Capitolul I I 101 II. CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICǍ ÎN LUMEA CONTEMPORANǍ -ÎNTRE TEORIE PURǍ ȘI OBSERVAȚIE EMPIRICǍ- II.1. Teoria neo… [613828]

Capitolul I I 101

II. CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICǍ
ÎN LUMEA CONTEMPORANǍ
-ÎNTRE TEORIE PURǍ ȘI OBSERVAȚIE EMPIRICǍ-

II.1. Teoria neo -neoclasicǎ∗ a creșterii economice

II.1.1. Sursele creșterii și dezvoltǎrii economice

Economiștii, rapsozi ai fenomenelor și procese lor
economice, nu au rǎmas impasibili la diferențele de prosperitate
economicǎ existente în lume. Aceastǎ realitate, ușor observabilǎ,
este o constantǎ a tuturor timpurilor, la nivel de state naționale

∗ Atributul de neo -neoclasic ǎ sugereazǎ primenirea discursului
neocl asic. Am omis, cu bunǎ științǎ, în abordǎrile noastre concepțiile
neoclasice pentru cǎ ele s -au focalizat asupra psihologiei
(comportamentului) agenților econonomici în alocarea resurselor rare și
aproape deloc asupra avuției națiunilor. Neoclasicii s -au rezumat la
dimensiunea economicǎ a dezvoltǎrii (și aceasta au fǎcut -o în subsidiar
sau în mod implicit), care devine o problemǎ de inițiativǎ individualǎ
sau un proces în care agenții economici individuali comparǎ continuu,
ținând cont de principiile de eficiențǎ, costurile și beneficiile unor acțiuni alternative; un comportament nerațional ar accentua în timp
raritatea resurselor, reducând posibilitǎ țile viitoare de creștere
economicǎ și de îmbunǎtǎțire a standardelor de viațǎ. Versiunea neo –
neoclasicǎ s -a plǎsmuit spre finalul epocii lui Keynes, aflându -se la
confluența a douǎ curente: neoclasicism și keynesism. Acesta este
motivul pentru care primele teorii din cadrul sǎu au fost apreciate ca
fiind de sintezǎ.
Cu toate cǎ știința eco nomicǎ este o înșir uire fǎrǎ sfârșit de “înnoiri”
ale teoretizǎrilor anterioare, nu ne vom încǎrca cu câte un prefix “neo -“
pentru a le departaja. De fapt, și pe parcursul acestui capitol vom folosi
simplu atributul de “neoclasic” pentru a desemna generația de
economiști al cǎrei exponent este Solow.

102 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

sau de indivizi. Lumea se configureazǎ automat în boga ți și
sǎraci, putând fi perceput ǎ ca un mecanism în care unii prosper ǎ
mai repede decât alții. Resortul progresului economic natural,
firesc și automat, în termenii metaforei smithiene, const ǎ în
concilierea intereselor individuale și colective sub inciden ța
mâinii invizibile. Prin urmare, o atitudine de „laissez faire” face
ca mersul lucrurilor cǎtre mai bine sǎ fie unul natural, însǎ de ce
nu este identic pentru to ți? Așadar, se naște în mod inerent un
interes pentru determinarea forțelor care acționeaz ǎ asupra acestui
resort și care fac ca mecanismul economic sǎ funcționeze diferit.
Literatura economicǎ clasicǎ, în special cea smithianǎ, a
deschis apetitul pentru acest gen de analiz ǎ cauzǎ -efect.
Emblematicǎ este concepția cǎ forțele care impulsioneazǎ creșterea economicǎ țin de factorii de producție tradiționali :
– munca, al cǎrei impact asupra volumului producției
variazǎ în funcție de cantitatea și crescânda diviziune/specializare a sa;
– pǎmântul, a cǎrei ofertǎ inelasticǎ exercitǎ o
constrângere asupra d inamicii economice ce poate fi
contrabalansatǎ prin utilizarea mai eficientǎ a suprafețelor
existente ca urmare a posibilitǎților date de progresul tehnic;
– capitalul, sub aspectul acumulǎrii sale ca rezultat al
investițiilor reprezintǎ explicația cel mai f recvent invocatǎ pentru
diferențele de avuție naționalǎ.
Investigațiile ulterioare asupra surselor creșterii și
dezvoltǎrii economice pe termen lung s -au materializat în teorii,
care reprezint ǎ mai mult variații pe aceeași temǎ decât
dezacorduri fundamenta le sau puncte de vedere de o noutate
absolut ǎ. Trinomul factorilor de producție fundamentali -muncǎ,
pǎmânt, capital – nu și -a pierdut din actualitate, însǎ nuanțele
conceptuale date fiecǎruia particularizeazǎ conținutul expunerilor
și concluziilor pe aceas tǎ temǎ.
Ca și în privința concepțiilor, metoda de cercetare
utilizatǎ nu este fǎrǎ precedent. Economiștii recurg la
formalizarea matematicǎ din dorința de a delimita cât mai clar
cauzele de efectele creșterii economice și de a studia cât mai

Capitolul I I 103

riguros posib ilitǎțile prinderii din urmǎ a performerilor
economici. Funcțiile de producție încadrate în modele matematice
devin protagonistele economiei. Acestea reprezintă construcții
teoretice bazate pe reținerea factorilor esențiali pentru creșterea
economică și co relarea rezultatelor obținute (a sporului de
produse și venit național) cu modificările intervenite în volumul factorilor respectivi și în relația dintre ei
139. Tipul de funcție cu
cea mai largă răspândire în literatura economică este cel introdus
de economi știi americani Charles Cobb și Paul Douglas în 1928.
Succint, specificul acestor funcții rezultǎ din: existența a numai doi factori de producție rari (capitalul și munca, pământul și
munca sau orice altă pereche de factori); randamente de scarǎ
constante, ceea ce semnifică faptul c ǎ multiplicând cantitățile
fiecăruia din factori cu un coeficient oarecare, venitul crește cu
același coeficient; factorii de producție sunt remunerați în funcție
de productivitatea marginală; substituibilitatea factorilor, în
sensul că proporțiile de utilizare a lor pot varia.
Analiza axatǎ pe astfel de funcții este utilǎ pentru punerea
în evidențǎ a ratei cu care crește o economie, dar este criticabilǎ pentru simplificarea exageratǎ a realitǎții. Cei care au împǎrtǎșit
aceastǎ metodǎ au ajuns la concluzii similare sub aspectul aportului
limitat al muncii și capitalului la creșterea economicǎ și al
existenței unui „factor rezidual”. Acest ultim factor este asimilat
progresului tehnic și a fost introdus în funcția de producție fie
distinct fațǎ de ceilalți doi, lǎsând nealterate combinǎrile productive
dintre aceștia –neutralitatea progresului tehnic în sens Hicks -, fie
încorporat în capital, muncǎ sau în ambii factori –neutralitatea
progresului tehnic în sens Harrod, respectiv Solow.
140

139 S. Sută – Selejean, Doctrine și curente în gândirea economică
modernă și contemporană, Editura ALL, București, 1994, p. 296.
140 Prin formulariz ǎrile matematice la care am fǎcut aluzie, Harrod, Solow și
Hicks au deschis drumuri î n analiza economicǎ, pe care au gǎsit întemeiat sǎ
pǎșeascǎ mulți economiști ulterior. Cu toate acestea, ei nu au fost primii care
au sesizat importanța progresului tehnic pentru dinamizarea economiei. De
pildǎ, abordǎri teoretice de acest gen depistǎm în scrierile lui Marx atunci

104 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Parcurgând un numǎr semnificativ din operele scrise pe
tema creșterii, remarcǎm un consens privind rolul pozitiv, de
neegalat, jucat de progresul tehnic în transformarea proceselor
productive și îmbunǎtǎțirea standardelor de viațǎ. Nu aceeași
unitate de idei se menține, însǎ, atunci când se încearcǎ explicarea
cǎilor prin care progresul tehnic reușește sǎ facǎ acest lucru. Extrem de sugestivǎ este eticheta de „cutie neagrǎ”, pusǎ de
Rosenberg
141, interacțiunii dintre creștere economicǎ și schimbare
tehnolog icǎ. Nimeni nu știe ce se întâmplǎ cu adevǎrat în
interiorul acestei cutii.
În preambulul cercetǎrilor noastre asupra teoriilor
neoclasice, considerǎm necesare câteva precizǎri suplimentare.
Este acoperitoare echivalența reziduului productivitǎții totale a
factorilor (TFP)142 cu progresul tehnic? Pentru Moses
Abramovitz143, factorul rezidual este „mǎsura ignoranței noastre”
cu privire la: inovația tehnicǎ, schimbarea instituționalǎ și
organizaționalǎ, modificǎrile în atitudinile societale, fluctuațiile
cererii , variabilele omise și erorile de mǎsurǎ. Prin urmare,
progresul tehnic nu se identificǎ în totalitate cu factorul rezidual,
este doar o explicație parțialǎ a productivitǎții totale a

când trateazǎ conceptul de “forțe productive”. Însǎ, expresia cea mai
cuprinzǎtoare datǎ inovației tehnice și economice o întâlnim la Schumpeter,
așa cum arǎtat deja în capitolul precedent.
141 N. Rosenberg, Inside the Black Box: Technology and Economics ,
Cambridge University Press, Cambridge, 1982 și Exploring the Black
Box: Technology, Economics and History , Cambridge University Press,
Cambridge, 1994.
142 Samuelson și Nordhaus definesc productivitatea total ǎ a factorilor ca
fiind cr eșterea producției minus creșterea sumei ponderate a tuturor
intrǎrilor sau ceea ce se numește progres tehnologic, Economie , editura
Teora, 2001, p. 647.
143 M. Abramovitz, Resource and Output Trends in the United States
since 1870, American Economic Review, mai 1956, pp . 5-23.

Capitolul I I 105

factorilor.144 De asemenea, considerǎm utilǎ lǎmurirea
conceptualǎ a termenilor de tehnologie și tehnicǎ . Deși nu sunt
identici, literatura de specialitate îi folosește adesea interșanjabil.
Tehnologia se referǎ la un sistem, o teorie sau paradigmǎ și o mai
profundǎ cunoaștere iar tehnica privește practica sau cunoașterea
practi cǎ.
Suspendǎm, pentru moment, cǎutǎrile noastre pe terenul
surselor creșterii și dezvoltǎrii economice, urmând sǎ completǎm lista lor pe parcursul acestui capitol. Un prim popas vom face la
teoriile care au introdus în ortodoxia științei economice ideea cǎ
inovația tehnologicǎ este principalul motor al creșterii economice; paradoxul concepției lor este cǎ economia se aflǎ sub auspiciile
unui factor exogen, pe care ea nu îl poate influența.

II.1.2. Teoria creșterii economice exogene

Solow, H icks, Hansen, Patinkin, Samuelson, Tobin,
Modigliani, Klein și alții sunt recunoscuți pentru încercarea de a
reconcilia analiza keynesistă cu cea neoclasică, respectiv sunt
autorii sintezei denumită impropriu „neoclasică”. Eforturile
științifice ale acestor economiști au marcat, la mijlocul anilor ´50,
începutul unei perioade de renaștere a teoriilor creșterii economice. Modelul Harrod- Domar rămâne punctul de referință al noilor teorii,
fiind criticat, dezvoltat sau reformulat.

Solow – autor al unui model de sinteză
Concepția lui Solow este o reacție critic ǎ la adresa
modelului Harrod- Domar întemeiat, în opinia sa, pe ipoteze
“îndoielnice” și cu rezultate “suspecte”. În special, atacul sǎu este
îndreptat spre “echilibrul pe muchie de cuțit”, care foarte ușor poate
degen era în forme acute ale șomajului sau inflației.

144 C. Hulten, Total Factor Productivity: A Short Biography , NBER,
ianuarie 2000, p. 61.

106 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Solow, în debutul articolului care i -a adus recunoaștere în
mediile academice ca pǎrinte al modelǎrii creșterii economice – A
Contribution to the Theory of Economic Growth145 -, a rezumat
concepția lui Harrod, punând în luminǎ principalele motive ale
divorțului teoriei sale de cea a predecesorului sǎu. Autorul constata
cǎ, în termenii lui Harrod, problema fundamentalǎ a echilibrului se
reduce la comparația ratei naturale a creșterii , care depinde de
creșterea sub aspect cantitativ a forței de muncǎ, în absența
schimbǎrilor tehnologice, cu rata garantatǎ a creșterii , aflatǎ sub
incidența înclinațiilor spre economii și investiții ale populației și firmelor. Opoziția dintre cele douǎ rate este o consecințǎ fireascǎ a
ipotezei asumate de Harrod și Domar privind complementaritatea factorilor în procesul de producție. Cu un iz de ironie, Solow aplica
sancțiunea supremǎ modelului de referințǎ: dacǎ ideea combinǎrii
factorilor în proporții fixe ar fi abandonatǎ concepția echilibrului
instabil, aflat pe muchie de cuțit, ar disp ǎrea odatǎ cu ea. Prin
urmare, opinia sa despre modelul Harrod- Domar este că, pornind
de la judecǎți prea rigide, studiază probleme dinamice pe termen
lung cu mijloace uzuale ale analizei pe termen scurt și că nu poate
da răspuns la problemele reale ale creșterii economice.
În acest spirit, Solow atr ǎgea atenția asupra importanței
alcătuirii ipotezei unei teorii: „Toate teoriile depind de ipoteza
asumată care nu este tocmai realistă. Aceasta conferă c aracterul de
teorie. Arta teoretizărilor de succes presupune ca simplificarea inevitabilă a ipotezei să se facă astfel încât rezultatele finale să nu
fie prea mult afectate. O ipoteză «crucială» este aceea de care
concluziile depind în mare măsură și este important ca această
ipoteză să fie în mod rezonabil realistă”.
146 Într-adevăr, elementele
fundamentale ale ipotezei lui Solow (lucrurile fiind similare pentru

145 R.M. Solow, A Contribution to the Theory of Economic Growth, The
Quarterly Journal of Economics, vol. 70, feb. 1956, pp . 65-94.
146 R. M. Solow, A c ontribution to the theory of economic growth, The
Quarterly Journal of Economics, vol. 70, februarie 1956, p. 65.

Capitolul I I 107

Meade147 și Swan148) sunt alese atent pentru a răspunde deplin
scopului urmărit – determinarea condiți ilor și caracteristicilor
realizării și menținerii trendului creșterii economice în contextul
ocupării depline a forței de muncă, pe termen lung.
Apreciem ca specialǎ reprezentarea fenomenului creșterii
economice oferită de modelul lui Solow pentru faptul cǎ îmbină cu
măiestrie elemente ale analizei clasice și keynesiste. De la clasici și
neoclasici preia două idei, ce au puterea să modifice profund
registrul modelării creșterii economice. Pe de o parte, funcția de
producție se întemeiază pe substituibilita tea factorilor și nu pe
complementaritatea lor iar pe de altă parte, funcțiile investițiilor și economiilor nu mai sunt distincte și independente; toate economiile
se investesc, ceea ce antrenează în mod necesar, echilibrul pe piața
bunurilor. Pe aceeași l inie prekeynesistă se situează și neglijarea
problemei excesului sau insuficienței cererii, astfel Solow se dovedește un adept al legii lui Say și construiește un model orientat
exclusiv spre ofertă. De la Keynes și neokeynesiști conservă două
ipoteze în privința pieței bunurilor și a muncii. În acord cu legea
psihologic ǎ fundamental ǎ a lui Keynes, Solow considera
economiile ca fiind funcții de venit, făcând abstracție de legătura, specifică abordării neoclasice, dintre economii și rata dobânzii. Cea
de-a doua prezumție se referǎ la oferta de muncă care nu este
influențată de mărimea salariului real, contrar opticii neoclasice.
Acesta este cadrul în care Solow considera întemeiat sǎ își
construiasc ǎ principalele ecuații ale modelului său.
149 Producția (în
situația simplificată a realizǎrii unui singur tip de marfă) este o
funcție de muncă și capital:
(1) Y = F(K,L), în care:

147 J.E. Meade, A neo -classical theory of economic growth, Allen and
Unwin, 1961.
148 T.W. Swan, Economic Growth and Capital Accumulation, Economi c
Record, noiembrie 1956.
149 R.M. Solow, op. cit ., capitolul II – „A Model of Long – Run
Growth”, p. 66 -68.

108 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Y este producția netă, respectiv outputul diminuat cu
mărimea consumului de capital fix;
F(K,L) este o funcție omogenă de gradul întâi, fapt ce
denotǎ randamente de scară constante;
K = K(t) – stocul de capital în timpul t;
L = L(t) – forța de muncă în timpul t, care sporește cu o
ratǎ relativ constantǎ, n150.
Variabilele funcției nu sunt privite ca inputuri de K și L, la
un moment dat, ci s ub forma ratelor de creștere ale acestora în
timp:
(2) sYdtdKK==•
și
(3) L(t) = L 0 ent.
Introducând pe (1) și (3) în (2) avem:
(4) •
K = s F(K, L),
(5) •
K = s F(K, L 0 ent).
Ultima relație reprezintă ecuația fundamentală pentru
determinarea ritmului de acumulare a capitalului necesar pentru a menține deplina ocupare a forței de muncă.
Aceste formalizări matematice pun în evidență următorul
proces: având în vedere oferta de muncă – determinată pe baza
ecuației (3) – putem calcula stocul de capital necesar în condiții de
ocupare deplină – ecuația (5). Valorile obținute sunt folosite pentru
a evidenția mărimea producției (venitului) obținute – ecuația (1).
Ținând cont de înclinația spre economii, putem determina partea din venitul (producția) net economisită și investită, respectiv
acumularea netă de capital din perioada curentă – ecuația (2).
Adăugând mărimea obținută la stocul de capital existent

150 Solow precizeazǎ în lucrarea citatǎ (p. 67) cǎ n, în absența
progresului tehnic, este rata naturalǎ a creșterii din analiza lui Harrod.

Capitolul I I 109

determinăm capitalul disponibil pentru perioada următoare;
întregul proces se repetă.
Solow cercetează pe baza ecuației (5) problema adaptării
ritmului acumulării de capital la dinamica forței de muncă. Pentru aceasta introduce o nouă variabilă: raportul capital -muncă (k):
k =
LK ⇒ K = k⋅L = k⋅L0⋅ent.
Diferențiind ultima relație în raport cu timpul t, avem:
•
K = L 0 ent •
k + n k L 0 ent.
Introducem rezultatul obținut în (5):
(•
k + nk)L 0 ent = s F(K, L 0 ent).
Pe baza ipotezei omogenității de gradul întâi a funcției F
(cu randamente de scară constante) putem scrie:
(•
k + nk)L 0 ent = s L 0 ent F


1,
0nteLK,
(6) •
k = s F(k, 1) – nk.
Ecuația (6) reflectă faptul că r ata de creștere a raportului
capital -muncă este egală cu diferența între incrementul capitalului
și cel al muncii151. Vom reprezenta grafic această ecuație, urmărind
să punem în evidență condiția realizării și stabilitatea echilibrului.
„nk” este o dreaptă ce trece prin origine și are panta n; „sF(k,1)”
sau „sf(k)” se obține multiplicând ordonata funcției de producție în
forma per capita cu înclinația spre economii, s. Funcția de
producție, fiind crescătoare și concavă, va intersecta dreapta nk
într-un singur punct (notat cu M) a cărui proiecție pe abscisă este
k* (valoarea în condiții de echilibru a raportului capital -muncă).
Diferența dintre ordonatele punctelor de pe cele două curbe pune în
evidență evoluția grafică a •
k = s F(k, 1) – nk.

151 Ibidem , p. 69.

110 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Când •
k= 0 ⇒ k = k* și F(k*,1)/k* = n/s, raportul de
capital -muncă este constant și stocul de capital crește în același
ritm cu forța de muncă, respectiv n (în termenii analizei lui Harrod:
Gw = n). Randamente le de scară constante determină creșterea
producției în același ritm cu K și L, ceea ce înseamnă că producția
per capita rămâne constantă. Vom analiza în continuare stabilitatea
echilibrului – •
k= 0 și k = k* – pe baza graficului următ or:

nk
L
sF(k,1)
M L’

N’

N

k k* k k
•
k

k* k

Fig. 2.1. – Stabilitatea echilibrului în modelul lui Solow

Capitolul I I 111

Când k<k*, •
k( = NN’) > 0, ceea ce înseamnă că raportul
capital -muncă va spori (întrucât •
k= dk/dt); •
k= NN’ crește, apoi
descrește, rămânând pozitiv până când k = k*. O situație de genul
acesta poate apărea ca urmare a unei creșteri a lui s sau unei
reduceri a lui n, echilibrul stabilindu- se mulțumită flexibilității lui
k și C152.
Când k>k*, •
k( = NN’) < 0, ceea ce implică o descreștere
a lui k până în punctul de echilibru M, în care k = k*. În această
situa ție, generată de o reducere a lui s sau o creștere a lui n,
echilibrul se stabilește datorită scăderii lui k și a lui C.
Așadar, echilibrul este stabil . Concluzia formulat ǎ de
autorul însuși este cǎ atunci când producția se realizeazǎ în
condițiile neoclasice standard – proporții variable ale factorilor și
randamente constante de scarǎ – opoziția între ratele naturalǎ și
garantatǎ ale creșterii este lipsitǎ de fundament. Prin urmare,
echilibrul pe muchie de cuțit nu poate exista, pentru cǎ sistemul
are capa citatea de a se adapta la orice ratǎ de creștere a forței de
muncǎ și sǎ experimenteze creșterea echilibrată la nivelul acelei
rate.
Dupǎ aproximativ 30 de ani, în discursul rostit la
festivitatea de decernare a premiului Nobel (1987), Solow aprecia
cǎ a f ost prins în capcana “controversei Cambridge”, un joc
ideologic în limbajul analitic al economiei. Pǎstrându- și
atitudinea criticǎ din 1956, Solow aduce noi argumente pentru
lipsa de verosimilitate a rețetei prescrise de modelul Harrod –
Domar. Atât timp cât cele trei “ingrediente cheie” ale creșterii
economice – rata economisirii, rata creșterii populației și raportul
capital/producție – sunt considerate produse date ale naturii, care
se modificǎ sporadic și mai mult sau mai puțin independent,

152 C reprezint ǎ coeficientul capitalului sau raportul capital/output, în
mǎrime medie sau marginalǎ, concept pe care s -a axat modelul lui
Harrod.

112 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

creșterea eco nomicǎ echilibratǎ nu ar putea fi decât “o loviturǎ
miraculoasǎ a norocului”153. Consecința fireascǎ a acestei judecǎți
este cǎ majoritatea economiilor lumii nu vor putea pǎși pe calea
creșterii economice echilibrate, adicǎ istoria economiilor
capitaliste va însemna o alternanțǎ de perioade lungi cu șomaj sau
penurie de forțǎ de muncǎ profunde. Solow constata cu satisfacție
cǎ realitatea nu a confirmat acest scenariu, creșterea economicǎ
susținutǎ nefiind o raritate.
În același spirit, laureatul premiului Nobel luat în discuție,
cu intenția de a îmbunǎtǎți modelul Harrod- Domar, înlocuia
inspirat relațiile constante capital- producție și muncǎ -producție cu
o “reprezentare mai bogatǎ și realistǎ a tehnologiei”154 și se
dedica unei demonstrații îndrǎznețe ce avea sǎ arate cǎ rata
creșterii producției pe unitatea de muncǎ este independentǎ de
rata economiilor (și astfel, a investițiilor) și cǎ este “dependentǎ
complet de rata progresului tehnologic în sensul cel mai larg”. În
opinia noastrǎ, adoptarea unei astfel de poziții reprezintǎ un
afront direct la adresa judecǎților keynesiste.
În lucrarea care l -a consacrat ca pionier al contabilitǎții
creșterii – Technical Change and the Aggregate Production
Function – Solow rǎmâne fidel preceptelor sale. Pornind de la
funcția de producție Cobb- Douglas, cu progres tehnic neutru,
randamente constante și remunerarea factorilor de producție în
acord cu productivitatea lor marginalǎ, a demonstrat cǎ în SUA
produsul pe om -orǎ (Y/L) s -a dublat în 40 de ani (1909- 49). Prin
aceastǎ ana lizǎ Solow a deschis drumul cǎtre investigațiile
econometrice care, mai târziu, au fost reunite sub denumirea de
“contabilitate a creșterii”155. În urma calculelor realizate, autorul

153 R.M. Solow, Growth Theory and After , The American Economic
Review, vol. 78, iunie 1988, p. 307 ( pp. 307-317).
154 Ibidem , p. 308.
155 “Contabilitatea creșterii economice descompune creșterea în
componente asociate cu intr ǎrile de factori și un reziduu care reflectǎ
progresul tehnic și alte elemente. În general, contabilitatea este privitǎ ca
un pas preliminar pentru analiza determinanților fundamentali ai

Capitolul I I 113

ajunge la o concluzie surprinzǎtoare potrivit cǎreia numai a opta
parte (12 ,5%) din creșterea produsului național pe om -orǎ putea fi
pusǎ pe seama capitalului sau intensitǎții capitalului, restul
(87,5%) fiind rezultatul “schimbǎrii tehnice în sensul cel mai
larg”156. Solow recunoaște cǎ lucrarea sa nu a fost fǎrǎ precedent
și îl c iteazǎ pe Solomon Fabricant care, în urma unui studiu bazat
pe metode mai puțin analitice (ce viza perioada 1871- 1951),
atribuia progresului tehnic 90% din creșterea produsului național
pe om -orǎ.
Descoperirea sa (și a predecesorului sǎu) a incitat la noi
cercetǎri, similare din punct de vedere al metodei și, în special, al
funcției folosite. De fapt, atunci când a primit distincția supremǎ,
premiul Nobel, însuși Solow (1988) afirma cǎ „«modelul
neoclasic al creșterii economice» a pornit o micǎ industrie”157. J.
Kendrik (1967), E. Denison158 (1962, 1985) și O. Aukrust (1965)
sunt numai câțiva economiști care, în deplinǎ consonanțǎ cu lecția
solowianǎ, constatau cǎ progresul tehnic susținea aproximativ
douǎ treimi din creșterea produsului pe om -orǎ din țǎrile
capitaliste industrializate.

creșterii economice”, R.J. Barro, Notes on Growth Accounting, Journal
of Economic Growth, iunie 1999, p. 119.
156 În concepția lui Solow, exprimatǎ în Growth Theory and After (p.
313), progresul tehnologic, în s ens larg, include și amelior ǎrile calitative
aduse factorului uman.
157 R. M. Solow, op. cit. , iunie 1988, p. 308.
158 Edward Denison a fost primul economist care a descompus
determinanții creșterii economice în p ǎrțile lor constitutive, în special
“progresul tehnic”. În lucrarea sa din 1985, care se concentreazǎ asupra
SUA din perioada 1929- 82, identifica urmǎtorii factori fundamentali: (1)
creșterea input -ului de muncǎ la nivel constant de educație, (2) creșterea
calificǎrii muncitorului mediu, (3) sporirea s tocului de capital, (4)
alocarea îmbunǎtǎțitǎ a resurselor ( migrația forței de muncǎ dinspre
agricultura caracterizatǎ prin productivitate scǎzutǎ cǎtre industrie, în
care productivitatea are niveluri înalte ), (5) economiile de scarǎ și (6)
progresul cun oașterii sau progresul tehnologic în „sens restrâns”.

114 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

În pofida atacurilor ce au vizat acuratețea calculelor sale,
mesajul transmis de Solow este unul foarte clar: „Tehnologia
rǎmâne motorul principal al creșterii, secondatǎ de investiția în capitalul uman”
159. Ideea revoluționarǎ de a mǎsura creșterea
economicǎ pornind de la componentele sale a condus la apariția unui nou concept -“reziduul” (“residual factor”) – care a tulburat
cu adevǎrat apele gândirii economice standard. Acesta face posibilǎ delimitarea incidenței asupra creșterii economice a unor
factori, între care progresul tehnic este cel mai important. Optica
sa inițialǎ asupra progresului tehnic “neîncorporat”, care nu este
prezent în nimic cu existențǎ fizicǎ (1956), viza absurdul, întrucât
o implicație directǎ ar fi fost minimizarea acumulǎrii de capital
sau a ratei investițiilor. În lucrarea din 1957 își revizuie punctul
de vedere, afirmând cǎ lipsa investițiilor pune sub semnul
întrebǎrii posibilitatea existenței progresului tehnic și cǎ inovațiile
trebuie sǎ se concretize ze în noi echipamente de capital. De
asemenea, în articolul din 1962 afirma cǎ o nouǎ tehnologie poate fi introdusǎ în procesul productiv numai prin investiții în forța de
muncǎ și capital.
Schimbarea tehnicǎ însǎ, în concepția lui Solow, era un
fenomen „nesperat și rar”, în așa mǎsurǎ încât îl considera
„exogen”; un fenomen din afara modelului și sistemului
economic, determinat de sfere în care piața nu are nici un control.
Elementul rezidual nu este în mod clar observabil, explicarea sa
nu este atât de fa cilǎ comparativ cu participarea cantitativǎ
evidentǎ a factorilor capital și muncǎ. Cu alte cuvinte, se mǎsoarǎ
participarea factorilor materiali și diferența pânǎ la 100% este
reziduul, adicǎ progresul tehnic. Exogenismul modelului Solow a
fost supus unor severe critici, considerându -se cǎ reprezintǎ o
„deficiențǎ teoreticǎ” importantǎ întrucât pune rata creșterii

159 R. M. Solow, op. cit. , iunie 1988, p. 314.

Capitolul I I 115

economice pe termen lung sub incidența unor factori determinați
din afara sa.160
Constatǎm cǎ viziunea sa pe aceastǎ temǎ capǎtǎ mai
multǎ clarita te și maturitate în articolul din 1962161. Într -adevǎr,
imperativul lǎmuririi naturii progresului tehnic rezulta din
importanța sa ca ingredient principal al procesului creșterii. Prin
urmare, într -un studiu care îi trǎdeazǎ intențiile prin simplul
contact c u titlul, Solow afirma cǎ este necesarǎ o ratǎ înaltǎ de
formare a capitalului dacǎ obiectivul urmǎrit este accelerarea
creșterii produsului și a productivitǎții, dar atrǎgea atenția cǎ
formarea capitalului nu este singura sursǎ a creșterii productivitǎții . O frazǎ ne împiedicǎ sǎ tragem concluzia pripitǎ
cǎ Solow își neagǎ concepțiile anterioare – „investiția este în cel
mai bun caz o condiție necesarǎ dar nu sufiecientǎ pentru
creștere”. Spirit perfecționist, Solow nu își sisteazǎ cǎutǎrile pe
tǎrâmul teo riei creșterii la nivelul anilor 1956 -57; aceastǎ
preocupare îl însoțește, de fapt, de -a lungul întregii sale cariere
profesionale, teoretizând și reteoretizând problema creșterii
economice de pe poziții și cu accente în consonanțǎ cu timpurile
respective. Și cǎ Solow nu a rǎmas impasibil la evoluțiile paralele
ale gândirii economice pe aceastǎ temǎ rezultǎ din atitudinea deschisǎ adoptatǎ fațǎ de „studiile recente”
162 care dezvǎluiau noi

160 Solow a r ǎspuns criticii cǎ modelul neoclasic “lasǎ neexplicat
factorul principal al creșterii economice” de maniera urmǎtoare: “faptul
cǎ progresul tehnic este exogen nu înseamnǎ cǎ este constant, nici
complet eronat nici mereu misterios […] nimeni nu a putut nega cǎ
progresul tehnologic este cel puțin parțial endogen economiei”, R.M.
Solow, Perspectives on Growth Theory , Journal of Economic
Perspectives, v ol. 8, 1994, p. 48.
161 R.M. Solow, Technical Progress, Capital Formation, and Economic
Growth , The American Economic Review, 1962, vol. LII, p p. 76-86.
162 Deși Solow nu a menționat numele autorilor “studiilor recente” este
evident c ǎ se referea la Kenneth A rrow, Theodore W. Schultz sau Gary
Becker, care sunt recunoscuți ca fondatori ai unui nou curent de gândire
pe tema creșterii economice.

116 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

determinanți importanți ai creșterii precum: cercetarea, educația și
sǎnǎtatea publicǎ. Solow întrevede potențialul acestor contribuții
teoretice însǎ manifestǎ reținere privind posibilitatea încorporǎrii lor în modelul sǎu datoritǎ dificultǎții de estimare cantitativǎ a
acestor factori.
Principala reușitǎ a studiilor efectua te de Solow și
contemporanii sǎi rezultǎ din cuantificarea participǎrii factorilor
de producție și, în special, a progresului tehnologic la producția
per capita pe termen lung (sau productivitatea muncii a cǎrei
relevanțǎ pentru creșterea economicǎ pe term en lung este
neegalatǎ).
163 Prin mariajul teoriei keynesiste cu cea neoclasicǎ,
aceste modele au ortodoxizat concepții calificate, pânǎ atunci, ca
fiind „revoluționare”, „eretice” sau, pur și simplu, alternative.
Pentru a ilustra cu mai multǎ claritate ce a însemnat
momentul Solow în istoria teoriilor creșterii economice ne

163 Pentru a pune în valoare rezultatele impresionante ale neoclasicilor
considerǎm utilǎ rezumarea lucrǎrii lui Alvin Ha nsen ( Progreso
Economico y Crecimiento Demografico Decreciente, în M.C. Mueller,
Lecturas de Macroeconomia, 1985 (1939), p p. 227 -289) în care expunea
faimoasa “tezǎ a stagnǎrii”. Hansen își construiește teoria în tradiție
smithianǎ, explicând creșterea eco nomicǎ pe baza a trei factori:
populația, deschiderea cǎtre noi teritorii și inovațiile. În concepția sa,
primii doi factori erau responsabili pentru 40% din noul capital format în
timpul secolului al XIX -lea, în SUA și Europa. Întrucât ambii factori se
aflau în declin, predicțiile sale erau pesimiste și anume: stagnare
economicǎ, șomaj și chiar amenințarea viabilitǎții sistemului liberei
inițiative. Hansen a sesizat importanța tehnologiei, dar nu i- a cuantificat
aportul la creșterea economicǎ. În realitate, era foarte dificilǎ o astfel de
apreciere deoarece nu existau date suficiente și exacte și nici o
metodologie de calcul, astfel cǎ rǎmânea doar posibilitatea aproximǎrii.
Hansen întrevedea douǎ cǎi de ieșire din situația crizei economice a deceniului tre i (secolul trecut): “forțele de recuperare” sǎ înceapǎ sǎ se
manifeste din nou sau formularea și implementarea unui program guvernamental în stil keynesian. Acesta era argumentul sǎu, nepǎsǎtor
cu ceea ce ar fi putut oferi restul de 60%, respectiv inovații le sau
progresul tehnic.

Capitolul I I 117

propunem sǎ sondǎm aceste concepții mai în profunzimea lor.
Așa cum am precizat anterior, în modelul Harrod -Domar rolul
motor în creșterea economicǎ se atribuie acumulǎrii capitalului;
schimbarea tehnologicǎ este neglijatǎ prin asumarea ipotezei de
constanțǎ a sa. Sensul dat acumulǎrii capitalului este cel de “intensificare a capitalului” (K/L) sau, în termeni marxiști, de
modificare a compoziției organice a capitalului (c/v). Pe termen
scurt, o intensitate a capitalului sporitǎ se traduce în producții per
capita mǎrite (Y/L) și productivitǎți marginale ale muncii și
capitalului crescǎtoare (respectiv salarii și profituri crescǎtoare);
însǎ, pe termen lung, scenariul clasic este mai pertinen t:
adiționarea unor noi cantitǎți de capital în procesul productiv conduce la randamente descrescǎtoare ale acestui factor (profituri
în scǎdere), la ceea ce se numește “starea staționarǎ”. În termenii
lui Marx, se înregistreazǎ o tendințǎ de diminuare a r atei
câștigului (pv/C) și se produce criza. Procesul ia o turnurǎ nedoritǎ: capitalul per capita și salariile reale (K/L) nu mai cresc,
randamentul capitalului se menține constant sau descrește și se
umbresc orizonturile privind ameliorarea calitǎții vieți i. Cu alte
cuvinte, reducerea produsului per capita sub impactul creșterii populației active (sau populației totale) afecteazǎ direct nivelul de
viațǎ, privit ca un criteriu esențial al dezvoltǎrii. Iatǎ panorama
contemplatǎ de clasici, inclusiv Marx: capi talul și- a atins propriile
limite, acumularea încununatǎ de succese a condus la starea staționarǎ sau crizǎ.
Analiza lui Solow din 1957 și studiile sale ulterioare au
demonstrat cǎ în țǎrile capitaliste avansate schimbarea
tehnologicǎ compenseazǎ randament ele descrescǎtoare, fǎcând
posibilǎ obținerea unei producții mai mari în condițiile acelorași
cantitǎți de factori și aceleiași intensitǎți a capitalului. Factori
precum invențiile, calificarea superioarǎ a forței de muncǎ și
îmbunǎtǎțirea proceselor productive contracareazǎ tendința
descendentǎ a profiturilor. Neoclasicii își sprjinǎ punctul de
vedere pe probe reale privind existența unui rezultat net în
producția pe lucrǎtor (Y/L), creșterea salariilor reale și a

118 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

nivelurilor de viațǎ. Teoria neoclasicǎ a creșterii economice se
ancoreazǎ la trunchiul gândirii economice clasice, în special cea
lui Marx, dar în plus demonstreazǎ empiric (sau cantitativ) ceea ce alți economiști analizeazǎ doar teoretic. Din aceastǎ
perspectivǎ existǎ o complementaritate între cele douǎ școli de
gândire economicǎ.
164

II.1.3. Teoria creșterii economice endogene

În deceniile 1950- 60, cadrul teoretic fundamental de
analiz ǎ a realitǎților creșterii țǎrilor industrializate era format din
teoria clasicǎ, modelul Harrod- Domar și a po st-keynesiștilor,
Kaldor și Robinson, în principal. La finalul anilor ’60, a avut loc ascensiunea modelului Solow care a devenit standardul gândirii
pe tema creșterii economice pentru urmǎtoarele douǎ secole.
Remarcǎm cǎ, în anii ’90, creația lui Solow axa tǎ pe progres
tehnic nu își pierde din vitalitate, însǎ nu rǎmâne singurul demers științific în aceastǎ privințǎ; alǎturi de el se înscrie o nouǎ
interpretare asupra faptelor intitulatǎ sugestiv noua teorie a
creșterii , teoria endogenǎ sau noua paradigmǎ.
Ideile expuse de Romer în lucrarea The Origins of
Endogenous Growth constituie un punct bun de plecare în încercarea noastrǎ de a delimita crezul paradigmatic în jurul cǎruia graviteazǎ materia noii teorii: creșterea economicǎ este un
rezultat endogen al s istemului economic și nu rezultatul unor
forțe externe .
165 Romer nominalizeazǎ lucrǎrile lui Solow,

164 R.M. Solow, Growth Theory. An Exposition, Clarendon Press,
Oxford, 1970, cap. 2.
165 În lucrarea de sintez ǎ asupra teoriei creșterii economice endogene,
Théorie de la croissance endogène , Dunod, Paris, 2000, Philippe Aghion
și Pete r Howitt subliniau menirea acesteia: “teoria creșterii endogene
încearcǎ sǎ deslușeascǎ interacțiunea dintre cunoștințele tehnice și
caracteristicile structurale ale economiei și societǎții, precum și modul în
care aceastǎ interacțiune se soldeazǎ în creșt ere economicǎ ” (p. 2).

Capitolul I I 119

Uzawa, Cass, Arrow, Denison, Ramsey, Koopmans etc. ca fiind
cele din care noua teorie își trage seva; autorul menționat nu
subscrie la predicțiile pesimiste d espre creșterea economicǎ ale lui
Ricardo și Malthus și, în schimb, continuǎ linia optimistǎ a lui
Smith și Alfred Marshall.166
Prin urmare, teoria endogenǎ este produsul “noii”
generații neoclasice care criticǎ aspecte importante ale “vechii”
teorii, dar îș i începe construcția de la nivelul acesteia, dezvoltând
viziuni mai mult sau mai puțin originale și deschizând direcții
nenumǎrate pentru cercetǎri practice și teoretice ulterioare. În
prezent, concepția endogenǎ, primenitǎ și șlefuitǎ de economiști
care î ntr-o manierǎ aparte celei inițiale s- au pliat pe acest curent
de gândire167, este vârful de lance al teoriei economice dominante.
Considerǎm cǎ puterea noii teorii de a se impune ca modǎ
intelectualǎ, la sfârșitul secolului al XX -lea, se degajǎ din
formali zarea rolului profund jucat de cunoaștere în procesul
dezvoltǎrii. Constatǎm o schimbare majorǎ a configurației
funcțiilor de producție și a analizei efectuate cu ele (Romer 1986,
1989, 1990, Lucas 1988). Se perimeazǎ concluziile lui Solow
privind randamentele marginale descrescǎtoare pentru factorii
muncǎ și capital, considerați separat, și randamente constante,
când sunt analizați împreunǎ, cu progresul tehnic ca rezidual.
Noua teorie a creșterii examineazǎ funcțiile de producție pentru a
arǎta cǎ randamentele crescǎtoare sunt posibile prin sporirea
stocului de capital uman168 și ca rezultat al specializǎrii și
investiției în capital “cunoaștere”.
Dacǎ facem sǎpǎturi în teoria economicǎ mai veche,
descoperim la finalul secolului al XIX -lea concepții care ne

166 P.M.Romer, The Origins of Endogenous Growth, Journal of
Economic Perspectives, vol. 8, nr.1., 1986, pp . 3-22.
167 Ne referim la noul curent de gândire pe tema creșterii economice,
General Purpose Technologies , care îmbin ǎ raționament ele teoriei
endogene cu cele ale evoluționismului .
168 Capitalul uman este un alt factor pe care îl adaug ǎm la lista, rǎmasǎ
deschisǎ, privind sursele creșterii economice.

120 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

abiliteaz ǎ sǎ atribuim așa- zisei noi teorii un statut mai adecvat de
teorie “nou redescoperitǎ”. Astfel, Marshall afirma cǎ “deși natura
este subiect al randamentelor descrescǎtoare, omul este subiect al
randamentelor crescǎtoare […]. Cunoașterea este cel mai puternic
motor al producției; ne dǎ capacitatea sǎ supunem natura și sǎ ne satisfacem nevoile”
169. Un alt economist care pare sǎ valideze
aceastǎ concepție este J.M. Clark, potrivit cǎruia: “cunoașterea este singurul instrument de producție care nu este subiect al
randamentelor descrescǎtoare”
170.
De asemenea, d intr-o astfel de perspectivǎ, contribuția de
pionierat a lui Schumpeter la teoria dezvoltǎrii este remarcabilǎ.
Inovațiile (în sensul studiat în partea I a prezentei lucr ǎri) au
capacitatea de a comp ensa randamentele descrescǎtoare și
genereaz ǎ o concurenț ǎ de tip schumpeterian, propice amelior ǎrii
performanțelor economice. Spiritul antreprenorial , privit ca
premisǎ a dezvoltǎrii, este potențat de transformarea ideilor în cunoaștere individualǎ și implementarea lor în procesele
productive prin capacitǎțile umane. Astfel, abilitatea
întreprinzǎtorului teoretizatǎ de Schumpeter este o formǎ a
capitalului uman.
În prezent, aceste viziuni sunt reiterate prin “noua” teorie a
creșterii care trateazǎ cunoaște rea ca un bun fǎrǎ rival (nonrival)
și pune accent pe nonconvexitatea investiției în capitalul “cunoaștere”. Paul Romer, ca p ǎrtaș la aceastǎ nouǎ
conceptualizare a cǎilor de progres, afirma la rându -i: “Ideile
trebuie sǎ fie principala noastrǎ preocupare. Ideile sunt bunuri
economice extrem de importante, mult mai importante decât
obiectele pe care se pune accent în majoritatea modelelor

169 Marshall, Alfred, The Principles of Economics , Macmillan, Londra,
1890, apud G.M. Me ier și J.E. Stiglitz, Frontiers of Development
Economics: The Future in Perspective, Oxford University Press,
Oxford, 2001, p. 19.
170 Clark, J.M., Studies in the Economics of Overhead Costs , University
of Chicago Press, Chicago, 1923, p. 120.

Capitolul I I 121

economice. Într -o lume cu limite fizice, descoperirea ideilor mari,
alǎturi de descoperirea milioanelor de idei mici fac persistența
creșterii economice posibilǎ. Ideile sunt instrucțiunile care ne
învațǎ sǎ combinǎm resurse fizice limitate în aranjamente care
sunt mai valoroase ca niciodatǎ”171.
Și cǎ acest demers științific, dublat de studii empirice,
este încǎ în spiritul epocii și deci, necesar, o dovedește prezența
largǎ în diferite studii, rapoarte, lucrǎri științifice a concepției cǎ
diferențele privind cunoașterea între țǎrile sǎrace și bogate sunt cel puțin la fel de importante ca decalajele ce privesc ratele de
economisire sau schimburile internaționale. Relevant, în acest
sens, este raportul B ǎncii Mondiale pe tema “cunoașterea pentru
dezvoltare”
172. Joseph Stiglitz, economist șef al Bǎncii la
momentul respectiv, observa: “Astǎzi Banca Mondialǎ și -a
schimbat orientarea cǎtre lucruri intangibile precum cunoașterea,
instituțiile și cultura în încercarea de a nǎscoci un mai cuprinzǎtor
Nou cadru al dezvoltǎrii.[…] Acum privim dezvoltarea
economicǎ mai puțin prin prisma construirii afacerilor și mai mult
ca educație într -un sens larg și cuprinzǎtor, care acoperǎ
cunoașterea, instituțiile și cultura”173. Acesta este numai unul din
multiplele ecouri pe care le -a produs munca economiștilor
endogeniști.
Noua teorie țintește c ǎtre o vocație universalǎ
manifestând interes pentru realitǎțile creșterii și dezvoltǎrii
economice de pretutindeni. Astfel, pentru țǎrile în curs de
dezvoltare, recomandǎ o orientare pro capital uman, în
detrimentul capitalului fizic, și reliefeazǎ beneficiile ce pot rezulta

171 P.M. Romer, Two Strategies for Economic Development: Using Ideas and
Producing Ideas , lucrare prezentatǎ la Conferința anualǎ a Bǎncii Mondiale
privind economia dezvoltǎrii, Washington , 1993, p. 64 (pp. 63 -91).
172 ***, World Development Report , Banca Mondial ǎ, 1998/99.
173 Joseph E. Stiglitz, Knowledge for Development: Economic Science,
Economic Policy, and Economic Advice , lucrare prezentatǎ la Conferința
anualǎ a Bǎncii Mondiale privind economia dezvoltǎrii, Washington,
1999, p. 83.

122 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

din schimburile internaționale de i dei specifice economiilor
deschise integrate în economia mondialǎ. Convergența țǎrilor
sǎrace cǎtre nivelul celor bogate se produce atunci când dispar diferențele de tehnologie, lucru produs pe fondul difuzǎrii
crescânde a noilor cunoștințe prin canalele g lobalizǎrii
174.
Cuvintele lui Gerald M. Meier surprind minunat esența
prescripțiilor noii teorii pentru țǎrile în curs de dezvoltare:
“Dincolo de contribuția la schimbarea tehnicǎ și
sporirea ratei de creștere, asimilarea ideilor poate, de
asemenea, facilit a transformarea structuralǎ a
economiei, sǎ permitǎ un mai bun control asupra
schimbǎrilor demografice și sǎ îmbunǎtǎțeascǎ
distribuirea venitului. Într -un sens mai profund,
ideile științifice și raționalitatea pot schimba valorile
unei societǎți și pot co nstitui un sprijin pentru
modernizare”.175

II.1.3.1. Capitalul uman – câteva aprecieri despre
originea conceptului

Sub aceastǎ titulaturǎ, ne propunem sǎ reluǎm cercetǎrile
pe linia surselor creșterii și dezvoltǎrii economice și sǎ arǎt ǎm
cum s -a nǎscut, în conștiințele economiștilor contemporani, ideea
cǎ ființele umane sunt înzestrate cu un cumul de calitǎți ce
formeazǎ așa- numitul “capital uman”. Demonstrația lui Solow
privind rolul cheie jucat de schimbarea tehnologicǎ în procesul
creșterii economice, alǎturi de recunoașterea insuficienței

174 Principalele canale prin care globalizarea înlesnește difuzarea
tehnologiilor avansate între ț ǎrile lumii sunt comerțul internațional și
investițiile directe efectuate de societǎțile multinaționale.
175 Meier, Gerald M., Introduction: Ideas for Development , lucrare
publicatǎ în colecția Front iers of Development Economics: the Future in
Perspective, editatǎ de Gerald M. Meier și Joseph E. Stiglitz, Oxford
University Press, New York, 2000, p. 4.

Capitolul I I 123

capitalului fizic și a muncii pentru explicarea fenomenului în
cauzǎ, au stimulat investigațiile pe aceastǎ linie. Preocupǎrile
episodice ulterioare legate de educația formalǎ, învǎțarea la locul de muncǎ, sǎnǎtatea, fertilitatea, migrația forței de muncǎ le
apreciem ca semnalele apariției unui nou curent de gândire îndreptat spre deslușirea impactului unor factori imateriali și,
deci, mai greu observabili și dificil de cuantificat, asupra
dinamicii economiilor lumii. Contribuțiile cele mai consistente și
de notorietate, care dau configurație noii conceptualizǎri, aparțin
lui Theodore W. Schultz și Gary S. Becker, ambii distinși cu
premiul Nobel. Acești emeriți cercetǎtori introduc un nou element
în analiza economicǎ și anume capitalul uman, concept eterogen
și generos din punct de vedere al conținutului și cu multiple
valențe. În ceea ce ne privește, prezintǎ importanțǎ aplicațiile sale
în teoria creșterii economice, din cadrul cǎrora reținem ca
pertinente și angajante pentru dezvoltǎri viitoare pe cele ale lui
Paul Romer și Robert Lucas.
Pentru moment, însǎ, ne îndreptǎm atenția asupra
conceptului ca atare așa cum a fost înfǎțișat de Theodore W.
Schultz în Investment in Human Capital
176. Autorul menționat a
criticat tendi nța, manifestatǎ de majoritatea economiștilor epocii
sale, de a exclude din analizele economice capitalul uman. Fǎrǎ
îndoialǎ, ființele umane acumuleazǎ cunoștințe și abilitǎți utile iar
dimensionarea acestui „capital” se aflǎ sub incidența investițiilor.
Schultz afirma cǎ investițiile de acest gen au crescut în societǎțile
occidentale cu ritmuri mai accelerate decât cele în „capitalul
convențional”; mai mult, aceastǎ creștere poate fi consideratǎ o
caracteristicǎ importantǎ a sistemului economic, pe baza cǎ reia se
poate explica sporul produsului național și superioritatea productivǎ a țǎrilor avansate tehnologic. Nemulțumirea sa rezulta
din faptul cǎ o serie de cheltuieli cu educația, sǎnǎtatea, migrația
internǎ, calificarea la locul de muncǎ, care potențea zǎ capitalul

176 T.W. Schultz, Investment in Human Capital , The American
Economic Review, vol. LI, martie, 1961, p p. 1-17.

124 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

uman, erau neglijate de cǎtre contabilitatea naționalǎ; de același
tratament „beneficiau” și cheltuielile pentru petrecerea timpului
liber.
În general, teoria economicǎ anterioarǎ lui a marșat pe un
drum greșit: considerarea muncii fizice, ca re solicitǎ puține
cunoștințe și abilitǎți, ca factor al creșterii economice. Ușor
ironic, autorul afirma cǎ omiterea capitalului uman din cercetǎrile
întreprinse pe linia creșterii economice este ca și cum s- ar cuteza
sǎ se explice ideologia sovietic ǎ fǎrǎ Marx. Și à propos de Marx,
îl putem considera un precursor pe aceastǎ linie de gândire, chiar
dacǎ autorul nu l -a nominalizat în mod expres, dacǎ avem în
vedere viziunea lui Schultz asupra forței de muncǎ definitǎ ca o
formǎ de capital, un mijloc de producție și un produs al
investiției177.
La scurt timp, în peisajul științei economice apar noi
teorii sub semnǎtura lui Gary S. Becker, menite sǎ întǎreascǎ
credința cǎ educația este un factor important al dezvoltǎrii.
Investigațiile acestuia s- au îndreptat pr ioritar spre identificarea
magnitudinii și randamentului investițiilor în educație, precum și
definirea formelor de capital uman din diferite societǎți. Asemeni
lui Schultz, Becker sublinia cǎ o condiție sine qua non a creșterii
economice pe termen lung este investiția în forța de muncǎ.178
Într-o lucrare mai recentǎ, scrisǎ în colaborare cu Kevin
M. Murphy și Robert Tamura179, s-a preocupat de identificarea
unor determinanți endogeni ai creșterii economice. Elementele

177 Aceast ǎ definiție este în deplinǎ consonanțǎ cu concepția marxistǎ: în
capitalism forța de muncǎ este o marfǎ și capitaliștii o achiziționeazǎ ca
element al capitalului variabil.
178 G.S. Becker, Human Capital: A theoretical and Empirical Analysis,
with Special Reference to Education , 1964, lucrare republicat ǎ în
volumul aceluiași autor, Studies in Human Behavior and Social
Institutions , University of Chicago Press, Chicago, 1975 .
179 G.S. Becker, K.M. Murphy, R. Tamura, Human Capital, Fertility,
and Economic Growth, Journal of Political Economy, vol. 98, nr. 5,
1990, pp . 12-37.

Capitolul I I 125

esențiale ale ipotezei asumate sunt: endog enitatea fertilit ǎții
(proprietatea de a fi indusǎ conștient) și randamentul capitalului
uman crescǎtor. Potrivit autorilor în societǎțile cu capital uman limitat predominǎ familiile mari și investițiile mici în fiecare
membru al familiilor (societǎți subd ezvoltate), în timp ce atunci
când este abundent dimensiunea familiilor este mai micǎ și investițiile în educație sunt mai mari (societǎți dezvoltate).
Fertilitatea sporitǎ descurajeazǎ investiția în capital fizic și uman.
Și invers, stocurile mari de capi tal reduc „cererea de copii”
datoritǎ creșterii costului de oportunitate al timpului petrecut pentru îngrijirea lor.
Becker și colaboratorii sǎi au criticat tezele malthusianǎ și
neo-neoclasicǎ, pentru cǎ nu au acordat suficientǎ atenție
capitalului uman; prin urmare, modelul propus de ei are ca piatrǎ
de temelie tocmai capitalul uman (definit concret ca „abilitǎți și
cunoaștere materializate”) și postuleazǎ o relație pozitivǎ între
investiția în capitalul uman, cunoașterea științifico- tehnicǎ, pe de
o part e, și creșterea economicǎ, pe de altǎ parte. Magia capitalului
uman rezultǎ din randamentul crescǎtor al investițiilor specifice
pe mǎsurǎ ce stocul sǎu se mǎrește. Într -adevǎr, eficiența
sectorului educațional și a altor „uzine” în care se plǎsmuiește acest tip de capital este o rezultantǎ a gradului de calificare a cadrelor
formative și a mǎrimii investițiilor în infrastructura educaționalǎ.
Rozenweig
180, situându- se pe aceeași linie de gândire,
aducea argumente în sprijinul relației dintre creșterea popul ației,
acumularea capitalului uman și dezvoltarea economicǎ. Considera
surprinzǎtoare regularitatea depistatǎ în privința raportului invers
dintre rata fertilitǎții, venitul per capita și înzestrarea cu capital
uman. Regula generalǎ, în opinia sa, era cǎ ț ǎrile cu venituri
ridicate erau caracterizate printr -o fertilitate scǎzutǎ și niveluri
înalte ale capitalului uman și viceversa. Rozenweig sublinia cǎ

180 M.R. Rozenweig, Population Growth and Human Capital
Investments: Theory and Evidence , Journal of Political Economy, vol.
98, no. 5, 1990, pp . 38-70.

126 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

schimbarea tehnologicǎ este determinantul cel mai important, poate
chiar unicul, al creșterii și dezvoltǎrii economice. În schema sa
analiticǎ, capacitatea de a face fațǎ noilor tehnologii este influențatǎ de deciziile familiilor cu privire la fertilitate și școlarizare; prin
urmare, familiile mici sunt mediul propice dezvoltǎrii capitalului
uman iar proiecți a acestei stǎri de fapt la nivelul societǎții este
sporirea venitului per capita și creșterea economicǎ.
În concluzie , cercetǎrile recente pe tema capitalului uman,
fertilitǎții, dimensiunii familiei sau, mai general, populației se
încadreazǎ pe filiațiunea lui Malthus în știința economicǎ,
considerând cǎ populația excesivǎ (și înzestratǎ cu puțin capital
uman ) nu are efecte pozitive asupra performanțelor economice.
181

II.1.3.2. Autori și lucrǎri de referințǎ în cadrul
teoriilor endogene

Întemeietorii acestui nou mod de gândire sunt Paul M.
Romer și Robert E. Lucas Jr., ale cǎrei idei de pionierat le vom
evidenția în paragrafele urmǎtoare.

Paul M. Romer
Lucrarea în care se aflǎ embrionul concepției lui Romer
asupra creșterii economice – Increasing Returns and Long- Run
Growth182 – prezintǎ un model dinamic al echilibrului, în care
progresul tehnic este endogen. Acumularea de cunoaștere,
caracterizatǎ prin randamente crescǎtoare și externalitǎți pozitive,
este cea care impulsioneazǎ creșterea economicǎ. Prin a ceasta,

181 Cum am arǎtat în capito lul precedent, Malthus nu a vǎzut în creșterea
populației un factor benefic mersului economiei, spre deosebire de
Smith pentru care orice spor al populației muncitoare și consumatoare
reprezenta un impuls dat creșterii economice.
182 P.M. Romer, Increasing returns and Long- Run Growth , Journal of
Political Economy, vol. 94, no.5, 1986, pp . 1002- 1037.

Capitolul I I 127

Romer abandoneazǎ ipoteza randamentelor descrescǎtoare
asumatǎ de Solow și adoptǎ poziția clasicǎ în privința
randamentelor crescǎtoare (din teoria lui Smith) și pe cea neoclasicǎ privind externalitǎțile (Marshall).
De asemenea, autorul gǎsește în temeiat sǎ continue
analiza economicǎ lansatǎ de Kenneth J. Arrow
183, aceasta fiind,
în opinia noastrǎ, principala influențǎ formativǎ cǎreia i s- a
supus. Arrow propunea un “model dinamic de creștere” în care
“learning by doing” prezenta randamente crescǎtoa re iar
productivitatea unei întreprinderi era o funcție crescǎtoare de investiția acumulatǎ în industria în care acționeazǎ (nu ține cont
de efectele specializǎrii și diviziunii muncii). Potrivit acestui
autor “învǎțarea este un produs al experienței. Învǎ țarea nu poate
sǎ aibǎ loc decât prin încercarea de a rezolva o problemǎ și, deci,
se produce în timpul unei activitǎți.”
184 În construirea modelului
sǎu, prima provocare pe care o percepe este “alegerea variabilei economice care reprezintǎ experiența”
185; sol uția cea mai
convenabilǎ, în opinia sa, era stabilirea “investiției brute cumulate
(producția cumulatǎ de bunuri de capital) ca index al
experienței”186. Subscrie la concepția lui Solow și Johansen187
privind încoporarea schimbǎrii tehnice în noi bunuri de capital și
considerǎ cǎ “fiecare mașinǎ nou produsǎ și pusǎ în funcțiune este
capabilǎ sǎ schimbe mediul în care producția are loc, ceea ce
înseamnǎ cǎ învǎțarea este încontinuu stimulatǎ.”188 Arrow
respinge radical posibilitatea de a explica creșterea venitulu i per

183 K.J. Arrow, The Economic Implications of Learning By Doing, 1962,
apud R.M.Solow, Landmark Papers in Economic Growth, Edward Elgar
Publishing, Cheltenham, 2001 , pp. 95-113.
184 Ibidem , p. 95.
185 Ibidem , p. 97.
186 Ibidem .
187 Arrow citeazǎ lucrǎrile lui R.M. Solow, Investment and Technical
Progress (1960) și L. Johansen, Substitution vs. Fixed Production
Coefficients in the Theory of Economic Growth: A Synthesis (1959) .
188 K.J. Arrow, op.cit. , p. 97.

128 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

capita (Y/L) exclusiv pe seama raportului capital -muncǎ și susține
cǎ învǎțarea continuǎ constituie secretul creșterii productivitǎții
cu o ratǎ constantǎ. Credem cǎ este o aluzie la dihotomia stoc-
flux sau abordare staticǎ -dinamicǎ: “noile bunuri de capital
încorporeazǎ toatǎ cunoașterea existentǎ, dar odatǎ construite eficiența lor productivǎ nu poate fi schimbatǎ de învǎțǎtura
ulterioarǎ”
189. Deși Arrow nu își finalizeazǎ lucrarea cu concluzii,
apreciem cǎ una este implicitǎ: analizele întreprinse asupra
capitalului acumulat (mǎsurat prin raportul capital -muncǎ) sunt
simple instantanee ale fenomenului creșterii economice și nimic
mai mult. Concluziile sunt înlocuite cu “niște comentarii asupra
modelului” menite sǎ incite la dezvoltǎri ulterioare ale t ezei sale
pe linii care îi dovedesc clarviziunea asupra evoluției teoriei
creșterii și dezvoltǎrii economice; sugestia sa este sǎ se introducǎ
în modelul creșterii economice o serie de “variabile adiționale”
precum: calitatea forței de muncǎ, instituțiile, educația și
cercetarea.
Revenind la Romer, apreciem cǎ se numǎrǎ printre
economiștii care au ridicat mǎnușa aruncatǎ de Arrow. De la
început își exprimǎ dezacordul fațǎ de anumite ipoteze ale
modelului lui Solow, în special fațǎ de rata randamentului
investiției (pv/C) și rata creșterii outputului per capita (Y/L)
considerate proporțional descrescǎtoare de nivelul intensitǎții
capitalului (K/L); ceea ce înseamnǎ cǎ sporirea raportului K/L
atrǎgea diminuarea celorlalte. Un alt aspect contestat al
“vechiulu i” model neoclasic este predicția referitoare la nivelurile
salariale și intensitatea capitalului, care vor converge cǎtre valori egale în diferite țǎri. Prin urmare, Romer propune un “model
alternativ” în care productivitatea muncii (Y/L) crește fǎrǎ limi te,
cu o ratǎ, la rândul sǎu, crescǎtoare în timp. Rata investițiilor și
randamentul capitalului pot sǎ creascǎ, în loc sǎ se reducǎ, în
funcție de mǎrimea stocului de capital. Producțiile per capita în
diferite țǎri nu converg, în mod necesar, cǎtre un ni vel comun pe

189 Ibidem .

Capitolul I I 129

termen lung, opinia sa fiind cǎ ritmul creșterii poate fi mai mic în
țǎrile mai puțin dezvoltate sau se poate sǎ nici nu existe creștere.
Însǎ, ipoteza fundamentalǎ care conferǎ o identitate
aparte noului model (nominalizatǎ în prezentǎrile n oastre
anterioare) este cea a endogenitǎții progresului tehnic. În acest
sens, Romer este recunoscut pentru meritul de a fi construit un
model al echilibrului economic cu schimbarea tehnologicǎ
endogenǎ, în care creșterea pe termen lung este impulsionatǎ, în
principal, de acumularea de cunoștințe de cǎtre agenții economici
progresiști și dinamici, al cǎror obiectiv este maximizarea
profitului. Atribuirea cunoașterii statutul de “formǎ fundamentalǎ
a capitalului” determinǎ mutații importante în formalizarea
creșterii economice. În primul rând, spre deosebire de capitalul
fizic, rezultat al unui proces de producție standard, noile
cunoștințe se nasc în cadrul proceselor de cercetare- dezvoltare190.
Investițiile în acest domeniu au “externalitǎți naturale”, respec tiv
noile cunoștințe au un “efect pozitiv asupra posibilitǎților de
producție ale altor întreprinderi”, deoarece cunoașterea nu poate fi
absolut patentatǎ sau ținutǎ în secret. Cel mai important, pentru
Romer, este ca producția de bunuri de consum, privitǎ ca funcție
de inputuri fizice și cunoștințe, sǎ fie caracterizatǎ prin randamente crescǎtoare. În aceastǎ manierǎ, în contrast cu
modelele în care capitalul are productivitate marginalǎ
descrescǎtoare, cunoașterea va spori fǎrǎ limite, având o
productivit ate marginalǎ crescǎtoare.
Lucrarea din 1986, citatǎ anterior, și
EndogenousTechnological Change
191, din 1990, sunt considerate
fundamentale pentru endogenism. Al doilea model, complementar

190 Autorul atr ǎgea atenția c ǎ dublarea inputurilor nu determinǎ
multiplicarea rezultatelor în aceeași mǎsurǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ
procesele de cercetare- dezvoltare se caracterizeazǎ prin randamente de
scarǎ descrescǎtoare.
191 P.M Romer, Endogenous Technological Change , lucrare republicatǎ
în colecția editatǎ de R.M. Solow, Landmark Papers in Economic
Growth , Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 2001.

130 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

primului, îmbogǎțește formalizarea matematicǎ a creșterii
economice cu o variabilǎ nouǎ – capitalul uman192. Astfel,
funcția de producție utilizatǎ de Romer depinde de: capital (K),
mâna de lucru (L) și tehnologie (A). Implicația cea mai
interesantǎ a modelului pe care îl propune este cǎ “o economie cu
un stoc total mare de capital uman va experimenta creștere
economicǎ mai rapidǎ”, în plus “comerțul internațional liber poate
sǎ accelereze creșterea” 193. Iatǎ modul în care Romer justificǎ
ratele de creștere fǎrǎ precedent înregistrate de economiile
dezvoltate și reciproc, niv elurile scǎzute de capital uman “pot
explica de ce nu se observǎ creștere în țǎrile subdezvoltate închise”.
194
Prin urmare, rețeta succesului prescrisǎ de Romer este
simplǎ: integrarea în fluxurile comerciale internaționale a economiilor înzestrate cu o mar e cantitate de capital uman
reprezintǎ cea mai importantǎ modalitate pentru a obține creșterea economicǎ. Conform raționamentului sǎu, capitalul uman, nu
populația unei țǎri, este mǎsura corectǎ a dimensiunii pieței iar
piața naționalǎ nu poate substitui c omerțul cu alte țǎri ale lumii cu
aceleași rezultate pe linia creșterii economice. Deci, Romer postuleazǎ o corelație pozitivǎ între creștere și gradul de integrare
în piețele mondiale.
În loc de încheiere, vom puncta elementele esențiale ale
tezei lui R omer, ce reprezintǎ totodatǎ apropieri sau diferențieri în
raport cu teoria exogenǎ:
– primul este cǎ progresul tehnologic rǎmâne baza
creșterii economice și cǎ determinǎ o continuǎ acumulare
a capitalului și împreunǎ –progresul tehnologic și
acumularea- explicǎ creșterea producției pe orǎ lucratǎ;

192 Capitalul uman este definit de Romer ca “m ǎsurǎ distinctǎ a efectu lui
cumulativ generat de activitǎți precum educația formalǎ și instruirea la
locul de muncǎ”, op. cit. , 1990, p. 195.
193 P.M Romer, op. cit. , 1990, p. 215.
194 Ibidem .

Capitolul I I 131

– al doilea este cǎ schimbarea tehnologicǎ este
provocatǎ de acțiuni deliberate ale persoanelor care
rǎspund semnalelor pieței și, în consecințǎ, „modelul este unul al schimbǎrii tehnologice endogene și nu
exogene”
195; piața joacǎ un rol major în procesul în care
noile cunoștințe sunt transformate în bunuri cu valoare practicǎ;
– al treilea și cel mai important este cǎ „instrucțiunile”
de lucru cu materiile prime sunt substanțial diferite de alte bunuri economice; o nouǎ serie de instrucțiuni nu
ridicǎ decât costuri (încadrabile în categoria costurilor fixe) legate de crearea lor, dupǎ care utilizǎrile ulterioare
se pot face fǎrǎ cheltuieli suplimentare. Aceasta este
caracteristica definitorie a tehnologiei.
– Altǎ diferen țǎ, esențialǎ fațǎ de modelul Solow,
constǎ în luarea în calcul a unei forme imperfecte a
concurenței (monopolisticǎ), a comerțului internațional
liber și a participǎrii mai active a guvernului pentru
asigurarea creșterii.
196

Robert E. Lucas jr.
Lucrarea d in 1988, On the Mechanics of Economic
Development197, îi aduce lui Lucas recunoaștere în mediile
academice pentru meritul de a fi întemeiat, alǎturi de Romer, “noua teorie a creșterii”. Lucas pornește de la modelele neoclasice
ale lui Solow și Denison, pe ca re le apreciazǎ ca fiind neadecvate

195 Ibidem , p. 188.
196 Aceste ipoteze de lucru contrasteazǎ cu cele asumate de Solow:
concuren ța perfectǎ, economia închisǎ și absența guvernului.
197 R.E. Lucas, On the Mechanics of Economic Development , 1988, lucrare
republicatǎ în colecția editatǎ de R.M. Solow, Landmark Papers in Economic
Growth , Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 2001, p. 147- 186.

132 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

pentru reprezentarea dezvoltǎrii economice198, și face “adaptǎri”
pentru a include în analizǎ efectele acumulǎrii capitalului uman.
În opinia sa, contribuțiile primilor neoclasici nu pot fi încadrate în categoria teoriilor dezvoltǎrii economice datoritǎ încapacitǎții lor
de a explica variațiile ratelor creșterii economice între țǎri și predicțiilor eronate privind potențialul comerțului internațional de
a induce, rapid, egalizarea valorilor raportului capital/muncǎ și ale
prețurilor factorilor din diferite țǎri.
199 Lucas considera tehnologia
– ca nivel și ratǎ de schimbare – un factor care singur are
potențialul sǎ reflecte discrepanțe mari între nivelurile și ratele de
creștere economicǎ. Autorul a expus câteva exemple care
confirmǎ acest lucru: Japonia este mult mai avansatǎ din punct de
vedere tehnologic decât China iar Coreea de sud experimenteazǎ
un ritm extrem de rapid de schimbare tehnicǎ. Dar acest lucru nu
înseamnǎ cǎ “stocul de cunoștințe utile” (terminologia îi aparț ine
lui Kuznets, 1959) este mai mare în Japonia decât în China sau cǎ el crește mai rapid în Coreea. “Cunoașterea umanǎ” este doar
umanǎ, nu are naționalitate japonezǎ, chinezeascǎ sau coreanǎ. Privind diferențele de tehnologie în aceastǎ lumin ǎ, nu ne put em
referi la cunoaștere în general, ci la cunoșterea unor popoare sau subculturi particulare. În consecințǎ, nu este greșit, dar nici util sǎ
se reprezinte aceste diferențe, în cadrul unui model, printr -un
termen exogen – A(t). Formalismul, pentru care mil iteazǎ Lucas,
este cel care ia în calcul “deciziile individuale privind dobândirea

198 Lucas în op. cit. (p. 157) f ǎcea distincția între teoria creșterii “definitǎ
ca acele aspecte al creșterii economice pe care le întelegem într -o
anumitǎ mǎsurǎ” și teoria dezvoltǎrii, “ceea ce nu înțelegem”.
199 Lucas sublinia discrepanța existent ǎ în tre predicțiile teoriei
neoclasice și formele schimburilor economice care se pot observa în
realitate. Existența fluxurilor de capital sau migrației forței de muncǎ nu
este suficientǎ pentru a face predicții de genul cǎ: “ toate investițiile noi
trebuie sǎ fie astfel localizate încât într -un anumit timp sǎ determine
ștergerea diferențelor de randament și salarii reale” ( op. cit ., p. 160). În
opinia sa, o cerințǎ minimǎ a teoriei dezvoltǎrii economice este
abordarea faptelor, așa cum sunt observate în realitate.

Capitolul I I 133

cunoașterii și consecințele acestor decizii asupra
productivitǎții”200. Studiile care corespund acestui șablon compun
ceea ce autorul numea “teoria capitalului uman”.
Prin u rmare, Lucas atribuie capitalului uman calitatea de
motor “alternativ, sau cel puțin complementar”201 al creșterii
economice, fǎrǎ sǎ detroneze progresul tehnologic care rǎmâne principalul factor dinamizator al acestui proces. Sensul dat
conceptului de capit al uman este preluat de la Theodore W.
Schultz și Gary S. Becker, respectiv “nivelul general al
îndemânǎrii unui individ”; aceastǎ concepție conduce la
raționamente de genul: un muncitor înzestrat cu h(t) capital uman
este echivalentul productiv a doi munc itori cu ½ h(t) capital
uman. De asemenea, reitereazǎ opiniile lui Arrow și Romer
privind formarea capitalului uman prin educație (“learning”) și
instruire la locul de muncǎ (“on- the-job-training”) sau învǎțatul
fǎcând (“learning -by-doing”).
Având în vede re stadiul cercetǎrilor pe tema creșterii și
dezvoltǎrii economice la începutul anilor '90, remarcǎm o
simbiozǎ și complementaritate a contribuțiilor teoretice
fundamentale. Solow pornește de la modelul Harrod- Domar (deși
îl criticǎ aspru) și își axeazǎ în treaga construcție în jurul unei idei
revoluționare: progresul tehnic exogen (sau factorul rezidual)
reprezintǎ forța motrice principalǎ a creșterii economice. Aceastǎ
tezǎ dominǎ discursul economic mai mult de douǎ decenii. Nici la
sfârșitul anilor '80, teoriile dezvoltate de Romer și Lucas nu
resping total concepția lui Solow, ci o îmbogǎțesc prin
endogenizarea progresului tehnic și introducerea „cunoașterii” și
„capitalului uman” în analizǎ. „Noua teorie” nu este tributarǎ
numai primei generații a teorie i neoclasice, ci și sistemelor
teoretice dezvoltate de Smith și Marshall și ale unor contemporani
ca Arrow, Schultz și Becker. Rezultatul este o teorie endogenǎ
croitǎ pentru o lume concurențialǎ și cu comerț liber, în care

200 Ibidem , p. 159.
201 Ibidem , p. 161.

134 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

creșterea poate fi impulsionatǎ conștient prin schimbarea
tehnologicǎ, prin dezvoltarea cunoașterii, a educației, a învǎțatului
fǎcând, pe scurt a capitalului uman; în tradiția lui Solow, modelele lor nu trateazǎ factorii de producție tradiționali, care
continuǎ sǎ deținǎ un rol periferi c în creșterea economicǎ.
Cum se explicǎ succesul “noii” teorii? Sau, în ce a
constat progresul științific adus de ea? Pentru a rǎspunde la
aceste întrebǎri vom face uz de terminologia lui Larry Laudan
202.
Ideea de “tradiție în cercetare” rǎspunde mult mai b ine scopului
nostru decât aceea de paradigmǎ (Kuhn) sau program de cercetare
științificǎ (Lakatos). Prin urmare, activitǎțile științifice, enumerate
mai sus, sunt permanent înclinate spre rezolvarea unor probleme
predefinite, cu precizarea cǎ eforturile de cǎutare a soluțiilor se
aflǎ sub “constrângerea” tradiției în cercetare. În accepțiunea lui
Laudan, activitǎțile științifice de succes sunt cele care dau
rǎspunsuri la întrebǎrile preocupante ale momentului fǎrǎ a se
abate de la tradiția cercetǎrii.
Privi nd lucrurile într -o astfel de luminǎ, succesul noii
teorii asupra creșterii nu decurge din “noutatea” sa, ci din capacitatea de a soluționa, în condițiile constrângerii precizate,
problema empiricǎ a endogenitǎții schimbǎrii tehnologice. Deși
au existat semnale clare
203, teoria economicǎ ortodoxǎ a negat
(sau neglijat) sistematic acest aspect al realitǎții. În plus, dacǎ
avem în vedere cǎ obiectivul creșterii economiilor lumii figureazǎ
în primele rânduri ale agendelor de lucru la nivel național și
global, no ua teorie nu a rezolvat doar o problemǎ empiricǎ, ci a
rezolvat o importantǎ problemǎ empiricǎ204.

202 L. Laudan, Progress and Its Problems , University of California
Press, Berkeley, 1977.
203 Semnalele, la care ne referim, provin din operele lui Schumpeter,
Kuznets, Abramovitz, Griliches, Rosenberg și lista poate co ntinua.
204 N.J. Foss, The New Growth Theory: Some Intellectual Growth
Accounting , DRUID Conference, Snekkersten, ianuarie 1997, p. 12.

Capitolul I I 135

Astfel, meritul sǎu decurge din demonstrarea viabilitǎții
tradiției neoclasice și depǎșirea crizei pricinuite de ipoteza
exogenitǎții principalului factor din amizator al sistemului
economic. Prin raportare la predecesoarea sa, noua teorie
reprezintǎ, în sens Laudan, un progres științific. Dintr -o
perspectivǎ mai largǎ, în care includem neoinstituționalismul și evoluționismul, realizǎrile primelor teorii endogene apar în culori
mult mai estompate.
Aspirând cǎtre o vocație universalistǎ, teoriile endogene
ulterioare au început sǎ manifeste atenție instituțiilor, fluctuațiilor
ciclice sau inovațiilor “radicale”. Tendința este de a internaliza
elementele principale pe care au marșat teoriile heterodoxe.
Elocventǎ, în acest sens, este problematica cuprinsǎ de Philippe
Aghion și Peter Howitt în cel mai cuprinzǎtor studiu de sintezǎ
asupra “noii” teorii.
205

II.1.4. Demonstrații empirice privind convergența
veniturilor per capita în lume

Un capitol al discursului neoclasic în care nu putem vorbi
de „tradiție în cercetare” sau continuitate și complementaritate
este cel despre convergențǎ . Lucrǎrile de pionierat ale lui Romer

205 P. Aghion și P. Howitt, Théorie de la croissance endogène , Dunod,
Paris, 2000.
Schimbarea de opticǎ în sânul ortod oxiei economice, odatǎ cu
ascendența teoriilor endogene, rezultǎ, de pildǎ, din urmǎtorul paragraf
al operei citate: “Instituțiile (și politicile economice) sunt plasate direct
și de o manierǎ riguroasǎ în centrul procesului creșterii. Aceasta ar trebui sǎ -i permitǎ sǎ se concentreze pe caracteristicile lor și sǎ explice
de ce ele sunt importante cu adevǎrat. Instituțiile fac, astfel, parte
integrantǎ din explicațiile istorice asupra creșterii economice […].
Aceasta poate fi ocazia de a lua în considerație tezele tradiționale ale
istoricilor care au fost pânǎ în prezent excluse cu ușurințǎ sau tratate de
o manierǎ elipticǎ .” (p. 7)

136 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

și Lucas au stimulat dezvoltarea de studii em pirice îndreptate spre
demonstrarea propozițiilor teoriei endogene și infirmarea celor
aparținând teoriei exogene; existǎ însǎ și articole care încearcǎ sǎ concilieze cele douǎ sisteme de gândire și formuleazǎ, în acest
scop, concluzii eclectice.
Ruptura sau, cel puțin, polemica endogenism -exogenism
s-a manifestat cu predilecție pe terenul demonstrațiilor empirice
privind existența, tipul și maniera de înfǎptuire a “convergenței”
ritmurilor de creștere economicǎ în lume. Teoria exogenǎ
manifestǎ consecvenț ǎ pentru concepția cǎ țǎrile sǎrace au
tendința sǎ creascǎ mai rapid (sub aspectul venitului sau produsului per capita) decât cele bogate; pe termen lung, tendința
este de apropiere a ratelor de creștere a venitului per capita (Y/L)
sau cum exprima cu clar itate Abramovitz: “ratele de creștere ale
productivitǎții într -o perioadǎ lungǎ tind sǎ fie invers
proporționale cu nivelurile inițiale de productivitate”
206. Aceastǎ
ipotezǎ este demonstratǎ de numeroase studii ce au folosit serii de
date pentru un secol. I nteresant este cǎ aceleași date interpretate
de pe poziții endogeniste reflectǎ contrariul.
Romer207 nu subscrie la opinia generalǎ conform cǎreia,
dupǎ al doilea rǎzboi mondial, convergența este un lucru evident.
În concepția sa, existǎ o tendințǎ de diverg ențǎ, țǎrile dezvoltate
experimentând rate mai ridicate de creștere și fiind mai puțin
afectate de recesiuni; prin urmare, ratele de creștere au o alurǎ
ascendentǎ când sunt privite ca funcții atât de timp, cât și de
dezvoltare. Astfel, nimic nu pare sǎ demonstreze cǎ țǎrile rǎmase
în urmǎ au posibilitatea sǎ recupereze acest handicap. Prin
aceasta, Romer contrazice una din cele mai importante implicații
ale modelului exogen și pune bazele unui sistem de gândire care a
câștigat mulți adepți, inclusiv în zil ele noastre.

206 M. Abramovitz, Catching Up, Forging Ahead, and Falling Behind,
Journal of Economic History, vol. XLVI, iunie 1986, p. 386.
207 P.M. Romer, The Origins …, pp. 3-22.

Capitolul I I 137

Lucrǎrile care au inaugurat o nouǎ etapǎ a studiilor
cantitative, întemeiate pe serii statistice largi ce permit
comparații între diferite țǎri și pe metode econometrice moderne, aparțin lui Moses Abramovitz (1986), William
Baumol (1986) și A ngus Maddison (1987). Datoritǎ fidelitǎții
fațǎ de teoria exogenǎ, studiile sus- menționate constatau
convergența între țǎri. Primele replici, așa cum am arǎtat deja,
au venit din partea lui Romer (1986) și Lucas (1988). La scurt
timp, Bradford de Long (198 8) demonstra cǎ studiile exogeniste
reprezentau o selecție “ex post” prejudicioasǎ a unor țǎri ce au avut o experiențǎ fericitǎ în procesul dezvoltǎrii și cǎ astfel de
erori metodologice invalideazǎ rezultatele.
Aceștia sunt principalii participanți la pr ima a fazǎ a
dezbaterilor exogenism -endogenism pe tema convergenței, ale
cǎror principale puncte de vedere le vom prezenta în continuare.
Abramovitz preciza la finalul studiului sǎu cǎ un secol
din experiența țǎrilor industrializate sprijinǎ ipoteza
conver genței. Țǎri care cu 100 de ani înainte nu erau dezvoltate,
aveau productivit ǎți scǎzute și, deci, un mare potențial, au
crescut rapid dupǎ al doilea rǎzboi mondial, ajungând aproape
de nivelul liderului mondial – SUA. Creșterea economicǎ a celor
rǎmași în urmǎ a depins și de “capacitǎțile sociale”, adicǎ de o
serie de condiții care se referǎ la: facilitǎțile pentru difuzarea
cunoașterii – canale de comunicație bazate pe tehnica modernǎ,
prezența corporațiilor multinaționale, integrarea în comerțul
internaț ional, participarea la investiții directe de capital; condiții
favorabile schimbǎrilor structurale în compoziția producției, distribuția sectorialǎ a forței de muncǎ și localizarea geograficǎ
a industriei și populației; în final, condiții macroeconomice și
monetare care dau un nou suflu investițiilor de capital și cererii
efective.
208
În baza unei astfel de teorii, este prezumabil ca o țarǎ
rǎmasǎ în urmǎ din punct de vedere tehnologic sǎ aibǎ

208 M. Abramovitz, Catching Up… , p. 389 -90.

138 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

potențialul de a genera creștere economicǎ mai rapid decât țǎrile
avansate, atunci când capacitǎțile sale sociale sunt suficient
dezvoltate pentru a exploata cu succes tehnologia implementatǎ deja de țǎrile lidere
209. În special, Abramovitz a constatat cǎ
tendința de creștere și aliniere a veniturilor per capita în grupul țǎrilor avansate economic s- a domolit treptat și a întrezǎrit cǎ
“marea oportunitate oferitǎ de acest potențial se va deplasa cǎtre țǎrile mai puțin dezvoltate din America Latinǎ și Asia”
210. În
opinia noastrǎ, unele țǎri din Asia de sud- est pot fi invocate ca
probe ce dovedesc viabilitatea modelului Solow -Abramovitz,
însǎ în America Latinǎ nu existǎ exemple în acest sens.
Aproape simultan, William J. Baumol211 ajunge la
concluzia cǎ existǎ o convergențǎ evidentǎ a nivelurilor
produsului pe ora lucratǎ între țǎ rile industrializate, ca urmare a
corelației inverse ce se stabilește între productivitatea unei țǎri
în 1870 și nivelul acesteia atins dupǎ un secol. Însǎ mesajul lui
Baumol -cu cât era mai scǎzutǎ productivitatea în trecut cu atât
se vor atinge cote mai înalte în prezent – nu se adreseazǎ numai

209 Abramovitz, în opera citatǎ, argumenteazǎ avantajul „ultimului sosit”
pornind de la stocul de capital. Datorită startului întârziat multe țări în
curs de dezvoltare au încă de instalat o parte semnificativă a
capacităților industriale. Astfel că un proces de acumulare a capitalului
ce pune accent pe calitate și nu cantitate se poate concretiza în adoptarea
direct a noilor tehnologii. Țările dezvoltate, prin contrast, au deja instalate majoritatea capacităților industriale. Moștenirea unui capital
învechit este considerată o sursă a inerției acestor industrii. În special, în industriile caracterizate printr -o intensitate sporită a capitalului și
perioade lungi de amortizare a inv estițiilor, difuzarea tehnologiilor se
face lent. Așadar, se poate concluziona că aparentul handicap al țărilor în curs de dezvoltare în raport cu cele dezvoltate se poate transforma,
printr -o politică economică adecvată, într -un avantaj.
210 Ibidem , p. 396.
211 W.J. Baumol, Productivity Growth, Convergence, and Welfare: What
the Long- Run Data Show , The American Economic Review , vol. 76,
dec. 1986, pp. 1072- 85.

Capitolul I I 139

țǎrilor industrializate. Autorul distinge trei “cluburi ale
covergenței”: țǎrile industrializate, cele aflate în faze
intermediare și cele cu economie planificatǎ. Cu toate acestea, admitea ca excepție imposibilitat ea țǎrilor cel mai puțin
dezvoltate de a converge cǎtre niveluri ale produsului per capita apropiate, atât în cadrul “clubului lor” cât, mai ales, prin
raportare la țǎri din afara acestuia. Însǎ, cercetarea sa este
validatǎ pe deplin de experiența Australi ei, Marii Britanii,
Olandei, Statelor Unite ale Americii, Italiei și Japoniei, care
pornind de la rate ale producției pe lucrǎtor diferite au ajuns la
nivelul anilor `70 la rate similare.
Convergența a însemnat progresul unora acompaniat de
regresul altora . Explicația acestui fenomen infailibil pornește de
la politicile naționale care dau identitate comportamentului
fiecǎrei țǎri și ajunge la diferitele forme de externalitǎți dinspre
țǎrile dezvoltate cǎtre restul lumii. Între elitele unui club aceste
efect e pozitive externe se resimt mai puțin, însǎ țǎrile mai
înapoiate ale clubului se vǎd obligate de concurențǎ sǎ -și asigure
accesul la inovații și datoritǎ faptului cǎ mijloacele de imitație a
avansurilor tehnologice s -au îmbunǎtǎțit și extins, prin mediile
de comunicație mondialǎ instantanee, forțele care acționeazǎ în sensul convergenței au devenit mai puternice. Deși relațiile între
diferite țǎri sunt mutual benefice, națiunile rǎmase în urmǎ au
mai mult de învǎțat de la cele lidere; analiza lui Baumol
sugereazǎ cǎ beneficiile sunt contagioase și cǎ politicile de
succes privind investițiile dintr -o țarǎ contribuie la ameliorarea
productivitǎții și a nivelului de viațǎ în alte țǎri ale clubului.
Lucrarea lui Angus Maddison
212, fǎcând uz din abundențǎ
de infor mații statistice și metode econometrice, valideazǎ

212 A. Maddison, Growth and Slowdown in Advanced Capitalist
Economies: Techniques of Quantitative Asses sment , Journal of
Economic Literature, iunie 1987, p p. 649 -698.
Pe aceeași linie de gândire se situeazǎ un studiu mai recent Global
diffusion of technological innovations: A coupled -hazard approach

140 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

rezultatele anterioare: existǎ convergențǎ (în perioada 1950 -1984)
între nivelurile productivitǎților celor șase țǎri nominalizate de
Baumol. Japonia, care în 1950 înregistra nivelurile cele mai scǎzute de productivitate a ajuns la rate de creștere comparabile
cu SUA; Olanda și Marea Britanie întrucât au început cu rate ale productivitǎții apropiate de cele ale Statelor Unite au înregistrat
creșteri moderate. Maddison a concluzionat cǎ în țǎrile rǎmase în
urmǎ productivitatea poate crește cu ritmuri mai rapide decât în
țara lider, când se adoptǎ o politicǎ adecvatǎ și nu sunt perturbate
de rǎzboi. Astfel, țǎrile care se bucurǎ de “oportunitǎțile rǎmânerii
în urmǎ” se pot lua la întrecere cu liderul și sǎ înr egistreze
creștere economicǎ cu mai puține cheltuieli de cercetare-dezvoltare, sǎ sporeascǎ rata de formare a capitalului pe lucrǎtor
(K/L) și “sǎ realizeze schimbǎri sectoriale cu o mai mare vitezǎ,
fǎrǎ a se împiedica de randamentele descrescǎtoare”
213.
Încheiem analiza asupra studiilor ce susțin și
demonstreazǎ convergența aducând în discuție opiniile exprimate

(Journal of Marketing Research, vol. 37, 2000, p. 47-59) efectuat de M.
G. Dekimpe, P. M. Parker, and M. Sarvary. Autorii identificau ca sursă a
avantajului ultimului sosit posibilitatea de a adopta tehnologii a căror
viabilitate a fost dovedită. În fazele incipiente ale dezvoltării și comercializării, noile tehnologii sunt costisitoare, inflexibile și dificil de
implementat. Din acest motiv, în mod caracteristic, deschizătorii de
drumuri sunt întreprinzători din țările dezvoltate, iubitori ai riscului și
inovației, care au capacitatea să cumpere, să monitori zeze și să
îmbun ǎtățească aceste tehnologii. Cheltuielile acestor firme reduc
costurile, amelioreaz ǎ performanța și cresc viabilitatea comercială
generală a noilor tehnologii. Ultimii sosiți se presupune că vor beneficia
de această experiență acumulată și vor reuși să implementeze noile
tehnologii într -un timp mai scurt și cu costuri mai reduse.
213 A. Maddison a confirmat convergența “condițional ǎ” a țǎrilor avansate
care, cu un secol în urmǎ, aveau statutul de țǎri înapoiate în lucrarea: The
World Economy: A Millenial Perspective , OCDE, 2000, p. 129.

Capitolul I I 141

de Dowrick și Nguyen în 1989214. Autorii menționați atrǎgeau
atenția asupra criticilor care au avut puterea sǎ punǎ sub semnul
întrebǎrii tendința de convergențǎ a nivelurilor creșterii
economice între țǎrile unui grup, tendințǎ în jurul cǎreia, pânǎ nu
demult, se țesuse un consens. Exercițiul lor econometric conducea
la concluzia cǎ nivelurile de producție per capita (Y/L) și cele ale
“productivitǎții totale a factorilor” (TFP) converg semnificativ, în
perioada postbelicǎ, cǎtre valori similarela în cadrul țǎrilor
OCDE. Convergența productivitǎții totale a factorilor era
consideratǎ o “tendințǎ stabilǎ și dominantǎ”. Acest studiu
remarcabil pentru util izarea și mǎsurarea TFP a fost frecvent citat
în favoarea teoriei exogene.
De cealaltǎ parte a baricadei, îl amintim pe Romer ca
unul din economiștii care au criticat rezultatele și metodele
folosite de partizanii exogenismului; el a observat contrariul: o
tendințǎ de divergențǎ și doar convergențǎ între țǎrile deja avansate. Pe aceeași filiațiune, Lucas a contestat predicțiile
modelului neoclasic exogen privind o tendințǎ puternicǎ de
egalizare a venitului și ratei de creștere; confirmǎ, la rândul sǎu,
tendințele de convergențǎ între țǎrile cele mai bogate, ca grup,
fiind convins, însǎ, cǎ la nivelul economiei mondiale, în ansamblul sǎu, lucrurile nu stau la fel. Romer și Lucas au lansat
atacul fundamental la adresa concepțiilor teoriei exogene,
alǎturându- li-se la scurt timp Bradford de Long
215. În opinia
acestuia din urmǎ, convergența este practic garantatǎ în regresiile
lui Baumol sau Maddison, pentru cǎ se prezintǎ ex post
experiența unor țǎri care au înregistrat succese pe calea
dezvoltǎrii. De asemenea, a considerat mai evidentǎ tendința de

214 S . D o r w i c k ș i D u c -Tho Nguyen, OECD Comparative Economic
Growth 1950- 85: Catch- Up and Convergence , The American Economic
Review, vol. 79, 1989, p. 1010- 1030.
215 J.B. de Long , Productivity Growth, Convergence, and Welfare:
Comment , The American Economic Review, Vol. 78, no. 5, 1988, pp.
1138- 54.

142 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

divergențǎ și a subliniat caracterul inevitabil al transferului de
tehnologie, pe termen lung, care va schimba permanent
protagoniștii scenei economiei mondiale; pentru acest motiv, era sceptic cǎ nivelurile de viațǎ v or fi egale în 2090 și, apoi în 2190,
în țǎrile care acum sunt dezvoltate. Așadar, facând uz de aceleași date statistice
216 autorul menționat demoleazǎ poziția exogenǎ și
are un aport valoros la consolidarea celei endogene.
Dezbaterea continuǎ, fǎrǎ întrerup ere, pânǎ în zilele
noastre, devenind mai bogatǎ, dar și mai confuzǎ datoritǎ apariției
unor noi concepte introduse cu pretenția complet ǎrii sau
rectific ǎrii celor existente. Lucrarea lui Mankiw, Romer și Weil217
a dat un nou suflu acestor analize la început ul anilor `90 prin ceea
ce au numit “modelul Solow dezvoltat”; modificarea teoriei
originale, prin însumarea capitalul fizic cu cel uman, s -a produs
pentru a -i crește capacitatea de a explica realitatea și de a
demonstra ipoteza convergenței. Puțin fasonat e, predicțiile lui
Solow devin consonante cu noile date. Interesul autorilor a fost captat de implicațiile modelului lui Solow pentru convergența
standardelor de viațǎ. Empiric au observat, cǎ în condițiile
constanței ritmurilor de sporire a populației și acumulare a
capitalului, țǎrile converg spre o ratǎ a creșterii economice de aproximativ 2%. Pe baza seriilor de date recente, pentru un grup
mare de țǎri, s- a demonstrat cǎ sporul economiilor și populației
afecteazǎ venitul așa cum Solow a prezis: țǎrile care economisesc
mai mult sunt mai bogate și acelea cu populații mai numeroase
sunt mai sǎrace. Pentru o mare parte a cazurilor studiate se
confirmǎ legǎtura precizatǎ între nivelurile de viațǎ și cele douǎ
variabile. Un nivel mai mare al venitului conduce la un nivel mai
ridicat al capitalului uman, mai mult existǎ o corelație pozitivǎ

216 În primul rând, datele cuprinse în studiul lui Maddison și, în la doilea
rând, banca de date furnizat ǎ de Robert Summers și Alan Heston.
217 G.N. Mankiw, D. Romer și D.N. Weil, A Contribution to the
Empirics of Economic Growth, The Quarterly Journal of Economics,
mai 1992, pp. 407- 37.

Capitolul I I 143

între economii și capitalul uman și negativǎ între populație și
capitalul uman. Astfel, apreciem cǎ adǎugarea capitalului uman în
analiza lui Solow s -a dovedit inspiratǎ , am eliorând valențele
explicative și predictive ale acestuia.
Între timp, Barro, Mankiw și Sala -i-Martin218 și ulterior
doar Sala -i-Martin219 au demonstrat empiric cǎ existǎ un nou tip
de convergenț ǎ – cea condiționalǎ. Aceasta corespunde situației
în care ritmul creșterii economice este mai rapid ca urmare a
faptului cǎ procesul în sine se declanșeazǎ de la un nivel inferior
valorii de echilibru a raportului capital- muncǎ (a se vedea anexa
1). Într -o altǎ accepțiune, convergența condiționalǎ reflectǎ
efectul viitor pozitiv în materie de creștere economicǎ exercitat de
un PIB per capita scǎzut comparativ cu potențialul ce decurge din
nivelurile observate ale ratei frecventǎrii învǎțǎmântului mediu și
ale speranței de viațǎ.220. De asemenea, Oded Galor a fǎcut
precizǎ ri lǎmuritoare cu privire la conceptele intens vehiculate în
aceste dezbateri, dupǎ cum urmeazǎ: convergența absolutǎ relevǎ
situația când venitul per capita din cadrul unei economii converge
cǎtre nivelul atins în alte țǎri independent de condițiile iniți ale;
convergențǎ condiționalǎ dacǎ veniturile per capita ale unor
economii comparabile sub aspectul caracteristicilor structurale

218 R.J. Barro, G.N. Mankiw, X. Sala -i-Martin, Capital Mobility in
Neclassical Models of Growth , National Bureau of Economic Research,
noiembri e 1992, Working Paper no. 4206.
219 X. Sala -i-Martin, The Classical Approach to Convergence Analysis ,
The Economic Journal, iulie 1996, pp. 1019- 36.
220 R.J. Barro, J.W. Lee, Losers and Winners in Economic Growth,
Proceedings of the World Bank Annual Conferenc e on Development
Economics 1993, Banca Mondial ǎ, Washington, D.C., p. 38 -39.
În aceastǎ lucrare autorii, totodatǎ, demonstreazǎ existența unei relații
negative între creșterea economicǎ și un grup de variabile, precum:
procentul consumului guvernamen tal din PIB, dimensiunile pieței
“negre” și frecven ța revoluțiilor. Rata investițiilor brute din PIB
influențeazǎ pozitiv creșterea economicǎ, dar nu cu intensitatea postulatǎ
de studiile mai vechi.

144 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

(preferințe, tehnologii, rate ale populației, politici guvernamentale
etc.) tind sǎ se egalizeze independent de condițiile ini țiale; cluburi
de convergențǎ formate din țǎrile cu caracteristici structurale
similare care evolueazǎ la fel când condițiile inițiale sunt aceleași”
221.
Într-o lucrare recentǎ dedicatǎ creșterii economice, cu
preocupǎri ample pe tema convergenței, Barro și Sala-i-Martin au
modificat teza inițialǎ astfel: țǎrile sǎrace din cadrul unui grup
(cvasi)omogen cresc mai rapid decât cele bogate. 222 Aceasta este
accepțiunea autorilor asupra convergenței β (sau absolute), pe
care o diferențiazǎ de convergența σ (sau condiționalǎ) , aplicabilǎ
situației în care dispersia veniturilor reale per capita în cadrul unui
grup de economii se diminueazǎ în timp.223 Primul tip tinde sǎ -l
genereze pe al doilea, în lipsa altor factori perturbatori care ar
putea accentua dispersia. Testâ ndu-și teoria pe statele uniunii
americane și regiunile din Japonia și Europa Occidentalǎ, au descoperit cǎ vertiginoasa convergențǎ a acestora s- a datorat, în
primul rând, instițuțiilor și politicilor similare. Prin lǎrgirea
cadrului analizei de la econom ii închise cǎtre cele deschise,
autorii atrag atenția asupra rolului potențial jucat de fluxurile de factori de producție și internaționaliz area piețelor în armonizarea
ritmurilor de creștere economicǎ în lumea contemporanǎ. Tezele avansate de Barro și Sal a-i-Martin, însoțite de generoase
argumentǎri empirice, au reanimat polemica pe aceastǎ temǎ.
Literatura economicǎ dedicatǎ convergenței se
îmbogǎțește continuu cu noi și noi aporturi; atracția domeniului
rezultǎ din caracterul sǎu pragmatic, din înclinați a de a supune
teoriile „probei faptelor”, respectiv de a le cerceta consonanța cu

221 O. Galor, Convergence? Inferences from Theoretical Models , The
Economic Journal, iulie 1996, pp. 1056- 69.
222 R.J. Barro, X. Sala -i-Martin, Economic Growth, MIT P ress,
Massachusettes, 2nd edition, 200 3, p. 27 -8.
223 Ibidem , p. 383 . Autorii m ǎsoarǎ dispersia ca abatere standard a
valorilor logaritmilor veniturilor reale per capita.

Capitolul I I 145

realitǎțile lumii contemporane. Lucrǎrile asupra cǎrora ne- am
oprit sunt dintre cele mai citate în materie, constituind nucleul
preocupǎrilor științifice de acest gen.
Închei em prezentarea noastrǎ cu demersul îndrǎzneț
efectuat de Stephen L. Parente și Edward C. Prescott – A Unified
Theory of the Evolution of International Income Levels224.
Obiectivul asumat de autori este unificarea tezelor anterioare pentru a obține o teorie a decvatǎ explicǎrii evoluțiilor din ultimul
mileniu ale veniturilor per capita în lume. Conceptul în jurul
cǎruia graviteazǎ demonstrația lor este reprezentat de „cluburile
de comerț liber” pe care le definesc astfel:
„Un set de state constituie un club al comerțului liber
dacǎ îndeplinesc douǎ condiții. Statele membre nu pot
impune tarife sau alte restricții la importurile de bunuri
și servicii din alte state membre. În plus, statele membre trebuie sǎ aibǎ un grad considerabil de
suverenitate în raport cu entitatea colectivǎ. Dacǎ un
stat singular nu poate sǎ blocheze mișcarea bunurilor în
cadrul clubului, entitatea colectivǎ nu poate sǎ
blocheze adoptarea tehnologiei într -unul din statele
membre. Astfel, un club al comerțului liber în definiția noastrǎ est e mult mai mult decât un set de țǎri ce au un
acord de comerț liber.”
225
Pe baza acestui concept, autorii argumenteazǎ
ascensiunea SUA ca lider mondial. În perioada 1865- 1929, SUA
a „prins din urmǎ” (traducerea noastrǎ pentru „catch up”) și a
depǎșit Marea B ritanie, întrucât federația statelor americane a
fost, la acea vreme, și continuǎ sǎ fie un club al comerțului liber .
Formarea NAFTA și acordurile recente privind schimburile
comerciale cu Chile și Singapore sunt în mǎsurǎ sǎ lǎrgeascǎ

224 S.L. Parente și E.C. Prescott, A Unified Theory of the Evolution of
International Income Levels, UCLA Departement of Economics, 2004.
Articolul va constitui un capitol al volumului, în curs de publicare,
Handbook of Economic Growth, ed itat de Philippe Aghion și Steven
Durlauf.
225 Ibidem , p. 53.

146 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

clubul din care stat ele americane fac parte. Un alt exemplu, este
convergența nivelurilor de productivitate din țǎrile Europei
occidentale și SUA produsǎ în perioada 1957- 1993. Uniunea
Europeanǎ a devenit un club al comerțului liber important, în
cadrul cǎruia statele se bucu rǎ chiar de mai multǎ suveranitate.226
Anterior semnǎrii Tratatului de la Roma, țǎrile care au pus bazele integrǎrii europene aveau productivitǎți ale muncii la jumǎtatea
celor din SUA. În urmǎtorii 36 de ani, acestea și cele care s- au
înscris ulterior în mișcarea integraționistǎ au ajuns din urmǎ
liderul mondial. Autorii au oferit dovezi empirice solide în
sprijinul faptului cǎ dobândirea statului de membru UE
impulsioneazǎ eficiența productivǎ.
Un club de comerț liber, care interzice statelor
individuale s ǎ discrimineze produsele și producǎtorii altor state,
oferǎ avantajul fiecǎrui ofertant de a se confrunt a cu o cerere
elasticǎ. Ca o consecințǎ, nimeni nu are de suferit de pe urma
adoptǎrii unor metode de producție mai eficiente întrucât
creșterea outputu lui este acompaniatǎ de sporirea gradului de
ocupare în industria respectivǎ. Dacǎ cererea ar fi fost inelasticǎ,
ameliorǎrile în eficiența productivǎ s- ar fi tradus în restrângerea
ocupǎrii în acea industrie. Prin urmare, țǎrile sǎrace vor converge în ter meni de productivitate cǎtre țǎrile lidere dacǎ vor elimina
barierele din calea expansiunii producțiilor eficiente și vor fi pǎrtași la acorduri care împiedicǎ recidivarea acestor bariere.
În lumina acestei teorii, experien ța “tigrilor asiatici” –
Taiwan, C oreea de Sud, Hong Kong și Singapore – își pierde din
natura miraculoasǎ. Reprezentanții politici aleși democratic din
aceste țǎri au fost forțați de împrejurǎri (sprijinul acordat de SUA)

226 De pild ǎ, Germania chiar dacǎ ar avea motive legitime nu poate
împiedica Toyota sǎ își construiascǎ o fabricǎ în Wales pentru livrarea
de tip just- in-time a automobilelor sale cǎtre piața europeanǎ. Pe mǎsurǎ
ce Toyota își lǎrgește cota de piațǎ, producǎtorii europeni vor fi
“constrânși” sǎ adopte tehnologii superioare din dorin ța de a -și proteja
pozițiile pe piațǎ. Este jocul infailibil al concurenței care întotdeauna se
soldeazǎ cu ameliorǎri ale eficien ței producției.

Capitolul I I 147

sǎ renunțe la orice mǎsurǎ protecționistǎ care ar fi pǎrut legitimǎ
din perspectiva industria șilor naționali. Concurența care a apǎrut,
ca urmare a acestei conduite, a acționat în sensul îmbunǎtǎțirii
rapide a standardelor de viațǎ227. Prin contrast, eșecul Americii
Latine este o consecințǎ a inexistenței unei mișcǎri libere de
bunuri și persoane între statele acestei zone. Mecanismul cererii
inelastice, de aceastǎ datǎ, blocheazǎ adoptarea practicilor de
producție eficiente.228
La întrebarea, va fi întreaga omenire bogatǎ la sfârșitul
secolului al XXI -lea, Parente și Prescott rǎspund: o țarǎ va ajunge
din urmǎ liderii mondiali dacǎ eliminǎ constrângerile privind
utilizarea tehnologiei; deși este clar cum o țarǎ poate sǎ devinǎ
mai bogatǎ, nu se știe dacǎ va avea voința sau puterea politicǎ sǎ
realizeze reformele necesare.
Prin urmare, raționamentul prezentat ne conduce la o
concluzie cu atât mai neplǎcutǎ cu cât ni se potrivește perfect, ca
țarǎ: existența grupurilor de interese private și jocul lor cu
reprezentanții puterii politice împiedicǎ folosirea eficientǎ a
resurselor și instalarea prosperitǎții în toate colțurile lumii .
Aceasta este linia cercetǎrilor pe tema creșterii economice din ultimii ani și, având în vedere persistența unor realitǎți deloc
îmbucurǎtoare, va mai trece mult timp pânǎ când subiectul va
deveni caduc.

Ce reținem din discursul neo- neoclasic?
De la primele observații asupra surselor creșterii
economice pân ǎ la constatarea factorilor care o constrâng,

227 Nu pretindem c ǎ aceast ǎ teorie este suficientǎ pentru a explica
succesul țǎrilor Asiei de sud -est; de fapt, rezultatul respectiv se
datoreazǎ acțiunii unui cumul de factori, dintre care deschiderea cǎtre
exterior reprezintǎ doar unul.
228 În concepția autorilor, dacǎ Brazilia ar descentraliza puterea,
repetând istoria SUA din 1865 -1930, ar deveni rapid la fel de bogatǎ ca
Europa occidentalǎ și SUA, poate chiar mai bogatǎ.

148 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

remarcǎm estomparea treptatǎ a demarcațiilor între ceea ce au
spus și demonstrat neo-neoclasicii, pe d e o parte, și tezele
heterodoxe pe care le- am prezentat deja sau care vor face obiectul
analizelor noastre urmǎtoare. Pe mǎsurǎ ce se întǎrește legǎtura între cercetarea teoreticǎ și empiricǎ, pe toate fronturile, lucrurile
nu pot sǎ evolueze decât într -un singur sens; realitatea economicǎ
actualǎ este cea care dǎ sensul și reprezintǎ sursa inepuizabilǎ de
inspirație pentru toți, ortodocși sau heterodocși.
Pentru a argumenta aceste afirmații, vom relua succint
firul relatǎrilor noastre. Economia neoclasicǎ a demonstrat cǎ, în
cadrul piețelor libere, schimburile voluntare, efectuate sub
ghidajul semnalelor prețurilor, între actorii economici „egoiști”
conduc la câștiguri mutuale, alocarea optimǎ a resurselor și, în
ultimǎ instanțǎ, la maximizarea bunǎstǎrii economice generale.
Deși seducǎtor prin optimismul pe care îl degajǎ, acest
raționament este limitat cel puțin din douǎ puncte de vedere –
asumarea costurilor de tranzacție zero și neutralitatea instituțiilor
societǎții. Aceasta este o consecințǎ a faptului cǎ teoria neoclasicǎ
(de la analiza echilibrului parțial la cea a echilibrului general) a
demonstrat optimul alocǎrii resurselor sau maximizarea
beneficiilor societǎții, în ansamblul sǎu, la un moment dat sau în
condițiile unor diferite stǎri staționare. Tehnica „decupajului”
unor petice din realitate (și concentrarea asupra lor) nu este adecvatǎ înțelegerii cursului lucrurilor și mutațiilor ce se produc
în timp.
Modelul creșterii economice desprins din trunchiul școlii
neoclasice a abordat dinamica proceselor economice, într -un
orizont temporal lung, dar nu s -a eliberat de tara neutralit ǎții
instituționale (nu de la început). Mai mult, s -a considerat cǎ astfel
modelul devine aplicabil tuturor tipurilor de economii, inclusiv celor de comandǎ. Și în spiritul acesta universalist s- a concentrat
asupra relațiilor macroeconomice de tip input -output. Tema
predilectǎ a fost delimitarea surselor creșterii economice. Reținem
accentul pus de neo -neoclasici pe rolul jucat de progresul tehnic

Capitolul I I 149

și capitalul uman (ca princ ipal factor care articuleazǎ schimbarea
tehnologicǎ) în dinamizarea economiilor naționale.
Treptat, s -a conștientizat cǎ inovația tehnologicǎ și
procesul difuzǎrii sale se aflǎ sub semnul instituțiilor atât din
țǎrile dezvoltate (laboratoarele acestor ino vații), cât și din cele în
curs de dezvoltare (sub aspectul ritmului asimilǎrii tehnicilor avansate de producție). Prin modificǎri succesive ale modelului
inițial, s -au obținut formalizǎri matematice care reflectǎ
infrastructura socialǎ și rolul sǎu în din amica economicǎ.
229
În pofida importanței contabilitǎ ții creșterii fundamentate
de neo- neoclasici pentru identificarea/cuantificarea aportului
factorilor la fenomenul creșterii și evaluarea sustenabilitǎții sale
230, studiile recente nu s -au oprit la acest niv el și au exploatat
aspectele interdisciplinare ale fenomenului supus formalizǎrii.
Astfel, modelele creșterii endogene (în ultimele versiuni) uzeazǎ
de instrumente și raționamente specifice sociologiei, istoriei sau
geografiei. Este, fǎrǎ îndoialǎ, ecoul cercetǎrilor întreprinse de
neoinstituționaliști și neoschumpeterieni, validate de realitǎ țile
lumii contemporane.

229 În plus fat ǎ de lucrǎrile citate în cadrul dezbaterilor p e tema
convergenței, aminitim aici lucrarea lui R.E. Hall și C.I. Jones, Why
Some Countries Produce So Much More Output Per Worker Than
Others, publicatǎ în Quarterly Journal of Economics, vol. 114, 1999, p.
83-116. Autorii admit cǎ diferențele în nivelurile outputului per capita
sunt determinate, într -o anumitǎ mǎsurǎ, de acumularea capitalului fizic
și uman, dar productivitatea factorilor este influențatǎ, în primul rând, de
infrastructura socialǎ. În accepțiunea lor, infrastructura socialǎ
reprezintǎ acea combinație între instituții și politicile guvernamentale care dǎ contur mediului economic în care indivizii dobândesc capital
uman și firmele acumuleazǎ capital fizic și produc output.
230 Ne referim la caracterul intensiv sau extensiv al creșterii economi ce,
respectiv la opțiunea pentru o creștere axat ǎ pe suplimentarea inputurilor
sau, dimpotrivǎ, pe progres tehnic. Sustenabilǎ va fi creșterea ce se sprijinǎ pe inovații tehnologice.

150 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

II.2. Performanța macroeconomicǎ în viziunea
neoinstituționalistǎ

O vastǎ literaturǎ s -a scris pe tema creșterii și dezvoltǎrii
economice din dorința de a da rǎspunsuri consistente și bine
fundamentate unei întrebǎri cruciale: De ce unele țǎri sunt mai
sǎrace decât altele?
Modelele prezentate în capitolul precedent au meritul de
a fi dezvǎluit multe aspecte ale creșterii și dezvoltǎrii econ omice,
constituind puncte de referințǎ pentru cercetǎrile actuale. Însǎ
aprecierea lor nu este unanimǎ, specialiști de renume ai
domeniului au pus la îndoial ǎ capacitatea lor de a furniza
explicații fundamentale asupra fenomenelor respective. În acest sens, North și Thomas afirmau: “factorii enumerați (inovația,
economiile de scarǎ, educația, acumularea de capital etc.) nu sunt
cauze ale creșterii; ei sunt creșterea”
231. În viziunea autorilor
menționați, performanța economic ǎ se aflǎ sub incidența directǎ
a „structurii stimulentelor” din diferite societǎ ți sau matricei lor
instituționale. Un punct de vedere similar este exprimat de
Mancur Olson: “diferențele mari dintre țǎri privind venitul pe cap
de locuitor nu pot fi explicate prin diferențele în accesul la stocul
de cunoștințe productive al lumii sau la piețele de capital, nici prin diferențele în raportul dintre populație și pǎ mânt sau resurse
naturale ori prin diferențele în calitatea capitalului uman sau
culturii personale. […] Singura explicație care r ǎmâne plauzibilǎ
este aceea cǎ marile diferențe în avuția națiunilor se datoreazǎ, în
principal, diferențelor privind calitatea instituțiilor și a politicilor
economice”.
232

231 D.C. North, R.P. Thomas, The Rise of the Western World: A New
Economic History , Cambridge University Press, 1973, p. 2.
232 M. Olson, Big Bills Left on the Sidewalk: Why Some Nations are
Rich, and Others Poor , Journal of Economic Perspectives, vol. 10, 1996,
p. 19 (pp . 3-24).

Capitolul I I 151

Prin urmare, oricât de meticuloase, subtile și utile ar fi
estimǎrile surselor creșterii economice nu spun nimic despre
cauzele ultime ale creșterii economice. Ele nu ne arat ǎ
motivațiile care au dus la apariția economiilor și investițiilor sau
de ce inovațiile și acumularea de capital au fost mai mari într -o
societate sau într -o perioadǎ sau alta. Ele nu urmǎresc sursele de
creștere pânǎ la originea lor: “o iau pe firul apei râurilor pânǎ la
pâraiele și lacurile din care provin, dar nu explicǎ ploaia. Nu
explicǎ nici împotmolirea canalelor de progres economic – adicǎ
[…] “încetinitorii” cr eșterii”233.
Instituțiile economice234, precum drepturile de
proprietate sau piața, sunt cele care modeleazǎ structura motivațiilor în societate și dimensioneaz ǎ performanțele
economice. Fǎrǎ drepturi de proprietate clar definite indivizii nu
sunt stimulați sǎ investeascǎ în capitalul fizic sau uman ori sǎ
adopte tehnologiile cele mai moderne. De asemenea, piața joacǎ un rol primordial în alocarea resurselor cǎtre cele mai eficiente
întrebuințǎri, determinând cine va obține profit și, în consecinț ǎ,
cine va deț ine controlul. Când mecanismul pieței este insuficient
dezvoltat sau pur și simplu ignorat, beneficiile schimbului
economic rǎmân neexploatate iar resursele sunt alocate pe criterii
neeconomice. Prin urmare, societǎțile cu instituții economice
care facilit eazǎ și încurajeazǎ acumularea de factori, inovația și
alocarea eficientǎ a resurselor vor prospera.
Ideea centralǎ a acestui capitol este cǎ instituțiile sunt
endogene; ele sunt, parțial sau total, un produs al societǎții în
ansamblul sǎu sau al unui segm ent al acesteia. În consecințǎ,

233 M. Olson, Creșterea și declinul națiunilor …, p. 24.
234 Instituțiile economice reprezintǎ cauza fundamentalǎ a creșterii și
dezvoltǎrii economice pe termen lung; accepțiunea în care vom folosi
conceptul de instituții este cea care se degajǎ din definiția formulatǎ de
Douglass North: “Într -o societate, instituțiile reprezintǎ regulile jocului
sau, mai convențional, sunt constrângerile create de oameni pentru a da
form ǎ interacțiunii umane” (citat din Instituții, schimbare instituționalǎ
și performanțǎ economicǎ, ed. Știința, Chișinǎu, 2003, p. 11)

152 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

întrebarea asupra cauzelor care determinǎ ca unele societǎți sǎ fie
mai sǎrace decât altele conduce la alta: De ce unele societǎți au
instituții economice mai slabe decât altele?
Un rǎspuns pertinent la aceastǎ întrebare identificǎm
într-o lucrare recentǎ semnatǎ de Daron Acemoglu, Simon
Johnson și James Robinson235. Instituțiile nu determinǎ doar
potențialul de creștere al unei economii, își pun amprenta și
asupra manierei de distribuire a resurselor în viitor. Privindu -le
prin prisma endogenismului lor, ca rezultate ale opțiunii
colective, deducem cǎ stabilirea instituțiilor presupune
armonizarea unor interese eterogene. În cadrul unei societǎți, nu
existǎ nici o garanție ca toți indivizii sau grupurile unei societǎți
sǎ prefere același set de instituții economice datoritǎ
consecințelor acestora asupra distribuirii diferite a resurselor.
Cine va avea câștig de cauzǎ din aceastǎ confruntare? Deși,
eficiența unui set de instituții economice comparativ cu altul este
avutǎ în veder e în procesul alegerii, ultimul arbitru este puterea
politicǎ . Grupul înzestrat cu putere politicǎ mai mare va impune
instituțiile economice corespunzǎtoare intereselor sale.236
Analiza performanței economice se translateazǎ de pe
terenul instituțiilor econo mice pe cel al instituțiilor politice.
Autorii fac, de asemenea, deosebire între puterea politicǎ de jure
și de facto . Prima este o rezultantǎ a instituțiilor politice dintr -o
societate237; a doua aparține unui grup de indivizi care pe cǎi
neortodoxe (prin proteste pașnice sau violente) pot sǎ -și impunǎ
interesele în negocierile cu reprezentanții puterii de drept. Întrucât puterea de facto este direct influențatǎ de forța

235 D. Acemo glu, S. Johnson, J. Robinson, Institutions as the
Fundamental Cause of Long- Run Growth, lucrare pregǎtitǎ pentru
volumul Handbook of Economic Growth, editat de Philippe Aghion și
Steve Durlauf, în curs de apariție.
236 Ibidem , p. 3.
237 De pildǎ, forma de guve rnare (democrație, dictaturǎ sau autocrație)
influențeazǎ notabil modul de alocare a puterii politice de jure în
societate.

Capitolul I I 153

economicǎ a grupurilor respective, rezultǎ cǎ acțiunile lor vor
urmǎri stabilirea pe vii tor a acelor instituții economice sau acelei
maniere de distribuire a resurselor economice care le vor aduce
cel mai mare câștig.238
Pe scurt, ierarhia instituțiilor într -o societate este
urmǎtoarea: instituțiile politice determinǎ configurația
instituțiilo r economice iar acestea, la rândul lor, își pun
amprenta asupra performanțelor economice ale unei națiuni.

II.2.1. Pe urmele lui Douglass North

Confruntați fiind cu o temǎ extrem de generoasǎ și
atractivǎ, a trebuit sǎ alegem din multitudinea de interp retǎri date
fenomenelor creșterii și dezvoltǎrii economice pe cele mai reprezentative pentru o epocǎ sau un curent de gândire. Am mers
pe urmele unor deschizǎtori de drumuri, suprinzând tezele
acestora în linii generale. Suntem convinși cǎ avansând pe
filiațiunea fiecǎruia dintre ei am fi gǎsit resurse pentru cercetǎri
vaste ce s -ar fi întins pe sute de pagini. Cu conștiința pǎcatului
comis, ne propunem, de aceastǎ datǎ, sǎ reconstituim teoria
neoinstituționalistǎ asupra creșterii și dezvoltǎrii economice
pornind de la concepțiile unui exponent al sǎu – Douglass
North
239.

238 Ibidem , p. 5.
239 Între istoricii economiei contemporane, Douglass North se distinge
prin maniera originalǎ de reinterpretare a fapt elor economice și prin
contribuțiile teoretice fundamentale la economia neoinstituționalǎ.
Ascendența sa asupra mediului academic în privința noii istorii
economice, comparabilǎ decât cu a lui Alexander Gerschenkron sau a lui
Simon Kuznets, era larg recuno scutǎ la jumǎtatea deceniului 7. De
asemenea, North este unul din pionierii grupului de economiști
americani care, în anii ’50, au început sǎ aplice instrumentarul teoretic și
metodele cantitative neoclasice în cazul unor probleme importante ale
istoriei e conomice. Treptat însǎ, pânǎ la finalul anilor ’60, a început sǎ

154 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Expunerea itinerariului intelectual fascinant urmat de
North în cǎutarea ingenioasǎ și insistentǎ a unei teorii generale
privind schimbarea economicǎ este calea pe care o alegem pentru a rǎsp unde scopului ce ni l -am propus. Remarcǎm cǎ, de la
începutul carierei academice, North a demonstrat un interes viu pentru creșterea economicǎ. În una dintre primele sale lucrǎri,
The Economic Growth of the United States, 1790- 1860
240,
autorul avansa teze cl are privind importanța sectorului exportator
și distribuirii veniturilor naționale pentru imprimarea ritmului și
cursului dezvoltǎrii unei economii. În acea perioadǎ, autorul se
simțea mai intim legat de neoclasicism, decât de curentele
istoriografice trad iționale, în special, instituționalismul
american.241 În demersul sǎu, North pornea de la premisa cǎ în
SUA creșterea economicǎ s -a produs grație înfloririi economiei
de piațǎ; din acest motiv, comportamentul prețurilor bunurilor,
serviciilor și factorilor d e producție oglindea cel mai adecvat
dinamica economic ǎ pe termen lung. Politicile instituționale și
economice sunt prezente în analizǎ , accelerând sau decelerând
procesul creșterii prin efectele directe și indirecte asupra
comportamentului prețurilor. Des prindem cǎ schema relațiilor
cauzale descrisǎ de North este urmǎtoarea: politicile economice și instituțiile și au puterea de a modifica forțele fundamentale din

conștientizeze limitele explicațiilor date fenomenelor economice de pe
poziții neoclasice și s -a dedicat construirii unui cadru analitic mai
adecvat, în care instituțiile jucau rolul principa l. Ideile lui North au
inspirat o mare parte a lucrǎrilor publicate, influențe notabile exercitând asupra analizei creșterii economice și dezvoltǎrii economice
contemporane.
240 D.C. Douglass, The Economic Growth of the United States, 1790-
1860, W.W. Norton &Co, New York, 1966, p. 1.
241 Iatǎ cuvintele autorului, în acest sens : “aceastǎ lucrare se rupe
deliberat de abordǎrile tradiționale ale trecutului economic al SUA. În mare mǎsurǎ, istoricii economiei americane au fost preocupați de
descrierea și schimbarea instituționalǎ și s -au ocupat doar în secundar de
procesul creșterii economice.” (D.C. North, op. cit., p. VI)

Capitolul I I 155

cadrul economiei de piațǎ, dar nu le pot anula acțiunea sau
înlocui.
Ulterior, în colaborare c u Lance Davis, North a publicat
prima sa lucrare conceputǎ explicit în baza viziunii instituționaliste: Institutional Change and American Economic
Growth: A First Step Towards a Theory of Institutional Change
242. Autorii propuneau o teorie generalǎ a schimbǎ rii
instituționale, apoi o particuralizau la experiența SUA. Studiul
lor evidenția faptul cǎ schimbǎrile în fizionomia instituțiilor erau
consecințe ale dorinței unor grupuri particulare de a -și maximiza
beneficiile. Arhitecții acestor modificǎri urmau sǎ obținǎ
câștiguri pe diferite cǎi: din economii de scarǎ, încorporarea
(internalizarea) externalitǎților, reducerea riscurilor, corectarea eșecurilor pieței sau din redistribuirea veniturilor.
La scurt timp, North și -a extins analiza asupra istoriei
econom ice europene. Primul pas în aceastǎ direcție, A Economic
Theory of the Growth of the Western World, l -a fǎcut alǎturi de
Robert Paul Thomas
243. Cei doi au combinat inovațiile
instituționale și schimbǎrile survenite în drepturile de proprietate
cu scopul de a formula o teorie a creșterii economice din lumea
occidental ǎ244.

242 D.C. North, D. Lance, Institutional Change and American Economic
Growth: A First Step Towards a Theory of Institutional Change , Journal
of Ec onomic History, vol. XXX, martie 1970, p p. 131 -49.
243 D. North, R.P. Thomas, A Economic Theory of the Growth of the
Western World , Economic History Review, vol. XXIII, aprilie 1970, p p.
1-17.
244 Într-o evaluare preliminarǎ a avansurilor înregistrate de abord ǎrile
cantitativiste din cadrul istoriei economice, Fishlow și Fogel au
recunoscut cǎ marea provocare adresatǎ istoricilor -econometriști rezulta
din determinarea modului de interacțiune între factorii economici,
politici și sociali atunci când concurǎ la s tabilirea instituțiilor care
normeazǎ activitǎțile economice. Deși admiteau existența celor pregǎtiți
sǎ rǎspundǎ acestei provocǎri (citând trei articole dintre care douǎ sunt
cele aparținând lui North, menționate de noi în text), autorii respectivi

156 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Ideile expuse în articolele precedente au constituit
fermentul unor cercetǎri mai ample care au fost cuprinse în douǎ
cǎrți polemice: Institutional Change and American Economic
Growth și The Rise of the Western World: A new Economic
History.
În Institutional Change…245, North și Davis au subliniat
virtuțiile abordǎrii instituționale pentru explicarea elementelor cheie din cadrul procesului creșterii economice experimentat de
SUA secolului al XIX -lea, precum politica agricolǎ, dezvoltarea
sistemului bancar și îmbunǎtǎțirea infrastructurii de transport. În opinia lor, aceste mǎsuri pot fi transpuse în câștiguri economice
numai dacǎ sunt însoțite de modificarea drepturilor de
proprietate, implementar ea unor inovații instituționale și noi
forme de organizare economicǎ. La peste 20 de ani de la scrierea
acestei lucrǎri, Myhrman și Weingast fǎceau urmǎtoarele
aprecieri cu privire la semnificația concepțiilor prezentate în ea:
“pentru înțelegerea creșteri i economice nu ajunge sǎ se ținǎ cont
doar de factorii neoclasici și este necesar sǎ se ia în considerație
evoluția complementarǎ a politicii și drepturilor care sprijinǎ
formele economice ce produc creștere”
246.

rǎmâne au pesimiști în privința posibilitǎților de dezvoltare a acestui tip
de teorii datoritǎ dificultǎților de formalizare matematicǎ. Fishlow și
Fogel observau cǎ modelele trebuiau sǎ includǎ un numǎr mare de variabile și ecuații care sǎ reflecte aspectele ins tituționale în toatǎ
complexitatea lor și relațiile economice, sociale și politice din spatele
matricei instituționale; surprinderea matematicǎ a unor astfel de
conexiuni era cu atât mai anevoioasǎ cu cât mecansimul lor nu este pe
deplin înțeles. ( A. Fishl ow și R.W. Fogel, Quantitative Economic
History: An Interim Evaluation. Past Trends and Present Tendencies ,
Journal of Economic History, vol. XXXI, martie 1971, p.39- 41).
245 D.C. North, D. Lance, Institutional Change and American Economic
Growth, Cambridge University Press, Cambridge, 1971.
246 J. Myhrman, B.R. Weingast, Douglass C. North’s Contributions to
Economics and Economic History , Scandinavian Journal of Economics,
vol. 96, 1994, p.188 (pp .185- 93).

Capitolul I I 157

În The Rise of the Western World247, North și T homas au
prezentat un cadru analitic global, bazat pe teoria drepturilor de
proprietate, pentru explicarea dezvoltǎrii economice a Europei occidentale din evul mediu pânǎ în secolul al XVIII -lea; un cadru
care, potrivit autorilor, este “adecvat și compleme ntar teoriei
economice neoclasice convenționale”
248. Teza centralǎ expusǎ de
North și Thomas statueazǎ cǎ dezvoltarea unei organizǎri economice eficiente a constituit premisa fundamentalǎ a creșterii
economice per capita în Europa occidentalǎ. O astfel de
organizare a condus la stabilirea de reguli (in)formale și drepturi
de proprietate, care au creat stimulente pentru canalizarea
forțelor economice individuale cǎtre activitǎți productive. Pe
aceastǎ bazǎ, s -a înviorat rata de câștig privat și, implicit, rata
creșterii economice.
Pentru North și Thomas ecartul între rata socialǎ și
privatǎ de câștig este invers proporțional cu eficiența cadrului
instituțional, astfel: “o discrepanțǎ între beneficiile private și
sociale sau între costurile respective înseamnǎ cǎ o terțǎ persoanǎ
a resimțit o parte din beneficii sau s -a expus la unele costuri.
Aceastǎ diferențǎ apare atunci când drepturile de proprietate nu sunt bine definite sau nu sunt respectate. În cazul în care
costurile private depǎșesc beneficiile private, indivizii nu vor fi
dispuși sǎ desfǎșoare o activitate, chiar dacǎ aceasta ar fi socialmente lucrativǎ.”
249. Iatǎ contextul din care am extras ideea
de la care am pornit pe drumul cercetǎrii incidențelor instituțiilor
asupra performanței economice, aceea cǎ inovațiile tehnologice,
economiile de scarǎ, ameliorarea educației și acumularea
capitalului nu sunt cauze ale creșterii economice, ci reprezintǎ
pǎrți sau fațete ale acesteia ; fenomenele respective apar numai
în condițiile unei organizǎri economice efici ente.

247 D. North, R.P. Thomas, The Rise of the Western World : A new
Economic History , Cambridge University Press, Cambridge, 1973.
248 Ibidem , p. VII.
249 Ibidem , p. 2 -3.

158 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

În aceastǎ lucrare gǎsim un pasaj relevant pentru
eforturile timpurii ale autorilor de a explica diferențele de
performanțǎ economicǎ între țǎrile lumii prin prisma structurii
drepturilor de proprietate. În raționamentul expus, statul joacǎ un
rol es ențial:
“Creșterea economicǎ va apǎrea dacǎ drepturile de
proprietate vor face ca activitatea productivǎ sǎ merite
a fi desfǎșuratǎ. Crearea, specificarea și promulgarea
drepturilor de proprietate presupune cheltuieli… Cu
cât va exista posibilitatea de a o bține câștiguri ce
depǎșesc costurile de tranzacție cu atât se vor face mai
multe eforturi de a stabili drepturile de proprietate.
Guvernele preiau protecția și punerea în practicǎ a
drepturilor de proprietate pentru cǎ o pot face cu
cheltuieli mai mici de cât eventualele grupuri private.
Totuși necesitǎțile fiscale ale guvernului pot genera
protecția anumitor drepturi de proprietate care mai
degrabǎ împiedicǎ decât promoveazǎ creșterea
economicǎ; deci nu avem nici o garanție cǎ vor apǎrea
reglementǎri insti tuționale productive”250.
Institutional Change și The Rise of the Western World au
fost criticate dur. Observațiile de fond au vizat faptul cǎ tezele
avansate nu explicau riguros cum sunt generate și implementate
noile instituții în societate. Pentru a înlǎtura aceastǎ deficiențǎ,
criticii au sugerat considerarea statului și ideologiei drept
categorii endogene ale analizei de tip instituționalist251. North a
reacționat pozitiv la aceste sugestii și, ca rezultat, a plǎsmuit
Structure and Change in Economic History. Autorul sublinia cǎ
obiectivul istoriei economice era “explicarea structurii și performanței economiilor de -a lungul timpului”
252. Pentru
aceasta, definea “performanța” ca fiind o reflectare a creșterii

250 Ibidem , p. 8.
251 J. Myhrman, B.R. Weingast au oferit o bunǎ sintezǎ a acestor critici ,
op. cit ., p. 190.
252 D.C. North, Structure and Change in Economic History , W.W.
Norton &Co, New York, 1981, p.3.

Capitolul I I 159

producției și distribuției sale în societate iar “s tructura”, drept
caracteristicile societǎții –instituții politice și economice,
tehnologia, demografia și ideologia – care determinǎ performanța.
Dintr -o astfel de perspectivǎ, teoria neoclasicǎ este adecvatǎ
pentru tratamentul performanței prin prisma aspe ctelor relative la
produsul total și per capita, dar nu și pentru explicarea distribuirii
venitului sau structurii unei economii. Astfel, North a lǎrgit
considerabil sfera studiilor pe tema creșterii și dezvoltǎrii
economice.
North admitea cǎ tehnologia și cunoașterea, disponibile
la un moment dat, stabilesc limitele superioare ale bunǎstǎrii pe
care ființele umane o pot obține, dar sublinia faptul cǎ structura
stimulentelor politice și economice – instituțiile – este cea care în
realitate determinǎ atât performanța economicǎ, cât și ritmul de
creștere a stocului de cunoștințe și al avansului tehnologic.
Autorul considera cǎ formele de cooperare și concurențǎ pe care
ființele umane le dezvoltǎ sau setul de reguli care organizeazǎ
activitatea umanǎ sunt esenț iale pentru înțelegerea schimbǎrii
economice seculare. 253 Ce învǎ țǎturǎ putem extrage de aici?
Descifrarea sistemului de stimulente și frâne care ghideazǎ și
modeleazǎ activitatea economicǎ deschide noi orizonturi pentru
cercetarea manierei în care bogǎția și veniturile sunt distribuite
în lume .
Sintetic, construcția lui North poate fi organizatǎ pe trei
paliere254: o teorie a drepturilor de proprietate, o teorie a statului
și una a ideologiei. Prima rezultǎ din necesitatea de a descrie motivațiile economice i ndividuale și de grup pe care sistemul se
bazeazǎ și sǎ explice formele de organizare economicǎ stabilite de ființele umane astfel încât schimburile reciproce sǎ se
realizeze cu costuri de tranzacție minime. De asemenea, este
impetuos necesarǎ introducerea statului ca o categorie a analizei,
prin prisma rolului sǎu de a specifica și apǎra structura

253 Ibidem , p. 17.
254 Ibidem , p. 7 -8.

160 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

drepturilor de proprietate. Și, în final, ideologia este esențialǎ
pentru a întelege cum diferitele percepții (subiective) asupra
realitǎții afecteazǎ reacția in divizilor la o situație obiectiv
schimbǎtoare. Ideologia este cea care nuanțeazǎ observația
asupra regulilor jocului.255
Cu un model simplu al statului, North se avântǎ sǎ
interpreteze tendința generalǎ a statelor de a stabili drepturi de
proprietate inefici ente și instabilitatea formelor de guvernanțǎ
din cadrul unei societǎ ți.256 În puterea statului stǎ propulsarea
economiei pe drumul creșterii economice sau, paradoxal, pe cel
al declinului economic. Echilibristica pe muchie de cuțit este o
consecințǎ a faptu lui cǎ regulile care optimizeazǎ producția
socialǎ nu sunt și cele care aduc cele mai mari rente
guvernanților. Stabilirea de monopoluri, de regulǎ, este mai
profitabilǎ pentru guvernanți decât crearea de piețe
concurențiale. Prin urmare, doar în condiții excepționale statul va
stabili regulile care conduc la maximizarea gradului de bunǎstare socialǎ.
257
North semnala cǎ procesului creșterii economice –
precum și stagnarea sau declinul economic – tind sǎ destabilizeze
statul. Modificǎrile privind costurile in formației, tehnologiei sau
mutațiile demografice reflectate în nivelul prețurilor relative ale

255 Ibidem , p. 17 -9.
256 În primul rând, statul oferǎ servicii de tip protecție și justiție în
schimbul unor rente. Sub acest imperativ statul specificǎ regulile jocului
care stabilesc formele de concurențǎ și cooperare în societate și reduce
costurile de tranzacție. În al doilea rând, statul acționeazǎ ca un
monopolist care face discriminǎri în privințǎ contribuabililor și concepe
drepturi de proprietate diferite pentru fieca re grup, cu scopul de a -și
maximiza rentele. Aceste tendințe sunt temperate dacǎ în societate apar
și alte forme de guvernanțǎ. În aceastǎ situație, contribuabilii vor raționa
în termenii costului de oportunitate la serviciile cui sǎ apleze, ale statului
sau rivalilor sǎi. Deci, puterea statului este o funcție de oferta de
servicii -substitute.
257 Ibidem , p. 28.

Capitolul I I 161

factorilor sunt elemente destabilizatoare ale statului. Alǎturi de
acestea acționeazǎ și forțe stabilizatoare care decurg din costurile
individuale la care se ex pun membrii societǎ ții atunci când se
opun coerciției statului. Iatǎ sursele apatiei populației și
supunerii în cadrul regimurilor opresive!
În privința celui de -al treilea palier al construcției sale,
North considera cǎ este imposibil sǎ se analizeze dezv oltarea
istoricǎ fǎrǎ sǎ se ia în considerație schimbarea ideologicǎ.
Ideologiile de succes sunt capabile sǎ motiveze indivizii sǎ nu se
comporte în conformitate cu un simplu calcul egoist de tip cost –
beneficiu. De asemenea, trebuie ținut cont de faptul cǎ mǎrimea
costurilor de menținere a unei ordini este invers proporționalǎ cu
legimitatea pe care i -o atribuie societatea. Dacǎ membrii
societǎții cred cǎ sistemul este corect, costurile de aplicare a
regulilor și drepturilor de proprietate se reduce enorm pentru
simplul fapt cǎ indivizii nu vor viola aceste reguli și drepturi,
chiar dacǎ un calcul cost -beneficiu ar sugera acest lucru.

Consolidarea viziunii instituționaliste . În Structure and
Change…, North a înregistrat avansuri semnificative în
fundamentar ea teoriei despre schimbarea instituționalǎ; cizelarea
și consolidarea cadrului sǎu analitic s -a produs în lucrǎrile
Institutions, Institutional Change and Economic Performance ,
publicatǎ în 1990, și Economic Performance Through Time ,
prezentatǎ în 1993 cu ocazia decernǎrii Premiului Nobel. Animat
de dorința de a integra instituțiile în teoria și istoria economicǎ,
autorul a prezentat, în cadul acestor lucrǎri, riguros și detaliat,
aspectele fundamentale ale analizei sale. În Economic
Performance…, a prezen tat o versiune compactǎ a celei
dezvoltate în Institutions… , semnalând aspecte care trebuie
îmbunǎtǎțite și a subliniat utilitatea unei astfel de teorii în planul
formulǎrii de politici pentru dezvoltare. Dacǎ transpunem
eforturile autorului într -o schemǎ de tip întrebare -rǎspuns,
remarcǎm trei direcții spre care au fost canalizate: Ce sunt instituțiile? Prin ce se diferențiazǎ instituțiile de organizații?

162 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Cum influențeazǎ instituțiile costurile de tranzacție și producție?
Dorința de a lǎmuri aceste problem atici îl situeazǎ, dacǎ nu în
opoziție, cel puțin într -un alt plan al cǎutǎrilor și al frǎmântǎrilor
științifice în raport cu neoclasicismul.
Dezicerea de valorile neoclasice. North observa cǎ, în
pofida progreselor realizate de teoreticienii dezvoltǎrii economice din a douǎ jumǎtate a secolului al XX -lea, fenomenul
disparitǎții performanțelor economiilor și lipsa de convergențǎ,
de-a lungul timpului, nu au fost explicate satisfǎcǎtor. A pus
aceste neajunsuri pe seama ipotezelor teoriei neoclasice nerealist e, potrivit cǎrora schimburile se realizeazǎ fǎrǎ fricțiuni
într-o lume în care: drepturile de proprietate sunt pe deplin
specificate, stabilirea acestor drepturi se face fǎrǎ costuri,
informația se obține gratuit. Acceptarea generalizatǎ a acestor
ipoteze a împiedicat afirmarea unor teorii alternative, în care
abordarea temei cooperǎrii umane a excelat; North îl apeciazǎ pe Ronald H. Coase
258 drept precursor al sǎu pe aceastǎ linie de
gândire și pionier care a susținut, contrar percepției largi, cǎ
existǎ co sturi de tranzacție și cǎ instituțiile sunt decisive pentru
realizarea câștigurilor potențiale din comerț.
Pentru North și tratamentul problemelor de cooperare
din cadrul teoriei jocurilor nu este convingǎtor întrucât: “existǎ o distanțǎ mare între lumea r elativ curatǎ, precisǎ și simplǎ a
teoriei jocului și modul complex, imprecis și incoerent în care oamenii s- au ocupat de structurarea interacțiunii umane. Mai
mult, modelele teoretice ale jocului, asemeni celor neoclasice,
presupun jucǎtori care -și maximi zeazǎ profitul”
259. Autorul, în

258 R. H. Coase este laureat al Premiului Nobel în economie pentru
cutezanța de a fi abordat problemele delicate ale drepturilor de
proprietate și costurilor de tranzacție, pe care contemporanii s ǎi au
preferat sǎ le neglijeze. Reperele de neșters fixate de Coase în știința
economicǎ se regǎsesc, mai ales, în lucrǎrile: Natura firmei (1937) și
Problema costului social (1960).
259 D.C. North, Instituții, sc himbare instituționalǎ și performanțǎ
economicǎ , ed. Știința, Chișinǎu, 2003, p. 20.

Capitolul I I 163

schimb, gǎsește surse de inspirație consistente în avansurile
înregistrate de teoria evoluționistǎ260; prin conjugarea
eforturilor sociobiologilor și economiștilor a fost posibilǎ
identificarea unor asemǎnǎri între trǎsǎturile i ntrinseci ale
supraviețuirii genetice, evoluția în regnul animal și tiparele comportamentului uman. Astfel, supraviețuirea și creșterea
diferitǎ a tiparelor de organizare socialǎ s -a produs pe fondul a
douǎ tendințe antagonice: inerția socialǎ întreținutǎ de tradiția
conștient inoculatǎ și mutațiile determinate de imitația altor
comportamente și gândirea raționalǎ.
Prin urmare, viziunea lui North asupra
comportamentului uman este mult mai complexǎ decât cea care
rezultǎ din modelele convenționale bazate pe funcția de
utilitate individualǎ. Frecvent, ființele umane nu acționeazǎ
sub motivația maximizǎrii câștigului și se lasǎ pradǎ
altruismului sau unor restric ții autoimpuse. În aceste cazuri,
alegerile indivizilor vor fi radical diferite de cele prevǎzute de
teoria convenționalǎ, mai ales pentru faptul cǎ indivizii
descifreazǎ lumea înconjurǎtoare și rezolvǎ problemele cu care
se confruntǎ, procesând informații incomplete prin intermediul
unor constructe mentale preexistente, care nu genereazǎ, în
mod necesar , soluții optime
261.
Pe scurt , North s -a dezis, în mare mǎsurǎ, de
raționamentele și instrumentele neoclasice, propunând o
abordare a schimbǎrii economice din perspectivǎ istoricǎ, cu
timpul și instituțiile drept coordonate principale262. Astfel,
North porneș te întreprinderea lui de la ipoteza fundamentalǎ
neoclasicǎ a raritǎții și, prin urmare, a concurenței, dar în
privința raționalitǎții umple un gol lǎsat de teoria ortodoxǎ –

260 North îi citeaz ǎ, în acest sens, pe Sidney Winter, Jack Hirshleifer și
Richard Hernstein
261 D.C. North, op. cit. , p. 24.
262 D.C. North, Economic Performance Through Time , Prize Lecture In
Economic Science in memory of Alfred Nobel, 9 dec. 1993, p. 2.

164 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

adǎugǎ timpul și trateazǎ informația ca fiind incompletǎ. Teza
sa dominantǎ rezul tǎ din considerarea instituțiilor ca esențiale
pentru formarea structurii de stimulente sub incidența cǎrora
indivizii interacționeazǎ în societate și, în consecințǎ, ca
determinanți fundamentali ai performanței economice pe
termen lung263. În aceastǎ viziun e, alegerile fǎcute de indivizi
se aflǎ sub semnul sistemului propriu de valori și credințe; sunt o consecințǎ a învǎțǎrii acumulate care se transmite prin
culturǎ de la o generație la alta. Timpul este dimensiunea în
care procesul învǎțǎrii modeleazǎ evol uția instituțiilor.

Ce reținem ca fiind specific construcției lui North și
neoinstituționalismului, în general?

Restricțiile formale și informale; particularitǎțile
aplicǎrii lor. Instituțiile sunt constrângeri create pentru
reducerea incertitudinii c e caracterizeazǎ interacțiunea umanǎ;
incertitudinea rezultǎ din informația incompletǎ privind
comportamentul altor indivizi și limitele indivizilor în
procesarea, organizarea și utilizarea acestor informații
264. În
aceastǎ accepțiune, cadrul instituțional a l unei societǎți se aflǎ
la confluența restricțiilor informale (norme de comportament,
convenții și coduri de conduitǎ autoimpuse), a celor formale
(reguli, legi, constituții) și a mǎsurii în care este vegheatǎ
aplicarea acestor restricții (prin poliție și sistemul juridic).
Prima categorie include reguli care niciodatǎ nu au fost
create conștient și sunt menținute spre beneficiul tuturor. În
toate societǎțile265 – primitive sau avansate – membrii lor și -au

263 Ibidem , p. 3.
264 D.C. North, Instituții… , p. 28.
265 Autorul remarc a omniprezența acestor restricții destinate coordonǎrii
interacțiunii umane repetate, distingând trei forme pe care le pot lua: (1)
extensii, elaborǎri sau modificǎri ale regulilor oficiale, (2) norme de

Capitolul I I 165

impus restricții privind relațiile dintre ei, în dep linǎ consonanțǎ
cu moștenirea lor culturalǎ266. Filtrul cultural al fiecǎrei
societǎți produce continuitate, soluțiile informale ale
problemelor relațiilor interumane din trecut fiind extinse la
cele din prezent. Din acest motiv, ordinea care guverneazǎ
interacțiunea socialǎ cotidianǎ – atât în mediul familial, cât și
al muncii și afacerilor – este definitǎ, în mare mǎsurǎ, de
codurile de conduitǎ sau normele de comportament specifice fiecǎrei culturi. Acestea completeazǎ regulile oficiale care,
însǎ, rareori p ot fi apreciate ca sursǎ evidentǎ și imediatǎ a
alegerilor efectuate de actorii economici în interacțiunile zilnice
267.
Cea de -a doua categorie cuprinde constrângerile
formale create conștient, respectiv prevederile generale și
particulare ce dau conținut co nstituțiilor, dreptului cutumiar,
jurisprudenței, legislației auxiliare și, în ultimǎ instanțǎ, contractelor private. Spre deosebire de primele, nu sunt
respectate din convingere, ci datoritǎ naturii lor coercitive. Cel
mai mare neajuns al regulilor politi ce și economice oficiale
rezultǎ, însǎ, din subordonarea dezideratelor legate de bunǎstarea socialǎ celor care privesc bunǎstarea privatǎ.
Configurația și onest itatea aplicǎrii acestor reguli își pun
amprenta asupra performanțelor economice înregistrate de
fiecare țarǎ. North aprecia cǎ “incapacitatea societǎților de a
impune eficient și cu costuri reduse contractele este cea mai
importantǎ sursǎ de stagnare istoricǎ și de subdezvoltare
contemporanǎ în lumea a treia”. Autorul furnizeazǎ , astfel, noi

comportament sancționabile din punct de vedere social și (3) standarde
de conduitǎ autoimpuse.
266 R. Boyd, P.J. Richerson în Culture and the Evolutionary Process,
University Chicago Press, 1985, p. 2 definesc cultura ca “transmiterea
de la o generație la urm ǎtoarea, prin intermediul comunicǎrii și al
imitației, de cunoștințe, valori și alți factori care influențeazǎ
comportamentul ” apud D.C. North, Instituții… , p. 3 9.
267 Ibidem , p. 38.

166 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

criteri i pe baza cǎrora poate fi apreciatǎ diviziunea lumii
contemporane în bogați și sǎraci. În țǎrile dezvoltate, sistemele
juridice includ prevederi legale bine definite, precum și agenți
capabili, cum ar fi avocații, arbitrii sau mediatorii, care oferǎ
încred ere cǎ instrumentarea fiecǎrui caz se va face cu
obiectivitate, fǎrǎ ca beneficiile proprii sǎ influențeze rezultatele. Prin contrast, în economiile lumii a treia
menținerea unui acord este incertǎ, nu doar din cauza
ambiguitǎții legislative, ci și din cau za comportamentului
agenților care pot viola condițiile acordului pentru a -și spori
bogǎția sau veniturile.
Costurile de tranzacție
268. Abordarea acestui subiect nu
poate porni decât de la Ronald H. Coase – economistul care s -a
aventurat dincolo de hotarele științei economice convenționale și
a remodelat percepția comunǎ asupra lumii reale. Concepția care i-a adus notorietate este cǎ firma și piața sunt „douǎ metode

268 Conceptul ca atare de cost al tranzacției a fost perceput diferit de- a
lungul timpului. În accepțiuna lui Matthews, costurile de tranzacție sunt
“acele cheltuieli necesare pentru reglementǎrile unui contract ex ante și
monitorizarea s au punerea lui în practicǎ ex post, fiind astfel opuse
costurilor de producție, care sunt cheltuieli necesare pentru executarea
unui contract” ( R.C.O. Matthews, The Economic Institutions and the
Sources of Growth, 1986, apud T. Eggertsson, Economia neoinst ituționalǎ (comportament și instituții) , ed. Cartier, Chișinǎu,
1999, p. 29)
North este de pǎrere cǎ în mǎrimea costului de producție sunt incluse
cheltuielile de transformare a resurselor și cele de tranzacționare :
“Costul total de producție cons tǎ în resursele de teren investite,
resursele de muncǎ și capital implicate atât în transformarea
atributelor fizice ale unui bun (dimensiune, greutate, culoare, locație,
compoziție chimicǎ și așa mai departe), cât și în tranzacționare –
definirea, protejarea și impunerea drepturilor de proprietate asupra
bunurilor (dreptul de folosințǎ, dreptul de a obține venit din folosința
lor, dreptul de excludere și dreptul de schimb)” ( D.C. North, op. cit. ,
2003, p.31)

Capitolul I I 167

alternative de coordonare a producției”269; mecanismul de prețuri
din cadrul pieței, poate fi înlocuit cu funcția de coordonare a
antreprenorului dacǎ acest lucru determinǎ reducerea costurilor de organizare a tranzacțiilor. Coase a modificat în profunzime
teoria microeconomicǎ prin includerea costurilor de tranzacție
pozitive, chiar dacǎ acest lucru nu a însemnat o inovație teoreticǎ
de mare complexitate. Macroeconomia rǎmâne, de principiu, în
afara preocupǎrilor sale, deși raționamentele sale, prin
extrapolare, conduc la propoziții extrem de valoroase pentru
acest domeniu. De pildǎ, în discursul ros tit la festivitatea de
decernare a Premiului Nobel (1991), mai mult ca o sugestie pentru dezvoltǎri ulterioare, constata cǎ: „Într -un sistem
economic modern, majoritatea resurselor sunt manevrate prin
intermediul firmelor iar modul în care sunt utilizate a cestea
depinde de deciziile administrative și nu în mod direct de operațiile de pe piațǎ. Eficiența sistemului economic depinde,
prin urmare, într -o foarte mare mǎsurǎ de modul în care aceste
organizații și, desigur, întreprinderea modernǎ își conduc
afacerile.”
270 Schimbarea centrului de greutate al analizei de la
piațǎ la organizații crește relevanța instituțiilor pentru dimensionarea performanțelor economice. Colapsul
comunismului în Europa de est, sublinia Coase, a demonstrat cu
prisosințǎ necesitatea includerii factorilor instituționali în analiza
economicǎ pentru ca aceasta sǎ fie adecvatǎ și utilǎ experienței
țǎrilor respective.
271
Coase, alǎturi de Williamson, Demsetz, Cheung,
Eggertsson, North ș.a., au demonstrat cǎ actorii economici nu

269 R.H. Coase, Natura firmei (1937) , lucrare repu blicatǎ în volumul
editat de O.E. Williamson, S.G. Winter, Natura firmei. Origini, evoluție
și dezvoltare , editura Sedona, Timișoara, 1997, p. 26.
270 R.H. Coase, Structura instituțional ǎ a producției , 1991, lucrare
republicat ǎ în volumul editat de O.E. Williamson, S.G. Winter, Natura
firmei. Origini, evoluție și dezvoltare , editura Sedona, Timișoara, 1997,
p. 249- 50.
271 Ibidem , p. 250.

168 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

acționeazǎ într -un sistem caracterizat prin vid instituțional,
cǎutând soluții optime de alocare a resurselor fǎrǎ nici un cost272.
Prestația lor a sensibilizat (confruntând -se cu anumitǎ inerție)
economiștii ortodocși, care au dobândit conștiința faptului cǎ
trebuie sǎ sp argǎ vechile tipare și sǎ fixeze criterii de eficiențǎ
sau ineficiențǎ, în acord cu specificul lumii reale în care
informația este incompletǎ și costǎ, iar aranjamentele
instituționale influențeazǎ mǎrimea acestor costuri. Deși timide,
se vǎd semnele acest ei primeniri a discursului neoclasic. De pe
pozițiile câștigate, North a plusat, aruncând o nouǎ provocare: eficiența conteazǎ mai mult în teorie, decât în practicǎ.
Instituțiile nu sunt create, în mod necesar, cu scopul de a fi
eficiente din punct de vede re social; în realitate, regulile formale
adesea se stabilesc pentru a servi interesele acelora care au
puterea sǎ și le impunǎ. În baza unor astfel de rațiuni, eficiența
economicǎ este, mai degrabǎ, excepția, decât regula
273.
Juxtapunerea acestei noi viziun i la teoria instituțiilor și a
comportamentului uman deschide noi orizonturi în studiul funcționǎrii societǎților și al performanțelor lor economice.
Schimbarea instituționalǎ . Pentru a studia procesul
continuu și cumulativ al schimbǎrii instituționale con siderǎm
utilǎ delimitarea din punct de vedere conceptual a instituțiilor și organizațiilor. Instituțiile sunt regulile jocului iar organizațiile și
întreprinzǎtorii sunt jucǎtorii. Organizațiile gǎzduiesc grupuri de
indivizi uniți prin dorința de a atinge anumite obiective și se
formeazǎ în diferite sfere ale realitǎții: politicǎ (partide, senat,
consilii municipale etc.); economicǎ (întreprinderi, sindicate,

272 Ne referim la cost de tranzacție în a cǎrei sferǎ includem: cheltuielile
cu obținerea informațiilor și sumele alocate negoc ierii, întocmirii,
aplicǎrii și monitorizǎrii contractelor, precum și cele pentru protejarea
drepturilor de proprietate.
273 D.C. North, Economic Performance …, p. 7.

Capitolul I I 169

cooperative etc.); socialǎ (biserici, cluburi, asociații sportive etc.)
și educaționalǎ (colegii, universitǎți etc.). 274
Urmǎrind -și obiectivele, organizațiile modificǎ structura
instituționalǎ de o manierǎ gradualǎ. Relația nu este univocǎ,
obiectivele lor sunt o proiecție a constrângerilor instituționale și
a altor tipuri de constrângeri ce țin de tehnologie, venit sau
preferințe. Caracterul schimbǎrii pe care o induc este discutabil
având în vedere cǎ nu sunt necesarmente productive în plan
social. Dacǎ apreciem impactul social al organizațiilor prin
prisma cunoștințelor, deprinderilor și învǎțǎrii pe care membrii
acestora le dobândesc, deducem cǎ intensitatea sa depinde de capacitatea de coordonare a acestor procese în cadrul lor. Prin
urmare, însușirea cunoștințelor teoretice – element esențial
pentru impulsionarea creșterii economice pe termen lung – se
aflǎ sub semnul recompenselor bǎnești, precum și a toleranței societǎții la dezvoltarea științei.
Percepția generalǎ a unei societǎți, în diferite etape
istorice, asupra beneficiilor dezvoltǎrii cunoașterii este principala
sursǎ a schimbǎrii pe termen lung. Deopotrivǎ, ameliorǎrile
educaționale sunt funcții de caracteristicile instituționale ale unei societǎți și instituțiile sunt variabile dependente de nivelul
educației. Astfel, pentru a avansa în formularea unei teorii a
schimbǎrii sociale presupune, în concepția lui North
275, sǎ se
renunțe la ipoteza raționalitǎții din teoria economic ǎ tradiționalǎ
și sǎ se exploreze constructiv natura procesului de învǎțare.
Acumularea cunoștințelor necesitǎ dezvoltarea unei
structuri pentru interpretarea diferitelor semnale primite din
mediu pe calea simțurilor. Arhitectura inițialǎ a acestei structuri
este geneticǎ și treptat se metamorfozeazǎ ca rezultat al
experiențelor individuale. Structura respectivǎ este compusǎ din
categorii și clasificǎri care evolueazǎ grad ual și reflectǎ modul în
care indivizii își organizeazǎ percepțiile și mențin un registru al

274 Ibidem.
275 Ibidem , p. 9.

170 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

rezultatelor analitice și experiențelor în memorie. În baza acestor
clasificǎri, indivizii își construiesc modele mentale pentru
interpretarea realitǎții. Atât categoriile, cât și modelele mentale evolueazǎ de -a lungul existenței întǎrind sau modificând pozițiile
anterioare. Pe de altǎ parte, credințele se transformǎ în structuri sociale și economice prin intermediul instituțiilor privite în dubla
ipostazǎ de constr ângeri formale și informale ale
comportamentului. Reținem urmǎtorul citat ca fiind elocvent
pentru acest stadiu al discuțiilor noastre:
“Relațiile între modelele mentale și instituții este
strânsǎ. Modelele mentale sunt reprezentǎri interne pe
care sistem ele cognitive individuale le creeazǎ pentru
interpretarea mediului ambiant; instituțiile sunt
mecanismele externe (minții) pe care indivizii le
creeazǎ pentru a structura și ordona mediul ambiant”
276
Prin urmare, cunoașterea dezvoltǎ sau determinǎ
percepțiil e noastre despre lumea din jur și, la rândul lor, acele
percepții definesc setea de cunoaștere. Procesul învǎțǎrii depinde
de maniera în care structura valorilor filtreazǎ informația derivatǎ
din experiențǎ și de natura diferitǎ a experiențelor cu care se
confruntǎ indivizii și societǎțile de -a lungul timpului.
Dependența de curs277. În opinia lui North, cultura este
esențialǎ pentru înțelegerea fenomenului “dependenței de curs”; odatǎ puse economiile pe fǎgașul creșterii, stagnǎrii sau
declinului este foarte dificil sǎ se inverseze tendințele pe termen
lung. North afirma cǎ acumularea de cunoștințe de cǎtre o generație este puternic condiționat ǎ de percepțiile derivate din
procesul de învǎțare colectiv secular. Asimilarea cunoștințelor
noi este un proces cumu lativ supus filtrului culturii unei
societǎți.
278 Întrucât stimulentele învǎțǎrii sunt, la rândul lor,
determinate de cultur ǎ, nu existǎ nici o garanție cǎ experiența

276 Ibidem, p. 12 -3.
277 Traducerea noastr ǎ pentru path dependence.
278 Ibidem, p. 15.

Capitolul I I 171

acumulatǎ a unei societǎți poate sǎ ajusteze recompensele oferite
pentru a încuraja generar ea de soluții la noile probleme.
Când dezvoltarea social -economicǎ se stabilește pe un
anumit curs, rețeaua de externalitǎți, procesul de învǎțare din cadrul organizațiilor și interpretarea subiectivǎ a problemelor cu
care societatea se confruntǎ, consoli deazǎ traseul inițial
279.
Dificultatea schimbǎrii cursului descendent al unei economii decurge în principal din natura instituțiilor politice și valorile
asumate de actorii sociali. Istoria aduce dovezi pentru faptul cǎ
nu ajunge ca leaderii unei națiuni sǎ aibǎ conștiința problemelor
economice și sǎ propunǎ soluții “raționale”.
Implicațiile pe terenul dezvoltǎrii. North pledeazǎ pentru
adoptarea viziunii instituționaliste atunci când se formuleazǎ
politicile de dezvoltare în țǎrile lumii a treia și Europei d e Est. În
primul rând, recomandǎ sǎ se ținǎ cont de faptul cǎ simplul transfer al regulilor formale – politice și economice – dinspre
economiile de piațǎ de succes cǎtre cele înapoiate sau în tranziție nu este suficient pentru a obține performanțe economic e, întrucât
rezultatele economice depind și de regulile informale (care se
schimbǎ gradual) și de vegherea aplicǎrii regulilor formale.
În al doilea rând, susține întǎrirea puterilor statului
pentru a fi capabil de a stabili și aplica reguli economice
eficiente. Alte condiții care sunt necesare în concepția autorului
pentru a crea instituții propice creșterii economice sunt:
instituțiile politice sǎ fie sprijinite de organizații care au interes
în perpetuarea lor; atât instituțiile formale, cât și credințele
trebuie sǎ se schimbe pentru ca o reformǎ sǎ aibǎ succes și sǎ se
consolideze regimurile democratice care respectǎ legea. În final,
sugereazǎ sǎ se facǎ eforturi pentru dezvoltarea structurilor
instituționale flexibile care sǎ permitǎ ajustǎri la momentu l
oportun fǎrǎ a provoca fricțiuni puternice.
280

279 D.C. North, Instituții… , p. 93.
280 D.C. North, Economic Performance …, p. 22 -3.

172 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Bilanț preliminar și perspective. Prin formularea unui
nou cadru analitic pentru studierea istoriei și dezvoltǎrii
economice, North a avut un aport apreciabil la știința economicǎ. Viziunea sa este mult mai complexǎ și cuprinzǎtoare decât
modelele concepute în tradiție neoclasicǎ, demonstrând cǎ teoria economicǎ poate sǎ realizeze salturi considerabile când recurge
la un dialog interdisciplinar caracterizat prin franchețe și lipsǎ de
inhibiții sau restricții.
Pentru istoricii economiei, drumul pe care North l -a
“redescoperit”
281 este cel pe care economia trebuie sǎ -l parcurgǎ
ca științǎ, sub rezerva cǎ lipsa de rigoare și precizie a viziunii
instituționaliste este punctul sǎ u slab asupra cǎruia e necesar sǎ
se lucreze în viitor. North recunoaște cǎ este improbabil ca
analiza instituționalǎ sǎ atingǎ vreodatǎ o acuratețe comparabilǎ cu teoria echilibrului general. Chiar și așa, un lucru este cert –
nimeni nu poate nega pertinența explicațiilor sale asupra probleme lor complexe ce au apǎrut de -a lungul evoluției istorice
a economiilor și pe linia dezvoltǎrii economice contemporane.
Ideile lui North au început sǎ se disemineze cu rapiditate
în ultimii ani, convertindu -l în unul din istoricii economiei cei
mai influenț i din timpul nostru. Fǎcând un bilanț al diferitelor
teorii care explicǎ schimbarea economicǎ pe termen lung,
Anderson sublinia cǎ tendința actualǎ este de atribuire a unei
atenții din ce în ce mai sporite restricțiilor creșterii , în locul
cercetǎrii cauze lor, cum în mod tradițional se fǎcea, și cǎ, în
consecințǎ, noile modele explicative – în plus fațǎ de elementele
strict economice – ar trebui sǎ incorporeze, de asemenea,
variabile instituționale, politice, ideologice à la North.
Cǎ viziunea neoinstituțio nalistǎ și -a câștigat un loc de
prim rang în domeniul dezvoltǎrii economice rezultǎ din
Raportul asupra dezvoltǎrii mondiale (Banca Mondialǎ – 1997)
impregnat cu ideile lui North. Invitația lansatǎ de Banca

281 Am folosit cuvântul “redescoperit” ținând cont cǎ Adam Smith, Karl
Marx și Alfred Marshall au conceput economia ca un studiu istoric.

Capitolul I I 173

Mondialǎ de a se acorda “atenție reînnoitǎ statu lui” (titlul
capitolul II al Raportului) și afirmația cǎ, în definitiv, “fǎrǎ un
stat eficient, dezvoltarea este imposibilǎ”282 sunt excelente
dovezi în acest sens. Acest document legitimizeazǎ reformarea
gândirii despre dezvoltare în spiritul îmbunǎtǎțirii instituțiilor și
capacitǎților statului și transformarea instituțiilor într -un termen
uzual al dialogului de spre dezvoltare.283
De asemenea, premiile Nobel acordate lui Ronald Coase
(1991) și Douglass C. North (1993) constituie o recunoaștere
academicǎ expli citǎ avansurilor înregistrate de analiza
instituționalǎ și, cu siguranțǎ, un imbold pentru cizelarea discursului și progresul sǎu în viitor. Apreciem cǎ premisele
instalate indicǎ începutul unei perioade de dezvoltǎri teoretice
semnificative în domeniul ec onomiei neoinstituționale.

II.2.2. Capitalul social și dezvoltarea economicǎ – un
nou fǎgaș al viziunii instituționaliste

Teoriile creșterii și dezvolt ǎrii economice au gravitat în
jurul capitalului , atributele de „natural”, „tehnic”, „uman” și
„social” fiind cele care i -au oferit mereu alte valențe.
Prezentarea acestor teorii din perspectiva conceptului plurivoc de
capital este o direcție pe care ne propunem sǎ o urmǎm în
cercetǎrile noastre viitoare. Cu grija de a nu ne transforma
argumentele într -o apologie a conceptului în sine, ne îndreptǎm
atenția, pentru moment, spre capitalul social.
Prozaic exprimat, nu ceea ce știi, ci pe cine știi
desemnează capital social. Privind în jur observăm că în competiția pentru obținerea unei slujbe sau pentru semnare a unui
contract au câștig de cauză cei care au prieteni “bine situați”.
Intuim, astfel, cǎ ideea pe care se sprijin ǎ este aceea că familia,

282 ***, World Development Report , Banca Mondialǎ, 1997, p. 26.
283 Ibidem, p. 34.

174 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

prietenii, cunoștințele sau colegii constituie o “resursă valoroasă”
utilizată în situații critice.284 Prin extrapolar e, ca o consecință
pozitivă, acele comunități caracterizate prin legături sociale
strânse și înzestrate cu o multitudine de asociații civice au o mai
bună capacitate de a lupta împotriva sărăciei285. De fapt, o
trăsătură definitorie a sărăciei este aceea că persoanele afectate
de acest fenomen sunt marginalizate în societate, fiind excluse
din anumite rețele sociale care le -ar putea asigura un trai decent.
Mai formal, capitalul social se referă la normele și
valorile care fac ca indivizii să acționeze colect iv; solidaritatea,
reciprocitatea, generozitatea, supunerea față de autorități etc. sunt
calități cognitive sau predispoziții generate de credința în sau
afilierea la anumite norme sau valori.286
Dezvoltarea conceptului de capital social și actuala sa
influ ențǎ în științele sociale se datoreazǎ în mare mǎsurǎ
lucrǎrilor lui Pierre Bourdieu, James Coleman și Robert Putnam.
De pe poziții sociologic e, autorii amintiți au identificat capitalul
social cu un ansamblu de instituții (formale și informale) și
organiz ații sociale (verticale și orizontale) care faciliteaz ǎ

284 O consecință nefastă a utilizării acestui tip de capital este nepotismul,
respectiv discriminarea survenită în diferite situații ca urmare a relațiilor
interpersonale.
285 D. Narayan, Designing Communit y-Based Development , World
Bank, Social Development Paper 7, Washington, D.C., 1995.
286 Fukuyama atrăgea atenția că numai o parte din normele și valorile
împărtășite de indivizi reprezintă capital social:
“Capitalul social poate fi definit simplu ca existen ța unui anumit
set de reguli informale și norme împărtășite de membrii unui grup,
care permit cooperarea între ei. Împărtășirea valorilor și normelor nu
produce în sine capital social, deoarece valorile pot fi unele greșite…
Normele care produc capital social…trebuie substanțial să includă
virtuți ca sinceritatea, îndeplinirea obligațiilor și reciprocitatea.” ( F.
Fukuyama, Social Capital , Tanner Lecture on Human Values, 1997,
p. 378- 379)

Capitolul I I 175

cooperarea indivizilor în dobândirea unui beneficiu mutual și cu
incidențe asupra eficienței activitǎții dintr -o comunitate.287
Conceptualizarea rolului relațiilor sociale în dezvoltarea
economică are o lungă istorie în științele sociale, dar sensul în
care capitalul social este utilizat în prezent datează de 90 de ani.
Lyda J. Hanifan, administrator al unei școli din West Virginia,
explicând importanța participării comunității la ameliorarea
performanț elor educaționale, a invocat conceptul de capital
social astfel:
“…ceea ce contează în viața de zi cu zi a oamenilor
anume: buna credință, prietenia, simpatia și raporturile
sociale dintre indivizi și familii, care generează unitate
socială […]. Dacă u n individ intră în contact cu un
vecin, acesta din urmă cu un alt vecin, va rezulta o acumulare de capital social care imediat poate satisface nevoi sociale și care poate da naștere unui

287 Putnam, unul din pionierii cercetǎrilor pe aceastǎ temǎ, utiliza în
prima sa lucrare definiția: „capitalul social… se referă la trăsăturile
organizării sociale, precum încredere, norme și relații care pot ameliora eficiența în societate prin facilitarea acțiunilor comune” ( R. Putnam, R.
Leonardi, R. Nanetti, Making Democracy Work: Traditions in Modern
Italy, Princeton University Press, 1993, p. 167 ). Ulterior, autorul a
schimbat retorica discursului s ǎu dinspre beneficii cǎtre “conexiunile
între indivizi – rețelele sociale și normele de reciprocitate și încredere
care apar în cadrul lor”
(R. Putnam, Bowling Alone , ed. Simon and
Schuster, New York, 2000, p. 19). Coleman în “Fundamentele teoriei
sociale” oferă o caracterizare similară conceptului:“…organizarea
socială constituie capital social, facilitând atingerea obiectivelo r care nu
pot fi atinse în absența ei sau pot fi atinse dar cu un cost mai ridicat”. (J. Coleman, The Foundations of Social Theory, Harvard University Press,
Cambridge, 1990, p. 304). Pe baza acestor definiții putem schița
urmǎtoarea caracterizare a concep tului: (1) capitalul social generează
externalități pozitive pentru membrii unui grup; (2) aceste externalități
sunt produse pe fondul încrederii, normelor și valorilor comune; (3)
încrederea, valorile și normele își au originea în organizațiile sociale informale.

176 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

potențial social suficient pentru îmbunătățirea
substanțială a condiț iilor de viață în întreaga
comunitate.”288
Capitalul social, în aceast ǎ accepțiune, a revenit printre
preocupările teoreticienilor începând cu anii ΄80. Includerea
acestui concept în dezbaterile pe tema dezvolt ǎrii a dat un plus de
greutate pledoariilor în f avoarea importanței instituțiilor formale
și informale pentru dimensionarea performanțelor
macroeconomice; mai mult, a accentuat caracterul
interdisciplinar al acestor cercetǎri, îmbogǎțind arsenalul de variabile sociale cu înclinația spre asociabilitate a indivizilor;
rezultatul este un nou cadru al analizei, mai cuprinzǎtor, care umple o bunǎ parte din golul existent între teorie și funcționarea
realǎ a economiilor. Noile eforturi științifice se înscriu pe linia
economiei neoinstituționale, respectiv acel ui program de
cercetare care aspirǎ la integrarea unor teorii eterogene privind:
costurile de tranzacție, drepturile de proprietate, problemele
acțiunii colective, formele de organizare, contractele, normele
politice și sociale
289.
Astfel privite, cercetări le întreprinse asupra modului în
care agenții economici interacționeaz ǎ și se organizeaz ǎ pentru a
genera creștere și dezvoltare economicǎ s -au încadrat în patru
megatendințe – viziunea comunitarist ǎ, relaționistǎ,
instituționalistǎ și integratoare sau sinergicǎ.290

288 L.J. Hanifan, 1916, apud M. Woolcock, D. Narayan, Social Capital:
Implications for Development Theory, Research and Policy, World
Bank Research Observer, vol. 15, aug. 2000, p. 230 (pp . 225- 49).
289 T. Eggertsson, Economia neoinstituțional ǎ (comportament și
instituții) , CEU Press, 1999, p.12- 13.
290 Termenii utilizați reprezintǎ traducerea noastrǎ pentru:
“communitarian view”, “networks view”, “institutional view” și
“synergy view”. Aceastǎ clasificare a cercetǎrilor pe tema capitalului
social a fost întocmitǎ de Michael Woolcock și Deepa Narayan în cadrul
lucrǎrii Social Capital: Implications for Developme nt Theory, Research
and Policy .

Capitolul I I 177

Viziunea comunitaristă. În cadrul acestei abordări
capitalul social se identifică la nivelul unor forme
organizaționale locale, de genul cluburilor, asociațiilor sau grupurilor civice. Promotorii acestei viziuni consideră că o
densitate mai mare a acestor grupări în cadrul comunității
sporește bunăstarea colectivă. Nu toți teoreticienii capitalului
social împărtășesc acest entuziasm. De exemplu, Rubio
291
semnalează existența unui capital social “pervers”, format la
nivelul ghetourilor, grupărilor ma fiote, traficanților de droguri,
capital care obstrucționează dezvoltarea economică. Crima organizată din Rusia și America Latină generează considerabile
externalități negative asupra societății sub forma vieților pierdute
sau resurselor risipite. De fapt, perspectiva comunitaristă
presupune implicit existența unor comunități omogene care
includ și în cadrul cărora au beneficii toți membri. Însă o
literatură vastă despre inegalitatea castelor, excluderea etnică și
discriminarea sexuală contrazice această op inie
292.
Exemple din țările în curs de dezvoltare demonstrează că
simpla existență a unui nivel ridicat de solidaritate socială sau unei multitudini de grupări informale nu conduce în mod necesar
la prosperitate economică. În America Latină, populația
indige nă, înzestrată cu un bogat capital social, este exclusă din
punct de vedere economic datorită lipsei de resurse financiare și neputinței accederii la putere, elemente care ar fi necesare pentru
a putea schimba regulile jocului în favoarea ei
293.
A doua pers pectivă asupra capitalului social pune accent
pe asocierile verticale și orizontale dintre oameni și relațiile din cadrul și dintre aceste entități organizaționale (grupuri

291 M. Rubio, Perverse Social Capital: Some Evidence from Colombia,
Journal of Economic Issues, 31 (3), 1997, pp . 805-816.
292 D. Narayan, T. Shah, Gender Inequity, Poverty, and Social Capital ,
Background paper prepared for the Policy Research Report on Gender
and Development, World Bank, Development Research Group,
Washington, D.C., 1999.
293 Ibidem.

178 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

constituite la nivel de comunitate și firme). Astone și
colaboratorii săi294 afirmau că legăturile intracomunitare conferă
familiilor și colectivității identitate și țeluri comune. În literatura
de specialitate recentă, relațiile dintre membrii unui grup sunt
denumite „bonding social capital” (relațiile orizontale) iar cele
dintre grupuri „bridging social capital” (relațiile verticale).
Această perspectivă evidențiaz ǎ tensiunile existente între
virtuțiile și viciile capitalului social. De fapt, capitalul social poate fi privit ca o sabie cu două tăișuri. Membrii unei
comunități se pot bucu ra de sprijinul celorlați pentru îngrijirea
casei, copiilor, obținerea unei slujbe sau chiar a unui împrumut în situații de criză. Dar aceleași legături interpersonale atrag și
obligații, unele cu consecințe negative în plan economic.
Loialitatea față de g rup poate fi atât de puternică, încât izolează
membrii, în sensul că îi îndepărtează de informațiile privind noile
oportunități de angajare sau creează un climat de ridiculizare a
eforturilor individuale de studiu sau de muncă asiduă. Portes și
Sensenbrenner
295 oferă ca exemplu, în acest sens, imigranții în
SUA proveniți din Asia care, după ce au prosperat, și -au
anglicizat numele pentru a se elibera de obligațiile față de comunitatea lor. Astfel, aprecierea capitalului social exclusiv
prin prisma beneficiilo r pe care le poate genera asupra unui grup
social ignoră posibilitatea ca acestea să fie obținute în
detrimentul intereselor altui grup sau ideea că sunt obținute, dar
cu costuri semnificative ce vor fi resimțite în viitor.
Viziunea instituționalǎ susține cǎ vitalitatea societǎții
civile se aflǎ sub semnul calitǎții instituțiilor formale; dintr -o
astfel de perspectivǎ, capitalul social înceteazǎ sǎ mai fie o

294 N. M. Astone, C. Na thanson, R.T Schoen, și Y. Kim, Family
Demography, Social Theory, and Investment in Social Capital ,
Population and Development Review, 1999, 25(1), pp . 1–31.
295 A. Portes, și J. Sensenbrenner, Embeddedness and Immigration:
Notes on the Social Determinants of Economic Action , American
Journal of Sociology , 1993, 98 (6), p p. 1320– 50.

Capitolul I I 179

variabilǎ independentǎ și devine dependentǎ de mediul
instituțional. Și invers, îndeplinirea funcțiilor statului și a
întreprinderilor depinde de propria coerențǎ internǎ, credibilitate,
competențǎ, precum și transparențǎ și responsabilitate fațǎ de
societatea civilǎ.
Studiile circumscrise acestei viziuni subliniazǎ cǎ
birocrația, corupția, îngrǎdirea li bertǎților civice, tensiunile
sociale și disproporția sau lipsa drepturilor de proprietate
constituie obstacole importante în calea creșterii economice. Într –
un astfel de climat al afacerilor nu sunt stimulate investițiile în școli, spitale, infrastructurǎ de transport și comunicații și nici
investițiile strǎine directe; remarcǎm necesitatea existenței unei complementaritǎți între formele ortodoxe de acumulare a
capitalului fizic și investițiile în capitalul social civic și
guvernamental
296.
Viziunea sinergic ǎ țintește cǎtre unificarea punctelor de
vedere exprimate de economiști (instituționaliste) cu cele ale
experților politici, sociologilor și antropologilor (comunitariste și
relaționiste). Sinteza acestor perspective dezvǎluie urmǎtoarele
aspecte:
– impactu l guvernelor, întreprinderilor și grupurilor
civice asupra îndeplinirii obiectivelor colective de
dezvoltare este variabil;
– se impun complementaritatea și asocierea între guverne, întreprinderi și comunitǎți, precum și în
cadrul lor, pentru a putea promova o dezvoltare
sustenabilǎ;
– rolul statului este cel mai important și problematic ca
urmare a calitǎților sale de furnizor ultim de bunuri
publice, arbitru final și responsabil al statului de

296 Delimitarea capitalului social civic de cel guvernamental a fost
realizat ǎ de Paul Collier în The Political Economy of Ethnicity , Annual
Conference on Development Economics, Banca Mondialǎ, Washington,
1998.

180 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

drept, agent capabil sǎ faciliteze stabilirea unor
alianțe durabil e între clase, etnii, rase, sexe și religii.
Implicații teoretice și politice . Capitalul social este
liantul care unește societ ǎțile și care face posibilǎ bunǎstarea
umanǎ prin:
– impulsionarea schimbului de informații și diminuarea costurilor de tranzacți e pe fondul
încrederii reciproce;
– facilitarea adoptǎrii de decizii colective, fiind un factor esențial al coeziunii sociale;
– reducerea oportunismului întrucât apartenența la un grup social genereazǎ angajamente pe baze de
reciprocitate și încredere ca efect al interacțiunilor
repetate la nivelul membrilor sǎi.
Prin urmare, țǎrile cu societǎți divizate (din punct de
vedere economic și social) și cu guverne slabe, ostile și corupte
nu au capacitatea de a obține o dezvoltare economicǎ durabil ǎ.
Recunoașterea i mportanței capitalului social are incidențe asupra
configur ǎrii politicilor care multă vreme au fost focalizate pe
dimensiunea economică a procesului dezvoltării; impactul nefast
al politicilor organismelor internaționale asupra sărăciei în
diverse comunit ăți prea puțin înțelese, reflect ǎ cǎ elementele
tehnice și financiare sunt necesare, dar nu suficiente pentru fundamentarea unui proiect de dezvoltare.
De ce trebuie sǎ ținǎ cont arhitecții politicilor naționale
și internaționale pentru dezvoltare? Cum se explic ǎ succesul sau
eșecul acestor politici în termenii capitalului social ?
În primul rând, pentru stabilirea modului de intervenție
în toate sferele realit ǎții socio -economice , consider ǎm cǎ primul
pas trebuie fǎcut cǎtre identificarea corect ǎ a grupur ilor sociale
dominante și a interdependențelor dintre ele. Înțelegerea modului în care măsurile propuse vor afecta interesele acestor grupuri este
important ǎ într-un mediu social configurat ca un mix delicat de
organizații, rețele și instituții informale. Potențialul conferit de
mobilizarea grupurilor respective în direcția servirii binelui

Capitolul I I 181

general nu trebuie pierdut din vedere când se formuleazǎ o nouǎ
politicǎ.
În al doilea rând, recomand ǎm impulsionarea dezvolt ǎrii
legăturilor sociale din interiorul comu nităților sărace și ale
acestora cu alte grupuri sociale. Ultimele prezintă o semnificație
deosebită întrucât majoritatea deciziilor care îi afectează pe cei
săraci nu sunt adoptate la nivelul comunit ǎții lor . Consensul între
grupuri eterogene din punct de vedere al intereselor și înzestrării
cu resurse nu poate fi atins decât prin participarea reprezentanților tuturor mediilor la procesele decizionale sau la
acțiunile sociale
297. Totuși identificarea liantului care să
transforme segmentarea socială în coeziu ne socială r ǎmnâne o
provocare a cercet ǎrilor viitoare pe tema dezvoltării economice.
În al treilea rând, abordarea dezvoltării din perspectiva
capitalului social se încadrează în spectrul teoriilor care susțin
necesitatea unei politici de diseminare a inf ormației la toate
nivelurile societății pentru o mai eficientă antrenare a actorilor sociali în atingerea bun ǎstǎrii generale . În acest context, accesul
larg la tehnologiile moderne de telecomunicații este esențial
pentru c ǎ favorizează transmiterea inform ațiilor între grupurile
sociale.
În al patrulea rând , consider ǎm cǎ o atenție specialǎ
trebuie sǎ se acorde monitorizǎrii impactului politicilor de
dezvoltare asupra capitalului social al comunităților sărace. Este
de dorit ca organismele internaționale să considere capitalul
social al celor săraci un punct de plecare și să identifice
elementele complementare și nu substituibile, atunci când
stabilesc coordonatele unei politici de dezvoltare.

297 M. Esman și N. Uphoff subliniau c ǎ atunci când comunitățile sărace
se implică direct în implementarea, managementul și evaluarea
proiectelor, eficiența investițiilor și durabilitatea rezultatelor sunt
asigurate. ( Local Organizations: Intermediaries in Rural Development,
Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 1984 )

182 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

O particularitate a acestui domeniu este cǎ cercetarea
asupra rel ației capital social -dezvoltare se afl ǎ într -o fazǎ
incipientǎ , ceea ce face ca practicienii și politicienii, presați de
realit ǎți, sǎ nu mai aștepte soluțiile oamenilor de știință și s ǎ
învețe făcând. Aceste experiențe f ǎcute pe oameni se soldeazǎ cu
rezultate pozitive sau negative. Astfel cǎ, de câte ori practica
devanseazǎ teoria este necesarǎ o evaluare mai riguroasă a
proiectelor și a impactului politicilor asupra capitalului social al
diferitelor comunitǎ ți, mai multă muncă pentru a debloca
mecanismel e prin care capitalul social funcționează și de a -i
înțelege factorii determinanți. Proiectele de dezvoltare temeinic
elaborate devin lecții practice, extrem de valoroase, care pot fi
transpuse în noi teorii; și ar fi culmea ironiei ca persoanele cele
mai interesate de studierea și promovarea capitalului social să nu
dea dovadă de încredere, bunăvoință, deschidere și dorință de a împărtăși informații și idei noi în acest domeniu. Progresul este
posibil numai prin eforturi conjugate!

II.3. Dezvoltarea eco nomicǎ din perspectiva
teoriilor evoluționiste

II.3.1. Noi dezbateri pe tema ciclurilor lungi

Resurgența interesului pentru oscilațiile activitǎții
economice pe termen lung s -a produs în 1964, când Ernest
Mandel a fǎcut referiri la contribuțiile lui Ko ndratiev, Trotsky și
Schumpeter într -un articol298 al sǎu în care prevedea cǎ faza
creșterii economice accelerate, de dupǎ al doilea rǎzboi mondial,
se prelungea pânǎ la jumǎtatea deceniului șase.

298 E. Mandel, La Economia del Neocapitalismo, în Ensayos Sobre el
Neocapitalismo , ed. Era, Mexico, 1971 (1964), pp . 11-25.

Capitolul I I 183

Mandel nu este numai cel care a reluat cercetǎrile pe
tema c iclurilor lungi, este analistul cel mai prolific și polemic,
capabil sǎ fixeze noi repere în aceste investigații. O incursiune
printre lucrǎrile sale fundamentale demonstreazǎ preocuparea
permanentǎ pentru acest domeniu: Capitalismul târziu (1972),
Long Waves of Capitalist Development (1980), Explaining Long
Waves of Capitalist Development (1984), The International
Debate On Long Waves of Capitalist Development: An
Intermediary Balance Sheet (1992) și douǎ capitole noi – Old
Problems and New Data: an invent ory of the international
debate și New Issues, New Clarifications – ale cǎrții Long Waves
of Capitalist Development. A Marxist Interpretetion (1980, 1995).
Teoria sa cântǎrește foarte mult în dezbaterile actuale,
mai ales datoritǎ înclinației sale de a int erveni în toate
controversele; se poate spune cǎ existǎ un conflict de opinii
Mandel versus reprezentanții fiecǎrei școli, dar aceasta nu
înseamnǎ cǎ este un militant înrǎit împotriva tuturor. Mandel se
alimenteazǎ dialectic din izvoare particulare. Astfel ,
fundamentale pentru teoria și spiritul sǎu militant sunt pozițiile lui Marx și Trotsky privind lumea capitalistǎ. Metoda sa de
analizǎ și cercetare ține cont de avansurile înregistrate de știința
și cunoașterea generalǎ. În abordarea temei fluctuațiilor
economice pe termen scurt și lung pornește de la Marx,
reitereazǎ concepția lui Trotsky, dar nu se oprește aici, utilizeazǎ
creativ și popularizeazǎ ideile lui Kondratiev și Schumpeter.
Pentru a înțelege opera sa credem cǎ este inspiratǎ o confruntare
directǎ cu teoria lui Kondratiev.
Concepția fundamentalǎ a lui Mandel este cǎ undele
lungi sunt provocate de accelerǎri sau deceler ǎri în acumularea
capitalului pe fondul unei creșteri sau descreșteri a ratei
câștigului. Din acest motiv, mișcǎrile respective n u sunt
determinate de un singur factor și trebuie explicate printr -o serie
de schimbǎri sociale. Prin aceasta, Mandel îmbrǎțișeazǎ teoria
marxistǎ a ciclului industrial în care rata câștigului este rezultatul

184 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

unui mecanism intern și o extinde la undele lun gi. De asemenea,
adoptând aceastǎ poziție, subscrie la critica formulatǎ de Trotsky
la adresa lui Kondratiev privind explicarea monocauzalǎ a ciclurilor. Potrivit lui Mandel
299, Kondratiev nu a utilizat rata de
câștig și progresul tehnologic ca factori expli cativi ai mișcǎrii pe
termen lung și a dat prioritate fluctuațiilor de prețuri, analizând
insuficient schimbǎrile în producția industrialǎ și creșterea
productivitǎții. Din acest punct de vedere, fundamentul teoriei
mandeliste a undelor lungi este de factu rǎ marxisto -trotskistǎ.
Preferǎ sǎ utilizeze termenul de “undǎ” în locul ciclului, pentru a nu lǎsa impresia unei determinǎri mecanice de gen flux, urmat de
reflux și viceversa. Nu este de acord cu analogia formalǎ fǎcutǎ
de Kondratiev între ciclurile econ omice și undele lungi, primele
fiind ineluctabile, iar ultimele neavând, în opinia sa, un ritm sau
o regularitate absolutǎ.
O altǎ verigǎ importantǎ a polemicii Trotsky -Mandel
versus Kondratiev este definirea factorilor extraeconomici,
considerați cauze sau efecte ale undelor lungi. Kondratiev
considera cǎ Trotsky și alți critici ai sǎi confundau efectele
extraeconomice cu cauzele mișcǎrii ondulatorii pe termen lung.
Trotsky
300 era de pǎrere cǎ segmentele majore ale curbei
capitaliste (de aproximativ 50 de ani) nu sunt determinate de
relațiile reciproce interne dintre forțele capitaliste, ci de
condițiile externe prin canalul cǎrora curge dezvoltarea
capitalistǎ. Rǎspândirea capitalismului în noi țǎri și continente,
descoperirea de noi resurse naturale, revol uțiile și rǎzboaiele au
determinat caracterul și succesiunea perioadelor de prosperitate, stagnare sau decadențǎ în dezvoltarea capitalistǎ.

299 Mandel consider a teza lui Schumpeter depre inovațiile tehnologice
care apar în clustere ca un complement al teoriei lui Kondratiev, în op.
cit., p. 12.
300 L. Trotsky, La Curva del Desarollo Capitalista, Criticas de la
Economia Politica, Ed. Latinoamericana, nr.3, 1977 (1923).

Capitolul I I 185

Soluția oferitǎ de Mandel pentru interpretarea undelor
lungi consta în relaționarea combinațiilor diverse de factor i care
pot influența cota de câștig cu logica procesului de acumulare și
valorificare a capitalului pe termen lung. Prin urmare, rata
câștigului și acumularea capitalului sunt factori de prim rang, dar
în plus fațǎ de aceștia sunt esențiali factorii social i (numiți și
extraeconomici sau suprastructurali). Astfel, combinații diferite
între factorii care pot descǎtușa forțele productive conduc la
creșteri repetate în rata generalǎ de câștig. Rǎzboaiele,
revoluțiile, contrarevoluțiile, cuceririle coloniale, de ruta clasei
muncitoare la nivel internațional, creșterea armatei industriale de rezervǎ marcheazǎ începutul unei unde lungi expansive; autorul
explica propagarea și generalizarea acestei unde prin
contradicțiile inerente ale acumulǎrii de capital.
Aceastǎ ultimǎ tezǎ este aportul fundamental al lui
Mandel; trecerea de la o undǎ depresivǎ cǎtre una expansivǎ se
aflǎ sub semnul acțiunii unor factori subiectivi, extraeconomici.
Dintre aceștia, lupta de clasǎ este adevǎrata cauzǎ a creșterii ratei
medii de câșt ig și lǎrgirii pieței care, împreunǎ, impulsioneazǎ
expansiunea activitǎții economice.
De asemenea, Mandel credea în funcția “purificatoare” a
undei descendente. Cu alte cuvinte, emergența undei expansive este condiționatǎ de eliminarea întreprinderilor i neficiente, care
pregǎtește terenul pentru un nou salt în materie de concentrare a capitalului. La scarǎ internaționalǎ, distrugerea capitalului se
reflectǎ în numeroase falimente, în paralel cu fuziuni și achiziții
ce dau naștere unor companii cu cifre de afaceri superioare PIB –
ului multor țǎri.
Mandel, ca orice marxist și schumpeterian, era perfect
conștient de rolul pozitiv jucat de falimentele întreprinderilor
slabe, detașându -se de opinia simplistǎ cǎ ar fi semne clare ale
descompunerii sistemului cap italist și ale eșecului
neoliberalismului.
O dovadǎ a importanței distrugerii creatoare de tip
schumpeterian o constituie evoluția diferitǎ în SUA și Japonia.

186 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Dacǎ în SUA întreprinderile private trǎiesc cu teama sancțiunii
supreme, în Japonia se considerǎ cǎ s-a menținut în ultimii ani
“economia zombie”, întrucât multe firme continuǎ sǎ existe, deși
ar fi trebuit sǎ moarǎ de mult. Bǎncile s -au dedicat susținerii unor
companii falimentare în loc sǎ curețe terenul și sǎ împrumute bani celor care ar putea cre a noi locuri de muncǎ și ar fi capabile
sǎ dea un nou suflu vieții economice. Astfel, distrugerea
creatoare ce trebuie sǎ se producǎ în sânul oricǎrei companii de
succes nu se realizeazǎ în Japonia. Prin contrast, americanii dau
frâu liber acestui proces curativ, fǎrǎ a avea vreun scrupul.
Situația diferitǎ a celor douǎ țǎri, asupra cǎreia vom reveni cu
explicații suplimentare, este datoratǎ realizǎrii sau nu a unei
astfel de asanǎri ciclice și, mai general, atitudinii guvernanților.
Prin contribuțiile sale , Mandel s -a convertit în referentul
principal și autorul cel mai citat în cadrul lucrǎrilor
contemporane. Sǎ vedem contextul în care trebuie plasat ǎ opera
acestui autor. O primǎ constatare este cǎ majoritatea participanților la dezbaterile din ultimii 25 de ani, pornesc de la
existența ciclurilor lungi și se bazeazǎ pe teoria lui Kondratiev.
Totuși, în mediile academice sau “mainstream -ul” nordamerican
este repus în discuție aportul lui Schumpeter și, în unele cazuri, al lui Kuznets (datoritǎ criticii sale la adresa lui Schumpeter)
pentru a demola mitul ciclurilor lungi, atitudinea afișatǎ fiind una potrivnicǎ acestui tip de cercetǎri. De partea “alternativǎ” se
disting mai multe poziții, derivate din linia de gândire a lui
Kondratiev și Schumpeter, astfel adoptate încât sǎ întǎreascǎ
ipoteza existenței ciclurilor lungi.
Veritabile ghiduri pentru delimitarea curentelor
neortodoxe de cugetare pe tema metamorfozei economice fluctuante sunt trei lucrǎri, pe care le vom preciza în ordine
cronologicǎ: Long Waves in the World Economy (1984), The
Long- Wave Debate (1987) și New Findings in Long Wave

Capitolul I I 187

Research (1992)301. Reținând drept criteriu tezele principale
avansate, distingem: curentul marxist -trotskist , cel mai vechi și
prolific, în cadrul cǎruia figura emblematic ǎ este Mandel; școala
de orientare marxist -radicalǎ intitulatǎ Social Structures of
Accumulation (SSA), sub coordonarea lui David M. Gordon;
neoschumpeterienii sau evoluționiștii Christopher Freeman,
Francisco Louca, Carlota Perez, Richard Nelson, Sidney W inter
etc.; curentul istoricilor Giovanni Arrighi, Samir Amin și Andre
Gunder Frank cu Immanuel Wallerstein în frunte, din cadrul
Centrului Fernand Braudel etc. Nici unul dintre curentele
enumerate nu este pur, cu o bazǎ teoreticǎ unilateralǎ; sunt școli
cu o bogatǎ diversitate a cǎror identitate poate fi extrem de
complexǎ: neoschumpeterieni -evoluționiști -instituționaliști –
marxiști; adicǎ cercetǎtori înclinați sǎ realizeze o sintezǎ
teoreticǎ (eclectici), care de multe ori nu resping, ci nuanțeazǎ și
compl eteazǎ ce s -a scris pânǎ la ei.
În deceniul nouǎ al secolului al XX -lea dezbaterea
“inter” și “intra” aceste curente de gândire economicǎ a gravitat
în jurul a câtorva puncte:
– cadrul istoric și geografic, verificarea statisticǎ și
indicatorii cheie pentru studiul undelor lungi;
– mecanismul fundamental al creșterii economice;
– rolul inovațiilor tehnologice;
– ciclurile versus undele lungi;
– cauze exogene sau endogene;
– locul factorului subiectiv și al luptei de clasǎ între
limitele autoreglǎrii capitalismului pe termen lung;
– importanța statelor hegemonice în determinarea
undelor lungi.

301C. Freeman, Long Waves in the World Economy , Frances Printer,
Londra, 1984; T. Vasko (editor), The Long- Wave Debate, Springer, New
York, 1987 și A. Kleinknecht, E. Mandel, I. Wallerstein (editori), New
Findings in Long Wave Research, St. Martin Press, New York, 1992.

188 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Punctele anterioare nu fac obiectul unor rezoluții
majoritare; sunt ipoteze acceptate sau respinse de diferite școli,
teme care nasc controverse privind: indicatorii cheie – producti vi
și de câștig sau prețurile, perioada istoricǎ – capitalismul
industrial sau inclusiv cel comercial, cadrul geografic – țǎri
capitaliste dezvoltate sau subdezvoltate (controversa Mandel vs.
Wallerstein -Gunder Frank); mecanismul creșterii economice –
acum ularea de capital inerentǎ sistemului sau dependentǎ de
întreprinzǎtorii inovatori (controversa marxistǎ vs. schumpeterianǎ); regularitatea și periodicizarea mișcǎrii
economiei pe termen lung și ciclul economic (controversa
Trotsky vs. Kondratiev); factori i endogeni sau exogeni care
provoacǎ schimbarea trendului evoluției, respectiv trecerea de la
faza depresivǎ la cea expansivǎ (Mandel vs. Poletayev) etc.
Diferențe de opinii remarcǎm și în sânul unei școli atunci când,
de exemplu, se dorește precizarea etapei în care inovațiile
tehnologice își fac apariția; unii susțin cǎ acest lucru se petrece în
faza descendentǎ sau ascendentǎ, alții considerǎ procesul de
inovare o permanențǎ de -a lungul unui ciclu.
O mai mare coeziune în rândurile cercetǎtorilor cicluril or
lungi remarcǎm în privința metodei utilizate – teoreticǎ, analiticǎ,
istoricǎ și, mai puțin, empirico -statisticǎ. Reijnders
302 este unul
dintre cei care au cutezat sǎ realizeze o analizǎ econometricǎ;
urmând modelul lui Kondratiev a ajuns la concluzia cǎ metoda
originarǎ este validǎ, dar necesitǎ îmbunǎtǎțiri. Metz303 e mult
mai drastic în concluziile sale: întrevede unde lungi în majoritatea seriilor de timp studiate; analizeazǎ date desprinse
din producția industrialǎ și nu crede în undele largi depistate pe
baza unor indicatori de prețuri; confirmǎ periodicizarea lui

302 Jan P.G. Reijnders, Between Trends and Trade Cycles: Kondratieff
Long Wave Revisited, apud Kleinknecht, Mandel și Wallerstein, op. cit. ,
1992, pp . 15-44.
303 R. Metz, A Re -examination of Long Waves in Aggregate Production
Series , apud Kleinknecht, Mandel și Wallerstein, op. cit. , 1992, pp. 80- 119.

Capitolul I I 189

Mandel pentru secolele XIX și XX. Gerster304 constatǎ existența
unor fluctuații largi începând cu 1800, însǎ nu le asimileazǎ
ciclurilor Kondratiev decât pe cele din a doua parte a secolului al XIX-lea pânǎ în prezent.
Verificarea statisticǎ a ciclurilor lungi prin utilizarea
indicatorilor de producție și prețuri s -a dovedit dificilǎ și a
condus la concluzii diferite. Cu toate acestea, mult mai
complicatǎ este punerea ciclurilor în evidențǎ cu rata de câștig
marxistǎ (pv/C). Sovieticul Poletayev
305 a studiat rata câștigurilor
pentru SUA, Anglia, Germania și Japonia, în diferite perioade, și a observat cǎ aceasta oscileazǎ în unde ce se întind pe
aproximativ 50 de ani. În opinia sa, o ratǎ scǎzutǎ a câștigurilor
stimuleazǎ inovațiile și una ridicatǎ le deprimǎ; este o concluzie
controversatǎ dupǎ cum am arǎtat anterior
306. În privința
polemicii exogenism -endogenism, Poletayev se pronunțǎ pentru
determinarea endogenǎ a ciclicitǎții, prin mecanisme ce țin de
interiorul sistemului economic. Perioadele de creștere prelungitǎ a ratei de câștig încep dupǎ recesiunile severe și distructive, ceea
ce înseamnǎ cǎ în timpul crizelor economice se rezolvǎ
contradicțiile procesului reproducției și se stabilesc stimuli i
pentru reconstrucția economiei. De asemenea, autorul citat recunoaște cǎ mecanismul undelor lungi nu antreneazǎ numai
schimbǎri economice, dar și mutații în structurile politice și
sociale.
Cu siguranțǎ cǎ discuțiile pot continua; dezbaterile pe
tema ciclurilor lungi sunt active. Întotdeauna vor fi cercetǎtori ce se individualizeazǎ în raport cu ceilalți prin metod a adoptatǎ,

304 Hans J. Gerster, Testing Long Waves in Price and Volume Series
from Sixteen Countries , apud Kleinknecht, Mandel și Wallerstein, op.
cit., 1992, p p. 120 -147.
305 A.V. Poletayev, Long Waves in Profit Rates in Four Countries , apud
Kleinknecht, Mandel și Wallerstein, op. cit. , 1992, p p. 151 -168.
306 Concluzia lui Poletayev contravine, de exemplu, celei a lui Freeman
care considera cǎ majoritatea activitǎții inovaționale se desfǎșoarǎ în
momente cu rate ale câștigului ridi cate.

190 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

indicatorii folosiți, perioadele sau țǎrile studiate. În paragraful
urmǎtor ne vom opri la cei care s -au autonumit
neoschumpeterien i, atenția fiindu -ne captatǎ de viziunea lor
asupra fenomenului dezvoltǎrii.

Recapitul ǎri și concluzii . La începutul acestui
subcapitol am nominalizat teoriile contemporane ce susțin
existența fluctuațiilor economice pe termen lung. La nivelul
acestora re marcǎm o convergențǎ în opinii privind succesiunea
de unde ascendente și descendente. Mai mulți economiști au
atras atenția asupra începerii unei unde descendente la finalul
anilor ’70 (secolul al XX -lea) și au prognozat o schimbare de
tendințǎ în deceniul 9 sau în primii ani din secolul al XXI -lea,
fǎrǎ ca vreunul sǎ fi elaborat demonstrații empirice
convingǎtoare.
Mandel, teoreticianul marxist cel mai influent în materie
de unde largi și care a reînviat interesul pentru aceastǎ temǎ, în a
doua jumǎtate a anilor ’60, a prevǎzut finalul undei expansive
postbelice, dar nu s -a aventurat în a recunoaște începerea unei
noi expansiuni; a analizat și numit condițiile necesare pentru a
pune bazele unui alt val al creșterii capitalismului la nivel
mondial. Cu sprij inul Carlotei Perez, a demonstrat clar cǎ factorii
de tip tehnic antrenați de revoluția tehnologicǎ actualǎ (tehnologia informației și comunicațiilor) nu au început sǎ -și
desfǎșoare forțele potențiale cu acțiune asupra procesului
productiv și relațiilor sociale.
Mandel privea acest proces tehnologic ca o condiție
necesarǎ, dar nu suficientǎ, pentru încheierea undei depresive.
Era un factor considerat endogen, care nu determina automat
sporirea accentuatǎ a cotei de câștig și incrementul comerțului
mondial. Din perspectiva lipsei automatismului expansiunii
economice nu se considera urmaș al lui Kondratiev. În opinia sa, factorul decisiv pentru instalarea unei noi faze a ascensiunii
capitalismului contemporan este de tip exogen; elementele
sociale și politice, în special raporturile de putere între clasele

Capitolul I I 191

dominate și dominante sunt cele care produc mutații în evoluția
economicǎ pe termen lung. Acesta este un aport fundamental la
tema studiatǎ.
Prezența condițiilor enunțate de Mandel se resimte mai
ales în SUA, ceea ce înseamnǎ cǎ deja a început noua undǎ
expansivǎ a unui ciclu lung. Expresii clare ale noilor timpuri, la
nivel național și global, sunt: stabilitatea monetarǎ, diminuarea și
controlul inflației, amploarea actualǎ a revoluției tehnologiei
informație i și comunicațiilor, noua fazǎ a globalizǎrii
caracterizatǎ prin deschiderea și integrarea piețelor naționale fǎrǎ precedent. Toți factorii anteriori sunt calificați drept pârghii de
recuperare a capitalismului mondial, pe termen lung. Aceste
transformǎri au fost posibile întrucât capitaliștii au reușit sǎ
slǎbeascǎ opoziția celorlalte clase sociale care le amenințau
câștigurile și privilegiile. Ofensiva capitaliștilor a transformat
lumea producției; revenirea ratelor de câștig și a privilegiilor
acestei cl ase este o premisǎ esențialǎ pentru dezvoltarea forțelor
productive și impulsionarea creșterii economice.
Prin urmare, în concepția mandelianǎ, afirmarea unei noi
faze a dezvoltǎrii capitaliste are cauze:
– de ordin tehnic, respectiv ultima revoluție
tehnolo gicǎ;
– de naturǎ socialǎ și politicǎ, în special deruta istoricǎ generatǎ de implozia și sfârșitul țǎrilor socialiste,
soldatǎ cu triumful clasei burgheze și înfrângerea
proletariatului în luptele sociale de pretutindeni;
– de ordin economic, prin procesul di strugerii
creatoare.
Termenul cel mai practic, sugestiv și polemic a fost
denumirea de “nouǎ economie” pentru a desemna transformǎrile
radicale pe care le experimenta structura productivǎ, ca rezultat
al creǎrii și implementǎrii de noi tehnologii; revoluția tehnologiei
informației și comunicațiilor a inspirat oamenii de științǎ în
privința introducerii și popularizǎrii și de alte concepte precum:
societatea, economia sau era informaționalǎ, a cunoașterii,

192 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

digitalǎ, a ideilor, societatea post industrialǎ sau a serviciilor;
forma esențial ǎ a capitalului într -o astfel de economie a fost
numitǎ capital intangibil, intelectual sau uman.
Cum este normal, nu toți specialiștii erau optimiști vis -à-
vis de existența unei revoluții tehnologice care are puterea sǎ
perturbe, în sens pozitiv, modul de producție, societatea și statul.
Literatura economicǎ a fost îmbogǎțitǎ cu lucrǎri care enunțǎ teze
teoretice și aduc dovezi empririce cǎ primele semne ale
eforturilor anilor ’70 apar la nivelul modului de producție și
consum din a doua jumǎtate a deceniului 9. Ceea ce se
recunoaște fǎrǎ echivoc este legǎtura indisolubilǎ a noii economii cu schimbǎrile tehnologice ale ultimei perioade. Însǎ, pentru a
vorbi de societatea cunoașterii, aceastǎ corelație este insuficientǎ.
Deși societatea cunoașterii se articuleazǎ pe fondul
noutǎții sistemelor informaționale și de comunicații, ea
presupune o transformare radicalǎ a instituțiilor din toate
domeniile: politic, economic, educațional etc. Din pǎcate,
instituțiile dintr -o societate m anifestǎ cea mai mare inerție și
rezistențǎ fațǎ de schimbare. Cel puțin o soluție, socotim noi,
vine din partea științei economice; prin unirea eforturilor
economiștilor -evoluționiști și instituționaliști se pot înregistra
avansuri notabile în descoperire a factorilor cauzali sau, altfel
spus, în identificarea structurilor mecanismelor și tendințelor
care stau la baza schimbǎrii; și, astfel, avansând pe o spiralǎ
neîntreruptǎ a descoperirilor și înțelegerii sǎ se lǎrgeascǎ
orizonturile, sǎ devinǎ mai flexibil modul de gândire și percepție
prevalent în societate. Aceasta este nota dominantǎ a societǎții
cunoașterii – identificarea și inducerea acelor instituții care pun
accentul pe cercetare științificǎ și învǎțare continuǎ.

II.3.2. Teorii țesute în jurul p aradigmelor
tehnoeconomice

Capitolul I I 193

Câteva precizǎri prinvind conceptul de paradigmǎ
tehnoeconomicǎ . Cauzalitatea dintre emergența noilor
tehnologii și schimbǎrile în modelele economice și sociale de
comportament poate fi înțeleasǎ, potrivit lui Schumpeter, ca un
proces al distrugerii creatoare. Într -o primǎ aproximare, aceastǎ
afirmație este evidentǎ: noile tehnologii le desființeazǎ și
înlocuiesc pe cele vechi, așa cum tehnologia motorului cu aburi a
substituit mijloacele de transport cu tracțiune animalǎ și nav ele
cu pânze. La un nivel superior al analizei, implicațiile noilor
tehnologii sunt mai largi. Impactul nu este privit doar prin prisma
înlocuirilor, ci și prin cel al oportunitǎților pentru noile firme și
dificultǎților pentru cele existente (demodarea an umitor activitǎți
și, implicit, modificǎri în structura ocupǎrii, schimbǎri în
termenii comerțului între regiuni și țǎri). Cu alte cuvinte, noile
tehnologii asigurǎ premisele stabilirii unor noi condiții
economice. Pe de altǎ parte, este clar cǎ nu toate avansurile
înregistrate în materie de tehnologii sunt distructive pânǎ la
punctul creǎrii de schimbǎri substanțiale în condițiile economice
și sociale. De fapt, majoritatea inovațiilor își pun amprenta de o
manierǎ lentǎ, atunci când lucrurile sunt privite la nivel
macroeconomic.
Acesta este contextul în care dorim sǎ plasǎm analiza
noastrǎ asupra paradigmelor tehnoeconomice. Ce denotǎ conceptul ca atare? O paradigmǎ tehnoeconomicǎ presupune
existența unui “cluster” (“mǎnunchi”) relativ stabil de tehnologii
esențiale. Un astfel de cluster joacǎ un rol major grație
potențialului sǎu de penetrare a unui numǎr larg de procese
productive din toate sectoarele activitǎții economice și umane.
În cadrul unei paradigme, miezul ansamblului tehnologic
este virtual nesc himbat în timp; dar acest lucru nu ne intituleazǎ
sǎ credem cǎ progresul economic și tehnologic este exclus.
Dimpotrivǎ, tehnologiile esențiale oferǎ o euristicǎ pozitivǎ
orientatǎ cǎtre delimitarea cunoștințelor și motivațiilor necesare
pentru ca inovația sǎ se producǎ. Deci, invenția precede și
pregǎtește terenul inovațiilor iar acestea fac posibilǎ diseminarea

194 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

tehnologiei esențiale, pe scarǎ largǎ, în sfera producției și
circulației mǎrfurilor. Un exemplu bun este motorul cu aburi
care, pe lângǎ impulsul dat dezvoltǎrii transporturilor (rutier,
feroviar și pe apǎ) a condus la rezultate economice notabile, ca
urmare a implementǎrii sale în toate procesele industriale de
producție.
Un avans tehnologic major, capabil sǎ revoluționeze
modul economic de opera re curent, stǎ la baza emergenței unei
noi paradigme tehnoeconomice. “Distrugerea” tehnologiilor
vechi se realizeazǎ concomitent cu propagarea în toatǎ economia
a unui val de invenții și inovații circumscrise noii paradigme.
Reluând exemplul anterior, rema rcǎm cǎ succesoarea motorului
cu aburi a fost electricitatea, care a avut cel puțin același impact
asupra producției și transporturilor. De fapt, niciodatǎ istoria nu
se repetǎ dupǎ aceleași canoane; afirmarea unei noi paradigme,
pe lângǎ “efectul de subst ituție” relevat, antreneazǎ expansiunea
frontierei creative asigurând premisele apariției altor și altor paradigme.
Analiza noastrǎ nu se poate rezuma la factorii pur
economici și tehnologici; în egalǎ mǎsurǎ, trebuie urmǎrite
mutațiile sociale și instituționale. Emergența unei noi paradigme
este expresia sinergiei forțelor economice, tehnologice, sociale și
instituționale. În sine, o tehnologie nouǎ oricât de revoluționarǎ
ar fi, poate sǎ rǎmânǎ fǎrǎ ecouri dacǎ nu este acompaniatǎ de
schimbǎri în celelalt e dimensiuni ale realitǎții.
Conceptul de paradigmǎ tehnoeconomicǎ nu poate fi
studiat în afara timpului și spațiului. Referiri la succesiunea în
timp a paradigmelor tehnoeconomice am fǎcut deja
307. Timpul

307 Christopher Freeman și Luc Soete în The Economics of Industrial
Innovation (ed. Pinter, Londra, 1997) nominalizau urm ǎtoarele
paradigme tehno- economice majore: mecanicizarea timpurie (1770 –
1840), motorul cu aburi (1830- 1890), electricitatea și ind ustria grea
(1880- 1940), producția de masǎ fordistǎ (1930- 1980), tehnologia
informației și telecomunicațiile (1970 – prezent).

Capitolul I I 195

este, într -adevǎr, de o importanțǎ majorǎ în condiți ile în care
privim procesul schimbǎrii tehnologice (și impactul sǎu
economic și social) ca progres, a cǎrei configurație este omogenǎ sau eterogenǎ în funcție de perspectiva aleasǎ – intra sau inter
paradigme tehnoeconomice. O altǎ pistǎ a analizei ne cond uce la
ceea ce am putea numi geografia acestor paradigme. Noile
tehnologii, miezul unei paradigme tehno -economice, sunt
adoptate în ritmuri diferite și induc inovații și moduri de
organizare economicǎ ce variazǎ foarte mult între țǎri și regiuni.
La un mom ent istoric oarecare, se poate observa cǎ un anumit
spațiu (regiune, țarǎ) este leagǎnul unei noi paradigme, în timp ce alte zone rǎmân fidele celei vechi.
308 Odatǎ cu trecerea timpului
se înregistreazǎ mutații, de multe ori spectaculoase, în dispunerea
geograficǎ de care vorbeam.
Luarea în calcul a dimensiunilor spațio -temporale a
paradigmelor tehnoeconomice deschide drumul cǎtre analiza
traiectoriilor tehnologice urmate de sistemele inovaționale
naționale. Studiul comparativ internațional efectuat de Richard
R. Nelson309 demonstreazǎ cǎ, în condițiile unei anumite
paradigme, fiecare țarǎ își alege propria cale de dezvoltare;
diversitatea traiectoriilor este consecința istoriei și a contextului
local.
Prin urmare, teoria țesutǎ în jurul paradigmelor
tehnoecon omice este o altǎ modalitate de a explica asimetriile

308 Primele dou ǎ paradigme au fost localizate în Marea Britanie. În acest
context, SUA și Germania aveau statutul de țǎri “înapoiate ”. Aceastǎ
stare de fapt a fost rǎsturnatǎ odatǎ cu afirmarea celei de- a treia
paradigme, care a prilejuit preluarea poziției de lideri de cǎtre SUA și
Germania. În cadrul celei de- a patra paradigme se mențin liderii
anteriori cǎrora li se alǎturǎ și Japon ia. În tehnologia informației și
telecomunicații SUA a reușit sǎ se detașeze în raport cu ceilalți
competitori.
309 R.R. Nelson, Diffusion of Development: Post -World War II
Convergence among Advanced Industrial Nations , American Economic
Review, vol. 81(2), mai 1991, p. 271- 75.

196 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

performanțelor economice înregistrate de țǎrile lumii.
Rǎspândirea tehnologiilor din cadrul unei paradigme de o
manierǎ neuniformǎ în timp și spațiu induce ideea de progres economic dependent de acumularea cunoașterii prin procesul
“învǎțǎrii”. Abilitatea de a genera și asimila continuu noi idei
reprezintǎ, în ultimǎ instanțǎ, esența dinamicii economice pe
termen lung.
Observațiile asupra paradigmelor tehnoeconomice pot
continua cu exemplificǎri și argum ente mult mai temeinice și
inspirate. Mecanismul schimbǎrii a fost și este fascinant;
constituie o mǎrturie, în acest sens, teoriile elaborate de câteva
generații de economiști. Figura emblematicǎ a cercetǎrilor
evoluției economice, de la care considerǎm î ntemeiat sǎ ne
pornim demersul, este Schumpeter. Nu dorim sǎ ne întoarcem la
o analizǎ pe care deja am efectuat -o în primul capitol al prezentei
lucrǎri și nici nu avem pretenția de a fi surprins în acele rânduri totul despre moștenirea lǎsatǎ de Schumpeter științei economice.
Într-un spațiu foarte restrâns, vom arǎta ce din opera
schumpeterianǎ servește drept reper pentru urmașii sǎi direcți .
Marele economist considera cǎ așteptǎrile privind profitul
mobilizeazǎ întreprinzǎtorul sǎ inoveze. Prin urmare, in ovația nu
trebuie privitǎ ca un scop, ea este calea cǎtre dobândirea unei poziții monopoliste temporare. Beneficiile obținute vor rǎsplǎti
eforturile întreprinzǎtorului pânǎ când concurența se reinstaleazǎ.
Modelul primului va fi urmat și de alții, prospe ritatea fiind
resimțitǎ de toți pionierii în mǎsuri diferite. Privind lucrurile în
aceastǎ înlǎnțuire se desprinde cu claritate ideea cǎ inovația
prefațeazǎ progresul economic. Schumpeter, însǎ, s -a preocupat
și de posibilitatea menținerii avantajului de p iațǎ de cǎtre
corporațiile mari și propunea instituționalizarea efortului de a
inova prin stabilirea unor centre de cercetare -dezvoltare.
O reinterpretare a concepțiilor schumpeteriene
fundamentale privind inovația, ca proces al dezechilibrului sau
distrug erii creatoare, în contextul larg al paradigmelor
tehnoeconomice a fost realizatǎ de un colectiv de autori condus

Capitolul I I 197

de Christopher Freeman310. Analiza lor este o generalizare a celei
realizate de Schumpeter, de la nivel micro la cel macroeconomic.
Autorii au r emarcat existența unei analogii între inovația de la
nivelul firmei și schimbarea în paradigma tehnoeconomicǎ, la
nivel de țarǎ. O nouǎ paradigmǎ tehnoeconomicǎ este definitǎ de
Freeman311 ca o combinație de inovații interconectate privind
produsele și proce sele, inovații tehnice, organizaționale și
manageriale, ce provoacǎ un salt în productivitatea potențialǎ a
întregii sau majoritǎții economiei și care deschide calea cǎtre
oportunitǎți largi și neobișnuite de investiții și profituri. Aceastǎ
definiție macr oeconomicǎ a inovației corespunde celei ce este, la
nivel de firmǎ, inovația radicalǎ. Dincolo de aceastǎ extremǎ existǎ și inovațiile incrementale, identificabile cu îmbunǎtǎțirile
aduse produselor și proceselor existente. Freeman a alcǎtuit o
ierarhie si milarǎ pentru inovația macroeconomicǎ, îmbogǎțind cu
aceasta cadrul conceptual al teoriei paradigmelor tehnoeconomice.
Abordarea relației dintre schimbarea tehnologicǎ și
creșterea economicǎ din perspectiva paradigmelor
tehnoeconomice este substanțial diferitǎ de viziunea neoclasicǎ.
Sǎ ne amintim, pe scurt, ce contribuție au avut formalizǎrile
matematice ale creșterii economice. Primele dintre ele postulau
cǎ acumularea capitalului fizic sub forma mașinilor sau
capacitǎților industriale noi constituie moto rul creșterii
economice. Ideea aceasta este foarte rǎspânditǎ în teorie și încǎ
se mai bucurǎ de o mare putere de influențǎ asupra politicilor
economice curente
312.

310 C. Freeman, J. Clark, L. Soete, Unemployment and Technical
Change , Frances Pinter, Londra, 1982.
311 C. Freeman, Diffusion: the Spread of New Technology to Firms,
Sectors and Nations , în A. Heetje, Innovation, Technology and Finance,
Blackwell, Oxford, 1988.
312 W. Easterly, The Ghost of Financing Gap: How the Harrod- Domar
Growth Model still Haunts Development Economics , Policy Research
Working Paper no. 1807, Banca Mondial ǎ, Washington, 1997.

198 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Cel care a adus argumente convingǎtoare c ǎ, la nivel
agregat, acumularea de capital fizic și muncǎ nu reflectǎ adecvat
creșterea economicǎ pe perioade lungi a fost Solow. Ipotezele
modelului sǎu erau: randamente de scarǎ constante, randamente
factoriale descrescǎtoare, elasticitatea substituției celor doi
factori pozitivǎ și progres tehnic exogen. Solow s -a dovedit
adeptul echilibrului, alocarea resurselor fǎcându -se pe piețe
libere în care prețurile se stabilesc pe baze concurențiale. Modelul, astfel întemeiat, l -a condus la formularea a douǎ
concluzii principale: fǎrǎ progres tehnic creșterea eco nomicǎ va
înceta sǎ mai existe și între țǎrile lumii se va manifesta o tendințǎ
de convergențǎ. Principala criticǎ adusǎ primului model
neoclasic se referǎ la plasarea progresului tehnic -factorul
primordial al creșterii economice – în afara modelului.
Pânǎ în anii ΄80, modul de abordare a schimbǎrii
tehnologice à la Solow a fost preponderent. Primii, care au reușit
sǎ devieze cercetǎrile asupra creșterii economice de pe acest
fǎgaș tradițional, au fost Romer și Lucas. La început, au
endogenizat progresul t ehnic și au desemnat acumularea
capitalului uman ca motor secundar al creșterii economice. Aceste formalizǎri au eșuat în reflectarea dinamicii inovației
conceptualizate și descrise de Schumpeter, datoritǎ menținerii
ipotezei standard a concurenței perfect e. Ulterior, s -au produs
ajustǎri care au contribuit la umplerea golului dintre teoria formalǎ și apreciativǎ prin studierea echilibrului în condițiile
concurenței monopolistice (Romer 1990).
Precizǎri lǎmuritoare privind dihotomia formal –
apreciativ identi ficǎm în studiul fundamental An Evolutionary
Theory of Economic Change
313, semnat de Richard R. Nelson și
Sidney G. Winter . Autorii considerǎ formalǎ teoria dominantǎ,
prezentǎ în manualele de economie, pentru gradul ridicat de
utilizare a modelelor matematice și pentru principiile

313 R.R. Nelson, S.G. Winter, An Evolutionary Theory of Economic
Change , Harvard University Press, Cambridge, 1982.

Capitolul I I 199

fundamentale care vizeazǎ maximizarea câștigurilor, echilibrul,
concurența și informația perfectǎ, individul rațional, ocuparea
deplinǎ. Construcția lor se întemeiazǎ, așadar, pe „fapte stilizate” („stylised facts”). Evoluționiștii, arhitecți ai teoriei “apreciative”,
pornesc de la observații empirice și exprimǎ puncte de vedere
personale vis à vis de realitǎți. Astfel cǎ nu de puține ori teoria
apreciativǎ a lansat raționamente pertinente, pe care teoria
formalǎ s -a strǎduit prin s tilizǎrile -i specifice sǎ le încorporeze în
modelele sale.
Deși evoluționismul se contureazǎ ca o criticǎ durǎ la
adresa teoriei ortodoxe actuale, nu se produce o rupturǎ totalǎ de
ea sau de originile ei; își disputǎ cu aceasta precursorii, aducând
argumen te pentru orientarea evoluționistǎ a lui Adam Smith,
Alfred Marshall, Karl Marx; însǎ cel mai intim rǎmâne legat de
tezele lui Joseph Schumpeter (de aici și denumirea de
neoschumpeterianism). Interesantǎ este coincidența privind
principala tezǎ; evoluționiștii susțin ca și neo -neoclasicii cǎ
avansul tehnic este principalul conductor și catalizator al creșterii
economice, dar adoptǎ o poziție istoricistǎ – instituțiile sociale
care modeleazǎ avansul tehnic, la rândul lor, sunt modificate pe parcursul procesului dezvoltǎrii economice. În plus, se lasǎ
influențați de o serie de judecǎți desprinse din biologie, precum
selecția naturalǎ de tip darwinist, pe care le aplicǎ
întreprinderilor pentru a reflecta capacitatea acestora de a
supraviețui sau de a se dezvolt a într -un mediu concurențial; de
asemenea, extrapoleazǎ judecǎțile respective în cadrul analizelor
asupra mediului economic la nivel de țarǎ.
Preferând modul verbal de teoretizare economicǎ,
evoluționiștii -apreciativi demonstreazǎ cǎ și în zilele noastre
teoria poate sǎ formuleze argumente convingǎtoare, fǎrǎ a
recurge la instrumentarul matematic. Cu toate acestea, sunt
conștienți cǎ menținerea unei astfel de metode se traduce într -un
handicap, sub aspectul rigorii cercetǎrilor, în competiția cu teoria neoclasicǎ și, începând cu anii ΄90, construiesc modele
complicate care se apropie mai mult de lumea realǎ. Prin aceste

200 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

eforturi teoria evoluționistǎ dorește sǎ își recâștige locul pe care
l-a deținut în știința economicǎ pânǎ la jumǎtatea secolului al
XX-lea, momentul afirm ǎrii teoriei neo -neoclasice314. În ultimii
ani, raționamentele și limbajul evoluționist revin în știința economicǎ, mai ales pe tema cercetatǎ de noi. Deschiderea fațǎ
de instituționalism (din cadrul cǎruia își revendicǎ o serie teze)
sau, ma i general, istorie și sociologie face parte din strategia sa
de a formula un cadru de analizǎ interdisciplinar mai adecvat
studiului evoluției economice decât cel ortodox.

II.4. “General Purpose Technologies” ca motoare
ale creșterii economice . Sinteza si ntezei

Curentul de gândire cel mai nou care pretinde
clarificarea problematicii creșterii economice este General
Purpose Technologies 315 (GPT). Ideea axǎ este cǎ forța
principalǎ a creșterii se degajǎ dinspre progresul tehnologic în
general, și “inovațiil e drastice”, în special. Este sesizabilǎ, chiar
și de la prima vedere, influența teoriilor neo clasice și a
evoluționismului .
Aceastǎ interpretare își trage seva din lucrǎrile de
pionierat ale lui Romer316, Grossman și Helpman317, Aghion și
Howit318. GPT recunoaș te cǎ existǎ economiști și istorici care au
proclamat, înaintea celor nominalizați, tehnologia ca una din cele

314 R.R. Nelson, S.G. Winter, Evoultionary Theorizing in Economics ,
Journal of Economic Perspect ives, vol. 16 (2), 2002, p. 23- 4.
315 Traducerea noastr ǎ pentru denumirea noului current de gândire este:
“tehnologii cu utilizare generalǎ sau universalǎ”.
316 P.Romer, op.cit. , 1990.
317 G.M. Grossman, E. Helpman, Endogenous Innovation in the Theory
of Growth , Journal of Economic Perspectives, vol. 8, 1994, p p. 23-44.
318 P. Aghion, P. Howit, A Model of Growth through Creative
Destruction , Econometrica, vol. 60, martie 1992, p p. 323 -351.

Capitolul I I 201

mai importante surse ale creșterii economice. De aceea, se
definește ca demersul științific care reactiveazǎ o opinie
tradiționalǎ și dezvoltǎ un a nouǎ. Lucrarea în care, însǎ, se aflǎ
embrionul noii paradigme este cea semnatǎ de Breshnahan și
Trajtenberg – General Purpose Technologies: Engines of Growth
(1992). Corpusul principal de idei avansat de acești autori a fost preluat, recompilat și dezvo ltat de Helpman în a doua lucrare
fundamentalǎ a noului curent – General Purpose Technologies
and Economic Growth (1998).
Mesajul principal transmis de GPT este cǎ economiștii
au acordat prea puținǎ atenție “inovațiilor drastice”. Acestea sunt inovațiile c are introduc o discontinuitate, în sensul cǎ determinǎ
substituirea unei tehnologii vechi, care a jucat un rol important în
industrie, cu noi metode de producție. Caracterul dat de “general
purpose” presupune cǎ aceste inovații au potențialul de a domina
sectoare largi și de a schimba profund modul lor de operare. Sunt
tehnologii noi ale cǎror efecte se repercuteazǎ asupra întregii economii, afectând structurile sociale, economice și politice.
Exemple, în acest sens, pot fi: electricitatea, motorul cu
combu stie internǎ, internetul, laserul etc.
Existǎ douǎ ramuri ale GPT, una evoluționist -apreciativǎ
și alta formal -ortodoxǎ, cu mențiunea cǎ prima este mai capabilǎ
sǎ elaboreze studii empirice valoroase asupra inovațiilor și progresului tehnologic decât teori a formalǎ, dar fǎrǎ a recurge la
modelǎri matematice. Astfel, în cadrul GPT formalizarea
matematicǎ se face în spiritul teoriei endogene și demonstrațiile
empirice în tradiția evoluționiștilor. Cu alte cuvinte, GPT unește
aspectele microeconomice ale procesului inovației cu studiile
macroeconomice. În aceasta constǎ originalitatea sa și aportul
sǎu la înțelegerea factorilor determinanți ai creșterii. O sintezǎ în
plus! Sinteza sintezei!