea, prețul sau vrednicia acestei jertfe este neîntrecută dacă avem în vedere că
cel ce se jertfește într -însa este însuși Hristos, arhiereul desăvârșit, fără răutat e, fără de
spurcăciune, osebit de cei păcătoși și mai înalt decât corurile (Evrei 7,26) și că darul nostru de
jertfă este tot ce s -ar putea aduce lui Dumnezeu.
De aceea precum zice Simion arhiep. Tesalonicului:”Nu este altceva mai de folos
nouă și mai iubi t de Dumnezeu, ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a
Mântuitorului) și înnoire a oamenilor și părtășie a Lui cu noi”. Deci mai presus decât toată
rugăciunea și lauda se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei căci pentru ea este toată
rugăciunea și de cele mai multe ori în zilele vieții noastre pe ea s -o săvârșim.

Dreptmăritori crștini,
Rânduiala Sf. Liturghii este pentru cine o urmărește cu luare aminte, o adevărată
școală de învățătură creștină, o bogată comoară de învățăminte la îndemâna și pe înțelesul
tuturor. Ea stă în strânsă legătură cu vecernia, cu miezonoptica, utrenia și ceasurile.
Miezonoptica, ceasurile și pavecernița pot fi citite și acasă de orice creștin evlavios ca
pregătire pentru îndreptarea vieții.
Însă mai presus de toate găsim în rânduiala Sf. Liturghii istoria sfântă a mântuirii
noastre. Aici tot ce se cântă și se rostește, ne duce cu gândul la Hristos Domnul, în ele îl
vedem pe El și întreaga Lui lucrare mântuitoare.
Luând deci parte la Sf. Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui,
suntem aproape de dânsul, iar dacă ne împărtășim, ne unim cu El (Ioan 6, 56).
Apropierea de Domnul care este de față cu trupul pe sfântul altar, ne dă puteri și
nădejdii nebănuite, așa cum dădea Sf. Apostoli și uceni cilor după înviere. El se roagă
împreună cu noi, El însuși mijlocește pentru noi în fața lui Dumnezeu -Tatăl, ducându -i
rugăciunile, cererile și dorințele noastre și rugându -se pentru împlinirea lor.
Trebuie deci să luăm parte la Sf. Liturghie. Cine nu ia p arte la Sf. Liturghie, acela a
încetat de a fi creștin adevărat ”Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s -a făcut mădular
uscat, bolnav sau mort al Bisericii, sau al Trupului lui Hristos”(Ioan 15, 56). De aceea vechile

90
rânduieli pedepseau pe cei ce lipseau de la biserică, mai mult de trei Duminici una după alta
(Canonul 11 al Sinodului din Sardica și Cnonul 80 al Sinodului 6 Ec.).
Dacă deci pricini serioase te împiedică să fii de față la Sf. Liturghie, timite pe cineva
al casei să dea o Liturghie pe ntru toți, sau măcar pomelnicul și o prescură, rugând pe preot să
te pomenească și să se roage pentru tine la timpul cuvenit.
Când vrei să iei parte la Sf. Liturghie, adulți aminte că Biserica este casa lui
Dumnezeu. Intrând în Biserică, nu uita că treci p rintr-un locaș sfințit, pășește ușor spre a te
închina după rânduială. Mergi la locul cuvenit și stai liniștit ascultând sfânta slujbă.
Îngenunche la momentul ieșirii cu Sf. Daruri și sârguiește -te a învăța cântările sfintei slujbe,
pentru ca atunci când l e-ați deprins bine să vă puteți alătura cântărețului sau corului, lăudând
împreună pe Dumnezeu. Mai mult decât atât însă, să ne silim pregătindu -ne din vreme și cu
cuviință a ne împărtăși cât mai des cu Sf. Daruri, căci numai atunci petrecem împreună, și
unirea noastră cu Domnul este întreagă, deplină și desăvârșită.
Făcând așa vom putea spune că am luat parte cu adevărat la sfânta slujbă și aceasta
înseamnă că vom ieși din biserică mai luminați, mai buni și mai apropiați de Dumnezeu,
coborându -ne fiecare mai îndreptat la casa sa, cum spune Mântuitorul despre vameșul cel
smerit din Sf. Evanghelie(Luca 18,14). Amin!

3. Predică – Imnografia Bisericii Ortodoxe

Iubiți credincioși,

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu nenumărate daruri pe care din Tainele Bise ricii
le primim și pe care trebuie sa le înmulțim pentru comunitate și spre lauda numelui Lui. Un
dar deosebit pe care îl are omul și de care ne -am bucurat astăzi în Sfânta noastră Biserică este
muzica.
Mi-am propus astăzi să vă vorbesc despre acest dar ex traordinar care bucură auzul,
unul din simțurile omului care ne apropie foarte mult de starea de rugăciune înaltă și implicit
de Dumnezeu.
Vă voi spune astăzi cât de mult contează aceste cântări pentru cultul nostru și pentru
rugăciunile pe care fiecare în parte sau toți în comun le înălțăm spe cer în acest locaș unde
este prezent Hristos în mijlocul nostru.

91
Voi insista asupra cântării noastre bizantine, cea pe opt glasuri, așa cum Sfinții
Părinți ai spiritualității ortodoxe ne -au lăsat -o, care prin armonia sa imită cântecul
Heruvimilor și aduce sufletul omului la starea de extaz și împârtășire cu Duhul cel Sfânt.
Muzica și cântarea au existat în toate epocile și în toate culturile diferitelor popoare.
De asemenea, religiile au prezentat și aspecte muzicale .
Cercetătorii care s -au ocupat cu studiul apariției și dezvoltării cântării creștine au
constatat existența unei perioade comune întregii creștinătăți, care durează aproximativ până
în secolul al V -lea. Începuturile acestei perioade sunt legate de înfirip area treptată a cultului
creștin, pe bazele cultului sinagogal al vechilor evrei, marea majoritate a primilor creștini
provenind la început din rândul iudeilor. În mod firesc muzica acestora a împrumutat
numeroase elemente din muzica sinagogală. Este vorba în primul rând despre preluarea
Psalmilor, împreună cu stilul psalmodic de cântare.
Iubiți credincioși totodată cântarea este prezentă și în Noul Testament unde se pot
aminti Cântarea lui Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul (Luc. 1,67 -79: „Binecuvântat es te
Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său …”),
Cântarea Sfintei Fecioare Maria (Luc. 1,46 -54: „Mărește, suflete ale meu, pe Domnul …”),
Rugăciunea Dreptului Simeon (Luc. 2,29 -32: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăp âne …”).
Se mai poate observa că unele fragmente din epistolele Sf. Apostol Pavel , au caracter de
imne.
Trebuie să știm că toate aceste cântări pe care le avem astăzi în cult nu au apărut
deodată ci din evlavia credincioșilor, ele s -au dezvoltat treptat î n diferite perioade istorice.
Dintre cele mai vechi imne creștine, alcătuite și acestea după modelul celor biblice,
sunt Doxologia mică („Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”) și Doxologia mare („Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu …”) sau cântarea de la Litie „Născătoare de Dumnezeu,
Fecioară, bucură -te …”, care se pare că este mult mai veche decât indică tradiția care îi
atribuie Sf. Chiril al Alexandriei († 444) introducerea în cult a acestei cântări. Un alt imn
datând din primele secole creștine es te „Lumină lină” (de la slujba Vecerniei), care are deja
un pronunțat caracter dogmatic, făcând parte dintre imnele alcătuite pentru a apăra învățătura
Bisericii în fața ereziilor ce începeau să apară.
Despre o cultură muzicală bizantină se poate vorbi înc epând cu sec. al VI -lea, odată
cu transformarea propriu -zisă a Imperiului Roman de Răsărit într -un Imperiu Bizantin. După
acest secol evoluția cântării bizantine se desparte în mod pronunțat de evoluția din Apus a
cântării gregoriene, care va urma de -a lun gul timpului o cale cu totul deosebită.

92
Biserica creștină a acordat, de la început, o atenție și un loc aparte, în cultul ei,
cântării religioase. În decursul vremii locul și importanța muzicii a crescut, astfel că azi cultul
ortodox folosește o bogată, va riată și prețioasă producție de cântări și imne sacre. În ceea ce
privește muzica bizantină, locul unde s -a format acest tezaur valoros de cântări bisericești,
căpătând forme specifice cultului, înfrumusețându -se continuu din punct de vedere melodic,
pe pa rcursul multor secole, a fost Bizanțul medieval, marele centru politic, cultural și religios
al fostului Imperiu Bizantin.
Muzica bizantină la români a apărut datorită puternicei influențe a creștinismului
ortodox pe teritoriul țării noastre.
O caracteristică a muzicii bizantine pe pământul țării noastre este unitatea ei. Ca și
muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toți românii, chiar și la cei uniți
cu Roma, la începutul secolului al XVIII -lea, desigur cu unele diferenți eri stilistice datorate,
în bună parte, influenței creației populare și mai ales oralității, ca în Banat, Transilvania și
Bucovina.
Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine românești îl constituie
descoperirea în bibliotecile, arhivele și muzeel e din țară, și chiar și în unele de peste hotare, a
unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine.
În Biserica Ortodoxă Română se poate spune că niciodată nu s -a dat o mai mare
atenție muzicii bisericești ca astăzi, când problema ei a i ntrat în preocupările directe ale
Conducerii Bisericii noastre – Sfântul Sinod. Astăzi, atât pregătirea, cât și practică muzicii
bisericești se fac sistematic în școlile teologice de toate gradele: Școlile de cântăreți bisericeșt i
și Semănăriile teologice, ca și în Insititutele teologice universitare. În cadrul acestor instituții
există condiții optime pentru însușirea muzicii bisericești 168.
Studenții teologi sunt, de asemenea, inițiați în cunoașterea și culegerea folclorului
muzical popular și religios, pen tru a putea depista valorile muzicale existente în popor, dar
necunoscute și nevalorificate. În felul acesta se realizează și o acțiune cultural artistico –
patriotică.
Iubiți credincioși, toți admirăm pe acești marii oameni, care prin compoziția lor
muzical ă și ostenelile depuse, au alcătuit aceste imne de care ne bucurăm de fiecare dată
ascultându -le în interpretarea acestor tineri cântăreți care au depus la rândul lor efort să
descifreze, să simtă și să vă bucure auzul și sufletul prin frumoasa lor interpr etare corală, la
strană, Duminică de Duminică și la sărbători. Le mulțumim pentru ajutorul lor și îi rugăm în

168 Ibidem.

93
închiere să ne mai încânte cu o frumoasă cântare, iar dumneavoastră vă urăm (noi preoții)
multă sănătate, la bună revedere și bucurii duhovnicești în săptămâna care tocmai începe și lui
Dumnezeu laudă în vecii vecilor. Amin!

94

CONCLUZII

În concluzie putem spune că Imnografia Bisericii Ortodoxe a constituit din todeauna
un izvor principal de transmitere a învățăturii de credință creștină autentică. Prin modul de
alcătuire și prin suportul revelaționar pe care s -au bazat marii compunători de imne și cântări,
aceste formulări versificate și puse pe melosul specific bizantin, au mișcat duhovnicește pe
credincioșii care le -au ascultat și le recită astăzi în cadrul cultului divin public al Bisericii.
Ele sunt un tezaur și un mod de inspirație pentru alcătuirea predicii în zilele noastre.
De asemenea sunt un model concis de predică prin faptul că induce și pune în atenția
credincioșilor învățătura pe înțelesul lor. Menorând și intonând aceste imne liturgice ,
credinciosul are tot timpul la îndemână învățătura cea adevărată transmisă de biserică.
Majoritatea imnelor care sunt intonate astăzi în cultul divin public al bisericii î și au substrat
biblic și sunt formulări dogmatice ale sinoadelor ecumenice. Aceste frumoase imne au
întregul areal teologic ortodox și sunt necesare în activitatea predicatorială a slujitorilor
sacerdotali.
Alături de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, literatura patristică din care face parte
și compozițiile imnografice eclesiale, constituie un izvor nesecat pentru predica creștină. În
legătură cu aceasta, marele predicator francez Bossuet afirma că “oricine vrea să devină un
abil teolog și un bun exeget trebuie să citească și să recitească operele Sfinților Părinți, pentru
că ele produc un rod infinit în cei care le studiază”169. Sfinții Părinți au ajutat prin scrierile lor
la evoluția formulărilor teologice care stau la baza imnologiei creștine.
Sfinții Părinți tâlcuiau adevărurile de credință desprinse din Sfânta Scriptură atât în
scris, cât și în predică , cu o firească familiaritate, ceea ce denotă o adâncă cunoaștere a
textului sfânt. „Analizând cu mare atenție scrierile și predicile lor, ne dăm s eama că genul
predominant de cuvântare bisericească în această epocă este omilia exegetică ”170. Omilia
exegetică poate sta la baza interpretării cântărilor unor praznice Împărătești sau a unor
sărbători specifice ortodoxiei și deci imnologia, poate fi astfel o sursă de inspirație pentru
alcătuirea predicilor .
Pentru Sfinții Părinți, Sfânta Scriptură a constituit cu adevărat cartea de căpetenie și
izvorul principal în realizarea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Ea a fost izvorul

169 Doctorand Ioan D. Popa, Opera Sfinților Părinți din epoca de aur ca izvor al predicii , "Studii Teologice", nr.
5-6/1970, p. 431.
170 Arh. Gr. Babuș, Predica Sfinților Părinți , în "Glasul Bisericii", XV (1956), nr. 10, p. 541.

95
nesecat de lumină al dogm ei creștine, al afirmării moralei creștine, al combaterii ereziilor, al
justificării cultului171.
Pentru măiestria cu care Sfinții Părinți au interpretat textul Sfintei Scripturi au aplicat
adevărurile acesteia la viața ascultătorilor lor, ei constituie un e xemplu neîntrecut pentru
predicatorul de azi, cum să întrebuințeze cu succes Sfânta Scriptură în nobila sa misiune de
învățător al credincioșilor.
Preotul care vrea să dea conținut și forță predicii sale, este obligat să stabilească și să
rămână în perman ent contact cu lumea de fapte, adevăruri și sentimente exprimate în Sfânta
Scriptură, de asemenea, imnele și cântările bisericești care pune la dispoziția preotului nu
numai materia principală a predicii, ci și un bogat și variat vocabular teologic .
Impor tanta imnelor liturgice pentru tematica predicii de astăzi este de asemenea
foarte mare atât pentru conținutul dogmatico -moral cât și social al pregătirii predicatorului.
În activitatea lor de propavaduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, Sfinții Părinți s -au
ocupat, în omiliile și predicile lor, cu multe probleme, care, în linii mari, se pot identifica după
cauzele care le -au determinat și după domeniul din care fac parte. De aici tematica și
conținutul foarte variat al cuvântărilor lor. Trebuie să spunem că o împărțire exactă în ceea ce
privește tema predicilor Sfinților Părinți nu se poate face, deoarece, în predicile lor, alternează
problemele dogmatice, cu cele morale, sociale și de altă natură, chiar în cadrul aceleiași
predici, ceea ce dovedește marea mă iestrie de a vorbi a Sfinților Părinți. Pentru aplicarea
învățăturilor lor astăzi în predică, preotul poate utiliza cu foarte mare ușurință interpretarea
unor tropare, condace sau alte cântari care fără îndoială credincioșii mai înainte sunt puși în
temă p rin cântarea cultică.
În aceste imne sunt abordat e marile probleme doctrinare, ce se cereau rezolvate în
fața atacurilor pagânism ului și ale ereziilor, din diferitele epoci istorice de mari frământări
religioase. Imnele sunt alcătuite pe baza opere lor și predicilor unor Părinți, în care explică pe
ințelesulu ascultătorilor doctrina Bisericii. Pe lângă instrucția catehetică pe care o transmit
aceste cântări, ele, trebuiau să apere doctrina în faț a ereziilor ce se răspândeau în lumea
creștină de atunci, de a ceea în majoritatea imnelor bisericești sunt expuse probleme de
teologie și clarificări ale unor dogme ale Bisericii.
Predicatorul nu trebuie să -și umple predica cu lungi citate din operele Sfinților
Părinți; trebuie numai să se inspire din cugetarea și predica lor, să folosească marea lor
intuiție psihologică, să -și însușească frumusețea stilului lor și putere a înaltei lor elocințe

171 Pr. Dr. M. Bulacu, Omilia exegetică -biblică , I, Ed. Arte Grafice, Oradea, 1929, p. 37.

96
populare aceste lucruri se pot transmite într -o manieră mult mai facilă prin materialul intuitiv
al cântărilor și imnelor bisericești.
Folosirea imnologiei bizantine ca sursă de inspirație de către predicatorul actual va
contribui la reînviorarea și regenerarea predicii de azi în duhul ortodox al Sfinților Părinți din
perioada de strălucire a Bisericii creștine.

97

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2005 .

2. ***Acatisier , Ediția a II -a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982.

3. *** Triodul , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bise ricii Ortodoxe Române,
2000 .

4. Bel, Pr. prof. dr. , Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 1 Premise
Teologice. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2004 .

5. Bel, Pr. Prof. Dr. , Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării , în
„Biserică și multiculturalitate în Europa sfârșitului de mileniu”, Presa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2001 .

6. Bel, Pr. conf. dr. , Valer, Apostolatul mirenilor în Misiunea Bisericii în lumea
contemporană 2 Exigențe , Presa Universi tară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002 .

7. Bel, Pr. conf. dr. , Valer, Predicarea Evangheliei în Misiunea Bisericii în lumea
contemporană. 2 Exigențe , Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2002 .

8. Bolocan , Carmen – Maria, Catehetica și didactica religiei, interferențe și deosebiri ,
Ediția a 2 -a, Editura Sf. Mina, Iași, 2008 .

9. Braniște , Pr. Prof. Dr. , Ene, Liturgica generală , Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993 .

10. Bria, Pr. Prof. Dr. , Ion, Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, București, 1989 .

11. Bria, Pr. prof. dr. , Ion, Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică , Ed. România
creștină, București 1999 .

12. Brown , R.E., The Anminciation to Mary, the Visitation, and the Magnificat (Luke l,
26-56), Worship, 62, 1988 .

13. Bulacu, Pr. Dr., M., Omilia exegetică -biblică , I, Ed. Arte Grafice, Oradea, 1929 .

14. Ciobanu , 2Gh., Muzica psaltică românească în sec. XVII -XVIII , Editura Universității,
București, 1984 .

98
15. Coman, Episcop, Vasile, Cuvantari liturgice, Ed. II -a, Oradea, 1977 .

16. Eustratiades, Nea Sion, 26 (1931), pp. 721. Textul este luat din Penticostarion, Ekdosis
tis Apostolikis Diakonias tis Ekklisias tis Ellados,Athens, 1994 .

17. Gordon , Pr. Lector Dr. , Vasile, Introducere în Omiletică , Editura Universității din
București, 2001 .

18. Grăjdian , Pr. prof. dr. , Vasile, Probleme actuale ale cântării în Biserica Ortodoxă
Română , Iași, 22 -24 mai 2006 .

19. Litzica , Constantin, Catalogul manuscriptelor grecești , Editura Arte Grafice,
Bucureșt i, 1909 .

20. Louth , Andrew, Sfântul Roman Melodul. Imnele pocăinței , trad. Parascheva Grigoriu,
Trisagion, 2006 .

21. Melniciuc – Puică , Pr. Dr. , Ilie, Evanghelia după Luca, Repere isagogice și
comentariu , Editura Euristica, Iași, 2004 .

22. Mihălțan , Episcop Dr. , Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească ,
Ed. Episcopiei Oradea, 1993 .

23. Mircea , Pr. Dr. , Ioan, Buna -Vestire în Dicționar al Noului Testament A -Z, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995 .

24. Moldovanu , Pr. Prof. Dr. , Nicu, Istoria Muzicii Bisericești la Români , curs pentru
studenții, masteranzii și doctoranzii teologi , Editura Universitășii București, București
2007 .

25. Panțiru , Grigorie, Nota ția și ehurile muzicii bizantine, prefa ță, Ed. Muzicală a Uniunii
Compozitoriilor, Bucure ști, 1971 .

26. Paraschiv , Ierod. , Cleopa, Ce este un acatist? , în „Starețul Daniil de la Rarău, poet și
scriitor mistic al Bisericii Ortodo xe Române”, Editura „Panaghia” .

27. Permiakov , Vitaly , „The Historical Origins of the Feast of Antipasha”, St. Vladimir’s
Theological Quarterly, 47 (2003) .

28. Petraru , Pr. Dr. , Gheorghe, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism , Ed.
Performantica, Iași 2006 .

29. Petrescu , Macedon , Muzica Vechiului Testament , Editura Ovidius University Press ,
Constanța , 2001 .

30. Petrescu , Pr., Nicolae, Omiletica , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1977 .

99
31. Plămădeală , Mitropolit dr. , Antonie, Tâlcuiri noi la texte vechi , Ed. Ahidiecezană,
Sibiu 1989 .

32. Sancti Romani Melodi Cantica. Cantica Genuina, eds. P. Maas and C.P.
Trypan is,Clarendon Press,Oxford,1963, Traducere in Kontakia on the Life of Christ:
St. Romanos the Melodist, tradus cu introducere de Arhimandritul Ephrem Lash,
Harper Collins, San Francisco, 1995 .

33. Schmemann , Alexandre, Euharistia Taina Împărăției , traducere de Preot Boris
Rădulescu, Editura Anastasia, București, 1999 .

34. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință , trad. din limba greacă de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1998 .

35. Stăniloae , Pr Prof. Dr. , Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă ,
Editura Mitr opoliei Craiovei, Craiova, 1986 .

36. Tofană , Pr. Prof. Dr. , Stelian, Componentele și exigențele misiunii Bisericii, după
epistolele pastorale , în „Misiunea Bisericii în Sfânta Scriptură și în istorie ”, Editura
Renașterea, Cluj -Napoca, 2006 .

37. Vandemberghe, Bruno H., Saint Jean Chrysostome el la Parol e de Dieu, Les Editions
du Cerf , Paris, 1961 .

38. Vintilescu , Pr. Prof. , Petre, Despre poezia imnografică și muzica bisericească ,
București, 1937 .

STUDII ȘI ARTICOLE

39. Băbuș, Arh., Gr., Predica Sfinților Părinți , în "Glasul Bisericii", XV (1956), nr. 10 .

40. Bria, Pr. Prof. Dr. , Ion, Participarea mirenilor la viața Bisericii , în: „Îndrumător
bisericesc”, Mitropolia Banatului, Timișoara 1983, nr. 4 .

41. Calinic Botoșăneanul Episcop -vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, O predică în versuri
despre Întruparea Domnului pentru praznicul Bunei Vestiri , în “Ziarul Lumina”,
Vineri, 27 martie 2015 .

42. Chițescu, Prof., N., Despre Biblie: Cum se citeste? Cum se asculta? Cum se studiaza?
în „Glasul Biserici”, anul 11 nov. 1958 .

43. Coman, Episcop, Vasile, Insemnatatea Scripturii si a Traditiei in cultul Bisericii
Ortodoxe , în „Ortodoxia” , XXXII (1980), 4 .

44. Dragomir , Pr., Nicolae, Folosirea Sfintei Scripturi în cultul creștin ortodox , în „BOR”,
an XCVIII (1980), nr. 7 -8.

100
45. Galeriu , Pr. Prof. Dr. , Constantin, Mântuitorul nu a fost elevul școlii teologice iudaice ,
în “Ortodoxia”, an. XXXV, 1983, nr. 1 .

46. Isăroiu , Pr. Conf. Dr. , Ion, Viata muzicala de cult în Sfânta Scriptură a Vechiului și
Noului Testament , în Buletin Știintific, seria: Teologie Ortodoxă, nr. 2, iulie-
decembrie, Pitești, 20 07.

47. Isvoranu , Pr. Conf. Dr. , Alexandru, Rolul credincioșilor și activitatea pastorală a
preotului după Sf. Apostol Pavel , în Îndrumătorul bisericesc misionar și p atriotic,
Craiova, nr. 3, 1986 .

48. Marcu, Pr. prof., Gr. T., Cuvântul lui Dumnezeu în viașa Bis ericii după Noul
Testament , în „Studii Teologice” XXIII (1971), nr. 1 -2.

49. Marcu , Pr. Prof. , Grigore T., Părți proprii Sfântului Luca în textul introductiv al
Evangheliei a treia , în “Mitropolia Ardealului”, an. (XXII)1967, nr. 1 -3.

50. Mavrichi , Ionuț , Muzica în spiritualitatea bizantină. Imnul Acatist , în “Eseuri
Teologice”, http://www.nistea.com/eseuri/ionut_mavrichi/muzica -in-spiritualitatea –
bizantina -imnul -acatist.htm.

51. Micle, Arhim., Veniamin, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile
Sfânt ului Ioan Gură de Aur , în „Ortodoxia”, Nr. 2/1980 .

52. Mircea , Pr. Dr. , Ioan, Preoția harică și preoția obștească , în ”Ortodoxia”, XXXI,
1979, nr. 2 .

53. Papuc , Magistrand , Gheorghe, Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel ,
în Studii Teologice, VII (1955), nr. 5 -6.

54. Plămădeală , Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în
teologia contemporană , în „Studii Teologice”, anul XXIV, nr. 5 -8, septembrie –
octombrie, 1972 .

55. Popescu , Pr. Prof. Dr. , Dumitru, Sfânta Taină a Preoției. Ierarhia sacramentală după
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție , în "Ortodoxia" XLI, 1989, nr. 1 .

56. Popa, Doctorand, Ioan D., Opera Sfinților Părinți din epoca de aur ca izvor al
predicii , "Studii Teologice", nr. 5 -6/1970 .

57. Prelipcean , Alexandru, Sfântul Roman Melodul – imnograful desăvârșit al Ortodoxiei ,
în „Studii Teologice”, Seria a III -a, An. VII, Nr. 2, 2011 .

58. Rezuș , Pr. Prof. , Petru, Slujirea ca funcție esențială a Bisericii , în „Ortodoxia”, XVII
(1965), nr. 4 .

59. Simonopetritul , Makarios, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic , Editura
Deisis, 2000 .

101
60. Slevoacă , Pr. Dr. , Ștefan, Preoția de hirotonie și preoția credincioșilor , în:
"Ortodoxia" XXXI 1979, nr. 2

61. Sophronios, [Eustratiades], „Ho Hagios Ioannes ho Damaskenos kai ta poietika autou
erga”, Nea Sion, 28 (1933) .

62. Stamate , Pr. Drd. , Marin, Noțiunea de „diaconia” la Sfântul Apostol Pavel , în
„Ortodoxia”, anul XXVI – Nr. 3, iulie -septembrie, 1974 .

63. Stăniloae , Pr. prof. , Dumitru, „Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității
în dreapta credinț㔄 în Ortodoxia, nr.1/1980 .

64. Taft, R., The Liturgy of the Hours and West, MN: The Liturgical Press,Collegeville,
1985, pp. 189 -190, citat in Lingas, „Liturgical Place” .

65. Teodorescu , Protos. , Paisie, Maica Domnului în teologia și viața ortodox ă, în
“Biserica Ortodoxă Română” , nr. 9 -10, 1978 .

66. Vlad , Pr. Prof. , Sofron, Principii misionare și sociale în Epistolele Sfântului Apostol
Pavel în Studii Teologice, VII (1955), nr. 5-6.