Capitolul I 13 I. ORIGINILE TEORIILOR CREȘTERII ȘI DEZVOLTǍRII ECONOMIC E I.1. Școala clasic ǎ – un veritabil reper al contemporaneitǎții În lucrarea… [613827]

Capitolul I 13

I. ORIGINILE TEORIILOR CREȘTERII ȘI
DEZVOLTǍRII ECONOMIC E

I.1. Școala clasic ǎ – un veritabil reper al contemporaneitǎții

În lucrarea R ǎdǎcini ale teoriei dezvoltǎrii , laureatul
premiului Nobel, Arthur Lewis, afirma cǎ “o mare parte a teoriei
dezvoltǎr ii de astǎzi se regǎsește în scrierile secolului
optsprezece”1.
Convingerea cǎ originea teoriilor despre creștere și
dezvoltare economicǎ coboarǎ pânǎ (cel puțin) la economia
politicǎ clasicǎ , este una larg rǎspânditǎ. Ceea ce dorim sǎ
precizǎm este cǎ uni tatea de idei circumscrise unei școli de
gândire economicǎ nu a fost și nu este absolutǎ. Ne referim, fie în
privința orginilor, fie a prezentului, la un fond de idei neomogen,
la frǎmântǎri teoretice ce se înscriu într -un spectru paradigmatic
larg, de la conservatoare sau ortodoxe , la cele revoluționare sau
heterodoxe. Spațio- temporalitatea poate fi invocatǎ pentru
argumentarea acestei concepții, dar nu numai. Însǎ, interesul
nostru nu se îndreaptǎ cǎtre cauzele acestei situații, ci spre
efectele sale. Abo rdǎrile creșterii și dezvoltǎrii economice din
perspective diferite au permis dezvǎluirea mai multor fațete ale fenomenelor în cauzǎ și au identificat o serie de probleme ce
suscitǎ noi și noi interpretǎri. Dintre acestea, evidențiem: rolul
potențial al li berei inițiative și al piețelor concurențiale prin
comparație cu coerciția guvernamental ǎ în tranziția societǎților de

1 A.W. Lewis, The Roots of Development Theory , apud H. Chennery și
T. Srinivasan, Handbook of Development Economics , vol. 1,
Amsterdam, 1988, p. 28.

14 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

la stadiul de sǎrace la cel de bogate; justiția distributivǎ sau
controversatele relații creștere economicǎ – distribuția veniturilor,
respectiv eficiențǎ – echitate; interacțiunea dintre formele
organizatorice capitaliste, creșterea populației, raritatea resurselor, progresul tehnologic și persistența sǎrǎciei; rolul agriculturii
comparativ cu cel al industriei și al comerțului liber în di namica
economicǎ; caracterul dezvoltǎrii continuu sau discontinuu, liniar sau neliniar etc.
Acceptând caracterul eterogen al originilor teoriilor
creșterii și dezvoltǎrii economice, vom evidenția elementele ce
dau perenitate corpusului teoretic al școlii clasice în cadrul
cercetǎrilor întreprinse în paragrafele urmǎtoare.
La întrebarea, de ce totuși poposim la clasici , deși
subiectul preocupǎrilor noastre ținteste contemporaneitatea,
succint și punctual am putea rǎspunde:
– soclul teoretic, ca și liniile m ari ale registrului prin care
se judecǎ și azi motivația, tehnologia și finalitatea creșterii
economice pǎstreazǎ forma și conținutul a ceea ce au gândit și
scris clasicii;
– în analiza realitǎții mozaicate în care unii prosperǎ mai
rapid decât alții (rez ultantǎ a colapsului planificǎrii centralizate în
țǎrile ex -comuniste, urmat de tranziții anevoioase cǎtre economia
de piațǎ, ascendenței miraculoase a supranumiților tigrii asiatici și
destrǎmǎrii colonialismului urmat de afirmarea
neocolonialismului), pr ogramele de cercetare de tip keynesist
orientate cǎtre termenul scurt , pe orizontul cǎruia structura
instituționalǎ a societǎții este invariabilǎ, pierd teren , fiind mult
mai promițǎtoare viziunea clasicǎ ce acordǎ atenție schimbǎrilor lente, dar persisten te, din mediul economico- social;
– arhitecții politicilor economice contemporane gǎsesc
întemeiatǎ și actualǎ relația fundamentalǎ dintre populație,
acumularea capitalului, tehnologie și creștere economicǎ, ale cǎrei
prime abordǎri le gǎsim la școala clas icǎ.

Capitolul I 15

I.1.1. Adam Smith și „creșterea fireascǎ a belșugului”

Economia politicǎ ortodoxǎ clasicǎ a jucat un rol
fundamental în consolidarea gândirii economice și sociale liberale
prin recunoașterea adusǎ libertǎții individuale, ca precondiție
pentru real izare a unei ordini economice însoțite de dreptate și
progres. Remarcǎm , în sânul acestei școli, consensul general
asupra faptului cǎ progresul a constituit tendința dominantǎ în
toate activitǎțile umane. Ontologia dezvoltǎrii colective se
întemeiazǎ, prin urmare, pe credința în ordinea naturalǎ a
progresului sau, altfel spus, în organizarea lumii dupǎ legi
universale și imuabile aflate în armonie cu natura umanǎ.
Imaginea indusǎ este aceea cǎ petrecerea lucrurilor se
face într -o ordine (naturalǎ) consonantǎ cu principiile specifice
funcționǎrii libere a piețelor concurențiale și cǎ, numai într -un
astfel de context, se vor atinge nivelurile optime de progres
individual și social. Aceastǎ percepție a stat la baza emergenței a
ceea ce a devenit crezul paradigmatic dominant al gândirii
economice ortodoxe , și anume: ideea echilibrului economic,
realizat prin intermediul mecanismului pieței. Virtuțiile
autoregulatorii sau principiul echilibrului pieței devin evidente
atunci când capǎtǎ o tot mai mare notorietate teze precum: toate
mǎrfurile oferite în timpul cursului natural al activitǎților
productive vor avea un corespondent în mǎrimea cererii.
Predilecția sau pr eferința pentru echilibru atrag dupǎ sine
interesul aparte privind concilierea intereselor individuale.
Comportamentul egoist al agenților economici este, în mod clar,
ghidat de dorința de a obține maximul de satisfacție sau profit
într-un mediu concurențial relativ liber, însǎ , în conformitate cu
raționamentul descris anterior, acest comportament individua list
produce beneficii maxime pentru societate, în ansamblul sǎu.
Fondul acestei perspective se reduce la ideea de
economisire/valorificare, respectiv maximizarea rezultatelor
economice raportate la constrângerile determinate de puținǎtatea

16 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

resurselor. Reținem , ca notǎ specificǎ a ortodoxiei liberale clasice,
tendința de aplicare universalǎ a acestui principiu la toate
situațiile și în toate contextele. Aceastǎ înclinație a economiștilor
clasici ridicǎ, în opinia noastrǎ, o serie de întrebǎri, semnificative
atât pentru întreaga economie politicǎ, cât și pentru segmentul sǎu
destinat studiului dezvoltǎrii. Iatǎ doar câteva:
– Ce înseamnǎ sǎ economisești/valorifici?
– În toate culturile și țǎrile, postulatele fundamentale ale
economiei se transformǎ în dogmǎ ?
– Toate ființele umane își definesc condiția plecând,
esențialmente, de la câștig?
O serie de rǎspunsuri, ce au dǎinuit peste secole, gǎsim în
scrierile lui Adam Smith. Existǎ o lege incontestabilǎ a naturii privind propensiunea inerentǎ a tuturor ființ elor umane de a
urmǎri ameliorarea, din punct de vedere material, a calitǎții vieții.
În Avuția națiunilor , Smith a postulat cǎ nevoia de progres uman
decurge din dorința de îmbunǎtǎțire a condiției noastre, o dorințǎ care deși în general calmǎ și lipsitǎ de pasiune, ne însoțește din
leagǎn și nu ne pǎrǎsește pânǎ în mormânt. Și, în prelungirea
acestei idei, Smith considera cǎ rareori oamenii sunt atât de
mulțumiți de situația lor încât sǎ nu își doreascǎ vreo schimbare
sau îmbunǎtǎțire de orice fel.
Optimismul smithian în privința armoniei de interese
între consumatori și producǎtori sau, în termenii sǎi, între
muncitori, landlorzi și capitaliști se degajǎ din încrederea în
egoismul natural al omului. Acest comportament individualist
este funcțional și virtuos: “Dǎ -mi ceea ce doresc eu, și vei cǎpǎta
ceea ce dorești tu. Acesta este înțelesul oricǎrei asemenea oferte;
și în felul acesta, obținem unul de la altul cea mai mare parte din
serviciile de care avem nevoie. Nu de la bunǎvoința mǎcelarului,
berarului sau brutarului, așteptǎm noi sǎ ne fie servitǎ masa, ci de
la grija cu care aceștia își privesc interesele lor. Ne adresǎm nu
omeniei, ci egoismului lor, și niciodatǎ nu le vorbim de nevoile

Capitolul I 17

noastre ci de avantajele lor proprii”2. În viziunea sa, Dumnezeu
sau natura a u înzestrat indivizii cu anumite instincte, și în special,
cu “o anumitǎ înclinație a naturii umane […] de a face troc, de a
trafica, de a schimba un lucru pe altul […] comunǎ tuturor
oamenilor”3. Aceste instincte, combinate cu încercarea
“uniformǎ” și “neîntreruptǎ” de a deveni mai bogat, motiveazǎ
oamenii sǎ munceascǎ mai mult, sǎ economiseascǎ bani și sǎ
producǎ mai multe bunuri necesare societǎții, sporind astfel avuția
națiunii, în ansamblul sǎu.
Citit pe rând și printre rânduri, Smith n e spune cǎ
echilibrul devine o premisǎ esențialǎ a progresului. De fapt, la
începutul Avuției , conceptul de echilibru este invocat în scopul
dezvǎluirii legilor cauzale ce explicǎ avuția națiunilor și a
politicilor economice ce o pot crește , iar diviziunea muncii sau
specializarea apar ca mecanisme primare ce antreneazǎ procesul creșterii economice. Smith considerǎ drept merite ale specializǎrii
nu numai îmbunǎtǎțirile privind aptitudinile, dexteritatea și
câștigurile izvorâte din economia de timp, ci , practic, tot ce
implicǎ progresul tehnic și expansiunea noilor investiții. O
economie în creștere, bazatǎ pe adâncirea specializǎrii, presupune
dezvoltarea sistemului de piețe, respectiv constituirea unui cadru
adecvat desfǎșurǎrii eficiente a tranzacțiilor. Mai mult, întrucât
diviziunea muncii se presupune a fi limitatǎ de dimensiunea pieței,
o politicǎ economicǎ liberalǎ era consideratǎ o precondiție
necesarǎ pentru lǎrgirea pieței, cât și pentru promovarea
specializǎrii și sporirea investițiilor. Sistemul ge neral atingea
echilibrul prin jocul liber al forțelor pieței, mâna invizibilǎ
asigurând beneficii economice optime pentru toți membri
societǎții. Mâna invizibilǎ este conceptul metafizic introdus de
Smith în teoria economicǎ pentru a desemna intervenția di vinitǎții
în activitǎțile umane, apreciatǎ de Cypher și Dietz ca: “prima, și

2 A. Smith, Avutia națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei,
Chișin ǎu Universitas, vol. I, 1992 , p. 13 -14.
3 Ibidem , p. 13.

18 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

în mod cert cea mai trainicǎ (longevivǎ), metaforǎ privind
funcționarea sistemului de piațǎ capitalist”4. Cuvintele lui Smith,
în aceastǎ privințǎ, meritǎ a fi reamintite:
“Astfel , dupǎ cum fiecare individ încearcǎ, pe cât
posibil, a -și utiliza capitalul în dezvoltarea activitǎții
interne și a îndruma aceastǎ activitate în așa fel încât
produsele ei sǎ aibǎ cea mai mare valoare, tot așa
fiecare individ urmǎrește, fǎrǎ îndoialǎ, ca sǎ facǎ
venitul anual al societǎții cât se poate de mare. În mod
obișnuit, ce e drept, el nu intenționeazǎ promovarea
interesului public și nici nu știe cu cât contribuie el la
aceastǎ promovare […] el urmǎrește numai câștigul sǎu;
astfel, în acest caz, ca și în multe altele, el e condus de
o mânǎ invizibilǎ, ca sǎ promoveze un scop ce nu face
parte din intenția lui”5.
Modelul sǎu privind “ordinea naturalǎ a progresului” a
fost influențat în mod substanțial de filozofia lui Isaac Newton și
John Locke. Perspectiva newtonianǎ asupra mecanicii clasice sau
tabloul universului cosmic, a constituit modelul fundamental de
observare a magnitudinilor sociale și economice. Principiul
cǎlǎuzǎ era acela al existenței unui univers rațional și ordonat al
cǎrui comportamen t poate fi descris cu exactitate matematicǎ.
Sistemul newtonian este compus dintr -o infinitate de entitǎți ce
pot fi privite ca mǎrimi agregate de unitǎți indivizibile elementare
– atomii. Ipoteza fundamentalǎ este cǎ nici un atom nu se pierde
în mișcarea acestor entitǎți și relațiile dintre atomi se bazeazǎ pe
principiul acțiunii și reacțiunii.
Viziunea newtonianǎ asupra relațiilor mutuale stabilite
între entitǎțile fizice a alimentat credința smithianǎ cǎ un “plan”
înconjoarǎ funcționarea naturii. Astfel, el a considerat cǎ sistemul
economic este asemeni unei mașini și a cǎutat un numǎr mic de
mecanisme pentru a explica fenomene complexe și diverse.

4 J. M. Cypher, J.L. Dietz, The Process of Economic Development , ed.
Routledge, Londra, 1997, p.107.
5 A. Smith, op. cit ., vol. I, p. 305.

Capitolul I 19

Ordinea newtonianǎ a fost împletitǎ cu ideile lui Locke despre
drepturile naturale, rezultatul fiind concepț ia asupra sistemului
economic construit din piețe atomizate, comerț liber și prevalența
egoismului ca trǎsǎturǎ a indivizilor. Teoria contractului social
lockenianǎ a înaintat ideea cǎ oamenii tind sǎ menținǎ ordinea
socialǎ în baza speranțelor pe care le au de satisfacere superioarǎ
a nevoilor personale în viitor. Calculul cost -beneficiu se sprijinǎ
pe premisa cǎ aceastǎ ordine socialǎ emanǎ dintr -un consens de
valori, adicǎ oamenii sunt socializați sǎ accepte valorile comune
ale societǎții și scopurile ei , care nu sunt altceva decât o
continuare fireascǎ a așteptǎrilor individuale.
În concluzie , aserțiunea lui A. Lewis cu care noi am
gândit cǎ e bine și potrivit sǎ ne începem demersul și prin care se
recunoaște rolul fundamental al clasicismului în oferire a de repere
certe pentru dezvoltǎrile ulterioare pe terenul creșterii economice are totalǎ acoperire. Aceasta pentru cǎ într -un limbaj simplu
(acuzabil, prin neatenție și neînțelegere, de simplism) A. Smith a spus în propoziții puține, dar clare , ceea ce atunci, ca și azi,
reprezintǎ motorul creșterii economice. Avem în fațǎ, prin
contribuția sa, tabloul individului egoist (în sens de rațional) ,
care- și urmǎrește interesul personal, în consonanțǎ totalǎ și
fireascǎ cu ceea ce mai târziu Mises va numi natura umanǎ. Un
ins privit ca o sumǎ de greutǎți și contragreutǎți, de plusuri și minusuri. Condiția ca din individ sǎ fie fructificatǎ partea pozitivǎ
este ca el sǎ fie lǎsat sǎ acționeze liber pe piațǎ. Aici, el va veni cu
bunuri și servicii pe care le va pro duce dupǎ un “principiu
natural”, cel al diviziunii muncii. Acesta este principiul care -l
obligǎ pe fiecare sǎ- și foloseascǎ mâinile sau mintea la fǎurirea
bunurilor pentru care este cel mai bine echipat de naturǎ.
Schimbul, deci, derivat din diviziunea muncii, plaseazǎ energia
umanǎ spre zonele cu maximǎ productivitate. Astfel, crește
producția și bogǎția, individualǎ și colectivǎ. Aceasta este
“mașina” smithianǎ prin care se obține creștere. Simplǎ și totalǎ,
cu mecanisme de autoîntreținere firești și obi ective. Nu trebuie
decât ca individul sǎ fie lǎsat liber spre a- și consuma creator

20 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

energia și talentul. Iar statul, “paznicul de noapte” nu are decât
rolul de catalizator al acestor energii consumate individualist prin
stabilirea regulilor jocului și prin grija manifestǎ pentru
respectarea acestora.
În fond, ce au adus în plus neoclasicii și neo- neoclasicii
contemporani la construcția acestei scheme. Economia s- a
“complicat” iar ei au “brodat” cu pretenție de primenire sau modernizare a mesajului smithian. De fapt, economia lumii
civilizate “curge” dupǎ aceastǎ schemǎ, incredibil de simplǎ, dar
fǎrǎ egal ca forțǎ emulativǎ. Probabil cǎ, tocmai prin simplitatea
lui, mesajul smithian a dobândit grandoare și perenitate; și ,
tocmai de aceea, numele autorului Avu ției națiunilor și a celorlalți
corifei ai gândirii economice clasice nu pot lipsi din cele mai
prețioase și moderne tratate de teorie economicǎ contemporanǎ.
Și nu pot lipsi pentru cǎ la nivelul faptelor, evoluția s -a produs,
unde s -a produs, dupǎ modelul gândirii marilor clasici.

I.1.2. Limitele procesului dezvoltǎrii în viziunea
lui Thomas Malthus și David Ricardo

Probabil cele mai ingrate trǎsǎturi ale ordinii mondiale
contemporane sunt persistența sǎrǎciei în mijlocul bogǎției și
adâncirea prǎpasti ei dintre sǎraci și bogați. Economiști prestigioși,
din toate timpurile, și- au canalizat eforturile în direcția explicǎrii
acestei stǎri de fapt, atenția lor fiind captatǎ, nu de puține ori, de
implicațiile creșterii rapide a populației în dezvoltarea econ omicǎ.
La începutul firului acestor preocupǎri se aflǎ douǎ nume de notorietate : Thomas Malthus și David Ricardo.

Dinamica populației, standardele de viațǎ și șansele de
progres în accepțiunea lui Malthus. Un prim avertisment,
destul de moderat, privind „diminuarea continuǎ a fericirii” pe
mǎsura creșterii populației a venit din partea lui Condorcet,
marele raționalist francez al secolului al XVIII -lea. Teza acestuia

Capitolul I 21

a fost îmbrǎțișatǎ și citatǎ cu mare susținere de Malthus în
faimoasa lucrare, Eseu asupra principiului populației . Mai
categoric decât contemporanul sǎu și înclinat spre a trezi
conștiințele, Malthus atrǎgea atenția asupra consecințelor sociale
și economice ale capacitǎții de reproducere a omenirii.
Pesimismul malthusian a fost alimentat de dezechilibrul
permanent, constatat în Anglia contemporanǎ lui, între creșterea
populației în progresie geometricǎ în raport cu creșterea în
progresie aritmeticǎ a mijloacelor de subzistențǎ. Aceastǎ
regularitate a generat intense dezbateri de- a lungul tim pului.
În prima ediție a Eseului , Malthus i -a criticat pe Adam
Smith și ceilalți filozofi ai iluminismului pentru cǎ au neglijat
rolul fundamental jucat de hranǎ și sex în procesul dezvoltǎrii. În
opinia sa, producția agricol ǎ reprezenta constrângerea ul timǎ
asupra creșterii populației. Pentru o anumitǎ dinamicǎ demograficǎ, însǎ, progresul economic se afla sub incidența
limitelor producției de hranǎ. Iar sporirea producției agricole
urma un ritm lent , imprimat de oferta inelastic ǎ de pǎmânt și de
starea tehnologiei din agriculturǎ , care pǎrea incapabilǎ sǎ
compenseze productivitatea descrescǎtoare a noilor loturi de
pǎmânt (mai puțin fertile) atrase în culturǎ. Aceastǎ concepție își
gǎsește expresia în legea randamentelor descrescǎtoare, care
statua cǎ îm bunǎtǎțiri succesive în agriculturǎ vor deveni din ce în
ce mai puțin productive.
Prin urmare, fǎcând notǎ discordantǎ cu Smith, Malthus
se arǎta neîncrezǎtor în “naturalețea” creșterii economice și a
progresului uman; considera legile naturii ca fiind im placabile și
prognoza cǎ surplusul populației va muri de foamete și de
violențǎ (concepție care l -a determinat pe Thomas Carlyle sǎ
considere economia o “științǎ deprimantǎ”). Peste mai bine de un
secol de la lansarea acestei teze, Boulding ne oferǎ o bunǎ
interpretare asupra sa: “dacǎ nimic nu controleazǎ creșterea populației cu excepția sǎrǎciei și foametei, atunci populația va

22 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

crește pânǎ când devine sǎracǎ și înfometatǎ”6. Însǎ, o economie
viabilǎ și sustenabilǎ nu se poate înfǎptui dacǎ nu existǎ o lim itare
a populației, adicǎ dacǎ aceasta nu este controlatǎ prin alte
metode decât foametea și sǎrǎcia. În schema malthusianǎ, sǎrǎcia
poate fi controlatǎ numai prin mai multǎ sǎrǎcie și numai teama
de sǎrǎcie va restricționa capacitatea biologicǎ de reprodu cere. Cu
alte cuvinte, p opulația va crește pânǎ când devin e suficient de
sǎracǎ pentru a se opri.
În contrast cu predicțiile sumbre malthusiene se situeazǎ
viziunea, la care am fǎcut referire anterior, mai puțin dramaticǎ și
bazatǎ pe libertatea raționalǎ aparținând lui Condorcet. Acesta
considera cǎ ratele fertilitǎții se aflǎ sub influența „progresului rațiunii”, astfel cǎ mai multǎ libertate a deciziilor, în condițiile
unei mai bune educații, modereazǎ creșterea populației.
Condorcet a anticipat tendinț a de reducere voluntarǎ a fertilitǎții
și, implicit, a dimensiunilor familiei, ceea ce ne face sǎ -l apreciem
ca pe un vizionar meritoriu asupra relației negative dintre
dezvoltare și fertilitate.
Pe aceeași linie de gândire se situeazǎ, în timpurile
noastr e de aceastǎ datǎ, Gary Becker , prin modelul sǎu pentru
determinarea fertilitǎții, pe care autorul însuși îl considera o
„generalizare și dezvoltare” a analizei malthusiene. Deși Becker
adoptǎ poziții comune cu Malthus în multe privințe, ajunge la o
concluzie opusǎ celei a predecesorului sǎu, respectiv cǎ
prosperitatea reduce creșterea populației și nu o accentueazǎ:
„natura umanǎ nu mai garanteazǎ cǎ o creștere substanțial ǎ a
venitului deasupra nivelului de subzistențǎ ar rezulta într -o
creștere ridicatǎ, nechibzuitǎ a fertilitǎții”
7.
În afara acestor preocupǎri implicite pentru progresul
societǎții, Malthus dedicǎ avuției naționale douǎ capitole ale

6K. Boulding, Religious Foundations of Economic Progress , Public
Affairs, 14, 1952, p.3.
7 G. Becker, Comportamentul uman. O abordare economic ǎ, Ed. ALL,
București, 1994, p. 183.

Capitolul I 23

lucrǎrii sale fundamentale. Este evident un ecou al operei
smithiene. Polul interesului sǎu se translateazǎ de la natura și
cauzele avuției cǎtre sursele fericirii națiunilor sau, mai exact,
fericirea și confortul celor sǎraci și mulți. Malthus sesiza cǎ Smith
nu a acordat suficientǎ atenție situației în care „avuția unei
societǎți poate crește fǎrǎ a exista vr eo tendințǎ de sporire a
confortului pǎrții muncitoare a ei”8. Fǎrǎ pretenția de a face
filozofie pe tema fericirii, sublinia douǎ ingrediente universale ale
acesteia: sǎnǎtatea și satisfacerea necesitǎților / intereselor pe
parcursul vieții. Viziunile cel or doi coincid într -o privințǎ:
„confortul muncitorilor sǎraci depinde de creșterea fondurilor destinate menținerii muncii și va fi în proporție exactǎ cu
rapiditatea acestei creșteri”
9. Însǎ, lui Malthus nu i se potrivește
optimismul contemporanului sǎu c are considera: „fiecare creștere
a venitului sau stocului societǎții, ca o creștere a fondurilor de menținere a muncii și, în consecințǎ, ca o tendințǎ de ameliorare a
condiției celor sǎraci”
10. Amendamentul sǎu asupra teoriei
smithiene este urmǎtorul:
”…nu va fi un fond real și efectiv pentru menținerea
unui numǎr suplimentar de muncitori, dacǎ creșterea
stocului sau venitului unei societǎți în totalitate sau, cel
puțin, în mare parte nu este convertibil ǎ în o cantitate
proporționalǎ de hranǎ; și nu se va putea converti
atunci când creșterea a apǎrut doar ca produs al muncii
și nu ca produs al pǎmântului. O distincție în acest caz
se face, între numǎrul de mâini pe care stocul societǎții
îl angajeazǎ și numǎrul pe care teritoriul sǎu îl poate menține”
11.
Malthus studiazǎ, pe rând, beneficiile resimțite de clasa
muncitoare ca urmare a sporirii exclusiv a activitǎții

8 T. Malthus, An Essay on the Principle of Population , J. Johnson, 1st
edition, Londra, 1798, http://www.econlib.org/, cap. XVI, p. 1.
9 Ibidem , cap. XVI, p. 2.
10 Ibidem , cap. XVII, p. 1.
11 Ibidem , cap. XVI, p. 2.

24 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

manufacturiere, apoi a investițiilor suplimentare de capital în
agriculturǎ și, în final, a dezvoltǎrii comerțului exterior. Concluzia
sa era cǎ, pe termen lung, condiția celor atinși de sǎrǎcie nu se
poate îmbunǎtǎți datoritǎ „tendinței perpetue a rasei umane de a
crește peste mijloacele de subzistențǎ” ce reprezintǎ „una din
legile generale ale naturii vii, pentru care nu avem nici un motiv sǎ
ne aștept ǎm sǎ se schimbe”12.
Cercetǎrile lui Malthus pe problema sǎrǎciei reprezintǎ un
capitol original al teoriei economice clasice, care a servit drept
sursǎ de inspirație pentru cei atrași de subiectul dezvoltǎrii, sub
toate fațetele sale. Cowen și Shent on ne spun care este secretul
perenitǎții mesajului malthusian: a atras atenția asupra limitelor progresului și a dezvǎluit dimensiunea negativǎ a istoriei,
reținând -o ca pe o premisǎ necesarǎ pentru ideea de dezvoltare
13.
Cel mai frecvent, literatura econo micǎ asociazǎ numele
lui Malthus cu controversatul principiu al populației. Așa cum se poate desprinde din rândurile anterioare, concepția sa a stârnit
numeroase critici, dar și dezvoltǎri în periodele urmǎtoare. În
prezent, spiritele s -au mai calmat, fiin d pusǎ în discuție relevanța
de care se mai bucurǎ semnalul de alarmǎ tras de Malthus la
sfârșitul secolului al XVIII -lea. Reținem aici poziția
economistului distins cu premiul Nobel Amartya Sen, întemeiat ǎ
pe studiul statisticilor furnizate de Organizația Națiunilor Unite
pentru Alimentație și Agriculturǎ. De la publicarea celebrului
Eseu , producția de hranǎ și consumul pe locuitor au crescut
considerabil, tendințǎ materializatǎ în ameliorarea fǎrǎ precedent
a standardelor generale de viațǎ. Mai mult, cele mai mari creșteri
per capita ale producției de hranǎ s -au realiz at în zonele dens
populate ale lumii a t reia (în special, China, India și restul Asiei).
Într-o situație excepționalǎ se aflǎ Africa Subsaharianǎ, ale cǎrei
probleme sunt „în primul rând un r eflex al unei crize economice

12 Ibidem , cap. XVII, p. 11.
13 M.P. Cowen, R.W. Shenton, Doctrines of Development , Routledge,
Londra ș i New York, 1996, p. 21.

Capitolul I 25

generale (într -adevǎr, o crizǎ cu puternice elemente atât sociale și
politice, cât și economice) – și nu ale unei „crize a producției de
hranǎ”. Povestea producției de hranǎ face parte dintr -o situație
care trebuie analizatǎ în termeni mai largi”14. Prin urmare,
scenariile cumplite ale creșterii populației nu s -au adeverit , iar
producția de hranǎ este departe de a fi pierdut cursa cu dinamica
populației.
O altǎ intervenție recentǎ pe acest tǎrâm al analizei
economice aparține lui Oder Galor15. Acesta demonstreazǎ cǎ teza
malthusianǎ își pierde valabilitatea în prezent. Astfel, apreciazǎ cǎ
dinamica demograficǎ înregistratǎ în ultimul secol a fost una
dintre forțele de prim rang ce au impulsionat tranziția de la
stagnarea de tip mal thusianist la creșterea economicǎ. Reducerea
semnificativǎ a ratelor fertilitǎții și a creșterii populației în diferite regiuni ale lumii a permis economiilor sǎ converteascǎ o mare
parte a fructelor acumulǎrii factorilor și progresului tehnologic în
creșt erea venitului per capita. Empiric s- a demonstrat cǎ, în a
doua fazǎ a revoluției industriale, formarea capitalului uman a
jucat un rol decisiv în determinarea trendului demografic și
emergența economiilor moderne caracterizate prin creștere
economicǎ susț inutǎ.
Cu toate acestea, amenințǎrile din partea creșterii
populației au încetat sǎ ne mai înspǎimânte? Principiul enunțat de
Malthus nu a fost dat uitǎrii și a devenit fermentul unor ample
dezbateri, c ǎpǎtând expresii mai cuprinzǎtoare, în special, în
cadrul paradigmei dezvoltǎrii sustenabile. Astfel, accentul se
deplaseazǎ de la problema hranei cǎtre capacitatea mediului de a
susține suprapopularea planetei. Aproape dupǎ douǎ secole de la
apariția predicțiilor pesimiste ale lui Malthus (1994), liderii din
întreaga lume s -au întâlnit la Cairo (Egipt) pentru a discuta despre

14 A. Sen, Dezvoltarea ca libertate , Ed. Economic ǎ, București, 2004, p. 261.
15 O Galor, The Demographic Transition and the Emergence of
Sustained Economic Growth, Economics Working Papers EconWPA,
septembrie 2004, p. 15.

26 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

creșterea populației și a mijloacelor de control asupra ei. În timp
ce politicienii și ecologiștii au împǎrtǎșit opini a cǎ ritmul creșterii
populației reprezintǎ o amenințare mortalǎ pen tru mediul natural
și, prin urmare, pentru civilizațiile viitoare, economiștii și demografii s- au declarat sceptici fațǎ de aceste scenarii
catastrofale.
În ce mǎsurǎ aceste temeri sunt justificate? Cât se mai fac
resimțite în prezent ecourile teoriei malthusiene? În opinia
noastrǎ, deși timpul nu a validat prognozele lui Malthus, acesta
are m eritul de a fi ridicat probleme care, mai mult sau mai puțin
schimbate, constituie subiecte de profundǎ preocupare în vremurile noastre. Fǎrǎ a lua în discuție cauzal itatea, la nivelul
constatǎrii unor realitǎți deloc îmbucurǎtoare, remarcǎm cǎ majoritatea populației lumii încǎ trǎiește aproape de nivelul
minim al echilibrului descris de Malthus sau la nivelul de
subzistențǎ definit prin sǎrǎcie și mizerie. Populații l argi sunt
împinse cǎtre acest nivel datoritǎ pur și simplu neșansei, recoltelor slabe și faptului cǎ importul de alimente și avansul
tehnologic abia țin pasul cu explozia populației în multe pǎrți din
Africa, Asia și America Latinǎ. Mai mult, în mediul glo bal
contemporan, combinația inovațiilor tehnologice cu creșterea economicǎ rapidǎ și explozia populației a amplificat spectrul
resurselor epuizate și distrugerea habitatului ecologic al planetei.
În cadrul dezbaterilor tot mai numeroase pe aceastǎ temǎ,
ecologiștii anunțǎ deznodǎmântul fatal al omenirii dacǎ sporirea
exponențialǎ a populației și a producției materiale continuǎ într –
un timp indefinit și dacǎ progresele din științ ǎ și tehnologie nu
conduc la descoperiri revoluționare privind energia reînnoibi lǎ,
oferte mari și ieftine de hranǎ pentru a susține viața, sau privind
extinderea spațiului de cǎlǎtorie și, eventual, colonizarea altor
planete.

Iminența stǎrii staționare în viziunea lui Ricardo. Ca și
Malthus, David Ricardo se detașeazǎ de teza smith ianǎ privind
ordinea naturalǎ a progresului. Totuși, el a pornit de la o altǎ

Capitolul I 27

ipotezǎ, considerând cǎ principalul obstacol în calea creșterii
economice rezultǎ din “zgârcenia naturii”. În modelul ricardian,
contribuția acumulǎrii de capital la procesul creșterii depinde, în mod prioritar, de productivitatea muncii, care este consideratǎ mai
mare când existǎ o abundențǎ de pǎmânt fertil:
“În diferitele stadii ale societǎții, acumularea de
capital, sau a mijloacelor de a plǎti munca, se face mai
mult sau mai puțin repede și trebuie, în orice caz, sǎ
depindǎ de puterea de producție a muncii. Munca este,
în general, cea mai productivǎ, când se gǎsește pǎmânt
fertil în mare cantitate. În astfel de epoci acumularea se face adesea atât de repede încât nu se pot pr ocura
lucrǎtori cu aceeași iuțealǎ cu care se poate procura capital.”
16
Raționamentul cǎlǎuzitor este acela cǎ o astfel de
abundențǎ existǎ în țǎrile aflate în stadiile incipiente ale
dezvoltǎrii, astfel cǎ orice populație aparent excesivǎ trebuie
interpret atǎ ca un rezultat și nu ca o cauzǎ a rǎmânerii în urmǎ sau
sǎrǎciei. Sǎ urm ǎrim firul ideilor enunțate de autor:
“În coloniile noi în care se introduc artele și
cunoștințele țǎrilor civilizate, e probabil ca și
capitalurile sǎ aibǎ o tendințǎ de a crește mai repede
decât populația; […] prin urmare, este probabil cǎ în
circumstanțe foarte favorabile puterea de producție sǎ
fie mai ridicatǎ decât puterea de înmulțire a populației,
acest lucru nu poate continua mult timp, fiindcǎ
pǎmântul de culturǎ este limi tat și de calitǎți diferite, cu
fiecare fracțiune nouǎ de capital întrebuințatǎ în cultura
lui nivelul producției va fi micșorat; în timp ce puterea
de înmulțire a populației va rǎmâne aceeași.”17
Spirit avangardist, Ricardo cautǎ explicații mai profunde
asupra factorilor care pot afecta procesul lansǎrii țǎrilor pe drumul
dezvoltǎrii, în afara înzestr ǎrii cu pǎmânt fertil. În opinia sa,

16 David Ric ardo, Principiile de economie politic ǎ și de impunere ,
Editura Antet XX Press, Filipeștii de Târg (Prahova), anul 1997, p. 68.
17 Ibidem.

28 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

“nenorocirile provin din cauza relei administrații, instabilitǎții
proprietǎții și a lipsei de educație a tuturor claselo r acelei societǎți.
Ca sǎ fie fericite, aceste popoare nu au nevoie decât de a fi bine
guvernate și instruite, pentru cǎ, atunci, s -ar ajunge în mod
inevitabil la o sporire de capital mai mare decât sporirea de
producție”18. Iatǎ o idee care, deși exprimatǎ la începutul
secolului al XIX -lea, este atât de actualǎ. Citind scrierile unui
economist contemporan, Mancur Olson19, descoperim o
similitudine în opinii; acesta demonstreazǎ cǎ la sfârșit de secol
XX, ceea ce explicǎ eșecurile politicii economice și socia le puse
în practicǎ de statele mai puțin dezvoltate nu sunt factorii
structurali, greu sau imposibil de schimbat pe termen mediu și
scurt, ci problemele de ordin instituțional. Dificila guvernabilitate
a acestor societǎți este un reflex al înmulțirii grupu rilor de
interese speciale a cǎror preocupare se îndreaptǎ spre
redistribuirea avuției naționale și nu sporirea ei.
Revenind la discursul ricardian, reținem cǎ în economiile
mai mature, prin contrast, randamentele descrescǎtoare din
agriculturǎ sunt mai pr onunțate, astfel încât excesul de populație
devine mai mult o cauzǎ decât un efect al privațiunilor economice.
În acest caz, numǎrul excesiv al populației reprezintǎ o problemǎ
economicǎ datoritǎ lipsei de oportunitǎți productive pentru
angajare. Într -o astfel de situație, “populația crește mai repede
decât fondurile necesare pentru întreținerea ei. Orice sforțare de
muncǎ, dacǎ nu este întovǎrǎșitǎ de o proporționalǎ descreștere a
populației, mǎrește nenorocirea, fiindcǎ producția nu poate merge
în pas cu înmulțirea populației”20.
Remarcǎm, în rândurile precedente, convergența de idei
cu contemporanul sǎu Malthus privind iminența stǎrii staționare.
Rețeta prescrisǎ de Ricardo pentru prosperitatea unei populații

18 Ibidem , p. 69.
19 M. Olson, Creșterea și declinul națiunilor. Prosperitate, stagflație și
rigiditǎ ți sociale , editura Humanitas, București, 1999.
20 D. Ricardo, op. cit. , p. 69 .

Capitolul I 29

care își disputǎ mijloacele de subzistențǎ recomandǎ micșorarea
numǎrului sǎu ori o rapidǎ acumulare de capital. În țǎrile bogate,
în care tot terenul fertil este deja cultivat, ultimul dintre cele douǎ remedii nu e nici practic, nici de dorit, pentru cǎ rezultatul ar fi, în
cazul în care s- ar impinge aceasta foarte departe, o egalǎ sǎrǎcire
a tuturor claselor sociale. Dar în țǎrile sǎrace, unde sunt mari resurse de aprovizionare în rezervǎ din cauza pǎmântului fertil
încǎ necultivat, sporirea capitalului este singurul mijloc sigur și
eficace pentru în depǎrtarea rǎului, cu atât mai mult cu cât ar avea
efectul de a îmbunǎtǎți situația tuturor claselor sociale
21.
În esenț ǎ, raționamentul ricardian poate fi exprimat în
câteva propoziții. Pe parcursul stadiilor incipiente ale dezvoltǎrii, mǎrimea populației a fost micǎ în raport cu terenul fertil și alte
resurse naturale disponibile. În consecințǎ, acumularea capitalului,
profiturile și salariile s -au menținut relativ ridicate. Rata mare a
investițiilor a acționat ca un catalizator pentru creșterea producției și cererea de muncǎ. Acestea, la rândul lor, au condus la creșterea
populației. Întrucât pǎmântul este limitat cantitativ, rezultatul este
caracterizat prin randamente descrescǎtoare pentru unitǎțile
adiționale de muncǎ atrase în procesul de producție. Î n timp, s -a
ajuns la situația în care creșterea populației și a salariilor sǎ
absoarbǎ o parte tot mai mare din producția naționalǎ,
determinând un declin în privința profiturilor reziduale. Odatǎ ce
mǎrimea populației ocupate atinge punctul cǎruia îi core spunde o
valoare netǎ a produsului total egalǎ cu zero, se instaleazǎ starea
staționarǎ.
Dacǎ încercǎm sǎ portretizǎm autorul prin prisma creației
sale suntem tentați sǎ- l consider ǎm un pesimist. Itinerariul
economic, descris de el, care conduce la stagn are ne îndreptǎțește
sǎ gândim astfel. O privire mai atentǎ ne dezvǎluie crezul sǎu:
principala problemǎ cu care se confrunta Anglia timpurilor sale
era cea a organizǎrii și eficienței. Astfel, economistul teoretician
și practician deopotrivǎ, s- a îndrepta t cǎtre conceptualizarea

21 Ibidem.

30 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

posibilitǎții de reorganizare a unei economii în creștere, aflatǎ la
începutul unui trend demografic pozitiv și înregistrând rate ale
productivitǎții diferite în sectoarele cheie – agricultur ǎ și industrie.
Prin urmare, realist și nu pesimist, Ricardo a formulat o întrebare,
încǎ relevantǎ astǎzi pentru țǎrile în curs de dezvoltare: fiind date resursele disponibile, starea tehnologiei, natura instituțiilor, ce
ratǎ a creșterii este posibilǎ? În coordonatele stricte ale spațiului și
timpului sǎu, Ricardo a emis o tezǎ generalǎ: o ratǎ satisfǎcǎtoare
a creșterii economice poate fi garantatǎ dacǎ economia este
organizatǎ eficient, scop pentru care este necesarǎ adaptarea la
potențialul sǎu, inclusiv prin reforme economice.
Spre finalul lucrǎrii sale fundamentale, gǎsim un pasaj în
care se împletește grija pentru creșterea economicǎ cu cea
manifestatǎ fațǎ de sporirea prețurilor produselor (inflație). Oare
acest mare economist a avut viziunea stagflației? Formularea
conclusivǎ trǎdeazǎ i ntenția autorului de a da un plus de greutate
cuvintelor sale:
“Din tot ce s -a spus rezultǎ cǎ bogǎția unei țǎri poate
fi sporitǎ în douǎ feluri: utilizând o mai mare parte din
venit pentru susținerea lucrǎtorilor, ceea ce nu numai
cǎ va mǎri cantitatea , dar și valoarea produselor; sau
fǎrǎ a utiliza mai multǎ muncǎ, fǎcând însǎ acea muncǎ
mai productivǎ, ceea ce va contribui la o mai mare
abundențǎ de produse, dar nu va mǎri valoarea lor.”22
Concepția ricardianǎ s -a convertit într -un izvor nesfârșit
de inspirație pentru multe generații de economiști care s- au
succedat de la apariția sa. Alǎturi de aprecierea meritului sǎu de a
fi lǎrgit orizontul cunoașterii științei economice sau de a fi
inaugurat noi piste ale cercetǎrii, literatura de specialitate
consemneazǎ puncte de vedere mai puțin elogioase. Astfel,
modelul sǎu privind mecanismul creșterii economice este adesea etichetat ca static pentru cǎ exclude chiar și un progres modic în
agriculturǎ. Criticii sǎi au arǎtat cǎ sporirea populației în sine

22 Ibidem , p. 190.

Capitolul I 31

tinde sǎ genereze schimbǎri utile. În acest sens, Boserup23 afirma
cǎ suplimentarea într -o mǎsurǎ tot mai mare a hranei solicitate de
o populație în creștere reprezintǎ un impuls pentru trecerea de la
utilizarea extensivǎ la cea intensivǎ a pǎmântului. Premisa
principalǎ rezidǎ în ideea generalǎ a intensificǎrii care, în mod
tipic, acompaniazǎ expansiunea suprafețelor. Luându -se drept
indicator al acestei intensificǎri, perioada de timp în care terenul
rǎmâne necultivat, în agricultura modernǎ identificǎm un spectru
larg de sisteme de cultivare și tehnici tot mai eficiente.
Argumentul lui Boserup este cǎ orice efort de utilizare intensivǎ a
terenurilor fertile trebuie considerat un rǎspuns normal la
creșterea exogenǎ a populației. Într -un astfel de context,
progre sele în activitǎțile non -agricole pot compensa randamentele
descrescǎtoare din agriculturǎ.

În încheierea acestei argumentǎri privind puterea ideilor
clasicilor de a influența modul actual de percepție a creșterii și dezvoltǎrii economice, dorim sǎ nominalizǎm câteva subiecte ale
analizei lor sau concepte care au dat naștere la polemici în sânul
școlii clasice și care au reprezentat fermentul dezvoltǎrii unor
teorii viitoare. Enumerativ și f ǎrǎ a ne opri prea mult la nivelul
fiecǎrui ele ment, ne gândim la:
– Lista surselor creșterii economice – munca, natura și
capitalul – creionatǎ de fiecare dintre clasici seamǎnǎ foarte mult.
Acesta este un fond comun de idei care a fǎcut posibile sinergia
eforturilor și acordul larg în privința concluziilor. Cu profunzime,
claritate și cuvinte diferite, economiștii clasici au descris un
mecanism al creșterii bazat pe acumularea capitalului. Au pus în
luminǎ transformarea continuǎ a muncii în capital ca o
caracteristicǎ distinctivǎ a economiei de piațǎ capitaliste.

23 E. Boserup, The Conditions of Agricultural Growth: Economics of
Agrarian Change under Population Pressure , Allen and Unwin, Londra,
1965.

32 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

– Discordanța și antagonismul în privința înfǎptuirii și
susținerii creșterii economice pe perioade lungi nu atrag
discreditarea acestei școli, ci mai degrabǎ reprezintǎ o premisǎ a
constituirii unei scheme analitice mult mai cuprinzǎtoare și, deci, mai folos itoare teoretizǎrilor ulterioare. Astfel cǎ unii economiști
au fost seduși de optimismul smithian, îmbrǎ țișând accepțiunea
asupra creșterii economice ca proces cumulativ în care veniturile
pe cap de locuitor devin progresiv mai mari, de -a lungul
timpului.
24 Pentru alții a fost contagios pesimismul malthusian și
ricardian privind menținerea tendințelor pozitive pe te rmen lung.
Principiul potrivit cǎruia surplusul populației este condamnat
pieirii și legea randamentelor descrescǎtoare în agriculturǎ pe
mǎsura expansiunii suprafețelor cultivate s- au convertit în repere
pentru cei ce privesc cu scepticism mersul natural al lucrurilor,
nealterat de nici o imixtiune externǎ. Prin urmare, numitorul
comun la care putem reduce învǎțǎturile clasicilor este acela al existenței unui progres continuu, dar neuniform în timp .

24 Aceastǎ panoramǎ asupra d inamicii economice este o rezultantǎ a
concepției lui Smith vizavi de populație a cǎrei sporire alimenteazǎ
creșterea economicǎ și a credinței sale în trendul crescǎtor al
randamentelor de scarǎ. Viziunea smithianǎ a fost revitalizatǎ de Allyn
Young în luc rarea Randamentele crescǎtoare și progresul tehnic (1928).
Potrivit acestuia, randamentele crescǎtoare nu se asociazǎ doar acelor
factori de producție utilizați în industrie, ele trebuie abordate la nivelul
unei economii, ca întreg ale cǎrui componente int eracționeazǎ.
Argumentarea autorului este urmǎtoarea: existența unei piețe de
desfacere mari pentru un bun impune mecanicizarea procesului
productiv și, pe fondul sistemului de comunicare între piețe, rezultǎ
reducerea prețurilor bunurilor de capital, ceea ce faciliteazǎ
implementarea lor și în alte industrii. În anumite condiții, schimbarea va deveni progresivǎ și se va propaga în mod cumulativ; randamentele crescǎtoare și cererea elasticǎ fac ca valoarea de schimb a produselor sǎ
scadǎ pe mǎsurǎ ce se vând în cantitǎți tot mai mari.
Ulterior, ideea randamentelor crescǎtoare a fost neîntrecutǎ ca forțǎ emulativǎ în cadrul teoriilor endogene asupra creșterii economice, care
vor constitui un capitol separat al analizelor întreprinse sub coperțile acestei lucrǎri.

Capitolul I 33

– Principala fisurǎ în discursul clasic se datoreazǎ
predilecției manifestate pentru producție sau repartiție25. Bogǎ ția,
rezultat al producției și supusǎ repartiției, capǎtǎ valențe diferite
în funcție de poziția de pe care este privitǎ; poate fi un stoc sau un
flux, se apreciazǎ la nivel național (bogǎția socialǎ) sau privat
(bogǎ ția individualǎ ). Cea de -a doua verigǎ în lanțul activitǎ ții
economice, repartiția, este strâns legatǎ de prima, producția. Stocul de avuție reflectat în stadiul de dezvoltare a unei societǎți
afecteazǎ distribuția venitului între rentǎ, salariu și profit iar
modelul distribuției, la rândul sǎu, determinǎ posibilitǎțile de
creșterea economicǎ sau fluxul de avuție pe mai departe.
26

25 Reținem ca argumentare privind interesul inegal al clasicilor pentru
producție și repartiție cuvintele lui I. Pohoațǎ (în Doctrine economice
universale. Predecesori și fondatori ,ed. Gh. Zane, Iași, 1993, p. 122):
“Primii, în timp, și- l numim pe A . S m i t h î n A n g l i a ș i p e J . B . S a y p e
continent, și -au canalizat efortul spre a desluși condițiile primare ale
producției: factorii determinanți, cantitatea și calitatea acestora, volumul
și scopul producției. Ceilalți clasici, Ricardo în special, au pleca t de la
acest fond de idei ca de la un bun câștigat […] ca atare, dedicǎ cea mai mare parte a efortului problemei repartiției. Nu pentru cǎ nu l -a (sau nu
i-a) interesat producția; dar au vrut sǎ meargǎ mai departe.” De
asemenea, D. Ricardo, în S crisoare a cǎtre Malthus , din 9 octombrie
1820 (apud J.M. Keynes, Teoria generalǎ a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii și a banilor , ed. Științificǎ, București, 1970, p.42) își exprima
cu claritate orientarea: “Economia politicǎ este, în opinia dvs., o
cercetare asupra naturii și cauzelor avuției – eu însǎ cred cǎ ar trebui sǎ
fie denumitǎ o cercetare asupra legilor care determinǎ împǎrțirea
produsului între clasele care contribuie la formarea lui. Nu se poate
formula nici o lege privind cantitatea produsului, da r se poate formula o
lege acceptabilǎ ca grad de corectitudine în ceea ce privește proporțiile repartiției sale. Pe zi ce trece sunt tot mai convins cǎ o cercetare de felul
celei dintâi este zadarnicǎ și înșelǎtoare și cǎ numai ultima este
adevǎratul obiect al științei.”
26 Deși în discuțiile noastre nu i- am alocat un spațiu aparte clasicului
John Stuart Mill, nu putem trece cu vederea meritul sǎu de a fi anticipat
rolul structurii instituționale a economiei jucat în determinarea
beneficiilor distribuției. În aceastǎ viziune, în timp ce condițiile tehnice

34 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

– Un alt subiect fierbinte lansat de clasici este cel al
structurii sectorial e a economiei. Tezele anti -agriculturǎ27,

de producție (acumularea capitalului) tind sǎ determine mǎrimea
surplusului economic generat, instituțiile societǎții sunt, în primul rând,
responsabile pentru desemnarea claselor sociale care și -l vor însu și.
Mergând mai departe pe firul acestei idei, remarcǎm atitudinea criticǎ
adoptatǎ de Mill la adresa contribuțiilor teoretice ale colegilor sǎi de
breaslǎ, care în opinia sa au pornit de la premisa “invariabilitǎții
aranjamentelor sociale, multe din ele f iind prin natura lor fluctuante sau
progresive și au enunțat, cu o rezervǎ atât de micǎ de parcǎ ar fi
adevǎruri universale și absolute, propoziții care probabil nu sunt
aplicabile nici unui stadiu al societǎții, exceptându -l pe cel particular în
care scri itorul s -a întâmplat sǎ trǎiascǎ” (J.S. Mill, Principiile de
economie politicǎ, apud. J. Toye, The New Institutional Economics and
Third World Development, ed. Routledge, Londra, 1997, p.50). Ilustrativǎ pentru criticismul sǎu este concepția sa despre teor ia
ricardianǎ a distribuției întemeiatǎ pe ipoteze specifice privind drepturile
de proprietate. Mill remarca diferențele radicale existente în materie de
drepturi de proprietate asupra factorilor de producție în societǎți distincte. Reglementǎrile legislative în acest domeniu din India, Franța
sau Irlanda erau diferite de cele din Anglia și Scoția – spațiile în care s –
au conceput ipotezele analizei ricardiene. Pornind de la cazuri
particulare prezentate în cadrul unei analize comparative, Mill
formuleazǎ o concluzie privind dezvoltarea, ce dorim a fi reținutǎ și
cǎreia îi putem alǎtura atributul de generalǎ, conform cǎreia dezvoltarea
se înfǎptuiește diferit în timp și spațiu, purtând pecetea aranjamentelor
sociale fluctuante și progresive.
27 Tezele anti -agriculturǎ sunt în consonanțǎ cu conceptualizarea clasicǎ
a dezvoltǎrii în termenii “ordinii naturale a progresului”, dezvoltare ce
se produce pe fondul unei creșteri treptate, a unei evoluții dinspre
societatea agrarǎ înspre cea industrialǎ. În analizele sale asupra “creșterii
firești a belșugului”, Adam Smith a subliniat cǎ inițial capitalul utilizat
în agriculturǎ a fost mai productiv decât cel din manufacturi. Acest lucru
denotǎ cǎ într -o economie liberǎ posibilitǎțile de investiție din
agriculturǎ trebui e sǎ fie exploatate primele: “La profituri egale sau
aproape egale, majoritatea oamenilor va prefera sǎ- și plaseze capitalurile
mai curând în agriculturǎ și ameliorațiunui agricole decât în manufacturi

Capitolul I 35

nǎscute în sânul acestei școli, au folosit randamentele
descrescǎtoare din agriculturǎ ca justificare pentru a o considera
doar o etapǎ intermediarǎ în drumul spre industrializare. Peste
secole, aceastǎ concepție s- a tradus într -o perspectivǎ a
dezvoltǎrii economice care se bazeazǎ pe urmǎtoarele propoziții interdependente: dezvoltarea merge în paralel cu urbanizarea,
industrializarea și reducerea concomitentǎ a rolului agriculturii în

sau în comerț exterior” ( A. Smith, op.cit ., vol.I, p.2 56). Deși, “menirea
omului la început a fost aceea de a cultiva pǎmântul”(Ibidem), Smith
accentueazǎ necesitatea creǎrii unei legǎturi intersectoriale optime între
agriculturǎ și industrie. Cu alte cuvinte, productivitatea fermierilor al cǎror surplus de p iațǎ este schimbat cu bunuri manufacturate tinde sǎ
limiteze mǎrimea sectorului manufacturier și, prin urmare, impulsul industrializǎrii. Argumentul sǎu consta în faptul cǎ prin crearea unui
surplus în agriculturǎ se va naște pe piațǎ o cerere de bunuri și servicii
care pot fi cumpǎrate pe baza ofertei excedentare de produse agricole și
cǎ industria se va dezvolta în scopul de a satisface aceastǎ cerere în
creștere. În situația unei asemenea interdependențe sectoriale, noua
populație urbanǎ va solicita alim ente și, deci, va produce o cantitate
crescândǎ de produse manufacturate pentru a -și plǎti hrana.
Nu putem sǎ nu remarcǎm cǎ, deși Smith a vǎzut posibilitǎțile
de creștere economicǎ atât pe baza agriculturii, cât și a industriei, el a
atribuit o importanțǎ mai mare manufacturilor ca sursǎ primarǎ de
accelerare a creșterii productivitǎții. Urmǎtoarele trei motive au fost
invocate. În primul rând, în timp ce națiunile cele mai bogate și -au
depǎșit vecinii lor atât în materie de agriculturǎ, cât și de industri e, s-au
distins mai ales prin superioritatea industrialǎ. În al doilea rând,
câștigurile economice nete sunt mai mari pentru industrie datoritǎ
posibilitǎților mai largi de specializare, diviziune a muncii și randamentelor crescǎtoare. În al treilea rând, cererea de produse agricole
se va satura mult mai repede decât cea de mǎrfuri industriale, permițând astfel eliberarea surplusului de forț ǎ de muncǎ și angajarea mai
productivǎ în industrie.
Ne-am referit aici doar la concepția lui Smith, ca o completare
la ceea ce am spus în paginile precedente despre pozițiile mai categorice
anti-agriculturǎ adoptate de Ricardo și Malthus.

36 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

economie; industrializarea depinde de extragerea unui surplus din
agriculturǎ prin taxare, prețuri mici ale produselor și alte politici
similare de discriminare la nivel sectorial și național; ca un
corolar, devine necesar sǎ se protejeze industria prin taxe variate,
prețuri și subsidii deoarece exporturile de produse industriale tind
sǎ fie mai profitabile decât cele agricole; agricultura dezvoltatǎ în
ferme capitaliste de mari dimensiuni este superioarǎ cel ei din
gospodǎriile țǎrǎnești. 28
– Un alt capitol spre care și -au canalizat eforturile clasicii
este comerțul internațional. Fundamentându- și teoriile pe principii
diferite – al avantajului absolut (Smith) și al avantajului relativ
(Ricardo) – ajung la co ncluzii similare privind c alitatea
comerțului internațional de a deschide noi debușee și rolul sǎ u de
catalizator al creșterii economice. De fapt, școala clasicǎ a
popularizat ideea cǎ activitatea de export lǎrgește producția și
gradul de ocupare a forței de muncǎ și, în ultimǎ instanțǎ,
contribuie la utilizarea mai intensivǎ și alocarea eficientǎ a
resurselor subutilizate printr -o activitate strict internǎ29. De la
momentul lansǎrii acestor teorii pânǎ în prezent, remarcǎm preocupǎri continue pentru simetr ia beneficiilor resimțite de
pǎrțile implicate în schimburile internaționale; principiul
avantajului relativ, adoptat de multe națiuni de -a lungul timpului,
este generator de injustiții atunci când este aplicat de parteneri
inegali. Sub presiunea deziderat ului liberalizǎrii comerțului,
decalajele economice s- au adâncit și șansele revenirii țǎrilor

28 M. Lipton, Why Poor People Stay Poor: Urban Bias in World
Development , Harvard University Press, Cambridge, 1977.
29 Cuvintele marel ui economist iau forma unui îndemn : “Când producția
unei anumite ramuri de activitate este mai mare decât cere consumul
intern, trebuie sǎ se trimitǎ prisosul în strǎinǎtate, pentru a -l schimba cu
bunuri pentru care existǎ cerere în țarǎ. Fǎrǎ un asemenea export, o parte
din munca productivǎ a țǎrii ar trebui sǎ înceteze, iar valoarea producției
ei anuale ar scǎdea neapǎrat” (A. Smith, op.cit ., vol.I, p. 251) .

Capitolul I 37

rǎmase în urmǎ s- au îngustat, întrucât, așa cum afirma Landes,
“avuția națiunilor” este intim legatǎ de putere și poziție.30
Aprecierea noastrǎ generalǎ este cǎ esența discursului și
principiilor explicative clasice privind creșterea economicǎ,
fasonate și rafinate de „noile” școli de gândire, reprezintǎ un bun
exemplu pentru continuitatea evoluției sau filiația de idei în știința economicǎ. Teoria clasicǎ a trecut cu succes examenul timpului, a
depǎșit limita cunoașterii experimentale, perceptibile, vocația sa de a interpreta faptele fiind în unele privințe nealteratǎ și în
prezent.

I.2. Fixarea jaloanelor în cercetarea evoluției și
dezvoltǎrii economice pe term en lung

Într-un domeniu atât de amplu dezbǎtut precum creșterea
și dezvoltarea economicǎ, demersurile teoretice au urmat drumuri
dintre cele mai diferite. De fapt, nu putem vorbi despre un
consens nici în privința punctului de plecare. Fiecare teoretician s-
a înscris pe o linie de gândire consonantǎ cu structura sa
intelectualǎ, trǎdând izvoarele ideilor sale explicit, p rin
nominalizarea precursorilor sau, implicit, prin simpla perpetuare a
unor valori a cǎror paternitate este ușor de recunoscut. O mare
parte a teoriilor contemporane pornesc de la teza smithianǎ
privind naturalețea progresului societǎ ții sau de la viziunile mai
sumbre asupra unei inexorabile stagnǎri , nǎscute din teoria
malthusianǎ a populației și din legea ricardianǎ a randamentelor
descrescǎtoare în agriculturǎ. Dacǎ ne limitǎm la a merge pe firul
acestor sisteme de gândire economicǎ, cu siguranțǎ va rǎmâne în
afara preocupǎrilor noastre o bogatǎ literaturǎ, la ale cǎrei origini
se aflǎ Marx și Schumpeter. Ne referim la acei economiști car e, în

30 D. Landes, Why Are We So Rich and They So Poor?, American
Economic Review, vol. 80, 1990, pp. 1 -13.

38 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

lucrǎrile lor, au pus în discuție caracterul continuu sau
discontinuu, liniar sau neliniar al evoluției/dezoltǎrii31 economice.
Evoluția stǎ în natura lucrurilor. Schumpeter afirma cǎ
trǎsǎtura cea mai evidentǎ a fenomenelor sociale care compun un
proces unic, în diferite perioade de timp ale istoriei, este
“schimbarea lor neîncetatǎ și ireversibilǎ”32. Autorul menționat
atrǎgea atenția cǎ ideea în sine de evoluție este “perfect
independentǎ de toate aprecierile de valoare”33, dar percepția
generalǎ est e una eronatǎ: o schimbare care, în general place
tuturor, este asimilatǎ ca progres, iar una care displace este un
regres. “Asocierea naivǎ” a ideii de evoluție și progres s- a
perpetuat în secolele XVIII și XIX, însǎ grație unor cercetǎri “serioase”pe lin ia evoluționismului a dispǎrut treptat.
Evoluția proceselor economice reprezintǎ “transformǎri
structurale în formǎ ondulatorie”
34, caracterizate printr -o anumitǎ
regularitate sau ciclicitate. Aceste cicluri (echilibru delicat între
rǎu și bine) sunt în ega lǎ mǎsurǎ “cauze și efecte ale unor
schimbǎri și adapt ǎri ale structurilor din care rezultǎ nu numai
pierderi, ci și avantaje provenite din acțiuni pentru însǎnǎtoșirea
economiei. Într -adevǎr, ciclurile economice sunt cele care
contribuie, pe de o parte, l a înlǎturarea, de multe ori dureroasǎ din
punct de vedere social, a unor factori vechi necompetitivi din

31 Între evoluție și dezvoltare exist ǎ o demarcație finǎ; edificatoare în
acest sens sunt cuvintele lui Karl Pribram (în Les fondements de la
pensée économique, editura Economica, Paris, 1986, p.631): “aceste
douǎ concepte presupun cǎ evenimente succesive sunt într -un fel
pregǎtite de schimbǎrile survenite în perioada anterioarǎ. Scolasticii au
distins diferite faze ale istoriei umanitǎții dar structura ierarhicǎ rigidǎ a
concepției lor i- a împiedicat sǎ aplice ideea dezvoltǎrii în privința
succesiuni i acestor faze”.
32 J.A. Schumpeter , Histoire de l’analyse économique. L’âge classique ,
ed. Gallimard, 1983, p. 85.
33 Ibidem.
34 A. Iancu, Dezvoltarea intensiv ǎ și specializarea națiunilor , ed.
Economicǎ, București, 2003, p. 207.

Capitolul I 39

economie, iar pe de altǎ parte, la grǎbirea promovǎrii unor
elemente mai eficiente, cum sunt înnoirea produselor și
tehnologiilor și adaptarea structur ii producției la noile situații ale
resurselor disponibile”35.
De-a lungul timpului , mulți istorici și economiști s -au
simțit atrași de utilizarea ciclurilor pentru a interpreta istoria
umanitǎ ții și, mai concret, dezvoltarea acesteia. Ei au identificat
fenomene economice și sociale recurente, perioade de prosperitate
și de crizǎ, de vremuri bune și proaste. Produsul muncii lor s -a
concretizat în teorii ale ciclurilor care încearcǎ sǎ identifice
cauzele, impulsurile inițiale (șocurile), mecanismele de propag are
sau dezvoltare și rațiunile de încetare a acțiunii forțelor motrice aflate în spatele unei succesiuni neîntrerupte de etape, în care
sfârșitul uneia marcheazǎ începutul alteia.
Capitalismul , în perioada sa de existențǎ , ne oferǎ
suficiente exemple de r epetare a faptelor, cu neregularitǎți și
diferențe sau cu regularitǎți și asemǎnǎri, care concurǎ la înțelegerea fenomenelor trecute și încurajeazǎ prognozele pe
termen scurt și lung. Teoreticienii ciclurilor lungi s -au aplecat
asupra studiului trecutului, ca prin extrapolare sǎ configureze
viitorul; exercițiile lor intelectuale au țintit cǎtre anticiparea
evenimentelor și încercarea de a le orienta. Atitudinea nu a fost
una de a constata mersul lucrurilor, ei au urmǎrit ca, printr -o
permanentǎ conexiune tr ecut-prezent -viitor, sǎ gǎseascǎ soluții.
De pildǎ, cu toate cǎ faza unui ciclu caracterizatǎ prin prosperitate
este probabil sǎ se repete specialiștii subliniazǎ nevoia de acțiuni
conștient e pentru a crea condițiile favorabile nașterii sale sau,
dimpotriv ǎ, pentru a înfrunta criza și a contracara efectele sale.
Prin urmare, teoria economicǎ actualǎ nu mai este supusǎ
influenței descoperirilor din domeniul fizicii (sec. XVII -XVIII)
privind recurența fenomenelor naturale. Tezele ciclurilor
economice și soci ale mecanice sau automate au ieșit din peisajul
cercetǎrilor prezente. Acum se recunoaște cǎ reeditarea

35 Ibidem , p. 210.

40 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

fenomenelor ciclice poate avea cauze variate: obiective sau
subiective, economice, tehnologice, politice, culturale, deliberate
sau inconștiente, natura le sau istorice, interne sau externe etc.
Fenomenele ciclice pot fi mǎsurate statistic sau econometric, dar
pot fi descrise și prin abstractizare teoreticǎ sau istoricǎ .
Interesant este cǎ în mișcarea repetitivǎ a fenomenelor
economice diferența este lait motivul. Astfel cǎ diferite sunt
conceptele și metaforele care denotǎ aceastǎ stare a lucrurilor: unde, valuri, fluxuri și refluxuri, etape, faze etc. De asemenea, la
nivelul observației empirice , ciclurile lungi nu sunt identice și se
reiau dupǎ o cronologie neregulatǎ. În plan teoretic, aceastǎ realitate ce curge în valuri a inspirat economiști de facturi diferite.
Mozaicul de idei rezultat a favorizat o mai profundǎ cunoaștere în
domeniu.
Din polemica pe tema ciclicitǎții economice reținem în
acest capi tol contribuțiile unor pionieri: Karl Marx, Nikolai
Kondratiev și Joseph Schumpeter. Analiza noastrǎ nu se încheie
însǎ aici, în capitolul al doilea vom acorda atenție curentelor
neomarxiste și neoschumpeteriene cu intenția de a înfǎțișa o
teorie a creșter ii și dezvoltǎrii economice formulatǎ de pe alte
poziții decât cele ortodoxe.

I.2.1. J.A. Schumpeter și procesul distrugerii creatoare

Opera schumpeterianǎ este o schemǎ a evoluției,
construit ǎ pentru a reflecta caracterul fluctuant al variabilelor
economice în timp. Schumpeter face distincția între schimbǎrile
continue, ale termenului scurt, și cele discontinue specifice
perioadelor lungi de timp, atenția fiindu- i atrasǎ de ultima
categorie. În opinia sa, inovațiile în domeniul tehnologiei și gestiunii întreprinderii sunt responsabile pentru alternanța
perioadelor de expansiune și contracție în activitatea economicǎ.

Capitolul I 41

Detașarea de valorile în spiritul cǎrora s- a format este
frapantǎ. Ion Pohoațǎ ne spune, concis și clar, în ce a constat
“erezia” acestui mare economist:
“Istoria doctrinelor economice îl reține pe Schumpeter
în primul rând prin teoria sa, a dinamicii și ciclurilor
economice; clǎditǎ la nivel macro -economic, în
manierǎ keynesistǎ, dar cu o logicǎ aparte […]
Schumpeter aruncǎ prima sfidare fațǎ de știința
economicǎ din care s -a adǎpat. Mutǎ centrul de
greutate al analizei de la echilibru la schimbare; în loc
de a cǎuta condițiile echilibrului, cerceteazǎ legile dinamicii, metamorfozei economice.”
36
În deplin acord cu opinia citatǎ, vom puncta pe parcursul
câtorva pagini tezele care, prin originalitatea lor , i-au adus
notorietate autorului. Punctul de plecare este analiza istoricǎ și
statisticǎ a ciclurilor care a cǎpǎtat contur în lucrarea sa
fundamentalǎ din 1912, întregindu- se pe parcursul o perelor
ulterioare, din 1939 și 1942. În Business Cycles (1939) ,
Schumpeter introduce ciclul lung pe care îl numește Kondratiev.
Însǎ, teza care a provocat numeroase ecouri pe terenul teoriilor
dezvoltǎrii economice este cea a distrugerii creatoare (1942).
Potrivit acesteia, crizele sunt fazele în care firmele se adapteazǎ la
noile condiții și evoluția capitalismului este un proces marcat de
“mutații economice”. La capitolul “predecesori”, autorul îi
menționeazǎ pe Darwin și Marx.
Economistul austriac susți nea în Business Cycles cǎ
studiul ciclurilor de afaceri echivaleazǎ cu “analiza procesului
economic al erei capitaliste”, întrucât “ciclurile nu sunt ca
amigdalele, lucruri separabile ce ar putea fi considerate
independente, ci sunt ca bǎtaia inimii, esenț a organismului care
scoate în eviden țǎ aceste cicluri ”37. Anterior, în 1930, subliniase

36 I. Pohoa țǎ, Doctrine economice universale. Contemporani. , fundația
Gh. Zane, Iași, 1993, p. 192.
37 J.A. Schumpeter, Business Cycles , McGraw -Hill Co., New York,
1939, p. 1.

42 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

importanța ciclurilor de maniera urmǎtoare: “este realmente
evident cǎ tratând ciclurile economice, ne ocupǎm de toate
elementele fundamentale ale vieții economice din societatea
capitalistǎ și suntem siguri cǎ ne vom întâlni în drumul nostru,
practic, cu toat e marile probleme.”38
Pe terenul literaturii dezvoltǎrii economice, numele lui
Schumpeter este “legat de noțiunile gemene “inovație” și
“întreprinzǎtor” .39 Recunoscut ca fiind creatorul “teoriei
inovațiilor”, a definit conceptul ca atare prin intermediul funcțiilor
de producție: “dacǎ schimbǎm forma funcției de producție, prin
modificarea factorilor, avem o inovație”, atunci “definim pur și
simplu inovațiile ca stabili rea unei noi funcții de producție”40. În
categoria inovațiilor se înscriu variațiile importante și nu cele infinitezimale marginale din sistemul economic, respectiv schimbǎrile istorice și ireversibile în maniera de a face lucrurile,
precum: schimbǎrile în metodele de producție și transport, în
organizarea industrialǎ sau în producerea unui nou articol sau
identificarea de noi piețe de desfacere/ aprovizionare. De inovații
depind perioadele recurente de prosperitate din mișcarea ciclicǎ și
forma pe care o îm bracǎ progresul în societatea capitalistǎ.
Schumpeter explica ciclul economic prin intermediul “stimulului”
inițial al inovațiilor, care se manifestǎ în situații “ne -expansive” și
care imprimǎ afacerilor o tendințǎ ascendentǎ, urmatǎ de una
descendentǎ. Pr in aceasta, teza schumpeterianǎ contrazice
concepția clasicǎ privind obiectivitatea apariției expansiunii și a
convertirii sale în crizǎ și depresiune.
De fapt, Schumpeter se dezice de valorile clasice ale
științei economice mai de timpuriu. Devotat sieși, autorul adesea
aprofundeazǎ puncte de vedere exprimate în lucrǎri mai vechi.

38 J.A. Schumpeter, “Los Ciclos Economicos de Mitchell” în Ensayos ,
ed. Oikos -Tau S.A., Barcelona, 1951 (1930), p. 78.
39 I. Adelman, Theories of Economic Growth and Development ,
Stanford University Press, Stanford, 1961, p. 94.
40 Ibidem , p. 88.

Capitolul I 43

Aducem în sprijinul acestei afirmații un fragment din 1912 în care
este minunat înfǎ țișatǎ relația strânsǎ, pânǎ la contopire, dintre
inovație și dezvoltarea economicǎ:
“”noua co mbinație” [a forțelor materiale de
producție] poate în timp sǎ creascǎ din cea veche prin
ajustǎri continue fǎcute cu pași mici, aceasta este cu singuranțǎ o schimbare, poate o creștere, dar niciodatǎ
un nou fenomen sau o dezvoltare în sensul nostru. […]
și noile combinații apar discontinuu, atunci fenomenul
ce caracterizeazǎ dezvoltarea apare. […] Dezvoltarea
în sensul nostru este definitǎ ca realizarea de noi combinații.”
41
Deci, care este sensul dat de Schumpeter dezvoltǎrii?
Dezvoltarea este un fenomen d istinct, complet strǎin de ceea ce se
poate observa în mișcarea circularǎ sau în tendința lucrurilor cǎtre
starea de echilibru. Este o schimbare spontanǎ și discontinuǎ ce
distorsioneazǎ echilibrul atins în perioadele precedente.42 Mai
plastic, dezvoltarea nu este similarǎ “creșterii organice graduale a
unui arbore” și nici nu are aceeași regularitate ce caracterizeazǎ
creșterea arborilor; capitalismul crește în salturi iar mișcǎrile sale
au o asemenea frecvențǎ încât pare sǎ se manifeste o periodicitate
fatalǎ. Dupǎ o crizǎ, dezvoltarea nu se reia din punctul atins
anterior, este un proces care îngroapǎ pe vecie valorile vechi lasând loc altora noi, schimbǎ condițiile fundamentale din cadrul
sistemului economic și este, în principal, opera unor oameni noi.
Acesta este contextul în care Schumpeter își apleacǎ
atenția asupra întreprinzǎtorului, privit ca agentul care introduce noile combina ții de factori productivi, construiește noi
întreprinderi și realizeazǎ inovații . Întreprinzǎtorul nu trebuie sǎ
fie, în mo d necesar, inventatorul unor noi produse sau investitorul

41 J.A. Schumpeter, Teoria del desenvolvimiento economico , FCE, 1941
(1912), p. 65- 6.
42 Într-o astfel de accepțiune asupra dezvolt ǎrii, teoria închinatǎ ei nu este
nimic mai mult decât studiul fenomenelor și proceselor sub incidența
cǎrora aceasta intrǎ.

44 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

(cel care are aport de capital). În capitalism existǎ un mecanism
care permite indivizilor sǎ acționeze ca întreprinzǎtori, fǎrǎ sǎ
deținǎ în prealabil m ijloacele necesare; important cu adevǎrat est e
spiritul de inițiativǎ și nu proprietatea asupra mijloacelor de
producție.
Sǎ urmǎrim pe parcursul rândurilor urmǎtoare firul ideilor
avansate de Schumpeter în lucrǎrile sale. A considerat inovațiile
ca fiind factorul economic cel mai important în schim bǎrile
capitalismului; modul în care apar inovațiile și maniera în care
sunt absorbite de sistemul economic era suficient pentru a explica
“revoluțiile economice continue care sunt caracteristica principalǎ
a istoriei economice”. Simplu și concis, mesajul transmis de
Schumpeter contemporanilor sǎi și posterioritǎții poate fi redat prin douǎ fraze : în primul rând, capitalismul este un sistem în
evoluție și problemele sale fundamentale sunt o consecințǎ a
acestui fapt; în al doilea rând, aceastǎ evoluție nu o glindește
efectele factorilor externi (inclusiv, factori politici) și interni (creșterea lentǎ a capitalului sau a populației) asupra procesului
capitalist “decât în acea specie de mutații economice, îndrǎznesc
sǎ folosesc un termen biologic, cǎreia i s- a dat numele de
inovație”
43. În acest peisaj conceptual, fluctuațiile economice sunt
înfǎțișate ca o “înlǎnțuire cauzalǎ obiectivǎ care își urmeazǎ
automat drumul sǎu”, sub “efectul apariției de noi întreprinderi în
condițiile celor existente anterior”. Succe siunea faptelor reflectǎ
perioade finite , în care activitatea economicǎ atinge apogeul,
urmate de intervale de timp în cadrul cǎrora economia ia o turnurǎ
descendentǎ (depresiunea); durata și gravitatea acestei ultime
tendințe se aflǎ sub semnul creativitǎ ții întreprinzǎtorilor. Roadele
eforturilor lor se materializeazǎ în ascensiunea afacerilor, a cǎrei
vigoare este direct influențatǎ de procesul absorbției inovațiilor.
Relația schumpeterianǎ între inovații – noi întreprinderi – noi

43 J.A. Schumpeter, op. cit. , p. 9, 12.

Capitolul I 45

produse și fazele ciclu lui economic stǎ la baza explicației
fluctuațiilor “valului de afaceri”44.
Într-un alt plan al analizei, autorul distinge cǎ investițiile
masive în capital se realizeazǎ de o manierǎ neregulatǎ în timp;
teza sa este cǎ noile întreprinderi apar în clustere care se alǎturǎ
celor mai vechi și pe care le eliminǎ în lupta de concurențǎ. În
concluzie, noile întreprinderi apar în grup ca rezultat al inovațiilor,
în mijlocul unei lupte dintre nou și vechi. Victoria va fi
întotdeauna de partea “noului”, forța și rap iditatea rǎspândirii sale
constituind, prin intermediul investiției capitaliste, un impuls pentru creșterea economicǎ
45. Deci, apariția uneia sau a mai
multor întreprinderi faciliteazǎ apariția altora și aceasta la, rândul
sǎu, a unui grup de firme, din ce în ce mai numeros. Explicația
autorului este centratǎ pe inovație: intrarea pe pia țǎ a unor
întreprinzǎtori noi se realizeazǎ în perioade dificile, la început
sunt puține persoanele care posedǎ calitǎți de conducere, dar pe
mǎsurǎ ce “pionierii” avanseazǎ, alți întreprinzǎtori le urmeazǎ
exemplul, întâmpinând mai puține obstacole, dar având
perspective de a obține profituri mai mici, pânǎ când inovația se
banalizeazǎ și este larg acceptatǎ. În situația în care condițiile
inițiale sunt mai puțin potrivnice, calitǎ țile de a conduce afacerile
și de a implementa inovațiile sunt mai puțin necesare și, în consecințǎ, tendința de apariție a întreprinderilor în grup va fi mai
voalatǎ, la fel ca și mișcarea ciclicǎ. Produsele apar de aceeași
manierǎ ca întreprinderil e, în masǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ se
produc mǎrfuri foarte asemǎnǎtoare care sunt oferite pe piațǎ
aproape simultan. Oferta bogatǎ determinǎ reducerea prețurilor și
pune capǎt expansiunii, lǎsând loc apariției crizei și depresiunii.

44 J.A. Schumpeter: “Procesul, în totalitatea sa, funcționeazǎ neînc etat,
în sensul cǎ întotdeauna va exista o revoluție sau [se va produce]
absorbția rezultatelor revoluției, împreunǎ formând ciclurile de afaceri ”,
Capitalism, Socialism and Democracy , Harper Colophon ed., New
York, 1975, p.83.
45 Ibidem , p. 214 -17.

46 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Schumpeter definea o cri zǎ ca “un proces în care viața
economicǎ se adapteazǎ noilor condiții”. Aceastǎ concepție este
un ecou al teoriei lui Juglar. Portretizarea fǎcutǎ de Schumpeter
predecesorului sǎu trǎdeazǎ simpatia pentru ideile avansate de el:
“este cel care a descoperit continentul; insulele vecine, mai mulți
autori le descoperiserǎ înaintea lui”46; morfologia modernǎ a
ciclurilor în termeni de faze, ne spune Schumpeter, dateazǎ din
186247. De primǎ importanțǎ, conchide autorul, este diagnosticul
pus asupra naturii depresiunii, exprimat prin propoziția celebrǎ:
“cauza unicǎ a depresiunii este prosperitatea”. Aceasta înseamnǎ
cǎ depresiunile nu sunt decât adaptǎri ale sistemului economic la
situații creat e de perioadele de prosperitate care le preced, și cǎ, în
consecințǎ, pr oblema fundamentalǎ a analizei ciclului se reduce la
cunoașterea cauzelor perioadelor de prosperitate; chestiune pe
care Juglar nu a lǎmurit -o satisfǎcǎtor48. Aruncând o privire de
ansamblu asupra operei schumpeteriene , sesizǎm semnificația
realǎ a acestor afirmații: fusese menirea lui, sǎ explice, prin teze
asupra ciclurilor, întreprinzǎtorului, inovațiilor și “distrugerii
creatoare”, cele mai intime mecanisme ale prosperitǎ ții sau,
altfel spus, ale evoluției însoțite de dezvoltare .
Pânǎ aici am pendulat în tre operele schumpeteriene cu
scopul de a extrage esența teoriei sale asupra dezvoltǎrii. În mod
special, ne vom opri asupra celei de -a treia mari lucrǎri,
Capitalism, socialism și democrație , publicatǎ în 1942 și revizuitǎ
în 1950. Cu aceasta se încheie demersul sǎu științific pe terenul
dinamicii economice într -o notǎ surprinzǎtoare , ca întreaga lui
creație, verdictul sǎu fiind: “imposibilitatea capitalismului de a supraviețui”. Germenele rǎului se aflǎ chiar în succesul acestui
sistem; instituțiile socia le care îl protejeazǎ sunt subminate ,

46 J.A. Schumpeter, Histoire… , p. 484.
47 1862 este anul public ǎrii lucrǎrii Les Crises commerciales et leur
retour p ériodique en France, en Angleterre et aux Etats -Units , al c ǎrei
autor este Cl ément Juglar .
48 J.A. Schumpeter, op. cit ., p. 484.

Capitolul I 47

lasând loc condițiilor potrivnice supraviețuirii sale. Ca rezultat,
Schumpeter “distinge cu claritate socialismul ca urmaș legitim”49
al capitalismului. Era un prognostic nefericit, un avertisment
împotriva percepției l argi asupra cursului evenimentelor. Voia sǎ
spunǎ cǎ analiza sa obiectivǎ conducea la concluzii comparabile cu situația în care un medic prezice cǎ pacientul sǎu va muri, fǎrǎ
ca sǎ- și doreascǎ acest lucru.
În plus faț ǎ de prognosticul polemic și reiterar ea pozițiilor
adoptate în operele anterioare privind capitalismul ca sistem
evolutiv sau întreprinzǎtorii și inovațiile , aportul esențial al cǎrții,
reper de neșters al gândirii schumpeteriene, este expresia desǎvârșitǎ datǎ “distrugerii creatoare”. Ideea este prezentǎ și în
lucrǎrile precedente, dar devine un capitol distinct al analizei sale
în 1942. Sǎ ne reamintim cuvintele autorului: “procesul
distrugerii creatoare constituie caracteristica esențialǎ a
capitalismului”
50. În aceasta constǎ în definitiv c apitalismul și
toatǎ întreprinderea capitalistǎ trebuie sǎ se muleze pe ea pentru a supraviețui”. Este un proces cunoscut și sub numele de “mutație industrialǎ” care revoluționeazǎ neîncetat structura economicǎ din
interior, “distrugând fǎrǎ întrerupere pe cea veche și creând
continuu una nouǎ”
51; Schumpeter sublinia “perenitatea furtunii
distrugerii creatoare”, ale cǎrei efecte sunt observabile în deschiderea de noi piețe, lansarea unor noi bunuri de consum sau
materii prime, noi metode de producție și transport. Aceasta este
rațiunea pentru care distrugerea creatoare este “impulsul
fundamental care pune și menține în mișcare mașina capitalistǎ”;
“progresul tehnic” capitalist nu înseamnǎ altceva decât
distrugerea capitalului la nivelurile la care penetreazǎ concurența
noilor mǎrfuri sau a noilor metode de producție. Pentru Schumpeter întreprinderea și progresul tehnic capitalist sunt în

49 J.A. Schumpeter, C apitalism… , p. 95.
50 Ibidem , p.83.
51 Ibidem .

48 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

mod esențial unul și același lucru sau, altfel spus, primul a fost
forța propulsoare pentru cel de -al doilea.
Încheiem anali za noastrǎ asupra operei schumpeteriene cu
câteva aprecieri legate de metoda cercetǎrii. Aceasta, ca și fondul ideilor sale, îl transformǎ pe Schumpeter într -un eretic al științei
economice, a cǎrei creație originalǎ nu a rǎmas fǎrǎ ecouri. Fixând cadrul a nalizei economice în istorie, Schumpeter a deschis
noi orizonturi pe linia cercetǎrilor asupra dezvoltǎrii economice, inspirând, în mod special, pe cei care și -au asumat identitatea de
evoluționiști sau neoschumpeterieni.
Ce au considerat noii economiști demn de reținut și de
continuat prin travaliul lor? Schumpeter fǎcea cunoscut din
Introducerea la Business Cycles cǎ “istoria generalǎ (socialǎ,
politicǎ și cultural ǎ), istoria economicǎ și, mai particular, istoria
industrialǎ nu sunt doar indispensabile, ci realmente sunt
contribuțiile cele mai importante la înțelegerea problemelor
noastre”, în timp ce “alte materiale și metode, teoretice și
statistice, sunt doar subordonate și, mai mult, sunt inutile fǎrǎ
istorie”
52. În capitolul VI, gǎsim un paragraf care vine sǎ
întǎreascǎ ideea enunțatǎ anterior, subliniind importanța
fundamentalǎ a viziunii istorice asupra procesului de evoluție
ciclicǎ și denumind aceastǎ viziune “istoria argumentatǎ”
(“reasoned history”) sau “clarificatǎ conceptual”: “ceea ce
încercǎm sǎ înțelegem [este] schimbarea economicǎ într -un timp
istoric, existǎ puține exagerǎri în a spune cǎ scopul ultim este pur
și simplu o istorie argumentatǎ (=clarificatǎ conceptual), nu este o
istorie doar a crizelor, nici a ciclurilor, nici a undelor, ci a
procesului economic sub toate aspectele sale…”53. Prin urmare,
ierarhia stabilitǎ de Schumpeter este urmǎtoarea: tehnica
principalǎ de cercetare economicǎ este istoria (deși subiectul sǎu
este, în esențǎ, un proces unic în timpul istoric), apoi discursul
teoretic, statistica și, în cele din urmǎ, sociologia economicǎ.

52 J.A. Schumpeter, Business Cycles.. , p. 13.
53 Ibidem , p.220.

Capitolul I 49

Schumpeter, înainte sǎ fi fost avocat, economist, sociolog,
matematician sau econometrist, a fost istoric; fǎrǎ nici un dubiu,
opera sa este o istorie argumentatǎ (“reasoned history”). Econom etristul Jan Tinbergen considera cǎ “în Business Cycles
[…] se întâlnește o atitudine mentalǎ cu privire la opera econometricǎ nu atât de criticǎ”, însǎ spațiul alocat acestui tip de
cercetare este destul de modest comparativ cu cel dedicat
descrierii fapt elor și aspectelor instituționale.
54 Sǎ vedem ce avea
sǎ spunǎ și Seymour E. Harris în aceastǎ privințǎ: “în multe
declarații, [Schumpeter] a subliniat cǎ matematica și econometria
sunt calea viitorului. Chiar dacǎ a încercat cu adevǎrat sǎ studieze
matemat ica, niciodatǎ nu s- a folosit de ea în scrierile sale”.
Suntem înclinați sǎ credem cǎ Schumpeter nu a subestimat
valențele matematicii și ale noilor metode statistice și econometrice
55, dar nu le -a considerat adecvate scopului sǎu. Spre
finalul carierei sa le, în Histoire de l’analyse économique , a
devenit mai tranșant demonstrând c ǎ nu se aflǎ printre cei care au
împǎrtǎ șit euforia “revoluției econometrice”: “construcția
teoreticǎ trebuie sǎ preceadǎ lucrǎrile statistice; ea se ocupǎ cu

54 J. Tinbergen, Schumpeter y la Investigacion Cuantitativa en la
Economia, apud Seymour.E. Harris (coordonator), Schumpeter,
cientifico Social, ed. O ikos-tau S.A., Barcelona, 1965, p. 128, 130.
55 J.A. Schumpeter: “Astfel, econometria nu este deloc același lucru cu
statistica economic ǎ. Ea nu mai trebuie identificatǎ cu ceea ce numim
teoria economicǎ generalǎ, chiar dacǎ o bunǎ parte din aceastǎ teorie are
un pronunțat caracter cantitativ. Econometria nu mai trebuie consideratǎ
ca un sinonim al aplicǎrii matematicilor în economie. Experiența aratǎ
cǎ fiecare dintre aceste trei puncte de vedere, cel al statisticii, cel al teoriei economice și cel al matem aticii este o condiție necesarǎ, dar nu și
suficientǎ în sine, pentru înțelegerea realǎ a relațiilor cantitative în viața
economicǎ modernǎ. Unificarea celor trei puncte este cea care dǎ
puterea. Și aceastǎ unificare constituie econometria .” în Econometric a,
vol.1, 1933, p. 2 apud M. Beaud, G. Dostaler, Gândirea economic ǎ de
dupǎ Keynes , Eurosong&Book, București, 2000, p. 101.

50 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

formularea postulate lor și nu de rezultate ” 56. Neînțelegerea
acestui lucru implic ǎ riscul formǎrii unei științe economice lipsite
de teorie.

I.2.2. Ciclicitatea economicǎ și crizele în viziunea
lui Marx

Ideile lui Marx pe aceastǎ temǎ nu au fost foarte bine
sistematizate, fapt ce a stârnit o remarcǎ celebrǎ din partea a
nimeni altuia decât Schumpeter: “teoria ciclurilor a rǎmas marele «capitol nescris» al operei sale”
57. Toate teoretizǎrile realitǎții
capitaliste se aflau în raport, direct sau indirect, cu viziunea sa asupr a fenomenului ciclic. Acest “capitol nescris” ar fi trebuit sǎ
reprezinte rezumatul întregii sale analize asupra capitalismului.
Teoriile “marxiste” ale ciclului trebuie atribuite autorilor lor și nu lui Marx; acești autori au fost tentați sǎ dezvolte, por nind de la
Marx, idei personale și au furnizat, mai mult, substitute ale capitolului nescris decât o reconstituire a sa
58.
Printr -o scurtǎ incursiune pe terenul teoriei dezvoltate de
Marx, vom încerca sǎ evidențiem orizonturile pe care acesta le- a
deschis î n analiza ciclicitǎ ții. În opinia sa, ciclul industrial a
apǎrut în momentul în care industria deținea o pondere în
producția totalǎ superioarǎ sectorului primar, vânzǎrile cǎtre
exterior le depǎșeau pe cele cǎtre piața internǎ și începea sǎ se manifeste c oncurența între națiunile industriale. Pe acest
considerent s -a bazat Marx când a susținut cǎ nu au existat cicluri
industriale în fazele incipiente ale capitalismului, datând prima
crizǎ industrialǎ în 1825. Ciclurile parcurg mai multe faze, criza
fiind doar una din ele, cea pe care Marx a analizat -o amplu,
calificând -o ca: soluții violente momentane la contradicțiile

56 J.A. Schumpeter, Histoire… , p. 533.
57 Ibidem , p. 493.
58 Ibidem , p.494.

Capitolul I 51

existente sau erupții violente care restabilesc pentru moment
echilibrul zdruncinat59. Criza capitalistǎ este un proces de
distrugere a valor ilor de utilizare și schimb – prin reducerea
prețurilor și prin întreruperea procesului productiv – favorabil
înmulțirii efectivelor armatei industriale de rezervǎ și a
falimentelor.
Prin urmare, accepțiunea lui Marx asupra crizei este
foarte clarǎ: nu re prezintǎ un fenomen permanent, ci doar o fazǎ a
ciclului industrial. Interesat de geneza ei, autorul aprecia ca
fundamentale conflictul dintre raporturile sociale de producție
sau contradicția dintre caracterul social al producției și însușirea
individualǎ a rezultatelor sale. Criza se declanșeazǎ când starea
conflictualǎ respectivǎ atinge anumite cote pe fondul: tendinței
legic e de reducere a ratei de câștig, contradicției dintre
subconsum și supraproducția de mǎrfuri, supraacumulǎrii de
capital sau invest ițiilor excesive și disproporției dintre sectoarele
productive.
Deși în opera lui Marx nu existǎ un tratament special al
ciclului economic, abundǎ referințele la “ciclul industrial” și la
crize, care acoperǎ deplin tema. Marx a observat cǎ industria
timpu lui sǎu, pe care o numea “modernǎ”, avea un “curs vital”
sub forma unui “ciclu decenal”:
“Cursul caracteristic al industriei moderne, și anume
ciclul decenal (întrerupt de mici oscilații), cu perioade
de activitate medie, supraproducție, crizǎ și stagnare,
depinde de formarea constantǎ, absorbția mai rapidǎ
sau înceatǎ, și re- formarea armatei de rezervǎ a
surplusului populației. […] Asemenea astrelor care,
odatǎ puse într -o mișcare definitǎ , o vor repeta
întotdeauna, se întâmplǎ și cu producția socialǎ de îndatǎ ce este aruncatǎ în aceastǎ mișcare de
expansiune și contracție alternante. Efectele, la rândul
lor, devin cauze și […] întregul proces, care

59 K. Marx, Fr. Engels, Opere , vol. 25, partea I, Ed. Poli ticǎ, București,
1968, p.252, apud I. Pohoaț ǎ, Doctrine economice… , p. 204.

52 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

întotdeauna își reproduce propriile condiții, ia forma
unei periodicitǎți. Când aceastǎ periodicitate este
consolidatǎ […] generarea unui surplus relativ al
populației – surplus în raport cu nevoile medii ale
expansiunii capitalului – este o condiție necesarǎ a
industriei moderne.”60
Așadar creșterea economicǎ, fundamentatǎ pe acumularea
capitalului, este însoțit ǎ, în mod inerent, de “transformarea
permanentǎ a unei pǎrți a populației muncitoare în forțǎ de muncǎ
neocupatǎ sau parțial ocupatǎ”61. “Armata de rezervǎ” este
recrutatǎ, în mǎsurǎ mai micǎ sau mai mare, pe parcursul fazelor ciclului industrial. Marx asim ila ciclul decenal, vital sau industrial,
la care fǎcea referire fǎrǎ deosebire, pe rând, cu circuitul global al capitalului. Pe parcursul acestui circuit capitalul îmbracǎ trei
forme: lichid, productiv și comercial. Economistul a analizat
capitalismul în ansamblul sǎu, de la cumpǎrarea și instalarea
mijloacelor de producție și a forței de muncǎ de cǎtre posesorul
capitalului bǎnesc, la producția de mǎrfuri și obținerea plusvalorii
-în producția industrialǎ – și, în final, circulația sau desfacerea
mǎrfurilo r și realizarea câștigurilor.
Rotația capitalului este normalǎ, neîncetatǎ și desfǎșuratǎ
sub impulsul necesitǎții de a realiza plusvaloare și de a prilejui
acumularea de capital. Obiectivul ultim nu este consumul, ci
obținerea câștigului și reinvestirea s a în capital constant și variabil
nou. Însǎ, consumul solvabil sau cererea efectivǎ pentru ceea ce
se oferǎ condiționeazǎ continuarea producției și reproducției
62.

60 K. Marx, Capital: A Critique of Political Economy, ed. Charles H.
Kerr and Co., Chicago, vol. I, 1906 (1867), http://www.econlib.org/, p.
694-5.
61 Ibidem , p. 695.
62 “Cauza ultim ǎ a tuturor crizelor reale este întotdeauna sǎrǎcia și
consumația restrânsǎ a maselor, care acționeazǎ în sens contrar tendinței
producției capitaliste de a dezvolta forțele productive ” (K. Marx, op. cit. ,
vol. III, 1909 (1894), p. 472). Repartiția conflictual ǎ a veniturilor în
societate înzestreazǎ cu putere de cumpǎrare excesiv de mare pe unii

Capitolul I 53

Reluarea ciclului industrial presupune privirea în unitatea lor a
producției și circulației s au a celor trei faze în care capitalul
dobândește forme diferite iar întreruperea acestui circuit
semnificǎ o crizǎ particularǎ (bǎneascǎ, productivǎ, comercialǎ),
care dacǎ se aprofundeazǎ și extinde se transformǎ într -o crizǎ
generalǎ.
Marx considera co ntinuitatea ciclului industrial ca o fiind
o trǎsǎturǎ caracteristicǎ a producției capitaliste, aflatǎ sub
incidența “bazei tehnice”63. Respectiv, circuitul capitalului
constant reprezenta fundamentul material pentru crizele periodice sau, altfel exprimat, durata timpului necesar pentru rotația și
reînnoirea acestui capital determina lungimea ciclului industrial.
Este cunoscut faptul cǎ în fiecare proces de producție sau în fiecare an se uzeazǎ și se reînnoiește doar o parte din capitalul fix.
De asemenea, nu se introduc elemente noi pânǎ când cele
existente nu se uzeazǎ sau nu se recupereazǎ investiția inițialǎ,
ceea ce constituie un obstacol pentru asimilarea rapidǎ a
mijloacelor de producție mai performante. Potrivit concepției
marxiste, progresul științei , urmându- și cursul sǎu, face ca
înlocuirile sǎ nu însemne repunerea în forma originarǎ a mijloacelor de producție, ci doar în formǎ revoluționatǎ.
Concurența este unul din factorii care obligǎ la reînnoirea
capitalului fix într -un ritm mai rapid decât cel al vieții naturale,
însǎ principalul factor motor, în acest sens, e constituit de crize.
Succint, mecanismul descris de autor este urmǎtorul:
mǎsura în care se dezvoltǎ modul capitalist de producție este
dictatǎ de dinamica volumului valoric și duratei d e viațǎ a
capitalului fix angajat; rotația capitalului fix constituie baza materialǎ sau tehnicǎ a crizelor periodice și a ciclului economic.
Crizele sunt punctul de plecare pentru o investiție majorǎ nouǎ ,

(clasa capitaliștilor, minoritarǎ) și o slǎbește pe altora (clasa muncitoare,
majoritarǎ). Caracterul limitat al consumului restrânge posibilitǎțile de
creștere economicǎ.
63 Ibidem , vol.II, 1909 (1885), p. 116.

54 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

ceea ce înseamnǎ cǎ în perioadele nefaste se aflǎ germenii
prosperitǎ ții ulterioare.
Nu putem încheia acest capitol al discuțiilor noastre, al
cǎrui protagonist este, în fond, un clasic al științei economice, fǎrǎ
sǎ facem câteva aprecieri referitoare la semnificația și specificul
creației sale în rapor t cu mesajul clasic liberal. Marx nu a gǎsit
nimic sacru în legǎturǎ cu piața, nici nu a cǎutat așa ceva; nu a crezut în existența unei mâini invizibile care ghideazǎ întreaga
omenire cǎtre mai bine. Pentru el, piața era un simplu aranjament
social pe care clasa capitaliștilor îl modela astfel încât sǎ- și
maximizeze profiturile. În aceste circumstanțe, “legile” comportamentului economic elogiate de alți economiști clasici nu
surprindeau un aspect esențial al realitǎții capitaliste: maniera în
care muncitoru l este legat de produsul sǎu. Corespunzǎtor lui
Marx, muncitorilor li se cuvenea ceea ce creau; capitalismul însǎ,
nega în mod constant rǎsplata lor dreaptǎ.
Dintr -o astfel de perspectivǎ, Marx se îndepǎrteazǎ de
linia dominantǎ a economiei politice clasic e. Pe terenul teoriei
creșterii economice, a adoptat o opinie diferitǎ privind
acumularea capitalului, considerând cǎ atunci când se face
excesiv (supraacumulare) este o frânǎ a dinamicii economice.
Însuși capitalul reprezenta sursa primarǎ a conflictului social,
cauza dezvoltǎrii inegale și a crizelor succesive din economia capitalistǎ. A recunoscut creșterii economice înfǎptuite în
sistemul capitalist meritul de a fi provocat schimbǎri fǎrǎ
precedent în calitatea vieții oamenilor; cu toate acestea, sistem ul
capitalist era sortit eșecului datoritǎ unui proces istoric inexorabil generat de conflictul relațiilor dintre clasele sociale. Discrepanța
dintre viziunea sa și a celorlalți clasici rezultǎ din convingerea cǎ
oamenii nu sunt subiecți pasivi ai moștenir ii lor biologice sau
entitǎți lipsite de rațiune care se adapteazǎ forțelor economice și
socio -culturale dincolo de a avea vreo posibilitate de control, ci
participǎ activ la schimbarea propriilor vieți prin acțiunea socialǎ. Marx postula cǎ, în evoluția s ocietǎții, conștiința oamenilor s -a
dezvoltat odatǎ cu nevoile lor, istoria nefiind altceva decât o

Capitolul I 55

continuǎ transformare a naturii umane. Problema capitalismului
este cǎ toți indivizii se strǎduiesc sǎ își eploateze la maxim
potențialul, dar sunt efectiv blocați de o structurǎ socialǎ
contradictorie conceputǎ pentru a prezerva status quo- ul.
Raportat la etapele anterioare ale formelor de organizare
socio -economicǎ precapitaliste, Marx considera sistemul
capitalist ca fiind mult mai productiv, în pofida pr etinsei naturi
exploatative. Structura economic ǎ și social ǎ a sistemului degaja
un potențial uimitor de generare a schimbǎrii tehnologice.
Burghezia, clasa dominantǎ în cadrul sistemului, era preocupatǎ
de dinamismul tehnologic întrucât însǎși existența sa depindea de
abilitatea de a revoluționa în mod constant relațiile de producție. În acest proces, dorința de supraviețuire a întreprinzǎtorilor
cǎutǎtori de profituri va fi acompaniatǎ de competiția intensǎ a
capitalurilor, conducând eventual la expansiune a peste granițe.
Astfel, burghezia dinamicǎ a rǎspândit semințele dezvoltǎrii din țǎrile avansate industrial cǎtre colonii și alte regiuni subdezvoltate.
Predicția lui Marx, conform cǎreia capitalismul se va
extinde din Europa cǎtre restul lumii, s -a bazat pe credința
fundamentalǎ cǎ modul capitalist de producție conținea o nevoie
inerentǎ de piețe de bunuri și capital mereu în expansiune.
Aceastǎ mișcare cǎtre exterior se datora tendinței legice de
scǎdere a ratei profitului în țǎrile capitaliste avansate. În viziunea
lui, expansiunea capitalistǎ era deopotrivǎ necesarǎ și brutalǎ,
constructivǎ și destructivǎ.
Într-adevǎr, în perioada urmǎtoare, țǎrile capitaliste
industrializate au dobândit și și -au consolidat poziția de lideri
mondiali. La începutul pri mului rǎzboi mondial, au fost acaparate
de ultimele convulsii ale colonizǎrii, acesta fiind primul semn al
declinului lor. Ordinea mondialǎ le -a fost și mai potrivnicǎ atunci
când marxismul a devenit doctrina dominantǎ pentru o treime din
populația lumii. În prezent, suntem în a treia fazǎ post -marxistǎ,
cea a retragerii marxismului socialist și rǎspândirii concomitente a capitalismului și economiei libere de piațǎ cǎtre toate colțurile
lumii.

56 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

De asemenea, se poate considera cǎ, de- a lungul timpului,
expansiunea forțelor productive din societǎțile capitaliste mature
a determinat constituirea unei structuri sociale mai complexe
decât cea teoretizatǎ de Marx. Societatea actualǎ este departe de a
fi împǎrțitǎ în douǎ clase ostile; o varietate de noi clase mijl ocii
au apǎrut pe baza ocupațiilor ce necesitǎ instruire tehnicǎ, științificǎ și profesionalǎ. În același timp, proletariatul a
înregistrat câteva câștiguri semnificative din secolul al XIX -lea
pânǎ în zilele noastre, astfel cǎ perspectiva unei revoluții a clasei
muncitoare în toatǎ lumea a dispǎrut. Rǎmâne adevǎrat, totuși, cǎ
în sânul sistemului capitalist se contureazǎ tendințe contradictorii,
precum îmbunǎtǎțirea acceleratǎ a anumitor dimensiuni ale
condiției umane și globalizarea sǎrǎciei.

Afinitǎ ți intelectuale între Marx și Schumpeter.
Revenind la s ubiectul asumat în acest capitol, dezvoltarea
economicǎ discontinuǎ sau ciclicǎ, studiatǎ de pe pozițiile istoriei,
ne propunem sǎ nominalizǎm punctele de confluențǎ ale gândirii
acestor doi heterodocși a i științei economice. Schumpeter a
preluat de la Marx metodologia și principiile teoretice, care i -au
orientat pașii pe tǎrâmul unor raționamente și concluzii similare.
Admirația sa fațǎ de moștenirea științificǎ lǎsatǎ de Marx este
evidentǎ, dar cu toate acestea nu se declarǎ un socialist ci doar un
marxist conservator din Statele Unite; este de înțeles preferința
pentru o astfel de etichetǎ în mediul academic al Universitǎții
Harvard , unde opera lui Marx nu stârnea prea mari pasi uni.
Apropierea lui Schumpeter de premergǎtorul sǎu, Marx,
poate fi argumentatǎ prin urmǎtoarele:
– Un punct comun, general și fundamental, se detașeazǎ din
viziunea asupra sistemului capitalist ca mod de producție evolutiv,
dinamic, tranzitoriu, a cǎrei dezvoltare conduce la distr ugerea și
înlocuirea sa cu socialismul
64. Cea mai evidentǎ afinitate între cei

64 J.A. Schumpeter: “Poate capitalismul s ǎ supraviețuiasc ǎ? Nu. Nu cred
cǎ poate. […] propriul sǎu succes de a stabili instituțiile sociale care îl

Capitolul I 57

doi economiști privește dorința de a sonda adâncurile
capitalismului; ambii pretindeau cǎ stǎpânesc cunoașterea “legilor
celor mai generale” (Marx) sau “strǎpung suprafața” lucru rilor
(Schumpeter) pentru a înțelege funcționarea sistemului.
– În al doilea rând, recurența ciclurilor economice este
consideratǎ de ambii economiști o trǎsǎturǎ a dezvoltǎrii capitaliste
bazate pe acumulare.
– Concurența, în opinia lui Marx, este “focul” care
animeazǎ capitalismul sau “motorul esențial al economiei burgheze”, este o luptǎ neîncetatǎ prin care se urmǎrește anihilarea
adversarilor; pentru Schumpeter, concurența dǎ identitate
capitalismului, este “procesul distrugerii creatoare” care, prin
revoluționarea structurilor economice din interior, demoleazǎ ceea
ce este vechi și anacronic și instaureazǎ noul
65.
– Schimbarea tehnologicǎ, îmbunǎtǎ țirea sau înlocuirea
capitalului fix sunt fundamental e pentru cadența ciclurilor
industriale și pentru progresul economiei capitaliste, potrivit lui
Marx; Schumpeter considera “inovația tehnologicǎ” ca fiind “impulsul fundamental care pune și menține în mișcare motorul
capitalist”. În plus, Schumpeter acordǎ atenție întreprinzǎtorului,
subiectul social fundame ntal în dezvoltarea capitalismului cu spirit
aventurier, iubitor al riscului și încrezǎtor în succesul inovației sale; nu este în mod necesar un burghez, însǎ se poate converti într -unul,
nu este intotdeauna înzestrat cu mijloace de producție sau capital lichid pentru a iniția o afacere, dar cu siguranțǎ are spirit de lider și
acceptǎ riscul de a pǎși pe drumuri noi.

protejeazǎ și creeazǎ “inevitabil” condițiile în care nu va fi capabil sǎ
supraviețuiascǎ și disting cu claritate socialismul ca urmaș legitim ”,
Capitalism… , p. 61.
65 J.A. Schumpeter: Concurența “în realitatea capitalist ǎ spre deosebire
de cea descrisǎ de cǎrți […] vine dinspre noile mǎrfuri, noile tehnologii,
noile surse de aprovizionare, noul tip de organizare” și afecteazǎ nu
profiturile sau veniturile firmelor existente, ci existența lor, Capitalism… , p. 84.

58 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

La ambii economiști întâlnim o teorie a ciclurilor, bazatǎ
pe observarea și raționalizarea realitǎții, ceea ce conduce la
formularea unor apre cieri teoretice și istorice foarte credibile
asupra procesului istoric al capitalismului și mecanismului intern
esențial.
Finalizǎm aceastǎ suitǎ de argumente aduse în sprijinul
afinitǎții intelectuale dintre Marx și Schumpeter cu precizarea cǎ, în
viziune a lor, teoria este o abstractizare, o generalizare
fundamentalǎ pentru înțelegerea fenomenelor. Metoda împǎrtǎșitǎ
de cei doi este teoretico -istoricǎ și, doar în secundar, fac apel la
date statistice și exemplificǎri pentru a -și susține tezele.

I.2.3. V ersiunea lui Nikolai Kondratiev

Istoria cercetǎrii ciclurilor lungi ale capitalismului începe
sǎ curgǎ odatǎ cu primele observații asupra fenomenului fǎcute de
englezul Hyde Clark (1874); alții vǎd în operele lui Marx (1867)
sau marxistului rus Parvus (1896) punctul de plecare pe acest drum. Indiferent cine a remarcat pentru prima datǎ existența fluctuațiilor
economice lungi ( cu o duratǎ de aproximativ 50 de ani ), analișt ii
moderni pornesc adesea de la Kondratiev; afirmațiile lui Freeman și Louca sunt relevante în acest sens: “în pofida importanței
scriitorilor precedenți, Kondratiev a fost cel care a pus bazele
cercetǎrii, datoritǎ faptului cǎ lucrǎrile sale au fost mai complete”,
cu un solid suport empiric și o metodologie sofisticatǎ
66.
Ne simțim datori cu o explicație în legǎtur ǎ cu ordinea
aleasǎ în abordarea temei. Am început demersul nostru pe terenul
teoriilor ciclurilor economice cu Schumpeter nu pentru cǎ a fost
primul care a studiat aceastǎ temǎ. Nu am urmǎrit strict
cronologia acestor teorii, ci relevanța lor pentru cercetarea

66 C. Freeman, F. Louca, As Time Goes By. From the Industrial
Revolu tions to the Information Revolution, Oxford University Press,
2002, p. 74.

Capitolul I 59

dezvoltǎrii economice. Filiația în privința ideilor între Marx,
Kondratiev și Schumpeter îi conferǎ acestuia din urmǎ atuul de a
trece prin filtrul rațiunii sale afirmațiile predecesorilor sǎi. Cu toate acestea, opera schump eterianǎ nu este doar o sintezǎ a
precedentelor, autorul înzestrat cu un ascuțit spirit critic a inovat mult pe aceastǎ temǎ.
Revenind la subiectul nostru, în primul rând, gǎsim în
literatura economicǎ semnale clare (prin contribuțiile lui Marx și Juglar) privind manifestarea unor fluctuații economice pe
perioade medii, așa- numitele cicluri industriale sau comerciale.
Ulterior, economistul sovietic Kondratiev
67 a demonstrat cǎ existǎ
o mare probabilitate de recurențǎ în activitatea economicǎ pe
termen lung. Fǎcând uz de metodele matematico -statisticǎ și
istorico -descriptivǎ, autorul menționat a depistat cǎ de la finalul
secolului al XVIII -lea și pânǎ în momentul publicǎrii lucrǎrii sale
(anii 1920) s -au succedat faze ascendente și descendente,
compunând douǎ cicluri lungi și jumǎtate.
Kondratiev a perceput în cadrul fiecǎrei unde schimbǎri
economice semnificative. Studiul întreprins pentru cazul Angliei
și Franței i -a permis sǎ depisteze patru “regularitǎți empirice”.
Prima se referǎ la faptul cǎ, înainte cu aproximativ douǎ decenii
de începerea unei faze ascendente din cadrul unui ciclu lung, se
observǎ o înviorare a sferei invențiilor tehnice. În timpul acestei
faze se implementeazǎ în industrie invențiile concomitent cu
reorganizarea relațiilor de producție. De asemenea, demararea
unui ciclu lung coincide, de regulǎ, cu întețirea relațiilor
economice mondiale. În al doilea rând, perioadele undelor
ascendente sunt mai bogate în turbulențe sociale și viraje în viața
societǎții (revoluții, rǎzboaie) decât cele d escendente. A treia
constǎ în faptul cǎ fazele descendente sunt acompaniate de o
depresiune prelungitǎ în agriculturǎ; și ultima , ciclurile lungi sunt
parte, al ǎturi de cele medii, într-un proc es unic al dezvoltǎrii

67 N. Kondratiev, The Long Waves in Economic Life , Review, II, 4, 1979
(1926), p. 519- 62.

60 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

economice. Ciclurile medii se încadreazǎ în fazele celor lungi, de
maniera în care crizele și depresiunile devin mai profunde și acute
în fazele descendente și invers, expansiunea și apogeul sunt mai
persistente în fazele ascendente.
În construirea unui model teoretic al dezvoltǎrii,
Kondratiev pleacǎ de la prezumția cǎ sistemul capitalist tinde
cǎtre echilibru, chiar dacǎ fluctuațiile ondulatorii sunt prezente în
fiecare perioadǎ; un sistem capitalist în continuǎ evoluție își
schimbǎ propriul nivel de echilibru. Altfel spus, “echilibrul
mobil” e ste o consecințǎ fireascǎ a fluctuațiilor care perturbǎ
întregul sistem și îi imprim ǎ tendințe crescǎtoare sau
descrescǎtoare. Pentru Kondratiev, schema simplificatǎ a realitǎții
bazatǎ pe concepția marshallianǎ despre echilibru este esențialǎ în
înțeleger ea originilor ciclurilor lungi. În cadrul acestei scheme,
autorul recurge la opinia lui Marx exprimatǎ în legǎturǎ cu baza
materialǎ a ciclurilor. Astfel, faza ascendentǎ este cea a unei
construcții intensive de bunuri de capital și a unor modificǎri
radic ale a organizǎrii forțelor productive fundamentale din
economie; în cadrul ei, nivelurile reale ale elementelor economice
se abat de la echilibrul existent, depǎșindu -l. Faza descendentǎ
este o perioadǎ calmǎ din punct de vedere al înlocuirii și acumulǎrii de bunuri de capital iar mǎrimile reale ale elementelor
economice tind cǎtre nivelul echilibrului existent, rǎmânând totuși inferioare lui. Prin urmare, ciclurile lungi sunt procese care
determinǎ abaterea sistemului capitalist de la echilibru; procese,
pe parcursul cǎrora, se schimbǎ însuși echilibrul cǎtre niveluri
mai înalte, de regulǎ.
Acesta este mecanismul de înfǎptuire a dezvoltǎrii
economice. O dezvoltare neliniarǎ în care perioade antagonice se
succed, binele aducând rǎul și rǎul, binele. Sǎ reved em poziția
autorului cu privire la factorii care instaleazǎ și destramǎ faza
prosperitǎții în mișcarea ciclicǎ a sistemului economic:
– la nivelul primei etape a circulației, economisirea,
abundența de capital bǎnesc, dezvoltarea instituțiilor de
credit, rat ele scǎzute ale dobânzii;

Capitolul I 61

– în sfera producției , investițiile mari în bunuri de
capital, acumularea continuǎ pe perioade lungi;
schimbǎrile radicale în condițiile producției și în viața economicǎ, inovațiile (implementarea invențiilor)
tehnologice și dezvo ltarea unor noi forțe productive;
– în a doua etapǎ a circulației , lupta pentru noi piețe,
lǎrgirea pieței mondiale prin încorporarea de noi țǎri și
regiuni, ascuțirea luptei de clasǎ, revoluțiile îndreptate
cǎtre desființarea relațiilor socio -economice înve chite
care frâneazǎ dezvoltarea și conflictele armate ce cresc consumul neproductiv și perturbǎ ritmul de acumulare al
capitalului.
Istoria umanitǎții a fost și este obiectul unei periodicizǎri,
fie cǎ ne referim la cele trei “valuri” în cadrul cǎrora au d eținut
ponderea majorǎ, pe rând, agricultura, industria și serviciile, fie la
ciclurile lungi numite Kondratiev în memoria celui care le -a
studiat. Mai mult, Marx și Juglar ne conving prin operele lor cǎ oscilațiile activitǎții economice prezintǎ regularitǎți și pe termen
mediu. Polemica dezvoltǎrii economice fluctuante nu vizeazǎ atât
existența unei atare dezvoltǎri și se îndreaptǎ mai mult spre
mecanismul prin care se înfǎptuiește. Întrebǎrile obsedante care
bântuie mințile specialiștilor în cǎutarea de n oi și noi rǎspunsuri
sunt: Ce provoacǎ trecerea de la o fazǎ la alta a unui ciclu lung? Invențiile și difuzarea lor generalizatǎ sau lupta de clasǎ? Factori
exogeni sau endogeni? Ce poate fi asimilat drept factor exogen?
Care este rolul jucat de revoluțiil e tehnologice, rata câștigurilor și
a acumulǎrii capitalului, de spiritul întreprinzǎtor și creativ? În ce fazǎ ne situǎm în prezent? Mult așteptata undǎ ex pansivǎ de la
începutul mileniului III ce va antrena? Rate importante de creștere și prosperitatea capitalismului sau criza sa finalǎ?
Problematica ciclurilor lungi formulatǎ de marii apostoli
ai cugetǎrii economice
68 – Marx, Kondratiev și Schumpeter – a

68 La dezbaterile pe tema ciclurilor lungi au participat, la începutul
secolului al XX -lea, ș i alți specialiști ale c ǎror cercetǎri au fost

62 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

stârnit o multitudine de formulǎri și poziții teoretice, de -a lungul
timpului. Cu ce a contribuit ea la edificarea unei viziuni
alternative asupra dezvoltǎrii, vom vedea în cadrul secțiunii
dedicate evoluționismului a capitolului al II -lea.

I.3. Semnificația revoluției keynesiste pe terenul
teoriilor creșterii și dezvoltǎrii economice

Exegeți, mai mu lt sau mai puțin pǎrtinitori, și- au pus
întrebarea cu ce și, uneori, dacǎ a revoluționat Keynes gândirea
economicǎ dominantǎ. Vom încerca sǎ conturǎm un rǎspuns
manifestând atenție pentru orizontul temporal vizat, ce depǎșește

subordonate unor interese politico- practice: pe de o parte marxiștii,
Parvus, Kautski, Van Gelderen, Trotsky și în cealaltǎ tabǎrǎ, cei care nu
împǎrtǎ șeau valorile marxiste, Lescure, Aftalion, Moore, Laton, C assel.
Este de reținut, reacția agresivǎ a liderului Partidului Internațional
Comunist, Leon Trotsky, la adresa manierei favorabile de prezentare a
capitalismului de cǎtre economiștii burghezi și reformiști. Trotsky
recunoștea cǎ sistemul capitalist parcur ge perioade de crizǎ și întremare,
asemenea omului care aspirǎ și expirǎ alternativ și cǎ, deși suferǎ din
pricina fluctuațiilor, nu moare, ci trǎiște în senilitate. În 1923, preluând date din Times , fundamenta faimoasa curbǎ a dezvoltǎrii capitalismului
pe parcursul ultimilor 138 de ani (raportați la 1923), în cadrul cǎreia a
delimitat cu claritate cinci “perioade”, care coincid cu fazele descrise de
Kondratiev. Curba dezvoltǎrii avea însǎ alurǎ descendentǎ, nu
ascendentǎ și, în ultima perioadǎ (dupǎ 1914) , spunea autorul, a reflectat
tendința de prǎbușire a capitalismului. Trotsky concepea echilibrul ca un
fenomen complicat în care capitalismul construiește, distruge și
reconstruiește; crizele rupeau și restabileau echilibrul, în egalǎ mǎsurǎ.
Aceste opinii contravin teoriei dezvoltate de Kondratiev care, bazându –
se tot pe definiția clasicǎ a lui Marx, considera criza ca o rupturǎ a
echilibrului într -un sistem schimbǎtor; și rezultatul dezechilibrului sau
crizei era lichidarea temporarǎ a contradicțiilor ex istente și restabilirea
echilibrului, de regulǎ la niveluri mai înalte.

Capitolul I 63

perioada contemporan ǎ lui, re spectiv pentru perenitatea ideilor
keynesiste. Nu putem începe aceastǎ argumentare fǎrǎ a preciza
cǎ pretenția de a fi revoluționat registrul economic a fost emisǎ, în primul rând, de autorul însuși, care în timp ce lucra la cartea sa
emblematicǎ – Teoria generalǎ – își descria produsul muncii sale
astfel: „o carte de teorie economicǎ ce va revoluționa în mare mǎsurǎ – nu imediat, presupun, dar în cursul urmǎtorilor zece ani
– felul în care lumea judecǎ problemele economice.”
69
Prezenta rea lucruri lor de aceastǎ manierǎ, îi poate aduce acuza de
lipsǎ de modestie, însǎ evoluțiile ulterioare pe terenul economiei
îi legitimizeazǎ poziția.
Citind opera keynesistǎ remarcǎm o atitudine de respect,
de luare aminte și nu de respingere totalǎ a ceea ce au gândit și
scris precursorii sǎi. Manifest a simpatie și atașament fațǎ de
avantajele tradiționale ale individualismului care, în opinia sa,
„constituie instrumentul cel mai puternic pentru crearea unui
viitor mai bun”70, dar consider a cǎ extinderea atribuțiilor statului ,
chiar și temporar, reprezenta „condiția funcționǎrii încununate de
succes a inițiativei individuale”.71 La modul succint exprimat,
statul trebuie „sǎ exercite o influențǎ cǎlǎuzitoare asupra
înclinației spre consum, în parte prin sistemul sǎu de impunere, în
parte prin fixarea ratei dobânzii și în parte, eventual, pe alte
cǎi.”72 Keynes ne dezvǎluie motivele pentru care se erijeazǎ într –
un avocat al dirijismului în lucrarea: Essays in Persuasion .
Însuflețit de o credințǎ deplinǎ în capacitatea sistemului ca pitalist,
condus inteligent , de a permite atingerea scopurilor economice la
modul cel mai eficient, comparativ cu alte sisteme alternative, Keynes, conștient de calitatea sa de formator de opinii, atr ǎgea

69 J.M. Keynes, în scrisoarea adresat ǎ lui G.B.Shaw , 1 ianuarie 1935, apud
L. Stroja, Cuvânt înainte la Teoria general ǎ a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii și a banilor , Editura Șt iințificǎ, București, 1970 (1936), p. 22.
70 J.M. Keynes, Teoria general ǎ…, p. 382.
71 Ibidem .
72 Ibidem , p. 380.

64 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

atenția asupra necesitǎții fundamentǎrii unei organ izǎri sociale
care sǎ nu aducǎ, în numele eficienței, jertfa unui mod de viațǎ al
oamenilor nesatisfǎcǎtor. Deci, respingerea laissez -faire-ului nu
poate fi catalogatǎ ca o îmbrǎțișare a planificǎrii de tip birocratic,
popularǎ în țǎrile socialiste și în c urs de dezvoltare.
Schimbarea de paradigmǎ este o consecințǎ fireascǎ a
crizei profunde din anii ’30 ce a zguduit întreaga economie
mondialǎ și care nu putea sǎ rǎmânǎ fǎrǎ ecouri în planul teoriei. Emulația optimismului smithian s -a diluat treptat, fǎcând loc unui
scepticism acut privind funcționarea economiei pe baza unor
mecanisme obiective cu virtuți de autoîntreținere. Privitǎ sub
aspectul genezei, opera – Teoria generalǎ – în care concepția
keynesistǎ își gǎsește cea mai clarǎ și completǎ exprimare, este un
produs sintetic al acestui moment istoric al capitalismului.
Credem cǎ ar fi nedrept și neîntemeiat sǎ ne oprim aprecierile
aici, întrucât ea depǎșește cu mult acest statut , având meritul de a
fi prefigurat probleme cu care capitalismul se confruntǎ și în
prezent.
Cu toate cǎ teoria dominantǎ a fost sancționat ǎ sever de
realit ǎți, Keynes este moderat în afirmații: „critica noastrǎ la
adresa teoriei economice clasice acceptate a constat nu atât în a
gǎsi fisuri în logica analizei sale, cât în a relev a cǎ premisele de la
care pornește tacit nu sunt întrunite decât rareori sau niciodatǎ, ceea ce are drept urmare cǎ ea nu poate rezolva problemele
economice ale lumii reale.”
73 Spiritul de revoluționar este trǎdat
atunci când neagǎ cu hotǎrâre cea mai vehiculatǎ caracteristicǎ a teoriei clasice – universalitatea. Postulatele predecesorilor sǎi sunt
„aplicabile numai unui caz special și nu cazului general […]. Mai mult, caracteristicile cazului special pe care îl are în vedere teoria
clasicǎ nu sunt cele ale societǎții economice în care trǎim de fapt,
rezultatul fiind cǎ învǎ țǎtura ei este înșelǎtoare și dezastruoasǎ
dacǎ încercǎm sǎ o aplicǎm la datele realitǎții.”
74 Astfel, Keynes

73 Ibidem .
74 Ibidem , p. 41.

Capitolul I 65

delimiteazǎ situația particularǎ în care teoria clasicǎ poate fi
repusǎ în drepturi -dupǎ ce volumul global al producției atinge
nivelul corespunzǎ tor ocupǎrii depline – de cea generalǎ, a
subutilizǎrii forței de muncǎ. Pe ce se bazeazǎ Keynes când își numește teoria sa generalǎ? În prelungirea argumentelor
anterioare, mai putem adǎuga urmǎtoarele notații. Demonstrația sa nu se îndreaptǎ spre a arǎta automatismul echilibrului și
ocupǎrii deplinǎ, ci posibilitatea ca sistemul (economiei
monetare) sǎ atingǎ echilibrul pentru orice nivel de ocupare. F ǎrǎ
a desconsidera soclul teoretic clasic, își fundamenteazǎ
construcția pe postulate noi (de exemplu, pri matul consumului
comparativ cu acela al economiilor), care îi dau mai multǎ trǎinicie.
Încheiem acest capitol al discuțiilor noastre cu aprecierea
că, raportată la gândirea economică premergătoare, concepția lui
J.M. Keynes despre economia contemporană de piață reprezintă o
realizare de excepție, fără a întruchipa desigur, perfecțiunea. Meritul principal al teoriei generale a lui Keynes îl constituie
curajul de a demola dogme anacronice (iluzia autoreglării
spontane a economiei de piață) și realismul cu car e a cercetat
aspectele negative ale realității economice din sec. XX și anume instabilitatea și dezechilibrele din economia țărilor dezvoltate.

I.3.1. Dezvoltarea economicǎ în spiritul lui Keynes

Analiza keynesian ǎ a avut o influențǎ profundǎ și de
duratǎ asupra teoriei și practicii dezvoltǎrii economice. Inspirat,
Singer remarca diviziunea intelectualǎ provocatǎ de Keynes: “unii
economiști ai dezvoltǎrii sunt keynesiști, alții anti -keynesiști.
Împǎrțirea în keynesiști și anti -keynesiști se aplicǎ atât

66 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

economiștilor dezvoltǎrii cât și celor preocupați de alte aspecte
ale economiei”75.
Dorim sǎ facem o precizare de la început: preocupǎrile lui
Keynes din cadrul Teoriei generale nu erau îndreptate cǎtre țǎrile
în curs de dezvoltare, pledoaria sa a țintit cǎtre rezolvarea unei
probleme acute a țǎrilor dezvoltate -subocuparea forței de muncǎ
pricinuitǎ de marea crizǎ economicǎ din anii `30. Într -o astfel de
opticǎ, Teoria generalǎ pare a fi un capitol desprins dintr -o teorie
mai amplǎ a “depresiunii economice” prin ipotezele asumate, conceptele analitice cheie și prescripțiile politice, a cǎror
relevanțǎ sporește atunci când sunt privite în contextul particular
al economiilor industriale afectate de depresiune (precum Anglia
anilor `30).
Aplicații pertinente ale principiilor macroanalitice
keynesiene întâlnim în abordarea unor teme variate:
– contabilitatea venitului național și teoretizarea
creșterii economice;
– rolul statului comparativ cu al pieței în dezvoltarea
economicǎ;
– rolul investițiilor și al ec onomiilor în procesul
dezvoltǎrii; – macroanaliza economiei deschise;
– posibilitatea atingerii echilibrului intern și extern prin
stabilizare și ajustare.
Ne vom opri, pe parcursul a câtorva rânduri, asupra
meritului lui Keynes de a fi fundamentat contab ilitatea modernǎ a
venitului național și de a fi impus PNB ca indicator de prim rang
pentru oglindirea creșterii și dezvoltǎrii economice. Accentul pus
de Keynes pe agregatele macroeconomie ex post și pe conceptele
de consum, economii și investiții sunt ar gument e clare în sprijinul
elogiilor exprimate. Relația dintre contabilitatea național ǎ, ce

75 H.W. Singer, What Keynes and Keynesianism Can Teach Us About
Less Developed Countries , în A. P. Thirlwall, Keynes and Economic
Development , ed. St. Martin's Press, New York, 1987, p. 70.

Capitolul I 67

evalueazǎ principalele fluxuri anuale globale, și analiza
macroeconomicǎ keynesistǎ, ce descrie interdependențele dintre
agregatele unui sistem economic național, e ste reciprocǎ.
Conturile Naționale sunt considerate descendente ale analizei keynesiene, pentru cǎ aceasta a oferit cadrul conceptual necesar
construirii și utilizǎrii lor. Și invers, materialele statistice au servit la comensurarea principalelor mǎrimi, r elații și funcții keynesiste.
Printre cele mai remarcabile influențe se numǎrǎ, însǎ,
capacitatea viziunii keynesist e de a fi trezit conștiința
economiștilor și decidenților politici în privința faptului cǎ,
inclusiv o economie în creștere sau care prezint ǎ semnalmentele
echilibrului macroeconomic poate cǎdea pradǎ unui dezechilibru grav, precum șomajul. În analiza keynesistǎ, procesul creǎrii de
locuri de muncǎ este corelat cu procesul general de expansiune a
venitului național sau producției naționale, de ci, creșterea
economicǎ este privitǎ în termenii unei mișcǎri dinspre echilibrul subocupǎrii cǎtre cel propriu ocupǎrii depline. Aplicabilitatea
ideilor keynesiste, exprimate pe aceastǎ linie, pentru țǎrile în curs
de dezvoltare este condiționatǎ de simili tudinile ce se pot stabili
între șomajul involuntar , observat în Anglia anilor `30, și tratat de
Keynes, pe de o parte, și formele reale de șomaj structural , care
continuǎ sǎ afecteze aceastǎ categorie de țǎri, pe de altǎ parte. Din nefericire, experiența țǎrilor rǎmase în urmǎ sugereazǎ cǎ o
creștere rapidǎ a venitului național nu se traduce în creșteri corespunzǎtoare ale ocupǎrii și salariilor. În general, situația
ocupǎrii în aceste țǎri s- a dovedit a fi mult mai dificil de controlat
decât în țǎrile ind ustrializate.
De fapt, discursul keynesian pe aceastǎ temǎ a generat ca
replici teorii ale surplusului forței de muncǎ și șomajului deghizat. În mod special, teoria șomajului deghizat se considerǎ cǎ are
afinitǎ ți intelectuale cu economia keynesistǎ, prin faptul cǎ a fost
dezvoltatǎ inițial de Joan Robinson – studentǎ și colaboratoare a
lui Keynes. Conceptul de șomaj deghizat a fost folosit pentru a
descrie situația sectorului rural din țǎrile subdezvoltate. Teoria lui
Lewis este edificatoare pentru demonstrarea faptului cǎ segmente

68 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

largi ale forței de muncǎ angajate în agriculturǎ contribuiau cu
foarte puțin la producția acestui domeniu. Ragnar Nurkse (1953
nominaliza șomajul cronic printre factorii “fruntași” , care
întrețineau “cercul vicios al sǎrǎciei” sau “echilibrul la niveluri
joase”. Șomajul în mediul urban din țǎrile avansate și cel rural , cu
care se confruntau țǎrile rǎmase în urmǎ, erau invocate ca
justificǎri pentru politicile intervenționiste publice. Prin contrast, paradigma neoclasicǎ predica pentru credința cǎ ocuparea deplinǎ
se va dobândi prin ajustǎri automate, intervenția statului fiind o
anatemǎ pentru valorile sale.
Keynes a militat pentru politicile monetare și fiscale
expansioniste și pentru rolul activ al statului în combaterea
șomaju lui. Similar, Rosenstein -Rodan (1943) prescria planificǎri
coordonate ale investiției publice în scopul industrializǎrii, care
aveau ca efecte colaterale pozitive absorbirea șomerilor de cǎtre
industriile nou create și stabilirea premiselor creșterii econo mice
echilibrate. Pe de altǎ parte, în diagnosticul general formulat de Hirschmann pentru subdezvoltare se arǎta cǎ aceste țǎri dețineau
“armate de rezervǎ” nu numai în privința forței de muncǎ, dar și a
economiilor, spiritului întreprinzǎtor și a altor re surse. Prin
urmare, remediile keynesiste erau neadecvate pentru a le activa; se impuneau “mecanisme de presiune” în cadrul unei strategii de
creștere dezechilibratǎ.
Deși îi este imputabilǎ lipsa de interes direct în problema
subdezvoltǎrii, remarcǎm cǎ temele analizei sale și conceptele
introduse de Keynes în lexiconul economiei au exercitat o
influențǎ semnificativǎ asupra conturǎrii fizionomiei economiei
dezvoltǎrii . A. Lewis, R. Nurkse, P. Rosenstein- Rodan și A.
Hirschman sunt reprezentanți de seamǎ ai primei generații a
economiei dezvoltǎrii, care asemeni lui Keynes au manifestat neîncredere în capacitatea mecanismului economic de a se
autoregla și în contexte diferite – crizǎ economicǎ și
subdezvoltare – s-au declarat partizani ai funcționǎrii economie i
sub bagheta statului. Prin urmare, apariția keynesismului în
peisajul teoriei economice generale, a deschis noi orizonturi în

Capitolul I 69

studiile dedicate problemelor dezvoltǎrii și ale reversului sǎu,
subdezvoltarea76grație schimbǎrii paradigmatice provocate de la
“monoeconomics” cǎtre “duoeconomics”.
Un alt capitol important al discuțiilor noastre despre
semnificația keynesismului ca sistem teoretic revoluționar se
referǎ la concepția privind rolul primordial al acumulǎrii
capitalului în procesul creșterii economic e. Keynes considera
decizia de a investi și ratele corespunzǎtoare ale acumulǎrii
capitalului ca esențiale în propulsarea economiilor capitaliste pe
calea creșterii economice susținute. În schema sa, acumularea
capitalului este determinatǎ de înclinația cǎ tre investiții și nu spre
economii. Economia politicǎ clasicǎ a postulat legǎtura
automaticǎ dintre economii și investiții. Argumentul sǎu era
urmǎtorul: când popula ția economisește mai mult, rata dobânzii
se diminueazǎ, ceea ce încurajeazǎ investițiile în trucât costul
împrumuturilor este mai mic. Deci, când consumatorii își reduc
consumul (cresc economiile), firmele își vor spori investițiile. O
politicǎ flexibilǎ privind rata dobânzii garanta egalitatea dintre
investiții și economii. Keynes privea lucruri le în cu totul altǎ
luminǎ: menajele manifestǎ o preferințǎ pentru lichiditate ca urmare a unor mobiluri concrete (al venitului, al prudenței etc.) ,
iar firmele își planificǎ investițiile ținând cont de așteptǎrile privind profitul, de exemplu. În aceste c ircumstanțe, nu este nici
un motiv sǎ se creadǎ cǎ ratele flexibile ale dobânzii vor fi
suficiente pentru armonizarea economiilor și investițiilor. Dacǎ, la
un moment dat, economiile exced investițiile înseamnǎ cǎ s- a
diminuat consumul, ceea ce poate avea ca efect advers disponibilizarea forței de muncǎ.
În perioade de recesiune, cererea totalǎ de bunuri și
servicii este mai micǎ decât venitul total. Deci, cererea din partea
menajelor (consum) și a firmelor (investiții) nu este suficientǎ
pentru a menține producțiile și nivelurile de ocupare anterioare. În

76 A. Hirschmann, The Rise and Decline of Development Economics , în
Essays in Trespassing , Cambridge University Press, New York, 1981.

70 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

acest context analitic, importanța investițiilor decurge din
potențialul lor de a spori venitul agregat. Conceptul de
multiplicator este folosit pentru a descrie relația dintre
incrementul investiției și modificarea corespunzǎtoare a venitului.
Pe mǎsurǎ ce venitul crește, economiile se amplificǎ atât în
termeni absoluți cât și relativi. Prin urmare, înclinația marginalǎ
spre consum se diminueazǎ și investiții progresiv mai mari vor fi
necesare pentru a su sține creșterile respective de venit.
Concepția conform cǎreia investițiile comparativ cu
economiile sunt responsabile de creșterea avuției naționale și -a
gǎsit reflectare în așa- zisul “paradox al cumpǎtǎrii”. Înclinațiile
mai mari de a economisi se traduc în venituri curente mai reduse,
respectiv economiile agregate acționeazǎ în detrimentul cererii de
bunuri de consum. Aceasta este ideea care a dat naștere ipotezei
neokeynesiste a economisirii diferențiate77 (Kaldor 1955).
Înclinația marginalǎ spre economi i este consideratǎ un criteriu de
delimitare a claselor sociale. Muncitorii, ale cǎror venituri
îmbracǎ doar forma salariilor erau condamnați sǎ economiseascǎ
foarte puțin. Prin contrast, capitaliștii, ale cǎror venituri
proveneau din deținerea de propriet ǎți și lu au forma profiturilor,
aveau o înclinație relativ ridicatǎ de economisire. Analiza conchidea cǎ partea din venitul național reprezentatǎ de profituri
este determinatǎ de raportul dintre investiții și venit (capitaliștii
sunt cei care fac investiți i) și cǎ înclinația marginalǎ spre
economii a celor care trǎiesc din salariu este aproape zero. În
condițiile în care economiile provin aproape în întregime din
profituri, creșterea venitului agregat tinde sǎ varieze direct
proporțional cu partea din venit reprezentatǎ de profituri. Pentru
orice ratǎ a creșterii economice, rata profiturilor variazǎ invers proporțional cu înclinația capitaliștilor de a economisi.

77 Ipoteza este, de asemenea, tributarǎ concepției clasice privind
distribuirea venitului, în special, viziunii lui David Ricardo asupra
ierarhizǎrii societǎ ții în douǎ clase: capitaliști (rentieri) și muncitori. Alți
precursori pe aceastǎ linie de gândire sunt Karl Marx și Michal Kalecki.

Capitolul I 71

Implicația acestui raționament este cǎ economiile mai
scǎzute ale capitaliștilor tind sǎ sporescǎ partea ce li se cuvine lor
din venitul național. Prin urmare, se ajunge la concluzia paradoxalǎ cǎ risipa ostentativǎ și economiile scǎzute mǎresc
profiturile. În acest context, Keynes remarca:
“Defectele principale ale economiei societǎții în care
trǎim sunt incapacitatea ei de a asigura folosirea
deplinǎ a mâinii de lucru și repartizarea arbitrarǎ și
inechitabilǎ a avuției și veniturilor […] Raționamentul
nostru ne duce, așadar, la concluzia cǎ în condițiile
actuale creșterea avuției, departe de a depi nde de
abstinența celor bogați, cum se crede în mod curent,
este mai degrabǎ stânjenitǎ de ea”78
Dacǎ, în general, cererea și, în particular, investițiile
descǎtușeazǎ creșterea economicǎ, capǎtǎ o importanțǎ majorǎ
factorii determinanți ai deciziei de a in vesti. În aceastǎ privințǎ,
Keynes se pliazǎ pe teoriile microeconomice ortodoxe ale lui
Knut Wicksell și Irving Fisher, potrivit cǎrora o investiție este
profitabilǎ atunci când rata câștigului (randamentul) anticipat este
mai mare sau cel puțin egalǎ cu rata dobânzii fixatǎ de piațǎ.79
Întrucât fluxurile de venituri vizeazǎ viitorul, în aprecierea
randamentului apare problema așteptǎrilor privind mǎrimea
câștigului pe termen lung și, respectiv, riscul și incertitudinea.
Astfel, Keynes a postulat cǎ nivelul și trendul investițiilor depinde
semnificativ de existența unui numǎr suficient de întreprinzǎtori care doresc sǎ- și asume riscuri și care evalueazǎ cu grijǎ viitorul
îndepǎrtat. Lipsa de certitudine face ca investitorii potențiali sǎ se
bazeze pe ceea ce numea Keynes “spiritul animal”. Dorim sǎ
punctǎm, în acest context, interesul particular manifestat de

78 J.M. Keynes, Teoria general ǎ…, p. 375- 6.
79 În limbajul keynesian, imboldul la investiții reflectǎ eficiența
marginalǎ a capitalului sau randamentul corespunzǎtor unor volume
diferite ale investiției. Rata dobânzii oferǎ un indiciu asupra costului la
care se face finanț area investițiilor, în timp ce randamentul reflectǎ
câștigurile ce se așteaptǎ în viitor.

72 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Keynes pentru “faza capitalismului caracterizatǎ prin prezența
rentierului” arǎtându- și încrederea cǎ “eutanasia rentierului, a
investitorului fǎrǎ func ție” și, prin urmare, “eutanasia puterii
opresive cumulative a capitalismului de a exploata valoarea capitalului bazatǎ pe raritate”
80 nu va fi deloc bruscǎ și nu va
necesita o revoluție. Ținta fixatǎ este creșterea volumului capitalului pânǎ la punctul la care înceteazǎ sǎ mai fie rar și când
investitorul fǎrǎ funcție înceteazǎ sǎ mai încaseze o primǎ. Din
acest moment, rentierul se metamorfeazǎ într -un întreprinzǎtor et
hoc genus omne. Recunoaștem concepția schumpeterianǎ privind
rolul central al întreprin zǎtorului inovator în cadrul procesului
dezvoltǎrii.
În eseul The Economic Possibilities of Our
Grandchildren (1931), Keynes a nominalizat condițiile ce trebuie
îndeplinite pentru realizarea dezvoltǎrii economice susținute:
– rate înalte ale acumulǎrii capi talului, fixate prin
raportul dintre producție și consum;
– orientarea cǎtre beneficiile progresului științific;
– prevenirea rǎzboaielor și a conflictelor civile;
– controlul populației.
Keynes a atribuit ritmul lent al progresului material
înregistrat în lume pânǎ la în ceputul secolului al XVIII -lea slabei
acumulǎri a capitalului și dezvoltǎrii tehnologice precare. Recunoașterea deplinǎ adusǎ rolului acumulǎrii capitalului în
creșterea economicǎ și -a gǎsit expresia în modelul Harrod –
Domar
81. De fapt, Keynes în l ucrarea Some Economic
Consequences of a Declining Population a anticipat o parte dintre
ideile înaintate de Harrod în An Essay of Dynamic Theory. De
asemenea, considerǎm cǎ în scrierile lui Keynes gǎsim originea
ratelor creșterii -“naturalǎ” și “garantatǎ”. Cum se va desprinde

80 Ibidem , p. 378 -9.
81 R.F. Harrod, An Essay in Dynamic Theory , Economic Journal , martie
1939; E. Domar, Expansion and Employment , The American Economic
Review, vol. 37, martie 1947.

Capitolul I 73

din rândurile urmǎtoare, aceste concepte vor alcǎtui cadrul
analitic pentru formularea politicilor de dezvoltare, îndreptate
cǎtre încurajarea investițiilor, reducerea ratei capital/producție și controlul populației.

Modelul Harrod -Domar extrapoleazǎ raționamentele
emise de Keynes în privința șomajului la problema creșterii unei
economii capitaliste analizate pe termen scurt
82. Ca și în cazul
Teoriei generale, modelul ilustreazǎ faptul cǎ investițiile în capital
fix reprezintǎ principa la forțǎ dinamizatoare a sistemului economic.
În general, postuleazǎ cǎ economiile și investițiile nu creeazǎ numai capital, dar și producție, venituri și locuri de muncǎ.
Creșterea totalǎ a acestor agregate este atribuitǎ investiției sau
creșterii de capi tal din trecut. Mǎrimea capitalului necesar pe
unitatea de produs (raportul capital/output) se apreciazǎ pe baza
raportului dintre investiții și creșterea venitului (producției).
Modelul pune în evidențǎ ecuația creșterii g = s/C, unde g este rata

82 În articolul său din 1939, Harrod afirma cu convingere : „Este necesar
să «gândim dinamic»”. Teoria dinamică trebuie să se bazeze pe un
ansamblu de axiome cu privire la „situația în care anumite forțe
operează permanent în sensul creșter ii sau descreșterii anumitor
magnitudini în sistem. […] Bazele axiomatice ale teoriei pe care o
propun spre a fi dezvoltată constau în trei propoziții, și anume (i) nivelul
venitului comunității este cel mai important determinant al ofertei de
economii, (ii) rata de creștere a venitului este un determinant important
al cererii de economii și (iii) cererea este egală cu oferta. Deci, (teoria
dinamică – nota noastră) constă în mariajul «principiului
acceleratorului» cu teoria «multiplicatorului»” (p. 15). Dup ă cum se
vede cei doi termeni inițiali ai teoriei lui Harrod sunt: nevoia sau cererea
de economii (respectiv de investiții care să sporeascǎ mǎrimea
capitalului în funcțiune) și oferta de economii (complementul
consumului) de care dispune societatea. Spre deosebire de Keynes care
își construiește întreaga teorie pornind de la consum (și înclinația spre
consum), Harrod mut ǎ centrul de greutate al cercetǎrilor în planul
producției (și al înclinației spre economii). Din acest motiv modelul sǎu este un instrume nt adecvat pentru studiul creșterii economice.

74 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

creșteri i producției, s este înclinația medie spre economii sau partea
economisitǎ din venit în condițiile ocupǎrii depline, C este raportul
capital/producție83. Ecuația implicǎ urmǎtorul raționament: venitul
sau producția agregatǎ trebuie sǎ creascǎ cu o ratǎ constantǎ , dacǎ
se urmǎrește menținerea ocupǎrii depline a resurselor. La aceastǎ ratǎ, creșterea capitalului fix va genera sporirea vânzǎrilor și
profiturilor suficient de mult pentru a justifica investiția inițialǎ
fǎcutǎ pentru sporirea stocului acestui cap ital. Aceasta este “rata
garantatǎ a creșterii ”
84 care, în concepția lui Harrod, este capabilǎ
sǎ satisfacǎ întreprinzǎtorii și sǎ -i motiveze pentru a investi mai
mult și, deci, sǎ menținǎ trendul creșterii. Pe de altǎ parte, existǎ o
“ratǎ naturalǎ a creșt erii”85 care reflectǎ dinamica naturalǎ a
populației și a progresului tehnologic din cadrul unei economii. Din
prezentarea anterioarǎ, se anticipeazǎ cu ușurințǎ cǎ preocuparea majorǎ a lui Harrod a vizat posibilitatea realizǎrii unui echilibru
între ratele creșterii garantate și naturale
86; de asemenea, a acordat

83 Harrod folosește în ecuația creșterii economice atât notația de C
pentru a desemna coeficientul (intensitatea) capitalului în m ǎrime medie
–capitalul aferent unei unitǎ ți de producție -, c â t ș i C r pentru mǎri mea
marginalǎ a coeficientului –capitalul necesar pentru incrementarea cu o
unitate a producției.
84 R.F. Harrod afirma în leg ǎturǎ cu rata garantatǎ (G w) urmǎtoarele:
“fiecare punct al cǎii output -ului descrisǎ de G w este un punct de
echilibru în sensul cǎ producǎtorii, dacǎ rǎmân la acest nivel, vor fi
satisfǎcuți”, în op. cit. , p. 16.
85 Rata natural ǎ a creșterii (G n sau n – rata de creștere a populației)
descrie “bunǎstarea optimǎ, în care resursele sunt deplin ocupate și este
utilizatǎ cea mai bunǎ tehno logie existentǎ”, în R.F. Harrod, Second
Essay in Dynamic Theory , Economic Journal, iunie 1960, p. 279.
86 Harrod introduce și rata real ǎ sau efectivǎ, calculatǎ pe baza venitului
național înregistrat într -o anumitǎ perioadǎ de timp (G = ΔY/Y ); de
regulǎ, n u coincide cu celelalte douǎ rate și, în principiu, poate fi mai
micǎ sau mai mare decât rata garantatǎ și este, întotdeauna mai micǎ decât rata naturalǎ.

Capitolul I 75

atenție dezechilibrelor economice ce pot rezulta din divergența
celor douǎ.
Posibilitatea apariției dezechilibrului poate fi descrisǎ pe
baza a douǎ scenarii. Pe de o parte, dacǎ rata garantatǎ est e mai
scǎzutǎ decât rata naturalǎ a creș terii existǎ premisele agravǎrii
șomajului. Acest lucru poate apǎrea datoritǎ “spiritului animal” al întreprinzǎtorilor sau din alte motive care ar putea diminua
imboldul la investiții. Ca rezultat, creșterea capital ului nu va avea
nivelul corespunzǎtor ratei garantate iar ritmul creșterii
economice va fi mai mic din cauza investițiilor precare. Pe de altǎ
parte, dacǎ rata garantatǎ excede rata naturalǎ a creșterii, vor
apǎrea blocaje în furnizarea forței de muncǎ și a altor resurse
productive, conducând la situația de crizǎ. În acest caz,
întreprinzǎtorii probabil cǎ vor face cheltuieli prea mari pe fondul
optimismului exagerat privind viitorul. Creșterea capitalului va
depǎ și nivelul garantat și ritmul creșterii econ omice va fi unul
accelerat datoritǎ efectelor multiplicatoare asociate cu cheltuielile de investiții suplimentare.
Logica din spatele modelului Harrod- Domar conduce la
urmǎtoarele concluzii generale. În primul rând, sub sau supra –
investițiile pot fi cauze majore ale instabilitǎții economiilor
capitaliste. În al doilea rând, ratele relativ ridicate de investiții și
valorile scǎzute ale raportului capital/output sunt factori care
impulsioneazǎ creșterea economicǎ. În al treilea r ând,
perspectivele obținerii u nei creșteri economice ridicate depind de
mǎsura în care aceastǎ creștere este planificatǎ. Aceastǎ concluzie
decurge din faptul cǎ ratele creșterii sunt influențate de partea
tezaurizatǎ din producția totalǎ pe care autoritǎ țile o pot extrage
din economie , precum și de volumul adițional de producție care
poate fi obținut cu o unitate de investiție, respectiv rata marginalǎ
capital/output.
Așa cum am menționat anterior, conceptele de ratǎ
garantatǎ și naturalǎ stau la baza formǎrii cadrului analitic de
adoptare a politicilor de dezvoltare ce țintesc spre încurajarea
economiilor, îmbunǎtǎțirea tehnicilor pentru reducerea raportului

76 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

capital/producție și controlul asupra dinamicii populației în țǎrile
în curs de dezvoltare. În acest context, se considerǎ tipic pentru o
astfel de țarǎ sǎ înregistreze o ratǎ naturalǎ superioarǎ celei
garantate, ceea ce înseamnǎ cǎ dinamica populației depǎșește
acumularea capitalului fizic. Acest model a cǎlǎuzit planificarea
investițiilor necesare pentru creșterea economicǎ din m ajoritatea
țǎrilor în curs de dezvoltare.
Care este nota specificǎ a celeilalte pǎrți din binomul
teoretic Harrod -Domar? În introducerea articolului sǎu din 1947,
Domar își declara intenția de „a găsi condiția necesară pentru
menținerea deplinei ocupări de -a lungul unei perioade de timp,
sau mai exact, rata creșterii venitului național necesară menținerii deplinei ocupări”.
87 În căutarea unei astfel de condiții, Domar își
construiește modelul său pornind de la premisa că procesul de
investiție are „un caract er dual”88, generând:
– un „ efect multiplicator ”89 sau „ efect keynesist ”90
conform căruia sporul de venit este direct proporțional
cu creșterea investițiilor (ΔI) și invers proporțional cu
înclinația marginală spre economii (s): ΔY = ΔI/s;
– un „ efect σ”91( efect sigma) sau un „ efect de
capacitate ”92: σ fiind productivitatea socială medie
potențială a investițiilor, respectiv σ = ΔY/ΔK = ∆Y/I;
produsul dintre σ și mărimea investițiilor realizate ( σ⋅I)
măsoară creșterea capacității productive antrenată de investiția considerată.
Condiția de echilibru pe piața bunurilor economice este
ca venitul creat prin creșterea investițiilor să fie cheltuit pentru
achiziționarea bunurilor suplimentare obținute ca urmare a

87 E.D. Domar, Expansion… , p. 35.
88 Ibidem , p. 39.
89 Ibidem, p. 46.
90 G.A. Frois, Dynamique economique , Dalloz, Paris, 8e edition, 1995, p. 104.
91 E.D. Domar, op. cit ., p. 46.
92 G.A. Frois, op. cit ., p. 104.

Capitolul I 77

sporirii capacităților productive. Este necesar, așadar, ca efectul
multiplicator să fie egal cu efectul de capacitate:
∆I / s = I⋅σ ∆ I / I = s ⋅σ
Pentru ca echilibrul să se mențină de- a lungul unei
perioade de timp, trebuie ca, în permanență, cererea ( ∆Y = ∆I / s)
să egaleze oferta ( ∆Y = I⋅σ) și investițiile să crească cu o rată
constantă (s și σ fiind constante) dată de „s ⋅σ”.
Astfel stabilite lucrurile, dezechilibrul devine regula și
echilibrul doar excepția. Așa cum s -a putut observa, condiția
precedentă reprezintă o relație între trei variabi le independente:
rata de creștere a investițiilor, înclinația marginală spre economii
și productivitate medie a investițiilor. Nu există nici un motiv a
priori ca aceste variabile să aibă valori care respectă relația
respectivă. În consecință, dezechilibr ele ce rezultă, pot îmbrăca
două forme :
– dezechilibre de tip inflaționist , dacă efectul
multiplicator este superior celui de capacitate sau, altfel spus,
cererea este superioară ofertei ( ∆I/s>I⋅σ sau ∆I/I>s⋅σ); însă
Domar nu credea, având în vedere experiența antebelică, că
investițiile pot înregistra o creștere cu o rată superioară valorii
produsului s ⋅σ.
– dezechilibre de tip deflaționist, care îi par autorului
mult mai probabile. In această situație, sistemul capitalist ar fi în
mod ineluctabil, marca t de o tendință de contracție, investițiile
neputând să crească într -un ritm suficient. De asemenea, dacă
dezechilibrul se instaurează nu există nici un mecanism endogen
de reîntoarcere la starea de echilibru a sistemului.
În concluzie, modelul lui Domar descrie o economie
capitalistă în stare de contracție latentă și stagnare inevitabilă.
Aportul său esențial constă în extinderea condițiilor keynesiste de
echilibru pe termen scurt asupra pieței bunurilor. Condiția
echilibrului între investițiile și econo miile planificate este
necesară, dar nu și suficientă: investițiile au un efect imediat de creștere a venitului (și a cererii), dar și un efect de capacitate; cel
de-al doilea apare după o perioadă mai lungă de timp, fiind

78 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

totodată mai durabil decât primul. Rezultă că în situație de
deplină ocupare a forței de muncă și utilizare a capacității
productive, o investiție suplimentară are drept consecință
imediată un exces de cerere (ce generează tensiuni inflaționiste)
și, pe termen mediu, apariția de capacităț i de producție
suplimentare.
În opinia noastrǎ, versiunea lui Domar, încadrabilǎ mai
mult în categoria analizelor asupra raportului dintre investiții și recesiunile pe termen scurt, decât în a modelelor creșterii
economice, comportǎ o serie de limite , prec um:
– modelul studiază numai fluxurile reale din economie;
– raționamentul sǎu se axează doar pe investiția netă;
însă investițiile de înlocuire (de care se face abstracție) contribuie la creșterea productivității (și producției) chiar
în condițiile unei acumulări nete nule.
– absența diferențelor de timp [t, t+1] pune sub semnul
întrebǎrii caracterul dinamic al modelului
93;
– nu evidențiază clar factorii determinanți ai
investițiilor; din acest punct de vedere, analiza lui Harrod, în care se introduce expl icit o funcție a investițiilor, este
complementară celei a lui Domar. Modelul Harrod- Domar a generat dezbateri aprinse, fiind
un stimulent al literaturii pe tema creșterii și dezvoltǎrii. În timp ce rolul cheie jucat de capital în procesele de creștere ș i
dezvoltare economicǎ este recunoscut în unanimitate, se
manifestǎ un scepticism considerabil în privința conceptului mai
îngust al investițiilor pe care modelul se bazeazǎ. Modelul recurge
la un “C” agregat pentru a desemna diferitele forme particulare p e
care le putea lua structura capitalului. Aceasta permite
economiștilor sǎ trateze creșterea economicǎ ca pe o traiectorie

93 R.F. Harrod, de asemenea, nu a recurs la utilizarea diferențialelor în
raport cu timpul, preferând s ǎ considere dinamice “propozițiile în care
rata de creștere economicǎ apare ca variabilǎ necunoscutǎ”, în An
Essay …, p. 17.

Capitolul I 79

descrisǎ de diferite funcții de economii și rate capital/producție. O
astfel de analizǎ corespunde unei lumi în care structura agreg atǎ a
capitalului este omogenǎ și nu eterogenǎ. În ipoteza omogenitǎții
capitalului, orice creștere a investițiilor va conduce la sporirea
stocului de capital. Prin urmare, fiecare unitate adiționalǎ de
investiție tinde sǎ diminueze productivitatea sa marg inalǎ. În
condițiile unei naturi eterogene a capitalului, noul capital nu este
în mod necesar un substituent al capitalului existent.
Într-o lume cu investiții omogene sunt anihilate
creativitatea sau comportamentul inovator al întreprinzǎtorilor. O
variab ilǎ agregatǎ omogenǎ nu poate reflecta complexitatea
structurii reale a capitalului, ceea ce știrbește și realismul reprezentǎrii creșterii economice. Prin contrast, o structurǎ
eterogenǎ a capitalului deschide investitorilor orizonturi pentru
cǎutǎri pe t erenuri încǎ neexplorate. Astfel, unii pot identifica
posibilitǎți pe care alții nici nu le imagineazǎ, propulsând structura de tip cameleon în direcții total noi. Chiar dacǎ ne referim la
pluguri, mașini sau computere, întreprinzǎtorii individuali vor fac e
uz de toatǎ creativitatea și imaginația lor pentru a construi pe ceea
ce existǎ – “rezervele ascunse” ale lui Hirschman. Aceastǎ abilitate
a întreprinzǎtorilor de a “broda” pe structura existentǎ reprezintǎ un aspect important al dezvoltǎrii economice.
Astfel, accentul pus de modelul Harrod- Domar și
keynesism, în general, pe variabile agregate prezintǎ riscul trecerii
cu vederea a unor chestiuni importante care au o relevanțǎ sporitǎ
în ecuația dezvoltǎrii. Una dintre acestea se referǎ la formele pe
care investiția de capital le poate lua, respectiv care trebuie sǎ fie
natura și compoziția acestor investiții . Un lucru este cert cǎ țǎrile
sǎrace nu își permit investiții de genul “sǎpǎrii de gropi și
umplerii lor la loc” pentru a depǎ și impasul subocupǎrii ș i pentru
a pune în acțiune multiplicatorul keynesian. Ștrangulǎrile ofertei
(resurse materiale, tehnologie sau resurse umane) și
constrângerile instituționale care dezamorseazǎ mediul
investițional în aceste țǎri vin în sprijinul ideii enunțate.

80 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Atât în te oria keynesistǎ, cât și în modelul Harrod -Domar
investițiile se transformǎ în noi bunuri de capital. Întrucât
bunurile de capital se considerǎ cǎ sunt responsabile pentru
creșterea venitului și crearea de locuri de muncǎ, mulți economiști
și politicieni au exagerat importanța investițiilor fizice. În acest
context, trebuie fǎcutǎ precizarea cǎ pentru o dezvoltare economicǎ susținutǎ sunt necesare investițiile în creșterea stocului
de capital uman și bunuri publice precum sǎnǎtatea, hrana și
educația. Nu poa te fi negat faptul cǎ principalele forme ale
investiției în dezvoltarea umanǎ au o componentǎ fizicǎ (tipǎrirea
de cǎrți, construcția de școli, spitale etc.). Dorim sǎ subliniem
importanța identificǎrii mix -urilor de investiții fizice și umane cu
adevǎrat relevante pentru dezvoltare.
A doua chestiune, înruditǎ cu prima, se referǎ la
premisele care favorizeazǎ creșterea economiilor și a investițiilor.
Lǎmurirea acestui aspect solicitǎ o evaluare a “rigiditǎților
structurale” care, în mod tipic, împiedicǎ inv estițiile din țǎrile în
curs de dezvoltare sǎ meargǎ în tandem cu cererea agregatǎ sau nivelul profitabilitǎții. Cel mai frecvent sunt invocate în acest
scop: lipsa capacitǎții tehnologice pentru a produce bunuri de
investiții; deficitul balanței de plǎți sau constrângerile resimțite în
schimburile externe care acționeazǎ în detrimentul alternativei de a importa aceste bunuri; presiunea exercitatǎ de bunurile de larg
consum asupra venitului, în special hrana, care împiedicǎ
expansiunea investițiilor; dificu ltatea finanțǎrii sporului de
investiții pe calea economiilor suplimentare și a taxelor; prezența cauzalitǎ ții cumulative și circulare (Myrdal 1957).
Am fi tentați sǎ credem cǎ toate aceste rigiditǎți
diminueazǎ valoarea practicǎ a modelului Harrod -Domar,
dimpotrivǎ tocmai de aici a decurs folosirea sa largǎ. William Easterly constata cǎ, în pofida desființǎrii acestui model în
mediile academice, “fantoma” sa încǎ mai bântuie instuțiile

Capitolul I 81

financiare internaționale, precum Banca Mondialǎ și FMI94.
Convertit într -un “financing gap model”95, a devenit instrumentul
principal pentru dimensionarea ajutoarelor financiare acordate
țǎrilor în curs de dezvoltare în vederea suplimentǎrii investițiilor
interne pânǎ la punctul corespunzǎtor ratei creșterii economice
dorite. Economiștii practicieni din țǎ rile receptoare, într -o inerție
nejustificatǎ teoretic sau empiric, continuǎ sǎ fie cǎlǎuziți de acest
model, potrivit cǎruia accelerarea creșterii economice se aflǎ sub
incidența economiilor interne (și externe) și ratei acum ulǎrii
capitalului fizic.

I.3.2. Ecouri neo- cambridgiene ale discursului keynesian

Numerosele critici îndreptate spre modelul Harrod –
Domar, materializate adesea în dezvoltǎri sau cercetǎri originale,
au contribuit la consacrarea sa ca punct de referinț ă al teoriei
contemporane a creșterii economice.
Primele ecouri s-au produs, aproape de sursǎ, în sânul
școlii de la Cambridge. Joan Robinson, Nicholas Kaldor, Luigi
Pasinetti, sǎ numim doar câțiva, au continuat cǎutǎrile privind
condițiile favorabile cre șterii economice echilibrate. Nota
specificǎ a modelelor neo -cambridgiene a constituit -o convertirea
înclinației marginale spre economii într -o variabilǎ dependentǎ de
valorile exogene ale lui n și C96; la nivel macroeconomic,

94 W. Easterly, The Ghost of Financing Gap, Testing the Growth Model
Used in the International Financial Institutions , Journal of Development
Economics, 60 (2), decembrie 1999, p. 423.
95 Autorul folosește denumirea generic ǎ de “financing gap model”
pentru a desemna modelul Harrod (1939) – Domar (1946) și dezvoltǎrile
ulterioare ale lui Chenery și Strout (1966).
96 În modelul Harrod -Domar, variabilele n, s și C sunt exogene
sistemu lui economic, ceea înseamn ǎ cǎ ține de domeniul hazardului
îndeplinirea condiției creșterii economice echilibrate: n = s/C.

82 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

înclinația spre economii a înt regii colectivitǎți era consideratǎ
rezultanta acelora ale diferitelor clase sociale și, implicit,
cosecințǎ a procesului repartiției venitului în economie97. Prin
urmare, concepția asupra rolului central al economisirii
(acumul ǎrii) în s ǎvârșirea creșterii economice este nuanțatǎ prin
distincția fǎcutǎ între categoriile de primitori de venit.
În al doilea rând, modelele neoclasice sunt descendente
ale analizei Harrod -Domar. Specificul lor rezultǎ din abandonarea
ipotezei unui coeficient al capitalului const ant și considerarea
unuia ajustabil. Astfel, în condițiile substituibilitǎții factorilor de
producție98, creșterea echilibrată devine posibilă atunci când
raportul capital- muncă și coeficientul capitalului sunt astfel alese,
încât stocul de capital sǎ nu cr eascǎ nici mai repede, nici mai
încet decât oferta forței de muncǎ.
Teoria ,,neoclasică” este adepta ,,echilibrului stabil”, în
sensul că admite existența unui mecanism automat, compus din
propriile forțe interne ale capitalismului și capabil să restabilea scă
echilibrul ori de câte ori acesta ar fi zdruncinat de acțiunea unor
factori exogeni. Iatǎ un argument în sprijinul ,,neoclasicismului” ei, respectiv revenirea, în alte forme și cu alte mijloace, la ideea
automatismului echilibrului, care a dominat gândirea economică
pre-keynesistǎ.

97 F.H. Hahn și R.C.O. Matthews într -un studiu de sintez ǎ asupra
teoriilor creșterii economice, publicat în 1964, referindu -se la mod elele
neo-cambridgiene, afirmau cǎ: “aceasta este ipoteza cǎ economiile atât
ale celor care sunt remunerați prin profit, cât și ale celor care primesc
salarii sunt o funcție de veniturile lor, dar cǎ înclinația spre economii a
câștigǎtorilor de profituri e ste mai mare decât aceea a câștigǎtorilor de
salarii, astfel încât raportul general economii/venit depinde de repartiția venitului. ”, în The Theory of Economic Growth: A Survey , The
Economic Journal, dec. 1964, p. 793- 4.
98 Remarcăm antagonismul fundamental între cele două familii de
modele, în privința complementarității (modelele neokeynesiste), respectiv substituibilității (modelele sintezei neoclasice) factorilor de
producție.

Capitolul I 83

Modelul lui Nicholas Kaldor
Preocupat de realizarea unei delimitări cât mai exacte a
teoriilor creșterii economice de corpusul general al științei
economice, Kaldor afirma: „Scopul teoriei creșterii economice
este să arate natura variabilelor non- economice , care în ultimă
instanță determină rata de creștere a nivelului general al
producției unei economii, și deci să contribuie la înțelegerea
problemei de ce unele economii cresc atât de repede în raport cu
altele”99. Autorul a dǎuga : „un model satisfăcător privind natura
procesului de creștere în o economie capitalistă trebuie să țină cont de regularitățile istorice remarcabile relevate de investigațiile
empirice recente”.
100 Aceste regularități sau tendințe constante în
timp dev in postulatele modelului lui Kaldor și anume: stabilitatea
părții salariului și părții profitului în venitul național ; menținerea
acelorași rate de creștere a raportului capital -muncă (exprimat în
prețuri constante) și a producției per capita (exprimată în prețuri
constante) fapt ce generează stabilitatea coeficientului
capitalului , pe termen lung; stabilitatea ratei profitului (obținut în
urma investițiilor) sau a eficienței marginale a capitalului.
Cel mai cunoscut model al său, publicat mai întâi în „T he
Economic Journal” (decembrie 1957) și retipărit în cadrul unui volum amplu consacrat problemelor stabilității și creșterii
economice
101, reprezintă o reconsiderare fundamentală a întregii
probleme. În debutul acelui articol, sub titulatura Proprietățile
fundamentale ale modelului , autorul se confenseazǎ în privința
tehnicii de analizǎ folosite de tip keynesist. Kaldor a luat în
considerație abordarea dinamică Harrod -Domar, dar a mers mai
departe în stil propriu.

99 N. Kaldor, A model of Economic Growth, The Economic Journal,
decembrie 1957, p. 591 (p p. 591 -624).
100 Ibidem .
101 N. Kaldor, Essays on Economic Stability and Growth , Gerald
Duckworh, Londra, 1961.

84 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Primul element original al ipotezei sale es te cǎ, într -o
economie în creștere, nivelul general al producției este limitat de
resursele disponibile și nu de „cererea efectivă”. Producția poate
fi limitată de cererea efectivă numai într -o situație de subutilizare
a forței de muncă. Însǎ modelul sǎu se întemeiazǎ pe utilizarea
deplină a forței de muncă, în condițiile cǎreia: „cererea agregată și
oferta agregată (în termeni reali) sunt aduse în stare de egalitate
prin mișcarea prețurilor în relație cu costurile, adică prin raportul
dintre prețuri și sal arii. (Se presupune că orice creștere a prețurilor
în raport cu salariile sporește economiile în raport cu investițiile,
reducând în felul acesta cererea agregată în termeni reali și
viceversa)”102. Firul ideii sale este urmǎtorul: dacă prețurile cresc
mai r epede decât salariile, cresc și economiile; dar acestea din
urmă nu se mai pot transforma în totalitatea lor în investiții, din
cauză că, puterea de cumpărare a salariaților rămânând în urmă,
cererea se micșorează ș.a.m.d.103. Prin urmare, mecanismul de
egalizare a cererii și ofertei, descris de Kaldor, este infailibil în
generarea echilibrului, stabilit ǎții și progresului.
Al doilea aspect important prin care se individualizeazǎ
acest model este legat de dimensiunile și structura stocului de capital, privite ca expresie a productivității muncii și progresului
tehnic. Autorul depǎșește stadiul atins de Harrod și Domar atunci când acordǎ atenție vitezei cu care o societate poate „absorbi”
capital. Schimbările tehnice lente genereazǎ, în mod necesar, o
ratǎ a acumulării de capital mică sau invers: „ritmul în care o
societate poate absorbi sau exploata tehnicile noi este limitat de capacitatea ei de a acumula capital”
104.

102 Ibidem , p. 593 -4.
103 Până aici remarcǎm convergența de opinii cu Joan Robinson,
conform căreia creșterii profiturilor ar trebui să- i urme ze un dezacord
între producție și consum, întrucât (ponderea salariilor în venitul
național scăzând) cererea salariaților nu ar mai putea ține pasul cu
creșterea producției. Pentru Robinson, îns ǎ, acesta este un proces
generator de instabilitate și stagnar e.
104 Ibidem .

Capitolul I 85

În al treilea rând, Kaldor considera că o creștere
neîntrerupt ǎ a capacitǎților d e producție s e bazeazǎ pe încrederea
întreprinzătorilor în perpetuarea expansiunii piețelor (cererii). În
plus, continuitatea creșterii economice în timp este privitǎ de
autor prin prisma unei relații biunivoce: producția crește ca rezultat al investițiilor în capital și, totodată, acumularea
(investiția) are loc ca răspuns la creșterea producției
105. Axiomele
stabilitǎții ratei profitului și a creșterii salariilor în pas cu
productivitatea muncii completeazǎ acest sistem de
interdependențe din spatele mecanismului automat care asigurǎ
echilibrul dinamic stabil al creșterii economice.
Uzând de concluziile enunțate chiar de Kaldor, reținem
cǎ: „implicațiile modelului nostru, în terminologia domnului Harrod, ar putea fi rezumate spunând că sistemul tinde spre o rată
de echil ibru a creșterii la care rata «naturală» și rata «garantată»
sunt egale, întrucât orice divergență între ele pune în mișcare forțe care vor tinde să elimine diferența; iar aceste forțe acționează, în
parte, printr -o ajustare a ratei «naturale» și, în parte, printr -o
ajustare a ratei «garantate»”
106.

105 De aici, Kaldor distinge două funcții: funcția progresului tehnic, care
exprimă creșterea producției ca rezultat al investițiilor, și funcția
investițiilor, întemeiată pe psihologia întreprinzătorilor, în care
investițiile apar ca efect al creșterii producției. Cea de -a doua funcție are
la bază următoarele ipoteze principale: (i) dată fiind rata scontată a
profitului, întreprinzătorii doresc să mențină o relație constantă între
capitalul dorit a fi investit și cifra lor de afaceri; (ii) acea stă relație între
capitalul dorit și cifra de afaceri este o funcție crescătoare de rata
scontată a profitului la capital; (iii) deciziile de a investi aferente fiecărei perioade sunt guvernate de condiția ca mărimea capitalului existent să
fie adusă la ni velul celei dorite; (iv) întreprinzătorii se așteaptă la aceeași
creștere a cifrei de afaceri în perioada următoare, ca în perioada trecută;
(v) întreprinzătorii se așteaptă să obțină în perioada următoare aceeași
rată a profitului calculată prin raportare la cifra de afaceri, ca în perioada
trecută.
106 Ibidem , p. 612.

86 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

Așadar, ca și în cazul analizelor lui Domar și Harrod,
constatăm că o identitate formală, matematică107, nu implică
neapărat o identitate de concepții. Ceea ce pentru Harrod este
echilibrul dinamic instabil, pentru Kaldor este echilibrul dinamic
stabil.
Interesul sǎu pentru aceastǎ temǎ se menține și în anii
urmǎtori. Astfel cǎ în 1962108 construiește, împreunǎ cu James A.
Mirrlees, un nou model prin care își reafirmǎ orientarea, raportându- se la progresele recente al e teoriei creșterii economice.
În pas cu moda intelectualǎ a acelei perioade, autorii subliniazǎ cǎ
progresul tehnic este principalul motor al creșterii economice , cu
acțiune directǎ asupra dinamicii productivitǎții muncii, duratei medii de viațǎ a echipam entelor, cotei din venit reprezentatǎ de
investiții, ratei profitului și asupra relației dintre investiții și
producția potențialǎ (raportul capital/output sau noul capital).
Autorii sunt categorici în privința identitǎții modelului
lor
109: ca mod de operare are afinitǎți cu concepția keynesistǎ
(deciziile de investiții ale întreprinzǎtorilor sunt cele mai importante) și este non -neoclasic (sub aspectul ipotezelor
neoclasice privind remunerarea factorilor în funcție de
productivitatea marginalǎ și substituibi litatea factorilor) prin
negarea rolului factorilor tehnologici în determinarea salariilor și profiturilor. De asemenea, resping funcția neoclasicǎ de producție
care leagǎ sub aspect cantitativ outputul (Y
t) de inputuri (K t, N t).

107 Identitatea dintre ecuația fundamentală a modelului sǎu și cea a lui
Harrod rezultă imediat:
γ” = KK
KI
KY
YI ∆==⋅ sau, în forma marginală originală a lui
Harrod , γ”= =∆=∆ YY
YI
YIGw .
108 N. Kaldor, J. A. Mirrlees, A New Model of Economic Growth, The
Review of Economic Studies, vol. 29, iunie 1962, p. 174- 192.
109 Ibidem, p. 188.

Capitolul I 87

În opinia lor, totul depinde de istorie, de modul în care stocul de
echipamente a fost realizat. Astfel, Y t trebuie sǎ fie mai mare
pentru un K t, în componența cǎruia predominǎ bunuri de capital
create mai recent (lucru ce poate sǎ se întâmple pe fondul accelerǎrii ratei de creșter e a populației, de pildǎ). Considerând
eficiența mașinilor constantǎ de- a lungul existenței lor, rezultǎ cǎ
ameliorarea productivitǎții într -o economie se datoreazǎ infuziei
de noi mașini în sistem prin intermediul investițiilor (brute).
Modelul introduce o funcție a progresului tehnic , în care rata
anualǎ a creșterii productivitǎții pe lucrǎtorul care utilizeazǎ un echipament nou depinde de sporirea investiției per capita.
La nivelul politicii economice, autorii recomandǎ o curǎ
permanentǎ de stimulare a dinamismului tehnic, fǎrǎ a privi acest
lucru ca ținând exclusiv de educația științificǎ și cheltuielile de
cercetare, un rol decisiv revine managementului afacerilor
receptiv la progresele tehnicii și deschis la implementarea lor în
activitatea firmelor
110.
Sub semnul realitǎților imediat și direct perceptibile,
Kaldor și -a îndreptat atenția cǎtre „procesul de polarizare” a lumii
contemporane în articolul Limits on Growth111. Autorul a
constatat cǎ premisa fundamental ǎ a creșterii economice continue
-sectoare le variate și complementare sǎ se extindǎ ca rezultat al
relațiilor reciproce- este neîndeplinitǎ de cele mai multe ori.
Sectorul manufacturier, generator de economii de scarǎ, s- a
dezvoltat în câteva centre al cǎror succes a inhibat dezvoltǎri
similare în alte zone. De fapt, realizarea economiilor de scarǎ a
fost posibilǎ când procesele de producție s- au concentrat într -o
anumitǎ zonǎ geograficǎ.
Ca o consecințǎ, diferite regiuni au experimentat rate
inegale de creștere economicǎ și o dinamicǎ demograficǎ
neuniformǎ. Dezvoltarea industriei a condus la creșterea salariilor

110 Ibidem , p. 190.
111 N. Kaldor, Limits on Growth , Oxford Economic Papers, iulie 1986, p.
187-198.

88 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

reale concomitent cu ridicarea gradului de ocupare, ceea ce s- a
tradus în aglomerarea populației în zonele urbane. Fenomenul
respectiv a mers în tandem cu îmbunǎtǎțirea educației și
cunoaș terii care, la rândul lor, au avut repercusiuni favorabile
asupra implementǎrii ultimelor descoperiri științifice în industrie.
Aceastǎ înlǎnțuire pozitivǎ în care efectele devin cauze,
propulsând economia unei zone pe un trend ascendent, se poate
întrerupe, când cota de piațǎ a unei industrii scade în raport cu
altele începe declinul acelei zone, primele semne fiind creșterea
șomajului și scǎderea standardelor de viațǎ. Menținerea tendinței
descendente conduce la configurarea în interiorul unei țǎri a unor
zone în regres ce contrasteazǎ cu cele emergente, caracterizate prin prosperitate.
Similar, la nivelul economiei mondiale, autorul
analizeazǎ coexistența țǎrilor subdezvoltate și a celor dezvoltate.
Mai reținut de aceastǎ datǎ, decât în 1962, reia în di scuție
progresul tehnic sub aspectul beneficiilor pe care le antreneazǎ. Astfel, economiile specializate în produse primare (în special,
agrare) resimt, sub incidența inovațiilor tehnice, avantaje în
privința creșterii producției în paralel cu dezavantajul scǎderii
cererii de muncǎ. Efectul imediat este migrarea populației cǎtre zonele industriale, fǎrǎ ca vreodatǎ sǎ se fi realizat acest lucru în
așa mǎsurǎ încât sǎ se uniformizeze ratele de creștere a salariilor
reale în zonele agricole și industriale. Pr in urmare, creșterea
producției per capita și menținerea (sau scǎderea) salariilor în
sectorul primar determinǎ reducerea prețurilor produselor sale.
Autorul concluzioneazǎ cǎ beneficiile ambelor sectoare sunt
resimțite din plin de indivizii antrenați în s ectorul secundar care
vor cumpǎra produse primare la prețuri mai mici și vor fi retribuiți cu salarii și profituri mai mari. Cu cât mai rapid se va
produce avansul tehnic cu atât „termenii comerțului” vor
defavoriza regiunile specializate în produse primar e și se vor
adânci inegalitǎțile dintre țǎrile sǎrace și bogate.
112

112 Ibidem , p. 197 -8.

Capitolul I 89

Scurta noastrǎ incursiune printre câteva din lucrǎrile lui
Kaldor a urmǎrit sǎ dea acoperire afirmațiilor autorului, citate în
primele rânduri, privind scopul teoriei creșterii economice – de a
contribui la înțelegerea modului în care unele economii cresc mai
repede decât altele. Conformându- ne acestei accepțiuni, fǎrǎ
rețineri, îl apreciem pe Nicholas Kaldor un teoretician de seamǎ al creșterii economice, autorul unui mod alternativ (heter odox, am
putea spune) de valorificare a materialului științific creat de
predecesorii sǎi. Ce reținem drept emblematic pentru creația sa?
Rezumând ideile avansate în 1955
113, conjugate cu cele din 1957,
obținem tabloul teoriei creșterii economice kaldoriene. Autorul
pune accent pe importanța economiilor în procesul ajustǎrii ratei
reale la nivelul rate i garantate a creșterii. Conform tezei clasice
(Ricardo și Marx), repartiția venitului în economie se face între
douǎ clase sociale – capitaliștii și muncitorii – iar, adaugǎ Kaldor,
înclinația marginalǎ spre economii este neuniformǎ. Întrucât capitaliștii economisesc mai mult, rezultǎ cǎ economiile globale
se aflǎ în relație directǎ cu ponderea profitului în venitul total.
Acceptând identitatea investițiilor cu economiile (în sensul
axiomei keynesiste, conform cǎreia investițiile sunt independente
și determinǎ mǎrimea economiilor), prelucrarea ecuațiilor
modelului sǎu ilustreazǎ dependența ponderii profiturilor în
venitul total, în ultimǎ instanțǎ, de raportul in vestiții/output
(decizia de a investi).
114 În cazul particular, al inexistenței

113 N. Kaldor, Alternative Theories of Distribution , The Review of
Economic Studies, vol. 23, 1955- 56, p p. 83-100.
114 Raționamentul lui Kaldor rezultǎ din urmǎtoarea î nșiruire a ecuațiilor
matematice:
Y = W + P, I = S și S = Sw + Sp, unde Sw = s wW, Sp = s pP;
I = s wW + s pP = s w (Y-P) + s pP = (s p – sw) P + s wY;
YI= (s p – sw) YP+ sw sau YP=
w pw
w p sss
YI
ss1
−−−.

90 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

economiilor muncitorilor, profiturile devin egale cu suma
investițiilor și consumul capitaliștilor.115 Aceasta este o
reminiscențǎ a parabolei keynesiene, “widow’s cruse”, despre semnificația creșterii consumului capitaliștilor (respectiv,
reducerii economiilor) în privința sporirii profitului și creǎrii, pe
aceastǎ cale, a premiselor pentru compensarea declinului inițial în
materie de economii. Kaldor face referire, de asemenea, la teoria
lui Kalecki
116 asupra repartiției, parafrazând -o astfel: “capitaliștii
câștigǎ ceea ce cheltuiesc și muncitorii cheltuiesc ceea ce câștigǎ”
117. Având în vedere și analiza din 1957, desprindem
forma cea mai condensatǎ a concepției lui Kaldor, cunoscutǎ în
literatura economicǎ ca “regula școlii de la Cambridge”: rata
profitului sǎ fie egalǎ cu rata creșterii economice raportatǎ la

Dac ǎ diferențele între înclinațiile spre economii sunt mici, variații
chiar modeste în YIvor conduce la schimb ǎri relativ mari în distribuția
venitului YP și vice versa. (N. Kaldor, Alternative Theories of
Distribution , 1955, p. 95- 96)
115 Pentru s w = 0 : P =
ps1I. (Ibidem )
116 Michal Kalecki a dezvoltat un model al dinamicii economice,
integrând teoria cererii efective, a analizei form ǎrii prețurilor, a
repartiției, a creșterii și determinǎrii investiției. A ajuns pe cǎi diferite la
rezultate asemenǎtoare cu Keynes, în anumite privințe chiar l- a depǎșit.
Din acest motiv Kalecki a jucat un rol esențial în formarea curentului
postkeynesist, ai cǎrui protagoniști sunt Kaldor, Robinson și Pasinetti.
Aforismul gǎsit de Kaldor pentru a caracteriza teoria kaleckianǎ a
repartiției este foarte sugestiv. Ce au preluat postkeynesiștii de la
Kalecki? În primul rând, ipoteza existenței a douǎ clase sociale,
muncitorii și capitaliștii (ipotezǎ cu rǎdǎcini în școala clasicǎ), apoi
faptul cǎ investițiile și consumul celor din urmǎ determinǎ mǎrimea
venitului național și repartiția lui între salarii și profit.
117 Ibidem , p. 96.

Capitolul I 91

înclinația marginalǎ spre economii a capitaliștilor118. De aici
decurge originalitatea modelului lui Kaldor (de asemenea, al lui
Robinson) și contradicția totalǎ cu tezele neoclasice: rata creșterii
economice este independentǎ de funcția producției și
productivitatea marginalǎ a factorilor.

Modelul lui Joan Robinson
Joan Robinson și -a prezentat teoria despre creștere
economicǎ, pentru prima dată în formă amplă, în 1956; ulterior
(1962) și -a reluat expunerea, de o manierǎ mai concentrată.119
Deși economista s- a format într -o perioadǎ în care se amorsau
mutații radicale ale economiei în sensul matematizǎrii
conținutului sǎu, nu s -a supus acestor tendințe. Mai mult, a acuzat
formalizarea matematicǎ pentru privarea economiei de conținutul
sǎu istoric și instituțional, de asemenea și -a exprimat regretul cǎ
teoria macroeconomicǎ dinamicǎ a fost marginalizatǎ, aproximativ 100 de ani, în fa voarea cercetǎrilor microeconomice
asupra prețurilor relative. Acesta este spiritul în care își declara
scopul de a lǎrgi analiza Teoriei g enerale pe termen lung cu
atenția îndreptatǎ spre mișcǎrile unei economii în timp, care
presupun variații ale populaț iei, acumulare de capital și
schimbǎri tehnice.
120
Pe de o parte , ca și Kaldor, autoarea a avut în vedere
importanța ratei economiilor (înclinației medii spre economii)
pentru procesul creșterii economice; a studiat factorii care

118 Ecuația (9.2) din A Model of Economic Growth (p. 613) exprim ǎ
regula respectivǎ: α'γ'
KP= , unde KP este rata profitu lui în funcție de
capital, 'γ'- rata creșterii economice iar α – înclinația marginalǎ spre
economii a capitaliștilor (pentru care în 1955 folosise notația de s p).
119 J. Robinson, The Accumulation of Capital , ed. Macmillan, Londra,
1956; J. Robinson, Essays in the Theory of Economic Growth, ed.
Macmillan, Londra, 1962.
120 J. Robinson, The Accumulation…, p. V.

92 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

influențează această variab ilă și complemetul sǎu, rata
consumului, precum și mǎsura transformării economiilor în
investiții, adică în acumulare efectivă. În spiritul școlii de la
Cambridge, analizeazǎ economisirea diferențiat pe principalele
categorii de primitori de venituri. În i poteza în care salariații ar
realiza economii din veniturile lor, atunci există patru clase, ale căror înclinații spre economii ar trebui să fie luate în
considerare: salariații fără propriet ǎți; „clasa intermediară
mixtă” care obține venituri din muncă și propriet ǎți; „rentierii
(inclusiv acționarii)” și firmele care rețin o parte din profiturile
nete. Prin urmare, „raportul dintre economii și venit este
funcție de distribuirea venitului între aceste clase și de
înclinația spre economii a fiecăreia dintre ele, înclinație care
poate fi influențată de repartiția proprietății între familiile
fiecărei clase și de mărimea firmelor”
121.
Robinson a luat în considerare și cea mai simplă
ipoteză ce se poate stabili în legătură cu raportul dintre
economii și venit, ace ea utilizată de von Neumann122, potrivit
cǎreia: există numai două forme fundamentale de venit, profit
și salariu, salariile fiind cheltuite în întregime, în timp ce
profiturile sunt economisite în întregime . Modelul său, spunea
autoarea, se întemeiază pe ac eastă ipoteză, dar ea admite că
sunt pǎrți ale lui care ignoră complet distincția dintre formele

121 J. Robinson, Essays… , p. 12.
122 John von Neumann în A Model of General Equilibrium , ReStud, vol.
XIII, 1945 (1938), a construit un model al creșterii economice
asem ǎnǎtor în multe privințe schemei reproducției lui Marx, dar diferit
esențial prin absența crizelor. A preluat din teoria marxistǎ ideea cǎ
plusvaloarea este determinantul creșterii economice, însǎ nu s-a
preocupat de evoluția descrescǎtoare a ratei câștigului. Sarcina pe care și-a asumat -o, ca matematician, a fost aceea de a formaliza creșterea
echilibratǎ printr -un model în cadrul cǎruia a fǎcut abstracție de o serie
de aspecte sociale prezente în teoriile clasicilor.

Capitolul I 93

de venit, privind economiile ca o proporție oarecare din venitul
net, proporție determinată de toți indivizii luați împreună.123
Pe de altǎ parte , economista dec lara cǎ teoria ei este
,,în mare măsură o elaborare întemeiată pe modelul lui R. F.
Harrod”124. Aceasta bază de pornire nu exclude unele deosebiri
între Robinson și Harrod, pe care le vom enumera și trata în
continuare ca argumente pentru caracterul original al creației
sale. În primul rând, ideea referitoare la raportul dintre
economii și venit ca funcție de repartiția socială a venitului și la consumul social ce poate fi cu atât mai mare , cu cât va fi
mai mare partea salariilor – și, deci, mai mică partea
profiturilor – în venitul național nu poate fi găsită la Harrod. În
al doilea rând, încercarea pe care o face Robinson de a elibera
teoriile creșterii economice de povara obsesiei pe care rata
dobânzii o exercită asupra gândirii lui Keynes și Harrod, prin
stabilirea unei dependențe directe între acumularea capitalului
și rata profitului, are o importanță ce nu poate fi ignorată
125. În
al treilea rând , demonstrația lui Robinson se îndepǎrteazǎ de
cea a lui Harrod în ceea ce privește ,,rata garantată” și ,,rata

123 Ibidem , p. 38.
124 J. Robinson, The Accumulation… , p. 404.
125 Dacǎ repartiția venitului și înclinațiile medii spre economii sunt date,
ce influențeazǎ rata acumulării? J. Robinson recunoștea că, în această
privință, nu există o doctrin ă unică. Conform Teoriei generale, rata
acumulării tinde cǎtre acel nivel la care eficiența marginală a capitalului
devine egalǎ cu rata dobânzii. Autoarea considera însǎ cǎ motivația
realizǎrii unui proiect de investiții decurge din mǎrimea profitului
scontat care trebuie să depășească considerabil procentul dobânzii,
pentru a putea fi acoperite riscurile pe care le implică realizarea proiectului. După o serie de aprecieri cu caracter general, J. Robinson a
ajuns la concluzia că o rată mai ridicată a acumu lării cere un nivel mai
ridicat al profiturilor. Deci, investițiile productive sunt o funcție de
nivelul așteptat al profiturilor (1962, p. 37 -38). Rata profitului este
definită ca raportul dintre profiturile brute minus amortizarea și valoarea stocului de capital calculată la prețul curent de înlocuire (1962, p. 29).

94 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

naturală” de creștere a venitului național. La Harrod nu există
nici o legătură între rata garantată determinată de interesele
privind profitul ale întreprinzătorilor și rata naturală , rezultantǎ
a forței de muncă și progresului tehnic existente , iar egali tatea
celor două rate nu poate fi decât întâmplătoare. Robinson, însǎ, susținea că , atunci când rata naturală este atinsǎ (devine
efectivǎ), rata garantată tinde, în anumite condiții, să se contopească cu aceasta.
O configurație aparte capǎtǎ discursul eco nomistei
atunci când cerceteazǎ posibilitǎțile realizǎrii echilibrului.
Astfel, starea de echilibru intern definită de J. Robinson pentru
o anumită perioadă de timp, presupune îndeplinirea concomitentǎ a următoarelor condiții: structura capitalului în
funcțiune să fie în armonie cu rata de creștere pe care firmele
sunt dispuse s -o realizeze, astfel încât o rată generală a
investițiilor brute – crescândă de la an la an într -un ritm ferm –
să producă aceeași rată generală de creștere a capitalului; iar
aștept ările firmelor cu privire la viitor să fie în acord cu
experiența curentă, pentru ca rata scontată a profitului sǎ
rămân ǎ aceeași în toate ramurile
126.
Acestui mecanism general al echilibrului îi urmează
descrierea unei serii de faze ale creșterii economice care, fără a
fi identificate cu fazele ciclului economic, au totuși anumite
contingențe cu ele. Faza cea mai favorabilă – de natură mitică,
cum spunea Robinson – este aceea a „ epocii de aur ”,
caracterizatǎ prin creșterea venitului lină, dar fermă și
utilizarea deplină a forței de muncă. Această epocă apare
atunci când „rata dorită” a acumulării este egală cu „rata posibilă”, care rezultă din însumarea ratei de creștere a
populației cu rata de creștere a productivității per capita.
Similitudinea cu ecuația lui Harrod (G
w = n) este evidentǎ, cu
mențiunea că între cele două rate nu există, pentru Robinson,
nici o opoziție, ci, dimpotrivă, o adaptare a „ratei dorite” la

126 J. Robinson, Essays… , p. 44.

Capitolul I 95

„rata naturală”. Dar, deși opoziția lipsește, egalitatea dintre
cele două rate rămâne, și pe ntru Robinson, o apariție mitică.
Urmează, în cursul descrierii autoarei, „epoca de aur
imperfectă”, în care mai există încă o rată de acumulare fermă,
situată totuși sub nivelul necesar utilizării depline a forței de
muncă: investiția devine insuficientă pentru a ocupa întreaga
forță de muncă disponibilă. Imperfecțiunea poate fi de diferite
grade. Când venitul crește mai încet chiar și decât
productivitatea muncii, atunci gradul de utilizare a forței de
muncă scade; când venitul crește mai repede decât
productivitatea, gradul de utilizare a forței de muncă crește.
Ideea limitării creșterii venitului de cǎtre insuficiența cererii este, așadar, prezentă în model. Celelalte faze invocate de
Robinson sunt: epoca de plumb, în care numărul șomerilor
crește și sta ndardul general de viață al muncitorilor scade;
epoca de aur moderată, în care, chiar cu ajutorul progresului tehnic, datorită lipsei de forță de muncă, este imposibil să se
mențină o rată de creștere atât de ridicată pe cât ar dori să
realizeze firmele; epoca de platină galopantă, epoca de platină
târâtoare etc. – toate stabilind, în diferite ipoteze, relații între
„rata dorită” a acumulării, „rata posibilă” de creștere a
venitului, gradul de utilizare a forței de muncă etc.
Remarc ǎm că reprezentarea de p ână acum a creșterii
economiei capitaliste este considerată de Robinson a se
desfășura , totuși , numai în condiții de liniște (tranquillity), „în
care nu se produc niciodată evenimente neașteptate din afară și
nu apar nici incompatibilități care să zdruncin e sistemul din
interior”
127. Ce efecte asupra acumulării ar putea avea
asemenea „schimbări întâmplătoare” cum ar fi creșterea bruscă
a cheltuielilor consumatorilor sau o serie de invenții tehnice
excepțional de atractive, care măresc cererea efectivă și
prov oacă creșteri ale nivelului profiturilor. Dar „schimbările
întâmplătoare” de genul scăderii bruște a cheltuielilor

127 Ibidem , p. 63.

96 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

consumatorilor? Analiza efectelor contradictorii, pe care
„schimbările întâmplătoare” le produc asupra ratei acumulării,
ratei profitului sau gradului de utilizare a forței de muncă este
completată de autoare cu analiza ,,instabilității inerente” , care
se produce atunci când așteptările întreprinzătorilor sunt influențate nu de situația de astăzi, ci de trecutul recent. Astfel,
o creștere a niv elului profitului face să se nască așteptarea într –
o nouă creștere, iar o scădere într -o nouă scădere.
,,Suprapunând instabilitatea inerentă schimbărilor
întâmplătoare analizate mai înainte, constatăm că modelul este
într-o stare perpetuă de perturbare”
128.
În câteva cuvinte , care este terapeutica prescrisǎ de
aceastǎ economistǎ? Robinson se pronunța pentru necesitatea
unor ,,șocuri favorabile” menite să ajusteze rata acumulării la
necesitățile ratei de echilibru a creșterii venitului național, rata
acumulări i aflându -se sub auspiciile ratei profitului. Însă , dacă
rata profitului crește, partea profiturilor în venitul național
sporește și partea salariilor scade, astfel încât unei rate
crescânde a acumulării trebuie să -i urmeze, în cele din urmă,
un dezacord î ntre producție și consum, determinat de
incapacitatea cererii salariaților de a ține pasul cu ritmul producției. Joan Robinson nu găsește în interiorul sistemului
capitalist, forțele interne care să aibă capacitatea de a restabili
în mod „normal” echilibru l; pentru ca lucrurile să -și urmeze
cursul lor -sau pentru ca prăbușirea să fie evitată – capitalismul
are nevoie, asemenea unui bolnav incurabil, de „șocuri” care să se repete din timp în timp.
Ce semnificație a avut revoluția keynesistǎ pe terenul
teoriilor creșterii și dezvoltǎrii economice?
În primul rând, gǎsim la Michel Beaud și Gilles
Dostaler un avertisment deosebit de util întreprinderii noastre:
“Cuvântul «revoluție » trebuie mânuit cu grijǎ. În domeniul

128 Ibidem , pag. 69.

Capitolul I 97

social, politic și economic, ca și în ce l al ideilor, ceea ce apare
ca o rupturǎ brutalǎ este adesea fructul unei lungi evoluții. Mai
mult, existǎ și întoarceri ale istoriei. Revoluțiile –este de altfel
primul sens al termenului – ne fac sǎ revenim la punctul de
plecare. Astfel, teoria keynesistǎ reînnoiește unele curente de
idei pe care teoria clasicǎ le -a eliminat cu cruzime. Ea își
înfige rǎdǎcinile într -un trecut foarte îndepǎrtat, la care autorul
face referire în Teoria generalǎ ”129. Keynes a elogiat intuițiile
teoretice ale unor scolastici pre -clasici, a revigorat concepții
ale acelor vremuri. Drumul pe care și l -a ales reprezenta, însǎ,
direcția opusǎ fațǎ de cursul normal al științei economice
(clasicism -neoclasicism). Statutul de membru activ și influent
al Partidului Liberal nu a atras dupǎ sine congruența necesarǎ
între aderarea la teoria neoclasicǎ și pozițiile sale politice. Cu toate acestea, putem identifica suficiente exemple pentru
modul în care Keynes rǎmâne totuși legat de ortodoxia
economicǎ
130.
Keynes este , desigur , principalul actor al revoluției ce
îi poartǎ numele, dar nu singurul; aceleași înclinații le întâlnim
la discipolii sǎi fideli, membrii grupului care n -a purtat povara
clasicismului – neo sau postkeynesiștii. Sub aspectul creșterii
economice, în Teoria generalǎ existǎ embr ionul teoriei
dinamicii economice. Demonstrațiile marelui economist sugerau cǎ , atât cât existǎ economisire și investiții nete,

129 M. Beaud, G. Dostaler, Gândirea economic ǎ de dupǎ Keynes ,
Eurosong&Book, București, 2000, p. 58- 9.
130 În completarea arg umentelor aduse la începutul acestui capitol,
mențion ǎm cǎ l ucrarea lui Keynes, Tratat despre monedǎ , este
impregnatǎ de influența lui Wicksell, reprezentant de seamǎ al școlii
neoclasice austriece. Apoi, discipolii lui Wicksell -Gunar Myrdal, Erik
Lindahl și Bertil Ohlin – nu vǎd în revoluția lui Keynes nimic nou în
raport cu cea inițiatǎ de mentorul lor. Cât școala de la Stockholm, cu
protagoniștii sus menționați, a anticipat revoluția keynesistǎ și care este
gradul de convergențǎ între cele douǎ, este un subiect care încǎ suscitǎ
interes.

98 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

sistemul economic nu poate fi staționar. De fapt, Keynes a
oferit instrumentarul (înclinațiile spre economii și consum,
funcția de investiții etc.) care a fost folosit cu meșteșug de
companionii sǎi din cadrul școlii de la Cambridge (englezǎ).
Primul care și -a propus sǎ dinamizeze modelul
keynesian a fost Harrod. În terminologia lui, dinamica este un
concept acoperitor pentru fe nomenul creșterii economice,
teoria dinamicii economice fiind o denumire alternativǎ pentru
cea a creșterii economice131. Obiectivul asumat de Harrod a
vizat determinarea acelei rate a creșterii venitului –rata
garantatǎ – pentru care se respectǎ condiția echil ibrului general
într-o economie aflatǎ în creștere, de -a lungul timpului.
Ulterior, Domar a sesizat cǎ investițiile determinǎ atât
creșterea cererii conform multiplicatorului keynesian, cât și a
ofertei prin mǎrirea capacitǎ ților de producție; întrebarea l a
care și -a propus sǎ rǎspundǎ a fost: care este rata creșterii
investițiilor ce va garanta egalitatea cererii cu oferta? Pe baza
unor raționamente diferite , cei doi ajung la concluzii similare,
subliniind fie posibilitatea excepționalǎ ca acest echilibru sǎ se
menținǎ pe termen lung (Domar), fie instabilitatea132 sa

131 Interpretarea lui Harrod asupra dinamicii din Towards a Dynamic
Economics contrasteazǎ cu concepția lui J.A. Schumpeter: “Termenul de
dinamicǎ desemneazǎ exclusiv analiza care coreleaz ǎ cantitǎțile
corespunz ǎtoare a dou ǎ momente diferite de timp teoretic și nu se
identificǎ cu teoria procesului de evoluție care se deruleazǎ într -un timp
istoric. Acoperǎ practic același câmp ca analiza secvențialǎ, […] dar nu
corespunde teoriilor creșterii, dezvoltǎrii sau progresului eco nomic.” în
Histoire de l’analyse économique.L’âge de la science , III, ed. Galimard,
1983, p. 529.
132 Instabilitatea creșterii economice este unul din subiectele centrale ale
controversei care s -a dezvoltat între cele dou ǎ școli de la Cambridge:
Cambridge -ul american, adept al sintezei neoclasice, și Cambridge- ul
englez, fidel lui Keynes. Pornind de la postulatele neoclasice, Solow
(Swan, Tobin, Meade) a transformat coeficientul capitalului din constant
în flexibil -în funcție de remunerațiile relative ale factorilor – permițând

Capitolul I 99

(Harrod). În pofida limitelor teoretice, modelul Harrod -Domar
s-a bucurat de o bogatǎ valorificare în practicǎ. Majoritatea
țǎrilor în curs de dezvoltare s -au lǎsat cǎlǎuzite de prescripțiile
sale în planificarea investițiilor necesare pentru creșterea
economicǎ.
Un alt protagonist al curentului postkeynesist, autor al
unei analize alternative a ortodoxiei neoclasice, este Kaldor. În
linii mari, construcția sa (și a lui Robinson) a reușit
dinamiza rea macroeconomiei keynesiste și articularea sa cu
abordarea kaleckianǎ a repartiției. Esența modelului lui Kaldor este surprinsǎ de “ecuația de la Cambridge” , care stabilește cǎ
rata profitului în economie este determinatǎ de rata creșterii și de înclinaț ia spre economii a capitaliștilor. Rezultatul sǎu,
nefiind legat de considerațiile tehnologice, de productivitatea
marginalǎ sau de funcția de producție, se aflǎ în contradicție
totalǎ cu tezele neoclasice asupra creșterii, suscitând vii
dezbateri.
133
O alt ǎ combatantǎ în lupta Cambridge versus
Cambridge (pe care în termeni, mai generali putem sǎ o asimilǎm unei lupte între ortodoxie și heterodoxie) este Joan
Robinson. Acuzând neoclasicismul pentru reducționismul
specific ipotezelor sale, care împiedicǎ menț inerea contactului
cu realitǎ țile complexe, economista a insistat asupra necesitǎ ții
de a ține cont de timpul istoric și instituțiile capitalismului
contemporan. Asemenea lui Kaldor, i nspiratǎ de Kalecki, a
dezvoltat un model în care rata investiției aleas ǎ de capitaliști
constituie variabila fundamentalǎ; nivelul consumului, cel al
economisirii și, mai ales, al profitului reacționeazǎ la
schimbǎrile acestei variabile, profitul, la rândul sǎu,
influențând deciziile viitoare de investiții. Autoarea sesizezǎ

astfel ca prin ajustǎri succesive sǎ se asigure stabilitatea creșterii
economice.
133 Acesta este un alt câmp de lup tǎ pentru cele douǎ școli de la
Cambridge.

100 Creșterea și dezvoltarea economicǎ. Repere teoretice

existența unor cauzalitǎ ți paradoxale, demonstrând cǎ, pe
termen lung, economisirea ridicatǎ reduce rata creșterii
economice.
Subscriem, în final, la afirmațiile lui Lionel Robbins
despre dificultatea surprinderii modului și mǎsurii în care revoluția keyne sistǎ a provocat o profundǎ transformare a
universului intelectual:
“Viitorul istoric al gândirii sociale va putea numi
aceastǎ perioadǎ epoca lui J.M. Keynes. Nu este deloc ușor sǎ
gǎsești o formulǎ simplǎ pentru a explica în ce constǎ
ascendentul pe care l-a exercitat.”
134
Oare “epoca lui Keynes” s -a încheiat la începutul
anilor ’70? Cu o putere mult diminuatǎ, lucrǎrile post –
keynesiste din ultimele decenii sunt etichetate drept “radicale”,
încadrându -se în heterodoxia momentului alǎturi de cele
neoricard iene, neomarxiste, neoinstituționaliste iar lista poate
continua.

134 L. Robbins, The Evolution of Modern Economic Theory and Other
Papers on the H istory of Economic Thought , 1970, p. 244 apud M.
Beaud, G. Dostaler, Gândirea economic ǎ de dupǎ Keynes ,
Eurosong&Book, București, 2000, p. 80.