Drăgoțel Bogdan -Cristian [613811]

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului
Universitatea „Valahia” din Târgoviște
Facultatea de Științe Umaniste
Specializarea Educație Fizică și Sport

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Conf. Univ. Dr. Constantin Pehoiu

Absolvent: [anonimizat], 2008

Considerații metodice privind învățarea
săriturii în lungime cu un pas ș i
jumătate în zbor la clasa a VI -a

Cuprins

Capitolul 1. Introducere ………………………………………………… …… 5
1.1. Importanța și actualitatea temei……………………………………… …… 5
1.2. Motivarea alegerii temei……………………………………………… …….. 6
1.3. Obiective……………………………………………………………… ……. 9
1.4. Ipote ze………………………… …………………………………………. 10
1.5. Metode de cer cetare………………………………………………………. 10

Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a temei………………………… …. 12
2.1. Particularitățile somato -psihice ale preadolescenței și relevanța lor pentru
educația fizică……………………………………………………………….. 12
2.2. Calitățile motrice – factori de bază ai formării, însușirii și dezvoltării de –
prinderilor motr ice atletice………………………………………………….. 18
2.3. Obiectivele atletismului în școală – prevederi ale programei de speciali –
tate…… ……………………………………………………………………… 31
2.4. Conținutul și structura lecției de educație fizică………………………… 33
2.5. Locul deprinderilor atletice în lecția de educație fizică ………………… 45
2.6. Efortul în educație fizică și sport………………………………………… 58
2.6.1. Dinamica efortului în lecția de educație fizică………………….. 58
2.6.2. Dirijarea efortului în lecția de educație fizică…………………… 60
2.7. Analiza biomecanică a săriturilor – săritura în lungime cu un pas și jumă –
tate în aer………… ………………………………………………………. ….. 61

Capitolul 3. O investigație experimentală………………………………… 69
3.1. Locul și subiecții… ……………………………………………………… 69
3.2. Teste și măsurători……….. …………………………………………….. 70
3.3. Mijloace utilizate……………. ………………………………………… 71

3.4. Rezultate și interpretări………………………………………………… 76
Concluzii…………………………………………………………………… 80
Bibliografie………………………………………………………………… 83

5
Capitolul 1. Introducere

1.1. Importanța și actualitatea temei

Conceptele de educație fizică și educație sportivă înrudite prin finalități și
obiective diferențiate prin structuri și metodologii, alcătuiesc un sistem care își
propune să îndeplinească predominant un rol instructiv educativ.
Ele se înglobează pentru ac est motiv în sfera generoasă și largă a
macrosistemului educației, care se diversifică corespunzător direcțiilor de
perfecționare ale formelor de manifestare umane.
Activitatea educației fizice și sportive se încadrează într -un sistem
convergent de mijloa ce și acțiuni care influențează pe diferite planuri ființa
umană, în vederea formării, educării și integrării ei sociale.
În prezent în teoria antrenamentului sportiv modern pot fi incluse câteva
concepte noi, definitorii pentru evoluția acestui proces. A ceste concepte suferă
în consecință un transfer pozitiv în domeniul educației fizice.
Astfel, abordarea sistematică, promovarea interdisciplinarității în
elaborarea conținutului lecțiilor și desfășurării procesului de instruire și educație,
relația dintre obiective, conținuturi metode și tehnici de verificare și apreciere
cunoscute sub denumirea de curriculum, sunt noțiuni frecvent utilizate de cei
care predau educația fizică școlară.
În principiu, domeniul teoretic și practic al educației fizice cuprinde un
ansamblu de mijloace, metode și tehnici de instruire și educație, de recuperare a
organismului după efort, utilizate în funcție de obiectivele educaționale fixate
sau de performanțele ce trebuie realizate la un nivel superior.
Pentru profesori sau ant renori, folosirea unei tehnologii corespunzătore
presupune capacitatea de organizare și desfășurare a procesului de pregătire și
refacere a subiectului după lecție, antrenament sau concurs, asigurându -i astfel

6
succesul. Lecția de educație fizică constituie prin urmare, un proces pedagogic
prin metodologie și un act educativ prin principiile care -l structurează și prin
efectele surprinse în plan comportamental în atitudinea elevului față de muncă și
viață.
Pregătirea fizică reprezintă pentru orice individ î n formare un obiectiv
important, iar pregătirea atletică prin mijloacele ei specifice este una dintre cele
mai importante. Ea intră ca o parte componentă a educației fizice influențând în
mod deosebit performanțele motrice ale individului, care în final va solicita mult
mai puțin bugetul de sănătate publică. Pe de altă parte există posibilitatea unor
orientări în diferite probe atletice, în funcție de aptitudinile manifestate de unii
indivizi.

1.2. Motivarea alegerii temei

Conținuturile din ciclul gimna zial prevăzute în programele de educație
fizică și sportivă școlară, au drept însușirea unor deprinderi specifice
atletismului, fapt de altfel regăsit în obiectivele cadru. De fapt, realizarea acestor
conținuturi constituie un punct de plecare pentru ating erea tuturor obiectivelor
educației fizice, numai dacă ele sunt proiectate și supuse atenției elevilor prin
metode, principii și mijloace eficiente. Alergările, săriturile și aruncările
executate în cadrul unor exerciții simple ca în diferitele probe atlet ice propriu –
zise, îi angrenează pe elevi în activitate, dezvoltându -și spiritul competitiv,
contribuind în același timp la dezvoltarea capacităților condiționale și a celor
coordinative.
Practicarea exercițiilor atletice este posibilă pe toată durata unui an școlar,
fiind accesibile tuturor categoriilor de vârstă școlară, ceea ce conduce către
concluzia că pot fi utilizate în fiecare lecție.
Dacă pe parcursul desfășurării procesului instructiv – educativ de la
nivelul claselor I -III sub forma unor exerciț ii de alergare, săritură constituie

7
principalul mobil al activităților din timpul lecțiilor, începând din clasa a -IV-a,
se poate trece treptat la formarea, însușirea, dezvoltarea și perfecționarea unor
probe atletice accesibile vârstelor și sexului, astfel încât după absolvirea
gimnaziului elevii să cunoască principalele caracteristici tehnice ale acestora, la
un nivel acceptabil. Realizarea acestor scopuri de altfel, obținerea unui
randament corespunzător în ceea ce privește formarea, însușirea și dezvolta rea
deprinderilor din atletism, prevăzute de programa școlară presupune din partea
cadrului didactic de specialitate organizarea judicioasă a instruirii în general, în
sensul selecției eficiente utilizată în lecții. Aceasta deoarece nu toate exercițiile
prevăzute în metodica predării atletismului pot fi aplicate la ori ce vârstă, fapt ce
ne-a determinat să încercăm demersul de față, în sensul selecției acelor exerciții
care pot asigura obținerea succesului. In realizarea conținutului atletismului
prevăzut d e programa școlară pentru ciclul gimnazial și pentru clasa a -VI-a în
special. Exercițiile și jocurile destinate probelor pot fi folosite în vederea
însușirii unor cunoștințe elementare într -un timp foarte scurt. Se cunoaște că la
vârsta școlară mică și mij locie, cei supuși procesului instructiv -educativ sunt
caracterizați de o mare capacitate de imitare și interese deosebit pentru execuția
integrală a deprinderii și mai puțin pentru cea fragmentară, aspect care nu
trebuie sa scape din atenția profesorului d e educație fizică. De altfel, predarea
tehnicii probelor atletice în lecția de educație fizică, prevăzute în curriculum
corespunzător învățământului gimnazial trebuie sa se deosebească de aceea din
cadrul antrenamentului specific la care participă copii se lecționați, iar numărul
de ore afectat formării, însușirii și dezvoltării este mult mai mare.
Acest lucru presupune utilizarea în procesul instructiv – educativ a unui
număr redus de exerciții pentru învățarea tehnicii, dar eficient deoarece o paletă
largă a acestuia, reglementează negativ comportamentul motric al copilului.
Utilizând ritmic și rațional exercițiile de atletism (alergările, aruncările și
săriturile), contribuim sigur la dezvoltarea armonioasă a organismului la

8
educarea fizicului, în specia l când ne referim la școlari, efectul pozitiv fiind
sesizat la toate vârstele.
În „sportul formativ”, în care am inclus educația fizică din sistemul de
învățământ și din armată, „sportul pentru toți”, jogging -ul și turismul. Atletismul
ocupă un loc import ant.
Astfel o școală o serie de alergări, sărituri și aruncări se exersează cu sau
fără a avea caracter de întrecere. În cazul întrecerii regulile sunt stabilite în
funcție de condițiile materiale ale școlii, fiind diferite față de cele din
regulamentul F ederației Internaționale de Atletism Amatori (IAAF), respectiv
Federației Române de Atletism (FRA).
Astfel, la alergări în orele de educație fizică predomină ștafetele cu sau
fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanțele fiin d în
funcție de mărimea sălii de sport sau a curții școlii. Dintre sărituri le amintim
mai mult pe cele fără elan (lungime, plurisalturi), iar dintre aruncări pe cele cu
mingea de oină la țintă sau la distanță, cât și aruncările cu mingea medicinală cu
o mână și cu ambele mâini.
Rezultă din această succintă prezentare, că exercițiile atletice dezvoltă
calitățile motrice de bază: forța, rezistența, viteza, contribuind substanțial la
întărirea sănătății și la fortificarea organismului, atletismul fiind alătu ri de
gimnastică baza sportului formativ, dar și a sportului competițional. În
programele școlare de educație fizică de la nivelul tuturor claselor, atletismul
alături de gimnastică este prezent în toate lecțiile de educație fizică sau de
antrenament sport iv.
În competițiile organizate în cadrul „Sportului pentru toți” nu lipsesc
probele atletice simple, fiind cele mai accesibile, iar jogging -ul pe care îl
practică din ce în ce mai multă lume, nu este altceva decât o alergare de durată
în tempo moderat.
În timpul celor 4 ani, respectiv clasele V -VIII, se urmărește inițierea în
atletism prin practicarea unor exerciții și probe accesibile din cele 3 categorii pe

9
care le cuprinde atletismul: alergări, aruncări și sărituri. Acum se pun bazele
mișcării care fav orizează însușirea unor tehnici de mai târziu. În acest sens,
recomandăm folosirea în lecția de educație fizică a exercițiilor din școala
atletismului.

1.3. Obiective

Educația fizică școlară acordă prioritate dezvoltării corporale variate și
complete a ființei umane. Ea utilizează în măsura posibilului o serie de
stimulenți care permit elevului să dobândească o capacitate de performanță. În
cadrul orelor de educație fizică, atletismul, printr -o predare precisă și bine
concepută, are o contribuție subst anțială la realizarea acestei sarcini. Iată de ce
considerăm că, elevul din cele mai mici clase, poate fi inițiat în tehnica probelor
de atletism sub formă de joc, fără să atingă aceeași intensitate sau eforturi
tehnice și fără să le consacre la fel de mul t timp. Pentru a da lecțiilor un caracter
atractiv, se recomandă ca profesorul să organizeze în cadrul acestora jocuri în
care elevii să aplice elementele tehnice în condiții variate. De asemenea, este
indicată folosirea întrecerilor prin care cadrul didac tic să poată verifica gradul de
însușire și execuție a deprinderilor atletice în situații cât mai apropiate de cele
ale concursului.
Săriturile fac parte din grupa eforturilor cu caracter dominant de viteză și
viteză – forță, relația dintre aceste calităț i variind de la o probă la alta. La
inițierea elevilor în probele de atletism sunt săritura în lungime și cea în
înălțime. Ele fac parte din categoria exercițiilor atletice cu influențe multiple
asupra dezvoltării și perfecționării calităților și deprinder ilor motrice. De
asemenea, au o mare valoare aplicativă, fiind prezente sub diferite forme în
activitatea zilnică a elevilor.
Săriturile sunt utilizate în educația fizică a elevilor pentru realizarea
următoarelor obiective:

10
– formarea și consolidarea depr inderii de a sări în lungime și înălțime, ca forme
principale și peste obstacole lungi sau înalte;
– dezvoltarea unor calități motrice de bază, precum și a unor forme specifice de
manifestare a acestora, dintre care mai importante sunt forța și viteza, ca și
combinația dintre ele (detentă). De asemenea, săriturile dezvoltă simțul ritmului
și al echilibrului; prezente încă de la primele clase sub forma exercițiilor
pregătitoare (sărituri d pe loc, în adâncime, peste mici obstacole) săriturile sunt
predate în toate etapele de școlarizare a elevilor, contribuind la realizarea unei
game largi și variate de deprinderi. În educația fizică a școlarilor se utilizează
săritura în lungime prin procedeul ghemuit și cu un pas și jumătate în aer
(preferabil al doilea).

1.4. Ipoteze

1. În practica educației fizice există o serie întreagă de mijloace specifice
care, judicios selectate, sistematizate și ordonate în timp, pot asigura învățarea
rapidă a tehnicii săriturii în lungime cu un pas și jumătate, prevăzută în
programa școlară pentru ciclul gimnazial, deci și pentru clasa a VI -a.
2. Varietatea exercițiilor utilizate favorizează creșterea și dezvoltarea
fizică exprimate prin adaptarea organismului la efort, acumulări în înălțime și
greutate, creșterea forței membrel or inferioare și implicit a performanțelor
sportive la alergarea pe distanța de 50 m, săritura în lungime fără elan și cu elan.

1.5. Metode de cercetare

Pentru a atinge scopul propus și verificarea ipotezelor, au fost folosite
următoarele metode:
Informarea și documentarea științifică, realizată prin consultarea unor
lucrări de specialitate pertinente. Unele dintre acestea privesc educația fizică în

11
general, altele problematica atletismului, precum și unele referitoare la
problematica măsurării și eval uării.
Metoda observației. Observația este definită ca un proces al cunoașterii
științifice, constând în contemplarea metodică și intențională, vizând un anumit
scop, a unui obiect sau proces.
Observația este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în același
timp, și de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoștințelor
anterioare, deci o percepție fundamentală, dirijată, planificată și selectivă,
întreprinsă cu un anumit scop.
Metoda conversației. În vederea culegerii a cât mai mul tor date despre
evoluția recordurilor luate în discuție în lucrarea noastră și cu precădere despre
cele mai recente despre care nu sunt suficiente materiale documentare scrise, am
stat de vorbă cu profesori, antrenori și sportivi care trăiesc în mijlocul a cestui
fenomen, atletismul.
Metoda grafică și de prelucrare statistică. S-a realizat prin reprezentarea
intuitivă a fenomenului interpretat și prin ordonarea și gruparea rezultatelor
investigației experimentale.

12
Capitolul 2
Fundamentarea teoretică a lucrării
2.1. Particularități somato – psihice ale preadolescenței și relevanța
privind educația fizică

Definirea și realizarea obiectivelor și conținuturilor educației fizice pentru
învățământul gimnazial, cum de altfel pentru orice ciclu de învățământ, este
necesar să se situeze în deplină concordanță, între altele, cu stadiile de
dezvoltare ontogenetică a subiecților. Se poate avansa ideea că efectuarea unor
activități de educație fizică și sport care nu este adecvată particularităților
anatomo – fiziologice ale perioadei de vârstă căreia aparțin subiecții, poate
conduce efecte negative, uneori grave, producând deformări în structura
organismului și în dezvoltarea normală a individului.
În acest sens, determinarea obiectivelor și a conținut urilor educației fizice,
din punct de vedere al particularităților anatomo – fiziologice și psihologice ale
celor studiați, trebuie să se țină seama de:
• Stabilirea exercițiilor în deplină concordanță cu stadiul de dezvoltare a
segmentelor organismului copi ilor, pe care le antrenează: a sistemului
osos, a sistemului muscular, a sistemului vascular, a aparatului respirator
ș.a.m.d.; valoarea mijloacelor alese este dată de efectele pe care le produc
acestea organismului elevilor (formarea priceperilor și depri nderilor
motrice, o stare optimă de funcționare a organismului ș.a.m.d.);
• Valoarea influențelor pe care mijloacele alese le exercită asupra
organismului elevilor, fiind preferate cele care au o eficiență maximă,
influențând dezvoltarea fizică și psihică, f ormarea priceperilor și
deprinderilor motrice de natură să asigure în același timp o stare optimă
de funcționare a organismului;

13
• Efectele emoționale ale mijloacelor și măsura în care acestea răspund
motivației elevilor, și, totodată, o dezvoltă;
• Valoarea e ducativă, respectiv măsura în care mijloacele alese asigură
educarea trăsăturilor personalității elevilor, a convingerilor acestora,
legate de moralitate și comportament social.
Analiza temeinică a tuturor particularităților anatomo – fiziologice și
psiho logice ale vârstelor școlare permit o selecție adecvată a conținutului și
obiectivelor, determinând astfel fundamentarea științifică a activității.
Reperele generale enunțate dobândesc o configurație mult mai bogată și
nuanțată în cadrul fiecărei etape de dezvoltare bio – psihică, amplificând
ansamblul datelor de care este necesar să se țină seama în demersul complex de
definire a obiectivelor educației fizice.
Ne propunem examinarea etapei de dezvoltare bio – psihică
corespunzătoare învățământului clasei a VI-a, dar și a celui gimnazial, punând în
evidență ceea ce este relevant pentru domeniul nostru de preocupări.
Activitatea caracteristică pentru perioada pubertară o reprezintă instruirea
școlară, în condițiile unei diversificări a intereselor, orientărilor și a dezvoltării
personalității, a mobilizării aptitudinilor și a întregului potențial biomotric.
Această etapă este caracterizată de un ritm accentuat al dezvoltării somatice,
exprimată prin dimorfism sexual, dezechilibre în raportul diferite lor segmente și
între laturile morfologică și vegetativă ale organismului.
Tabloul modificărilor morfofuncționale, motrice și psihice ale
organismului la această vârstă cuprinde următoarele caracteristici:

a) Pe plan somatic:
• Creșterea în înălțime se a ccelerează, cu un ritm superior tuturor vârstelor
anterioare și a celor următoare; membrele superioare și inferioare cresc
mai mult decât trunchiul, producându -se astfel un dezechilibru care poate

14
căpăta chiar aspect caricatural. De aceea, această etapă di n ontogeneza
este considerată și ca vârstă „a dizgrației” sau vârsta „hainelor scurte”.
• Greutatea corporală înregistrează, mai ales la băieți, o ușoară încetinire a
ritmului de creștere față de perioada de vârstă anterioară (7 -11ani).
• Sistemul osos este în plin proces de consolidare, semnalându -se o
depunere insuficientă a calciului în oase, fapt care poate favoriza apariția
unor deformări fizice de tipul scoliozelor, lordozelor, cifozelor, piciorului
plat etc.
• Ligamentele și articulațiile sunt încă insufic ient dezvoltate, fapt care
determină o slabă rezistență la tracțiuni și întinderi, mobilitatea articulară
având indici de manifestare scăzuți atât la fete, cât și la băieți.
• Toracele este îngust și abdomenul plat, iar organele interne din cutia
toracică su nt slab dezvoltate, comparativ cu creșterea altor componente
ale organismului, fapt care determină dificultăți în privința adaptării la un
efort fizic susținut; aceasta conferă corpului un aspect puțin plăcut (alura
de „păianjen”).

b) Pe plan funcțional:
• Excitația corticală predomină față de inhibiție, pe fondul semnalării unei
creșteri a fenomenelor de inhibiție condiționată, mai ales de diferențiere,
ceea ce ajută mult în procesul de formare a stereotipurilor dinamice.
Datorită creșterii efic ienței reglării corticale, se îmbunătățește mult
coordonarea și precizia actelor și acțiunilor motrice.
• Se păstrează marea plasticitate a sistemului nervos central, cu toate că
eficiența scade pe fondul unei perturbări de ordin hormonal.
• Se manifestă o cap acitate încă redusă de adaptare și rezistență la eforturi
fizice intense și de lungă durată a aparatelor cardio – vascular și
respirator. Datorită faptului că diametrul vaselor este îngust, cordul
depune travaliu mare pentru irigarea organelor și sistemelo r, apărând

15
frecvent fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac etc.;
capacitatea aerobă maximă se îmbunătățește.
• Gândirea și limbajul au un rol deosebit și predominant, în raport cu
procesele cognitive senzoriale, pentru procesul de inst ruire.
• În sfera vegetativă se produc mari prefaceri, mai ales sub aspectul
maturizării caracteristicilor sexuale, mai devreme la fete față de băieți.

c) Pe plan psihic:
• Perioada este contradictorie în privința manifestărilor psiho – afective și
comporta mentale; de aceea, unii specialiști vorbesc de o „criză juvenilă”
la această perioadă de vârstă, în care manifestările amintite ar fi deosebit
de spectaculoase; pot fi, însă, prevenite dacă se asigură o corectă
îndrumare psiho – pedagogică. Afectiv și voli tiv, preadolescentul este
preocupat prioritar de satisfacerea nevoilor personale de moment.
• Sub aspect intelectual, școlarii se află, încă, sub influența predominantă a
concretului, mai cu seamă în primii ani ai acestei perioade de dezvoltare,
cu toate că analiza, sinteza, abstractizarea etc., în general procesele
gândirii, se dezvoltă și se perfecționează .
• Interesele școlarilor se diversifică, în funcție de aptitudini și de
„incitările” pe care le face mediul de viață (familie, alți adulți, precum și
proce sul de învățământ). Integrarea în grupul social pare să fie o
dominantă a vieții psihice a puberului, acesta manifestând o mare
disponibilitate pentru angajarea în relații școlare, profesionale, familiale,
de cartier. Sunt legate prietenii puternice în cad rul aceluiași sex; frecvent
școlarii se destăinuie mai mult prietenilor, decât părinților. Dorința de
cunoaștere a cât mai multor lucruri despre ceea ce îl înconjoară pe
preadolescent, dar și despre sine, se amplifică.
• Conduitele ludice, dominante până acu m, au tendința de a fi înlocuite de
cele de integrare socială, care pot avea o componentă importantă, de

16
imitație, cum este cazul unui anturaj care promovează activitățile motrice
sau sportive. Se intensifică dorința de afirmare pe multiple planuri,
inclus iv pe cel sportiv.

d) Pe plan motric
Preadolescența reprezintă intervalul optim pentru însușirea majorității
deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum și pentru dezvoltarea
calităților de viteză și rezistență, ca și a celor coordinative, datorită substratului
morfofuncțional al organismului școlarilor, care permite o acționare eficientă din
acest punct de vedere. Pe lângă perfecționarea deprinderilor motrice de bază,
însușite în perioadele anterioare, inițierea în practicarea unor ramuri sportive
constituie unul din obiectivele importante ale acestei etape. Numeroase studii
atestă că acest stadiu de dezvoltare ontologică constituie o perioadă potrivită
pentru atragerea lor către anumite sporturi și pregătire pentru practicarea lor în
vederea obținerii unor performanțe înalte.
Principalele caracteristici ale motricității la vârsta preadolescenței sunt
următoarele:
– în ceea ce privește calitatea de viteză, rezultate foarte bune se obțin la 12 ani
pentru fete și la 13 ani pentru băieți; la 12 ani, viteza de deplasare a fetelor este
mai bună decât a băieților, urmând ca aceștia să le depășească progresiv.
– se remarcă o „stângăcie” în efectuarea actelor și acțiunilor motrice,datorită și
disproporției dintre segmentele corpului. To tuși, această perioadă mai este
cunoscută și ca etapă a „îndemânării”, deoarece se pot obține succese
remarcabile în dezvoltarea ei (orientarea spațială, ca un element component al
îndemânării, poate să se apropie la 12 -13ani de nivelul atins de adulți). A ceastă
caracteristică a favorizat însușirea la această vârstă a c elor mai multe meserii,
dominante cu câteva zeci de ani în urmă. Suficient să amintim că, până în anii
`50 (veacul trecut) formarea profesională pentru practicarea multor meserii se
realiza l a vârsta de 11 -14/15 ani.

17
– eforturile de rezistență aerobă, cu o intensitate moderată (dacă frecvența
cardiacă nu depășește 120 -130 de pulsații pe minut), sunt bine suportate. Elevii
pot parcurge, prin alergare, într -un tempo convenabil, distanțe de 3000 –5000 m.
– se recomandă un accent deosebit pe dezvoltarea forței musculaturii extensoare,
deoarece studiile făcute au evidențiat că indicii de forță relativă se află într -un
proces de stagnare sau chiar de regres în privința mușchilor extensori. De aceea,
este contraindicat lucrul cu greutăți mari, care suprasolicită mușchii, articulațiile,
tendoanele și ligamentele, încă insuficient consolidate la această vârstă.
– mobilitatea activă și pasivă a coloanei vertebrale se îmbunătățește mai mult la
fete, dar nu în mod suficient; în discordanță cu celelalte calități motrice,
mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12 – 13 ani pentru fete și la 13 – 14 ani
pentru băieți, cu implicații evidente pe planul amplitudinii actelor și acțiunilor
motrice.
– pe ansamblul calităților motrice nu se manifestă diferențieri de esență între
băieți și fete. La fete, începând cu vârsta de 13 – 14 ani, se manifestă tendința de
încetinire a funcției motrice, în timp ce la băieți apar înclinații către exercițiile
de forță, mai ales d e tip „împingere”, pe care le execută uneori la repezeală, dar
precis. Fetele preferă mișcările expresive, mai ales când se efectuează pe fond
muzical, fiind caracterizate uneori de lipsa de economicitate, dar și cu tendință
spre acuratețe tehnică.
– alerg area este deprinderea motrică de bază cel mai mult folosită în lecția de
educație fizică și în timpul liber al școlarilor. Cu toate acestea, volumul alergării
scade de la un an la altul, în execuție păstrându -se unele greșeli instalate în
perioada de vârst ă anterioară,cum ar fi: insuficiența fazei de zbor, oscilații ale
trunchiului în plan lateral, contact pe suprafața de sprijin cu toată talpa piciorului
etc.
– săritura ne este executată corect și din cauza particularităților de dezvoltare
somatică, mai al es privind proporția între segmente. Bătaia, ca fază a săriturii, de
regulă este puternică, dar zborul nu este pe măsura acesteia. Săritura cu bătaie pe

18
un picior se efectuează mai bine decât cea pe ambele picioare, iar cea în lungime
este executată mai uș or ca cea în înălțime.
– aruncarea este accesibilă mai ales băieților, care spre 14 -15 ani își însușesc
corect mișcarea de azvârlire, în timp ce fetele execută această deprindere de bază
și utilitar aplicativă mai mult prin mișcarea de împingere.
– în con cluzie, deprinderile și priceperile motrice specifice fiecărei ramuri
sportive au un nivel de execuție determinant nu numai de caracteristicile de
vârstă, ci depind și de profesionalismul și competențele fiecărui cadru didactic
care predă educația fizică l a clasa a VI -a, dar și în învățământul gimnazial.

2.2. Calitățile motrice – factori de bază ai formării, însușirii și
dezvoltării deprinderilor atletice

2.2.1. Calitatea motrică viteză – Viteza este capacitatea organismului
uman de a executa acte și acțiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite
segmente ale acestuia, într -un timp cât mai scurt.
În ceea ce privește definirea vitezei în literatura de specialitate nu sunt
deosebiri semnificative, majoritatea specialiștilor caracterizând viteza prin
iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile și
combinările cele mai diverse.
De regulă, în cadrul fiecărei acțiuni motrice întâlnim viteza sub forma
combinării principalelor sale forme de manifestare, una dintre acest ea având, în
general, ponderea cea mai mar în efectuarea acțiunii. Așa de exemplu, în cadrul
alergării pe 100m plat evidențiem prezența vitezei în următoarele combinări:
timpul latent al reacției motrice (viteza de reacție) – reacția la start, desprinderea
din blocurile de start; viteza de execuție – avansarea coapsei: viteza de repetiție
– frecvența pașilor etc.
Cu toate că performanța este corolarul vitezei cu care se efectuează actul
motric integral, din punct de vedere al stabilirii mijloacelor și meto delor de

19
pregătire sportivă și al selecției, formele elementare de manifestare ale vitezei
sunt concludente. De altfel, în unele dintre ramurile sportive interesează în
principal doar una dintre aceste forme (baschet, tenis, scrimă etc.).
Factorii care co ndiționează viteza – Această calitate motrică este
condiționată de mai mulți factori fiziologici, biochimici, psihologici și într -o
anumită măsură morfologici.
Unii aparțin pregnant de structura ereditară a fiecărui individ și sunt mai
puțin perfectibili.
Cei mai importanți factori care asigură suportul biologic și psihic al
vitezei sunt:
– mobilitatea proceselor nervoase corticale;
– viteza de transmisie a impulsurilor nervoase;
– acuitatea, precizia organelor la recepționarea semnalelor;
– ritmul optim de alternare a contracției și relaxării grupelor musculare;
– calitatea fibrei musculare și valoarea resurselor și proceselor energetice;
– capacitatea de concentrare și de mobilizare;
– unii factori de tip constituțional (morfologic) – lungimea segmentel or,
mobilitatea articulară etc.
Dependent de formele de bază ale manifestării vitezei, în diferitele acțiuni
motrice, unii dintre aceștia au un rol hotărâtor, iar alții sunt mai puțin
semnificativi. Așa de exemplu, în cazul mișcărilor care implică viteza de reacție,
principalii factori limitativi sunt: timpul de reacție; sesizarea semnalelor,
transmiterea impulsului nervos pe calea aferentă și eferentă; timpul necesar
pentru elaborarea răspunsului etc.; în cazul vitezei de execuție (vitezei, mișcării
singu lare) factorii limitativi sunt: componenta forțată, mobilitatea articulară,
forța proceselor nervoase fundamentale etc. Iar în cazul vitezei de repetiție –
frecvența mare sau mai puțin mare cu care se repetă mișcările este determinată,
în principal, de mob ilitatea proceselor nervoase corticale, alternarea rapidă a

20
contracțiilor și relaxărilor (a excitației și inhibiției) sursa energetică, lungimea
segmentelor etc.
Rezultă, deci, că formele de manifestare ale vitezei au un caracter
independent, suportul bio logic și psihic diferind de la una la alta.
Având în vedere suportul dominant psihologic al acestei calități (viteza de
reacție și de execuție în mod deosebit) rezultă că această calitate este mai puțin
perfecționabilă, câștigul calitativ obținut în proce sul de perfecționare a vitezei
fiind puternic limitat de zestrea ereditară, de anumite însușiri programate pe cale
genetică.
Formele de manifestare ale vitezei – Majoritatea specialiștilor disting trei
forme de bază, relativ independente și cu indici de c orelare minimi (Zatiorski)1.
În manifestarea vitezei în diferite acțiuni motrice, probe și ramuri sportive
timpul latent al reacției motrice, viteza de execuție (viteza mișcării singulare,
viteza propriu -zisă a mișcărilor) și viteza de repetiție (frecvența mișcărilor).
Timpul latent al reacției motrice – se referă la rapiditatea cu care organismul
răspunde la semnale (excitanți, comenzi), la iuțeala cu care sesizează și
recepționează semnalele și la durata necesară angajării în acțiune (elaborării și
emiter ii răspunsului).
Principalii factori care condiționează indicii valorici și ai reacției motrice
sunt: durata perioadei latente, acuitatea și precizia analizatorilor (văz, auz,
simțul tactil, simțul echilibrului, etc.), calitatea conductorilor, procesele
nervoase fundamentale.
Viteza de execuție – Viteza mișcărilor separate sau viteza mișcărilor
singulare, viteza propriu -zisă a mișcărilor definește iuțeala cu care se execută o
acțiune motrică singulară (deprindere elementară, deprindere complexă), unitară
ca structură motrică (desprinderea, pasa, directa de stânga, o singură trecere a
padelei prin apă etc.). Viteza de execuție este determinată, în mod deosebit, în

1 V. M. Zatiorski, Calitățile fizice ale sportivului , în “Theorie and Praxis der Koperkultur”, nr. 17, 1968, apaud I.
Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, Atletism. Tehnica și metodica de învățare rapidă , Editura Macarie, Târgoviște,
2001, pag. 86 -87.

21
unele sporturi cu structuri motrice aciclice: sărituri, aruncări (atletism), elemente
de gimnastică, slalom schi, lovitura de atac – volei, box, scrimă etc.
Viteza de repetiție sau frecvența mișcărilor. Viteza de repetiție este
implicată în acțiunile motrice care au în structura lor mișcări ciclice, care se
repetă într -o succesiune rapidă într -un termen limitat: alergări, marș, cadența
pașilor (schi fond), un -doi (box) etc. Prelungirea duratei execuției acțiunii, pe de
o parte, și creșterea încărcăturii efortului, pe de alta, limitează considerabil
manifestarea vitezei, efectuarea acțiunii, în aceste cazuri, fiind posibilă numai
prin îmbi narea vitezei cu rezistența și cu forța.
Factorul limitativ al frecvenței mari cu care mișcările se pot repeta îl
constituie mobilitatea proceselor nervoase superioare, posibilitatea scoarței de a
alterna rapid excitația și inhibiția În zonele motorii, ce ea ce asigură
sincronizarea contracțiilor și relaxărilor grupelor musculare cu acțiuni contrarii.
Labilitatea excitației și inhibiției la nivelul zonelor motorii din scoarță și a moto –
neuronilor alfa din măduva spinării din măduva spinării, structura morfo logică și
compoziția chimică a mușchilor, determină frecvența impulsurilor motorii și a
contracțiilor musculare. Labilitatea acestor procese este puternic determinată de
anumite însușiri ereditare, ceea ce conduce la concluzia că și viteza de repetiție
este mai puțin perfectibilă în contul acestui factor.

2.2.2. calitatea motrică forță – Forța este capacitatea organismului de a
învinge o rezistență prin contracție musculară.
În vorbirea curentă, cuvântului „forță” i se dau mai multe sensuri. În
domeniul educației fizice și sportului aceste noțiuni trebuie să -i asigurăm un
fundament științific, de la care să pornim în acțiunea de dezvoltare a ei. În mod
frecvent în activitatea fizică termenul de „forță” este întrebuințat sub două
aspecte:
a) Forța ca o ca racteristică mecanică a mișcării. Spre exemplu, spunem că
asupra unui corp cu masa m=n acționează forța „F”.

22
b) Forța ca însușire (calitate) a organismului uman.
Literatura de specialitate consemnează câteva modalități de definire a
forței și anume:
– capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență prin
mișcare, pe baza contracției musculare;
– capacitatea omului de a -și manifesta prin efort muscular anumite valori
de forță; de învingere cu scurtarea sau lungirea mușchilor, de menținere f ără
modificarea lungimii mușchilor sau de cedare cu modificarea lungimii
mușchilor;
– însușirea țesutului muscular de a dezvolta o încordare sub acțiunea unor
excitanți externi și interni;
– posibilitatea organismului de a ridica, de a transporta, de a î mpinge, de a
trage unele greutăți pe baza contracției musculare.
Din definițiile de mai sus desprindem ca un element comun și esențial,
rolul contracției musculare în manifestarea acțiunilor de forță.
Factorii care condiționează forța – Cunoașterea facto rilor care determină
valoarea forței reprezintă o condiție de prim ordin pentru alegerea căilor și
mijloacelor de dezvoltare a acesteia. Cei mai importanți factori sunt:
– numărul fibrelor musculare angrenate în contracție constituie un element
hotărâtor pentru valoarea forței pe care o poate dezvolta un mușchi. Cu cât
numărul fibrelor unui mușchi solicitat într -o acțiune este mai mare, cu cât forța
cu care se execută mișcarea respectivă este mai aproape de valoarea sa maximă.
– grosimea mușchiului (suprafața de secțiune transversală reprezintă, de
asemenea, un factor cu importanță deosebită pentru dezvoltarea forței
musculare. Forța unui mușchi depinde de grosimea sa și este proporțională cu
secțiunea transversală a lui. Cu cât suprafața de secțiune transversală a unui
mușchi este mai mare, cu atât este mai mare și forța care poate fi dezvoltată de
el. Hipertrofia musculară funcțională stă la baza creșterii performanțelor în
eforturile de forță. Cercetările de specialitate atest ă foarte clar că în urma unei

23
acțiuni sistematice și continue masa mușchilor crește, determinând implicit și
creșterea forței lor.
Formele de manifestare ale forței – In raport de acțiunea motrică în care
acționează, forța se poate manifesta sub mai multe forme. În activitatea practică
se cunosc următoarele forme de manifestare ale acesteia:
– forța propriu -zisă sau forța maximă sau absolută. Această formă a forței
se manifestă, de regulă, în regim static prin mișcări lente prin contracții
izometrice sau intermediare. Ea reprezintă forța cea mai mare pe care sistemul
neuromuscular o poate dezvolta în situația contracției maxime voluntare, în
acțiunile care presupun lungimea unor obstacole.
Forța maximă combinată cu viteza sau rezistența este necesară acel or
ramuri de sport ale căror performanțe derivă din aceste combinații (aruncări,
canotaj etc.).
– forța explozivă reprezintă capacitatea de a manifesta valori mari de forță
în cea mai mică unitate de timp. Această formă de manifestare a forței deține un
rol important în obținerea performanțelor într -o serie de ramuri de sport și probe
bazate pe mișcări aciclice cum ar fi aruncările, săriturile, jocurile sportive, în
care rezultatele depind de forța de impulsie. Influențe deosebite poate avea și în
probele bazate pe mișcări ciclice, reprezentând o condiție pentru dezvoltarea
vitezei.
– forța în regim de rezistență reprezintă capacitatea organismului de a
efectua contracții musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată. Această
formă de manifestare a for ței este necesară în acele ramuri de sport și probe
bazate pe depunerea unor eforturi mari timp îndelungat (caiac -canoe, schi fond,
box, lupte și majoritatea jocurilor sportive).
Puși în fața necesității de a dezvolta forța pentru a optimiza performanța,
antrenorii au identificat o serie de criterii variate de abordare a forței. Acestea
sunt și în funcție de formele de manifestare ale acesteia:

24
Forța maximă. Este încărcătura cea mai mare pe care mușchiul sau grupa
musculară poate să o deplaseze.
Forța iz ometrică. Este forța pe care o putem exercita în mod voluntar
împotriva rezistenței care nu poate fi mișcată.
Forța relativă. Este raportul dintre forța maximă și greutatea corporală și
deci indicele cel mai semnificativ al forței în cea mai mare parte a disciplinelor
sportive, în care sportivul își duce propria greutate.
Forța absolută . Mărimea încărcăturii extreme pe care individul nu o mai
poate ridica.
Forța dinamica. Forța exercitată de mușchi atunci când lungimea lui se
modifică, lungindu -se (excen tric), sau scurtându -se (concentric).
Folosind alte criterii, forța poate fi:
– generală – forma care se referă la forța întregului sistem muscular, fără a
fi dictată, impusă de o anumită specializare;
– specială – se referă la forța anumitor grupe musc ulare solicitate de
specificul probei sportive.
Aceste două forme de manifestare a forței trebuie dezvoltate potrivit
cerințelor fiecărei ramuri de sport.

2.2.3. Calitatea motrică rezistență – Rezistența este capacitatea
organismului de a depune efortur i cu o durată lungă și o intensitate mare,
menținând indici constanți de eficacitate.
În literatura de specialitate, rezistența este definită sub multiple formulări,
ele concentrând și exprimând, în cuvinte diferite, cam aceleași idei. Astfel, V.M.
Zatior ski: o definește ca fiind „capacitatea de a efectua în timp îndelungat o
activitate oarecare fără a reduce eficacitatea ei”; D. Harre „capacitatea
organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai îndelungat”;
N.G. Ozolin „capacitatea de a face față oboselii”; A. Demeter, „capacitatea de
lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de

25
oboseală și într -un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate
obositoare”.2
Din aceste definiții desprindem câteva elemente esențiale care
caracterizează această calitate motrică și anume:
– timpul (durata) efortului. Acesta poate fi nedeterminat dinainte, ci
stabilit în funcție de eficiența activității efectuate și determinat, atunci când într –
o unitate de tim p trebuie efectuată o activitate de un anumit gen;
– eficacitatea refacerii organismului după efortul efectuat.
Factorii care condiționează rezistența – Dezvoltarea rezistenței și
valoarea depind de mai mulți factori. Dintre aceștia cei mai importanți su nt:
– posibilitățile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular și ale
celorlalte funcții ale organismului, care susțin efortul;
– calitatea metabolismului și a resurselor energetice. Baza energetică
metabolică a rezistenței este asigurată de trei g rupe de procese metabolic și
anume:
a) metabolismul anaerob alactacid (rezistența la sprint) ce se desfășoară pe
durata a 10 -15 secunde;
b) metabolismul anaerob lactacid (rezistență la semifond) desfășurat pe o
perioadă de până la 1 minut și 30 de secund e;
c) metabolismul aerob (rezistența fondistului);
– nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activității
aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative, a acțiunii musculaturii
antagoniste și agoniste , alternantă în contracție a fibrelor musculare,
coordonarea respirației cu circulația;
– calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susține un efort
sau, din contră, abandonarea efectuării efortului;

2 M. Zatiorski, op. cit., apud. I. Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, op. Cit., p.113; D. Harre, Teoria antrenamentului
sportiv, Editura Stadion, B ucurești, 1972, apud I. Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, op. cit., p.113; N. G. Ozolin,
Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București, 1973, apud. I. Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, op.
cit., p.113; A. Demeter, Bazele fiziologice și biochimice ale ca lităților motrice, Editura Sport -Turism, București,
1981, I. Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, op. cit., p.113.

26
– relația dintre pauză și efort în cadrul ramurilor și probelor spo rtive care
se desfășoară cu alternarea intensității efortului.
Rezultă din cele de mai sus că valoarea rezistenței este condiționată de
anumite posibilități morfo – funcționale și psihice ale organismului, perfectibile
printr -o pregătire sistematică. Dezv oltarea rezistenței este determinată de
stabilirea unor legături, condiționate optim, între exercitarea funcțiilor diferitelor
aparate și sisteme, în baza cărora se reglează activitatea aparatului locomotor și
a funcțiilor vegetative.
Formele de manifesta re ale rezistenței – Rezistența generală –
caracterizată prin capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acțiuni
motrice care angrenează circa 70% din grupele musculare și impune solicitări
mari sistemului nervos central, cardiovascular și respi rator.
Rezistența generală asigură sportivului posibilitatea de a reacționa
eficient, mai ales în cadrul probelor de durată. Ea se dezvoltă, cu precădere prin
executarea, timp îndelungat a unor exerciții care angrenează întregul organism,
marea majoritate a grupelor musculare și, în special sistemele cardiovascular și
respirator. Este vorba de un efort predominant aerob, organismul lucrând în
condiții de echilibru relativ în privința cheltuielilor energetice și a aprovizionării
cu oxigen.
Rezistența speci ală – sau specifică se referă la aspectele particularizate ale
rezistenței necesare în anumite profesii sau ramuri sportive. În sport, rezistența
specială este condiționată de particularitatea cerințelor impuse organismului
sportivului de executarea exerci țiilor din ramura lor de sport.
Rezistența specială nu trebuie redusă numai la capacitatea organismului
de a lupta contra oboselii, ci și de a executa cât mai eficient diferite acțiuni
motrice precise sau uneori impuse de prevederile regulamentare și modu l de
acționare a adversarului.

27
2.2.4. Calitatea motrică îndemânarea – Capacitatea de coordonare a
segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime pentru efectuarea unor acte
sau acțiuni motrice în condiții de echilibru, precizie, orientare spațială
temporală, ritm, amplitudine, ambi -lateralitate, subordonate obținerii unei
eficiențe maxime, în condiții neobișnuite, cu un consum minim de energie.
După Hirtz îndemânarea este „calitatea care ne permite să realizăm
coordonarea unei mișcări complicate și a sigură însușirea rapidă a deprinderilor
și perfecționar ea lor, ca și folosirea lor în funcție de cerințe și de adaptarea la
situații variate”.
Îndemânarea condiționează însușirea și perfecționarea deprinderilor și
priceperilor motrice, asigură aplicarea l or adecvată în condițiile cele mai variate,
ajută individul să se adapteze, fără dificultăți, condițiilor mereu modificate în
care își desfășoară activitatea. Ea are o largă arie de întrebuințare în viața de zi
cu zi, în activitățile profesionale, în cea s portivă.
La baza îndemânării stă coordonarea, proces important al activității
organismului îndeplinit de sistemul nervos central.
Factorii care condiționează îndemânarea – Manifestarea îndemânării la
indici valorici ridicați este condiționată de mai mul ți factori.
S-a analizat mai înainte rolul determinant al coordonării în manifestarea
îndemânării, implicat în activitatea de selectare a informațiilor primite prin
intermediul analizatorilor, de reglare a proceselor de sinteză în vederea
elaborării răspu nsurilor de programare a acțiunilor de răspuns.
Să încercăm acum să delimităm cât mai exact factorii care își aduc
contribuția în cadrul acestui complicat proces.
– Un prim factor îl constituie calitatea sistemului nervos central, valoarea
proceselor de coordonare, a plasticității scoarței. Aceste însușiri permit scoarței
să integreze activitatea analizatorilor motrici, selecționând informațiile multiple
primite prin intermediul văzului, auzului, simțului muscular, echilibrului etc., să
rețină pe cele ce sunt semnificative pentru a putea elabora răspunsuri adecvate,

28
impulsuri de contracție și relaxare, limitate în timp și în spațiu și ca nivel de
încordare, lanțurilor musculare angrenate în mișcările impuse de situație.
Finețea, acuitatea și precizia organelor de simț, în mod deosebit a
analizatorilor motrici simțul muscular (presiunea din mușchi, tendoane,
articulații), simțul echilibrului, simțul ritmului (ritmul contracțiilor musculare) al
orientării și al expresivității motrice, constituie un alt fact or.
Printr -un antrenament susținut elevul (sportivul) dispune de posibilități
sporite pentru încadrarea mișcării în coordonatele de spațiu și timp, pentru
perceperea poziției corpului și segmentelor. Aceste perfecționări ale organelor
de simț, adaptate ce rințelor impuse de activitatea sportivă în efectuarea mișcării,
sunt subliniate prin noțiuni specifice: vederea periferică, simțul armoniei și
plasticitatea mișcării etc.
Experiența motrică anterioară reprezentată de bogăția și varietatea
deprinderilor și priceperilor motrice stăpânite de individ constituie c de -al treilea
factor. S -a arătat că îndemânarea este hotărâtor influențată de coordonare, de
plasticitatea scoarței, manifestată în proprietatea de a combina mai bine
stereotipuri dinamice elementare pentru elaborarea unui răspuns complex.
Nivelul dezvoltării vitezei, forței, rezistenței și supleței constituie cel de -al
patrulea factor implicat în manifestarea îndemânării, fiecare dintre acestea
implicând aspecte de coordonare, de reglare fină a proce selor nervoase
fundamentale de integrare a funcțiilor și activității organismului, dependent de
cerințele impuse de activitatea motrică desfășurată.
Formele de manifestare ale îndemânării
Îndemânarea poate fi:
– generală, capacitatea de a efectua rațion al și creator diverse acțiuni
motrice;
– specială, specifică ramurilor și probelor sportive, specifică pentru o
anumită categorie de deprinderi motrice, pentru anumite segmente ale
organismului.

29
Din analiza factorilor care condiționează îndemânarea s -a putut constata
că această calitate are multiple aspecte comune cu mecanismele de formare a
deprinderilor și priceperilor motrice și cu substratul fiziologic și psihologic ale
celorlalte calități. În consecință, formele de manifestare ale îndemânării sunt
extrem de numeroase. Teoretic, nu există mișcare, deprindere motrică utilitară
sau de bază, procedee tehnice și tactice, exerciții concepute în vederea
dezvoltării unei calități motrice care să nu solicite un anumit indice de
îndemânare, pentru a fi efectuat e rațional, dezinvolt, economic coordonat,
adecvat scopului urmărit.
Deci, din punct de vedere a formelor de manifestare, îndemânarea o
putem analiza dependent și de următoarele situații:
– îndemânarea în regim de viteză; îndemânarea în regim de forță și
îndemânarea în regim de rezistență, dacă ne referim la îndemânare dependentă
de parametrul în contul căruia se încarcă efortul de diferite acțiuni motrice.

2.2.5 Calitatea motrică mobilitatea/suplețea – Prezentă în efectuarea
acțiunilor motrice, suplețea (mobilitatea) este o calitate mai puțin studiată. Deși
importantă, ea nu este menționată de către unii specialiști printre cele 4 calități
motrice de bază. De altfel și această cifră (4) este încă discutată, unii autori
contestând regimul de calit ate motrică al îndemânării.
Nici din punct de vedere terminologic problema nu este clarificată, sursele
documentare numind neunitar însușirea organismului privind gradul de
amplitudine a mișcării: mobilitate (Zatiorski, Harre3), elasticitate sau suplețe
(Ozolin4).
Suplețea (mobilitatea) este definită ca fiind capacitatea organismului de a
efectua cu amplitudine mare acțiunile motrice. Termenul de suplețe (mobilitate)

3 V.M. Zatiorski, op. cit., apud. I. Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, op. cit., p. 126 -127; D. Harre, Teoria
antrenamentului sportiv, Editura Stadion, Bucu rești, 1972, apud. I. Sabău, E. Sabău, C. Pehoiu, op. cit., p. 127 –
128.
4 N.G. Ozolin, Metodica antrenamentului sportiv, Editura Stadion, București, 1973, apud. I. Sabău, E. Sabău, C.
Pehoiu, op. cit., p. 127 -128.

30
definește gradul mai mare sau mai mic al amplitudinii cu care se efectuează
mișcarea, apt itudinea (articulară) și elasticitatea (tendoanelor, ligamentelor și
musculară), termeni folosiți de unii autori pentru a denumi această capacitate a
organismului, fiind subordonați supleței, relevând aspecte particulare ale
acestora.
Mobilitatea scăzută creează numeroase dezavantaje, și anume:
– lungește perioada însușirii și perfecționării acțiunilor motrice;
– favorizează accidentările;
– reduce indicii de dezvoltare a celorlalte calități motrice (viteză,
îndemânare, forță și rezistență) și limiteaz ă folosirea lor cu maximum de
randament;
– scade randamentul în efectuarea acțiunilor motrice, lipsa supleței fiind
suplinită prin eforturi suplimentare, prin mari cheltuieli de energie;
– scade calitatea execuției, mișcările nemaiputând fi executate fi executate
expresiv, dezinvolt, degajat și cu ușurință.
Suplețea (mobilitatea) atinge valori maxime în jurul vârstei de 15 -16 ani,
iar la nivelul unor articulații și mișcări chiar mai târziu. După această vârstă, mai
ales în condițiile neexersării, suplețe a (mobilitatea) mai mare nu este întru totul
justificată. Cert este că vârsta copilăriei este cea mai eficientă pentru dezvoltarea
acestei calități.
Factorii care condiționează valoarea supleței – Principalii factori care
determină amplitudinea cu care se execută mișcările sunt:
– structura și tipul articulației (forma suprafețelor articulare);
– capacitatea de întindere (elasticitatea) a ligamentelor, tendoanelor și
mușchilor;
– tonusul și forța musculară;
– elasticitatea discurilor intervertebrale;
– capacitatea sistemului nervos central de a coordona procese neuro –
musculare;

31
– temperatura mușchilor și unele condiții externe;
– starea emoțională etc.
Formele de manifestare ale supleței – Suplețea (mobilitatea) poate fi
generală – prezentă la niv elul tuturor articulațiilor și specială , limitată la un
grup restrâns de articulații implicate în mișcările specifice unei ramuri (probe)
sportive, unei acțiuni motrice (Ozolin5).
Din alt punct de vedere, suplețea (mobilitatea) poate fi grupată în: supleț e
(mobilitate) activă și suplețe (mobilitate) pasivă .
Suplețea (mobilitatea) activă reprezintă elasticitatea maximă la nivelul
unei articulații obținute fără ajutor, ca rezultat al contracției musculare
(exemplu: semisfoara, sfoara, cumpăna etc.).
Supleț ea (mobilitatea) pasivă reprezintă amplitudinea maximă la nivelul
unei articulații obținută prin intervenția unor forțe externe (partener, aparate,
propria greutate etc.).
Valorile supleței (mobilității) pasive sunt mai mari decât ale celei active.
Cunoa șterea valorii amplitudinii pasive, obținute la nivelul diferitelor
articulații prin unități de măsură unghiulară, grade și unități de măsură lineare,
centimetri.

2.3. Obiectiv ele atletismului în școală – prevederi ale programei de
specialitate

Atletismul, prin obiective și conținuturi, constituie unul din mijloacele
principale ale realizării finalităților specifice educației fizice și sportului școlar.
Afirmația poate fi susținută prin existența unui număr mare de exerciții diferite
unele de alt ele, care vizează întrecerea, pe de o parte, dar și dezvoltarea fizică
armonioasă și consolidarea capacităților motrice, pe de o parte. Prin structura

5 N. G. Ozolin, Metodica antrenametului sporiv, Editura Stadion, București, 1973, apud. I. Sabău, E. Sabău, C.
Pehoiu, op. cit., p. 133.

32
lor, aceste exerciții răspund dezvoltării și consolidării deprinderilor motrice de
bază – mers, alergare, săritură, aruncare.
Principiul dezvoltării armonioase complexe îl orientează pe specialistul în
educație fizică spre utilizarea deplină a multiplelor variante în concordanță cu
scopul general al sistemului de educație fizică. Educația fizică este orienta tă
corect numai atunci când, paralel cu pregătirea fizică, asigură formarea
conștiinței și comportării omului în societate.
Din acest punct de vedere obiectivele generale ale educației fizice vizează
următoarele aspecte, raportate bineînțeles la particula ritățile individuale și
colective ale celor cărora aceasta se adresează: întărirea stării de sănătate a
elevilor; dobândirea unei posturi corecte și estetice a corpului; creșterea indicilor
funcționali ai aparatului respirator și cardiovascular; ameliorare a indicilor de
proporționalitate; dezvoltarea unor calități moral -volitive: voința, dârzenia,
dorința de a învinge; formarea unor deprinderi estetice: educarea simțului
ritmului, aprecierea și autoaprecierea reală a unor execuții; creșterea deprinderii
de practicare consecventă a exercițiilor fizice.
În consecință, considerăm că atletismul, practicat ca mijloc de dezvoltare
fizică, constituie pentru copil modalitatea de a inventa propriile sale răspunsuri
printr -o participare activă și conștientă, însușind u-și priceperi și deprinderi într –
un proces instructiv -educativ asupra căruia educatorul ar trebui să -și îndrepte
atenția în mod deosebit.
La sfârșitul clasei a VI -a elevii vor fi capabili din punctul de vedere al:
1. Dezvoltării capacității motrice gene rale necesare desfășurării activităților
sportive:
– să adopte în toate împrejurările poziția corecta a corpului;
– să cunoască principalele procedee pentru dezvoltarea musculaturii și să le
utilizeze sistematic;
– să realizeze acțiuni motrice cu grad pro gresiv de complexitate și solicitare la
efort.

33
2. Favorizării întreținerii și îmbunătățirii stării de sănătate conform
particularităților de vârstă și sex ale elevilor:
– să cunoască formele de manifestare ale funcțiilor organismului în efort și să le
determine;
– să desfășoare activitățile practice fără a periclita integritatea corporală a
partenerilor și a adversarilor.
3. Dezvoltării trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale:
– să se integreze și să acționeze într -un grup constituit spo ntan;
– să manifeste inițiativă și perseverență în ameliorarea capacităților proprii.

2.4. Conținutul și structura lecției de educație fizică

Din punctul de vedere al conținutului, lecția de educație fizică se
deosebește de lecțiile de la celelalte disc ipline de învățământ întrucât are în
principal caracter practic. Conținutul lecției este format din totalitatea sistemelor
de acționare concretizate în mijloace practice (exerciții fizice ca reprezentări
parțiale sau totale ale deprinderilor motrice) și mi jloace verbale (cuvântul ca
modalități de transmitere a cunoștințelor și noțiunilor teoretice) ca modalități de
execuție și transmitere a deprinderilor și priceperilor motrice. Fiecărei lecții îi
este specific un anumit conținut care depinde de temele și o biectivele
operaționale.
Conform Dicționarului descriptiv și explicativ de noțiuni și termeni, 2002
pag. 360, structura lecției reprezintă „forma și modul de organizare a
conținutului lecției, grupat pe părți (verigi) care corelează cauzal în vederea
asigurării unității ei didactice (scop, metodă, timp, spațiu).”
Structura lecției de educație fizică este mai puțin variabilă în comparație
cu partea de conținut. Totuși între structură și conținut există un raport de
interdependență. Structura reprezintă dem ersul de organizare a acțiunilor iar

34
conținutul reprezintă substanța prin care se realizează procesul instructiv –
educativ.
Din punct de vedere structural, lecția de educație fizică a cunoscut de -a
lungul timpului mai multe modalități de abordare printre c are:
• Lecția pe păr ți, care a fost structurată fie pe patru părți: organizatorică,
pregătitoare, fundamentală și de încheiere, fie pe trei părți: pregătitoare,
fundamentală și de încheiere. Cele patru sau trei părți desemnează
elaborarea și desfășurarea lecției în interiorul căreia se disting
momentele (verigile) ei. Într -o lecție, în funcție de tipul de lecție pot fi
prezente toate verigile sau un număr mai mic.

• Lecția pe verigi, este structurată:
– veriga I denumită „ organizarea colectivului de elevi”;
– veriga a II -a denumită „pregătirea organismului pentru efort”;
– veriga a III -a denumită „influențarea selectivă a aparatului locomotor”;
– veriga a IV -a denumită „dezvoltarea vitezei și coordonării”;
– veriga a V -a denumită „învățarea/consolidarea/per fecționarea/evaluarea
deprinderilor și priceperilor motrice”;
– veriga a VI -a denumită „dezvoltarea forței și rezistenței”;
– veriga a VII -a denumita „revenirea organismului după efort” sau conform
Firea, E., 1987, „revenirea indicilor marilor funcțiuni”;
– veriga a VIII -a denumita „aprecierea și concluziile”.
„Verigile lecției” denumite și : „momentele lecției” , „evenimentele
instrucționale” , „etapele instruirii” , „secvențele lecției” sau „situațiile de
instruire” formează unitatea structurală a lecție i e educație fizică, instituindu -se
într-un sistem.
Considerăm, pentru lecția de educație fizică, că este mai potrivit termenul
de „verigă” care cuprinde și sugestia legăturii și continuității acțiunilor într -o
anumită ordine, impusă de însuși specificul și caracteristicile efortului depus.

35
În cadrul lecției, verigile formează un sistem, între ele existând o strânsă
legătură, legătură determinată de subordonarea lor față de rezolvarea temei
generale și a obiectivelor operaționale urmărite. Deși fiecărei v erigi îi sunt
specifice anumite sarcini didactice, conținutul este ales în funcție de temele
propuse și obiectivele operaționale stabilite. Numărul verigilor dintr -o lecție este
stabilit de către profesor, în funcție de gradul de complexitate sau de dificu ltatea
temelor planificate. Sistemul verigilor, privit de pe pozițiile teoriei sistemice,
reproduce la scară redusă, ca și sistemul lecțiilor, structura întregului sistem
instructiv -educativ, considerat ca sistem integrativ unitar.
Verigile a IV -a, a V -a și a VI -a sunt destinate realizării temelor de lecție și
sunt denumite „verigi tematice”, celelalte sunt netematice. Prezența tuturor
verigilor într -o lecție nu este obligatorie. Indiferent de tipul lecției, sunt prezente
permanent veriga a II -a și a III -a, veriga/verigile corespunzătoare temelor de
lecție și veriga a VII -a și a VIII -a. În lecțiile ce se desfășoară iarna, în aer liber,
în condiții de temperatură scăzută veriga a II -a se comasează cu a III -a, iar
prima, a VII -a și a VIII -a sunt foarte scurte . Veriga a V -a, în care se învață,
consolidează, perfecționează și se evaluează deprinderile motrice poate să
lipsească dintr -o lecție, atunci când baza materială este precară, dar nu este
indicat să se prelungească această lipsă. Prezența verigilor în lec ție depinde de
temele, obiectivele operaționale și locul unde se desfășoară lecția. Între verigile
lecției există o strânsă interdependență.
Fiecare verigă are obiective specifice , ce se bazează unele pe altele și care
se realizează prin sisteme de acțio nare, ce durează un anumit timp, formații de
lucru specifice și metode de realizare diferite.
Veriga I – organizarea colectivului de elevi
Durată = 30” până la 5 minute
Obiectivele verigii:
– începerea organizată a lecției;
– captarea atenției, asigurarea disciplinei și ordinii;

36
– ridicarea stării emoționale;
– conștientizarea elevilor asupra a ceea ce vor face în lecție;
– cunoașterea efectivului de elevi, verificarea echipamentului și stării de
sănătate;
– comunicarea temelor și obiectivelor operaționale.
Sistemele de acționare:
– adunarea, alinierea, raportul și salutul;
– verificarea stării de sănătate și a ținutei vestimentare;
– comunicarea temelor lecției și obiectivelor majore;
– exerciții de front și formații;
– exerciții și jocuri scurte de atenție, întoarceri la comandă, ruperi și grupări de
formații etc.
Strategii didactice:
– formații de adunare: în linie pe un rând, în linie pe două rânduri, careu etc.;
– metode: conversația, explicația, exersarea, aprecierea, încurajarea.
Această verigă poate să dureze de la 30 de secunde, când se lucrează cu
un colectiv deja format, cu un număr mic de elevi, bine instruit, cu un nivel
ridicat de cunoștințe și deprinderi motrice, și în condiții atmosferice neprielnice
(vânt, ploaie, zăpadă , căldură excesivă) sau poate sa dureze mai mult, până la 5
minute când se lucrează cu un colectiv numeros, la început de semestru au ciclu
de învățământ (grădiniță, primar) și când se impune rezolvarea anumitor
probleme organizatorice, de amenajare a baze i sportive.
Veriga a II -a – Pregătirea organismului pentru efort
Durată = 4-6 minute
Obiectivele verigii:
– stimularea treptată a marilor funcțiuni ale organismului (circulație, respirație);
– realizarea unei excitabilități optime a sistemului nervos central pentru
activitatea ce urmează să se desfășoare;
– educarea percepțiilor spațio -temporale;

37
– ridicarea stării emoționale;
– educarea interesului pentru activitatea ce urmează să se desfășoare;
– creșterea capacității de efort.
Sisteme d e acționare:
– exerciții de front și formații;
– variante de mers și alergare;
– săltări și sărituri;
– pași specifici (de dans) din gimnastică ritmică;
– exerciții pentru educarea ritmicității și muzicalității motrice (jocuri și teme
ritmice) etc.;
– deplasare cu mișcări diferite ale membrelor superioare și inferioare;
– jocuri dinamice;
-parcursuri aplicative simple cu elemente cunoscute de elevi.
Strategii didactice:
– formații: în coloană câte unul, în coloană câte doi, în cerc, pe grupe, etc.;
– deplasări cu schimbarea direcției și a formațiilor;
– metode: conversația, demonstrația, exersarea, explicația, observarea curentă,
problematizarea, aprecierea etc.
Veriga a doua durează mai mult atunci când sunt condiții neprielnice (frig
afară, echip ament neadecvat), când se susțin probe de control, se participă la
concursuri, ceea ce necesită o încălzire mai bună (pentru a evita eventualele
întinderi musculare), sau poate dura mai puțin, când este foarte cald afară și
efortul din verigile tematice nu este de intensitate mare (crescută). În această
verigă se folosesc de obicei exerciții în tempo moderat, care să permită creșterea
frecvenței cardiace la 120 -140 de bătăi pe minut.
În literatura de specialitate, această verigă este prevăzută cu o durată de 1-
2 minute, timp care nu rezolvă o creștere și stabilizare a frecvenței cardiace în
jurul cifrei de 120 -140 bătăi/minut, frecvență ce poate asigura o funcționalitate

38
bună de lucru. Din această cauză recomandăm o durată de 4 -6 minute chiar 8
minu te.
Veriga a III -a – Influențarea selectivă a aparatului locomotor, denumită
și prelucrarea analitică a aparatului locomotor
Durată = 5-8 minute
Obiectivele verigii:
– educarea atitudinii corporale corecte;
– prevenirea sau corectarea unor atitudini s au deficiențe fizice;
– educarea percepțiilor spațio -temporale și a ritmului;
– educarea mobilității articulare și a elasticității musculare;
– educarea coordonării musculare;
– întărirea tonusului muscular;
– educarea capacității de control și adaptare a actului respirator;
– formarea obișnuinței de practicare independentă a exercițiilor de dezvoltare
fizică generală;
– pregătirea organismului pentru realizarea temelor lecției.
Sisteme de acționare:
– exerciții de dezvoltare fizică generală, libere, c u partener, cu obiecte, cu și la
aparate, grupate în complexe care cuprind 6 -8 exerciții la învățământul primar,
8-10 exerciții la învățământul gimnazial și 10 -12 exerciții la ciclul liceal. Aceste
exerciții se execută sub formă de complex, executat la com andă sau liber, cu
ritm dictat prin comandă sau imprimat de muzică, pe loc sau din deplasare. Este
indicat sa se adopte următoarea succesiune a acestor exerciții: pentru cap și gât,
pentru membrele superioare, pentru trunchi, pentru membrele inferioare;
sărituri;
– exerciții de inspirație și inspirație profundă și exerciții de relaxare. De obicei
complexul de exerciții se termină cu exerciții de sărituri, dinamice, variate și
plăcute.

39
Strategii didactice:
– formații de lucru: coloană de gimnastică în trepte, în cocor, șah, cerc, etc.;
– metode: demonstrația explicația, exersarea, problematizarea, modelarea,
observarea curentă, aprecierea verbală etc.
Veriga a III -a ca și primele două verigi are o durată mai mare atunci când
se lucrează (datorită timpului nefavorabil) în spații mici (în clasă, pe culoar) și
când se urmărește solicitarea mai mare a grupelor mari musculare .
În principal primele trei ver igi au drept sarcină de a pregăti organismul ,
din toate punctele de vedere, pentru a fi capabil sa realizeze efortul necesar
susținerii temelor și îndeplinirii obiectivelor operaționale ale lecției.
Veriga a IV -a – Educarea vitezei sau coordonării
Durată = 6-8 minute
Obiectivele verigii:
– creșterea indicilor diferitelor forme de manifestare a aptitudinii psihomotrice
de viteză (reacție, execuție, repetiție, deplasare, accelerată);
– educarea formelor de manifestare a aptitudinii psihomotrice de coordonare
(generală și specifică).
Sisteme de acționare:
– exerciții pentru dezvoltarea vitezei sub formă de:
– execuții a diferitelor acțiuni motrice, pornite la semnale (auditive,
vizuale);
– execuții rapide a diferitelor tehnici de execuție (acț iuni aciclice);
– alergări pe distanțe scurte (10 -20 m, 40 -60 m etc.);
– alergări accelerate pe distanțe de 20 -30 m;
– alergări în viteză maximă pe 10 -20 m;
– ștafete și parcursuri aplicative.
– exerciții pentru dezvoltarea coordonării sub formă de:
– exerciții complexe;
– jocuri dinamice;

40
– parcursuri aplicative;
– întrecere de tipul „cine execută mai corect”.
Strategii didactice:
– formații de lucru: în linie pe un rând sau pe mai multe rânduri, pe grupe/echipe
valorice, individual etc.
– metode: explicația, conversația, demonstrația, problematizarea, exersarea,
întrecerea, observarea curentă, aprecierea verbală, recompensa etc.
întrucât atât în exercițiile pentru viteză cât și cele pentru dezvoltarea
coordonării solicită foarte mult siste mul nervos, ele nu se execută de multe ori și
nici pe o durată prelungită de timp. Deci în această verigă se folosesc exerciții ce
se execută cu viteză mare și exerciții ce presupun o complexitate deosebită.
Veriga a V -a – Învățarea/consolidarea/perfecțio narea/ evaluarea
deprinderilor sau/și priceperilor motrice
Durată = 10-25 minute
Obiectivele verigii sunt diferite în funcție de etapa de formare a
deprinderilor motrice:
– învățarea acțiunilor motrice noi presupune:
– formarea unei reprezentări corecte și clare;
– însușirea mecanismului de bază.
– consolidarea acțiunilor motrice noi presupune:
– formarea stereotipului dinamic;
– automatizarea parțială sau totală a deprinderilor motrice.
– perfecționarea deprinderilor motrice și formar ea priceperilor presupune:
– formarea capacității de aplicare a deprinderilor motrice în condiții
variate (capacitate de generalizare);
– formarea priceperilor motrice complexe;
– evaluarea nivelului de însușire a cunoștințelor, deprinderilor și pri ceperilor
motrice noi învățate presupune:
– verificarea acțiunilor noi însușite;

41
– aprecierea acțiunilor noi însușite;
sisteme de acționare:
– exerciții pregătitoare/ ajutătoare;
– structuri de exerciții;
– deprinderile motrice în condiții standard și în condiții variate;
– exerciții, elemente, procedee tehnice în condiții de întrecere, concurs;
– parcursuri aplicative;
– ștafete;
– jocuri dinamice;
– jocuri sportive bilaterale;
– teste și probe de control;
Strategii didactice :
– procedee de exe rsare: frontal, pe perechi, pe ateliere, pe grupe, individual;
– metode: explicația, demonstrația, material intuitiv, observarea curentă,
problematizarea, exersarea, învățarea prin descoperire, modelarea, instruirea
programată, verificarea orală, verificar ea practică etc.
Durata acestei verigi este mai mare în comparație cu verigile tematic IV și
VI. Timpul se împarte în funcție de dificultatea/complexitatea fiecărei teme în
parte, dar și de numărul temelor.
Veriga a VI -a – Dezvoltarea forței sau rezisten ței
Durată = 8-10 minute
Obiectivele verigii:
– creșterea indicilor formelor de manifestare a forței (dinamică, statică, generală,
locală);
– creșterea indicilor formelor de manifestare a rezistenței (generală, specifică).
Sisteme de acționare:
– exerciții de dezvoltare generală, executate analitic și global ;
– exerciții cu îngreuieri (exemplu – mingi medicinale) și în condiții îngreuiate
(exemplu – alergare în pantă);

42
– parcursuri aplicative;
– execuții ale diferitelor acțiuni motrice, cu efort moderat, prelungit;
– alergări în tempo ușor și moderat pe distanțe cuprinse între 300 – 1000 m.
strategii didactice:
– formații: grupe, șiruri, pe perechi etc.;
– metode: conversația, explicația, demonstrația, exersarea, ci rcuitul, modelarea,
observarea permanentă.
Întrucât, atât exercițiile pentru dezvoltarea forței cât și cele pentru
dezvoltarea rezistențe solicită foarte mult sistemul muscular, ele se execută cu
intensitate mai mică, dar cu o durată prelungită. În aceast ă verigă se folosesc
exerciții ce se execută cu viteză mică și moderată și exerciții ce presupun o
îngreuiere suplimentară.
În aceeași lecție, de obicei, nu s prevăd teme pentru dezvoltarea a două
aptitudini psihomotrice și anume forță și rezistență sau v iteză și coordonare.
Veriga a VII -a – Revenirea organismului după efort
Durată = 3 – 4 minute
Obiectivele verigii:
– revenirea parțială și treptată a marilor funcțiuni ale organismului;
– relaxarea musculară și nervoasă;
– întărirea reflexului d e postură.
Sisteme de acționare:
– variante de mers și alergare cu caracter liniștitor;
– exerciții de relaxare musculară;
– exerciții de respirație profundă;
– exerciții de postură;
– acțiuni cu caracter distractiv.
Strategii didactice
– formați i de lucru: în coloană câte unul, câte doi, cerc, semicerc, deplasare
liberă etc.;

43
– metode: conversația, demonstrația, exersarea etc. Se execută cu tot colectivul
odată.
Veriga a VIII -a – Aprecieri și concluzii
Durată = 1-2 minute
Obiectivele verigii:
– evaluarea globală a lecției;
– evidențierea realizării obiectivelor operaționale;
– conștientizarea elevilor asupra elevilor asupra modului de practicare la lecție;
– formarea capacității de autoapreciere;
– orientarea activității independente;
-încheierea organizată a lecț iei.
Sisteme de acționare:
– adunarea și alinierea în diferite formații de lucru;
– aprecieri verbale pozitive și negative ale creativității desfășurate de elevi;
– conversație privind impresiile formate și simțite;
– recomandări pentru activitatea din timpul liber;
– salutul.
Strategii didactice:
– formații: în linie pe un rând sau în linie pe două rânduri etc.;
– metode: conversația, exersarea, evaluarea.
După cum se observă, obiectivele fiecărei verigi în parte se realizează cu
anumite sisteme de acționare folosind anumite strategii didactice. Însă acestea
pot fi modificate pe parcursul desfășurării lecției ca o consecință a feedback -ului
primit, rezultat al acțiunii de exersare a elevilor.
Particularitățile lecției în învățământul gimnazial
Disciplina educație fizică și spor este prevăzută, în Planul cadru de
învățământ, pentru învățământul gimnazial cu 2 -3 ore pe săptămână pentru
clasele V-VII și o oră pentru clasa a VIII -a. indiferent de numărul de ore alo cat

44
fiecărei clase, lecția de educație fizică, pentru această etapă, are următoarele
particularități:
– durată de 50 minute;
– ponderea tipului de lecție este deținută de cea de învățare și consolidare, dar
sunt prezente și lecțiile de perfecționare, verif icare și mixte;
– numărul temelor dintr -o lecție este de regulă de 2 -3;
– în alegerea temelor se ține cont de opțiunile elevilor pentru anumite ramuri de
sport, dacă baza materială permite acest lucru. Acest fapt conduce la creșterea
motivației elevilor pe ntru activitate și crește eficiența acesteia;
– se urmărește ca un număr cât mai mare de lecții să se desfășoare în aer liber ;
– se impune tratarea diferențiată pe sexe și nivel de pregătire, chiar demixtarea la
lecții;
– se insistă pe formarea ținutei cor ecte, prevenirea sau corectarea unor atitudini
și deficiențe fizice care pot apărea la această v ârstă ;
– este posibilă realizarea eforturilor de durată în tempo moderat, eforturi de
viteză (toate formele de manifestare) și eforturi de forță în regim de rezistență;
– se adoptă metode combinate pentru dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice în
condiții de adaptare a organismului (capacitate aerobă). Pentru dezvoltarea
forței în regim de rezistență, se recomandă circuitul. Pentru îngreuiere se
folosește gre utatea propriului corp, mingi medicinale, gantere etc.;
– se folosesc mult parcursurile aplicative dificile. Acestea vor cuprinde un număr
mai mare de acțiuni, o viteză de deplasare crescută, o distanță de parcurs și o
complexitate a exercițiilor mai mare și chiar transport de greutăți mici;
– continuă sau începe însușirea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor din
ramuri sportive. Jocurile pregătitoare, structurile devin tot mai complexe, iar la
clasele VII -VIII se pune accent pe formarea capacității de generalizare, pe
aplicarea în condiții variate a deprinderilor însușite. Materialele și instalațiile se
vor adapta particularităților elevilor (înălțime, nivel de dezvoltare a aptitudinilor
psihomotrice etc.);

45
– începe însușirea de către fete a element elor din gimnastică ritmică, aerobică,
dans modern, ele manifestând o atracție deosebită către acest tip de exerciții,
executate pe muzică;
– la clasele V -VI jocul rămâne principalul mijloc. El este însă mai complex,mai
solicitant și cu un regulament mai c omplicat;
– jocul și întrecerea trebuie să fie prezente în fiecare lecție;
– la clasele VII, VIII, o pondere sporită o capătă concursul, întrecerea, deoarece
elevii și -au însușit suficiente deprinderi motrice pentru a practica global o
ramură de sport sau probă sportivă;
– se utilizează toate procedeele de exersare: frontal, pe perechi, pe grupe
omogene sau pe nivel valoric, individual etc.;
– se urmărește formarea capacității de a acorda ajutor, de a supraveghea o parte
sau bucăți din lecție;
– se pot apli ca cu succes metodele euristic (problematizarea) precum și instruirea
programată;
– se urmărește formarea capacității de a acorda ajutor, de a supraveghea
execuțiile colegilor și de a efectua liber (independent) anumite acte și acțiuni
motrice.

2.5. Locul deprinderilor atletice în lecția de educație fizică

A. Școala alergării

Exercițiile din școala alergării au primit această denumire deoarece cu
ajutorul lor se realizează:
• Învățarea corectă a alergării, prin care se înțelege formarea deprinderii de
deplasare într -un tempo moderat, coordonat, economic și relaxat;
• Perfecționarea alergării sub aspectul tehnicii;

46
• Îmbunătățirea indicilor de manifestare a calităților motrice, necesare
învățării și perfecționării tehnicii exercițiilor de aler gări, respectiv a
vitezei de reacție, de deplasare a forței și rezistenței;
• O dată învățate, aceste exerciții devin mijloace indispensabile pregătirii
organismului pentru sarcinile pe care urmează să le efectueze, în sensul
că, contribuie la adaptarea mari lor funcțiuni la efortul de alergare și la
dezvoltarea rezistenței musculare care participă la acesta;
• Prin utilizarea lor se urmărește îmbunătățirea coordonării neuromusculare,
fortificarea articulațiilor, formarea unui simț al tempoului în timpul
alergării și a perceperii corecte a vitezei de deplasare.
Din punct de vedere al structurii școlii alergării, în limbajul de specialitate
și în practică se face referire la:
Alergare ușoară în tempo moderat. Aceasta asigură pregătirea
organismului pentru efort, prin influența asupra marilor funcțiuni ale acestuia,
musculaturii și articulațiilor membrelor inferioare. Utilizată în etapa de inițiere
în atletism, alergarea ușoară formează deprinderea de „alergare corectă”.
Din punct de vedere tehnic, pașii a lergători se succed cu regularitate,
relativ uniform, constant din punct de vedere al numărului acestora pe unitatea
de timp, viteza de succesiune a pașilor fiind lentă.
Atenția principală trebuie să fie îndreptată spre a realiza ușurința și
relaxare în t otalitatea mișcărilor. Membrele inferioare efectuează o mișcare pe
direcția de deplasare, fără abateri laterale, contactul cu solul făcându -se aproape
sau pe toată talpa, vârful plantei piciorului fiind așezat pe direcția de alergare,
care se derulează în sensul vârf – talpă – călcâi, pentru ca apoi mișcarea să se
reia în sens invers.
Amortizarea contactului cu solul se face prin jocul suplu al articulațiilor și
mușchilor membrelor inferioare. Impulsia este ușoară, coapsa piciorului în faza
pasului anterio r se ridică foarte puțin înainte și sus, gamba se întinde spre

47
înainte, urmând ca în momentul contactului cu solul proiecția ei pe acesta să
devanseze ușor genunchiul.
Mișcările în faza pasului posterior și anterior sunt de asemenea reduse ca
amplitudine, ceea ce conduce la înregistrarea unor pași de alergare de lungime
mică.
În timpul alergării, trunchiul are o poziție verticală sau mai puțin înclinată
înainte, cu pieptul ușor ridicat, umerii relaxați și lăsați în jos, iar capul se găsește
în prelungirea trunchiului, cu privirea înainte și bărbia relaxată. Brațele oscilează
pe lângă trunchi, dinainte – înapoi sau din interior către exterior, îndoite din
articulația cotului, semirigidă. Palmele sunt semiînchise, cu degetele flexate și
relaxate, degetul mar e sprijinindu -se pe ultima articulație a degetului arătător.
Acest gen de exercițiu este prezent atât în lecțiile de educație fizică, cât și în cele
de antrenament sportiv, în verigile de început și sfârșit.
Alergarea cu joc de glezne reprezintă o succesi une rapidă și simultană de
mișcări de flexie și extensie executate din articulația gleznei, genunchiului și
șoldului, în care rolul principal îl are prima. Contactul cu solul este permanent și
se face începând cu vârful plantei piciorului pe direcția de al ergare, fără abateri
laterale de la axa deplasării, după care se execută o derulare completă în sensul
vârf – talpă – călcâi.
În timpul derulării labei piciorului, când contactul cu solul se face pe
partea anterioară a plantei, întreaga greutate a corpul ui este preluată de aceasta,
simultan cu extensia piciorului anterior din articulația genunchiului celui
posterior, cu trecere rapidă către înainte. Această trecere se face fără a ridica
prea sus genunchiul și cu vârful plantei cât mai aproape de sol, real izându -se
astfel o alergare cu joc de gleznă, razantă cu suprafață de sprijin.
Lungimea pașilor de alergare este de obicei cuprinsă între 30 -50 cm,
putând fi extinsă în funcție de intensitatea execuției.
Pe tot parcursul alergării trunchiul se află în po ziție verticală, capul în
prelungirea acestuia cu privirea înainte, în timp ce brațele vor oscila pe lângă el,

48
înainte și înapoi, îndoite din articulația cotului la un unghi de aprox. 900, după
regula „braț picior opus” sau în funcție de cerințe, libere în diferite poziții.
Alergarea cu joc de glezne realizează prelucrarea analitică a musculaturii
posterioare a membrelor inferioare, a mobilității articulațiilor gleznei și
genunchiului, dezvoltarea vitezei de execuție prin creșterea tempoului.
Exercițiul s e execută pe distanțe de 10 -50 m, cu un număr de repetări de
2-6, in funcție de distanță.
Alergarea cu genunchii sus. Ca și cea precedentă, reprezintă o succesiune
rapidă și simultană de flexii și extensii ale articulației gleznei, genunchiului și
șoldulu i, numai că acest lucru se realizează cu o amplitudine mare.
În timpul alergării, coapsele trebuie să tindă către realizarea unui
paralelism cu solul și a unui unghi de aproximativ 900 cu trunchiul, în timp ce
gamba este îndreptată spre sol, în prelungire a sa aflându -se planta, cu vârful
către aceeași direcție. Contactul cu solul se face pe vârf, pe direcția de înaintare,
planta derulându -se incomplet spre călcâi, până când articulația genunchiului
ajunge în extensie completă. Ridicarea coapsei este simult ană cu apăsarea spre
sol a gambei și călcâiului piciorului opus. Trunchiul este la verticală sau ușor
aplecat înainte, capul se află în prelungirea acestuia, cu privirea în direcția de
deplasare. Brațele oscilează amplu pe lângă trunchi, înainte, până cel mult la
nivelul ochilor, după principiul „braț picior opus”.
Acest exercițiu contribuie la dezvoltarea forței mușchilor ridicători ai
coapsei în pas anterior, prelucrarea mobilității articulației gleznei și
genunchiului, pregătind un pas alergător cu o am plitudine ridicată.
Distanțele pe care se efectuează exercițiul pot fi cuprinse între 10 -50 m
sau mai mari, în funcție de nivelul de pregătire.
Alergare cu pendularea gambelor înapoi. Realizează dezvoltarea forței și
vitezei flexărilor gambei pe coapsă, a mobilității articulației genunchiului,
pregătind un pas posterior suplu în alergare, necesar la alergarea de viteză, de
garduri și în probele de sărituri atletice. Este o alergare în care se accentuează

49
faza pasului posterior, după ce piciorul de impulsi e a părăsit solul, iar faza
pasului anterior lipsește. Întreaga mișcare se desfășoară în plan posterior.
Tehnic vorbind, după terminarea impulsiei, gamba execută o pendulare
activă înainte, flexia acesteia pe coapsă fiind maximă, iar călcâiul atingând
bazinul. Această fază este urmată de coborârea gambei, fără a trece în plan
anterior, pregătindu -se să ia contact cu solul pe partea anterioară a plantei
piciorului. Trunchiul este înclinat înainte, astfel încât să favorizeze pendularea
gambei pe coapsă, mări nd amplitudinea mișcării, în timp ce brațele oscilează
relativ limitat dinainte – înapoi, degajate din articulația umărului. Intensitatea
pendulării este mare, lungimea pașilor fiind mică.
Distanțele de execuție ale exercițiului sunt cuprinse între 10 -50 m.
Alergare cu pendularea gambelor înainte. Este un exercițiu care solicită
indici superiori de manifestare a forței și îndemânării, de aceea fiind utilizată
într-un stadiu avansat de pregătire. Prin ea se realizează dezvoltarea forței
mușchilor ridicător i ai coapsei și extensori ai gambei pe coapsă, lucru ce va
conduce la însușirea unui pas anterior amplu în alergarea și realizarea unui elan
corespunzător în săriturile atletice.
Din punct de vedere tehnic, se aseamănă cu alergarea cu genunchii sus, cu
deosebirea că, după ridicarea genunchiului și a coapsei la orizontală, gamba se
întinde înainte pe coapsă, care trebuie să fie o mișcare degajată. După realizarea
acestei extensii, piciorul coboară întins din articulația genunchiului, către sol,
dupa care se trece într -o altă fază de flexie, pregătindu -se amortizarea
contactului cu solul, care se face pe partea anterioară a plantei, spre vârful
piciorului. Mișcarea se desfășoară în plan anterior, lipsind faza de lucru sacadat,
dar care totuși se desfășoară cu rsiv. Trunchiul, în timpul execuției, este înclinat
ușor către înapoi, ceea ce favorizează ridicarea coapsei și extensia gambei pe
aceasta. Lucrul brațelor este limitat, datorită necesității realizării unui echilibru
corespunzător corpului.

50
Alergare pe teren variat. Este o variantă a alergării în tempo uniform
moderat, care se realizează în diferite medii (stadion, parcuri, pădure etc.). Ea
contribuie la dezvoltarea rezistenței de alergare specifică probelor de cross. În
acest sens, este nece sar să se asigure adaptarea tehnicii alergării în tempo
uniform, moderat, la condițiile de teren, respectiv la natura solului, la gradul de
înclinare a acestuia, la trecerea eventualelor obstacole naturale sau artificiale, ce
pot surveni pe parcurs, astfel :
– pe suprafață netedă – se aleargă normal, cu ușoară mișcare a
amplitudinii a pasului de alergare, în funcție de umiditatea terenului;
– pe nisip sau arătură – se aleargă cu pas redus, astfel încât centrul de
greutate al corpului să se situeze la mijlo cul bazei de susținere pe sol;
– în pantă ascendentă – corpul este înclinat către înainte, pașii de alergare
fiind energici din punct de vedere al fazei posterioare, cu ridicarea activă și
amplă a coapsei în pas anterior, contactul cu solul făcându -se pe pingea, în
concordanță cu mișcarea coordonată a brațelor;
– în pantă descendentă – pasul de alergare se adaptează astfel încât să se
controleze tempoul de alergare, prin înclinarea axului lung al corpului către
înapoi, contactul cu solul făcându -se pe căl câi, asigurându -se astfel controlul
vitezei de deplasare.
Exercițiul se poate executa pe distanțe utilizate în mod repetat de 100 -300
m, într -o fază preliminară, pentru ca acestea, precum și durata de executare să
crească în mod progresiv, în funcție de g radul de pregătire și particularitățile de
sex.
Alergarea lansată. Este o alergare în tempo (viteză) superior celui
moderat, asemănătoare pasului alergător lansat de semifond, dar ceva mai rapid
– ce se repetă pe distanțe mici, 60 m, 80 m , 100 m, 120 m, în funcție de sex și
de nivelul pregătirii.

51
Tempoul, viteza de deplasare se dobândește încă de la primii 4 -6 pași de
alergare și se menține constant până la capătul distanței de alergat. Lungimea
pașilor, încă de la început, va fi mare și se va menține re lativ constantă.
Alergarea lansată nu este precedată de o alergare propriu -zisă, la sfârșitul
căreia se atinge viteza maximă, sau aproape maximă, 90 -95% (ca în alergarea cu
start lansat ca mijloc de dezvoltare a vitezei, sau de testare a vitezei absolute –
pe distanța de 10 m – sau a rezistenței în regim de viteză absolută – pe distanțe
de 20 m și 30 m). Alergarea „accelerată”, pe seama căreia se dobândește
tempoul alergării lansate, este incompletă.
Acest exercițiu:
– formează deprinderea de a alerga cu pas lung;
– creează premise favorabile învățării pasului alergător lansat de viteză;
– dezvoltă simțul tempoului, cronometrând timpul de parcurgere a
distanței date (de obicei distanța de 100 m);
– este indispensabil încălzirii, se efectuează 4 -6 alerg ări lansate la sfârșitul
încălzirii generale, în cazul antrenamentelor sportive.
– este utilizat mai ales în antrenamentul alergătorilor de viteză prin
creșterea tempoului și mărirea distanței.
Alergarea accelerată. Este indisolubil legată de poziția de începere a
alergării, care poate fi startul din picioare sau startul de jos. Aceasta deoarece
tehnica pasului alergător de accelerare (sau cu accelerare) este condiționată și
influențată de poziția premergătoare începerii alergării. Din motivele de mai sus ,
aceste două elemente comune alergării pe plat se învață concomitent.
Pasul alergător de accelerare. Se caracterizează prin creșterea treptată a
vitezei, care e realizează prin mărirea gradată a frecvenței și lungirea progresivă
a pașilor de alergare.
Poziția inițială a trunchiului este înclinată înainte, înclinație cu atât mai
mare cu cât necesarul de viteză este ceva mai mare; pe parcursul alergării
trunchiul se ridică treptat. Brațele oscilează activ pe lângă corp, „stimulând”

52
alergarea. Viteza va cr ește progresiv până ce se atinge viteza maximă. Pasul
alergător de accelerare se folosește:
– la plecările în cursă – lansarea de la start – pentru a atinge viteza
maximă în probele de alergări de viteză, viteza optimă și ocuparea unui loc în
fruntea plut onului, la alergările de rezistență;
– pe parcursul alergării de semifond -fond, cu scop tactic, se va realiza prin
mărirea frecvenței pașilor, lungimea pasului rămânând constantă;
– la sfârșitul alergărilor de semifond -fond: finișul, prin mărirea frecven ței
pașilor;
– pe elanul săriturilor, pentru a dobândi: viteza maximă la săritura în
lungime, triplusalt și aproape maximă, la săritura cu prăjina, o viteză medie
optimă la săritura în înălțime;
– în antrenamentul sportiv ca mijloc de bază pentru perfecț ionarea tehnicii
alergării, dezvoltarea vitezei de deplasare sub formă de alergare accelerată,
alergare cu start lansat.
Alergare peste obstacole joase. Prin intermediul acestei alergări se învață:
– mecanismul de bază (succesiunea obligatorie a unor miș cări întrunite în
faze, care dau forma generală a actului motric) necesar însușirii alergării de
garduri;
– ritmul de alergare – cu trei pași – între obstacole (pentru alergarea de
garduri, dar și pentru ritmul ultimilor trei pași ai alergării pe elan la sărituri);
– trecerea razantă a obstacolelor, prin alergare și nu printr -o săritură.
De asemenea, se dezvoltă viteza de reacție (de contact), execuție și
accelerare, precum și îndemânarea și coordonarea.

B. Școala săriturii

Școala săriturii contribuie la depistarea piciorului de bătaie, obișnuirea
executanților să bată pe un picior, să realizeze o aterizare elastică, concomitent

53
cu dezvoltarea echilibrului, a coordonării și a ritmului necesare în probele de
sărituri, dezvolta rea forței vitezei în condițiile prezentate la școala alergării.
După învățare, exercițiile din școala alergării devin indispensabile încălzirii
organismului pentru efort.
În acest scop se recomandă următoarele exerciții:
– sărituri de pe loc;
– săritura în lungime cu elan liber, folosind procedeul ghemuit;
– sărituri pe obstacole, de pe obstacole și peste obstacole (bănci, lăzi, cutii etc.);
– pas săltat;
– pas sărit;
– combinații de pași săltați și pași săriți, intercalând elanuri scurte, 2 -3-4-5 pași;
– săritura în înălțime cu pășire;
– alergare săltată;
– alergare sărită.
Sfera mare a exercițiilor din școala săriturii pe lângă cele amintite, mai
cuprinde:
– sărituri libere de pe loc cu desprindere pe două picioare și pe un picior în
diferite combinații ;
– sărituri pe/de pe/peste un obstacol vertical sau longitudinal;
– bătaie -desprindere pe un picior și două picioare, cu întoarceri de 90 -1800 în
timpul zborului și aterizare elastică;
– sărituri combinate, cu mai multe obstacole, cu bătaie -desprindere pe un picior
și pe două picioare.
Ele pot fi utilizate și sub formă de întrecere în diferite jocuri și ștafete.
Alergarea săltată. Este o deplasare cu alternări de săltări ușoare.
Desprinderea și aterizarea se fac pe același picior, apoi piciorul se schimb ă și se
execută aceeași mișcare.
Contactul cu solul se face pe toată talpa, cu vârful labei piciorului pe
direcția deplasării, după care urmează o rulare călcâi – talpă – vârf, impulsia

54
terminându -se pe vârf și întins din articulația genunchiului. Impul sia este
energică și scurtă, amortizarea elastică.
Coapsa piciorului de avântare se duce înainte, fără a se ridica prea mult,
poziția ei fiind oblică în jos și înainte. Piciorul este îndoit din articulația
genunchiului, gamba relaxată aproape perpendicula ră pe sol.
Poziția întregului corp este dreaptă (verticală). Brațele oscilează liber pe
lângă trunchi, relaxat sau ca în alergare.
Execuția în ansamblu trebuie să fie vioaie, dar fără a atinge intensitate și
amplitudine mari, relaxată și razantă cu solul , mai mult lungă decât înaltă. Acest
exercițiu este cunoscut sub denumirea improprie de „pasul ștrengarului”.
Pas săltat cu elan și aterizare în groapa de nisip. Se execută un singur
pas săltat, pe piciorul de bătaie , precedat de un elan constituit din p ași alergători
impari, cel mai adesea din 3 -5-7 pași.
Este foarte energic și orientat spre verticală. Săritorul părăsește solul în
poziție de pas săltat, poziție pe care o menține pe toată durata zborului. Aterizare
se face pe piciorul de bătaie, după car e se continuă alergarea – unul sau mai
mulți pași – în groapa de nisip.
Bătaia – desprinderea se face pe prag sau într -o zonă de așa manieră
aleasă cât să permită aterizarea în nisip.
Pas sărit cu elan și aterizare în groapa cu nisip. Săritorul părăsește solul
în poziție de pas săltat, după care imediat gamba piciorului de avântare se
întinde înainte pe coapsă și se îndoaie din articulația genunchiului piciorului de
bătaie.
Prin întinderea gambei înainte (a piciorului de avântare) și flexia ușoare a
gamb ei pe coapsa piciorului de bătaie se intră în poziția de „pas sărit” cu
depărtarea în plan sagital între coapse, poziție ce se menține cât mai mult.
Aterizarea se face pe piciorul de avântare, iar cel de bătaie va trece
dinapoi -înainte prin flexia gambei pe coapsă și se continuă alergarea în groapa
de nisip.

55
Săritura în lungime ghemuită. Este vorba de săritura în lungime naturală,
dirijată în scopul învățării elementelor comune săriturii în lungime (elanul,
bătaia -desprinderea, zborul și aterizarea) ca suport motric pentru învățarea
săriturii în lungime cu un pas și jumătate în aer.
1. Săritură ghemuită pe un obstacol (ladă de gimnastică) cu elan de 1 -2-3
pași.
2. Săritură ghemuită peste un obstacol (ștachetă), cu elan de 5 -7-9 pași;
ștacheta se înalță progresiv, bătaia -desprinderea făcându -se într -o zonă de 0,5 -1
m.
3. Săritură în lungime ghemuită cu aterizare dincolo de anumite zone
trasate în groapa cu nisip, cu elan de 5 -7-9 pași.
4. Exercițiul 3 combinat cu al 2 -lea.
5. Săritură în lungime cu el an de 7 -9-11 pași.

C. Școala aruncării

Și școala aruncării grupează exerciții pe baza cărora se învață tehnica
probelor de aruncări, secvențe, părți din tehnica probelor, în special veriga
principală, care determină modul de execuție, contribuind la:
– formarea deprinderii de aruncare azvârlită, împinsă și lansată;
– angajarea rațională a forțelor întregului corp în mișcarea de aruncare;
– aplicarea corectă a forței asupra obiectului de aruncat sub formă de:
tracțiune dinapoi -înainte, pe deasupra um ărului (aruncarea azvârlită); tracțiune
dinapoi -înainte, prin lateral, oblic – înainte – sus (aruncare lansată); presiune
dinapoi -înainte și oblic – înainte – sus (aruncare împinsă);
– formarea ritmului aruncării;
– dezvoltarea forței, forței explozive, îndemânării și coordonării.

56
Prin aruncările care se vor executa, se urmărește formarea mecanismului de bază
al celor trei tipuri de aruncări: împingere, azvârlire, lansare.
Aruncarea azvârlită. Exercițiile din această categorie au ca scop formarea
deprinderii de a aplica forța asupra obiectului ce va fi aruncat sub formă de
tracțiune, dinainte -înapoi, pe deasupra umărului, pe o direcție oblică înainte -sus.
Aruncarea azvârlită este cel mai natural exercițiu de aruncare desprins de
om în decursul tim pului în lupta pentru existență. Este mai ușor de însuși de
băieți decât de fete.
Exercițiile care concură la învățarea acestei desprinderi, premergătoare
pentru învățarea aruncării suliței, le putem sistematiza astfel:
– aruncări libere;
– aruncări de pe loc;
– aruncarea mingii de oină.
Aruncări libere. Sunt exerciții de inițiere, de introducere în procedeul de
aruncare azvârlită. Prin intermediul lor se „descoperă” și se creează senzația de
aruncare azvârlită. Preocuparea principală este îndreptată s pre acțiunea de
biciuire a brațului (întinderea, extensia rapidă a brațului pe antebraț).
Aruncările se pot executa:
– de pe loc, din mers, din alergare ușoară, din șezând, stând pe genunchi
etc.;
– la ținte fixe;
– pe verticală, la distanță;
– cu două mâini pe verticală, peste obstacole și la distanță, cu: mingi de
cauciuc, volei, baschet și medicinale de 1 -2 kg;
– cu o mână pe verticală și la distanță cu: pietre, castane, conuri de brad,
bulgări de zăpadă, bețe de ștafetă, țevi scurte din materia l plastic, măciuci, mingi
mici, mingi de tenis, mingi de oină;
– sub formă de joc.

57
Aruncări de pe loc, din sprijin dublu (fără elan). Prin intermediul acestor
exerciții se învață, pe lângă mișcarea de „biciuire” a brațului, angajarea rațională
în efort ș i a altor segmente – forțe (modul de angrenare: ridicarea, translația,
rotația).
Folosind aceleași obiecte, aruncările de pe loc se execută din trei poziții:
a) stând cu fața pe direcția de aruncare, picioarele depărtate lateral la
lățimea umerilor, axa bazinului și a umerilor perpendiculare pe direcția de
aruncare;
b) stând cu fața pe direcția de aruncare, picioarele depărtate sagital (unul
înainte, celălalt înapoi), vârful picioarelor pe direcția de aruncare;
c) stând lateral față de direcția de arunc are (axa umerilor, bazinului și
vârful picioarelor paralele cu direcția de aruncare).
Din aceste trei poziții se pot executa aruncări de pe loc, angrenând pe rând
în efort:
– brațul;
– trunchiul (extensie, răsucire);
– picioarele (flexie – extensie) și șoldul de parte piciorului dinapoi care se
proiectează înainte (prin rotație).
Aruncarea împinsă. Deprinderea de aruncare împinsă se realizează numai
pe fondul unui anumit nivel de dezvoltare a forței și mai apoi în paralel cu
dezvoltarea acestei calităț i motrice.
Exercițiile de aruncări, prin varietatea lor, vor contribui nu numai la
crearea bazei pentru învățarea aruncării împinse, ci și la dezvoltarea forței,
îndemânări și coordonării.
Așadar, la început, în special în activitatea cu copiii, prin dif erite exerciții
de aruncări, vom contribui la dezvoltarea acelui minim de forță necesar pentru
abordarea aruncării împinse.
În această ordine de idei,aruncările se pot efectua:
– cu diferite obiecte (mingi de baschet, mingi medicinale);

58
– din poziții di ferite (stând, șezând etc.);
– cu o mână, cu două mâini;
– în direcții diferite (înainte, înapoi, pe verticală);
– sub formă de întreceri etc.
Aruncarea lansată. Caracteristica acțiunii lansate este acțiunea asupra
obiectului de aruncat sub forma unei tracțiuni: dinapoi -înainte, prin lateral și
ușor de jos în sus.

2.6. Efortul în educație fizică și sport
Trăsătura comună a tuturor acțiunilor unui individ indiferent de natura lor
o reprezintă consumul energetic. Atunci când sursele energetice se dimin uează
atingând un anumit nivel, apare starea de oboseală.
Eforturile specifice educației fizice si sportului sunt cele mai importante
consumatoare de energie deoarece implică o suprasolicitare (stress) somato –
funcțională și psihică a individului. Printr -o dozare și dirijare adecvată a
efortului se induce perfecționarea organismului la nivele diferite.
Răspunzător direct de apariția stării de oboseală, efortul trebuie analizat în
corelație cu aceasta și cu acțiunile de îndepărtare a ei, respectiv refacerea. Prin
relația efort – oboseală – refacere se poate aprecia consumul energetic necesar
activității depuse, indicator important în dozarea efortului.

2.6.1. Dinamica efortului în lecția de educație fizică
În educație fizică, dozarea efortului imp lică particularități dictate de
rațiuni metodologice diferite calitativ de cele din domeniul sportului.
Modificarea parametrilor efortului și corelarea cu un anumit tip de pauză,
respectând legile fiziologice ale organismului, se programează în funcție de
obiectivele de instruire și de grupul de elevi. Chiar și în cazul acestei mari
diversități de vârste, potențial fizic și motric, gen, condiții de desfășurare etc.,
specialiștii consideră că dinamica efortului în lecție poate fi apreciată pe baza

59
ecoului bi ologic pe care îl are travaliul realizat. Singurii indicatori de control
sunt însă frecvența cardiacă și frecvența respiratorie.
Evoluția demonstrată de fiziologia efortului, pentru angrenarea treptată și
cu un bun randament al organismului în lecție, evi dențiază un traseu de forma
unei curbe ale cărei cote de reprezentare sunt stabilite prin valorile indicatorilor
funcționali menționați. Astfel, pe parcursul primelor trei verigi (cu deosebire în
cea care vizează pregătirea organismului pentru efort), evol uția efortului
înregistrează o fază ascendentă evidențiată de valorile FC și FR, care pornind de
la aproximativ 70 de pulsații/min., respectiv 16 -18 respirații/min., ating cote de
120-130 pulsații/min., respectiv 20 -22 respirații/min. în finalul verigii a treia.
Această situație corespunde încălzirii organismului, care exprimă o stare de
preparație psiho -fizică, senzorială și chinestezică optimă, ce privește posibilele
accidente (C. Bota, 2000).
Acționarea în vederea rezolvării obiectivelor operaționale sp ecifice lecției
atrage după sine solicitările cele mai importante exercitate la nivelul
organismului. Urmare acestui fapt, în verigile corespunzătoare (IV, V, în funcție
de numărul temelor de lecție abordate) se înregistrează o aparentă stabilizare a
efort ului la cote crescute, valorile FC situându -se în jurul a 160 pulsații/min.
Este o aparentă stabilizare întrucât natura elementelor de conținut, metodologia
și mijloacele folosite, durata și natura pauzelor, reprezintă variabilele în funcție
de care efortu l poate înregistra mici variații, valorile FC alternând intre 140 și
180 pulsații/min. Cu alte cuvinte, reacția organismului se manifestă cu mici
oscilații la un nivel ridicat față de momentul începerii lecției. Nu putem vorbi de
un „platou” deoarece este imposibil de realizat având în vedere imposibilitatea
uni perfect între solicitare (efort), care poate fi menținută relativ constantă și
sursele energetice care sunt permanent în scădere și intervenția oboselii.
Evoluția descendentă a valorilor parametril or funcționali este una
fiziologic normală, asigurată de mijloacele ultimilor două verigi care urmăresc
revenirea organismului la o stare optimă continuării activității școlare sau

60
cotidiene. Acest fapt generează faza descendentă a curbei de efort, până la cote
apropiate de cele înregistrate înaintea începerii lecției.
2.6.2. Dirijarea efortului în lecția de educație fizică
Sarcina dirijării efortului în lecția de educație fizică revine profesorului
care are obligația de a asigura o dinamică corespunzătoa re, fapt ce reclamă o
bună cunoaștere a relației efort – oboseală – odihnă.
Oboseala poate fi privită ca răspunsul acut al organismului la efortul
fizic, manifestat printr -o stare de disconfort caracterizat prin scăderea
temporară a capacității de efort și o alterare (dezechilibru) a coordonării
funcțiilor organismului.
Această stare este una reversibilă și fiziologic normală, urmărită d e
profesor pe parcursul lecției ca exponent al efectului determinant de efortul
specific asupra organismului subiecților.
Manifestările stării de oboseală se pot înlătura prin odihna asigurată de
pauzele active sau pasive dintre lecții, care nu trebuie pr elungite dincolo de faza
în care se păstrează efectele favorabile ale efortului, respectiv faza
supracompensare ( Gh. Mitra și A. Mogos, citați de Monica Stănescu, 2002).
Modalitățile principale de dirijare a efortului în lecție, în funcție de
momentul fol osirii lor, sunt următoarele (Gh. Cârstea, 2000):
– dirijarea anticipată – realizată prin intermediul documentelor de
planificare;
– dirijarea concretă (curentă) – realizată în timpul desfășurării lecției în
urma informației obținute prin metode obiectiv e (înregistrarea frecvenței
cardiace și a celei respiratorii ) și subiective (observarea reacției elevilor la efort,
care permite aprecieri cu privire la gradul de transpirație, coloritul pielii, gradul
de coordonare motorie, atenția etc.). În această situa ție se impun modificări ale
dirijării anticipate concretizate în:
*modificarea duratei și naturii pauzelor;
*modificarea parametrilor de efort;

61
*modificarea condițiilor de exersare.

2.7. Analiza biomecanică a săriturilor – săritura în lungime cu un pas
și jumătate în aer

Toate săriturile se efectuează cu elan sau fără elan. În săriturile cu elan la
forța de impulsie a musculaturii se adaugă și viteza orizontală imprimată
corpului de elan.
Săriturile au patru faze de desfășurare: pregătirea, despri nderea (bătaia),
zborul și aterizarea. Aceste faze sunt indisolubil legate și se condiționează
reciproc; fiecare fază insă are particularitățile sale
Faza de pregătire se compune din mișcări pregătitoare ale corpului, care
pot fi de avântare sau alergare (elanul).
La săriturile de pe loc, fără elan, pregătirea constă în mișcări de avântare,
adică în coborârea centrului de greutate (C.G.) prin tripla flexie a membrelor
inferioare și punerea în tensiune a mușchilor triplei extensii.
La săriturile cu elan, pregătirea se face prin alergare, care imprimă
corpului o viteză orizontală.
În ambele cazuri, faza pregătitoare creează condiții favorabile pentru
efectuarea celei următoare. Astfel, la săritura fără elan, punerea în tensiune a
mușchilor triplei extensii la membrele inferioare creează condiții favorabile
pentru impulsie. La săritura în adâncime, prin micșorarea înălțimii corpului, se
creează condițiile unei bune aterizări, iar la săriturile cu elan, viteza orizontală
imprimată corpului contribuie la lungi rea traiectoriei de zbor.
În faza de pregătire corpul se apleacă în față, iar verticala centrului de
greutate este împinsă înainte, până la marginea anterioară a bazei de susținere,
de unde începe traiectoria săriturii. Membrele inferioare sunt în flexie, iar cele
superioare în retroducție.

62
Faza de bătaie (desprinderea) este momentul în care corpul părăsește
solul în urma unei contracții violente a mușchilor triplei extensii ai membrelor
inferioare.
Pentru a folosi la maximum forța de impulsie a mușchilo r triplei extensii
este necesar, așa cum a arătat Hochmuth, să existe o coordonare a impulsurilor
parțiale, adică să coincidă în timp contracția tuturor grupelor musculare care fac
extensia coapsei, genunchiului și flexia plantară; în caz contrar, la nivel ul
pârghiilor formate de coapsă, gambă sau laba piciorului vor apare forțe de
frânare, pentru învingerea cărora se va cheltui o parte din forța de contracție a
mușchilor care produc impulsia.
La săritura în lungime, traiectoria va fi cu atât mai lungă, cu cât ea se va
apropia practic de înclinația de 450 față de sol (fig. 1). Ori de câte ori traiectoria
se va începe sub un unghi mai mare de 450, lungimea ei va fi mai scurtă. Pe
măsură ce va creste unghiul de înclinație, ea se va scurta, ajungând la zero câ nd
desprinderea se va face la 900, corpul executând o săritură verticală și revenind
apoi la sol pe locul inițial.
Se poate deduce teoretic că valoarea optimă a unghiului traiectoriei în
cazul săriturii în lungime este de 450, iar pentru săritura în înălț ime de 900; în
practică însă acest lucru este irealizabil.
La săritura în lungime fără elan, impulsia se efectuează cu ambele
picioare, iar la săriturile cu elan pe un singur picior; la săriturile cu elan peste
aparate de gimnastică sau alte sărituri (în apă), impulsia se face, de asemenea, pe
ambele picioare.
La săriturile fără elan, viteza inițială a z borului este determinată numai de
contracția musculară, pe când la săriturile cu elan viteza inițială se compune din
viteza orizontală a elanului, la care se adaugă impulsul contracției musculare. În
al doilea caz, traiectoria va fi rezultanta acestor două forțe care acționează
asupra corpului.

63
Forța de co ntracție a musculaturii – când acționează singură – imprimă
corpului o traiectorie care formează cu orizontala un unghi de impulsie. Forța de
impulsie imprimată de elan (alergare) determină corpului o dep lasare orizontală,
a cărei viteze crește, cu cât viteza elanului este mai mare (fig. 1).
La săriturile cu elan, direcția traiectoriei face cu orizontala un unghi numit
unghi de desprindere, având ca valoare rezultanta acestor două forțe ce
acționează asup ra corpului. Unghiul de desprindere (de lansare) este întotdeauna
mai mic decât unghiul de impulsie a musculaturii; valoarea sa rezultă din
interacțiunea celor două forțe care acționează asupra corpului.

Fig. 1 – Unghiul de impulsie la diferite categori i
sărituri.
850 – săritura de pe loc, la verticală; 67,50 –
săritură în înălțime ; 500 – sărituri mixte
în lungime și înălțime; 32,50 – săritură
în lungime; 150 – sărituri razante.

El va fi cu atât mai mare, cu cât viteza dată de forța de impulsie a muscu laturii
este mai mare decât viteza imprimată de forța elanului.
De aceea, la săriturile de pe loc, unghiul de desprindere este egal cu
unghiul de impulsie, pe când la săriturile cu elan el este cu atât mai mic, cu cât
viteza elanului este mai mare. În practică s -a constatat că la săriturile în lungime
de pe loc unghiul de desprindere se apropie de 450, iar la săriturile cu elan, el se
micșorează, de obicei nedepășind 20 -300.
La săritura în înălțime, unghiul de desprindere depășește 450, întrucât
efortul muscular este foarte puternic și condiționează obținerea performanțelor
înalte; viteza elanului contribuie în mai mică măsură la realizarea acestor sărituri.

64
Faza de zbor reprezintă traiectoria în aer a corpului: ea începe din
momentul desprinderi i de la sol și durează până la aterizare. Corpul descrie o
traiectorie curbă, care în prima parte este ascendentă, având o viteză uniform
încetinită, iar în a doua parte este descendentă, cu o viteză uniform accelerată.
Mediul înconjurător (aerul și curen ții de aer) frânează viteza de zbor; în
timpul zborurilor cu viteze mari, ca de exemplu săriturile cu parașuta, rezistența
aerului atinge o forță considerabilă.
Forțele interne ale corpului, mișcările membrelor sau trunchiului nu pot
modifica traiectoria zborului. În schimb ele au influență asupra imprimării și
menținerii în timpul zborului a unei poziții cât mai convenabile a corpului,
necesară trecerii obstacolului. De asemenea, mișcările din timpul zborului
pregătesc aterizarea.
Astfel, în timpul zboru lui din săritura în înălțime, corpul execută o mișcare
de rotație în jurul centrului de greutate, împreună cu o grupare corespunzătoare a
segmentelor sale, în așa fel ca trunchiul să treacă peste ștachetă la o distanță
minimă de traiectoria centrului de gr eutate.
În faza de zbor activitatea musculaturii corpului este redusă; săritorii
experimentați își relaxează musculatura imediat după impulsie; la începători însă
mușchii rămân contractați, ceea ce dăunează atât tehnicii cât și economiei
consumului de ene rgie.
Faza de aterizare este faza în care corpul ia contact cu solul. Aterizarea se
face în diferite moduri, în funcție de stilul săriturii. După săritura în lungime,
aterizarea se efectuează pe ambele membre inferioare, pe când la săritura în
înălțime, a terizarea se face fie pe membrele inferioare, fie pe toate membrele.
Faza de aterizare are drept scop amortizarea vitezei zborului; cu cât viteza
crește, cu atât sarcina de frânare este mai grea. Amortizarea se face printr -o serie
de forțe de frânare, din tre care forța musculaturii corpului este cea mai
importantă; ea transformă corpul și segmentele sale într -un resort elastic și
rezistent. La frânarea vitezei zborului mai contribuie rezistența și elasticitatea

65
articulațiilor, a țesuturilor, precum și cali tățile solului care se deformează și prin
aceasta ajută la amortizarea șocului (sol , afânat, nisip). Amortizarea începe din
momentul contactului cu solul și durează până la anularea totală a vitezei.
Contribuția musculaturii corpului la asigurarea săritur ilor. Impulsia este
asigurată la membrele inferioare de către mușchii triplei extensii (extensorii
coapsei, ai genunchiului și flexorii plantari). Înainte de declanșarea extensiei se
produce o flexie a articulațiilor principale ale membrului (membrelor) in ferior de
bătaie, în care timp se pune în tensiune lanțul muscular al triplei extensii,
creându -se condiții mai bune de activitate. Există un unghi de flexie optim, de la
care tripla extensie dă cel mai bun randament. Determinarea acestui unghi optim
de fl exie poate fi făcută, așa cum a arătat prof. dr. E. Repciuc, prin metoda
înregistrării cinematografice cu o viteză care să depășească 300 de imagini pe
secundă. Acest unghi variază de la săritor la săritor, în funcție de numeroși factori
(talie, lungimea s egmentelor, masa acestora etc.) și este important a fi determinat
pentru însușirea unei tehnici cât mai avansate.
În timpul zborului activitatea musculaturii este mai redusă ca intensitate,
însă destul de complexă în funcție de stilul săriturii, și are dr ept scop pregătirea
aterizării, gruparea segmentelor de membre (în cazul când trebuie trecut un
obstacol sau ștacheta) menținere echilibrului etc.
Aterizarea se realizează în mod diferit, în funcție de stilul săriturii. După
săritura în lungime aterizarea se face pe ambele membre inferioare aflate în flexie
la coapsă, genunchi și flexie dorsală în articulația talocrurală (aterizarea se face
pe călcâie); membrele superioare sunt în anteducție puternică. Deși aterizarea se
efectuează în flexie generalizată, amortizarea vitezei se realizează de către
grupele musculare antagoniste (ale triplei extensii), care împiedică corpul să se
prăbușească, transformând membrele inferioare în resorturi elastice.
Rezultă , deci, că atât impulsia, cât și amortizarea sunt asig urate în principal
de către grupele musculare ale triplei extensii, către care trebuie îndreptată atenția
în cursul antrenamentului.

66
Dacă până acum am analizat din punct de vedere biomecanic și alte
sărituri, să ne concentrăm atenția mai mult spre săritur a în lungime cu un pas și
jumătate în zbor. Ea poate fi analizată din punct de vedere al tehnicii, dar și ca o
analiză biomecanică de -a lungul întregii sărituri.
Întreaga săritură se desfășoară într -o permanentă mișcare din punct de
vedere biomecanic.
Baza anatomo – funcțională a unei mișcări este reprezentată de arcul neuro
– musculo – osteo – articular. Mișcarea este deci rezultanta participării tuturor
segmentelor.
În timpul mișcărilor, alergării, săriturii, segmentele osoase îndeplinesc
rolul de pârg hii.
Deplasarea segmentelor osoase angrenează în mod obligatoriu în mișcare
și articulațiile dintre ele.
În timpul elanului, are loc o alergare accelerată care urmărește obținerea
unei viteze cât mai mari, dar controlabilă.
În acea fază, toate segmentel e organismului lucrează în mod intens, atât
articulațiile, cât și lanțurile musculare.
În timpul alergării di n elan, coloana vertebrală îndeplinește rolul unei
pârghii de gradul III, rezistența aflându -se la extremitatea ei superioară, sprijinul
la nivelu l articulației sacrovertebrale, iar forța este reprezentată de mușchii
coloanei vertebrale.
Datorită pendulării brațelor în timpul elanului, centura scapulară se află
într-o continuă activitate.
Articulația sterno -claviculară permite claviculei mișcări d e ridicare –
coborâre, realizate în jurul unui ax ce trece printr -un punct situat în afara
articulației, la nivelul inserației costale a ligamentului costo -clavicular.
Mișcările din această articulație se efectuează cu ajutorul mușchilor motori
ai articula ției sterno -claviculare.

67
Articulația scapulo -humerală are cea mai mare mobilitate dintre
articulațiile corpului omenesc.
Pentru a atinge viteza maximă în cel mai scurt timp, sportivul aleargă
efectuând aplecarea trunchiului înainte pentru a avea o formă aerodinamică. De
asemenea, creșterea mărimii fuleului se realizează prin trei metode:
– mărind intensitatea forței de extensie a piciorului de sprijin;
– mărind unghiul fuleului;
– pendulând cât mai înainte gamba.
În elanul probei centrul de greutate se deplasează în funcție de intervenția
celor trei forțe principale, si anume: forța musculară, greutatea corporală și
rezistența aerului.
Forțele de greutate se transmit prin coloana vertebrală direct sacrului, iar
prin acesta articulațiilor sacro -iliace, o aselor coxale , articulațiilor coxo -femurale
și prin intermediul acestora la extremitățile superioare ale femurului.
În faza de prebătaie corpul se flectează, iar centrul de greutate al corpului
coboară. În cazul acestei sărituri prebătaia este reprezentă de ultimul fuleu, de
regulă mai mic, însoțit de un moment de concentrare nervoasă maximă.
De-a lungul întregii sărituri, o altă articulație importantă este cea a
genunchiului care se află într -o continuă mișcare.
Următoarea etapă a săriturii în lungime c u un pas și jumătate este bătaia
care urmărește realizarea unei înălțări și a unei viteze orizontale cât mai mari.
Unghiul de contact se urmărește a fi mare peste 680. amortizarea șocului
datorat contactului se realizează prin îndoirea articulației genunc hiului până la
1450 de la 1800, creându -se și o pretensionare a musculaturii.
Flexiunea gambei se execută în jurul unui ax transversal care trece prin
condilii femurali.
Bătaia reprezintă momentul de extensie maximă a segmentelor corpului
care participă la salt, proiectând centrul de greutate înainte și în sus. Membrele
superioare sunt aruncate și ele pe direcția săriturii, ușurând propulsia.

68
În momentul bătăii, cu genunchiul flectat, rotula ajunge să fie aplicată pe
trohleea femurală cu o forță foarte m are, și datorită forței mari de contracție a
cvadricepsului.
La desprinderea de pe sol, articulațiile cele mai active sunt: articulația
tibio-fibulară, glezna și piciorul.
Aterizarea este ultima parte a săriturii și reprezintă din punct de vedere
biomecanic efectul final al gravitației. Presiunea exercitată asupra solului la
aterizare este maximă, depășind pe cea din momentul bătăii. Acest lucru se
explică prin adăugarea inerției corpului în cădere liberă.
În timpul aterizării, coloana vertebrală rea lizează o flexie accentuată
pentru a realiza o aterizare sigură.
Menținerea echilibrului în timpul săriturii se realizează în afara oricărui
punct de sprijin. Este realizat prin gruparea diferitelor segmente ale corpului în
jurul centrului de greutate afl at în mișcare.

69
Capitolul 3

O investigație experimentală

Premisele realizării continuității activității educației fizice școlare în
învățământul gimnazial își găsește expresia în cele mai multe obiective cadru și
de referință stabilite de curriculum -ul disciplinei și, în concordanță cu aceasta, a
continuităților specifice pentru această treaptă a școlarității. Din această relație
rezultă că un rol important îl are stabilirea conținuturilor lecțiilor astfel încât să
se realizeze de la o e tapă la alta exersarea continuă a deprinderilor și a calităților
motrice. În ceea ce privește formarea, însușirea și dezvoltarea deprinderilor
motrice specifice atletismului, actuala programă de specialitate prevede o serie
întreagă de conținuturi a căror realizare depinde de o serie întreagă de factori.
Printre aceștia, un rol determinant îl are profesorul de specialitate, deoarece de
competența și gândirea sa metodică și practică depinde modul în care elevii vor
stăpâni aceste deprinderi. Iată de ce consi derăm că prin experimentul întreprins
putem contribui într -o mică măsură la înțelegerea mai bună a curriculum -ului
educației fizice pentru ciclul gimnazial în general dar și pentru obiectivele
educației fizice la clasa a VI -a.
Sarcinile cercetării, în con cordanța cu scopul urmărit, au fost de stabilire
a celor mai adecvate metode, procedee și mijloace pentru însușirea adecvată a
deprinderii de a sări în lungime cu elan, precum și urmărirea efectului pozitiv al
acestora asupra creșterii performanței sportiv e.

3.1. Locul și subiecții

Investigația experimentală a fost realizată în anul școlar 2006 -2007, pe o
grupă de băieți de la clasa a VI -a, de la Școala Generală „Sfânta Maria” Nr. 3
din Mizil.

70
Experimentul a constat în utilizarea în principal pe lângă exerciții
consacrate, a unui set de 7 situații pedagogice, acceptate de către profesorul
școlii pentru a fi introduse în programul de practică al elevilor, în concordanță
cu obiectivele lecțiilor de educație fizică, cu teme din atletism, respectiv
însușire a deprinderii de a sări în lungime cu un pas și jumătate în aer.
Exercițiile utilizate sunt corelate cu exigențele curriculum -ului școlar
privind însușirea deprinderilor specifice atletismului prevăzute în programa de
specialitate pentru săritura în lungi me în ciclul gimnazial.
Materiale folosite în vederea realizării experimentului au aparținut, în
mare parte, bazei didactice a școlii. Pe lângă dotările școlii, au fost utilizate
jaloane, stegulețe, cuburi, saltele de gimnastică, ruleta etc.
Etapele desf ășurării investigației au fost:
– etapa I (15 -30 septembrie 2006) – testarea inițială și stabilirea
exercițiilor standard pentru însușirea săriturii în lungime cu un pas și jumătate în
aer;
– etapa a II -a (1-30 octombrie 2006 și 15 aprilie – 15 mai 2007) –
aplicarea situațiilor pedagogice standardizate în lecțiile de educație fizică;
– etapa a III -a (15 -30 mai 2007) – testarea finală și prelucrarea
rezultatelor.

3.2. Teste și măsurători

Pentru cunoașterea potențialului psiho – motric al subiecților cuprinși în
experiment, au fost utilizate două categorii de teste, cu precizarea că
înregistrările performanțelor s -au făcut la începutul și la sfârșitul anului școlar,
în vederea determinării progreselor înregistrate:
a) Testarea generală privind capacit atea motrică a elevilor – cuprinde o
probă pentru aprecierea calității de viteză și două pentru verificarea forței
explozive a membrelor inferioare; toate aceste probe sunt cuprinse în Sistemul

71
Național Școlar de Evaluare în Educație Fizică și Sport, pentr u ciclul gimnazial.
Cele trei probe sunt:
– alergarea de viteză pe distanța de 50 m;
– săritura în lungime fără elan;
– săritura în lungime cu elan.
b) Testarea dezvoltării fizice a elevilor – cuprinde două probe referitoare
la: – greutatea corporală ( un indicator al creșterii cantitative a corpului care
exprimă gradul dezvoltării fizice a subiecților de la o perioadă la alta, în cazul
nostru pe o perioadă egală cu desfășurarea experimentului);
– înălțimea corpului (statura sau talia este distanța între creștetul capului și tălpi,
măsurată în poziția stând).
Examenul antropometric a fost efectuat ca metodă de apreciere a creșterii
și dezvoltării fizice, bazată pe măsurarea corpului ca pe un întreg. Aceste
măsurători au permis exprimarea cifrică a rezult atelor, fapt ce conferă un plus de
obiectivitate și exactitate datelor. Măsurătorile s -au făcut la începutul și sfârșitul
anului școlar valorile de referință privind acumulările anuale fiind cele incluse în
literatura de specialitate, respectiv 5 kg media anuală pentru greutate și 4,5
cm/an în medie pentru înălțime.6

3.3. Mijloace utilizate

Având la bază considerentele legate de particularitățile de vârstă și de sex
prezentate anterior, recomandările privind metodică învățării acestei deprinderi
motrice specifice atletismului precum și faptul că, pentru a înțelege mai bine
ceea ce face începătorul la săritura în lungime, pentru a -l ajuta să găsească
răspunsuri posibile în această situație, am considerat utile pentru ceea ce ne -am
propus, elaborare a și experimentarea următoarelor situații pedagogice:

6 Mircea Ifrim, Antropologie motrică, Editură Științifică și Enciclopedică, 1986, p.48.

72
Situații pedagogice (S.P.) – răspunsurile cele mai curente (R.)
S.P. 1. Fiecare copil în parte este pus să alerge având punct de plecare
individual și să sară după posibilități.
R. Aceștia folosesc o alergare rapidă pe prima parte a elanului,
concentrându -și privirea asupra pragului cu 6 -8 m înaintea bătăii, transformând
alergarea în ultimul moment. Cu cât cel suspus inițierii în însușirea tehnicii
săriturii își îndreaptă mai târziu privirea către zo na de efectuarea bătăii, cu atât el
va rămâne mai mult pe piciorul de bătaie, ceea ce înseamnă recepționarea de noi
informații asupra a ceea ce urmează. În cazuri rare, copilul este supus eșecului –
alergarea nu este transformată, săritura căpătând aspectu l unui pas de alergare cu
o fază de zbor prelungită, aterizarea făcându -se pe un picior. În urma
încercărilor repetate, fixarea pragului cu privirea se efectuează mai devreme
decât la început (circa 10 m), alergarea devine mai sigură, transformarea ei
deve nind eficientă, fapt ce conduce către o poziție corectă a corpului în timpul
desprinderii, prelungindu -se zborul și obținându -se astfel o săritură din ce în ce
mai lungă.
Concluzie: cu ocazia rezolvării acestei situații, al cărei obiectiv a fost
acela de a preciza relația dintre activitatea gestuală și activitatea vizuală, am
reținut:
– fixarea târzie a locului de bătaie de către copil devine un element de
nesiguranță în organizarea săriturii.
– ultimul pas de alergare pe elan, bătaia și începutul desprinderii constituie
o unitate al cărei punct comun este informarea vizuală pe orizontală, anticipată
cu mult timp înainte. Deci, obișnuind copilul cu fixarea pragului mult mai
devreme (10 m) și prelungirea primei faze a desprinderii asigurăm cele mai b une
șanse începătorului de a se organiza și a găsi răspunsuri cât mai eficiente.
În consecință ce trebuie de făcut? Plecând de la faptul că activitatea
dominantă în producerea săriturii de către copil o constituie alergarea și că
aceasta se face în cea ma i mare parte ruptă de bătaie (bătaia mănâncă sfârșitul

73
alergării), aducem în discuție reorganizarea comportamentului în timpul
săriturii. Aceasta o putem realiza prin punerea copilului în situații pedagogice
care urmăresc schimbarea dominantei în timpul în vățării săriturii în lungime,
adică bătaia va deveni primordială, iar realizarea celorlalte faze ale săriturii va fi
decalată în raport cu progresia celei amintite.
De menționat că fiecare S.P. prezentată în cele ce urmează, luată în mod
izolat, este insu ficientă pentru realizarea celor propuse, în același timp nefiind
considerate rețete. Eficiența procesului instructiv -educativ, îndreptat către
însușirea săriturii în lungime, o constituie rezultanta între ceea ce noi
consideram că trebuie să se facă în si tuații pedagogice cât mai diferite în fața
cărora este pus copilul.

S.P. 2. Fiecare copil este pus să plece în alergare pe elan de la o distanță
de 20 m de groapa de nisip. Pentru a ușura reperarea la 10 m înainte de zona de
bătaie, marcată cu obiecte vi zibile (conuri, cutii colorate, stinghii de gard etc.),
se vor așeza de asemenea obiecte vizibile. Obiectivul situației îl constituie
formarea capacității de vizualizare precoce a zonei de bătaie.
R. Copilul aleargă constant pe elan, accelerând progresiv viteza de
execuție a ultimilor pași de alergare, încercând să -și sincronizeze această
activitate cu fixarea pragului de la trecerea printre cutii.

74
S.P. 3. Aceeași ca și cea amintită, la care se adaugă central, la capătul
sectorului de săritura în direcț ia executării ei, prin înfigere la o distanță de 1,5 –
2 m de sol, o suliță , ștachetă de înălțime, stâlp de înălțime etc., la capătul cărora
se agață un steguleț colorat. De asemenea, în interiorul gropii, la o distanță de
cca. 50 cm de margine, transvers al, va fi montat un bloc de burete de forma celui
de la săritura în înălțime sau saltele de gimnastică, astfel încât să se formeze un
bloc compact cu dimensiunile de 2 m, 1 m, 0,65 m. Se va avea în vedere că pe
timpul execuției, la distanțe cuprinse între 1,5-2,5 m de zona de bătaie, să se
așeze alte blocuri de burete sau saltele de gimnastică. Acestea vor orienta bătaia
și materializa desprinderea, ceea ce va permite copilului să -și organizeze mai
bine acțiunile.
Obiectivele acestei situații pedagogice s unt:
– executarea unei sărituri peste burete, fixând zona de bătaie de la trecerea
printre cutii, concomitent cu fixarea stegulețului până când se va trece peste
burete;
– executarea unei sărituri peste burete concomitent ci fixarea zonei de
bătaie de la trecerea printre cutii și a stegulețului, până când se va trece de
burete, aterizarea făcându -se pe ambele picioare, ușor decalate (30 -50 cm între
piciorul din față și cel din spate);
– idem 1) și 2), numai că elevul va ieși alergând din groapa de săritu ri. În
timpul zborului, acesta nu va face nimic pentru a alerga după aterizarea în nisip.

75
S.P. 4. Fiecare copil este pus să sară plecând în alergarea pe elan de la o
distanța de 10 m. Se va elimina blocul de burete sau din saltele de gimnastică,
marcând u-se zonele de execuție a ultimilor trei pași de alergare, prin stinghii de
gard.
Obiectiv: executarea unei sărituri complete cu fixarea stegulețului pe
timpul zborului și producerea ultimilor trei pași de alergare pe elan în zona
delimitată.

S.P. 5. Idem 3, la care se adaugă o trambulină dură, cutie, bancă de
gimnastică etc., la distanța de 2 m de groapa de nisip.
Obiectiv: executarea unei sărituri cu bătaia pe trambulină și plecare în
alergare pe elan de la 10, 15, 20 m. Se urmărește prelungirea pr imei faze a
zborului.

76
S.P. 6. Idem 3 (se înlocuiește trambulina, banca, cutia cu un bloc de
burete sau saltele de gimnastică).

S.P. 7. Idem 5, la care se mai adaugă o trambulină la o distanță de 0,5 m
față de prima.
Obiective: – întărirea primei faze a desprinderii. Elevii vor executa bătaie
pe prima trambulină, apoi pe a doua, după care vor ateriza pe blocul de burete.
Ulterior acesta se va elimina.
– aterizările vor fi variate.

3.4. Rezultate și interpretări

Pornind de la faptul că numărul subiecților care alcătuiesc grupa este mic,
pentru a face o analiză mai reală a rezultatelor am apelat la metoda studiului de
caz. Măsurătorile antropometrice arată că elevii au în general o înălțime peste

77
medie la această vârstă. Acestea sunt un avantaj pentru atingerea unor
performanțe bune la probele de control în această etapă și conturează profilul
somatic al tânărului.
Subiecții au înregistrat o creștere în înălțime variabilă între 2 si 6 cm.
Cea mai ridicată rată de creștere au avut -o subiecții 4, 10, 11, 12, care au
crescut în înălțime cu 6 cm, iar cea mai redusă rată de creștere în înălțime a
avut-o subiectul 6. creșterea în greutate păstrează proporțiile în raport cu
înălțimea.
În ceea ce privește dezvoltarea vi tezei și a forței membrelor inferioare, se
poate observa din tabelele de rezultate un progres semnificativ pe măsura
metodelor și mijloacelor folosite pe parcursul experimentului.

Tabelul Nr. 1
Nr.
crt. Numele și
prenumele I (cm) Gr. (kg) Viteză
50 m L.f.e. Lungime
cu elan
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. Anghel A.
Ardeleanu F.
Avram I.
Filipescu A.
Ghiță D.
Ilie A.
Lambă L.
Lupu I.
Minculeț Ș.
Militaru V.
Petcu C.
Stan C.
Paraschivescu A.
Trandabur D.
Zafiu A. 148
143
145
147
146
148
150
151
153
154
146
155
154
146
145 39
40
35
38
38
37
48
41
43
38
37
41
35
37
38 7.7
8.3
8.2
8.1
8.1
8.3
8.3
8.2
7.9
8.3
7.7
8.1
7.9
8.2
8.5 1.88
1.76
1.76
1.72
1.79
1.76
1.78
1.72
1.76
1.76
1.64
1.73
1.64
1.73
1.75 3.55
3.00
3.17
3.25
2.85
2.90
2.95
3.07
3.25
3.12
3.37
3.05
3.18
2.95
2.90
Model 148 38 8.00 1.80 3.10
Media aritmetică 148.7 39 8.12 1.74 3.10
Probele de control – testare inițială

78

Tabelul nr. 2
Nr.
crt. Numele și
prenumele I (cm) Gr. (kg) Viteză
50 m L.f.e. Lungime
cu elan
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15. Anghel A.
Ardeleanu F.
Avram I.
Filipescu A.
Ghiță D.
Ilie A.
Lambă L.
Lupu I.
Minculeț Ș.
Militaru V.
Petcu C.
Stan C.
Paraschivescu A.
Trandabur D.
Zafiu A. 153
146
150
152
149
150
155
155
157
160
150
159
159
151
149 45
44
41
41
42
43
51
45
48
45
40
45
41
43
44 7.4
8.1
7.7
7.7
8.1
7.8
8.1
8.1
7.7
8.0
7.6
7.8
7.8
7.6
8.1 1.93
1.81
1.84
1.76
1.86
1.76
1.84
1.75
1.93
1.80
1.78
1.80
1.75
1.80
1.78 3.96
3.22
3.34
3.58
3.25
3.32
3.15
3.24
3.49
3.34
3.67
3.29
3.36
3.75
3.29
Model 148 38 8.00 1.80 3.10
Media aritmetică 153 43.8 7.84 1.81 3.42
Probele de control – testarea finală

După cum se vede din tabelul cu rezultatele obținute la probele de control
(testarea finală), cu mici excepții, toate performanțele sunt în creștere. Urmărind
tabelele nr. 1 și 2 se pot observa unele creșteri semnificative de până la 0,6 sec.
la subiectul 14, performanța cea mai bună 7,4 sec. fiind obținută de subiectul 1,
urmat cu 7,6 sec. de subiecții 11 și 14.
Cea mai mică rată de creștere au avut -o subiecții 8 și 11, iar cele mai slabe
performanțe le -a obținut subiecții 2, 5, 7, 8 și 15, cu timpul de 8,1 sec.
Săritura în lungime fără elan – performanțele obținute constituie expresia
forței membrelor inferioare, fiind o componentă importantă a forței generale,
care contribuie, în egală măsură cu celelalte calități motrice, la dezvoltarea
capacității motrice și, prin aceasta, la adaptarea cu ușurință la cerințele
practicării atletismului.

79
Începuturile experimentului demonstrează, pr in valorile foarte apropiate
dintre media aritmetică și performanțele indivizilor, că aceștia pleacă de la un
nivel relativ egal.
O performanță superioară mediei aritmetice se co nstată la subiectul nr. 1
(1,88 m), iar sub media aritmetică, din același pun ct de vedere, se găsesc
subiecții nr. 4, 8, 11 și 13.
La sfârșitul experimentului, media aritmetică a performanțelor obținute la
această probă de control este superioară celei in ițiale (1,81 m față de 1,74 m),
ceea ce demonstrează ca toți subiecții, dator ită utilizării exercițiilor
experimentale, au avut acumulări semnificative. Chiar dacă subiecții cu nr. 4 și 8
au performanțe sub media aritmetică, ei și -au îmbunătățit performa nța inițială cu
aproape 7 cm fiecare. Cele mai bune acumulări le -au avut subiecții nr. 9, 11 și
13 cu creșteri de 17 cm, 14 cm, respectiv 11cm, datorită utilizării exercițiilor
experimentale.
Săritura în lungime cu elan – cel mai bun rezultat l -a obținut subiectul 1,
care cu 4,14 m se detașe ază de ceilalți subiecți, având o creștere de 41 cm.
Acesta a fost depășit în privința ratei de creștere de subiectul 6 cu 42 cm
și de subiectul 14 cu 80 cm, acesta din urmă clasându -se pe locul 2 în topul
pentru săritura în lungime. Ceilalți subiecți au avut creșteri în performanță
cuprinse între 20 cm și 40 cm.
La polul opus, cele mai slabe performanțe le -au avut subiecții 3 cu 15 cm,
8 cu 17 cm și 13 cu 17 cm. Cele mai slabe performanțe le -au avut subiecții 7 și 2
cu 3,35 m respectiv 3,42 m.

80
CONCLUZII

Pornind de la importanța pe care o deține educația fizică în învățământul
preuniversitar, ca instrument educativ al formării personalității elevului,
investigația efectuată a condus la confirmarea ipotezelor cercetării. Analiza
rezultatelor sub iecților a relevat deosebiri în ceea ce privește nivelul de
exprimare a calităților motrice de viteză și forță, al complexității deprinderii de a
sări în lungime și, nu în ultimul rând, al dezvoltării fizice a subiecților.
Efectele produse de utilizarea u nor exerciții standard întăresc ideea că
aplicarea lor într -o ordine logică, ținând seama de particularitățile subiecților,
conduc evident la îmbunătățirea rezultatelor obținute de ei.
În urma aplicării situațiilor pedagogice amintite, pentru învățarea bă tăii,
desprinderii și aterizării, ca și a observării execuției copiilor și interpretarea
acesteia, au reieșit următoarele:
– subiecții, în urma explicațiilor, au realizat care este structura săriturii în
lungime – alergare, bătaie și desprindere de pe un picior, aterizare pe ambele
picioare.
– modul de deplasare al copiilor pe elan este unul rapid. Copiii au înțeles
că pentru a sări departe trebuie să alerge cât mai repede.
– după fiecare săritură, își aleg alt punct de plecare în alergarea de elan,
din ce în ce mai depărtat de prag, fără să ajungă mai repede la acesta.
Interpretare: copiii cred că, cu cât distanța de alergare este mai lungă, se vor
deplasa cu o viteză ridicată și vor ajunge mai repede la zona de bătaie.
– zona de centrare vizuală asupra pragului se situează la distanțe cuprinse
între 6 -10 m față de acesta. Fixarea pragului cu privirea cu mult înainte de
săritura de către fiecare copil, conduce către o săritură mai bună. Anticiparea
vizuală arată că la această distanță copiii se gândesc c ă urmează să bată pentru a
se desprinde și pentru a sări.

81
– copiii își concentrează activitatea vizuală în trei moduri diferite: frecvent
ei își apleacă privirea, nu și capul (mătură pragul); apleacă privirea ducând
bărbia în piept; își retrag capul și t runchiul.
– în momentul concentrării vizuale asupra pragului, corpul se redresează.
Bătaia capătă un aspect organizatoric prioritar în raport cu alergarea pe elan.
– acest lucru constituie trecerea la o nouă etapă în realizarea săriturii:
copiii își regl ează alergarea schimbând structura pașilor de alergare prin: pași de
alergare scurți, urmați de pași de alergare mari, pași de alergare mari urmați de
pași de alergare mici. Copiii se adaptează greu. Transformarea alergării pentru a
sări este puțin adecvat ă.
– privirea este îndreptată către înainte, în timpul executării ultimului pas
de alergare copiii concentrându -se asupra fazei de desprindere. Este vorba de o
nouă anticipare vizuală. Ei sunt deja preocupați de ceea ce urmează, lucru care
ne face să afir măm că pentru aceștia desprinderea începe o dată cu ultimul pas
de alergare.
– desprinderea se produce în două părți distincte: prima este foarte scurtă
și uneori inexistentă, fiind plasată de la sfârșitul bătăii până în momentul în care
privirea fixează solul, iar cea de -a doua este mai lungă și se derulează în același
timp cu pregătirea aterizării.
Din datele reieșite în urma testărilor, pentru a verifica eficiența
standardizării exercițiilor, am putut formula următoarele concluzii:
– această perioadă de vârstă este favorabilă pentru dezvoltarea vitezei sub
toate formele ei și însușirea tehnicii probelor atletice, săritura în lungime fiind
dependentă în proporție foarte mare de viteză comparativ cu forța membrelor
inferioare, organismul fiind într -o con tinuă acumulare cantitativă și calitativă;
– exercițiile alese și folosite în pregătire trebuie selecționate după criteriul
eficienței ș trebuie să aibă o structură identică sau cât mai apropiată de cea a
acțiunii ce urmează a fi efectuată ( în cazul nost ru,săritura în lungime cu elan),
copiii manifestând interes din acest punct de vedere;

82
– utilizarea sistematică a exercițiului fizic contribuie în mod evident la
asigurarea unei dezvoltări f izice armonioase a organismului. Concepția idealului
armonic a fo st una din cele mai importante și originale contribuții pe care Grecia
antică le -a adus în întreaga istorie a educației fizice. Importanța ei consta în
înțelegerea ființei umane ca pe un întreg complex, ca pe o îmbinare a unor
însușiri fizice și spirituale , tinzând mereu spre perfecționare, spre ideal.
Concepția idealului armonic însemna dezvoltare multilaterală, armonioasă a
omului, pe care acesta o putea realiza printr -o educație corespunzătoare. Prin
această concepție educația fizică nu putea fi separată de celelalte laturi ale
educației, ci trebuia să fie indisolubil legată de ele. Omul, această ființă
complexă care tinde permanent spre perfecțiune, trebuie educat în așa fel încât
nicio latură a personalității sale să nu fie neglijată. Această concepție a educației
multilaterale, tendința spre perfecțiune, erau redate prin expresia „Kalos kai
agatos” , care însemna om frumos și bun. De aceea aportul educației fizice în
prevenirea consecințelor vieții moderne este un element care trebuie să fie luat
în cons iderare. Practicarea sistematică a exercițiului fizic permite individului să
înfrunte cu mai multe șanse de reușită, pericolele la care este expus.
– pentru a crea o stare de emulație favorabilă lucrului, o participare
conștientă și activă, elementul de întrecere trebuie să fie prezent în majoritatea
lecțiilor.

83
BIBLIOGRAFIE

• * * * – Programe școlare pentru clasele V -VIII, vol. IX, „Aria curriculară
educație fizică și sport”, M.Ed.C. – C.N.C., București, 1999.
• * * * – Sistemul Național Școlar de E valuare la Disciplina Educație
Fizică și Sport, Editura Școala Românească, București, 1999.
• Alexandrescu , D. – Metodica antrenamentului în probele de atletism.
Curs de atletism,specializare anul IV, vol. II, Editura IEFS, București,
1982.
• Ardelean , T. – Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism ,
Editura IEFS, București, 1982.
• Dragnea , A. și colaboratorii – Teoria educației fizice și sportului ,
Editura Cartea Școlii, București, 2000.
• Dragnea , A., Bota A. – Teoria activităților motrice , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1999.
• Dragnea , A., Bota , A., Teodorescu , S., Stănescu , M., Șerbănoiu , S.,
Tudor , V. – Educație fizică și sport – teorie și didactică, Editura FEST,
București, 2006.
• Epuran , M. – Metodologia cercetării știintifice , Editura A.N.E.F.S.,
București, 1996.
• Garleanu , D. – Atletism, lecții pentru copii și juniori , Editura Sport –
Turism, București, 1983.
• Ifrim , M. – Antropologie motrică, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986.
• Dr. Iliescu A. și colaboratorii – Biomecanica exercițiilor fizice , Editura
Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport.
• Mitra , G., Mogos , A. – Dezvoltarea calităților motrice, Editura Sport –
Turism, București, 1977.
• Pehoiu , C. – Tehnica probelor atletice, curs pentru uzul studenților de la
specializarea Atletism, Editura Valahia University Press, Târgoviște,
2007 .
• Pehoiu , C. – Îndrumar practic și metodic pentru studenții de la
specializarea Atletism, Editura Valahia University Press , Târgoviște.
2007.
• Pehoiu , C. – Atletism – bazele tehnicii. Obiectivele și conținutul acestuia
în școală, Editura PIM, Iași, 2006.
• Pehoiu, C . – Atletism. Curs de bază pentru uzul studenților din anul I,
Educație Fizică și Sport, Editura Valahia Unive rsity Press, Târgoviște,
2007.

84
• Pehoiu, C . – Continuitatea activității de educație fizică în învățământul
preșcolar, primar și gimnazial, – Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2004.
• Rață , G. – Didactica educației fizice școlare, Editura „Alma Mater”,
Bacău, 2004.
• Sabău , I., Sabău , E., Pehoiu , C. – Atletism. Tehnica și metodică de
învățare rapidă , Editura Macarie, Târgoviște, 2001.
• Stănescu , I., Barbu , C., Stoica , M. – Atletism – metodica predării,
Editura ANEFS, București, 1993.
• Șchiopu , U., Verzea , E. – Psihologia vârstelor, Editura Didactică și
Pedagogică București, 1993.
• Tatu , T. – Atletism la copii și juniori, Editura IEFS, București, 1979.
• Todan , I., Iancu , H. – Istoria educației fizice și sportului, Editura
Printech, Bucureș ti, 2000.