1. Obiectul psihologiei ………………………….. ………………………….. …….. 4 1.1. Obiectul psihologiei… [613471]

UNIVERSITATEA ”DANUBIUS” GALAȚI
FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE
SPECIALIZARE: PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE
NOTE DE CURS

MOCANU LĂCRĂMIOARA

Galați, 201 9

2
Contents
1. Obiectul psihologiei ………………………….. ………………………….. …….. 4
1.1. Obiectul psihologiei ………………………….. ………………… 4
1.2. Psihanaliza ………………………….. ………………………….. … 5
1.2.1. Constient, preconstient, inconstient ………………….. 13
1.2.2. Eros si Thanatos ………………………….. …………………. 15
1.2.3. Conceptele id, ego si superego in psihanaliza …….. 15
1.3. Behaviorismul ………………………….. ……………………….. 16
1.4. Umanismul ………………………….. ………………………….. .. 17
1.5. Cognitivismul ………………………….. ……………………….. 19
2. Sistemul psihic uman ………………………….. ………………………….. ……… 21
2.1. Sistemul psihic uman ………………………….. …………….. 21
2.2 CARACTERISTICILE SISTEMULUI PSIHIC UMAN:
………………………………………………………………………………..22
2.3. Senzația ………………………….. ………………………….. ……. 25
2.3.1. Proprietatile senzatiilor ………………………….. ………. 26
2.3.2. Legile senzațiilor ………………………….. …………………. 27
2.4. Percepția ………………………….. ………………………….. ….. 28
2.5. Reprezentarea ………………………….. ……………………….. 30
2.6. Gândirea ………………………….. ………………………….. ….. 32
2.7. Gândirea. Rezolvare de probleme. Raționamentul. 34
2.8. Imaginația ………………………….. ………………………….. … 48

3
2.9. Memoria ………………………….. ………………………….. …… 53
3. Siste mul psihic uman ………………………….. ………………………….. ……… 58
3.1. Motivația ………………………….. ………………………….. ….. 58
3.2. Afectivitatea ………………………….. ………………………….. 62
3.2.1. Proprietatile emotiilor ………………………….. …………. 62
3.2.2. Rolul afectivității în structura personalității ……… 63
3.3. Comunicare și limbaj ………………………….. …………….. 63
3.4. Atenția ………………………….. ………………………….. ……… 65
3.5. Voința ………………………….. ………………………….. ………. 70
3.6. Învățarea ………………………….. ………………………….. ….. 73
3.7. Personalitatea umană ………………………….. …………….. 73
3.8. Laturile personalității ………………………….. ……………. 74
3.8.1 Temperamentul: ………………………….. ………………….. 74
3.8.2. Caracterul ………………………….. ………………………….. 74
3.8.3. Aptitudini ………………………….. ………………………….. . 75
3.8.4. EUL SI PERSONALITATEA ………………………….. . 76
Bibliografie minimală ………………………….. ………………………….. ……. 80

4

1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1.1. Obiectul psihologiei
Psihologia reprezintă o știință umanistă ce a apărut și a evoluat în relație strânsă
cu alte domenii, fapt ce a condus la dezvoltarea omenirii. Psihologia studiază mintea
umană și investighează procesele psihologice, precum și construirea de modele
psihologice. Studiul istoriei psihologiei demonstrează lupta evolutivă a proceselor și
metodelor de cercetare.
Epistemologul amer ican Thomas S. Kuhn (1992 -1996) considera că obiectivul istoriei
științei este ,,de a clarifica și adânci înțelegerea metodelor sau conceptelor științifice
contemporane prin dezvăluirea evoluției lor”.
Autorii Nick, Hayes și Sue Orrell (1993) au afirmat că există șase abordări principale
ale psihologiei: abordarea behavioristă (se cercetează maniera în care mediul poate influența
comportamentul), abordarea cognitivă (se raportează la studiul proceselor mentale);
abordarea biologică (comportamentul uman este influențat de structura genetică și de
procesele fiziologice interne); abordarea socială (se bazează pe studiul relațiilor și
interacțiunilor umane în grupuri sociale); abordarea dezvoltării (maniera în care omul se
poate schimba odată cu trecerea timpul ui); abordarea umanistă (se analizează dezvoltarea
umană din perspectiva experienței subiective).
Cercetarea a trei factori și anume: ereditatea, mediul și educația sunt factori care
conduc la dezvoltarea umană și implicit la cunoașterea istoriei umanității, deoarece
transmisia genetică este întărită de descoperirile realizate de mii de ani. Karl R. Popper
(1902 -1994) considera că metoda științifică depinde de libertatea creației și de tăria criticii.
Prima conduce la o varietate de variante, iar c ea de -a doua duce la sporirea gradului de
presiune selectivă.
Ca știință de sine -stătătoare, psihologia are peste 100 de ani, dar preocuparea pentru
pentru obiectul psihologiei a existat cu mulți ani înainte de apariția acesteia. Astfel, au existat
mai mul te explicații de -a lungul timpului, care abordau teme precum senzațiile, percepțiile,
motivația, sentimentele, care ulterior devin punctele de studiu centrale ale psihologiei.

5
Există numeroase argumente pentru studierea istoriei psihologi ei. Astfel unele dintre
cele mai importante sunt:
1. Istoria reprezintă o cheie pentru a înțelege și descifra viitorul . Sigmund Freud
(1927 -1961) a menționat următoarele: ,,cu cât știm mai puține despre trecut și prezent, cu atât
mai nesigură va fi judecata n oastră despre viitor”.
2. Istoria reprezintă o contribuție la educație . Robert I. Watson (1966) remarca că
istoria ajută la depășirea “prejudecăților înguste, provinciale, de clasă, sau regionale.” Un
avantaj al istoriei este că ajută omul să se integreze și să-și creeze o viziune a vieții imposibilă
prin alte mijloace.
3. Istoria susține modestia . Când studiem istoria ne simțim adesea inferiori genialității,
efortului depus sau viziunii creative pe care o întâlnim.
4. Istoria ne învață un scepticism benefic . Psihologia și -a avut și ea reprezentanți ai
unor idei care spuneau mai mult decât puteau oferi. Istoria ne învață să nu ne încredem în idei
mărețe, constituindu -se ca unică definiție. Putem spera că o cunoaștere a istoriei ne poate face
mai puțin creduli .
5. Cunoașterea istoriei influențează procesele psihice umane : ne face să privim
obiectiv nu numai obiectivele noastre, ci și propria gândire. Istoria constituie o premisă pentru
observarea erorilor celorlalți, dar ne poate ajuta și pe noi să gândim obiectiv .

1.2. Psihanaliza
Psihanaliza este legată încă de la începuturile ei de numele fondatorului său Sigmund
Freud. Începuturile ei nu pot fi datate cu exactitate, ele cuprinzând o perioadă de mai mulți ani
în care au loc mai multe momente importante ale conceperii psihanalizei. Totuși, psihanaliștii
consideră că în anul 1895, anul apariției lucrării „Studii asupra isteriei”, lucrare semnată
împreună cu Josef Breuer, evoluția psihanalizei se afla în plină desfășurare.
Creația lui Freud s -a dorit la origine a ei o nouă metodă de investigare a vieții psihice și
o nouă metodă de tratament a bolilor mintale. Ulterior, prin dezvoltarea cercetărilor și
antrenarea unui număr mare de colaboratori valoroși, Freud extinde rezultatele psihanalizei
dincolo de simpla și exclusiva investigare a bolilor psihice.
Inițial psihanaliza se dorea un nou mod de a „vedea” și de a „înțelege” viața
sufletească. Treptat, ea își extinde sfera de interese asupra omului cuprinzând toate domeniile

6
umanului care sfârșesc prin a transforma psihanaliza într -o veritabilă psiho -antropologie,
integrată științelor umane.
Din acest moment se vor diferenția două mari direcții în interiorul psihanalizei:
direcție doctrinară, pur teoretică, de interpretare și explicare a omului ca „ fenomen
uman” complex sub multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios,
familial, istoric, etc.
direcție medico -terapeutică, pur practică de formare a personalității umane, restaurare
și psihoterapie specifică a bolilor psihice su b numeroase aspecte: medical, terapeutic,
pedagogic, psihopedagogic, etc.
În primele două decenii ale secolului XX, psihanaliza era deja un domeniu științific
constituit în ceea ce privește fundamentele sale. Din acest moment, prin pătrunderea sa în
toate domeniile științelor umane, psihanaliza începe să se impună ca un model de gândire nou,
original în ce privește modul de a înțelege omul, faptele umane, lumea și societatea sub
multiplele lor aspecte (morală, religie, cultură, arte, relații umane, familie, etc). Se poate
afirma, fără a exagera că psihanaliza se transformă în raport cu obiectivele sale inițiale într -o
veritabilă doctrină umanistă. Ea invită la reflexie dar și la restructurare, la o nouă evaluare a
obiectului științelor umane, înfățișându -se ca o formă de gândire cu virtuți metodologice noi
și originale.
Dincolo de aspectele doctrinare și metodologice speculative din sfera științelor umane,
psihanaliza continuă să -și consolideze poziția de metodă specifică de tratament în cazul
bolilor psihice . Psihoterapia psihanalitică se impune ca o formă originală și complexă de
terapie, cu largă aplicabilitate în bolile psihice și psihosomatice, în psihologia medicală dar și
în toate celelalte domenii umane.
Această evoluție a psihanalizei a favorizat nu numai impunerea ei ca un tip de
mentalitate și ca metodă de investigare în sfera științelor umane dar și declanșarea unor
confruntări de opinii dintre cele mai variate care au avut ca urmare desprinderea din trunchiul
psihanalizei freudiene a unor curente disidente reprezentând noile psihanalize neofreudiene,
diferențiate atât din punct de vedere doctrinar dar ca și orientare practică. Psihanaliza a
influențat și evoluția psihoterapie psihanalitice atât în planul teoretic, al atitudinii terapeutice,
al modu lui de a conceptualiza conflictul, echilibrul sau dezechilibrul psihic, cât și în planul
practicii, al tehnicilor de tratament.

7
Ca și psihiatria, psihologia si psihoterapia, psihanaliza are ca obiect de studiu psihicul
uman. Din punct de vedre istoric și teoretic, psihologia este indisolubil legată de istoria
psihanalizei.
In încercarea noastră de a defini psihanaliza vom porni chiar de la accepțiunile date de
Freud în 1922:
– „proces de investigare a proceselor psihice care altminteri sunt greu accesibile”;
– „metodă de tratament al tulburărilor nevrotice care se bazează pe această investigare”;
– „serii de concepții psihologice dobândite prin acest mijloc si care se contopesc
progresiv într -o disciplină științifică nouă”.
În continuare vom înce rca să precizăm fiecare din termenii utilizați de Freud în definirea
psihanalizei din perspectiva lui R. Perron (2000):
Prin proces psihic se înțelege aproape tot ce se poate petrece în interiorul psihismului.
Dar ce este psihismul? Freud consideră că în fiecare ființa umană funcționează un „aparat
psihic” , adică un sistem organizat care se supune anumitor legi de funcționare și servește un
anumit număr de scopuri considerate ca fiind „funcțiile” sale. Omul este un ansamblu
complex de asemenea sisteme func ționale sau aparate dispuse într -o structură de ansamblu ea
însăși ierarhizată (expl. sistemul biochimic celular, sistemul imunitar, sistemul circulator,
sistemul psihic, etc.). Procesele psihice sunt tot ceea ce poate surveni în interiorul aparatului
psihic: senzații, imagini, amintiri, reprezentări, emoții, raționamente, etc.
Freud precizează că demersul pe care îl desemnează ca fiind „psihanaliză” se referă la
procese „altminteri sunt greu accesibile” pentru că (spre deosebire de alte abordări) el
consid eră că, în mare parte, aceste procese sunt inconștiente, adică ele rămân necunoscute
subiectului însuși. Ideea fundamentală pentru Freud si centrală în psihanaliză este aceea că
există procese psihice inconștiente prin natura lor, întrucât mecanisme forte active se opun
conștientizării lor. (expl. „doctorul a spus că soțul meu ar putea mânca tot ce vreau eu” in loc
de cea vrea el, act ratat ce pune în evidența opoziție ei în cuplu. Dacă i se atrage atenția asupra
acest act ratat este forte posibil ca să nege energic această interpretare: observăm prezența
unor mecanisme care se opun in mod activ acceptării unui sens care trebuie să rămână
ascuns). Freud consideră că metodele p ropuse de psihanaliză permit cunoașterea acestor
procese psihice „altminteri greu accesibile”.
Psihanaliza este „metodă de tratament al tulburărilor nevrotice care se bazează pe
această investigare”. Termenul de nevroză este moștenit de la psihiatria secolului al XIX când

8
se credea că aceste tulburări de la nivelul dispoziției, conduitei sau gândirii erau datorate unor
„inflamații a nervilor”. Această concepție naivă a fost abandonată, dar termenul a rămas
pentru a desemna tulburări ale aparatului psihic, termen prin care Freud (1922) desemnează în
principal ceea ce el numește psihonevrozele (isterie, obsesii, fobii) și „nevrozele actuale”
(nevroze dezvoltate sub impactul unui traumatisme violent, al unei privări sexuale
insuportabile, etc.). Analiza acestor cazuri l -au condus pe Freud la crearea psihanalizei.
Psihanaliza înseamnă și „o serie de concepții psihologice dobândite prin acest mijloc
si care se contopesc progresiv într -o disciplină științifică nouă”. Ea este un corp de cunoș tințe,
elaborate în scopul de a explica unele fenomene observabile (procese psihice) asigurându -le o
bună coerență internă prin demersuri raționale. Contrar obiectivelor sale, psihanaliza a fost
acuzată de iraționalitate (alții l -au acuzat pe Freud de a fi prea „raționalist” în sensul
raționalismului de la începutul sec. XX). Iraționalitatea psihanalizei este legată de faptul că
acești critici au confundat metoda cu obiectul: psihanaliza se străduiește să trateze în mod
rațional procesele psihice care în bună parte sunt iraționale (pentru că ele sunt inconștiente,
grevate de conflicte, afecte, emoții, etc.).

Psihanaliza a dus la apariția unor teorii care se bazează pe observații și care încearcă
să ordoneze și să explice datele obținute. Ceea ce numim teor ie psihanalitică este un sistem de
ipoteze referitoare la funcționarea și evoluția psihicului uman. Psihanaliza este o parte a
psihologiei generale și după părerea multor autori ea cuprinde cele mai semnificative
contribuții la explicarea modului în care f uncționează psihicul uman.
Termenul de psihanaliză desemnează în același timp un demers de cunoaștere a
funcționării psihice, o terapie și o teorie. Teoria psihanalitică se ocupă atât de funcționarea
psihicului uman normal cât și de patologia acestuia. Pra ctica psihanalitică s -a centrat mai mult
pe tratamentul indivizilor bolnavi psihic sau a celor care prezintă tulburări psihice, dar teoria
psihanalitică abordează atât normalul cât și patologicul deși majoritatea observațiilor s -au
făcut pe subiecți care p rezentau tulburări. Teoria psihanalitică este un sistem de ipoteze
referitoare la funcționarea și evoluția psihicului uman.
Din multitudinea de ipoteze ale teoriei psihanalizei privind psihicul uman două sunt
considerate fundamentale:
principiul determinis mului psihic sau principiul cauzalității;

9
Din perspectiva acestei ipoteze orice manifestare psihică este determinată de toate
manifestările psihice anterioare ceea ce face ca în viața psihică să nu existe discontinuitate.
Altfel spus, în domeniul psihicului uman, similar dinamicii fenomenului natural, nimic nu
este întâmplător. Înțelegerea și aplicarea acestui principiu este strict necesară unei atitudini
corecte în cadrul studiului psihicului uman, atât în ce privește aspectele sale de n ormalitate cât
și în privința celor patologice. Din această perspectivă nici o manifestare nu este fără sens sau
întâmplătoare, iar la întrebările de genul: „cine l-a cauzat? de ce se manifestă astfel?” chiar
dacă nu găsim un răspuns sau nu avem certitudinea unui răspuns apropiat realității, important
este că acest răspuns există (există o cauza a acelei manifestări).
Exemplu: actele ratate sau visul sunt urmarea unor manifestări psihice, fiecare
aflându -se într -o relație logică și coerentă cu înt reaga viață psihică a protagonistului. Și în
cazul manifestărilor psihopatologice, orice simptom nevrotic, indiferent de natura sa, este
determinat de alte procese psihice chiar dacă deseori pacientul crede că simptomul este străin
ființei sale, neavând ni ci o legătură cu viața psihică.
Ipoteza conform căreia conștiința este, preponderent, un atribut de excepție și nu unul
de normalitate în cadrul proceselor psihice. Din aceasta perspectivă, procesele psihice
inconștiente au o importantă și o frecvență extrem de mare atât în funcționarea normală a
psihicului cât și în cea patologică.

Există o strânsă legătură între aceste două ipoteze încât nu se poate discuta despre una
fără a ne folosi și de cealaltă. Aparenta discontinuitate a vieții noastre psihice este determinată
de faptul că cele mai multe manifestări psihice ale psihicului nostru sunt fenomene
inconștiente. (expl. fredonăm o melodie. Acest fapt aparent nu are nici o legătură cu
activitatea noastră prezentă. Dar cineva poate să ne spună că acum 5 min am trecut pe lângă o
terasă unde se cânta tocmai acest cântec).
Există o metodă generală pentru punerea în evidență a proceselor psihice inconștiente?
Aceste procese pot fi direct observate? Cum a descoperit Freud frecvența și importanța
acestor proces e în viața psihică?
Până în prezent nu dispunem de nici o metodă care să permită observarea directă a
proceselor psihice inconștiente, toate metodele folosite în cercetarea acestor fenomene sunt
indirecte. Aceste metode indirecte ne permit deducerea existe nței unor asemenea fenomene și
deseori chiar și determinarea naturii și semnificației lor în viața psihică a individului. Cea mai

10
sigură și folositoare metodă de studiu a proceselor psihice inconștiente de care dispunem în
prezent este te hnica pe care a dezvoltat -o Freud numită tehnica psihanalizei. Cu ajutorul ei,
Freud a pus în evidență importanța și rolul proceselor psihice inconștiente.
Până la Freud psihologia a identificat viața psihică cu viața conștiinței, considerându –
se în sensu l acesta că „orice fenomen psihic se însoțește de conștiința pe care o are despre el”
(J.P: Charrier). Putem desprinde două direcții de gândire referitoare la viața psihică:
· Viața psihică apreciată ca manifestare exterioară pură și exclusivă; această conce pție a
fost vehiculată în sec. XIX și XX de teoriile gestaltiste, behavioriste, nervismul pavlovian și
neuropsihologie.
· Viața psihică privită ca experiență a „vieții interioare”, idei care ne vin de la Platon și
care sunt continuate până la Freud.
Aceste două puncte de vedere care s -au confruntat permanent în decursul istoriei
științelor umane și a psihologiei, departe de a clarifica domeniul și obiectul psihologiei,
sfârșesc prin a -l face și mai imprecis, mai contradictoriu. Două direcții principale se de sprind
în sensul acesta:
· o direcție care consideră psihologia și psihiatria ca „științe pozitive”, înscrisă în seria
științelor biologice;
· o alta în care, atât psihologia cât și psihiatria sunt considerate ca fiind „științe umane”,
întrucât prin natura obiectului lor, ele studiază un aspect fundamental al ființei umane, acela
„de a fi” și „de a se înfățișa”, adică dimensiunea ontologică a persoanei.
Încercând să depășească această dilemă a naturii vieții psihice, Fre ud își pune următoarele
întrebări: Viața psihică este manifestarea unui organ somatic, respectiv manifestarea
creierului? Viața psihică este mai întâi o manifestare pură a vieții conștiinței, a actelor
acesteia? Răspunsul său desprins din teoriile sale est e că „viața psihică” reprezintă expresia
funcțiunii unui aparat căruia îi atribuim o extensie spațială pe care o presupunem formată din
mai multe părți sau instanțe, care cuprinde creierul dar pe care concomitent, prin natura lor îl
depășește.
Freud a sint etizat cunoștințele anterioare din filozofie, literatură și cele medico –
terapeutice și a definit cadrul psihanalizei. De viața și activitatea sa este legată istoria propriu –
zisă a psihanalizei. Din acest motiv vom urmări principalele evenimente ale vieți i sale,
veritabile etape de dezvoltare ale psihanalizei.

11
Freud se naște la 6 mai 1856 în orașul Freiberg din Moravia, în Imperiul Austro –
Ungar. La vârsta de cinci ani se mută cu familia sa la Viena unde studiază cursul secundar și
apoi u rmează tot aici Facultatea de Medicină, fiind interesat în mod deosebit de studiul
sistemului nervos.
Între 1876 și 1882 Freud a fost atașat la Laboratorul lui Brucke studiind histologia
sistemului nervos. În 1881 devine doctor în medicină iar în 1882 pără sește laboratorul pentru
a face medicină internă și neurologie. În 1884 face cercetări asupra cocainei remarcând
proprietățile sale anestezice. Celebritatea va fi preluata de un coleg care publica primele
articole asupra proprietăților cocainei în timp ce Freud este plecat pentru a se căsători cu
Martha (după o logodnă de 4 ani).
După ce studiase în laboratorul de fiziologie a lui Ernst Brücke, Freud intrase în
serviciul spitalicesc al profesorului de medicină generală Hermann Nothnagel, inițiatorul la
Vien a al electofiziologiei. Apoi a fost medic intern în serviciul de psihiatrie al lui Theodor
Meynert, considerat pe atunci cel mai mare anatomist al creierului. Lucrând ca psihiatru după
ce a fost neurolog, Meynert se străduia să ofere explicații anatomo -fiziologice tuturor
tulburărilor mentale. Freud fusese fascinat de cursurile sale dar încă de pe atunci se simțea
atras de renumele lui Jean -Martin Charcot și de metoda anatomo -clinică a acestuia
caracterizată prin mai multă deschidere pentru fiziologie.
În 1881 și 1882, împreună cu Breuer tratează prin hipnoză un caz de isterie, utilizând
în mod invers metoda lui Charcot, care producea simptomele clinice prin inducție în stare de
hipnoză. Freud și Breuer vor utiliza metoda inducției hipnotice în scopul șterge rii
simptomelor clinice. Breuer se ocupase de această fată în vârsta de 21 ani care prezenta
simptome isterice (aceste manifestări aveau legătură cu boala tatălui său). Tânăra, cunoscută
sub numele de Anna O. manifesta paralizia a trei membre, tulburări de vedere și de limbaj, o
tuse nervoasă care nu se mai oprea; pe deasupra era anorexică și puteau fi observate la ea
două stări distincte: într -o stare era calmă și cuminte, în cealaltă se purta ca un copil nesuferit,
sâcâindu -i întruna pe cei din jur cu țipetele și plânsetele ei.
La trecerea dintr -o stare în cealaltă se înregistrau faze de autohipnotizare din care se
trezea lucidă și liniștită. Breuer o vizita în acele perioade, ea obișnuindu -se să -i povestească
halucinațiile și neliniștile, precum și dif eritele incidente care -i tulburau existența. Într -o zi,
după ce -i semnalase anumite simptome, ea le -a făcut să dispară ca de la sine. Acest proces
care ducea la vindecare a fost numit de către tânără „tratament prin cuvânt” sau „curățatul

12
hornului”. Cazul Annei O. a jucat un rol important în descoperirea psihanalizei; invenția s-a
produs în engleză, într -o vreme când tânăra uitase limba maternă (germana) vorbind în
schimb câteva limbi străine. Istoria Annei O. va deveni legendară, devenin d unul miturile de
întemeiere ale istoriei psihanalizei. Dacă Freud a descoperit inconștientul, Bertha Pappanheim
(Anna O.) a „inventat” cura analitică.
Joseph Breuer era fiul unui rabin de condiție modestă dar foarte respectat în sânul
comunității evreiești vieneze. El își venera tatăl și se simțea foarte atașat de valorile religioase
ale tradiției evreiești. Breuer era cu 14 ani mai mare decât Freud și făcuse ca și acesta studiile
cu Brücke. Cercetările lui Breuer din domeniul fiziologiei aveau să furnizeze unul din
fundamentele conceptuale ale teoriei freudiene despre isterie. Breuer l -a ajutat pe Freud
financiar în timpul studenției iar acesta în semn de recunoștință a dat primei sale fete numele
Mathilde după numele soției lui Breuer.
În 1885 Fre ud face un stagiu la Paris la celebra Clinică de Neurologie a lui Charcot de
la Sâlpetrière. Aici asistă la faimoasele « Leçon de Mardi » ale lui Charcot cu demonstrații
clinice și discuții asupra isteriei. Concomitent îl cunoaște și pe P. Janet și studiil e acestuia. În
1886 s -a stabilit ca medic la Viena și a abandonat eletroterapia pentru sugestie și hipnoză.
În 1889 Freud face un nou stagiu, de data asta la Clinica de la Nancy, unde îl cunoaște pe
Liebaul și Bernheim, cu care va studia hipnotismul și sug estia în tratamentul simptomelor
clinice ale isteriei.
Lucrarea Studii asupra isteriei fundamentează o nouă doctrină psihologică și o nouă
formă de tratament a bolilor psihice. Între anii 1899 și 1905 Freud își expune primele sale
formulări teoretice refer itoare la psihanaliză în lucrări devenite celebre: Interpretarea viselor
(1899), Psihopatologia vieții cotidiene (1901), Trei eseuri asupra sexualității și Lapsusul și
relația sa cu inconștientul (1905).
Psihanaliza va cunoaște o dezvoltare considerabilă î ntre anii 1905 -1920, perioadă în
care Freud publică „Introducere în narcisism” (1914), „Complexul lui Œdipe” iar în jurul lui
se constituie o echipă de tineri care vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei, al psihanalizei și
psihoterapiei. Este vorba de E . Bleuer, C.G. Jung (de la Zürich), E. Jones (Londra), K.
Abraham (Berlin), S. Ferenczi (Budapesta), E. Régis și A. Hesnard (Paris). Toți vor fi nume
de referință în domeniu.
Întâlnirea dintre S. Freud și noii săi elevi nu a avut ca efect numai adoptarea ș i
difuzarea psihanalizei, ci și ridicarea unor întrebări din partea acestora referitoare atât la

13
doctrina teoretică cât și la metoda practică. Aceste din urmă aspecte au dus la separarea unora
dintre adepții lui Freud de acesta. Apar astf el curente desidente în psihanaliză: ale lui A.
Adler, care pune accentul pe rolul agresivității și al voinței de putere (complexele de
superioritate și inferioritate) și C.G. Jung care se distanțează de Freud prin respingerea
pansexualismului acestuia în materie de pulsiuni, precum și în ce privește modul de a
considera inconștientul.
După anul 1920, asistăm la o modificare a teoriei psihanalitice și o extindere a
acesteia, operată chiar de către Freud. Aceste aspecte le regăsim în lucrarea „Dincolo de
principiul plăcerii” (1920). În această lucrare, Freud împarte pulsiunile în două grupe:
pulsiuni ale vieții (sexualitate, libido, Eros) și pulsiuni ale morții și agresivității (Thanatos).
De aici Freud procedează la o reevaluare a organizării sistemului per sonalității sau a
„aparatului psihic” în trei instanțe: Sinele (sediul pulsiunilor și dorințelor refulate), Eul
(cuprinzând preconștientul și cenzura) Supra – Eul (cuprinzând conștiința morală).
Până în 1939, anul morții sale la Londra, Freud se va ocupa d e extinderea psihanalizei asupra
științelor umane: morală, religie, mitologie, societate, familie, cultură, artă, etc. („Totem și
tabu”, „Inhibiție, simptom, boală”, „Moise și monoteismul”, „Malaise de la civilisation” ).

1.2.1. Constient, preconstient, inconstient
In starea constienta ne dam seama de perceptiile, amintirile, gandurile, fanteziile si
sentimentele traite. Ceea ce Freud a numit preconstient si astazi este cunoscut ca "memorie
disponibila". Portiunea majoritara este formata din inconstient, acolo unde se afla toate
lucrurile reprimate, de care nu ne dam seama (amintiri pe care nu le putem aduce in constient si
care ar genera anxietate si suferinta) si unde isi au originea multe dintre trairile umane –
instincte, impulsuri, nevroze.
Reprezint ă primul sistem definit de către Freud ca fiind rezervorul de conținuturi
refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemele superioare (preconștient și conștient) prin
acțiunea de refulare. Caracteristicile sale esențiale sunt:
a) Conținuturile sale sunt re prezentanți ai pulsiunilor;
b) Aceste conținuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar în special
condensarea si deplasarea.

14
Condensarea: este una din principale modalități de funcționare a proceselor inconștiente
prin ca re mai multe lanțuri asociative capătă o singura reprezentare situată la intersecția
acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei
reprezentări se pot detașa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări inițial ma i puțin intense,
dar legate de aceasta printr -un lanț asociativ.
c) Conținuturile inconștiente au o mare energie pulsională și caută mereu să penetreze spre
instanțele superioare. De regulă acced numai după ce au fost ¬modificate sub formă de
compromis de către cenzură.
d) Dorințele din copilărie sunt cele care cunosc cea mai mare fixație în inconștient.

Jung subliniază faptul că inconștientul este structurat pe trei niveluri:
Inconștientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare
(instincte, trebuințe, s.a.m,d.);
Inconștientul personal care reunește toată istoria personală a individului: experiențe
personale, conflicte, traume, frustrări, etc.
Inconștientul colectiv – rezervorul amintirilor emoționale ale întregii umanități
repreze ntate de arhetipuri.
Subconștientul sau preconștientul : inițial a fost folosit de Freud ca sinonim al
inconștientului.
Termenul de "subconștient” a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguității
sale: este înțeles în sens topic ca fiind ceva ce se a flă dedesubtul conștiinței sau în sens calitativ
o alta conștiință să -i spunem subterană. Termenul de preconștient pare mai adecvat, dacă ne
referim la cea de a doua instanță a personalității aflată la limita de tranziție dintre conștient și
inconștient. L a acest nivel oprează cenzurarea individului care filtrează pulsiunile
inconștientului, precum și reprezentările simbolice; conflictele, s.a.m.d.
Conștientul (Bewusstein) este instanța superioară aflată în vârful aparatului psihic.
Aici acționează atât inf ormațiile venite din mediul extern, factorii sociali si culturali, precum și
de la nivelul structurilor (instanțelor) inferioare: inconștient și preconștient. Din punct de
vedere funcțional această instanță a personalității se opune atât inconștientului, cât și (în mai
mică măsură) preconștientului. Din punct de vedere structural conștientul este structurat pe

15
două niveluri Eu si SupraEu. Din punct de vedere energetic, se caracterizează printr -o mare
energie vitală.

1.2.2. Eros si Thanatos
Eros si Thanatos reprezinta cele doua instincte fundamentale: viata si moartea, iar
acestea stau la baza comportamentului uman – reprezinta energia din spatele aparatului psihic.
Freud constata ca instinctele vietii nu sunt suficiente pentru a explica modu l in care ne
comportam si a motivat existenta fortelor autodistructive prin prezenta instinctului mortii –
Thanatos. Energia sa se manifesta prin comportament agresiv si violenta indreptata spre sine
sau spre cei din jur.
Energia vietii a fost numita de ca tre Freud "libido" si se manifesta prin iubire, cooperare
si alte actiuni prosociale.

1.2.3. Conceptele id, ego si superego in psihanaliza
Potrivit teoriei structurale sau teoriei instantelor, Freud a presupus ca aparatul psihic sau
mintea umana este impartita i n trei instante: Ego (Eu), Superego (Supra -Eu) si Id (Sine).
• Id sau Sinele exista in subconstient si este responsabil pentru transformarea necesitatilor
umane primordiale in forte motivationale, sau instincte, numite dorinte de catre Freud. Aceste
transfor mari au fost numite procese primare. Sinele functioneaza potrivit principiului placerii,
sau a satisfacerii necesitatii imediate: foame, sete, sex, evitarea durerii, etc.
• Ego sau Eul rezida cu preponderenta in constient, este legat de realitate prin simturi si are
rolul de a materializa dorintele seului. Aceasta activitate de rezolvare a problemelor se numeste
functie secundara. Spre deosebire de sine, care functioneaza pe principiul satisfacerii imediate a
cerintelor, eul functioneaza pe principiul realitatii: satisfacerea dorintei in momentul in care se
gasesc resursele adecvate.
• Superego sau Supra -Eul rezida cu preponderenta in preconstient. Potrivit lui Freud, supraeul
se naste din complexul oedipian, prin id entificarea cu parintele de acelasi sex. Prin aceasta
identificare copilul interiorizeaza regulile impuse de parinte. Supraeul comunica cerintele sale
eului prin sentimente de mandrie, rusine, culpabilitate, etc.

16
1.3. Behaviorismul
Timp indelu ngat psihologia a fost considerata o stiinta a starilor de constiinta si de
aceea singura metoda aplicabila mult timp a fost introspectia. Behaviorismul, promovat de
lucrarile lui John. B. Watson (1878 -1958) si Edward.L Thorndike (1874 – 1948), reprezinta o
abordare comportamentala a activitatii psihice, schema S-R respingând variabila intermediara
dintre Stimul si Raspuns.
John Watson a fost considerat principalul teoretician al behaviorismului si s -a opus cu
vehementa introspectionismului lui Wilhelm Wund t.
In conceptia lui Watson, emotiile sunt comportamente iar gandirea este o activitate
complexa care mobilizeaza intreaga organizare corporala.
Watson afirma ca psihologia in viziunea comportamentalista, este "o ramura experimentala pur
obiectiva a carui s cop este predictia si controlul comportamentului, iar introspectia nu formeaza
o parte importanta in metodele sale".
Ganditi -va sa puneti un sobolan caruia ii este foame intr-un labirint. El alege un drum,
apoi ajunge la sfarsit unde poate sa aleaga sa mea rga spre dreapta sau spre stanga. Daca in mod
repetat in cazul in care sobolanul o ia la dreapta este recompensat cu mancare acesta va invata
sa o ia la dreapta in acel loc, cel putin daca ii este foame.
Burrhus Frederick Skinner (1904 – 1990),psiholog la Universitatea Harward a
introdus conceptul de intarire (consolidare) in comportamentalism. Organismele, sustinea el,
invata sa se comporte in anumite moduri deoarece au fost intarite in a face aceste lucruri. El a
demonstrat de asemenea ca animalele de laborator vor avea comportamente variate simple si
complexe din cauza intaririi. Multi psihologi au adoptat ideea ca in principiu se poate explica
comportamentul uman complex ca o insumare de invatari prin intarire. (Darley M. J.,
Glucksberg S., Kinchla R.A, 1991)
Behavioristii au studiat comportamentul animalelor, al nou nascutilor si al copiilor mici.
Pornind de la observatiile facute la noul-nascuti, Watson a considerat ca poate afirma ca la
inceputul vietii exist a trei emotii fundamentale: frica, furia si dragostea, acestea regasindu -se
extrem de diversificate, ca efect al conditionarii si la omul adult. In realitate aceasta asertiune
este eronata, asa dupa cum au demonstrat -o cercetarile ulterioare. In primele zile de viata, fiinta
omeneasca raspunde la stimuli intr -un mod nediferentiat, iar mai tarziu prin placere sau

17
neplacere si in sfarsit, sub influenta maturizarii organice, isi fac aparitia succesiv, furia,
dezgustul, frica, gelozia etc.
Pozitia initiala a behavioristilor, care voiau sa reduca faptul psihologic la cuplul
stimul – raspuns, este astazi depasita. Noi doctrine, neobehavioriste, foarte influente in SUA si
Anglia, i -au succedat, pastrand ideile de baza ale teoriei lui Watson: o biectivitatea si importanta
mediului.
Pavlov a descoperit urmatorul fapt: cainii invata sa saliveze cand suna un clopotel,
daca sunetul acestuia a fost asociat in mod repetat cu operatia de hranire. El a explicat salivarea
in termeni de conditii de laborat or sau conditionare care au dus la aceasta si nu in termeni ai
proceselor mentale, imaginare a cainilor. Mai mult, raspunsul pe care a ales sa -1 studieze(adica
salivarea) era un efect ce putea fi masurat cu instrumente de laborator. Era absurd a incerca sa
se determine ce gandeste un caine sau o persoana, in aceste conditii.

1.4. Umanismul
Psihologia umanista este o abordare psihologica ce a aparut in anii 1950, ca reactie la
limitarile teoriilor psihodinamice si comportamentale in privinta unor chestiuni ca se mnificatia
comportamentului si natura dezvoltarii sanatoase.
Principalii promotori ai psihologiei umaniste au fost Carl Rogers si Abraham
Maslow , iar teoriile acestora se concentreaza pe aspecte umane, cum ar fi sinele, actualizarea
sinelui, sanatatea, spe ranta, iubirea, creativitatea, existenta, devenirea, individualitatea si
semnificatia, adica o intelegere concreta a existentei umane.
Psihologia umanista se bazeaza pe urmatoarele convingeri:
• Cel mai important aspect este prezentul, astfel incat abordarea umanista se concentreaza pe
"aici si acum", in loc sa analizeze trecutul sau sa prezica viitorul.
• Pentru un psihic sanatos, omul trebuie sa isi asume responsabilitatea pentru actiunile sale,
indiferen t daca sunt pozitive sau negative.
• Fiecare persoana este importanta si merituoasa, prin simpla sa existenta. Actiunile pot fi
negative, insa acestea nu anuleaza valoarea de fiinta umana.
• Obiectivul suprem al vietii este obtinerea intelegerii si dezvoltarii personale. Individul poate
fi cu adevarat fericit doar incercand tot timpul sa fie mai bun si sa se inteleaga pe sine.

fata de ceilalti, respectul celorlalti fata de sine. Ultimul nivel al piramidei consta in necesitatea Psihologia umanista a fost definita ca o "a treia putere in psihologie", primele doua fiind
psihanaliza si perspectiva comportamentala. Acest lucru inseamna ca cele trei scoli nu se afla in
competitie, ci fiecare a contribuit la intelegerea mintii si comportamentului uman, iar
psihologia umanista a adau gat o nou dimensiune ce a creat o perspectiva holistica asupra
fiintei umane.
Ceea ce deosebeste psihologia umanista de alte abordari psihologice este accentul pus
mai degraba pe semnificatia subiectiva decat pe determinism, precum si dezvoltarea pozitiva
in opozitie cu patologia. Fata de majoritatea psihologilor conform carora comportamentul uman
poate fi inteles doar de un observator impartial sau obiectiv, potrivit abordarii umaniste,
semnificatia comportamentului este personala si subiectiva – depinde d e valorile morale si
intentiile fiecaruia dintre noi. Fiinta umana este privita ca fiind buna prin natura sa innascuta,
iar problemele sociale si mintale reprezinta o deviere de la aceasta natura. Omul tinde mereu sa
isi maximizeze interactiunile si creati vitatea, pentru a se simti cat mai liber si mai constient de
sine si trairile sale.
Psihoterapie umanista
Psihologia umanista priveste dincolo de modelul psihologic medical si priveste
persoana dintr -un punct de vedere non-patologic . Acest lucru inseamna c a terapeutul
minimalizeaza aspectele patologice ale vietii pacientului, in favoarea aspectelor sanatoase,
pozitive. Obiectivul terapiei este ca pacientul sa aiba o constiinta de sine mai sanatoasa, adica
sa obtina autorealizarea . Psihologia umanista cuprin de mai multe abordari terapeutice; printre
acestea se numara:
• Teoria dezvoltarii apartinand lui Abraham Maslow – piramida lui Maslow , care stabileste
ierarhia necesitatilor si motivatiilor, plecand de la premisa ca fiecare persoana se naste cu
necesitati specifice, acestea fiind satisfacute de la baza piramidei spre varf. La baza piramidei
se afla necesitatile cele mai puternice, acestea devenind tot mai slabe si mai specifice fiecarei
persoane, spre varf.
Pe primul nivel al piramidei lui Maslow (la baza) se situeaza nevoile fiziologice
primare : respiratie, alimentatie, apa, sex, somn, homeostaza, excretie. Urmatorul nivel include
necesitatea de a avea siguranta : a corpului, a slujbei, a resurselor, a mora litatii, a familiei,
sanatatii si proprietatii. La al treilea nivel se afla nevoile sociale : prietenie, familie si intimitate
sexuala. Al patrulea nivel include nevoia de respect : stima desine, incredere, implinire, respect

18

19
auto -actualizarii sau autorealizarii , care se refera la moralitate, creativitate, spontaneitate,
rezolvarea problemelor, lipsa prej udecatilor, acceptarea faptelor.
• Psihologia existentiala apartinand lui Rollo May recunoaste alegerea umana si aspectele
tragice ale existentei umane. Pentru psiholog, individul sanatos isi confrunta destinul, se bucura
de libertate si are un mod de viata autentic, in vreme ce oamenii cu probleme psihice nu au
curajul sa infrunte destinul si, fugand de acesta, isi pierd mare parte din libertate.
• Carl Rogers a dezvoltat psihoterapia centrata p e persoana , o modalitate terapeutica axata
pe capacitatea pacientului de a se autodirectiona si a -si intelege propria dezvoltare. Pacientul
gaseste singur solutii la problemele sale, ajutat fiind de un mediu confortabil, fara prejudecati,
autentic si plin de empatie, creat de terapeut.
• Alte abordari terapeutice ale psihologiei umaniste includ Gestalt terapia, psihoterapia
profunzimii, sanatatea holistica, intalnirile de grup, terapie maritala si de familie, prihoterapia
existentiala a lui Medard Boss, psiho terapie existential -integrativa.

1.5. Cognitivismul
Sintagma de psihologie cognitiva are doua sensuri. Mai intai, ea semnifica studiul
detaliat al sistemului cognitiv uman si a subsistemelor sale ("memoria", "gandirea", "limbajul",
"perceptia" etc.). În al doilea rând, sintagma psihologie cognitiva desemneaza o anumita
abordare a tuturor f enomenelor psihice si comportamentale din perspectiva mecanismelor
informationale subiacente. Rezulta "teorii cognitive ale emotiilor sau stresului" – care incearca
sa stabileasca modul in care procesele cognitive determina emotiile sau reactia de stres, " teorii
cognitive ale motivatiei" – centrate pe detectarea prelucrarilor de informatie in motivatie,
"psihologia sociala cognitiva" – tentata sa explice comportamentul social prin prisma factorilor
cognitivi intricati etc.
Este cunoscut faptul ca, din punct ul de vedere al behavioristilor, la baza
comportamentului de tip fobic se afla conditionarea clasica (CC). Conditionarea clasica
consta in asocierea unui stimul conditionat (SC) cu un stimul neconditionat (SN) care produce
un anumit raspuns neconditionat ( RN). Dupa asocieri repetate SC/SN –> RN, se ajunge ca
prezentarea exclusiva a SC sa induca un raspuns, similar cu raspunsul neconditionat, pe care il
numim raspuns conditionat (RC).

20
Daca sunetul clopotelului (SC) este urmat imediat, in ordine temporala, de prezentarea
hranei (SN), se produce salivatia (RN). Prin asociere repetata SC/SN, simpla prezentare a SC
(= sunetul clopotelului) produce salivatia (RC). In mod similar, asocierea repetata a medicului
(SC) cu o interventie medicala (SN) care produce o reactie dureroasa sau discomfortanta (RN),
va face ca simpla proximitate a medicului (SC) sa produca o reactie fobica (RC). Ulterior, prin
generalizare latenta sau invatare vicarianta, mediul spitalicesc insusi poate produce reactia
fobica.
Daca comportamentul fobic este rezultatul unei invatari, atunci interventia
psihoterapeutica consta intr -o dezinvatare sau in constructia unei noi asociatii SC -RC.
Psihologia cognitiva studiaza mecan ismele de prelucrare a informatiei si impactul lor asupra
ansamblului personalitatii. Ea are un limbaj propriu si o metodologie specifica care se va releva
treptat, parcurgand aceasta lucrare. Initial orgolioasa si imperialista, tinzand sa reduca
complexit atea fenomenelor psihice la procese strict informationale, odata cu maturizarea ei
psihologia cognitiva si -a temperat orgoliile.

21
2. SISTEMUL PSIHIC UMAN
2.1. Sistemul psihic uman
Sistemul psihic uman (SPU) reprezintă un “ansamblu autoreglabi l de stări și
procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării și coechilibrate
prin intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere,
seriere spațio –temporală, generalizare.” (Mihai Golu)
Psihologia tradițională împarte fenomenele psihice în procese, activități și
însușiri psihice.
Procesele psihice sunt modalități ale conduitei, cu o desfășurare discursivă,
plurifazică, specializate sub aspectul conținutului informațional, al formei ideal
–subiective de realizare , ca și al structurilor și mecanismelor operaționale.
Activitățile psihice reprezintă modalități esențiale prin intermediul cărora
individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr –
un șir de acțiuni, operații, mișcări orie ntate în direcția realizării unui scop.
Însușirile psihice sunt sintetizări și generalizări ale diverselor particularități
dominante aparținând proceselor sau activităților psihice, calitativ noi care redau
structurile globale, stabile ale personalității.
Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacțiune și
interdependență. Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente în
structura activității psihice și se regăsesc transfigurate în însușirile psihice.
Activitatea psihică reprezintă cadrul și sursa apariției, formării și dezvoltării atât
a proceselor, cât și a însușirilor psihice. Acestea din urmă, odată constituite,
devin condiții interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri superioare ale
activității psihice. Interacțiunea și interdependența proceselor, activităților,
însușirilor și condițiilor psihice evidențiează, pe de o parte unitatea vieții
psihice, iar pe de altă parte, eficiența ei, deoarece numai într -o astfel de unitate
psihicul își poate realiza funcțiile lui adaptative.

22
2.2 CARACTERISTICILE SISTEMULUI PSIHIC UMAN:
1.Caracterul informațional –energizant al SPU
Primul aspect apare din însăși natura informațională a psihicului, dar și din
faptul că omul, trăind într -un univers informațional, fiind bombardat permanent
de informații și trebuind să reacționeze la ele, este nevoit să -și elaboreze
mecanismele prin intermediul cărora să le poată stăpâni. Cel de-al doilea aspect,
caracterul energizant, reiese din faptul că avem de-a face cu un sistem viu,
câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a însăși modelelor
informaționale.
2. Caracterul interactiv –interacționist
SPU este un sistem dinamic neaflându -se aproape niciodată într -o stare de
echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea uno r perioade de relativă
stabilitate. Indiferent însă de starea în care se află, interacțiunea elementelor,
părților, subsistemelor sale este modul său curent existențial. Elementele
sistemului nu există în sine, rupte și distincte unele de altele, dimpotriv ă, ele
capătă sens numai în procesul interacțiunii. Caracterul interacționist al
sistemului este demonstrat de faptul că nivelul dezvoltării unei părți depinde de
nivelul dezvoltării altei părți. De exemplu, atâta vreme cât nu se dezvoltă
gândirea, nu putem vorbi de existența observației, care este o percepție cu scop,
organizată și planificată mintal sau de existența memorării logice, bazate pe
înțelegere.
3. Caracterul ambilateral orientat

23
Interacțiunile sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propiile
componente, ci și între el, luat ca întreg, și exterior. El asimilează informații atât
din exterior, cât și din sine, pe care le coordonează în virtutea unui principiu al
echilibrării. Numai acest tip de orientare duală îi asigură normaliteatea.
Ruperea sistemului de lum e și centrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar
duce la “prăbușirea în sine”, la apariția unor grave fenomene de dezadaptare,
cum ar fi autismul. La fel de periculoasă este și desprinderea de sine, de propria
ființă care este principalul punct de sp rijin în investigarea lumii. În acest caz,
realitatea ar părea iluzorie, fluctuantă, lipsită de consistență și de utilitate.

24
4. Caracterul evolutiv
Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă
organiz are, diferențiere și specializare spre forme din ce în ce mai complexe de
organizare, diferențiere și specializare.
Funcționarea și interacțiunea proceselor de creștere, maturizare, dezvoltare,
învățare, asimilare, acomodare se soldează cu consolidarea uno r structuri
psihocomportamentale din ce în ce mai evoluate.
5. Caracterul ierarhizat
Sistemul psihic uman nu fucționează global, nediferențiat, ci pe nivele,
conținuturile sale căpătând o ierarhizare funcțională și valorică. Cele trei nivele
funcționale ale p sihicului sunt conștientul, subconștientul și inconștientul.
6. Caracterul antientropic și antiredundant
Sistemul psihic uman este antientropic și antiredundant, ceea ce înseamnă că pe
măsura constituirii sale favorizează procesele de organizare și diminuează
efectele influențelor perturbatoare. Sunt eliminate informațiile de prisos, cele
care și -au pierdut utilitatea sau cele care în loc să organizeze sistemul îl
dezorganizează. Sunt reținute în schimb informațiile facilitatoare ale bunei
funcționalități a si stemului. Mecanismele de selecție , abstractizare, uitare,
transfer joacă astfel de roluri.
7. Caracterul adaptativ
Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcții de reglare și
autoreglare. Deși el se formează ca urmare a influențelor ext erioare
socioculturale ce se exercită de -a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce și
la socializarea lui, aceasta nu înseamnă că individul nu participă la propria sa
formare, că activismul său individual este diminuat sau exclus. Din contră,
sistemul psihic uman își afirmă specificul și forța sa proprie.

25
Selecția însușirilor ce sunt reflectate în percepție se realizează, de pildă,
nu numai în funcție de tăria fizică a acestora, ci și de dorințele, aspirațiile,
scopurile subiectului. Uneori aceste “ forțe interne” sunt atât de puternice încât
apar percepții deformate (iluzii).
Datorită tuturor acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem
hipercomplex, un fel de rezumat condensat al întregii dezvoltări biologice și
socioculturale a omului, sistem ce dispune de un număr mare de elemente active,
puternic saturate de legături interne și externe.

2.3. Senzația
Senzatiile sunt procese psihice senzoriale si in acelasi timp imagini primare care
semnalizeaza asupra insusirilor concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor in conditiile
actiunii directe a acestora asupra analizatorilor sau organelor de simt. Procesele senzoriale si in
special senzatiile sunt c ele mai simple legaturi, corelari, stabilite cu mediul intern sau extern.
De aceea senzatiile sunt fenomene psihice elementare si primare. Ele semnalizeaza asupra
insusirilor separate si concrete ale obiectelor si fenomenelor (culoare, gust, miros, duritat e,
temperatura). Senzatiile iau nastere numai prin actiunea integrala a organelor de simt.
Distingem urmatoarele tipuri de senzatii sau imagini asupra detaliilor lumii:
1. Senzatii interoceptive, cenestezice : ce privesc modificarea starii interne a corpului. Tipurile
de senzatii cenestezice pe care constientul le are sunt legate de deficientele ce apar (foame,
sete, sufocare, etc) de excese (imbuibare, greata, oboseala) de stari patologice (leziuni, tulburari
de functionare, inflamatii, modificari ale chimismului etc) sau de orientarea voluntara a atentiei
asupra unor segmente ale corpului (putem sa ne concentram asupra modului in care ne bate
inima sau a felului respiratiei noastre etc).
2. Senzatiile propriocep tive se impart in trei categorii: somatoestezice (cunoasterea pozitilor
propriilor membre), kinetoestezice (legate de miscarile membrelor) si statice sau de echilibru
(care furnizeaza informatii despre pozitia capului si a corpului in spatiu).
3. Senzatiile e xteroceptive sunt imagini fragmentare a lumii exterioare corpului. Organismul
uman este receptiv pentru cinci categorii de stimulari – unele venite din contactul si imediata

26
proximitate a corpului (tactile si gustative) iar altele preiau informatii din zonele indepartate ale
acestuia (olfactive, auditive si vizuale).
3.a.Senzatiile tactile ofera informatii despre lumea imediat adiacenta corpului nostru,
semnaland deformarile profunde si superficiale ale pielii, temperatura mediului sau a c orpurilor
cu care organismul vine in contact, caracterul nociv al unor excitanti prea puternici (durerosi).
3.b.Senzatiile gustative au ca receptori mugurii gustativi, situati in papilele gustative,inegal
distribuite in anumite regiuni ale cavitatii bucale , preponderent pe limba. Stimulii pentru acesti
receptori sunt substantele chimice dizolvate in apa sau saliva, care au o anumita concentratie si
vin in contact direct cu mugurii gustativi. Exista patru categorii de senzatii gustative -dulce,
amar, acru si sarat.
3.c. Mirosul , olfactia are receptorii situati in mucoasa olfactiva aflata in treimea posterioara a
foselor nazale. Stimulii, ca si in cazul gustului sunt reprezentati de substantele chimice
odorante care vin in contact, aduse de aer, cu mucoasa olfactiv a.
3.d. Sensibilitatea auditiva este rezultatul actiunii undelor sonore(stimulii) asupra receptorili
analizatorilor auditivi. Undele sonore au anumite proprietati ce se reflecta in calitatea senzatiei:
amplitudinea si lungimea de unda ce va determina intensitat ea senzatiei, frecventa manifestata
in inaltimea sunetului receptat(auzim sunete inalte sau joase, grave) si forma (puritatea sau
complexitatea) undei regasita in timbrul senzatiei auditive.
3.e. Sensibilitatea vizuala este prin excelenta una de distanta. Stimulii vizuali sunt reprezentati
de undele luminoase cu lungimi de unda cuprinse intre 390 -780 nanometri. Cele mai scurte
lungimi de unda corespund culorii violet iar cele mai lungi culorii ros Ultravioletul (sub 390
nm) si infrarosul (peste780nm ) nu este receptat de ochiul uman, primul putand chiar produce
leziuni retinei.

2.3.1. Proprietatile senzatiilor
Calitatea senzatiilor : consta în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative,
olfactive etc. are mare importanta în identificarea corecta a obiectelor si persoanelor, dar mai
ales în ghidarea comportamentului. Savoarea unui aliment, vocea unui prieten, mirosul unui
animal influenteaza reactiile noastre de cautare sau de evitare a alimentelor, prietenilor,
animalelor. Cel putin trei mecanisme par a explica mai adecvat calitatea senzatiilor:
selectivitatea receptorilor; energia specifica a receptorilor; energia specifica corlicala.

27
Intensitatea senzatiilor : aceasta proprietate a senzatiilor este legata, în principal, de
intensitatea fizica a stimulilor care le provoaca.
Durata senzatiilor : aceasta proprietate se refera la întinderea în timp a senzatiei. De
obicei, senzatia persista atâta vreme cât actioneaza si stimulul. în acest interval, ea variaza în
ceea ce priveste unele dintre caracteristicile enumerate, dependent de nenumarati factori.
Cresterea progresiva a intensitatii stimulului va duce la cresterea intensitatii senzatiei, în timp
ce descresterea progresiva a acesteia – la descrester ea intensitatii senzatiei.
Tonul afectiv al senzatiilor : este proprietatea generala a senzatiilor de a produce stari
afective placute sau neplacute, de apropiere sau de respingere a realitatii pe care o reflectam.

2.3.2. Legile senzațiilor
Legea intensității : a fost una dintre primele legi descoperite în psihologie. În laborator,
s-a constatat că un excitant produce o senzație numai dacă atinge o anumită intensitate care
depășește un anumit prag, denumit prag minimal absolut.
Legea adaptării : se referă la modificarea sensibilității analizatorului sub acțiunea
repetată a stimulului. Astfel, dacă un stimul slab acționează mai multă vreme, adaptarea se
realizează în sensul creșterii sensibilității.
Legea sensibilizării : constă în creșterea sensibilității unui analizator datorită interacțiunii sale
funcționale cu ceilalți. Așa de exemplu, dacă se consumă substanțe dulci acrișoare crește
capacitatea de adaptare în trecere de la lumină la întuneric. Dacă se spală fața cu apă rece,
crește acuitatea vizuală.
Legea contrastului : constă în scoaterea reciprocă în evidență a doi stimuli cu
caracteristici contrare. S -a constatat că în structura fiecărui analizator există mecanisme
speciale de accentuare a contrastului și deci de optimizare a receptării stimulilor.
Sunt două feluri de contrast:
a) contrastul succesiv care constă în creșterea sensibilității pentru excitantul care urmează, așa
cum este cazul cu relația dintre un sunet mai înalt care urmează unuia mai jos;
b) contrastul simultan ce se realizează cel mai mult în cadrul sensibilității vizuale, cum ar fi
negru pe galben, verde pe alb, verde pe roșu.

28
Legea sinesteziei : constă în faptul că stimularea unui analizator produce efecte
senzoriale specifice într -un alt analizator , deși aceasta nu a fost stimulat. De exemplu: o
stimulare sonoră muzicală poate produce și efecte de vedere cromatice și invers. În limbaj
curent se spune că unele sunete sunt catifelate, unele culori sunt dulci etc. Sinestezia pare a fi o
premisă a dotaț iei artistice în pictură, muzică, coregrafie.
Legea compensației: constă în faptul că insuficienta dezvoltare a unei modalități
senzoriale sau chiar lipsa ei duce la perfecționarea alteia care preia funcțiile celei dintâi. De
exemplu, persoanele lipsite de văz își dezvoltă mult sensibilitatea tactilă și olfactivă.
Legea semnificației : se referă la faptul că dacă un stimul este foarte important pentru o
persoană, atunci el este repede și bine recepționat chiar dacă intensitatea lui este mai mică. La
animale, semnificația rezultă din valoarea biologică a stimulilor. La om se adaugă și o
semnificație socio -culturală și profesională. De exemplu, un mecanic auto cu experiență,
sesizează cu ușurință modificări ale zgomotelor motorului.

2.4. Percepția
Percepția este un proces psihic senzorial cu ajutorul căruia recunoaștem un obiect sau
fenomen. Comparativ cu senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare și
integrare a informației despre lumea externă și despre propriul nostru "eu". Superioritatea
perce pției constă în realizarea unei imagini sintetice, unitare, în care obiectele și fenomenele
care acționează direct asupra organelor analizatoare sunt reflectate ca totalități integrale, în
individualitatea lor specifică.

Determinanți ai percepției
Fiind prin excelenta un proces relational, perceptia este influentata în desfasurarea ei
concreta de o multitudine de factori. A.F. Witting si G. Williams (1984) îi împarteau în factori
externi (obiectul, miscarea, organizarea etc), factori interni (setul, atent ia, motivatia) sifactori
relationali (ce rezulta din interactiunea primelor doua categorii).
Determinantii exteriori : în aceasta categorie intra, în principal, caracteristicile stimulului
(intensitate, durata, frecventa etc), dar si unele particularitati a le contextului în care acesta apare
(volumul câmpului perceptiv, omogenitatea si heterogenitatea acestuia, raporturile spatio –
temporale dintre stimuli etc).

29
La fel de important pentru perceptie este si contextul în care apare stimulul ce urmeaza
a fi receptionat. Când un stimul se detaseaza de fond, este perceput mult mai usor. Dimpotriva,
când el este foarte asemanator fondului, fiind asimilat de el, diferentierea lui devine aproape
imposibila. obiectul, ci presupune o nota de relativita te data de particularitatile concrete ale
stimulilor si mai ales ale situatiilor în care ei sunt prezentati. Am putea afirma chiar ca
imaginea se pozitiveaza, în sensul devenirii ei cât mai coerente si adecvate în raport cu obiectul
sau, dimpotriva, se ne gativeaza, în sensul slabirii si alterarii ei în functie de valorile optime
"sau "critice" ale stimulilor si contextelor perceptuale.
Determinantii interiori: acesti factori sunt foarte numerosi, începând cu prezenta
sau absenta atentiei si motivatiei si terminând cu trasaturile âispozitionale de personalitate. Se
pare ca cei mai importanti sunt cei care se grupeaza în jurul motivatiei si setului. Asupra
acestora ne vom opri pe scurt în continuare. Motivatia, ca stimul intern care determina,
dirijeaza si directioneaza comportamentul, instiga activitatea individului, nu poate sa nu
influenteze si modul de percepere a obiectelor si fenomenelor lumii exterioare. Diferitele forme
si structuri motivationale, începând cu unele simple, primare, cum ar fi trebuint ele biologice, si
terminând cu cele superioare, îsi pun amprenta asupra perceptiei, influentând rapiditatea,
volumul, corectitudinea, selectivitatea ei.
Foamea, setea, recompensele, pedepsele, valorile atribuite obiectelor, valorile per –
sonale etc. determ ina în larga masura perceptia.
Determinantii relationali : relatia directa dintre particularitatile stimulului si cele ale starii
subiective influenteaza în si mai mare masura perceptia.
Consecinte teoretico -metodologice
Cercetarea determinantilor perceptie i, mai ales a celor interni si externi, genereaza
grave controverse în teoria perceptiei. Un asemenea fapt apare cu toata evidenta în teoriile
formulate de diversi cercetatori, teorii care suni total contradictorii. Bruner, pornind de la
conceperea percept iei ca un proces activ, constructiv, în esenta inferential, realizat pe baza
asteptarilor si ipotezelor subiectului, este tentat sa acorde un rol mai mare tocmai acestor
factori. Chiar daca informatia senzoriala nu este negata, rolul ei este mult diminuat. Ea
reprezinta doar baza, punctul de plecare, esentiale ramânând inferentele facute de individ.
Legile generale ale perceptiei:
Legea selectivitatii perceptive pune in evidenta raporturile dintre obiect si fond in
procesul perceptiei. Perceptia se realizeaza prin decuparea obiectului din fondul perceptiv,

30
reliefarea caracteristicilor acestuia dar si modificarea raporturilor astfel incat in orice moment,
in functie de cerintele procesului perceptiv, se poate modifica acest raport (d e exemplu, figurile
duble).
Legea integralitatii perceptive defineste o particularitate esentiala a perceptiei si
anume orientarea acesteia spre surprinderea obiectului in integralitatea insusirilor lui. Dupa
cum aratau reprezentantii curentului gestaltis t, in perceptie exista o tendinta intrinseca spre
integralitate, spre receptarea obiectului ca tot unitar. . Legea structuralitatii perceptive exprima
dispunerea informatiei relevante, utile in asa numitele puncte de concentrare informationala
maxima aflate pe configuratie, pe structura obiectului stimul. Aceste puncte de concentrare
informationala sunt amplasate pe margini, muchii, colturi, unghiuri, zone curbe, in general in
zonele de modificare a directiei de explorare perceptiva.
Legea constantei percept ive exprima capacitatea perceptiei de a -si mentine parametrii
functionali de receptare obiectiva a informatiei in conditiile in care se produc modificari
datorate variatiilor de distanta, marime, forma, luminozitate, culoare. Constanta formei si a
marimii are la baza in primul rand mecanismele specifice analizatorului vizual, capacitatea
acestuia de a realiza acomodari, reglari fine in conditiile unei distante maxime de 25 m fata de
obiect.
Legea proiectivitatii perceptive exprima o proprietate specifica pe rceptiei de a elabora
imaginea obiectului in plan mental si apoi de a o proiecta asupra acestuia. Astfel, informatia
este captata si procesata, se realizeaza imaginea mentala, corticala a obiectului si, apoi, aceasta
imagine este proiectata pe obiectul sursa.

2.5. Reprezentarea
Reprezentarea este primul nivel de organizare a activității mintale autonome ,
independent de prezența și acțiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, firește,
informațiile furnizate de senzații și percepții, iar baza ei obiectivă este capacitatea mnezică a
creierului.Reprezentarea reflectă însușiri concret intuitive, dar ea realizează această reflectare în
absența obiectului, deci reflectarea este mijlocită prin intermediul experienței perceptive.
Sub aspectul conținutulu i, reprezentarea se aseamănă cu percepția, dar ea reflectă
însușiri concret intuitive, figurative, schematice, relevante și semnificative. Reprezentarea este
mai săracă în conținut , întrucât reține doar însușirile caracteristice și relevante, sunt

31
reprezentate însușirile principale și sunt omise cele de detaliu. Conținutul informațional al
reprezentării are o importanță majoră, deoarece valorifică experiența perceptivă. Drept urmare,
putem vorbi despre reprezentări vizuale, auditi ve sau chinestezice . La fel se întâmplă și cu
formele complexe ale percepției, care se regăsesc în reprezentările corespunzătoare:
reprezentarea spațiului, timpului, mișcării. În concluzie, în procesul reflectării reprezentarea
realizează o selecție de îns ușiri concret intuitive din masa de experiențe perceptive. Deci,
reflectarea este mijlocită și selectivă.
Reprezentarile au o serie de proprietati particulare specifice , care le
individualizeaza pe unele în raport cu altele, dar si unele proprietati comune care le apropie.
Cele mai importante propietati generale (dupa Zlate): figurativitatea; operativitatea;
panoramizarea.
Figurativitatea : reprezentarile redau ceea ce este tipic pentru obiect, caracteristicile cu
cea mai mare incarcatura si saturatie inform ationala. Reprezentarile se elibereaza de anumite
elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al acestora si chiar a
unei clase intregi de obiecte. Oricat de accentuata este schematizarea si generalizarea, coerenta
si congruen ta obiectului individual se pastreaza.
Operativitatea : aceasta propietate este surprinsa foarte bine de catre Piaget, care
definea R. ca o ,,reconstructie operatorie". In realizarea ei sunt implicate: mecanisme de
asociere prin asemanare si contiguitate (a sigura reducerea necunoscutului la cunoscut),
mecanisme de contrast (ce permit trecerea in prim-plan a unor insusiri ale obiectului),
motricitatea si ideomotricitatea (care faciliteaza reproducerea miscarilor si transformarilor, ca
si a rezultatelor lor). Operativitatea reprezentarilor nu se poate realiza decat in prezenta
operatiilor intelectuale si a limbajului exterior.
Panoramizarea : reprezentarea pp. imbinarea in imaginea mintala a unor dimensiuni ale
obiecte lor ce nu por fi percepute decat succesiv. Se pare ca panoramizarea este limita
superioara a performantelor posibile in R.
Clasificarea reprezentărilor
Omul dispune de o mare varietate de reprezentări, pe care le -a clasificat după mai multe
criterii:
După analizatorul vizual :
 reprezentări vizuale, care sunt cele mai numeroare în existența fiecăruia și prezintă cele
mai multe dintre caracteristicile analizate anterior;

32
 reprezentări auditive, care reproduc atât zgomote, cât și sunete muzical e și verbale și
structuri melodice și verbale;
 reprezentări chinestezice, care sunt imagini mintale ale propriilor mișcări.
După gradul de generalizare :
 reprezentări individuale, care sunt cele ale obiectelor, ființelor, fenomenelor reale și care
au o anumită semnificație pentru persoană;
 reprezentări generale, care cuprind în structura lor însușirile comune și caracteristice pentru
o întreagă clasă de obiecte.
După gradul operativității :
 reprezentări reproductive, ce evocă obiecte sau fenomene apărute anterior;
 reprezentări anticipative, care se referă la mișcări sau transformări care nu au fost niciodată
percepute.
Reprezentarile joaca un rol mare în cunoastere. Ele constituie puncte de plecare, puncte
de sprijin, material concret pentru majoritatea me canismelor psihice. Astfel, ele pot completa
noile perceptii, constituie "materia prima" pentru gândire si operatiile ei, ca si pentru
imaginatie.Procesele logice, rationale, fara acest suport intuitiv ar fi goale, seci, rupte de
realitatea concreta. Repre zentarile pregatesc si faciliteaza abstractizarile si generalizarile din
gândire, ajuta la elaborarea sensului notional al cuvintelor, de aceea dictionarele redau nu doar
cuvântul (notiunea), ci si imaginea corespunzatoare lui, ele "împing" cunoasterea spr e forme tot
mai evoluate. Reprezentarile îi dau omului posibilitatea sa -si construiasca propriul sau mediu
interior , pornind de la care el îsi poate elabora actiunile asupra mediului exterior.

2.6. Gândirea
Gândirea se defineste ca procesul cognitiv de insemnatate centrala in reflectarea realului
care, prin intermediul abstractizarii si generalizarii coordonate in actiuni mentale, extrage si
prelucreaza informatii despre relatiile categoriale si determinative in forma conceptelor,
judecatilor si rationam entelor.
Componentele și structura gândirii
Gândirea are doua mari componente, una informationala si alta operationala , prima
dezvaluindu -ne latura ei de continut (faptul ca dispune de “unitati informationale” despre
“ceva” anume – obiecte, fenomene, eveni mente), cea de -a doua latura functionala (faptul ca

33
implica transformari ale informatiilor in vederea obtinerii unor produse care, prin depasirea
situatiei problematice, sa asigure adaptarea la mediu).
Latura informationala este constitui ta din ansamblul notiunilor si conceptiilor ca forme
generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor si fenomenelor. “Un concept este un raspuns
comun la o clasa de fenomene al caror membri manifesta cateva trasaturi comune” (Osgood,
1953, p.666). La r andul sau Munn (1965) considera ca “un concept este procesul care
reprezinta asemanarile unor obiecte, situatii, evenimente, altminteri diferite. Conceptele sunt
produse ale rationamentelor si odata dezvoltate joaca un rol important in gandirea ulterioara…
conceptele sunt condensari de experiente trecute” (p.237). Vinacke caracterizeaza mai amplu
conceptele referindu -se la continutul, modalitatile de utilizare si nivelul lor de structurare in
mintea omului.
Cele sapte caracteristici ale conceptului stabilite de el sunt urmatoarele: 1) conceptele
nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de raspunsurile noastre la diferite situatii
trecute caracteristice; 2) utilizarea lor inseamna de fapt aplicare a experientei trecute la situatia
actuala; 3) conceptele reunesc datele senzoriale independente; 4) la om cuvintele sau alte
simboluri sunt mijloacele de legatura ale elementelor independente ale experientei noastre; 5)
conceptele au doua moduri de utiliza re: cea extensiva, comuna pentru toti oamenii, si cea
intentionala, care variaza de la individ la individ; 6) un concept nu este obligatoriu “rational”;
7) un concept poate exista fara a fi formulat intr -o maniera constienta (dupa Delay si Pichot ,
1969, p .242).
Rosch (1975) definea conceptul ca ,, prototip al obiectului ”, iar Changeux (1983) arata
ca el este “o imagine simplificata, scheletica, redusa la trasaturile esentiale formalizate ale
obiectului desemnat” (p.179). Pentru logicieni conceptele definesc clase de obiecte date sau
construite, ele fiind comune pentru toti oamenii. Pentru psihologi, ele sunt sisteme de
raspunsuri invatate, care “permit organizarea si interpretarea elementelor furnizate prin
perceptiile noastre si care influenteaza comportame ntul, indiferent de toate stimularile venite
din mediu, permitandu -ne sa aplicam automat experienta noastra trecuta la situatiile prezente”
(Delay si Pichot, 1969, p.241). In mintea omului conceptele nu sunt izolate, ci inlantuite unele
de altele, formand sisteme conceptuale.
Latura operationala a gandirii cuprinde ansamblul operatiilor si procedeelor mentale
de transformare a informatiilor, de relationare si prelucrare, combinare si recombinare a
schemelor si notiunilor, in vederea obtinerii unor cunosti nte noi sau rezolvarii unor probleme.

34
Gandirea foloseste doua categorii de operatii: unele sunt fundamentale , de baza, fiind prezente
in orice act de gandire si constituind scheletul ei (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea,
generalizarea, concretizarea logica), altele sunt instrumentale , folosindu -se numai in anumite
acte de gandire si particularizandu -se in functie de domeniul de cunoastere in care este
implicata gandirea. In randul acestora din urma intalnim mai multe modalitati si procedee
operationale care se clasifica in perechi opuse.
Cele doua laturi ale gandirii nu sunt independente una de alta, ci intr -o foarte stransa
interactiune si interdependenta. Ele se imbina dand nastere la adevaratestructuri pe care le
denumim structuri cognitive ale gândirii .
Structurile cognitive ale gândirii pot fi definite ca fiind sisteme organizate de informatii
si operatii ce presupun organiza re si diferentiere interioara intre elementele componente,
coerenta si operativitate ca si tendinta de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului.
Rolul lor fundamental este de a media, filtra intrarile in gandire. De aceea, in functie de natur a,
consistenta si corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotriva, perturba depasirea dificultatilor.
Cele mai cunoscute fenomene de influenta negativa a structurilor cognitive ale gandirii asupra
procesului rezolvarii problemelor sunt:
– fenomenul “orbirii” gandirii care consta in imposibilitatea sesizarii a ceea ce este esential
intr-o problema incarcata cu multe date superflue, de prisos, ascunse, mascate, asezate
dezordonat;
– fenomenul stereotipei gandiri , adica perseverarea ei in aceeasi directie sau mani era de lucru si
atunci cand conditiile problemei s -au schimbat;
– fenomenul fixitatii functionale consta in imposibilitatea de a da unor obiecte si alte utilizari
decat cele normale, firesti, in vederea utilizarii lor in alte scopuri.
Psihologii care au cercetat experimental aceste fenomene (Katz, 1949; Duncker, 1935;
Maier, 1933; Bulbrook, 1932 etc.), au aratat ca ele se datoreaza saraciei, rigiditatii, lipsei de
suplete a structurilor cognitive ale gandirii.

2.7. Gândirea. Rezolvare de probleme. Raționament ul.
Rezolvarea de probleme = rezultatul interactiunii mecanismelor cognitive.
Problema apare in momentul in care individul doreste sa realizeze un scop si nu are inca un
raspuns adecvat stocat in memorie.

35
O problema apare cand exista:
– o stare initiala ( ex: cimpanzeul este inauntru, banana afara )
– o stare -scop sau stare finala , diferita de starea initial, iar individul este motivat sa -si atinga
scopul.
– o stare de actiune sau operatie a caror realizare face plauzibila atingerea scopului (ex:
folosirea batului sau imbinarea a doua bete)
Daca una din caracteristici lipseste, problema se suspenda.
Repertoriul de probleme este diferit de la un individ la altul. Acolo unde cineva vede o
problema, alta persoana trece nepasatoare. In ceea ce pri veste cercetarea stiintifica, inventarea
unei probleme este mai importanta decat rezolvarea ei.

Metode de cercetare a procesului rezolutiv
1. Protocolul gandirii cu voce tare: la baza acestei metode sta ideea ca subiectul poate
sa-si verbalizeze ideile, repr ezentarea si operationalizarea lor. Subiectului i se da de rezolvat o
problema si este rugat sa gandeasca cu voce tare care sunt pasii care ii urmeaza in rezolvarea ei.
Exista o verbalizare concomitenta si o verbalizare retrospectiva. Ceea ce se verbalizea za se
inregistreaza, iar daca subiectul se opreste pentru mai mult de 5-6 secunde, experimentatorul il
va incuraja sa verbalizeze. Dupa incheierea procesului de rezolvare, subiectul poate fi intrebat
de ce a procedat in acel fel, pentru a se obtine niste informatii suplimentare. Mai usor pentru
subiect este sa verbalizeze cunostintele. Verbalizarea proceselor, operatiilor este mai greu de
realizat. Se acorda o atentie verbelor.
Analiza protocolului.
– segmentarea protocolului in unitati cu sens
– constatarea “petelor albe” (procesari care subiectul le -a omis) – intrebari ulterioare pentru a
umple petele albe
Obiectiv
Gasim o reprezentare exhaustiva a reprezentarii utilizate, a blocului de operatori utilizati
Limite
Verbalizarea conco mitenta duce la interferenta cu procesarile in sine, pentru ca
verbalizand, subiectul incetineste procesarile. Verbalizarea interfereaza negativ cu procesul de
rezolvare de probleme, daca sunt verbalizate cunostintele nerelevante. Verbalizarea
cunostintelo r relevante are un efect pozitiv.

36
Verbalizarea retrospectiva este folosita pentru a evita aceste interferente si pentru a
obtine informatii suplimentare.
Procesul de verbalizare este supus unui duclu filtraj:
– al constientizarii
– al verbali zarii
Simularea pe calculator
Crearea unui program care sa rezolve problema respectiva intr -un mod cat mai
asemanator modului de rezolvare al unei persoane.
Strategii rezolutive
Dupa certitudinea rezultatelor avem:
– strategii algoritmice
– strategii euristice
Dupa vectorul in care mergem:
– strategii prospective
– strategii retrospective.
Se disting 3 forme ale gândirii (sau 3 structuri ale gândirii, sau 3 unități ale gândirii):
1.Noțiunea
2.Judecata
3.Raționamentul.
Df1: Noțiunea este forma elementară a gândirii care conține totalitatea caracteristicilor
esențiale ale obiectului supus reflecției.
Df2: Noțiunea este acea formă a gândirii care exprimă esența obiectului.
Df3: Noțiunea e esența obiectului reflectată și exprimată prin semn (cuvânt).
Df4: Noțiunea este reflectarea a ceea ce este dincolo de realitatea senzorială nemijlocită,
dincolo de ceea ce vede ochiul sau aude urechea.
Noțiunea structurează informațiile generale și esențiale despre un obiect, proces sau
însușire și le exprimă în cuvânt.
Sinonime: conc ept, categorie.
Notă: termenul categorie se referă de obicei la noțiunile de bază ale unei științe. De
exemplu, categoriile psihologiei sunt: psihic, personalitate, conștiință, comportament, activitate,
în timp ce gândire divergentă, memorie episodică, sen zații, percepții sunt mai degrabă simple
noțiuni psihologice.

37
Echivalentele în alte limbi: ru – понятие, en – concept, fr – concept.
Analogul conceptului în cunoașterea senzorială este percepția (sau perceptul: imaginea
integră a unui obi ect).
Noțiunea este semnificația pe care o degajă cuvântul ca semn. Deci, noțiunea mai
înseamnă semnificația, sensul unui cuvânt.
Noțiunile științifice se exprimă prin cuvinte speciale, deosebite care se numesc termeni.
De exemplu, conștiința este un terme n științific ce exprimă noțiunea științifică
psihologică conștiința.
Deci, cuvântul este mai larg decât noțiunea. Noțiunea reprezintă aria semantică a
cuvântului, sensul, semnificația lui, deci e o parte componentă a cuvântului. Cuvântul
reprezintă întregul, iar noțiunea e o parte a acestui întreg (Analogie: MLD e întreg, iar memoria
explicită și cea implicită sunt părți ale ei).

2.2 . Noțiunea și cuvântul. Noțiunea există și funcționează în cuvâ nt și prin cuvânt. Să ne
amintim că cuvântul ca semn are structură binară: 1) semnificație și 2) semnificant.
2.3 . Noțiunea și definiția. Definiția este enunțul ce descrie și explică o noțiune. Definiția
redă conținutul noțiunii. O definiție întotdeauna răspund e la întrebarea: Ce înseamnă cutare
noțiune? Ce înseamnă gândirea, de exemplu? Răspuns: gândirea e procesul psihic superior care
reflectă generalizat și abstractizat esența lucrurilor și relațiile dintre ele, utilizează limbajul ca
mijloc și are drept prod us gânduri, idei, soluții, probleme etc. Acest răspuns este de fapt
definiția noțiunii de gândire.
Definiția este constituită din:
1) definit și
2) definitor.
Definitul e noțiunea definită.
Definitorul e partea definiției care conține:
1) raportarea la noțiunea generică (… ”este un proces cognitiv…”) și
2) seria de caracteristici esențiale:
a) reflectă generalizat;
b) reflectă abstractizat;
c) reflectă esența lucrurilor;
d) reflectă relațiile dintre lucruri;

38
e) reflectă mijlocit (cu ajutorul limbajului);
f) are drept produs gândurile)).
Schema definiției: Definitul → Raportare la noțiunea gen → Enumărarea sau listarea
caracteristicilor esențiale.
Este foarte important să știm a defini clar și exhaustiv noțiunile cu care operăm.
Leibniz: „Dacă s -ar da definiții ed ificatoare, disputele ar înceta curând”.
Voltaire: „Dacă vrei să discuți cu mine, definește -ți termenii”.
Maurois: „Se poate dovedi orice dacă cuvintele de care te servești nu sunt clar definite”.
Spinoza: „Adevărata definiție a oricărui lucru nu implică n imic și nu exprimă nimic
altceva decât natura lucrului definit”.
2.5. Tipologia noțiunilor.
1) După criteriul: caracterul concret sau abstract al conținutului ce-l exprimă
noțiunea, distingem: noțiuni concrete și noțiuni abstracte.
Noțiuni concrete sunt noțiunile ce se referă la obiecte și lucruri „cu corp”, care au
substanță, au caracter material și le corespunde în plan perceptiv o imagine certă. Poate fi poate
fi desenată, fotografiată, filmată… Exemplu: ușă, tablă, pix…
Noțiuni abstracte sunt noțiun ile ce se referă la produse ale spiritului, la realități ce nu au
existență materială, ci doar una spirituală, ideală. Evident, lor nu le corespunde în plan
perceptiv o anumită imagine. Exemplu: onoare, voință, gândire… Sunt entități fără corp.
2) După crit eriul: modul de constituire, de formare a noțiunilor, distingem: noțiuni
empirice și noțiuni științifice.
Noțiunile empirice sunt noțiunile care au apărut în mod spontan în procesul real al
vieții. Noțiunile științifice au fost însușite în școală, în mod special. Prin învățarea învățarea
definițiilor (substantivul este partea de vorbire ce numește un obiect…).
Exemple de noțiuni empirice: drum, copac, fântână… Exemple de noțiuni teoretice:
anxietate, frustrare, afect, substantiv, consoană, vocală …
Noțiunile empirice și științifice, relațiile dintre ele, dinamica lor au fost studiate de
Vîgotsky și expuse în opera sa fundamentală Мышление и речь.
3) După criteriul prezența relațiilor de presupunere reciprocă a existenței, de
determinare reciprocă, distinge m noțiuni independente și noțiuni corelative.
Noțiunile independente există de unele singure, izolat, separat; cele corelative există
doar împreună cu altele, creând dihotomii.

39
Exemple de noțiuni independente: carte, clădire, ardezie …
Exemple de noțiuni corelative: conținut -formă; adevăr –minciună; materie – spirit, stat –
națiune…
4) După criteriul mărimii ariilor semantice distingem: noțiuni gen (generice) și
noțiuni specii.
Noțiunile gen sunt cele care cuprind în ele noțiunile specii c a făcând parte din ele.
Noțiunea gen reprezintă un întreg, iar noțiunile specii părți ale acestui întreg. Exemplu,
noțiunea gen flori cuprinde trandafir, narcise, lalele etc ca noțiuni specii. Sau alt exemplu:
Noțiunea gen Memoria. Noțiuni specii: memoria sensorială, memoria de lucru, memoria
episodică, memoria semantică …

2. 6. Psihogeneza noțiunilor. Problema apariției și dezvoltării noțiunilor în
ontogeneză a fost studiată de către Vîgotsky. Până la el se credea că noțiunile apar dintr -odată
ca forme de gândire ce reflectă esențe ale lucrurilor. Vîgotsky spune: se credea că noțiunea se
naște ca Venus din spuma mării. Dintr -odată matură, frumoasă… În realitate lucrurile stau cu
totul altfel. Noțiunile se nasc, se dezvoltă trecând anumite stadii, ajung la maturitate și în
dezvoltarea lor ele mereu își schimbă formele…
Metodologia. Tehnica de studiere a psihogenezei noțiunilor a fost elaborată și aplicată
împreună cu colaboratorul său Saharov. De aici denumirea tehnicii:„Tehnica Vîgotsky –
Saharov”.
Ea constă în:
Prezentarea subiecților a 22 piese de diferită culoare (albastră, galbenă…), forme (cub,
cilindru, piramidă…), înălțime (joase, înalte), greutate (ușoară, grea).
Piesele aveau un nume (noțiune) inexistent în limbă. Aceste nume -noțiuni erau: gațun,
bat, dec. Gațun era piesa: cub – înaltă – grea – roșie.
Bat era piesa: cilindru – joasă – grea – albastră.
Dec era piesa: piramidă – ușoară – înaltă.
Experimentatorul lua o piesă și spunea: această piesă se numește în limba papuașilor
bat. Alegeți și puneți de o parte toate piesele bat…
Subiecți: copiii de la 3 la 16 ani.
Rezultatele. Au fost identificate 3 etape și corespunzător 3 forme ale noțiunilor în
dezvoltarea lor. Acestea sunt:

40
Etapa 1: Grămada («куча») Etapa 2: Complex.
Etapa 3: Noțiunea propriu -zisă.
Grămada: piesele sunt grupate prin tatonare sau prin legături spațio -temporare sau prin
subordonare la o semnificație neesențială. Este o sumație de obiecte accidentală și slab
organizată. (Exemplu. Copilului i se spune să a leagă bat -urile. Bat -ul trebuie sa fie: cilindru jos,
greu, albastru. El ia un cilindru. Alături stă o oricare altă piesă și el o ia și o pune la bat -uri, deși
ea nu e bat…
Complex: la clasificare se ține seama de ceea ce se vede la exterior fără a se pă trunde în
esență. Astfel obiectele sunt asociate după formă, culoare sau înălțime… Sunt grupate în lanț cu
schimbare alternativă a criteriilor. Exemplu: Copilului i se spune să aleagă bat -urile. Bat -ul
trebuie sa fie: cilindru jos, greu, albastru. El ia un cilindru albastru. Apoi ia un cub albastru,
apoi ia un cub greu și a.m.d. Face colecție de obiecte.
Noțiune: Clasificarea se face în baza tuturor criteriilor și alege pentru grupul bat doar
piesele ce sunt cilindri, de înălțime joasă, de culoare albastr ă și grele. Gruparea se face ținând
seama de caracteristicile esențiale. Aceasta are loc de abia la vârsta adolescentină.
3. Psihologia judecății
3.1. Definirea noțiunii de judecată. Judecata este a doua formă a gândirii. Să
examinăm câteva definiții.
Df1: Judecata este acea formă a gândirii, construită din noțiuni, prin care se afirmă sau
se neagă ceva și care poate fi adevărată sau falsă.
Df2: Judecata este un enunț care afirmă ceva sau neagă ceva despre ceva (Aristotel).
Df3: Judecata este forma gândirii, exprimată printr -o propoziție, în care se afirmă sau se
neagă ceva.

Caracteristicile esențiale:
6. reflectă o afirmație sau negație a ceva
7. poate fi adevărată sau falsă
8. este compusă (construită) din noțiuni.

3. 2. Structura judecății.
Judecata este alcătuită din:
1. Subiectul logic (S)

41
2. Predicatul logic (P).
Subiectul logic indică despre cine sau ce se afirmă sau se neagă ceva.
Predicatul logic reprezintă însăși afirmația sau negația a ceva ce este subiectul judecății.

Exemplu: Gândir ea este un proces psihic cognitiv. Subiectul logic – „Gândirea”
(subiectul logic e definitul dintr -o definiție); Predicatul logic: „este un proces psihic cognitiv”
(predicatul logic este definitorul într -o definiție).

3.2. Clasificarea judecăților.
După criteriul afirmă sau neagă se disting:
1. Judecăți afirmative
2. Judecăți negative.
Exemple.
Memoria este un procesul psihic cognitiv. Emoția nu este un proces psihic
cognitiv.
După criteriul corespunde sau nu adevărului se disting:
1. Judecăți adevărate
2. Judecăți f alse. Exemple.
Volumul ML este egal cu 7 ± 2 chunkuri. Volumul ML este egal cu 7 ± 2 itemi.

3. Psihogeneza judecăților. Judecățile ca și noțiunile nu sunt date prin naștere. Ele apar
într-un timp anume, se dezvoltă, ajung mature, după care ar putea interveni procese de regresie
și disoluție (în cazul unor boli și al bătrâneții).
Cum apar și cum se dezvoltă judecățile vom stabili analizând studiul lui Lawrance
Kohlberg (1927 – 1987), psiholog american, discipol al lui J. Piaget, consacrat problemei
psihogenezei unei specii de judecăți și anume a judecăților morale.
Prin judecată morală înțelegem acea judecată care se referă la faptele oamenilor și care
exprimă o apreciere morală a acestor fapte, care poate fi pozitivă (faptă bună, faptă frumoasă)
sau ne gativă (faptă rea, urâtă).
Experimentul lui Kohlberg e analog cu cel al lui Vîgotski & Saharov privind
psihogeneza noțiunilor și al lui Piaget privind psihogeneza inteligenței.

42
Iată pe scurt momentele principale ale experimentului lui Koh lberg. Eșantion: copii de
la 3 la 18 ani.
Metoda: povestiri cu dileme morale / colizii morale = istorioare despre situații
dramatice ale căror erou este pus în dilemă morală, adică este constrâns de împrejurări să
procedeze fie corect (moral), fie incorect (amoral). Tertium non datur ( Al treilea nu este dat:
ori…, ori…)
Exemplu. Mama unui tânăr bărbat bolnavă foarte grav. Medicul: ea poate fi salvată,
dacă va fi tratată cu un preparat ce costă extrem de scump, 50 mii USD. Bărbatul nu dispunea
de această sumă și nici nu putea găsi pe cineva care să-i împrumute, era sărac. Ce să facă? Să
fure – va face păcat. Să nu fure – o pierde pe mamă… Dilemă.
Eroul a hotărât să fure. Întrebare către subiecții experimentali: Cum a procedat? Bine
sau rău? (Altă dată ex perimentatorul schimbă mesajul: Bărbatul a decis să renunțe la preparat,
adică să nu fure…).
În consecință, Kohlberg a obținut o colecție de judecăți morale. El le -a supus analizei și
a determinat că judecata morală parcurge în evoluția sa 3 nivele de dezv oltare, iar fiecare nivel,
la rândul lui, conține 3 stadii.
Eșantionul de bază pe care a lucrat Kohlberg (1958) a fost constituit din 72 de băieți
provenind din familii din clasa de jos și de mijloc din Chicago, cu vârste de 10,13 și 16 ani.
Ulterior a com pletat acest eșantion cu copii mai mici, adolescenți,delicvenți, precum și băieți și
fete provenind din alte localități și alte state. Metoda principală de investigare consta în
rezolvarea unor dileme morale, diverse situații care implicau luarea unei deci zii, precum cazul
„Heinz fură medicamentul”.
„Într -o localitate din Europa, o femeie era pe moarte suferind de o formă gravăde
cancer. Exista un anume medicament despre care doctorii credeau că o poatesalva. Era o formă
de radium pe care un farmacist din aceeași localitate o descoperisede curând. Producerea
medicamentului era destul de costisitoare, dar prețul pe care -l percepea farmacistul era de 10
ori mai mare decât costul de producție în sine. Soțulfemeii bolnave, Heinz a mers pe la toți
cunoscuții încercând să împrumute banii, darnu a putut aduna decât jumătate din costul
medicamentului. În cele din urmă i -a spus farma cistului că soția sa era pe moarte și l -a rugat să –
i vândă mai ieftin medicamentulsau să -i dea restul de bani mai târziu. Farmacistul i -a spus însă
„Nu, eu am descoperitacest medicament și acum am de gând să scot bani din el” Așa că Heinz,

43
disperat a intrat prin efracție în farmacie și a furat medicamentul pentru soția sa. Trebuia săfacă
soțul acest lucru?” (Kohlberg, 1963).
Kohlberg nu era interesat atât de răspunsul „da” sau „nu” dat de subiecțiidilemei sale,
cât de rați onamentul din spatele răspunsului respectiv. Intervievatorul voia să afle de ce
subiectul credea că Heinz trebuia sau nu să fure medicamentul.
Astfel, îi erau oferite copilului investigat mai multe dileme de acest gen, pentru
adesprinde un model al gândiri i sale morale.
După ce Kohlberg a clasificat răspunsurile la diferite stadii de dezvoltare, a fostinteresat dacă
clasificarea sa este de încredere. Dorea să afle, altfel spus, dacă și alțicercetători ar fi scorat
protocoalele într -un mod similar. Procedur a este numită fidelitate interevaluatori. Într -adevăr și
alți specialiști au scorat similar protocoalele (Crain, 2004). Stadiile dezvoltării morale Nivelul
1: Raționamentul preconvențional sau moralitatea imatură
Stadiul 1: obediență și orientare pe baza pedepsei
Acest stadiu s -ar traduce prin supunere față de surse externe de autoritate,evitarea
pedepselor. Acest stadiu este similar primului stadiu al gândirii morale la Piaget. În viziunea
copilului, o serie de autorități deosebit de puternice au stabilit unset de reguli cărora el trebuie
să se supună fără a le pune la îndoială. De exemplu, ladilema lui Heinz, copiii mici vor
răspunde că nu trebuia să fure medicamentul, pentrucă nu e bine să furi, e împotriva legii. Când
au fost solicitați să -și argumenteze răspunsul, majoritatea au detaliat în termenii consecințelor
actului, explicând că estegreșit să furi, e ceva rău și „vei fi pedepsit” (Kohl berg, 1958).
Deși majoritatea copiilor aflați în primul stadiu se opune atitudinii lui Heinz,sunt unele
cazuri când copilul nu condamnă acțiunea lui Heinz, spunând „Heinz poate fura pentru că a
întrebat înainte și nu a furat cine știe ce, nu va fi pedepsit”.Deși acești copii sunt întrucâtva de
acord cu acțiunea lui Heinz, raționamentul loreste caracteristic tot primulu i stadiu, în aceeași
idee în care autoritățile sunt cele care permit sau pedepsesc acțiunile.Kohlberg numește acest
stadiu al gândirii preconvenționale pentru cădeocamdată copiii nu pot fi considerați încă
membrii ai societății active. Ei văd moralitatea c a pe ceva extern lor, ceva ce oamenii mari spun
că ei trebuie să facă(Colby, Kohlberg & Kauffman, 1987).
Stadiul 2: Individualism și orientare bazată pe schimb
La acest nivel, copiii recunosc existența mai multor perspective și posibilități,nu doar a
uneia , trasate de autorități. Indivizi diferiți au puncte de vedere diferite.Heinz credea, de
exemplu că este îndreptățit să fure medicamentul, farmacistul dimpotrivă. De vreme ce totul

44
este relativ, fiecare e liber să -și urmeze propriulinteres. Un copil spunea că Heinz ar putea fura
medicamentul dacă și -ar dori ca soțiasa să trăiască dar ar putea să nu -l fure dacă ar dori să se
căsătorească cu altcineva, ofemeie mai tânără și mai atrăgătoare. Prin urmare, pentru el este
corect și este odecizie bună ceea ce corespunde propriului interes (Kohlberg, 1958, Colby et
al.,1987).
Atât copiii din primul stadiu cât și cei din stadiul al doilea vorbesc despre pedeapsă, dar
o percep diferit. În cadrul primului stadiu, pedeapsa este strâns aso ciatăîn mintea copilului cu
ceva rău, greșit, pedeapsa demonstrează că nesupunerea,neascultarea sunt greșite. Dimpotrivă,
la stadiul al doilea, pedeapsa este doar un risc pe care ne dorim să -l evităm, în mod natural.

Deși uneori răspunsurile copiilor afla ți la stadiul al doilea de dezvoltare pot părea
amorale, putem regăsi în ele putem un simț al corectitudinii. Acum aparenoțiunea de „schimb
corect” sau afacere cinstită. E mai mult o filozofie a„schimbului de favoruri”, un anumit
comportament din partea un ei persoane, duce laun comportament similar din partea celeilalte:
„dacă -mi dai o palmă, îți dau și euuna”. La dilema lui Heinz, copiii răspund adesea că acesta
era îndreptățit să furemedicamentul pentru că farmacistul nu a fost dispus să facă un schimb
cinstit,încerca să -l jecmănească pe Heinz (Colby et al., 1987).
Și la acest stadiu ne situăm tot în cadrul nivelului preconvențional, pentru căsubiecții se
percept și se comportă ca indivizi și nu ca membrii ai societății.Deocamdată vorbim despre
schimburi i ndividuale de favoruri și nu încă de identificarea cu valorile familiale sau
comunitare. Nivelul II: Moralitatea convențională
Stadiul 3: interes pentru relaționarea și menținerea unor bune relații sociale
Copiii încep să creadă că oamenii trebuie să se co nformeze expectațiilorfamiliei și
comunității, să se comporte respectând regulile de „bună purtare”.
Comportamentele corecte presupun motive adecvate și sentimente interpersonale
pozitive, cum ar fi dragoste, empatie, încredere, preocupare pentru ceilalți. Copiii vorrăspunde
acum că Heinz era îndreptățit să fure medicamentul astfel dovedindu -se un„om bun care
încearcă să -și salveze soția”, „intențiile sale erau bune, încerca săsalveze viața persoanei
iubite”.
Dacă motivele lui Heinz sunt juste, atunci cele ale farmacistului sunt probabilgreșite.
La acest al treilea stadiu, farmacistul este perceput ca fiind „egoist”, „lacom”,„preocupat doar

45
de sine nu și de ceilalți”. Unii copii afirmă chiar că farmacistul estede condamnat și ar trebui
întemnițat pentru asta.
După cum am menționat anterior, se constată unele asemănări între primele treistadii ale
lui Kohlberg și primele două stadii ale lui Piaget. În ambele cazuri are loc otrecere de la
obediența totală la o perspectivă relativistă și ul terior la o preocupare pentru justele motive și
intenții. Diferența este că la Kohlberg această trecere serealizează pe durata a trei și nu a două
stadii (Colby et al., 1987).
Stadiul 4: Menținerea ordinii sociale
Gândirea caracteristică stadiul al treilea acționează foarte bine în cadrulrelațiilor diadice, a
relațiilor de familie sau a prieteniilor apropiate, relații în care o persoană poate ajunge să
cunoască, dacă se străduiește, nevoile și sentimenteleceluilalt și să -și ofere ajutorul.
În stadiului al p atrulea, dimpotrivă, interesele copiilorse extind, aceștia devenind
preocupați de societate ca întreg. Acum accentul se va pune pe respectarea legilor și a
autorităților precum și pe realizarea îndatoririlor careasigură menținerea ordinii și stabilității
sociale. Ca răspuns la dilema lui Heinz, mulțisubiecți admit că motivele lui Heinz sunt corecte,
dar acestea nu pot scuza furtul. Ce s -ar întâmpla dacă cu toții am începe să încălcăm regulile de
câte ori am avea unmotiv, fie el și just? Rezultatul ar fi hao sul social, societatea nu ar mai
puteafuncționa.Constatăm că, la acest nivel, copiii iau decizii raportându -se la societate ca
întreg, prin urmare nu dintr -o perspectivă individuală ci din perspectiva unui membrual
societății (Colby et al., 1987).
La prima vedere, răspunsurile oferite de copiii din primul și din al patruleastadiu sunt
similare. La primul nivel, copilul se opunea furtului pentru că este împotriva legii, a regulilor.
Kohlberg insistă asupra argumentelor care stau însa la baza răspunsului. Cop ilul din primul
stadiu spune „E greșit să furi” și „E împotrivalegii” dar nu poate elabora mai mult, poate spune
doar că furtul poate duce la condamnarea și arestarea unei persoane. Respondenții de la nivelul
stadiului al patrulea, au o anumită concepție despre funcționarea societății ca un tot și
rolullegilor în acest context, concepție care depășește cu mult gândirea primului stadiu
(Kohlberg, 1976).
Nivelul III: Moralitatea postconvențională
Stadiul 5: Contractul social și drepturile individuale
La nivelul al patrulea, subiecții sunt interesați de buna funcționare a societății.Totuși, o
societate într -o bună stare de funcționare, nu este neapărat și una bună. Un sistem totalitar

46
poate fi foarte bine organizat, dar nici pe departe de o moralitate ideală. În stadiul al cincilea,
subiecții încep să privească societate dintr -o perspectivămai mult teoretică, gândindu -se nu la
societatea în care trăiesc ci la una ideală, lavalorile și dre pturile unei astfel de societăți. Apoi ei
evaluează societățile existente întermenii considerațiilor anterioare (Colby et al., 1987).
Stadiul al cincilea se bazează pe ideea că o societate morală, bună este aceea constituită
sub forma unui contract social, în care oamenii lucrează de bună voie pentru beneficiul comun.
Ei recunosc, la acest nivel că există mai multe grupuri sociale într -o societate care cu siguranță
împărtășesc valori diferite, dar sunt de părere că toți oamenii raționali au câteva aspecte c u care
sunt de acord, împărtășescunele principii. În primul rând toți și -ar dori anumite drepturi (cum ar
fi libertatea șidreptul la viață) și protejarea acestora. În al doilea rând, și -ar dori unele proceduri
democratice care să înlocuiască legile nedrept e și să îmbunătățească societatea.

Ca răspuns la dilema lui Heinz, subiecții aflați la acest stadiu afirmă clar că einu sunt de
acord cu încălcarea legilor; legile sunt contracte sociale cu care toți suntem de acord și pe care
le putem schimba doar prin proceduri democratice. Pe dealtă parte, dreptul la viață al soției lui
Heinz este un drept moral care trebuie protejat.Prin urmare, unii respondenți încearcă să aducă
argumente în favoarea furtului luiHeinz „Este de datoria soțului să încerce să -și salveze soția.
Faptul că viața sa e în pericol depășește orice standard impus, viața este mai importantă decât
proprietatea (Kohlberg, 1976).
Subiecții stadiului al cincilea vorbesc despre „moralitate” și „drepturi” care pot fi mai
importa nte decât regulile, legile generale. Kohlberg era de părere însă că nu trebuie să apreciem
oamenii acestui stadiu după afirmațiile și etichetele lor verbale cidupă perspectiva socială și
modul lor de judecată. Și în stadiul al patrulea se vorbea adesea des pre dreptul la viață, dar la
acest nivel, dreptul la viață era impus deautoritatea grupului lor social sau de apartenență și
respectat în consecință. Probabil dacă grupul ar fi valorizat proprietatea mai presus de viață și
membrii grupului ar fi făcut -o deopotrivă. La nivelul stadiului al cincilea, dimpotrivă, oamenii
se străduiesc,mai mult la nivel individual, să identifice acele aspecte pe care fiecare societate
artrebui să le valorizeze. Ei încearcă să determine logic cum ar trebui să fie o societate.
Stadiul 6: principiile universale
Respondenții stadiului 5 vor să elaboreze teoria unei societăți ideale. Eisugerează că
trebuie să ne protejăm anumite drepturi individuale și să rezolvăm disputele într -o manieră
democratică. Totuși procesele democratice nu coincidîntotdeauna cu ceea ce nouă ni se pare a

47
fi just. De exemplu, o majoritate votează olege care poate aduce prejudicii unei minorități. Din
aceste considerente Kohlberg aavut convingerea că putem vorbi de un stadiu superior – acest a l
șaselea stadiu – care definește principiile dreptății.Concepția lui Kohlberg despre dreptate
derivă din cea a filozofilor ImmanuelKant și John Rawls și a unor mari lideri morali precum
Gandhi și Martin LutherKing.
Aceștia consideră că principiul dreptăți i ne impune să tratăm revendicările tuturor
părților într -un mod imparțial, respectând demnitatea fiecărui individ. Prin urmare, principiul
dreptății este universal, nu vom vota o lege care ajută unii oamenidar îi rănește pe alții.
Principiul dreptății im plică un respect egal pentru toți. În opinialui Kohlberg putem lua
deciziile corecte analizând o situație din perspectiva altei persoane. În dilema lui Heinz ar
însemna ca toate părțile implicate – farmacistul,Heinz și soția sa să joace rolul celorlalți. P entru
a fi imparțiali, oamenii își asumă odoză de ignoranță (Rawls, 1971), comportându -se ca și când
nu ar ști ce rol joacă defapt. Toți cei implicați în dilemă ar trebui să fie de acord că soția trebuie
salvată,aceasta ar fi soluția corectă, farmacistul n u și-ar dori să fie în locul soției lui Heinz.
Oastfel de soluție, necesită nu doar imparțialitate dar și respect egal pentru fiecare. Dacă soția
este considerată mai puțin importantă decât ceilalți, nu poate fi găsită soluția corectă.În urma
cercetărilor realizate nu au rezultat diferențe semnificative întreg ândirea morală a stadiilor al
cincilea și al șaselea. La nivel teoretic stadiul al șaselea presupune o concepție mai clară și mai
cuprinzătoare asupra principiilor universale(dreptate, drepturi indivi duale), dar în urma
interviului, diferențele la nivelul gândiriinu au fost evidente. Astfel Kohlberg a renunțat la
stadiul al șaselea numindu -l un stadiu teoretic și a considerat toate răspunsurile
postconvenționale ca aparținând stadiului al cincilea (Cra in, 2004).
Un aspect important care diferențiază stadiul al cincilea de stadiul al șaselea este
nesupunerea civilă. La nivelul stadiului al cincilea subiecții nu promovează nesupunerea civilă
datorită angajamentului lor social și convingerii că legile pot fi schimbate doar prin acorduri
democratice. La nivelul stadiului al șaselea angajamentul față de dreptate dă amploare
nesupunerii civile. Martin Luther Kingconsi dera că legile sunt valide câtă vreme sunt
întemeiate în dreptate și că atașamentul față de dreptate se asociază cu obligația de a nu te
supune legilornedrepte. King admitea, cu siguranță, nevoia generală de legi și procese
democratice(stadiile al patrulea și al cincilea) dar considera mai presus de toate principiul
dreptății (Kohlberg, 1981)

48
Raționamentul
Rationamentul este o procedura prin care se obtin informatii noi din combinarea celor
deja existente. Deci, rationamentul (inferenta) r eclama o trecere dincolo de informatia data
initial. Dar nu orice astfel de trecere este în mod necesar o inferenta.
În mod traditional, rationamentele se împart în doua mari categorii: inductive;
deductive.
Rationamentul inductiv. în functie de obiectul inductie (ceea ce se induce) avem trei
genuri de rationamente inductive. Cel mai cunoscut consta în inducerea unei proprietati de la o
parte a membrilor unei clase la întreaga clasa. Exista apoi rationamente de inducere a unei
reguli și a treia categorie de rationament inductiv este cel de inducere a unei structuri.
Rationamentul deductiv. În rationamentul deductiv nu se mai pune problema inducerii
unor reguli – sau structuri – ca în cazul rationamentului inductiv – ci pe baza unor regul i stabilite
se urmareste obtinerea de noi cunostinte. Exista trei tipuri de rationament deductiv: a)
rationamentul silogistic; b) rationamentul ipotetico -deductiv; c) rationamentul linear.

2.8. Imaginația
Imaginatia – proces cognitiv de selectare si combinare in imagini noi, elemente din
experienta anterioara sau de generare de imagini fara corespondent in aceasta experienta.
Produsul activitatii imaginative nu se reduce doar la imagini singulare, disparate, ci presupune
proiecte si planuri complexe, care se ob iectiveaza in diferite forme – inovatii, inventii,
descoperiri, opere literare, muzicale, plastice, etc.
Jeanne Bernis (1958) arata ca “Imaginatia este definite, in general, ca fiind facultatea pe
care o are spiritul de a produce imagini – ceea ce inseamna fie simpla reproducere a senzatiilor
in absenta obiectelor care le -au provocat, fie creatiile libere ale fanteziilor noastre”. Aceasta
definitie surprinde existenta a doua forme ale imaginatiei: una legata direct de perceptie
(imaginatia reproductiva), ce alalta cu radacini in lumea interioara (imaginatia creatoare).
Imaginatia este procesul psihic prin care, pornindu -se de la imaginile stocate in memorie, se
ajunge la imagini psihice noi. Produsul sau rezultatul imaginatiei este, asadar, o imagine
psihica diferita de imaginea stocata in memorie.
Spre deosebire de perceptie imaginatia nu se realizeaza in conditiile contactului direct,
nemijlocit, cu obiectele din realitate. Ea se realizeaza doar in plan ideal -mintal. Legatura dintre

49
subiec t si obiectele din realitate este astfel mediate de imaginile aflate in memorie. Prin
imaginatie subiectul anticipeaza fenomenele; descopera obiecte si relatii intre lucruri pe care
prin perceptie directa nu le poate constata.

“Imaginea mintala este o rep rezentare cognitiva care contine informatii despre forma si
configuratia spatiala (pozitia relativa) a unei multimi de obiecte, in absenta actiunii stimulilor
vizuali asupra receptorilor specifici.” (Mircea Miclea, 2003).

Imaginatia joaca un rol fundamental in activitatea umana, fiind o veriga componenta
centrala a creativitatii. Ea sprijina consistent cunoasterea realitatii date si a viitorului, a
posibilului.
Spre deosebire de gandire, careia ii sunt caracteristice reguli si norme riguroase, car e ii
determina compatibilitatea cu realitatea obiectiva, imaginatia este libera de norme, ea fiind
dinamica nu numai in zona realului perceptibil, ci si in cea a fantasticului si fantasmagoricului.
Ea nu are asadar limite, ceea ce -i confera intotdeauna o n ota de inedit, de noutate. Trebuie
subliniat totdata ca imaginatia isi extrage continuturile si din zonele profunde ale
inconstientului, supunandu -le in timpul visului la combinari si transformari dintre cele mai
variate.
In cursul vietii, odata cu ontogeneza, imaginatia urmeaza o traiectorie complexa:
exuberanta si nearticulata in copilarie, apoi structurata, persistenta si orientata finalist
constructiv in adolescenta, productiva si instrumentala in tinerete si saraca si rigida in perioada
varstei a III-a. Pe masura dezvoltarii si consolidarii structurilor gandirii, imaginatia se muleaza
din ce in ce mai mult pe probleme reale, integrate activitatilor sociale actuale in domeniul artei,
tehnicii, stiintei.
Din punct de vedere al mecanismelor interne prin care se realizeaza, imaginatia se
organizeaza in adancime pe cateva niveluri functionale, si anume: nivelul oniric, nivelul
reveriei si nivelul intentional orientat, in cadrul caruia se delimiteaza imaginatia reproductiva,
imaginatia creatoare si visu l de perspectiva.

Specificul imaginatiei este caracterizat de:
a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date in experienta anterioara, fie
crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fara legatura aparenta cu realul;

50
b) operarea cu imagini exclusiv in limitele imageriei secundare si ale fanteziei, realizandu –
se combinari, amplificari, reordonari etc.;
c) o minima originalitate a modului de operare cu datele initiale si a produsului final;
d) caracterul conventional, figurativ si simbolistic al functiei designative a imaginilor
elaborate. Imaginatia este elementul central in structura creativitatii, ca dimensiune globala a
personalitatii.

Functiile imaginatiei:
functie cognitiva, ea avand rolu ri importante in largirea sferei cunoasterii, explorand
zone noi si cautand solutii noi la problemele existente. Daca gandirea adanceste sfera
cunoasterii, imaginatia largeste aceasta sfera si ofera astfel gandirii noi teritorii;
functie adaptativ reglator ie, care exprima locul si rolul imaginatiei in sistemul psihic
uman, ea constituind procesul predilect al creativitatii. Imaginatia confera constiintei
dimensiunea explorativa si creatoare.

Structuri operatorii ale imaginatiei:

a) Modificarea sau schimbare a proportiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea lor
(ex. „Guliver in tara piticilor”, „Flamanzila”, „Setila” etc.).
b) Amalgamarea (aglutinarea) – combinarea de elemente s i tra sa turi esent iale luate de la
lucruri diferite (ex. Ducipalul lui Al. Macedon).
c) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de Fa t -Frumos duce la aparit ia
unei pa duri).
d) Substitut ia (inlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele).
e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relat ii printro schema );
f) Tipizarea (redarea unei tra sa turi generale printr -un prototip individual: avarit ia
intruchipata de Hagi Tudose).
g) Transformarea.
h) Rearanjarea.
i) Analogia.
j) Adaptarea etc.

51
Formele imaginatiei.
Imaginatia se manifesta sub mai multe forme, diferentierea facandu -se dupa:
a. natura produsului:
1. imaginatia reproductiva;
2. imaginatia creatoare;
b. dupa domeniul de aplicatie:
1. imaginatia artistica (literara, muzicala, plastica);
2. imaginatia tehnica, exprimata in inovatii si inventii;
3. imaginatia stiintifica, exprimata in conceperea strategiilor si proiectelor de cercetare, in
elaborarea modelelor explicative etc.;
4. imaginatia arhitectural -constructiva, exprimata in crearea unor forme si stiluri noi de
constructii;
5. imaginatia manageriala, care consta in elaborarea celor mai ingenioase si eficiente
moduri de conducere si administrare etc.
c. dupa prezenta sau absenta intentiei:
1. imaginatia voluntara – caracterizata prin prezenta atat a scopului, cat si a efortului
voluntar; focalizata si condusa constient;
2. imaginatia involuntara (reveria) – mult mai bogata decat prima datorita libertatii si
neconformarii la modele rationale.

Produsul imaginatiei
Finalitatea subiectiv comportamentala a imaginatiei este un proiect, o imagine noua, o
noua idee, un nou aranjament, o noua configuratie. Fiecare dintre formele imaginatiei se
finalizeaza in plan subiectiv intr -o maniera proprie.
Astfel, visul din timpul somnului este trait ca o derulare haotica de imagini, emotii,
pulsiuni, dorinte. Reveria este traita ca o derulare de imagini animate de proiecte, ipoteze si
aspiratii. Imaginatia reproductiva este traita ca o desfasurare de imagini despre realitati si
situatii pe care le -am perceput. Imaginatia creatoare este traita ca proie ct, ca model, cu un
anumit coeficient de originalitate. Visul de perspectiva este trait ca un proiect mintal al
drumului propriu sau al drumului propriu al unui proiect de la imaginare la realizare.
In concluzie, produsul imaginatiei il constituie proiectu l, modelele anticipative ale realitatii.
Imaginatie si creativitate

52
Studiile sistematice asupra creativitatii au ca data de inceput acceptata de specialisti
anul 1950 (Welsh G.S., 1973, p.231; Puccio G.J., 1989, p. 13), cand J.P. Guilford , in calitate
de presedinte al Asociatiei Americane de Psihologie, elaboreaza declaratia inaugurala intitulata
"Creativity", in care atragea atentia asupra neglijarii acestui subiect de catre psihologi si a
saraciei studiilor intr -o arie fundamentala a co mportamentului uman cu atat de largi implicatii
economice si sociale (Guilford J.P., 1950).
Creativitatea presupune capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva original.Actul
creator este insa un proces de elaborare prin inventie sau descoperire,cu ajuto rul imaginatiei
creatoare, a unor idei sau produse noi, originale de mare valoare si aplicabile in diferite
domenii de activitate. Asupra creativitatii au fost formulate mai multe teorii de – a lungul
vremii:
teoria asociationista,elaborata de Nednik(1962), care considera creativitatea un proces
de organizare si transformare a unor elemente asociative in combinatii noi, pe baza gandirii;
teoria gestaltista (configurationista) defineste creativitatea ca produs al imaginatiei (nu
a gandirii logice), cu ajutorul careia sesizam brusc lacunele din configuratia intregului,
completandu -le;
teoria transferului il are ca reprezentant pe Guilford. El concepe creativitatea ca o etapa
a invatarii, transferabila si in alte domenii de activitate.
Creativ itatea este, deci, un proces mai complex. Ea face posibila crearea de produse
reale sau pur mintale, constitund un progres in planul social. Componenta principala a
creativitatii o constituie imaginatia, dar creatia de valoare reala mai presupune si o moti vatie,
dorinta de a realiza ceva nou, ceva deosebit. O alta componenta este cea volitiva (vointa),
perseverenta in a face numeroase incercari si verificari.
Imaginatia, deci si creativitatea, presupun trei insusiri:
a) fluiditate – posibilitatea de a ne imagi na in scurt timp un mare numar de imagini, idei,
situatii etc.; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim in mod obisnuit ca fiind
"bogatia" de idei, viziuni, unele complet nastrusnice, dar care noua nu ne-ar putea trece prin
minte;
b) plasticitate – usurinta de a schimba punctul de vedere, modul de abordare al unei
probleme, cand un procedeu se dovedeste inoperant; sunt persoane "rigide" care greu renumta
la o metoda, desi se vadeste ineficienta;

53
c) originalitatea – expresia noutatii, a inovatiei; ea se poate constata, cand vrem sa testam
posibilitatiile cuiva, prin raritatea statistica a unui raspuns, a unei idei.

Stadiile (etapele) procesului creator sunt aproximativ aceleasi in toate domeniile:
a) Stadiul pregatitor al aparitiei, sesizarii, delimitarii problemei, identificarii obiectului,
fenomenului ce poate fi obiect al produsului creator. In aceasta etapa un rol important il are
sensibilitatea la probleme a subiectului, bogatia fondului informati onal interdisciplinar,
capacitatea de mobilizare a subiectului pentru antrenarea si mentinerea in procesul creator.
b) Stadiul incubatiei este intervalul in care, chiar daca subiectul nu mai este fixat constient
asupra obiectivului sau, procesul de creatie continua sa se desfasoare in inconstient.
c) Stadiul urmator este cel al iluminarii sau al aparitiei solutiei, momentul intuitiei
acesteia, al vizualizarii obiectului nou creat.
d) Stadiul ver ificarii sau elaborarii finale in care solutia identificata este verificata in
practica si apoi implementata.
Scoala americana de creatologie propune un model mai detaliat al procesului rezolvarii
creative a problemelor in care nu se mai precizeaza stadiul incubatiei si iluminarii.
Modelul american cuprinde urmatoarele faze: stadiul gasirii faptului, stadiul delimitarii
problemei, stadiul generarii de idei, stadiul delimitarii solutiei, stadiul acceptarii solutiei si
evaluarii ei, stadiul verificarii in pra ctica a solutiei.
In toate stadiile exista o faza divergenta in care sunt luate in discutie sau avute in vedere cat
mai multe probleme si idei si o faza convergenta in care se evalueaza si se selecteaza ideile,
problemele, solutiile.

2.9. Memoria

1. Memoria înseamnă procesul psihic prin care se realizează întipărirea, păstrarea și
reactualizarea sub forma recunoașterii sau reproducerii a experienței cognitive, afective,
volitive, achiziționate anterior.
2. Memoria este sistemul cognitiv ce realizează rec eptarea, stocarea, conservarea și extragerea
informației deja stocate.
3. Memoria este procesul psihic care reflectă trecutul.

54
O examinare atentă a definițiilor va face posibilă desprinderea notelor esențiale a memoriei ca
proces psihic. Ace stea sunt:
1) Memoria înregistrează informația receptată
2) Memoria stochează informația dată în depozitul mnezic
3) Memoria extrage, la cerere, informația din stoc
4) Memoria pune la dispoziția subiectului informația în format potrivit pentru a fi utilizată.
Este necesar să constatăm că definițiile memoriei de aici și din alte manuale și tratate
de psihologie trec sub tăcere încă o lucrare a memoriei și anume ștergerea, nimicirea
informațiilor din memorie, compromise de trecerea timpului și schimbările de situ ație. Această
lucrare este realizată de uitare, un proces inclus memoriei și nu unul exterior și paralel
memoriei cu acțiune antagonistă. Avea perfectă dreptate Mark Twain când afirma că:
”Memoria e aceea cu care uităm” De aceea insistăm asupra introduceri i în lista notelor
esențiale ale conceptului de memorie și pe aceasta:
5) Memoria șterge / lichidează din stocul ei informația ce a devenit inutilă sau cu valoare
cognitivă compromisă. De asemenea, memoria se debarasează și de informațiile ce
supraglomerează și supraîncarcă sistemul cognitiv.

2. Caracteristicile memoriei.
Memoria umană posedă următoarele caracteristici:
1. Ea este activă, adică nu constă într -o simplă depozitare a informațiilor ca într -o bancă de
date sau înregistrarea lor pe banda magnetică, pe CD, steack sau alt suport, ci le prelucrează, le
transformă, le reconstruiește. Unele informații și imagini devin simplificate, altele, din contra,
sunt îmbogățite, dezvoltate, amplificate, datorită noilor experiențe și în funcție de trebuințele,
sentim entele pe care le trăim la momentul dat. Luria spunea: memoria înseamnă crearea de
urme. Când însușim o informație în țesutul nostru cerebral apare o urmă, o amprentă, lăsată de
procesele de excitație. Observăm urme și pe zăpadă sau nisip, dar aceste urme nu le-a făcut
zăpada și nici nisipul. În cazul memoriei umane urmele rezultă din eforturile pe care le depune
însuși subiectul pentru a învăța ceva.
2. Ea este selectivă. Organele noastre de simț sunt permanent supuse unui atac enorm de
informații, dar nu toate sunt fixate și stocate în memorie, ele fiind filtrate destul de riguros.
Factorul psihologic de bază care reglează funcționarea acestui filtru (ce fixăm în memorie și ce
neglijăm) este motivația. D.B. Elconin, cunoscut psiholog rus, a efectuat următo area

55
experiență. Într -o dimineață el a rugat pe o mămică care-și aducea copilul de 4 -5 ani la
grădiniță să povestească totul ce a văzut pe drumul parcurs de ea de acasă până la grădiniță,
după care l-a rugat pe fiul ei să facă exact acel ași lucru.
Mama și-a amintit că și -a văzut o colegă de serviciu pe cealaltă parte a străzii, că a
salutat -o și a remarcat că dânsa era îmbrăcată strident, iar coafura nu i se potrivea cu
vestimentația… Copilul însă a povestit despre niște buburuze care s e încălzeau la soarele de
dimineață. S -a oprit, a vrut să le ia în mână și să le ducă la grădiniță, dar mama nu i-a permis, l-
a tras de mână, grăbindu -l la grădiniță… Povestirile lor despre cele văzute pe drum sunt total
diferite, de parcă aceste două persoane nici n -au fost împreună, nici n -au parcurs aceeași cale în
același timp! Noi nu reținem totul ce ne apare în câmpul nostru perceptiv și nici nu
reactualizăm totul, ci selectiv. Memorăm mai repede și mai bine ceea ce prezintă o anumită
semnificație pentru fiecare din noi, ceea ce corespunde trebuințelor, dorințelor, atitudinilor,
sentimentelor, intereselor noastre.
3. Ea este inteligibilă, deoarece fixare a și reamintirea sunt mult facilitate de stabilirea unei
legături logice între două fenomene sau evenimente, stocate în memorie. Subiectul memorează
un anumit material, supunîndu -l mai întâi actului de înțelegere. El se străduie să înțeleagă, să
descopere semnificațiile, sensul materialului pe care îl memorează.
Astfel memoria e pusă în relație cu un alt proces cognitiv important – gândirea (pentru
că înțelegerea e un act al gândirii) cu care cooperează întru a -și asigura inteligibilitatea.
Înțelegerea clară a unui text înlesnește foarte mult învățarea lui. Prin această din urmă
caracteristică, cât și prin faptul că memoria este însoțită de conștiința a ceva trecut, memoria
umană se deosebește fundamental de memoria animalelor. Stând la baza constituiri i proceselor
și activităților psihice complexe, ea este o adevărată coloană vertebrală a personalității, cu rol
hotărâtor în adaptarea la mediu.

3. Funcțiile memoriei.
Memoria are câteva funcții dintre care cele mai importante sunt:
1. Funcția de acumularea a experienței. Datorită acestei funcții individul uman poate deveni,
odată cu înaintarea în ani, mai cunoscător, mai competent și mai înțelept. Acumularea anilor
trebuie să aducă acumularea experienței. De altfel, erudiția este un rezultat al acestei funcț ii.
2. Funcția de realizarea a coerenței actelor și a evenimentelor vieții. Orice act uman este
structurat. El conține scop, motive, programe de realizare, operații, stări de cunoștințe, stări de

56
lucruri și toate acestea se leagă între ele formând cascade, succesiuni de operații, stări. Dacă un
element este uitat, apar confuzii și dificultăți în execuția actului. De exemplu, te -ai ridicat de la
birou să iei o carte din raft și între timp ai uitat ce carte intenționai să iei. Acțiun ea s-a
destrămat (ca în bancul despre pacientul cu probleme de memorie…”Care problemă?”).
3. Funcția de asigurare a identității personale. Omul datorează memoriei sale faptul că-și
cunoaște propria istorie și și -o poate povesti, cum, de fapt, a procedat Ion Creangă scriind
„Amintiri din copilărie”. Cunoașterea istoriei vieții personale face posibilă apariția și
dezvoltarea identității personale, a Eu -lui propriu. Numai cunoscându -ți istoria vieții tale poți
ști cine ești. Mancurtul, personaj celebru dintr -un roman al lui Cinghiz Aitmatov, „…nu știa
cine este el, din ce neam se trage, nu -și cunoștea numele, nu -și ținea minte copilăria, tatăl și
mama, într -un cuvânt – nu se simțea a fi făptură omenească. Lipsit de înțelegerea propriului
„eu”, fiind adus la starea de dobitoc, mancurtul era cu desăvârșire supus și neprimejdios. Nici
prin gând să -i treacă vre -o dată că ar putea fugi. Potențial, fiece rob e un răzvrătit. Mancurtul
era în felul lui o unică excepție, întrucât îi era cu desăvârșire străin simțul ne supunerii. Prin
urmare, nu se cerea să -l supraveghezi, să -l ții în pază și, cu atât mai mult, să -l bănuești de
tăinuite planuri… Mai presus de toate pentru mancurt era porunca stăpânului, și nu cerea nimic
pentru sine afară de mâncare și niscaiva vechitu ri de straie, atât cât să nu înghețe în stepă…”.
Avea multă dreptate Secenov, fiziolog și psiholog rus, care afirma că memoria este „piatra
unghiulară a vieții psihice”.

4. Mecanismele memoriei.
Memoria își realizează funcțiile prescrise cu ajutorul a 3 mecanisme psihologice. Ele sunt:
1. Codarea: modalitatea de a introduce informația în sistemul cognitiv prin utilizarea unui
anumit cod. Atunci când procedăm la memorarea unei informații exprimăm această informație
fie prin cuvinte, fie prin imagini, fie prin semne de noi știute. În memorie se stochează doar
informațiile care au fost codate, adică exprimate în semne și imagini.
2. Păstrarea: mecanism ce asigură continuitatea existenței informației în sistemul cognitiv și
după dispariția stimulului ce a provocat a ceastă informație. Durata păstrării informației în
memorie este determinată de semnificația care i s-a atribuit și de montajul psihologic privind
termenul de păstrare. Orice informație care nimerește în memorie ar avea parcă un fișier de
programare pe care stă scris ce rang de semnificație are și pentru cât timp e amplasată în
memorie.

57
3. Extragerea: crearea căilor de acces la informația stocată și aducerea informației accesate
„în scenă”, în planul conștiinței pentru a f i utilizată. Eficiența acestui mecanism depinde de
semnificația informației căutate și de frecvența evocării ei. Cu cât informația este mai
importantă și mai des folosită, cu atât ea este mai accesibilă, pentru că se află „în față”, iar
drumul spre ea e bă tătorit de multiple vizite.

58
3. SISTEMUL PSIHIC UMAN

3.1. Motivația

Comportamentul uman, ca reflexie, extensie si raspuns la procesele cognitive nu ar fi
putut sa ajunga pana la nivelul actual daca omul nu ar fi fost stimulat si energizat pentru
dezvoltarea unor forme comportamentale complexe. Pentru eficienta comportamentala s – a
dezvoltat un sistem activator care are efecte de intensificare a activitatii. Acesta are ca baza
fiziologica formatiunea reticulata (din trunchiul cereb ral), iar ca baza psihologica motivatia si
afectivitatea.
MOTIVATIA – aspect dinamic si directional (selectiv sau preferential) al
comportamentului. Motivatia este cea care, in ultima analiza, este responsabila de faptul ca
un comportament se orienteaza, de preferinta, spre o categorie de obiecte mai mult decat spre
alta. (Nuttin, J. – 1985).
Motivatia reprezinta ansamblul factorilor care declanseaza activitatea individului, o
orienteaza catre anumite scopuri si o sustine energetic. In motivatie sunt impli cate cerintele
de scurta, medie si lunga durata ale personalitatii cu intensitati diferite.
Motivul – o stare din interiorul unui organism, care directioneaza organismul catre un
scop. Transpunere in plan subiectiv a unei stari de necesitate.
Motivul are doua caracteristici principale:
– este o structura energizanta, care dinamizeaza individul;
– este o structura care orienteaza si directioneaza individul (catre un scop).
La baza motivatiei poate sta principiul homeostaziei, potrivit caruia organismele tind
sa- si mentina aceeasi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificarile mediului.
Cand echilibrul este perturbat, atunci fiinta vie reactioneaza in vederea res tabilirii lui.
Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin aparitia unei trebuinte: nevoia de hrana, de apa,
de caldura etc. Trebuinta este traire a unei stari de dezechilibru, provocata, de obicei, de o
lipsa. Nu tot ceea ce retinem insa ca o necesitat e are o cauza nativa. Sunt multe trebuinte
formate in cursul existentei: nevoia de a fuma, de a vedea un film, dorinta de a te plimba cu

59
automobilul (dorinta fiind o trebuinta constienta de obiectul ei) etc. Toate acestea se
formeaza, fiind produsul experientei, al civilizatiei care, satisfacand unele nevoi, creeaza si
altele noi.
Trebuinta induce o stare de dezechilibru. Ea da nastere la tendinte (unii prefera
termenul sinonim de „impuls") care constau intr -o pornire catre miscare, catre o actiune. Se
poate spune chiar ca tendinta este un inceput de miscare, fiindca miograful arata prezenta unei
slabe excitatii musculare, cand ea apare. De fapt, tendinta, daca nu intampina un obstacol,
declanseaza una sau mai multe miscari. Dar, in acelasi moment, apar mai multe tendinte.
Cand sunt contrare, ele se inhiba si actiunea nu are loc (un copil ar intinde mana dupa un
obiect interzis de parinti, dar constiinta pedepsei declanseaza un impuls mai puternic si fapta
nepermisa nu are loc). in domeniul vietii psihice, cauzele principale sunt finale, vizeaza
anumite scopuri. Acestea pot sa fie sau nu constiente. Cand t rebuinta este constienta, vorbim
de dorinta.
Orice act comportamental normal are o anumita baza motivationala, iar motivatia
devine o lege generala de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motivationale este trebuinta. Aceasta expr ima nevoia
puternic consolidata de ceva anume: hrana, apa, aer, odihna, miscare, adapost, informatie,
frumos etc. Nesatisfacerea indelungata a unei trebuinte duce la perturbari majore ale
echilibrului psihic al personalitatii. De aceea, trebuintele, prin a ctualizare, genereaza cele
mai puternice motive sau mobiluri de actiune. Genetic, trebuintele umane se impart in doua
grupe mari: primare sau innascute (aici intrand, in primul rand, trebuintele biologice si
fiziologice) si secundare sau dobandite (aici intrand trebuintele de cunoastere, trebuintele
estetice, trebuintele religioase, trebuintele morale).
Luand drept criteriu urgenta si ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida
trebuintelor”, larg acceptata in psihologie. In forma ei finala, p iramida cuprinde 8 clase, care,
in ordine, de jos in sus, sunt urmatoarele:
I – trebuinte biologice;
II – trebuinte de securitate;
III – trebuinte de afiliere sociala;
IV – trebuintele Eului; V – trebuinte de autorealizare;
VI – trebuinte de cunoastere;
VII – trebuinte estetice;

60
VIII – trebuinte de concordanta.
Din analiza acestei piramide se degaja urmatoarele aspecte si relatii:
1) o trebuinta este cu atat mai improbabila, cu cat este mai continuu satisfacuta;
2) o trebuinta nu apare ca motiv decat daca cea an terioara ei a fost satisfacuta;
3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinte este cu atat mai mare, cu cat
trebuinta respectiva se situeaza mai aproape de baza piramidei;
4) activarea si satisfacerea trebuintelor se subordoneaza legii altern antei – o trebuinta o data
satisfacuta se retrage, lasand locul alteia.
Pe langa trebuinte, in alcatuirea sferei motivationale a omului intra alte doua
componente: interesele si idealurile. Interesele realizeaza legatura noastra selectiva si relativ
stabil a cu diferite aspecte ale realitatii si domenii de activitate; idealurile reprezinta forta de
proiectie si propulsie a etaloanelor si modelelor de devenire a propriei personalitati.

O trebuinta determina aparitia unei stari de vigilenta crescuta intr -un organism,
asociata cu o nevoie, adica un impuls. Americanii numesc aceasta componenta a motivatiei
“drive”.
Teorii asupra motivatiei
Teoria instinctuala – animalele se nasc cu tendinte preprogramate genetic sa raspunda
la anumite situatii intr -un anumit mo d. Instinctul este, in acest caz, o dispozitie mostenita
pentru activarea anumitor modele comportamentale specifice care sunt proiectate pentru
atingerea anumitor scopuri/obiective. W. James (1890) arata ca oamenii au o serie de instincte
la randul lor car e sprijina supravietuirea si comportamentul social. Erau catalogate in acea
vreme 12 instincte de baza, printe care foamea, sexul si afirmarea de sine (McDougall, 1890).
James arata ca avem si instincte sociale, ca dragostea, simpatia si modestia.
In viziu nea psihodinamica Freud utiliza termenul de instinct facand referire la nevoile
fiziologice ale oamenilor.
Teoria reducerii impulsurilor (drive -reduction) (Clark Hull, 1930) – organismele
invata sa se angajeze in comportamente care au ca efect reducerea im pulsurilor. Aceste
impulsuri pot fi primare (fiziologice) si achizitionate (invatate). Noi invatam raspunsuri care,
odata puse in practica, reduc partial sau complet impulsurile. Altfel spus, obisctivul este
satisfacerea starii interioare de necesitate pen tru eliberarea tensiunilor interne provocate de
necesitate.

61
Teoria umanista – arata ca teoriile instinctuale si de reducere a impulsurilor sunt
fundamental defensive. Aceste teorii sugereaza un comportament uman mecanic, focalizat
in special pe supravietuire si reducerea tensiunilor. A. Maslow arata ca activitatea si
comportamentul uman sunt motivate si de dorinta de crestere personala. Umanistii au observat
ca, uneori, oamenii pot tolera durerea, foamea si multe alte surse de tensiune pentru a obtine
ceea ce ei considera ca le poate aduce implinirea personala. Aceasta implinire sau actualizare
a sinelui este ceea ce arata Maslow ca ne deosebeste de animale. El a ierarhizat nevoile in
cinci nivele initiale : fiziologice, de securitate, de dragoste si apartenenta, de stima si de
actualizare sau implinire de sine. Mai apoi au fost adaugate si alte nivele la piramida
trebuintelor, unul dintre ele fiind adaugat chiar de Maslow catre sfarsitul vietii sale: nevoia de
transcendenta.
Motivatie intrinseca si motivatie extrinseca
Motivatia intrinseca reprezinta dorinta de a derula o sarcina independent de stimuli
externi (doar pentru ca asa simte subiectul ca ii va fi mai bine). Motivatia extrinseca
reprezinta dorinta de a derula o sarcina pentru a castiga o recompensa (prestigiu, bani sau note
bune).
Teoria suprajustificarii arata ca o recompensa externa va duce la scaderea motivatiei
intrinseci atunci cand persoana leaga performanta sa de recompensa obtinuta.
Optimum motivational
Motivatia este procesul psihic care, atunci cand se afla in limite normale, conduce la
obtinerea performantei. Intensitatea optima a motivatiei care permite obtinerea unei
performante inalte se numeste optimum motivational. Relatia dintre i ntensitatea motivatiei
si nivelul performantei este dependenta de complexitatea sarcinii pe care subiectul o are de
indeplinit. Optimum -ul motivational apare in doua situatii, in sens pozitiv sau in sens negativ:
– cand dificultatea sau complexitatea sarcinii este perceputa si apreciata corect de catre
subiect;
– cand dificultatea sau complexitatea sarcinii este perceputa si apreciata incorect de catre
subiect – subapreciere sau supraapreciere = submotivare sau supramotivare.
Optimum motivational se obti ne prin:
– obisnuirea indivizilor de a percepe cat mai corect dificultatea sarcinii sau
– manipularea intensitatii motivatiei (crestere sau scadere).

62
3.2. Afectivitatea
Afectivitatea reprezintă o reflectare sub forma unei trairi subiective de un anumit
semn, de o anumita intensitate si de o anumita durata a raportului dintre dinamica
evenimentelor interne (stari de necesitate) si dinamica evenimentelor (situatiilor) externe.
Afectivitatea reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de tr ăiri afective.
Afectivitatea reflectă raportul de concordanță sau discordanță dintre dinamica stărilor interne
de necesitate și dinamica evenimentelor, a situațiilor obiective externe.
Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror
efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne generează
plăcere, mulțumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerințe generează stări de
neplăcere, nemulțumire, frustrare, tristețe. Astfe l, în cadrul proceselor afective pe primul plan
se situează valoarea și semnificația obiectului pentru subiect.
M. Zlate (2000) distinge următoarele trei categorii :
1. Procesele afective primare (tonul afectiv al proceselor cognitive, trăirile afective de
proveniență organică, afectele)
2. Procese afective complexe (emoțiile curente, emoțiile superioare, dispozițiile afective)
3. Procese afective superioare (sentimentele, pasiunile)

3.2.1. Proprietatile emotiilor
Referentialitatea este proprietatea oricarei emotii spe cifice de a ne orienta spre un
obiect, eveniment, persoana etc. si de a ne apropia (lega) sau de a ne indeparta de ele.
Polaritatea este proprietatea oricarei trairi emotionale de a se asocia cu semnul
valoric "+" sau " -", pozitiv sau negativ, placut -nepla cut, agreabil -dezagreabil, bucurie -tristete.
Intensitatea exprima incarcatura energetica pe care o activeaza si o incorporeaza in
sine trairea emotionala. Ea se intinde intre foarte slab si foarte puternic, exploziv, paroxistic.
Durata reprezinta intinderea in timp a trairii emotionale. Distingem o durata activa,
corespunzatoare actiunii stimulului afectogen si o durata pasiva (latenta) corespunzatoare
prelungirii trairii dupa incetarea stimulului (remanenta afectiva).
Convertibilitatea consta in i nversarea semnului trairii emotionale fata de acelasi
obiect: traire initial pozitiva se transforma in traire negativa sau invers.

63
Ambivalenta consta in existenta intr -o structura unitara a doua trairi de semn opus in
raport cu unul si ac elasi obiect sau persoana: atractie -respingere, dragoste -ura (exemplu, de o
asemenea structura este gelozia).

3.2.2. Rolul afectivității în structura personalității
Afectivitatea înțeleasă ca un subsistem al vieții psihice care în interrelație cu alte
subsisteme asigură integrarea și adaptarea în ambianță – oferă posibilitatea unei tratări
științifice ce se relevă în: caracterul integrativ -sistemic al afectivității; angajarea diferitelor
componente biologice, psihologice sociale în mod diferit, în sisteme de referință diferite,
individualizator; starea oscilantă ce situează trăirea afectivă la niveluri diferite cu efecte ce se
pot situa între polul pozitiv și cel negativ și conduc la adoptarea de comportamente cu o
dominantă de la primar biologică la puternic intelectualizată, socializată, de unde și caracterul
de trăire subiectivă care asigură funcționalitatea unui sistem deschis capabil să prelucreze
aspectele calitative ale informațiilor; exprimă concomitența, interacționist -dinami că a
afectivității cu alte structuri psihice și nepsihice explicând postura sincronă și diacronă de
efect și cauză în evoluția diferitelor trăiri psihice.

3.3. Comunicare și limbaj
Notiunea de comunicare exprima, pe de o parte, o relatie, iar pe de alta parte, un
proces. Relatia comunicationala este o legatura si o interactiune informationala intre doi
agenti: emitentul si receptorul sau destinatarul. Emitentul genereaza si transmite semnale prin
intermediul unor suporturi fizice (acustice, grafice, gestuale). Receptorul este agentul care
capteaza si prelucreaza semnalele transmise de emitent, modificandu -si starea in concordanta
cu continutul mesajului. Mesajul este continutul informational al semnalului.
Procesul de comunicare se refera la ansamblul operatiilo r de codare -recodare –
decodare care se aplica asupra alfabetului de baza (la nivelul emitentului) si alfabetului -cod)
(la nivelul destinatarului) si la succesiunea mesajelor care trebuie sa respecte anumite reguli
logico -gramaticale.
Comunicarea are un rol esential in societate, unii considerand -o ca „ element cheie” in
desfasurarea, intelegerea si explicare individului si a societatii. In acest sens se pot delimita
cateva „ratiuni” ale comunicarii la nivel individual:

64
 prin comunicare, indi vidul isi formeaza si isi dezvolta personalitatea, pentru ca ea asigura
transmiterea experientei sociale;
 comunicarea permite influentarea educativ -formativa a individului (in absenta ei acesta
ramanand la nivel biologic).
Funcțiile limbajului
 de comunicar e – prin care se realizează o transmitere a cunoștințelor, a ideilor de la o
persoană la alta.
 cognitivă – prin care se realizează îmbogățirea, clarificarea cunoștințelor și care permite
fixarea rezultatelor procesului de învățare.
 dialectică – permite formularea, rezolvarea conflictelor sau contradicțiile apărute.
 practică – cu ajutorul ei putând acționa asupra persoanelor din jur, permițând coordonarea
activității mai multor persoane o dată.
 afectivă – permite transmiterea stărilor afective, a emoțiilor proprii și altor persoane.
 ludică – constă în posibilitatea de a rezolva integrame, cuvinte încrucișate, a inventa jocuri
noi etc.
 cathartică – avem posibilitatea de a ne diminua o stare de tensiune, de a ne elibera, de a ne
descărca psihic.
 simb olic reprezentativă – permite înlocuirea unor obiecte, fenomene prin formule verbale
sau alte semne.
 expresivă – permite descrierea unor fenomene prin mimică, pantomimică, gesturi.
 persuasivă – ne permite transmiterea unor idei și stări emoționale la alte persoane.
 reglatorie – ne permite acționarea asupra comportamentului propriu și al altor persoane;

65
Forme ale comunicării
 comunicare verbală – prin cuvânt. Este specific umană, are formă orală sau scrisă, permite
transmiterea unor conținuturi extrem de complexe.
 comunicare paraverbală – prin însușiri vocale care însoțesc cuvântul ,cum ar
fi:caracteristicile vocii, intensitatea, ritmul, debitul vorbirii, intonația, etc.
 comunicarea nonverbală – prin semne legate direct de postură, mișcare, gesturi, mimica,
înfățișare.
Schema generală a comunicării, după Shannon și Weaver: aceasta relatie de
comunicare se realizeaza astfel: emitatorul (transmitatorul) lanseaza un mesaj, provenit de la o
sursa; mesajul va fi înscris într -un cod (limba j) sub forma unor semnale care, prin intermediul
unui canal, ajunge la receptor (destinatar); receptorul va realiza o actiune de decodare, de
descifrare a mesajului transmis.
Între mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este totdeauna foarte co ncret,
nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului; codul, dimpotriva, e
abstract, având un numar redus de semne.

3.4. Atenția
Atentia se defineste ca functie sau mecanism de orientare, focalizare si fixare a
constiintei asupra un ui obiect, sarcini, intrebari, probleme, etc. Atentia este un act de selectare
psihica activa prin care se realizeaza semnificatia, importanta si ierarhizarea unor evenimente,
obiecte si fenomene care ne influenteaza existenta (acordam atentie lucrurilor c are ne
intereseaza si o mentinem prin scopul urmarit). Atentia este procesul psihic de orientare
selectiva, de concentrare a energiei psihonervoase asupra unor obiecte, insusiri sau procese,
menite sa conduca la sporirea eficientei activitatii psihice, cu deosebire a proceselor
cognitive.
Cea mai importanta caracteristica a atentiei este selectivitatea. Daca un fapt, o idee, un
stimul verbal prezinta interes pentru o persoana, genereaza trairi afective, aceste stari
motivational -afective vor orienta si sustine atentia cu usurinta si pe perioade lungi de timp.
Orientarea atentiei spre anumiti stimuli este concomitenta cu inhibarea altor stimuli,
realizandu -se astfel un fenomen de filtraj senzorial si de organizare, de autoreglare a energiei
psihonervoase.

66
Principala formatiune implicata in realizarea atentiei este sistemul reticulat.
Formatiunea reticulata pregateste cortexul si caile senzoriale pentru a raspunde adecvat la un
stimul. Lezarea accidentala sau experimentala a acestei format iuni duce la coma profunda.
Invers, o serie de cercetari experimentale au aratat ca stimularea acestei zone duce la trezire in
cazul in care animalul (ex. pisica) sau subiectul uman ce participa la experiment se afla in
stare de somn. Stimularea formatiuni i reticulate atunci cand subiectul se afla in stare de veghe
duce la aparitia reflexului de orientare.
Asadar, contributia formatiunii reticulate la realizarea atentiei nu mai poate fi pusa la
indoiala. Aceasta formatiune se afla in stranse conexiuni cu co rtexul. Pe baza sistemului
reticulat activator ascendent, formatiunea reticulata activeaza cortexul, facandu -l disponibil
pentru receptionarea si procesarea semnalelor de la analizator.
Formatiunea reticulata din trunchiul cerebral genereaza o reactie toni ca, ce alerteaza
cortexul, in vreme ce proiectiile talamice ale sistemului reticulat genereaza o reactie fazica,
implicata in concentrarea si comutarea atentiei. La randul sau, cortexul, actionand descendent,
are o actiune excitatoare sau inhibitoare asupr a formatiunii reticulate.
Relatiile dintre formatiunea reticulata si cortex au fost modelate de Sokolov (1963),
pentru a explica reflexul de orientare. Reflexul de orientare este un conglomerat de modificari
neurofiziologice si comportamentale care apar ca nd organismul este confruntat cu un stimul
nou si semnificativ din punct de vedere motivational. El consta intr -o redirectionare a atentiei
asupra acestui stimul, a locatiei sale sau a canalului senzorial care l -a receptat.
Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea.
Ea este o functie prin care se moduleaza tonusul nervos, necesar pentru desfasurarea
celorlalte procese si structuri psihice. Prezenta ei asigura o buna receptare senzoriala si
perceptiva a stimulilo r, intelegerea mai profunda a ideilor, o memorare mai trainica si mai
fidela, selectarea si exersarea mai adecvata a priceperilor si deprinderilor, s.a.m.d.
Atentia nu trebuie inteleasa ca o dispunere statica a energiei psihonervoase, care se instaleaza
la un moment dat si ramane invariabila. Ea presupune dinamicitate, desfasurare in timp,
organizare si structurare de mecanisme neurofunctionale. Atentia implica doua stari
neurofunctionale: starea de veghe si starea de vigilenta.
Starea de veghe este opusa c elei de somn si se caracterizeaza prin faptul ca scoarta
cerebrala este activata difuz, iar omul realizeaza o contemplare generala sau asteptare pasiva.

67
Starea de vigilenta presupune explorarea generala a mediului, asteptare si cautare a ceva inca
nedefinit. Ea nu are o orientare anume, nu se opreste asupra a ceva, ci exploreaza orice.
Mecanismul atentiei indeplineste simultan doua roluri: de filtrare -selectare si de
activare focalizata. Baza fiziologica nemijlocita a atentiei o constituie reflexul de orientare,
care se produce la actiunea stimulilor noi, a variatiilor in ambianta. Acest reflex se realizeaza
in doua forme: forma generalizata si forma localizata.
Forma generalizata se caracterizeaza prin stoparea activitatii pe care o desfasuram in
momentul dat, activarea difuza puternica de la nivelul intregii scoarte cerebrale si intoarcerea
capului in directia stimulului. Forma localizata consta in diminuarea nivelului de activare in
restul teritoriului scoartei cerebrale, cu excepti a zonelor care sunt implicate in perceperea
stimulului sau in rezolvarea sarcinii date, in care activitatea se intensifica, favorizand
desfasurarea proceselor psihice specifice.
Starea de atentie a unui om se poate constata dupa expresia fetei, pozitia cor pului si
gesturi. Intr -un act de atentie, capul este putin ridicat si intins inainte, privirea este indreptata
in directia din care vine excitatia, gura este usor deschisa, corpul ia o pozitie imobila. Dupa
mecanismul si dezvoltarea sa, atentia prezinta ur matoarele forme: atentia involuntara, atentia
voluntara si atentia postvoluntara. Dupa directia principala de orientare, atentia se clasifica in
atentie externa si atentie interna.

FORMELE ATENTIEI

Clasificarea atentiei este foarte vasta si se poate fac e dupa numeraose criterii. Cea mai
uzuala clasificare este dupa natura reglajului. Astfel distingem atentia involuntara si atentia
voluntara.
• Atentia involuntara este declansata de stimuli interni si externi si consta in orientarea,
concentrarea neintentio nata, declansata spontan si fara efort voluntar. Atentia involuntara
poate fi atrasa de mediul exterior, ca urmare a organizarii particulare a campului perceptiv in
care apare un obiect detasat din ansamblu. Aceasta forma a atentiei o intalnim si la animal e.
Exista cateva calitati ale stimulilor care pot provoca, pot capta atentia involuntara:
intensitatea stimulilor, contrastul, noutatea, aparitia sau disparitia brusca, complexitatea,
proprietatea stimulilor de a se adapta interesului etc. Este in general de scurta durata
mentinandu -se atata vreme cat dureaza actiunea stimulilor care o provoaca.

68
• Atentia voluntara se caracterizeaza prin prezenta intentiei de a fi atent si a efortului voluntar
de a-l mentine. Aceasta forma de atentie depinde in mare masura de individ si de motivatiile
sale.
Fiind autoreglata in mod constient atentia voluntara este superioara atat prin
mecanismele verbale de producere, cat si prin implicatiile ei pentru activitatea omului.
Autoreglajul voluntar se realizeaza p rin orientarea intentionata spre obiectul atentiei,
selectivitate in functie de scop si cresterea efortului psihic. Atentia voluntara este esentiala
pentru desfasurarea

activitatii, dar datorita consumului energetic sporit, a interventiei oboselii se poate mentine pe
o perioada relativ scurta de timp.
Mobilizarea si concentrarea atentiei voluntare se poate mentine cu ajutorul
cuvantului care mareste valoarea semnalizarii unor stimuli; cuvantul orienteaza atentia.
Aceste doua forme ale atentiei sunt c onectate intre ele, existand grade de trecere a uneia in
cealalta. De exemplu invatarea incepe cu atentia voluntara, apoi apare interesul, placerea de a
invata, atentia treptat devenind involuntara.
• Atentia habituala sau postvoluntara este o forma superioa ra de manifestare a atentiei, fiind o
atentie specializata, bazata pe obisnuinte si se formeaza prin educatie.
Psihologul francez Theodule Ribot deosebeste doua tipuri de atentie, cu totul distincte
una de alta, dar care in general corespund celor doua for me ale atentiei mai sus amintite
(atentia involuntara si cea voluntara). Acestea sunt: atentia spontana (naturala) si atentia
voluntara (artificiala). Cea dintai forma, neglijata de majoritatea psihologilor, este forma
naturala, primitiva, veritabila a ate ntiei. Cea de -a doua este un rezultat al educatiei, al
antrenamentului.
Th. Ribot sustine ca atentia spontana este singura care exista atat timp cat educatia nu
intra in actiune. Atentia este un dar al naturii, repartizata inegal de la un individ la altul.
Puternica sau slaba, are drept cauza starile afective.
Omul nu da atentie in mod spontan, decat lucrurilor care il intereseaza, il ating, ii
produc o stare placuta, neplacuta ori mixta. Natura atentiei spontane la o persoana releva
caracterul acesteia sau cel putin tendintele sale fundamentale. Ne arata daca avem de-a face
cu un spirit frivol, banal, marginit, deschis, profund. Ribot da exemplul unei portarese care

69
in mod spontan da atentie barfelor; pictorul este atras de un frumos rasarit de soare;
geologului ii atrag atentia niste roci, in care omul obisnuit nu vede decat niste pietre.
Atentia voluntara sau artificiala in opinia lui Th. Ribot este un produs al trebui ntei,
aparut odata cu progresul civilizatiei, artei, al educatiei, al antrenamentului. Isi gaseste
conditiile de existenta in atentia spontana. Atentia voluntara s-a nascut sub presiunea
trebuintei si odata cu progresul inteligentei. Ea este un aparat de p erfectionare si un produs al
civilizatiei.
Subliniind faptul ca atentia voluntara este rezultatul educatiei, Ribot propune ca mijloc
de formare trei directii: prima, in care educatorul, profesor si parinte, se bazeaza pe
sentimente (teama sau tandrete si s impatie, curiozitate, interes si atractie fata de recompensa);
cea de -a doua se refera la ambitie, interes practic si datorie, iar cea de-a treia se refera la
faptul ca atentia se dezvolta si se intretine prin deprinderi si exercitiu impus.
Dupa locul obi ectului aflat in centrul atentiei, atentia poate fi externa si interioara.
Vorbim de atentie externa atunci cand obiectul atentiei este exterior subiectului si de atentia
interioara in cazul in care obiectul atentiei se afla in planul constiintei, al vieti i psihice.

Caracteristicile atentiei

In pofida variatelor sale forme de manifestare, atentia pune in evidenta cateva trasaturi
comune: volumul, concentrarea, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea.

• Volumul atentiei: cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan in planul reflectarii
constiente este limitat. Volumul mediu este de 5-7 elemente.
• Concentrarea (intensitatea) atentiei: mobilizarea intereselor si eforturilor intr -o anumita
directie in functie de semnificatiile stimulilor, paralel cu inhibarea actiunii unor factori
perturbatori. Gradul de concentrare este dependent de multi factori dintre care amintim:
interesul subiectului pentru acea activitate si rezistenta lui la factorii perturbatori. S e poate
masura prin rezistenta la factori perturbatori, in special la zgomot.

70
• Stabilitatea atentiei: mentinerea un timp mai lung a orientarii si concentrarii psihonervoase
asupra aceluiasi fapt sau aceleiasi activitati. Este influentata de proprietatile stimulului, de
complexitatea si natura activitatii si nu in ultimul rand de motivatia subiectului. Un obiect cu
structura simpla si nemiscat ne retine atentia foarte putin timp.
• Distributivitatea atentiei: vizeaza amplitudinea unghiului de cuprindere simultana in planul
constiintei clare a unei diversitati de fapte, procese, manifestari. Altfel spus, capacitatea de a
sesiza simultan intelesul mai multor surse de informatii. S-a constatat faptul ca distributia e
totusi posibila cand miscarile sunt puternic automatizate si informatiile foarte familiare. De
exemplu pilotul de avion care este atent la o multime de lucruri in acelasi timp (urmareste
linia orizontului, cadranele, asculta informatia din casti etc.)
• Mobilitatea sau flexibilitatea atentiei: capaciatea subiectului de a deplasa atentia de la un
obiect la altul in intervale cat mai scurte de timp. Pragul minim de deplasare este de o sesime
de secunda.

Functiile atentiei
Functi a specifica a atentiei este cea de orientare, selectare si concentrare selectiva a
energiei psihonervoase in vederea facilitarii proceselor de cunoastere. Functia adaptativ
reglatorie a atentiei este cea de adaptare, reglare, sustinere energetica. In baza acestei functii,
atentia realizeaza o adaptare eficienta prin semnalarea evenimentelor, situatiilor, care se afla
in zona campului de constiinta.

Structurile operatorii ale atentiei
Atentia are la baza mecanismele neurofiziologice ale starii de veghe si a le vigilentei,
dar in calitate de mecanism psihic reglator dezvolta o serie de strategii, de deprinderi (atentia
postvoluntara). In formele ei superioare, atentia se invata, se perfectioneaza, se organizeaza si
devine eficienta, implicand mai ales rolul vo intei si al gandirii.

3.5. Voința
Voința este procesul psihic care se manifesta prin actiuni constiente indreptate spre
realizarea unor scopuri stabilite. Ea presupune efort si infrangerea greutatilor pentru realizarea
scopului propus.

71
Vointa sta la baza oricarui act exterior constient din punct de vedere penal, in lipsa
vointei infractorul nu raspunde penal.
Actul voluntar este actul care se constituie în prezentul istoriei si care face sinteza dinamica a
arheologiei organismului si a c apacitatilor sale reflexive (el este deci complex si de aceea
singular si personal) pentru a actiona într -o realitate actual rationala sl pentru a pune
initiativele dincolo de ratiunea însasi".

Structura actului voluntar
 actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop : la baza actiunii
voluntare sta intotdeauna o stare de necesitate care se condenseaza in forma motivului.
 analiza si lupta motivelor, compararea si evaluarea alternativelor prezente la
momentu l dat in campul constiintei : nu de putine ori la nivelul constiintei se activeaza mai
multe motive care orienteaza subiectul spre stabilirea scopurilor diferite. Dar, dupa cum se
stie, nu pot fi realizate doua activitati in acelasi timp.
 deliberarea sau lu area hotararii : acesta etapa este concretizata in alegerea unui singur
motiv care va determina stabilirea scopului care va fi atins printr -o activitate adecvata.
Hotararea, rezultat al deliberarii si deciziei, este un moment esential in dinamica actului
voluntar, ea marcand o noua reorganizare functionala in sistemul personalitatii.
 executarea hotararii : prin aceasta etapa, a executiei, se transforma hotarirea in act, in
actiune constructiva. Actiunea se poate desfasura in plan intern -actiune mintala -atunci cand
scopul il constituie rezolvarea unei probleme sau efectuarea unui proces de invatare, sau in
plan extern -atunci cand realizarea scopului implica operarea asupra unor obiecte sau situatii
din afara noastra.
 evaluarea rezultatelor (feed -back -ul): evaluarea rezultatelor se poate face atat
secvential, cat si global. Evaluarea secventiala se realizeaza dupa executarea fiecarei secvente
dintr -o activitate data. Evaluarea globala se realizeaza la finalizarea actiunii prin care ne-am
propus atingerea unui scop.

Calitățile voinței
 voința ca modalitate superioara de organizare functionala a personalitatii umane, se
impune prin cateva calitati si anume:

72
 forța exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza si concentra energia
neuropsihica si musculara in vederea asigurarii rezistentei la presiunea pulsiunilor interne si a
stimulilor din afara.
 perseverența consta in mentinerea efortului voluntar la nivel optim atat timp cat este
necesar pentru atingerea scopului, in pofida diferitelor piedici ce pot aparea in calea tingerii
unui obiectiv.
 consecvența se exprima in stabilitatea scopului si a liniei de conduita, in concordanta
dintre convingeri si a ctiune, dintre vorba si fapta.
 fermitatea indica stabilitatea operational -instrumentala a deciziilor si hotararilor luate in
diferite situatii, in pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina sa revenim
asupra lor, spre a le modific a sau anula.
 independența exprima capacitatea unei persoane de a -si organiza si duce viata pe cont
propriu, pe baza hotararilor si scopurilor formulate in mod independent.
Principalele defecte ale voinței sunt:
a) Defecte derivate din excesul de inhibitie se manifesta prin controlarea excesiva a fiecarui
detaliu al actiunii si avem:
 suprainhibatul , fie nu ia hotarari, fie nu ajunge la o concluzie.
 îndaratnicul are un comportament rigid, lipsit de suplete, aparent plin de forta interioara,
dar in realitate cara cterizat printr -o slabiciune, deoarece individul este prea dependent de sine.
 încapatanatul ignora utilizarea logicii.
 timoratul asteapta ca evenimentele sa decida pentru el.
 scrupulosul are temeri de ordin moral si se lasa in voia celor cu o vointa putern ica.
 capriciosul paraseste subit convingerile proprii si se le adopta pe cele adverse.
b) Defecte derivate din deficitul de inhibitie – se intalnesc la persoanele care iau decizii rapide,
extrem de instabile, desfasoara actiuni imprevizibile, se angajeaza in activitate dupa o prima
impresie evaluand insuficient consecintele actiunilor intreprinse:
 versatilul , este lipsit de fermitate, nestatornic, are un compotament fluctuant.
 sugestibilul , nu reuseste sa se degajeze de influenta exercitata de cei din jur asupra lui.
c) Defecte derivate din excesul de impulsiuni – se intalnesc la persoanele pe care un elan
irezistibil le imping spre actiune:
 reactivul , se comporta ca un automat luand decizii reflexe.

73
 explozivul , dupa o oarecare inhibitie react ioneaza exploziv.
 emotivul , deciziile sale se supun intotdeuna emotiilor de moment.

3.6. Învățarea
În psihologie, termenul de invatare are un inteles mai larg decat in vorbirea obisnuita.
Dupa A.N. Leontiev, invatarea este „procesul dobandirii de catre fiinta vie a experientei
individuale de comportare". Deci tot ce nu este innascut este invatat.
I.P. Pavlov a fost fiziolog, dar cercetarile sale asupra digestiei l -au dus la surprinderea unor
importante fenomene psihice. El explica activitatea nervoasa superioara prin dinamica a doua
procese: excitatia (procesul declansarii sau intensificarii unei activitati) si inhibitia (care duce
la oprirea ori diminuarea unei activitati).

3.7. Personalitatea umană
Pavlov descrie doua activitati nervoase fundamentale: a) reflexele neconditionate
(innascute) ce constau in legaturi constante intre anumiti agenti ai mediului, receptionati de
organele senzoriale, si anumite activitati ale organismului. Reflexe neconditionate sunt:
clipitul la producerea unei lumini puternice, retragerea mainii cand atingi o plita incalzita,
salivarea cand punem in gura pesmet uscat s.a.
b) reflexele conditionate sunt legaturi temporare între nenumarati agenti ai mediului,
receptionati de organele noastre senzoriale si anumite activitati ale organismului. Acestea se
formeaza in conditii bine precizate si din acest motiv sunt numite „conditionate". Dupa cum
ele pot si disparea, ceea ce justifica apelativul de legaturi temporare.
Personalitatea este organizarea dinamica în cadrul individului a a celor sisteme psihofizice
care determina gândirea si comportamentul sau caracteristic.”
În opinia lui Freud, personalitatea este compusa din trei elemente: id-ul (sinele),
supraeul (superego) si eul (ego). Id-ul constituie impusurile noastre biologice, uni versale
care cer satisfacere imediata. Supraeul este constiinta, id -ul reprezentat în personalitate. Eul
este partea persoanei care este în contact cu realitatea.

74
3.8. Laturile personalității
3.8.1 Temperamentul: constituie latura dinamico -energetică a personalității. Dinamica,
deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida,este
conduita individului. Energetica, ptr ca ne arata care este cantitatea de energie de care dispune
un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta. Indicatorii temperamentului pot fi:
ritmul si viteza desfasurarii trairilor si starilor psihice; vivacitatea sau intensitatea vietii
psihice; durabilitatea, extensia in timp a manifestarilor psihocomportamentale; intrarea,
persistenta si “iesirea' din actiune;impresionalitatea si impulsivitatea; tempoul (frecventa pe
unitatea de timp a trairilor psihice); egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice;
capacitatea de adaptare la situatii noi; modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.
Tipurile clasice de temperament presupun mai multe caracteristici:
a) Colericii sunt agitati, impulsivi, nestapaniti, iritabili, incapatanati, agresivi, cu tendinte de
dominare si opozitie, inegali in actiuni.
b) Sangvinicul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, deschis, impresionabil,
sensibil, energic si mobil, bine dispus, rezistent si stapanit, rapid in miscari si in
vorbire.Invata usor, insa tot atat de usor intervine si procesul uitarii. Se plictiseste re pede si
are tendinta spre superficialitate.
c) Flegmaticul se caracterizeaza prin predominarea inhibitiei, el fiind echilibrat, calm, linistit,
calculat, stabil in actiuni, ordonat, rabdator, meticulos, perseverent, insa lipsit de initiativa si
entuziasm.
d) Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat, trist, timid, anxios,
nehotarat, retras, nesigur, cu sentimentul inferioritatii, neincrezator in fortele proprii si visator:
nu rezista la stari tensionale, dar este serios, constiincios, exigent cu el insusi, supus,
sarguincios.
3.8.2. Caracterul: reprezinta configuratia sau structura psihica individuala , relativ stabila si
definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu
realitatea, facilitandu -i stabilire a relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau
individual.
Caracterul poate fi definit in termeni de atitudini si trasaturi , deci ca ansamblu
inchegat de atitudini si trasaturi care determina o modalitate relativ stabila, constanta de
orientare si raportare a subiectului la cei din jur, la sine insusi,la activitatea desfasurata, la
insasi societate, ca realitate socio -umana globala.

75
În structura caracterului se pot distinge trei grupe fundamentale de atitudini:
atitudine a fata de sine insusi; atitudinea fata de ceilalti; si atitudinea fata de munca.
Trasaturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor si care intra in
structura caracterului pot fi considerate, intr -o anumita masura, expresia atitudinilor pe care
persoana le are fata de ea insasi.
Atitudinile si trasaturile sunt elemente structurale fundamentale ale caracterului.
Atitudinile se exprima cel mai adeseori in comportament, prin intermediul trasaturilor
caracteriale.
Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:sunt esentiale,
definitorii pentru om; sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a
individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului; sun t coerente cu toate
celelalte; sunt asociate cu o valoare morala.
Caracterul indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si indeosebi
in plan comportamental: functia relationala; functia orientativ -adaptativa; functia de mediere
si filtra re; functia reglatoare.
3.8.3. Aptitudini
Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale ,
structurale intr -un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati. Nu
orice însușire psihică este o aptitudine, ci num ai cea care diferentiază pe oameni în privința
posibiltății de a atinge performanțe superioare în diverse activități.
Unele insusiri, cum ar fi cea de a merge, de a manca nu pot fi considerate ca fiind
aptitudini pentru ca nu-i diferentiaza pe oameni in ce ea ce priveste obtinerea succesului in
anumite activitati, dimpotriva ele sunt comune asemanatoare.
Pentru ca o însușire psihică sa fie aptitudine trebuie satisfaca o serie de cerinte: sa fie
individuala, diferentiatoare pe planul randamentului activitatii ; sa asigure efectiv finalitatea
activitatii; sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior activitatii; sa dispuna de
un mare grad de operationalitate si eficienta .
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul . El se
deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin
imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

76
3.8.4. EUL SI PERSONALITATEA

Nivelul de integrare pe verticala continua la un nivel si mai inalt, supraordonat, unde
se produce cu adevarat efectul de emergenta psihologica globala, care face ca toate
componentele si subsistemele particulare sa se articuleze si sa se subordoneze fidelitatii de
ansamblu a sistemului – nivelul Eului, chintesenta intregului proces de devenire si integrare a
personalitatii. Eul este ceea ce individualizeaza, diferentiaza, da consistenta ontologica si
delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere personalitatii, i n raport cu mediul.
Trasaturi definitorii: reflexivitatea (eu sunt eu, nu sunt tu), adresabilitatea (eu ma
raportez la cei din jur, la lume ca Eu), transpozabilitatea (eu ma compar cu altii si ma transpun
in situatia lor), teleonomia (orientarea finalista, spre scopuri).
Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr -o corelare dinamica si
complexa, dialectic -contradictorie a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine,
in tot cursul ontogenezei. Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului (3 ani)
din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect.
Din punct de vedere structural, Eul include:
– Eul corporal (imaginea valorizanta a mediului intern al organismului).
– Eul psihologic (imaginea despre propria or ganizare psihica interna, trairile afective traite
de aceasta, motivatia).
– Eul social (imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale
interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de status, sentimentele sociale, v ointa de
interactiune si integrare sociala).
Locul si rolul Eului in structura personalitatii
Se pot contura trei modalitati distincte de definire a Eului; prin sublinierea locului si
rolului lui in structura personalitatii; prin stabilirea proprietatilor lui; prin referiri la
componenta si structura lui psihica.
Eul este fapt de constiinta, de constiinta reflexiva, deci insotit de gandire. In cadrul
Eului este vorba despre constiinta de sine; esentialul pentru individ este intentionalitatea sa,
orientarea spre realizarea scopurilor, tendinta fiind de a se conserva constiinta si gandirea in
structura psihica a Eului.
Eul este conceput ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei, dispunand de
o puternica baza afectiv -motivationala, avand 4 caracteristici:

77
– Eul este o structura de cunoastere;
– continutul acestei structuri variaza de la o persoana la alta;
– Eul este un focar al perspectivei afective;
– Eul dispune de fatete difuze (publice, personale si colective), fiecare contribuind la
perspectiva afectiva a Eului.
Eul este o structura activa, interpretativa, permanent implicata in reglarea
comportamentului; este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la
reflexie si se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectiv -motivational. Astfel,
individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul.
Eul si constiinta
Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de constiinta, intre ele
existand un adevarat abis, psihologii, psihiatrii, psihanalistii, dimpotriva, manifesta tendinta
de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Mult mai in acord cu realitatea ar fi sa
consideram Eul si constiinta ca fiind distincte, totusi complementare, existand concomitent
de-a lungul intregii vieti constiente a individului.
Eul este o constructie treptata, realizata in timp ,bazata pe integrari succesive ale
starilor anterioare in cele superioare care devin premise sau conditii pentru acestea din urma.
Prin integrarea succesiva in sine a experientelor trecute, Eul isi sporeste nu doar “puterile”sale
de influentare si dirijare a constiintei, ci isi creeaza pro priul sau sistem de informatii si de
valori.
Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei;
constiinta conduce la aparitia Eului, reprezentand una dintre premisele sale fundamentale, Eul
este creator de o noua constii nta.
Eul si persoana/personalitatea
Separarea Eului de persoana/personalitate isi are originea in incercarea diversilor
psihologi de a raspunde la intrebarea “Eul este anterior sau posterior personalitatii?” – Eul
este ultima achizitie a vietii psihice, e l se afla la sfarsitul si nu la inceputul vietii psihice (P.
Janet, J. Piaget, H. Wallon). Eul premerge personalitatii, Eul este samburele catalizator al
personalitatii, fermentul si nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu cosntitutiva
(Radulescu Motru).
Relatia dintre Eu si persoana/personalitate este asemanatoare celei dintre Eu si
constiinta. Fara a fi identice, Eul si persoana/personalitatea nu sunt nici despartite, ci intr -o

78
continua actiune si interdependenta. Eul este nucl eul personalitatii, doar un fapt de constiinta
individuala, pe cand personalitatea se extinde in mediu, isi trage si isi interiorizeaza
numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Eul si personalitatea sunt
cosubstantiale, se formeaza s i evolueaza concomitent. Nu ne nastem nici cu Eu, nici cu
personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni personalitati. Nu este deloc intamplator ca
omul va deveni personalitate atunci cand ajunge la constiinta de sine, deci cand se formeaza
ca Eu, si nici faptul ca degradarea Eului duce indevitabil si invariabil la degradarea
personalitatii.
Eul si tipurile de Euri si de personalitate
Eurile sunt clasificate si diferentiate intre ele dupa:
a) caracteristicile si proprietatile lor: consistente si inconsistente, slabe si puternice
b) locul si rolul lor in planul vietii personale si sociale a individului: Eul profund,
fundamental care exprima intimitatea psihica a individului si Eul social, superficial, cu rol de
implicare si raportare a individului in viata sociala, individual (egoist, temporal) si spiritual
(Eul valoare), Eul intim, Eul social, Eul public
c) structura lui psihologica interna (sistemul de imagini presupus: Eul subiectiv – imaginea de
sine a individului, Eul reflectat – imaginea de sine reflectat a in altii in functie de parerile lor,
Eul autentic, Eul ideal, Eul actual, Eul imaginar, Eul aspiratie sau dorinta, Eul real
d) interpretarea lor in termeni de “parte” sau “intreg”, “element” sau “totalitate”: Eul total si
Eul elementar, Eul vigil, treaz si Eul oniric, Eul totalitar (caracterizat prin egocentricitatea,
benefectanta, conservatorismul cognitiv)
e) criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai inainte: Eul natural
– Eul natural al individului (Eul material, Eul spiritual, Eul social)
Asa cum intr -unul si acelasi individ nu exista mai multe personalitati, ci una si aceeasi
personalitate ce contine insa “fatete” diferite, tot asa intr -una si aceeasi personalitate nu exista
mai multe Euri, ci doar unul singur, care dispune, la ran dul lui, de “fatete” distincte. Mai mult
decat atat, intre structura personalitatii si structura Eului exista o simetrie perfecta. Asa incat,
“fatetelor” personalitatii se pot asocia 6 “fatete” ale Eului:
1. Eul real (cum este)
2. Eul autoperceput (cum crede ca este)
3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie)
4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalti)

79
5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii)
6. Eul actualizat (cum se manifesta).

80
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

Cosmovici, A. (1996). Psihologie Generală . Iași: Polirom.
Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei . Compediu. București: Editura Fundației România
de Mîine.
Radu – Tomșa, Ion (2008), Fundamentele psihologiei , Editura Argument, București;
Radu, I. (1991). Introducere în psihologia contempora nă. Cluj Napoca: Ed. Sincron.
Radu, I., Iluț, P. și Matei, L. (1994). Psihologie socială . Cluj – Napoca: Editura Exe.
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei . București: Editura Prohumanitate, partea a IV -a,
a V-a, a VI-a.