1.1.Prezentati contextul aparitiei si evolutiei notiunii de audit. Termenul de audit provine din limba latină de la cuvântul audit -auditare, care… [614098]

1.1.Prezentati contextul aparitiei si evolutiei
notiunii de audit.
Termenul de audit provine din limba latină de la
cuvântul audit -auditare, care are semnificația „a
asculta” dar despre audit se vorbește de pe
vremea asirienilor, egiptenilor, din timpul
domniei lui Carol cel Mare sau a lui Eduard I al
Angliei. Activități de audit s -au realizat în
decursul timpului și în România, dar purtau alte
denumiri.
În general prin audit (în sesn modern) se înțelege
examinarea profesională a unei informații în
vedere a exprimării unei opinii responsabile și
independente prin raportarea ei la un criteriu
(standard, normă) de calitate, în vederea
satisfacerii nevoilor unor utilizatori de
informații.
În România, auditul intern a fost adoptat ca un
termen la modă în domeni ul controlului
financiar, însă cu timpul s -a reușit decantarea
conceptelor de control intern și audit intern. În
prezent, există o problemă cu înțelegerea
sistemului de control intern, care fiind obiect al
auditului intern, înglobează toate activitățile de
control intern realizate în interiorul unei entități
și riscurile asociate acestora.

1.2.Definiti conceptul de audit bancar.
Compania Națională a Comisarilor de Conturi
din Franța dă definiția auditului financiar astfel:
examinarea realizată de u n profesionist
competent și independent de organizație, în
vederea exprimării unei opinii motivate asupra
regularității, sincerității și imaginii fidele a
conturilor anuale ale băncii .
Institutul American al Contabililor Publici
Autorizați (AICPA) prezintă auditul ca pe o
examinare ordinară a situațiilor financiare,
efectuată de un contabil public autorizat, în
vederea exprimării unei opinii cu privire la
corectitudinea cu care aceste documente
prezintă situația financiară, rezultatele
operațiunilor efectua te și schimbările intervenite
în situația financiară a organizației, în
conformitate cu principiile contabile general
acceptate (Standardul de Audit nr. 1).
În România, Ordonanța de Urgențăa Guvernului
nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar
(cu modificările ulterioare)1 prezintă auditul
financiar ca ― activitatea de examinare, în
vederea exprimării de către auditorii financiari,
a unei opinii asupra situațiilor financiare, în
conformitate cu standardele de audit,
armonizate cu standardele interna ționale de
audit și adoptate de Camera Auditorilor
Financiari din România ‖.
audit bancar= -activitatea, realizată de persoane
autorizate, de examinare obiectivăa ansamblului
activităților entității economice, care are ca
rezultat formularea unei evaluări in dependente
a managementului riscului, a controlului și
proceselor de conducere, și a unor sugestii
pentru îmbunătățirea eficacității operațiunilor,
în scopul sprijinirii realizării obiectivelor
entității economice.

1.3.Prezentati caracteristicile auditului
bancar.
Organizarea funcției de audit intern în cadrul
entităților bancare impune luarea în considerație
a următoarelor caracteristici: universalitatea;
independența; periodicitatea.

a) Universalitatea funcției de audit intern
trebuie înțelea să în raport cu aria de
aplicabilitate, scopul, rolul și profesionalismul
persoanelor implicate în realizarea acestei
funcții.

Auditul intern există și funcționează în toate
organizațiile, oricare ar fi domeniul de activitate
al acestora. El s -a născut d in practica
întreprinderilor internaționale, apoi a fost
transferat celor naționale, după care a fost
asimilat în administrație și în domeniul bancar.
Auditul financiar are ca obiect activitățile din
domeniul financiar și contabil, pe când auditul
intern are o arie mai extinsă, cuprinde toate
activitățile desfășurate în cadrul entității, de aici
universalitatea funcției. Din practică a rezultat că
activitățile financiar -contabile reprezintă 20 –
25% din activitățile care fac obiectul auditului
intern. Pute m afirma că acolo unde există
control intern există control intern există și audit
intern, deoarece „materia primă‖ a auditului
intern este controlul intern. Datorită faptului că
auditul intern are scopul de a ameliora controlul
intern, iar controlul inter n este universal atunci
putem afirma că și auditul intern este universal.
Normele internaționale precizează că auditorul
intern nu trebuie să cunoască toate meseriile din
lume. El nu poate să fie la fel de bun ca cel care
face zilnic aceeași lucrare. Speci alitatea
auditorului intern este sistemul de control
intern.Însă pentru a -și putea exercita
specialitatea sa trebuie să aibă o bună cunoaștere
a mediului pe care -l auditează, să înțeleagă și să –
și însușească cultura organizației.
b) Independența auditorul ui intern presupune
că acesta trebuie să aibă o gândire neîncorsetată,
fără idei preconcepute ca de exemplu: „totul
merge foarte bine sau totul merge foarte prost‖.
Auditorul intern nu poate fi controlor, pentru că
atunci când va audita va face control fi nanciar
de gestiune, și inspector pentru că în acest caz se
va comporta ca un inspector fiscal. Auditorul
intern nu poate fi altceva, respectiv nu poate fi
manager sau o persoană care realizează procesul
de achiziții.
Auditul intern este o activitate indep endentă, de
asigurare a îndeplinirii obiectivelor și de
consultanță, concepută în scopul de a adăuga
valoare și de a îmbunătăți activitățile unei
organizații. Astfel, funcția de audit cu ocazia
evaluării controlului intern, stabilește:
 dacă controlul inte rn a depistat toate
riscurile; dacă pentru toate riscurile
identificate a găsit procedurile cele mai
adecvate; dacă lipsesc controalele în
anumite activități; dacă există controale
redundante; apoi transformă în
recomandări toate aceste costatări și
concluzii asupra controlului intern prin
raportul de audit pe care il va înainta
managerului.
Auditul intern are trei principale preocupări:
 raportează managementului la cel mai
înalt nivel pentru că aceasta este cel care
poate lua decizii, respectiv șeful ui
executivului sau Consiliului de
administrație;
 evaluează și supervizează sistemul de
control intern; oferă consiliere pentru
îmbunătățirea managementului, pe baza
analizei riscurilor asociate activităților
auditabile.
Auditul intern intră în cultura organizației
atunci când managerul apelează la auditori. În
acest fel auditul intern devine o funcție
responsabilă, caracterizată prin independență.
Auditul intern este o funcție și auditorul intern
este o persoană care are obligații și acestea nu
sunt mi nore;

c) Periodicitatea auditului intern este o funcție
permanentă în cadrul entității, dar este și o
funcție perioadică pentru cei auditați. Frecvența
auditurilor va fi determinată de activitatea de
evaluare a riscurilor. Astfel, auditorii interni pot
audita o entitate 8 -12 săptămâni și apoi să revină
după o perioadă de 2 -3 ani, în funcție de
riscurile care apar.
În acest sens, treebuie să dispunem de un sistem
de măsurare a riscurilor. Acesta este planul de
audit, care se realizează pe perioade strategi ce,
de regulă 5 ani, anual și cuprinde toate
activitățile. Diferența este că unele activități vor
fi auditate o dată, iar altele de mai multe ori,
funcție de evaluarea riscurilor. Pe baza planului
de audit se stabilește și numărul de auditori și în
funcție de aceștia se aleg riscurile care vor fi
tratate și cele la care se va renunța pentru
moment. Periodicitatea auditului intern nu
înseamnă jumătate de normă ci trebuie avut în
vedere faptul că auditorul intern poate reveni
oricând acolo, dacă, consideră că este nevoie.
Auditul intern este o funcție periodică deoarece
se realizează conform unui plan și pe baza unor
programe de activitate, comunicate și aprobate
anticipat. Auditul intern ajută entitatea auditată
să-și atingă obiectivele ceea ce se realizează
printr -o organizare metodică și sistematică a
procesului de audit, îndreptată spre
îmbunătățirea controlului și proceselor de
conducere, la diferite perioade de timp. Auditul
intern trebuie să urmărească obictivele generale,
dar și alte elemente ca:
 exist ența unor disensiuni între diferite
niveluri ale organizației;
 existența anumitor lucruri care
descurajează oamenii să lucreze mai
bine ș.a.

1.4. OBIECTIVELE SI MODALITATILE DE ACTIUNE
ALE AUDITULUI BANCAR
O.U.G. nr. 57/1999, cu modificările ulterioare,
identifică următoarele obiective ale auditului
intern: a) verificarea conformității activităților
din entitatea economică auditată cu politicile,
programele și managementul acestuia, în
conformitate cu prevederile legale; b)evaluarea
gradului de adecvare și aplicare a controalelor
financiare și nefinanciare dispuse și efectuate de
către conducerea unității în scopul creșterii
eficienței activității entității economice;
c)evaluarea gradului de adecvare a
datelor/informațiilor financiare și nefinanciare
destinate conducerii pentru cunoașterea realității
din entitatea economică; d) protejarea
elementelor patrimoniale bilanțiere și
extrabilanțiere, e) identificarea metodelor de
prevenire a fraudelor și pierderilor de orice fel.
Se observă faptul că aici sunt de finite, de fapt,
căile de acțiune pentru îndeplinirea obiectivului
auditului intern bancar. Într -o altă exprimare,
cele enumerate ar putea fi categorisite drept
obiective ―intermediare‖: asigurarea
concordanței activității cu politicile, programele,
normel e și prevederile legale, creșterea
eficacității activității de control, îmbunătățirea
calității procesului decizional, ridicarea
eficienței activității.
Prin urmare, se poate sintetiza că obiectivul
auditului intern bancar este cel de a contribui la
îndepl inirea obiectivelor băncilor (îmbunătățirea
activității reprezentând obiectivul primar și
general al unei bănci), iar obiectivele punctuale,
pe domenii de activitate, sunt: a) asigurarea
concordanței activității cu politicile, programele,
normele și preved erile legale; b) creșterea
eficacității activității de control; c) îmbunătățirea
calității procesului decizional; d) creșterea
eficienței activității băncii.

Pentru realizarea acestor obiective, auditul
bancar intern acționează pe următoarele căi:
1. eval uarea eficienței și gradului de adecvare
a sistemului de control intern;
2. evaluarea modului de aplicare și a
eficacității procedurilor de administrare a
riscurilor și a metodologiilor de evaluare a
riscurilor semnificative;
3. analiza relevanței și int egrității datelor
furnizate de sistemele informaționale de
gestiune și financiare, inclusiv de sistemul
informatic;
4. evaluarea acurateței și credibilității
înregistrărilor contabile și situațiilor
financiare;

5. evaluarea gradului de adecvare a nivelului
fondurilor proprii ale instituțiilor de credit în
funcție de riscurile la care acestea sunt expuse;
6. evaluarea modului în care se asigură
protejarea elementelor patrimoniale bilanțiere
și extrabilanțiere și identificarea metodelor de
prevenire a fraudelor și pierderilor de orice
fel;
7. testarea atât a operațiunilor, cât și a
funcționării procedurilor specifice de control;
8. evaluarea eficienței operațiunilor
instituțiilor de credit;
9. evaluarea modului în care sunt respectate
dispozițiile cadrului legal, cerințele codurilor
de conduită, precum și evaluarea modului în
care sunt implementate politicile și
procedurile instituției de credit;
10. testarea integrității, credibilității și, după
caz, a oportuni tății raportărilor, inclusiv a
celor destinate utilizatorilor externi.

2.1. PREZENTATI PRINCIPIILE AUDITULUI
BANCAR

1. Independența auditului intern
bancar =Departamentul de audit intern al unei
bănci trebuie să fie independent de activitățile
auditate. Departamentul trebuie să fie, de
asemenea, independent față de procesul de
control intern de zi cu zi. Aceasta presupune ca
departamentului de audit intern să i se dea un
statut corespunzător în cadrul băncii și acest
departament să își îndepline ască sarcinile cu
obiectivitate și imparțialitate‖.
2. Imparțialitatea auditului intern
bancar =Departamentul de audit intern ar trebui
să fie obiectiv și imparțial, ceea ce înseamnă că
ar trebui să fie într -o poziție care să -i permită
realizarea atribuțiil or fără părtinire și fără
ingerințe.
3. Continuitatea auditului intern
bancar =Auditul intern ar trebui să fie o funcție
permanentă. În îndeplinirea îndatoririlor și
responsabilităților sale, conducerea băncii ar
trebui să ia toate măsurile necesare astfel încât
banca să poată conta în permanență pe o
funcționare adecvatăa auditului intern
corespunzătoare mărimii băncii și naturii
operațiunilor sale. Aceste măsuri includ
asigurarea departamentului de audit intern cu
resurse și personal corespunzător pentru
îndeplinirea obiectivelor sale.
4. Competența profesională =Competența
profesională a fiecărui auditor intern și a
departamentului de audit intern, ca întreg, este
esențială pentru îndeplinirea corespunzătoare a
rolului auditului intern.
5. Exhaustivitatea auditului intern =Toate
activitățile și toate entitățile unei bănci trebuie să
intre în aria de activitate a auditului intern.

2.2 CADRUL NORMATIV AL ACTIVITĂȚII
DE AUDIT BANCAR

Statutul (carta) auditului intern bancar
Carta auditului garantează statutul și
autoritatea departamentului de audit intern al
băncii‖. Carta auditului trebuie să cuprindă,
conform principiului enunțat de Comitetul de
Supraveghere Bancară de la Basel, cel puțin
următoarele: -obiectivele și sfera de activitate;
-poziția dep artamentului în cadrul
organizației, drepturile și obligațiile sale; –
responsabilitățile conducătorului
departamentului de audit intern. Carta trebuie
să fie întocmităși revizuită periodic de către
departamentul de audit intern, aprobatăde
conducerea bănci i și de consiliul de
administrație și adusă la cunoștința întregului
personal al băncii.
Conform acestui document, misiunea auditului
intern este aceea de a asigura realizarea
operațiunilor băncii în conformitate cu cele
mai înalte standarde.

Standardele internaționale de audit intern ale
Institutului Auditorilor Interni Aceste
Standarde definesc principiile de bază și
cadrul de desfășurare , cuantificarea
performanței auditului intern și modul de
aplicare a standardelor cu caracter general la
unele acțiuni . Menționarea acestor standarde
internaționale este făcută doar cu titlu
informativ, expunerea privind activitatea de
audit intern ban car fiind axată pe principiile
enunțate de Comitetul pentru Supraveghere
Bancară de la Basel și pe actul normativ al
Băncii Naționale a României.

Codul de etică a auditorului intern =Comitetul
de Practici Internaționale de Audit a elaborat
un Cod de etică profesională în domeniul
auditului, cod la care face trimitere și legislația
română în vigoare referitoare la audit
financiar . Astfel, activitatea auditorului i ntern
trebuie să se înscrie pe următoarele
coordonate: -integritate; -obiectivitate (analiza
realizată de auditorul intern trebuie să fie
echilibrată și neinfluențată de propriile
interese sau interesele unor alte persoane); -confidențialitate (auditorul i ntern trebuie să nu
dezvăluie informațiile la care are acces în
activitatea sa decât în situaț iilprevă zute prin
reglementări); -competență (auditorul intern
trebuie să aibă pregătirea și experiența
necesare pentru activitatea sa).

2.3 TIPOLOGIA MISIUNILOR DE AUDIT
BANCAR
Misiunile de audit intern ce pot fi întreprinse
sunt de tipuri diferite, întrucât ele trebuie să
răspundă unor obiective variate. Astfel, se
disting:
1. Misiunile clasice sunt cele realizate în mod
normal în cadrul unui program de audit ș i care
vizează un sector de activitate, un departament
al băncii, o sucursală a acesteia etc.
Obiectivele unei astfel de evaluări sunt cele
tradiționale pentru acest tip de misiune:
securitatea, eficacitatea și calitatea serviciilor
bancare, respectarea di spozițiilor legale de
către bancă, fiabilitatea/exhaustivitatea
informațiilor etc.
2. Misiunile „flash” sunt misiuni scurte,
având ca obiectiv realizarea rapidă a unui
diagnostic sau verificarea rapidă a unuia sau
mai multor puncte specifice. Ele pot constitui
o etapă pregătiroare a unei misiuni clasice,
respectiv de luare la cunoștință sau pot
declanșa o astfel de misiune.
3. Investigațiile sunt declanșate ca urmare a
apariției unei probleme specifice: pierderi (în
general, fiecare sucursală este orga nizată ca
centru de profit), depășiri de limite (delegarea
competențelor înteritoriu implică impunerea
unor limite de acțiune care nu trebuie depășite
decât cu acordul prealabil al centralei
colaborarea cu băncile corespondente trebuie
să fie condusă în ca drul unor limite de risc și
de exepunere), fraude, deturnări etc.
Obiectivul lor este de a ancheta circumstanțele
care au condus la apariția problemei, de a
stabili responsabilitățile, de a trage
învățăminte și de a da recomandări pentru ca
aceste situații să nu apară.
4. Misiunile tematice sau transversale au
drept scop studierea unei problematici
identificabile în prealabil, care se regăsește
unei problematici identificabile în preabil, care

se regăsește în toată banca sau la mai multe
entități:funcția co mercială a băncii (activitatea
de vânzare a produselor și serviciilor băncii),
gestiunea riscurilor de credit sau a riscurilor
de dobândă, capacitatea informaticii de a
satisface nevoile diverșilor utilizatori,
eficiența funcției de control de gestiune sau de
gestiune a activului și pasivului etc.
5. Auditul de management . Acest tip de
misiune depășește rolul tradițional al auditului,
în sensul în care, la obiectivele clasice, se
adaugă o apreciere motivată asupra capacității
oamenilor și a organizației de a profita de
mediu și de mijloacele disponibile. Aceasta
este o sarcină grea, care cere auditori
experimentați și adevărați profesioniști.
Evaluarea trebuie însoțită de recomandări și se
desfășoară având în vedere mai multe aspecte:
pertinența obiectivelor fixate; adecvarea
mijloacelor puse în practică în plan comercial,
de gestiune internă, în plan uman etc.
;pertinența obiectivelor fixate; adecvarea
mijloacelor puse în practică în plan comercial,
de gestiune internă, în plan uman .

3.1 Tehnici utilizat e in auditul bancar:
Tehnica sondajului
Sondajul este definit ca o tehnică ce constă în
selecționarea unui anumit număr sau părți
dintr -o mulțime, aplicarea la acestea a
tehnicilor de obținere a elementelor p robante
și extrapolarea rezultatelor obținute asupra
eșantionului la întreaga masă sau mulțime.
Sondajele pe care le realizează auditorul în
cursul misiunii sale sunt de două naturi
diferite:
-în unele cazuri, în general, cu ocazia
verificării funcționări i controlului intern,
auditorul caută să demonstreze că elementele
care constituie masa (mulțimea) prezintă o
caracteristică comună (de exemplu, vizarea
sau aprobarea comenzilor cu ocazia
cumpărărilor); sondajele efectuate în astfel de
cazuri sunt sondaje asupra atribuțiilor;
-în alte cazuri, în general, cu ocazia
controlului conturilor, auditorul caută să
verifice valoarea dată unei mulțimi sau unei
mase; acestea sunt sondaje asupra valorilor.
Auditorul poate folosi, în general, două tipuri
de sondaje: sondajul statistic și sondajul
nestatistic, bazat exclusiv pe experiența sa
profesională; acesta din urmă, însă, nu permite
o extrapolare riguroasă a rezultatelor obținute
asupra eșantionului la întreaga masă sau
mulțime. Alegerea între cele două tipuri de
sondaje depinde de pregătirea profesională a
auditorului și de gradul de credibilitate pe care
acesta dorește să îl dea concluziilor sale.
Oricare ar fi, însă, tipul de sondaj este
important să fie respectate câteva reguli
riguroase privind decizia asupra eșantionului
și pentru parcurgerea unor etape obligatorii.

Eficacitatea unui sondaj este determinată de
definirea precisă a obiectivelor sale. Auditorul
trebuie deci, să explice: ce urmărește să
demonstreze, să probeze. si ca rata erorilor
existente în mulțime (masă) nu depășește rata
maximă acceptabilă de anomalii de
funcționare, adică pragul peste care auditorul
va considera că nu funcționează controlul
intern de o manieră satisf ăcătoare.
În general, auditorul nu examinează totalitatea
informațiilor la care are acces pentru a -și
colecta elementele probante cu privire la
sistemul contabil și al controalelor sale
interne, ci aplică tehnica sondajului bazată pe
gândirea sa profesion ală sau pe eșantionul
statistic. Folosirea metodei sondajului în
audit este esențială și permite auditorului să
tragă concluzii cu mai multă rigoare decât
utilizând alte metode . Corect utilizat, sondajul
asigură calitatea examinării (controalelor)
efectuat e în cadrul auditului. Tehnica
sondajului necesită însă un demers logic,
implicând o succesiune de alegeri raționale
(mărimea eșantionului, gradul de precizie,
nivelul de încredere…) care, în final, pot să
aducă dovezi convingătoare în cazul unor
inerent e arbitraje, comune tuturor lucrărilor
privind exprimarea unei opinii .

Tehnica observării fizice
Observarea fizică este mijlocul cel mai
eficace de verificare a existenței unui activ,
însă ea nu aduce decât o parte din elementele
probante necesare auditor ului și anume numai
existența bunului respectiv; celelalte elemente
probante ca: proprietatea asupra bunului,
valoarea atribuită etc., trebuie verificate prin
alte tehnici. Acțiunile întreprinse de auditor pe
linia controlului stocurilor au ca obiective
asigurarea că:
-entitatea publică a prevăzut mijloace
corespunzătoare care permit recenzarea
activelor în condiții de fiabilitate; această fază
a intervenției constă în studierea procedurilor
de inventariere și se situează, deci, înaintea
inventarierii propr iu-zise;
-aceste mijloace sunt puse în aplicare în mod
satisfăcător; această fază constă în verificarea
faptului că persoanele însărcinate cu
inventarierea aplică în mod corect procedurile
și se localizează în timpul inventarierii
propriu -zise;
lucrări le de inventariere au fost corect
exploatate (valorificate); această fază constă în
a controla dacă acele cantități recenzate sunt
cele utilizate pentru evaluarea sumei stocurilor
și se situează, deci, după inventarierea
propriu -zisă.

Ca tehnică de colec tare a elementelor
probante, aceasta este, de regulă, utilizată
pentru ca auditorul să înțeleagă mai bine cum
este organizată și efectuată o anumită
procedură a auditului intern sau un anumit tip
de control din cadrul procedurii respective.

Tehnica confir mării directe
Procedura confirmării directe se demarează
cu acordul conducerii instituției supusă
controlului. Dacă aceasta nu se arată
favorabilă pentru o astfel de procedură,
auditorul se poate găsi în una din următoarele
două situații: sau consideră că tehnicile
compensatorii de control îi aduc elemente
suficiente de probă; sau consideră că alte
controale nu -l conduc la elemente probante și
față de limitele impuse de conducerea instituției, aceasta va suporta consecințele
necesare cu privire la certific are.
În situația în care rezultatul inventarierii
patrimoniului nu conține date și informații
suficiente și juste, auditorul este îndreptățit să
folosească procedura confirmării directe , așa
cum este ea prevăzută în normele de audit
public.
Din rațiuni lesne de înțeles (fiabilitate,
rapiditate și economie), procedura confirmării
directe este indicată în toate cazurile când
poate fi realizată. Nu se poate stabili o listă
exhaustivă a cazurilor în care procedura de
confirmare directă poate fi avută în vede re.
Procedura confirmării directe este utilizată atât
în cadrul auditului statutar, cât și a celui
contractual.

3.2 Tehnici utilizate in auditul bancar:
Tehnica interviului presupune o
discuție/dialogare între cel care aplică
interviul, denumit intervient și subiectul
(subiecții) interogat denumit intervievat.
Fiind o metodă delicată și pretențioasă, cere o
perfecționare personală a celor care iau
interviuri, ceea ce îi duce la:
♦ o mai bună înțelegere a ceea ce se petrece în
sinea lor și în gândurile celorlalți în cursul
interviului;
♦ o mai bună înțelegere a poziției
intervievatului în contextul lui psihologic;
♦ o mai bună înțelegere a exprimării altuia;
♦ o mai bună situare a interviului în contextul
mai vast al auditului public, în cadrul căruia el
nu este decât un element;
♦ o mai bună apreciere în cursul interviului a
modului în care au fost înțelese și aplicate
procedurile.
Interviul, de regulă, este a xat pe o anumită
temă și cu un anumit scop, ambele dinainte
stabilite, în cadrul unui program precis
elaborat, cu ajutorul unor anumite reguli
adaptate domeniului investigat, denumite
„ghiduri de orientare‖ și „chestionare‖.

Există mai multe feluri de inte rviuri, dintre
care menționăm: interviul liber , denumit și de
profunzime, nedirijat, nestandardizatcare
constă în înregistrarea intervievatului sau
intervievaților de către intervient cu ajutorul
unei foi de lucru, rolul acestuia fiind să -i facă
pe cei asc ultați să vorbească liber și pe larg,
fără întrerupere, deși nu asigură obținerea unor
informații cantitative, procedeul permite
culegerea de idei din care se degajă ipoteze
pentru interviuri viitoare. interviul cu
chestionar, denumit și standartizat,
direcționat, sistematizat, formal, intensiv,
dirijat etc, pe care intendentul de obicei îl
angajează cu un singur intervievat și care se
desfășoară pe baza unor întrebări, într -o
anumită ordine și formă stabilite, de la care
intendentul nu se abate.
Tehnica e xaminării analitice
Examinarea analitică este o metodă globală
destinată să constate numai erorile sau
omisiunile importante, fără să aducă, prin ea
înseși, elemente doveditoare a erorilor sau
omisiunilor constatate, acestea urmând a fi
determinate prin celelalte tehnici (sondaj,
teste) care permit cuantificarea cât mai precisă
a acestora.
Un aspect metodologic al tehnicii examinării
analitice îl constituie efectuarea unor calcule
aritmetice și analize, estimări și confruntări
între informațiile și docume ntele din:
amontele sistemului informațional al instituției
si avalul sistemului informațional al instituției.

Procedurile tehnicii examinării analitice
prezintă avantajul de a putea fi folosite de
către auditori în diferite faze de realizare a
auditului financiar cum ar fi:
în etapa de acceptare a mandatului și de
orientare și planificare a misiunii; examinarea
analitică va putea fi utilizată pentru o cunoaștere mai bună a entității publice și la
identificarea zonelor de risc potențial,
contribuind astf el la o mai bună programare a
misiunii;
în etapa de supraveghere a gestiunii entității
publice (aprecierea auditului intern și controlul
conturilor) auditorul va folosi această tehnică
pentru colectarea elementelor probante privind
credibilitatea sau ca racterul rezonabil al
sistemelor de audit intern, al conturilor
individuale sau a grupelor de conturi;
în etapa examinării conturilor anuale,
auditorul utilizând și tehnica examinării analitice
își va putea colecta elementele probante care să -i
argument eze convingerea că sunt asigurate
condițiile de regularitate și sinceritate și că
acestea dau o imagine fidelă a patrimoniului,
rezultatelor și situației financiare a întreprinderii,
la sfârșitul exercițiului respectiv.

În concluzie, tehnica examinării a nalitice
prezintă o importanță deosebită prin înaltul
grad de decizie profesională pe care o implică.
Din acest motiv, principalele proceduri ale
acestei tehnici este necesar a fi îndeplinite
chiar de responsabilul grupei de auditori care
are atât viziunea de ansamblu, cât și
competența necesară.
Tehnica testării sistemelor și conturilor
semnificative
În afara tehnicilor și procedurilor prezentate
până acum, tehnica testării utilizează
posibilitățile tuturor celorlalte tehnici. În
general, testul este cunoscut ca o metodă de
examinare, fie a diferitelor caracteristici ale
personalității umane, fie ca o metodă de
cercetare a fenomenelor în desfășurarea cărora
nu se poate interveni; valoarea rezultatelor
obținute prin testare depinde întotdeauna de
modul în care acestea se raportează la
concluziile obținute prin alte metode de
investigare, aceste rezultate având un caracter
constatativ.

3.3 Procedura verificarii conturilor anuale
intr-o misiune de audit bancar

Examinarea analitică efectuată la nivelul
fiecărui component al rezultatului, veniturilor
sau cheltuielilor, permite auditorului să se
familiarizeze cu patrimoniul clientului și să
identifice unele riscuri specifice auditului sau
probleme posibile de natură contabilă sau de
audit. Principala dificult ate, atunci când se
pune în aplicare o procedură de examinare
analitică, este de a alege o bază de comparație
adecvată. Calitatea acestei baze, cu care se vor
compara conturile anuale are, într -adevăr, o
importanță capitală pentru eficacitatea acestei
proceduri. De aceea, această bază trebuie să
fie independentă, plauzibilă și în corelație cu
conturile sau eventual să fie prelucrată. În
general, independența bazei poate să fie
prezumată dacă a fost ea însăși certificată de
auditori sau dacă vine din surse c u adevărat
independente (de exemplu cele ale Bursei de
valori, pentru întreprinderile cotate la bursă).
În schimb, ar fi inutil să se compare două
elemente din care unul decurge automat din
celălalt, de exemplu, nu folosește la nimic să
se compare, lună d upă lună, mișcările
debitoare ale conturilor de stocuri cu
cantitățile intrate fizic în stoc, dacă metoda
utilizată este cea a prețurilor prestabilite. De
asemenea, statisticile naționale nu pot
constitui o sursă de informare independentă
atunci când între prinderea ocupă o parte prea
mare a pieței. Cu privire la periodicitatea
cifrelor, examinarea analitică a balanțelor de
verificare lunare și raportările trimestriale sau
semestriale sunt mult mai eficace, permițând
izolarea perioadei în care apare o proble mă
oarecare, iar la societățile cotate înlesnește
controlul datelor cu cele financiare publicate
în Buletinul informativ al Bursei de valori.

Analiza fluctuațiilor și tendițelor rezultată din
aceste comparații poate prezenta riscul să nu
se detecteze o e roare semnificativă. Acest risc
este legat de suma totală de fluctuație care
poate fi considerată ca acceptabilă fără o
investigație suplimentară. Această sumă totală
depinde de însuși pragul de semnificație care a fost fixat, dar și de riscul acceptat apl icării
tehnicii examinării analitice.

Explicarea fluctuațiilor semnificative este
necesară a fi cerută de auditor persoanei care
gestionează patrimoniul sau personalului
responsabil din subordinea sa. Există însă
riscul ca explicațiile primite să fie va gi și
necuantificabile, cum ar fi, de exemplu,
explicația creșterii puternice a cheltuielilor de
personal ca fiind datorată unui volum de
activitate crescut.
În fine, examinarea analitică a conturilor
anuale este utilă atunci când acestea au fost
definitiv ate în forma lor de prezentare,
adunării generale sau în cea „publicabilă‖ în
Monitorul Oficial. Scopul acestei condiționări
e motivat de viziunea de ansamblu pe care o
prezintă conturile anuale în această formă.
Există, astfel, siguranța că nu s -a lăsat n imic la
o parte și ca nu au intervenit grupări nefirești,
de conturi, de ultimă oră.

3.4 Procedura examinării evenimentelor
posterioare închiderii exercițiului financiar in
auditul bancar
Examenul conturilor anuale are ca obiectiv
verificarea faptului că bilanțul contului de
profit și pierdere și anexele sunt coerente
concordând cu datele din contabilitate, sunt
prezentate conform principiilor contabile și
reglementărilor în vigoare și țin cont de
evenimentele posterioare datei de închidere.
Cercetarea evenimentelor posterioare se referă
la elemente și informații care nu au fost
verificate și pot să nu fie încă cuprinse în
bilanțul contabil.
Pentru a obține o asigurare rezonabilă că
evenimen tele posterioare semnificative au fost
indentificate, auditorul va putea să folosească,
în principal, următoarele metode:
să obțină de la conducătorii instituției,
informațiile arătate la pct. 7 al Recomandării
nr. 21/1985 a IFAC, oral sau în scris, și să
aprecieze dacă acestea au o influență
semnificativă asupra bilanțului contabil
încheiat;
să se asigure că există proceduri în
societate care permit indentificarea operațiilor
sau faptelor de importanță semnificativă care
intră în următoarele categori i de evenimente:

3.5 Instrumentele de interogare utilizate în
auditul public
A – SONDAJELE STATISTICE: Sunt uneori,
în mod eronat, controversate în Auditul Intern.
Falsul reproș care li s -a adus se referă la
existența fișierelor informatice și a programe lor
informatice de extragere și analiză. La o primă
vedere, concluzia ar fi că sondajul statistic este
un instrument învechit. Acest mod de a gândi
este greșit.
B – INTERVIURILE Interviul este un
instrument pe care auditorul intern îl utilizează
frecvent, dar o misiune de audit care nu ar fi
efectuată decât cu ajutorul interviurilor nu ar
putea fi considerată o misiune de Audit Intern.
În plus, interviul de Audit Intern nu trebuie
confundat cu tehnicile asemănătoare: – nu este o
discuție și nici o conversaț ie; – nu este un
interogatoriu.
C- INSTRUMENTELE INFORMATICE
Sunt tot mai numeroase și sunt cu atât mai
greu de inventariat cu cât majoritatea
serviciilor de audit intern preferă să își creeze
propriile lor instrumente decât să preia
programe informatice puțin adaptate funcției.
Ne vom limita la un clasament al diferitelor
instrumente utilizate, eventual cu câteva
comentarii. Se pot defini trei categorii de
instrumente informatice: instrumentele de
lucru ale auditorului, instrumentele de
realizare a misiun ilor, instrumentele de
gestiune a serviciului.
D – VERIFICĂRI ȘI COMPARĂRI
DIVERSE Acestea nu sunt niște instrumente
propriu -zise, ci mai degrabă procedee,
utilizate de către auditor în munca de teren.
Aceste procedee sunt foarte utilizate: atât de
către toți responsabilii însărcinați cu
verificarea la primul grad, cât și de către
auditorii externi. Auditorii interni nu recurg la
ele decât pentru a se asigura de validitatea
operațiunilor efectuate: orice eroare duce la o
cercetare cauzală.

3.6 Instrumentele de descriere utilizate în
auditul public

A – OBSERVAREA FIZICĂ
Practica observării fizice necesită îndeplinirea a
trei condiții:
1. Observarea nu trebuie să fie clandestină. 2.
Observarea nu trebuie să fie punctuală: fie
durează un anumit t imp, fie se reia de mai multe
ori. 3. Observarea trebuie să fie întotdeauna
validată deoarece este nesigură, cu excepția
cazului în care este ea însăși o validare.
B – NARAȚIUNEA Există două tipuri de
narațiune, ambele utilizate în Auditul Intern:
narați unea făcută de către auditat și narațiunea
făcută de către auditor. Prima este orală, a doua
este scrisă. Ceea ce au în comun este faptul că
nu necesită nici o pregătire și nu presupun
cunoașterea nici unei tehnici.
C – ORGANIGRAMA FUNCȚIONALĂ
Organigrama funcțională va fi creată de către
auditor, dacă acesta consideră că este necesar,
pentru a avea o imagine mai clară asupra
structurii organizației. Această organigramă se
caracterizează prin faptul că acele cuvinte care
figurează în căsuțe nu sunt nume de persoane
(organigramă ierarhică), ci denumiri ale
funcțiilor. Iar cele două organigrame nu se
confundă deoarece: aceeași persoană poate avea
mai multe funcții, aceeași funcție poate fi
îndeplinită de mai multe persoane, funcție poate
să nu fie atribuită n imănui, o persoană poate să
nu aibă nici o funcție.
D – GRILA DE ANALIZĂ A SARCINILOR
reprezintă „fotografia‖ repartizării muncii la un
anumit moment T. Citirea acesteia va permite
descoperirea fără erori a lipsurilor în materie de
separare a sarcinilor și, deci, remedierea lor.
Această grilă reprezintă primul pas în analiza
sarcinilor de muncă ale fiecăruia.
E – DIAGRAMA DE CIRCULAȚIE
Diagrama de circulație, denumită și flow chart,
ne permite să reprezentăm circulația
documentelor între diversele funcții și centre de
responsabilitate, să precizăm originea și
destinația lor și, deci, să oferim o imagine
completă a itinerarului informațiilor și a
suportului lor. Aceasta metodă de schematizare
înlocuiește o lungă descriere și avantajele sale
sunt mult mai nu meroase decât dezavantajele. F – PISTA DE AUDIT A fost la origine – și mai
este încă – un instrument de control contabil,
care, de aici înainte, va fi aplicat în
contabilitatea informatizată. Dispozițiile
reglementare și profesionale au impus
obligativitat ea aplicării acestei tehnici.

4.1 DETERMINAREA DOMENIILOR,
SISTEMELOR ȘI PRAGULUI DE
SEMNIFICAȚIE IN AUDITUL BANCAR

1. Domeniile semnificative Domeniile
semnificative se compun din:
a) Conturile semnificative sunt conturile care
prin natura sau valoarea lor pot ascunde erori
semnificative. Identificarea acestor conturi
semnificative se bazează pe proceduri
analitice așa cum se va arăta în continuare
b) Verificările semnificative constau în
verificări specifice la care auditorul trebuie să
recurgă pentru a înțelege orice sistem
semnificativ.
2. Sistemele semnificative Reprezintă, pentru
auditor, oricare din ciclurile contabile
(manuale sau informatizate) după care se
prelucrează date ce pot avea o incidență
semn ificativă asupra situațiilor financiare.
3.Pragul de semnificație este aceea mărime
pe care auditorul o atribuie unei informații,
peste care o eroare, o inexactitate sau o
omisiune poate afecta imaginea fidelă
(regularitatea și sinceritatea contabilității) a
poziției financiare, a performanțelor și a
fluxurilor de trezorerie.
Cu ocazia elaborării planului de audit,
auditorul stabilește un nivel cantitativ al
pragului de semnificație , astfel încât să poată
detecta erorile semnificative. În același timp,
pragul de semnificație se stabilește și în
funcție de natura (calitatea) informațiilor
eronate.
Pentru stabilirea nivelului cantitativ al
pragului de semnificație, auditorul raportează
efectul net al informațiilor eronate la anumite
baze de referință, cum s unt: capitaluri proprii,
rezultatul curent, cifra de afaceri, etc. Pragul
de semnificație = Efectul net / Baza de
referință
Cu ocazia stabilirii nivelului pragului de
semnificație, trebuie luat în considerare efectul
cumulativ al anomaliilor . Astfel, anoma lii
puțin importante pot avea o incidență
semnificativă, dacă o eroare se repetă în
fiecare lună, dacă se contabilizează greșit mai
multe documente, dacă sunt erori cu ocazia
stabilirii renumerațiilor fiecărui salariat, etc. Auditorul ia în considerare pra gul de
semnificație atât la nivel global al situațiilor
financiare, cât și la nivelul soldurilor unor
conturi individuale sau categorii de tranzacții
și operațiuni.
Pe baza pragului de semnificație, auditorul
determină domeniile semnificative și sistemele
semnificative asupra cărora își va îndrepta
atenția.
Pragul de semnificație se determină: la
începutul misiunii, în timpul lucrărilor de
auditare și la sfârșitul acestora.

4.2 IDENTIFICAREA RISCURILOR ÎN
AUDITUL BANCAR
A. Riscurile generale specifice a băncii
După cum s -a arătat, fiecare bancă are anumite
caracteristici proprii, care dau naștere la
anumite riscuri susceptibile să influențeze
ansamblul operațiunilor din banca respectivă.
în funcție d e aceste caracteristici proprii, se
desprind următoarele riscuri generale:
a1) Riscuri legate de situația economică a
băncii Riscurile nu sunt aceleași într -o bancă
sănătoasă, fără dificultăți, cu cele dintr -o
bancă aflată în dificultăți financiare:
♦ în primul caz, conducătorii pot fi tentați să
ducă o politică conservatoare sau să neglijeze
anumite funcții ale băncii sau ale conducerii
(inclusiv a funcției de control);
♦ în cel de al doilea caz, conducătorii pot avea
reacții disperate sau periculoase ( operațiuni
ilicite, credite ruinătoare, plasamente etc.) sau
pot amâna, din lipsă de mijloace, luarea unor
decizii bune.
a2) Riscuri legate de organizarea generală a
băncii Aceste riscuri sunt determinate, la
rândul lor, de mai mulți factori dintre care
amintim: Riscuri legate de natura și
complexitatea structurilor (organigramei) și
regulilor (procedurilor) de lucru. ; Riscuri
legate de calitatea gestiunii ;
Riscuri legate de controlul intern .
a3) Riscuri legate de atitudinea conducerii O
conducere sensibilă față de calitatea
informațiilor urmărește în permanență
implementarea și utilizarea unor sisteme
fiabile și performante. Dimpotrivă, daca
conducerea are încredere prea mare în

calitățile salariaților și ale sistemelor adoptate,
este tentată să neglijeze problemele sistemului
informațional, ceea ce poate duce la nereguli
și erori importante.

B. Riscuri legate de natura operațiunilor
tratate Datele supuse contabilizării s e împart
în 3 categorii, fiecare din acestea fiind supuse
unor riscuri particulare, astfel:
b1) Date repetitive Sunt acele date care rezultă
din activitatea obișnuită a băncii (cumpărări,
vânzări, salarii etc). Ele sunt tratate (prelucrate
de către contabi litate) uniform, în funcție de
sistemul ales. Pentru aceste date riscurile de
erori sunt determinate de calitatea și
fiabilitatea sistemului de culegere și
prelucrare a datelor.
b2) Date punctuale (la anumite termene)
Aceste date pot fi purtătoare de riscu ri
semnificative, daca colectarea lor nu este
organizată de o manieră fiabilă (permanența
metodei). Ele trebuie analizate de către auditor
pentru a putea stabili din timp ce verificări se
vor face asupra lor.
b3) Date excepționale (extraordinare) Pentru
aceste date, riscul de producere a erorilor sau
ca aceste erori să nu fie detectate este mai
mare, în special dacă banca nu dispune de
personal experimentat pentru aceste operațiuni
și dacă nu are criterii precise stabilite din timp
sau nu posedă elemente c omparative.

4.3 IDENTIFICAREA RISCURILOR ÎN
AUDITUL BANCAR :

Riscuri legate de natura operațiunilor
tratate Datele supuse contabilizării se împart
în 3 categorii, fiecare din acestea fiind supuse
unor riscuri particulare, astfel:
b1) Date repetitive Sunt acele date care rezultă
din activitatea obișnuită a băncii (cumpărări,
vânzări, salarii etc). Ele sunt tratate (prelucrate
de către contabilitate) unifor m, în funcție de
sistemul ales. Pentru aceste date riscurile de
erori sunt determinate de calitatea și
fiabilitatea sistemului de culegere și
prelucrare a datelor.
b2) Date punctuale (la anumite termene)
Aceste date pot fi purtătoare de riscuri
semnificative, daca colectarea lor nu este
organizată de o manieră fiabilă (permanența
metodei). Ele trebuie analizate de către auditor
pentru a putea stabili din timp ce verificări se
vor face asupra lor.
b3) Date excepționale (extraordinare) Pentru
aceste date, riscul de producere a erorilor sau
ca aceste erori să nu fie detectate este mai
mare, în special dacă banca nu dispune de
personal experimentat pentru aceste operațiuni
și dacă nu are criterii precise stabi lite din timp
sau nu posedă elemente comparative.

Riscuri legate de conceperea și funcționarea
sistemelor Cunoscând modul de organizare și
modul de funcționare al sistemului contabil și
al sistemului de control intern, auditorul
apelează la raționamente p rofesionale, în
vederea evaluării riscurilor de audit și în
vederea stabilirii procedurilor de audit
necesare pentru reducerea riscului de audit
până la nivel acceptabil.
Riscul de audit constă în probabilitatea ca
auditorul să exprime o opinie incorectă,
atunci când situațiile financiare conțin erori
semnificative. Riscul de audit datorat
sistemului de contabilitate și sistemului de
control intern este produsul a trei
componente: riscul inerent, riscul de
control și riscul de nedetectare (RA = RI x
RC x RN )

c1) Riscul inerent (RI) Riscul inerent are un
caracter potențial, teoretic, în sensul că
informațiile eronate sunt susceptibile să se
producă, dacă nu este exercitat niciun control
pentru a le preveni sau pentru a le detecta și
corecta.
c2) Riscul de con trol (RC) Reprezintă riscul ca
o declarație eronată (prin intermediul
situațiilor financiare), ce ar putea apărea în
soldul unui cont sau într -o categorie de
operațiuni sau tranzacții, să nu poată fi
prevenită sau detectată și corectată în timp
util de sistemul contabil (SC) și sistemul de
control intern (SCI) utilizate de entitate
(S400/4).
c3) Riscul de nedetectare (RN ) Riscul de
nedetectare constă în posibilitatea ca
procedurile de fond (controalele substantive)
declanșate de către auditor să nu reușeasc ă să
descopere anumite anomalii.

4.4 STRATEGIA DE ORGANIZARE A
AUDITULUI BANCAR

Strategia de audit poate fi definită ca un
proces ce vizează determinarea orientării
generale de audit, în cursul căreia este
recomandabil să se facă legătura între
cunoașterea activității clientului și punctele
asupra cărora se vor concentra lucrările de
audit. Pentru elaborarea strategiei de audit
trebuie examinate atât punctele -cheie relative
la activitatea și situațiile financiare ale
departamentului auditat, cât și incidența
acestora asupra auditului.
De aici rezultă că obiectivele ce trebuie avute
în vedere pe parcursul elaborării stategiei de
audit sunt: înțelegerea activității
departamentului auditat; identificarea
riscurilor legate de sectorul de activitate în
care activează departamentul în cauză;
identificarea obiectivelor critice de audit și
elaborarea abordării de audit corespunzătoare;
înțelegerea caracteristicilor controlului intern,
astfel încât să se poată confirma faptul că se
poate adopta o abordare de audit bazată pe
sisteme (spre exemplu, pentru tranzacțiile de
rutină); examinarea problem elor legate de
întocmirea situațiilor financiare; identificarea
necesității apelului la experți; exameninarea
posibilității de aplicare a tehnicilor de
revizuire asistată de calculator.
Trebuie remarcat faptul că strategia de audit
este un element fundame ntal al abordării
auditului, întrucât prin procesulde definire a
strategiei, se permite să se obțină elemente
probante ale misiunii de audit, prin
concentrarea lucrărilor asupra obiectivelor de
audit pentru care există un risc de eroare
mărit, evitându -se controalele inutile asupra
obiectivelor de audit pentru care riscul de
eroare este mic. Toate aceste aspecte legate de
strategia de audit vor fi trecute într -un
memoriu specific de strategie, al cărui format
va fi adaptat circumstanțelor și care va fi
comu nicat, în cadrul unei ședințe, echipei de
auditori ce va participa la misiune: în plus,
membrii echipei trebuie informați ori de câte
ori apar schimbări în această strategie pe
parcursul acțiunii de auditare.

4.5 ORIENTAREA ȘI PLANIFICAREA
AUDITULUI BANCA R

Prin planificarea activității auditorilor se
înțelege construirea unei strategii generale și
stabilirea detaliată a sarcinilor referitoare la
natura, durata și gradul de cuprindere a
procedurilor de audit . Planificarea auditului
asigură:
♦ îndreptarea atenției asupra domeniilor
importante; ♦ identificarea riscurilor de audit;
♦ îndeplinirea cu operativitate a
angajamentului; ♦ stabilirea sarcinilor pentru
asistenți;
♦ coordonarea activității altor specialiști.
Planul de muncă al auditorului se definitivează
în urma discuțiilor purtate cu conducătorii
diferitelor compartimente și în urma evaluării
sistemului de control intern. Ameliorarea
calității și eficienței auditului depinde de
măsura în care se asigură coordonarea
procedurilor de audit cu o biectivele și
procedurile manageriale și ale sistemului de
control intern din entitatea respectivă.

În funcție de circumstanțe și experiența
auditorilor, planurile de audit pot avea
conținuturi și forme diferite. De regulă, se
elaborează două documente: 1) Un plan
general de audit, prin care se descriu sfera de
cuprindere și obiectivele auditului. Acest plan
general cuprinde, pentru fiecare obiectiv al
auditului intern, pentru fiecare domeniu
semnificativ sau sector de activitate, aspectele
care urmează a fi auditate. Obiectivele
planului general de muncă sunt: de a sintetiza
informațiile obținute și de a orienta și
coordona întreaga activitate de audit. 2)
Programe de activitate. Aceste programe se
elaborează pe baza planului general și
reprezintă o detali ere și concretizare ale
acestuia. Programele de activitate se pot
întocmi sub formă de anexe ale planului
general și fac parte din acesta.

4.6 ACCEPTAREA MANDATULUI ȘI
CONTRACTAREA LUCRĂRILOR DE AUDIT
BANCAR

Acțiunile întreprinse în această etapă permit
auditorului să colecteze informațiile necesare
fundamentării deciziei de acceptare a misiunii.
Acțiunile se referă la:
– cunoașterea globală a unității auditate; –
aprecieri cu privire la independența și la absența
incompabilității în misiunea de audit; –
examenul de competență corespunzător
specificului unității auditate; – decizia de
acceptare a mandatului; – respectarea altor
obligații profesionale; – întocmirea unei fișe de
acceptare a mandatului.
În afară de elementele de identificare a unității
patrimoniale, auditorul caută să obțină și
elementele care să -i permită aprecierea celor mai
importante riscuri existente, reținând informații
cum ar fi:
controlul insuficient sau carențe notabile;
contabilitatea neținută corect și la timp;
atitudinea conduc ătorilor față de respectarea
legii și a organelor publice și administrative:
personal incompetent; rotația cadrelor prea mare
și anormală; conflicte sociale; independența
exercițiilor nerespectată: onorarii insuficiente;
După analiza tuturor factorilor de risc, auditorul
poate lua una din următoarele decizii: a.
acceptarea mandatului fără riscuri aparente; b.
acceptarea mandatului, care însă va necesita o
supraveghere și măsuri particulare; c. refuzul
mandatul ui.
Dacă auditorul acceptă mandatul, ei trebuie să
întocmească fișa de acceptare a mandatului care
va servi ca act justificativ. Ea are ca obiectiv:
posibilitatea de a colecta informațiile la bază
pentru idetificarea unității, a conducerii, a
obiectului de activitate, a mărimii acesteia; de a
materiali za lucrările efectuate înaintea acceptării
(analiza situațiilor, analiza riscurilor, contacte cu
conducerea); de a indica bugetul necesar. De a
formaliza procedurile de acceptare; De a asigura
îndeplinirea obligațiilor profesionale care decurg
din acceptar ea mandatului (scrisori către
conducerea, către un coleg sau scrisoare de
acceptare a mandatului și încheierea contractului
de audit).