UNIVE RSITATEA „OVIDIUS ” DIN CONSTANȚ A DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC LUCRARE METODICO – ȘTIINTIFICĂ PENTRU OBȚ INEREA… [613899]

UNIVE RSITATEA „OVIDIUS ” DIN CONSTANȚ A
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

LUCRARE METODICO – ȘTIINTIFICĂ PENTRU OBȚ INEREA GRADULUI
DIDACTIC I

Coordonator științific :
Conf. Univ. Dr. Emanuel PLOPEANU

Candidat: [anonimizat]. Lucreț ia DRUNCEA

CONSTANȚ A
2016

UNIVERSITATEA „OVIDIUS ” DIN CONSTANȚA
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

ISTORIA RĂZBOIULUI R ECE 1948 -1962. MARI
CONFRUNTĂRI

Coordonator științific :
Conf. Univ. Dr. Emanuel P LOPEANU

Candidat: [anonimizat]. Lucreția DRUNCEA

CONSTANȚA
2016

3
CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………..5

CAPITOLUL I
ÎNCEPUTURILE RĂ ZBOIULUI RECE
I.1. Politica de îndiguire și Doctrina Truman……………………………………… …………10
I.2. Planul Marshall………………………………………………………………… ………. .20
I.3. Blocada Berlinului ș i Podul aerian…………………………………………… ……… …28
I.4. Formarea Organiza ției Tratatului Atlan ticului de Nord ……………. ……….. ………. …38
I.5. Ră zboiul din Coreea…………………………………………………………… ………. ..47

CAPITOLUL II
CRIZĂ Ș I ESCALADARE (1953 -1962)
II.1. Hruș ciov, Eisenhower ș i destinderea…………………………………………. ………. ..56
II.2. Criza Suezului……………………………… ………………………………… ……… ..60
II.3. Formarea Organizației Tratatului de la Varșovia… ……………………… …………. ….67
II.4. Competiția pentru cucerirea spațiului cosmic………………………………………. ………….. ..71
II.5. Criza rachetelor din Cuba………… …………………………………………… ……….76
CAPITOLUL III
METODE MODERNE ȘI TEHNICI D E EVALUARE
III.1. Aplicaț ii ale tehnicilor modern e în transmiterea cunoștinț elor……………… …….. …82
III.2. Tipuri de itemi folosiț i la orele de istorie ……………………………………… …….103
III.3. El emente de deontologie a evaluarii în contextul cresterii calităț ii actului
educational ………………………………………………………………………… ………118
ÎNCHEIERE …………………………………………………………… …………………….. ..127
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… ………………….. ….129

4

Motto

“ Istoria care se putea crede până acum că este o materie pe lângă celelalte, se
invederează din ce în ce mai mult că este o necesitate pentru cunostința umana: și pentru
chibzuirea împrejurarilor, ș i pentru tragerea concluziilor și pentru î ndemnuri și pentru
mângâ ieri.”
Nicolae Iorga

5
INTRODUCERE

Perioada de după cel de -Al Doilea Ră zboi Mondial consfințește î mpărțirea lumii
între Statele Unite ș i URSS, singurel e țări posesoare ale armei atomi ce, (în 1945 și 1949),
în defavoarea fostelor puteri europene. Aliați î mpotriva Germaniei, cele două Mari P uteri
devin adversari, care alcătuiesc două blocuri ostile. Un al treilea ră zboi mondial pă rea
iminent, dar riscul unei conf lagraț ii nucleare determină cele doua Mari Puteri s ă renunțe la
o confruntare directă. Această opoziț ie indirecta, care nu degenerează într-un conflict
generalizat, a fost denumita „ Război Rece”.1
Diferiți au tori definesc Războiul Rece în maniere difere, îl explică din perspective
diferite, îl periodizeaz ă diferit. Războiul Rece este înțeles fie ca un conflict „ indirect ” între
Est și Vest, între capitalism și socialism/comunism, între SUA și URSS, fie ca
perioadă/etapă a istoriei contemporane. Potrivit unor autori, Războiul Rece a fost cel mai
important ev eniment al secolului al XX -lea după 1945.
Enciclopedia Războiului Rece a lui Thomas Parish precizează că Războiul Rece s –
a desfășurat între a nii 1945 și 1991 și reprezintă termenul general pentru conflictul politic,
ideologic, strategic și militar dintre a liații occidentali conduși de Statele Unite, pe de o
parte, și Uniunea Sovietică și alte state comuniste, pe de altă parte . Aceeași lucrare notează
că termenul R ăzboi Rece are o istorie mai veche, datând din secolul al XIV -lea, când
regentul Castiliei, pri nțul Juan Manuel l -a folosit pentru a diferenția Războiul Rece de
„războaiele fierbinți ”. Potrivit sensului din secolul al XIV -lea, războiul fierbinte era un
război declarat oficial, iar R ăzboi Rece era un război ca re începea fără declarație de r ăzboi
și se încheia fără tratat de pace.2
Potrivit lui Steve Philips , Războiul Rece „este nu nume dat perioadei de relații
slabe dintre Est și Vest”. Perioada este cuprinsă între 1945 și 1991, încheindu -se odată cu

1 Anne Carol, Jean Garrgues, Martin Ivernel , Dicționar de istorie a secolului XX. Traducere de Simona
Ceauș u, Constantin Vlad, Editura All Educati onal, Bucureș ti, 2000, p. 359.
2 Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, Traducere de Ion Anastasia, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București, 20 02, p. 243.

6
căderea Uniunii Sovietice. Termenul R ăzboi Rece se referă la „ natura conflictului ” dintre
cele două superputeri, la faptul că acest conflictul nu a fost niciodată fierbinte, direct, nu a
implicat o luptă deschisă. Cele două părți aflate în conflict s -au atacat una pe cealaltă nu
direct, ci folosind metode indirecte precum: conflictul ideologic, măsurile economice,
necooperarea, spionajul, propaganda, cursa înarmărilor. Războiul din Coreea sau Războiul
din Vietnam arată că războiul nu a fost evitat, dar a fost limitat și nu a implicat o
confruntare deschisă între cele două tabere.
Pentru Ann Lane, „termenul Război Rece se referă la starea de tensiune, ostilitate,
competiție și conflict care a caracterizat, pentru cea mai mare parte a perioadei postbelice,
relațiile Vestului cu Uniunea Sovietică, în mod parti cular relațiile Sovieto -Americane”.
Războiul Rece nu a fost premeditat , iar lumea nu s -a pregăt it pentru el , spune Lane.
Războiul Rece s-a manifestat cel mai vizibil prin divizarea Europei între Est și Vest, cea
mai simbolică manifestare a sa fiind divizar ea Germaniei și a Berlinului.3
A cerceta istoria aceste i perioade se constituie, cred î ntr-o necesitate și mai acută
astăzi – din perspectiva marilor mutații geopolitice – reclamând un spor de cunoaș tere. Este
și motivul pentru care mi -am îndreptat preocup ările concretizate î n prezenta lucrare.
Pentru realizarea acestui o biectiv am structurat lucrarea î n trei capitol e. În primul
capitol am prezentat anul 1947 – an decisiv . Truman, preș edinte al Statelor Unite din
aprilie 1945, vrea să ajute „popoarele liber e” împotriva amenință rii comuniste – doctrina
„îndiguirii ”. La 5 iunie 1947, secretarul de stat, George Marsha ll, propune un plan prin
care să acorde ajutor financ iar Europei cu scopul de a „ stăvilii” extinderea comunismului,
fenomen pe care el î l consider ă legat de problemele economice.4
Ca parte a reconstrucției economice a Germaniei, la începutul anului 1948, un
număr de reprezentanți ai guvernelor din Europa de Vest și Statele Unite au anunțat un
acord cu privire la fuziunea zonelor vest -germane într -un sistem federal guvernamental. În
plus, în conformitate cu Planul Marshall , ei au început să re -industrializeze și să
reconstruiască economia germană, inclusiv prin introducer ea unei noi monezi, marca

3 Phillips Steve, Cold War: conflict in Europe and Asia , Oxford Heinemann 2001, p. 159-160.
4 Anne Carol, Jean Garrgues, Martin Ivernel , op. cit. , p. 359.

7
germană , pentru a înlocui vechea monedă Reichsmark pe care sovieticii au d evalorizat -o.
La scurt timp după aceea, Stalin a instituit Blocada Berlinului între (24 iunie 1948 – 12 mai
1949), una dintre primele crize majore ale Războiului Rece, împ iedicând sosirea în Berlinul
de Vest a alimentelor, materiilor prime și materiale. Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Franța, Canada, Australia, Noua -Zeelandă și alt e câteva țări au început furnizarea
masivă a alimentelor și alte provizii în Berlinul de Vest.
Războiul din Coreea a galvanizat forțele armate occidentale, ca ace stea să se
organizeze în structura militară NATO5. Opinia publică din țările implicate, cum ar fi
Marea Britanie, a fost împărțită pentru și împotriva războiului. Mulți se temeau de o
escaladare înt r-un război general cu China comunistă și chiar de un război nuclear.
Puternica opoziție față de război de multe ori a tensionat relațiile anglo -americane. Din
aceste motive oficialii britanici au căutat o finalizare rapidă a conflictului, în speranța de a
uni Coreea sub auspiciile Națiunilor Unite și retragerea tuturor forțelor străine. Chiar dacă
chinezii și nord -coreenii erau epuizați de război și s -au pregătit să -l încheie până la sfârșitul
anului 1952, Stalin a insistat ca aceștia să continue lupta, ia r armistițiul a fost aprobat doar
în iulie 1953, după moartea lui Stalin.
Al doilea capitol prezinta periodă 1953 -1962. După moartea lui Stalin (martie
1953), atitudinea s ovieticilor devine mai flexibilă , sub impulsul lui Nichit a Hruș ciov. Noul
tip de dipl omație sovietică are la baz ă conceptual de „coexisten ță pașnica”6 . Acest concept
presupune respectarea reciprocă a poziț iilor dobândite. Î n plus, fiecare dintre cele două
Mari Puteri poate recurge la opera țiuni de „ politist”7 în interiorul lagărului să u. Această

5 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO) este o alianță politico -militară stabilită în
1949 , prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 . Actualmente
cuprinde 28 state din Europa și America de Nord . Alianța s -a format din state independe nte, interesate
în mentinerea păcii și apă rarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr -o forță militară
defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor
probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost:
Belgia , Canada , Danemarca , Franța , Islanda , Italia , Luxemburg , Marea Britanie , Norvegia , Portugalia ,
Olanda și SUA . La 18 februarie 1952 , au aderat la tratat Grecia și Turcia , iar la 6 mai 1955 , RFG a
devenit membră NATO.
6 Elaborată la cel de -al XX -lea Congres al PC US, februarie 1956 .
7 URSS lasă Statele Unite să rastoarne guvernele naționaliste ale lui Mossadegh în Iran (august 1953) și al
colonelului Arbenz din Guatemala (iunie 1954). Americanii, în schimb, nu intervin atunci când
Moscova reprimă revoltele populare din RDG(iunie1953) și Ungaria (1956) .

8
voință de î nțelegere culminează cu vizita ist orică a lui Hruș ciov, pri mul conducă tor sovietic
primit î n SUA.
Această apropiere simbolică are la bază echilib rul terorii, altfel spus cursa înarmării
în care se angajează cele doua Mari Puteri pană in anii 50. SUA beneficiază de o
incontestabilă superioritate î n ac est domeniu. Strategia Americană se bazează pe
„descurajare ”. Dar lansarea primei rachete intercontinentale (august 1947), apoi zborul
satelitului Sputnik (octombrie 1957) demonstrează că URS S a redobâ ndit un avanta j
tehnologic asupra SUA. Este rândul americanilor să recupereze rămânerea î n urmă , prin
ceea ce s-a numit missle gap. La începutul anilor ‘ 60, cele doua Mari Puteri par să fi ajuns
la un echilibru nuclear.
În perioada 1960 -1962, î ntre cele doua Mari Puteri se reinstal ează tensiunea. La 1
mai 1960, două avioane americane U2 sunt doborâte î n timp ce survolau teritoriul sovietic.
Din fericire, URSS prefer ă să nu reactioneze. Î n noapt ea de 12 spre 13 august 1961, î n
RDG se construieș te zidul Berlinului. Reacția americanilor este moderată pentru că zidul nu
afectează accesul occidentalilor î n Berlinul de Vest.
Situația este mult mai î ncordata cu ocaz ia crizei rachetelor din Cuba. Î n luna august
1962, a vioanele americane fotografiază rampe le de lansare a rachetelor cu rază medie de
acțiune sovietice instalate pe insulă și organizează blocada î mpotriva Cubei. Acest
ultimatum trezeș te temeri privind izbucnirea unui război nuclear. Cele doua puteri găsesc o
soluț ie de compromis: Kennedy promit e ca î n schimbul retragerii rachetelor să renunț e la
răsturnarea regimului castrist ș i să retragă rachetele americ ane instalate din 1958 î n Turcia.
Războiul R ece a împartit lumea în doua blocuri opuse, cee a ce poate conduce la un
conflict nuclear. Coexi stența pașnica ce se instaurează între cele Doua Mari Puteri se
bazează pe echilibrul terorii. Criza din Cuba a demo nstrat marilor puteri necesitatea unei
adevarate destinderi. 8

8 Felicia Adăscăliței, Maril ela Bercea, Doru Dumitrescu, Liviu Lazăr, Mihai Manea , Mirela Popescu
Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, Bucureș ti, 2010, p. 7.

9
Istoria ca obiect de învâțământ reprezintă forma didactică a bazelor ș tiintelor
istorice și asigură conținutul procesului de predare învatare a acestei discipline în școală.
Rolul formativ al istoriei ca obiect de învățământ, în activitatea complexă și îndelungată de
formare a personalității elevilor, constituie principalul temei al pr eocupărilor de a găsi căile
și mijloacele de optimizare a predării -învățării acestei discipline.
Situându -se în aceeași sferă de preocupări, prezenta lucrare, propune o modalitate
de abordare a unuia din procesele pedagogice fundamentale ce condiționează, și în același
timp, direcționează , ca obiectiv principal, asimilarea cunoștințelor de istorie de către elevi,
înțelegerea faptelor și proceselor istorice, formarea reprezentărilor și a noțiunilor de istorie.
În procesul instructiv educativ un rol importan t îl are evaluarea. Evaluarea trebuie
realizată de persoane le care declanșază procesul instructiv educativ, dar trebuie realizată ș i
de subiectul procesului educativ și anume de că tre elev prin dezvoltarea capacitaț ii sale de
autoevaluare. Arta ș i tehnica de in terogare, examinare, apreciere ș i notare cu un grad mare
de obiectivitate se î nvață. Nici un profes or debutant nu va putea aprecia din toate punctele
de vedere randamentul școlar al elevului deoarece în această perioadă este nesigur ș i foarte
usor inf luenț abil.
Se consideră în mod greșit că pro fesorii sunt apți să evalueze pentru că stapânesc
conținutul materiei și implicit răspunsurile aș teptate d in partea elevilor. Prin această viziune
ignoram faptul că , de cele m ai multe ori evaluarea se face în mod direct față în față cu
elevul exceptânt probele scrise și pot interveni o serie de factori perturbator i care pot duce
la distorsiuni în măsurarea ră spunsurilor elevilor.
Pentru o evaluare cât mai obiectivă profesorii ar trebui să cunoasca factorii
psiholo gici care inf luențează evaluarea, astfel î ncât să fie capabili să acționeze pentru
înlaturarea cauzelor erorilor apărute în evaluarea elevilor. Totodată ei stăpânesc criteriile
științ ifice – obiectivele cognitive, af ective și psihomotorii – care reprezintă cheia evaluării
exacte ș i obiec tive a rezultatelor elevilor, cât ș i folosirea corec tă a formelor, metodelor ș i
tehnicilor de evaluare.9

9 Gheorghe Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăv oaiei, Elemente de didactica istoriei , Editura Graphys, Iaș i, p.

10
CAPITOLUL I
ÎNCEPUTURILE RĂ ZBOIULUI RECE

I.1. Politica de îndiguire și Doctrina Truman
La sfărșitul lui 1945, fă urito rii politicii americane se aflau în încurcătură, Posdamul
și conferințele miniș trilor de externe care îi urmaseră nu rezolvaseră nimic. Stalin părea a –
și impune voința în Europa de Est fară să -i pese de credința în democrație a Amer icii. În
Polonia, Bulga ria, Româ nia, diplomați i americani erau invariabil întâ mpinați de rezistența
sovietică. Într -o Germanie î nvinsă și în Italia, Moscova părea să fi uitat înțelesul cuvâ ntului
„parteneriat ”. Ce să facă oamenii politici americani în această situație ?
În prima văra lui 1946, Truman a început rezolvarea acestei chestiuni prin lansarea
unei politici „ fii dur ”, cerându-le cu succes sovieticilor evacuarea Azerbaidj anului. Însă a
facut asta în cadrul tiparului wi lsonian. Ca ș i Rooseevelt, T ruman respingea echilibru l
puterii și disprețuia justificarea acțiunil or Americii în termenii securită ții, căutand să le
asocieze ori de cate ori era posibil unor principii generale aplicabil e întregii omeniri și î n
acord cu noua Cartă a Națiunilor Unite . Truman percepea lupta ce începea să se facă simțită
între SUA și URSS ca pe o competiție între bine ș i rău, nu ca avâ nd a face c u sferele de
influență politică . Și totuși, s ferele de influență își făceau de fapt apariția, indiferent cum le
numeau oamenii de stat americani, și ave au să rămână pe loc pâ nă la prăbușirea
comunismului, patru decenii mai târziu.10
Conducătorii americani știau că aveau de rezistat continuării expansiunii sovietice.
Dar tradiția lor națională le impunea să încerce să justifice această re zistență pe aproape
oricare altă bază în afara apelării la tradiționalul echilibru a l puterii. Procedâ nd asfel,
conducători i americani nu erau ipocriți. Când, în cele din urmă , au fost nevoiți să admită ca
vederile lui Roosevelt asupra Celor Patru Politiști nu puteau fi impl ementate, ei au preferat
să interpreteze acestă evoluție a lucrurilor ca pe o nereușită temporară pe drumul către o

17.
10 Henry Kissinger, Diplomația, Traducere de Mircea Ștefancu , Radu Paraschivescu, Editura All, Bucuresti,
2003, p. 390.

11
ordine mondială principial armonioasă. Aici, ei se confruntau cu o dispută filozofică. Era
intransigența sovietică doar o fază pasageră, pe care Washingtonul o putea astepta să le
treacă? Le provocau americanii sovieticilor, fără ca măcar să stie, după cum sugera
vicepreședintele Hery Wallace și adepții săi, crize de paranoia pr in faptul că nu -i
comunicau lui Stalin intențiile lor pașnice în mod corespunzător? Respingea Stalin
întradevăr cooperarea postbelică cu cea mai puternică națiune a lumii?
În timp ce în cele mai înalte cercuri politice de la Washington erau dezbătute aceste
chestiuni, din partea unui expert în problemele Rusiei, un an ume George Kennan, diplomat
relativ tanăr de la ambasada americană la Moscova, a sosit cu un document care avea să
furnizeze cadrul filozofic și conceptual pentru interpretarea politicii externe a lui Stalin.11
George F. Kennan, diplomat american la Mosc ova, a fost autorul teoriei de
„containment" , concept tradus prin îndiguire, îngrădire, stăvilire, barare, placare. Teoria
îndiguirii a fost reflectată în două documente esențiale ale perioadei de început a
Războ iului R ece: The Long Telegram , din 22 februar ie 1946 și articolul intitulat The
Sources of the Soviet Conduct , publicat un an mai târz iu în revista Foreign Affairs.
În prima parte a Telegramei Lungi , Kennan făcea referire la ideologia regimului de
la Moscova. Obiectivele sovietice trebuiau legate in disolubil de marxism, care juca un rol
esențial în politica externă a URSS. Totuși în opinia diplomatului american, ideologia
comunistă sovietică se origina în vechile valori rusești. Încă din perioada prebolșevică,
Rusia s -a arătat reticentă în ce priveșt e contactele cu lumea occidentală față de care a
manifestat teamă și repulsie. La temelia acțiunilor externe ruse ar sta și un sentiment de
insecuritate.12 Încă din perioada țarismului, Rusia a desfășurat o politică externă
expansionistă încercând să intre în posesia unui port la o mare caldă și, mai ales, să își
exercite dominația asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele și asupra orașului
Constantinopol. Europa de Est s -a aflat în permanență în sfera de interese a Rusiei țariste,
cea din urmă încercând să e xercite o influență accentuată, creând astfel premisele unei
hegemonii. Avem în vedere testamentul lui Petru cel Mare și faptul că Imperiul

11 Ibidem , p. 393.
12Loth Wilfried, Impărțire lumii. -Istoria Razboiulu i Rece 1941 -1955, Traducere de Ana Maria Iosup, Editura
Saeculum I.O., Bucureș ti, 1997. p. 106 .

12
Romanovilor s -a erijat în protector al populațiilor slave și ortodoxe din regiunea balcanică.
George Kennan aprecia că politica externă sovietică reprezenta un amalgam de
expansionism țarist de modă veche și dogmă marxistă. Diplomatul american considera că
maniera dictatorială de conducere era tipică pentru Rusia dintotdeauna. Într -adevăr, Rusia
țaristă reprezenta un st at autocratic, în care drepturile și libertățile cetățenești nu erau
respectate, iar poliția secretă, ohranna, semăna teamă în rândul populației. Evident însă că
nu putem vorbi de o teroare în masă, precum în privința poliției politice sovietice, CEKA,
apoi GPU, OGPU, NKVD și KGB. Rusia s -a bucurat numai de un scurt interludiu
democratic, între martie și noiembrie 1917. Mai târziu, U.R.S.S. era îngrijorată de
posibilele efecte pe care capitalismul de tip occidental și libertatea le -ar fi avut asupra
propriu lui popor. De aceea, liderii sovietici prezentau Occidentul într -o lumină complet
nefavorabilă, un inamic permanent al Uniunii Sovietice. Politica internă va fi pusă în slujba
consolidării puterii și prestigiului statului sovietic. Industrializarea acceler ată, precum și
intensiva dezvoltare a forțelor armate trebuiau subordonate acestui obiectiv primordial. De
asemenea, Kennan a sesizat cu justețe o altă caracteristică a realităților sovietice, anume
păstrarea cu orice preț a secretului în privința treburil or interne, pentru a ascunde
slăbiciunile față de lumea exterioară.
În continuare, viitorul ambasador la Moscova a anticipat demersurile sovieticilor
pentru a domina fostele teritorii coloniale, dar și implicarea lor în sprijinirea partidelor
comuniste lo cale. El a constatat autarhia care caracteriza economia blocului sovietic. O
mărturie în acest sens este reprezentată de constituirea Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (CAER), în ianuarie 1949, un fel de Piață Comună a blocului sovietic, dar practic
un mijloc de exploatare a economiilor statelor satelizate.13
Spre deosebire de Winston Churchill, în opinia lui George Kennan, un conflict între
U.R.S.S. și Occident era inevitabil. Cea dintâi ar fi fost incapabilă să ajungă la un modus
vinendi permanent cu lumea occidentală. Sovieticii vizau ruperea armoniei din interiorul
societăților de tip occidental, distrugerea modului de viață occidental și mai ales
destrămarea coeziunii interne a lumii occidentale, mai ales a S.U.A.. Cu toate acestea, din

13 Henry Kissinger, op. cit .,p. 393 .

13
Telegrama L ungă transpărea și o notă de optimism, Kennan exprimându -și încrederea în
capacitatea Statele Unite și a aliaților lor de a reduce și a elimina amenințarea sovietică fără
a recurge la un conflict armat general, deoarece sovieticii erau mai slab pregătiți d in punct
de vedere militar. Aprecierea diploamtului era veridică, dar începând cu anii ’50, U.R.S.S. a
început să reducă din decalajul față de Statele Unite în ceea ce privește puterea militară.
Ideile exprimate de Kennan au inspirat, nu după mult timp, Doctrina Truman . Deși
sovieticii ar încerca să își extindă puterea, politica lor nu s -ar încadra în tipare fixe,
imuabile. Uniunea Sovietică nu își asuma în politica externă, cel puțin sub Stalin, riscuri
mari pe care nu le considera necesare. Kennan are to todată meritul de a fi anticipat
proiectarea Planului Marshall , socotind că bunăstarea și sănătatea propriei societăți
constituiau garanții ale imunizării în fața pericolelor de infiltrare venite din partea
comunismului de tip sovietic.14
În articolul inti tulat The Sources of the Soviet Conduct , George Kennan s -a oprit
asupra ideii însușite de sovietici, potrivit căreia un nou război mondial era inevitabil. În
acest context, proletariatul avea obligația de a acapara puterea și de a instaura regimuri
comuni ste în locul lumii capitaliste distruse ca urmare a conflictului prezis de ideologia
marxistă. Între capitalism și socialism exista o diferență ideologică și un antagonism
imposibil de depășit. De aceea, în relațiile internaționale ar fi imposibilă asigura rea unei
convergențe de interese între Uniunea Sovietică și puterile capitaliste occidentale. Kennan
pleda pentru o politică de îndiguire, îndreptată împotriva U.R.S.S.. Sovieticilor trebuia să li
se opună o contraforță în orice punct în care ei vor încerc a să afecteze interesele unei lumi
pașnice și stabile. Statele Unite ale Americii nu trebuiau să constrângă Uniunea Sovietică
să părăsească pozițiile deja ocupate, ci să întreprindă tot ceea ce le stătea în putință pentru a
bloca expansiunea comunismului d e tip sovietic.
Telegrama trimisă la 27 septembrie 1946 de către ambasadorul Uniunii Sovietice la
Washington, Nikolai Vasilievici Novikov comisarului pentru afaceri externe, Viaceslav
Molotov se constituia într -o replică fermă la telegrama de 8000 de cuvin te a lui Kennan,
din februarie. Diplomatul sovietic acuza ,,tendințele imperialiste’’ ale politicii externe
americane, al cărei scop esențial ar fi obținerea supremației mondiale. Pentru a -și

14 Ibidem, p. 394.

14
argumenta afirmația, Novikov scria că Statele Unite și -au stabili t baze navale numeroase, o
parte dintre ele aflate la mare distanță de teritoriul american. Ambasadorul U. R. S. S. a
incriminat recurgerea la c ursa înarmărilor de către S.U. A. și crearea unor noi tipuri de arme.
În viziunea diplomatului sovietic, Statele Unite ar profita de pe urma dificultăților
economice ale Europei postbelice pentru a infiltra economiile naționale . Considera
staționarea îndelungată a trupelor sovietice de ocupație pe teritoriul Germaniei, Bulgariei,
Finlandei, Ungariei și României drep t un garant al asigurării securității naționale sovietice.
Mai mult, Novikov acuza înțelegerea dintre Marea Britanie și Statele Unite, ultima
urmărind, în opinia sa, să -și extindă hegemonia inclusiv asupra Extremului Orient, în țări
precum Japonia și China . Într -adevăr, Statele Unite sprijineau în China forțele naționaliste
conduse de Ciang Kai -Shek. Alianța și convergența de interese americano -britanică ar fi
îndreptate fățiș împotriva Uniunii Sovietice. Novikov a semnalat, de asemenea, activitatea
flotei americane în partea estică a Mării Mediterane, inspectarea strâmtorilor Mării Negre
de către nava de război americană Missouri, vizita flotei americane în Grecia. Aceste
realități ar indica, fără putință de tăgadă, dorința Statelor Unite de a -și consolida poziția în
bazinul mediteranean. Pe de altă parte, oficialul sovietic le interpreta ca o demonstrație de
forță îndreptată împotriva Uniunii Sovietice, constituindu -se într -o amenințare pentru
securitatea și integritatea regiunilor sudice ale U.R.S.S. Polit ica Statelor Unite față de
U.R.S.S. ar viza limitarea sau eliminarea influenței sovietice în țările vecine celei din urmă.
Americanii s -ar fi implicat în afacerile interne ale diferitelor țări prin ,, sprijinirea forțelor
reacționare’’ , cu scopul ridicării unor obstacole în calea procesului de democratizare a
acestor țări. În acest fel, s -ar fi creat condițiile propice pentru penetrarea economiilor
respective de către capitalul american. În această chestiune, aprecia diplomatul sovietic,
politicile americane și britanice s -au coordonat perfect. În Germania, S.U.A. ar fi sprijinit
„forțele reacționare” pentru a se opune reconstrucției democratice. În concluzie, Novikov
era de părere că americanii cochetau cu ideea unui război împotriva U.R.S.S. , acest stat
fiind văzut de către ,,imperialiștii americani’ ’ drept principalul obstacol în calea dominației
mondiale a Statelor Unite.
Fără nicio indoială, Kennan supraestimase importanța ideologiei sovietice pentru
politica URSS precum și posibilitățile Moscovei de inf luențare a partidelor comuniste și a
activității acestora în țările din afara zonei de influență a Armatei Roșii. A opus

15
slăbiciunilor URSS șansele viitoare ale sistemului liberalo -capitalist din Europa,
presupunâ nd că politica sovietică este închisă și in flexibilă, neținâ nd seama de necesitățile
reale ale cond ucerii sovietice și neglijâ nd orice diferențiere dintre sfera de securitate est –
europeană și lumea externă. El nu și -a mărturisit părerea că politica sovietică nu viza
instalarea revoluțiilor comunist e în Europa de Est și Vest ci doar asigurarea dominației
sovietice; de asemenea nu a clarificat politica pe care a recomandat -o și pentru care un an
mai tâ rziu a introdus termenul de îndiguire , politică ce ducea, cel pu țin în Germania și în
Europa, la o îm părtire în doua pă rți distincte.15
Prin telegrama lungă a lui Kennan, politica de rezistenț ă față de URSS s -a impus
definitiv î n cadrul adminstrației Truman.
Convins că nu trebuie să facă alte concesii conducerii sovietice și sub presiunea
republicanilor ai căror reprezentanți îi însoțeau la toate conferintele Byrnes a condus
politica americană a anului 1946 în spiritul lui Kennan.16
Această politică a fost practicată pentru prima oară în criza din Iran în 1945/46. Ca
în multe regiuni ale lumii, și aici se în talneau interesele sovietice cu cele americane.
Sovieticii erau interesați de zăcămintele de petrol ale Iranului și se temeau de o extindere a
influenței britanice și americane în aceste regiuni putâ nd chiar primejdui propria producție
de petrol în zona de graniță cu Iranul de Nord, în Azerbaidjanul sovietic. Americanii sperau
să spargă monopolul britanic al petrolului di n Orientul Apropiat și să poată pre întâmpina
concurența sovietică temâ ndu-se totodată de o extindere a influenței sovietice dincolo de
Iran spre A rabia Saudită. Criza a apărut câ nd, în iarna anului 1945/46 conducerea sovietică
a încercat să folosească prezența trupelor sale în interes propriu: a cerut guvernului persan
o concesiune asupra provinciilor din Nord ocupate de ei, susținâ nd misca rea tradițională de
autonomie a Iranul de Nord, care formase in Azerbaidgeanul persan un guvern separatist.
Atunci câ nd guvernul persan a chemat în ajutor Consiliul de Securi tate al Națiunilor Unite,
la sfâ rșitul lunii ianuarie 1946, Byrnes a fost de acord că diferendul să se rezolve prin
negocieri bilaterale între URSS și Ira n. Pe data de 22 februarie l -a încurajat pe primul
ministru persan, Qavam, să aducă din nou problema în fața Consiliului de Securitate .

15 Loth Wilfried, op.cit., p. 106 .
16 Ibidem , p. 110 .

16
Constatând că sovieticii nu ș i-au retras trupele din Iran dupa 2 martie, ci s -au deplasat spre
Sud, a expus comportament ul URSS oprobiului public, acuzâ ndu-l în fața Consiliuliu de
Securitate de politica imperialistă de forță. Guvernul sovietic a răspuns astfel: pe 4 aprilie s –
a înțeles cu Qavam pentru o retragere completă a trupelor în urmatoarele șase săptămâ ni,
având promisiunea creă rii unei societăți iraniano -sovietice de expluatare a petrolului din
Nord.
Criza era de fapt soluționată; Uniunea Sovietică a trebuit să se mulțumească –
lăsând supremați a britanicilor și a americanilor în regiunea Orientului Apropiat și în cadrul
ONU – cu o participare modestă din petrolul iranian.
Criza Iranului, în realitate un caz clasic de coliziune a intereselor marilor puteri, a
fost interpretată ca o dovadă a juste ții doctrinei de îndiguire. Presiunile sovietice față de
guvernul persan erau o confirmare a încercării acestora de a anexa Iranul sferei de puterii
sovietice, iar retragerea lor a fost pusă pe seama puternicelor amenințări americane din
cadrul ONU. Expans iunea sovietică asupra spațiului de influență obținut prin război a
părut la început ca o realitate, iar politica de îndiguire americană ca un succes , ceea ce a
făcut să se impuna definitiv.17
Între timp a izbucnit o noua criză în relațiile sovietico -ameri cane, în cadrul căreia
guvernul Truman a mers până aproa pe de o confruntare militară . P e 7 august guvernul
sovietic i -a cerut Turciei rezilierea nemijllocită a Convenției de la Montreaux din 193618.
Guvernul sovietic vroia să participe și el la control și să construiască lucrări de fortificații
turco-sovietice în strâmtori. Church ill recunoscuse încă din 1944 justețea acestei cereri
tradiționale rusești, iar Conferința de la Posdam confirmase cererea sovietică de revizuire a
Convenției de la Montreaux. Acum în lumina politicii de în diguire , chiar și această cerere

17 Ibidem , p.112 .
18 Convenția de la Montreux cu privir e la statutul strâmtorilor este un acord din 1936, încheiat la
Montreux în Elveția , prin care Turcia obține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele .
Conferința privind regimul strâmtorilor Mării Negre a avut loc între 22 iunie — 21 iulie la Montreux
(Elveția ). La ea au participat Turcia , URSS , Marea Britanie , Franța , Bulgaria , România , Grecia ,
Iugoslavia , Australia și Japonia . Conferința a fost convocată de către Turcia în scopul revederii
acordului strâmtorilor, adoptat la Conferința de la Lausanne din 1922 -23. Italia a refuzat să participe
la conferință, întrucât țările participante au susținut sancțiunile internaționale contra Italiei în legătură
cu situați a din Etiopia . Convenția de la Montreux a conferit Turciei dreptul de a militariza zona
strâmtorilor în situație de conflict armat.

17
parea a fi o dovadă a expansionismului sovietic amenințător. Recunoașterea cererii
sovietice ar fi dus la un control sovietic asupra Turciei, deci și la un control sovietic asupra
Greciei și a într egului Orient Apropiat și Mijlociu, ceea ce i -ar fi ajutat în mod hotărâtor
URSS -ului „ să-și atingă atingă scopurile din India și China ” , a argumentat subsecretarul
de Stat Dean Acheson, președintelui. Rușii s -ar lăsa abătuți de la intențiile lor doar dac ă ar
afla că „SUA sunt hotărâte să întâmpine agresiunea sovietică cu forța armelor” . Guvernul
sovietic a primit o notă de protest vehementă, guvernul turc a fost avertizat să dovedească o
pozitie fermă și unități ale flotei americane au fost deplasate însp re zonele Estice ale Mării
Mediterane. O lună mai târziu Forrestal a dispus staționarea de durată a flotei în acestă
regiune.
Un nou pas imp ortant în politica de îndiguire fost inteprins de Byrnes prin
reorientarea definitivă în politica americană a împrum uturilor. Scopul acestei politici era să
deschidă piețele externe pentru exportul de mărfuri și capital american spre a stăvilii criza
de supraproducție ce amenința să înceapă. În principiu, scopul a rămas acelși, deoarece nici
necesitățile economice ce i -au stat la bază nu se schimbaseră, acum însă a fost îndreptat
într-o nouă direcție: stabilizarea regiunilor primejduite împotriva influenței comuniste.
Totalitarismul luase ființă pe terenul fertil al nevoilor economice, așa se știa încă de la criza
econom ică mondilă. Reluarea economiei conform principiilor de bază liberale trebuia să
contribuie ca țările aflate în zona de expansiune potențilă a URSS să fie protejate împotriva
contaminării cu comunism .19
Funcționarii Departamentului de Stat găsiseră cheia pe ntru a introduce în politica
intern ă problema politicii de stabiliz are, în timpul unei dezbateri pentru împrumutul către
Marea Britanie în primăvara anului 1946. Se argumentase în această problemă prin
necesitatea politicii porților deschise, iar împotrivi rile părea de neînvins. Atunci însă când
subsecretarul de stat Acherson a propus ca împrumutul să fie acordat ca ajutor împotriva
amenintării comuniste ce viza Marea Britanie, lucrurile s -au rezolvat. Mobilizarea
Congresului în vederea unor ajutoare coresp unzătoare se obținea prin folosirea tendințelor
anticomuniste ale opiniei publice americane, iar amenințarea cu expansiunea sovietică
trebuia prezentată voit simplificată și supradimensionată. Prilejul pentru o asemenea

19 Ibidem , p.114 .

18
operațiune a fost găsit în anunțul g uvernului britanic din 21 februarie, privind sistarea
ajutorului militar și economic pentru Grecia și Turcia până la data de 31 martie, datorită
greutăților economice interne.20
Încă din octombrie 1946 guvernele britanic și american luaseră hotărârea să -și
împartă sarcinile de întrajutorare între Grecia și Turcia. Mare a Britanie urma să livreze
arme, SUA punea la dispoziție alte mijloace, iar în cazuri de mare necesitate chiar și arme.
Nu exista niciun dubiu că Administrația era dispusă să preia și singură răspunderea pentru
stabilizarea celor două țări și conform celor spuse de ministrul de Răzbi Patterson:
„…independența Greciei și Turciei sunt importante pentru poziția strategică a
SUA…”
În cazul în care cele două țări nu erau ajutate, puteau să cadă î n zona de influență
sovietică.21
Chiar dacă credeai în docma despre expansionismul sovietic, ca să dai Greciei ca
exemplu pentru lupta unei minorități totalitare împotriva unei majorități democratice friza
cinismului, iar a trimite un cec în alb de ajutor a merican tuturor țărilor care anunțau
„presiuni din exterior ”, era dovada unei inconștiențe. Acestă viziune, parcă tăiată în lemn, a
lumii și a rolului misionar al SUA, se potrivea de minune cu tradiția istorică a „ lumii noi ” și
cu naturalețea ideologică a societății americane, convinsă de caracterul de model al way of
life-ului ei. Truman și colaboratorii săi au fost conștienți de distorsiunile și exagerările
doctrinei Truman în vederea mobilizării Congresului și opiniei publice americane nu numai
pentru su ținerea Greciei și a Turciei, ci pentru un angajament financiar substanțial în cadrul
politicii de îndiguire . Succesul le -a dat dreptate: în două luni Congresul a aprobat cele 300
de milioane de dolari pentru Grecia și 100 de milioane de dolari pentru Turc ia. Subvenția
materială acordată Greciei a fost suficientă ca după alți doi ani de lupte sângeroase
mișcarea de partizani să fie distrusă în vara lui 1949. Politica de îndiguire dusă de

20 Ibidem, p. 137 .
21 Ibidem, p. 138.

19
administrația Truman a găsit nu numai aprobare dar și susținere în cad rul majorității
populației americane. 22
Analiștii susțineau că, dacă în jurul Uniunii Sovietice s -ar forma o barieră de state
democratice, atunci Moscova ar fi nevoită să caute o înțelegere cu țările din vest. În această
situație, sistemul sovietic s -ar prăbuși într -un final din cauza propriilor slăbiciuni interne. O
astfel de barieră s -a dorit a se inaugura prin Doctrina Truman .
Pe scurt, într -un singur an, replica americană la expansiunea sovietică s -a schimbat
de la confuzie și indecizie la determinare d e a înfrunta sovieticii și aliații săi comuniști.
Administrația Truman avea un simț al limitelor și o precizie care adesea este ignorată de
critici.
Rolul Doctrinei Truman în prevenirea căderii Greciei sub comunism în timpul
anilor 1940 a fost un model pe ntru politicienii din Washington pe care l -au folosit pe
perioada Războiului Rece. Răspunsul președintelui Harry Truman la criza din Coreea din
1950 se baza pe afirmația că: aceasta este Grecia din estul îndepărtat. Președintele Dwight
Einsenhower vedea am enințările către Indochina și Estul Mijlociu prin prisma celor
învățate în Grecia, avertizând că, dacă aceste teritorii cad sub influența comunismului,
Europa și alte regiuni s -ar prăbuși de asemenea. Cel mai important, administrația Truman a
rezistat pres iunii de a trimite armată în Grecia.
Asemenea unei declarații care promova o nouă strategie cu posibile implicații
globale, Doctrina Truman a avut parte și de critici, de la contemporani, la istorici și analiști
politici. Aceștia s -au întrebat dacă Doctri na Truman , în intenția sa de a câștiga sprijinul
congresului, a exagerat în mod deliberat amenințarea sovietică, contribuind astfel la
„panica “ anticomunistă care a urmat. Până în martie 1947, presiunea sovietică asupra
Turciei privind strâmtorile s -a liniștit. Astfel, nu exista nici un motiv să se creadă că Turcia
va fi atacată de Stalin. Cât despre implicarea sovietică în conflictul din Grecia, rapoartele
americanilor se bazau pe zvonuri, dovezi nef ondate, premise false privind controlul
Moscovei asupra pa rtidelor comuniste din Grecia și Iugoslavia. Mai mult, se știa că Stalin
ordonase clar Iugoslaviei să înceteze orice sprijin către comuniștii din Grecia.

22 Ibidem, p. 139.

20
Pentru prima dată, americanii au autorizat un ajutor material de mari proporții,
precum și trimiterea unui număr mare de personal civil și militar.
Se consideră că Doctrina Truman este cea care a dus, patru luni mai târziu, la
promulgarea Planului Marshall.
Valoarea alianței dintre Grecia și Statele Unite nu s -a terminat odată cu Războiul
Rece. Poziția strategică a Greciei – de-a lungul culoarelor maritime care leagă consumatorii
de petrol din Europa Vestică și Statele Unite cu producătorii din Estul Mijlociu – rămâne
important de păstrat în mâinile unui guvern prietenos.23

I.2. Planul Marshall
La 5 iun ie 1947, un grup de vizitatori de o calitate ieșită din comun – literați,
savanți, politicieni, militari – au venit la Cambridge ( Massachusette), pentru a primi niște
grade onorifice din partea Universitații Harvard. Printre oaspeți erau semanticianul și
coinventatorul Englezei de Bază, I. A. Richards; publicistul liberal din Sud, Hodding
Carter; președintele Universității din Chicago, Ernest C. Colwell; „generalul soldaților” ,
Omar N. Bradley; fizicianul atomist și directorul științific al proiectului bom bei atomice, J.
Robert Oppenheimer; cel mai remarcabil poet al lumii, T. S. Elliot și secretarul de stat al
SUA, generalul George C. Marshall.
Președintele James B . Conant de la Harvard îl invitase pe Marshall să vina la
Cambridge și în 1945 și în 1946, d ar generalul se scuzase că nu poate veni din cauza
obligațiilor presante decurgând întâi din funcția sa de Șef de Stat Major și apoi aceea de
trimis prezidențial special în China. În 1947, însă, Marshall refuză invitația reînoită a lui
Conant, dar mai apoi generalul se răzgândește și nu numai ca este de acord să vină la
Cambridge, dar îi sp une lui Conant că, așa cum dorea președintele Universității, va ține un
discurs, dar numai unul scurt.
Răzgandirea lui Marshall nu vene a dintr -un capriciu, ci era, în gen eral, rezultatul
unor intense deliberări și discuții în Departamentul de Stat și în administrația Truman cu

23 Cătălin Turliuc, Planul Marshall și Doctrina Truman – două jumătăți ce alcătuiesc un întreg , în “Revista
Lumina”, 14 iunie 2008.

21
privire la situația economică, politică și socială a Europei pe valurile încă agitate lăsate în
urmă de c el de Al Do ilea Ră zboi Mondial. Președintel e Truman, mulți ani mai târziu, a
schițat un tablou emoționant al acelor vremuri:
„Oamenii sufereu de foame și trăiau în frig din cauză că nu era suficient cărbune și
tuberculoza își arăta colții. Din cauza lipsei de alimente se produseseră în Franța și în
Italia, peste tot „.
În plus, iarna 1946 -1947 fusese neobișnuit de aspră. Ca răspuns la rugămințile unor
conducători europeni, Statele Unite luaseră niște măsuri de astupare a găurilor – livrări de
alimente , împrumuturi. Dar în primele luni ale lui 1947 c onducătorii SUA au începu t să
ajungă la un consens în privința ideii că situația disperată din Europa cerea din partea
Statelor Unite o acțiune la o scară mai mare. 24
Au existat mai multe premise care au conturat Planul Marshall : anume că
amenințarea cea m ai gravă la adresa intereselor vesticilor din Europa nu consta în
perspectiva unei intervenții militare sovietice, ci în riscul ca foametea, sărăcia și disperarea
să-i determine pe europeni să -și voteze proprii comuniști în diverse funcții, pentru ca mai
apoi să servească și să î ndeplinească cu obediență dorințele Moscovei; ca asistența
economică americană să producă beneficii psihologice imediate și ulterioare și materiale,
care se vor opune acestei tendințe; ca Uniunea Sovietică să nu accepte ea însăși un
asemenea ajutor și să nu le permită nici sateliților săi să facă asta, tensionând așadar relația
sa cu aceste state; și ca Statele Unite să acapareze mai apoi și inițiativa geopolitică, și pe
cea morala în apa riția Razboiului Rece.25
Pe lista celor care, a lături de Marschall, erau cei mai implicați în discuții figurau:
subsecretarulul de stat Dean Acheson, secretarul Flotei Militaro – Maritime James V.
Forrestal, consilierul Departamentului de Stat Charles E. Bohlen și asistentul secretarului
de Stat Willia m Clayton. Un grup ad – hoc al Departamentului de Stat se întrunea sub
conducerea șefului nou înființatului Oficiu de Planificare Politică, George F. Kennan, ale
cărui idei despre stăvilirea expansionismului sovietic călăuzeau tot mai mult politica SUA.

24 Anne Carol, Jean Garrgues, Martin Ivernel , op. cit., p. 189.
25 John Lewis Gaddis, Razboiul Rece, Traducere de Diana Tutuianu, Editura Rao, București, 2009, p. 48.

22
Deși i se dăduse cam puțin timp pentru elaborarea unui plan, grupul ad – hoc a
prezentat un raport care cerea ajutor din partea SUA pentru însănătoșirea situației
economice din Europa nu printr -un fel de program de binefacere creat de Washington, ci
prin pla nuri întocmite de europenii înșiși : „programul trebuie desfașurat în Europa ” și
„europenii trebuie să poarte principala responsabilitate pentru el”. De asemenea, raportul
conținea precizarea că ajutorul acordat de SUA în termenii programului propus nu treb uie
să fie dirijat spre combaterea comunismului ca atare, chiar dacă acesta căuta să expluateze
în folos p ropriu criza economică europeană . Deci țările controlate de sovietici urmau să fie
privite ca apte pentru participare, deși pentru acesta în mod fires c ele trebuiau să slabească
șurubul sistemelor l or economice.
Sesizând rapida deteriorare a situației din Europa, Marshall și consilierii săi au decis
să folosească festivitatea de la Harvard drep t o platformă de pe care să prez inte lumii aceste
idei. Într -un discurs calm, schițat în cea mai mare parte de Bohen, Marshall a expus analiza
făcută de administrație crizei europene , a declarat că europenii au nevoie de ajutor din afară
și că Statele Unite se cuvine să acorde acest ajutor. Apoi a făcut o caracteri zare ce avea să
fie citat ă foarte des:
„Politica noastră nu este îndreptată împotriva niciunei țări sau doctrine, ci
împotriva foametei, săraciei, disperării și haosului.”26
A propune un asemenea plan era un lucru și a -i asigura adoptarea de către
Congresul SUA era altceva. La 17 decembrie președintele a semnat legile ce prevedeau
ajutor pe termen scurt. Pentru adoptarea a însuși Planului Marshall, secretarul și echipa lui
au cultivat cu grijă pe liderii opoziției din Senat, în special pe Arthur Vandeberg di n
Michigam, și s -au angajat intr -o campanie de publicitate. La data aceea, comuniștii, fără să
bage de seamă, au dat o mână de ajutor Planului Marshall. În februarie comuniștii
cehoslovaci au pus mâna pe conducerea țării, iar peste câteva săptămâni Jan Mas aryk,
popularul și foarte cunoscutul ministru de Externe ceh, o fost găsit mort sub o fereastră de
unde sărise, căzuse sau fusese împins. Lovitura de stat comunistă și moartea misterioasă a

26 Anne Carol, Jean Garrgues, Martin Ivernel , op. cit., p. 190.

23
lui Masaryk au fost urmate în trei săptămâni de de adoptarea de că tre Congres a Legii
privind Redresarea Europeană.27
Oficial cunoscut ca Programul de Refacere a Europei (European Recovery Program –
ERP) Planul Marshall28 a oferit ajutor economic între 1948 și 1952 țărilor din Vestul
Europei constituite în Organizația pentr u Cooperare Economică Europeană (Organization
for European Economic Cooperation -OEEC ). Peste 90% din acest ajutor a fost acordat sub
formă de alocații ( grants ). Programul a fost administrat de o agenție independentă,
Administrația de Cooperare Europeană (E uropean Cooperation Administration -ECA).
Activitatea acesteia a încetat în avans de termenul stabilit, la începutul anului 1952, când a
fost contopită cu Programul de Securitate Reciprocă (Mutual Security Program -MSP) .29
Ajutorul propus nu lua în considerar e doar strict sumele de bani necesare
reconstrucției. În majoritatea cazurilor, au fost vândute guvernelor europene bunuri în
valori asupra cărora s -a căzut inițial de acord și pentru care aceste guverne plăteau cu
propria lor monedă națională. Din aceste plăți, 5% erau reținute în țările participante iar
aceste fonduri acopereau costurile de întreținere a misiunii ECA în țara respectivă. Existau
de asemenea fonduri pentru investiții. Misiunile ECA au funcționat în fiecare din țările
participante la Planul Marshall iar rolul acestora a fost unul administrativ. Fiecare misiune
era formată din oficiali americani, inclusiv sindicaliști care aveau ca scop stabilirea de
contacte cu liderii sindicali locali.
Ideea principală era o infuzie americană masivă de capit al, utilaje, și materii prime
în economia țărilor europene. Cum am mai subliniat, nu ne putem abține să afirmăm totuși
că un astfel de ajutor la scară mare nu putea să aibă doar țeluri filantropice. Dar nu se poate
pierde din vedere faptul că Planul Marsha ll a fost în cele din urmă un program
internațional de ajutorare economică de mare succes, deși scopurile sale finale nu au fost
numai cele de origine economică. Realitatea era însă evidentă, majoritatea țărilor europene

27 Ibidem , p. 191.
28 Numele de „ Planul Marshall” a venit chiar de la Truman. Venerându -l pe Ma rshall, presedintelui îi plăcea
să spună, cu umor dar în serios, că ar fi fost puțin probabil ca un Congres republican să adopte un
asemenea program dacă acesta ar fi purtat numele de „ Planul Truman ”.
29 Melvin P. Leffler and D avid S. Painter, Origins of the Cold War : An International History , Second Edition,
Lond on and New York: Routledge, 2005 , p. 203.

24
trebuiau reconstruite sub multiple aspecte și orice aveau nevoie să cumpere, de la utilaje
până la hrană și cărbune, trebuia plătit în dolari. Nici o țară europeană nu avea însă
rezervele necesare, în orice caz nu într -o măsură suficientă și în acest sens Planul Marshall
era destinat să le ofere pentru a ajuta la startul necesar al economiilor respective .30
Astfel, Statele Unite au oferit națiunilor europene posibilitatea să importe dincolo
de de câștigurile pe care le -au putut realiza din export la acea dată. Din punct de vedere
tehnic, Plan ul Marshall a oferit sprijin pentru echilibrarea balanței de plăți și evitarea
strategiilor comerciale restrictive în Europa.
Oferta lui Marshall, așa cum o arată și istoria apariției sale a fost gândită tactic, la
început ca un mijloc de a face acceptabi lă din punct de vedere politic – în special în Franța
dar și în interiorul SUA – ideea reconstrucției Germaniei (occidentale) ca punct nodal al
reconstrucției europene, și strategic, ca un mijloc de apărare a acestei regiuni europene față
de expansiunea so vietică și redarea ei SUA ca partener de comerț și desfacere. Așa cum
interesul pentru reconstrucția industriei germane și integrarea economiei europene nu putea
fi explicat doar prin teama de expansiunea sovietică, tot astfel nici concentrarea ajutorului
economic asupra Europe i în primăvara lui 1947 nu poate fi explicată dor prin interesul
creării unui si stem multilateral de comerț liber. Opinia publică americană și parțial
conducerea americană au văzut în asigurarea comerțului liber doar un mijloc de opri re a
comunismului, iar retorica politicii de îndiguire a avut drept scop promovarea în interiorul
SUA a necesității împrumuturilor și a politicii de open door în Europa
Constatarea că Planul Marshall a fost din punct de vedere politic doar un
instrument pe ntru oprirea expansiunii comunismului nu este în contradicție cu faptul că
oferta lui Marshall se îndrepta și către URSS și țările est -europene, iar această ofertă nu
poate fi înțeleasă doar din punct de vedere tactic ca o încercare de a arunca asupra
conducerii URSS răspunderea pentru împărțirea Europei.31
Este greu totuși de crezut că planul ar fi fost aprobat de Congresul american în
această formă. Însă refuzul lui Stalin a fost cu atât mai mult o eroare politică întrucât a luat

Kathellen Burk, Money and Power: America and Europe in the 20th Century , în ”History Today”, London,
Vol. 43 (March 1993), p. 33.
31 Loth Wilfried, op.cit . p. 145.

25
de fapt asupra sa răspun derea tensionării relațiilor Est -Vest răspunzând grosolan unei
propuneri care apărea ca fiind generoasă. Mai mult, insistenț a sa ca toate țările „ prietene ”
ale Europei Centrale și de Est să refuze la rândul lor ajutorul american, pe lângă impactul
politic negativ care l -a determinat, a privat jumătatea estică a Europei de o asistență
economică crucială într -un moment extrem de important. Indiferent dacă respingerea
Planului de către Stalin a fost determinată de inevitabila sa suspiciune față de Occident și
realele intenții americane sau de interesul de protejare în formă intactă a influenței sovietice
în Europa de Est, a fost o eroare cu consecințe pe termen lung. Atâta vreme cât Stalin se
afla în fruntea Uniunii Sovietice, ceea ce a fost numit Războiul Rece nu putea fi evitat.
Stalin a orchestrat „ războaie reci ” în mod continuu: în cadrul sistemului internațional, al
alianțelor sale, în propria țară, în propriul partid, în interiorul propriului său anturaj și chiar
în rândul membrilor familiei sale.32
Prin re verberație, putem afirma în acest context că Planul Marshall a contribuit la
rândul său la divizarea Europei. În principal, pentru că există motive să se creadă că în
oferirea de ajutor economic țărilor din jumătatea estică a Europei, americanii au anticip at și
au sperat că acesta va fi respins. Se aștepta și s -ar fi dorit aceasta în special din partea
Uniunii Sovietice. Fapt care s -a și produs dealtfel iar prețul se cunoaște. Ca urmare, ajutorul
a fost limitat la țările Europei de Vest care au realizat un remarcabil salt înainte față de
restul continentului. Planul Marshall în sine nu a contribuit la stabilirea definitivă a liniilor
Războiului Rece în Europa dar momentul în care a survenit și implementarea sa au
accentuat semnificația acestor diviziuni într -un moment decisiv.33
În 19 iunie 1947, 22 de state europene au fost invitate să trimită reprezentanți la
Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept
„imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor satelite să participe la
Conferința de la Paris. Sovie ticii considerau că acceptarea Planului ar fi condus la
desprinderea de URSS a țărilor din sfera sa de influență și la pierderea avantajelor politice
și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centra lă și de Est la sfârșitul celui de al
Doilea Război Mondial. Stalin a denunțat programul că fiind o cursa și a refuzat să

32 John Lewis Gaddis , We Now Know: Re thinking Cold War History, Clarendon Press, Oxford, 1997 , p.
292-293.
33 Martin Shain, The Marshall Plan: Fifty Years After, Palgrave Macmillan, New York, 2001, p. 5.

26
participe, obligând și celelate state est -europene să adopte aceeași atitudine. Prin urmare,
singurele țări care au participat la conf erință și au fost cele vest europene, printre care s -a
aflat și Germania de V est.
Statele Unite au oferit 20 miliarde de dolari, cu condiția că națiunile europene să realizeze
împreună un plan rațional de folosire a fondurilor. Pentru prima dată, acestea au trebuit să
acționeze împreună că o unitate economică unită și au fost nevoit e să coopereze unele cu
altele.
Planul Marshall a adus beneficii și economiei americane. Banii au fost folosiți
pentru a cumpără bunuri din Statele Unite, care au fost transport ate pe Oceanul Atlantic pe
nave comerciale americane. Până în 1953, Statele Unite au oferit suma de 13 miliarde de
dolari. În afară de ajutorul pentru a pune Europa din nou pe picioare, Planul Marshall a dus
la realizarea Planului Schuman, care a determina t crearea Comunității Cărbunelui și
Oțelului și Pieței Comune. Acest sprijin economic a avut efectul unui necesar catalizator,
pentru repunerea pe picioare a unor sectoare grav afectate de război – electricitate,
metalurgie, petrochimie, infrastructură fer oviară, ducând la revigorarea ansamblului
economiei în țările beneficiare. Includerea Republicii Federale Germania, inclusi v a
Berlinului de Vest, în Planul Marshall i-a dat acesteia posibilitatea, pe lângă sprijin în
domeniile economice esențiale, să impo rte alimente de strictă necesitate, materii prime și
îngrășăminte fără a cheltui valută forte (dolari). Planul Marshall avea să reprezinte pentru
RFG șansa de reabilitare a economiei sale, astfel că, la puțini ani după război, învinsă să
devină unul dintre principalele “ motoare” ale Europei.
Ajutoru l american prin Planul Marshall (milioane dolari): Marea Britanie 3.389,8
Franta 2.713,6 Italia 1.508,8 Germania de Vest 1.390 Olanda 1.083,5 Grecia 706,7 Austria
677,8 Belgia si Luxemburg 559,3 Danemarca 273 Nor vegia 255,3 Turcia 225,1 Irlanda
147,5 Suedia 107,3 Portugalia 51,2 Islanda 29,3.34
Nu toate strategiile politice din cadrul planului au fost gândite în avans. Multe
dintre cele mai importante măsuri au fost gândite și puse în aplicare numai după ce întregu l
program se afla deja în derulare. Exemplele cele mai relevante sunt aranjamentele pentru

34***, Organization for Economic Cooperation and Development, From Marshall Plan to Glob al
Interdependence . New Challenges for The Industrialized Nations , OECD, 1978, p. 6.

27
liberalizarea comerțului intra -european și Uniunea Europeană de Plăți (European Payments
Union -EPU) . Aceasta din urmă a suferit puternice atacuri pe două fronturi: d in partea
adepților globalizării care se temeau că un bloc monetar european ar amâna indefinit
convertibilitatea generală avută în vedere la Bretton Woods și ar submina Fondul Monetar
Internațional (International Monetary Fund -FMI) ; din partea adepților re gionalizării care
preferau o confederație monetară restrânsă, numită FINEBEL (sau câteodată, FRITALUX)
– un fel de anticipare a Comunității Economice Europene în șase, dar lipsindu -i atât
avantajele politice cât și cele economice ale includerii Germaniei. Cu toate acestea, în
retrospectivă, EPU a părut a fi perfect destinată ca un stadiu de tranziție între bilateralismul
constrângător al anilor imediat postbelici și interdependența mai largă a statelor
democratice industrializate care a marcat decada anilor 1960 .35
Planul Marshall este astă zi considerat doar o fază, pe care unii abia o amintesc, de
la începutul Războiului Rece. Cu toate acestea, în timpul aplicării sale, Planul Marshall nu
a reprezentat doar un simplu program internațional afectând Europa și America ci a fost de
fapt elementul esențial în relațiile dintre cele două continente.
Planul Marshall este acceptat astăzi ca fiind unul de succes. Este destul să se
amintească în acest spirit câteva date cantitative: în a doua jumătate a anului 1950, în țările
membre ale OEEC producția industrială era cu 25% mai mare decât în 1938, în vreme ce
producția de oțel era cu două treimi iar cea agricolă cu o treime mai mare decât în 1947.
Deficitul balanței de plăți în dolari a fost în același timp redus de la 8 ,5 miliarde dolari în
1947 la 1 miliard de dolari în 1950 .36
Prin aplicarea sa, Planul Marshall a stimulat creșterea economică europeană, a
determinat implicit revigorarea piețelor de desfacere europene pentru produsele americane
și a vizat, în conformitat e cu Acordurile de la Bretton Woods asupra monedelor naționale
din 1944, constituirea unei ordini economice mondiale în care suspiciunea și
protecționismul concurențial al anilor 1930 să fie înlocuite cu cooperarea economică. Spre
deosebire de aceeași peri oadă, prin acțiunile economice și politice de după 1945, Statele

35 Ibidem , p. 7-8.
36 Ibidem , p. 18.

28
Unite au dovedit că erau pregătite de această dată să își asume rolul de superputere
mondială.
Neavând pretenția exhaustivității, Planul Marshall își merită fără îndoială o nouă și
mai largă monografie. Credem că aceasta este cu atât mai binevenită în istoriografia
română, unde acest subiect a fost încă tratat doar tangențial. Fie și numai pentru că, citând
afirmația lui Henry Cabot Lodge din 1977:
”Este o ironie a umanității că relatările de spre războaie sunt prezente de secole în
cărțile de istorie – dar când este realizat ceva extraordinar, fără a se trage un foc de armă,
trecerea a doar 30 de ani aproape poate șterge amintirea acestuia” . 37

I.3. Blocada Berlinului ș i Podul aerian
Punctul de maxim interes, la începutul Războiului R ece l -a constituit Germania,
prin importanța sa strategică și economică la nivel european. În urma războiului, statele
învingătoare au fost de acord cu importanța supravegherii stricte a Germaniei, prin
împărțirea acesteia în sfere de ocupație, de asemenea au realizat iminenta necesitate a
denazificării și dezarmării statului ce se făcuse vinovat de declanșarea celor două
conflagrații mondiale, de punerea în pericol a securității națiunilor.38
În cadrul conferințelor găzduite la Yalta și la Postdam, situația Germaniei a fost
intens dezbătută, s -a ajuns la un accord asupra necesității dezarmării și denazificării
acesteia precum și împărțirea teritoriului Germaniei în zone de ocupație, dar tratarea sa
drept o unitate et nică din punct de vedere economic. Ideea dezmembrării Germaniei,
introdusă de către politicienii francezi, este abandonată tacit, deoarece nu reprezenta, în
viziunea puterilor implicate, o soluție viabilă. Problemele principale vizau stabilirea
frontierelo r Germaniei, unitatea economică a statului precum și problema reparațiilor
datorate. În urma războiului, Germania a pierdut un sfert din teritoriul deținut înainte de

37 Theodore A. Wilson , , The Marshall Plan, 1947 -1951 (Cuvânt înainte de Henry Cabot Lodge) , în
„Headline Series”, No. 236, June 197 7, p. 3.
38 Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Bușe, Gheorghe Bădulescu , Relații inter naționale în acte și
documente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 30 .

29
anul 1938, în favoarea U.R.S.S și a Poloniei, fără o împotrivire directă din partea S.U.A . O
reglementare a situației frontierelor trebuia discutată în cadrul unei conferințe care nu s -a
organizat însă. În ciuda caracterului provizoriu al deciziei privind frontierele, aceasta
constituie totuși o victorie pentru U.R.S.S.
Problema reparațiilor s -a acutizat pe fondul încercării de menținere a unității
economice a Germaniei cât și de menținere a echilibrului între import și export pentru
aceasta. În cadrul Conferinței de la Postdam, U.R.S.S obține un acord de rechiziționare din
zona sa de ocupație, fără a se stabili însă termenii concreți ai dreptului de rechiziționare,
acest drept fiind obținut de puterile occidentale deopotrivă. Unitatea economică a devenit la
scurt timp imposibilă, o Germanie prăduită, nu mai era capabilă să onoreze impozitele ia r
starea de criză se instalase.
Criza economică existentă în teritoriul sovietic obligă statele occidentale să susțină
și zona de ocupație rusă. Din punct de vedere politic, cele patru state ce dețineau zone de
influență în Germania aveau viziuni diferite despre viitorul politic al acesteia. Marea
Britanie era favorabilă unei structuri unitare, din motive economice, în urma pierderilor
suferite în timpul războiului, aceasta nu putea susține singură zona sa de ocupație. În același
timp, U.R.S.S dorea să își mențină poziția în Germania, susținând astfel ideea unei
federații, având interese de ordin strategic în zonă. Prin alegeri libere, Germania nu ar fi
ales calea comunismului, dovadă fiind apariția grupurilor anticomuniste precum și faptul
că, în cadrul al egerilor din Austria, din luna noiembrie a anului 1945, comuniștii sunt
înfrânți. Franța susținea de asemenea idee federației, prefera formarea unui stat fragil,
dezarmat, ce nu ar mai fi putut reprezenta o amenințare, unei Germanii puternice. Politica
franceză se schimbă însă treptat, Franța nu dorea să se afle în relații de ostilitate cu
Germania, astfel, Charles de Gaulle încheie cu Germania de Vest un tratat de colaborare.
Consiliile miniștrilor de externe desfășurate în anul 1947, în luna martie la Mos cova și în
luna noiembrie la Londra nu au elaborat un tratat de pace cu Germania ce ar fi elucidat
situația acesteia, cu toate că trat atul devenise absolut necesar.39
Armata sovietică a fost prima care a ajuns în Berlin, la sfârșitul lui aprilie 1945 și a
cucerit capitala germană, la începutul lunii mai, Moscova a refuzat să permită accesul din

39 Chris Brown , Understanding International Relations, Palgrove, New York, 2001, p. 193 .

30
vest în oraș pentru mai bine de două luni. În primăvara lui 1948, divizarea ideologică a
Europei în doua tabere rivale era aproape completă exceptând Germania și cel e doua mari
orașe, Viena și Berlin. În Germania, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică și Statele
Unite ale Americii guvernau câte un sector fiecare. Înțelegerile asupra liberului acces spre
Berlin, care era situat în zona de ocupație sovietică, au fos t parafate în septembrie 1945,
când cele patru state au stabilit care sunt căile terestre de comunicație ce vor putea fi
folosite pentru aprovizionarea zonelor din oraș aflate sub ocupația aliaților occidentali. În
luna octombrie au fost stabilite și trei coridoare aeriene, ce traversau zona de ocupație
sovietică, între Berlin și zonele ocupate de aliații occidentali. După capitularea germană,
rușii cereau, întemeiat, mari despăgubiri de război. Unde s -a putut, sovieticii au strămutat
fabrici aproape cărămi dă cu cărămida și toate utilajele urmând a fi transportate în Uniunea
Sovietică. Divergențele dintre aliați, create de Planul Marshall au pus și mai multă presiune
asupra situației din Germania .40
Consiliul miniștrilor de externe întrunit la Londra între 2 5 noiembrie și 15
decembrie 1947 s -a încheiat în acuzații de o parte și de alta. Secretarul de stat american
George C. Marshall a concluzionat într -un discurs ținut poporului american: ” Nu putem
spera la o Germanie unificată în acest moment. Trebuie să fac em tot ce putem mai bine în
zona aflată sub influenț a noastră” .41
În urma eșecului întrunirilor ce au vizat problema germană, atitudinea sovietică
începând cu iarna 1947 -1948 arăta că U.R.S.S, asemeni Statelor Unite se resemnase cu
ideea unei Germanii div izate, așteptând ziua în care evoluția marxistă ar fi adus Germania
de Vest pe calea socialismului. La data de 31 martie 1948, comandamentul rus anunța că în
scopul de a ameliora administrarea zonei ocupate de U.R.S.S, funcționari sovietici vor
controla ba gajele și identitatea călătorilor ce foloseau trenurile militare cu destinația
Berlin.42 Generalul american Clay va protesta împotriva acestei măsuri și va pune în

40 Pascal Boniface , Relațiile Est -Vest 1945 -1991 , Traducere de Săruleanu Luminița, Editura: Institutul
European, Iași, 1998, p. 18.
41 Michael Creswell , With a Little Help from our Friends': How Fr ance Secured an Anglo -American
Continental Comm itment , 1945 -54, în “ Cold War History ”, Oct. 2002, Vol. 3, Issue 1, p. 23 .
42 Prin hotărârea sta telor învingătoareale celui de -Al D oilea Război M ondial, Berlinul e ste plasat sub
autoritatea unei comisii aliate, Kommandatura, orașul fiind împărțit, asemeni G ermaniei, în patru
sectoare de ocupație. Deoarece armata rusă a intrat prima în Berlin înainte de capitularea Germaniei,

31
mișcare un plan, un tren cu santinele militare, avea să testeze zona amenințată, însă
soviet icii se vor mulțumi cu direcționarea trenului spre o linie moartă unde va ramâne timp
de câteva zile.
După impunerea unei autorizații în prealabil pentru comerțul pe calea ferată între
Berlin și exterior, sovieticii procedează la oprirea trenurilor la ie șirea din zona răsăriteană,
impun restricții la nivelul coletelor poștale și supun traficul fluvial la aprobări individu ale.
La sfârșitul lunii circulația militară era total întreruptă. Criza Berlinului a început în iunie
1948, când trupele sovietice au bl ocat căile de suprafața dintre Berlin și zona de vest a
Germaniei, astfel împiedicând accesul aliaților occidentali în capitală. Deși dețineau
monopolul atomic, Statele Unite ale Americii mențineau aproximativ două divizii în
Europa. Din punct de vedere al forțelor terestre, Stalin avea toate cărțile. Prin urmare,
președintele Harry S. Truman a refuzat să foloseasca forța armată pentru a deschide căile de
comunicație terestre, dar a rezistat presiunilor sovietice, neretrăgându -și oamenii din oraș și
trimițâ nd 90 de bombardiere B29 în Anglia. Datorită problemelor economice pe care Marea
Britanie le întâmpină în susținerea propriei zone de ocupație, cât și datorită apropierii
politicii Marii Britanii de cea a S.U. A, cele două state pun bazele unui acord în ur ma
căruia, la 1 ianuarie 1947 este creată Bizona. O mare parte din responsabilitatea
administrativă este predată unui Consiliu Economic format din cinzeci și patru de membri
aflați sub supraveghere aliată. Capitala Bizonei este stabilită la Bonn, este orga nizat un
consiliu Parlamentar Constituant, format din două camere. În anul 1948 Bizona devine o
democrație parlamentară autonomă. 43
Sovieticii au văzut în aceasta acțiune originile unui stat german independent.
Britanicii și americanii erau determinați să a plice acest plan asupra întregii zone pe care o
ocupau în Germania. Alcătuirea și atribuțiile Consiliului Economic pentru Bizonia au fost
reformulate pentru a crea nucleul viitorului guvern german. S -au creat proiecte pentru
sincronizarea economică a zone i de ocupație franceză cu Bizonia pentru ca prin unirea lor
să se creeze un stat vest german.

fiind prima armată aliată în oraș, a reușit să obțină o influență impresionantă, prin organizarea unor
forțe locale de poliție, pentru restaurarea ordinii, crearea de noi autorități locale loiale comuniștilor.
43 Anne Tusa, John Tusa, The Berlin Blockade, London, Hodder & Stoughton, 1988, p. 98 .

32
Pe fondul crizei economice existente în Germania, a cărei situație economică
necesita revigorare, în luna iunie a anului 1948 Marea Britanie și S.U.A hotărăsc
necesitatea unei reforme monetare, la 18 iunie, Deutsche Mark a înlocuit devalorizata
Reichsmark. Noua monedă avea o valoare universal acceptată. Operațiunile reformei
monetare s -au desfășurat în cel mai mare secret, unul dintre puținii oamenii, din grupul d e
inițiativă european, care a fost încredințat cu informații de primă mână despre operațiune a
fost șeful civil al Băncii Monetare din Frankfurt, Frank C. Gabell. Gabell a deținut
responsabilitatea livrării și distribuirii noii monede în zonele occidentale . Douăzeci de mii
de lăzi pline cu noile bancnote au sosit la Frankfurt din Statele Unite ale Americii unde au
fost tipărite, fiecare dintre ele fiind ștanțate cu numele ,, Bird Dog ”, acesta fiind numele de
cod al operațiunii. Rezultatul a fost cel sconta t, încrederea în monedă a fost restabilită, piața
neagră a fost ruinată și bunurile de larg consum au reapărut în magazinele din Germania de
Vest. S.U.A propune menținerea vechii monede în Berlin, cu condiția ca emiterea acestei să
fie controlată de comun acord.
Sovieticii, care la data de 16 iunie părăsiseră Kommandatura Berlinului, refuză
această ofertă. De asemenea, drept replică la adresa refomei monetare, la data de 23 iunie
introduc o nouă monedă, cu valabilitate în întregul Berlin, metodă ce acceler ează divizarea.
Reforma monetară a fost privită de sovietici drept un atac la adresa unității
economice susținute de președintele Statelor Unite la Postdam. Primul semn al
divergențelor ce aveau să urmeze a apărut la o întrunire a Consiliului Aliat de Con trol din
Berlin format din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică
din 20 ianuarie 1948, când guvernatorul militar sovietic, mareșalul Sokolovsky, a
condamnat planurile americane și britanice de unificare economică a zonelor lor de
ocupație. Sokolovski a argumentat, referitor la formarea unui guvern german separatist în
vestul Germaniei, că aceasta inițiativă reprezentă o violare a acordurilor la care au ajuns
aliații în Consiliul Aliat de Control. La întrunirile acestuia ce au urmat s -au făcut eforturi
pentru a se ajunge la o înțelegere cu sovieticii asupra reformei monetare, dar aceste eforturi
au fost fără succes. La 10 martie, după o dezbatere violentă asupra interdicției Partidului

33
Socialist Unificat în zonele de ocupați e, Sokolovski declara că „ orice discuție e ra de acum
înainte de prisos” .44
În sfârșit, la 20 martie 1948, Sokolovski a declarat că Marea Britanie și Statele
Unite ale Americii au distrus de fapt sistemul Consiliul Aliat de Control, realizând
înțelegeri înt re ele ce se aflau în contradicție cu acordurile existente deja între cei patru
aliati. Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, spunea el, trebuie să suporte
consecințele propriilor lor acțiuni. De acum încolo, Consiliul Aliat de Control a încetat să
existe ca organ de guvernare. Ședința a fost suspendată și Consili ul Aliat de Control nu s -a
mai î ntrunit niciodată până la puțin timp după căderea Zidului Berlinului, în noiembrie
1989 .45
Marshall declară însă imediat că „ în conformitate cu acordul intern ational legând
cele patru puteri de control, Statele Unite înțelegea să se achite în continuare de
responsabilitățile sale, drept membr e ale Consiliului de Control ”.46
Formarea Bizonei, ce deținea organizare proprie și sprijinul economic al Statelor
Unite, amenința dorința U.R.S.S. de acaparare a Germaniei sub influență comunistă.
Considerând organizarea Bizonei drept un atac asupra influenței sovietice în Germania,
aceștia decid că influența deținută în Berlin putea constitui o metodă de contraatac. Berlinu l
devenise primul pas pe calea vizată de Uniunea Sovietică pentru acapararea controlului
total în Germania, motiv pentru care, alianța occidental ă constituia o amenințare la adresa
planului sovietic. Influența sovietică în Berlin era umbrită și de conturar ea vieții politice
berlineze, într -un ritm ce a devansat puterea de influență a comunismului, a devenit astfel
posibilă for marea unor grupuri anticomuniste berlineze ce se bazau pe sprijinul aliaților
occidentali.
Situația creată reprezenta un eventual pe ricol pentru Uniunea Sovietică, aflată în
afara influenței totale comuniste, se prefigura ideea unei Germanii unite, puternice și în

44 Martin McCauley , Rusia, America și Războiul R ece, 1949 -1990, Traducere de Mihaela Barbu, Editura
Polirom, Iași, 1999, p. 82 .
45 Thomas A. Schwartz, The Berlin Crisis and the Cold War, în “Diplomatic History ”, Winter97, Vol. 21
Issue 1, p. 140-141.
46 Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945 , Traducere de Simona Ceauș u, Editura Alfa, Bucureșt i,
2000, p. 230.

34
principal ostile U.R.S.S. Reacția sovieticilor a fost instantanee, considerând necesară o
acțiune de contracarare a politic ii aliaților occidentali, în seara anunțării refomei monetare,
motivând apariția unor „deficiențe tehnice ” care necesitau reparații pe podul Elba, aceștia
au oprit traficul de pasageri între Berlin și zonele de vest ale Germaniei, pe căile rutiere și
ferate. Patrulele de grăniceri sovietici și est -germani au fost întărite pe întreaga întindere a
frontierei zonei sovietice de ocupație. Problema dreptului legal de folosire a căilor de
accces în Berlin nu fusese reglementată corespunzător, fapt de care sovieti cii au pro fitat
pentru blocarea orașului.47
Două zile mai tâ rziu, sovieticii au oprit un tren ce transporta echipament militar
american la Marienborn și au scos șinele în fața lui.
Acesta a reprezentat începutul blocadei Berlinulu i. Oprirea transportului p e apă , pe
căile rutiere și ferate între Berlin și Occident avea implicații multiple. Prin anularea
aprovizionării cu alimente din zona occidental ă către Berlin, sovieticii au lansat, în
cuvintele generalului Clay: ,,unul dintre cele mai grăitoare eforturi din epoca modernă de
a folosi înfometarea generală în scopuri politice”. Occidentul nu putea ceda în fața acestei
metode de presiune politică. 48
Au existat opinii ce susțineau oprirea circu lației noii monede introduse de către
aliații occidentali, în cazul în care aceasta ar fi condus la un conflict armat, însă Clay a
afirmat că „ dacă Sovietele vor deschide războiul, motivul nu va fi moneda, ci faptul că ei
au apreciat momentul c a fiind propice unui război”. Au existat propuneri de a folosi forța
terestră. Unul din principalele motive pentru care s -a renunțat la idee era faptul că sovieticii
dețineau 17 divizii ce staționau în zona sovietică de ocupație, în timp ce armata americană
din Germania fusese drastic limitată de efectele demobilizări i de la sfârșit ul războiului. 49
Trimiterea unui convoi militar terestru nu reprezenta o soluție viabilă, riscul de a
declanșa un război între cele două mari puteri militare, plecând de la un net dezavantaj de
partea Statelor Unite ale Americii, era mult prea mare.

47 Cyril Buffet, Istoria Berlinului, de la origini până în zilele noastre , Traducere și note de Cr istina Jinga,
Prefață: Bogdan Antoniu, Editura Corint, București, 2002, p. 81 .
48 Ibidem, p. 57.
49Serge Berstein , Pierre Milza , Istoria secolul ui XX , Traducere de Ion Marius, Editura All, București,1998,
Vol II, p. 147.

35
Soluț ia a fost găsită în folosirea singurei căi de comunicație rămasă deschisă, calea
aerului, susținută de o contrablocadă aliată, bombardiere cu rază mare de acțiune fiind
plasate pe aerodromurile Marii Britanii. Ideea a fost înaintata de Albert Wedermeyer, f ost
comandant al trupelor americane în China, ale cărui forțe au fost aprovizionate printr -un
transport aerian peste lanțul muntos Himalaya. Această variantă ridica doua obiecții. Prima
era de ordin tehnic, reprezentată de imposibilitatea de a livra cantit atea de alimente
necesară populației din Berlinul de Vest, aproximativ 4500 tone transportate zilnic.
Ambasadorul american la Moscova, Walter Bedell Smith, era unul din cei care nu credea că
această metodă va fi eficientă. El scria Washington -ului ca și da că berlinezii vor fi salvați
de la înfometare, viața economică a Berlinului de Vest nu putea fi sprijinită doar prin
aliment ,, timpul lucrează în favoarea sovieticilor, dacă ei doresc să facă pozițiile puterilor
occidentale în Berlin imposibil de menținut” . 50
A doua obiecție era reprezentată de posibilitatea rușilor de a încerca să taie
coridoarele aeriene dinspre vest, așa cum le -au blocat pe cele terestre, deși puțini erau cei
care credeau că sovieticii ar putea risca o așa de gravă escaladare a conflictu lui, trimițând
avioane de vânătoare împotriva avioanelor americane și britanice de transport, lucru care ar
fi fost considerat un act de razboi. Sovieticii erau, fără dubiu, conștienți de faptul că
bombardierele americane, capabile să zboare adânc în terit oriul Uniunii Sovietice, au fost
adaptate pentru a p utea lansa și bombe nucleare.51
La 26 iunie 1948, comandantul forț elor aeriene americane din Europa a ordonat
începerea transportului aerian. Truman a aprobat această soluție drept singura viabilă până
la găsirea unei „ soluții diplomatice de rez olvare a situației de criză”.
Sovieticii nu credeau în viabilitatea podului aerian, motiv pentru care nu au
procedat la interceptarea aparatelor americane și britanice, fapt ce a ușurat sarcina puterilor
aliate impl icate în această operațiune fără precedent. Americanii dețineau 70 de avioane ce
puteau transporta o cantitate de 225 tone zilnic și alte 30 de avioane ce mai puteau livra

50 Ibidem, p. 203.
51 Un plan ce avea ca nume de cod ,,Charioteer”, elaborat de Joint Chiefs la Joint Intellige nce Group la
începutul Blocade Berlinului, prevedea lansarea a 133 de bombe atomice asupra a 70 de orașe
sovietice și centre industriale, lovituri ce ar fi distrus centrele politice și administrative ale Uniunii
Sovietice, întreaga industrie a petrolului, 30 -40% din restul industriei și aproape 7 milioane de civili
din forț a de munca a rușilor.

36
încă 275 de tone. Aceste cantită ți reprezentau 10 -12% din totalul zilnic de 4500 de tone
considerate necesare pentru a păstra populația din Berlinul de Vest la limita supraviețuirii,
fără a calcula necesarul de combustibil pentru încălzirea locuințelor, materiile prime și
bunurile de larg consum. Șansele de reușită ale unui pod aerian păr eau minore, dar nu
exista o altă alternativă .52
Problema din Berlin nu era legată de reforma monetară ci de guvernarea în patru.
Rușii nu îi voiau pe aliații lor occidentali în Berlin. Poziția sovietică a fost exprimată clar la
o întâlnire a lui Stalin cu a mbasadorii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii și Franței
la Moscova. Stalin a susținut că Germania era acum împărțită în două state ce aveau doua
capitale: Berlin și Frankfurt. Pentru ca Berlinul nu mai era considerat capitala întregii
Germanii ci doar a părții estice, Stalin nu putea accepta introducerea unei monede separate
vest-germane în Berlin. Tot Stalin mai declara că guvernul sovietic va ridica blocada doar
dacă puterile occidentale vor accepta puterea est -germană ca unica legală în Berlin, asta
reprezentând controlul de către sovi etici asupra întregului oraș.53
Pe 1 iulie Marea Britanie și Statele Unite ale Americii s -au decis să sprijine
locuitorii Berlinului de Vest. Trei săptămâni mai târziu, când toate încercările diplomatice
cu autorită țile sovietice din Berlin și Moscova au eșuat, National Security Council din
Washington a aprobat transferarea a 75 de avioane de transport Skymaster pentru a întări
eforturile în transportul aerian și a mai decis construirea unui al treilea aeroport la Te gel, în
zona de ocupație franceză .54
Operațiunea urma să fie comandată de William H. Tunner. Trei cordoare aeriene
erau permise pentru zborul occidentalilor în Berlin – 2 spre Berlin și unul dinspre. Fiecare
dintre ele avea 32 km lățime și era patrulat de avioane de vânătoare sovietice Yak.
Cantitatea de bunuri transportată a crescut în iulie la 2226 tone zilnic, în august la 3839
tone zilnic până în octombrie la 4760 tone zilnic. În cazul blocadei de la Berlin, pusă pe
ordinea de zi a Consiliului de Securi tate de la sfârșitul lunii septembrie 1948 la cererea

52 Eugene Rostov , Peace in the Balance: The Future of American Diplomacy, Simon & Schuster, New York,
1972, p. 145-146.
53 Ibidem, p. 148.
54 Andre Fontaine , Istoria războiului rece, Traducere de Delia Ră zdolescu , Editura Militară, B ucure ști, 1993,
Vol. I, p. 208.

37
puterilor occidentale, URSS a reușit să împiedice adoptarea unor rezoluții, cu toate acestea,
în cele ce au urmat, Națiunile Unite au reușit să -și impună activitățile diplomatice. În
octombrie 1948, Sec retarul General ONU Lee a inițiat, la rugămintea delegatului ONU
american Jessup și prin intermediul colegilor săi Sobolew (URSS) și Feller (SUA), contacte
cu vice -ministrul de externe sovietic Wyschinskij; această tentativă de ne gociere nu a avut
însă success.55
În perioada iunie 1948 – mai 1949, avioanele aliaților, în principal americane și
britanice au transportat 1,5 milioane tone de alimente, combustibil și bunuri de consum spre
Berlin, asigurând necesarul în zonă, atât pentru trupele occidentale aflat e în Berlin cât și
pentru populație. Această acțiune ingenioasă și totodată plină de curaj a condus spre o
victorie de partea blocului occidental.
La începutul anului 1949 sovieticii simțeau eșecul măsurii de blocare a vechii
capitale, însă o retragere tr ebuia efectuată fără să își lezeze prestigiul. Moscova se arată, pe
diverse căi, pregătită să negocieze ridicarea blocadei. Când președintele SUA ,Truman a
decis, la 31 ianuarie 1949 să răspundă la propunerea indirectă de începere a negocierilor
sugerată d e Stalin într -un interviu dat unei agenții de presă americane, SUA au ales
Națiunile Unite pentru a intermedia aceste discuții secrete: delegatul american la ONU
Jessup a avut întâlniri repetate cu delegatul sovietic la ONU, Malik, negociind cu acesta
cond ițiile de încheiere a blocadei. În ciuda faptului că acțiunile Consiliului de Securitate
erau blocate prin veto, Națiunile Unite s -au distins în conflictul de la Berlin ca un adevărat
instrume nt de aplanare a conflictelor.
La data de 4 mai 1949, are loc o întâlnire secretă S.U.A – U.R.S.S, în cadrul căreia
se decide ridicarea blocadei cât și a contrablocadei, la data de 12 mai 1949. Dupa 318 zile,
sovieticii acceptă ridicarea blocadei, în schimbul promisiunii că va fi organizată o nouă
conferință privitoare la situația Germaniei. Această conferință s -a desfășurat la Paris și,
asemeni conferințelor precedente ce au vizat această problemă, nu a condus la un rezultat.
În urma victoriei aliate, Trizona, devenită astfel după alipirea la zonei francize Bizonei, în
luna aprilie a anului 1949, s -a alăturat alianței euro -americane anticomuniste. La 8 mai
1949, Consiliul Parlamentar de al Bonn promulgă Legea fundamentală, ce avea să

55 Ann Tusa, John Tusa, op., cit., p. 121.

38
servească drept constituție republicii. La data de 20 septembrie 1949 este formată
Repu blica Federală Germană, cu capitala la Bonn, sub conducerea cancelarului Konrad
Adenauer. În prisma acordului de la Petersburg, se adoptă un nou statut de ocupație se
reglementează relația R.F.G cu puterile occidentale și se trasează limitele suveranității
noului stat. Însă acest punct de maximă încordare între Statele Unite și Uniunea Sovietică
nu a reprezentat decât un aspect a l Războiului R ece care avea să se poarte pe mai multe
fronturi în întreaga lume. Astfel, ca o ripostă la crearea R.F.G, sovietici i formează
Republica Democrată Germană, prin întrunirea unui Congres popular dominat de către
comuniști. Un model de democrație populară, Republica Democrată Germană, aflată sub
control comunist, s -a alăturat statelor blocului comunist semnatare ale Tratat ului de la
Varșovia .56

I.4. Formarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord
Sistemul relațiilor internaționale postbelice, este caracterizat de rivalitatea politică,
militară și ideologică dintre cele doua Mari Puteri, dominând C oaliția Națiunilor Unite
învingă toare în cel de – Al Doilea Razboi Mondial – Statele Unite și Uniunea Sovietică .57
Sistemul relațiilor internaționale postbelice are câteva trăsături caracteristice
rezultând din modul particular de asigurare a echilibrului de putere și din logica acțională
care îl domină. Principala trăsătură, care îi dă și numele, este aceea a polarizării în două
blocuri politico -militare opuse. Marile Puteri, dominând sistemul au capacitatea de a suține
uman, material și științific cursa înarmărilor, îndeosebi în domeniul nuclear. În consecință
relațiile internaționale se organizează și rigidează în jurul celor două mari puteri care
dezvoltă doctrine specifice pentru teoretizarea modului de funcționare și structurare a
relațiilor dintre membrii blocurilor pe car e le domină.58
În opinia profesorului universitar, fostului secretar de stat al SUA, Henry Kissinger,
:

56 Constantin Bușe , Nicolae Dascălu, Diplomație în vreme de război , Editura Universitară, București, 1995, p.
174.
57 Iuliana Simona Țuțuianu , Apusul Westfaliei. Statul internațional î n anii post – Război Rece, Editura Militară,
București, 2001, p. 75.
58 Ibidem , p. 76.

39
“Adeseori SUA și URSS s -au comportat ca doi oameni puternici înarmați, dar orbi, aflați
în aceeași încăpere, fiecare simțindu -se în pericol de moarte d in cauza celuilalt, despre
care vedea că vede perfect. Fiecare îi atribuia celuilalt consistența, viziunea, și coerența
care lui îi lipsea.”59
Cu mijloacele de care dispuneau “ cei doi orbi ”, înarmați în special cu mijl oace
nucleare, puteau provoca și distru gerea lor și a “ camerei” . Din fericire pentru toți “camera”
a supraviețuit și protagoniștii s e văd cu alți ochi.60
Conferința de la Yalta a fost un punct de cotitură în stabilirea noilor priorități
postbelice. Către începutul Conferinței de la Yalta era de ja evident invaliditatea
înțelegerilor dintre Stalin și Churchill. În perioada Conferinței armatele sovietice se
poziționaseră confortabil în Europa iar URSS se implica deja în chestiunile interne ale
statelor europen. La conferința din februarie 1944 star ea președintelui american și -a pus
amprenta asupra deciziilor importante. SUA a pierdut câteva poziții importante care le va
costa mult după încheierea războiului, sub președenția lui Truman, administrația americană
își va pune drep scop să recapete vechil e poziții pierdute și de aici și declanșarea unui
război non -militar cu aliatul său mai de ieri, Uniunea Sovietică.
Îngrijorarea elitelor politice ale Vestului era firească. În cadrul întâlnirilor bilaterale
și multilaterale erau puse în discuție problema expansiunii ideologice și practicii marxist –
leniniste și a mijloacelor defensive în fața acestui pericol. Primele avertismente serioase
cu privire la relațiile dintre Uniunea Sovietică și Occident sunt întâlnite în corespondența
dintre consilierul ambasade i de la Moscova, George F. Kennan, cu departamentul
American .61
Ofensiva blocului vestic va fi unul mai accentuat și mai consistent datorită
insistențelor venite atât din partea Washingtonului cât și a unor state europene cu privire la
crearea unor alianțe politice, militare de durată în vederea contrapunerii un ei eventuale

59 Florian Gârz , NATO: Globalizare sau Disparție? De la Razboiul Rece la Pace , Edi tura Odeon, București,
1995, p. 32.
60 Ibidem , p. 33
61 Ibidem , p. 75.

40
agresiuni estice. Neîncrederea și frica unui eventual război revanșist german duc la duc la
semnarea la 4 martie a Tratatului de la Dunkerque .62
Actul bilateral s -a dovedit a fi neactual în condițiile în care Germania slabă și
divizată nu prezenta niciun pericol, amenințarea la acel moment putea veni doar din partea
Moscovei , de aceea pentru a putea face fața potențialului militar al colosului răsăritean era
necesară alierea mai multor st ate și în primul rând a Statelor Unite ale Americii.
În aceeași di recție la 22 ianuarie 1948, prez ent în fața Camerei Comunei a
Parlamentului englez responsabilul pe afaceri externe E. Bevin propune să se înceapă
negocierile cu Franța și statele Beneluxulu i în vederea creării Uniunii Vestice – o grupare
politică ai carei membrii își acordă ajutor în caz de conflict. Cu o lună înainte de aceasta
același E. Bevin trimite o scisoare Secretarului de Stat, G. Marshall. În scisoare este cerut
sprijinul SUA în ved erea creării viitorului proiect politico -militar care prevede o alianță
între statele europene și SUA . În viziunea Departamentului de Securitate American acest
plan este unul favorabil și va fi susținut. În același timp partea americană a atras atenția
asupra faptului că o eventuală alianță nu poate fi în formula Tratatului de la Dunkerque
deoarece în conjuncture actuală nu poate fi vorba de o amenințare din partea vreu -nui stat
occidental, ci dinspre Răsărit. În opinia d iplomației americane, cel mai e ficient mod de
încheiere a unui tratat multi lateral în domeniul apărării co mune e ste Tratatul de Ajutor
Reciproc , încheiat la 2 octombrie 1947 de la Rio de Janeiro între SUA și 20 de state ale
Americii Latine.
Factorii externi tensionați ( începutul Blocadei Be rlinului, raitingul ridicat al
comuniștilor din Italia, lovitura de stat din Cehoslovacia, noua inițiativă a Moscovei față de
Norvegia) au grăbit subtanțial tratativele pentru Uniunea Vestică .63
Interesul SUA în vederea creării unui bloc militar incluzând și statele transatlantice
era considerabil. SUA și -a îndreptat privirea către Europa îndată după încheierea

62 Tratatul de la Dunk erque , semnat la data de 4 martie 1947 de către Mare a Britanie și Franța la Dunkerque
(în Franța ) este un tratat de Alianță și asistență mutuală , în cazul unui posibil atac german.
63 La 4 martie 1948 s -a deschis la Bruxelles conferința celor cinci țări – Anglia, Franța, Belgia, Olanda,
Luxemburg menită să de -a forma definitivă alianței militare -politice di ntre aceste state. La 17 martie
1948 aceleași semnau Tratatul de la Bruxelles angajandu -se să se întărească legăturile conomice și
culturale. Tratatul semnat de cele cinci țări sporea gradul de protecție în caz de atac armat .

41
războiului, pr in Doctrina Truman cât și prin Planul Marshall. Participarea SUA la
construirea unei structuri militare euro -atlantice s -a acutizat c ând la orizonturi s -a profilat o
nouă amenințare – în postura Uniunii Sovietice. Aceasta a impus cercurilor guvernamentale
pe de o parte să elaboreze o nouă doctrină, cu funcții de securitate națională și de protecție
împotriva noului pericol și pe de altă parte, consolidarea suveranității statelor democratice
dar nu în sens izolaționist, ci în sens cooperativ. Doctrinele americane au avut dr ept idee
generală – cooperarea transatlantică dintre SUA și statele Vest Europene. 64
Problema securității SUA era în primul rând și o problemă internă. În acest sens se
pun în aplicare câteva reforme inovative în domeniul dat. În 1947 este adoptat National
Security Act65.
Înainte de -a trece de faza consultărilor prealabile de creare a alia nței militare,
administrația Truman urma să înlăture opoziția internă care opta contra alianțelor pe timp
de pace, principui care persista deja de 150 de ani, expus încă de președintele G.
Washington. În răndul senatorilor americani deasemenea exista un non -consens cu privire
la soarta v iitorului proiect. Aceștia se întrebau:
„de ce să creăm blocuri militare regionale când există ONU iar prezență sa SUA
domină practic această organizație, bucurându -se de un sprijin absolut în Adunarea
Generală”
În vederea depășirii acestei crize un rol hotărâtor l -a avut senatorul republicanilor
Arthur Vandenburg, iscusit orator și expert în probleme externe, senatorul eleborează
proiectul așa numitei „ noii orientări”66 a politicii externe SUA. Esența proiectului „ noii

64 Iuliana Simona Țuțuianu , op. cit. p. 245.
65 Actul Securității Naționale a fost un document care avea să schimbe considerabil imag inea securității
naționale SUA, constituind la acea vreme o nouă abordare a problematicii securității, dându -i
acestrui concept primul contur modern. Aces t concept a dat startul unei reorganizări de substanță a
domeniului securității naționale, îndeosebi prin prisma: politicii externe, politicii de apărare, politicii
în domeniul securității interne, politicii în domeniul informației, conducerii politice, ad minstrative și
strategice ale domeniului. Actul Securității Naționale americane a pus bazele instituțiilor moderne
specifice acestui domeniu (NSC – National Security Council / Consiliu securității Naționale, CIA –
Central Intelligence Acency – Agenția Cent rală de Informații) și a generat un proces de reconstrucție
a Departamentului Apărării.
66 Rezoluția lui Vandenberg viza crearea unui lanț de alianțe militare care întărea de facto puterea și dominația
SUA în lume, totodată aceste alianțe ofereau posibilit atea SUA să -și lărgească aria de răspândire a
forțelor armate. Rezoluția Vandenberg a fost adoptată de Senat la 11 iunie 1948. De asemenea
rezoluția preconiza direct lichidarea dreptului de veto in toate problemele care se referă la

42
orientări” a politicre externe a SUA consta în a da mână liberă guvernului american pentru
a duce tratative în vederea edificării unui vast bloc militar și politic cu țările capitaliste,
îndreptat împotriva Uniunii Sovietice, creănd pentra asta baza juridică corespunzătoare. 67
La scurt timp după adoptarea rezoluței Vandenberg, președintele SUA, Truman, l -a
însărcinat pe subsecretarul de Stat, R. Lovett să înceapă tratative diplomatice secrete î n
vederea încheierii unei largi alianțe militare și politice, care să se afle sub conducerea și
controlul direct al SUA. Partea americană declară faptul că coexistența pașnică pe termen
lung cu URSS a devenit imposibilă, este necesară crearea unei Uniuni comune de apărare a
Occidentului.68 Ca bază a noului bloc în curs de pregătire s -a hotarât să fie luat e țările
Uniunii Occidentale, la care să fie atrase Canada ( la 13 octombrie 1948 Canada va notifica
Departamentul de Stat american că era gata să participe la proiectul inițiat de SUA )
precu m și o serie de alte state. Reprezentanții Tratatului de Bruxell es, Canadei și SUA, s -au
așezat la masa negocierii pe 6 iulie 1948 la Washington.
Pe fundalul instabilității si a presiunii tratativele se desfăsurau destul de încet. O
problemă complicată s -a dovedit a fi chiar caracterul viitoarei Alianțe. Țările Europe i ar fi
preferat o intrare simplă SUA și Canadei în Uniune. Partea americasnă a refuzat această
posibilitate. În ideea reprezentanților SUA, conduși de R. Lovett, negocierile aveau ca țel
fondarea unei noi organizații, al cărui statut ar fi accentuat și ma i tare, conform Rezoluției
Vandenberg, relația ci Carta ONU. Divergențele de idei existau și în chestiunea limitării
teritoriale a Alianței. Deși Uniunea Vestică era dedusă conform Înțelegerii de la Bruxelles
și altor candidați, concepția americană, care i ncludea state începând cu Suedia și traversând
Italia, le părea prea generoasă țărilor fondatoare. Partea americană considera că era prea
largă și liber formulată prevederea cu privind oferirea reciprocă de ajutor militar în caz de
conflict. Gradul de apli cabilitate autonomă a tratatului, precum și aria lui geografică
provoacă dezbateri tensionate. Presa , reacționară din SUA, arăta anticipat că încheierea
acestei alianțe va oferi SUA largi posibilități pentru construirea de baze militare, aeriene,
maritime pe teritoritoriul oricărei țări participante la acest bloc.69O mare importanță s -a

reglementarea pașnică a litigiilor internaționale și în problema primirii de noi membrii. În acest scop
Rezoluția cerea revizuirea Cartei ONU.
67 Iuliana Simona Tuțuianu , op. cit . p. 257.
68 Corneliu Filip, Tratatul de la Varșovia în relațiile internaț ionale ale epocii sale ( 195 5-1991), Editura
Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007, p. 76.
69 Iuliana Simona Țuțuianu, op. cit. p. 260.

43
acordat, de asemenea, atragerii în Blocul Atlanticului de Nord a Islandei, Irlandei,
Portugaliei, drept cap de pod pentru forțele aeriene militare și maritime militare ale SU A.
Chiar în stadiul inițial al pregătirii blocului Atlanticului, Statele Unite insistau asupra
includerii Spaniei franchiste în acest bloc, precum și a unor asemenea țări ,, atlantice ’’ ca
Grecia, Turcia și chiar Iranul. Negocierile din vara anului 1948 din tre reprezentanți SUA și
statele Tratatului de la Bruxelles în prima fază au avut un caracter mai incins, datorită
spațiului vast ce urma să fie inclus sub un comandament comun. Datorită factorilor externi,
s-a ajuns la destindere și chiar la o deschidere, ceea ce într -un final a dus la desăvîrșirea
unui proiect cunoscut sub numele de Pactul Atlanticului de Nord.
La 15 martie semnatarii Tratatului de la Bruxelles (Anglia, Franța, Belgia, Oland a,
Luxemburg) împreună cu Canada și SUA, adresează oficial Danem arcei, Islandei, Italiei,
Norvegiei și Portugaliei invitația de a adera. La 18 martie 1949, textul Tratatului
Atlanticului de Nord a fost publicat. La 4 aprilie 1949 la Washington miniștrii de externe a
12 țări (Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, SUA, Canada, Danemarca, Islanda,
Italia, Norvegia și Portugalia) semnau în ordine alfabetică Tratatul Atlanticului de Nord
(North Atlantic Treaty Organization). Președintele Thruman cu ocazia acestui eveniment,
scurt și curpinzător și -a exprimat părerea af irmînd cu referire la documentul semnat de state
:
,, E un document simplu, dar dacă ar fi existat în 1914 sau 1939 sau dacă atunci l –
ar fi sprijinit statele care sunt reprezentate aici, sunt sigur că ar fi prevenit actele de
agresiune care au dus la cel e două războaie mondiale’’. ,,La 4 aprilie 1949 stăteam lîngă
secretarul de stat Dean Acheson, care și -a pus semnătura, din partea SUA, pe un tratat
care reprezenta prima alianță militară, în vreme de pace, încheiată de SUA de la
adoptarea Constituției, no ta președintele Truman în memoriile sale ’’.
După semnarea Tratatului Nord -Atlantic a urmat un proces de ratificare a lui de
către organele legislative ale fiecărei țări membre.70
La scurt timp după crearea blocului Atlanticului de Nord, inspiratorii lui a u trecut la
organizarea militară și politică a acestuia. Acestei probleme i -a fost consacrată prima

70Jiri Fidler, Petr Mares. Istoria Nato, Editura Institutul European, Iași, 2005, p. 41.

44
sesiune a Consiliului NATO, care a avut loc la 17 septembrie 194971 la Washington.
Principalul scop al Consiliului, se arăta în comunicatul dat publicității, la constituit crearea
Comitetului Apărării precum, și a altor organe auxiliare, considerate ncecesare pentru a da
concurs Consiliului în examinarea problemelor referitoare la aplicarea Tratului Atlanticului
de Nord. Consiliul NATO a fost creat în corespun dere cu articolul 9 al Tratatului de la
Washington, ai cărui membri au devenit miniștrii de externe ai statelor membre ale
Alianței. 72 Instituția respectivă a devenit autoritatea supremă a blocului, fiind investit cu
autoritate decizională și puteri decizi onale reale.
Consiliul (cu sediul la Bruxelles) a fost organul care a creat la prima ședință, alte
organe, care au pus fundamentul Alianței: Comitetul de Apărare (DC -Defence Committe) și
subalternul lui, Comitetul Militar (Military Committee), cu o grupar e stabilă, apoi grupările
de planificare regională. 73
Două luni mai tâ rziu, a avut loc din nou, la Washington, a doua întrunire a Com isiei
Nord -Atlantice, care a adâ ncit și mai mult structura organizațională a Alianței. Aici a luat
naștere Comitetul Financ iar și Economic de Apărare (Defence Financial and Economic
Committee), creat de miniștrii de finanțe ai țărilor membre, iar în cadrul Comitetului de
Apărare, o altă instituție, Comitetul pentru Industria Militară (Military Production and
Supply Board). În plus, în toate aceste comitete și subcomitete au început să acționeze
grupări permanente de lucru (Permanent Working Staff). La începutul lui decembrie 1949,
și-au început activitatea părților component ale primelor structuri organizatorice ale
Alianței.
Către sfîrșitul anului 1950 structura politică a Alianței era practice stabilită, însă în
ceea ce privește organizarea militară, aceasta se cre ea mai greu. Izbucnirea războiului din
Coreea a obligat statele să accelereze tempoul de forma re a structurii mili tare. Hotărâ toare
pentru evoluția viitoare a Alianței a devenit ședința Comisiei Nord -Atlantice de la N ew
York din septembrie 1950, atâ t în priv ința planificării strategice, câ t și deciziile privind
alcătuirea conducerii militare. După concluziile acestei ședințe, Alianța urma să

71 B.M., Haloșa, Blocul agresiv al Atlanticului de Nord, Editura Militară, București, 1963, p. 87.
72 Jiri Fidler , Petr Mares , op. cit., p. 50.
73 Eugen Preda , NATO: scurtă istorie, Prefața de M ihnea Constantinescu, Editura Fundația culturală magazin
istoric Silex, București, 1999, p. 84.

45
construiască așa -zisele forțe armate integrate sub conducere unitară. A durat un an și
jumătate până câ nd Alianța, încă de atunci numită de ideologii și propagandiștii comuniști
,,adversarul păcii mondiale’’ , a avut curajul să cre eze forțe armate comune cu o conducere
unitară , care trebuiau să apere principiile declarate. 74
Alianța Nord -Atlantică, alcătuită d in cele 12 state inițial, după formarea și stabilire a
centrelor de conducere și coordonare, a devenit de fapt o strucură domi nată în mare parte de
ameri cani și englezi. SUA a ocupat pâ rghiile de gestionare a Alianței, iar fruntea celor mai
înalte funcții politice, dar și militare deasemnea erau funcționari americani, primul
comandant suprem al armatelor aliate a fost numit gener alul Eisenhower, această funcție,
ulterior va fi aparține exclusiv americanilor.
Statele europene, conștientizau cu certitudine faptul că potențialul Statelor Unite ale
Americii este nelimitat, iar prin calitatea de membru a acestui stat, siguranța și secu ritatea
europeana, creștea considerabil. Statele europene însă nu au luat în calcul faptul că SUA,
era principalul adversal al Uniunii Sovietice, iar prin acceptarea SUA în aceasta uniunea,
țările vestice cădeau direct sub incidența unui posibil at ac sovi etic. Mai mult decît atâ t,
SUA, puternic economic și militar , devenea din start, capul de vâ rf și liderul viitorului bloc,
ceea ce nu avea să convină Ang liei, dar cel mai mult Franței. Aprecierile ostile di n partea
sovieticilor nu au întâ rziat să apară, pr in semnarea tratatului, statele Alianței, de fapt se
distanțau tot mai mult de politica compromisului față de URSS, fiindcă era de înțeles faptul
că blocul militar, este îndreptat contra ei. Drept răspuns la aceasta va fi creat Tratatul de la
Varșovia , care era o replică dură adresat statelor occidentale.75
În urma organizării politice și militare, NATO, a devenit un sistem u nic de
conducere și funcționare . NATO includea un mecanism eficient de reacționare în caz de
război. Au fost create comandamente suprem e și secundare care erau dislocate în diferite
zone din Europa și America de Nord. NATO, se concentra tot mai mult pe adoptarea unor
strategii de reacționare în caz de pericol. Rol decisiv și hotărîtor în aces sens l -au purtat
strategii și comandanții mili tari americani care erau cei mai numeroși în cadrul Alianței.
SUA și -a asigurat rolul de suveran în cadrul Alianței, iar în aces sens în decursu l celor 17

74Jiri Fidler , Petr Mareș op. cit., p. 55.
75 Ibidem, p. 60 .

46
ani (1949 -1966) NATO , se va conforma și ajusta, strategiei americane în politica externă.
În primii a ni, se va conta pe ideea colaborării intense pe plan politic dintre NATO și statele
membre. Se stabileau obiective clare în ceea ce priveșt e riposta în caz de conflict. Pâ nă la
începutul anilor 60, se va conta mult pe conceptul Represaliilor Masive, adică prin
aplicarea armamentului nuclear american. SUA, își asuma obligația de a acționa pe mare și
în spațiul aerian, statele europene, urma să fie pregătite să reziste unui eventual atac
terestru. În pofida tuturor st rategiilor adoptate, NATO, rămâ ne o alianț ă care urma să
intervină doar dacă era realizată o agresiune contra unui stat membru. Alianța nu era
concepută în scop ofensiv, ci mai degraba defensiv, iar pe parcursul perioadei postbelice
acest concept a fost respectat76.
Instituțiile NATO, activau pe p lan extern, prin prisma dialogului diplomatic cu
delegații diferitor state, în scopul de -a convinge țările să se alieze structurii nord -atlantice.
Astfel pînă în 1955 încă 3 state vor completa Alianța. După incidentul din jurul Canalului
Suez, NATO, își va concentra eforturile pentru a convinge statele în promovarea unei
politici comune unice, pe baza consultărilor în cadrul NAC. Această politică va eșua îndată
după Criza din Caraibe câ nd, Charles de Gaulle, va con cepe NATO, drept o Alianță în
mâna Statelor Unite ale Americii, care dezbina Europa, acea Europă d e la Lisabona la
Urali. Respingâ nd oferta franceză de -a crea, Directoriumul -un organ suprem al Alianței,
format doar din reprezentanții Franței, SUA și Angliei, Ch. De Gaulle, dă o lovitură
blocului NA TO. Ieșirea Franței din Alianță, a fost concepută de sovietici drept o slăbire
consistentă a structurii, în realitate însă, statele au trecut la o fază mult mai rapidă de
adoptate a deciziile în problemele interne și externe a Alianței. 77
După depășirea Cr izei din Caraibe, NATO, s -a axat pe plan extern pe o politică
mult mai îngăduitoare și mai ,, pașnică ’’. Strategia Ripostei Flexibile, presupunea,
acordarea privilegiilor armelor convenționale în detrimentul celor nucleare. Asta însă nu
anula posibilitatea aplicării potențialului nuclear, aflat deja în posesia NATO, după

76 Jiri Fidler , Petr Mareș , op. cit., p. 135.
77 Ibidem, p. 140.

47
reorganizarea din 1966, prin care a luat naștere Comitetul de Planificare și Grupul pentru
Planificare Nucleară.78
Perioada celor 17 ani, în care NATO, a evoluat în permanență a fost o etapă
decisivă atît pentru statele membre, cît și pentru omenire. Coalizarea statelor vestice în
jurul unui pivot, a securizat frontierele și a stabilit clar sferele de influiență în lume. Prin
crearea Alianței Nord -Atlantice, a fost creată o barieră politică ș i ideologică contra
comunismului. Statele au putut să se dezvolte economic, social, tehnologic, într -o
stabilitate, asigurată de articolul 5 al Tratatului, care limita posbilitatea unui atac din parte
blocului estic. Este semnificativ faptul că NATO, a dev enit de la o simplă concetrare de
trupe militare, într -o forță incomparabilă după stru ctură și strategie. Capacitatea de a se
opune în fața unui even tual atac, crescuse considerabil. Mai mult decâ t atât, după ce SUA și
Anglia și -au pus la dispoziția armame ntul nuclear, iar pe continent au fost amplasate peste
5000 de focoase nucleare, Uniunea Sovietică a început să aleagă calea de compromis, iar în
decursul perioadei ulterioare vor fi luate căteva decizii istorice, care limitau înarmările
nucleare. A fost o victori a a NATO, o victorie a omenirii.79
Concluzion ând cele afirmate mai sus, rămâ nem pe ideea precum că, formarea
blocului NATO, a fost un eveniment de cotitură în istoria postbelică. Prin formarea acestui
organism militaro -politic s -a creat un ech ilibru în lume care a existat pâ nă la destrămarea
lumii bipolare.

I.5. Războiul din Coreea.
Cele două războaie mondiale, care prin urmările lor au determinat remodelarea
întregului mapamond, au marcat puternic secolul XX. Sfârșitul celui de -Al Doilea Razboi
Mondial a lăsat o lume întreagă traumatizată, prăbușită economic și financiar și totodată a
pus față în față două mari puteri victorioase: S.U.A. și U.R.S.S.. Această rivalitate sovieto –

78 Eugen Preda , op. cit., p. 87.
79 Ibidem, p. 96.

48
americană a dominat relațiile internaționale, cele două puteri reprezen tând actorii principali
ai “Războiului Rece ”80.
Primul conflict “ fierbinte ” al “ războiului rece ” a fost reprezentat de războiul din Coreea
desfășurat între 25 iunie 1950 și până la semnarea armistițiului din 27 iulie 1953. Astfel între anii
1950 și 1953, în Peninsula Coreeană, s -au angajat în conflict militar cele mai puternice țări din
lume.
Războiul din Coreea a opus forțele Republicii Coreea (Coreea de Sud) alături de
cele ale coaliței Națiunilor Unite, având Statele Unite în poziția de lider militar și p olitic,
împotriva armatei Republicii Populare Democrate Coreene, substanțial sprijinită din punct
de vedere material și uman de Republica Populară Chineză și Uniunea Sovietică81.
Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și militar ă,
însă predominante au fost m otivele politice și ideologice82. În această confruntare ideologia
americană suținea apărarea libertăților democratice, a sistemului de valori occidental și
stoparea expansionismului comunist, în timp ce ideologia comunistă lup ta pentru
reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria socialismului în întreaga lume.
Un rol la fel de important pe lângă această dimensiune ideologică a conflictului îl au
și celelalte două: dimensiunea psihologică și militară. În timpul r ăzboiului coreean aceste
idei își găsesc aplicabilitatea, debarcarea trupelor americane la Inchon fiind văzută de
comuniștii chinezi ca o amenințare la adresa Chinei în timp ce atacul nord coreean precum
și intervenția chineză au fost percepute de Washingt on ca fiind orchestrate de Moscova în
dorința acesteia de a -și mări sfera de influență.
Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula
Coreeană într -un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a asemănat
Peninsula Coreeană cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o rampă de lansare

80 Henry Kissinger, op. cit., p. 415.
81 Călin Hentea , Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, București, 20 02, p. 103
82 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Traducere de Monica Timu, vol. 5, Editura Institutul
European, Iași, 1998, p. 10.

49
pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că guvernul coreean ar trebui
să fie “ loial” Uniunii Sovietice.
Coreea se afla sub acupația Japoniei încă din 1910 fiind exploatată economic și
servind drept bază importantă de război pent ru niponi în timpul celui de -Al Doilea Război
Mondial. După capitularea Japoniei pe 10 august în urma atacurilor americane de la
Hiroshima și Nagasaki pe 6 și respectiv 9 august 1945, peninsula a fost împărțită de -a
lungul paralelei 38, separare făcută de comun acord, prin care trupele americane ocupau
partea de sud iar cele sovietice zona de nord. S.U.A. au sugerat ca paralela 38 să acționeze
ca linie de demarcație, propunere ac ceptată fără obiceție de Stalin, pentru acesta prezentând
mai mult interes zona nordică mai industrializată decât cele două treimi de populație
rămase în sud. 83
Paralela 38 a căpătat atât un sens militar cât și politic în plus, față de cel geografic
de pâ nă la acel moment, deoarece a fost aleasă pentru a facilita capitularea Japoniei și a
creat condiții pentru o Coree aflată sub tutelă multi -națională. Atât Statele Unite în Coreea
de Sud, cât și Uniunea Sovietică în Coreea de Nord, au stabilit ocupații mil itare și guverne
separate. Responsabil de zona americană era Corpul 24 al armatei S.U.A. aflat sub
comanda General -locotenent John Hodge R., în timp ce Armata a 25 -a din frontul 1 al
forțelor sovietice din Extremul Orient, aflată sub comanda General -colone l Ivan M.
Chistiakov, răspundea de zona sovietică.
Guvernul militar a fost pentru coreeni o surpriză dezamăgitoare care a provocat un
nivel ridicat de nemulțumire și sfidare mai ales în sud. Acest lucru s -a datorat faptului că
forțele americane nu au fost la fel de bine pregătite pentru misiunea de ocupație și
guvernare ca cele sovietice care aveau și misiunea de a se ocupa inclusiv de problemele
ideologice și politice. Mulți autointitulați reprezentanți coreeni au întâmpinat trupele
americane din postura d e gazde, o situație pentru care generalul Hodge a fost complet
nepregătit .84

83 Andre Fontaine, op. cit ., p. 174 .
84 Călin Hentea, op., cit., p. 105.

50
Deși au existat negocieri între cele două regiuni privitoare la reunificarea țării atât în
luna martie cât și în luna mai a anului 1946 acesta nu a fost posibilă lovindu -se de fiec are
dată de refuzul Moscovei de a recunoaște oproapre orice partid important din Coreea de
Sud. Nefiind depășite neînțelegerile dezbaterile au fost amânate pe anul următor în luna
mai. În 1947 s -au depus noi eforturi. Comisia mixtă sovieto -americană, creat ă în anul
precedent, căzuse de acord asupra principiului unei consultări a tuturor formațiunilor
politice „ democratice ” pentru a le cunoaște opiniile privind natura guvernului provizoriu
care urma să se constituie. Curând însă odată cu respingerea Planului Marshall de către
țările din Est, raporturile aveau să se tensioneze, iar comisia, incapabilă să se înțeleagă
asupra listei partidelor care urmau să fie consultate, avea să se destrame. În această situație,
Washingtonul preconizase organizarea de alegeri între cele două zone în vederea
constituirii unui parlament unic care să desemneze un guvern provizoriu85.
Între timp la 14 noiembrie 1947 Adunarea O.N.U. adoptase în unanimitate, cu
excepția voturilor țărilor blocului sovietic o re zoluție în acest sens, în sărcinâ nd o comisie să
studieze la fața locului măsurile care urmau să fie luate ulterior. Adunarea Generală a
recunoscut dreptul Coreei la independență și a stabilit o comisie care să supravegheze
alegerile. Aceasta s -a numit United Nations Temporary Comm ission on Korea
(UNTCOK) .86 Comisia nu a avut însă posibilitatea să pătrundă în Coreea de Nord și
refuzase să recunoască rezultatele alegerilor ținute în sud la 10 mai 1948.
În luna august 1948, în nord, s -au desfășurat alegeri după modelul sovietic. Fiecar e
dintre cele două parlamente pretindea că reprezintă întreaga țară. În parlamentul de la Seul,
o sută de locuri au fost rezervate deputaților din nord. Cât privește parlamentul de la
Phenian, 360 din cei 572 de membri au fost aleși de o adunare de delegaț i care afirmau că
vorbesc în numele Sudului. La 12 octombrie 1948, Moscova recunoștea drept șef al
guvernului din Nord pe Kim Il -sung care fusese desemnat în acest post de către parlamentul
din Nord .87

85 Andre Fontaine, op. cit ., p. 196.
86 Carte r Malkasian, Essential Histories -The Korean War 1950 -1953, Osprey Publishing, 2001, p. 7.
87 Ibidem, p. 14.

51
La 1 ianuarie 1949, confirmând un acord provizoriu, Was hington -ul făcea același
lucru cu Syngman Rhee. Erau întrunite toate condițiile unui război civil și si ngura care ar fi
fost de natură să le împiedice ar fi fost prezență trupelor celor două puteri, hotărâte să evite
o confruntare armată, care ar fi putut să le fie fatală atât uneia, cât și celeilalte. În aceeași zi
de 1 ianuarie, U.R.S.S. av ea să enunțe retragerea completă a forțelor sale, după o ezitare de
șase luni, Truman având să urmeze exemplul acesteia .88
La 25 iunie 1950 armata nord-coreeană a atacat Sudul, Războiul Rece devenind
,,cald”. La 26 iunie 1950, după numai 24 de ore de la începerea războiului, tancurile
Nord ului erau la periferiile orașului Seul. Era clar că Phenianul nu avea nici cea mai mică
intenție să dea urmare rezoluției adoptate în a jun de către Consiliul de Securitate cu 9 voturi
pentru, nici un vot contra și o abținere (Iugoslavia), care îi cerea să -și retragă în cel mai
scurt termen posibil trupele pe paralela 38.
SUA s -au adresat Consiliului de Securitate al ONU cerând Coreei de N ord să
înceteze ostilitățile și să se întoarcă dincolo de paralela 38. Fără a participa la sesiune și fără
a-și folosi dreptul de veto, ambasadorul sovietic ,, i-a dat lui Truman posibilitatea să
organizeze rezistența ca decizie a comunității mondiale și să justifice rolul american în
Coreea .”89
Declarația președintelui american Truman din 27 iunie 1950, la doar două zile după
surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata Coreei de Nord stabilea clar
motivațiile și coordonatele politic e și ideolog ice ale războiului.
Atacul împotriva Core ei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că pentru cucerirea
unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de subversiune la invazia armată
și război . Au fost astfel ignorate documentele Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite
pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Pentru președintele american era limpede că atacul nord -coreean reprezenta un
punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins, ori s -ar fi

88 Andre Fontaine, , op. cit ., vol. 3, p. 18-19.
89 Henry Kissinger, op. cit., p. 417.

52
extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul președintelui Truman dat
generalului McArthur, comandantul forțelor americane din Pacific, de a interveni în Coreea
de Nord cu unități navale și aeriene s -a produs cu câteva ore înaintea votării Rezoluției
Consiliului de Securitate al O.N.U. prin care era autorizată pentru prima dată folosirea
forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia,
Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia, Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și –
au trimis contingente de diferite mărimi pentru a lupta, sub steagul Națiunilor Unite și
comandament militar american, pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Coreeană. De
partea cealaltă, nord -coreenii au fost susți nuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu
efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară .90
Inițial, ajutorul SUA și al Marii Britanii s -a materializat în suport aerian și naval
considerându -se, în ciuda scepticismului lideri lor militari americani, că acest sprijin va fi
suficient.
Reușita invaziei de la Inchon (15 septembrie 1950) când ofensiva condusă de
MacArthur a scos trupele ONU din punga de la Pusan și i -a determinat pe nord -coreeni să
se retragă la sfârșitul lunii pe t eritoriul propriu după ce ulterior evacuaseră Seulul, a
determinat administrația americană să se întrebe ce va urma. Atunci când luptele au trecut
dincolo de paralela 38, regimul comunist chinez, condus de Mao Zedong, a avertizat ca
orice mișcare a trupelo r O.N.U. dincolo de fluviul Yalu ( granița dintre China și Coreea ) ar
fi inacceptabilă pentru țara sa. MacArthur a prevenit Departamentul de Stat al S.U.A. cu
privire la faptul că trupele regimului comunist chinez se concentrau la nord de fluviul Yalu,
însă acest avertisment nu a fost luat în seamă. Pe 25 noiembrie 1950, aprope 200.000 de
„voluntari” chinezi au trecut fluviul Yalu, atacând frontal trupele O.N.U., luate total prin
surprindere. Incă 500.000 de chinezi au facut același lucru în decembrie 1950 .91
Când armata Chinei Populare a lovit șocul surprizei a provocat o retragere aproape
în panică a forțelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost abandonat pentru a doua
oară în șase luni. În lipsa unei doctrine pentru războiul limitat, criza a f ăcut ca administrația

90 Călin Hentea, op. cit ., p. 104 -105.
91 Andre Fontaine, op. cit ., vol. 3, p. 27.

53
Truman să piardă controlul asupra obiectivelor politice. Depinzând de fluctuațiile luptei,
obiectivele politice au fost declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreei, menținerea
securității forțelor Națiunilor Unite, garantare a unei încetări a focului în lungul paralelei 38
și împiedicarea extinderii războiului.92
Primele înfrângeri americane, produse în urma intervenției masive a chinezilor pe
frontul coreean, au furnizat și primele reportaje obiective, dar deloc favorabile mil itarilor,
ale corespondenților de război americani și britanici. Aceștia nu au ezitat să scrie despre
gradul slab de pregătire pentru luptă a unităților militare aliate sau despre atrocitățile din
lagărele de prizoneri nord -coreeni din Coreea de Sud.
Reacț ia militarilor americani, care nu puteau concepe ca întregul lor efort de război,
pentru care țara îi trimisese să lupte, să nu fie susținut necondiționat și de către presă, a fost
imediată și fără menajamente: la 21 decembrie 1950, generalul McArthur a in staurat oficial
cenzura militară asupra tuturor materialelor de presă de pe front .93
MacArthur lansează o nouă ofensivă pentru a alunga forțele nord coreene peste râul
Yalu dar acțiunea sa a coincis cu contraofensiva chineză condusă de generalul Lin Biao.
Datorită inferiorității numerice și a echipamentului neadecvat au bătut în retragere.
Comuniștii au reușit să reocupe Pyongyangul și Seulul la începutul lunii ianuarie 1951.
Soarta războiului s -a schimbat odată cu ofensiva din a doua jumătate a lunii a forț elor
O.N.U. Seulul revine sub control sud coreean în martie iar forțele O.N.U. au trecut pentru a
doua oară paralela 38.
MacArthur a cerut ca bazele manciuriene să fie bombardate și să fie instituită o
blocadă asupra Chinei și tot aici să fie aduse forțele chineze naționaliste din Taiwan. Drept
urmare, în aprilie 1951, MacArthur este demis pentru emiterea acestor pretenții care
depășeau domeniul atribuțiilor unui comandant militar iar obiectivele americane au fost

92 Henry Kissinger, op. cit ., p. 421.
93 Călin Hentea, op. cit ., p. 106.

54
încă o dată modificate. Pentru prima oară, ,,respingerea agresiunii ” a fost definită ca
ajungerea la reglementări pe linia de încetare a focului oriunde ar fi aflat aceasta.94
Primele negocieri pentru încheierea unui armistițiu au loc pe data de 10 iulie mai
întâi la Kaesong în Coreea de Nord iar ma i târziu la Panmunjon. Un prim progres avea să
se înregistreze în luna noiembrie 1951, când s -a convenit asupra unei linii de armistițiu de -a
lungul frontului cu o poziție ușor avansată a Coreei de Sud față de paralela 38. În octombrie
1952 Comandamentul O .N.U. a făcut o ofertă finală de pace și o dată cu respingerea ei de
către comuniști s -a retras de la masa negocierilor pentru o perioadă nedefinită.
În timpul vizitei sale în Coreea, președintele american ales, Dwight Eisenhower, a
declarat că este partiz anul încetării focului. Deși nu a cerut punerea la punct a unor planuri
de luptă, care să vizeze operațiuni majore, a sugerat într -un cerc restrâns că ,, în absența
unui progres satisfăcător , intenționăm să uzăm decisiv de arsenalul nostru militar, fără
niciun fel de inhibiție și vom înceta a ne simți răspunzători pentru escaladarea conflictului
în Peninsula Coreea .” Un factor decisiv în reluarea negocierilor din aprilie 1953 l -a avut se
pare și moartea lui Stalin din martie același an. Premierul chinez Zho u Enlai , prezent la
Moscova pentru fun eralii a sugerat revenirea la masa tratativelor și constatându -se acordul
părților implicate, negocierile au fost reluate. Și de această dată acestea au fost destul de
dificile fiind îngreunate de refuzul liderului sud -coreean, Singham Rhee, la orice armistițiu
care ar fi lăsat Coreea divizată. De asemenea, negocierile au fost îngreunate de intensitatea
bombardamentelor americane precum și de puternica ofensivă finală a armatei chineze.
Până la urmă comuniștii au renunț at la cererea de repatriere forțată a prizonierilor și acordul
de încetare a focului a fost semnat. Războiul se încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea
armistițiului de la Panmunjon între reprezentanții ONU, cei ai Chinei și cei ai Coreei de
Nord. Coreea de Sud care se opunea divizării prin vocea lui Rhee nu l -a semnat .95
Bilanțul războiului a fost unul în fiorător: 900.000 de chinezi, 1,5 milioane de no rd-
coreeni și 1,3 milioane de sud-coreeni (în majo ritate civili) au căzut victime conflictului.
De asemenea, 34.000 de americani au murit în luptă și peste 100.000 au fost răniți.

94 Henry Kissinger, op. cit ., p. 424.
95 Peter Calvocoressi, op. cit.,p. 114.

55
Penin sula a sfârșit prin a fi și mai a spru disputată la fel cum era și la începutul războiului.
Pentru a p reveni o nouă invazie a No rdului și pentru a-l determina pe Rhee să accep te
armistițiul, Statele Unite au încheiat un acord d efensiv cu Coreea de Sud și au menținut
trupe pe te ritoriul ace steia.
Consecințele războiului au făcut celeb ră replica generalului Bradley care a susținut
,,că războiul general cu Coreea ne-ar implica în impli ca în războiul nepo trivit, în locul
nepo trivit, la momentul nepot rivit și împot riva du șmanului nepo trivit.”96

96 Henry Kissing er, op. cit., p. 426.

56
CAPITOLUL II
CRIZĂ Ș I ESCALADARE (1953 -1962)

II.1. Hruș ciov, Eisenhower și destinderea
După ce neînțelegerile asupra reînarmă rii Germaniei au confirmat încă odată împărțirea în
est și vest, iar formarea blocurilor ajunsese de ambele părți la limitele sale interne, o detensionare
în principiu a devenit din nou posibilă. Ambele părți își asiguraseră zona de influență, niciuna nu -i
putea impune celeilalte propria voință în punctele esențiale.97
Primele semne ale „ dezghețului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al
XX –lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic.
În blocul occi dental un nou pol de putere era în curs de a se naște în jurul pieței comune .
Coexistența pașnică n -a însemnat sfârșitul tensiunilor, s -a instalat un sistem de echilibru al
terorii, zguduit de crize.
Stalin fusese precaut și acordase atenție reducerii la m inim a riscului în politica
externă. În calitate de marxist, Stalin se aștepta ca lumea capitalistă să intre în criză, iar
lumea socialistă să ră mână în afara acestor conflicte și în cele din urmă, să aibă de profitat
de pe urma lor. Hrusciov era făcut din alt aluat. El era adeptul unei politici externe care
implica asumarea riscului, deoarece credea că socialismul de tip sovietic va fi în cele din
urmă victorios pretutindeni. Rusia se afla în posesia bombei atomice, și din august 1953, a
bombei cu hidrogen .98
Când a survenit decesul lui Stalin, la Casa Albă era un președinte nou, generalul
Dwight Eisenhower, și un nou secretar de stat , John Foster Dulles. Eisenhower era un erou
al răzb oiului și avusese funcția de co mandant suprem al NATO. Dulles era rodat î n relațiile
externe și lucrase sub administrația Truman.

97 Loth Wilfried , op.cit . p. 291.
98 Martin McCauley , op.cit., p. 58 .

57
Eisenhower a criticat, în campania sa electorală, politica administrației republicane,
care a constat în a opri comunismul (containement) și a preconizat o politică de fermitate și
de respingere a c omunismului (roll -back). În fapt, noua administrație a renunțat curând la
această politică, care risca să ducă la un război generalizat. Noua înfățișare a politicii
americane se rezumă la un aspect diplomatic: pactomania, și la un aspect strategic: doctrin a
represaliilor masive .
Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experiență atomică în
1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular și
ineficace. În aceste condiții, republicanii americani adoptau , în 1953, noua strategie, care
poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation ), riposta imediată
(instant retaliation ), fără adăposturi (no sheltering ), adică la orice atac, SUA vor răspunde
imediat și masiv cu arma atomică. Ni ciun teritoriu nu va fi scutit. Așa estimau Statele Unite
că vor obține maximum de securitate la costurile cele mai puțin ridicate .99
După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcțiune o conducere
colectivă cu Hrușciov, ca prim secretar al Partidului Comunist . A fost inaugurată o perioadă
numită a „ dezghețului”, după un termen dintr -un roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezghețul
intern, amnistia, reducerea pedepselor și începutul perioadei destalinizării a provocat, în
același timp, o perioadă de agitație: tulburări în Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevărată
revoltă în Berlinul de est (16 -17 iunie 1953). Peste tot în democrațiile populare asistăm la o
separare a funcțiilor între primul ministru și primul secretar al partidului.
Dezghețului URSS, î n politica externă, i -au urmat alte demersuri internaționale
specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relațiile întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost
semnată Convenția de Armistițiu în Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat propunerea lui
Churchil l de a se ține o reuniune a celor patru miniștri de externe la Berlin, dar acest
obiectiv n -a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus încheierea unui pact
de securitate europeană. Și -a adus o contribuție în ce privește Conferința de la Ge neva
asupra Indochinei (26 aprilie -21 iulie 1954). La 11 octombrie 1954, forțele sovietice au
evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capăt stării de război cu Germania.

99 Ibidem , p. 59.

58
În primăvara anului 1955, URSS a promis să -și retragă trupele din Austria , cu condiția ca
această țară să -și păstreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15 mai 1955, cele
patru mari puteri au semnat la Viena tratatul prin care se punea capăt ocupației Austriei,
care se obliga să rămână neutră și să respingă orice uni une cu Germania .100 Austria putea fi
membru ONU și să intre în organizațiile nonmilitare .
Spiritul destinderii a permis ținerea la Geneva a unei conferințe la vârf, în 18 -23
iulie 1955, care -i reunea pe președintele Eisenhower, mareșalul Bulganin, însoțit de
Hrușciov, premierul britanic Eden, președintele Consiliului de miniștri francez Edgar
Fauré. Eisenhower a propus ca fiecare putere să se supună unor inspecții aeriene, iar
premierul sovietic, Nikolai Bulgarin, a replicat polemic propunând un pact de neag resiune
înre cele doua blocuri. Au urmat negocieri asipra dezarmării, asupra experimentelor
nucleare, asupra utilizării specifice a Antarticei și a spațiulu .101 Dezacordul asupra
Germaniei a fost total, dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranței că destind erea va lua
locul războiului rece . De fapt, deschiderea sovietică față de Germania s -a concretizat prin
călătoria lui Adenauer la Moscova (9 -13 septembrie 1955) și stabilirea relațiilor
diplomatice între RFG și URSS .102
Problema germană n -a mai fost principa lul pol al tensiunii între est și vest. URSS a
reacționat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunități Europene a Apărării, cu
unități militare germane, și la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO), care a
urmat eșecului Comunității Def ensive Europene (CED). URSS a înmulțit apelurile la
dezarmare și securitate în Europa și a convocat la Moscova o conferință (29 noiembrie -2
decembrie 1954), la care au participat numai democrațiile populare. Sovieticii au răspuns
integrării RFG în NATO pr in crearea Tratatului de la Varșovia (14 mai 1955), regrupând
în jurul URSS șapte democrații populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est,
România, Bulgaria, Albania, Ungaria).

100 Loth Wilfried , op.cit . p. 291.
101 Sergio Romano , Cinzeci de ani de istorie mondiala – Pacea și războaiele de la Yalta până în zilele
noastre , Traducere de Mircea Vasilescu, Editura Fundației Culturale România de M âine, Bucu rești,
1999, p. 72.
102 Loth Wilfried , op.cit . p. 292 .

59
Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavi a.
Hrușciov, Mikoian și Bulganin (26 mai -3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn
de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoștea diversitatea căilor care duceau la
socialism. În același timp competiția est -vest s -a mutat în afara Europe i, unde Uniunea
Sovietică exploata voința de emancipare colonială, care se răspândea în lumea a treia.
Anii 1955 -1962 n -au însemnat sfârșitul lumii bipolare, născută după cel de -Al
Doilea Război M ondial. Această perioadă intermediară, care a însemnat trece rea lumii de la
confruntarea a două blocuri la destindere , a fost plasată sub semnul co-existenței pașnice .
Aceasta a însemnat un nou mod de relații Est -Vest și o consecință a „ nașterii lumii a
treia ”.103
Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel african. La
Bandung, în aprilie 1955, în absența marilor puteri, statele recent decolonizate și -au
proclamat voința lor de independență și de coexistență pașnică. Urmare a mișcărilor de
decolonizare s-a născut un ansamblu de țări situate î n Asia și în Africa, care aveau în
comun subdezvoltarea economică și au cunoscut o importantă creștere demografică: este
„Lumea a Treia” (expresie creată de Alfred Sauvy, în 1952). Într -un timp de 4 ani, statele
lumii a treia s -au înmulțit și au transforma t ONU.
Lumea a III -a și-a proclamat mai mult sau mai puțin pașnic intențiile sale de a nu
mai fi tratată ca un obiect al relațiilor internaționale. Dintr -o dată, ea a complicat și
îmbogățit relațiile internaționale, raporturile de forțe Est -Vest. Competiț ia economică, cursa
înarmărilor și a spațiului se substituie puțin câte puțin confruntării ideologice. Opoziția
ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face improbabil războiul,
după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, războ i improbabil ”. Între cele două
blocuri, coexistența pașnică triumfă, chiar dacă crize violente au punctat această perioadă.
Chiar și în interiorul blocurilor linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca
urmare a destalinizării, au urmat crize le din Polonia și Ungaria și fisurile din alianța chino –

103 Martin McCauley , op.cit., p. 72.

60
sovietică. În blocul occidental, țările europene, ieșite din reconstrucție, se organizează puțin
câte puțin.
Reculul diplomatic anglo -francez în criza canalului de Suez a deschis porțile
Orientului Ap ropiat pentru cele două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă
pentru impunerea influenței proprii, fără a se înfrunta întotdeauna. Țările nealiniate au fost
„recuperate ” de diplomația sovietică, în timpul Conferinței de solidaritate afro -asiati că de
la Cairo (decembrie 1957) și la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din 1960.
Între 1955 și 19 62 s-a schimbat stilul din relațiile internaționale , conducătorii
sovietici și -au înmulțit vizitele în străinătate. Hrușciov l -a întâlnit pe Eisenhower în SU A,
în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franța în 1960, pe Kennedy la Viena, în iulie 1961. El
a încurajat de acum înainte competiția economică cu SUA, predicând că, în 1980, Uniunea
Sovietică va depăși SUA în materie de producție. Victoria comunistă trebu ie să se facă pe
tărâm economic .
Dar Războiul R ece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul , Berlinul, iar
începând din 1958 s -a întins în Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în America
Latină cu criza cubaneză și în Asia; în strâmtoarea Fo rmosa, în care comuniștii chinezi au
bombardat insulele Chinei naționaliste Quemoy și Matsu (22 -23 august 1958).
În aceste condiții, ar fi existat un adevărat armistițiu numai în ziua în care fiecare
adversar i -ar fi permis inamicului să -i stea cu priviri le îndreptate spre propriul teritoriu și cu
dinții în gat.104

II.2. Criza Suezului
Înfrângrea suferită de forțele arabe în razboiul arabo -israelian din 1948 -1949 a fost
pentru mulți ofoțeri, mai ales egipteni, irakieni și sirieni, o lovitură umilitoare. Un maior

104 Sergio Romano , op. cit., p. 73.

61
egiptean care luptase în Sinai, Gamal Abdel el Naser, n -a uitat nicidată ultimile cuvinte ale
unui superior al său: „Ține minte, bătălie se dă în Egipt”.
La Cairo, Nasser a devenit președinte al Comitetului executiv al unei organizații,
„Ofițerii li beri”, care a început să culeagă adeziuni în sânul forțelor armate denunțând
corupția regimului și incapacitatea guvernului de a ține piept pretențiilor colonialiste ale
Marii Britanii. De multă vreme, era la ordinea zilei problema bazei din Suez, pe care
englezii intenționau să o păstreze cât mai mult cu putință pentru ei și pentru exigențele
strategice ale NATO .105
După repetate crize ministeriale, o săngeroasă confruntare a trupelor engleze cu
poliția egipteană la Ismailia și un fel de Jacquerie urbană la Cairo, în cursul căreia populația
a luat cu asalt propietățile străine, Faruk a fost răsturnat de o lovitură de stat militară.
Câștigase ofițerii liberi ai lui Nasser, dar tinerii lideri ai mișcării au preferat să instaleze în
fruntea guvernului un general mai în vârstă, Muhammed Nagib, mai potrivit, în acele
circumstanțe. Peste nici doi ani, Nagib, a trebuit să se dea la o parte și să -i lase locul omului
care condusese efectiv mișcarea, colonelul Nasser.
A fost clar, încă din primele luni, că noul lider v a duce o politică externă
independentă și va valorifica rolul strategic al țării sale. A obținut ca englezii106să
abandoneze zona canalului în douăzeci de luni, dar le -a promis că vor fi liberi să se întoarcă
dacă o putere străină de regiune va ataca Turcia sau o țară arabă .107
Având în vedere că tratatul de concesiune a Canalului Suez expira în 1968, urmând,
după această dată, c a acesta să intre în posesia guvernului de la Cairo, Anthony Eden

105 Ibidem , p. 58.
106 Marea Britanie a fost prima forțată să -și abandoneze iluziile coloniale în O rientul Mijlociu după Al Doilea
Răzb oi Mondial. Baza sa militară din Canalul Suez a fost ultimul avanpost imperial semnificativ,
încartuind aproximativ 80 000 de soldați. În fața opoziției egiptene și lipsită de sprijinul american,
Marea Britanie nu își mai putea permite să susțină această b ază militară, astfel că, în 1954, a fost de
acord că până în 1956 să -și retragă forțele din Suez. Statele Unite încercau să pună capăt rolului
imperial al Marii Britanii în regiune pentru a putea exploata rămășițele influenței britanice în scopul
constitui rii unei structuri care să îngrădească expansiunea sovietică în O rientul Mijlociu.
Administrația Eisenhower a creat conceptul de Parteneriat de nord al națiunilor , compus din Turcia,
Irak, Siria și Pakistan, cu Iranul ca posibil partener ulterior, concept care s -a materializat prin
semnarea Pactului de la Bagdad .
107 Sergio Romano , op.cit., p. 58.

62
considera că este necesar ca europenii să controleze în continuare c analul pentru binele
general, deoarece egiptenii ar fi fost incapabili să facă acesta. Pentru a se asigura de
continuarea controlului european asupra canalului, Eden îi face o vizită în februarie 1955
lui Nasser. Cei doi se întâlnesc la ambasada britanică, dar relatările cu privire la discuțiile
dintre cei doi oficiali sunt diferite. Se pare că Nasser ar fi crezut că Eden este genul de om
politic cu care putea colabora, în timp ce Eden a înțeles că Nasser își propune să conducă
întreaga lume arabă.108
În dată de 24 decembrie 1955, Marea Britanie și Statele Unite au înaintat către
Cairo o ofertă oficială de construictie a Barajului Înalt de la Assuan. Înalt de 120 de metri și
lungi de cinci kilmetri, acesta urma să fie construit pe Nilul Superior, în apropiere graniței
sudano -egiptene. Era prevăzut să regularizeze irigarea văii Nilului și să elimine dependen ța
Egiptului de revărsările anuale ale fluviului. Scopul urmărit de anglo -americani era să facă
Egiptul dependent financiar de Occident, așa cum construcția Canalului Suez reușise în
secolul al XIX -lea.109
Nasser duce însă o politică care deranjează Occidentul. Pe 16 mai 1956, Nasser a
revenit asupra recunoașterii guvernului condus de Chang Kai -Shek și a stabilit relații
diplomatice cu Republica Populară Chinez ă. În iunie, ministrul sovietic de externe a sosit la
Cairo cu o ofertă de finanțare și de construcție a barajului de la Assuan. Politica lui Nasser
îl convisese pe Dulles că este necesar ca dictatorul egiptean să fie învățat o lecție.110
După ce americanii își vor retrage oferta de a construi un mare baraj la Assuan pe
19 iulie 1956, cauza fiind livrările de arme rusești și cehoslovace în Egipt și întâlnirea din
insula iugoslova Briori dintre Tito, Nehru și Nasser, Nasser era nevoit să răspundă pentru a –
și apăra prestigiu. Pe 26 iulie anunța naționalizarea Companiei Canalului de Suez.111

108 Lindsay Frederick Braun, Suez Reconsidered: Anthony Eden`s Orientalism and the Suez Crisis în
Historian , volumul 65, numărul 3, 2003, p. 549-551.
109 Henry Kissinger , op.cit. , p. 461-462.
110 Ibidem , p.462.
111 Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi , Istoria relațiilor internaționale, 1948 -până în zilele noastre ,
volumul al II -lea, Traducere de Anca Airinei, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006,
p. 111-112.

63
Pe 26 iulie, în fața unei mulțimi uriașe adunate în Alexandria, Nasser a răspuns
americanilor. La mijlocul discursului său, a rostit numele lui Ferdinand de Lesseps,
francezul care construise Canalul Suez. Era codul pentru forțele armate egiptene de a prelua
controlul asupra acestuia.i[9] Această acțiune i -a permis lui Nasser să anunțe: În acest
moment în care vă vorbesc, frați de -ai voștri egipteni… au început preluarea comp aniei
canalului și a proprietăților ei, precum și controlul navigației prin canal – canal care este
situat pe teritoriu egiptean, care… este parte a Egiptului și care este proprietatea
Egiptului.112
Reacția lui Eden a fost violentă. Acesta i -a telegrafiat l ui Eisenhower a doua zi după
discursul din Alexandria: Dacă nu [adoptăm o poziție fermă], influența noastră și a
voastră în Orientul Mijlociu va fi, suntem convinși, în cele din urmă distrusă .113
Această decizie era dezastruoasă pentru Franța și Marea Brita nie, principalele
beneficiare ale acestei rute maritime și deținătoare a numeroase acțiuni ale Companiei
Canalului. Guvernele francez și britanic vor căuta să anuleze politica dictatorului egiptean,
în timp ce Statel e Unite erau mai degrabă intereș te de pă strarea unor bune relații cu țările
arabe producătoare de petrol. Franco -englezii au obținut din aceast motiv doar un timid
protest din partea americanilor. În timp ce Franța și Regatul Unit păreau pregătite să
folosească inclusiv forță armată, Foster Dull es a declarat că rezolvarea problemei exclude
folosirea forței.114
Între 1 și 23 august a avut loc la Londra o conferință internațională pentru
rezolvarea crizei, dar Egiptul a refuzat să participe. Conferința a propus un proiect de
internaționalizare a Cana lului, acceptată de 18 state participante și respinsă de India, URSS,
Indonezia și Ceylon. S -a decis că un comitet format din cinci membri, prezidat de premierul
australian Menzines, să primească misiunea de a negocia cu Nasser. Negocierile au eșuat
comple t. Foster Dulles a propus în acel moment o soluție spectaculoasă: crearea unei

112 Discursul lui Nasser , Alexandria, 26 iulie 1956 în Noble Frankland (ed.), Docum ents on International
Affaires, 1956 , Oxford Universi ty Press, 1959, p. 114 apud Henry Kissinger, op.cit. , p. 463.
113 Anthony Eden, Full Circle: The Memories of the Rt.Hon.S ir Anthony Eden , Cassell, London, 1960, p. 427
apud Henry Kissinger, op.cit. , p. 464.
114 Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, op.cit. , p. 115.

64
asociații a utilizatorilor, care să perceapă drepturi de tranzit și să folosească proprii piloți.
Convenția pentru crearea acestei asociații s -a întrunit la Lancester House într e 18 și 22
septembrie, dar s -a redus dimensiunea proiectului, asociația devenind un fel de club. De
aceea, pe 24 septembrie, Franța și Anglia au sesizat Consiliul de Securitate. Discuțiile au
avut loc între 5 și 15 octombrie. În final, Consiliul a adoptat șase principii privind libertatea
de tranzit, respectarea suveranității egiptene, fixarea drepturilor de peaj, o procedură de
arbitraj. În ciuda majorității de nouă voturi, veto -ul sovietic a împiedicat adoptarea
rezoluției.115
Imediat după naționalizarea Co mpaniei Canalului Suez, Franța și Marea Britanie au
ajuns la un acord care prevedea intervenția militară, cu scopul de a -l elimina de la putere pe
Nasser. Primul Ministru francez, Guy Mollet, era interesat în eliminarea dictatorului
egiptean doarece acesta din urmă îi susținea material pe rebelii algerieni, scopul politicii
externe a cabinetului francez fiind obținerea vicotriei în Algeria în anul 1956. Pe lângă
acest sprijin, postul de radio egiptean Vocea Arabilor începuse să facă propagandă care
trezea n aționalismul în nordul Africii, deranjând astfel interesele strategice ale Franței. Din
motive geografice și strategice, Franța avea nevoie de un partener, care nu putea fi altul
decât Marea Britanie. Opinia publică britanică, deși nu în mod unanim, susțin ea că era
necesară o acțiune for te pentru a -l opri pe Nasser. Astfel, naționalizarea Canalului Suez a
constituit pentru franco -englezi o justificare perfectă pentru intervenția militară.116
La jumătatea lunii septembrie, Moscova era conștientă de riscul unei intervenții
militare a Franței și Marii Britanii împotriva Egiptului. Pe 16 septembrie, PCUS lansa
Declarația cu privire la Rezolvarea Pașnică a Problemei Suezului prin care ar ătă că
Moscova susține libertatea de navigație prin Canalul Suez, dar aceasta t rebuie obținută
exclusiv prin mijloace diplomatice. Dacă statele capitaliste vor proceda însă altfel, Uniunea
Sovietică nu va putea să rămână impasibilă în fața unei agresiuni deoarece o intervenție
occidentală în Orientul Mijlociu reprezenta un pericol pe ntru securitatea Uniunii
Sovietice.117

115 Ibidem , p. 116.
116Selwyn Ilan Troen, Moshe Shemesh (eds.), The Suez -Sinai Crisis 1956. Retrospective and reappra isal,
Frank Cass, London, 1990, p. 42-43.
117 O., M., Smolansky, Moscow and the Suez Crisis, 1956: A Reappraisal în Political Science Quarterly ,

65
Începând din a doua jumătate a lunii septembrie, incidentele la granița israeliano –
iordanian ă s-au înmul țit. Simțindu -se amenințat de prezența pe teritoriul egiptean a unor
depozite de armament sovietic, guvernul Ben Gu rion de decis să intervină militar în
Peninsulă Sinai, în noaptea de 29 spre 30 octombrie. În aceeași zi, Franța și Anglia au
lansat un ultimatum la adresa Israelului și Egiptului pentru încetarea conflictului. În acest
context, franco -britanicii crează un plan de ocuparea temporară a Suezului, Ismailiei și a
Port-Said-ului, pentru a asigura libera circulație a navelor pe Canal. Camera Comunelor a
aprobat acest proiect cu 270 de voturi pentru și 218 împotriv ă, iar Adunarea Națională a
votat cu 368 de voturi pentru și 182 împotriv ă. Israelul a acceptat imediat ultimatumul, dar
Egiptul a refuzat să se conformeze. Era necesară o intervenție militară a franco -englezilor,
care urmau să ia Suezul drept gaj și să determine, în cele din urmă, înlăturarea lui Nasser de
la putere. Se conta pe abținerea Statelor Unite, care nu fuseseră consulate și a Uniunii
Sovietice, care era în mari dificultăți din cauza crizei maghiare.118
Intervenția franco -britanic ă în conflictul dintre Israel și Egipt a dus la conturarea
unei reacț ii foarte dure din partea Uniunii Sovietice. Pe 1 noiembrie, Pravda acuza Israelul,
Franța și Marea Britanie de agresiune premeditată împotriva Egiptului, care va avea
consecințe dezastruoase pentru aceste trei state. Acțiunea celor trei avea scopul de a s trivi
mișcarea de eliberare a popoarelor asuprite din Africa și urmărea să restaureze sistemul
colonial.119
Președintele Eisenhower vedea în intervenția franco -britanic ă o ruptură a frontului
atlantic și o neloialitate față de Washington. Pentru țările arabe și asiatice era o manifestare
de colonialism. Pentru multe dintre țările europene, era o slăbire a poziției occidentale a
ONU, în contextul tulburărilor din Ungaria. Cu excepția sprijinului anemic dat de Australia,
Noua Zeelandă și Belgia, Franța, Marea B ritanie și Israelul erau izolate. 120
Pe 1 noiembrie are loc o sesiune extraordinară a Adunării Generale a Națiunilor
Unite. Nu Uniunea Sovietică, nu statele arabe au preluat inițiativa criticării acțiunilor

volumul 80, numărul 4, decembrie 1965, p. 565-566.
118 Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, op.cit. , p. 116-117.
119 O., M., Smolansky, art.cit. , p. 588.
120 Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, op.cit. , p.117.

66
Franței, Marii Britanii și Israelului, ci Statele Unite. Reprezentantul Egiptului, Omar Loutfi,
a acuzat aceste trei state de agresiune militară, iar reprezentantul britanic, Dixon, a răspuns
că scopul Royal Army este să separe combatanții și să protejeze Canalul Suez.121
După ce a propus zadarnic Statelor Unite desfășurarea unor operațiuni militare
comune, URSS a lansat ultimatumuri Franței, Marii Britanii și Israelului pe 5 noiembrie.
Mareșalul Bulganin denunța agresiunea și făcea aluzie la folosirea unor arme moderne de
distrugere, folosite împotriva celo r trei state. În Statele Unite și în Europa de Vest,
ultimatumurile sovietice au creat panică. Președintele Eisenhower l -a sunat pe Anthony
Eden și l -a presat să înceteze operațiunile militare. Franco -britanicii au cedat, pierzând
controlul asupra Canalulu i. Pe 7 noimebrie, Adunarea Generală a ONU a votat cu 64 de
voturi pentru și 12 abțineri crearea unei forțe internaționale care să înlocuiască trupele
franco -engleze.122
Cu toate aceastea, Franța și Marea Britanie nu și -au retras imediat forțele armate de
pe teritoriul Egiptului. A fost nevoie de o nouă rezoluție a Adunării Generale a ONU, pe 23
noiembrie, votată cu 63 de voturi pentru, 5 voturi împotriva și 10 abțineri, prin care se cerea
celor două state să se conformeze deciziei Națiunilor Unite din 7 noie mbrie. Retragerea
trupelor anglo -franceze a început tocmai pe 3 decembrie și s -a încheiat pe 22 decembrie.123
Pe parcursul crizei, Statele Unite ar fi putut folosi mai multe strategii pentru a
distrage atenția opiniei publice internaționale de la chestiunea canalului. Ar fi putut atrage
atenția la blocada arabă ilegală asupra Golfului Aqaba, asupra încurajării de către Nasser a
raidurilor teroriste asupra Israelului sau asupra revoluției din Ungaria. Acționând de parcă
chestiunea Suezului era numai de natură morală, nu și geopolitica, Statele Unite i -au oferit
lui Nasser o victorie diplomatică necondiționată. Miezul problemei ținea însă de definirea
noțiunilor. Conducătorii americani au creionat, pe parcursul desfășurării crizei, trei principii
care fundamenta u politica externă a Washington -ului: obligațiile Statelor Unite față de
aliații săi erau fixate prin documente legale precise; recurgerea la forț ă de către orice

121K., Mahmood, Britan and the Suez Crisis în Pakistan Horizont , volumul 15, numărul 2, 1962, p. 125.
122Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, op.cit. , p. 118.
123Ibidem, p.128.

67
națiune era inadmisibil ă cu excepția cazului în care era strict definită ca autoapărare;
voca ția Statelor Unite era de a fi conducătoarea lumii în curs de dezvoltare.124
Afacerea Suez le -a arătat statelor producătoare de petrol că au la îndemână o armă
puternică a cărei valoare politică nu e de neglijat , dat fiind faptul că interesele marilor
consum atori nu sunt convergente. Ele știu de acum că aceste mijloace de acțiune sunt
eficace, în special asupra Europei. De asemenea, își mai dau seama că Statele Unite au o
politică cu privire la zona arabă diferită de cea a Franței sau Marii Britanii și de fap tul că
pot conta pe sprijinul, atât politic, cât și economic și financiar, al Uniunii Sovietice, alături
de sateli ții săi.125
O altă consecință a Crizei Suezului referitoare la dinamica dintre aliații nord –
atlantici a fost susținerea Canadei pentru Statele Unite, în defavoarea tradiției de a susține
politica externă a Londrei. Criza Suezului va introduce o nouă politică externă canadian ă:
aceea de a urmări interesele proprii pe scenă internațională și de a nu susține necondiționat
politica imperială britanic ă.
Consecința Crizei Canalului Suez a fost eliminarea aproape totală a influenței
franceze și britanice din regiune. Cele două superputeri, Statele Unite, care se bazau pe
Iordania și Arabia Saudită, și Uniunea Sovietică, care se baza pe Egipt și Siria, se aflau față
în față. 126

II.3. Formarea Organizației Tratatului de la Varșovia
Anul 1955 a fost marcat de ȋncheierea tratatelor de pace cu Austria, de primirea
Republicii Federale Germane ȋn NATO și de semnarea Tratatului de la Varșovia. La 14 mai
1955 s -a anunțarea semnarea „ Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală de
la Varșovia” de către conducătorii statelor socialiste europene: Albania, Bulgaria,

124 Henry Kissinger, op.cit. , p. 475.
125 Andre Nouschi, Petrolul și relațiile internaționale din 1945 până în prezent , Traducere de Irinel Antoniu,
Prefață: Ruxandra Ivan, Institutul European, Iași, 2007, p. 112
126 Jean Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, op.cit. , p. 119.

68
Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România , Ungaria și Uniunea
Sovietic ă.
Tratatul de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală a fost semnat după trei zile de
discuții în capitala Poloniei, punând astfel bazele omologului estic al Alianței Nord –
Atlantice. Organizația Tratatului de la Varșovia a fost, înainte de toate, un răs puns la
formarea NATO (cu șase ani în urmă), precum și reacția din partea URSS privind
transformarea Germaniei de Vest în stat independent și aderarea ei la NATO.
Delegația sovietică de la Varșovia a fost condusă de premierul Nikolai Bulganin,
însoțit de m inistrul de externe Molotov și mareșalii Jukov și Konev. Au mai fost prezenți,
din partea URSS, premierii Ucrainei, Bielorusiei și ai statelor baltice, precum și un general
din Republica Populară Chineză, în calitate de observator. Tratatul a fost semnat d e
Uniunea Sovietică și șapte state est -europene: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania
de Est, Unharia, Polonia și România, toate reprezentate de la Varșovia de premierii și
miniștrii de externe. Singura țară europeană comunistă era Iugoslavia, ale căr ei relații cu
Uniunea Sovietică erau încă tensionate, în urma rupturii din 1948.127
Preambulul Tratatului reliefa dorința părților semnatare „ de a crea un sistem de
securitate colectiă în Europa bazată pe participarea tuturor statelor europene, indiferent
de orânduiala lor socială și de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în interesul
păcii în Europa „
Principalul obiectiv al P actului de la Varșovia era de a asigura securitatea imperiului
sovietic și obediența statelor -statelit. Astfel, clauza ch eie a T ratatului asigura controlul
Moscovei asupra Europei de Est, acordându -i acesteia dreptul de a -și păstra trupele
staționate pe teritoriul „aliaților” săi. Tratatul urma să rămână în vigoare timp de 20 de ani
sau până la semnarea unui pact de securita te Est -Vest; astfel, el a fost reînnoit în 1975, apoi
din nou în 1985.128
Crearea Tratatului de la Varșovia a constituit o evidentă expresie a manifestării
Războiului Rece pe continentul european, divizat în cele două sisteme antagonice sub

127 Loth Wilfried , op. cit., p. 286.
128 Henry Kissinger, op.cit , p. 486 .

69
raport social -economic, politic și militar. Într -o primă analiză, Tratatul poate fi considerat o
replică la crearea Alianței Nord -Atlantice, în special după aderarea R.F. Germania la
această alianță, dar conotațiile politico -militare ale acestuia converg spre materializare a
deciziei Moscovei de a -și subordona în mod instituționalizat potențialul militar al statelor
semnatare ale Tratatului.
În conformitate cu prevederile Tratatului de l a Varșovia și ale Protocolului î ncheiat
cu acest prilej, au fost constituite în periada u rmătoare structurile de conducere și de
execuție, politice și militare ale noii organizații. Primul organ al Tratatului era Comitetul
Politic Consultativ, în care fiecare stat semnatar era reprezentat printr -un membru al
guvernului sau printr -un alt reprez entant numit în mod special. Din Comitetul politic
consultativ făc eau parte șefii statelor membre, iar la ședințele acestuia participau primii –
miniștrii, miniștrii Afacerilor Externe, miniștrii Apărării, precum și secretarii cu relațiile
externe ai partide lor comuniste din țările respective, comandantul șef al Forțelor Armate
Unite și șeful Statului Major al Forțelor Armate Unite (primul comandant șef a fost numit
mareșalul sovietic A. I. Antonov) .129
După modelul NATO, Tratatul de la Varșovia aduna forțele militare ale statelor
semnatare sub o comandă militară unică , inițial . Astfel, în armatele statelor membre armele
au fost standardizate, au fost introduse manualele militare ale armatei sovietice, s -au
organizat programe comune de pregătire, manevre comun e anuale și, nu în ultimul rând,
uniforme inspirate din stilul armatei sovietice.
Potrivit articolului 4 din acest tratat: ” Ȋn cazul unui atac ȋn Europa, din partea
vreunui stat sau grup de state ȋmpotriva unuia sau mai multora state semnatare ale
Tratatul ui, ȋn cadrul exercitării dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, ȋn
conformitate cu articolul 51 Cartei Organizațiilor Națiunilor Unite, va acorda statului sau
statelor care au fost supuse unui asemnea atac ajutor imediat, ȋn mod individual, ȋ n
ȋnțelegere cu celelalte state semnatare ale tratatului și prin toate mijloacele ce i se par
necesare, i nclusiv folosirea forței armate ” .130

129 Loth Wilfried, op. cit., p. 288 .
130 Ibidem , p. 289.

70
În general, în primii săi ani de existență, Pactul de la Varșovia a reprezentat mai
mult o monedă de schimb a Uniun ii Sovietice, invocată în negocierile diplomatice cu
Occidentul, decât o alianță politico -militară stricto senso. După crearea Pactului de la
Varșovia, foarte puțin din activitatea acestuia a fost direcționată spre construirea și
conferirea de substanță unei alianțe politico -militare. Uniunea Sovietică a pus accent în
special pe utilizarea instituțiilor Pactului ca instrument de c ontrol și subordonare a „aliaților
minori”. Statul Major General sovietic a procedat la înlocuirea treptată a consilierilor cu un
reprezentant militar sovietic al Pactului de la Varșovia în fiecare stat membru al alianței.
Aceștia aveau misiunea de a direc ționa și monitoriza instruirea militară și programele
privind dotarea și înzestrarea armatelor statelor respective pentru a fi în deplină
concordanță cu imperativele și exigențele politico -militare ale Uniunii Sovietice.131
Pe termen lung, prin înființarea T ratatului de la Varșovia, Uniunea Sovietică a
obținut un instrument eficient pentru promovarea integrării politice a statelor -satelit, alianța
militară fiind un auxiliar important pentru menținerea a cestora sub un riguros control.132
Adoptarea deciziilor în cadrul structurilor politico -militare al e Tratatului de la
Varșovia, rel ațiile fratelui mai mare URSS cu alții mai mici, au dovedit că între principiile
prevăzute în documentele constitutive și declarațiile de bună intenție era o mare diferența.
Ca urmare nu au întârziat să apară rebelii: Ungaria și Polonia revoltate în 1956 și readuse
imediat la ordine prin forța si amenințare cu forța; Albania care din 1961 nu a mai participat
la activitățile Tratatului și care în 1968 și -a făcut cunoscută decizia de a se retrage din
Tratat; România care a început să -și afirme autonomia, îndeosebi după retragerea de pe
teritoriul ei a trupelor sovietice și adoptarea Declarației de independență din 1964, devenind
un aliat rebel, după intervenția trupelor sovietice susținute de trupe poloneze, ungare
bulgare și est -germane, împotriva Primăverii de la Praga. 133

131 Thomas Parissh , op.cit . p. 265.
132 Henry Kissinger, op.cit , p. 495.
133 Thomas Parissh , op.cit . p. 270 .

71
II.4. Competiția pentru cucerirea spațiului cosmic
Războiul Rece s-a purtat nu doar pe pământ, pe apă, sub apă, în aer, ci și în afara
atmosferei terestre, în spațiu. De altfel, acest ultim duel a fost și cel mai acerb disputat, cele
doua tabere încercand astfel să-și umileasca adversarul, să-l depășească la toate capitolele și
apoi să-și proslavească „ideologi a superioară”.134
Competi ția pentru întâietatea în spațiu începuse imediat după cel de-Al Doilea
Război Mond ial, când atât americanii cât și sovi eticii încercaseră să descopere secretele
savanților naziști în știința rachetelor, acei specialiști pricepuți care-i permiseseră lui Hitler
să asalteze Londra cu bombele zburătoare V-2. Ambele tabere au realizat potențialul imens
al tehnologiei germane și au căutat să pună mâna pe cât mai multe informații referitoare la
aceasta. În aprilie 1945, în munții Harz, din Germania Centrala, soldatul John Gallione,
aflat în misiune de recunoaștere, a ob servat gura unui tunel, p rintre copaci. De jur
împrejur se aflau cadavre atât de slabe încât militarul a avut impresia că are vedenii:
„Oamenii aceia erau așa de slabi că li se vedea șira spină rii prin stomac!”, va spune el,
îngrozit, mai tărziu.
Cadavrele aparțineau unor muncitori sclavi, aduși din toată Europa, spre a lucra la
cel mai secret proiect german. Fără să știe, Gallione descoperise intrarea în
Mittelwerk, uriașa uzină subterană unde se fabricau rachetele V-2. Vestea i-a luat prin
surprindere pe generalii americani, care nu se așteptaseră la un asemenea noroc dar nici
nu au stat cu mâinile încrucișate. Cum teritoriul respectiv urma să intre în compone nța
zonei de ocupație sovietică, ei s-au mișcat extrem de rapid și au curațat, într-un timp scurt,
o suprafață de câteva sute de mii de metri pătrați de galerii și săli subterane, punând mâna
și pe compo nente ale rachetelor V-2, când, pe 14 iulie 1945, rușii au sosit la fața locului,
tunelele Mittelwerk erau goale.
În următoarele 18 luni, rușii au încercat să pună cap la cap puținele piese ale
puzzle-ului V-2 pe care le capturaseră, reușind să înțeleagă, în mare, modul cum funcționau

134 https ://2012en.wordpress.com/tag/spatiu/

72
rachetele. Dar savanții germani care lucraseră la fabricarea „armei răzbunării”, precum
și „creierul” programului, Wernher von Braun135, fuseseră deja capturați de americani.136
De partea cealaltă, omul care l-a învins pe Von Braun în cursa spațială a fost el
însusi un muncito r- sclav, dar nu în taberele de mu nca naziste, ci în gulagul stalinis t.
Serghei Korolev, principalul realizator al programului spațial NII-88, care va trimite în
cosmos satelitul Sputnik, studiase ingineria aeronautică și colaborase cu unul di ntre cei mai
străluciți specialiști în do meniu, Mihail Tihonr avov. Dar, ca și alte milioane de oameni,
Korolev a fost condamnat, în timpul Marii Terori, la zece ani de muncă silnică în minele
din Koli ma, cel mai temut gulag sib erian. Invazia Rusiei de către Hitler și faptul că Stalin
avea nevoie de ingineri militari. Korolev a fost mutat într-o închisoare cu Securitate
minima și, la sfârșitul războiului, se alăturase deja echipei de cercetători care stud iau
armamentul balistic al Germaniei.
În 1956, când Ni kita Hrușciov a inspectat fabrica de rachete NII-88, K orolev a fost
desemnat inginer- șef al acesteia. Pe atunci, americanii dețineau superioritatea absolu tă
în materie de armament, având 3000 de bombe atomice și termonucl eare. Rușii aveau
aproape de 20 de ori mai puțin. Dar când Korolev i-a arătat ce putea face racheta NII-
88137, Hrusciov a fost entuziasmat.
Cond ucerea sovi etică a dispus construirea în Kazahstan a unui cosmod rom, de unde
să se lanseze în spațiu rachetele proiectate de Korolev. După câteva încercari eșuate, în
august 1957, ra cheta R-7 a depășit atmosfera terestră și s-a îndreptat spre Marea Barents,
aterizând la locul stabili t, în Siberia. Doar că, din cauza tem peraturii ridi cate, încărcătura

135 Obsedat de visul cuceririi spațiului, el n-a ezitat să se alăture Partidului Nazist, în 1937, p entru a face
rost de fonduri necesare proiectelor sale și, trei ani mai târziu, va accepta invitația lui Heinrich
Himmler, înscriindu-se în SS. Genialul savant a reușit să-l convingă pe Hitler să-i aloce mai mulți
bani prezentându-i un film de p ropagandă, despre calitațile uluitoare ale rachetei la care lucra.
Dictatorul a fost î ncantat și a dispus ca von Braun să se bucure de toate facilitățile cerute. În 1945, în
vreme ce colegii săi din SS erau judecați și spânzurați pentru crime de război, von Braun a fost dus în
cel mai mare secret în Statele Unite, fără să aibă nici macar pașaport și a colaborat la programul
spațial american până în 1977, când a muri t. Dar dosarul său de colaborator al nazismului n-a fost
făcut public decât peste șapte ani, prilej pentru mu lti să înteleagă rolul jucat de acest savant fără
scrupule în sângeroasa bătălie a Angliei, când mii de civili englezi au căzut victime rachetelor sale.
136 https ://2012en.wordpress.com/tag/spatiu/
137 O armă minune pentru acele timpuri, în sensul că avea o raza de acțiune de 8000 km (cea mai bună
rachetă americana abia ajungea la 3000 km!), se deplasa cu o viteză uluitoare și putea purta un focos
nuclear de o suta de ori mai puternic decât cel lansat asupra Hiroshimei.

73
nucleara fusese distrusă, la înalțime. Cum să i se prezinte lui Hrușciov un asemenea
rezultat necorespun zător? Și atunci Korolev a avut o idee geniala: el a propus instalarea
în vârful rachetei a unui s atelit artificial, înzestrat cu un mic emițător radio. Liderul
sovietic a fost fascinat de idee, dându-și seama ce succes propagandistic ar fi însemnat
acest lucru. Și într-adevăr, pe 4 octombrie, buton ul de lans are al rachetei R-7 a fost apăsat.
Timp de câteva minute, toți operatorii de radiogoniometrie de pe teritoriul URSS au
înghețat, în așteptare. Apoi, unul dintre ei a strigat: „Am primit semnalul! Sputnik a
vorbi t!”
Programul Spatial Sovietic se r eferă la rechete si programe de explorare a spatiului.
De-a lungul istoriei sale de șaizeci de ani, programele militare secre te au fost responsabile
pentru o serie de realizări de pionierat în zborul în spațiul cosmic , incluzănd prima rachetă
balistică intercontinentală (1957), primul satelit (Sputnik1), primul animal în spațiu (pe
câinele Laika Sputnik 2), primul om în spațiu și pe orbita Pământului (cosm onautul Yuri
Gagarin la Vostok 1), prima aselenizare pe Lună (1959) fără pilot, primul autovehicul
în spațiu, prima stație spațială, și prima sondă interplanetară.
Programul spațial al URSS, inițial amplificat de asistența oamenilor de știință
capturați din programul avansat de rachete germane, a fost susținut în principal de ingineri
și oameni de știință sovietici după 1955, și s-a bazat pe cunostințele teoretice descoperite
de Konstantin Eduardovich Tsiolkovskii, uneori cunoscut ca părintele astronauticii
teoretice, Serghei Koroliov (Korolev) fost șef al grupului de design principal sau "designer
sef" (un titlu standard p entru pozițiile similare din URSS). Spre deosebire de concurentul
său american în "cursa spațială", NASA care a avut o singură agenție de coordonare,
programul de URSS a fost împărțit între mai multe grupuri de proiectare concurente
condu se de Koroliov, Yangel Mihail, Valentin Glushko, și Ch elomei Vladimir. 138
Din c auza statutului programului “informații clasificate”, și din cauza propagandei
comuniste, anunțurile privind rezultatele unor misiuni au fost amâna te până când au fost
convinși că acestea au fost încunu nate de succes, eșecurile, uneori, au fost ținute secrete.
În cele din urmă, ca urmare a politicii lui Mihail Gorbaciov de “glasnost” (transparență),
în anii 1980, multe fapte despre programul spațial au fost declasificate. Eșecurile notabile

138 https ://2012en.wordpress.com/tag/spatiu/

74
din anii 1966 și 1968 au fost facute publice: moartea lui Koroliov, a lui Vladimir
Komarov (prabușirea rachetei Soyuz), a lui Yuri Gagarin (într-o misiune de rutina cu un
avion de lupta cu jet), și experiența dezastruoasă a uriașei rachete N-1 destinată pentru a
transporta un echipaj uman pe Luna, și care a explodat la scurt timp după lansarea la
fiecare dintre cele patru teste fără pilot.
Deși oficialitățile americane au încercat să minimalizeze performanța, în toate
celelalte țări ale lumii, succesul lui Korolev a fost recunoscut: sovieticii câștigaseră cursa
spațială, umilindu-și adversarii. Peste mai bine de un d eceniu acestia iși vor lua însa
revanșa, cucerind Luna…
În anii '60, pe măsură ce americanii și sovieticii a u început să reflecteze serios la
posibilitatea trimiterii unui om pe lună, ambițiosul proiect a deschis o serie de probleme ce
trebuiau puse la punct în ambele state. Înainte de toate, trebuiau înființate instituții
corespunzătoare – agențiile spațiale, t rebuiau recrutați și pregătiți astronauți și cosmonauți
și, poate cel mai important, trebuia creată tehnologia care să permită aterizarea pe lună.
Ca urmare a programului spațial sovietic de lansare a primului satelit artificial
(Sputnik 1) în 4 octombrie 1957, atenția SUA s-a orientat către eforturile proprii în ce
privește programul spațial. Congresul SUA, alarmat de evidenta amenințare asupra
securității și a poziției de lider în tehnologie a SUA, a îndemnat la o reacție rapidă și
imediată; președintele Dwight D. Eis enhower și consilierii săi au dezbătut măsuri în acest
sens. Câ teva luni de dezbateri au condus la decizia înființării unei noi agenții care să
condu că toate acțiunile nemilitare în spațiu.
În 29 iulie 1958, președintele Eisenhower a semnat actul prin care se
înființează Agenția Spațială Americană (NASA). Când și-a început activitatea la 1
octombrie 1958, NASA era constituită în principal din patru laboratoare și câțiva din cei
8.000 de angajați ai Agenției guvernamentale pentru aeronautică vechi de 46 de ani, NACA
(National Advisory Committee for Aeronautics.139
Primele programe NASA au fost cercetări privind zborul spațial cu echipaj uman și
au fost conduse sub presiunea competiției între SUA și URSS (Cursa spațială) în timpul
Războiului Rece. Programul Mercury, inițiat în 1958, a plasat NASA pe calea explorării

139 https ://2012en.wordpress.com/tag/spatiu/

75
spațiului cosmic de către om cu misiuni desemnate să descopere dacă omul poate
supraviețui în spațiu. La 5 mai 1961, astronautul Alan B. Shepard Jr. a devenit primul
american în spațiu când a pilotat Freedom 7 într-un zbor suborbital. John Glenn a fost
primul American pe orbită în jurul Pământului la 20 februarie 1962 într-un zbor de 5 ore cu
Friendship 7. Odată ce Mercury a dovedit că zborul în spațiu cu echipaj uman este
posibil, a fost lansat proiectul Gemini pentru pregătirea misiunilor lunare. Primul zbor cu
echipaj uman al proiectului Gemini a fost Gemini III la 23 martie 1965, din echipaj
făcând parte Virgil "Gus" Grissom și John W. Young.
Au urmat alte nouă misiuni, demonstrând că zborul de lungă durată cu echipaj uman
este posibil, dovedind că întâlnirea și andocarea cu un alt vehicul spațial este posibilă și au
cules date medicale asupra efectelor impond erabilității asupra organismului uman.Urmând
succesului progr amelor Mercury și Gemini, progr amul Apollo a fost lansat pentru a
încerca munca în spațiu și zborul omului în jurul Lunii, dar nu și pe ea. Obiectivele
progr amului Apollo au fost radical modificate ca urmare a anunțului președintelui John F.
Kennedy din 25 martie 1961, conform căruia Statele Unite ar trebui să trimită oameni pe
Lună și înapoi pe Pământ în siguranță până în 1970. Astfel Apollo a devenit un progr am
de aselenizare a omului pe Lună. Programul Gemini a fost pornit la scurt timp pentru a
furniza un vehicul spațial interimar care să demonstreze tehnicile necesare pentru acum
mult mai complicatele misiuni Apollo.
După opt ani de misiuni preliminare, inclusiv prima pierdere de astronauți ai
NASA la lansarea lui Apollo 1 când acesta a luat foc, programul Apollo și-a atins
scopurile odata cu Apollo 11 care a dus primii oameni pe Lună, Neil Armstrong și Buzz
Aldrin, la 20 iulie 1969 și i-a întors în siguranță pe Pământ la 24 iulie. Primele cuvinte ale
lui Armstrong la coborârea din modulul lunar Eagle au fost: “Este un pas mic pentru om,
un salt uriaș pentru omenire” ("That's one small step for [a] man, one g iant leap for
mankind."). Doisprezece oameni au pus piciorul pe Lună până la sfârștul progr amului
Apollo în decembrie 1972.140

140 http://www.historia.ro/tag /cursa -spatiala

76
II.5. Criza rachetelor din Cuba
Trep tat, criză după criză, cele două blocuri își trasaseră mai bine pe teren linia care
le separa. Criza din Cuba a i zbucnit în toamna lui 1962 și a fost prin multe aspecte puctul
de plecare al unei înlănțuiri fără sfărșit de echiv ocuri, neînțelegeri, ranchiun e.
În ianuarie 1959, dictatorul cubanez Fulgencio Batista, care se bucu ra de sprijinul
SUA , a fost răsturnat de la putere de armata de gherilă a lui Fideo Castro. Inițial,
administrația Eisenhower a privit cu ochi buni revoluția cubaneză, căci Batista ajun sese să
fie un aliat care strica imaginea Americii, iar un guvern democratic la Havana, care urmărea
inițierae reformelor sociale necesare, avea să fie, în viziunea Washingtonului, un aliat mult
mai stabil și de încredere. S -a dovedit însă că liderii de la Casa Albă au fost prea naivi în
ceea ce -l privea pe Castro.141
Statele Unite beneficiau în acel moment de o bază navală la Guantanamo și mulți
investitori americani aveau interese în Cuba datorită forței de muncă ieftine. Practic, o mare
parte din industria și agricultura insulei era în proprietatea americanilor. De aceea,
guvernele de la Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei pentru a -și
apăra interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze problemele
fundamentale ale cubanezilor – sărăcie, rată mică de alfabetizare și un sistem de sănătate la
pământ – fără a afecta interesele Statelor Unite. În plus, în viziunea lui Castro și a multor
cubanezi, dominația americană era una din cauzele principale ale problemelor Cub ei, și ea
trebuia înlăturată.
Proprietățile americane au fos expropiate de noul guvern, inamicii învinși ai lui
Castro au fost tratați fără milă, iar alegerile au fost amânate până când grupul fidel al lui
Castro pusese mâna pe toate pârghiile puterii. Și pe măsură ce atitudinea lui față de Statele
Unite ale Americii se înăsprea, Castro devenea din ce în ce mai popular, fapt care la
Washington devenea inacceptabil.
Președintele Eisenhow er a dat ordin CIA -ul să -l înlăture pe Castro, iar A genția a
organizat diverse acțiuni în Cuba ce aveau ca scop destabilizarea regimului. Au existat și

141 Sergio Romano, op.cit . p. 77.

77
mai multe tentative de asasinare a liderului cubanez, iar Cubei i -au fost impuse sancțiuni
economice, fapt ce a afectat enorm exporturile țării. Însă Castro nu s -a lăsat intim idat de
aceste ostilități, ba din contră: a devenit mai sigur pe sine și s -a transformat într -un și mai
fervent adversar al SUA. Iar în logica Războiului Rece, el devenea astfel un potențial aliat
al sovieticilor. Dezvoltarea relațiilor dintre regimul lui Castro și Uniunea Sovietică au făcut
ca americanii să perceapă Cuba ca o amenințare crescândă la adresa hegemoniei americane
în emisfera vestică, o amenințare ce nu mai putea fi tolerată.142
Episodul cu invazia eșuată din Golful Porcilor, din aprilie 1961, p lan conceput încă
din timpul lui Eisenhower. Însă experimentatul general, care condusese în 1944 debarcarea
din Normandia, și -a dat seama de riscurile planului și a ezistat să -l pună în aplicare. Însă
succesorul lui, Kennedy, nu a mai ezitat. Castro speras e că un nou președinte avea să fie
mai puțin ostil regimu lui său, dar s -a înșelat . În primul rând, Kennedy și -a construit
campania pentru alegeri acuzându -i pe republicani că nu sunt suficienți de duri față de
comuniști, insistând că problema Cubei poate p une în pericol întreaga emisferă vestică.
Apoi, investitorii americani au avut grijă ca președintele Kennedy să nu uite această
retorică odată ajuns în Biroul Oval. Aceștia se temeau că programul lui Castro poate deveni
baza unui val de naționalizări a com paniilor americane în întreaga America Latină.143
Mai mult decât atât, președintele Kennedy se simțea ca și cum ar fi fost jignit de
Castro, care sfidase puterea Americii și nu se lăsase intimidat. Supraviețuirea lui Castro era
ca un fel de afront personal a dus mândriei americane. Kennedy a devenit obsedat de teama
că Fidel ar fi putut exporta revoluția și în alte state latino -americane. Robert McNamara
avea să declare ulterior că administrația Kennedy ajunsese de -a dreptul „ isterică” în ceea
ce privea chesti unea Cubei. Iar Kennedy era mult mai ostil lui Castro decât fusese
Eisenhower, însă nu era și la fel de precaut ca generalul.
Uniunea Sovietică salutase revoluția cubaneză, iar ostilitatea americană vizavi de
regimul lui Castro creștea direct proporțional cu sprijinul pe care URSS l -a arătat față de
Cuba. Țara nu a fost niciodată un adevărat servitor al Moscovei, dar dependeța sa față de

142 www.historytoday.com .
143 Henry Kissinger, op. cit., p. 491.

78
centrul de la Kremlin a crescut datorită nevoilor pentru ajutor militar și economic. Atât la
Moscova, cât și la Havana se credea că americanii plănuiesc invadarea Cubei, iar Hrușciov
nu putea permite la acel moment dispariția singurul stat comunist din emisfera vestică.
În plus, Hrușciov avea și alte probleme. El era conștient de marea diferență care
exista între dotarea mil itară a Americii și respectiv a Uniunii Sovietice, mai ales în materie
de rachete balistice intercontinentale. În 1962, americanii au instalat în Turcia rachete
Jupiter, care puteau atinge oricând ținte de pe teritoriul URSS. Hrușciov s -a gândit – în
dorin ța de a nu -i lăsa pe americani să se afirme în fața Uniunii Sovietice – că ar putea
staționa, la rândul său, rachete pe teritoriul Cubei, de unde puteau ataca continentul
american. Era o modalitate relativ ieftină de a anula avantajul americanilor în mater ie de
rachete (în comparație cu cheltuielile cerute de mărirea arsenalului miltitar), ar fi
împiedicat invazia insulei și ar fi fost un răspuns potrivit pentru rachetele staționate în
Turcia. În plus, conform dreptului internațional, URSS putea trimite ac ele rachete în Cuba
atâta timp cât guvernul cubanez era de acord.144
În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba. Evident, totul trebuia să se
desfășoare în cel mai strict secret până când rachetele deveneau operaț ionale. A fost un
proiect prea vast și complex pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală
primele zvonuri privind existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații
primite de la emigranți sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în presă,
diplomații sovietici – care nu fuseseră puși la curent cu operațiunile – au negat toată
povestea. Astfel se poate explica șocul acestora atunci când au fost confruntați cu imaginile
aeriene surprinse pe data de 14 octombrie 1962.145
Kennedy la rândul său a fo st cu totul uimit; în opinia sa, comportamentul lui
Hrușciov era extrem de provocator și foarte greu de explicat. Hrușciov, care s -a dovedit a fi

144 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza -rachetelor -cuba
145 Într-un discurs televi zat de o extraordinară gravitate, președintele american , John F. Kennedy , a anunțat că
avioanele americane de spionaj au descoperit baze sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în
Cuba . Aceste rachete, purtând focoase termonucleare , constituiau un per icol iminent deoarece, având
rază de acțiune medie (2000 km), erau capabile să lovească un număr mare de orașe americane foarte
importante, precum Washington . Dintr -o dată, rachete sovi etice puteau atinge teritoriul american,
amenințând să discrediteze doctrina nucleară americană a represaliilor masi ve.

79
destul de naiv în privința reacțiilor pe care le aștepta din partea americanilor, nu și -a dat
seama că poveste a va fi interpretată, din viziuna SUA, ca o gravă lovitură la adresa
prestigiului național. Chiar dacă cele câteva zeci de rachete nu alterau în niciun fel balanța
forțelor în favoarea Cubei, dacă americanii ar fi acceptat ca rachetele să rămână pe teritor iul
Cubei, s -ar fi creat imaginea unei Americi slabe. Iar în Războiul Rece aparențele erau totul!
Kennedy a cochetat cu ideea unei lovituri în forță: atacuri aeriene și invazia insulei.
Dar își învățase lecția de pe urma episodului anterior. Alternativa pr opusă a fost blocada
navală sau, după cum prefera Kennedy să o numească, „carantina ”. Abia după ce blocada a
fost pregătită, guvernul a acceptat ca subiectul să fie făcut public. Societatea americană, dar
și opinia publică internațională au fost șocate. Mu lți au început să se gândească la
izbucnirea celui de -al treilea război mondial care ar fi fost, în mod inevitabil, unul nuclear.
Pe 23 octombrie, 27 de nave sovietice se îndreptau spre Cuba și, implict, spre linia blocadei
impusă de americani. Kennedy tre buia să se gândească în acel moment ce măsuri va lua
dacă sovieticii ignorau avertismentele americanilor și depășeau linia. Din fericire însă,
președintele american a primit în aceeași zi veștile potrivit cărora primele nave sovietice au
oprit înaintarea.146
La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul -General al ONU , generalul
U.Thant a trimis apeluri private lui Kennedy și omologului său sovietic, Nikita Hrușciov ,
insistând ca guvernele lor să " se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și
care ar putea aduce riscul unui război ". La ordinul Șefilor Uniți ai Statului -Major, forțele
militare americane au intrat în DEFCON 2, cel mai înalt grad de alertă atins vreodată în
epoca postbelică, deoarece comandanții militari se pregăteau pentru un război pe toate
planurile cu Uniunea Sovietică .
La 25 octombrie , transportorul aerian USS Essex și distrugătorul USS Gearing au
încercat să intercepteze petrolierul sovietic “București” pe când acesta din urmă trecea
peste linia de blocadă a Cubei . Nava sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s -a abținut să
captureze nava cu forța, considerând puțin probabil ca petrolierul să transporte armament.
La 26 octombrie , Kennedy a aflat că lucrările la bazele de proiectile din Cuba continuă fă ră

146 www.historytoday.com

80
întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba . În aceeași zi,
sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de proiectile (rachete) vor fi
demontate în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba .
În ziua următoare 27 octombrie , totuși, Hrușciov s -a contrazis, cerând, în public,
demontarea bazelor americane de rachete din Turcia , presat fiind de comandanții militari
sovietici. În timp ce Kennedy și sfăt uitorii săi din timpul crizei dezbăteau această
întorsătură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât în Cuba , iar
pilotul ce -l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului ,
Kennedy a interzis o replică militară, excep tând cazul în care mai multe avioane de
supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza mereu mai adâncă,
Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze, în secret, bazele de rachete din
Turcia , dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru –
cheie al NATO .
La 28 octombrie , Hrușciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și
îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba . Transmițând mesajul acesta publicului
prin Radio Moscova, UR SS-ul își confirma dorința de a continua pe linia soluției propuse
de americani cu o zi înainte. În acea după -amiază, tehnicienii sovietici au început să
demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. Criza
proiectilelor cubaneze era încheiată. În noiembrie , Kennedy a retras blocada navală și, până
la sfârșitul anului, toate rachetele ofensive au fost retrase din Cuba . Curând după acestea,
SUA și-a retras, în tăcere, proiectilele din Turcia .147
Atât Kennedy și Hrușciov au fost, la început, agresivi și mult prea încrezători în
forțele proprii, odată ce și -au dat seama de situația extrem de dificilă în care au ajuns, cei
doi lideri s -au arătat gata să caute, în mod responsabil, o soluție pașnică.
Pe de o parte, Hrușicov, dar și Cast ro, ar fi trebuit să -și dea seama de riscurile
aducerii rachetelor în Cuba. Operațiunea nu putea fi păstrată secretă și era clar că Statele

147 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza -rachetelor -cuba

81
Unite vor adopta o poziție dură! De cealaltă parte, Kennedy a permis ca adversitatea lui față
de Castro și Cuba în g eneral să -i întunece gândirea rațională. În plus, el nu a dorit să
încerce rezolvarea situației în mod discret și diplomatic, transferând chestiunea în sfera
publică.
Criza rachetelor din Cuba a fost de fapt benefică lui Kennedy din punct de vedere al
imag inii sale în Occident. Pe de altă parte, în opinia colegilor săi de la Kremlin, Hrușciov
suferise o înfrângere umilitoare. Acest fapt avea să -i fie reproșat, iar în octombrie 1964, el
avea să -și piardă poziția de lider al URSS.148
Șocul acestei crize a schi mbat natura relețiilor ruso -americane. S -a stabilit o linie
direct permanentă Moscova Washington DC, pentru a Evita dificultățile anterioare de
comunicare dintre conducătorii celor doua națiuni. Era sesizabilă dorința de a evita
confruntările și de a desti nede relațiile internaționale.149

148Sergio Romano , op.cit. p. 78.
149 Martin McCaulay , op., cit., p.74.

82
CAPITOLUL III

METODE MODERNE ȘI TE HNICI DE EVALUARE

III.1. Aplicații ale tehnicilor moderne în transmiterea cunoștințelor
În școala tradițională informaționalul pri ma, asupra lui se îndrepta atenț ia, el fiind
centrul instruirii. În cadrul acestei paradi gme se pornea de la informație î n ipoteza
implicită potrivit că reia cel ce cunoaste informațiile poate automat opera cu ele la nivel
satisfacă tor. Această concepție a generat pe alocuri performanțe înalte, dar la nivelul masei
de elevi a generat eșecuri, care au obligat sistemele de învatamant deschise să recurgă la
reforme de mare amploare.
Dezideratul care se impune a fi avut astăzi în vedere vizează înzestrarea elevului cu
un ansamblu structurat de comp etențe de tip functional. Aceasta înseamna trecerea de la un
enciclopedism al cunoașterii, imposibil de atins în condițiile de astăzi, când multiplicarea
informațiilor se petrece cu o viteza extraordinară, la o cultură a acțiunii contextualizate,
care pres upune aplicarea optimă a unor metode procedee și strategi i adecvate.150
Metoda este o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun
de a preda, ce reuneste într -un tot unitar eforturile profesorului și ale elevilor săi. Metoda
are un ca racter polifuncțional. În sensul că ea poate să participe simultan sau succesiv la
realizarea mai multor obiective instructiv -educative. Opțiunea profesorului pentru o
anumită metodă didactică constituie o decizie de o mare compexitate. Alegera unei metod e
se face ținând cont de finalitatea educației, de conținutul procesului instructiv -educativ, de
particularitățile de vârs tă și individuale ale elevilor , de psihologia grupurilor școlare, de
natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența d idactică a profesorului.
Procedeul didactic

150 Felicia Adăscăliței, Marilena Bercea, Doru Dumitrescu,Li viu Lazăr, Mihai Manea, Mirela Popescu , op.cit.,
p. 11.

83
Metoda se aplică într -o suită de operații concrete numite procedee. Procedeul
reprezintă o tehnică mai limitată de acțiune, un simplu detaliu, o particularizare sau o
componentă a metodei. Metoda poate deveni ea însăși un procedeu în contextul altei
metode, sau un procedeu poate fi ridicat la rang de metodă la un moment dat. 151
Strategiile didactice
Reprezintă o structurare a operațiilor de învățare, a unui set de activități – predare,
învățare, evaluare – în condiț iile de maximă eficiență. Strategiile didactice determină o
anumită ordine de combinare a diferitelor metode, procedee, mijloace de învățământ și
forme de grupare, organizare a elevilor, arătând ce face profesorul și ce fac elevii, lăsând
loc intervenției creatoare a profesorului. Strategiile didactice se aleg în funcție de
obiectivele și conținutul procesului instructiv -educativ, de nivelul de cunoștințe al elevilor,
de tipul activității didactice și de locul unde se desfășoară aceasta.
Caracterul activ al învățării, aplicare a operațiilor gândirii logice ( analiza, sinteza,
abstractizarea, generalizarea), prezintă o importanță deosebită pentru asimilarea
cunoștințelor, pentru formarea deprinderilor specifice. Operațiile elevului „ se transformă”
în adevărate instrumente ale cunoașt erii, formându -se astfel, după P iaget, „ Structuri de
asimilare”. Asemenea structuri cuprind operații interiorizate.152
De exemplu, în cadrul lecțiilor despre Lumea postbelică și problemele sale, la clasa
a VII -a, învățarea prin des coperire presupune din partea elevilor operatii de analiză și
sinteză, comparație, iar din partea profesorului atragerea elevilor în activități de investigare,
de căutare și descoperire a caracteristicilor unor evenimente istorice, prin crearea unor
situa ții conflictuale, problematizate, care suscită interesul și curiozitatea, determină
formarea și dezvoltarea operațiilor de gândire.
Fiecare lecție de istorie se relizează cu ajutorul unei multitudini de metode și
procedee, atât cele clasice cât și cele car e presupun folosirea tehnicilor audio -vizuale

151 Gheorghe Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaiei, Elemente de didactica istoriei , Editura Graphys, Iaș i, p.
50.
152, Felicia Adăscăliței, Marilena Bercea, Doru Dumitrescu, Liviu Lazăr, Mihai Manea, Mir ela Popescu ,
op.cit., p. 55 .

84
moderne, accesul la internet,etc. în același timp, strategiile euristice – învățarea prin
problematizare, învățarea prin descoperire, se realizează în strânsă corelație cu metode
precum: observația, conversația, etc, care devin metode ale acestor modalități de lucru.
În continuare vor fi prezentate câteva metode didactice folosite la clasă pentru
predarea temelor din cadrul unității de învățare:” Lumea postbelică și problemele sale.”
Prezentarea temelor se face du pă criteriul capacității acestora de activizare a
elevilor, în succesiunea următoarelor grupe:
Metode de muncă independentă, specifice predării -învățării istoriei
-observarea independentă
-învățarea prin descoperire
-învățarea prin problematizare
-asaltul de idei
Metode care asigură corelarea activității independente cu cele colective:
-demonstraț ia
-conversația
-dezbaterea153
Observarea independentă
Prin această metodă elevii percep activ și selectiv anumite aspecte a le
evenimentelor și proceselor e volutiei istorice, cu o valoare deosebită în perceperea
anumitor aspecte și înțelegerea corectă a evenimentelor prezentate.
Principalele cerințe în aplicarea observării independente:

153 Gheorghe Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaiei, op. cit., p. 64.

85
-observarea este organizată și dirijată de către profesor pe cale orală ( în core lație cu
explicația), prin nota rea pe tablă a sarcinilor de lucru și cu ajutorul fiș elor de muncă
independentă.
Profesorul dirijează observațiile în funcție de conținutul care urmează să fie asimilat
și de particularitățile de vărstă ale elevilor, în două moduri:
-la clasele mici, de la particular, la general
-la clasele mari, elevii observă trăsăturile caracteristice ale unor evenimente sau procese
istorice, esența lor, renunțându -se la observarea unor elemente nesemnificative
Profesorul dirijează elevii l a sfârșitul secvenței de instruire la stabilirea rezultatelor
și concluziilor care sunt, eventual, notate pe tablă.
În realizarea observării independente, asigurarea individualizării muncii elevil or se
realizează cu ajutorul fișei de lucru. Fiș a cuprinde m ai multe sarcini de lucru, a căror
realizare, prin observare și acț iune independentă, permite descoperirea și aprofundarea de
catre elevi a informațiilor istorice precum și formarea unor deprideri de lucru.154
La lecția „ Războiul Rece ” se pot folosi fișe car e să conțină documente și pasaje
semnificative din lucrările de specialitate, cu ajutorul cărora elevii pot cunoaște aspecte
legate de carcteristicile și particularitățile acestei perioade. De asemenea pot fi folosite
fragmente din filmele care abordează s ubiectul.
Învățarea prin descoperire
Învățarea prin descoperire, considerată de unii specialisti metodă, iar de alții
principiu, este o strategie euristică deosebit de eficientă pentru realizarea unei învățări
active a istoriei, cu puternic caracter format iv. Aplicarea sa îi pune pe elevi situația ca,
dirijați de profesor să descopere, atât prin activitate independentă, cât și prin reactualizarea
cunostințelor și deprinderilor anterioare, procesele și fenomenele istorice, legăturile
cauzale, etc. Disciplin a istorie având un puternic caracter intuitiv, poate fi predată în bună

154 http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/METODA -OBSERVATIEI41826.php

86
măsură prin strategia descoperirii aplicată în întreaga lecție sau în unele etape ale ei. În
prezent, posibilitățile pe care le oferă folosirea calculatorului în predarea istoriei și apariția
surselor de informare on -line fac metoda descoperirii eficientă și mult mai ușor de utilizat.
În funcție de raționamentul pe care se bazează, descoperirea poate fi:
-inductivă
-deductivă
-prin analogie
Descoperirea inductivă
Aplicată cu precădere în lecțiile de istorie la clasele mici, descoperirea inductivă
permite elevilor ca pornind de la observarea și cercetarea particularului, concretului, să
ajungă la descoperirea generalului, esențialului – de exemplu , carcteristici gene rale ale
Războiului R ece prin procese de analiză, comparare, sinteză, abstractizare și generalizare.
Principalele etape de desfăsurare a învățării prin descoperire inductivp în învățarea
istoriei sunt urmatoarele:
-pregătirea punerii problemei, prin reactualizarea cunostințelo r( uneori prezentarea unor
date noi de către profesor), moment care simulează interesul elevilor pentru lecție;
– formularea cerinței, care dă elevilor perspectiva de lucru, de cercetare;
– rezolvarea cerintei,prin descoperire dirijată, etapă care predomin ă în lecție;
– evaluarea rezultatelor și stabilirea concluziilor;
De exemplu la lecția despre „ Războil Rece ” se pun la dispoziția elevi lor fișe cu
extrase din discursurile liderilor Blocului Estic , ei fiind solicitați să descopere care sunt
temele predi lecte ale propagandei acestora .
Descoperirea deductivă

87
În cazul acestei forme de descoperire, utilizate mai ales la clasele mari și de liceu, se
pornește de la general la esențial. Informațiile sunt prezentate deductiv de către profesor, iar
elevii sunt puș i în situația de a descoperi valabilitatea lor prin observare, analiză,
comparare, cercetare, a uno r caazuri particulare concrete.
Etapele aplicării descoperirii deductive:
-enunțarea legii (conceptului) de catre profesor
-formularea cerinței – elevii sunt solicitați să argumenteze valabilitatea legii
-descoperirea argumentelor ( cazurilor particulare)
– evaluarea rezultatelor
Decoperirea deductivă poate fi aplicată la tema legată de regimurile totalitare prin
solicitarea elevilor pentru precizarea modului în care trăsăturile generale ale totalitarismului
se regăsesc în cele două tipuri de regim:de monarhie autoritară și antonescian . Pornind de
la aspentele generale de va realiza o analiza comparativă a celor două regimuri și se vor
stabili particularitățil e acestora.
Descoperire a prin analogie ( transductivă)
Se bazează pe asemănările existente între diferite tipuri de procese istorice sau
elemente ale acestora, lucru ce dă posibilitatea elevilor ca, sprijinindu -se pe cunosterea
fenomenelor analoage, să for muleze ipoteze de lucru și să le verifice, precum și să
descopere trăsături necunoscute ale acestora. Descoperirea prin analogie poate fi aplicată în
predarea comparativă a anumitor evenimente istorice permițând dezvol tarea capacităților
cognitive. 155
Învățarea prin problematizare
Problematizarea oferă posibități deosebit de largi dezvoltării capacităților
intelectuale ale elevilor, reactualizării și aplicării în practică a cunoștințelor prin stimularea

155, Gheorghe Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaiei, op.cit., p. 65-66.

88
creativității, gândirii, spiritului de investigație ș i curiozității științifice, asigurând
accentuarea functiei formative a învățământului istoric.
În esență, predare -învățarea istoriei cu ajutorul problematizării se realizează prin
organizarea de către profesor a unor situații -problemă; soluționarea acestor a- prin
investigare, observare, etc., cu ajutorul unor puncte de reper oferite de către profesor sau
prin reactualizarea unor cunoștințe și deprinderi – determină achiziționarea de către elevi a
unor date necunoscute de ei, privind evenimentele, fenomenele sau procesele istorice.
Situația -problemă determină nedumerire, incertitudine, curiozitate, toate acestea ducând la
găsirea unor soluții corespunzătoare.
Problematizarea stabilește între profesor și elevi strânse legături în procesul
învățării, accentul c ăzând asupra activității elevului care este solicitat continuu să rezolve
problema prin găsirea unor soluții eficiente, să controleze veridicitatea soluțiilor, să
sistematizeze, să fixeze și să aplice în situații noi cunoștințele dobândite. Obișnuindu -i pe
elevi, încă din clasele gimnaziale cu un astfel de mod de lucru, se urmărește ca aceștia să
ridice ei înșiși probleme și să le rezolve prin activitate independentă.
Eficiența aplicării problematizării în predarea –învățarea istoriei este dependentă de
asimilarea temeinică a cunoștințelor și deprinderilor care intervin în rezolvarea
problemelor, ca și de formarea deprinderilor intelectuale de analiză, sinteză, comparare, ce
pot fi utilizate mai târziu de către elevi în înțelegerea reali tăților specifice timpului lor.156
Metoda asaltului de idei ( brain -storming)
Această metodă a fost inițiată de A. Osborn în 1953 și este o metodă de dezbatere în
grup, în care etapa producerii ideilor de către elevi este disociată artificial de etapa evaluării
de către profes or și elevi a acestora.
Etapele de bază ale aplicării acestei metode sunt următoarele:
-Enunțarea problemei ( de catre profesor sau elevi)

156 Ibidem , p. 64-65.

89
-etapa stimulării emiterii spontane a unei multitudini de idei și soluții pentru rezolvarea
problemei ;
-etapa de cerc etare, etapă facultativă, este specifică asaltului de idei în predarea istoriei,
atunci când rezolvarea problemei implică cercetarea surselor istorice, pentru a se stimula
capacitatea de a imagina soluții ;
-etapa evaluării soluțiilor, prin examinarea criti că a ideilor și soluțiilor elaborate,
ierarhizarea și selecția celor corespunzătoare a căror aplicare permite rezolvarea problemei
[se realizează după 1 -2 zile de la enunțarea problemei].
Demonstrația
În accepțiunea clasică demonstrația este metoda cu ajut orul căreia profesorul de
istorie prezintă elevilor obiecte sau imagini ale acestora în scopul cunoașterii pe cale
senzorială a proceselor și feno menelor istorice și asigurării unei baze perceptive pentru
asimilarea noțiunilor noi, conceptelor, principiil or și fenomenelor istorice.
În didactica modernă care pune la baza cunoașterii și gândirii acțiunea, locul și rolul
demonstrației în asimilarea informației istorice în școală determină multe controverse.
Aceasta datorită faptului că pe o parte cunoașterea concretă este indispensabilă formării
unor noțiuni, iar pe de altă parte pentru că demonstrația, privită ca metodă tradițională, are
un caracter pasiv și descriptiv. În vedera accentuării funcției formative este neceser să se
depășească simpla ilustrare a faptelor și proceselor istorice și să conducă elevii de la
perceperea acestora la efectuarea unor operații de analiză și sinteză, pentru a -i face să le
înțeleagă esența , să treacă de la reprezentare la idee.
Metoda demonstrației poate fi folos ită pe mai multe căi:
-distribuirea materialului didactic elevilor, individual sau pe grupe mici( 2-3 elevi) – acesta
devenind izvor de informație
-evidețierea caracterelor esențiale și generale ale procesului istoric

90
-elevii să confrunte rezultatele materialului preze ntat, care să devină un punct de plecare
pentru dezbatere fie în cadrul colectivului de elevi, fie între clasă și profesor.157
La ora actuală, pe lângă materialele didactice clasice ( hărți, scheme, beletristică,
izvoare arheologice), se folosește cu succe s demonstrația cu ajutorul imaginilor, a hărți lor
interactive și a animației, acestea repreuintă o modalitate extrem de atrăgătoare atât pentru
elevii de la gimnaziu, cât șipentru cei dela liceu. Demonstrația cu ajutorul calculatorului
poate fi folosită pe ntru însușirea cunoștințelo r de la tema Războiul Rece ; astfel se poate
recurge la imagini care prezintă comparativ Blocul Vestic și Blocul Estic .
Exploatarea resurselor of erite de calculator este încă la început în învățământul
românesc; cu toate acestea, am observat în activitatea mea la catedră că folosirea unor
secvențe din filme cu conținut istoric, vizitele virtuale la diferite monumente istorice sau
muzee stimulează în mod deosebit interesul elev ilor pentru această disciplină.
Conversația
În predarea – învățarea istoriei, conversația este considerată una dintre cele mai
eficiente metode de instruire și educare a elevilor și este folosită în următoarele forme și
scopuri:
-conversația euristică – pentru descoperirea unor cunoștințe noi și pentru formare a unor
deprinderi de muncă intelectuală
-conversația de fixare – pentru sistematizarea, recapitularea și consolidarea informației și
cunoștințelor dobândite anterior
-conversația de verificare – pentru verificarea și controlul modului de înțelegere a
cunoșt ințelor, a eficacității transferului de cunostințe
Folosirea acestei metode este necesară în cadrul lecțiilor de istorie, dar ea prezintă
totuși o serie de inconveniente: are un caracter precumpănitor reproductiv, fiind axată pe
întrebări care controlează memorarea unor informații și în mai mică măsură pe întrebări

157 http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/METODA -OBSERVATIEI41826.php

91
care vizează operații de gândire; nu favorizează formarea unor deprinderi de lucru specifice
disciplinei. Totuși această metodă poate fi optimizată prin folosirea cu precădere a
componentei sale euristice, precum și prin corelarea cu alte metode, cu o puternică valoare
formativă.158
Dezbaterea
Dezbaterea ca metodă de învățământ aplicată în cadrul lecțiilor de istorie face
posibilă participarea activă și elaborarea în comun de către elevii conduși d e profesor a
unor concepte, principii, etc., valorificarea și perfecționarea cunoștințelor și deprinderilor
asimilate de elevi, rezolvarea în comun a unor aspecte controversate, fapt ce permite
dezvoltarea spiritului de cooperare și a celui critic, c reativ itatea și inventivitatea.
Pentru aplicarea acestei metode în mod eficient, este necesar ca profesorul de istorie
sa pregătească întrebările și problemele ce vor fi dezbătute, așa încât elevii să -și folosească
la maxim aptitudinile dobândite în cursul orel or de istor ie. În cadrul temei Războiul Rece
problemele ce pot fi abordate prin metoda dezbaterii sunt multiple, începând d e la analiza
crizelor Războiului R ece pâna la discutarea consecințelor acestora pentru . Folosirea acestei
metode dă posibilitatea el evilor ca, în cursul discuțiilor, să -și formeze și să -și exprime
opiniile proprii cu privire la această temă.159

PROIECTAREA DIDACTICĂ
DATA: 2.06.2016
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Scoala Gimnazială nr. 1 Dragoș Vodă
PROFESOR: Druncea Lucreția
CLASA: a VII -a

158, Gheorghe Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaiei, op. cit., p. 57 -58.
159 Ibidem, p. 59.

92
Timp: 50 minute
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Lumea Postbelică și Problemele sale
LECȚIA: Europa divizata – Războiul Rece și urmă rile sale
TIPUL LECȚIEI: predare – învațare – evaluare
Competențe generale:
1.Utilizarea eficientă a comunicării ș i a limbajului de specia litate;
2.Aplicarea princi piilor ș i a metodelor adecvate î n abordarea surselor istorice;

Competențe specifice
3.5. Localizarea în timp și plasarea în spaț iu a faptelor istorice din secolul al XX -lea, pe
baza surselor istorice;
3.6. Prezentarea unui fapt istoric refe ritor la secolul XX -lea, utilizând informaț ii selectate
din surse istorice;
3.8. Stabilirea relaț iei de cauzalitate pentru un fapt istoric din secolul al X X-lea, din surse
istorice date;
OBIECTIVE OPERAȚIONALE : La sfârși tul activității elevii trebuie:
O1 Să extragă informații esenț iale dintr -un text dat;
O2 Să definească corect termenul de „Război Rece”;
O3 Să precizeze cauzele Războiului R ece;
O4 Să identifice alianț ele politico -militare create de SUA și URSS;
O5 Să localizeze în tim p și spațiu cadrul de desfăș urare a l crizelor Războiul Rece;
STRATEGIIA DIDACTICĂ:
Metode: conversația euristică, dialogul, explicația, expunerea, învățarea prin descoperire .
Mijloace de învățământ:
– Programa școlară pentru clasa a VII -a, Istorie, București , 2009 .

93
– Hartă, fișe de lucru, tablă, calculator, videoproiector .
FORME DE ORGANIZARE: individual, frontal, pe grupe.
Bibliografie: Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, București, Ed. Univers
Enciclopedic, 2002.
Alina Tudor , Laurențiu Panaite, Războiul Rece: 11 crize, 24 de personaje în
„Dosarele istoriei”, anul VI, nr. 1/2001.
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, București, Ed. Teora, 1999.
Istorie universală și contemporană, coord. Camil Mureșan, Bucuresti, Ed.
Didactică și Pedagogică, 1995 .
Internet: http:// ro.wikipedia.org/wiki/ Războiul _Rece .
http://www.descopera.ro/cultura/3939016 -cine-a-castigat -de-fapt-razboiul
rece.
http://www.descopera.ro/cultura/930585 -criza-fierbinte -a-razboiului -rece.
EVALUAREA
Aprecierea participării elevilor la activitățile individuale și de grup și a cunoștințelor
dobândite.

94
Succesiunea secvențelor de învațare:

Momentele
lecției Ob.
op.

Continutul
științific al
lectiei
Detalieri de conținut
Timp
alocat Strategii didactice
Evaluare

Activitatea
profesorului Activitatea elevului Metode Forme Mijloace
1.Moment
organizatoric – notează absențele;
-verifică mijloacele de
învăț ământ,
-organizarea elevilor pe
grupe – se pregătesc pentru
lecție; 1, conversația frontal
2.Consolidare
și evaluarea
temei
precedente Al Doilea
Război Mondial

Profesorul cere elevilor să
încerce, pe baza
cunoștințelor dobândite, să
rezolve un rebu s, iar soluția
acestuia va fi titlul noii lecții

Elevii rezolvă
rebusul și apoi, după
expirarea timpului,
răspund:
1. Normandia
2. Armata Roșie
3. Blitzkrieg
4. Barbarossa
5. Holocaust
6. Italia
7. Bulgaria
8. Stalin
9. Pearl Harbor
10. Berlin
11. Chur chill
12. Germania
Soluția și titlul noii
lecții fiind:
„Războiul Rece”
– notează
10, Brainstorming
conversația
observația

frontal
individual fișe de
evaluare aprecierea
răspunsurilor

3.Anunțarea
lecției noi și
precizarea
obiectivelor
operaționale

Dirijarea

Europa
divizata –
Războiul Rece
si urmarile sale

Profesorul scrie pe tablă
titlul lecției: Europa
divizată – Războiul Rece și
urmările sale și prezintă
obiectivele operaționale.
Împarte elevii pe grupe.
Distribuie fișe de lucru, Noteaza titlul lectiei

1,

expunerea

aprecierea
răspunsurilor;

95
învățării

O1

O2

O3

stabileț te sarcinile de lucru
pe grupe.
Se urmărește dirijarea
învățării prin participarea
efectivă a elevilor în
procesul de predare .

Cu ajutorul elevilo r pe baza
răspunsurilor din fiș ele de
lucru se va completa schema
lecție.
Profesorul proiectează
schița lecției:
Pe baza acestora elevii
descoperă definiția
„Războiului Rece” (1947 –
1991) – Confruntarea dintre
SUA și URSS desfășurată
după Al Doilea Război
Mondial, pe plan politic ,
strategic , ideologic și
economic ,
Premisele Războiului Rece
sunt:
– actorii principali: URSS
și SUA;
– confruntare istorică și
politică ;
– modelul democratic și
modelul comunist ;
– Conferința de la Yalta ;
– prezența Armatei Rosii
în Europa de Est.

Debutul Războiului Rece:
discursul lui W. Churchill la
Fulton (1946) – Cortina de
Fier.

Blocurile politico -militare

Elevii rezolvă
cerințele (Fișa nr. 1)
descoperind,
conform fișei de
lucru: definirea
notiunii, premisele
Războiului Rece
– notează

Elevii rezolvă
cerințele (Fișa nr. 2)
precizand debutul
razboiului
– notează

30,

învățarea prin
descoperire

conversația
învațare prin
descoperire

învațare prin
descoperire

pe grupe

pe grupe

fișe de
lucru

tablă
caietul de
notițe

caietul de
notițe
videoproie
ctor

aprecierea
atenției și
implicării

observația

aprecierea
atenției și
implicării

96

O4

O5

Profesorul cere elevilor să
explice pe baza surselor
istorice înțelesul termenilor:
doctrina Truman, doctrina
Jdanov, Planul Mars hall,
CAER; de asemenea să
descopere alianțele politico –
militare care s -au confruntat
în „Războiul Rece”:NATO ,
Tratatul de la Varșovia

Profesorul notează la tablă:
– doctrina Truman
– doctrina Jdanov
– Planul Marshall
– NATO
– Tratatul de la Varșovia

Crizele Răzb oiului Rece
Profesorul cere elevilor să
descopere, pe baza surselor
istorice, principalele crize
ale Războiului Rece
Profesorul notează la tablă:
– Blocada Berlinului
(1948 -1949)
– Războiul din Coreea
(1950 -1953)
– Criza Suezului (1956)
– Revoluția ungară
(1956)
– Zidul Berlinului (1961)
– Criza rachetelor
cubaneze (1962)
– Războiul din Vietnam
(1956 -1975)

Elevii rezolvă
cerințele (Fișa nr. 3)
precizand intelesul
doctrinei Truman si
Jdanov; formarea
blocurilor politico
militare specifice
Razboiului Rece
– notează

Elevii rezolvă
cerințele (Fișa nr. 4 )
descoperind
principalele crize ale
Războiului Rece

dialogul

învațare prin
descoperire
conversația

pe grupe

pe grupe

fișe de
lucru
Hartă

fișe de
lucru

aprecierea
capacității de
analiză
aprecierea
orientării la
hartă

observarea
sistematică
a elevilor

aprecierea
atenției și
implicării

97

4. Fixarea
cunoștințelor

O5 Profesorul anunță pe elevi
că vor vizion a un film
documentar despre
„Războiul Rece”

Profesorul cere elevilor să
recunoască din documentar
crize ale Războiului Rece

Profesorul solicită elevilor
să realizeze un interviu cu
unul dintre membrii familiei
pe tema: Am trăit în
comunism
Elevii urmăr esc
documentarul

– prezintă răspunsul

– își notează cerința 7,

conversația

activitate
individuală

frontal

individual videoproie
ctor observarea
sistematică
a elevilor

aprecierea
răspunsurilor

verificarea
temei pentru
acasă
5.Evaluarea
lecției Profesorul apreciază
contribuția elevilor la
desfășurarea lecției,
motivația și implicarea
acestora 1, notarea
elevilor

98

GRUPA NR. 1 PREMISELE RĂZBOIULUI RECE
A. Războiul Rece marchează un moment de profundă înră utățire a relațiilor internaționale,
în condițiile extinderii influenței sovietice (comuniste) în unele state din Europa Centrală și
de Est, Asia de Sud -Est, America Latină. Cauzele disputei sunt de natură istorică și
politică. SUA propunea lumii modelul democrației occidentale construită pe principiile
Cărții Atlanticului. Crearea ONU era primul pas în acest sens. URSS urmărea prevenirea
unei noi invazii prin crearea unei centuri de securitate constituite din state europene
cucerite în timpul ofensivei an tihitleriste. Ajutată de prevederile Conferinței de la Yalta și
profitând de prezența Armatei Roșii , URSS a refuzat dreptul statelor aflate în zona sa de
influență de a organiza alegeri libere , contribuind la transformarea acestora în „democrații
populare” . Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est, România, Bulgaria,
Iugoslavia au fost transformate în satelite ale Moscovei, cărora li s-au impus regimuri
politice comuniste.
(Istorie universală și contemporană, coord. Camil Mureșan, Bucuresti, Ed. Did actică și Pedagogică, 1995)
B. Debutul Războiului Rece este reprezentat de cuvântarea din 5 martie 1946 a lui Winston
Churchill, la Fulton, Missouri (SUA ), în care se trăgea un semnal de alarmă împotriva
agresivității politicii sovietice: „Din Stettin, în Baltica, la Triest în Adriatica, o „Cortină de
Fier”, a căzut peste continent. În spatele acestei linii se găsesc capitalele tuturor țărilor
Europei Orientale: Varșovia, Berlin, Praga, Budapesta, București și Sofia. Toate aceste
orașe celebre, toate acest e națiuni se găsesc în sfera sovietică (…) aceasta nu este Europa
liberă pentru care noi am luptat. Și nici nu este Europa care să ofere elementele esențiale
ale unei păci permanente”. La 14 martie 1946, I. V. Stalin aprecia acest discurs drept o
veritab ilă declarație de război contra URSS.
(Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, București, Ed. Teora, 1999)
Cerințe:
1. Identificați, în sursa A, principalii protagoniști ai Războiului Rece
2. Precizați, din sursa A, cauzele principale ale „Răzb oiului Rece”
3. Menționați, din textul B, momentul de început al „Războiului Rece”

99
4. Identificați pe hartă „Cortina de Fier” și statele unde s -au instaurat regimuri
comuniste.

GRUPA 2 BLOCURILE POLITICO -MILITARE
A. La 12 martie 1947, președintele SUA, Harry T ruman, a anunțat Congresului un
program de sprijinire a regimurilor din Grecia și Turcia (doctrina Truman) , în vederea
prevenirii răspândirii comunismului și a menținerii influenței americane în Mediterana
orientală : „Politica SUA trebuie să fie aceea de a susține popoarele libere care rezistă
tentativelor de aservire venite din partea minorităților înarmate și a presiunii externe.
Fiecare națiune se găsește în fața unei alegeri decisive între două moduri de viață opuse.
Unul se bazează pe voința majorităț ii și este caracterizat de instituții libere, guvern
reprezentativ, alegeri libere, garanții ce asigură libertatea individuală, libertatea cuvântului
(…) Celălalt se sprijină pe teroare și opresiune, pe controlul presei și al radioului, pe alegeri
trucat e și pe suprimarea libertății personale. Semințele regimurilor totalitare sunt hrănite din
mizerie și lipsuri.” Ajutorul financiar pentru Grecia și Turcia era apreciat la 400 milioane
dolari. Replica sovietică la doctrina Truman a fost doctrina Jdanov care susținea că în
lume apăruseră 2 lagăre: cel imperialist și cel antiimperialist, ultimul fiind democratic și
pacifist.
(Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, București, Ed. Teora, 1999; Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria
Europei, vol. V, Iași, Institutul European, 1998)
B. În discursul ținut de Gen. George Marshall la Universitatea Harvard în iunie 1947 se
arată: „Scopul nostru trebuie să fie renașterea unei economii mondiale sănătoase pentru a
permite stabilirea de condiții politice și social e propice instituțiilor libere. (…) Nu va fi
oportun (…) ca noi să elaborăm (…) un program destinat să repună Europa pe picioare.
Europa e cea care trebuie să ia inițiativa, iar rolul SUA va consta în a susține practic
planurile elaborate”. Prin Pla nul Marshall, statele occidentale au primit un ajutor de 9,4
miliarde de dolari. Sub presiunea sovietică, țările est -europene au respins acest plan. În
schimb, sovieticii au creat Cominformul și CAE. În timpul Crizei Berlinului, 12 state
occidentale semne ază Pactul Atlantic, în baza căruia, un an mai târziu (1949), se formează
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) . Replica militară sovietică nu a

100
întârziat să apară: în 1949, URSS a realizat prima sa explozie nucleară, iar în 1955 a fost
înfiin țată Organizația Tratatului de la Varșovia . Aparent, aceasta reprezenta alianța
militară, dar, în fapt, a fost un nou instrument care să asigure dominația Moscovei asupra
statelor din Europa de Est.
(Manualul de istorie, clasa a X -a, coord. Al. Barnea, B ucurești, Ed. Corint, 2005)
Cerințe:
1. Identificați, în sursa A, înțelesul termenilor: doctrina Truman, doctrina Jdanov.
2. Explicați, din sursa B, termenii: Planul Marshall, CAER
3. Menționați, din textul B, alianțele politico -militare fondate de SUA și URSS.

GRUPA NR. 3 CRIZELE RĂZBOIULUI RECE
A. Prima criză gravă a fost determinată în 1948 de blocarea de către sovietici a căilor de
acces în Berlinul de vest. Anglo -americanii au organizat un pod aerian pentru
aprovizionarea capitalei germane care a izbut it perfect. În 1949 zonele de ocupație din
estul și vestul Germaniei au fost reorganizate, luând naștere Republica Democrată
Germană (R.D.G.), în partea de est, și Republica Federală Germania (R.F.G.), în partea
apuseană. Victoria forțelor comuniste, în 19 49, în China, sub conducerea lui Mao Zedong,
și retragerea forțelor naționaliste în Taiwan au dus la extinderea Războiului Rece în lume.
În 1950, Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud încălcând paralela de 38 de grade care
reprezenta granița între cele do uă țări. Forțele SUA, aflate sub mandat ONU au respins
agresiunea comunistă. Situația s -a complicat o dată cu intervenția voluntarilor chinezi. În
1953 s -a semnat armistițiul de la Panmunjom , prin care părțile se obligau să respecte linia
de demarcație și zona demilitarizată de la paralela 38 de grade care separă Republica
Coreea de R.P.D. Coreeană. Criza Suezului are la origine hotărârea naționalizării
canalului de Suez ordonată în 1956 de către președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser.
Lezate în interes ele lor, Marea Britanie și Franța au determinat Israelul să atace Egiptul,
implicându -se direct, în favoarea desfășurării conflictului arabo -israelian astfel declanșat.
Refuzul SUA de a sprijini demersul franco -britanic și intervenția URSS în favoarea
Egip tului au determinat eșecul inițiativei anglo -franceze. Criza Suezului s -a suprapus

101
desfășurării, în Europa, a revoluției ungare și a fost considerată de analiștii Războiului
Rece ca principală cauză a indiferenței Occidentului față de evenimentele de la Bu dapesta.
(Alina Tudor, Laurențiu Panaite, Războiul Rece: 11 crize, 24 de personaje în „Dosarele istoriei”, anul VI, nr.
1/2001)

B. Zidul Berlinului (august 1961) a fost construit de oficialitățile RDG cu acordul
sovieticilor, pentru a stopa masivul exil al populației est -germane în zona de vest . Se
întindea pe o lungime de 113 km, cu doar 13 puncte de trecere din zona estică în cea
vestică. Pericolul comunist a sporit în condițiile victoriei comuniștilor conduși de Fidel
Castro și preluării puterii de căt re aceștia în Cuba. În 1962, SUA au descoperit rachete de
fabricație sovietică în insulă și au decis blocada navală. Tensiunea deosebită pe plan
internațional a fost depășită prin retragerea rachetelor nucleare sovietice din Cuba, iar
SUA se angajau, la râ ndul lor, să nu atace Cuba și să -și retragă rachetele din Turcia.
Peninsula Indochina a fost și ea martora unei grave crize internaționale. În 1954, Franța
fiind înfrântă s -a retras din Vietnam. Prin acordurile de la Geneva, Vietnamul a fost
împărțit în două, prin paralela de 17 grade, adică R. D. Vietnam la Nord și resspectiv,
Vietnamul de Sud. Ulterior, a izbucnit un lung război (1956 -1975), prin care, în ciuda unei
intervenții americane, R.D. Vietnam, sprijinită masiv de marile state comuniste, a ocupa t,
în 1975, Vietnamul de Sud. Competiția dintre cele două superputeri au marcat și domeniile
culturii și științei, pentru a sublinia superioritatea științifică și culturală a comunismului în
fața capitalismului imperialist. Sovieticii au lansat primul sat elit artificial Sputnik (1957),
apoi primul om în spațiul cosmic, Iuri Gagarin, (1961). În replică, americanii au răspuns cu
programul Apollo, care a dus primul om pe Lună – Neil Armstrong (1969 ).
(Alina Tudor, Laurențiu Panaite, Războiul Rece: 11 crize, 2 4 de personaje în „Dosarele istoriei”, anul VI, nr. 1/2001)
Cerințe:
1. Extrageți, din textul A, trei crize ale Războiului Rece
2. Identificați, în textul B, trei crize ale Războiului Rece
3. De ce credeți că disputa dintre cele două blocuri politico -militare a v izat și
domeniile culturii și cercetării ?

102
GRUPA NR. 4 DESTINDEREA Ș I LIMITELE SALE
A.Pericolul războiului nuclear, costurile exorbitante ale cursei înarmărilor, presiunea
opiniei publice în favoarea păcii au condus la detensionarea treptată a relațiilor dintre cele
două blocuri politico -militare, începând cu anii 1970. Normalizarea relațiilor între
Germania Federală și blocul comunist a fost primul pas în acest sens . În 1972 și 1979 SUA
și URSS semnau Acordurile SALT 1 și SALT 2 de neproliferare a armelor nucleare .
Apogeul destinderii a fost marcat de Conferința de la Helsinki din 1975. Cele 35 de state
participante, inclusiv SUA și URSS semnau Actul Final prin care sunt recunoscute
frontierele stabilite la sfârșitul războiului, cooperarea economică dintre est și vest primește
un nou impuls, iar drepturile omului sunt recunoscute și garantate.
(Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, București, Ed. Univers Enciclopedic,
2002)
B.Perioada destinderii nu e lipsită de crize politice și militare. În 1968 a fost ales prim –
secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia Alexander Dubcek. El a inițiat o
mișcare reformatoare cunoscută sub numele de „primăvara de la Praga”. În august 1968,
trupele pactului de la Varșovia au intervenit brutal și au în ăbușit această mișcare.
Alexander Dubcek a fost înlocuit cu conservatorul Gustav Husak. Criza din Orientul
Mijlociu și Apropiat s-a accentuat și a cunoscut noi momente dificile. În iunie 1967, în
urma „războiului de 6 zile” cu Siria, Iordania și Egiptul, I sraelul a cucerit Ierusalimul de
Est, Peninsula Sinai, Înălțimile Golan și Cisiordania. În 1973 conflictul a reizbucnit dar s –
a încheiat în mod nedecis. Prin Acordul de pace de la Camp David din 1978, Israelul a
retrocedat Egiptului, Peninsula Sinai. În decembrie 1979, URSS a invadat Afganistanul,
ducând astfel la o criză în raporturile dintre superputeri. Trupele sovietice s -au confruntat
însă cu un război dur, de gherilă, cu forțele rezistenței locale – mujahedini, susținuți de
SUA, Pakistan și China, arm ata sovietică retrăgându -se în 1988.
(Thomas Parish, Enciclopedia Războiului Rece, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2002)
Cerințe:
1. Extrageți, din textul A, cinci cauze ale destinderii
2. Identi ficați, în textul B, trei crize ale Războiului Rece în perioada destinderii

103
III.2. Tipuri de itemi folosiți la orele de istorie
Evaluarea școlară este procesul prin care se delimit ează, se obțin și se furnizează
informații utile, permițând luarea unor dec izii distincte măsurarea și aprecierea rezultatelor
școlare.
Măsurarea constă în operațiile de cuantificare a rezultatelor școl are, respectiv
atribuirea unor simboluri exacte unor componente achiziționate, prin e xcelență calitative.
Măsurarea presupune o d eterminare obiectivă prin procedee riguroase și nu implică
emiterea unor judecăți de valoare.
Aprecierea școlară sau evaluarea propriu -zisă constituie emiterea unor judecăți de
valoare, semnificarea unui rezultat alternativ sau măsurabil într -un cadru de r eferință
axiologic.
Oper ația de evaluare nu este o etapă adăugată sau suprapusă procesului de învățare,
ci constituie un act integrant al activității pedagogice. Evaluarea este un proces, deci o
activitate etapizată, desfășurată în timp. Ea nu se rezumă d oar la notarea elevilor, ci vizează
domenii și probleme mult mai complexe [inclusiv programe de învățământ și sistemul în
ansamblu].160
Relația dintre metoda de evaluare și instrumentul de evaluare este o relație de
dependență univocă a instrumentului de met odă, în sensul că cel dintâi își
subsumează/concentrează valențele formative și operaționale realizării perspectivei
metodologice propuse.
Astfel, metoda de evaluare, în ansamblul său, vizează întregul demers de proiectare
și realizare a actului evaluativ, de la stabilirea obiectivelor de evaluare și până la
construirea și aplicarea instrumentului de evaluare prin care intenționăm să obținem
informațiile necesare și relevante pentru scopurile propuse.

160 Adrian Stoica ( coord.), Evaluarea curentă și exmenele -Ghid pentru profesori, Editu ra ProG nosis,
București, 2001, p.10.

104
Din această perspectivă, instrumentul de evaluare este parte integrantă a metodei,
fiind cel care concretizează la nivel de produs opțiunea metodologică a cadrului didactic
pentru testarea performanțelor elevului într -o situație educațională bine definită.
Proba de evaluare – orice instrument de evaluare proie ctat, administrat și corectat de
către cadrul didactic, fiind alcătuită dintr -un număr de itemi
Tipuri de itemi:
– obiectivi,
– semiobiectivi,
– subiectivi (cu răspuns deschis)
Itemii reprezintă elementele componente de bază ale instrumentelor de evaluare, fi ind
proiectați în conformitate cu obiectivele de evaluare formulate;
Item = întrebare + formatul acesteia + răspunsul așteptat161
I. Itemii obiectivi
Solicită din partea elevului evaluat selectarea răspunsului corect sau, uneori, a celui
mai bun răspuns, di ntr-o serie de variante existente și oferite. Ei măsoară rezultate ale
învățării, precum cunoștințe, priceperi și capacități de bază (recunoaștere, reproducere). Din
această categorie fac parte:
Itemii de tip alegere duală
Solicită elevului unul din cele două răspunsuri posibile: da – nu, adevărat – fals,
corect – greșit, acord – dezacord.162
Exemplu:
Stabiliți valoarea de adevărat sau fals pentru următoarul enunț . Dacă o consideri
adevărată, încercuiește litera A, iar dacă o consideri falsă, încercuiește li tera F.

161 Gheorghe Iutiș, Argentina Pâzariu, Valerica Iriciuc, Ghid metodic pentru studenți și profesori debutanți ,
Editura 2000+, Iași, 2005, p. 83.
162 Ibidem, p. 83.

105
Statele comuniste au beneficiat de Planul Marshall. A F
Itemii cu alegere multiplă
Solicită elevului identificarea unui răspuns dintr -o listă mai largă, din care unul este
corect, iar celelalte par a fi corecte. Sunt constituiți dintr -o premis ă (partea introductivă a
itemului în care sarcina este formulată) și setul de variante dintre care una este corectă, iar
restul este reprezentat de distractori. (Să nu conțină indicii (ex. varianta corectă mai lungă
decât celelalte); să fie construiți pe b aza unor greșeli tipice ale subiecților) .163
Exemplu:
Încercuiți litera corespunzătoare răspunsului corect:
Criza rachetelor din Cuba a avut loc în anul:
a. 1956
b. 1962
c. 1950
d. 1973
Itemi de tip pereche (de asociere)
Solicită elevilor stabilirea unor corespondente între cuvinte, nume categorii
distribuite pe doua coloane paralel, prima fiind enunțul itemului (premisele), iar a doua
răspunsurile . Acest item se bazează pe abilitatea de a identifica rel ația existentă între două
lucruri ( oameni -realizări, date -eveni mente istorice, termeni -definiții) .164
Exemplu:

163 Ibidem, p. 84.
164 Ibidem , p.85 .

106
Stabiliți corespondența între termenii din coloana A și B.
A B
a. Blocada Berlinului 1. 1956
b. Razboiul din Coreea 2. 1962
c. Criza Suezului 3. 1949
d. Criza rachetelor din Cuba 4. 1950

Itemi de așezare în ordine cronologică
Presupun o înșiruire aleatorie de evenimente istorice pe care elevii trebuie să le
aranjeze din punct de vedere cronologic.
Exemplu:
Ordonați cronologic evenimentele:
a. Planul Marshall.
b. Razboiul din Coreea .
c. Trata tul de la Varșovia.
d. Criza Suezului
Avantajele itemilor obiectivi:
– Pot acoperi o plajă relativ largă de elemente de conținut într-un interval de timp redus ;
– Sunt relativ ușor de administrat, corectat și notat;
– Permit un feedback rapid și utilizarea inform ațiilor în scop diagnostic;
– Există și posibilitatea înregistrării electronice a răspunsurilor (prin scanare, cu ajutorul
cititorului optic) și analizarea lor rapidă;

107
– Există posibilități reduse de a interveni eventuale erori sau diferențe în corectarea
realizată de persoane diferite sau la momente diferite de timp, prezintă o
obiectivitate/fidelitate ridicată;
– Valabili pentru o gamă largă de discipli ne;
Dezavatajele itemilor obiectivi:
– Solicită rezultate ale învățării de complexitate scăzută (apelează mai a les la memorie
(recunoaștere și reproducere) și mai puțin la gândire și la creativitate);
– Construcția itemilor de tip alegere multiplă poate fi mai anevoioasă (mai ales a
distractorilor – răspunsurile aparent corecte);
– Folosiți excesiv – generează efecte negative asupra învățării;
– Șansa mare de ghicire a răspunsului corect (1/2, 1/3, 1/4 sau 1/5);
– Identificarea unui enunț ca fiind incorect, neadevărat, fals nu implică în mod obligatoriu
cunoașterea alternativei adevărate, corecte.

II. Itemi semiobiectivi
Se îndepărtează, într -o oarecare măsură, de la maxima obiectivitate în corectare și
notare asigurate de itemii obiectivi. Acești itemi cuprind întrebări și cerințe care presupun
elaborarea răspunsurilor de către elevi. Din această categorie fac parte:
Itemii cu răspuns scur t
Solicită producerea unui răspuns limitat ca spațiu, formă și conținut . Acești itemi
sunt formulați într -o manieră directă și concisă, specificând în mod clar natura răspunsului
corect. Libertatea persoanei evaluate de a reorganiza info rmația primită și de a oferi

108
răspunsul în forma dorită este foarte redusă, în același timp însă, este necesară
demonstrarea abilității de a elabora și structura cel mai potrivit și scurt răspuns.165
Exemplu:
Cum se numește Blocul politico -militar al lumii c omuniste format în 1955, la care a
aderat și România.
Itemii de completare
Solicită producerea unui răspuns care să completeze o afirmație incompletă sau un
enunț lacunar și să îi confere valoare de adevăr. Diferența de formă a cerinței față de
itemii cu răspuns scurt constă în faptul că în primul caz sarcina este formulată printr -o
întrebare directă, în timp ce în al doilea caz este vorba despre o afirmație incompletă,
răspunsul încadrându -se în contextul suport oferit.
Exemplu:
Între anii 1950 -1953 a av ut loc razboiul din……………………..
Itemii de tip întrebări structurate
Sunt sarcini formate din mai multe sub -întrebări, legate între ele printr -un element
comun. Acest tip de itemi oferă persoanei evaluate ghidare în elaborarea răspunsului,
respectiv un cadru în care își realizează demersul. În elaborarea întrebărilor structurate,
acestea pornesc în general de la un material -stimul (care poate fi reprezentat de diferite
texte, date, diagrame, grafice, hărți etc.), urmat de un set de sub -întrebă ri, alte eventuale
date suplimentare și un alt set de sub -întrebări.166
Exemplu:
Citiți cu atenție textul de mai jos:
,,O cortină de fier s -a lăsat asupra Europei de la Stalin, în Baltica, la Triest, În Adriatica.
În spatele acestei linii se găsesc capitalel e tuturor țărilor Europei Orientale…… Toate

165 Adrian Stoica ( coord.), op. cit ., p. 106 -107.
166 Ibidem, p. 112.

109
aceste orașe celebre, precum și populația lor, se află în sfera de influență sovietică……
Aceasta nu este Europa liberă pentru care noi am luptat.”
(Discurs 1946)
Pornind de la text raspunde -ți următoarelor cerințe:
1. Precizați secolul la care face referire textul.
2. Identificați, pe baza textului, denumirea liniei ce separa Europa.
3. Menționați, un punct de vedere referitor la divizarea Europei, susținându -l cu o
explicație din text.
4. Precizați, pe b aza textului, o informație aflată în relație cauză efect.
Avantajele itemilor semiobiectivi:
– Permit evaluarea unei game relativ largi de conținuturi și de rezultate ale învățării
(cunoștințe, capacități și abilități) – în special, itemii cu întrebări struc turate, atingând
într-o anumită măsură chiar nivelurile cognitive superioare (ex: gândirea critică,
creativitatea, originalitatea ș.a.);
– Solicită un anumit grad de coerență și sinteză în elaborarea răspunsului;
– Necesită timp redus pentru proiectare;
– Ușor d e punctat și au un grad ridicat de obiectivitate (cu o schemă adecvată de
corectare);
– Pot exista mai multe variante de răspunsuri corecte;
– Nu există riscul ghicirii răspunsului corect;
– Pot oferi persoanei evaluate ghidare în elaborarea răspunsului (itemii cu întrebări
structurate);
– Permit construirea progresivă a unei dif icultăți și complexități dorite;
Dezavantajele itemilor semiobiectivi :

110
– Este necesar un număr relativ mare de itemi pentru a acoperi o anumită arie de conținut;
– Necesită precizări clare în grila de corectare și baremul de notare dacă există mai multe
variante de răspunsuri corecte și pentru răspunsurile parțial corecte;
– Materialele auxiliare, necesitând o calitate tehnică optimă, sunt relativ dificil de
proiectat;
– Răspunsul la o subîntrebar e depinde uneori de cel oferit la subîntrebări precedente,
necesitând indicații clare în grila de corectare și baremul de notare;
– Costurile sunt ridicate și timpul necesar proiectării este mai lung (întrebări
structurate).167
III. Itemii subiectivi sau cu ră spuns deschis
Testează capacitatea de tratare argumentată și într -un mod personal a unui anumit
subiect, originalitatea, capacitatea creativă. Din această categorie fac parte:
Itemi de tip rezolvare a de situații – problemă
Rezolvarea de probleme sau de s ituații problematice (individuală sau în grup) –
constituie o modalitate prin care pot fi evaluate creativitatea, gândirea divergentă,
imaginația, capacitatea de transfer, de generalizare sau/și de concretizare a informațiilor și a
procedurilor. Reprezint ă un tip de sarcină în cadrul căreia elevul este confruntat, în cele
mai multe cazuri, cu o situație nouă, nefamiliară pentru care nu este evidentă o soluție
predeterminată. 168
Exemplu:
Explicați cum a reușit Fidel Castro, reprezentantul unui stat relativ m ic, să impună regimul
comunist în Cuba , un stat atât de aproape de liderul lumii democratice, SUA .
Itemi de tip eseu

167 Ibidem, p.111.
168Ibidem, p. 117.

111
Pun elevul în situația de a construi un răspuns liber în conformitate cu un set dat de
cerințe; cu cât cerințele sunt mai precis formulate și mai explicit ilustrate în schema de
notare, cu atât crește obiectivitatea/fidelitatea evaluării și notării (gradul de obiectivitate în
raport cu mai mulți evaluatori și/sau cu mai multe evaluări succesive).
Eseu structurat sau semistructurat – în care, prin cerințe explicite, răspunsul elevului
este organizat , structurat, orientat, ordonat.169
Exemplu:
Elaborati, în aproximativ doua pagini, un eseu despre România în timpul
„Razboiului rece”, având în vedere:
– prezentarea unui fapt istoric prin care România participă la relatiile internaționale, în
perioada „Războiului rece”;
– menționarea a două acțiuni, desfățurate pe plan intern, în timpul regimului stalinist în
România;
– menționarea a doua acțiuni, desfășurate pe plan intern, în timpul re gimului național –
comunist în
România si precizarea unei consecințe a uneia dintre aceste actiuni;
– formularea unui punct de vedere cu privire la evolutia României în timpul „Razboiului
rece” si sustinerea acestuia printr -un argument istoric.
Nota ! Se punctează și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării,
evidenti erea relației cauză -efect, susținerea unui punct de vedere cu argumente istorice
(coerența și pertinența argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric rel evant,
respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea si concluzia), respectarea succesiunii
cronologice/ logice a faptelor istorice si încadrarea eseului în limita de spatiu precizată.
Eseu liber – în care originalitatea și creativitatea elevului se pot manifesta maximal.
Exemplu:

169 Ibidem, p. 118.

112
Elaborati, în aproxima tiv doua pagini, un eseu despre România în timpul
„Razboiului R ece”.
Avantajele itemilor subiectivi:
Sunt proiectați și utilizați pentru obiective și situații de evaluare în care interesează
în mod deo sebit demersul subiectului în producerea unui răspuns, nu întotdeauna unul
singur posibil sau corect. Evaluează, în special, abilități de nivel înalt, rezultate complexe
ale învățării (abilități de tip analiză, argumentare, sinteză, gândire critică, creati vitate,
originalitate, organizare a demersului sau a discursului). Sprijină abordarea intra – și
interdisciplinară (transferul în interiorul unui domeniu sau al mai multor domenii). Se pot
proiecta itemi subiectivi pentru majoritatea disciplinelor și domeni ilor de evaluat. Sunt cei
mai adecvați pentru măsurarea abilității de exprimare în situații în care nu există limită de
spațiu și răspunsul se poate formula în modul ales de respondent. Sunt relativ simplu de
proiectat.
Dezavatajele itemilor subiectivi:
Gradul de acoperire a domeniului evaluat nu este foarte mare. Corectarea și notarea
nu prezintă un grad mare de obiectivitate (mai ales în lipsa grilei de corectare și a baremului
de notare), existând în general variații între scorurile acordate de diferiți corectori. Necesită
un timp mai îndelungat pentru corectare și notare.170
Evaluarea la tema propusă -„Războiul Rece” – s-a realizat prin combinarea mai
multor metode. Am recurs la observarea sistematică a activității desfășurate de elevi la
lectiile respecti ve, care mi -a furnizat informații referitoare la interesul manifestat de elevi
pentru studiul temei respective, modul de participare la activitățile individuale și de grup.
Verificarea orală s-a relizat permanent, atât pentru evaluarea cunoștințelor dobând ite în
clasă, cât și pentru sarcinile de lucru pentru acasa. Folosirea acestei metode de evaluare mi –
a permis să verific capacitatea de exprimare a elevilor și folosirea corectă a limbajului de
specialitate. Totodată această, metodă asigură feed -back rapid , care a permis măsuri
imediate pentru înlăturarea lacunelor depistate.

170 Ibidem, p. 115-116.

113
Pentru realizarea evaluarii la sfârșitul capitolului am optat pentru proba scrisă , care
permite verificarea tuturor cunostințelor elevilor într -un timp relativ scurt și în plus reflect ă
punctual nivelul achizițiilor elevilor.
TEST DE EVALUARE SUM ATIVĂ
RĂZBOIUL RECE
Subiectul I 20
puncte
Ordonați cronologic evenimentele:
a. Planul Marshall.
b. Razboiul din Coreea
c. Tratatul de la Varșovia.
d. Criza Suezului
Subiectul II 40
puncte
A.Stabiliți valoarea de adevăr a următoarelor afirmații: 20
puncte
1. Cele 2 alianțe au fost Tratatul de la Varșovia și NATO.
2. Cea mai periculoasă criză pentru omenire a fost Războiul din Vietnam.
3. În Războiul Rece s -au înfruntat democrația și totalitarismul.
4. Statele comuniste au beneficiat de Planul Marshall.
B.Precizați patru crize ale Ră zboiului Rece. 20
puncte
Subiectul III 30
puncte
Citiți cu atenție textul de mai jos:
Posibilitatea unui Război R ece între Rusia și America a apărut pentru prima dată în
timpul Blocadei Berlinului. Reacția lui Stalin la unirea teritoriilor vestice ale Germaniei, la
finalizarea ,,de -nazificării”, la reconstruirea puterii industriale germane, precum și la
introducerea mărcii germane în iunie 1948 a fost una defensivă. Consilierii săi nu au luat în
considerare alternativa aprovizionării Berlinului de Vest pe calea aerului, astfel încât Stalin

114
era ferm convins că aliații occidentantali vor fi în cele din urm ă siliți să îl abandoneze.
Țelul cconducătorului sovietic era să asigure controlul comunist asupra întregului Berlin și
să închidă căile de acces ale puterilor occidentale, așa cum a fost convenit de către Cei
Patru (Rusia, America, Marea declarați Britani e și Franța) în 1945…Cele două puteri
dominante ale lumii deveniseră astfel adversari declarați și termenul de război rece descrie
în mod adecvat relațiilor lor începând de la accea dată. Rușii au început să se amestece în
traficul către Berlinul de Ves t, iar, incepand cu 24 iunie, au interzis orice trafic. (Martin
McCauley , Rusia,America, și războiul rece 1949 -1991)
Pornind de la text , raspundeți urmatoarelor cerințe:
1.Numiți un eveniment istoric precizat în text .
2 puncte
2. Precizați, pe baza textului , numele liderului politc .
2 puncte
3.Menționați cele do uă puteri implicate în războiul rece.
6 puncte
4. Menționați două evenimente față de care reacția lui Stalin a fost defensivă .
6 puncte
5.Formulaț i, pe baza textului , un punct de vedere r eferitor la țelul conducătorului comunist
față de Berlinul de Vest , susținându -l cu doua informații selectate din text.
10 puncte
6.Argumentați, printr -un fapt istoric relevant, afirmația conform careia Războiul
Rece reprezintă o caracteristică a relațiilor internaționale în secolul al XX -lea. (Se
punctează pertinența argumentarii elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv a c onectorilor care exprimă cauzalitatea și concluzia.)
4 puncte

BAREM DE EVALUARE ȘI NOTARE

• Se punctează oricare alte for mulări și modalități de rezolvare corectă a cerințelor.
• Nu se acordă punctaje intermediare, altele decât cele precizate explicit prin barem. Nu se
acordă fracțiuni de punct.

115
• Se acordă 10 puncte din oficiu. Nota finală se calculează prin împărțirea punctajului total
acordat pentr u lucrare la 10.
Subiectul I (20 de puncte)
câte 5 puncte pentru fiecare eveniment așezat în ordine cronologică corect.
(5px4=20p)
Subiectul II (20 de puncte)
câte 5 punc te pentru fiecare afirmație notată corect. (5px4=20p)
câte 5 puncte pentru precizarea oricăror patru crize ale războiului Rece (5px4=20p)
Subiectul III (30 de puncte)
1. 2 puncte pentru precizarea evenimentului istori c din text.
2. 2 puncte pentru precizarea liderului politic din text.
3. câte 3 puncte pentru menționarea, a câte unei puteri din text.
(3px2=6p)
4. câte 3 puncte pentru menționarea oricăru i eveniment istoric din text.
(3px2=6 p)
5. 4 puncte pentru formularea, pe baza textului , a oricarui punct de vedere referitor la țelul
liderului communist;
– câte 3 puncte pentru selectarea, din text , a oricăror două informații care susțin punc tul
de vedere formulat
(3px2=6p)
6. 1 punct pentru pertinența argumentarii afirmației conform căreia R ăzbo iul R ece
reprezintă o caracte ristică a relațiilor intern aționale în secolul al XX -lea;
– 2 puncte pentru selectarea oricarui fapt istoric relevant care susține afirmația dată ;

116
– 1 punct pentru utilizarea conectorilor care exprima cauzalitate a (deoarece, pentru ca
etc.), respectiv a conectorilor care exprima concluzia (așadar, ca urmare etc.)

Total test 90 de puncte.
Se acordă 10 puncte din oficiu
Total 100 de puncte

PRELUCRAREA STATISTICĂ A REZULTATELOR
PROBEI DE EVALUARE
REZULTATELE OBȚINUTE LA PROBA CRISĂ
CLAS A a VII -a
Total elevi : 22
Evaluare în funcție de note
Note 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Nr.elevi 0 0 0 1 2 2 7 5 3 2
[%] elevi 0,0 0,0 0,0 4,5 9,0 9,0 31,8 22,7 13,6 9,0

117

12345678910
0 0 012 27
5
3
2
024681012
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
NoteNr.elevi

Suma punctaj obținut de elevi

Eficiența invățării (E) = x 100
Punctaj maxim x nr. Elevi

Evaluare pe obiective ale unității de învățare

Obiective ale uni tății de învățare O1 O2 O3
Nr. Elevi care le -au realizat 18 14 11
[%] elevi 86,3 63,6 50,0

118

Numărul de elevi care le-au realizat
18
14
11
02468101214161820
O1 O2 O3

III.3. Elemente de deontologie a evaluarii în contextul cresterii calității actului
educational
Evaluarea (examinarea) cunoștințelor este actul didactic comp lex, integrat întregului
proces de învățământ, care asigură evidențierea atât a cantității cunoștințelor dobândite, cît
și a calității lor, care privește valoarea (nivelul, performanțele și eficiența) acestora la un
moment dat – în mod curent, periodic și f inal, oferind soluții de perfecționare a actului de
predar e-învățare. Calitatea, valoarea și eficiența ridicate ale evaluării implică pricepere,
corectitudine, obiectivitate și responsabilitate din partea profesorilor examinatori. De
asemenea, necesită eli minarea subiectivității în aprecierea celor examinați.
Prin intermediul reglării, reprezentând măsuri sociale și instituționale, sau a
autoreglării, care reprezintă măsuri de corectare luate de către profesorul evaluator, factorii
implicați pot interveni î n direcția optimizării activităților evaluative viitoare.171
Evaluarea este mai mult decât o acțiune și este definită ca o activitate
psihopedagogică de verificare, de măsurare și de apreciere a rezultatelor obținute de către

171 Ibidem , p. 8-9.

119
subiecți (elevi, studenți, adulț i), într -un anumit interval de timp, fiind prioritare rezultatele
școlare obținute și situația sau situațiile estimate.
Controlul sau v erificarea este o activitate complexă de cunoaștere a multiplelor
aspecte ale rezultatelor școlare, a factorilor și a pro ceselor de predare – învățare care au
condus la producerea lor și a condițiilor de desfășurare a acestora, cu o importanță
deosebită pentru profesori și pentru elevi, datorită efectelor sale. Prin verificarea elevilor,
profesorii obțin informații referitoa re la eficiența sau la ineficiența activității lor didactice,
obțin posibilitatea de autocontrol, de a verifica eficiența metodelor și a procedeelor utilizate
și au posibilitatea de a se orienta în direcția perfecționării activității didactice și a sti lului de
lucru cu elevii.172
Prin c ontrolul sistematic elevii sunt determină ți să-și efectueze temele pentru acasă,
să învețe permanent, să își clarifice și să își însușească temeinic noțiunile studiate,
orientându -i spre elementele esențiale de conținut. Produ ce efecte pozitive considerabile,
asupra elevilor, prin baza teoretică (fondul aperceptiv) necesară înțelegerii noilor
cunoștințe, evitând rămânerea lor în urmă la învățătură și oferindu -le un feed -back operativ
asupra performanțelor obținute, ajutându -i să determine în mod conștient și obiectiv, în ce
măsură au fost realizate obiectivele stabilite. .173
Nota acordată de către profesori elevilor verificați constituie principala formă de
realizare a măsurii în procesul de învățământ. Nota reprezintă expresia c ifrică, simbolică și
convențională prin care sunt evaluate diferite achiziții și caracteristici ale personalității
elevilor, dobândite prin evaluare. Vasile Pavelcu, reputat pedagog și psiholog român, a
evidențiat ca atribute ale notelor: funcția de semn, cu sensul unei determinări, cu înțeles de
indicator și de etichetă aplicată unui randament, respectiv unui anumit răspuns la o
problemă. Gilbert Leopold de Landsheere, pedagog belgian, a înțeles prin notă ,,o apreciere
sintetică ce traduce evaluarea unei performanțe în domeniul învățământului”.
Notarea este influențată de o serie de factori, cum ar fi: trăsăturile d e personalitate
ale profesorului , gradul de pregătire și experiența evaluatorului, capacitatea evaluatorului
de a surprinde și de a exprima cu ajutorul numerelor ceea ce este caracteristic fenomenelor

172 Gheorghe Iutiș, Elena Cozma, Iuliana Asăvoaiei, op. cit., p. 85 .
173 Ibidem , p. 86.

120
vizate de el, calitatea tehnicilor utilizate (probe, teste, indici de corelație) și gradul acestora
de adecvare, în raport cu specificul fenomenelor măsurate ș.a. Stabilirea indicatorilor și
măsura rea lor sunt dificil de realizat, aproape imposibil, pentru performanțele de ordin
afectiv -motivațional: atitudini, stări afective, structuri motivaționale etc.174
Aprecierea constă în formularea unor judecăți de valoare referitoare la rezultatele și
aspecte le măsurate, pe baza unor criterii, a unei scări de valori sau a ,,unor seturi de
enunțuri descriptive”. Obiectivele pedagogice îndeplinesc funcția de criterii de referință în
formularea unor judecăți importante referitoare la rezultatele obținute și la si tuația estimată.
Calitatea aprecierii este dependentă, în mare măsură, de trăsăturile de personalitate, de
pregătirea și de experiența evaluatorului.
Factor extern al învățării, evaluarea schițează imaginea profesorului asupra nivelului
de pregătire al ele vilor, pe baza obiectivelor pedagogice. Factor intern al învățării,
autoevaluarea oferă, în funcție de aceleași criteriu, imaginea elevului despre sine, privind
cunoștințele, capacitățile intelectuale, sentimentele, atitudinile și comportamentele
dobândite în procesul predării -învățării. Cînd evaluarea coincide cu autoevaluarea, între
profesori și elevi se stabilesc relații principiale, de armonie, o atmosferă optimă de muncă și
de respect reciproc. Când evaluarea și autoevaluarea randamentului școlar nu se fac în
funcție de obiectivele operaționale care sunt criteriile științifice pentru a asigura
obiectivitatea și exactitatea verificării, atunci se declanșează o atmosferă conflictuală, de
neâncredere, cu consecințe negative asupra calității actului de pred are-învățare.175
Pentru a realiza o evaluare corectă, cunoscutul psihopedagog Hubert consideră
necesare profesorului: dragostea față de copii și profesie, credința în valorile sociale și
conștiința responsabilității față de copii, țară, față de întrega comu nitate. Prin urmare, pe
lângă vocație pedagogică, profesorul trebuie să aibă însușiri intelectuale (inteligență, spirit
de observație, atenție distributivă, gândire clară, imaginație bogată, memorie bună), însușiri
de ordin afectiv (blândețea, voioșia, gen erozitatea, pasiunea, entuziasmul), însușiri de ordin
volitiv (caracter ferm, perseverență, răbdare, stăpânire de sine, intransigență), însușiri de

174 Adrian Stoica ( coord.), op.cit., p.85.
175 Gheorghe , Tanasă, Metoda predării – învățării istoriei în școală, Editura Spiru Haret, Iași, 1996, p. 193.

121
ordin moral (echilibru între exigență și îngăduință, onestitate, modestie, sinceritate, unitate
între faptă și vorbă etc.).
În desfășurarea procesului de învățământ, în funcție de obiectivele vizate, de modul
de integrare și de nivelul la care se realizează, evaluarea se clasifică în:
a) evaluare pedagogică;
b) evaluare economică; 176
Evaluarea inițială se realize ază la începutul unei perioade de instruire (începutul
unui ciclu de învățământ, începutul de an școlar, începutul unui semestru, începutul unui
capitol sau al unei unități de învățare) și are fucție predominantă de diagnosticare a:
– nivelului de pregătire al elevilor, exprimat în volumul și în calitatea cunoștin țelor
însușite;
– priceperilor, deprinderilor și a aptitudinilor intelec tuale, inclusive cea școlară;
– nivelului de dezvoltare a proceselor intelectuale, a lacunelor din pregătirea elevilor, a
stilului de învățare etc. 177
Evaluarea formativă constă în verificarea și aprecierea frecventă, sistematică, la
intervale mici a rezultatelor școlare, pe parcursul unei perioade de instruire (trimestru,
semestru, an școlar), este integrată organic în derularea procesului de învățământ, oferind
profesorului posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire și de dezvoltare intelectuală a
elevilor dintr -un anumit moment, precum și direcția ulterioară de evoluție. Se raportează la
obiectivele operaționale, puternic specificate, asigură obiectivitatea aprecierii și a notării,
dezvoltând motivația învățării.
Principalele avantaje ale evaluării formative sunt:
a) verificarea sistematică, pe secvențe mici, a tuturor el evilor, din toată materia;
b) asigur ă ghidarea elevului în învățare, corectarea oportună a greșelilor, remedierea lor
prin

176 Constantin Cucoș, Pedagogie – Ediția a III -a Revăzută și adăugită, Editura Polirom, București, 2014, p.
422.
177 Ibidem, p.198 -199.

122
programe de ratrapare sau aprofundarea cunoștințelo r prin programe specifice;
c) evaluează rezultatul învățării și procesul prin care s -a ajuns la un anum it rezultat,
permițând ameliorarea lui ulterioară;
d) cultivă cooperarea profesor -elev și capacitatea de autoeducare, pe baza cunoașterii
criteriilor de evaluare;
e) consumă mai puțin timp decât evaluare a sumativă.178
Evaluarea sumativă constă în verificarea și în aprec ierea periodică a rezultatelor
școlare, vizând rezultatele elevilor obținute la diferite discipline de studiu, sau pregătirea de
ansamblu a elevilor, se realizează la finalul unor perioade mai lungi de instruire (trimestru,
semestru, an școlar, ciclu de în vățământ), îndeplinind o funcție constatativă, de inventariere
a unor rezultate globale.
Notele și mediile școlare obținute de către elevi la sfârșitul unui an sau a unui ciclu
de învățământ (gimnazial, liceal și superior), constituie elemente unice de ref erință,
respectiv criterii de clasificare și de promovare a lor, realizând o mare parte dintre funcțiile
evaluării.
Rezultatele testelor sumative oferă informații care pot fi valorificate în scop
ameliorativ de către factorii decizionali de la nivele mai înalte ale proiectării activității
didactico -educative, constituind sugestii și puncte de sprijin în activitatea de perfecționare
continuă, prin adoptarea și aplicarea unor decizii și a unor modalități de intervenție în
organizarea și în desfășurarea sa, a sistemului și a procesului de învățământ
Acest tip de evaluare a fost criticat, deși nu este lipsită de valoare, considerând că
nu este benefică elevilor, deoarece este efectuată la sfârșitul unei perioade de instruire și nu
permite elevilor să elimine l acunele pe care le au în pregătirea lor, să -și îmbunătățească
stilul de învățare și să obțină randament superior în această activitate.179
În viziunea sa, Ioan Nicola a precizat că evaluarea economică are ca obiectiv
determinarea eficienței sistemului de în vățământ prin raportarea rezultatelor

178 Ibidem, p.199.
179 Ștefan Păun, Didactica Istoriei, Editura Corint, București, 2007, p. 169.

123
învățământului, în ansamblu, la resursele materiale, financiare și umane (baza materială,
bani, personalul didactic, tehnic și de cercetare), investite de societate. Rezultatele
sistemului și ale procesului desfășurat în cadrul învățământului sunt materializate, și
obiectivate în calitatea pregătirii absolvenților, a forței calificate de muncă și în contribuția
lor efectivă la creșterea productivității muncii și la realizarea progresului social. Aceste
aspecte, constitu ie prin mijlocirea evaluării economice baza unor aprecieri obiective
referitoare la funcționalitatea externă a învățământului în relațiile sale cu societatea,
macrosistemul social în care se integrează .180
Conținutul și obiectivele pedagogice prevăzute in p rograma fiecărei discipline
școlare reprezintă criteriul fundamental de evaluare. Acestea reprezintă etalonul sau norma
standard și exprimă nivelul maxim sau optim pe care trebuie să -l atingă după asi milarea
conținutului programat, rezultatele obținute de către elevi. Față de acest etalon sunt
raportate rezultatele obținute, după care se pot determina nivelurile de realizare ale
obiectivelor pedagogice, acesta constituind indicatorul față de care vor fi notați și apreciați
elevii. Calificativele și notele a cordate, trebuie să exprime și exprimă gradul de concordanță
sau decalajul dintre rezultatele așteptate, programate și rezultatele obținute de căt re elevi.
Cunoștințele dobândesc valoare operațională și pot fi apli cate în diferite activități, în
rezolvarea unor probleme sau în situații problematice, doar dacă sunt înțelese. ,,Calitatea
cunoștințelor” trebuie să primeze în actul evaluativ, iar profesorii trebuie să stabilească
prin metode variate de verificare ,,calitatea cunoștințelor”, pentru fiecare elev , ,, cum” și -a
însușit cunoștințele și ,,cât” și -a însușit din conținutul programei școlare, a obiectului
respectiv.
În abordarea unei evaluări științifice, corecte, este necesară referirea la criteriile de
evaluare prin prisma obiectivelor pedagogice spec ificate în programele școlare și la
obiectivele operaționale, care trebuie ,,să fie reprezentate în schema evaluării și aduse la
cunoștința elevilor în mod corespunzător”, încât să le stimuleze conduita de învățare.181
În actul evaluativ, obiectivitatea și v aliditatea notării și aprecierii p ot fi alterate de
anumite surse generatoare de erori, denumite surse de distorsiune sau factori perturbatori,

180 Constantin Cucoș, op. cit ., p. 420.
181 Gheorghe Tanasă, op. cit., p. 197.

124
reprezentate de unele aspecte ale personalității evaluatorului sau ale celor evaluați și de
particularitățile ob iectului de învățământ. Concluziile specialiștilor care au studiat aceste
surse de distorsiune, arată faptul că toate erorile de notare apar în situațiile în care sunt
folosite anumite criterii de evaluare, care nu țin cont de conținutul programei și de
obiectivele pedagogice care reprezintă criteriile veritabile și fundamentale de notare și de
aprecie re corectă. Pe lângă subiectivitate, erorile în evaluare și notare amenință și ele
rezultatele elevilor. Erorile sunt un produs al intercalării subiectivului persoanei care face
evaluarea între metodele, instrumentele și tehnicile de evaluare, pe de o parte, și rezultatele
evaluării, pe de altă parte. În concluzie erorile nu își au originea în instrumentul de
evaluare, nici în criteriile sau conținutul evaluăr ii. O contribuție majoră a instrumentului de
evaluare este acea că poate să limiteze sau să permită interpretarea subiectivă a indicatorilor
de evaluare. Erorile se manifestă prin distorsionarea relației dintre nivelul real al
performanțelor elevilor și ni velul notei/punctajelor acordate de evaluator. Și în cazul
erorilor, subiectivitatea evaluatorului afectează rezultatele obținute, permite obținerea unor
performanțe neconcludente. Din păcate, sunt cunoscute cazuri în care elevii, ajutați de
punctaje super ioare au reușit să obțină rezultate mult peste nivelul lor de pregătire.
Eliminarea erorilor în evaluare solicită atenție maximă.
Efectul halo constă în tendința evaluatorilor de a evalua o anumită caracteristică sau
o anumită persoană în funcție de evaluă rile făcute anterior. Stereotipiile sunt forme de
manifestare a efectului halo. Efectul de contrast se manifestă practic prin mărirea sau
micșorarea notei sau calificativului acordat unui elev (sau unei lucrări), în funcție de
calitatea mai bună sau mai sl abă a prestației celorlalți elevi. Eroarea proximității este
cauzată de construcția (instrumentului) de evaluare și, în principal, de ordinea în care
problemele, itemii sunt plasați sau ordonați în instrumentul sau tehnica de evaluare folosite.
Ecuația per sonală este un factor care face ca evaluarea să se diferențieze de la un profesor
la altul, în funcție de nivelul de exigență specific examinatorului și de concepția sa cu
privire la rolul și funcțiile notelor școlare. Eroarea de similaritate constă în te ndința
evaluatorului de a -i aprecia pe ceilalți prin raportare la propria persoană. Eroarea tendinței
centrale poate fi ușor detectată prin construirea grafică a distribuției de frecvență.182

182 Constantin Cucoș, op. cit. , p. 460.

125
Alte erori în evaluarea elevilor pot să apară datorită faptului că în unele situații
nivelul real de pregătire al elevilor este mascat sau denaturat de către: starea psihică
dominantă din momentul evaluării, starea și gradul de emotivitate, starea de oboseală,
nivelul sensibilității afective și cel al capacității de auto control, specificul temperamental,
factori care influențează pozitiv sau negativ capacitatea: de concentrare a atenției, de
receptare a întrebărilor, de elaborare a răspunsurilor și calitatea lor, ritmul gândirii,
promptitudinea și fidelitatea procesului d e reactualizare a cuno ștințelor.
Actul evaluativ este influențat pozitiv sau negativ și de către specificul disciplinei
de studiu predate. Pentru înlăturarea diferențelor în evaluarea elevilor la nivelul unei școli,
este indicată adoptarea obiectivelor ope raționale ale lecției drept criterii care să
reglementeze unitar examinarea, aprecierea și notarea elevilor printr -o diversitate de tehnici
și de modele de verificare. Unele neajunsuri ale sistemului actual de evaluare se aplică atât
pregătirii și aptitudi nilor unor profesori – cazuri de insuficientă pregătire a docimologiei,
incompetență, subiectivism în notare – fie prea mare exigență, fie o indulgență exagerată,
cât și instrumentelor folosite incorect.
Nu lipsite de importanță sunt aspectele care țin de psihologia elevului, în corelație
cu cea a profesorului. De exemplu, prin trăsăturile sale elevul poate constitui un factor
generator al unor erori de apreciere: starea de emotivitate provocată de exigența examinării,
aprecierii și notării; oboseala accent uată, mai ales la sfârșitul semestrului sau la finele
anului școlar; dispoziția de moment, gândirea mai lentă sau mai rapidă, tipul de învățare
predominat, cunoașterea sau necunoașterea criteriilor de evaluare, capacitatea de
autoevaluare a rezultatele d obândite, sunt alte cauze de care profesorul trebuie să țină cont
în proiectarea demersului de evaluare.183
Docimologia este o disciplina de ramura a pedagogiei care are drept obiect de
cercetare studiul sistematic ale examenelor, in special a sistemelor de notare, a
comportamentului celor care examineaza si a celor examinati.
Actiunile de tip docimologie contribuie la perfectionarea continua a activitatii de
evaluare pedagogica, fara a se confunda cu aceasta. Ele contribuie la imbunatatirea

183 Gheorghe Tanasă, op. cit. , p.

126
"sistemului de ap reciere prin cunoasterea exeperimentala a mecanismului care intra in joc si
a cauzelor distorsiunilor care apar in functionarea sa".184
În concluzie, prin evitarea subiectivismului, de orice natură ar fi acesta, se poate
ajunge la o evaluare cu adevărat core ctă. În contextul integrării în Uniunea Europeană,
sistemului de învățământ îi revin sarcini sporite, care decurg din însăși noțiunea de spațiu
european al învățământului. Școala, în general, trebuie să țină pasul cu schimbările în
permanență la cerințele vieții. Prin trecerea de la răspundere la responsabilitate, dascălul
conturează autentica datorie a profesiunii didactice, aceea care ofe ră libertatea
responsabilității

184 http://www.psihoterapie.ne t/dictionar/d/docimologie.html

127
ÎNCHEIERE
Noțiunea de “Război Rece ” aparține omului de aface ri și consilierul lui Roosevelt,
Bernard Baruch. Aceasta a fost folosită pentru prima oară într -un discurs susținut în
Carolina de Sud la data de 16 aprilie 1947, în sensul de stare de ostilitate car e s-a creat intre
SUA și URSS. Războiul Rece poate fi def init ca un conflict non -militar, deschis și li mitat,
care s -a dezvoltat după cel d e-al Doilea Război Mondial și s -a încheiat in 1991, între URSS
și SUA, state cu ideologii și sisteme politi ce diametral opuse.
Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s –
au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul selectiv, manevrele
diplomatice, spionajul, înarmare masivă, coaliții militare, rivalitate la evenimentele
sportive, competiție tehnologică, propaganda, asasinatul, operațiunile militare de intensitate
mică și iminența unui război pe scară mare.
Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul "cald" îl reprezintă anul
1962 , când sovieticii au plasat în Cuba , devenită comunistă sub Fidel Castro , rachete cu
rază medie de acțiune. Americanii au răspuns prin instalarea unei blocade maritime,
ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie naval ă cu sovieticii. În cele din urmă, însă,
prin intervenția președintelui american Kennedy , s-a ajuns la normalizarea relațiilor cu
sovieticii.
Alte momente ten sionate ale Războiului Rece au fost, cronologic: Blocada
Berlinului (1948 –1949), Războiul din Coreea (1950 –1953), Criza Berlinului din 1961 ,
Criza Suezu lui (1962), Războiul din Vietnam (1959 –1975), Războiul de Io m Kippur
(1973), Războiul Afgano -Sovietic (1979 –1989), Doborârea cursei KAL 007 (1983) și
Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983).
Războiul Rece s -a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa
Centrală și de Est, precum și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani
mai târziu, în decembrie 1991, și de destrămarea Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas
este dominată de o singură superput ere, SUA. Această situație este, de regulă, descrisă

128
drept hegemonie globală a SUA într -o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea
actuală este multipolară.
Statele central -europene și est -europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub
dominația sovieticǎ), s -au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea
Europeană. SUA au fost ancorate în Războiul împotriva terorismului și în rǎzboaiele locale
din Orientul Mijlociu (precum sunt cele din Afghanistan și Irak), mal ales, după Atentatele
din 11 septembrie 2001 . China a atins cea mai rapidă creștere economică, iar între anii 2004
și 2010 a depășit toate prognozele, devenind un concurent serios pentru SUA.
De asemenea, criza economică mondială începută în 2008 a afectat, în special, zona
occidentală, astfel că, în timp ce în Statele Unite marile bănci aveau probleme sau intrau în
faliment, China a beneficiat de pe urma investițiilor strategice și au stimulat -o să declanșeze
rǎzboiul economic c u SUA pentru supremația mondială.
După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano -ruse, urmatǎ, în 2008 , de
rǎcirea relațiilor diplomatice – consecință a rǎzboiului din Georgia – și, mai ales, pe fondul
crizei din Ucraina, tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două puteri s –
au, astfel că, în 2014, a reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale Americii/ statele
membre ale Uniunii Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federația
Rusă – condusă de Vladimir Putin – și alia ții acesteia. Acest rǎzboi este cunoscut în Mass –
Media ca " Războiul Rece 2.0 ", însă, spre deosebire de Războiul Rece anterior, de această
dată, Germania reunificată are un rol geopolitic ma jor în Europa.
Reizbucnirea și amplificarea Războiul Rece dintre SUA și Rusia, pe fondul creșterii
amenințării terorismului în Orientul Mijlociu devastat de războaie civile , revoluții în nordul
Africii și ascensiunea economicǎ fulminantă a Chin ei, generează noi și justificate neliniști
privind redimensionarea galopantă a raporturilor de putere în lumea contemporană.185

185 http://gen90.net/pagini -de-istorie -razboiul -rece-culisele -declansarii -partea -i/

129
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Lucrări generale
BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria secolului XX, Traducere de Ion Marius, Editura
All, București, 1998, Vol II, (482 pp.).
BERSTEIN,Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, Traducere de Monica Timu, vol. 5,
Iași, Institutul European, 1998, ( 480 pp.).
GEISS, Imanuel, Istoria Lumii. Din preistorie pana in anul 2000, Traducere de Aurelian
Cojocea , Editura All Educational, Bucuresti, 2002, (656 pp.).
2.Enciclopedii, Dicționare, Atlase
CAROL, Anne, GARRGUES, Jean, IVERNEL, Martin, Dictionar de istorie a secoluluim
XX. Traducerea de Simona Ceaușu, Constantin Vlad, Editura All Educational,
Bucureș ti, 2000, (512 pp.).
PARISH,Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Traducerea de Ion Anastasia, Editura
Univers Enciclopedic Gold , București, 2002, (401 pp.).
3.Lucrări speciale
ADĂSCĂLIȚ EI, Felicia, BERCEA , Marilena, DUMITRESCU, Doru, LAZĂ R, Liviu,
MANEA, Mihai, POPESCU, Mirela, Elemente de didactica a istoriei, Editura Nomina,
Bucuresti, 2010, ( 288 pp .).
BONIFACE, Pascal, Relațiile Est -Vest 1945 -1991 , Traduc ere de Săruleanu Luminița ,
Editura Institutul European, Iași, 1998, ( 76 pp.) .
BUFFET, Cyril , Istoria Berlinului, de la origini până în zilele noastre, Traducere și note:
Cristina Jinga, P refață de Bogdan Antoniu, Editura Corint, București, 2002,( 152
pp.).
BRWON, Chris, Understanding International Relations, Palgrove, New York, 2001, (296
pp.).
BUȘE, Co nstantin, DASCĂLU, Nicolae, Diplomație în vreme de război , Editura
Universitară, București, 1995,( 278 pp.) .

130
CALVORESSI, Peter, Politica mondială după 194 5, Traducere de Simona Ceauș u, Editura
Alfa, București, 2000, ( 808 pp.) .
CUCOȘ , Constantin ., Pedago gie – Ediția a III -a Revăzută și adăugită, Editura Polirom,
București, 2014, (534 pp.) .
DUROSOLLE, Jean -Baptiste, KASPI, André , Istoria relațiilor inte rnaționale, 1948 -până
în zilele noastre , volumul al II -lea, Traducere de Anca Airinei, Editura Științelor
Sociale și Poli tice, București, 2006, (483 pp) .
FIDLER, Jiri, MRES, Petr, Istoria Nato, Traducere de Lidia Nasincova, Editura Institutul
European, Iași, 2005, ( 256 pp.) .
FILIP, Corneliu, Tratatul de la Varșovia în relațiile internaționale a le epocii sale ( 1955
1991), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007, ( 189 pp.).
FONTAINE , Andres, Istoria războiului rece, Traducere de Delia Răzdolescu, Editura
Militară, București, 1993, Vol.I, II, (344 pp.).
GADDIS, John, Lewis, Războiul Rece, Traducerea de Diana Tutuianu, Editura Rao,
București, 2009 (384 pp.).
GADDIS, John, Lewis, We Now Know: Rethinking Cold War History , Clarendon Press,
Oxford, 1997, ( 425 pp.) .
GÂRZ, Florian, NATO: Globalizare sau Disparție? De la Razboiul Rece la Pace , Editura
Odeon, Bucureș ti, 1995, ( 264 pp.).
HALOSA, B., M., Blocul agresiv al Atlanticului de Nord, Editura Militară, București,
1963, ( 399 pp.).
HENTEA, Călin, Propagandă fără frontiere , Editura Nemira, București, 2002, (320 pp.) .
IUTIȘ, Gheorghe, COZMA, Elena, ASĂ VOAIEI, Iulia na, Elemente de didactica istoriei ,
Editura Graphys, Iasi, 2008, ( 208 pp.) .
IUTIȘ, Gheorghe, PÂNZARIU, Argentina, IRICIUC, Valerica, Ghid metodic pentru
studenți și profesori debutanți, Edutura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2005, (98
pp.).
KATHLEEN, Burk, Money and Power: America and Europe in the 20th Century , în
”History Today”, London, Vol. 43 (March 1993) .
KISSINGER, Henry, Diplomatia. Traducere de Mircea Ș tefancu , Radu Paraschivescu,
Editura All, Bucuresti, 2003 , (784 pp .).

131
LEFLLER, Melvin, P., PA INTER, David, S., Origins of the Cold War: An International
History , Second Edition, London and New York: Routledge, 2005 , ( 369 pp.).
MALKASIAN, Carter, Essential Histories -The Korean War 1950 -1953, Ospre y
Publishing, 2001.
MELVIN, P. Leff ler, DAVID, S. Painter, Origins of the Cold War: An International
History , Second Edition, London and New York: Routledge, 2005, (352 pp.).
McCAULE Y, Martin , Rusia, America și războiul rece , 1949 -1990, Traducere de Mihaela
Barbu , Editura Polirom, Iași, 1999, ( 00 pp.).
MAHMOOD , K., Britan and the Suez Crisis în Pakistan Horizont , volumul 15, numărul
1962
NOUSCHI, André, Petrolul și relațiile internaționale din 1945 până în prezent , Traducere
de Irinel Antoniu, Prefață: Ruxandra Ivan, Editura Institutul European, Iași, 2007,
(396 pp.).
PĂUN, Ștefan, Didactica Istoriei, Editura Corint, Bucureș ti, 2007, (176 pp.).
PHILIPS, Steve, Cold War: conflict in Europe and Asia , Oxford Heinemann 2001, (250
pp.).
PREDA, Eugen , NATO: scurtă istorie, Prefața de Mihnea Constantinescu, Editura
Fundația culturală magazin istoric Silex, București, 1999, (112 pp.) .
ROMANO , Sergio, Cinzeci de ani de istorie mondiala – Pacea și războaiele de la Yalta
până în zilele noastre , Traducer e de Mircea Vasilescu, Editura Fundației Culturale
Româ nia d e mâine, București, 1999,( 260 pp. ) .
ROSTOV, Eugene, Peace in the Balance: The Future of American Diplomacy, Simo n &
Schuster , New York, 1972.
SHAIN, Martin, The Marshall Plan: Fifty Years After, Palgrav e Palgrave Macmillan, New
York, 2001, (297 pp.) .
SHW ARTZ, Thomas A., The Berlin Crisis and the Cold War, în “Diplomati History ”,
Winter 97, Vol. 21 Issue 1.
SMOLANSKY, O., M.,, Moscow and the Suez Crisis, 1956: A Reappraisal în Political
Science Quarterly , volumul 80, numărul 4, decembrie 1965.
STEVE, Phill ips., Cold War: conflict in Europe and Asia , Oxford Heinemann 2001,(250
pp).

132
STOICA, Adrian (coord.), Evaluarea Curentă și Examenele, Edit ura ProGnosis, București,
2001, (141 pp.).
TĂNASĂ , Gheorghe, Metodica predarii – invatarii istoriei in scoala, Editura Dosoftei,
Iasi, 1996, (218 pp .).
TROEN, Selwyn Ilan, SHEMESH, Moshe (eds.), The Suez -Sinai Crisis 1956.
Retrospective and reappraisal , Frank Cass, London,1990, (395 pp.).
TURLIUC, Cătălin, Planul Marshall și Doctrina Truman – două jumătăți ce alcătuiesc un
întreg, în “Revista Lumina”, 14 iunie 2008.
TUSA, Ann, TUSA, John, The Berlin Blockade, London, Hodder & Stoughton, 1988, ( 557
pp.).
ȚUȚUIANU, Iuliana, Simona, Apusul Westfaliei. St atul internațional în anii post Război
Rece , Editura Militară, Bucureș ti, 2001, (324 pp.).
VIANU, Alexandru, ZAMFIR, Zorin , BUȘE, Constantin, BĂRBULESCU, Gheorghe,
Relații internaționale în acte și documente, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983, ( 357 pp.) .
WILFRIED, Loth, Impărțire lumii. -Istoria Razboiuli Rece 1941 -1955,. Traducere de Ana
Maria Iosup, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997. (320 pp.).
WILSON, Theodore A., The Marshall Plan, 1947 -1951 (Cuvânt în ainte de Henry Cabot
Lodge), în ”Headline Series”,Foreign Policy Association, New Y ork 1977, No. 236,
June 1977, ( 64 pp.).

4. Resurse on -line
http://gen90.net/pagini -de-istorie -razboiul -rece-culisele -declansarii -partea -i/
http://www.psihoterapie.net/dictionar/d/docimologie.html
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/METODA -OBSERVATIEI41826.php
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza -rachetelor -cuba
http://www.historia.ro/tag/cursa -spatial a
http://ro.wikipedia.o rg/wiki/NASA
https ://2012en.wordpress.com/tag/spatiu/
www.historytoday.com

133