2015 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE Cursul se bazează pe cartea Economie politică, Popescu Dan (coordonator),… [613652]
MICROECONOMIE
2015 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
Cursul se bazează pe cartea Economie politică, Popescu Dan (coordonator), Editura
Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, ediții 2000, 2007, ISBN 973- 99945 -0-4
Autori:
Ilie Livia, Mărginean Silvia, Moga Ilie, Șerbu Răzvan, Tănăsescu Cristina, Tileagă Cosmin
Varianta revizuită 2015
• Opreana Alin
• Mărginean Silvia
• Șerbu Răzvan
• Tănăsescu Cristina
3
CUPRINS
CUPRINS …………………………………………………………………………………………………………… 4
Cap. 1 ECONOMIA ȘI ȘTIINȚA ECONOMICĂ ……………………………………………….. 6
1.1. Obiectul și metoda economiei politice ………………………………………………………………. 6
1.2 Nevoile umane, resurse, raritate si curba posibilităților de producție ……………………… 9
1.3. Economia de schimb și economia de piață contemporană. Caracteristici generale … 12
1.4. Economia de piață ………………………………………………………………………………………… 13
Cap. 2 CEREREA …………………………………………………………………………………………….. 20
2.1 Cererea – definiție, factori de influență ……………………………………………………………. 21
2.2 Paradoxurile cererii ……………………………………………………………………………………….. 26
2.3. Elasticitatea cererii – definiție, forme, factori de influență ………………………………… 27
Cap. 3 OFERTA ……………………………………………………………………………………………….. 33
3.1. Oferta – definiție, factori de influență ……………………………………………………………… 34
3.2. Elasticitatea ofertei ………………………………………………………………………………………. 37
3.3. Echilibrul pieței ……………………………………………………………………………………………. 39
Cap. 4 COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI ……………………………………… 45
4.1. Concepția clasică și neoclasică de abordare a utilității economice. ……………………… 46
4.2. Abordarea cardinală a utilității. Echilibrul consumatorului ………………………………… 47
4.2.1. Utilitatea totală, utilitatea marginală. Legea utilității marginale descrescânde ……….. 47
4.2.2 Echilibrul consumatorului – maximizarea utilității ………………………………………………. 48
4.3. Abordarea ordinală a utilității ………………………………………………………………………… 49
4.3.1 Curba de indiferență ……………………………………………………………………………………….. 49
4.3.2. Rata marginală de substituție (RMS) ………………………………………………………………… 51
4.3.3. Constrângerea bugetară ………………………………………………………………………………….. 51
4.3.4. Alegerea consumatorului. Echilibrul consumatorului …………………………………………. 52
Cap. 5 FACTORII DE PRODUCȚIE. ……………………………………………………………….. 58
5.1. Caracterizarea generală a factorilor de producție ……………………………………………… 59
clasici și a neofactorilor. ……………………………………………………………………………………… 59
5.1.1. Munca ………………………………………………………………………………………………………….. 60
5.1.2. Natura ………………………………………………………………………………………………………….. 61
5.1.3. Capitalul ………………………………………………………………………………………………………. 62
5.1.4. Neofactorii de producție …………………………………………………………………………………. 64
5.2. Combinarea și substituirea factorilor de producție. …………………………………………… 65
Funcția de producție. …………………………………………………………………………………………… 65
5.2.1 Combinarea factorilor de producție …………………………………………………………………… 65
5.2.2. Substituirea factorilor de producție ………………………………………………………………….. 66
5.2.3 Funcția de producție ……………………………………………………………………………………….. 69
5.2.4 Isocuanta sau curba indiferenței producătorului ………………………………………………….. 70
5.2.5. Constrângerea bugetară ; izocosturi ………………………………………………………………….. 71
Cap. 6 VENITURILE FACTORILOR DE PRODUCȚIE DOBÂNDA, PROFITUL
ȘI RENTA ………………………………………………………………………………………………………… 81
6.1 Dobânda ………………………………………………………………………………………………………. 82
6.1.1 Forme ale dobânzii. ………………………………………………………………………………………… 82
6.1.2. Factorii care determina nivelul dobânzii …………………………………………………………… 83
6.1.3 Dobânda nominală și dobânda reală ………………………………………………………………….. 85
4
6.2. Profitul – rezultat al activității economice ………………………………………………………… 86
6.3. Renta ………………………………………………………………………………………………………….. 89
6.3.1. Teorii cu privire la natura rentei – secvențe în timp și spațiu …………………………… 90
6.3.2. Forme de rentă ………………………………………………………………………………………….. 92
6.3.3. Prețul pământului ………………………………………………………………………………………. 93
Cap. 7 COSTURILE DE PRODUCȚIE …………………………………………………………….. 97
7.1. Conceptul de cost de producție ………………………………………………………………………. 97
7.2. Analiza costurilor …………………………………………………………………………………………. 99
7.2.1. Relația cost – producție pe termen scurt ………………………………………………………….. 100
7.2.2. Reprezentarea grafică a costurilor pe termen scurt ……………………………………………. 102
7.2.3. Relația cost – producție pe termen lung ………………………………………………………….. 105
Cap. 8 TIPURI DE PIEȚE ȘI MECANISMUL DE FORMARE A PREȚULUI … 112
8.1. Concurența: concept și rol …………………………………………………………………………… 112
8.2. Structura concurenței ………………………………………………………………………………….. 114
8.2.1. Tipuri de concurență …………………………………………………………………………………….. 114
8.2.2. Factorul timp și concurența …………………………………………………………………………… 116
8.2.3. Teoria prețurilor competitive …………………………………………………………………………. 117
8.3. Piața cu concurență perfectă ………………………………………………………………………… 118
8.4. Piața cu concurență monopolistică ………………………………………………………………… 125
8.5. Monopolul …………………………………………………………………………………………………. 130
8.6. Oligopolul …………………………………………………………………………………………………. 136
Cap. 9 EXTER NALITĂȚI ȘI BUNURI PUBLICE ………………………………………….. 145
9.1. Cauzele eșecului piețelor …………………………………………………………………………….. 146
9.2. Analiza unor situații de eșec al piețelor …………………………………………………………. 146
9.3. Politici de corectare a externalităților ……………………………………………………………. 148
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………….. 150
5
Cap. 1 ECONOMIA ȘI ȘTIINȚA ECONOMICĂ
Obiective:
Prezentarea și însușirea noțiunilor generale despre economie și știința economică .
Prezentarea noțiunilor fundamentale specifice economiei de piață libere.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice domeniului.
Propunerea spre rez olvare a mai multor exerciții particularizate domeniului,
întrebări și probleme pentru a fixa cunoștințele dobândite în acest capitol.
Prezentarea unei bibliografii selective.
Rezumat :
Acest capitol realizează o introducere în tainele economiei. După o s curtă istorie a
constituirii economiei politice, urmează o descriere succintă a obiectului și metodei acestei științe. Sunt introduse mai apoi noțiuni de bază pentru un economist: nevoi,
resurse, raritate si curba posibilităților de producție.
În cea de- a doua parte a acestui capitol studenții fac cunoștiință cu o serie de
caracteristici generale ale economiei de schimb și economiei de piață contemporană
Cuvinte cheie:
♦ economie politică
♦ obiectul economiei politice
♦ metoda economiei politice
♦ nevoi
♦ resurse
♦ cost de oportunitate, curba posibilităților de producție
♦ economia naturală
♦ economia de schimb
♦ economia de piață
1.1. Obiectul și metoda economiei politice
Istoria constituirii economiei politice demonstrează că primele idei economice n –
au venit dinspre “ profesioniști” ai domeniului, ci dinspre filosofi, istorici, moraliști,
matematicieni, clerici, etc. Știința economică s -a născut în cadrul filozofiei, și poate
tocmai această apropiere încurajează din ce în ce mai mulți tineri absolvenți ai liceelor cu profil uman să urmeze cursurile universitare sau post universitare în domeniul economic.
Dincolo de ideile de mare valoare întâlnite astfel în antichitate, pe urmă în Evul
Mediu – envizajarea și analiza unor categorii precum valoare, preț, productivitate,
diviziunea muncii, venit, salariu, etc – putem data originile economiei politice moderne la
1776, anul în care Adam Smith a publicat lucrarea “Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei”. Termenul de economie politică apare prima dată la Ant oine de
Montchrestien, în 1615, cu peste 150 de ani înainte, în titlul lucrării sale “Tratat de
6
economie politică închinat regelui și reginei – mamă”. Cuvântului economie folosit până
atunci i s –a adăugat cel de politică , cu semnificația de organizare socială (de la polis =
cetate). De fapt “economie politică” – “oikos” (economie, în sens de organizare),
“nomos” (principii), “polis” (cetate), în greaca veche.
Multă vreme, știința economică s -a identificat cu economia politică. Odată cu
creșterea complexit ății vieții economice, cu adâncirea și diversificarea interdependențelor
economice ca și a progreselor înregistrate în cercetarea economică, operează și aici un
proces de diviziune a muncii. Economia politică rămâne axul în jurul căruia gravitează un număr în creștere de discipline ce își propun să studieze o anumită parte a realității.
cuprinzând o varietate largă de subiecte.
Trebuie să amintim că Premiile Nobel pentru Economie au fost instituite în anul
1969 cu ocazia Centenarului Băncii Naționale a Suediei și sunt subvenționate de către
aceasta. Dintre laureații premiului Nobel pentru Economie îi amintim pe primii 8:
1969 Ragnar Anton Kittil Frisch și Jan Tinbergen "Pentru descoperirea și
utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor economice"
1970 Paul A. Samuelson "Pentru lucrări științifice prin care a dezvoltat o teorie
economică static ă și dinamică și pentru participarea activă la ridicarea nivelului analizei
în științele economice"
1971 Simon Kuznets "Pentru explicațiile sale în legătură cu creșterea economică,
bazate pe experiența sa vastă, explicații care au condus la perspective vaste in structurile economice și sociale și au condus procesele de dezvoltare"
1972 John Richard Hicks și Kenneth Arrow "Pentru lucrările sale deschizătoare
de drumuri în teoria generală a echilibrului economic și în teoria bunăstării"
1973 Wassily Leonti ef "Pentru elaborarea metodei Input -Output, ca și pentru
folosirea acesteia la rezolvarea unor probleme importante de economie"
1974 Gunnar Myrdal și Friedrich Hayek "Pentru lucrările sale deschizătoare de
drumuri în domeniul teoriei banilor și teoriei co njuncturii și analizelor amănunțite ale
dependenței alternative de relațiile economice, sociale și instituționale"
1975 Leonid Kantorovich și Tjalling Koopmans "Pentru contribuția acestora la
teoria folosirii optimale a resurselor"
1976 Milton Friedman " Pentru contribuția acestora la analiza consumului, la
istoria banilor și teoria banilor, cât și pentru o clarificare a complexității politicii de stabilizare
1"
Obiectul economiei politice cuprinde:
a) studiul bogăției materiale – aceasta se regăsește chiar în titlul lucrării de
căpâtâi a lui Adam Smith, părinte al economiei politice moderne, așa cum precizam mai sus;
b) știința schimbului marfar – potivit neoclasicilor, problemele formării
prețurilor, ale diferitelor tipuri de piață devin chestiuni fundamentale ale cunoașterii
economice;
c) viața economică abordată ca întreg – după Virgil Madgearu
2 unitatea de
analiză în economia politică îmbracă mai multe ipostaze succesive sau concomitente, începând cu gospodăria individuală până la ec onomia mondială;
1 Wikipedia – Enciclopedia Liberă www.wikipedia.org
7
d) relațiile economice ce se stabilesc între oameni în procesele de producție,
repartiție, schimb și consum .
Fiecare dintre acestea sunt analizate la nivel microeconomic, macroeconomic și
mondoeconomic. La nivel microeconomic, economia politi că studiază comportamentul
individual al diferiților agenți economici (gospodării, firme, industrii) precum și relațiile
dintre ele, în cadrul producției, schimbului, distribuției și consumului de bunuri și servicii. Microeconomia răspunde la întrebări de tipul: poate firma A să producă bunul
X? Pentru aceasta, trebuie să cunoaștem cererea și oferta bunului respectiv, nivelul prețului practicat de concurenți, cererea și oferta pe piața factorilor de producție implicați în realizarea bunului X, prețurile ace stora etc. Toate sunt probleme microeconomice.
La nivel macroeconomic , economia politică studiază comportamentul și evoluția
unor sectoare întregi ale economiei, evoluția, cauzele și consecințele unor fenomene cu care se confruntă economia națională (șomaj , inflație, dezvoltare ciclică, etc.), precum și
cu raporturile dintre ele. Macroeconomia răspunde la întrebări de genul: care trebuie să fie ritmul de creștere economică? Pentru a răspunde trebuie cunoscute: nivelul și structura indicatorilor macroeconomici, raportul dintre consum și investiții, volumul și structura resurselor disponibile, etc.
Ca oricare altă știință, economia politică dispune de o metodă proprie de
cercetare. Fiind o știință relativ tânără, ea a împrumutat multe instrumente și tehnici d e
analiză de la științele anterior constituite. Economiștii sunt cei care formulează principii, legi, reguli economice. Acestea servesc practicienilor, politicienilor, oamenilor de afaceri la fundamentarea politicilor economice. Așadar, există două tipuri de tratare a activității
economice:
economia pozitivă: o abordare a economiei care încearcă să înțeleagă
comportamentul și sistemul de operare, fără a face judecăți. Se descrie ceea ce
există și modul cum funcționează. Exemplu: de ce depinde salariul munci torilor necalificați? Ce se va întâmpla dacă este redus impozitul pe
profit? Cine va câștiga? cine va pierde?
economia normativă: o abordare a economiei care analizează rezultatele
comportamentului economic, le evaluează ca bune sau rele și poate prescrie anumite moduri de acțiune. Exemplu: trebuie guvernul să reglementeze prețul benzinei? Trebuie schimbat impozitul pe venituri pentru a diminua sau crește veniturile familiilor? Trebuie să protejăm producția internă de automobile?
Metoda pentru o știință rep rezintă de fapt ansamblul concepțiilor și procedeelor
cu privire la obiectul de studiu al științei respective, împreună cu mijloacele de investigație a fenomenelor și proceselor specifice.
Între metodele și procedeele folosite în știința economică, major itatea
specialiștilor includ: inducția și deducția, abstracția, analiza și sinteza, modelarea economico – matematică, metoda istorică, metoda logică, metoda statică și cea dinamică,
experimentul, etc
3.
2 Virgil Madgearu (1887 -1940) – economist român care a dominat evoluția gândirii economice în perioada
interbelică, cu preocupări în domeniul structurii și perspectivei economiei românești, industrialismului,
conjuncturii economice și a crizelor, etc.
3 Există opinii potrivit cărora inclusiv clauza “caeteris paribus” – analiza unui fenomen se studiază în
ipoteza că toți ceilalți factori de influență rămân constanți – reprezintă o metodă de studiu specifică
economiei politice.
8
Dar cum să definim economia politică ? Una dintre cel e mai cunoscute definiții ale
economiei politice este următoarea: economia politică studiază producția, distribuția și
consumul bogăției în societatea umană4. Principala critică adusă acestei definiții este
legată de aparenta limitare la aspectele pozitive ale bogăției. De exemplu, războiul
distruge avuția unei națiuni, dar este o problemă de alegere și de alocare a resurselor, prin
urmare și el face parte din acest punct de vedere din obiectul de studiu al economiei politice. De fapt, nici o definiție scur tă a economiei politice nu poate acoperi în totalitate
obiectul de studiu al acesteia. Ideea de bază care apare însă la majoritatea autorilor este legată de necesitatea optimizării raportului între resursele limitate și nevoile umane nelimitate.
Sintetizâ nd, putem spune că:
Economia politică studiază modul în care societatea folosește resursele
limitate pentru a satisface nevoi nelimitate.
Prin urmare, în analiza și caracterizarea activităților economice, ca formă
specifică de acțiune se pornește de la om și trebuințele sale.
1.2 Nevoile umane, resurse, raritate si curba posibilităților de producție
Nevoile umane constau în dorințele, așteptările, aspirațiile oamenilor de a -și
însuși bunuri, toate acestea devenind nevoi efective (reale) în funcție de gra dul
dezvoltării economice la un moment dat, precum și de nivelul de cultură și civilizație a popoarelor și indivizilor.
Majoritatea autorilor consideră că nevoile se caracterizează prin următoarele
caracteristici: sunt nelimitate ca număr; sunt limitate în capacitate – satisfacerea unei
anumite nevoi presupune consumarea unei cantități date dintr -un bun material sau
serviciu; sunt concurente – unele nevoi se extind în detrimentul altora, se înlocuiesc între
ele; sunt complementare – există nevoi ce evoluează în sensuri identice; orice nevoie se
stinge momentan prin satisfacere.
Activitatea umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantități
determinate și de calitate adecvată.
Resursele reprezintă toate elementele furnizate de natură sau de generațiile
anterioare, ce pot fi folosite direct sau indirect pentru a satisface nevoile umane.
Resursele se clasifică astfel:
1. resurse primare și derivate; 2. resurse materiale și umane .
Legea rarității resurselor: volumul, structurile și calitatea resurselor economice
și bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile și intensitatea nevoilor umane.
Raritatea resurselor face ca orice alegere a unui agent economic să însemne, în
același timp, sacrificarea unor șanse potențiale. De exemplu, dacă o persoană alocă o parte mai mare din resursele de care dispune pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, atunci, în mod obligatoriu îi rămân mai puține resurse pentru satisfacerea nevoilor
spirituale. Costul de oportunitate reprezintă valoarea bunurilor alternative sacrificate pentru a alege un anumit bun spre a fi consumat sau produs. Costul alegerii este costul (valoarea) celei mai bune alternative sacrificate.
4 Graham Bannock, R.E. Baxter, Evan Davis, Dictionary of Economics, Penguin Books, Fifth Edition,
1992, p. 130
9
Costul de oportunitate are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai
multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic. Alegerea unei variante
implică renunțarea la celelalte p osibilități; prin urmare, costul de oportunitate este costul
renunțării. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităților de producție.
Curba posibilităților de producție (CPP) constituie o reprezentare grafică a
cantității maxime dintr -un bun sau servi ciu pe care o economie o poate produce reducând
producția altui bun sau serviciu și folosind resursele economisite pentru producția primului bun. Având în vedere că se referă la cantitatea maximă ce poate fi produsă, ea se mai numește și frontiera posibilităților de producție (FPP). De exemplu, o economie are de ales între a produce două bunuri X și Y (automobile și pâine). Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului X, ar rezulta o cantitate totală de 1000 automobile. Dacă toate resursele ar fi folosite pentru producerea bunului Y, cantitatea maximă
rezultată ar fi 12 mil.tone pâine. Curba posibilităților de producție va fi dată de totalitatea combinațiilor posibile dintre cele două bunuri. Fiecare dintre aceste combinații va fi un punct pe frontiera posibilităților de producție, care poate fi reprezentată pe un grafic în care pe Ox avem producția de automobile, iar pe Oy producția de pâine. Curba posibilităților de producție este în mod normal concavă, datorită faptului că rata de substitu ție tehnică scade, pe măsură ce un bun este produs în cantități mai mari
5.
O economie eficientă va avea o infinitate de posibilități de producție,
corespunzătoare combinațiilor posibile dintre cele două bunuri, combinații care se vor regăsi toate pe CPP. O rice punct aflat în interiorul acestei curbe reprezintă o subutilizare
a resurselor, în timp ce toate punctele situate în afara ei reprezintă o imposibilitate, datorită faptului că nu există suficiente resurse pentru realizarea combinațiilor respective.
În exemplul anterior, să presupunem că se ia decizia de creștere a cantității
produse din X de la 400 la 500 de bucăți. Eficiența acestei acțiuni se analizează prin calcularea costului de oportunitate. Pornind de la curba ipotetică a posibilităților de
producție prezentată în figura 1.1. vom analiza efectul creșterii cantității din X
(automobile) asupra cantității produse din bunul Y (pâine). Într -o societate eficientă,
creșterea cantității din X de la 400 la 500 de bucăți va fi reprezentată de mișcarea din punctul A în punctul B. Din moment ce crește cantitatea din X vor rămâne mai puține
resurse umane și materiale pentru producerea bunului Y și, în acest exemplu creșterea cu
100 de bucăți a bunului X va reduce producția lui Y cu 2 milioane tone. Cu alte cuvinte,
indiferent care va fi costul propriu- zis, costul de oportunitate al creșterii bunului X este
echivalent cu renunțarea la 2 milioane tone de pâine.
Așa cum am precizat, am pornit de la presupunerea că economia este eficientă, iar
extinderea cantității din X este comparată cu cea mai bună alternativă de utilizare a
resurselor. Se poate spune însă că acest cost nu este în realitate de 2 milioane tone, pentru că în punctul de plecare exista șomaj (respectiv resurse umane neutilizate), economia
fiind în punctul C din figura 1.1. Prin urmare, deplasarea din C în B înseamnă o mai bună
utilizare a resurselor, deci nu există nici un cost real al creșterii cantității din X. Raționamentul, nu este corect din punct de vedere economic. Dacă există șomaj, acesta
poate fi redus fără a crește în mod necesar cantitatea din X și trebuie studiate variantele
posibile pentru a lua decizia corectă. Utilizarea conceptului de cost de oportunitate
presupune compararea punctelor de pe frontiera posibilităților de producție pentr u a
calcula efectele economice ale unei decizii.
5 Vezi Capitolul 5, Factorii de producție. Combinarea factorilor de producție
10
Ca orice model de analiză, FPP și costul de oportunitate simplifică la maximum
realitățile economice, dar pe baza lui au fost formulate unele concluzii importante cu privire la problema alegerii la nivel individual și național – statal. De exemplu, modelul
CPP este utilizat în explicarea procesului de creștere economică: orice modificare a resurselor disponibile dintr -o societate poate fi ilustrată de o deplasare spre dreapta sau
spre stânga a frontierei posibilităților de producție. În cazul creșterii econ omice curba se
deplasează spre dreapta, în timp ce deplasarea spre stânga a FPP corespunde perioadelor de recesiune economică.
400 500
1000 Automobile (buc.) Bunul Y
(mil.buc)
12
11
9
Fig.1.1. Frontiera posibilităților de producție. Costul de oportunitate
11
1.3. Economia de schimb și economia de piață contemporană. Caracteristici
generale
Orice sistem economic are drept obiectiv fundamental satisfacerea trebuințelor, în
contextul comportamentului rațional al indivizilor care urmăresc maximizarea
rezultatelor obținute concomitent cu minimizarea consumului de resurse. Satisfacerea nevoilor um ane se realizează fie din producție proprie, prin autoconsum, fie apelând la
produsele altora, obținute prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează
procesul de utilizare a rezultatelor propriei activități pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor activității economice, primind în
contraprestație alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Satisfacerea trebuințelor prin autoconsum și prin intermediul schimbului au
coexistat și coexistă, dar, în timp, raportul dintre ele s -a modificat în favoarea schimbului.
Celor două modalități de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare și desfășurare a activității economice: economia naturală și economia de schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare și desfășurare a
activității economice în care nevoile sunt satisfăcute prin autoconsum. Economia de
schimb desemnează acea formă de organizare și desfășurare a activității economice în
care agenții economici produc bunuri în vederea vânzării, obținând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuințelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare și funcționare a activității în lumea contemporană.
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid, în economie naturală și
economie de schimb. Aceste forme de economie coexistă. De aceea, aprecierea unei realități economice ca fiind organizată ca economie naturală sau economie de schimb se face după criteriul preponderenței .
Economia de schimb prezintă anumite trăsături gener ale
6:
a) Specializarea agenților economici: economia de schimb are la bază
diviziunea socială a muncii, care generează agenți economici specializați. Specializarea agenților economici într -un anumit domeniu concret poate avea
numeroase determinări (tradiția, experiența, întâmplarea etc.), dar motivul principal îl
constituie interesul, avantajul obținut dintr -o activitate în raport cu alta. Deciziile de
specializare se întemeiază, conștient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ
(comparativ) .
b) Autonomia și independența agenților economici: ca trăsătură a
economiei de schimb, aceasta presupune că agenții economici sunt abilitați cu dreptul de decizie. Autonomia cea mai largă se realizează în condițiile proprietății particulare.
c) Activitatea economică gravitea ză în jurul pieței: datorită diviziunii
muncii și specializării agenților economici, fiecare este dependent de bunurile furnizate de alții. Între producție și consum se interpune schimbul, piața devenind instituția centrală în jurul căreia gravitează între aga activitate economică.
d) Monetarizarea economiei: ea concretizează faptul că “banii reprezintă
alături de capital și de specializare cel de- al treilea aspect major al vieții economice
moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic … și
etalonul de măsură a valorilor” (P.A. Samuelson, “Economics”). Importanța banilor
6 Economie politică , ASE București, Editura Economică, 1995, p. 44 -52
12
în economia contemporană poate fi ilustrată cu ajutorul funcțiilor acestora. În prezent,
specialiștii sintetizează cel puțin trei funcții:
Funcția de mijloc de schimb – este principala funcție a banilor și
constă în aceea că moneda este intermediarul schimbului. Ei sunt mijloc de schimb universal, fiind prezenți în orice tranzacție și având acceptabilitate generală într -un spațiu monetar.
Funcția de mijloc de măsură a ac tivității economice – moneda
națională reprezintă etalonul general de măsură a activității economice, iar instrumentul concret al măsurării monetare este prețul.
Funcția de rezervă de valoare – veniturile monetare necheltuite pot fi
reținute de poseor ca rezervă pentru economii și consumuri viitoare.
În opiniile a numeroși autori, banii contemporani îndeplinesc și alte funcții: mijloc
de plată, mijloc de tezaurizare, factor de putere economică pentru emitent și deținător, etc.
e) Tranzacțiile între agenții economici sunt bilaterale de piață: în cadrul
economiei de schimb între subiecții economici se derulează în permanență fluxuri (tranzacții) de bunuri (inclusiv monetare). Distingem tranzacții unilaterale, de transfer (donații, impozite, taxe, despăgubiri) și tranzacții bilaterale – mișcări reciproce,
biunivoce de bunuri între doi agenți economici.
f) Bunurile îmbracă forma de marfă: în economia de schimb majoritatea
bunurilor devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care servește
producției sau satis facerii nevoilor de viață ale oamenilor, destinat vânzării –
cumpărării prin tranzacții bilaterale de piață.
1.4. Economia de piață
În lume există în prezent o mare varietate de tipuri specifice de organizare și
reglare a activității economice, dar siste mul economiei de piață a devenit predominant în
lumea contemporană. Între economia de piață și economia de schimb se pune adesea
semnul egal, datorită faptului că prima păstrează majoritatea trăsăturilor caracteristice enumerate în paragraful anterior. În principiu, economia de piață este considerată o formă evoluată (forma modernă) a economiei de schimb. Ea este opusul economiei centralizate, de comandă, așa cum econonomia de schimb este opusul celei naturale. Economia de
piață este un mecanism complex de coordonare a oamenilor, activităților și firmelor
printr -un sistem de piețe și prețuri.
Pilonii acesteia sunt piața și prețurile Piața este un mecanism prin intermediul
căruia se realizează legătura dintre cumpărători și vânzători în vederea stabilirii prețului și cantității pentru un anumit bun sau serviciu. Prețurile coordonează deciziile
producătorilor și consumatorilor, constituindu- se într -un barometru extrem de sensibil al
economiei. Prețurile mari tind să contribuie la reducerea volumului achizițiilor efectuate de consumatori și să încurajeze producția. Prețurile mici încurajează consumul și descurajează producția.
În literatura de specialitate nu există un consens în privința celei mai adecvate
denumiri pentru acest tip de organizare economică, fi ind folosiți termenii de capitalism,
economie modernă, economie de piață sau chiar economie de schimb (vezi Dicționar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, 1996). Astfel, capitalismul este definit de Penguin
13
Dictionary of Economics drept sistemul economic și so cial în care indivizii sunt liberi să
aibă în proprietate mijloacele de producție și să îți maximizeze profitul și în care alocarea
resurselor este determinată de piață. Economia de piață liberă este văzută ca sistem
economic în care alocarea resurselor es te determinată în exclusivitate de cerere și de
ofertă ce interacționează pe piețe libere. Definiția este extrem de strictă, având în vedere că în majoritatea țărilor există limite ale libertății piețelor. În mod curent, este văzută ca sinonimă cu capitali smul.
Există autori care consideră că la sfârșit de secol XX, omenirea a pășit dincolo de
era capitalistă. Astfel, Peter Drucker în Societatea postcapitalistă
7 consideră că în secolul
XXI resursa economică de bază nu mai este capitalul (nici resursele naturale, nici munca, ci cunoașterea), ceea ce face improprie folosirea termenului de capitalism pentru acest tip de societate. Autorul numește noul sistem economi c “postcapitalism”; deși nu este vorba
de o negare a valorilor fundamentale ale capitalismului, se înregistrează o deplasare a
centrului de greutate, de pe capital pe resursa informațională.
Indiferent de denumirea utilizată, principalele trăsături ale ec onomiei de piață sunt
considerate următoarele:
1. raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în producerea
bunurilor;
2. prețurile se formează în mod liber pe piață; nivelul și dinamica prețului
reprezintă barometrul de apreciere a stă rii sistemului și sursa de fundamentare a deciziei
fiecărui producător și consumator.
3. este o economie multipolară, în care există deci numeroase centre de decizie
autonome, legate printr -o complexă rețea de interdependențe.
4. există un pluralism al formelor de proprietate , în care proprietatea privată
are rolul esențial; subiecții fiecărei forme de proprietate își asumă în mod autonom și pe
deplin dreptul de a decide în condiții de risc și incertitudine, suportând integral consecințele acestora.
5. economia de piață este motivată și condusă de concurență – mâna invizibilă a
pieței – care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale, prin
eliminarea risipei.
6. relațiile dintre operatorii economici îmbracă forma tranzacțiilor de piață,
bilaterale, libere și directe; fiecare agent economic, ghidat de interesul personal își alege în mod liber partenerii de tranzacții economice, iar acțiunile pe care le întreprinde se
bazează exclusiv pe criterii de raționalitate economică.
7. aceste relații se realizează în cadrului unui sistem generalizat de piețe;
8. statul este prezent în economie, el veghează la respectarea regulilor și asupra
instituțiilor juridice și economice; statul este un agent economic ca oricare altul,
cumpărător și producător, care respectă inte gral regulile economiei de piață.
În explicarea mecanismului de funcționare a economiei de piață se pornește de la
cele trei întrebări fundamentale ale economiei : ce să se producă, cum și pentru cine . Deși
nu există un singur centru de decizie, în economi e există coordonare, iar din urmărirea
intereselor individuale rezultă o bună satisfacere a intereselor sociale. Cheia acestui
mecanism o constituie prețurile, care îndeplinesc cel puțin trei funcții
8: transmit
7 Peter F. Drucker, Societat ea postcapitalistă, Editura Image, 1999
8 Milton & Rose Friedman, Liber să alegi , Editura ALL, 1998, p.11
14
informații; conduc la adoptarea celor mai puțin costisitoare metode de producție; hotărăsc
cine și cât să ia din produs – repartizarea venitului.
Dincolo de elementele particulare, specifice fiecărei țări, se poate vorbi de
existența unor tipuri concrete de economie de piață. Delimitarea acestora se face în raport
cu diferite criterii ca: gradul de intervenție a statului, implicarea acestuia în mecanismele pieței, rolul și funcțiile pe care le îndeplinește piața, curentul care are un rol mai mare în adopta rea politicii economice guvernamentale, etc. Una dintre cele mai cunoscute
tipologii este următoarea: tipul anglo – saxon; tipul vest – european; tipul paternalist de
piață; tipul social de piață; tipul nordic; economiile orientate spre exterior.
O altă tipologie cunoscută este cea a specialistului francez Michel Albert
9, care
distinge tipul neoamerican și tipul renan de economie de piață. Primul ar fi specific
pentru SUA, Marea Britanie, Australia, țările nou industrializate din Asia, etc. Cel de -al
doilea are ca reprezentanți principali Germania, Elveția, Olanda, Suedia, Japonia și
Austria. Se apreciază că ambele modele sunt emanație a sistemului capitalist și a
liberalismului, dar au la bază sisteme de valori opuse în ce privește rolul statului în
societ ate, modul de abordare a sistemului de securitate socială, relația firmă – salariat,
rolul piețelor, etc. Faptul că vreme de 50 de ani lupta s -a dus între două sisteme
diametral opuse – comunism și capitalism – a dus la neglijarea diferențelor existente î ntre
țările cu economie de piață dezvoltată, iar faptul că după 1990 “pentru prima dată în
istorie, capitalismul a învins cu adevărat” aduce în prim – plan necesitatea opțiunii pentru
una sau alta dintre variantele existente.
Procesul de transformare prin care trec economiile naționale și economia în
ansamblul ei, arată că nu doar economiile foste socialiste se află în prezent în plin proces
de tranziție10.
Studiu de caz:
Analizați modul în care se regăsesc principalele trăsături ale economiei de piață
în realitatea economică românească la început de mileniu trei.
Teme de analizat:
1. Analizați locul pe care îl ocupă resursele umane în dezvoltarea economică,
pornind de la următoarea afirmație a lui Peter Drucker: “Resursa economică de bază –
mijlocul de producție, pentru a utiliza termenul economistului – nu mai este capitalul,
și nici resursele naturale, nici munca. Ea este și va fi cunoașterea.”
2. Analizați locul pe care îl ocupă economia politică în sistemul științelor
economice.
9 Michel Albert, Capitalism contra capitalism , Editura Humanitas, 1994
10 vezi capitolul “Tranziția economiei românești la economia de piață”
15
Teste de evaluare :
SETUL 1
1. Fie următorul tabel ce reprezintă determinarea renunțării datorate rarității
resurselor
Producție CD -uri
Producție web -cam
Timp
petrecut
(în ore) Număr de
produse Timp petrecut
(în ore) Număr de produse
0
1
2 3 4 0
4 7 9
10 4
3 2 1 0 20
18 14
8 0
Un angajat (a cărui randament este reprezentat în fig. prezentată) al firmei
EUROSHOP lucrează o oră pentru a realiza CD -uri și 3 ore pentru realizarea web -cam.
a) Care este costul de oportunitate pentru realizarea unui CD dacă s -ar consuma a
doua oră pentru producerea CD -ului (în defavoarea unei ore dedicată producerii
de web -cam-uri)?
b) Care este valoarea în dolari a acestui cost de oportunitate dacă un web -cam s -ar
vinde cu 120 lei noi ?
c) Dacă un bax de CD -uri s-ar vinde cu 250 lei noi, câte ore ar trebui să se producă
CD-uri pentru a se maximiza profitul (în condițiile în care timpul de lucru ar fi
limitat la cele 4 ore din tabel)
SOLUȚIE :
a) Lucrând a doua oră pentru producerea de CD -uri se realizează 3 CD -uri mai
mult, dar 4 camere web mai puțin. Deci costul de oportunitate în a produce CD -uri în a
doua oră este de 4/3 camere web. Aceasta înseamnă că în cea de- a 2 oră pentru fiecare
bax de CD -uri realizat angaj atul renunță la producerea 4/3 camere web.
b) Dacă prețul unei camere web are să fie 120 lei noi, atunci costul de oportunitate
este 160 lei noi = 120 lei noi x 4/3 camere web
c) Costul de oportunitate pentru bax de CD -uri, exprimat în lei noi dacă s -ar
continua și a treia oră să se producă CD -uri ar fi 360 lei noi = 3x 120 lei noi, iar pentru o
a patra ora în producerea de CD -uri este 960 lei noi = 8×120 lei noi. Așadar pentru
maximizarea venitului muncitorul ar trebui să realizeze CD -uri în primele 2 ore deoarece
fiecare bax de CD -uri produs valorează 250 lei noi și aduce mai mulți bani decât costul
de oportunitate (dacă s -ar produce camere web). Dar situația se schimbă pentru cea de a
treia și a patra oră când costul de oportunitate pentru un bax de C D-uri depășește 250 lei
noi (360 lei noi, respectiv 960 lei noi). Așadar aceste ultime două ore este recomandabil să se producă camere web.
16
2. Tabelul următor prezintă posibilitățile de producție pentru o întreprindere ce produce
fier și oțel. În coloa nele A, B, C, D, sunt valorile alternativelor de producție pentru
fiecare metal ce poate fi produs (exprimate în tone).
A B C D
Oțel (tone) 0 6 10 12
Fier (tone) 18 12 6 0
a. Reprezentați curba posibilităților de producție pentru această întreprindere.
b. Presupunând că întreprinderea crește producția de oțel și trece din alternativa B în alternativa C. Care este costul de oportunitate al fiecărei tone de oțel exprimat în tone de fier. Dacă presupunem că fierul se vinde cu 500 lei noi pentru o tonă, care es te costul de oportunitate în dolari a unei tone de oțel.
Acesta va fi prețul maxim sau minim pe care o firmă va trebui să -l fixeze
pentru a produce oțel?
c. Presupunând că noua tehnologie permite firmelor să producă de două ori mai mult oțel decât este reprezentat în tabel, fără ca aceasta să afecteze producția
de fier. Reprezentați grafic noua curbă a posibilităților de producție. Cum va influența costul de oportunitate a producerii 12 tone de oțel?
SOLUȚIE:
a. Curba posibilităților este reprezentată as tfel:
17
b. Trecerea de la alternativa B la alternativa C, este reprezentată pe grafic de
punctele B și C. Întreprinderea obține 4 tone de oțel în plus, dar 6 tone mai puțin de fier. Costul de oportunitate pentru o tonă de oțel este de 6/4 sau de 1,5 tone de f ier pentru una de oțel. În termeni monetari 1,5 tone de fier s -ar putea
vinde cu 1,5x 500 lei noi = 750 lei noi. Deci întreprinderea va cere minim 750 lei noi pentru o tonă de oțel în această combinație de producție pentru a acoperii costul de oportunitat e.
c.
d. Noua curbă a posibilităților de producție notată cu RR’ indică o scădere a costului de oportunitate pentru oțel, în vreme ce costul de oportunitate pentru fier crește. Inițial 12 tone de oțel presupuneau o renunțare la 18 tone de fier, acum 12 tone de oțel necesită o renunțare la doar 6 tone de fier.
3.Un artizan poate realiza într -o oră, o oală de lut sau poate manufactura 6 căni.
a) Care este costul de oportunitate al unui oale?
b)Dacă presupunem că artizanul devine de două ori mai eficient și reușește să
producă într -o oră douăsprezece căni sau două oale, cum se modifică prețul de
oportunitate al unei oale de lut?
c) Ce ar putea cauza o creștere a costului de oportunitate pentru o oală de lut?
SOLUȚIE:
a) Costul de oportunitate al unei oale este de 6 căni.
b) Costul de oportunitate al unei oale rămâne de 6 căni.
c) Pentru a înregistra o creștere a costului de oportunitate, trebuie să se înregistreze o
creștere relativă a eficienței de a produce coșuri. De exemplu dacă băștinașul ar
18
produce într -o oră două oale sau 16 căni atunci costul de oportunitate al unei oale
ar crește la 8 căni. De aceea se mai folosește și termenul de costuri relative în loc
de costuri de oportunitate.
Bibliografie:
***, Economie politică, ASE București, Editura Economică , 1995, p. 13- 66
Michel Albert, Capitalism contra capitalism , Editura Humanitas, 1994
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie politică, Editura
Economică, 1999, p. 15- 92
Niță Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, 1995, p. 17- 77
Milton & Rose Friedman, Liber să alegi , Editura ALL, 1998, p.7 -31
Ion Ignat, Neculai Clipa, Ion Pohoață, Gheorghe Luțac, Economie politică, Editura
Economică, 1998, p. 27- 44
Israel M. Kirzner, Perspectiva economică, Editura ALL, 1996
Dan Popescu, Dinamica ideilor economice, Editura Continent, 1998, studiul Profesorul
Gromoslav Mladenatz despre metoda “Economiei Politice”
19
Cap. 2 CEREREA
Obiective:
Prezentarea noțiunilor generale despre cerere .
Prezentarea grafică a cererii și noțiunii de elasticitate a cererii.
Prezentarea funcției cererii și a factorilor care o influențează.
Rezumat:
Acest al doilea capitol tratează cererea de produse și servicii ce nu reprezintă
numai atributul în exclusivitate al consumului, ci ea poate fi influențată de firme în
limite decente și raționale spre un beneficiu al consumatorilor și spre cel al
firmei.Du pă o definire a cererii și a legii cererii este realizată o reprezentarea
grafică și sunt prezentați factorii cererii, care determină modificarea cererii pe piața unui bun. În cotinuare sunt descrise excepțiile care nu verifică legea generală a
cererii, aș a numitele „paradoxuri” ce poartă numele economiștilor ce le- au
descoperit Giffen, Veblen și Rugină. În ultima parte a acestui capitol este tratată elasticitatea cererii și factorii care determină această elasticitatea cererii funcție de
preț. Cunoașterea problematicii cererii în general și a elasticității cererii în special
este de o importanță deosebită pentru luarea deciziilor de către managementul
firmei.
Cuvinte cheie:
♦ Cerere
♦ Legea generală a cererii
♦ Cerere solvabilă
♦ Efect de substituire
♦ Efect de v enit
♦ Paradoxul Giffen
♦ Modificarea cantității cerute
♦ Modificarea cererii
♦ Factorii sau condițiile cererii
♦ Elasticitatea cererii
♦ Elasticitatea cererii în funcție de preț
♦ Elasticitate punct
♦ Elasticitate arc
♦ Elasticitate încrucișată
♦ Elasticitatea cererii în fun cție de venit
“Cheia principală a reușitei în afaceri este buna apreciere a nevoilor
consumatorului. Orice eroare de apreciere costă scump…Într -o economie de piață, cea
20
care dă semnalul producției este cererea solvabilă. De aceea, este de dorit ca piața să fie
lăsată să funcționeze liber…Totuși, libera alegere a consumatorului este limitată de stat,
de producători și de alți consumatori.” (Michel Didier)
2.1 Cererea – definiție, factori de influență
Finalitatea activității economice o reprezintă satisfa cerea tuturor nevoilor de
consum. În spiritul acestei axiome, activitatea de producție, toate deciziile
întreprinzătorilor sunt determinate de nevoia de consum și au ca finalitate satisfacerea acestei nevoi. Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaște rea nevoii respective,
consumatorul fiind în general o ființă labilă, cu un comportament neprevăzut și greu de anticipat. Tocmai în întâmpinarea preferințelor acestui consumator trebuie asigurată desfășurarea activității. Conform cerințelor economiei de piață, nu mai este valabilă sintagma “produc și vând”, în speță “vând ceea ce produc” , ci este valabilă sintagma
“produc ceea ce se cere” . Managementul de firmă include ca segment important și
depistarea posibilităților de vânzare, ca punct nodal pentru arti cularea imediată a
producției cu aceste posibilități. Cererea de produse și servicii nu reprezintă numai atributul în exclusivitate al consumului, ci ea poate fi influențată de firme în limite decente și raționale spre un beneficiu al consumatorilor și spr e cel al firmei. Modelul
cerere – ofertă constituie unul din cele mia importante instrumente manageriale deoarece
îl asistă pe manager în previzionarea schimbărilor ce pot să apară în prețul produselor sau resurselor.
Dar ce este cererea? O firmă ce produce un bun X ar dori să obțină informații cu
privire la impactul pe care îl are o politică de preț asupra cererii pentru bunul X. În acest scop, firma va întreprinde o cercetare de piață pentru a determina ce cantitate din
produsul X sunt dispuși consumatori i să cumpere în fiecare an la prețuri alternative .
Menținând toate celelalte elemente constante (caeteris paribus) cantitatea din bunul X pe care consumatorii sunt dispuși să o cumpere scade pe măsură ce prețul crește. Acest principiu fundamental este cunoscut sub denumirea de legea cererii – prețul și cantitatea
sunt într -o relație inversă:
1) creșterea prețului unui anumit bun determină reducerea cantității cerute din
bunul respectiv, caeteris paribus;
2) reducerea prețului unui anumit bun determină creșterea c antității cerute din
bunul respectiv, caeteris paribus.
Prin urmare, cantitatea cerută este funcție descrescătoare de prețul său, însă acest
rezultat nu este valabil decât în condițiile “caeteris paribus”, adică toate celelalte elemente – în special prețul altor bunuri, venitul consumatorului, climatul economic și
social -politic – rămân constante. Există două motive importante care explică relația
negativă dintre preț și cantitatea cerută:
1. efectul de substituire: în cazul creșterii unui bun are loc substituirea
acestuia de către un alt bun, al cărui preț nu a crescut, și
2. efectul de venit: o creștere a prețului, reducând puterea de cumpărare a
individului (când toate celelalte condiții rămân neschimbate) determină o reducere într-o și mai mare măsură a cererii pentru bunul devenit relativ mai scump.
21
Preț (P)
A
P 1
P 2 B
Q 1 Q2 Cantitate cerută (Q)
Figura. 1. Curba cererii. Deaplasarea de -a lungul curbei cererii.
Aceasta reprezintă curba cererii . Ea este descrescătoare deoarece reflectă legea
cererii și condiția caeteris paribus. Când construim graficul curbei cererii pentru un bun
totul se menține constant, cu excepția prețului bunului respectiv. Deplasarea de -a lungul
curbei cererii (de exemplu, din punctul A în punctul B) se numește modificarea cantității
cerute (vezi fig. 1).
Economiștii recunosc că există și alte variabile (în afara prețului bunului) care
influențează cererea pentru un anumit produs. Toate aceste “alte variabile” poartă
denumirea de factorii care determină cererea. Ori de câte ori unul din acești fact ori se
modifică are loc o modificare a cererii (întreaga curbă a cererii se deplasează). O
deplasare spre dreapta înseamnă o creștere a cererii, iar o deplasare spre stânga o scădere
a cererii.
Preț
P
C 2
C 1
C 3
Q 3 Q 1 Q 2 Cantitate cerută
Figura 2. Deplasarea curbei cereri i.
Prin urmare, cererea reprezintă cantitățile dintr- o anumită marfă pe care
consumatorii sunt dispuși să le cumpere într -o anumită perioadă de timp, la diverse
niveluri ale prețului . Deci, cererea este formată din toate perechile preț – cantitate cerută
(P, Q).
Însă, trebuie menționat, în acest context, că cererea care se manifestă pe piață, în
măsura în care se fundamentează pe veniturile bănești de care dispun consumatorii, se regăsește în cererea solvabilă.
Cererea poate să fie abordată fie ca cerere pentru un produs anume , care
desemnează ansamblul produselor substituibile ce pot fi cumpărate la un preț într -o
22
anumită perioadă și ca cerere a unui agent economic, ce desemnează cantitatea de bunuri
diverse ce poate fi cumpărată la un anume preț și într -o anumită perioadă de către agentul
economic respectiv.
De asemenea, cererea poate fi privită ca cerere individuală pentru un produs
singular sau totală ce însumează cererile individuale pentru un anumit produs.
În afara prețului de vânzare al unui bun, ex istă și alți factori sau condiții ale
cererii, care determină modificarea cererii pe piața unui bun. Aceștia sunt:
a. Veniturile bănești ale consumatorilor .
Veniturile afectează abilitatea consumatorilor de a cumpăra un bun. O modificare
a veniturilor influ ențează cantitatea dintr -un bun pe care consumatorii sunt dispuși să o
cumpere la diverse niveluri ale prețului. Grafic, o schimbare a veniturilor deplasează
întreaga curbă a cererii (fig. 2). Problema care se pune este dacă o creștere a venitului deplasează curba cererii spre stânga sau spre dreapta. Aceasta depinde de modelele de consum ale consumatorilor. Astfel, facem distincție între două categorii de bunuri:
• bunuri normale (de exemplu: blugi LeviStrauss, transportul cu avionul)
În cazul acestor bunuri , când veniturile cresc, cererea crește, deci, se deplasează
spre dreapta. (în fig.2, deplasarea de la
1C la 2C). Pe măsură ce veniturile cresc,
consumatorii cumpără mai mult la fiecare nivel al prețului, și invers. Pe măsură ce
veniturile scad, cererea se deplasează spre stânga (în fig. 2, deplasarea de la 1C la 3C).
• bunuri inferioare (de exemplu: blugi obișnuiți, transportul cu autobuzul)
În cazul acestor bunuri, când veniturile cresc, cererea scade, deci se deplasează
spre stânga (în fig. 2, deplasarea de la 1C la 3C). Pe măsură ce veniturile cresc,
consumatorii cumpără mai puțin din acel bun la dive rse niveluri ale prețului și invers. A
nu se înțelege că un bun inferior este un bun cu o calitate scăzută.
b. Prețurile altor bunuri (relaționate cu bunul analizat)
În cazul bunurilor substituibile (care se pot înlocui reciproc în consum), creșterea
prețul ui pentru un astfel de bun determină creșterea cererii pentru un alt bun la care prețul
nu s -a modificat. De exemplu, creșterea prețului pentru Coca -Cola determină
consumatorii să substituie acest produs cu Pepsi -Cola, deci cererea acestuia din urmă
crește.
În cazul bunurilor complementare (care se consumă împreună), creșterea prețului
pentru un astfel de bun determină reducerea cererii pentru celălalt bun, „caeteris paribus”. De exemplu, dacă prețul computerelor crește, scade cererea pentru componentele so ft.
c. Populația
Cererea este influențată de modificările care apar în mărimea și structura
populației. Creșterea dimensiunilor populației va deplasa cererea pentru un anumit produs
spre dreapta (cererea crește). Este de fapt, trendul ce s -a observat în cer ere de- a lungul
anilor. Dar, nu numai mărimea populației are o influență, ci și structura acesteia. De
exemplu, creșterea numărului de consumatori cu vârste între 30 – 40 de ani va determina
23
creșterea cererii pentru locuințe, iar o sporire a numărului pens ionarilor sau celor de
vârsta a treia, va avea ca efect o creștere a cererii pentru servicii medicale.
d. Publicitatea și preferințele consumatorilor
Nivelul publicității are o influență directă asupra cererii: o creștere a cheltuielilor
cu publicitatea deplasează cererea spre dreapta. Există două modalități de interpretare. Ca urmare a publicității, consumatorii cumpără mai mult la același preț sau cumpără aceleași cantități la un preț mai mare. Deplasarea spre dreapta a cererii are loc deoarece prin publicitate consumatorii sunt informați despre existența și calitatea produsului respectiv (publicitate informativă) sau preferințele consumatorilor se modifică în urma publicității (publicitate persuasivă).
e. Așteptările consumatorilor
Este în special cazul produselor durabile și a celor care pot fi depozitate. Dacă
consumatorii se așteaptă ca prețul autoturismelor, de exemplu, să fie semnificativ mai mare în anul următor, cererea actuală pentru autoturisme va crește. „A cumpăra un autoturism as tăzi” este un substitut pentru „a cumpăra un autoturism anul viitor”.
Dacă se așteaptă ca prețul televizoarelor să scadă în anul următor, consumatorii
pot amâna cumpărarea, astfel că cererea prezentă pentru televizoare scade. Repararea televizorului vechi poate fi un substitut pentru cumpărarea unui televizor nou.
f. Caracteristicile produsului : calitate, performanță, garanții, servicii post-
vânzare, design, facilități la vânzare. Cererea pentru un produs este cu atât mai mare cu
cât acesta prezintă caracteristicile dorite de consumator. În industriile în care firmele
concurente oferă produse diferențiate (cu caracteristici distincte) cererea pentru produsul unei anumite firme este funcție de modul în care consumatorii percep caracteristicile acestui produs față de caracteristicile produselor concurente.
g. Alți factori . Orice variabile care afectează dorința sau abilitatea
consumatorului de a cumpăra un anumit bun este un potențial factor de influență a cererii.
Există deci pe de o parte prețu l bunului care determină cantitatea cerută și deci o
deplasare de- a lungul curbei cererii, dar pe de altă parte toți ceilalți factori analizați mai
sus (engl. „demand shifters”) care determină cererea, adică deplasează întreaga curbă a cererii. Toate acest e elemente se reflectă în funcția cererii. Funcția cererii pentru un bun
X (
xcQ/) descrie cât va fi cumpărat din X la niveluri diferite ale tuturor celorlalți factori.
….)., ,,,,,(/ E PopVAAPPf Qy x y x xc= unde xP – prețul bunului X, yP – prețul
bunului Y relaționat cu X, xA – cheltuieli de publicitate pentru X, yA – cheltuieli de
publicitate pentru Y, V – veniturile consumatorilor, Pop. – populație, E – așteptările
consumatorilor.
Funcția cererii poate să ia forme foarte diferite. Cea mai simplă, dar totuși utilă,
este forma liniară.
E Pop V A A P P Qy x y x xc ⋅+⋅+⋅+⋅+⋅+⋅+⋅+=7 6 5 4 3 2 1 0 / α ααααααα
24
Coeficienții iαsunt numere fixe, iar semnul „+” sau „ -„ reflectă relația directă sau
inversă dintre xcQ/ și factorul respectiv. De exemplu, 1αeste întotdeuna negativ deoarece
între xP și xcQ/ este o relație inversă: când xP crește xcQ/ scade și reciproc. În schimb,
un semn pozitiv pentru 2α semnifică o relație directă între yP și xcQ/, respectiv bunurile
X și Y sunt substituibile, iar un semn negativ pentru 2α, semnifică faptul că bunurile X și
Y sunt complementare.
Având funcția cererii xcQ/ și înlocuind toți factorii (mai puțin xP) cu valori date
se obține curba cererii, respectiv o relație P -Q, caeteris paribus.
Curba cererii (fig.1) reflectă:
– cantitățile pe care consumatorii sunt dispuși să le cumpere
la diverse niveluri ale prețului
– prețurile pe care consumatorii sunt dispuși să le plătească
pentru a achiziționa diverse cantități din X. Pentru a ac hiziționa cantități
mai mari din X consumatorii sunt dispuși să plătească tot mai puțin.
Paradoxul Giffen
Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum și în cazul
majorității bunurilor inferioare. În categoria bunurilor normale sunt incluse bunurile a
căror cerere crește odată cu sporirea veniturilor, iar în categoria bunurilor infer ioare sunt
incluse bunurile a căror cerere se reduse odată cu mărirea veniturilor. În cazul unor populații cu venit scăzut există anumite bunuri și, în special cele de strictă necesitate, dar considerate de către consumator „inferioare”, cum ar fi cartofii , carnea cu os și grăsime,
pâinea neagră etc., la care creșterea prețului nu mai determină reducerea cererii sau consumului lor, ci, dimpotrivă, sporirea acestuia. Din ce motive? Puterea de cumpărare a consumatorilor săraci fiind limitată, creșterea prețului la produsele de strictă necesitate îi obligă să renunțe la consumul altor bunuri, de mai bună calitate dar mai scumpe, și să le
înlocuiască cu cele inferioare, dar oricum relativ mai ieftine, chiar dacă și prețul lor a crescut. Prin urmare, cererea creș te când prețul crește. Când nivelul de trai se
îmbunătățește prin creșterea veniturilor, consumatorul își va diminua cererea pentru aceste bunuri inferioare în favoarea bunurilor normale.
Acest comportament aparent paradoxal este denumit „Paradoxul Giffen ”, după
numele economistului englez care a constatat o astfel de situație în Irlanda secolului al
XIX lea, unde ca urmare a creșterii generale a prețurilor produselor agricole din cauza
unei recolte proaste, țăranii, sărăciți, și -au orientat resursele lor limitate spre procurarea
cartofilor, mărind astfel cererea pentru ei, cu toate că și prețul acestora se ridicase.
Aceste excepții de la regula de manifestare a cererii nu infirmă veridicitatea legii
generale a cererii, situațiile prezentate întâlnindu -se destul de rar în comportamentul
consumatorilor, iar ponderea pe piață a bunurilor respective este nesemnificativă.
Există unele situații care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel,
există posibilitatea ca unii cumpărători să achiziționeze mai mult de la unele firme, chiar
dacă acestea practică prețuri mai mari, pe motivul unei economii de timp. În această
situație, legea cererii se verifică, deoarece în prețul plătit este inclus și costul de
oportunitate (timpul economisit). De asemenea, în situația în care prețul și calitatea
bunului sunt în relație directă, creșterea prețului poate fi însoțită de o sporire a cantității
cerute, deoarece diferența de preț va fi compensată de diferența de calitate câștigată.
25
2.2 Paradoxurile cererii
Paradoxul Veblen
Asemenea paradoxului Giffen acest comportament prezentat de economistul și
sociologistul de origine norvegiană Thorstein Veblen surprinde un exemplu ce nu
respectă legea cererii. Astfel este prezentat comportamentul atipic al indivizilor și grupurilor de indivizi ce prin varii motive (nu de cele mai puține ori neortodoxe) au reușit
să pătrundă în rândul grupului social superior „peste noapte”. Atitudinea surprinsă la aceștia este una prin care ei încearcă să etaleze cât mai strident situația ma terială și noul
lor statut social. Își cumpără bunuri ale căror prețuri cresc și de obicei sunt preferate produsele sau serviciile ale căror prețuri cresc cel mai rapid și refuză cumpărarea de bunuri ale căror prețuri s -au redus pentru a devenii mai accesi bile unui număr mai mare
de cumpărători. Această atitudine atât de des întâlnită în societatea românească în perioada de tranziție mai poartă numele și de „snob effect”.
Paradoxul Rugină
Vom prezenta în cele ce urmează un paradox al cererii remarcat de p rofesorul
emerit Anghel Rugina. În special în perioada de inflație, iar țara noastră a cunoscut din plin acest fenomen după anii ’89, când economia se întâlnește cu un grad ridicat de dezechilibre curba cererii va prezenta un curs anormal.
Fig.1 Curba frântă a cererii – paradoxul Rugină
În “Principia Oeconomica” Anghel Rugină remarcă aceste curbe frânte sau
anormale și identifică motivul astfel: De la un anumit nivel creștere prețurilor este însoțită de o extindere a cererii ca măsură de apărare a cumpărătorului de creșterile însemnate de preț estimate a se înregistra în viitorul apropiat.
preț
cantitate
26
2.3. Elasticitatea cererii – definiție, forme, factori de influență
În timp, pe termen scurt/lung, ce rerea cunoaște numeroase schimbări, ca urmare a
modificării factorilor. Analiza impactului modificărilor în acești factori, pe care am
realizat -o până acum, a fost una calitativă și nu cantitativă. Am indicat doar direcțiile de
deplasare a cererii, dar nu și magnitudinea.
Unii factori sunt sub controlul managerilor, alții nu, dar afectează cererea. A putea
previziona cât mai exact cererea presupune ca firma să fie capabilă să măsoare impactul
modificărilor factorilor asupra cererii. Cea mai utilizată metodă de a măsura reacția,
senzitivitatea cererii la modificarea oricărei variabile este elasticitatea. Modificarea
mărimii cererii în funcție de factorii care o determină poartă numele de elasticitatea
cererii. Ea se măsoară printr -un coeficient denumit coefic ientul de elasticitate al cererii, și
indică gradul, procentul modificării cererii în funcție de schimbarea prețului sau a altor condiții (factori) ale cererii, caeteris paribus.
factor unuia relativ ă a Modificarecerute cantitatiia relativ ă a ModificareEc=
Elasticitatea cererii în funcție de preț
Relația din tre prețul produsului și volumul vânzărilor este foarte importantă
pentru firme, ca bază în politica de prețuri, în stabilirea strategiilor de vânzare, astfel
încât firma să obțină profitul maxim.
Considerăm curbele cererii pentru două bunuri X și Y.
P
P 1
P 2
C x
x 1 x 2 Q x
P
P 1
P 2
C y
y 1 y 2 Q y
27
Panta negativă a ambelor curbe arată că dacă prețul lui X și al lui Y scade,
cantitatea cerută din X și Y crește. Observăm că dacă prețul lui X, respectiv al lui Y
scade în aceeași măsură, modificarea cantității cerute a lui X este mai mare decât variația cantității cerute din Y. Cu alte cuvinte, cererea pentru b unul X este mai sensibilă la
modificarea prețului, decât cererea pentru bunul Y. Sau, în limbaj economic, putem spune că elasticitatea cererii lui X în funcție de preț este mai mare decât elasticitatea cererii lui Y.
Forma generală a coeficientului elasticității cererii funcție de preț este următoarea:
0 0
00
100100
%%/PP
QQ
PPQQ
PQ
pretuluia relativaa Modificarecerute cantitatiia relativaa ModificarepEc∆÷∆−=
⋅∆⋅∆
−=∆∆−= −=
Ca urmare a manifestării legii cererii, la o modificare a prețului (creștere sau
scădere) cantitatea cerută reacționează în sens invers (scădere, respectiv, creștere).
Semnul minus din formula coeficientului de elasticitate a cererii funcție de preț are
tocmai menirea de a anula semnul minus pe care l -ar avea raportul în virtutea legii cererii.
Deosebit de important este faptul că elasticitatea nu depinde de unitatea de măsură
folosită; ea calculează variațiile în procente. Un alt avantaj al folosirii procentelor este
acela că facilitează comparațiile între bunuri.
În funcție de valoarea coeficientului, există următoarele forme ale cererii:
cerere elastică , când 1 />pEc , adică o modificare a prețului cu un procent
determină o modificare în sens opus a cantității cerute cu un procent mai mare;
cerere inelastică , când 1 /<pEc , adică la o modificare a prețului cu un procent
are loc o modificare în sens opus a cantității cerute cu un procent mai mic;
cerere cu elasticitate unitară , când 1 /=pEc , adică unei modificări a prețului cu
un procent îi corespunde o modificare în sens opus a cantității cerute cu același procent;
cerere perfect elastică , când ∞→pEc/ , adică unei modificări infime a prețului
îi corespunde o modificare semnificativă în sens opus a cantității cerute;
cerere perfect inelastică , când 0 /=pEc , adică indiferent de modificarea
prețului, cantitatea cerută n u se modifică.
Elasticitatea cererii în funcție de preț poate fi calculată în două moduri: ca
elasticitate arc și ca elasticitate punct.
A. Elasticitatea arc . Se calculează elasticitatea între două puncte A și B de pe
curba cererii. Calculul se bazează pe media aritmetică a celor două valori ale prețului și a
celor două valori ale cantității cerute, astfel:
2 2/
1 0 1 0 PPP
Q QQpEc+∆÷+∆−=
Elasticitatea arc se folosește atunci când există date puține (este o aproximație).
Cu cât cele două puncte A și B sunt mai înde părtate cu atât este mai slabă aproximația,
deoarece prin 2 puncte pot trece curbe ale cererii diferite. Pentru a putea folosi elasticitatea arc cele două puncte trebuie să fie suficient de apropiate. Deoarece
28
elasticitatea este diferită în fiecare punct d e pe curba cererii, elasticitatea arc măsoară
media elasticității pe intervalul respectiv (AB).
B. Elasticitatea punct . Pe baza acestui mod de calcul se poate determina
elasticitatea în fiecare punct de pe curba cererii. Elasticitatea punct elimină imprecizia,
măsurând reacția cererii la cea mai mică modificare a prețului. Este definită prin:
PP
QQpEc∆÷∆−=/ , unde P∆este o variație foarte mică a prețului, care tinde spre 0,
astfel încât, practic, rămânem în același punct de pe curba cererii. Formula elasticității
punct mai poate fi scrisă și QP
PQpEc ⋅∆∆−=/ .
Deoarece condiția pentru a determina elasticitatea într -un punct este ca variația
prețului să tindă la zero, PQ
PQ
P∂∂=∆∆
→∆ 0lim , adică este derivata parțială a lui Q în funcție de
P.
Deci QP
PQpEc ⋅∂∂−=/
Panta cererii se calculează ca raport înt re P∆ și Q∆; prin urmare, coeficientul
elasticității cererii funcție de preț are forma: QP
dreptei pantapEc ⋅ −=1/ .
Deci, nu există identitate între panta curbei cererii și elasticitate . În situația în
care curba cererii este liniară, panta este constantă, iar elasticitatea variază în funcție de
raportul corespunzător fiecărui punct de pe curba cererii. În fapt, pentru o funcție liniară a
cererii, cererea este elastică la prețuri mari și inelastică la prețuri mici. De exemplu, dacă
101/,0 <=⋅−= =QP
pantapEc P . Pentru prețuri apropiate de zero, cererea este
inelastică. Când prețurile cresc, Q scade și raportul
QP, respectiv elasticitatea cresc. Deci,
elasticitatea variază direct proporțional cu prețul.
Cunoașterea formei de elasticitate prezintă importanță în procesul
decizional, întrucât permite determinarea evoluției venitului total încasat. Iar venitul total
este funcție de elasticitatea cererii, pentru că în mod normal, cererea are o curbă
descrescăt oare. Când prețul crește, cantitatea cerută scade și invers. Așadar, nu putem
spune cum va fi afectat venitul total de schimbarea în preț, dacă nu cunoaștem
elasticitatea.
1 />pEc 1 /<pEc 1 /=pEc
P crește VT scade VT creste VT constante
P scade VT crește VT scade VT constante
1) În cazul unei cereri elastice, reducerea prețului, de exemplu, determină
creșterea cantității cerute cu un procent mai mare, ceea ce determină ca venitul total să crească (este cazul bunurilor de lux/superioare, a căror cantitate cerută crește dacă prețul
lor scade, astfel încât volumul valoric al vânzărilor crește).
29
2) În cazul unei cereri inelastice, reducerea prețului determină sporirea cantității
cerute cu un procent mai mic, deci venitul total scade (este cazul bunurilor normale de
strictă necesitate, a căror cantitate cerută deși crește când prețul scade, suma valorică a
vânzărilor scade).
Evoluția venitului total funcție de elasticitate poate fi evidențiată și grafic astfel:
P
P 0 M
P 1 N
C y
y 0 y 1 Q y P
P 0 A
P 1 B
C x
x 0 x 1 Q x
a) cazul unei cereri inelastice (b) cazul unei cereri elastice
În cazul cererii elastice (a) presupunem că prețul se reduce de la 0P la 1P. Venitul
inițial este A OX ariaP XP VT0 0 0 0 0 =⋅= , iar venitul final este BOX ariaP XP VT1 1 1 1 1 =⋅= .
Din compararea celor două arii observăm că 0 1VT VT> , deci VT crește (cererea este
elastică, deci modificarea cantității cerute este mai mare decât c ea a prețului).
În cazul unei cereri inelastice (b), o reducere a prețului de la 0P la 1P, determină o
modificare a cantității cerute mai mică decât cea a prețului, astfel încât venitul total
scade: NOY ariaP YP VT MOY ariaP YP VT1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 =⋅=> =⋅= .
Elasticitatea încrucișată
Relevă reacția cererii unui bun X la modificarea prețului unui bun Y relaționat cu
X, caeteris paribus. Se calculează cu ajutorul coeficientului:
yy
xx
PP
QQyEx∆÷∆=, .
În funcție de valoarea acestui coeficient, 2 bunuri X și Y pot fi:
a) bunuri substituibile (concurente) atunci când o creștere a prețului lui Y, de
exemplu, determină o creștere a cantității cerute din X, deci 0 ,>yEx (de exemplu:
Cocacola, Pepsicola)
b) bunuri complementare (se consumă împreună), atunci când o creștere a prețului
lui Y, de exemplu, determină o scădere a cantității cerute din X, deci 0,<yEx (exemplu:
autoturisme și benzină).
c) bunuri independente , atunci când modificarea prețului unuia dintre bunuri nu
are nici o influență asupra cantității cerute din celălalt bun, 0 ,=yEx .
Cu cât valoarea absolută a acestui coeficient este mai mare, cu atât relația dintre
cele două bunuri este mai puternică.
30
Elasticitatea cererii în funcție d e venit
Măsoară reacția cererii la modificarea venitului consumatorilor. Se poate
evidenția prin coeficientul elasticității cererii în funcție de venit:
VV
QQvEc∆÷∆=/ ,
în condițiile în care ceilalți factori care determină cererea pentru marfa X r ămân
constanți (caeteris paribus). În funcție de modul în care cererea pentru un anumit bun
reacționează la modificarea venitului consumatorilor, bunurile se pot clasifica în:
1) bunuri inferioare , când 0 /<vEc (la o creștere a venitului are loc o reducere a
cererii pentru bunul X)
2) bunuri normale , când 1/ 0≤< vEc , adică cererea crește într -o proporție mai
mică sau egală cu proporția creșterii venitului. Engel estima că pe măsura creșterii
venitului, ponderea cheltuielilor cu al imentele scade în bugetul familiei, în timp ce
ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea și locuința rămâne constantă.
3) bunuri superioare , când 1 />vEc (cererea crește într -o proporție mai mare
decât creșterea venitului).
Factorii care deter mină elasticitatea cererii funcție de preț
1. existența bunurilor substituibile este cel mai important factor de influență a
elasticității. Cu cât un bun are mai multe substitute cu atât elasticitatea cererii funcție de preț este mai mare. De exemplu, cererea pentru pasta de dinți Colgate este elastică; insulina, pe de altă parte, nu are substituenți și va avea o cerere inelastică. Noțiunea de
substitut are două aspecte: fie sunt produse diferite ce satisfac aceeași nevoie (unt, margarină), fie este vorba de același produs realizat de firme diferite (concurente). De aceea, este foarte important ca produsul să se diferențieze pentru a avea cât mai puține
substitute, astfel încât elasticitatea să scadă. Nu este însă suficient să existe substitute pentru ca elasticitatea să fie mare. Trebuie să existe și un acces ușor și rapid la produsel e
substitute. În situația în care consumatorii nu pot să aibă acces ușor la produsele substitut ei nu pot reacționa la modificarea prețului bunului respectiv, deci cererea este inelastică sau elasticitatea este slabă.
2. timpul În general, pe termen scurt cererea este inelastică, iar pe termen lung cererea este
elastică. Cu cât consumatorul are mai mult timp la dispoziție pentru a reacționa cu atât
cererea este mai elastică. Timpul permite consumatorilor să găsească produse substitut.
3. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei
familii
Cu cât ponderea respectivă este mai ridicată, cu atât coeficientul elasticității
cererii funcție de preț este mai mare. De exemplu, cheltuielile pentru bunurile alimentare au o pondere mult ma i mare în totalul cheltuielilor persoanelor cu venituri reduse
(coeficientul elasticității cererii pentru bunurile alimentare este mai mare pentru
persoanele cu venituri mici).
4. gradul de necesitate în consum
Nivelul coeficientului elasticității cererii pentru bunurile de lux (superioare/mai
puțin urgente), în funcție de prețul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile
31
de strictă necesitate. De regulă, bunurile de lux au o cerere elastică, iar cererea pentru
bunurile vitale este inelastică.
5. gradul de saturare al pieței
Când piața unui bun este saturată cererea este inelastică. Este inutil să se reducă
prețul pentru a stimula cererea. Din contră, pentru o piață care nu a ajuns la saturare cererea este elastică.
Întrebări și probleme:
♦ Într-o perioadă de doi ani, prețul televizoarelor a crescut cu 5 procente în
timp ce prețul celorlalte bunuri au crescut cu 12 procente. În aceeași perioadă au fost vândute mai multe televizoare. Această situație vine să întărească sau să contrazică legea cereri i?
SOLUȚIE:
Prețul relativ al televizorului a coborât pe o perioadă de 2 ani (cu 7 procente) și mai multe televizoare au fost cerute. Acest lucru susține legea cererii.
♦ De ce un producător, pentru a -și maximiza profitul, întotdeuna va crește
prețul în condițiile unei cereri inelastice?
♦ Care dintre factorii de mai jos determină creșterea sau scăderea cantității
cerute la același nivel al prețului?
a) posibilitățile de stocare a bunurilor;
b) preferințele cumpărătorilor;
c) costul producției;
d) factori demo grafici;
e) previziunile privind evoluția pieței.
♦ Crește sau scade?
Prețul pentru un bun crește când cererea ……..
Pentru bunurile inferioare, când venitul scade, cantitatea cerută ……….
În condițiile unei cereri elastice, când prețul crește, venitul total ……….
♦ Presupunem următoarea ecuație a cererii P = a – bQ. Prin calcule aflați
punctul de elasticitate unitară.
Bibliografie:
Niță Dobrotă, „Economie politică”, Ed. Economică, București, 1997 Arthur Thompson, „Economics of the Firm”, Th eory and Practice, Fifth Edition, 1989
Robert H. Frank, „Microeconomics and behavior”, Second Edition, McGraw -Hill, 1994
Gilbert Abraham -Frois, „Economia politică”, Ed. Humanitas, 1998
Paul Heyne, „Modul economic de gândire”, Ed. Didactică și Pedagogică, B ucurești, 1991
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, „Economie politică”, Ed. Teora, 2000 Geoffrey Whitehead, „Economia”, Ed. Sedona, Timișoara, 1997
32
Cap. 3 OFERTA
Obiective:
Prezentarea noțiunilor generale despre ofertă și legea ofertei.
Prezentarea grafică a ofertei și noțiunii de elasticitate a ofertei.
Prezentarea funcției ofertei și a factorilor care o influențează.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice ofertei și
elasticității acesteia.
Propunerea spre rezolvare a mai multor exerciții particularizate ofertei, întrebări și
probleme.
Prezentarea unei bibliografii selective, individualizate pentru acest capitol.
Rezumat:
Acest al treilea capitol tratează cererea de produse și servicii ce nu reprezintă
numai atributul în exclusivitate al consumului, ci ea poate fi influențată de firme în
limite decente și raționale spre un beneficiu al consumatorilor și spre cel al
firmei.După o definire a ofertei și a legii ofertei este realizată o reprezentarea
grafică și sunt prezen tați factorii ofertei, care determină modificarea ofertei pe piața
unui bun. În cotinuare sunt descrise excepțiile care nu verifică legea generală a
ofertei, așa numitele „paradoxuri” ce poartă numele economiștilor ce le- au
descoperit King și Rugină. În ul tima parte a acestui capitol este tratată elasticitatea
ofertei și factorii care determină această elasticitate a ofertei funcție de preț. La fel
ca și în cazul cererii problematica ofertei și cunoașterea ei în general și a elasticității
ofertei în special poate fi un element definitoriu pentru un management de succes al
unei companii.
Cuvinte cheie:
♦ oferta
♦ legea ofertei
♦ modificarea cantității oferite
♦ modificarea ofertei
♦ condițiile sau factorii ofertei
♦ elasticitatea ofertei
♦ echilibrul pieței
♦ surplus sau penurie de produse
33
3.1. Oferta – definiție, factori de influență
Activitatea de producție are ca finalitate satisfacerea nevoii de consum. Ori,
managementului de firmă îi revine ca segment primordial tocmai depistarea posibilităților de vânzare în legătură directă cu cererea care se manifestă pe piață. În capitolul anterior am analizat cererea, care reprezintă doar o latură a forțelor pieței, cealaltă latură este oferta.
Raporturile de cauzalitate dintre modificarea prețului și cantitatea oferită
constituie conținutul legii generale a ofertei . Corespunzător acestei legi:
a) creșterea prețului determină creșterea cantității oferite, caeteris paribus;
b) reducerea prețului determină reducerea cantității oferite, caeteris
paribus.
Prin urmare, curba cererii are o formă crescătoare. Producătorii sunt dispuși să
producă mai mult la prețuri mai mari decât la prețuri mai mici.
Oferta, ca și cererea, poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei ramuri, a
unei firme și ca ofertă totală de piață.
Curba ofertei unui producător evidențiază cantitatea de bunuri pe care un agent
economic este dispus să o ofere într -o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri ale
prețurilor, caeteris paribus. Cu alte cuvinte, ea arată care este prețul la care ofertantul este
dispus să vândă diferite cantități dintr -un bun oarecare, într -un interval de timp. Similar,
curba ofertei pentru întreaga piață sintetizează cantitățile totale dintr -un bun pe care toți
producătorii din piața respectivă sunt dispuși să le producă la niveluri a lternative ale
prețului, caeteris paribus. Când reprezentăm grafic curba ofertei, menținem toate elementele constante, cu excepția prețului produsului respectiv.
Forma curbei arată clar că, dacă prețul bunurilor crește, ofertanții sunt dispuși să
aducă mai multe bunuri pe piață și invers, dacă prețul scade, ofertanții sunt dispuși să aducă mai puține bunuri pe piață. Deplasarea de -a lungul curbei ofertei (de exempl u, din
punctul A în punctul B) se numește modificarea cantității oferite (Figura 1). Deci, o Figura 1. Curba ofertei Figura 2. Deplasarea cu rbei ofertei
P P O 1
B
O 0
A O 2
0 Q 0 Q
34
modificare a prețului bunului determină o modificare a cantității oferite și nu a ofertei,
caeteris paribus.
Economiștii recunosc că există și alte variabile (în afara prețului bunului) care
influențează oferta pentru un anumit produs. Toate aceste „alte variabile” poată denumirea de factori care determină oferta. În situația în care unul din acești factori (oricare alt factor în afară de preț) se modifică are loc o modificare a ofertei (întreaga
curbă a ofertei se deplasează, Figura 2). O deplasare spre dreapta semnifică o creștere a
ofertei, de la O
0la O2(la același nivel de preț ofertanții sunt dispuși să ofere mai mult),
iar o deplasare spre stânga semnifică o scădere a ofertei, de la O0la O1(la același nivel
de preț ofertanții sunt dispuși să ofere mai puțin).
Prin urmare, oferta reprezintă cantitățile dintr- un anumit bun pe car e
producătorii sunt dispuși să le ofere spre vânzare într- o anumită perioadă de timp,
la diverse niveluri ale prețului. Deci, oferta este formată din toate perechile preț –
cantitate oferită (P, Q).
Curba ofertei reprezintă expresia grafică a relației existente între cantitatea oferită
dintr -un bun, într -o anumită perioadă de timp și prețul bunului respectiv. Desigur,
cantitatea oferită depinde și de alți factori ca, de exemplu, costul de producție, prețul altor
bunuri, prețul factorilor, tehnologia, numărul de ofertanți, perspectivele pieței,
evenimentele social -politice și naturale. Acești factori determină modificarea cantității
oferite la același nivel al prețului, deplasând curba ofertei, și poartă denumirea de condițiile sau factorii ofertei .
1) Costul de producție. Între nivelul costului și cantitatea oferită există
o relație negativă. Când costurile de producție sunt mai mici decât prețul de piață
al unui bun, atunci pentru producători este profitabil să ofere o cantitate mai mare din bunul respectiv. Când costurile de producție sunt mai mari decât prețul pieței,
firmele produc o cantitate mai mică, se orientează spre producția altor bunuri, sau,
pur și simplu, își încetează activitatea. Sau, în general, cu cât profitul unitar este
mai mare (diferența între preț și cost) cu atât producătorii sunt stimulați să
producă mai mult pentru a câștiga profituri mai mari, și invers.
2) Prețul factorilor de producție. Prețurile factorilor de producție –
muncă, energie, utilaje etc. – au o mare influență asupra costurilor, în condițiile în
care producția se menține la un anumit nivel. Dacă prețul factorilor de producție
scade, ofertanții vor produce mai multe bunuri, c urba ofertei pentru produsul
respectiv înregistrând o deplasare spre dreapta. Invers, dacă prețul unuia sau mai
multor factori de producție crește, atunci va spori costul de producție și ofertantul
nu va fi dispus să producă cantități mari din produsul res pectiv. În consecință,
curba ofertei se va deplasa spre stânga. De exemplu, creșterea bruscă a prețului
petrolului în anii 70 i -a determinat pe furnizorii de energie să majoreze prețurile,
fapt ce a contribuit la creșterea costurilor de producție și la reducerea ofertei.
3) Tehnologia. Introducerea în procesele productive a unor tehnologii
moderne are ca efect creșterea productivității muncii și, implicit, diminuarea
costului producției. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre dreapta, deoarece
produc ătorii au posibilitatea să producă mai multe bunuri. Dacă se înregistrează o
scădere a productivității muncii, aceasta va antrena o creștere a costurilor, și
evident efectul asupra ofertei de bunuri va fi negativ.
35
4) Substituibilitatea producției . Când prețul unui produs substituibil
crește, oferta unui alt produs substituibil scade. Acesta este cazul firmelor ce
dispun de tehnologii ce pot fi folosite pentru a produce bunuri diferite, sau atunci când procesul tehnologic poate fi adaptat rapid să producă un a lt bun. De
exemplu, firmele constructoare de autoturisme produc mai multe modele în aceeași fabrică. Dacă se observă o creștere a cererii pentru unul din modele – ceea
ce duce la majorarea prețului acestuia – atunci se vor folosi pentru fabricarea
modelului respectiv mai multe linii de asamblare, iar oferta celorlalte modele va scădea. Totodată, din producția unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare din a căror vânzare se pot obține venituri cu o pondere importantă în veniturile totale ale firmei.
5) Numărul de ofertanți . Curba ofertei totale, care cuprinde toți
producătorii ce realizează același produs, se va deplasa spre dreapta (oferta crește) dacă în industria respectivă vor intra noi firme, și invers.
6) Taxele și subvențiile. Maj orarea taxelor are ca efect reducerea ofertei,
deoarece pentru a oferi aceeași cantitate de bunuri (ca înainte de aplicarea unei taxe noi), ofertantul trebuie să obțină de la cumpărător o sumă mai mare (corespunzător taxei). Acordarea unor subvenții bugeta re producătorilor conduce
la sporirea ofertei, celelalte condiții rămânând neschimbate, întrucât la același preț de piață cantitatea oferită este mai mare, producătorii primind în plus și subvenția, sau aceeași cantitate poate fi oferită la un preț mai mic deoarece diferența de preț
este subvenționată.
7) Perspectivele pieței sau previziunile privind evoluția prețului:
așteptarea unui preț mare în viitor are ca efect reducerea ofertei prezente; previziunea unor scăderi de preț în viitor, dimpotrivă, va duce la creșterea ofertei
prezente. “A produce și a vinde în prezent” și “a produce și a vinde în viitor” sunt
substitute în producție.
8) Evenimentele social -politice și naturale. Producția oricărui bun
presupune anumite condiții social -politice și naturale. Cadrul social -politic și
juridic prezintă o importanță deosebită pentru asigurarea oricărei activități economice. În unele domenii de activitate (agricultură, construcții, industria minieră etc.) importante sunt și condițiile naturale. În condiții social- politic e și
naturale favorabile, ceilalți factori rămânând neschimbați, oferta crește, iar o înrăutățire a unora sau altora din aceste condiții va determina o reducere a ofertei.
9) Alți factori. Orice variabile care afectează disponibilitatea
producătorului de a of eri un anumit bun, este un potențial factor de influență a
ofertei.
Există deci, pe de o parte prețul bunului care determină cantitatea oferită și deci o
deplasare de- a lungul curbei ofertei, și pe de altă parte toți ceilalți factori analizați mai sus
care determină oferta, adică deplasează întreaga curbă a ofertei. Toate aceste elemente se
reflectă în funcția ofertei. Funcția ofertei pentru un bun X descrie cât va fi oferit din X
(Q
X) la niveluri diferite ale prețului bunului X (PX) și la niveluri diferite ale tuturor
celorlalți factori:
) min det ,( ofertaa er care factoriiPf QX X=
36
Paradoxul King
Acest paradox surpride comportamentul producătorilor agricoli mici și mijlocii
care angajeajă credite pe scară largă. Aceste credite sunt menite să -i sprijine în
organizarea și realizarea producției agricole. Factorul ce determină apariția acestui paradox îl reprezintă scăderea prețului la produsele agricole. Acest fenomen nedorit de producători și faptul că ei au de returnat creditele băncilo r de unde s -au împrumutat, toate
acestea conduc la o extindere a ofertei pentru a se recupera sumele necesare rambursării creditului. În acest caz oferta este reprezentată de o curbă cu pantă negativă.
Paradoxul Rugină
Un alt paradox evidențiat de emeritul profesor Anghel Rugină se petrece cu oferta
dintr -o economie grav dezechilibrată, cu o pronunțată inflație pe termen lung. În aceste
economii oferta ia forma unei curbe frânte sau anormale. De la un anumit nivel creșterea prețurilor nu mai aduce o creștere a cantității oferite, deoarece întreprinzătorii preferă să
stocheze produsul în așteptarea unor prețuri mai favorabile în perspectiva unor creșteri semnificative ale prețului.
3.2. Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei pune în evidență gradul modificării ofertei în funcție de
schimbarea prețului sau a oricăreia din condițiile ofertei. Elasticitatea poate f i determinată
cu ajutorul coeficientului elasticității ofertei.
Acest coeficient se determină ca raport între modificarea relativă a cantității
oferite și modificarea relativă a unui factor.
preț
cantitate
37
Elasticitatea ofertei în funcție de preț
Coeficientul de elasticitate a ofertei funcție de preț se determină prin raportarea
modificării relative a cantităților oferite la modificarea relativă a prețului de vânzare.
00
0 0 QP
PQ
PP
QQEop ∗∆∆=∆÷∆= sau PQEop%%
∆∆=
În funcție de nivelul coeficientului, formele ofe rtei se prezintă astfel:
a) oferta elastică, când 1>Eop , adică la o modificare a prețului cu un
procent, cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare;
b) oferta inelastică, când 1<Eop , adică procentul modificării ofertei
este mai mic decât procentul modificării prețului;
c) oferta cu elasticitate unitară, când 1=Eop , adică la o modificare a
prețului cu un procent, cantitatea oferită se modifică cu același procent;
d) oferta perfect elastică, când ∞→Eop , la un preț dat oferta poate să
crească la infinit (caz ipotetic)
e) oferta perfect inelastică, când 0=Eop , la orice modificare a
prețului oferta nu se modifică.
Panta ofertei se calculează ca raport între P∆ și Q∆; prin urmare coeficientul
elasticității ofertei funcție de preț are forma: QP
ofertei pantaEop ⋅ =1.
Deci, nu există identitate între panta ofertei și elasticitate. În situația în care curba
ofertei este liniară, panta este cons tantă, iar elasticitatea variază în funcție de raportul
QP
corespunzător fiecărui punct de pe curba ofertei. În fapt, pentru o funcție liniară a ofertei,
oferta este elastică la prețuri mari și inelastică la prețuri mici. Deci, elasticitatea variază direct proporțional cu prețul.
În cazul în care variația prețului este foarte mică, tinde spre 0, avem
PQ
PQ
P ∂∂=∆∆
→∆lim
0, adică derivata parțială a lui Q în funcție de P. Deci, QP
PQEop ⋅∂∂= .
Factorii care determină elasticit atea ofertei:
Elasticitatea ofertei prezintă o importanță deosebită în procesul decizional,
deoarece în funcție de evoluția prețului de pe piața fiecărui bun, veniturile încasate
depind atât de elasticitatea cererii, cât și de posibilitățile de adaptare a ofertei la această
evoluție. Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, cum ar fi:
1. costul producției : când se înregistrează o creștere a
costului elasticitatea ofertei scade, iar atunci când costul scade are loc o creștere a elasticității ofertei;
2. posibilitățile de stocare a bunurilor și costurile aferente
acesteia . Dacă bunurile pot fi depozitate și păstrate o perioadă de timp,
elasticitatea ofertei acestora în funcție de preț crește și invers, în cazul în
38
care posibilitățile de stocar e sunt reduse sau lipsesc. Cheltuielile aferente
stocării și păstrării (cheltuieli de depozitare, chirii, salarii, cheltuieli legate
de pierderea – prin depreciere sau schimbare a modei – nivelului calitativ
al bunurilor stocate, etc.) se adaugă la costul produsului, astfel încât costul
total se mărește și deci elasticitatea ofertei se reduce.
3. perioada de timp de la modificarea prețului . Dacă prețul
de pe piața bunului x se majorează, iar celelalte condiții ale ofertei rămân constante, forma elasticității o fertei depinde de durata perioadei de timp
care a trecut de la modificarea prețului. În acest sens distingem trei perioade de timp: a) perioada pieței; b) o perioadă scurtă de timp; c) o perioadă lungă de timp.
a) Perioada pieței se caracterizează printr -o durată foarte
scurtă de timp de la modificarea prețului bunului, ca urmare a creșterii cererii, perioadă în care ofertanții se găsesc în imposibilitatea sporirii producției, oferta fiind perfect inelastică.
b) Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter
inelastic. În această perioadă, în condițiile creșterii prețului bunului, ca rezultat al creșterii cererii, există posibilitatea sporirii, în anumite limite, a cantității oferite prin utilizarea unui volum mai mare de resurse d isponibile.
c) Perioada lungă de timp asigură posibilitatea unei oferte
elastice a bunului. Într -o asemenea situație producătorii pot spori
cantitatea factorilor de producție implicați în producerea bunului, printr -un proces investițional susținut, în scopul lărgirii
capacităților de producție existente sau prin intrarea de noi firme în
industria bunului respectiv, ca urmare a creșterii cererii și, în final, a prețului.
3.3. Echilibrul pieței
Prețul într -o piață concurențială este determinat prin interacțiunea tuturor
cumpărătorilor și vânzătorilor de pe piață. Deci, prețul unui bun se determină prin interacțiunea dintre curba cererii și curba ofertei de pe piața respectivă. (Figura 3)
39
Când prețul pe piață este Pi, cumpărătorii sunt dispuși să achiziționeze Qi iar
producătorii sunt dispuși să ofere Qj, ceea ce înseamnă că pe piață va fi un surplus de
produse (Qj- Qi) datorită prețului ridicat. Cantitatea ce se va tranzacționa pe piață va fi
Qi.Forțele pieței vor acționa asupra reducerii prețului pentru a spori cantitatea cerută și a
reduce cantitatea oferită.
Când prețul pe piață este Pj, situația este inversă: cumpărătorii sunt dispuși să
achiziționeze Qj, iar producătorii sunt dispuși să ofere Qi, ceea ce înseamnă că pe piață
va fi penurie de produse (Qj- Qi), datorită prețului scăzut. Cantitatea ce se va
tranzacționa p e piață va fi Qi . Forțele pieței vor acționa asupra creșterii prețului pentru
a spori cantitatea oferită și a reduce cantitatea cerută.
Astfel piața este în echilibru când prețul este Pe, corespunzător intersecției curbei
cererii și a curbei ofertei. În acest punct de echilibru,cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută (Q
e), iar cantitatea tranzacționată va fi tot Qe, cantitate ce este mai
mare decât în celelalte două cazuri anterioare (cantitatea tranzacționată era Qi). Deci, în
situația de echilibru consumatorul este în cea mai bună situație, fiind cel mai satisfăcut. P
e este un preț competitiv, astfel încât nu există nici surplus,nici penurie. Forțele pieței
sunt în echilibru în punctul E: nu există nici o tendință a prețului de a crește sau scădea.
Figura 3. Echilibrul pieței
P
C Surplus D Oferta
Pi
E
Pe
A B
Pj
Penurie
Cerere
0 Q
i Q e Q j Q
40
Studiu de caz:
Este corectă afirmația: „o recoltă bună determină reducerea veniturilor
agricultorilor.”? Argumentați.
Întrebări și probleme:
1. Răspundeți cu “ADEVĂRAT” SAU ”FALS”
a. Cantitatea cerută este diferită de cantitatea cumpărată?
b. Cantitatea oferită este egală cu cantitatea vândută?
c. Există o diferență între raritate și lipsă?
d. Poate exista un sur plus a unui bun rar ?
e. Cererea poate să se schimbe când prețul se schimbă?
f. Când există o penurie pe piață, prețul respectivului bun nu se va schimba?
g. Un individ cumpără mai mult dintr -un bun când prețul acestuia scade ?
h. Într-un grafic cerere- ofertă, cantitatea care va fi cumpărată și cea care va fi
vânduta la același preț se află la intersecția curbelor cererii cu oferta?
SOLUȚIE:
a) ADEVĂRAT
b) FALS
c) ADEVĂRAT
d) ADEVĂRAT
e) ADEVĂRAT
f) FALS
g) ADEVĂRAT
h) ADEVĂRAT
2. Tabelul de mai jos arată costul cererii și al oferte i de haine în orașul Sibiu.
a) Care este prețul de echilibru al hainelor? Se înregistrează un surplus sau
un deficit de haine?
b) La ce preț vor fi majoritatea hainelor vândute?
c) La un preț de 40 lei noi pe piața hainelor din Sibiu câte haine vor fi
vândute și cumpărate?Există vreun deficit sau surplus de haine?
41
d) Dar dacă pe piață prețul ar fi forțat să atingă 80 lei noi . Câte haine vor fi
vândute și câte cumpărate? Există un deficit sau surplus de haine în acest
caz?
Preț/bucată
(lei noi ) Cantitatea cerută de
haine Cantitatea oferită de
haine
80 lei noi
70 lei noi
60 lei noi
50 lei noi
40 lei noi 50
60 70 80
90 110
90 70 50
30
SOLUȚIE :
a. 60 lei noi . La prețul de echilibru, nu se va înregistra nici o lipsă nici un
surplus de haine . Cumpărătorii vor dori să achiziționeze 70 de unități, iar producătorii
doresc să vândă 70 de unități. Cumpărătorii și producătorii primesc ce doresc.
b. la prețul de 60 lei noi . Cumpărătorii vor cumpăra mai puțin la un preț mai
mare. Producătorii vor vinde mai puțin la un preț mai mic. Prețul de clarificare a pieței va
maximiza schimbul.
c. 30 de jachete vor fi cumpărate și vândute. Cumpărătorii vor să cumpere 90 de
jachete, dar producătorii vor să vândă doar 30. Schimbul are loc la cel mai mic dintre cele
2 numere. Deci va apăr ea un surplus de 60 de jachete dorite a fi cumpărate la acest preț
(90-30).
d. 50 de jachete vor fi cumpărate și vândute. Cumpărătorii vor să cumpere 50 de
jachete, pe când producătorii vor să vândă 110. Schimbul are loc la cel mai mic dintre cele 2 numere. Deci va apărea un surplus de 60 de jachete ce vor să fie vândute (110- 50).
3. Este următoarea afirmație corectă? “Prețul caselor este atât de ridicat încât
e x i s t ă u n d e f i c i t d e o f e r t ă . N u t o a t ă l u m e a c a r e î ș i d o r e ș t e o c a s ă v a f i î n s t a r e s ă -și
cumpere una”.
SOLUȚIE:
Afirmația generalizată este incorectă. La un preț de echilibru, nu va exista o lipsă
din moment ce toți cumpărătorii ce vor case la prețul predominant (fie el și unul ridicat)
le vor primi până ce piața imobiliară atinge un alt preț de echi libru.
4. Fixarea forțată a prețului sub prețul de echilibru poate rezulta într -o lungă
linie de așteptare încât prețul efectiv al bunului rămâne la fel sau eventual crește. De exemplu, într -un campus universitar, costul de oportunitate pentru o oră de aș teptare în
conformitate cu prețul este de 10 lei noi pe oră pentru toți studenții. Universitatea alocă 1000 de locuri la un meci pentru studenți. Dacă se vând pe o piață concurențială, prețul de echilibru va fi 40 lei noi. Oricum, Universitatea oferă bile te gratuite și marcate astfel
încât să nu poată fi revândute (acest rezultat este de fapt un preț efectiv de 0 lei noi).Colegiul împarte biletele, și fiecare persoană așteaptă în linie. Pentru cât timp va exista linia de așteptare și câte ore vor fi nevoiț i oamenii să aștepte în linie dacă cel care
cere cel de -al 1000- lea loc “plătește” în timp beneficiul lor pentru un loc la joc?
42
SOLUȚIE:
Din moment ce prețul de echilibru este de 40 lei noi, cumpărătorul celui de -al
1000- lea bilet îl consideră la prețul de 40 lei noi și este de acord să aștepte 4 ore la coadă
pentru el (plătind de fapt 40 lei noi cât costă). Deci 1000 de persoane vor trebui să aștepte
la coadă 4 ore sau mai mult.
5. Cum aștepți ca un salariu minim (care este deasupra salariului reglat de piață)
să afecteze condițiile de lucru și pregătirea suplimentara a angajaților?
SOLUȚIE:
Un salariul minim împiedică angajatorii să ofere salarii mai mici iar restul să -l
compensez e cu antrenamente și condiții bune de lucru, în consecință, angajatorii, obligați
să plătească un salar minim mai mare decât ar plăti ei, vor renunța la antrenamente (prin
angajarea de personal cu experiență) și vor fi mai puțin interesați de condițiile de muncă.
Un studiu a arătat că salariu minim de fapt a făcut ca lucrătorii să piardă mai mult, cu antrenamentul și condițiile de muncă, decât au câștigat cu salarii mai mari.
6. Există 100 de doritori, și fiecare ar plăti 1000 lei noi pentru un bun
(presu punând că nimănui nu- i trebuie un al doilea bun la fel). Sunt 200 de vânzători: 150
dintre ei pot produce și vinde o cerere la 50 lei noi pe unitate, iar celelalte 50 la 100 lei noi. Care va fi prețul pieței pentru un doritor?Care este efectul?
SOLUȚIE:
Prețul pieței este de 50 lei noi. La prețuri mai mari, vor fi producători care nu
vor avea cerere și vor coborî prețul. La 50 lei noi, nu se mai fac reduceri de preț. Acest
rezultat conduce spre eficiență, deoarece acei producători cu cel mai mic preț ,au să fie și
cei care își vor vinde produsele.
7. Presupunem că angajaților nu le place sa angajezi muncitori necalificat și să
sufere o pierdere în ceea ce privește satisfacția personală echivalentă cu 50є pe oră pentru fiecare oră pe care ei angajează un m uncitor necalificat. Cum poate un muncitor
necalificat să dețină o slujbă la un patron? în acest caz, care ar fi efectul ca un salar minim prin lege să crească cu 50є la unui salariul de muncitor necalificat?
SOLUȚIE:
Muncitorii necalificați pot să se angajeze dacă muncesc cu 50є mai puțin pe oră
decât ceilalți lucrători. Acest lucru va compensa lucrătorii care dezagrează lucrătorii
necalificați. Un salar minim ce previne lucrătorii necalificați să accepte salarii mai mici pentru a lucra, va reduce șans ele lor de angajare.
8. Când prețul schiurilor va crește, ce se va întâmpla cu cererea pentru clăpari?
SOLUȚIE : Schiurile și clăparii sunt bunuri complementare ceea ce conduce la o
scădere a cererii și pentru clăpari.
43
9. Dacă cererea globală pentru gr âu crește și în același timp fermierii găsesc o
metodă mai ieftină de creștere a grâului, ce se va întâmpla cu prețurile grâului, dar cu
producția?
SOLUȚIE :
Producția de grâu va crește, dar efectul asupra prețului nu va putea fi
previzionat.
10. În anii 1990 prețul noilor case (ajustate la inflație) a crescut și de asemenea
și cantitatea construită. Dacă numai una din curbe s -a deplasat pentru a cauza acest
rezultat,care este ea atunci :cererea sau oferta ?
Cum s -a modificat și ce motive ar fi putut cauza această modificare ?
SOLUȚIE:
Când prețul și cantitatea s -au schimbat în aceeași direcție, aceasta s -a datorat
modificării curbei cererii care s -a mișcat de- a lungul curbei ofertei. Acest fenomen s -a
petrecut datorită creșterii cererii ce a cond us la creșterea prețului și cantității. Cel mai
probabil aceasta s -a datorat creșterii în venituri ale populației pe fondul unei creșteri
economice.
11. Cum se modifică veniturile totale când oferta crește în condițiile cererii
pentru bunurile de strictă neces itate?
12. Explicați influența factorului timp în modificarea elasticității ofertei.
13. Alegeți varianta corectă:
a. dacă oferta crește și cererea scade, prețul de
echilibru va crește;
b. o perioadă scurtă de timp de la modificarea prețului
bunului A, imprimă ofertei un caracter inelastic.
c. O creștere în ofertă va determina creșterea cantității
de echilibru, numai în cazul în care cererea nu este inelastică.
14. Fie funcția cererii de forma: P = 12 – 2Q, iar funcția ofertei de forma: P =
4Q. Cum va fi afectat prețu l și cantitatea de echilibru, dacă se impune o taxă de 6 u.m.,
asupra fiecărei unități produse?
Bibliografie
Niță Dobrotă, „Economie politică”, Ed. Economică, București, 1997 Arthur Thompson, „Economics of the Firm”, Theory and Practice, Fifth Edition, 1989 Robert H. Frank, „Microeconomics and behavior”, Second Edition, McGraw -Hill, 1994
Gilbert Abraham -Frois, „Economia politică”, Ed. Humanitas, 1998
Paul Heyne, „Modul economic de gândire”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1991
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, „Economie politică”, Ed. Teora, 2000 Geoffrey Whitehead, „Economia”, Ed. Sedona, Timișoara, 1997
44
Cap. 4 COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
Obiective:
Prezentarea noțiunilor despre utilitate și sensul general al acesteia.
Prezentarea grafică a utilității și modalității de abordare cardinală și ordinală.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice utilității.
Propunerea spre rezolvare a mai multor exerciții particularizate utilității, întrebări
și probleme.
Prezen tarea unei bibliografii selective, individualizate pentru acest capitol.
Rezumat:
Conform unui principiu fundamental al scolii neoclasice: „Orice om caută plăcerea
și evită osteneala. Visează în toate împrejurările să obțină maximum uneia cu mimimum altei a”. Sensul general al utilității constă în capacitatea unui bun
economic de a satisface o nevoie. Fiecare individ apreciază mărimea utilității în funcție de nevoile sale, de intensitatea trebuințelor. Consumatorul este pus astfel în fața unor alegeri, pe c are noi încercăm în acest capitol să le cuantificăm. În acest
sens vă veți întâlnii cu o abordare cardinală și ordinală a utilității. În continuare
întâlnim conturată noțiunea de curbă de indiferență, rată marginală de substituție și constrîngerea bugetară .
Cuvinte cheie:
♦ utilitate economică
♦ utilitate totală
♦ utilitate marginală
♦ măsurare cardinală și ordinală a utilității
♦ legea utilității marginale descrescânde
♦ echilibrul consumatorului
♦ program de consum
♦ curbe de indiferență
♦ rata marginală de substituție
♦ constrângerea bugetară
♦ curba preț – consum
♦ curba venit – consum
45
Orice individ consumator se confruntă cu problema alegerii. El se află în situația
de a alege acea combinație de bunuri de consum care răspunde cel mai bine multiplelor
sale nevoi, însă în condiții restrictive. Conceptul care exprimă capacitatea de a se crea
satisfacție prin folosirea bunurilor este cel de utilitate economică iar, în condițiile economiei de piață, principiul maximizării satisfacției consumatorului se transformă în principiu al maximizării utilității.
Sensul general al utilității constă în capacitatea unui bun economic de a satisface
o nevoie. Utilitatea economică se măsoară prin intensitatea nevoii. Fiecare individ apreciază mărimea utilității în funcție de nevoile sale, de intensitatea trebuințelor.
Utilitatea economică măsoară satisfacția, plăcerea pe care o resimte un individ prin
consumul unei cantități determinate dintr -un bun economic. Utilitatea în sens economic
are un caracter subiectiv în măsura în care stă în puterea individului să aprecieze dacă un bun oarecare este util și cât de mare este utilitatea sa. Nu există un sistem de criterii obiective determinate de apreciere a utilității sau nonutilității unui bun. Fiecare bun poate cunoaște grade diferite de utilitate pentru un individ. În plus, persoane diferite pot
cumpăra același produs pentru diferite motive și utilizări. Utilitatea unui bun poate varia în spațiu și timp.
4.1. Concepția clasică și neoclasică de abordare a utilității economice.
Problemele utilității economice au făcut obiectul unor ample analize cu precădere
din partea economiștilor din secolul XIX: S. Jevons, C. Menger, L. Walras, iar apoi E. von Wieser, E. von Bohm -Bawerk, V. Pareto, Ph. Wicksteed, F.Z. Edgeworth, A.
Marshall, J. Bates Clark. Ini țial, adepții școlii clasice porneau de la bunurile existente și
proprietățile lor și operau cu mărimi cardinale pentru măsurarea utilității. Potrivit concepției clasice, bunurile identice au pentru persoane diferite aceeași utilitate
economică, în măsura în care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de
cantitatea consumată și de sacrificiul făcut pentru obținerea lor, astfel încât unitățile
nx xx ,….,,2 1 dintr -un bun omogen au utilitățile individuale nu uu ,…..,,2 1 egale între ele,
utilitatea totală a întregii cantități fiind un∗.
Utilitatea, în sensul economiștilor clasici, acea însușire a unui produs de a
satisface o trebuință umană, este părăsită ca noțiune generală de către neoclasici. “Orice om caută plăcerea și evită osteneala. Visează în toate împrejurările să obțină maximum uneia cu mimimum alteia” – iată un principiu fundamental al școlii neoclasice. Se
subliniază că utilitatea fiecărei unități dintr -un bun depinde de necesitatea “actuală și
imediată” pe care trebuie s -o satisfacă unitatea respectivă din acel bun. Un individ, pe
măsură ce consumă dintr -un bun, are o satisfacție, produsă de creșterea consumului, tot
mai mică, aceasta putând căpăta chiar valori negative. Există întotdeuna o unitate dintr -un
stoc de bunuri (o cantitate limitată de bunuri) care este ultima și care satisface nevoia cea
mai puțin importantă, acută. Utilitatea ultimei unități din stoc este utilitatea marginală.
Care utilitate conferă unui bun valoare? Utilitatea cărei unități determină valoarea
bunului? Unitățile dintr -un stoc de bunuri aflat la dispoziția subiectului economic nu sunt
acreditate cu aceași mărime de utilitate, utilitatea individuală este diferită (descrescătoare). Dintre utilitățile individuale ale u nui bun, valoarea utilității este dată de
valoarea marginală a acesteia, datorită faptului că cel ce înstrăinează un bun (o cantitate) înstrăinează unitățile sau dozele cu utilitatea cea mai mică (utilitatea marginală).
46
4.2. Abordarea cardinală a utilităț ii. Echilibrul consumatorului
4.2.1. Utilitatea totală, utilitatea marginală. Legea utilității marginale descrescânde
Utilitatea economică reprezintă nivelul de satisfacție pe care un individ îl obține
din consumul unui bun sau desfășurarea unei activități. Utilitatea totală a unui bun x,
măsoară satisfacția globală pe care individul o obține prin consumarea unei anumite cantități din acest bun. Funcția utilității totale este de forma: U=f(x), ce reflectă relația cantitativă dintre satisfacția obținută și cantitatea consumată din bunul x.
Utilitatea marginală măsoară satisfacția obținută (modificarea utilității totale)
prin consumul unei cantități suplimentare dintr -un anumit bun:
QUtUmg∆∆= .
De exemplu, utilitatea marginală asociată cu creșterea consumului de la 0 la 10
unități poate să fie 9, de la 10 la 20 unități poate să fie 7, iar de la 20 la 30 unități poate să fie 5. Aceste valori sunt în concordanță cu principiul utilității marginale descrescânde: pe măsură ce se consumă dintr -un bun, satisfacția resimțită tinde să scadă. Să considerăm de
exemplu, consumul de biscuiți: utilitatea marginală scade după pr imul sau al doilea
pachet și poate să devină negativă după al treilea pachet de biscuiți.
Pentru a studia evoluția utilității totale și a utilității marginale considerăm datele
următoare, reprezentate apoi în grafic:
Cantit ate
consumată
(Q) Ut Umg
0 0 –
1 6 6
2 11 5
3 14 3
4 15 1
5 15 0
6 14 -1
Din grafic se observă că utilitatea marginală scade și devine 0 pentru același nivel
al consumului pentru care utilitatea totală este maximă. Punctul în care utilitatea
marginală are valoarea 0 se numește prag de saturație . După acest punct, respectiv
pentru valori negative ale utilității marginale, ne confruntăm cu zona de insatisfacție
(consumul unei unități suplimentare dintr -un anumit bun nu mai provoacă nici o plăcere,
satisfacție). Trebuie să știm ce se întâmplă cu utilitatea marginală când
Q∆devine din ce
Q Umg Ut
Umg
Prag de saturatie
47
în ce mai mic, tinde spre 0. Atunci, dQdUtUmg= (în termenii calculului diferențial,
utilitatea marginală este prima derivată a funcției utilității totale).Când utilitatea totală
este la cel mai înalt punct, panta utilității totale este 0 (pentru că tangenta la graficul
funcției utilității totale în acest punct este orizontală).
Observații la grafic :
1) când 0> Umg , utilitatea totală crește, dar cu o rată descrescătoare;
2) utilitatea totală este maximă, când 0= Umg ;
3) când 0< Umg , 0>Ut dar înregistrează o scădere;
4) suma utilităților marginale reprezintă utilitatea totală.
Aprecierea utilității are un caracter eminamente subiectiv , ea fiind diferită de la
un individ la altul. În plus, același individ apreciază că unități din același bun au utilitate
economică diferită în funcție de cantitatea și momentul când acestea îi sunt disponibile. Intensitatea unei plăceri (nevoi) descrește progresiv până la saturare, pe măsură ce
respectiva nevoie este satisfăcută continuu și neîntrerupt. Deci unitățile
nx xx ,…..,,2 1 din
bunul x au utilitățile individuale nu uu ,…..,,2 1 diferite, pozitive, dar descrescânde.
Acesta este principiul intensității descrescânde a nevoilor , formulat de Heinrich
Gossen în 1843, generalizat sub forma utilității marginale descrescânde : când cantitatea
consumată dintr -un bun crește, utilitatea suplimentară (marginală) scade până la 0,
corespunzător pragului de saturație (sațietate).
4.2.2 Echilibrul consumatorului – maximizarea utilității
Consumatorul rațional, în scopul satisfacerii numeroaselor sale nevoi, va alege
acele combinații de bunuri care- i pot oferi satisfacția maximă, bineînțeles în co ndițiile
dispunerii de o sumă dată, venitul său. Utilitatea maximă obținută prin cheltuirea sumei de care dispune se va atinge atunci când utilitatea marginală a unei unități monetare cheltuite pentru procurarea bunului x devine egală cu utilitatea margina lă a unei unități
monetare cheltuite pentru obținerea bunului y. Deci structura bunurilor cumpărate este optimă atunci când utilitatea marginală pe unitate monetare cheltuită este aceeași pentru toate bunurile cumpărate. Aceasta se calculează raportând uti litatea marginală la prețul
bunului. Condiția de echilibru a consumatorului devine:
yy
xx
PUmg
PUmg= , unde y xUmg Umg , reprezintă utilitatea marginală a lui x,
respectiv y, iar y xPP, reprezintă prețurile unitare ale bunuri lor x, respectiv y.
Când utilitățile marginale ale unității monetare cheltuite pentru diferite bunuri
sunt diferite, satisfacția totală poate fi mărită, diminuând achiziționarea bunurilor unde satisfacția obținută este mai mică și mărind cheltuielile cu ac hiziționarea bunurilor unde
satisfacția obținută este mai mare.
În concluzie, pentru a maximiza satisfacția, consumatorii trebuie să obțină o
cantitate echivalentă de satisfacție de la ultimul leu alocat pentru fiecare dintre bunurile pe care ei le aleg să le cumpere. Unii consumatori, probabil, reușesc în obținerea
satisfacției maxime în condițiile venitului dat de care dispun. Tradițiile, obiceiurile, imperfecta cunoaștere a prețurilor produselor și a calității acestora, dorința de varietate,
48
presiunile e xercitate de timp, puterea persuasivă a publicității determină consumatorii să
cumpere bunuri de care nu pot fi în totalitate satisfăcuți.
Abordarea cardinală a utilității, în ciuda soluțiilor viabile aduse în rezolvarea
problemei valorii, are o limită și anume faptul că indivizii sunt capabili să -și ierarhizeze
bunurile de care au nevoie în ordinea preferințelor lor, fără a atribui însă fiecăreia un indice cantitativ. Acest lucru este reflectat în continuare de măsurarea ordinală a utilității.
4.3. Abord area ordinală a utilității
Dat fiind numărul mare de bunuri și servicii pe care economia le pune la
dispoziție și dată fiind diversitatea de gusturi, cum putem descrie preferințele consumatorului într -o formă coerentă? O modalitate constă în a analiza pr eferințele
(alegerile) în termenii comparațiilor între coșurile bunurilor de consum. Teoria alegerii, a comportamentului rațional al consumatorului pornește de la următoarele axiome:
a) axioma comparației sau a ordinii complete : consumatorul poate compara
și ordona toate programele de consum. Astfel, între programul A și B, el îl poate
prefera pe A, îl poate prefera pe B sau poate fi indiferent între cele două.
b) axioma tranzitivității: dacă un consumator preferă varianta A variantei B,
iar varianta B este preferată variantei C, atunci A este preferată variantei C.
c) axioma cantității sau a non- saturației constă în faptul că indivizii preferă
întotdeuna mai mult din orice bun decât mai puțin (opțiunea pentru cea mai mare cantitate).
d) axioma convexității forte se ref eră la faptul că un consumator preferă
combinații echilibrate între bunuri, în locul celor extremale (foarte mult dintr -un bun
și foarte puțin sau deloc din altul).
Programul de consum (coșul bunurilor de consum ) reprezintă o combinație a
unor anumite cantități din bunuri diferite care îi asigură unui consumator dat o anumită utilitate. Programele de consum ale unui consumator pot fi influențate de: nivelul de cultură și civilizație, gradul de informare, statutul social și situația familială, cantitatea
bunurilor la care individul are acces etc.
4.3.1 Curba de indiferență
Instrumentul folosit în măsurarea ordinală a utilității este curba de indiferență
sau curba de izoutilitate ( isos = aceeași; phelimitas = plăcere, satisfacție), introdusă și
tratată pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848 -1923) și dezvoltată apoi de Hicks,
Debreu, Allais etc. Fiind date două bunuri x și y, curba de indiferență constă în toate
combinațiile posibile din cele două bunuri, care furnizează consumatorului același nivel
de satisfacție. Fie graficul 2.1. în care axa orizontală măsoară numărul de unități din x achiziționate în fiecare săptămână, iar axa verticală măsoară numărul de unități din y. Programele de consum A și B sunt echivalente, întrucât consumatorul obține același nivel
de satisfacție. Programul C îi asigură consumatorului o utilitate mai mare, C fiind preferat combinațiilor A și B.
Curbele de indiferență din figură sunt descrescătoare de la stânga la dreapta.
Pentru a demonstra acest lucru să presupunem – curba de indiferență crescătoare de la A
49
la C. Această presupunere contrazice axioma cantității (a opțiunii pentru cea mai mare
cantitate). În exemplul nostru, programul de consum C permite achiziționarea unui num ăr
mai mare de unități atât din x cât și din y decât A, deci va fi preferat lui A. Rezultă că cele două programe de consum nu se pot situa pe aceeași curbă de indiferență. De fapt, orice program de consum deasupra și la dreapta curbei de indiferență U1 est e preferat
oricărui program situat pe curba U1.
Pentru același individ pot exista o infinitate de curbe de indiferență, fiecare
corespunzând unui nivel de satisfacție diferit, deci fiecare exprimând programe de consum echivalente. Ansamblul acestor curbe d e indiferență este denumit harta curbelor
de indiferență . Curba de indiferență U3 generează cel mai înalt nivel de satisfacție,
urmată de U2 și U1. Deci, curbele de indiferență au un nivel de utilitate cu atât mai ridicat cu cât sunt mai îndepărtate de or iginea sistemului de coordonate.
O altă trăsătură importantă a curbelor de indiferență este faptul că ele nu se pot
intersecta. Aceasta se poate demonstra (fig. 2.2.) prin metoda reducerii la absurd: dacă A și B se află pe aceeași curbă de indiferență U1, consumatorul este indiferent între cele 2
coșuri. Pe de altă parte, programele de consum A și D se află pe aceeași curbă U2, oferind aceeași satisfacție. Fals, întrucât programul B este preferat lui D. Astfel intersectarea curbelor contrazice axioma cantit ății, sau a opțiunii pentru cea mai mare
cantitate.
y
x U2 U1
C
A
B U3
y
x U2
U1
D A B
Figura 2.1 Figura 2.2
50
4.3.2. Rata marginală de substituție (RMS)
Fie curba de indiferență din fi gura 3.
y
x 16
10
4 6
3
4 1 2 3 5 C D E A
B
Pornind din A spre B, observăm că individul dorește să renunțe la 6 unități din y
pentru a obține încă o unitate din x, rămânând pe aceeași curbă de indiferență. De la coșul de bunuri B la C, el dorește să renunțe numai la 4 unități din y pentru a obține o unitate
din x, iar de la C la D, va renunța la 2 unități din y pentru o unitate din x. Deci pe măsură ce consumă mai mult din y și mai puțin din x, va renunța la mai mult din y pentru a obține mai mult din x. Sau, pe m ăsură ce un consumator deține mai mult din x, va renunța
la tot mai puțin y pentru mai mult x. Pentru a cuantifica cantitatea dintr -un bun la care un
consumator va renunța pentru a obține mai mult din alt bun, folosim rata marginală de
substituție (RMS). Rata marginală de substituție constă în raportul dintre cantitatea
dintr -un bun (y) la care consumatorul este dispus să renunțe în schimbul unei cantități
suplimentare din alt bun (x), astfel încât nivelul utilității totale să rămână neschimbat:
xyRMS∆∆−= , unde xy∆∆, reprezintă modificarea cantității din y, respectiv din x.
Semnul negativ este folosit prin convenție, pentru a obține valori pozitive ale RMS (variațiile celor două cantități sunt de sensuri contrarii). De notat c ă RMS, în orice punct,
este egală cu panta curbei de indiferență în acel punct. De- a lungul unei curbe de
indiferență, RMS este descrescătoare, deci curba de indiferență este convexă. Pentru bunurile infinit divizibile, deci pentru o variație infinit de mică a lui x, RMS sau panta într-un punct al curbei (sau panta dreptei tangente la curbă în acel punct) reprezintă
derivata lui y în raport cu x:
dxdyRMS−= .
4.3.3. Constrângerea bugetară
O hartă a curbelor de indiferență descrie preferințele consumatorului pentru
variate combinații de bunuri și servicii. Dar preferințele nu explică în totalitate
comportamentul consumatorului. Alegerile individuale sunt afectate de posibilitățile consumatorului de a procura bunurile respective, posibilități car e sunt limitate,
constituind pentru individ constrângeri sau restricții exogene (se impun individului în momentul alegerii). Cele mai importante dintre acestea sunt: venitul disponibil destinat
consumului și prețurile bunurilor.
51
Alocarea unui venit disponi bil V în scopul achiziționării bunurilor x și y se face
conform relației:
y xyP xP V+=
unde y xPP, reprezintă prețul lui x, respectiv y, iar y xyPxP, reprezintă suma de
bani cheltuită pentru achiziționarea bunului x, respectiv y. Relația de mai sus poartă
numele de linia bugetului sau linia venitului disponibil și desemnează ansamblul
combinațiilor dintre bunurile x și y pentru care întreaga sumă cheltuită pentru procurarea
respectivelor bunuri este egală cu venitul. Putem reprezenta grafic linia bugetului, găsind
intersecțiile cu axele de coordonate. Dacă venitul este alocat în totalitate pentru achiziționarea bunului x (deci y=0), pe axa abscisei vom determina cantitatea max imă
consumată din x,
xPVx= , iar dacă venitul este alocat în totalitate pentru achiziționarea
bunului y (deci x=0), pe axa ordonatei vom determina cantitatea maximă consumată din
y:
yPVy= .
y
yPV
xPV x
Folosind ecuația bugetului, putem deduce care este cantitatea din y la care trebuie
să se renunțe pentru a se consuma mai mult din x:
y yx
PVxPPy +−= . Aceasta este ecuația
unei drepte, a cărei pantă este
yx
PP− . Totodată din calcul obținem panta dreptei
yx x
y PP
VP
PV
xytg −=−=∆∆== ) ( α .
4.3.4. Alegerea consumatorului. Echilibrul consumatorului
Consumatorul rațional va face alegerea de consum astfel încât să -și maximizeze
satisfacția pe care o poate obține în condițiile constrângerii bugetare. Maximizarea
utilității programului de consum trebuie să satisfacă două condiții: mai întâi, acesta
trebuie să fie localizat pe linia bugetului (numai în aceste condiții întregul venit disponibil este direcționat pentru achiziționarea celor 2 bunuri). În a l doilea rând,
maximizarea utilității programului de consum trebuie să dea consumatorului combinația de bunuri și servicii care îi oferă satisfacția cea mai mare. Putem ilustra grafic soluția
52
problemei alegerii optime a consumatorului. Fie 3 curbe de indif erență ce descriu
preferințele consumatorului pentru bunurile x și y.
y
x U2 U1 D
A B
U3
Să observăm că punctul B de pe U1 nu este alegerea optimă, întrucât o realocare a
venitului în care se cheltuiește mai mult pentru x și mai puțin pentru y poa te crește
satisfacția consumatorului. În A, consumatorul cheltuiește aceeași sumă de bani și obține
un nivel mai ridicat de satisfacție asociat cu 2U. Să notăm că programele la dreapta și
mai sus de U2, ca D de pe U3, realizează un nive l mai înalt de satisfacție, dar nu poate fi
achiziționat în condițiile venitului disponibil dat. Rezultă că A maximizează satisfacția
consumatorului. A reprezintă punctul de tangență dintre U2 și linia bugetului; în A, panta liniei bugetului este egală cu panta curbei de indiferență (= – RMS), iar panta liniei
bugetului (am arătat mai sus) este egală cu raportul prețurilor. Deci atunci când consumatorii își maximizează satisfacția, RMS este egală cu raportul dintre prețurile bunurilor. Pentru ca utilitatea totală să fie maximă trebuie ca derivata utilității să fie egală
cu 0. Avem:
dxdy
UUdyUdxU U yxU
yx
y x −=′′⇒=′+′⇒=′⇔= 0 0 max),( sau
dxdy
UmgUmg
yx−= RMS= . Așadar, condiția de maximizare a utilității este:
yx
yx
PP
UmgUmg= sau
yy
xx
PUmg
PUmg= . Deci maximizarea utilității este obținută când venitul este alocat astfel
încât utilitatea marginală pe unitate monetară cheltuită este la fel pentru toate bunurile.
Întrebări și probleme:
1. Ce reprezintă utilitatea economică și cum se poate determina nivelul s ău?
2. Cum se rezolvă problema alegerii optimale a consumatorului sau a echilibrului
acestuia în cadrul abordării ordinale a utilității?
3. O băcănie are spațiu de rafturi limitat. Fiecare gamă de produse generează un profit
anual pe metrul pătrat al sp ațiului de rafturi. Dacă spațiul de rafturi alocat oricărui produs
este mărit (crește), beneficiul marginal (ex. suplimentul la profitul anual total) scade.
Câți m² ar trebui să aloce patronul fiecărui produs?
Soluție:
53
Ultimul m² alocat fiecărui produs ar trebui să aibă același beneficiu marginal
(ex. ar trebui să adauge aceeași sumă la profitul magazinului). Presupunând că ultimul m²
alocat supei aduce 100 lei noi la profitul magazinului, în timp ce ultimul m² alocat prăjiturilor adaugă 80 lei noi. Maga zinul ar trebui să extindă spațiul pentru supă și să
micșoreze spațiul pentru prăjituri. De exemplu, un m² adăugat spațiului pentru supă luat din spațiul alocat prăjiturilor ar mării profitul magazinului cu 20 lei noi.
4. O afacere are regula de a nu împr umuta bani dar, în schimb, își generează
capitalul reinvestind profiturile. Are astfel o cantitate limitată de capital pentru a fi investită în multe proiecte. Fiecare leu investit adăugat într -un proiect va produce un
anumit beneficiu anual dar de obicei această rată a beneficiului pe leu marginal investit tinde sa scadă cu cât este mai mult investit. Cât ar trebui sa investească firma în fiecare proiect?
Soluție: Ultimul leu din fiecare proiect ar trebui să aibă același beneficiu
marginal. Dacă ultimul l eu din proiectul A aduce 10% return în timp ce proiectul B aduce
25%, fonduri din proiectul A ar trebui conduse spre proiectul B.
5. Un administrator al unei afaceri are timp limitat. Fiecare oră adăugată oricărei
sarcini are un anumit beneficiu marginal pentru administrator. De obicei cu cât timp mai
mult este adăugat unei sarcini în mod particular, beneficiul ei marginal scade. Când va avea administratorul cel mai bun mod de folosință al timpului său? Vor avea cele mai valoroase sarcini cel mai mult timp alocat lor?
Soluție: Cea mai bună folosință a timpului va avea loc când beneficiul marginal
al ultimei ore alocată fiecărei sarcini este aceeași. Totuși acest lucru nu implică alocarea celui mai mult timp sarcinilor valoroase. De exemplu, presupunem că s arcina A are
beneficiul marginal pe prima oră de 1000lei, iar pe a doua oră 1leu și nici un beneficiu marginal după asta. Sarcina B are beneficiul marginal 3lei, 2lei și 1lei pentru prima, a doua și respectiv a treia oră. Cu 5 ore, administratorul ar trebui sa aloce 2 ore sarcinii A si 3 ore sarcinii B. Deci chiar dacă sarcina A are un beneficiu total mai ridicat(1001lei) ar trebui să i se aloce mai puțin timp.
6. Mary cumpăra un Cadillac în loc de un Chevrolet. Cadillac -ul costă exact de
două ori mai mult decât un Chevrolet. Ce concluzie putem noi să luăm în legătura cu
utilitatea marginală de a deține un Cadillac în comparație cu deținerea unui Chevrolet.
Soluție:
Pentru Mary utilitatea marginală a deținerii unui Cadillac este de 2 ori mai mare
7. Mary evaluează un meci de golf pe lună la 40 $. Un al doilea meci pe lună la 30
$, al treilea meci la 20 $, al patrulea meci la 15 $ și al cincilea meci la 5 $. Ea nu va juca niciodată mai mult de cinci ori pe lună chiar dacă golful ar fi gratis. Dacă fiecare m eci
costă 25 $, câte jocuri va juca ea? Dacă în schimb ar putea merge la clubul de golf, plătind rate lunare și să joace “gratis”, cât ar fi ea dispusă să plătească în rate lunare cel mult?
54
Soluție:
La prețul de 25 de dolari Mary o să joace 2 jocuri .
O să fie dispusă să plătească 90 $ abonament pe lună
8. Alex consumă doar 2 bunuri carne și cartofi în egală măsură. La acest nivel
curent de consum, utilitatea marginală a cartofului este 12 si a cărnii este 30. Carnea
costă 6 lei kilogramul, și carto ful costă 3 lei. Face Alex tot ce este mai bine? Dacă nu,
cum poate face el să schimbe cheltuielile pentru a fi mai bine?
Soluție: În acest tip de problemă se sugerează folosirea următorului tabel:
Articol Carne Cartof
Utilitatea marginală 30 utilitate 12 utilitate
Preț 6 lei 3 lei
Utilitatea marginală/preț 5 4
Dacă numerele din ultima linie nu sunt egale Alex nu acționează în cel mai bun
mod. El ar trebui sa cheltuiască mai mult pe carne și mai puțin pe cartof. În acest caz dacă cheltuie un leu în plus pe carne și un leu în minus pe cartof, el își crește utilitatea cu 1
utilitate. El ar trebui să continue să facă astfel până când va obține egalitate .
9. Oricare două puncte de pe o curbă de indiferență dată reprezintă:
a. punctele optime de consum;
b. combinații ale bunurilor pe care consumatorul le poate procura și care îi aduc
aceeași utilitate totală;
c. lipsa de preferințe a consumatorului pentru bunurile pe care le achiziționează.
10. Un consumator ce cumpără două bunuri va fi în echilibru da că:
a. raportul utilităților marginale ale bunurilor este mai mare decât raportul prețurilor;
b. raportul utilităților marginale ale bunurilor este mai mic decât raportul prețurilor;
c. raportul utilităților marginale ale celor două bunuri este egal cu 1;
d. raportul utilităților marginale ale bunurilor este egal cu raportul prețurilor;
e. sunt întrunite alte condiții decât cele de la a -d.
11. Aprecierea utilității unui bun, pentru un individ, se face după o funcție de forma:
U(X, Y) = 3X + 2Y.
La început, individul consumă 5 unități din bunul X și 5 unități din bunul Y. Dacă
ulterior, consumul bunului X crește la 7 unități, câte unități din Y va consuma individul pentru a obține același grad de satisfacție?
12. Utilitatea economică:
a) este aceeași pentru toți consuma torii unui bun;
b) diferă de la un consumator la altul, dar nu se modifică în timp;
c) are caracter subiectiv;
d) în condiții date de loc și de timp va fi apreciată identic de majoritatea consumatorilor.
55
13. Dacă u 1 este utilitatea primei unități consumate dintr -un bun economic, iar
u2 utilitatea celei de -a doua unități consumate în continuare:
a) u1 < u 2;
b) u1 = u 2;
c) u1 > u 2;
d) u1 ≤ u 2.
14. Diferența dintre utilitatea totală resimțită de un consumator după suplimentarea consumului și cea înregistrată înainte de creșterea consumu lui
definește utilitatea:
a) marginală;
b) totală;
c) individuală;
d) cardinală.
15.Utilitatea totală coincide cu cea marginală:
a) pentru prima unitate consumată;
b) numai în cazul consumatorului irațional;
c) la nivelul ultimei unități consumate;
d) la nivelul pragului de saturație.
16.Se dau datele:
Napolitane consumate 0 1 2 3 4 5 6
Utilitatea totală 0 7 11 13 14 14 13
Care ar fi utilitatea marginală obținută prin consumarea celei de a 4 -a napolitane?
a) 0;
b) 1;
c) -1;
d) 2.
17.Fie P
A prețul bunului A și P B prețul bunului B, iar Umg utilitatea marginală.
Un consumator obține maxim de satisfacție prin consumarea bunurilor achiziționate cu venitul disponibil atunci când:
a) Umg
A + Umg B = maxim;
b) Umg A/PA = Umg B/PB;
c) Umg A/Umg B = P A/PB;
d) Umg A + Umg B = minim.
56
Bibliografie:
Niță Dobrotă, „Economie politică”, Ed. Economică, București, 1997
Arthur Thompson, „Economics of the Firm”, Theory and Practice, Fifth Edition, 1989 Robert H. Frank, „Microeconomics and behavior”, Second Edition, McGraw -Hill, 1994
Gilbert Abr aham -Frois, „Economia politică”, Ed. Humanitas, 1998
Paul Heyne, „Modul economic de gândire”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1991
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, „Economie politică”, Ed. Teora, 2000 Geoffrey Whitehead, „Economia”, Ed. Sedona, Timișoara, 1997
57
Cap. 5 FACTORII DE PRODUCȚIE.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCȚIE.
Obiective:
Prezentarea noțiunilor generale despre factorii de producție, clasici și a factorilor
de producție distincți în economiile moderne.
Însușirea noțiunilor de combinare și substituire a factorilor de producție.
Prezentarea funcției de producție.
Rezumat:
Acest capitol tratează factorii de producție, atât factorii clasici, munca,
natura și capitalul cât și neofactorii de producție resursele inform aționale, abilitatea
întreprinzătorului și progresului tehnic.
Cuvinte cheie :
♦ Factor de producție
♦ Factori originari
♦ Munca
♦ Natura
♦ Capitalul
♦ Progres tehnic
♦ Resurse informaționale
♦ Abilitatea întreprinzătorului
♦ Productivitate medie și marginală
♦ Substituirea factorilor de producție
♦ Divizibilitate
♦ Adaptabilitate
♦ Izocuante
♦ Izocosturi
♦ Funcții de producție
♦ Rata marginală de substituție
58
5.1. Caracterizarea generală a factorilor de producție
clasici și a neofactorilor.
Desfășurarea oricărui proces de producție presupune prezența în interacțiune a
mai multor factori, care în starea lor potențială se numesc resurse și anume: resurse
materiale și energetice; resurse financiare; resurse de muncă; resurse organizatorice și de
conducere; resurse științifi co-tehnice și tehnologice; resurse de timp și spațiu.
“FACTOR DE PRODUCȚIE”, CONCEPT, SISTEM GENERAL
Noțiunea de factor de producție cuprinde totalitatea elementelor care participă la
producerea de bunuri și servicii și reprezintă forma economica pe care o îmbracă
resursele, adică premisele activității economice de producție.
Dacă privim evolutiv activitatea productivă, observăm că la începuturile
dezvoltării societății se foloseau doi factori de producție: munca și natura (pământul) motiv pentru care ac ești factori poartă denumirea de factori primari, originari sau
primordiali. Acești factori de producție au fost predominanți în cea mai mare parte a istorie civilizației materiale (civilizația producției agricole). Mult mai târziu, în a doua jumătatea a s ec. XVIII și începutul sec. XIX a apărut și s -a impus un nou și viguros factor
de producție – capitalul. Apariția acestui factor este legată de producția mașinistă și de
forma industrială de organizare a producției, ceea ce determină nașterea unui nou sist em
economic cunoscut sub denumirea de capitalism, sau, ulterior, de economie de piață.
Elaborarea categoriei de factori de producție și o primă grupare a lor datează de la începutul sec. XIX și o datorăm economistului francez Jean Baptiste Say. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiției după care fiecare factor de producție primește o recompensă în funcție de serviciile aduse în procesul de producție: munca primește salariul, pământul – renta, iar capitalul – profitul.
Pe măsura dezvoltării societății se constată tendința de diversificare a factorilor de
producție, celor trei factori clasici adăugându- li-se:
– progresul tehnic,
– resursele informaționale,
– abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a
combina în cea mai eficientă proporție factorii de producție, la creativitatea și inițiativa de a produce bunuri și a descoperi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului de a întreprinde acțiuni economice). Se consideră că această orientare corespunde realității contemporane întrucât dezvoltarea economico -socială este condiționată, într -o
măsură tot mai mare de aplicarea cuceririlor științei și tehnicii în produ cție precum și de
calitatea întreprinzătorului.
În felul acesta s -a creat teoria neofactorilor de producție care pune în evidență
faptul că vechea clasificare a factorilor și aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare. Această teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman, resursele informaționale, potențialul creativității științifice și tehnologice etc. Diversitatea
factorilor implicați în activitatea economică și cerințele eficienței economiei de schimb
reclamă analiza și structurarea lor pe grupe cât mai omogene.
59
Astfel:
a) după conținutul, respectiv natura factorilor activității economice se disting
factori umani, factori economici, factori tehnici, factori sociali;
b) după modul de acțiune, deosebim factori direc ți și factori indirecți;
c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenți în
orice fel de producție) și factori specifici întâlniți numai în unele procese.
Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în ci rcuitul economic – în
manieră clasică sau în cea a teorie neofactorilor – important este ca analiza și interpretarea
lor să fie dinamice prospective, urmărindu- se determinările cantitative și deopotrivă
calitative.
5.1.1. Munca
În sistemul factorilor de producție, munca ocupă primul și cel mai important loc,
prin intermediul ei realizându -se combinarea și utilizarea eficientă a celorlalți factori de
producție. Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuției națiunilor” iar de J. M. Keynes ca “cea care produce totul”. Prin munca fizica si intelectuala pe care o depune în toate sferele reproductiei sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale si serviciilor indiferent de natura si destinatia lor. În aceași lucrare “Avutia natiunilor ”,
Adam Smith chiar în primele rânduri ale lucrarii sale arata: “Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizioneaza cu toate lucrurile necesare si de înlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau fie din p rodusul imediat al
acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni”.
Munca – factor de producție primar originar, comun tuturor genurilor de activități
sociale – reprezintă activitatea conștientă, specific umană prin care oamen ii utilizând
uneltele și instrumentele adecvate își valorifică aptitudinile, cunoștințele și experiența pe
care le posedă, în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuințelor lor imediate și de perspectivă. Raportată la scara timpului, mun ca apare ca un factor de
producție neregenerabil.
În cadrul sistemului factorilor de producție, factorul uman are o maximă
importanță deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale, precum și al celorlalți factori de producție în același timp el fiind și beneficiarul rezultatelor
producției. În acest context analiza forței de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât și structural și calitativ, dar și al rezultatelor obținute prin utilizarea sa.
Aspectul cantita tiv impune abordarea categoriei de resurse de forță de muncă ca
ansamblu a capacităților umane de care dispune o țară la un moment dat și care sunt atrase sau pot fi atrase în prestarea unei activități sociale utile.
Dinamica resurselor forțelor de muncă, analizată prin prisma componentelor
acestora este influențată de o serie de factori dintre care enumerăm
11: a) sporul natural al
populației, ca diferență sau raport între natalitate și mortalitate; b) sporul migratoriu al populației, diferență sau raport între imigranți și emigranți; c) creșterea populației apte de muncă și îndeosebi, a populației ocupate în cadrul populației totale prin îmbunătățirea
11 Iancu A, Tratat de economie, vol I, Editura Economică, București, 1993, p.175
60
stării sănătății ei și creșterea duratei medii de viață; d) măsuri de natură tehnică socială,
juridică privi nd atragerea în activitate a tuturor persoanelor apte de muncă.
Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relație de dependență cu nivelul
său de cultură generală și instruire profesională. Ambele aspecte, expresia unor eforturi deosebite depuse de familie și societate, au ca efect potențarea aptitudinilor fizice și intelectuale ale omului.
Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor, în nivelul
calificării forței de muncă și în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării, pentru perfecționare. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale științei și tehnicii presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională, cu un larg orizont cultural, în stare să mânuiască și să stăpânească instrumentele moderne ale
producției. În aceste condiții calificarea se prezintă ca o condiție și premisă esențială a producției moderne, factor esențial al sporirii eficienței muncii sociale.
Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării, pune în
evidență amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea, ea fiind condiție de bază a creșterii productivității muncii.
5.1.2. Natura
Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de
desfășurare, substanța materială și condițiile primare de producție, precum și forța
motrică potențială (resursele primare de energie).
Prin natură, ca factor de producție primar, înțelegem totalitatea resurselor brute
preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor și serviciilor.
Factorul natural al producției cuprinde pământul (solul), apa, aerul, clima,
energia, pădurile, mine ralele etc.
Din rândul elementelor naturale se detașează ca importanță pământul.
În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat, cu amendamentul că
studiile scientiste preferă să țină seama mai mult de implicarea celorlalți factori mai calculabili. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă:
– recunoașterea caracterului inepuizabil și neconsumabil al factorului
pământ, ca o caracteristică ce îl deosebește în special de factorul capital;
– includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfășurare a
producție, a bogățiilor solului și subsolului;
– în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării
resurselor naturale, de la care pornește economia atât ca activitate, cât ș i ca studiu și
politică.
În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producție.
Sortimentul, mărimea, calitatea și eficiența economică a producției agricole sunt direct dependente de mărimea suprafeței utilizate, de însușirile calitative ale solului și de capacitatea productivă a acestuia. În condițiile caracterului limitat al pământului și ale sporirii nevoii de bunuri agro -alimentare, una din problemele controversate ale teoriei
economice este așa numita lege a randamentelor des crescânde, conform căreia rezultatul
marginal (producția obținută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugați) se diminuează. Teza a fost folosită și de Malthus pentru a demonstra creșterea mai rapidă a populației în comparație cu mijloacele de s ubzistență.
61
Având în vedere rolul și importanța sa, o însemnătate mare o prezintă problema
evaluării economice a terenului agricol, respectiv a stabilirea valorii economice a
pământului, deoarece ca orice bun și pământul are utilitate și preț. Evaluarea economica a pământului trebuie să răspundă unor cerințe legate de: cunoașterea contribuției sale la procesul creșterii economice; stabilirea unor limite și normative științifice privind utilizarea rațională și eficientă a fiecărei suprafețe de teren.
În eva luarea economică a pământului, se folosesc mai multe metode. Astfel în
condițiile existenței rentei funciare, prețul pământului este renta capitalizată adică o sumă de bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însușită de către proprietarul funciar de la arendași pe baza contractului de arendare. După această
metodă formula de calcul este:
P
p =R/d
Unde Pp = prețul pământului,
R = renta în unități monetare
d = rata dobânzii
5.1.3. Capitalul
In sens economic capitalul – factor de producție reprezintă totalitatea bunurilor
economice acumulate și reproductibile, care, prin asociere cu ceilalți factori de producție participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obținerii unui profit.
Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. Prezintă importanță
următoarea structură :
Capitalul real are o valoare de sine stătătoare, concretizată in bunuri de producție,
fabrici, uzine, mine etc. și care funcționează în activitatea economică.
Capitalul nominal nu are o val oare reală de sine stătătoare și nu funcționează în
activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale și dă dreptul de a însuși venit.
Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic, respectiv
totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii și să aducă un
venit proprietarului său.
După modul specific în care se consumă și se înlocuiesc, elementele capitalului
tehnic se grupează în: capital fix și capital circulant. Delimitarea celor două componente are la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producție; modul în care se consumă, sub aspect material, în cadrul procesului de producție ; modul de înlocuire al fiecăruia etc.
62
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
cicluri de producție, păstrându- și forma materială, transferându -si valoarea în mod treptat
prin utilizare.
Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acțiunea
factorilor naturali precum și de procesul folosirii capitalului fix; b) uzura morală
determinată de acțiunea progresului științifico -tehnic ți tehnologic.
Structura capitalului fix cuprinde: a) construcții care formează condițiile generale
ale desfășurării procesului de producție; b) echipamentele de producție care reprezintă componenta principală activă a capitalului fix, determinând capacitatea de producție al unei întreprinder i.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată
în procesul de producție schimbându- și forma naturală, nu poate servi decât un singur
ciclu de producție, își transmite în întregime, dintr -o dată valoarea asupra noul ui produs.
Se prezintă sub formele(elementele): stocurile de materii prime și materiale pentru producție; combustibil; energie; producție neterminată ;producție finită și semifabricatele destinate vânzării; etc.
Capitalul circulant are un grad de mobilitate și lichiditate mai mare decât capitalul
fix. În orice moment, întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfășurarea activității ei, care îmbracă trei forme: bani, bunuri -capital, marfă
12.
Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii:
12 Hicks J.R., Value and Capital, Claredon Press, Oxford, 1965, p.78 – construc ții( clădiri, hale, etc.)
Capital fix
Capital – echipamente de produc ție
Capital tehnic
real
CAPITALUL
FACTOR Capital circulant – materii prime, materiale
DE
PRODUC ȚIE Capital – energie
natural
– combustibili
Capital nominal – semifabricate
(titluri de proprietate)
63
Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare
de factori de producție: capital fix, capital circulant, muncă (plata salariilor),
transformându -se în capital productiv;
Stadiul 2 constă în utilizarea și transformarea capi talului productiv, in combinație
cu ceilalți factori de producție, în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piață;
Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la
care s -a pornit inițial însă cu un spor c antitativ reprezentând valoarea adăugată.
Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii și forme funcționale
corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului.
Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit.
Reluarea permanentă a acestei mișcări constituie rotația capitalului.
Timpul de rotație reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet.
Numărul de rotații efectuate de capital într -o perioadă dată (de obicei un an) constituie
viteza de rotație a capitalului.
Accelerarea vitezei de rotație este condiționată de promovarea de către
întreprindere a unor măsuri tehnico- organizatorice și manageriale în toate stadiile fluxului
circular al capitalului. Cu cât viteza de rotație are valori mai mari cu atât eficiența
capitalului crește.
5.1.4. Neofactorii de producție
Progresul tehnic și științific s -a impus, ca factor de producție distinct, în
economiile moderne. Cercetarea științifică oferă producției informația, respectiv
cunoștințele fără de care nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producție capital și nici bunurile și serviciile care să corespundă trebuințelor lumii contemporane.
Aplicarea rezultatelor științifice în producție se realizează sub forma noilor tehnologii,
ceea ce capătă denumirea generică de progres tehnic.
În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoașterii umane prin
care activitatea economică, în totalitatea sa, devine mai eficientă. În comparație cu alte revoluții în știință și tehnică, cea actuală marchează un salt uriaș în toate domeniile
cunoașterii umane; ea include tot frontul științelor și afectează concomitent toți factorii de producție.
În unitate organică cu progresul științifico -tehnic se află și r esursele
informaționale. Ele reprezintă cunoștințele științifice pe care omul le obține prin cercetarea naturii și vieții economico -sociale precum și prin activitatea curentă de
producție, desfășurată în toate domeniile.
În producție, împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora, informația
devine un factor de producție alături de materie și energie, în și prin acestea. Astfel, din punct de vedere al informației orice bun nu este altceva decât un suport material al unei cantități mai mici sau mai mari de informație. Produsul este cu atât mai valoros cu cât el, ca și suport material, conține o cantitate mai mare de informație.
În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul economic
informația are următoarele funcții:
a) de element cognitiv ce amplifică potențialul și eficiența celorlalți factori de
producție;
64
b) element de legătură între toate elementele sistemului economic influențate
de adâncirea diviziunii sociale a muncii;
c) element important de reglare a tuturor sistemelor, inclus iv la nivel micro –
economic.
Ca orice bun produs prin muncă, informația devine un element al avuției
naționale, dar cu unele proprietăți speciale:
nu se consumă și nu se uzează prin folosire;
se acumulează și se îmbogățește în timp, devenind din ce în ce mai eficientă;
după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă inepuizabilă;
nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material; deși se uzează (moral) aceasta nu este totală, informația operativă devenind
informație statistico -istorică vitală, în continuare ea intrând în stocul informațional social
și altele
Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo -factor de producție propriu
sistemelor economice bazate pe concurență și libera inițiativă.
În general, prin întreprinzător este înțeles acel tip de subiect al activității
economice, care fie că inițiază o nouă afacere, fie că, în cadrul unei afaceri în desfășurare, inițiază un proces de schimbare radicală.
David Hyman definește spiritul întreprinzător drept “abilitatea de a crea produse
și procese și de a organiza crearea de produse și servicii”
Ca factor de producție, abilitatea întreprinzătorului reprezintă un element decisiv
de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelență pe inovare tehnologică și pe dinam ica schimbărilor calitative.
5.2. Combinarea și substituirea factorilor de producție.
Funcția de producție.
5.2.1 Combinarea factorilor de producție
Problema combinării factorilor economici nu este nouă în literatura economică
fapt demonstrat de studi ile realizate de Anne Robert Jacques Turgot și David Ricardo
care s -au preocupat încă din acele vremuri în scrierile lor, de relația dintre resurse și
producție .
Funcția principală a întreprinderii, în orice tip de organizare se vădește a fi
combinarea factorilor. Obiectivul și rezultatul competenței și abilității întreprinătorului
este reprezentat de utilizarea rațională, eficientă a factorilor de producție, existând astfel în permanență preocuparea de a găsi acele combinații de factori din a căror fol osire să
obțină avantaje cât mai mari și mai sigure. În funcție de natura activității economice întreprinzătorul inițiază procesul economic prin combinarea factorilor de producție disponibili și transformarea lor în alte bunuri și servicii.
Producția va r ămâne o problema economica chiar dacă factorii economici si cei
tehnici se întrepatrund și se interconditionează reciproc. Dintre toate combina țiile tehnice
posibile, întreprinzatorul trebuie să aleagă pe cea care este cel mai convenabilă din punct de vede re economic. Combinarea cea mai eficientă din punct de vedere economic va fi
direct influențată de prețurile la care sunt achiziționați de pe piață factorii de producție,
65
iar în această situație întreprinzatorul va alege aceea variantă care va asigura cel mai mic
cost de producție.
Combinarea factorilor de producție reprezintă operațiunea tehnico -economică
inerentă oricărei activități de producție, care desemnează modul specific de unire a
factorilor de producție în vederea obținerii de noi bunuri și servic ii13.
Procesul de combinare al factorilor de producție este subordonat criteriilor de
raționalitate economică. Aceasta înseamnă obținerea unui anumit volum de rezultate cu
consumuri minime de factori sau altfel spus, obținerea unor rezultate maxime cu un
consum determinat de factori de producție.
Combinarea factorilor de producție mai are și o determinare tehnică impusă de
diviziunea muncii, respectiv de natura și dimensiunile activității desfășurate. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de pr oducție presupune unirea resurselor de
muncă de o anumită structură și calificare cu elemente de capital tehnic adecvate
domeniului respectiv de activitate.
5.2.2. Substituirea factorilor de producție
Substituirea are un caracter universal și reprezintă prima lege a combinării.
Substituibilitatea desemnează posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr -un factor de
producție, cu o cantitate dată dintr -un alt factor de producție, în condițiile menținerii
aceluiași volum al producției. Proprietatea de substituibilitate decurge din
compatibilitatea caracteristicilor tehnice de utilizare a factorilor de producție care permit înlocuirea, în anumite proporții, a unui factor de producție cu altul în condițiile obținerii
acelorași rezultate economice.
În acțiunea de combinare sau substituire a factorilor, managerul pornește de la
următoarele premise
14:
caracterul limitat al factorilor supuși combin ării
caracteristicile și specificul activității proiectate – divizibilitate
– diversitate
– compatibilitate
– adaptabilitate
– complementaritate
conjunctura piețelor bunurilor de capital și a muncii
Atât combinarea cât și substituirea factorilor de producție sunt posibile datorită
divizibilității și adaptabilității acestora.
Divizibilitatea unui factor de producție , a unui bun, în general, constă în
posibilitatea de a fi împărțit în unități simple, omogene, fără a fi afectată calitatea și utilizarea factorului respectiv. Din punct de vedere tehnico -economic divizibilitatea nu
este o însușire comună, egală pentru toa te bunurile sau toți factorii de producție; există
bunuri cu divizibilitate perfectă, corespunzător nevoilor reale (pâine,cărbune, apă, etc.), după cum există bunuri cu divizibilitate dificilă sau chiar imposibilă (agregate complexe, organisme biologice et c.).
13 Nechita V., Economie Politică, Editura "Porto Franco, Gala ți", 1995, p.46
14 Stănescu Ileana, Coralia Ang elescu, Economie Politică, Editura Oscar Print,
București 2002
66
Adaptabilitatea este proprietatea de asociere a unei unități dintr -un factor de
producție divizibil cu una sau mai multe unități divizate dintr -un alt factor de producție.
Divizibilitatea și adaptabilitatea asigură și complementaritatea factorilor de
producție, adică posibilitatea de asociere a unei cantități date dintr -un factor cu o
cantitate fixă dintr -un alt factor de producție. Substituibilitatea și complementaritatea
stau la baza combinării factorilor de producție, respectiv, la baza raporturi lor cantitative,
calitative și structurale dintre diferiții factori care participă la obținerea unui bun
economic.
Decizia de combinare și substituire a factorilor de producție se întemeiază pe
criterii economice concretizate în parametrii de eficiență cum sunt: productivitatea
marginală a factorilor de producție, rata marginală de substituire a factorilor, coeficienții de elasticitate a producției în raport cu factorii.
Productivitatea marginală a fiecărui factor de producție exprimă relația
dintre cr eșterea producției ( Q) și creșterea unui factor până la limita tehnică
permisă de combinația cu ceilalți factori al căror consum rămâne neschimbat. Deci, productivitatea marginală măsoară sporul de producție obținut prin creșterea cu o unitate a factorul ui respectiv, ceilalți rămânând constanți.
Rata marginală de substituire a factorilor RMS
i/j reprezintă cantitatea
suplimentară dintr -un anumit factor de producție necesară pentru a compensa
scăderea producției ce ar surveni ca urmare a reducerii utilizării altui factor.
Dacă se presupune că o anumită producție depinde de doi factori , rata
marginală de substituire RMS i/j măsoară numărul de unități din factorul necesare
pentru a înlocui o unitate din factorul , astfel încât să se obțină același v olum al
producției15.
Dacă se notează:
W '
xi – productivitatea marginală a factorului Xi
W' xj – productivitatea marginală a factorului Xj
Δ Q – variația producției
Δ X i – variația factorului X i (creștere)
Δ X j – variația factorului X j (scădere)
RMS i/j – rata marginală de substituire a factorului j de către factorului i
RMS i/j = –
ji
XX
∆∆
Atunci se stabilesc relațiile:
15 Pohoanță Ion, Doctrine economice universale, vol 1- 2, Editura "Gh. Zane ", Iași
1993- 1995 ()xw
()∆ix
()∆ix
()−∆jx
i j xx si
ix
jx
67
Cum producția rămâne neschimbată în cazul substituirii factorilor rezultă:
i j i
j xi xj xj
xi RMS x
x W W w
w Q Q
/ / '
' = − = − = − ∆
∆ ∆ ∆
Deci, rata marginală de substituire RMS
i/j = –
ji
XX
∆∆se află în raport invers
proporțional cu productivitățile marginale ale factorilor de producție care se înlocuiesc
unul cu altul . Deoarece schimbul bunurilor ce se obține dintr -o activitate reprezintă
rezultatul influenței conjugate a mai multor factori este necesară măsurarea modificărilor producției în raport cu schimbările multiple și nesincrone ale factorilor, interdependență
cunoscută sub denumirea de e lasticitate a producției în raport cu factorii.
În funcție de productivitatea marginală a factorilor care se înlocuiesc reciproc,
rata marginală de substituire (RMS) are trei moduri de manifestare
16:
situația în care productivitatea marginală a factorului înlocuit este în creștere, și
atunci cantitatea din factorul substituit necesară pentruu a compensa lipsa unei unități din factorul înlocuit este tot mai redusă
situația în care productivitatea marginală a ambilor factori nu se modifică, adică
atunci cân d cantitatea din factorul substituit rămâne constatntă
situația în care randamentul marginal al factorului substituit este în scădere, atunci
cantitatea necesară din factorul înlocuit pentru a compensa diminuarea rezultatelor ca urmare a reducerii factorul ui substituit cu o unitate este tot mai
mare
În realitate, având un obiectiv proiectat cu anticipație, orice agent economic va
căuta să înlocuiască factori sau eforturi mai mari cu factori/eforturi mai reduse pentru a
obține rezultatul dorit.
Coefici entul de elasticitate a producției în raport cu factorii (Ei) arată cu cât
influențează creșterea unui factor asupra sporului de producție și se calculează ca raport
între creșterea relativă (procentuală) a producției și creșterea relativă (procentuală)
16 Stănescu Ileana, Coralia Angelescu, Economie Politică, Editura Oscar Print,
București 2002 xi
ii
xi
xj
iWxxW
WxQ Q
Q Q
W xj''
';
;'= =
= =∆
∆∆∆
∆
∆∆∆ de unde
de unde jx
∆Q
Q
68
a factorului , deci arată cu cât poate spori producția ca urmare a influenței creșterii
cu un procent a unui factor.
Calculat după formula
nivelul coeficientului de elasticitate apare ca raport între productivitatea marginală și productivitatea medie a factorului de producție care se modifică. Prin urmare, coeficienții de elasticitate exprimă gradul de intensitate a influenței modificării factorilor asupra modificării producției, iar cunoașterea lor este importantă pentru studiile de analiză economică și de previziune.
5.2.3 Funcția de producție
Legătura dintre factorii de producție aflați în procesul de combinare, și rezultatele
ce se obțin, se poate exprima matematic printr -o funcție de producție. Această funcție
reprezintă o legătură tehnică dint re cantitatea de factori de producție necesară (input) și
volumul de activitate(output). Dacă presupunem ca factori de producție muncă(L) și capital tehnic (K) într -un
proces de producție care are final obținerea unei anumite cantități dintr -un bun (Q),
putem stabili formula matematică următoare:
Y = f (L,K)
Pentru a realiza reprezentarea grafică din figura 5.1 vom considera această funcție
de producție cu două inputuri, pe termen scurt, și factorul capital îl considerăm input fix. Pe măsură ce factorul capital este fix, iar firma utilizează în cantități suplimentare
factorul muncă nivelul producției crește la început cu o rată crescătoare pe zona 0 -A, și
apoi continuă creșterea pe zona2 cu rate descrescătoare. Producția atinge un nivel maxim în punctul D, după care saturația își face efectul și folosirea în surplus a resursei muncă
conduce la reducerea productivității.
Productivitatea marginală a muncii reprezintă sporul de producției obținut prin
creșterea cu o unitate a factorului muncă. Comportamentul ș i deciziile producătorului
sunt influențate și de evoluția producției fizice care fiind influențate de modul specific de combinare al factorilor de producție, care în cazul nostru unul este fix și celălalt variabil. Observăm în figura prezentată că producț ia parcurge 3 zone
17
17 Sloman Jh. , Econimics, Second Edition, Pretice Hall /-Harvester Wheatsheaf,
New York, 1995, p.79 ∆i
ix
x
ii
i i ixi
xiEx
x xxW
WQ
QQ Q= = =∆∆∆
∆/ /'
69
ACD
A'C'
D'ZONA 1
ZONA 2
ZONA 3Y
L
L
Y
L0
Figura 5.1 Zonele de producție
Zona1 corespunde unei creșteri mai rapide a producției pe fondul unui volum mai
redus al factorului variabil muncă
Zona 2 se suprapune cu creștere tot mai lentă a pro ducției totale și cu un volum
mai ridicat al factorului variabil care însă are o contribuție tot mai slabă la creșterea producției
Zona 3 corespunde spațiului în care producția totală atinge nivelul maxim și apoi
începe să scadă deoarece consumarea în con tiuare a factorului variabil conduce la
saturare .Datorită acestor cauze, curba producției totale este descrescătoare în această
zonă
Rezultanta analizei acestor zone ne conduce spre rezultanta conform căreia
agentul economic nu poate rămâne în zona 1 sau 3 ci el trebuie să se situeze în zona 2
pentru a corespunde decizilor raționale.
5.2.4 Isocuanta sau curba indiferenței producătorului
70
În exemplul anterior am considerat unul din factori fix, dar de cele mai multe ori
se folosesc doi sau mai mulți facto ri variabili, și asta ar presupune o reprezentare grafică
prin curba indiferenței producătoruluisau isocuantă18. Isocoanta reprezintă diferite
combinații și raporturi între doi factori, muncă și capital, care permit realizarea aceluiași
volum al producției (Fig.5.2.). Curbele de indeferență conferă informații tehnice despre
modaliatatea cum pot fi combinați factorul muncă și factorul capital, și cu ce cantitate din acești factori pot fi obținute diferite niveluri ale producției și în același timp cum poate fi
realizată înlocuirea lor reciprocă.
A
B
Ck3
k2
k1
L1 L2 L3qosensul mãririi productiei ,
Figura 5.2. Curbele de indeferență ale producătorului (isocuante)
Punctele "A", "B" și "C" de pe curba indiferenței reprezintă combinații ale
factorilor de producție cu care se obține un volum egal al producției. Pentru diferite
niveluri de producție proiectate se pot trasa o infinitate de isocuante, fiecare corespunzând unui anumit volum al producției Q.
5.2.5. Constrângerea bugetară; izocosturi
Informațiile care le oferă curbele de indeferență sunt necesare și importante, însă,
ele nu sunt suficiente pentru ca a permite întreprinzătorului să ia o decizie finală asupra volumului de activitate pe care dorește să- l organizeze. Se vădește astfel nevoia de
estimare în prețuri a necesarul ui de factori dar și rezultatelor posibil de atins deoarece
optimizarea unui proces din punct de vedere tehnic nu se identifică implicit cu
optimizarea lui din punct de vedere economic.
Pentru a reprezenta comportamentul rațional al întreprinzătorului care presupune
identificarea proceselor eficiente, vom considera în exemplul următor, o firmă care își
poate modifica volumul de muncă și capitalul care îl folosește. Notăm prețurile unitare
ale acestor factori de producție cu P
L pentru factorul muncă, P K pentru factorul capital și
nivelul de producție care dorește să -l producă cu Q O. Producția Q O se poate obține printr –
18 "isos " – termen ce provine din limba greac ă și înseamnă egal, la fel
71
o infinitate de combinații a factorilor muncă și capital. Dar firma trebuie să aleagă acea
combinație de factori productivi care să îi permită minimizarea costului de producție
total:
CT = P L. L+ P K. K cu restricția Q(L,K) = Q o
Vom transforma această ecuație în așa fel încât să -l exprimăm pe K în funcție de
L, cum este și cazul pentru izocoante:
=> P
K. K = CT – PL. L
=> KL
PxLP CTK−=
LPP
PCTK
KL
K−= .
Observăm că avem o ecuație de forma k = ax+b adică a unei drepte (pe care o
numim dreapta izocost) a cărei pantă este -P
L / PK .
Dreapta de izocost este reprezentată (Fig. 5.3.) de ansamblul combinațiilor de
capital și de muncă posibile pentru un cost total dat și pentru un preț dat al factorilor de producție folosiți în proces. Ea este ușor de trasat, asemănător dreptei bugetare căutând cele două puncte extreme, cantitatea maximă de muncă pe care o putem cumpăra cu un
cost dat (C
T) și care este egală cu C T/PL și apoi cantitatea maximă a capitalului ce se
poate cumpăra în limita unui cost dat, care este egală cu C T/ PK .
72
LK
CT2
CT1
CT0
CT0CT0CT1CT2
CT1 CT2PK
P
K
PK
PK
PL PLP
L
PLpanta dreptei
Fig 5.3. Dreptele de izocost
Fiecare dreaptă a izocostului se caracterizează prin faptul că în toate punctele sale,
costul de producție al firmei este acelaș și cu căt se deplasează originea axelor spre
dreapta, cu atît crește costul de producție total. Alegerea de către întreprinzăto r a unei
combinații optimale din punct de vedere tehnic și economic se poate realiza prin două
variante:
i) minimizarea costului pentru un nivel dat al producției
ii) maximizarea producției în limitele bugetului disponibil
În figura 5.4 izocoanta care corespund e nivelului de producție Q o va intersecta un
număr mare de izocosturi. Agentul economic va trebui să să combine factorii de
producție în așa fel încât să minimizeze cît mai mult costurile de producți încît să obțină
producția dorită .În acest sens el trebui e să aleagă punctul în care izocoanta intersectează
izocostul cel mai aproape de origine, adică acel izocost la care ea este tangentă.
73
Munca (L)Capital (K)
P
KP
Lpanta drepteiE
Qo
0A
B
Figura 5.4 Condiția de optim
Starea optimă se asigură atunci când izocoanta este tan gentă la dreapta de izocost,
adică matematic panta izocostului să fie egală cu panta tangentei la izocoantă, deci raportul dintre productivitatea marginală a factorilor ce se combină între prețul muncii (P
L) și cel al capitalului (P K) este egal cu raportul dintre prețul lor de procurare, adică
rata marginală de substituire este egală cu raportul prețurilor factorilor :
P
L = Productivitatea marginal ă fizică a muncii . = Wmg L
PK Productivitatea marginal ă fizică a capitalului Wmg K
RMS = Wmg
L / Wmg K, condiția de optim poate fi scrisă:
Wmg L = Wmg K
P L PK
Ceea ce înseamnă că produsul marginal fizic pe unitatea monetară obținut cu
ultima unitatea monetară cheltuită trebuie să fie același, oricare ar fi factorul productiv ales să fie achiziționat cu această unitate monetară.
74
Întrebări și probleme:
1. În capitalul fix al unei firme nu se includ:
a) combustibilul și materiile prime consumate pentru realizarea producției;
b) spațiile de depozitare;
c) mijloacele de transport;
d) clădirile în care se desfășoară activitatea de producție.
2. Factorul muncă implică două aspecte: unul de ordin cantitativ și altul de ordin
calitativ. M enționați latura cantitativă:
a) durata muncii;
b) nivelul de pregătire profesională;
c) volumul cunoștințelor generale;
d) aptitudinile fizice.
3. Natura ca factor de producție cuprinde:
a) pământul;
b) apa;
c) resursele minerale;
d) toate răspunsurile sunt corecte.
4. Pământul este un factor de producție:
a) limitat;
b) nelimitat;
c) degradabil;
d) nedegradabil.
A (a,b) B (a,c) C (c,d) D (b,d)
5. Capitalul reprezintă:
a) ansamblul bunurilor produse prin muncă;
b) ansamblul bunurilor produse prin muncă și utilizate pentru obținerea altor bunuri;
c) ansamblul bunurilor produse prin muncă și utilizate pentru obținerea altor
bunuri și servicii destinate vânzării;
d) ansamblul bunurilor utilizate pentru obținerea altor bunuri și servicii destinate vânzării.
6. Este factor de producție derivat:
a) munca;
b) apa;
c) pământul;
d) nici un răspuns nu este corect.
7. Capitalul circulant:
a) se amortizează;
75
b) este profund transformat în cursul procesului de producție;
c) se înlocuiește după mai mulți ani de utilizare;
d) are ca și componentă, printre altele, combustibilul.
A (a,b) B (b, c) C (c,d) D (b,d)
8. Factorul activ și determinant al producției, în lipsa căruia nu poate exista activitate
economică este:
a) capitalul;
b) pământul;
c) natura;
d) munca.
9. Fac parte din categoria factorilor de producție primari:
a) munca;
b) pământul;
c) clima, aerul;
d) capitalul.
A (a,b) B (a,d) C (c,d) D (a,b,c)
10. Factorul de producție capital:
a) este format din bunuri eterogene și reproductibile;
b) nu este utilizat decât în activitatea de producție;
c) provine din procese de producție anterioare;
d) satisface indirect nevoile de consum ale oamenilor.
A (a,c,d) B (a,b,c) C (a,d) D(c,d)
11. Care din următoarele resurse sunt considerate factori de producție:
a) resursele atrase și utilizate în activitatea de producție;
b) exclusiv resursele naturale care prin intervenția muncii sporesc capacitatea de
producere a bunurilor economice;
c) partea din resursele economice, ca elemente de bază care intră în producția bunurilor și serviciilor;
d) resursele derivate care sunt folosite pentru producerea altor bunuri economice.
A (a) B (b) C (a,c, d) D (b,d)
12. Care din următoarele aspecte delimitează capitalul fix de cel circulant:
a) numărul de cicluri de producție la care participă;
b) cadrul de desfășurare a activității de producție;
c) perioada după care se înlocuiesc;
d) modalitatea de transmitere a valor ii sale asupra noului produs.
76
A (a,d) B (c,d) C (a,c,d) D (b,c,d)
13. Cauzele uzurii fizice a capitalului fix sunt:
a) utilizarea îndelungată;
b) folosirea integrală sau parțială a capacității de producție;
c) progresul tehnic;
d) apariția unor bunuri similare, dar la un preț inferior.
A (a,b) B (b,c) C (c,d) D (b,d)
14. O caracteristică a componentelor capitalului fix este rigiditatea în utilizare, aceasta
putând fi explicată astfel:
a) componentele capitalului fix își mențin forma materială;
b) elementele capitalului fi x pot fi folosite în activități diferite doar în anumite
limite;
c) capitalul fix determină capacitatea de producție;
d) capitalul fix își transferă valoarea asupra noului produs treptat prin utilizare.
15. Nu sunt factori de producție:
a) calculatoarele unei firme;
b) calculatorul personal al unui angajat al firmei;
c) clădirile unei firme;
d) instalația electrică a unei firme.
16. Uzura morală:
a) reprezintă un proces firesc;
b) se poate datora și acțiunii destructive a agenților naturali;
c) se produce concomitent pentru toate componentele capitalului fix;
d) poate apărea și după încheierea duratei normate de funcționare a capitalului fix.
17. Informația:
a) nu contribuie la creșterea raționalității economice;
b) este o componentă a activelor intangibile ale firmei;
c) acționează indirect, dar nu și direct asupra proceselor de producție;
d) include inovații, rapoarte de marketing, desene tehnice.
A (b,d) B (c,d) C (a,c) D (a,b,c)
18. Factorul de producție muncă:
a) nu se manifestă ca factor de producție activ;
b) are ca scop obținerea de bunuri și servicii necesare satisfacerii trebuințelor
umane;
c) este un factor de producție originar;
d) presupune în majoritatea activităților economice numai consum de energie intelectuală.
77
A (a,b,c,d) B (b,c) C (b,c,d) D (a,d)
19. Latura cantitativă a factorului muncă se refer ă la:
a) volumul resurselor de muncă;
b) volumul cunoștințelor generale;
c) nivelul de pregătire profesională;
d) durata muncii.
A (a,c) B (a,d) C (b,d) D (c,d)
20. Factorul de producție pământ:
a) este un factor derivat;
b) accentuează caracterul limitat al celorlalți factori de producție;
c) include apa și fenomenele naturale;
d) impune creșterea preocupărilor pentru protejarea sa.
A (a,b,c,d) B (b,c) C (b,d) D (b,c,d)
21. In categoria capitalului real putem include:
a) clădirile întreprinderilor;
b) hârtiile de valoare;
c) activele financiare;
d) capitalul circulant.
A (a,c) B (b,c) C (a,d) D(a,c,d)
22. Caracterul limitat al factorilor de producție:
a) presupune numai preocuparea pentru sporirea cantității de factori utilizați;
b) impune crește rea calității acestora printr -o utilizare eficientă;
c) se referă numai la cei tradiționali;
d) se va accentua în timp pentru toate categoriile de factori de producție.
23. Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate:
a) totalitatea resurselor economice reprezintă factori de producție;
b) toți factorii de producție provin din resurse;
c) resursele și factorii de producție sunt două concepte sinonime;
d) totalitatea resurselor economice atrase și consumate în procesul de producție
reprezintă factori de producție.
A (b,d) B (a,b) C (c,d) D (b,c)
24. Un program informatic reprezintă:
a) element de capital circulant;
b) element de capital fix;
c) element component al capitalului tehnic;
d) element de intrare în procesul de producție (factor de producție).
78
A (a,b,c) B (a,b,d) C (a,c,d) D (b,c,d)
25. Care din următoarele elemente sunt incluse în capitalul circulant:
a) semifabricatele și producția finită destinate vânzării;
b) profitul și salariile firmei;
c) combustibilul și energia;
d) titlurile de proprietate.
A (a,b) B (b,c) C (a,d) D (a,c)
26. Forma bănească a uzurii capitalului fix este:
a) productivitatea marginală a capitalului;
b) costul producției;
c) amortizarea;
d) rata amortizării.
27. Care sunt cei mai importanți factori de producție?
28. Ce înțelegeți prin combinarea factorilor de producț ie?
29. Ce reprezintă rata marginală de substituție?
30. Ce este productivitatea marginală?
79
Temă de seminar:
1. Munca – factor activ și determinant al producției.Tendințe ale formării și
ocupării resurselor de muncă în România.
2. Importanța capitalului ca factor de producție.Modificări în structura
capitalului din economia noastră, în perioada de tranziție a Romaniei la economia de
piață.
3. Informația – neofactor de producție și priecții ale acesteia în economia
modernă
4. Comparați următoarele patru categorii d e venituri: a) renta funciară, b)
chiria pentru un mijloc de producție , c) randamentul unui mijloc de producție , d) rata
reală a dobânzii . Dați câte un exemplu pentru fiecare.
Bibliografice :
P.A. Samuelson, “Economics” Teora, 2000
Gilbert Abraham – Fro is, “Economie Politique”, ED. Economics, Paris, 1988
J.M. Keynes, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, Editura Științifică, București, 1970 G. Whitehead, “Economia”, Editura Sedona Timișoara, 1997
xxx “Economie politică ” , A.S.E. București, 1995
V.A. Munteanu “Economie Politică”, vol 1, Editura Iași 1994
Liviu C. Andrei, “Econome Politică și politici economice”, Editura Economică 1999 www.ecoline5.homepage.com, www.free2all.homepage.com
Michel Didier, “Economia.Regulile jo cului “, Ed. Humanitas București, 1994
Paul Samuelson, William Nordhaus, “Economie Politică “,Ed. Teora 2000
Ion Ignat, Ion Pohoață, Neculai Clipa,Gheorghe Luțac, “Economie Politică”, Ed. Economică 2004
Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ion Popescu, “Tra nziția la economia umană”. Ed.
Economică 2003
80
Cap. 6 VENITURILE FACTORILOR DE PRODUCȚIE DOBÂNDA, PROFITUL
ȘI RENTA
Obiective:
Prezentarea noțiunilor generale despre dobândă, profit și rentă ca venituri ale
factorilor de producție capital, muncă respectiv natură.
Însușirea noțiunilor de dobândă simplă și compusă, nominală și reală, rentă
diferențială și rentă de monopol, și profi t legitim și profit neligitim.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice veniturilor
factorilor de producție.
Rezumat:
Acest capitol trateaz ă veiturile factorilor de producție. Este definită
dobânda, profitul și renta și evaluate formele în care acestea se întâlnesc în viata
economică.Se pune de asemenea accent pe calculul dobânzii, atât celei simple dar cu predilecție pe calculul dobânzii comp use. De asemenea în acest capitol sunt tratate
funcțiile de bază ale profitului, funcții atât de importante pentru întreprindere și întreprinzător. În partea finală a acestui capitol este tratată modalitatea de calcul economic pentru prețul pământului, și a cauzelor ce conduc la un trend crescător
pentru acest preț.
Cuvinte cheie:
dobândă simplă, compusă;
riscul nerambursării;
profit legitim,
nelegitim
dobândă reală și nominală.
Rentă economică
Rentă absolută
Rentă diferențială
Rentă de monopol
Prețul pământului
În economiile moderne de piata, dobânda si profitul reprezintă forme de venit
pentru subiecții economici. Obținerea acestora este determinată de existența pieței capitalului, pieței monetare, și de a pieței bunurilor și serviciilor. Deși sun t tratate
împreuna în literatura de specialitate, dobanda și prfitul sunt realitați distincte, fiecare cu rolul său deosebit de important în înțelegerea fenomenului în care funcționează o economie de piață în general.
81
6.1 Dobânda
6.1.1 Forme ale dobânzii.
Dobânda poate fi caracterizata ca un fenomen complex cu numeroase implicații în
activitatea economică, conferindu -i o importanță deosebită atât pe tarâm teoretic, cât si
practic, cu o mare capacitate de a sintetiya starea și tendința unei economii.
Dobânda este deci, parte a profitului pe care întreprinzătorul debitor (banca, ori
persoană fizică sau juridică) sub forma de plată la scadența stabilită anterior, pentru
un împrumut în baza contractului de credit incheiat întrecei doi parteneri.19
Prin urmare , dobanda este rezultanta unor relații economice intre diferiți subiecți,
ce se desfășoară pe piața. Ea constituie un venit pentru proprietarul unui capital antrenat
intr-o activitate economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu suma ( capitalul )
avansată.
Într-o economie de piață mărimea dobânzii este rezultatul acțiunii conjugate a
cererii și ofertei, pentru capitalul împrumutat și a concurenței pe piața. Pentru cel care
oferă banii (creditor), dobânda este o recompensă pentru pierderea venitului pe care l -ar fi
obținut din investirea capitalului împrumutat.
Dobânda se exprimă cu ajutorul a doi indicatori:
1. suma absolută (D) ;
2. rata dobânzii anuale (venit anual) , exprimata în procente (d) .20
100•=CDd
unde : C = capitalul (suma) avansat
100CdD•=
Acești doi indicatori exprimă numai mărimea dobânzii simple , adică plata pentru
serviciul adus de capitalul împrumutat, în condițiile necapitalizării dobânzii. În realitate dobânda simplă este mai rar întâlnită, dar ea reprezintă punctul de pornire pentru calculul
dobânzii compuse , care presupune o capitalizare a dobânzii, calculându -se dobândă la
dobândă.
sau:
n
n n d C S CSD ) 1(+==>−= ; unde
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
nS= capital propriu plus dobânda
nS= suma ce revine proprietarului după n ani de folosire a capitalului
avansat (C) + dobânda cuvenită pe n ani.
19 Dicționarul complet al economiei de piață, Soc. „Informația” București 1994, pg 131
20 Economie Politică, Editura Economică, București 1995, pg 264
82
Dobânda compusa se aplica deseori in activitatea băncilor comerciale, a
instituțiilor financiare, a caselor de economii.
Pentru înțelegerea cazului, sa luam un exemplu:
– un capital împrumutat (avansat)= 1000 lei;
– capitalul se va folosi 10 ani;
– rata dobânzii= 5%.
Deoarece dobânda anuala cuvenită este capitalizată, dobânda to tală pentru cei 10
ani se determină astfel :
10
00)51( 1000+=nS
89,628.1 62889,1 1000 =•=nS lei
89,628 100089,628.1 =− =D lei
Dobânda astfel cuvenită proprietarului capitalului avansat este venitul obtinut
pentru serviciul prestat în condiții normale. Dacă utiliyarea capitalului respectiv se
produce în condiții de risc , acesta este acoperit de plăți suplimentare care majorează suma
primită de proprietar.
Prin urmare, dobânda totală cuprinde compensația pentru risc, plata unor servicii
și dobânda netă. Compe nsația pentru risc se pretinde de proprietar în eventualitatea
insolvabilității voluntare sau involuntare a celor care au utilizat capitalul, precum și a reducerii valorii monedei naționale. Nivelul dobânzii se stabilește, deci, în procent față de valoar ea împrumutului primit și poate fi influențat prin mijlocirea taxei de rescont a
băncii centrale (respectiv a B.N.R.) .
Pe lângă dobânda simplă sau compusă, literatura de specialitate cunoaște și
dobânda fixă sau variabilă, care se percepe periodic, în funcție de condițiile pieței.
În loc de concluzie se poate afirma că dobânda este un surplus plătit proprietarului
peste mărimea capitalului utilizat și reprezintă o formă de venit care se poate exprima numai printr -o economie de piață și numai în activită țile care sunt eficiente, unde se
produce mai mult decât se cheltuiește. Desigur, aceasta ar trebui să fie starea normală, proprie oricărei economii de piață modernă, altfel, dobânda își pierde din rațiunea ei de a fi.
6.1.2. Factorii care determina nivel ul dobânzii
Ca un element al contractului intervenit intre proprietarul capitalului și cel care
solicită împrumutul, nivelul dobânzii este acceptat de cei doi ca urmare a negocierii de
durata sau a uneia operative. Fiecare dintre părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției anumite orientări care să motiveze și să justifice decizia adoptată. Se pune deci, problema discernerii si considerării factorilor cu audiență și acceptabilitate generală.
Un prim factor îl constituie productivitatea capitalului (o anumită productivitate
a capitalului), adică o anumită rată a profitului, aflate intr -o dinamică determinată de
evoluții și conjuncturi.
Întreprinzătorul, atunci când își propune să împrumute un capital suplimentar,
trebuie să evalueze realist posibilitățile de profitabilitate (dimensiunile profitului), întrucât el va trebui să stimuleze corespunzător deținătorul de capital.
83
Astfel, contractul încheiat care include ca un element semnificativ nivelul
dobânzii, este de fapt un acord între cele două părți interesate, sau altfel spus un
compromis intre acestea. Angajându- se în a plăti o anumită dobândă, întreprinzătorul
admite o an umită diminuare a profitului său net.
Prin urmare:
Profitul total = Dobândă + Profit net
De exemplu: 20 = 5+15
20 = 8+12
20 = 11+9
20 = 10+10 ș.a.m.d.
Rezultă că productivitatea capitalului poate fi diferită de la o etapă la alta, fapt
perceptibil de ambele părți care își vor stabili poziții în consecință.
Compromisul sau maniera de a ajunge la înțelegere trebuie să persiste în relațiile
dintre cele două părți, asigurându- se astfel permanența condiților de mișcare a capitalului.
Dacă se ia în considerare numai interesul celui ce economisește, dezvoltând la
acesta simțul de economisire, se creează premisele menținerii și creșterii ritmului de dezvoltare economică.
Pe de altă parte, deținătorii de capitaluri suplimentare, trebuie să apreciez e gradul
real de productivitate al acestuia, atunci când își formulează pretențiile cu privire la dobânzi, creând condiții ca întrprinzătorii să continue să existe și să poată astfel fructifica și în viitor capitalul oferit.
Evitent, aceste poziții nu se mainfestă ca atitudini personale, ci ca o sumă a lor, în
relațiile pe care cele două părți le întrețin pe piețele de capital.
Ca urmare a celor prezentate mai sus se desprinde ușor faptul că la perioade date,
nivelul dobânzii reflectă și exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este
strâns legat.
Un al doilea factor general ce determină nivelul dobânzii îl constituie lichiditatea .
Independent de orice alte condiții, proprietarul capitalului preferă acea formă de
împrumut care să îi asigure lichiditatea, apelându -se la termene scurte.
Dacă se procedează la o angajare mai îndelungată a resurselor și implicit orice
diminuare a lichidităților însoțită de o creștere a sumelor plătite ca dobânzi, duce la o creștere a nivelului dobânzii.
Stabilirea nivelului dobânzii în cadrul contractului încheiat între cele două părți
este deci și o expresie a compromisului între proprietarii capitalului care doresc o cât mai ridicată lichiditate și întreprinzătorii interesați în a plăti o dobândă cât mai mică.
Un al treilea factor general ce determină nivelul dobânzii îl reprezintă riscul
rambursării.
Rambursarea la termen este o condiție esențială a contractului încheiat între cele
două părți. Ea constituie de asemenea o cerință generală ce poate fi asigurată, dacă fiecare întreprinzător și -a luat toate măsurile necesare de evitare și acoperire a aces tui
risc.
Aceste cerințe, în general acceptate conduc la separarea elementelor de structură
a dobânzii în:
84
a) dobânda pură care este costul utilizării capitalului;
b) sumele plătite pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru
acoperirea pagubel or suferite pe această cale.
O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică
personală a proprietarilor de capital (inclusiv a celor care- l au în folosință, adică băncile)
în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc și funcție de condițiile reale pe care
le are fiecare întreprinzător ce a solicitat un împrumut.
În acest sens, semnificativ este faptul că deponenții care asigură partea cea mai
însemnată a resurselor băncilor (de exemplu) sunt, în majoritatea țăr ilor, asigurate prin
instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plățile
pentru asigurarea depozitelor deponenților constituie un cost pentru instituțiile specializate ( bănci ) , dar este totodată și un element de c ost al creditului.
Al patrulea factor, esențial în determinarea nivelului dobânzii îl constituie
raportul dintre oferta si cererea de capital.
Oferta de capital este condiționată, în primul rând de nivelul economisirii în țara
respectivă, de opțiunile populației de a economisi, în funcție și de condițiile existente. Nivelul economisirii este stimulat bineînțeles și de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi el, există un nivel dat al economisirii. Determinat de preferințele oamenilor de a economisi este și nive lul individual al câștigurilor și implicit, nivelul și preferințele către consum.
De asemenea, stabilitatea economică și politică are un rol important în încurajarea
constituirii capitalului. Fenomenele de instabilitate politică și de dezechilibru economic (exemplu inflația), diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de formarea a capitalului.
Cererea de capital este intercondiționată de trei poli importanți: guvernul, firmele
și persoanele care solicită împrumut, deo potrivă influențați de evoluția activității
economice si tendințele de dezvoltare a investițiilor.
Așa cum s -a precizat anterior, nivelul dobânzii astfel determinat este dobânda de
bază, la care se mai adaugă evident factorul de risc, care majorează aces t nivel diferențiat
pe fiecare din solicitanții împrumutului.
Trebuie remarcat faptul că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare
etapă, are o influență majoră asupra economiei, afectând dezvoltarea și expansiunea sa, cheltuielile de consum s i investițiile.
6.1.3 Dobânda nominală și dobânda reală
Aprecierile cu privire la nivelul dobânzii pot fi valabile numai când stabilitatea
monetară asigură la expirarea termenului contractului, recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv o puter e de cumpărare echivalentă momentului acordării
împrumutului. Perioada caracterizată prin permanente, intense și generalizate fenomene inflaționiste influențează evident acest proces și accentuează tot mai tare riscul eroziunii capitalurilor. Acest risc cu prinde pierderile pe care proprietarul capitalurilor le -ar suferi
prin faptul că valoarea reală (la momentul de referință) a ratelor de rambursare a împrumutului nu ar acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceiași termeni.
În aceste situații, proprietarii capitalurilor nu renunță a -și valorifica
disponibilitățile prin împrumuturi, dar vor căuta prin condițiile contractuale să -și asigure
85
compensațiile corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monedei, prin
ridicarea nivelului dobânzii ș.a.m.d.
Deci, în condițiile procesului inflaționist se desprinde concluzia potrivit căreia
rata dobânzii implică două ipostaze:
a) dobânda nominală exprimată ca atare (prin rata curentă de piață);
b) dobânda reală, exprimată ca diferență între dobând a nominală și gradul de
eroziune a capitalului, determinat de evoluția procesului inflaționist.
Se desprinde concluzia că dobânda reală este direct proporțională cu dobânda
nominală, și invers proporțională cu gradul de depreciere al monedei.
Așadar, rata dobânzii reale = 1inflatiei rata1nominale dobanzii rata1−++
De exemplu :
c) dacă rata inflației este de 5% și rata dobânzii este de 15%, vom avea o rată a
dobânzii reale 0952,01 0952,1105,115,1105,0115,01=−=−=−++ respectiv 9,52%
Evoluțiile dobânzii reale în lumea contemporană, după cum o demonstrează
statisticile în domeniu, merg către dispariția diferențelor dintre dobânda nominală și
dobânda reală.
6.2. Profitul – rezultat al activității economice
Profitul reprezintă câștigul realizat sub formă bănească dintr -o acțiune, operație
sau exercitarea unei activități. El se determină ca diferență între ceea ce se încasează și ceea ce se plătește în activitatea economică sau ca diferență între prețul de vânzare și costul produsului ( serviciului ) provenit din activitatea respectivă.
Cuvântul „profit” este de origine latină și provine de la verbul „proficere” care
înseamnă a progresa, a da rezultate, care în cele din urmă a căpătat semnificația de a da sau a aduce profit. Prin aceasta se explică faptul că profitul este considerat venit sau o formă a venitului. De felul cum este folosit cuvântul profit, se poate desprinde faptul că
are și multe înțelesuri. După unii specialiști în domeniu, numeroasele sale accepțiuni sunt contradictorii, excluzându- se una pe cealaltă. În cele din urmă se ajunge la concluzia că
ele reflectă în fond trei modalități majore
21 de a concepe profitul.
Prima modalitate se oprește la punctul de vedere oficial (legislativ, juridic) și
statistic cal profitului, care decurge din semnificația termenului latin original. Potrivit
acestuia, profitul mai este cunoscut si sub denumirea de beneficiu și se determină, după
cum s -a mai spus, ca diferență intre veniturile și costurile firmei. Ca urmare, profitul
poate fi considerat un avantaj realizat sub formă bănească dintr -o acțiune, operație sau
activitate economică. Orice firmă care nu obține profit, nu poate progresa și nu se poate
dezvolta. Lipsa profitului îi face pe subiecții economici să rămână cu activitatea
neschimbată „înghețată” la aceiași parametrii, iar în cele din urmă d egradându- se.
În acest context, toate activitățile lucrative într -o economie de piață trebuie să aibă
ca scop obținerea de profit. Acesta reprezintă suma ce se impozitează. Legislația în
domeniu, și statisticile oficiale, publicate în diferite țări, refle ctă (cu mici deosebiri)
21 Economie Politică, Editura Economică București 1995, pg 279
86
această concepție. Tot aici se fac deosebiri între activitățile firmelor, profitul fiind o
categorie generală , în afara căreia nu există nici o altă formă de venit. Este limpede, că
se face distincție între firme și activități economice care obțin profit și care nu -l pot
obține.
Problema cea mai importantă care se pune este determinarea corectă a mărimii
profitu lui, a legalității lui și nu de ce o firmă poate obține profit și alta nu.
Potrivit metodologiilor oficiale, așa cum rezultă din reglementările în vigoare în
fiecare țară, profitul reprezintă o sumă globală, care teoretic și practic este formată din
două componente22:
• profitul legitim sau legal;
• profitul nelegitim sau nelegal.
Profitul legitim reprezintă suma realizată în contextul respectării prevederilor
legale pe parcursul întregii activități, inclusiv a prevederilor legate de metodologia de calcul. Atât pentru organele oficiale cât și pentru subiecții economici este de dorit ca diferența dintre venituri și costuri să reprezinte profitul, pentru a înlătura orice alte aspecte neplăcute ce decurg din nerespectarea legalității. Privite lucrurile din punct d e
vedere moral -social, acesta este profitul normal și orice profit obținut pe alte căi decât
cele legale nu i se cuvine celui ce- l dobândește
Profitul nelegitim se realizează prin încălcarea deliberată sau nu a prevederilor
legale. Acestea se referă la: î nregistrare nejustificată a costurilor, atribuirea unor cote
procentuale de profit peste cele admise de lege, sustragerea de la plata impozitelor și
taxelor, duble înregistrări etc. Funcție de situația dată și de faptul că un asemenea fenomen este depistat de autoritățile oficiale sau de parteneri înșelați, suma astfel
determinată poate fi preluată la bugetul statului sau restituită celor păgubiți. Totuși, practica a demonstrat că în mute cazuri, firmele își însușesc profituri nelegale și nici nu sunt „desc operite” de organele legale, dar acest risc planează asupra lor timp îndelungat,
până în momentul prescrierii încălcării legalității, dacă legile în vigoare au o asemenea prevedere. Dacă nu, încălcarea legislației în domeniu atrage după sine oricând, măsur ile
corespunzătoare.
Conform legilor din fiecare țară, profitul este impozabil. Unitățile economice
deținătoare de profit pot dispune de el numai după plata impozitului.
Uneori, după afirmația unor specialiști, sfera profitului firmei se extinde asupra
tuturor rezultatelor financiare. În cele din urmă, profitul reprezintă o formă a profitului
net, care rămâne la dispoziția firmelor. Spunem acest lucru, deoarece profitul stă pe de o
parte la baza asigurării resurselor pentru autofinanțarea agenților economi ci, iar pe de altă
parte asigură resursele pentru cointeresarea lucrătorilor. Privit din acest unghi, profitul se autonomizează ca formă a produsului net tocmai din rațiuni economice.
Profitul se creează din munca lucrătorilor productivi, în ramurile de pr oducție, iar
realizarea lui efectivă are loc în sfera circulației, când se realizează de fapt valoarea mărfii. Prin urmare, profitul se realizează efectiv când sortimentele și calitatea bunurilor răspund cererii solvabile. Dacă bunurile nu corespund necesi tăților consumatorilor, ele nu
se vând, iar profitul nu se formează.
22 Academician N.N. Constantinescu, Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică, București,
1993
87
Profitul îndeplinește rolul de pârghie principală și instrument de conducere a
subiecților economici și de stimulare materială a lucrătorilor în desfășurarea unei
activități eficiente. E l este, așa cum susțin unii specialiști „motorul esențial al
societății”.23
Mărimea și dinamica profitului reflectă în mod sintetic calitatea întregii activități
economice (de producție sau prestări servicii), reprezentând principalul indicator
calitativ. Profitul joacă rolul de indicator economic calitativ, după Jean Fourastie, dacă
acesta se formează „într -o oarecare atmosferă economică, în care costurile sunt corect
calculate, unde prețurile rezultă dintr -o piață liberă, unde prețurile de vânzare se form ează
fără a fi impuse de stat”.24
După unele teorii, profitul poate fi:
• profit brut care rezultă ca diferență între cifra de afaceri și remunerația
aporturilor productive, altele decât cele ale întreprinzătorilor;
• profit minimal sau profit necesar care este egal cu suma remunerațiilor
minimale ale diferitelor aporturi productive ale întreprinzătorului și acelea la care el
renunță (la aportul său);
• profit pur care este egal cu eventualele diferențe pozitive între profitul
brut și profitul minimal.
Profitul minimal apare ca un agregat a trei remunerații distincte:
dobânda la capital, care se calculează după rata în vigoare pe piața monetară și piața imobiliară;
salariul de conducere, care reprezintă acea evaluare prin analogie după care întreprinză torul se pune în serviciul unei terțe persoane;
recompense de inițiativă, care constituie o apreciere subiectivă a remunerării necesare pentru a accepta consecințele pe care le comportă faptul de a- și asuma
inițiativele economice.
25
Între funcțiile principale ale profitului , amintim:
a) Funcția de orientare generală a activității economice. Datorită obținerii profitului din
activitățile economice desfășurate, oamenii sunt incitați în luarea deciziilor de dezvoltare a activităților respective. Când se speră că se obține câștig dintr -o anumită direcție,
capitalurile și forța de muncă se orientează spre aceasta. Deci, activitatea economică se îndreaptă în acest sens favorabil consumatorilor realizându- se o producție crescândă, la
un consum de asemenea în creșter e.
b) Funcția ca sursă principală de autofinanțare. Profitul permite degajarea surselor
necesare dezvoltării economice, finanțarea opțiunilor riscante care deschid calea viitorului. Există o strânsă legătură intre deciziile de investiții și existența surselor proprii. Partea de profit care alimentează autofinanțarea, pare a fi o condiție fundamentală a dezvoltării firmelor în general.
23 Jean Fourastie `, “La re alite economique” Paris, 1978, pg197
24 Jean Fourastie `, “La realite economique” Paris, 1978, pg184
25 Economie Politică, Editura Porto -Franco , Galați, 1992 Pg151
88
c) Funcția ca instrument de stimulare economică. După efectuarea prelevărilor privitoare
asupra profitului brut, ca de exemplu, dobânzile privind capitalul, dobânzile bancare ș.a,
ceea ce rămâne se repartizează astfel:
♦ pentru autofinanțarea firmei;
♦ pentru stimulente materiale;
♦ pentru nevoi socio- culturale;
d) Funcția ca mijloc de control al eficacității firmei și a muncii membrilor acesteia.
Personalul firmelor are dreptul la o parte din profitul obținut, fiind incitat deci în reducerea costurilor de producție.
e) Funcția de indicator sintetic al activității economice . Gradul de rentabilitate al une i
firme se calculează cu ajutorul ratei profitului, care este raportul dintre profitul obținut de o firmă într -o perioadă dată și costul de producție :
100⋅=
ppCPR
Prin urmare, rata profitului reflectă măsura în care unitatea economică reușește să
valorifice toți factorii care concură la obținerea profitului, în special mărimea volumului producției, reducerea costului de producție, îmbunătățirea calității produselor, accelerarea
vitezei de rotație a capitalului.
Așa după cum s -a mai spus, profitul este una din categoriile economice cele mai
controversate din știința economică. Pentru aceasta, trebuie subliniat că literatura de specialitate cunoaște o diversitate a teoriilor privitoare la profit.
Astfel, Adam Smith consideră că profitul este un scăzământ din produsul muncii
muncitorului, un produs al muncii neplătite. El numește profit ceea ce este produs net. A arătat în mod just că salariul și profitul sunt categor ii economice generate de legi diferite,
că mărimea profirului nu depinde de cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea capitalului acestuia.
David Ricardo a înlăturat inconsecvențele lui Adam Smith în explicarea originii
profitului și a af irmat în mod clar ideea că izvorul acesteia îl constituie o parte din munca
muncitorului, care este însușită de capitalist.
Pentru D. Ricardo este absolut natural ca o parte din valoarea creată de muncitori
să fie însușită de capitaliști sub formă de prof it. El a respins părerea lui Smith despre
venituri ca sursă a valorii potrivit căruia în capitalism salariul si profitul pot crește simultan. Ricardo a arătat ca nu e posibilă creșterea unuia decât pe seama celuilalt.
J.B. Say a respins explicația dată de A. Smith și D. Ricardo profitului ca fiind un
scăzământ din munca muncitorului salariat
26.
El a analizat profitul așa cum se prezintă sub forma dobânzii și a beneficiului
întreprinzătorului pe care le -a rupt de profit și le -a explicat prin izvoare diferite . Dobânda
este considerată de către el ca un venit al capitalului, un rezultat al serviciilor săvârșite de capital, iar beneficiul întreprinzătorului ca o plată a muncii, o recompensă pentru riscul și talentul acestuia.
6.3. Renta
26 Economie Politică, Editura Porto -Franco , Galați, 1992 pg154
89
Munca și natura sunt factorii de producție originari. Pământul, ca principal
factor natural constituie punctul inițial al întregii activități economice. Activitățile de
producție sunt legate într -o formă sau alta de factorul pământ, deoarece el oferă atât
substanța și condiți ile materiale primare ale producției, cât și resursele primare de
energie.
Resursele naturale constituie o componentă esențială a factorului natural de
producție. Ele au un rol important în asigurarea bazei de materii prime și energie necesare desfășurări i întregii activități economice.
După caracterul reproducerii și duratei folosirii lor, resursele naturale se clasifică
în neregenerabile sau epuizabile (zăcămintele de combustibili fosili, mineralele metalifere și nemetalifere etc.) și regenerabile (solul , apa, fondul cinegetic etc.). Din punct de vedere
al posibilităților de recuperare sau de reutilizare în procesele de producție și de consum resursele naturale pot fi: recuperabile, în care sunt cuprinse o gamă largă de materii prime; parțial recuperabile în care se includ cele biologice; nerecuperabile care cuprind în
special resursele folosite în scopuri energetice.
6.3.1. Teorii cu privire la natura rentei – secvențe în timp și spațiu
Prin rentă se înțelege în general, un venit pe care îl aduce cu reg ularitate un bun
imobiliar (teren agricol, clădiri) sau mobiliar (capital sub formă bănească sau hârtii de valoare) și care nu este legat de o activitate productivă a proprietarului acestora.
Unii teoreticieni au explicat și explică renta pornind de la for ma de proprietate
asupra pământului, ca factor originar de producție. Apărută din timpuri străvechi, renta desemnează ceea ce pretinde și încasează proprietarul funciar de la utilizatorul pământului, indiferent de forma de realizare: în muncă, în produse s au în bani. De aici,
ideea de venit fără muncă.
Alții și- au concentrat atenția asupra comportamentelor specifice ale agenților
economici pe piața terenurilor, ca una din piețele factorilor de producție ce stă la baza raportului dintre cererea și oferta de resurse naturale, îndeosebi agro- alimentare.
Aceste linii principial metodologice de explicare a naturii rentei pot fi
concretizate prin ceea ce marii gânditori au fundamentat și susținut în operele lor economice. William Petty arăta în lucrarea sa: “renta funciară reprezintă surplusul obținut
de pe un teren oarecare, după ce din venitul obținut s -au scăzut cheltuielile cu întreținerea
lucrătorului agricol și celelalte cheltuieli de exploatare a terenului; mărimea rentei, respectiv prețul pământului, se află într -o legătură directă cu cererea și oferta de produse
agricole, sporirea cererii mărind prețul cerealelor și nivelul rentei.”
Francois Quesnay a pornit în explicarea rentei de la faptul că lucrătorul agricol
produce mai mul te bunuri decât consumă el însuși. Astfel ajunge la concluzia că numai
munca agricolă creează valoare și produs net – respectiv rentă.
Adam Smith (părintele economiei politice ca știință) considera că renta este prețul
plătit pentru folosirea pământului ca factor de producție.
David Ricardo considera că “renta este partea din produsul pământului care se
plătește proprietarului funciar pentru că acesta cedează dreptul de folosire a forțelor originare și indestructibile ale solului”.
90
Renumitul profesor francez și autorul formulei trinitare (conform căreia muncii îi
revine salariul, capitalului – profitul, pământului – renta), J. B. Say susținea: “renta este o
recompensă pentru serviciile aduse de pământ”.
Karl Marx a preluat teze ale concepției clasice și a explicat formarea rentei pe
baza valorii -muncă și plusvalorii, considerând- o ca fiind surplusul de plusvaloare, peste
profitul mijlociu, creat de muncitorii agricoli și însușit de proprietarii funciari, pe baza
dreptului de proprietate asupra pământului.
Școala marginalistă, apărută la sfârșitul secolului al -XIX-lea, a acordat o atenție
specială problemelor rentei. A considerat că renta se formează pe baza randamentelor neproporționale și a productivității factorilor de producție. În plus, această școală de
gândire extinde teoria rentei asupra tuturor domeniilor de activitate.
În țara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul
trecut (Ion Ionescu de la Brad, P.S.Aurelian), dar ele s -au intensificat, cu deosebire, în
perioada int erbelică. Profesorul Virgil Madgearu realizează cea mai profundă analiză a
teoriei ricardiene asupra rentei și explică modalitățile de formare a ei în agricultura românească (aprecia că renta diferențială își datorează existența, legii fertilității descres cânde a solului).
În economia contemporană, majoritatea școlilor și curentelor de gândire susțin
valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică și nu numai agriculturii.
Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului) oricărui factor de
producție, a cărui ofertă este rigidă sau foarte puțin elastică; este venitul ce revine proprietarului pentru transferarea dreptului de folosință și de uzufruct a unor factori de producție cu însușir i speciale către alte persoane.
Rigiditatea ofertei are cauze multiple: naturale, tehnologice, economice, sociale.
În sens restrâns, renta este venitul pentru dreptul de folosință al unui factor care
are doar o singură utilizare posibilă. În sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea folosirii oricărui factor de producție, a cărui ofertă este perfect inelastică în raport cu prețul. La baza formării rentei se află legea randamentelor neproporționale.
Renta economică
constă din venitul realizat de c ătre deținătorul unui factor, a
cărui ofertă totală este inelastică și insensibilă la ridicarea prețului de vânzare. Cu cât oferta totală este mai rigidă cu atât renta economică este mai mare.
Mecanismul de formare a rentei are la bază legea randamentelor neproporționale,
iar realizarea ei presupune existența simultană a următoarelor condiții: bunul să fie limitat cantitativ, să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puțin o anumită perioadă; oferta lui să fie limitată în raport cu cererea. Conținutul le gii randamentelor neproporționale constă
în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulți factori constanți cu un alt factor, variabil, cantitățile adiționale din acest ultim factor determină, într -o primă etapă, mărirea
producției, apoi, producția s uplimentară aferentă cantității adiționale din factorul variabil
își încetinește creșterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producției să fie tot mai redus, iar, în final, chiar să scadă.
Dacă oferta este inelastică, factorii de producție pot determi na obținerea
rentei economice și, cu cât este mai mare inelasticitatea ofertei, cu atât va crește partea din recompensă ce va îmbrăca forma de rentă. Deci, cu cât oferta totală este mai rigidă cu atât renta economică este mai mare.
91
6.3.2. Forme de rentă
Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului
de proprietate asupra terenului.
Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor,
sondelor, se datorează diferenței de conținut în substanță util ă a zăcământului sau de
poziție.
Renta în construcții este în funcție de diferența de calitate, de poziție, de raportul
dintre cererea și oferta pentru terenuri destinate construcțiilor.
Renta de monopol , venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun și
folosesc factori de producție cu însușiri excepționale, rari și nesubstituibili, de la
utilizarea cărora sunt excluși ceilalți.
Renta de abilitate reprezintă un venit suplimentar obținut ca urmare a
aptitudinilor și calităților excepționale pe ca re le are un individ.
Renta consumatorului (denumită inițial, de către A. Marshall, surplus al
consumatorului) este un plus de venit rezultat din prețul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus să -l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, față de p rețul
plătit în realitate, mai redus.
Renta producătorului sau surplusul producătorului este câștigul suplimentar
realizat de întreprinzătorii care pot să -și vândă marfa la un preț superior celui pe care îl
estimaseră anticipat.
Renta conjuncturală , comercială și industrială, este renta legată de folosirea
unor împrejurări favorabile, care permit obținerea de câștiguri suplimentare.
Renta funciară și formele ei
Limitată inițial la terenurile agricole, extinsă apoi la exploatările miniere,
terenurile din construcții, la activitatea consumatorului, a vânzătorului, de abilitate, de raritate, industrială sau comercială, conjuncturală etc., renta este generalizată astăzi la orice bun cu calități deosebite folosit în activitatea economică.
Ricardo a arătat că a celași produs agricol – de exemplu grâul, sacii cu grâu – se
obține funcție de împrejurări, de condiții diferite, pe un teren fertil cu muncă ușoară, sau cu îngrășăminte și muncă grea pe un teren mai rău. Pe piață, însă, prețul de vânzare al
sacului de grâu este același chiar dacă costul fiecărui sac este diferit. Acest preț va
reprezenta – scria Ricardo – acoperirea cheltuielilor chiar pentru producătorul cel mai
puțin norocos, cel care a produs grâul în condițiile cele mai puțin favorabile și acest grâu
grâu fiind indinspensabil consumatorilor. Așadar renta – în cazul în speță al rentei
diferențiale – se datorează nu atât dărniciei naturii, ci tocmai zgârceniei ei,
neproducându -se la fel pe toate suprafețele. Au rămas în acest sens celebre cuvintele lui
Ricardo: „nu renta determină prețul grâului, ci prețul grâului determină renta”.
Mai târziu, se punea sub semnul îndoielii semnificația ideii potrivit căreia renta se
datorează „zgârceniei pământului”. Dimpotrivă, s -a subliniat și se subliniază adeseori,
„renta” este rezultanta tuturor cauzelor de progres social. În condițiile moderne, sporirea
populației, „dar și o creștere a bogăției, ordinii și siguranței, progresul științei, dezvoltarea mijloacelor de transport”, sunt cele care fac ca valoarea pământului să
crească. Prin urmare, se obține rentă de pe toate pământurile.
92
Ch. Gide sublinia în acest sens cel puțin trei caracteristici ale pământului care îl
disting de alte bogății. Anume: a) pământul „răspunde nevoii celei mai esențiale a
neamului omenesc”, celei a alimentației; b) el are o durată, teoretic, perpetuă, „mai lungă decât cea posibilă a umanității”; c) se află într -o „cantitate” limitată. Limitată pentru
fiecare categorie de culturi, limitată pentru fiecare națiune, limitată pentru populația globul ui pământesc. Iată de ce, mai subliniază Ch. Gide, „urcarea progresivă și nedefinită
a valorii pământului apare ca o fatalitate de neînlăturat.”
Renta funciară își are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv în
insuficiența ofertei de produse agricole de a satisface cererea în creștere. Oferta inelastică
(datorită limitării naturale a pământului) față de cererea în creștere și inegalitatea randamentelor diferitelor parcele stau la baza formării rentei funciare și a explicării mărimii ei. Prețul ridicat al produselor agricole (în comparație cu cel ce ar rezulta din
confruntarea liberă a forțelor pieței) asigură realizarea unui excedent de venit peste profitul normal, venit ce revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare.
Producerea u nui produs net suplimentar și transformarea lui în rentă funciară au
loc ca urmare a unor condiții specifice: monopolul proprietății private asupra pământului, mecanismul formării prețurilor, deosebirile dintre compoziția organică a capitalului investit în agricultură și în industrie. Rolul, locul și interacțiunea acestor factori determină
diferite forme de rentă funciară: renta diferențială, absolută și de monopol.
Renta diferențială
este renta ce provine din diferența de fertilitate a pământului, ca
și din avantajele ce decurg din apropierea zonelor agricole față de piețele de desfacere.
Renta absolută este renta însușită de proprietarii funciari de pe toate terenurile,
indiferent de fertilitate și poziție față de piață.
Renta de monopol se obține din preț ul de monopol al anumitor produse agricole
ce se cultivă în condiții de climă și sol cu totul speciale și care sunt nereproductibile.
Renta funciară constituie deci, un venit ce revine proprietarului în virtutea
dreptului pe care -l deține asupra factorului de producție rar (inelastic), venit încasat în
condițiile unei cereri mai mari decât oferta de produse agricole.
6.3.3. Prețul pământului
În economia de piață, pământul constituie obiect al schimbului, prin vânzare –
cumpărare. În legătură cu aceasta se ridică problema prețului la care pământul poate fi
vândut și cumpărat.
Prețul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului
de proprietate asupra pământului.
Prețul pământului se calculează astfel:
Prețul pământului = R/d’ , unde R – renta, d’ – rata dobânzii.
Să presupunem că o anumită parcelă de pământ, dată în arendă, aduce
proprietarului ei un venit anual de 1000 u.m. Prețul de vânzare al acestei parcele va trebui să fie egal cu suma care, depusă la bancă, va aduce o dobândă egală cu 1000 u.m. Dacă
rata dobânzii este de 5%, atunci prețul pământului va fi egal cu 20.000 u.m. De aceea, prețul pământului este denumit rentă funciară capitalizată, adică acea rentă care, fiind transformată în capital, aduce deținătorului banilor res pectivi un venit egal sub formă de
dobândă.
93
Mărimea și evoluția prețului pământului se află sub influența mai multor factori
cu acțiune directă sau indirectă:
Cererea și oferta de terenuri agricole: limitarea naturală a pământului
conferă ofertei totale de terenuri un caracter inelastic, rigid, de indiferență la variația
prețului. Drept rmare, prețul pământului evoluează, în principal, în raport cu mișcarea
cererii agenților dispuși să facă investiții în terenuri. De exemplu, pe fondul ofertei totale rigide , pentru unele categorii de terenuri și utilități agricole, pot exista fluctuații ale
ofertei, după cum proprietarii sunt interesați, sau nu, să -și păstreze proprietatea asupra
terenurilor pe care le dețin;
Cererea și oferta de produse agricole: sporirea cererii pentru produsele
agricole stimulează cererea de pământ și ridică prețul acestuia, pentru că oferta de pământ este inelastică.;
Mărimea și evoluția rentei: cu cât renta plătită propietarului este mai mare,
cu atât prețul pământului pretins de acesta, când decide să vândă, este mai ridicat. De
fapt, renta și prețul pământului se condiționează reciproc;
Posibilitatea folosirii alternative a pământului: suprafețele de teren sunt
susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură, silvicultură, construcții, urbanism, căi de comunicații, turism etc.). Folosința care asigură prețul cel mai ridicat influențează prețul pământului ;
Rata dobânzii bancare: prețul pământului se află în raport invers
proporțional cu această rată. Depunerea la bancă a disponibilit ăților bănești este o
alternativă la cumpărarea de terenuri și invers.
Ameliorarea poziției terenurilor agricole, ca urmare a realizării de
infrastructuri care oferă posibilități mai bune de exploatare a terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nici o contribuție la executarea lor, influențează prețul pământului.
Analiza prețului terenurilor agricole pe termen lung relevă un trend crescător.
Prețurile servesc drept indicator al rarității: ele transmit producătorilor semnale referitoare la raritatea r elativă a unor factori de producție, ajutându- i să aleagă combinația
cea mai potrivită pentru înzestrarea cu factori de care dispune societatea. Creșterea substanțială a prețului pământului în ultimii ani în toate țările se explică prin sporirea considerab ilă a investițiilor efectuate pentru echiparea tehnică a terenurilor și a sporirii
cererii pentru pământ, în timp ce oferta rămâne în continuare, rigidă.
Întrebări și probleme:
Profitul reprezintă pentru întreprinzători:
a) o motivație exclusiv subiectivă;
b) o dovadă a utilității activității acestuia;
c) excedentul costurilor de producție și de desfacere a bunurilor peste încasările
realizate;
d) câștigul net, sub formă bănească obținut din exercitarea unei activități.
A (a,b) B (b,c) C (b,d) D (c,d)
94
Profitul suplimentar (supraprofitul) este considerat a fi:
a) parte din profitul normal;
b) profit rămas după plata impozitelor;
c) profit obținut ca urmare a cazurilor de concurență imperfectă;
d) profitul care -l motivează pe întreprinzător să -și desfășoare activitatea într -un
anumit domeniu.
Profitul este venitul ce revine posesorului:
a) tuturor factorilor de producție;
b) de capital;
c) de pământ;
d) forței de muncă.
Identificați care dintre variante exprimă o funcție a profitului.
a) accelerează viteza de rotație a ban ilor;
b) asigură motivarea deciziilor privind producția;
c) stimulează concurența;
d) antrenează indivizi la acceptarea riscului.
A (a,b,c) B (a,c,d) C (c,d) D (b,c,d)
Proftul legitim se definește ca:
a) sumă între cost și venit;
b) diferența dintre profit și costul fix;
c) suma dintre profitul brut și cel nelegitim;
d) toate răspunsurile de mai sus sunt incorecte.
Cât este rata anuală a dobânzii, dacă după 3 ani de la depunerea unei sume de 10.000
u.m., un deponent are un depozit la bancă de 13.310 u.m.?
a) 0,10%;
b) 1,331%;
c) 10%;
d) 33,10%.
Pentru un credit de 10.000.000 u.m. cu durata de 90 de zile, se plătește o dobândă de
60000 u.m. Rata dobânzii este:
a) 24%;
b) 30%;
c) 35%;
d) 40%.
Precizați factorii care influențează rata dobânzii:
a) risc;
b) starea economiei;
c) cererea și oferta de credit;
d) a, b, c.
Adevărat sau fals?
a. Renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de
producție, a cărui ofertă este elastică.
b. Cererea de produse agricole este inelastică.
95
Cum se modifică renta, în situația în care cererea de terenuri agricole crește?
a) scade;
b) crește
c) nu se modifică.
Temă de seminar:
Cunoscându- se diferitele nivele ale ratelor dobânzilor aplicate de unitățile bancare
dintr -o localitate (ex. Sibiu), să se efectueze un studiu în vederea alegerii unei variante
optime, pentr u obținerea unui credit pe termen scurt (ex. un an), de către o firmă de
producție în scopul relansării activității sale.
Studiu de caz:
1. Comentați definiția dată de David Ricardo rentei funciare, ca plată făcută
proprietarului pentru „folosirea forțelor originare și indestructibile ale solului”.
2. În scopul relansării producției pentru export, o firmă procedează la solicitarea
de credite bancare. Capitalul împrumutat este de un milion $. Suma primită o va folosi 5
ani, iar nivelul ratei dobânzii va fi de 15%. Să se determine dobânda ce va trebui achitată
băncii finanțatoare, în condițiile în care anual se înregistrează oficial o rată a inflației de 10%.
Bibliografie:
Gilbert Abraham -Frois, „Economia politică”, Ed. Humanitas, București, 1994
Niță Dobrotă, „Economie politică”, Ed. Economică, 1995
Galbraith J.K., „Știința economică și interesul public”, Ed. Politică, București, 1982
Dan Popescu, „Cetatea liberă – studii și însemnări economice”, Ed. Continent, 2000
Paul A. Samuelson, D. Nordhaus, „Economie politică”, Ed. Teora, 2000
Colectiv autori – Dicționarul complet al economiei de piață, Soc. „Informația” București
1994 Colectiv autori – Economie Politică, Editura Economică, București 1995
Jean Fourastie – “La realite economique” Paris, 1978
Economie Politică, Editura Porto- Franco , Galați, 1992
Victor Stoica – Modul economic de gândire, Ed. Tribuna Economică, București, 1998
N.N. Constantinescu, Reforma economică. În folosul cui?, Editura Economică, 1993
96
Cap. 7 COSTURILE DE PRODUCȚIE
Obie ctive:
Prezentarea noțiunilor generale a conceptului de costuri de producție.
Prezentarea unei analize a costurilor de producție și a relației cost -producție pe
termen scurt și pe termen lung.
Însușirea noțiunilor de cost fix, variabil, total, mediu și m arginal.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice costurilor de
producție.
Rezumat:
Acest capitol tratează conceptul de costuri de producție. Sunt definite în
cadrul capitolului toate categoriile de costuri, fixe, variabile, totale, medii și
marginale. De asemenea în acest capitol se realizează o reprezentare grafică a
costurilor pe termen scurt. În partea fin ală a acestui capitol este tratată relația cost
producție pe termen lung.
Cuvinte cheie:
♦ Costul de producție
♦ Cost economic și cost contabil
♦ Cost de oportunitate
♦ Costuri globale: fixe, variabile, totale
♦ Costuri medii
♦ Cost marginal
♦ Costul mediu pe termen l ung
7.1. Conceptul de cost de producție
Așa cum am văzut în capitolul 5, producția unei firme este rezultatul combinării
factorilor de producție – muncă, natură, capital. Între intrările și ieșirile unui proces de
producție există o relație funcțională – funcția de producție – care arată modul în care
depind rezultatele unei firme de factorii de producție folosiți și de combinarea acestora. Odată stabilită cantitatea de bunuri pe care o poate obține și apoi vinde pe piață la un
anumit preț, agentul economic va fi interesat de evaluarea monetară a consumurilor de
factori de producție, întrucât obiectivul său principal este maximizarea profitului. Aceasta
se poate realiza prin minimizarea cheltuielilor cu factorii de producție prin găsirea combinației optime de inputuri ce permite acest lucru, pe de o parte și prin găsirea nivelului producției care minimizează costul, pe de altă parte.
Punctul de plecare în realizarea acestui obiectiv îl constituie definirea costului. În
cea mai comună accepțiune, costul de producție reprezintă cheltuielile bănești făcute cu
achiziționarea factorilor de producție.
97
Dincolo de această definiție relativ simplă, literatura economică abordează diferite
aspecte ale conceptului de cost de producție.
În primul rând, se face disti ncția între costul contabil și cel economic. Costul
contabil reprezintă ansamblul cheltuielilor măsurabile în bani pe care agentul economic
le suportă efectiv pentru plata materiilor prime, combustibilului, achiziționarea și apoi
amortizarea capitalului fix, plata obligațiilor fiscale etc. Așadar, costul contabil include cheltuielile explicite pe care firma le face pentru achiziționarea de la alți agenți
economici a factorilor de producție necesari.
Pe lângă acestea, există consumuri aferente factorilor de producție proprii, care în
general nu au o expresie monetară și din această cauză nu apar în costul contabil. Ele sunt cuprinse în costul economic, un concept mai larg, care presupune includerea în costurile
unei firme și a sumelor pe care aceasta le -ar fi plătit pentru achiziționarea unor factori pe
care îi are în proprietate. Costul economic este cel care ar trebui luat în considerare atunci când este judecată rentabilitatea unui agent economic. De exemplu, o firmă mică al cărei proprietar lucrează 8 -10 ore pe zi, fără a- și plăti un salariu înregistrează la sfârșitul anului
un profit de 30 de milioane lei. Dacă din acesta am scădea un salariu lunar de 2 milioane de lei cu care ar fi trebuit plătit patronul (dacă ar fi angajat pe altcineva să efectueze munc a respectivă) firma nu ar fi înregistrat decât un profit de 6 milioane lei. Desigur,
exemplul este oarecum simplificator dar el ilustrează situația în care profiturile unei firme pot fi supra sau subevaluate din cauza utilizării concepției contabile în loc ul celei
economice.
De asemenea, se folosește conceptul de cost relevant
27. Deși costul poate fi
definit în numeroase moduri, definiția corectă sau potrivită variază de la o situație la alta. Costul care trebuie folosit într -o situație dată se definește ca fiind costul relevant. Acesta
reprezintă orice cost care influențează efectiv o situație de luare a deciziilor sau trebuie folosit într -un proces decizional. Pentru deciziile manageriale, abordarea istorică a
costurilor – ca sume cheltuite în trecut pentru un bun – poate fi nepotrivită. De obicei,
costurile curente și viitoare sunt mai relevante decât cheltuielile istorice. De exemplu, să
considerăm o firmă de construcții care are 10 tone de fier beton cumpărate la prețul de 6 milioane lei/tonă. Prețul fierului beton s -a dublat. Dacă firma urmează să construiască o
clădire, la c e cost ar trebui să socotească fierul beton? La 6 mil. lei pe tonă (costul istoric)
sau la 12 mil. lei pe tonă (costul curent)? Răspunsul este: costul curent. Pentru a înlocui materialul pe care îl folosește, firma va trebui să plătească 12 mil. lei/tonă s au îl poate
vinde la același preț dacă preferă să nu construiască clădirea în discuție. Deci, costul
relevant al fierului beton este de 12 milioane/tonă. Costul lui contabil rămâne de 6
milioane/tonă.
În prezent sunt tot mai numeroase firmele care înregis trează profit datorită
faptului că beneficiază de anumite externalități: de exemplu, poluarea neinclusă în costuri
îi preocupă tot mai mult pe economiști. Se vorbește de costuri sociale și psihice asociate
cu activitatea productivă a unei firme, costuri ce nu sunt în totalitate reflectate în
contabilitatea firmei. Costurile sociale sunt cele legate de poluare, zgomot, iar cele
psihice sunt cele legate de insatisfacția mentală pe care o pot resimți angajații unei firme ce lucrează în condiții de stres, monotonie etc.
Un alt concept, costul de oportunitate este chiar mai larg decât cel de cost
economic prezentat mai sus. El are ca punct de plecare necesitatea alegerii dintre mai
27 James L. Pappas, Mark Hirrschey, Managerial Economics, 5Th Edition, The Dryden Press, 1987
98
multe variante posibile cu care se confruntă orice agent economic în condițiile r arității
resurselor. Alegerea unei variante implică renunțarea la celelalte posibilități; prin urmare,
costul de oportunitate este costul renunțării. Acesta este analizat pe baza curbei posibilităților de producție. Utilizarea conceptului de cost de oportunitate presupune compararea punctelor de pe frontiera posibilităților de producție pentru a calcula efectele economice ale unei decizii. Costul de oportunitate este dat de cea mai bună posibilitate de utilizare a unei resurse.
Cu cât o piață se apropie mai mult de concurența perfectă, cu atât prețul de
echilibru va fi mai aproape de costul de oportunitate. Conceptul este utilizat cu succes și în analiza alegerilor care se fac în afara piețelor obișnuite (de exemplu pentru calcularea costului educației, tim pului liber etc.).
Între agenții economici există diferențe semnificative în privința costului realizării
acelorași produse, provenite în principal din modul de combinare a factorilor de producție, dar și din influența altor factori ce pot fi clasificați în
28: a) factori generali:
condițiile naturale, localizarea firmei, natura producției; b) factori tehnico –
organizatorici: volumul producției (mărimea firmei), dotarea tehnică, organizarea producției; c) factori conjuncturali: ciclul economic, politica eco nomică, monetară,
fiscală, mediul social – politic etc.
7.2. Analiza costurilor
Elementul esențial în această operațiune îl constituie relația existentă între
costurile de producție și evoluția producției într -o perioadă de timp. O funcție a costului
va indica nivelul acestuia pentru diferite niveluri ale producției. Altfel spus:
Costul = f (Q)
Producția este, la rândul ei o funcție care ilustreză modul în care au fost folosiți
factorii de producție. Reamintim că funcția de producție reprezintă o relați e tehnico –
economică între intrările (input – urile) și ieșirile (output – urile) unui proces de producție.
Ea ne arată cum variază Q ca urmare a modificării factorilor de producție utilizați.
Pentru a putea analiza comportamentul producției în raport cu factorii de
producție utilizați, facem distincția între termen lung și termen scurt. Termen lung este
cea mai scurtă perioadă de timp necesară pentru a modifica valoarea tuturor factorilor de producție utilizați într -un proces de producție. Termen scurt este cea mai lungă perioadă
de timp în care cel puțin unul dintre factorii de producție utilizați într -un proces productiv
nu poate fi schimbat.
Din moment ce funcția de producție arată relația între fluxurile de intrare și cele
de ieșire, odată cunoscute p rețurile input -urilor, pot fi calculate costurile
29. Acestea
depind de: a) forma funcției de producție – determină forma funcției costurilor; b)
prețurile factorilor de producție – determină nivelul costurilor.
28 Erwin Hutira, Emil Dinga, “Teorie economică generală”, Editura Hyperion XXI, București 1994, p.95
29 Reamintim că: funcția producției totale: Q = f(Ff, Fv); producția medie: PM = Q/Fv; producția marginală
(produsul fizic marginal): reprezintă modificarea producției generată de schimbarea cu o unitate a
factorului de producție variabil – Pmg = ∆ Q/∆Fv – funcție discretă; Pmg = ∂f(Ff, Fv)/ ∂Fv – funcție
continuă (vezi capitolul V), unde Ff – facto r fix, Fv – factor variabil.
99
7.2.1. Relația cost – producție pe termen scu rt
Pe termen scurt, toate costurile pot fi clasificate în fixe și variabile. Costurile fixe
sunt cele care nu depind de volumul producției, iar cele variabile sunt cele care se modifică în funcție de evoluția producției. Avem:
1. Costuri globale: reprezin tă costurile implicate de realizarea unui volum de
producție dat. Ele se împart în:
a. Costuri fixe globale (CF): sunt acele costuri care pe termen scurt nu depind de
volumul producției. În această categorie intră cheltuielile cu chiria, iluminatul general, amortizarea utilajelor, salariile personalului administrativ, asigurări, etc. Costurile fixe vor fi aceleași, indiferent dacă o firmă are o producție egală cu zero sau funcționează la capacitate maximă. Tabelul 6.1. prezintă structura costurilor globale, medii și marginale
într-o firmă (exemplu ipotetic); se observă că în coloana corespunzătoare costurilor fixe
este trecută aceeași valoare, indiferent de valoarea producției.
b. Costuri variabile globale: sunt acele costuri care pe termen scurt depind de
volumul producției. În această categorie intră: cheltuielile cu materii prime, materiale, combustibil și energie pentru fabricație, salarii directe, etc. Orice modificare – creștere
sau scădere a producției – determină modificarea în același sens a costurilo r variabile. În
exemplul ales CV crește de la 0 la 715000 mii lei. De reținut că întotdeauna, atunci când
Q = 0 avem CV = 0.
c. Costuri totale globale: reprezintă suma costurilor fixe și variabile generate de
realizarea unui anumit volum al producției. Termenul de total se referă la includerea în
această categorie atât a costurilor ce nu depind de volumul producției (CF), cât și a celor care depind de vol umul producției (CV).
Termenul de global se referă la faptul că se iau în calcul costurile implicate de
realizarea întregului volum de producție.
CT = CF + CV
Se observă în tabelul 6.1. că creșterea lui CT este aceeași cu creșterea lui CV.
Matematic,
∆CT = CT
1 – CT 0 = (CF 1 + CV 1) – (CF 0 + CV 0)
CF 1 = CF 0 = CF, deci ∆ CT = CV 1 – CV 0 = ∆CV
Tabelul 7.1. Structura costurilor globale, medii și marginale
Q
(unit.) CF
(mii lei) CV
(mii lei) CT
(mii lei) CFM CVM CTM Cmg
0
1 2 3 4 5 6 7
8 20000
20000 20000 20000 20000 20000 20000 20000
20000 0
40000 65000 85000
115000 165000 235000 305000
435000 20000
60000 85000
105000 135000 185000 255000 325000
455000 –
20000 10000
6666,7
5000 4000
3333,3 2857,1
2500 –
40000 32500
28333,3
28750 33000
39166,7 43571,4
54375 –
60000 42500 35000 33750 37000 42500
46571,5
56875 –
40000 25000 20000 30000 50000 70000 70000
130000
100
9
10 20000
20000 565000
715000 585000
735000 2222,2
2000 62777,8
71500 65000
73500 130000
150000
Abordarea costurilor globale se poate realiza și din altă perspectivă: aceea a
factorilor de producție care generează costurile. Așa cum am văzut, consumul factorilor de producție în expresie bănească reprezintă costul de producție. În funcție de factorul care le generează, vom distinge costuri materiale (implicate de consumul de capital) și costuri salariale (implicate de consumul factorului muncă). Fiecare dintre acestea pot fi la rândul lor fixe sau variabile. Astfel, avem costuri fixe materiale (cu amor tizarea
capitalului fix, combustibil pentru încălzit, energie pentru iluminat general, etc.) și costuri variabile materiale (cu materiile prime, energia și combustibilul pentru fabricație). De asemenea, avem costuri fixe salariale (salariile indirecte, ale personalului administrativ)
și costuri variabile salariale (salariile directe ale personalului implicat în producție). Schematic, tipologia costurilor pe termen scurt este prezentată în fig. 6.1.
2. Costuri medii (unitare sau pe unitatea de produs) reprezintă costurile
implicate de realizarea unei singure unități de producție, fie că este bucată, kg, etc. În funcție de tipologia costurilor globale vom distinge și aici:
a. Costuri fixe medii (CFM ) – reprezintă costurile fixe pe unitatea de
producție. Costul fix mediu scade pe măsură ce crește producția, devenind neglijabil când volumul producției este suficient de mare.
Formula de calcul este următoarea:
b. Costuri variabile medii (CVM) reprezintă costurile variabile pe unitatea de
producție. Din definiția costurilor variabile știm că ele evoluează în același sens cu producția. Relația de dependență poate avea însă diferite forme. Astfel, CV și Q pot
evolua direct proporțional (în cazul randamentelor constante) ceea ce înseamnă că o anumită creștere a lui Q generează creșterea în aceeași măsură a lui CV – de exemplu,
Figura 6.1. Costurile pe termen scurt Costuri fixe
materiale
Costuri fixe
salariale
Costuri variabile
materiale
Costuri variabile
salariale Costuri
materiale
Costuri
salariale Costuri fixe
Costuri
variabile Costuri
totale Costuri
totale
CFMCF
Q=
101
dublarea producției duce la dublarea cheltuielilor cu materii prime, mater iale, etc. În
această situație CVM rămâne constant. Un alt caz este cel al randamentelor
descrescătoare, în care creșterea lui Q într -o anumită măsură duce la creșterea
costului variabil într -o măsură mai mare: de exemplu, dublarea producției implică o
creștere de 2,5 ori a costului variabil. CVM va avea în acest caz o tendință
crescătoare. Ultima variantă posibilă este cea a randamentelor crescătoare, când costurile variabile cresc mai încet decât producția sau altfel spus, o creștere a factorilor variabi li utilizați determină o creștere mai mare a producției: dublarea lui Q
implică o creștere de 1,5 ori a costurilor variabile. În acest caz, CVM va avea o tendință descrescătoare. Pentru funcția de producție de gradul trei (cazul tipic) costurile variabile vor trece succesiv prin cele trei stadii amintite, în următoarea ordine: randamente crescătoare, randamente constante și randamente descrescătoare. Este vorba de o creștere inițială a productivității factorilor de producție utilizați, după care creșterea p roducției este însoțită de scăderea productivității.
c. Costurile totale medii (CTM) reprezintă costul fiecărei unități de producție
și el se poate calcula fie ca raport între costul total și prod ucție, fie ca sumă a
costurilor fixe medii și a costurilor variabile medii.
3. Costurile marginale: reprezintă creșterea costului total generată de
creșterea producției într -o unitate de timp. Acesta este unul dintre cele mai importante
concepte utilizate la nivel de firmă, fiind un instrument eficient în aprecierea oportunității
creșterii producției, prin comparația cu costul mediu sau cu prețul de vânzare. Astfel, dacă o firmă produce 7 unități cu 43571,4 lei pe bucată, iar producerea unei unități suplim entare o va costa 130000 lei, este foarte probabil că firma nu va fi interesată de
această creștere a producției (tabelul 6.1). Dimpotrivă, dacă firma produce 3 unități la un cost mediu de 35000 lei și o unitate suplimentară o costă 30000 lei, probabil că va opta
pentru creșterea producției. Desigur, analiza poate continua cu luarea în considerare a prețului de vânzare, a cererii sau a altor parametri, ceea ce poate duce la schimbarea opțiunilor. Costul marginal este însă primul element luat în calcul în de ciziile de
modificare a producției.
Costul marginal poate fi abordat în două moduri:
Costul marginal discret: reprezintă sporul de cost generat de creșterea cu o
unitate a producției.
Costul marginal continuu : în cazul în care costul total este o funcție continuă de
producție, costul marginal va apărea ca derivata costului total în raport cu producția:
7.2.2. Reprezentarea grafică a costurilor pe termen scurt
CTMCT
QCFM CVM ==+
CmgCT
QCV
Q==∆
∆∆
∆
CmgdCT
dQdCV
dQ==
102
Într-un sistem de coordonate în care pe Ox avem cantitatea de produse, Q,
exprimată în unități fizice, iar pe Oy avem costurile exprimate în unități monetar e,
reprezentările grafice ale costurilor pe termen scurt pentru forma cea mai generală a
funcției de producție – funcție de gradul 3 – vor avea următoarele trăsături:
a. Costurile globale
Costul fix (CF) este o dreaptă paralelă cu Ox, care nu pleacă din origine ci dintr –
un punct oarecare de pe Oy, care va fi cu atât mai sus cu cât costurile fixe sunt mai mari (Figura 6.2).
Costul variabil (CV): forma costului variabil depinde de forma funcției de
producție, iar nivelul acestuia de prețurile factorilor, de oarece costul variabil se
calculează ca produs între factorii de producție folosiți și prețul acestor factori. Prin urmare, pentru diferite funcții de producție vom avea diferite forme ale costului variabil. Un caz particular este cel în care CV crește dir ect proporțional cu producția,
reprezentarea grafică fiind o dreaptă. Cel mai apropiat de situația reală este însă cazul în care inițial CV crește mai încet decât Q, trece printr -un punct de creștere minimă (punctul
de inflexiune, corespunzător celui mai m ic ritm de creștere) și urmează o creștere mai
rapidă decât producția (fig. 6.2.). Indiferent de forma costului variabil, punctul de plecare al graficului său este originea, pentru că pentru Q = 0, CV = 0.
Costul total (CT) are aceeași formă cu CV, nivelul acestuia fiind mai mare cu
valoarea corespunzătoare costurilor fixe. Așadar, punctul de plecare va fi același cu al lui CF, fluctuațiile costului total reproducând variațiile curbei costului variabil.
b. Costurile medii
Costul fix mediu (CFM) : graficul costului mediu este o hiperbolă echilateră.
Când Q tinde la 0, CFM = CF/0, tinde la infinit, iar când Q tinde la infinit, CFM=CF/ ∞,
tinde la 0. Se observă că, pe măsură ce cantitatea produsă crește, CFM scade.
Costul variabil mediu (CVM): curba costului variabil mediu este în formă de U,
cu punctul de minim corespunzător punctului de inflexiune al curbei costului variabil; atâta timp cât costul variabil crește mai încet decât Q, CVM scade, iar atunci când CV crește mai repede decât Q, CVM crește.
Costul total mediu (CTM): are aceeași formă cu CVM; costul total mediu are
minimul mai sus și mai la dreapta decât costul variabil mediu.
Costul marginal (Cmg): în mod obișnuit, curba costului marginal este o curbă în
U, descrescătoare în zona randamentelor crescătoare, când costurile cresc mai încet decât rezultatele, crescătoare în zona randamentelor descrescătoare. Punctul de minim corespunde punctului de infl exiune al costului total, punct de schimbare a randamentelor,
și este mai jos și la stânga minimelor CVM și CTM.
103
a)
a) Cost mediu și
cost
C
Figura 7.2. Costurile globale și medii
104
c. Raportul cost marginal – costuri medii
Curbele CVM și CTM se intersectează cu costul marginal în punctele lor de
minim. Deci, pentru CVM = Cmg, costul variabil mediu este minim și pentru CTM = Cmg, costul total mediu este minim. Acest lucru se poate explica astfel: atâta timp cât curba costului marginal este sub costul mediu, acesta din urmă scade; când curba costului marginal este deasupra costului mediu, acesta din urmă crește. Intuitiv: costul marginal reprezintă costul ultimei unități produse; dacă la costul total adăugăm un număr mai mic decât media, media scade, și invers. În concluzie, pentru Cmg<CTM (curba lui Cmg este sub cea a costului mediu), CTM este descres cător, iar pentru Cmg>CTM, CTM este
crescător. Intersecția corespunde punctului minim al costului mediu. Așadar, creșterea producției este eficientă până în momentul în care curbele CTM și Cmg se întâlnesc (toate costurile medii scad)
7.2.3. Relația cost – producție pe termen lung
CMTL F
D B
Producția pe o
perioadă de timp
Figura 6.3. Costurile medii pe termen scurt pentru diferite dimensiuni ale
întreprinderii Q1 Q2
CM 3
CM 2
CM 1
Optimul Cost mediu pe termen scurt
(mărime mică)
Cost mediu pe termen mediu
(mărime medie)
Cost mediu pe termen lung
(mărime mare) Cost
mediu
105
Întrucât pe termen lung toți factorii de producție sunt variabili, o firmă are
posibilitatea de a face orice modificare a tehnologiei și factorilor de producție pentru a
realiza volumul dorit de bunuri și servicii la cel mai mic cost posibil. Acesta este d e altfel
și obiectivul oricărei firme pe termen lung. Așadar, pe termen lung nu există input -uri
fixe, ceea ce înseamnă că nu vom mai avea împărțirea costurilor în fixe și variabile. Pentru analiza costului se mai ia în considerare doar curba costului medi u pe termen
lung (CMTL).
Să presupunem că o întreprindere trebuie să aleagă una dintre următoarele
mărimi: mică, medie și mare. Costurile medii pe termen scurt pentru fiecare dintre aceste mărimi sunt prezentate în fig.6.3.
Oricare ar fi mărimea firmei în prezent, pe termen lung ea se poate modifica astfel
încât să atingă oricare dintre aceste trei niveluri. Alegerea mărimii este condiționată de estimarea capacității de producție necesară pentru satisfacerea cererii. De exemplu, dacă
se anticipează o cerer e de Q
1 produse firma va alege dimensiunea mică, întrucât este
varianta cu cel mai mic cost mediu. Dacă se anticipează o cantitate cerută Q 2, costul
mediu cel mai mic poate fi obținut de întreprindere la dimensiunea medie. Dacă se cere o
cantitate Q 3, cost ul mediu va fi același și pentru o întreprindere de dimensiune medie și
pentru una mare. Firma va alege mărimea în funcție de trendul cererii consumatorului:
dacă tendința este crescătoare, se va alege dimensiunea mare.
Porțiunea ABCDEF din cele trei curbe pe termen scurt este curba costului mediu
pe termen lung și arată costul mediu minim posibil pentru a produce o cantitate de produse, când toți factorii de producție sunt variabili și se poate alege orice mărime a întreprinderii.
În mod normal, o firmă poate alege din mai multe variante atunci când optează
pentru o anumită mărime. Când numărul de posibilități este infinit, curba CMTL înfășoară curbele costului mediu pe termen scurt, fiind tangentă la fiecare dintre acestea. Se poate observa că nu toate cur bele costului mediu pe termen scurt sunt tangente în
punctul de minim la curba costului mediu pe termen lung.
106
Curba CMTL reprezintă costul minim pentru producerea oricărei cantități de
produse, când firma are timp pentru a optimiza mărimea întreprinderii și combinarea
factorilor de producție. Mărimea optimă a firmei, când se realizează combinația cost minim – eficiență maxim ă este aceea tangentă la curba CMTL (fig.6.4.) Așadar, firma va
alege acea mărime care îi asigură situarea pe acea curbă a costului mediu pe termen scurt care este tangentă la CMTL în punctul său minim.
Forma în U a curbei CMTL are următoarele implicații: până la un anumit nivel al
producției, mărirea dimensiunilor firmei înseamnă creșterea eficienței și micșorarea costurilor unitare; peste acest nivel, creșterea dimensiunilor întreprinderii duce la scăderea eficienței și creșterea costului mediu. Așadar, firma va înregistra pe rând,
economii de scară, randamente constante și dezeconomii de scară.
Economiile de scară pot avea caracter tehnic sau financiar
30. Avantajele
tehnice care generează economii de scară sunt: o specializare mai bună – diviziunea
munc ii poate fi cu atât mai accentuată cu cât capacitatea de producție este mai mare;
indivizibilitatea unei părți a capitalului – achiziționarea anumitor utilaje sau dotări
importante nu se justifică decât dacă volumul producției este suficient de mare. Așada r,
economiile de scară sunt în primul rând legate de producția de masă. În plus, deși pe
termen lung nu putem vorbi de input -uri fixe și variabile, orice firmă are costuri care pe
termen scurt nu depind de volumul producției. Creșterea cantității de produs e va genera
30 Gilbert Abraham – Frois, “Economia politică”, Editura Humanitas, 1994, p.158- 165
SME CM 2
Producția Q CM
C
Faza 1
Randamente crescânde
Economii de scară Faza 2
Randamente
constante Faza 3
Randamente descrescânde
Dezeconomii de scară
Figura 6.4. Curba CMTL
107
reducerea costurilor fixe medii, și prin aceasta reducerea costurilor unitare totale, ceea ce
constituie pentru firmă un avantaj competitiv. Avantajele financiare ce generează
economii de scară sunt: reducerile de prețuri, bonificațiile pentru comenzi importante –
care sunt mai ușor obținute de o întreprindere mare; reduceri la transport; condiții de credit și de finanțare mai avantajoase.
Peste o anumită mărime a întreprinderii se vor înregistra dezeconomii de scară.
Acestea sunt în principal generate de comunicațiile greoaie și structura administrativă complicată, birocrație, etc. În practică ar trebui să întâlnim puține cazuri de creștere a costului mediu ca urmare a supradimensionării, întrucât o firmă care se confruntă cu o creștere semnifi cativă a cererii va opta mai degrabă pentru juxtapunerea unor unități de
producție ce funcționează la nivelul optim, decât pentru mărirea exagerată a unității existente.
Întreprinderile pot fi mărite până în punctul în care se obțin avantaje maxime în
privința economiilor de scară. După ce acest punct a fost atins, economiile de scară mai
pot fi obținute prin punerea sub un management comun a unui număr de unități de producție. Se recurge la integrarea verticală, integrarea orizontală și diversificarea producției.
Integrarea verticală apare prin unirea sub un management comun a mai multe
firme ce realizează operații succesive ale aceluiași proces de producție: de exemplu, o firmă producătoare de automobile care achiziționează sau fuzionează cu alte firme producătoare de subansamble, o moară care se unește cu ferme producătoare de grâu și cu
fabrici producătoare de pâine și produse de panificație. Integrarea orizontală apare prin
unirea unui număr de firme ce realizează același tip de produse – un lanț de hote luri de
exemplu. De asemenea, se poate recurge la diversificare, respectiv realizarea unui număr de produse diferite dar legate oarecum între ele prin tehnologia de fabricație, materiile
prime folosite sau segmentul de cumpărători căruia li se adresează. A cestă soluție este
adoptată de numeroase companii multinaționale, producătoare de exemplu, în același timp, de detergenți și alte produse de curățat, produse cosmetice, parfumuri etc., sau produse electrocasnice, computere, aparatură audio – video.
În ace ste cazuri, economiile de scară provin din reducerea costurilor cu
managementul de vârf, utilizarea aceluiași canal de distribuție pentru mai multe produse, utilizarea aceleiași tehnologii pentru a realiza mai multe bunuri. De asemenea, campaniile de promovare globale permit obținerea unor rezultate mai bune pentru o unitate monetară cheltuită. O firmă mare își permite să angajeze specialiști în cercetare, producție, design, ceea ce generează avantaje în lansarea pe piață de noi produse. Capacitatea de a ob ține
împrumuturi și de a crește capitalul propriu este semnificativ mai mare. Toate aceste procese duc la obținerea de economii de scară organizaționale .
Așa cum precizam mai sus, mărirea dimensiunii întreprinderii nu este întotdeauna
cea mai bună cale de urmat pentru creșterea eficienței și obținerea economiilor de scară.
După un anumit punct se vor face simțite dezeeconomiile de scară, care determină creșterea costurilor pe unitatea de produs. Nu există soluții general – valabile pentru
dimensionarea unei firme. Fiecare agent economic va căuta să aleagă dimensiunea optimă
a întreprinderii sale, cea care îi minimizează costul mediu, atunci când are suficient timp pentru a face acest lucru.
Costul mediu minim este în același timp o problemă de dimensionare a
întreprinderii și de alegere a celei mai bune combinații de factori de producție.
108
Întrebări și probleme:
1. Care din următoarele afirmații este adevărată:
a) costul de producție influențează prețul de vânzare;
b) prețul de vânzare influențează costul de producție;
c) prețul de vânzare este, de regulă, mai mic decât costul producției;
d) costul fix este întotdeauna mai mare decât costul variabil.
2. Limita inferioară până la care poate coborî prețul de vânzare al unui bun economic, fără să inducă pierderi este:
a) costul fix mediu;
b) costul de producție;
c) costul variabil mediu;
d) costul marginal.
3. Cheltuiala cu amortizarea capitalului fix:
a) este mai mică decât consumul de capital circulant;
b) este mai mare decât consumul de capital circulant;
c) este egală cu consumul de capital circulant;
d) este independentă de volumul cheltuielilor cu consumul de capital circulant.
4. Care din următoarele categorii de costuri vor suferi o creștere ca urmare a creșterii producției cu o unitate:
a) costurile variabile;
b) costurile fixe;
c) atât costurile fixe, cât și costul total;
d) atât costul total, cât și costurile variabile.
A (a,c) B (a,c,d) C (a,d) D (c,d)
5. Costul fix cuprinde:
a) salariile personalului direct productiv;
b) salariile personalului administrativ;
c) energia utilizată pentru funcționarea utilajelor;
d) energia electrică utilizată pentru iluminatul unității.
A (a,b) B (b,c) C (c,d) D (b,d)
6. Care sunt factorii de care depinde mărimea costului fix mediu:
a) volumul producției;
b) costul fix și volumul producției;
c) costul fix;
d) variația volumului producției;
e) atât de variația costului fix cât și de variația volumului producției.
7. Care din următoarele corelații sunt imposibile?
a. costul total mediu > costul total;
109
b. costul total < costul fix;
c. costul fix în perioada curentă = costul fix în perioada de bază;
d. costul total = costul fix.
A (a,b) B (b,c) C (c,d) D (a,d)
8. Menționați unde se află curba costului total mediu:
a) deasupra curbei costului variabil mediu;
b) sub curba costului variabil mediu;
c) la dreapta curbei costului variabil;
d) la stânga curbei costului variabil.
9. Într-o firmă producția înregistrată scade cu 40%. Cum se modifică CFM?
a) scade cu 60%;
b) scade cu 40%;
c) crește cu 66,66%;
d) nu se modifică.
10. Cheltuiala cu amortizarea capitalului fix:
a) este mai mică decât cheltuielile materiale de producție;
b) este mai mare decât cheltuielile materiale de producție;
c) este egală cu cheltuielile materiale de producție;
d) nu influențează costurile materiale.
11. Printre căile de reducere a costurilor nu se numără:
a) diminuarea consumului de materiale;
b) reducerea cheltuielilor administrative;
c) reducerea prețurilor de vânzare;
d) reducerea stocurilor.
12. Costul variabil mediu depinde de:
a. costul variabil;
b. volumul producției;
c. costul total;
d. costul total mediu.
13. Care sunt costurile care evoluează întotdeauna în sens invers producției:
a) costul fix mediu;
b) costul marginal;
c) costul variabil mediu;
d) costul total.
14. Când volumul producției este zero:
a) costul fix este 0;
b) costul variabil este 0;
c) costul fix este mai mare decât costul variabil;
d) costul variabil este mai mare decât costul fix.
15. Costul marginal reflectă:
a) cheltuielile suplimentare ocazionate de creșterea cu o unitate a volumului
producției;
110
b) eforturile suplimentare realizate în scopul sporirii cu o persoană a numărului
de salariați;
c) gradul de economisire a resurselor folosite;
d) capacitatea de a face față cocur enței pe piață.
Studiu de caz:
Realizați analiza costurilor pentru o firmă, pornind de la deducerea funcției de
producție și de la costurile istorice ale firmei respective.
Teme de seminar:
1. Explicați diferențele și raporturile care se stabilesc între costul marginal și
costul unitar. De ce costul marginal este același, indiferent de baza de calcul pe care o
alegem: CV sau CT?
2. De ce pe termen lung toate costurile sunt considerate variabile?
3. Analizați următoarea afirmație: “ În practică ar trebui să întâl nim puține
cazuri de creștere a costului mediu ca urmare a supradimensionării”.
Bibliografie:
***, “ Economie politică” , ASE București, Editura Economică, 1995, p.144- 159
***, “ Economia politică – aplicații”, ASE București, Editura Economică, 1997, p.93- 106
Gilbert Abraham – Frois, “Economie politică”, Editura Humanitas, 1998, p. 141- 163
Niță Dobrotă, “Economie politică”, Editura Economică, 1995, p. 127- 140
Robert Frank, “Microeconomics and behavior” , Second Edition, McGraw -Hill, Inc.1994,
p.348- 390
C. Gog oneață, A. Gogoneață, “Economie politică. Teorie micro și macroeconomică.
Politici macroeconomice” , Editura Didactică și Pedagogică, 1995, p. 87 -92
Ion Ignat, Neculai Clipa, Ion Pohoață, Gheorghe Luțac, “ Economie politică”, Editura
Economică, 1998, p. 153 -173
Paul Samuelson, William Nordhaus, “Econome politică”, Editura Teora, 2000, p.139-
158 Cristina Sofonea, Silvia Mărginean, “Economia: un demers pragmatic – teste de
economie” , Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 1999, p. 33- 38
Geoffrey Whiteh ead, “Economia”, Editura Sedona, Timișoara, 1997, p. 53 -61
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, “Study Guide Economics” , Fourth Edition, John
Wiley&Sons, 1990, p. 247- 260
111
Cap. 8 TIPURI DE PIEȚE ȘI MECANISMUL DE FORMARE A PREȚULUI
Obiective:
Prezentarea unei tipologii a pie țelor în funcție de concurența și condițiile existente
aici.
Analiza modului în care piețele funcționează.
Prezentarea grafică a echilibrului pe termen lung și a intrării și ieșirii de pe o piață
cu concurență perfectă.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice tipurilor de
concurență întâlnite în economie.
Prezentarea unei bibliografii selective, individualizate pentru acest capitol.
Rezumat:
Conform unui principiu fundamental acțiunea ofertei și a cererii de produse
și servicii are la bază inițiativa liberă generată de proprietatea privată în economia
de piață. Sunt tratate în acest sens concurența și principalele instrumente ale luptei concurențiale. De asemenea sunt detaliate și analizate tipurile de concurență, cea perfectă cu caracteristicile definitorii și cea imperfectă cu tipologia specifică. Este prezentat în acest capitol problematica maximizării profitului și găsirii acestei zone de maxim in diferitele tipuri de concurență.
8.1. Concurența: concep t și rol
Acțiunea ofertei și a cererii de produse și servicii are la bază inițiativa liberă
generată de proprietatea privată în economia de piață. Fenomenul activ pe care se întemeiază libera inițiativă este așadar concurența într -un mediu adecvat, anume creat.
Concurența reprezintă o trăsătură esențială a economiei de piață, este o situație
pe o piață, în care firmele producătoare (vânzătorii) își dispută patronajul cumpărătorilor pentru a- și atinge un anumit obiectiv de afaceri (exemplu: profituri,
vânzări și/sau un segment de piață, etc.).
În acest context, concurența este echivalată cu “rivalitatea”. Prin urmare,
rivalitatea concurențială dintre firme poată să apară când există doi sau mai mulți producători de același bun, ace eași lucrare sau serviciu, pe aceeași piață. Ea se poate
produce (are loc) în domeniile: prețului, calității, serviciului sau o combinație a acestora cu factorii pe care clienții pot să o evalueze.
Datorită cadrului concurențial diferit și a particularităților diverselor piețe,
subiecții de proprietate au un comportament de asemenea diferit. Dacă producătorii vizează în primul rând marja profitului, în același timp consumatorii își orientează opțiunile spre bunurile și serviciile oferite de aceștia. Astfel, firmele producătoare se
orientează spre producerea acelor bunuri cerute și dorite de consumatori cu costuri cât mai reduse posibil, în condițiile în care concurența poate rezolva producătorilor profiturile așteptate, iar consumatorilor satisfacerea necesi tăților.
112
Concurența este considerată ca un proces important prin care firmele sunt silite să
devină eficiente și să ofere o gamă largă de produse și servicii la prețuri și tarife cât mai
reduse (mici). Aceasta are consecințe imediate asupra creșterii bunăs tării consumatorului,
firmele angajându -se într -un proces continuu de inovare și sprijinind totodată schimbările
și progresul tehnic. Totodată, concurența este o confruntare deschisă, în cadrul căreia vânzătorii și cumpărătorii au ca scop îmbunătățirea situației lor pe piață, folosindu- se de
strategii și acțiuni adecvate în vederea tatonării și testării forțelor pieței. Pentru aceasta, concurența poate să îndeplinească condițiile unui garant al tuturor subiecților participanți la viața economică.
Principale le instrumente
31 ale luptei concurențiale sunt atât de natură
economică, cât și de natură extraeconomică. Căile economice prin care se poate lupta
firma producătoare sunt: ridicarea calității bunurilor, reducerea prețurilor de vânzare și a costurilor sub ce le ale concurenților, acordarea diverselor facilități clienților.
Instrumentele de natură extraeconomică cuprind: furnizarea de informații generale
pentru toți clienții, sponsorizarea unor acțiuni sociale de interes local sau național, presiuni morale spe culându -se de unii subiecți economici în confruntarea cu concurenții
lor, în situațiile critice (războaie, crize) și eludând chiar legile statului.
Ca urmare a instrumentelor de luptă folosite, concurența cunoaște două laturi
importante: una loială și alta neloială.
Concurența loială se înfăptuiește atunci când vânzătorii se folosesc de unele din
instrumentele de luptă nediscriminatorii în condițiile accesului liber pe piață și cunoscând toate mijloacele de reglementare a relațiilor vânzător -cumpărător.
Practica a demonstrat că în afaceri se pot întâlni și situații când o firmă sau grupe
de firme se angajează pentru a restrânge concurența interfirme în vederea menținerii sau întăririi poziției lor relative pe piață și a profiturilor, fără a furniza neapăr at mărfuri și
servicii cu costuri mai mici sau de calitate superioară. În aceste condiții, apare cealaltă latură a concurenței, și anume, concurența neloială, incorectă sau nelegală cum îi mai
spun unii specialiști.
Esența concurenței constă în cele din ur mă în încercări din partea firmelor de a
câștiga un avantaj asupra rivalilor. Totuși, limitele acceptabile ale practicilor de afaceri pot fi depășite dacă firmele pun la cale limitarea artificială a concurenței nu bazat pe avantaje ci pe exploatarea poziți ei lor pe piață, dezavantajând concurenții, clienții sau
furnizorii, ceea ce poate duce la practicarea unor prețuri înalte, reducerea producției, micșorarea sortimentului, pierderea eficienței economice și alocarea greșită a resurselor
(sau combinații de a stfel de procedee). Datorită apariției acestor practici de afaceri de
natură extraeconomică, calificate drept anticoncurențiale, în țările cu economie de piață, legiuitorul a adoptat reglementări speciale care încriminează asemenea acte, dar și acestea pot fi diferite de la țară la țară.
Prin funcțiile ei generale, concurența îndeplinește un rol foarte important în
economia de piață. Ea poate fi apreciată ca o lege economică ce stimulează progresul tehnic, inovarea, progresul economic în general, contribui e la reducerea prețurilor de
vânzare, nefiind de accord cu scumpirea produselor. Deci, mecanismul concurențial are virtuți incontestabile și care diferă de la o perioadă la alta, de la o țară la alta, de la o piață la alta. Prin urmare, se conturează mai m ulte tipuri de concurență ca o rezultantă a
factorilor și condițiilor existente pe piață și anume:
31 Economie Politică, Editura Economică, 1995, p. 178.
113
− numărul și puterea economică a firmelor participante la tranzacții;
− gradul de diferențiere a bunului care satisface o anumită nevoie
umană;
− facilitățile acor date sau restricțiile ridicate în calea celor care
intenționează să intre într -o ramură pe o anumită piață;
− gradul de transparență a pieței;
− raportul dintre cererea și oferta de bunuri;
− complexitatea și funcționaliatea rețelei piețelor într -o țară sau alta ;
− conjunctura politică internă și internațională.
8.2. Structura concurenței
Un rol important în cercetarea pieței unui produs îl are structura concurenței:
gradul de concentrare a producției – dacă sunt mulți sau puțini vânzători în industria
analizată – și, de asemenea, gradul de diversificare a produselor – dacă produsele sunt
identice sau diferențiate.
Termenii de “mulți” sau “puțini” nu sunt definiți, în primul rând, de numărul de
firme, ci mai ales de interacțiunea dintre ele. Spunem că sunt mulți vânzători atunci când
nici o firmă nu are un volum suficient de mare de afacere. Fiecare firmă este nesemnificativă în contextul pieței. În contrast, spunem că sunt puțini vânzători ori de
câte ori acțiunile oricărei firme sunt observate de rivali, iar a ceștia reacționează. Sunt
suficient de puțini, astfel încât firmele consideră că este absolut necesar să observe îndeaproape mișcările rivalilor, și destul de mari relativ la dimensiunea pieței în care operează. Cazul extrem este monopolul.
Produsele vânzătorilor sunt considerate a fi identice ori de câte ori
consumatorii nu au preferințe pentru produsul unei anumite firme. Este, în special, cazul unor produse care sunt realizate printr -un proces de producție ce conferă anumite calități
comensurabile și care nu depind de firma producătoare. În asemenea cazuri produsele tind să fie perfect substituibile
. De exemplu: bumbac, acid sulfuric, gaz natural, ciment,
etc.
Când produsele firmelor au mărci diferite și fiecare marcă are trasături distincte,
atunci ac estea nu sunt perfect substituibile, iar cumpărătorii pot prefera produsele unei
anumite firme. Diferențierea se realizează întotdeauna în mintea cumpărătorului, iar
diferențele percepute pot fi reale (performanță, design, servicii, etc.) sau inventate (marcă, ambalaj, publicitate, etc.). Variatele mărci de vinuri, mașini, cosmetice,
televizoare, etc. sunt exemple de produse diferențiate.
8.2.1. Tipuri de concurență
Analiza modului în care piețele funcționează depinde de faptul dacă sunt multe
sau puține firme și dacă produsele sunt identice sau diferențiate. Astfel, există patru
modele principale ale pieței:
Concurența perfectă: mulți vânzători de produse standardizate.
Concurență monopolistică: mulți vânzători de produse diferențiate.
114
Oligopolul : câțiva vânzători de produse standardizate sau
diferențiate.
Monopolul : un singur vânzător al unui produs pentru care nu există
substitute.
Vânzători Produs
Mulți Puțini Identic Diferențiat
Concurență perfectă X X
Concurență monopolistică X X
Oligopol X X X
Monopol 1 X
Ne putem întreba, așa cum se întreba Cournot în 1838, dacă o competiție între trei
comercianți este mai bună decât între doi, sau de ce cei doi (sau trei) nu se unesc într -un
monopol. Dar nu putem decât să ne eschivăm de la un răs puns exact. Pentru a se ocoli
astfel de întrebări, economiștii au adus în discuție un grad extrem de concurență –
concurența perfectă .
Există câteva cerințe pentru o concurență perfectă.
În primul rând, cea mai importantă condiție este ca firma cea mai mare să dețină o
parte nesemnificativă din vânzările industriei, ceea ce este echivalent cu existența unui
număr mare de firme în industria respectivă – atomicitate perfectă. Nu există nici o
specificație anume cât trebuie să fie cota de piață a unei firme î n condițiile unei
concurențe perfecte, însă, firma cea mai mare poate fi cu atât mai mare cu cât cererea
industriei este mai elastică și cu cât sunt mai permisive condițiile de intrare în industrie pentru noile firme .
Ca un corolar inevitabil al primei condiții, se poate spune că firmele acționează
independent . Numărul mare de firme sugerează, de asemenea, că o concurență perfectă
este și impersonală. În termeni economici, averea oricăreia dintre firme este
independentă de ceea ce li se întâmplă celorlalte. Prin urmare, esența concurenței perfecte
nu este rivalitatea puternică, ci mai degrabă, dispersia totală a puterii de a influența comportamentul pieței.
În al doilea rând, toți participanții din cadrul pieței sunt perfect informați .
Această condiție apare ca fiind opusă celei precedente. Ipoteza că toate firmele
acționează independent servește la a le ține separat și astfel în număr mare, pe când ipoteza informației perfecte este necesară pentru a ține toate părțile împreună în aceeași piață.
Toate ac este condiții sunt suficiente pentru a asigura existența unui preț unic
într-
o piață cu concurență perfectă, iar acest preț poate fi afectat doar nesemnificativ de acțiunile oricăruia dintre vânzători sau cumpărători. Astfel, concurența perfectă poate fi definită în forma echivalentă: curba cererii oricărui vânzător este infinit elastică.
În al treilea rând, la aceste condiții de bază putem adăuga și divizibilitatea
bunurilor. Dacă bunurile nu sunt divizibile și se pot tranzacționa cantități întregi, atunci
115
există posibilitatea ca discontinuități minore să se dezvolte și să acorde putere de piață
unor firme.32
Toate condițiile prezentate mai sus aparțin unei singure piețe și vorbim despre o
concurență de piață . Atâta timp cât ne interesează doar prezența sau absența puterii de
monopol este suficient să analizăm o singură piață. Este posibil totuși să extindem condițiile concurenței, astfel încât să asigure o alocare optimă a resurselor, specificând natura mișcării resurselor între piețe și industrii. Conceptu l lărgit este denumit
concurență industrială
33.
Prin urmare, trebuie adăugate alte două condiții. Astfel, în al patrulea rând, resursele sunt mobile între diversele lor utilizări
34.
Totuși, o serie de bariere au fost ridicate în fața mobilității resurselor, cum ar fi: patentele,
licențele, franchizele, etc. Ele sunt practic incompatibile cu concurența.
În al cincilea rând, trebuie lărgit conceptul de informație completă pentru a
include și informațiile pe care proprietarii resurselor trebuie să le aibă în legătură
cu randamentele lor în utilizări alternative. Altfel spus, ignoranța este o barieră în
mișcarea profitabilă a resurselor.
8.2.2. Factorul timp și concurența
Concurența industrială (concurența ce include și mobilitatea resurselor) are și o
dimensiune temporală . Este nevoie de timp pentru a transfera resursele dintr -un
domeniu neprofitabil. De asemenea, este nevoie de timp pentru a intra într -o altă industrie
(timp pentru informare, timp pentru constituirea firmei, etc.). Enunțuri similare se pot
face și în legătură cu mobilitatea forței de muncă, atât în termeni geografici, cât și
ocupaționali. Timpul este un factor în completarea informației. Este nevoie de timp
pentru a identifica industriile sau locurile de muncă cele mai remunerative sau pentru a
lua cunoștință de prețurile și calitatea produselor oferite de diverși vânzători.
Pe termen scurt , capitalul încorporat în echipamente nu poate fi transferat pentru
alte utilizări fără cheltuieli suplimentare. Diferențele de randament pentru o anu mită
resursă în diferite utilizări pot fi foarte mari pe termen scurt (deoarece poate fi costisitoare transferarea într -un alt domeniu), dar scad la un nivel minim determinat de
costul celei mai eficiente metode de mișcare a resurselor. În literatura econo mică există
credința că aceste costuri minime sunt foarte mici relativ la randamentele furnizate, astfel
încât imprecizia generată de neglijarea lor este nesemnificativă. Această credință a permis
economiștilor să postuleze ca instantanee și gratuită mobilitatea în cazul concurenței perfecte. Este de preferat însă a spune că diferențele minime în randamentul resurselor
sunt atinse doar pe termen lung.
Concurența de piață nu este așa intim legată de timp (cum este concurența
industrială). Informația cuiva de spre prețul cerut și oferit se îmbunătățește într -o oarecare
măsură prin studiul pieței – proces ce consumă timp -, dar schimbarea condițiilor cererii
și ofertei determină schimbarea prețului și astfel vechea informație devine inutilă.
32 Edgeworth, F. Y., Mathematical Psychics , 1881, London School Reprints of Scarce Works in
Economics, 1932.
33 Stigler, G., The Organization of Industry , Richard D. Irwin, 1969, p.7.
34 Pentru ca o resursă să fie utilizată eficient ea trebuie să fie egal productivă în toate utilizările ei (dacă
productivitatea ei marginală este mai mică într -o utilizare decât în alta, efectul nu a fost maximizat).
116
8.2.3. Teoria prețu rilor competitive
Structura competitivă a unei industrii determină stabilirea unor prețuri
competitive. Prețurile competitive se caracterizează prin două proprietăți35:
lichidarea pieței (engl. clearing markets ), ceea ce înseamnă că oferta
existentă este distribuită eficient;
egalizarea recompenselor (veniturilor) resurselor, adică orientarea
eficientă a producției.
Un preț competitiv este determinat de raportul cerere – ofertă, adică de ansamblul
cumpărătorilor și vânzătorilor, și el nu poate fi influența t în mod evident de un singur
cumpărător sau de un singur vânzător. Deoarece fiecare cumpărător poate cumpăra cât
dorește la prețul pieței, nu există nici linii de așteptare, nici cerere nesatisfăcută. Similar,
fiecare vânzător poate vinde cât dorește la p rețul pieței, astfel încât nu rămân decât
stocurile care sunt ținute în mod voluntar pentru perioada următoare.
Astfel, prețul competitiv lichidează (“curăță”) piața, adică egalează cantitățile
oferite cu cele dorite de cumpărători.
Ori de câte ori sesizăm linii de așteptare persistente, știm cu precizie că prețul este
ținut sub nivelul la care piața “se curăță” și care este denumit în mod natural un preț de
echilibru . Ori de câte ori vom depista stocuri în exces la vânzători, vom aprecia că prețul
este pe ste nivelul de echilibru.
Importanța prețurilor care lichidează piața provine din aceea că este metoda prin
care bunurile și serviciile ajung la cei care au cel mai urgent nevoie de ele. Când prețul
este prea mic, anumiți cumpărători care acordă o valoare mai mică bunului îl
achiziționează, în timp ce alții care îi acordă o valoare mai mare nu reușesc să- l cumpere.
În mod similar, când prețul este prea mare, bunuri pe care cumpărătorii ar fi bucuroși să le cumpere la un preț mai mic rămân nevândute.
Un elem ent de definire a concurenței industriale este acela că orice resursă va
aduce într -o industrie aceeași recompensă ca în alte industrii. Proprietarii factorilor de
producție vor abandona industriile neatractive și vor penetra doar industriile profitabile. Egalizarea recompenselor implică și faptul că prețul bunurilor și serviciilor este egal cu costul marginal de producție. Dacă prețul ar depăși costul, resursele ar penetra industria respectivă pentru a beneficia de acest avantaj și astfel vor reduce prețul și poate chiar vor
mări costul, iar dacă prețul este sub cost, resursele vor părăsi industria și astfel prețul va crește, iar costul se va reduce.
Egalitatea productivităților marginale ale unei resurse pentru toate utilizările sale
este condiția unei producții eficiente.
Totuși, utilizările alternative ale unei resurse depind de timpul disponibil pentru o
nouă repartizare a ei. Acest principiu este în concordanță cu observațiile empirice
36 și
furnizează bazele pentru teoria clasică (standard) a prețurilor competitive pe termen scurt
și pe termen lung (teoria marshalliană)37.
35 Stigler, G., The Organization of Industry , Richard D. Irwin, 1969, p. 9.
36 Observațiile empirice demonstrează că dimensiunile de operare ale unei fabrici se pot modifica într -un
timp mai scurt comparativ cu timpul necesar construirii unei fabrici noi sau uzării uneia existente.
37 Marshall, A., Principles of Economics , 8th Editio n, New York, Macmillan Co., 1922.
117
Pe termen scurt38 singura metodă pentru a varia nivelul producției (a rezultatelor)
este de a utiliza o capacitate de producție dată mai mult sau mai puțin intensiv. Factorii
variabili de producție (munca, materiile prime, materialele, etc) sunt singurele resurse cu utiliz ări alternative efective într -o astfel de perioadă și, prin urmare, doar recompensele
pentru serviciile lor intră în compunerea costului marginal.
Pe termen lung
39 toate resursele sunt variabile cantitativ și astfel recompensele
solicitate pentru serviciile lor participă la determinarea costului marginal.
Aparatul de studiu marshallian permite simplificări utile în teoria prețurilor, dar
numai dacă ipoteza subînțeleasă este îndeplinită: ajustările pe termen lung ale unei firme au o magnitudine neglijabilă pe termen scurt, și prin urmare nu trebuie luate în
considerare, iar ajustările pe termen scurt nu afectează semnificativ costurile pe termen lung. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite
40, analiza pe termen scurt va necesita o
cercetare explicită a repercu siunilor pe termen lung a deciziilor de pe termen scurt.
Deși lipsa unei coordonări comportamentale a indivizilor într -o piață competitivă
a determinat mulți cercetători să avanseze ideea imposibilității unui echilibru stabil,
analiza economică modernă face din echilibru partea centrală a teoriei prețurilor și
alocării resurselor. Prezența ordinii și continuității în piețe, compuse din mulți
cumpărători și vânzători ce acționează independent, a fost stabilită atât teoretic cât și
empiric.
Principalul obstac ol în a accepta echilibrul competitiv este credința că, în mod
necesar, indivizii ce acționează independent fie vor subestima, fie vor supraestima
modificările prețurilor, producției, etc. De exemplu, dacă o creștere a cererii presupune o
mărire a capacității industriei cu 10%, cum se va realiza cu precizie acest obiectiv atunci
când numeroase firme își modifică independent dimensiunile unităților de producție?
În fapt problema este falsă, întrucât nu se poate aprecia exact creșterea cererii
viitoare. În a cest caz, răspunsul este acela că există suficientă informație disponibilă care
poate orienta deciziile firmelor independente. Pe de o parte, există informație curentă
legată de deciziile de investiție ale diverselor firme, dezvoltarea produselor și a producției – informație ce se poate obține de la proprii distribuitori, clienți, furnizori, publicații de
specialitate, etc. – , iar, pe de altă parte, există comportamentul trecut al industriei (de
exemplu, în situația în care creșteri anterioare ale producției au fost realizate parțial prin
intrarea unor noi firme în industrie, acest factor este de luat în considerare în prezent în
procesul decizional).
8.3. Piața cu concurență perfectă
Când se studiază legea gravitației în fizică, se analizează în primul rând ce se
întâmplă în vid. Vidul perfect nu există, dar judecând ce se întâmplă dacă arunci un
obiect într -un vid perfect, analiza devine mai ușoară. La fel și în economie. Echivalentul
vidului perfect este concurența perfectă. Primul care a studiat concurența perfectă a fost
38 Termen scurt înseamnă perioada de timp în care nu se poate modifica apreciabil numărul unităților fizice
de producție.
39 Termen lung înseamnă perioada de timp în care întreprinzătorul poate lua orice decizie, inclusiv aceea de
a părăsi o industrie și de a penetra o industrie nouă.
40 De exemplu, disponibilizarea personalului pe termen scurt poate determina creșterea salariil or pe termen
lung.
118
E. Wicksell41. În condițiile concurenței perfecte mâna invizibilă a pieței operează
nestingherită.
Se poate sintetiza că modelul concurenței perfecte sau atomiste are următoarele
caracteristici :
atomicitate : un număr mare de vânzători și cumpărători, fiecare fiind
‘mic’ comparativ cu piața, astfel încât nici unul nu poate influența prețul pieței.
omogenitate : fiecare firmă de pe piața respectivă realizează un produs
omogen (identic). Din această cauză, nici o firmă nu poate stabili un pre ț mai
mare decât firmele concurente, deoarece diferența de preț este sigurul motiv
pentru care un cumpărător cumpără de la o firmă sau alta.
fluiditate : toate resursele sunt complet mobile. Sunt bariere minime de
intrare și ieșire a firmelor de pe piață. P ractic intrarea și ieșirea de pe piață sunt
instantanee și fără costuri.
transparență: vânzătorii și cumpărătorii au o informație perfectă asupra
pieței, astfel încât deciziile se iau în condiții de certitudine. Evident, aceste condiții sunt atât de exige nte încât nici o piață reală nu le poate
îndeplini. Doar câteva piețe (de exemplu, cele pentru materii prime sau pentru anumite titluri financiare) se apropie de primele trei condiții, fără a o îndeplini însă pe ultima –
transparență. Totuși, studiul piețe i cu concurență perfectă are valoare, deoarece obținem
informații despre modul în care funcționează piețele care au un număr mare de firme cu dimensiuni relative mici și care vând produse identice.
Luate împreună, caracteristicile concurenței perfecte relevă că nici o firmă nu
poate influența prețul produsului. Fiecare firmă vinde un produs identic cu al celorlalte (deci, produse perfect substituibile), în condițiile în care există informație perfectă (consumatorii cunosc calitatea și prețul produselor fiec ărei firme).
Deoarece nu există costuri de tranzacție (cum ar fi costul deplasării la locul
vânzării), cumpărătorii vor achiziționa doar produsele care sunt la cel mai mic preț.
Astfel, într -o piață cu concurență perfectă toate firmele practică același preț
pentru produs, și acest preț este determinat de interacțiunea dintre toți cumpărătorii și toți vânzătorii de pe piață. Deci, firma care acționează într -o piață cu concurență perfectă
preia prețul stabilit pe piață (engl. “price taker”). Prin urmare, curba cererii pentru o
astfel de firmă se apropie de elasticitatea perfectă. Firma nu poate să vândă nimic dacă stabilește un preț peste cel al pieței, deoarece cumpărătorii se vor orienta spre celelalte firme. Dacă firma vinde la un preț mai mic decât cel stabilit de piață, atunci cantitatea
cerută pentru produsul ei tinde spre infinit. Firma nu are însă nici un motiv să vândă sub prețul pieței, deoarece fiecare firmă poate să- și vândă întreaga producție la prețul pieței,
fără să aibă nici o influență asupr a prețului. Prețul pieței este în afara controlului firmei.
În Figura 1 sunt prezentate curbele cererii pentru o firmă și pentru întreaga piață
(industrie).
În partea stângă este prezentată piața, unde prețul de echilibru, P
e, este determinat
de intersecția dintre curba cererii și curba ofertei. Din punctul de vedere al firmei, aceasta
poate să vândă cât vrea la prețul Pe. De aceea, curba cererii pentru o firmă ce acționează
41 Emile James, Histoire de la penssee economique au XXe siecle, Presses Univeritaires de France, Paris
1955
119
pe o piață cu concurență perfectă este o dreaptă orizontală, deci este perfect elastică ,
deoarece variații ale nivelului producției firmei nu au un efect sesizabil asupra prețului. O
curbă a cererii perfect elastică nu înseamnă, în fapt, că firma poate vinde o cantitate
infinită la prețul pieței. Mai degrabă, înseamnă că variațiile în nivelul producției pe care le poate realiza o firmă nu afectează prețul, întrucât efectul lor în producția totală a industriei este neglijabil.
Această caracteristică face ca decizia unei firme în stabilirea prețului să fie
simplă: vinde la prețul la care vând toate firmele din industria respectivă.
Tot ce mai rămâne de determinat este cât trebuie produs pentru a maximiza
profitul . O firmă într -o piață cu concurență perfectă ajustează doar cantitatea produsă, ca
răspuns la modificăr ile prețului care a fost determinat pe piață.
Pentru a maximiza profitul pe termen scurt , managerul unei firme trebuie să
considere ca fiind date input -urile fixe și să determine cât să producă ținând cont de
input -urile variabile pe care le are sub control.
În condițiile concurenței perfecte, cererea pe care o înregistrează o firmă (C
f)
este o linie orizontală la nivelul prețului pieței, Pe.
Cf = Pe
Deoarece orice u nitate suplimentară din produs poate fi vândută la același preț,
venitul marginal este o constantă ( Pe), iar relația dintre venitul total (VT) și cantitate (Q)
este de tip linear, panta dreptei fiind chiar venitul marginal (Vm). Matematic, venitul marginal este derivata funcției venitului.
VT = P
e x Q Firma Preț
(mii lei) Preț
(mii lei)
Pe=50
Cantitate
(milioane tone) Cantitate
(mii tone) 1000 Piața
Cerere Ofertă
Cf =Pe Figura 1 . Echilibrul pe piața cu concurență perfectă
10
120
Vm = dQdVT = Pe
Vm = Pe = Cf
Profitul (π) este diferența dintre venitul total și costul total (CT).
π = VT – CT
Geometric, profitul este distanța pe verticală dintre linia venitului total și curba
costului total ( Figura 2).
Profitul este maxim acolo unde distanța este cea mai mare, adică acolo unde panta
curbei costului este egală cu panta dreptei venitului. Panta curbei costului este derivata
funcției costului, adică este costul marginal (Cm), iar panta dreptei venitului este venitul
marginal (Vm). Deci, profitul este maxim acolo unde Cm = Vm, adică: Cm = Pe
În concluzie, pentru a maximiza profitul, o firmă care acționează într -o piață cu
concurență perfectă trebuie să producă acel nivel al producției (Q*) la care costul
marginal este egal cu prețul pieței.
În unele situații, pierderile pe termen scurt sunt inevitabile. De aceea, este
necesar să precizăm că procedeele de minimizare a pierderilor pe termen scurt sunt
similare cu cele de maximizare a profiturilor. Dacă pierderile se mențin pe termen lu ng,
cea mai bună opțiune pentru firmă este ieșirea de pe piața respectivă.
În concluzie , pentru a maximiza profiturile sau a minimiza pierderile, o firmă într –
o piață cu concurență perfectă trebuie să producă în zona în care costul marginal este în CT VT Lei
Profitul
maxim Panta venitului=V m
Panta costului=C m
Q* Cantitate Figura 2 Maximizarea profitului într -o piață cu concurență perfectă
121
creștere, acolo unde Pe = Cm, dacă Pe este mai mare sau egal cu CVM. În fapt, pentru
situația de egalitate (Pe = CVM), firma nici nu câștigă, nici nu pierde, deci profitul
economic este zero. În situ ația în care Pe este mai mic decât CVM, firma trebuie să
înceteze să mai producă.
Deci, se pot sintetiza două reguli de bază:
Regula 1. O firmă nu ar trebui să producă deloc dacă, pentru orice nivel al
producției, costul variabil tot al depășește venitul total provenit din vânzare sau, în mod
echivalent, dacă costul variabil mediu depășește prețul la care pot fi vândute produsele.
Prețul la care o firmă își acoperă exact costul variabil mediu (și, prin urmare, îi este
indiferent dacă produce sau nu) se numește prețul de închidere (engl. “shut -down price”).
Regula 2. Dacă, în conformitate cu Regula 1, firma este în avantaj să producă,
întrebarea este: cât anume? Trebuie să producă la acel nivel al producției pentru care
costul marginal este egal cu venitul marginal.
Elementele cheie între situațiile unei piețe cu concurență perfectă pe termen lung
față de cele pe termen scurt sunt intrările și ieșirile firmelor de pe piață (care sunt libere
în condițiile concurenței perfecte).
Pe termen scurt, firmele pot să obțină profituri sau să înregistreze pierderi, sau,
pur și simplu, să fie în situația de a -și acoperi integral costurile (când Pe = minimul
costului total mediu). Deoarece costurile includ și costul de oportunitat e al capitalului,
firmele care se află în punctul în care obțin profit economic zero, înregistrează în fapt un profit normal similar altor oportunități, și prin urmare nu vor părăsi industria respectivă. De asemenea, nici alte firme nu vor fi stimulate să intre în industria respectivă, deoarece
pot obține același randament al capitalului în altă industrie. Însă, dacă există profituri
economice (încasări mai mari decât costurile, inclusiv costul de oportunitate al
capitalului), atunci noi firme vor intra pe piață pentru a beneficia de un astfel de profit.
Similar, dacă există pierderi economice, firmele vor părăsi industria pentru a avea
rezultate mai bune altundeva.
Existența profiturilor într -o industrie competitivă reprezintă un semnal de intrare
pentru noi firme; industria se extinde mărind oferta (deplasarea curbei ofertei spre
dreapta, de la O
0la O1) și reducând prețul până când profitul devine zero.
Pierderile într -o industrie competitivă sunt un semnal de ieșire de pe piață;
industria se contractă reducând oferta (deplasarea curbei spre stânga, de la O0la O2) și
mărind prețul până când firmele rămase ajung să- și acopere toate costurile (profitul
economic este zero) (Figura 3).
122
În concluzie, echilibrul pe termen lung într -o industrie competitivă apare când firmele
obțin profit economic zero (Figura 4). Prețul pieței care corespunde situației de echilibru
pe termen lu ng, Pe, se numește preț-prag (engl. “breakeven price”) și este prețul la care
toate costurile, inclusiv costul de oportunitate al capitalului, sunt acoperite, iar firma este
dispusă să rămână în industrie (firma nu este stimulată să pă răsească industria și nici alte
firme nu sunt stimulate să pătrundă în industrie).
Toate aceste elemente ne ajută să sintetizăm cele patru condiții ale echilibrului pe
termen lung într -o piață cu concurență perfectă, și anume:
Firmele existente trebuie să -și maximizeze profiturile în condițiile O2 Preț
Cantitate Cantitate Preț
Ieșire
Intrare
Intrare Ieșire O1
P0
P1
Cerere Cf =P2
Cf =P0
Cf =P1 Piața
Firma Figura 3 Intrarea și ieșirea de pe o piață cu concurență perfectă
Lei
CTM
Cf
Q* Cantitate Figura 4. Echilibrul competitiv pe termen lung
Punct de
echilibru pe
termen lung
123
unui capital dat . Aceasta este echivalent cu egalitatea dintre costul marginal
pe termen scurt și prețul pieței. Prețul pieței reflectă valoarea pentru societate
a unei unități suplimentare de produs. Această evaluare se bazează pe preferințele tuturor consumatorilor de pe piață. Costul marginal reflectă costul pentru societate pentru a produce o unitate suplimentară de produs. Aceste cheltuieli reprezintă resursele ce trebuie disponibilizate dintr -un alt sector al
economiei pentru a putea produce mai mult în industria în discuție.
Firmele existente nu trebuie să înregistreze pierderi . Dacă au
pierderi, ele încetează să mai producă și astfel dimensiunea industriei se reduce în timp.
Firmele existente nu trebuie să obțină profituri . Dacă obțin
profituri, noi firme vor penetra industria și dimensiunea acesteia va crește în timp (este vorba de profituri economice).
Firmele existente nu trebuie să fie capabile să- și sporească
profiturile prin modificarea capacităților de producție. Aceasta implică faptul
că firmele se află în punctul de minim de pe curba costului mediu pe termen lung
42 (Figura 5).
Dacă într -o economie ar exista numai piețe perfect competitive, atunci în această
economie ar exista multe firme și mulți consumatori. Firmele ar prelua prețul pieței și ar
răspunde semnalelor primite de pe piață. Nici o firmă sau consumator nu ar avea vreo putere pe piață și vor avea o atitudine pasivă de ajustare a cantităților la nevoile pieței. Situațiile de surplus sau penurie de produse pe piață ar fi reglate prin r eacțiile pieței și nu
prin politici publice. Nu ar fi necesare agenții de reglementare sau birocrație pentru a lua decizii. Dacă nu ar exista guvernanți pentru a lua astfel de decizii, nici mita nu ar fi necesară pentru a le influența deciziile.
Într-o lum e a concurenței perfecte, nici firmele private, nici oficialitățile nu pot
dobândi putere economică. Mecanismul pieței, ca o mână invizibilă, determină alocarea resurselor între utilizări competitive.
42 Nivelul producției pentru care costul mediu pe termen lung este minim este cunoscut sub numele de
scara eficientă minimă de o perare a firmei (engl. “minimum efficient scale”).
124
Politicile economice și sociale ar fi mult mai simple într -o economie cu
concurență perfectă. Deși sistemul prețurilor adesea alocă resursele în mod similar
concurenței perfecte, și deși anumite piețe chiar se apropie de acest model, în lumea reală numeroa se grupuri (marile firme, sindicatele, guvernul) dețin putere în diverse piețe.
Modelul concurenței perfecte și raționamentele ce se pot baza pe acesta sunt
extrem de folositoare. Este un model simplu ce poate fi utilizat ca primă abordare de justificare sau previziune a efectelor unui eveniment produs în lumea reală. Sunt sute de
exemple din lumea reală ce pot fi pătrunse cu ajutorul modelului concurenței perfecte.
Mai există alte două motive pentru care acest model este important:
• Oferă o înțelegere a mo dului în care mâna invizibilă orientează
interesul individual către interesul social.
• Oferă un standard după care se judecă sistemele economice.
8.4. Piața cu concurență monopolistică
În lumea reală, produsele firmelor concurente nu sunt standardizate (perfect
substituibile). Mai degrabă, ele sunt diferențiate într -o oarecare măsură, fiind substitute
apropiate (de exemplu, piața berii, a hamburgerilor, etc). Este un fapt obișnuit ca firmele să depună un efort considerabil pentru a realiza produse cu atribute distincte sau pentru a –
și face produsele unice prin publicitate, ambalare, mărci, servicii post -vânzare, etc. CTM TL Lei
CTM TS Cm
Cf = P e = V m
Q Cantitate P* Figura 5. O firmă într -o industrie pe termen lung
Punct de
echilibru pe
termen lung
125
Caracteristicile pieței cu concurență monopolistică sunt:
Produsele nu sunt identice . Fiecare firmă oferă produse -versiuni care nu sunt
perfect substituibile, dar sunt substitute apropiate 43. Fiecare firmă are
“monopolul” asupra propriei versiuni de produs, dar este un monopol limitat.
Deoarece produsele nu sunt perfect substituibile, fiecare firmă, într -o piață cu
concurență monopolistică, va prezenta o curbă a cererii descrescătoare , ș i n u
orizontală ca în cazul concurenței perfecte. Pentru a putea vinde mai mult într -o
astfel de piață, o firmă trebuie să reducă prețul. Diferența de preț ce se poate realiza în asemenea condiții este funcție d e succesul firmei de a crea în mintea
consumatorului loialitate față de marcă și firmă. Acest lucru este destul de dificil, având în vedere apropierea care există între produse.
Mulți vânzători și cumpărători . Ca și în cazul concurenței perfecte, în piața cu
concurență monopolistică există un număr suficient de mare de firme, de dimensiuni mici, atât în mărimi absolute cât și relative, astfel că nici una dintre ele nu are o capacitate de producție prin care să contribuie cu o parte semnificativă la oferta totală. Există așa de multe firme pe piață încât fiecare ignoră posibilele
reacții ale rivalilor atunci când ia decizii în privința prețului sau a nivelului producției. Firmele iau decizii pe baza propriei cereri și a propriului cost și nu iau în considera re interdependența între propriile decizii și cele ale altor firme. Acesta
este elementul cheie ce diferențiază structura de piață a concurenței monopolistice de cea a oligopolului.
Intrarea pe o astfel de piață tinde să fie ușoară, deși este mai dificilă decât pe o
piață cu concurență perfectă. Intrarea este mai costisitoare având în vedere necesitatea diferențierii produselor și a creării loialității față de marcă.
Pe lângă concurența bazată pe preț (o firmă într -o astfel de piață are o curbă a
cererii descrescătoare, care ține seama de legea cererii), o altă caracteristică a
pieței cu concurență monopolistică este și prezența unei concurențe ce nu se
bazează pe preț . În afară de preț, rivalitatea se bazează și pe performanțele
produselor, calitatea lor, serviciile oferite alături de produse, condițiile de vânzare,
promovarea.
Deci, această structură de piață este similară concurenței perfecte prin aceea că
există multe firme, iar intrarea și ieșirea de pe piață sunt libere. Totuși, diferă de concurența perfectă într -un aspect foarte important: în timp ce firmele în condițiile
concurenței perfecte vând produse omogene și preiau prețul pieței, firmele în condițiile concurenței monopolistice oferă produse diferențiate și dețin o anumită putere în
stabilire a prețului.
Diferențierea produselor determină și este în același timp accentuată de publicitate
și mărci de produs și oferă fiecărei firme o anumită putere de monopol asupra produsului
43 De exemplu, dacă prețul unui hamburger McDonald crește, unii consumatori vor substitui acest
hamburger cu unul produs de o altă firmă, dar vor exista consumatori care vor continua să cumpere
hamburgeri McDonald, ei rămânând loiali acestei mărci.
126
propriu. Fiecare firmă poate crește prețul fără a pierde din clienți ( chiar și în situația în
care firmele concurente nu modifică prețul). Aceasta este partea monopolistică a teoriei.
Totuși, puterea de monopol a fiecărei firme este sever restricționată, atât pe termen scurt
cât și pe termen lung. Restricția pe termen scurt provine din existența produselor similare vândute de competiție (ceea ce este echivalent cu o curbă a cererii foarte elastică).
Restricția pe termen lung se leagă de intrarea liberă pe piață. Aceste restricții conțin partea de concurență a teoriei.
Pentru a influența volumul vânzărilor, o firmă care operează într -o piață cu
concurență monopolistică poate opta pentru una sau toate dintre următoarele strategii:
a) poate schimba prețul (ceea ce este echivalent cu o deplasare de- a
lungul curbei cererii);
b) poate încorpora în produs atribute distinctive: performanță, calitate,
servicii, etc., adică poate diferenția p rodusul în termeni reali (ceea ce este
echivalent cu o deplasare a curbei cererii);
c) poate aborda tactici de marketing și promovare pentru a capta
atenția și interesul consumatorului, deci poate realiza o diferențiere promoțională (de asemenea echivalent cu o deplasare a curbei cererii).
O firmă într -o piață cu concurență monopolistică va încerca să producă un nivel al
producției, Q
*, pentru care profitul să fie maxim. Condiția de maximizare a profitului
este, așa cum s -a demonstrat ant erior, acolo unde venitul marginal este egal cu costul
marginal (Vm = Cm).
Curba cererii unei firme într -o piață cu concurență monopolistică este
descrescătoare, dar lent descrescătoare (cererea are o elasticitate ridicată deoarece sunt multe produse subst itut) și, dacă o considerăm lineară, este de forma P = a – bQ.
Prin urmare, funcția venitului total (VT = P x Q) este VT = aQ – bQ
2. Venitul
marginal este derivata de ordinul întâi a funcției venitului total (Vm = dQdVT), în acest
caz: Vm = a – 2bQ, ceea ce înseamnă că venitul marginal se va situa sub curba cererii și
va avea panta de două ori mai mare ( Figura 6). Cur bele cererii și venitului marginal se
bazează pe cererea pentru produsul unei firme individuale și nu pe cererea pieței. Întrucât
produsele firmelor sunt diferențiate este dificil de determinat curba cererii pieței. Pentru a
obține profitul maxim pe termen scurt, firma trebuie să producă Q* (pentru care Vm =
Cm). Pentru a putea vinde Q*, firma trebuie să solicite prețul P*(corespunzător curbei
cererii). Profitul este reprezentat de aria hașurată: [P* – CTM(Q*)] x Q*.
127
Așa cum rezultă și din Figura 6, în situația în care curba cererii intersectează
curba costului total mediu (CTM), firma obține profituri economice (peste costul de
oportunitate al capitalului). Dacă firmele obțin profituri pe termen scurt, noi firme vor intra pe piață pe termen lung (intrarea fiind liberă) pentru a beneficia de aceste profituri.
Bineînțeles, dacă firmele existente înregistrează pierderi (atunci când curba cererii este sub curba costului total mediu, și deci nu o intersectează), pe termen l ung unele dintre ele
vor părăsi industria.
Pe măsură ce noi firme pătrund pe piață, firmele existente vor pierde o parte din
cota de piață, ceea ce din punct de vedere geometric se traduce printr -o deplasare a
dreptei cererii spre stânga; însă, atâta timp cât ea intersectează curba CTM, firmele
continuă să obțină profituri, dar acestea vor fi tot mai mici. Intrările au loc până când curba cererii este tangentă curbei CTM. În acest punct, profitul economic este zero și nu
mai există nici un interes pentru a lte firme să intre în industrie.
Judecăți similare se fac în situații de pierderi, când unele firme părăsesc industria
determinând creșterea cererii pentru produsul unei firme (deplasarea spre dreapta a curbei cererii) până în momentul în care profitul economic este zero. Figura 6 Maximizarea profitului în condițiile concurenței monopolistice
Cerere Lei
CTM Cm
Cantitate P*
CMT(Q*)
128
Echilibrul pe termen lung într -o piață cu concurență monopolistică este
caracterizat în Figura 7. Fiecare firmă înregistrează profit economic zero, dar percepe un
preț mai mare decât costul marginal. Prețul este egal cu un CTM mai mare decât CTM
minim, fap t ce determină un nivel al producției mai mic decât cel cerut de societate și
oferit în condițiile concurenței perfecte.
În esență, consumatorii sunt dispuși să plătească peste cost pentru fiecare unitate
de produs. De asemenea, deoarece prețul depășește punctul minim al curbei CTM, firma
nu beneficiază integral de avantajul economiilor de scară ( firma are exces de capacitate)
sau acesta este prețul pe care societatea îl plătește pentru a avea o varietate a produselor.
În concurența monopolistică mărfuril e sunt produse la un punct în care costul total
este în scădere, în contrast cu concurența perfectă unde se produce la costul minim.
Pe lângă variația prețurilor sau a caracteristicilor calitative ale produselor, firmele
pot, de asemenea, să varieze cheltu ielile pentru promovare pentru a obține profituri mai
mari. Activitățile promoționale generează două tipuri de beneficii.
În primul rând, curba cererii grupului de produse poate fi deplasată spre dreapta.
Acest avantaj general determină practic un dezavant aj pentru alte grupuri de produse. Ca
rezultat, prețul de piață va fi mai mare (cel puțin până la penetrarea pe piață a altor competitori). Acest efect general de creștere a cererii pe care îl are promovarea este o sursă majoră pentru stimularea activității promoționale atunci când piața este mai puternic concentrată, cum este cazul oligopolului sau monopolului. Cu cât numărul firmelor dintr -o industrie este mai mare, cu atât mai difuz va fi efectul campaniei de
promovare a unei firme. În contrast, în situa ția unui monopol sau a unui oligopol foarte
concentrat, firmele vor fi mult mai înclinate să inițieze o campanie de promovare, cu Cerere Preț
CTM Cm
Q* Cantitate P* Figura 7 Echilibrul pe termen lung în condițiile concurenței monopolistice
Echilibrul pe
termen lung
129
speranța extinderii cererii pentru clasa generală de produse din care firma satisface o
parte însemnată.
În al doilea rând, ce rerea pentru produsul unei firme se deplasează spre dreapta, în
detrimentul altor firme ce oferă produse similare. Strategia de promovare este abordată atâta timp cât există oportunitate pentru diferențierea produselor.
8.5. Monopolul
În ciuda deosebitei semnificații sociale și politice, monopolul nu a ocupat
niciodată o nișă sigură în teoria economică. Economiștii “timpurii”, impresionați de predominanța liberei concurențe și a întreprinderilor de dimensiuni mici, au privit monopolurile ca pe fenomene iz olate. Dezvoltarea în SUA, Marea Britanie, Germania a
marilor combinate chimice, petroliere, siderurgice, de ciment, nu au prea stimulat examinarea întreprinderilor de dimensiuni mari.
Monopolul este o structură de piață caracterizată de o firmă ce realize ază un
produs diferențiat într -o piață cu bariere de intrare semnificative. Deoarece nu există
substitute apropiate, curba cererii unui monopolist va avea o pantă negativă accentuată (mai accentuată ca în cazul concurenței monopolistice).
Monopolul este e xtrema opusă concurenței perfecte. Așa cum structurile de piață
cu concurență perfectă sunt rare, și piețele cu monopol pur sunt rare. Toate bunurile și serviciile au substitute mai mult sau mai puțin apropiate. Cu cât mai depărtate sunt substitutele, cu a tât mai aproape este piața de monopolul pur.
Pentru a determina dacă o piață este caracterizată ca fiind un monopol este
important să se specifice piața relevantă
44 a produsului.
Faptul că firma este singura furnizoare a produsului îi conferă o putere mai mare
pe piață decât într -o situație competitivă. Totuși, monopolul nu are o putere nelimitată.
Deoarece există un singur producător pe piață, curba cererii pieței este identică cu cea a
monopolului . Această situație este opusă concurenței perfecte unde cur ba cererii unei
firme este perfect elastică. În absența oricărei reglementări, monopolul este liber să stabilească orice preț, dar acest lucru nu înseamnă că va fi și capabil să vândă cât vrea (la prețul stabilit). Consumatorii decid cât cumpără. Ei cumpăr ă mai mult cu cât prețul este
mai mic. Monopolul este deci restricționat de consumatori să aleagă doar acele perechi preț – cantitate ce se găsesc pe curba cererii. Monopolul poate stabili fie prețul, fie
cantitatea, dar nu pe amândouă.
Deci, prin ce se caracterizează monopolul? Caracteristicile sunt:
o firmă producătoare a unui produs specific;
inexistența unor substitute apropiate (coeficientul de elasticitate
încrucișată este redus);
inexistența competitorilor în piața relevantă;
bariere de intrare semni ficative.
De ce nu are monopolul competitori? De unde vine puterea de piață a
monopolului? Există diverse surse de putere de naturi diferite: tehnologice, legale,
44 De exemplu, singura stație de benzină dintr -un oraș mic aflată la câteva zeci de km de cea mai apropiată
benzinărie este un monopol în orașul respectiv. Dar, într -un oraș mare sunt, de obicei, multe stații de
benzină și piața nu mai este un monopol.
130
sociale, economice, politice. Acestea creează bariere de intrare ce opresc alte firme să
pătrundă pe piață. Dintre principalele surse de putere precizăm câteva:
Patent sau copyright . Deținerea unui patent sau a unui copyright
împiedică alte firme să producă același produs. Este o barieră legală pentru un număr de ani, timp în care firma poate avea statut de monopol. Pentru a
încuraja cercetarea, guvernele oferă patente inovațiilor tehnologice.
Licență sau franchiză. Dacă o firmă obține o licență sau o franchiză
pentru a fi unicul producător pentru o anumită arie, de exemplu, ea va avea o poziție de monopol.
Controlul resurselor critice. O firmă ce controlează una sau mai
multe resurse necesare procesului de producție prezintă un avantaj natural ce o pune în situația de monopol.
Economiile de scară. Există situații când cel mai mic cost unitar și,
prin urmare, cel mai redus preț pentru consumatori se obține doar dacă o
singură firmă satisface cererea pieței pentru produsul respectiv. Dacă existența costurilor unitare substanțial mai mari pentru firmele de dimensiuni mici sau medii împiedică intrarea n oilor firme, consumatorii sunt într -o situație mai
bună dacă există o singură firmă producătoare de dimensiuni mari. Deși din punct de vedere tehnic poate fi posibil să existe două, trei sau mai multe firme, este ineficient din punct de vedere economic să existe mai mult de una. Cât de
mare trebuie să fie o firmă pentru a fi capabilă să beneficieze integral de economiile de scară? Răspunsul depinde de dimensiunile cererii pentru industria respectivă într -o anumită țară și de tipul de tehnologie folosit.
Economii de scop. Economiile de scop există atunci când costul total al
producerii a două produse în cadrul aceleiași firme este mai mic decât în
situația în care aceste produse ar fi realizate în firme separate. Când există economii de scop, realizarea unei producții eficiente presupune ca firma să producă în același timp produse diferite. Economiile de scop încurajează existența unor firme “mari”, situație în care există un acces mai ușor la piețele de capital. Întrucât firmele mici obțin mult mai greu fondu ri, costul mai ridicat
al capitalului este o barieră de intrare. În cazuri extreme, economiile de scop pot duce la crearea puterii de monopol.
Reglementări. Atunci când condițiile favorizează monopolul
natural, guvernul reglementează prin legi activitatea acestora, oferind drepturi
exclusive monopolului pentru o anumită regiune, dar impunându- i ș i o
protecție a consumatorilor.
Diferențierea produsului. Existența unei puternice diferențieri a
produsului poate împiedica noi firme să pătrundă pe piață, consuma torii
crezând în superioritatea produsului oferit de firma monopol, manifestându -se
o loialitate a consumatorului față de marca respectivă. Diferențierea poate fi
rezultatul unor extinse campanii publicitare , al căror cost foarte ridicat poate
reprezenta o barieră pentru noile firme.
Capitaluri inițiale mari. În unele industrii, intrarea presupune
crearea capacității de producție care poate fi extrem de costisitoare și greu de susținut financiar. De exemplu, nevoia de capitaluri foarte mari reprezintă o
131
barieră de intrare în industria aluminiului unde construirea unei capacități
minime de producție se ridică la aproximativ 1,8 milioane $.
Avantajul primului venit. Adesea primul intrat pe piață dobândește
avantaje greu de depășit de alte firme: acces la resur se de calitate la prețuri
preferențiale, poziționare aproape de consumatori în vadurile comerciale cele
mai atractive, etc.
Bariere la ieșire. O firmă este dispusă să intre pe o piață numai
dacă are posibilitatea să și iasă de pe piață. Existența barierelo r la ieșire
constituie în fapt bariere de intrare. De exemplu, imposibilitatea vânzării sau convertirii capacităților de producție pentru un alt proces tehnologic reprezintă un motiv suficient pentru a evita penetrarea pieței respective.
132
Având în vedere c are sunt sursele de putere pe piață, ne punem întrebarea: cum
utilizează managerul monopolului puterea acestuia pentru a maximiza profitul? Curba
cererii pentru un monopol pur este aceeași cu a industriei, întrucât firma reprezintă
întreaga industrie. Deoarece monopolul se supune legii cererii (cantitatea cerută crește pe măsură ce prețul scade), curba cererii este de tip linear, descrescătoar e, elastică la niveluri
mari ale prețului și inelastică la niveluri mici. Venitul marginal (care este derivata curbei venitului total) este, așa cum s -a mai demonstrat pentru cazul unei cereri lineare
descrescătoare, o dreaptă situată sub dreapta cererii cu o pantă de două ori mai mare
Lei
Elastic
Cantitate P0 Figura 8 Curbele cererii, venitului total și venitului marginal în cazul
monopolului
Q0 Cantitate VT Inelastic
Elasticitate
VT maxim=P 0 * Q0
Elastic
Inelastic
133
(Figura 8). Întrucât firma este industria, monopolul stabilește prețul (engl. “price
maker”). El este capabil să influențeze termenii tranzacției, dar are totuși o putere
limitată, întrucât se supune legii cererii (curba cere rii este descrescătoare). Condiția de
maximizare a profitului (π) este și în acest caz venitul marginal egal cu costul marginal (Cm = Vm)
45. Așa cum rezultă din Figura 9 profitul maxim este reprezentat de aria
hașurată. Monopolul trebuie să producă QM (acolo unde Cm = Vm). Pentru a putea vinde
această cantitate el trebuie să solicite un preț PM (corespunzător curbei cererii).
Toată această analiză ne ajută să combatem anumite mituri în ceea ce privește
monopolul:
• Monopolul nu poate stabili un preț foarte mare întrucât se supune
legii cererii. Monopolul nu poate hotărâ și asupra prețului și asupra cantității.
A stabili un preț peste PM înseamnă o diminuare a profitului. Prețul optim al
monopolului este suficient de mare pentru a maximiz a profitul și suficient de
redus pentru a determina cumpărătorii să achiziționeze cantitatea care
maximizează profitul (QM).
• Curba cererii monopolului nu este inelastică. O curbă a cererii
descrescătoare este elastică în partea superio ară și inelastică în partea
inferioară. Curbele lineare sunt jumătate elastice, jumătate inelastice. Nivelul
producției care maximizează profitul monopolului se va situa întotdeauna în
partea elastică (superioară) a curbei cererii. Deoarece Cm = Vm, iar Cm >0 și
Vm>0. După cum se observă în Figura 8 Vm>0 în porțiunea elastică (superioară) a cererii.
45 π = VT – CT. O funcție are maxim acolo unde derivata de ordinul întâi este zero.
Figura 9 Maximizarea profitului în condițiile monopolului
Vm
Cerere Lei
CTM Cm
QM Cantitate PM Profit maxim
CMT(Q M)
134
• Profiturile nu sunt exorbitante. Pe de o parte, există posibilitatea ca
cererea să fie insuficientă în condițiile prețului stabilit de monopol. Pe de altă
parte, lipsa rivalilor reduce disponibilitatea de a lucra eficient și de a menține
sub control costurile. Ineficiența și lipsa controlului pot eroda profitul.
Putem desprinde câteva concluzii comparând monopolul cu concurența perfectă:
Prețul de piață este mai mare într -o piață de tip monopol decât într -o
piață competitivă.
Cantitățile ce se oferă sunt mai mici în condițiile monopolului.
Eficiența input -urilor este mai mică în condițiile monopolului.
Concurența determină firmele să opereze eficient (aproape de m inimul curbei
costului mediu pe termen lung, unde eficiența este maximă). Monopoliștii nu sunt în situația de a opera sub imperiul eficienței, neavând rivali.
Monopolul are puterea de piață să impună prețul. Fiind singurul
vânzător pe piață pentru un produs care nu are substitute apropiate, monopolul este într -o poziție mai bună decât o firmă în mediu concurențial și poate stabili
prețul. Monopolul este cazul extrem de “creator de preț”, iar concurența perfectă este cazul extrem de firmă ce “preia prețul”.
Analiza demonstrează că monopolul poate obține profituri economice, iar
existența barierelor de intrare împiedică alte firme să pătrundă pe piață. Profiturile de monopol persistă atâta timp cât se păstrează puterea pe piață.
Pe termen lung
, monopolul va încerca să modifice scara de operare și
caracteristicile produsului pentru a mări profitabilitatea. Creșteri ale cererii vor determina creșteri prompte ale capacității de producție, atâta timp cât sunt previziuni favorabile ale profitului. Scăderi ale cererii vor determina reduceri în dimensiunea firmei sau închiderea unităților de producție ineficiente. În general, relația dintre curba cererii și curba costului mediu pe termen lung determină dacă și în ce măsură se modifică scara de operare.
În timp ce în condițiile concurenței perfecte forțele pieței și concurența determină
firmele să construiască capacități de producție de scară optimă și să opereze la punctul minim al curbei costului total pe termen lung, în condițiile monopolului nu există astfel de pre siuni.
Sectoarele care furnizează servicii esențiale pentru funcționarea sistemului
economic sunt adesea reglementate (de exemplu, serviciile utilitare: distribuția de energie electrică, gaz, telecomunicații, etc.).
Există o serie de argumente care justif ică procesul de reglementare a unor astfel
de monopoluri:
Argumentul monopolurile naturale . Se afirmă adesea că firmele ce
operează în sectorul reglementat sunt monopoluri naturale, indicând tendința de dezvoltare a unui ofertant unic pe o anumită piață. D acă acesta ar fi cazul,
reglementarea nu reprezintă altceva decât confirmarea acestei tendințe. Prezența unui singur ofertant pe piață va fi reglementată pentru a se asigura că monopolul nu se va comporta într -un mod caracteristic monopolurilor
nereglement ate, care tind să stabilească prețuri mari și să restricționeze practic
nivelul producției. Explicația economică a monopolurilor naturale se regăsește în economiile de scară. Atâta timp cât prin creșterea cantității produse costul
135
mediu scade, firmele tind să reducă prețul pentru a stimula cererea. În acest
caz, firmele mai puțin eficiente vor părăsi treptat industria, până când o
singură firmă rămâne pe piață. Astfel, forțele concurenței contribuie la dezvoltarea monopolului natural. Economiile de scară, a rgumentul economic
al monopolurilor naturale, ridică o serie de controverse între economiști în domeniul teoriei prețurilor. De asemenea, analizele empirice ale curbelor costului firmelor din cadrul industriilor reglementate indică faptul că acest argumen t nu oferă întotdeauna o explicație adecvată pentru reglementare.
Argumentul duplicării facilităților de producție/distribuție . Pentru
anumite sectoare de activitate este necesară existența unei rețele fizice de distribuție, care să lege furnizorul de bene ficiar. Este cazul, de exemplu, al
distribuției de energie electrică, gaz sau serviciile telefonice prin cablu. Este de nedorit în fapt o duplicare a rețelei de distribuție (din motive economice, întrucât este costisitoare) pentru a asigura existența compe tiției.
Argumentul discriminării prețurilor . Existența în unele sectoare a
rețelelor fizice de distribuție, face posibil ca monopolul să practice prețuri diferite pentru consumatori diferiți, chiar dacă produsul sau serviciul este identic. Conectarea fizică între furnizor și consumatori îi împiedică pe cei din urmă să speculeze diferența de preț (consumatorii care cumpără la un preț mai mic nu pot vinde celor care cumpără la un preț mai mare). Rațiunea pentru reglementare în asemenea situații are în vedere controlul prețurilor pentru a
evitarea eventualelor abuzuri datorate unor astfel de practici discriminatorii. O funcție a reglementării este de a urmări ca nici un consumator să nu fie într -o
situație dezavantajoasă ca urmare a politicii de discriminare a prețurilor.
Toate aceste argumente, ca și altele care încearcă să explice existența
monopolurilor reglementate, nu sunt însă suficiente. Nici un factor sau set de factori nu realizează o distincție clară între industriile reglementate și cele nereglementa te.
8.6. Oligopolul
Oligopolul există atunci când piața este dominată de un număr redus de firme
mari ce realizează produse omogene sau diferențiate. Fiind câteva, firmele sunt reciproc
interdependente, astfel încât fiecare trebuie să ia în considerare posibilele reacții ale
competitorilor la modificările pe care le face în domeniul prețurilor, publicității, dezvoltării produselor.
Termenul de “câteva” este destul de vag, întrucât oligopolul acoperă foarte multe
situații, tot ce se află între monopolul pur și competiția monopolistică.
Firmele dintr -o industrie oligopolistică realizează produse standardizate sau
diferențiate. Multe produse industriale – oțel, zinc, aluminiu, cupru, ciment – sunt în sens
fizic standardizate și sunt produce în condiții oligopolistice. Pe de altă parte, multe bunuri de larg consum – detergenți, cauciucuri, automobile, țigări, ș.a. – se realizează în
oligopoluri diferențiate.
Cauza principală a existenței oligopolurilor o reprezintă barierele de intrare. Ca
și în cazul monopolului ele sunt relevante în a explica acest tip de piață.
136
Astfel, de -a lungul timpului, în multe industrii progresul tehnic a creat economii
de scară . La început erau tehnologii primitive, economii de scară reduse și mulți
competitori. Pe măsură ce tehnolog iile au evoluat și economiile de scară s -au pronunțat,
firmele mai puțin agresive au fost nevoite să cedeze locul unor producători mari.
Economiile de scară sunt importante într -o serie de industrii, cum ar fi industria
cimentului sau cea aeronautică. Atun ci când trei -patru firme pot atinge nivele ale
producției care să le asigure costuri minime, firmele noi care ar intra pe piață ar avea o cotă de piață mult prea redusă pentru a atinge un nivel similar de eficiență, fiind imposibil să supraviețuiască în ca litate de producători cu costuri mari.
O altă barieră de intrare o reprezintă necesarul mare de capital ce trebuie investit
pentru a intra în unele industrii – costul fabricii și a echipamentelor este așa de mare încât
descurajează noile intrări. De exemp lu, industriile oțelului, automobilelor, rafinării
petrolului, țigaretelor sunt caracterizate printr -un necesar foarte mare de capital. De
asemenea, în unele industrii, cum ar fi cea a țigărilor, este nevoie de fonduri substanțiale pentru a promova eventu al produsele unei noi firme.
Dreptul de proprietate sau controlul unor materii prime de bază pot explica
modelul oligopolist al unor industrii – exemplul industriei aluminiului (materia primă
este bauxita).
În alte industrii cum ar fi chimică, electronică, farmaceutică, patentele servesc
drept bariere de intrare.
Fenomenul de fuziune a unor firme explică, de asemenea, crearea oligopolurilor.
Prin combinarea a două sau mai multe firme care erau concurente, noua firmă ce rezultă va avea o cotă de piață mai m are și va beneficia de economii de scară substanțiale.
Fuziunea determină de asemenea putere de piață. O firmă care este mai mare, atât în termeni absoluți cât și relativi, are o capacitate mai mare de a controla piața și prețul produsului, comparativ cu un competitor mai mic. De asemenea, dimensiunea mare ce
rezultă prin fuziune îi dă firmei avantajul de a fi și „un mare cumpărător” și poate obține un preț mai bun pentru factorii de producție.
O trăsătură de bază a oligopolului este aceea că fiecare firm ă trebuie să țină cont
de reacțiile competitorilor (rivalilor) la propriile acțiuni. De exemplu, președintele companiei Eastman Kodak nu poate spune ce efect va avea o scădere a prețului asupra profitului, până nu înțelege cum competitorii, în special Fuji Foto Film, vor răspunde unei
asemenea acțiuni. Astfel, este limpede că un comportament de tip oligopolist are ceva din caracteristicile jocurilor.
Comportamentul oligopolurilor în domeniul prețurilor are trăsăturile unui joc
strategic , cum ar fi: pokerul, șahul sau bridge -ul. Cea mai bună modalitate de a aborda un
joc de poker depinde de modalitatea de abordare a rivalilor. Jucătorii trebuie să -și
configureze acțiunile corespunzător acțiunilor și reacțiilor așteptate ale rivalilor.
Una din cele mai intere sante dezvoltări în teoria oligopolului, în ultimele decenii,
a fost apariția și elaborarea teoriei jocurilor, care a îimbogățit enorm teoria oligopolului.
În anul 1994, trei teoreticieni ai jocului, John Harsanyi, John Nash și Reinhard
Selten, au câștigat Premiul Nobel în economie. Lucrarea lor a urmărit să prezinte
obiectivele și conceptele teoriei jocurilor și să arate cum această teorie dă noi valențe unor probleme legate de strategia oligopolului, cum ar fi: decizia firmei de a trăda sau nu un acord de tip cartel și căile prin care firma poate stăvili invadarea pieței de către noi
137
competitori. De asemenea, se pot prezenta efectele unei structuri de piață de tip oligopol
asupra prețului și profiturilor.
Teoria jocurilor urmărește să studieze procesul de luare a deciziilor în situațiile în
care există o combinație de și cooperare, ca în cazul oligopolului.
Un joc este o situație competitivă în care doi sau mai mulți jucători își urmăresc
propriile interese și nici un jucător nu poate dicta (stabili) rezul tatul.
Un joc este descris în următorii termeni:
• jucători ;
• regulile jocului ;
• informațiile ce există în timpul jocului ;
• plățile ce trebuie făcute.
Aceste elemente, comune tuturor situațiilor de conflict, reprezintă caracteristicile
fundamentale ale jocului.
Un jucător , care poate fi un individ sau o organizație, este o unitate decizională.
Fiecare jucător are o anumită cantitate de resurse. Regulile jocului descriu modul în care
aceste resurse pot fi folosite. O strategie este o specificație completă a acțiunilor pe care
un jucător le poate întreprinde în fiecare situație în cadrul jocului. Rezultatul jocului depinde de strategiile utilizate de fiecare jucător.
În unele jocuri, fiecare jucător are o strategie dominantă – o strategie care este
cea mai bună indiferent de strategiile alese de ceilalți jucători.
Dilema prizonierului este un tip de joc ce s -a dovedit foarte util în analiza
comportamentului oligopolist. În speță, ajută să se explice de ce firmele au tendința să trădeze acordurile cartelului. Totuși, dacă aceast joc este jucat repetat, firmele s -ar putea
să nu trădeze.
O firmă se poate angaja într -o varietate de mutări strategice. Unele sperie
competitorii, altele nu. Un element important al planificării strategice a firmei este angajamentul . De exemplu, dacă o firmă își poate convinge rivalii că este angajată ferm
într-o anumită mutare, rivalii pot renunța să aplice represalii, deoarece ei sunt convinși că
vor pierde mai mult.
Deși, deseori firmele își sperie rivalii, nu toate sunt credibile. O cale prin care o
firmă se face credibilă este să- și dezvolte reputația de a face ceea ce zice, indiferent de
costuri. Firma care face prima mutare este în avantaj.
Efectele oligopolului sunt greu de prezis, dar majoritatea modelelor sugerează că
prețul ș i profiturile tind să fie mai mari decât în condițiile concurenței perfecte.
Să considerăm cazul unui oligopol format din două firme, A și B (duopol), și să
reprezentăm într -o matrice profiturile ce pot fi obținute în funcție de politicile și
strategiile de preț abordate.
138
PREȚUL LUI A
PREȚUL LUI B
MARE MIC
MARE I
12
12 II
15
6
MIC III
6
15 IV
8
8
În fiecare cadran sunt prezentate profiturile firmei A (dreapta sus), respectiv ale
firmei B (stânga jos), în funcție de strategiile de preț asumate de cele două firme. De exemplu, dacă ambele firme adoptă o strat egie a prețurilor mari (cadranul I), fiecare va
realiza un profit de 12 miliarde lei, iar dacă firma A practică prețuri mari și B prețuri mici (cadranul III), atunci A va obține 6 miliarde lei, iar B 15 miliarde lei. Situația se datorează faptului că B va acapara o cotă de piață mai mare în detrimentul lui A, ca
urmare a prețurilor mai mici.
Datele prezentate în matrice, deși sunt ipotetice, ele nu sunt arbitrare. Dacă firma
B rămâne consecventă unei politici a prețurilor mari, firma A poate să obțină prof ituri
mai mari prin adoptarea unor prețuri mici și câștigă astfel cotă de piață, pe cheltuiala firmei B. Același raționament se aplică și dacă firma A este consecventă cu o politică a prețurilor mari, iar B optează pentru prețuri mici.
Matricea de mai sus scoate în evidență și interdependența reciprocă dintre
firmele ce acționează pe o piață de tip oligopol. Profiturile fiecărei firme depind nu numai de propria strategie de preț, ci și de cea a rivalilor. Astfel, se poate spune că oligopolul există atunci când numărul firmelor într -o industrie este atât de mic încât fiecare trebuie
să ia în considerare reacțiile rivalilor la formularea politicii de preț.
Adesea oligopolul conduce la coluziuni , adică un fel de aranjamente formale sau
informale pentru a coordona strategiile de preț sau pentru a stabili prețul. Să presupunem că inițial ambele firme A și B adoptă independent strategii ale prețurilor mari. Fiecare
realizează profituri de câte 12 miliarde de lei (cadranul I). Este de observat că oricare dintr e cele două firme își poate mări profiturile prin trecerea la o strategie a prețurilor
mici (cadranele II si III). Dacă firma A utilizează o strategie a prețurilor mici contra strategiei prețurilor mari a lui B, profiturile ei vor crește la 15 miliarde lei, iar profiturile
lui B vor scădea la 6 miliarde lei. Comparând cadranele II și IV, se observă că, dacă firma A trece la o politică a prețurilor mici, firma B va fi într -o situație mai bună numai dacă va
adopta și ea prețuri mici, profiturile crescând de l a 6 la 8 miliarde lei.
Acțiunile independente ale oligopoliștilor conduc la strategii ale prețurilor mici
reciproc “competitive”. Ei concurează pe bază de preț, rezultând prețuri mici și profituri mici. Acest lucru este benefic pentru consumatori, dar nu pentru oligopoliști, care înregistrează profituri mai mici decât în situația în care toți ar utiliza prețuri mari (cadranul I).
Cum se pot evita profiturile mici din cadranul IV? Răspunsul este să nu
stabilească prețuri competitive sau independente, ci mai degrabă să intre în coluziune.
Concret, cele două firme trebuie să fie de accord să stabilească și să mențină o politică a prețurilor mari (cadranul I).
139
Matricea de mai sus explică și tendința de trădare a unui aranjament de
coliziune . Să presupunem că rez ultatul coliziunii îl reprezintă profiturile de câte 12
miliarde lei pentru fiecare din firme. Tentația de a trăda acest aranjament apare deoarece
oricare din cele două firme poate câștiga mai mult (15 miliarde lei) prin reducerea prețului (cadranele II sa u III).
Întrebări și probleme:
1. De ce un competitor perfect nu trebuie să -și facă griji de reacția celorlați competitori
din piață?
Soluție:
Un concurent perfect este mai slab cunoscător al pieței care nu are o viziune
clară asupra prețului oricât a r face. Astfel, nu trebuie să -și facă griji asupra efectelor
prețului și asupra cum vor acționa ceilalți.
2. De ce un concurent în situație de monopol nu trebuie să -și facă griji de reacția
celorlați?
Soluție:
Un concureent în situație de monopol ar trebui să -și facă griji asupra
cumpărătorilor, care cumpăra mai puțin când ridică prețul. Oricum însăși cumpărătorii
iau prețul monopol ca atare. Astfel, nu este un comportament strategic din partea cumpărătorilor. Pe de altă parte, dacă există doar o part e a cumpărătorilor, ei pot refuza să
cumpere,în afară de cazul când monopolul permite prețul în cantitate suficientă. În acest
caz, vom avea o afacere.
3. Cum poate o tehnologie inferioară să devină normală?
Soluție: Când alegerea tehnologică a fost făcut ă, oamenii nu ar fi fost conștienți
de toate beneficiile viitoare și prețul alegerii, în consecință, pot să sfârșească cu o tehnologie aleasă, când i se cere comenzile, unor oameni de a le schimba.
4. Atomicitatea ofertei caracterizează :
a) concurența monopolistică;
b) numai concurența perfectă;
c) duopolul;
d) monopolul.
5. Bariere mari la intrarea sau ieșirea pe piață a producătorilor există în condițiile concurenței:
a) de monopson;
b) de oligopol:
c) de monopol:
d) monopolistice.
140
A (a,b) B (b,c) C (c,d) D (a,d)
6. Să p resupunem că o firmă dorește să vândă un produs la un preț superior prețului
pieței, în situația în care firma acționează pe o piață cu concurență de tip perfect. În
acest sens:
a) cantitatea vândută va fi nulă;
b) cantitatea vândută va fi maximă;
c) cantitatea vân dută nu va fi influențată de preț, dar va fi diferită de zero;
d) cantitatea vândută va fi influențată de preț, dar nu se poate preciza mărimea sa.
7. Piața cu concurență de monopson se poate caracteriza prin următoarele:
a) oferta este realizată de câțiva vânzăto ri;
b) oferta este realizată de un singur vânzător;
c) cererea este realizată de câțiva cumpărători;
d) cererea este realizată de un singur cumpărător.
8. Pe o piață cu concurență imperfectă, pentru un preț diferit de prețul de echilibru, cantitatea vândută este:
a) egală cu media între cantitatea cerută și cea oferită;
b) egală cu diferența dintre cantitatea cerută și cea oferită;
c) egală cu cantitatea corespunzătoare prețului de echilibru;
d) egală cu cea mai mică dintre cantitatea oferită și cea cerută.
9. Pe o piață de tip monopol o firmă este interesată să mărească prețul în cazul în care,
pentru o modificare dată de preț, cererea este:
a) elasticitate unitară;
b) inelastică;
c) elastică;
d) în nici unul din cazurile de mai sus.
10. Piața cu concurență perfectă nu are drept caracteristică:
a) omogenitatea pieței;
b) atomicitatea perfectă;
c) transparența perfectă;
d) perfecta mobilitate a factorilor de producție.
11. În cazul unei piețe cu situație de monopol, prin fixarea prețului de către monopol:
a) nu se fixează și cantitatea, aceasta variind în funcți e de preț;
b) nu se poate fixa și cantitatea, aceasta variind în funcție de ofertă;
c) s-ar putea fixa și cantitatea, dacă se impun condiții suplimentare;
d) nu este influențată cantitatea existentă în situația anterioară.
12. Care sunt elementele prin care se deosebește piața monopolistică de piața cu concurență perfectă:
a) transparență;
b) dispariția mobilității;
c) diferențierea produselor;
141
d) intrarea și ieșirea liberă pe piață.
13. Monopolul nu se caracterizează prin:
a) fixarea prețului;
b) atomicitatea ofertei;
c) excluderea or icărui concurent;
d) un singur vânzător pentru un anumit bun.
14. Menționați tipul de piață în care cumpărătorul influențează prețul:
a) perfect;
b) oligopol;
c) monopol;
d) monopson.
15. Concureța perfectă :
a) se manifestă permanent pe piața produselor alimentare;
b) există numai ca tendință pe piața bunurilor de consum;
c) se întâlnește pe piețele reglementate legal;
d) conduce la practicarea de prețuri mari.
16. Definirea pieței ca spațiu economic înseamnă că:
a) piața nu are întotdeauna o determinare geografică;
b) piața este o confruntare abstractă între cerere și ofertă, fără a avea o localizare
fizică;
c) segmentarea pieței se face numai pe regiuni geografice;
d) există întotdeauna o piață locală, regională sau internațională.
A (a,b) B (b,c) C (c,d) D (c,d)
17. O firmă care acționează într -o anumită ramură a industriei, este monopol, dacă:
a) exclude complet concurența;
b) vinde produsele la prețuri scăzute;
c) contribiue cu 60% la producția totală a industriei;
d) controlează o jumătate din sursele de materii prime.
A (a,b,c,d,) B (a,d) C (a) D (a,b,d)
18. În care din următoarele situații se poate observa posibilitatea cumpărătorilor de a influența prețul:
a) piața cu concurență perfectă;
b) piața cu concurență monopolistică;
c) în ambele cazuri menționate;
d) nici un răspuns nu este corect.
19. Pe care piață concurența dintre producători va urmări atât prețul cât și calitatea
produselor și serviciilor oferite?
a) piața cu concurență monopolistică;
142
b) piața cu concurență pură;
c) piața oligopol;
d) nici un răspuns nu este corect.
20. Existența pe piață a unor restr icții la ofertă, mai precis accesul pe piață a firmelor
este blocat sau restricționat, conduce la încadrarea în următorul tip de piață:
a) concurență perfectă;
b) concurență monopolistică;
c) oligopol;
d) monopol;
A (a) B (c) C (d) D (c,d)
21. Menționați care din următoarele afirmații sunt adevărate:
a) pe piața cu concurență perfectă creșterea cantității oferite de un producător
are efect asupra prețului;
b) monopolul înseamnă existența pe piață a cel puțin unui vânzător;
c) pe piața de oligopol fiecar e ofertant ține seama de deciziile celorlalți;
d) pe piața cu concurență monopolistică se remarcă un grad ridicat de satisfacere a cererii.
A (a,c) B (b,c) C (c,d) D (a,d)
22. Factorii care incită la concurență pot fii următorii:
a) profitul;
b) introducerea prog resului tehnic;
c) pluralismul formelor de proprietate;
d) monopolul statului în toate domeniile.
Studiu de caz:
Analizați și stabiliți tipul de concurență pentru piața românească a automobilelor.
Teme de seminar:
1. concurența perfectă: caracteristici și condiții de echilibru
2. sursele de putere pe piață
3. analizați argumentele care justifică reglementarea unor monopoluri
143
Bibliografie :
Economie Politică, Editura Economică, 1995.
Edgeworth, F. Y., Mathematical Psychics , 1881, London School Reprints of Scarc e
Works in Economics, 1932. Stigler, G., The Organization of Industry , Richard D. Irwin, 1969.
Marshall, A., Principles of Economics , 8
th Edition, New York, Macmillan Co., 1922.
Thompson A, Formby J, Economics of the firm, Prentice Hall, 1993 Emile James, Histoire de la penssee economique au XX
e siecle, Presses Univeritaires de
France, Paris 1955
144
Cap. 9 EXTERNALITĂȚI ȘI BUNURI PUBLICE
Obiective:
Prezentarea noțiunii dr eșec al piețelor, situații în care nu este prezentă una sau
mai multe din condițiile pieței cu concurență perfectă.
Analiza modului în se pot realiza corecții în piață.
Prezentarea în detaliu a căilor de corectare a externalitățilo r negative, de
internalizare a externalităților.
Oferirea de exemple de probleme și exerciții generale și specifice externalităților
și bunurilor publice.
Prezentarea unei bibliografii selective, individualizate pentru acest capitol.
Rezumat:
Dacă cel p uțin una dintre ipotezele concurenței perfecte nu este prezentă,
atunci piețele libere generează alocări ale resurselor care contravin criteriilor eficienței. In afara de situația de monopol prezentată în capitolul anterior aici sunt prezentate cele mai cu noscute situații de eșec al piețelor, externalitățile, resursele de
folosință comună (oceanul, pășunile comune) și bunurile publice (apărare națională, ordine publică). Sunt identificate apoi căile de corectare a externalităților negative și este expusă ap oi teorema lui Coase.
Cuvinte cheie:
♦ Costuri de excluziune
♦ Costuri tranzacționale
♦ Bunuri publice
♦ Bunuri private
♦ Externalități pozitive și negative
♦ Cost sociale și cost privat
♦ Beneficiu social și privat
♦ Internalizarea externalităților
♦ Teorema lui Coase
Când ipotezele concurenței perfecte sunt satisfăcute, piețele libere conduc la o
alocare eficientă a resurselor. Dacă cel puțin una dintre ipotezele concurenței perfecte nu este prezentă, atunci piețele libere generează alocări ale resurselor care contravi n
criteriilor eficienței. Situațiile în care piețele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor, generând necesitatea acțiunii guvernamentale cu rol corector, sunt cunoscute sub denumirea de eșec al piețelor. Cele mai cunoscute situații de eșec al piețelor sunt monopolul, externalitățile, resursele de folosință comună (oceanul, pășunile comune), bunurile publice (apărare națională, ordine publică).
145
9.1. Cauzele eșecului piețelor
Situațiile de eșec al piețelor sunt determinate de factori ce țin d e drepturile de
proprietate asupra bunurilor, precum și de costurile tranzacționale.
Piața este o instituție în cadrul căreia, concomitent cu schimbul bunurilor, se
schimbă și drepturile de control al utilizării acestora în decursul unor perioade
determina te sau nedeterminate de timp. Schimbul drepturilor de control asupra utilizării
bunurilor nu poate exista în afara schimbului drepturilor de proprietate.
Printre factorii care explică eșecul piețelor libere în alocarea eficientă a resurselor
și care împied ică valorificarea maximală a posibilităților de schimb avantajos sunt:
Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate;
Existența unor costuri tranzacționale semnificative;
Eșecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de schimb.
Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate se datorează unei
excluziuni imperfecte sau unui grad redus de transferabilitate.
Excluziunea imperfectă apare, în primul rând, atunci când dreptul de proprietate
asupra unui bun nu este deținut de către un sing ur agent economic, ci de către un grup, de
regulă foarte mare, de agenți. În acest caz, un agent care ar dori să dețină controlul exclusiv asupra bunului ar trebui să obțină acordul fiecăruia dintre membrii grupului respectiv, fapt dificil datorită dimensi unilor semnificative ale grupului.
Excluziunea imperfectă se referă, în al doilea rând, la capacitatea redusă de a
exclude orice agent economic din sfera potențialilor utilizatori ai unui bun.
Costurile acțiunilor de prevenire, identificare și pedepsire a utilizării ilegale a unui
bun sunt denumite costuri de excluziune.
Costurile tranzacționale devenind semnificative, acestea se înscriu ca un alt
factor al eșecului piețelor. Schimbul necesită informație. În scopul realizării tranzacțiilor, agenții economic i efectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor, pentru observarea
calității bunului ce face obiectul schimbului, pentru negocierea condițiilor tranzacțiilor etc. Costurile informaționale și tranzacționale reprezintă piedici semnificative în derularea schimburilor și, deci, în atingerea unei alocări eficiente a resurselor prin
intermediul piețelor libere.
Eșecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb . Eșecul negocierilor se
poate datora existenței mai multor posibilități în ceea ce privește con dițiile schimbului
mutual avantajos. Dacă agenții ar fi confruntați cu o singură alternativă privind condițiile schimbului, atunci negocierea ar fi fără obiect. În cazul alternativelor multiple însă, negocierile pot fi dificile, iar riscul eșecului ridicat .
9.2. Analiza unor situații de eșec al piețelor
I) Bunurile publice sunt bunurile ale căror avantaje se răspândesc în mod
invizibil la nivelul întregii comunități, indiferent dacă indivizii doresc sau nu să achiziționeze aceste bunuri. Bunurile private, în schimb, sunt cele care pot fi împărțite și furnizate separat difer iților indivizi, fără a genera beneficii sau costuri externe pentru
ceilalți indivizi. Furnizarea eficientă a bunurilor publice impune adesea intervenția statului, în timp ce bunurile private pot fi eficient alocate de către piețe.
Așadar, bunurile public e se caracterizează prin două trăsături importante:
146
Non-excluziunea: nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera
consumatorilor potențiali ai unui bun public; oricine poate să urmărească programele
televiziunii fără a afecta capacitatea altcuiva de a face același lucru.
Non-rivalitatea: consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea
bunului public pentru alți agenți.
Demarcația dintre bunurile publice și cele private are un rol important în
delimitarea sectorului public al economiei. Bunurile publice pure se caracterizează prin non -excluziune și non- rivalitate perfecte. În realitate nu există
bunuri publice pure.
Spre deosebire de bunurile publice pure, bunurile private pure se
caracterizează prin excluziune și rivalitate perfecte. Costurile de op ortunitate
corespunzătoare producției bunurilor private pure sunt reflectate integral de prețurile pieței. De asemenea, consumul bunurilor private generează beneficii
numai pentru consumatorul care achiziționează bunurile respective.
II) Externalitățile sunt situațiile în care prețurile pieței nu reflectă unele dintre
costurile sau beneficiile asociate producției sau consumului. Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în prețurile pieței au un caracter extern întrucât nu sunt asociate vânzătorul ui sau cumpărătorului, ci unei terțe părți.
Cazul cel mai frecvent invocat de externalitate este poluarea. Spre exemplu, o
întreprindere producătoare de oțel achiziționează factori de producție ale căror costuri determinate de consumul productiv sunt încor porate în prețul oțelului. Pe lângă factorii
de producție reflectați în costuri, întreprinderea mai utilizează aerul curat și produce poluare. Cu toate acestea, întreprinderea nu compensează persoanele afectate de poluarea aerului. Ca urmare, costul aferent utilizării aerului curat rămâne extern producției de oțel, nefiind încorporat în prețul acestuia.
Externalitățile pot fi pozitive sau negative. Externalitățile negative apar în
cazul activităților de producție sau de consum ce generează costuri pentru terțe părți.
Externalitățile pozitive corespund unor activități ce aduc beneficii pentru terțe părți.
Poluarea este un exemplu clar de externalitate negativă. Cazurile de
externalități pozitive nu sunt atât de evidente. Un exemplu de externalitate pozitiv ă se
referă la efectele vaccinării: vaccinul aduce beneficii nu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin prevenirea epidemiilor, și pentru întreaga societate. Clasificarea externalităților în pozitive și negative este relativă deoarece o externalitate neg ativă dintr -un anumit punct
de vedere poate fi pozitivă dintr -un alt punct de vedere. Astfel, o întreprindere poate
genera efecte externe negative, prin poluare, cât și pozitive, prin mărirea gradului de ocupare a mâinii de lucru.
Explicarea externalități lor presupune clarificarea a încă două perechi de
concepte: cost social și cost privat și beneficiu social și privat.
– Costul social constă din toate costurile (cheltuieli și șanse sacrificate) suportate
de membrii comunității în urma organizării unei anumite activități.
– Costul privat exprimă numai costurile suportate direct de unitățile implicate în
această activitate.
– Beneficiul social însumează toate utilitățile de care beneficiază membrii unei
comunități de pe urma organizării și desfășurării unei activități oarecare.
147
– Beneficiul privat include numai avantajele însușite de subiecții implicați direct
în activitatea respectivă.
În cazul externalităților pozitive, beneficiile private sunt mai mici decât beneficiul
social, acesta din urmă cuprinzând și pe cele ale terțelor persoane (beneficii externe). În
ce privește externalitățile negative, aici costurile private sunt mai reduse decât cele
sociale. Costurile sociale includ și costuri externe, adică pe cele suportate de terți.
Firmele decid să elimine poluarea numai până la nivelul la care beneficiile
obținute din reducerea suplimentară a poluării (beneficiile marginale private) sunt egale cu costul suplimentar al eliminării poluării (costul marginal al reducerii poluării). Așadar, într-o economie de pi ață nereglementată, firmele vor determina cel mai profitabil nivel de
poluare pornind de la premisa că beneficiul marginal privat datorat reducerii poluării trebuie să fie egal cu costul marginal al reducerii poluării. Când poluarea este semnificativă, ech ilibrul privat va determina niveluri ineficiente, înalte de poluare și un
efort prea redus de eliminare a acesteia.
Prin urmare, economiștii caută să determine nivelul eficient din punct de vedere
social al poluării prin cântărirea costurilor și beneficiilor sociale. Mai precis, eficiența impune ca beneficiul marginal social rezultat din reducerea poluării să fie egal cu costurile marginale sociale ale acestei reduceri. Egalitatea are loc atunci când beneficiile marginale pentru sănătatea și patrimoniul naț iunii, obținute prin reducerea poluării cu o
unitate, sunt identice cu costurile marginale ale acestei reduceri.
9.3. Politici de corectare a externalităților
Înlăturarea ineficienței provocate de externalități se poate face pe calea
internalizării efec telor externe.
Internalizarea externalităților negative presupune crearea de instituții adecvate și
adoptarea de reguli de conduită care să- l determine pe producătorul de astfel de efecte să
trateze costurile și veniturile sociale ca și cum ar fi costuri ș i venituri private.
Așa cum arăta A. C. Pigou, cele mai semnificative căi de internalizare a
externalităților sunt legate de intervenția corectoare a guvernelor asupra piețelor libere. Dintre aceste căi enumerăm:
Practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalități negative
(taxe de poluare în funcție de daunele externe pe care le produce);
Acordarea de subvenții acelor agenți economici care produc externalități
pozitive;
Introducerea de taxe și impozite care să aducă costurile private l a nivelul
celor sociale;
Unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui
asemenea efect.
Renumitul economist american R. Coase a demonstrat că problema în cauză poate
fi soluționată fără implicarea autorității statale. Un asemenea gen de internalizare se poate
realiza prin tranzacții directe între părți, dacă sunt îndeplinite condițiile:
O bună definire a drepturilor de proprietate asupra externalităților;
Costul zero al tranzacției drepturilor de proprietate;
Numărul mic al agenților afe ctați.
Teorema lui Coase se bazează pe cîteva ipoteze cum sunt:
148
A) buna definire a drepturilor de proprietate, indiferent de tipul și structura
formelor de proprietate; poate exista fie situația când producătorul deține acest drept
asupra externalităților, fi e situația când receptorul de externalități are dreptul acestora.
B) Alegerea diferitelor forme de organizare a activităților presupune costuri
de tranzacție, adică costuri de informare asupra partenerului, de desfășurare a negocierilor și ajungere la un cont ract iar apoi, impunerea prevederilor contractuale.
Concluziile analizei situațiilor de eșec al piețelor se încadrează în teoria
economică a bunăstării. În cadrul acestei teorii se demonstrează că eșecurile piețelor conduc la alocări ineficiente ale resur selor, care, la rândul lor, sunt sursa unor pierderi de
bunăstare. După cum am observat, există numeroase măsuri prin care guvernele pot corecta ineficiențele generate de externalități. Experiența ne arată faptul că nu există o abordare ideală, potrivită pentru toate situațiile. Mulți economiști consideră însă că o mai mare utilizare a sistemelor de piață va îmbunătăți eficiența sistemelor de reglementare.
Întrebări și probleme:
1. Dacă un bun asigură externalități pozitive, guvernul poate ajuta la stabilirea
unui nivel eficient al producției prin introducerea:
a. unei taxe egale cu beneficiul extern;
b. unei taxe mai mari decât beneficiul extern;
c. unei subvenții mai mici decât beneficiul extern;
d. unei subvenții mai mari decât beneficiul extern;
e. nici una din variante nu este corectă.
2. Adevărat sau fals?
a. O persoană nu poate fi exclusă de la consumul unui bun public, chiar
dacă altcineva plătește pentru el;
b. Soluția lui Coase de intervenție în cazul externalităților negative are în
vedere un număr mare de agenți afectați și evită intervenția guvernamentală;
c. Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunuri publice, iar non- rivalitatea de indivizibilitatea ofertei.
Bibliografie:
Gilbert Abraham -Frois, „Economia politică”, Ed. Humanitas, Buc urești, 1994
Niță Dobrotă, „Economie politică”, Ed. Economică, 1995
Galbraith J.K., „Știința economică și interesul public”, Ed. Politică, București, 1982
Dan Popescu, „Cetatea liberă – studii și însemnări economice”, Ed. Continent, 2000
Paul A. Samuelson, D. Nordhaus, „Economie politică”, Ed. Teora, 2000
149
Bibliografie
• Abraham -Frois, Gilbert, 1998. Economia politică, Ed. Humanitas
• Bernanke, Ben, 2008. Macroeconomics, 6th ed., Pearson Education
• Colander, David, 2012. Microeconomics. McGraw -Hill Economics
• Constantinescu, N.N. 1992. Probleme ale tranziției la economia de piață. Ed. Ager.
Economistul
• Didier Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, București, 1998
• Dobrescu, E. M. et al., 2010. Mic dicționar de economie, Editura Wolters Kluwer
• Frakt, Austin, și Piper, Mike, 2014. Microeconomics: A Very Short Introduction, Oxford University Press
• Frank, Robert H., Microeconomics and Behavior, International Edition, McGraw –
Hill,
• Friedman, Milton, 1962. Capitalism și libertate, University of Chicago Press
• Friedman, Milton, și Friedman, Rose, 2009. Libertatea de a alege. O declarație
personală, Editura Publica
• Georgescu Roegen, N. 1996. Legea entropiei și procesul economic. Editura Politică
• Goolsbee, Austan, și Levitt, Steven, 2012. Microeconomics. Worth Publishers
• Heyne, Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991.
• Hubbard, Glenn P., O’Brien, Anthony, 2014. Microeconomics, 5th Edition. Prentice
Hall
• Katz, Michael L., Rosen, Harvey S., 1991. Microeconomic s, International Student
Edition, Irwin
• Krugman, Paul, și Wells, Paul, 2014, Microeconomics, Worth Publishers
• Lipsey Richard & Chrystal Alec, Economie pozitivă
• Mankiw, Gregory N., 2014, Principle of Microeconomics, South- Western College
Pub
• Mărginean Silv ia, Tănăsescu Cristina, Opreana Alin, 2011. Microeconomie și
macroeconomie: aplicații, întrebări și răspunsuri, Sibiu: Editura Universității ”Lucian
Blaga”
• McEachern, William A., 2013. Microeconomics: A Contemporary Introduction,
South- Western College Pub
• McTaggart, Douglas, și Findlay, Christopher, 2014. Economics. Pearson Australia
• Microeconomics Made Simple: Basic Microeconomic Principles Explained in 100
Pages or Less, Simple Subjects
• Parkin, Michael, 2013, Microeconomics, Prentice Hall
• Perloff, Jeffrey M., 2014. Microeoconomics. Prentice Hall
• Popescu Dan, coord.. 2009. Microeconomie, Sibiu: Editura Universității “Lucian Blaga”
• Popescu, Dan. 2011.Amurgul lumilor paralele. Editura Continent
150
• Samuelson, Paul A. Nordhaus, William D.; Economie politică, Ed. T eora, 2000
• Smith, Adam, 2013, Avuția națiunilor, Editura Publica, retipărire după Wealth of
Nations, 1776)
• Stiglitz, Joseph E., Walsh, Carl E., Economie, București, Editura Economică, 2005
• Varian, Hal R., Introduction a la microeconomie, 6e edition, De Boe k, 2007
151
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: 2015 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE Cursul se bazează pe cartea Economie politică, Popescu Dan (coordonator),… [613652] (ID: 613652)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.