Coperta: D. Ionescu [613434]

Coperta: D. Ionescu
Culegerea: Aurel M. Cazacu
Tehnoredactarea: Ofelia Coșman
Redactarea: Gavril Matei-Albastru
Toate drepturile rezervate autorului și editurii

AUREL M. CAZACU
TEORIA
\J
ARGUMENTARII
România Press
București, 2007 BIBLIOTBCA
tJNIVKRf
TIMIȘ
111111111111111111111111111
02301

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CAZACU,AUREL
Teoria argumentării / Aurel M. Cazacu. -București;
România Press, 2007.
Bibliogr.
ISBN 978-973-8236-83-7
164.031

CUPRINS
Prefață …………………… ……………………. .
1. Repere clasice și contemporane în determinarea argumentării … .. .
II. Revigorarea teoriei argumentării la mijlocul secolului XX …… .
2.1. Neoretorica la Cha"im Perelman și Lucie Olbrecht-Tyteca … .
2.2. Modelul argumentativ la Stephen Toulmin …………… .
III. Direcții contemporane de integrare și analiză a discursului
argumentativ ………………………………….. . .
3.1. Logica informală (J. Anthony Blair, John Woods,
Douglas Walton) ……………………………… .
3.2. Logica discursivă (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) …. .
3.3. Problematologie (Michel Meyer) ………. ……….. . .
3.4. Pragmatica dialectică (Frans H. van Eemeren,
Rob Grootendorst) …… ……….. …………….. .
3.5. Practica lingvistică (Oswald Ducrot,
Jean-Claude Anscombre) ……………………….. .
IV. Specificitatea discursului argumentativ ………….. ……. .
4.1. Raționament și argumentare ……… …………….. .
4.2. Argumentare și demonstrație …………………….. .
4.3. Explicația ………………………….. ……… .
4.3.1. Aspecte teoretice și metodologice ……. ……. … .
4.3.2. Tipuri și modele de explicație ………………… .
4.3.3. Putem accepta "cea mai bună explicație"? ……….. .
4.3.4. Explicație și argumentare ……… …………… .
4.4. Argumentare și retorică ………………………… .
V. Argument și nonargument. Indicatori argumentativi ……….. .
5.1. Textul argumentativ, nonargumentativ sau mixt ……….. .
5.2. Indicatorii argumentati vi ……………….. ……. .. .
.vI. Modalități de reprezentare a argumentărilor ……… …….. .
6.1. Reprezentarea analitică și substanțială la Stephen Toulmin .. .
6.2. Diagramele Beardsley-Thomas …………………… .
VII. Tipuri de argumentare ……………………………. .
VIII. Tehnici de argumentare …………………. ………. .
-5-

IX. Examinarea critică a argumentărilor .. ……… …….. ….. 81
X. Convingere, persuasiune și manipulare În practica discursivă .. … 85
10.1. Convingerea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
10.2. Persuasiunea ……………………………….. 86
10.3. Manipularea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
XI. Sofismul în practica argumentati vă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
11.1. Varietatea erorilor de argumentare ………………… 89
11.2. Cele mai frecvente sofisme întâlnite În practica
discursivă …. …. ………… ……… …………. 90
11.2.1. Erori referitoare la ambiguitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
11.2.2. Argumentum ad hominem . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
11.2.3. Argumentum ad verecundiam . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
1 1.2.4. Argumentul complicității la vinovăție ……….. … 95
11.2.5. Argumentum ad ignorantiam …… ……… …… 95
11.2.6. 19noratio elenchi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
11.2.7. Non sequitur .. …………………. ….. ….. 96
11.2.8. Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare . . . . . . . . . . . . . . . . 97
11.2.9. Post hoc ergo propter hoc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 7
11.2.10. Generalizarea pripită. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
11.2.11. Argumentul pantei alunecoase ………………. 99
11.2.12. Eroarea analogiilor slabe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
11.2.13. Argumentul bazat pe aparență sau statistică . . . . . . . . . 100
11.2.14. Argumentul "sau -sau" ………………….. 100
XII. D.ebate în format Karl Popper . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 103
12.1. Formate de dezbateri ………………………….. 103
12.2. Concepte fundamentale ……… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
12.3. Condiții specifice ………. …… , . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
12.4. Modul formal de derulare a dezbaterii ……………… IlS
Bibliografie selectivă … . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
Contents
Abstract
Table de matieres
RiSII/lle
-6-129
131
133
135

v
PREFAȚA
( .�i
În lucrarea Teoria argumentării, autorul unnărește să optimizeze
capacitatea de cunoaștere, comunica re și acțiune (discurs, dialog. dez­
batere, dispută, negociere), prin reabilitarea argumentării și argumen­
tativității, acut resimțită de profesioniștii oricărui domeniu (publiciști,
politicien i, analiști, manageri, medici, lingviști, profesori, cercetători.
experți etc.)
Nu este întâmplător faptul că marea majoritate a facultăților din E uropa
Occidentală și din Statele Unite ale Americii au inclus în programele lor
teoria argumentării, sau că perfecționarea profesională prin departamentul
masterat sau prin sistemul educării permanente nu neglijează modulul
argumentare. Fenomene extrem de importapte din viața oricărei societăți
sau colectivități umane -precum dezbaterea politică (parlamentară sau
electorală), discursul mediatic, științific, educativ sau negocierea -nu
pot fi concepute în afara cadrului metodolo gie și al tehnicilor furnizate
de teoria argumentării.
Numai teoria argumentării este susceptibilă să conceptualizeze
diferite tipuri de argumentare și înlănțuirea lor într-un discurs captivant,
convingător, persuasiv; numai teoria argumentării are virtuți accentuat
educative orientate spre ameliorarea deprinderi lor greșite de gândire.
Corolarul acestor conceptualizări este formarea priceperii de a formula
ideile, de a le oferi justificări. de a le comunica altora. de a le evalua critic
competența. de a le utiliza cu acuratețe și eficiență în variatele contexte
de cunoaștere, comuni care și în luarea deciziilor.
Prin intermediul acestei lucrări oferim legitimare cunoașterii și
comunicării performative.
Autorul

1. REPERE CLASICE SI CONTEJ\lPORA�L
ÎN DETERMINAREA ARGUMENTĂRII
Ce este argumentarea? Dicționarele explicative mai vechi sau mai noi
identifică argumentarea cu acțiunea de "a purta o discuție" (cu cineva
despre ceva) sau cu acțiunea de "a dezbate" sau "a discuta în contra­
dictoriu" ("a disputa"). Așadar, la modul cel mai general, actul de
argumentare implică următoarele sensuri majore:
a) totalitatea mijloacelor pe care le folosim în fundamentarea
diverselor opinii, cu scopul de a le împărtăși și altora;
b) manierade rezolvare constructivă a diverselor conflicte de opinii;
c) mijloacele specifice folosite în diferite domenii de activitate de către
indivizi și grupuri umane pentru a ajunge să acceadă la cunoaștere.
O investiga re, chiar succintă, asupra argumentării relevă importanța
unor conexiuni cu alte domenii:
-relația cu teoria comunică rii, deoarece orice argumentare este un
instrument și un act de comunicare;
-relația cu retorica (teoria elocinței), evocată magistral de Platon în
dialogurile Euthydemos, Phaidros, Sofistul, Republica ș.a., deoarece
argumentarea intervine și în oratorie, în construirea și producerea unor
discursuri cu intenție persuasivă.
-relația cu psihologia, deoarece orice argumentare este și un fapt de
intervenție individuală sau socială;
-relația cu teoria acțiunii eficiente (praxiologia), deoarece orice argu­
mentare urmărește și convinge rea interlocutorului (sau auditoriului);
-relația cu logica întrebării (erotetica), deoarece orice argumentare
se prezintă, explicit sau implicit, ca un schimb de întrebări și răspunsuri
în marginea unei teze care trebuie dovedită;
-9-

-relația cu etica, deoarece orice argumentare poate produce efecte
asupra individului sau grupului, iar aceste efecte pot sta sub semnul binelui
sau al răului.
Însă, sub aspect structural, cea mai semnificativă relație este cu logica,
întrucât argumentarea, ca "practică logică" sau "logică în acțiune", este
un demers aphcativ integrat imperativelor raționalității.
Ce investighează logica? Raționame ntul în sine (inferența în termino­
logia modernă), ca expresie a raționalității pure.
Ce investighe ază argumentarea? Tot raționamentul, însă aflat în
condiții concrete de funcționare și corectitudine:
-nivel corect sau incorect de utilizare a raționame ntului sub aspect
logic;
-valoarea lui în raport cu teza ce trebuie argumentată;
-auditoriul pentru care se argumentează;
-finalitatea urmărită prin ar gumentare;
-gradul de eficiență în justificarea unei propoziții ș.a.
Istoria logicii consemnează și similitudini de sens pentru termenul de
"raționament ", atât pentru investigația logică, cât și pentru cel de argu­
mentare, fapt datorat tipului de definiție (fie mai îngust sau tehnic fie mai
larg) dat logicii de către autorii semnificativi, sau modului cum aceștia
înțelegeau menirea și interesul logicii pentru educație.
Reamintim că în epoca modernă, până către sfârșitul secolului al
XIX-lea, a dominat o viziune mentalistă despre logică, amestecul pro­
blematicii propriu-zis logice cu cele ale psihologiei (logica ar avea meni­
rea de a studia ,,formele gândirii" considerate independe nt de obiectele
sau conținuturile la care se aplică) și, ca derivat al acestei viziuni, ames­
tecul cu problematica specifică epistemologiei și metodologiei. De aici
și lărgirea nepermisă a statutului logicii, de a formula reguli pentru buna
întrebuințare a minții, deci cu efecte pedagogice benefice pentru gândire.
În logica contemp orană însă, prin "raționament" se înțelege o
mulțime de propoziții în cadrul căreia una dintre ele este desemnată drept
concluzie, iar toate celelalte drept premise. Sub aspectul validității formale
a raționamentului accentul cade pe decurgerea necesară, care se traduce
prin imposibilitatea ca propoziția desemnată drept concluzie să fie falsă
când toate premisele sunt adevărate.
– 10-

Mai mult, în sens restrâns (tehnic), logica formală contemporană nici
nu are ca obiect de studiu raționamentul, ci relația de consecință logică,
adică o propoziție ce decurge necesar dintr-o mulțime dată de alte
propoziții.
În argumentările reale, premisele unui raționament trebuie să fie
acceptabile, iar în sprijinirea unei concluzii se pot invoca și alte propo­
ziții atunci când ea nu decurge în mod necesar (În sensul logicii formale).
Decurgerea în sens logic-foljffial nu este o condiție nici suficientă și
nici necesară pentru folosirea unor propoziții ca argumente în sprijinul
altora. În argumentare legăturile logice dintre propoziții trebuie să fie
simple și evidente, astfel încât recunoașterea lor să nu presupună apelul
la cunoștințe speciale de logică.
O primă concluzie poate fi degajată: problematica teoriei argumentării
este diferită de cea a logicii în sens restrâns (a logicii formale sau deduc­
tive), iar pentru practica argumentării -orientată spre ameliorarea
deprinderi lor greșite de gândire (priceperea de a formula ideile, de a le
oferi justificări, de le comunica altora, de a le evalua și critica ș.a.),
acuratețe și eficiență În procesele de cunoaștere și în luarea deciziilor –
relevanța logicii formale este doar indirectă sau în plan secund.
În argumentare, ca practică a raționamentului, se apelează la exemple
reale, luate din practica gândirii istorice, juridice, politice, filosofice, jurna­
listice, din viața cotidiană, publică sau privată.
Despre conexiunile dintre argumentare și elocinț ă (retorica), dialogu­
rile lui Platon reprezintă un reper esențial, deoarece ambele -spre
deosebire de logică și dincolo de o serie de diferențe notabile -urmăresc
să eficientizeze comunicarea ideilor și să influențeze comportame ntul,
atitudinile și credințele auditoriului.
Printre precursorii antici ai teoriei argumentării nu poate fi uitat stră­
lucitul elev al lui Platon, Aristotel, creatorul logicii.
Dintre cele șase tratate reunite sub titlul de Organon, doar două –
Analiticele prime și Despre interpretare -corespund cu ceea ce se înțe­
lege astăzi prin logică în sens restrâns (logica formală sau deductivă).
Alte două tratate -Topica și Respingerile sofistice -se ocupă de
raționamentele "probabile" (sau "dialectice"), iar împreună cu tratatul de
-Il –

Retorică, ele reprezintă precursoarele antice ale teoriei moderne a argu­
mentării.
Distincția pe care o face Aristotel însuși între technai (iscusințe prac­
tice) și episteme se regăsește în tratatele aristotelice sub fonna deosebirii
dintre raționamentele "probabile" sau "dialectice" (alături de cele speci­
fice retoricii) și raționamentele științifice sau demonst rative.
-12 –

w
II. REVIGORAREA TEORIEI ARGUMENTARI
LA MIJLOCUL SECOLULUI XX
Teoria modernă a argumentării își are începuturile în deceniul șase al
secolului Xx. În același an, 1958, au apărut două lucrări, ambele orientate
spre ameliorarea competenței argumentati ve și critice, însă vehiculând
viziuni diferite despre relația cu logica formală. Este vorba despre Traiti
de ['argumentation. La nouvelle rhhorique (Universite de Bruxelles,
1958), scris de Cha"im Perelman împreună cu asistenta sa Lucie
Olbrechts-Tyteca, respectiv The Uses of Argument (Cambridge University
Press, Cambridge, 1958) a lui Stephen Toulmin.
În prima lucrare, care marchează apogeul Școlii de la Bruxelles, teoria
argumentării (numită "neoretori că") este văzută ca o întregire necesară
a logicii și relevantă pentru practica raționamentului în sfera științelor
umane, a practicii juridice, istorice, politice, filosofice, jurnalistice și în
viața de fiecare zi; în a doua lucrare, Stephen Toulmin preconizeaz ă o
reorientare a logicii spre criterii de validare a raționamentelor recunoscute
în practică.
2.1. NEORETORICA LA CHAIM PERELMAN
ȘI LUCIE OLBRECHT-TYTECA
Reluând legătura cu tradiția aristotelică a retoricii și dialecticii
(raționamentele probabile), lucrarea lui Chai·m Perelman și Lucie
Olbrechts-Tyteca marchează nașterea unei logici juridice, a unei logici
a comunicării și a unei logici sociale, cotitură decisivă în studierea
discursului, retoricii și logicii naturale.
-13-

Pentru Chalm Perelman "situația argumentativ ă" este la origine
conflictuală. Noțiunea de "just" înseamnă ceea ce este "justificat", deci
"rezonabil", altfel spus, un enunț sau o decizie care vizează doar justi­
ficarea adevărului. Este deci o deschidere către alte tipuri de logică (logica
sentimentelor , logica socială, logica valorilor, logica epistemică, logica
deontică etc.) care absoarbe întreaga vigoare din tezele și ipotezele altor
științe (psihologie, sociologie, teoria discursului ș.a.).
"Domeniul argumentării" este cel al verosimilului, plauzibilului,
probabilului, în măsura în care acesta evadează din certitudinea calculelor.
Chalm Perelman repune în drepturi distincția clasică dintre logică și
argumentare, în contextul mai larg al revalorizării distincțiilor ade­
văr-adeziune, necesar-plauzibil, evidență-aparență, iar concepte le de
persuasiune și convingere deschid drumul asumării și a datelor specifice
sociologiei și psihologiei.
Tratatul lui Chalm Perelman și Lucie Olbrechts-Tyteca se ocupă de
"mijloacele discursive" angajate pentru obținerea adeziunii rațiunilor, iar
prin examinarea "tehnicilor de persuasiune și de convingere" a auditorului
se obține o acțiune eficientă asupra rațiunilor. Argumentarea apare astfel
ca o acțiune care tinde să modifice o stare preexistentă a lucrurilor sau
dispozițiile epistemice ale auditoriului.
Orice argumentație se organizează în jurul unui "auditoriu" pe care
încearcă să-I influențeze. Pentru autorii "neoretori cii" există trei categorii
de auditoriu:
1) "Auditoriul universal" constituit din întreaga omenire. În acest caz,
adeziunea rațiunii pare agățată de un adevăr constrângător, deoarece
fiecare individ are propria sa concepție despre auditoriul universal, iar
o abordare istorică a acestor variații implică o reexaminare a noțiunilor
de "real", "adevărat", "în mod obiectiv valabile" etc. La limită, argumen­
tarea pentru un auditoriu universal ar fi aceea care nu manevrează decât
dovada logică și, în același timp, rămâne resursa de descalificare a
recalcitrantului, considerându-l drept stupid sau anormal. Altfel spus,
atunci când îndeplinește condițiile de succes în fața auditoriului universal,
argumenta rea se apropie de evidența rațională a demonst rației, iar per­
suadarea de convingerea prin adevăr pe care o realizează demonstrația.
-14-

2) Un "interlocutor" sau auditoriul formal în cursul diaJogului. a
discuției, dezbater ii, controver sei. Adeziunea interlocutorului rezillti
dintr-o confruntare dintre propria lui gândire și cea a oratorului 51 �;!­
supune a-l învinge pe interlocutor prin argumente puternice 5<lU ';;,i
propriile sale argumente, a-l determina să se încline în fața evidenței m0-
tivelor pe care i le-a expus argumentatorul. Desigur, statutul interlocu­
torului își va pune amprenta, uneori decisiv, asupra strategiilor
argumentati ve.
3) "Subiectul însuși" aflat într-o stare de autodelib erare. Pentru
Perelman subiectul care deliberează este considerat drept o încarnare a
auditoriului universal.
Autorii Tratatului construiesc progresiv o teorie a "raționamentului
argumentati v" prin analizarea mijloacelor de justificare utilizate de știin­
țele juridice și de filosofie.
Premisele explicite ale argumentației sunt asigurate prin intermediul
conceptului de "acord", care se referă la ceea ce este considerat admis
de către auditori. "Obiectivele acordului" sunt diferite:
-unele aparțin realului (fapte, adevăruri și prezumții);
-altele aparțin posibilului (valori, ierarhii, locuri).
Prin "fapte" sunt desemnate obiective ale acordului precis, limitat; prin
"adevăruri" se urmăresc obiective ale acordului care se regăsesc în teoriile
și ipotezele științifice sau în concepții le filosofice; "prezumțiile" pot fi
impuse auditoriului prin convenții. Faptele, adevărurile și prezumțiile se
folosesc în egală măsură de acordul auditoriului universal.
În calitate de obiecte ale acordului, valorile, ierarhiile și locurile nu
pretind decât adeziunea grupurilor particulare.
"Valorile" (concrete sau abstracte, precise sau vagi) intervin în do­
meniul juridic, politic, filosofic, ca bază a argumentației. Când sunt vagi,
anumite valori se prezintă drept universale și pretind un statut asemănător
cu cel al faptelor; când sunt precise anumite valori se prezintă ca fiind
conforme aspirațiilor anumitor grupuri particulare.
"Ierarhiile", când se referă la valori, sunt considerate mai importante
în structura argumentației decât valorile însele. Astfel valoarea numită
"fină" (altfel spus, "finețe") este considerată superioară ierarhic celei care
-15-

este "medie", iar valoarea care reprezintă o "cauză", superioară celei care
reprezintă un "efect".
"Locurile" sau "spațiile" reprezintă noua configurație a "toposului"
pe care Aristotel l-a descris în Topice și le-a clasificat în Retorica. "Locu­
rile" sunt argumentele însele, cadre sau forme generale ale gândirii care
accesează raportul limbaj-logică. Nu întâmplător Perelman definește
"locurile" ("spațiile") ca fiind "magazine de argumente" care conțin
următoarele categorii:
a) Spații ale cantității; de pildă, preferințe pentru "probabil" față de
"improba bil", pentru "ușor" față de "dificil", iar majoritatea spațiilor tind
să demonst reze eficacitatea unei medii ("obișnuitul", "norrnalul").
b) Spații ale calității, care intervin în discursul polemic. La limită, el
conduce la valorizarea "unicului", considerat ca pilon al argumentației.
c) Spațiile ordinii afirmă superioritatea "anteriorului" față de "poste­
rior", "cauzei" în raport cu "efectul", "principiilor " și "legilor" asupra
"faptelor" ș.a.
d) Spațiile existentului afirmă superioritatea a ceea ce "există", a ceea
ce este "actual", "real" în raport cu "posibilul", "eventualul", "imposi­
bilul".
e) Spațiile persoanei sunt legate de valoare, demnitate, merite, auto­
nomia persoanei.
f) Spațiile esenței se fundamentează pe competiția între indivizi con­
creți; cel care întruchipează mai bine un anumit tip, o esență, o funcție,
este valorizat prin faptul însuși.
2.2. MODELUL ARGUMENTATIV
LA STEPHEN TOULMIN
Spre deosebire de Cha"im Perelman, pentru englezul Stephen Toulmin
(născut la Londra, cu studii de doctorat în etică la Cambridge), dar acum
cetățean american, profesor de filosofie la Center for Multiethnic and
Transnational Studies de la University of Southern -California (Los
Angeles), teoria argumentă rii se caracterizează prin deschiderea față de
acțiune și comunicare dintr-o perspectivă epistemi că.
-16 –

Contribuția sa fundamentală la o teorie generală a argume�': -:: �
reprezentată prin lucrarea The Uses of Argument (Cambridge C:::·. �_'::
Press, Cambridge, 1958).
Stephen Toulmin consideră că logica formală nu are capacitatea de
a clarifica problemele referitoare la forma, eficiența și valabilitatea argJ­
mentelor, precum și a contextelor de argumentare. De regulă, contextele
de argumentare sunt prea complicate pentru a putea fi reprezentate cu
ajutorul modelului silogismului de tip aristotelic. De aceea el respinge
silogismul deductiv ca model al raționam entului concret. Iată o simplă
înlănțuire logică:
Premisa majoră: Unde este fum, acolo este și foc.
Premisa minoră: Văd fum.
Concluzie: Prin urmare, arde ceva.
Conform silogismului aristotelic, dacă primele două afirmații sunt
adevărate, cu necesitate și concluzia este adevărată, iar concluzia este
falsă, dacă cel puțin o premisă este falsă. Dar Stephen Toulmin susține
că premisele conțin o lacună care nu este evidentă. Premisa majoră este
o afirmație care este considerată ca fiind valabilă în orice condiții, iar
premisa minoră reprezintă doar o singură dovadă. Mai mult, ambele
premise pot fi neadevărate deoarece fumul poate să rezulte de la o mașină
de ceață folosită la turnarea unor secvențe cinematografice. Silogismul
aristotelic, ca formă de raționament, nu este chiar atât de obiectiv pe cât
pare, întrucât există riscul să se strecoare presupuneri neverificate.
Prin urmare, chiar argumentele simple sunt mult mai complexe decât
un silogism clasic. Problema provine de la utilizarea termenilor neutri
creați de Aristotel. Acești termeni neutri sunt "premisă majoră" și
"premisă minoră". În realitate, premisele nu sunt afirmații obiective, de
netăgăduit, ci se cer demonst rate.
La prima vedere, exemplul de silogism oferit anterior pare de neatins.
Cu toate acestea, Stephen Toulmin susține că atât termenii, cât și
desfășurarea silogismului clasic nu reflectă cu acuratețe situația reală.
Ultimul element al silogismului ("Arde ceva") este de fapt o afirmație,
un punct de plecare, și nu o concluzie, Întrucât reprezintă ceva ce trebuie
-17-

dovedit. Pentru a dovedi este nevoie de un sprijin, de o justificare, adică
de un principiu de bază: "Unde este fum, acolo este și foc". Justificarea
reprezintă ideea care face legătura între concluzie și sprijinul pentru
aceasta, adică temeiurile argumentului. Dar justificarea se cere demon­
strată și nu înțeleasă de la sine. Deci în modelul lui Stephen Toulmin,
concluzia nu poate fi dovedită decât numai dacă și justificarea și
temeiurile au fost dovedite.
Modelul propus de Toulmin, reprezentat mai jos, este cunoscut sub
numele de "argumentare analitică":
Justificare Temeiuri
Concluzie r–- (garanție, – (date,
întemeiere) informații)
Tennenii modelului propus de Stephen Toulmin (concluzie, justificare,
temeiuri) sunt interdependenți ca în silogismul clasic, dar meniți să scoată
în evidență faptul că într-un raționament, chiar simplu, este mult de
dovedit: concluzia nu poate fi dovedită, decât dacă și justificarea și te­
meiurile sunt dovedite.
Părțile unei argumentă ri se articulează în modelul argumentului
analitic astfel:
1) Concluzia (teza) este o aserțiune care trebuie dovedită.
2) Justificarea (garanția, întemeierea) reprezintă principiul sau legea
care se află la baza argumentului (uneori exprimată într-o formă enti­
mematică ) și care trebuie și ea dovedită.
3) Temeiur ile (date, informații) reprezintă afirmații relevante pentru
concluzie prin intermediul fonnulării justificării, și care trebuie și ele
dovedite.
De obicei justificarea nu este menționată în mod explicit în argu­
mentări (majoritatea argumentărilor sunt entimematice), astfel încât se
creează falsa impresie că în argumentă ri s-ar infera nemijlocit de la o
informație la cealaltă.
Dar dacă se pune la îndoială trecerea de la temeiuri la concluzie, atunci
justificarea apare îndreptățită. În asemenea situații justificarea trebuie
– 18-

făcută explicit pentru a se putea reda argumentul în intr�F_-:-J;!".l -",",- _�"!!2
ceva, pentru că văd fum, întrucât unde este fum acolo �5tc 5: -::..:-
Există pentru Stephen Toulmin și un alt tip de argumentare. ::_-:- __ ,,-�
"substanțială", care completează modelul analitic. El consider.i d : :-:
puține cazuri concluzia urmează cu necesitate din temeiuri pe baz.1
justificării. În cele mai multe cazuri de argumentare, concluziei trebuie
să i se atașeze un operator modal M (probabil, presupunând, aproape
sigur) care poate fi anulat numai prin condiții de exceptare R (cu condiția,
dacă nu cumva), reprezentând respingerea sau contraarg umentul.
Chiar și legitimitatea justificării J (întrucât), care face posibilă
concluzia din temeiuri D (date, informații), deci care joacă rol de regulă
de derivare, trebuie să fie susținută cu argumente suport B (pe baza).
Iată modelul "argumentului substanțial" în viziunea lui Stephen
Toulmin:
Concluzie Justificare Temeiuri
-,.– r––
I
J: D:
Întrucât date
M:
probabil,
presupunând,
aproape sigur
B:
pe baza
R:
cu condiția,
dacă nu
cumva
-19 –

4>rin unnare modelul "argumentării substanțiale" cuprinde unnătoarele
componente:
1) Concluzia sau teza de argumentat;
2) Temeiuri le D (date, informați i), numite și mijloace de întemeiere;
3) Justificarea J (întrucât), adică propoziții generale care garantează
derivarea concluziei din temeiuri după reguli de inferență;
4) Garanții suplimenta re B (pe baza) care susțin propozițiile generale J;
5) Propoziții cu operatorul modal M (probabil, presupunân d, aproape
sigur, cu destulă certitudine etc.), care, adăugând un calificativ, arată în
ce măsură concluzia își menține valabilitatea;
6) Condițiile de rezervare sau de exceptare R (dacă nu cumva, cu con­
diția, cu excepția etc.) legate de operatorul modal M.
Care este diferența dintre cele două modele? Argumen tarea este ana­
litică numai atunci când propoziția suport B (pe baza) al justificării J
(întrucât) conține deja, explicit sau implicit, infonnație dată în concluzie.
În caz contrar, argumentarea este substanțială.
Modelul lui Stephen Toulmin pennite să se distingă și între "de­
monstraț ii" și "argumentări ". Atunci când concluzia rezultă cu necesitate
din temeiuri D (date, infonnaț ii) și justificarea J (întrucât), se atinge o
garanție rațională sinonimă cu o demonst rație. De multe ori nu se poate
realiza o astfel de derivare, deoarece ne lipsește justificarea J (întrucât)
care să joace rolul de regulă de derivare. În aceste cazuri avem o argu­
mentare.
În ce situații întâlnim "argumentări substanțiale"? Prin excelență în
discursul privat și public și în majoritatea cazurilor în științele sociale,
în științele factuale și în filosofie. În ultimul caz, argumente le sunt utilizate
pentru a susține sau a infirma aserțiuni, ori în scop euristic.
Satisfacerea condițiilor de valabilitate trebuie urmărită și în cazul
argumentărilor. Pentru atingerea acestui obiectiv unii cercetători ai dome­
niului apelează la regulile demonstrației, cu excepția regulii care cere ca
teza de întemeiat (concluzia) să derive cu necesitate din fundament. Deși
condiția necesității nu poate fi satisfăcută în totalitate, se consideră că în
argumentare trebuie mereu țintit spre satisfacerea ei, ca un ideal de com­
pletitudine și rigurozitate. Argumentarea poate fi chiar concludentă atunci
-20 –

când, pe baza temeiurilor D și justificării J, adevărul sau justețea con­
c1uziei devine plauzibilă.
Așadar, Stephen Toulmin utilizează raționamentul neformal , bazat pe
noțiunea de "probabilitate" și pe care îl numește "logică substanțială".
EI avansează o teorie subtilă (de pildă, noțiunea de "câmp argumentativ"
este o redescoperire a noțiunii de "topos", teoretizată încă din antichitate
de Aristotel) și o analiză a semnificației conceptului de probabilitate,
ajungând la un model de "argumentare substanțială" care nu urmărește
doar persuadarea în sine, ci și producerea cunoașterii.
Desprinzându-se de logică ca disciplină axiomatizată, dar favorizând
modelul si logistic al argumentației pe traseul implicit al entimem ei,
desprinzâ ndu-se și de teoria aristotelică a "auditoriului", modelul argu­
mentativ al lui Stephen Toulmin propune o extindere a câmpului logicii
până la asimilarea unui nou "discurs al metodei"; nu doar al metodei
științifice, ci și al metodei raționale, capabilă să exprime procesul prin
care se înmulțesc cunoștințele noastre în general. Acest model al rațio­
nalității propune o analiză epistemologică care fusese abandonată de
logicieni.
– 21-

III. DIRECTII CONTEMPORANE
, w
DE INTEGRARE SI ANALIZA
,
A DISCURSULUI ARGUMENTATI V
3.1. LOGICA INFORMALĂ
Teoria argumentă rii beneficiază astăzi și de o perspectivă logică,
cunoscută sub numele de "logică informală" ("Informal logic"), nume
adoptat de o mișcare pedagogică și teoretică de reformă în domeniul
logicii, dezvoltată în principal în America de Nord anglofonă (Statele
Unite și Canada). Restructurarea învățământului logic în spațiul american,
ancorarea lui la necesitățile practicii curente ale individului, alături de
determinarea instrumentelor prin intermediul cărora se asigură evaluarea
argumentelor și a argumentării în genere, au reprezentat imperativele care
au condus la dezvoltarea logicii informale.
Logica informală este o reacție la construcțiile axiomatico-deductive
ale logicii din zilele noastre, mai exact la pretenția acesteia de a fi studiată
ca bază pentru analiza practicii argumentati ve. Există o diversitate de
orientări, de opțiuni tematice și explicative, de metode, obiective , conți­
nuturi și justificări filosofice care se presupun sub titulatura de "logică
informaIă" :
a) "analiza sofismelor", instrument pentru o critică pertinentă a argu­
mentelor prin descoperirea erorilor în argumentare;
b) "cultivarea gândirii critice" ("Critical Thinking"), adică deprinderea
de a evalua argumentele, dar și de pregătire pentru viața publică, unde
disputele de idei sunt omniprezente;
c) "evaluarea argumentelor", formarea competențelor pentru utilizarea
unor metode de analiză critică a argumentelor proprii sau ale celorlalți;
-23-

d) "Iogica aplicată", adică analiza argumentelor prin prisma unor tipuri
de logică moderne ș.a.
Promotorul ideii de logică informală este J. Anthony Blair, profesor
la Universitatea din Windsor. În accepția sa, logica informală trebuie
înțeleasă ca o "critică logică a argumentelor". Problema esențială pentru
Anthony Blair este aceea a "forței unui argument" În raport cu cel pentru
care se argumentează, iar pentru a descoperi condițiile generale ale forței
unui argument, punctul de plecare este "analiza structurii argumen tului".
Dacă un argument invocă o serie de premise pentru a susține o concluzie,
critica logică a argumentului fie analizează justețea premiselor (probe,
rațiuni, fundamente etc.), fie analizează relația lor cu concluzia (afirmație,
opinie etc.). Dacă aceste două teste sunt trecute, atunci argumentul
beneficiază de forță.
Dacă pentru logica formală deductivă criteriile asumate sunt condiția
de adevăr (premisele să fie adevărate) și condiția de corectitudine
(deducția să fie validă), pentru construirea unei teorii a criticii logice a
argumentelor ele nu sunt satisfăcătoare. Forța unui argument este dată,
după Anthony Blair, de următoarele criterii:
1) Premisele, dacă nu sunt necesar adevărate, să fie cel puțin posibil
de susținut. Pentru acest criteriu, Anthony Blair invocă norme specifice
ale susțineri i, printre care: invocarea majorității ("toată lumea știe
aceasta"), mărturia credibilă ("persoana X a depus mărturie În acest
sens"), și autoritatea legitimă ("X, care spune aceasta, este o autoritate
recunoscută în domeniu").
2) Legătura dintre premise și concluzie (deci raționamentul) implică
alte două criterii:
a) Proba pertinenței interlocutorului, care permite identificarea și
cunoașterea propozițiilor acceptate, a celor care fac obiectul contro­
verselor, a metodelor de investigație utilizate;
b) Proba suficienței interlocutorului pentru impunerea unei concluzii,
valabilă atunci când interlocutorul sau comunitatea de interlocutori nu are
niciun temei să se opună.
Trebuie să recunoaștem că setul de criterii sau de probe care urmă­
resc să evidențieze forța unui argument sunt ori prea vagi, ori implică o
-24-

serie de variații în funcție de domeniul argumentării, de comunitatea căreia
i se adresează și chiar de localizarea temporală.
Există și o altă orientare în cadrul logicii informale, care aparține bi
John Woods și Douglas Walton, numită "critica non-standard a
sofismelor". Pentru acești autori, aplicarea tehnicilor fonnale în analiza
argumentării este mai puțin fructuoasă, deși anumite construcții ale logicii
formale moderne și-au găsit utilitatea în demersul argumentativ. Cer­
cetarea lor are drept obiect analiza paralogismelor, identificarea tipurilor
de erori dintr-o argumentare, care implică și critica gândirii și logica
aplicată și evaluarea argumentelor, orientări sub care se derulează
cercetările de logică infonnală. Totuși, critica non-standard a sofismelor
beneficiază de un "echilibru dinamic" între atracția spre tehnici tate, rigu­
rozitatea și exactitatea metodelor logicii moderne și cea spre concre­
titudine, aplicabilitate și legătura cu realul.
3.2. LOGICA DISCURSIVĂ
o direcție promițătoare de cercetare în domeniul argumentării este
logica discursivă. A fost inițiată de Jean-Blaise Grize și dezvoltată de
colaboratorii săi, printre care și Georges Vignaux, în cadrul Centrului de
Cercetări Semiologice al Univers ității din Neuchatel (Elveția). Pentru
cercetătorii acestei orientări, logica formală (cu diversele ei fonne de
raționare) nu reprezintă un instrument în sine. Logica formală își
demonstrează utilitatea doar atunci când este integrată discursivității, iar
una dintre formele cele mai interesate ale ei este și argumentarea.
Logica discursivă pornește de la premisa că argumentarea este o
"activitate discursivă", în cadrul căreia ideea de "intervenție discursivă"
este esențială. Pentru Jean-Blaise Grize argumentarea Înseamnă dez­
voltarea unei activități care vizează intervenția asupra ideilor, opiniilor,
atitudinilor, sentimen telor sau comportamentelor unei persoane sau a unui
grup de persoane. Rezultă de aici că argumentarea este un discurs sche­
matizat, construit Întotdeauna pentru cineva anume, spre deosebire de o
demonstraț ie care este destinată "indiferent cui". Cel puțin în mod virtual,
aici este vorba de un proces dialogic.
-25 –

Grize a denumit "logică-proces" această formă de logică (raționa­
mentele formale în acțiune), distingând-o astfel de logica formală mo­
dernă, instrument în sine, denumită "logică-sistem".
"Logica-proces" servește acțiunii, mai precis actelor noastre de dis­
curs (discursul în general, cel argumentativ cu deosebire) , prin intermediul
cărora transmitem și celorlalți forma noastră de raționare, dar și rezultatul
(sub aspectul cunoașterii) la care am ajuns.
Așadar, raționamentele sunt utilizate doar în construcțiile discursive
și tot în acest cadru ele sunt supuse analizei pentru a identifica formele
pe c� le îmbracă. Există o diversitate de întruchipări discursive în care
raționalitatea este asumată sub forma unor structuri bine determinate.
Logica discursivă are menirea să investig heze toate formele discursi­
vității pentru a putea identifica ceea ce este comun acestor tipuri de
intervenție discursivă (deci nucleul ideii de logică discursivă), precum
și ceea ce înseamnă diferență în manifestările lor concrete.
În investiga țiile de logică discursivă, conceptul de "operație logico-dis­
cursivă" este central în ceea ce privește actul construcției discu rsive.
Aceste operații sunt logice pentru că ele sunt operații de gândire și, în același
timp discursive, în măsura în care gândirea se manifestă prin intermediul
unui discurs. De pildă, în situația de argumenta re într-un domeniu oarecare
cu un interlocutor obișnuit se poate utiliza "operația de selecție".
Această operație este autentică dacă se aplică unui dat (ansamblul
cunoștințelor pe care le avem în domeniul vizat), iar punerea ei în mișcare
conduce la un rezultat (ansamblul de cunoșt ințe care pot fi de folos pentru
a susține teza și pentru a-l convinge pe interlocutor de adevărul lor).
Conceptul de "operație logica-discursivă" este ordonat și sistematizat
în funcție de relația discursivă dintre "limbajul-obiec t" (element al raționa­
lității noastre) și "subiect" (cel care construiește un anumit discurs).
Categoriile de operații logico-discursive care vizează "limbajul-obiect"
(discursul sau secvența de discurs) sunt:
-"noțiunile primitive" (preconstructe culturale care, printr-o serie de
operații, sunt transformate în obiecte ale gândirii: proprietăți, relații,
aCțiuni);
-"predicatele" (determinări pozitive sau negative, mai puțin pro­
ductive sau mai puțin eficiente pentru cunoaștere și raționare, funcție de
aplicațiile lor la un obiect);
-26-

-"determinațiile" (diferențiate în funcție de aplicațiile pozitive).
Categoriile de operații logico-discursive c are vizează "subiectul" care
construiește un anumit discurs sau secvență de discurs sunt:
-"enunțurile" (transformarea unui conținut de gând Într-un enunț);
-"configurațiile" (operația de ordonare a enunțurilor în diferite tipuri
de raționamente și relaționarea raționamentelor pentru a susține sau
respinge o teză).
Se observă că "schematizarea disc,ursivă" reprezintă elementul cen­
tral al construcț iei logicii discursive.
Orice schematizare discursivă stă sub semnul subiectivi tății și al
intenționalității. Intenția de a crea o reprezentare în conștiința receptorului
(cu dublă semnificație: descriptivă și atitudinală) cu privire la tema supusă
argumentării este numită "schematizare discursivă".
În sfârșit, ansamblul relațiilor între obiecte, operații și schematizări,
identificate pe traseul constructiv de la argumentator la receptor, poartă
numele de "situație interlocuționară". Această relație est e bidirecț ională,
id est argumentatorul (locutorul) urmărește să construiască o reprezentare
(schematizare discursivă) în funcție de finalitatea pe care o urmărește, iar
interlocutorul (receptorul sau opozantul) reconstruiește și el o schema­
tizare discursivă asupra aceleiași teme, în funcție de ceea ce i se propune
în cadrul relației dialogale.
Această schematizare este deci în funcție de imaginea argumen­
tatorului (Iocutorului), a interlocutorului (receptor sau opozant) și a temei.
3.3. PROBLEMA TOLOGIE
Un demers argumentati v poate fi analizat și din perspectiva tensiunii
ideatice pe care o dezvoltă.
Conceptul de "problemă" exprimă cel mai bine această tensiune ideati­
că, iar investigațiile privind aceste aspecte au generat o interpretare a
argumentării prin prisma unui "model problematologic" de analiză a dis­
cursivității. Termen ul de "problematologie" și modelul teoretic adiacent
a fost creat de Michel Meyer, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles.
Concepte le esenția le ale modelului problematologic sunt:
a) "situație problematologică";
-27-

b) "diferență problematologică";
c) "interogativitate radicală";
d) "criterii ale problematologicului".
În același timp, ele sunt grile de analiză a argumentării din această
perspectivă.
Conform concepției lui Meyer, care este relația dintre argumentare și
modelul problematologic?
1) Finalitatea utilizării limbajului este aceea a rezolvării de probleme.
Cadrul cel mai adecvat al soluționării problemelor este dialogul polemic
cu ceilalți, dialog în care se confruntă argumentele în favoarea sau îm­
potriva tezei în discuție. Din această confruntare ("situație problema­
tologică") ar trebui să rezulte adevărul.
2) Câmpul manifestării "diferențiate" a întrebărilor în raport cu răs­
punsurile este argumenta rea. În relația dialogică, participanții pot inter­
veni cu întrebări suplimentare dacă problema nu este bine individualizată
și argumentată, dar au și obligativit atea de a răspunde la fiecare întrebare.
Argumentarea, în calitatea ei de confruntare polemică cu privire la ade­
vărul sau falsitatea tezei, asigură, prin chiar forma sa de manifestare,
caracterul problematologic al ideii disputate. În acest cadru raționalitatea
nu se simte amenințată de iminența unei contradicții, deoarece ideea aflată
în dispută nu are o soluție unică.
3) În argumentare intervin și "criteriile" problematologicului: "crite­
riul formei" și "criteriul contextului". Sub aspectul formei, argumentarea
apare ca O relație dialogică, deci de natură problematologică. Sub aspectul
contextu lui, teza (ideea supusă dezbaterii polemice) este interpretabilă,
argumentată și pro și contra, cu aproximativ aceeași forță argumentati vă.
3.4. PRAGMATICA DIALECTICĂ
Interpretarea argumentării prin prisma modelului "pragmatico -dia­
lectic" de soluționare a conflictelor de opinii aparține lui Frans H. van
Eemeren și Rob Grootendorst , profesori la Univers itatea din Amsterdam.
Orice interacțiune argumentativă implică atât "dimensiunea rațio­
nalității" (forma de întemeiere a ideilor ca rezultat al confruntării), cât
și "dimensiunea discursivității" (forma de exprimare a întemeier ii). Când
-28 –

se pune accentul pe dimensiunea discursivității. analizele sunt prepo n­
derent de ordin lingvistic și cu un caracter descriptiv. Confonn autorilor
Școlii din Amsterdam, majoritatea logicieni lor contemporani se
înregimentează uneia sau alteia dintre aceste două direcții.
Încercarea de pragmatică dialectică își propune să îmbine idealul
normativității cu cel al descriptivit ății, astfel Încât analiza argumentării
să vizeze integralitatea modelului. Pe acest temei, investigarea argumen­
tării se desfășoară pe cinci niveluri: filosofic, teoretic, analitic și practic.
Analiza argumentării, prin prisma modelului pragma tico-dialectic
presupune și caracteristica "intenționalității dialectice". Dacă unii logi­
cieni contemporani reduc intenționali tatea oricărui discurs argumentati v
la persuasiune, convingere, asentiment, în noul model intenționalitatea
este integrată practicii dialectice: rezolvarea pe cale negociată a
conflictelor de opinie. Conflictul de opinie apare în momentul în care între
indivizi cu opinii opuse se instalează relația de comunica re care are drept
obiect chiar opiniile opuse. În acest cadru se vehiculează argumente în
favoarea opiniilor proprii, se pun în mișcare tehnici de argumentare, se
îmbracă discursurile într-o fonnă retorică care asigură expresivitate și
seducție argumentării.
Scopul este impunerea opiniei proprii în fața interlocutor ului. În mo­
mentul când unul dintre parteneri reușește să-și impună opinia, atunci
conflictul de opinie se consider ă soluționat pe cale negociată. În cadrul
acestei finalități se regăsesc toate cele cinci "nivele" ale modelului prag­
matico-dialectic:
1) Un tip de raționalitate în numele căreia demarează o argumentare
(nivelul filosofic);
2) Un model ideal care prefigurează acest tip de raționalitate (nivelul
teoretic);
3) O confruntare a modelului cu ceea ce se manifestă în practică
(nivelul analitic);
4) O identifica re a elementelor pentru derularea argumentării (nivelul
empiric);
5) O perfecționare prac tică a argumentării pe direcția persllasillnii și
a eficienței negocierii (nivelul practic).
-29-

Modelul pragmati co-dialectic al rezolvării negociate a conflictelor de
opinie cuprinde patru etape:
a) Etapa "confruntării", când interlocutorii trebuie să conștientizeze
existența conflictului de opinie, existența disputei critice și posibilitatea
soluționării pe aceste baze.
b) Etapa de "deschider e", când se distribuie cu strictețe rolurile (de
"propunător" și de "opozant") în demersul critic.
c) Etapa "argumentati vă" , când se desfășoară efectiv disputa critică
în vederea soluționării conflictului de opinie.
d) Etapa "concluziei", când are loc închiderea disputei critice (cel puțin
o închidere parțială) și soluționarea conflictului de opinie (prin renunțarea
la punctul de vedere propus, prin asumarea lui sau prin orientarea
interlocutorilor spre un nou punct de vedere).
În fiecare dintre aceste etape se pun în valoare acte de limbaj de diferite
tipuri, sau aceleași tipuri se implică împreună în una și aceeași etapă a
rezolvării unui conflict de opinie. Actele de limbaj care intervin într-o
dispută critică au menirea de a construi structuri argumentati ve, de la cele
mai simple până la cele mai complexe.
Modelul pragmatic o-dialectic de analiză a argumentării atrage atenția
și asupra situațiilor în care nu se rezolvă un conflict de opinie pe calea
disputei critice. Dacă nu sunt respectate o serie de reguli ale unei comu­
nicări prin care se poartă o dispută critică, atunci conflictul de opinie nu
se rezolvă. Pentru a rezolva disputa, autorii Școlii de la Amsterdam
propun zece reguli pentru o argumentație ideală.
Prescripțiile caracterizează mai ales argumenta țiile aflate în con­
fruntare, în dispută:
-părțile implicate nu trebuie să își creeze reciproc impedime nte în
posibilitatea de a-și exprima dubiile sau de a avansa rezerve;
-cel care exprimă o opinie trebuie să fie dispus, la nevoie, să o apere;
-contracararea unei argumentații trebuie să se axeze pe teza
realmente enunțată de către antagonist, fără a devia discuția, fără a
prezenta teza deformat și fără a proceda astfel încât antagonistului să îi
fie atribuită o teză diferită de cea susținută de el;
-o teză trebuie să fie apărată numai cu argumente pertinente, care să
nu aibă legătură cu altceva;
-30 –

-oricine trebuie să accepte existența și consecinț ele premiselor impli­
cate și prin urmare, trebuie să accepte să fie atacat pe acest teren;
-putem considera că o teză este susținută în mod adecvat dacă se
bazează pe argumente ce decurg dintr-un punct de plecare comun;
-putem considera că o teză este susținută în mod adecvat dacă apă­
rarea folosește argumente care reflectă și respectă practici și scheme
argumentati ve general acceptate ;
-argumentele folosite trebuie să fie valide sau validate, explicitînd
una sau mai multe din premisele lăsate implicite;
-drept consecință a unei apărări perdante, subiectul argumentant
trebuie să accepte să își revizuiască poziția, tot astfel cum consecința unei
apărări învingătoare este că antagonistul trebuie să își modifice propria
poziție și să renunțe la dubiile avute în legătură cu teza apărată de subiectul
argumentant;
-formularea tezelor, a pozițiilor reciproce și a argumentelor trebuie
să fie cât mai clară posibil și ușor de interpretat.
După cum ne putem închipui cu ușurință, acest "decalog" argu­
mentativ, care asigură dimensiunea normativă a modelului pragma­
tico-dialectic de rezolvare a conflictelor de opinie, este constant încălcat.
Ar fi fost poate mai utilă construirea unui "ghid argumentati v" pentru o
bună, onestă și eficientă argumentare.
�
3.5. PRACTICA LINGVISTICA
Direcția preponderent descriptivistă, criticată de Școala din Amsterdam,
este radical utilizată de către francezii Oswald Ducrot și Jean-Claude
Anscombre, chiar multiplicată de numeroși adepți în spațiul francofon.
Așadar, argumentarea poate fi analizată și după semnele ei exterioare,
după forma ei discursiv-lingvistică.
Cum le putem identifica sau deosebi unele de altele? Prin "mărcile
lingvistice ale argumentării", cuvinte sau sintagme care ne atențione ază
asupra posibilității existenței unei argumentări. Unele "mărci lingvistice"
sunt la vedere, altele nu, deci ne obligă să le căutăm.
-31-

Autorii francezi se centrează pe analiza funcțiilo r argumentative ale
"conectori lor pragmatici" (ex: fiindcă, pentru că, dar, totuși, cu toate
acestea, și, iar, de vreme ce etc.) care îndeplinesc în limbajul natural un
rol asemănător conectorilor logici din limbajul formalizat. Această
analiză, denumită adesea "pragmatică integrată" sau "semantică inten­
ționaIă", urmărește să precizeze sensul unui enunț cu referire la intențiile
afișate din punct de vedere lingvistic de către locutor (argumentator).
Intenționalitatea este pusă în evidență prin intermediul conectori lor
pragmatici, mărci lingvistice ale argumentării.
Totuși, autorii observă că o analiză temeinică a argumentării presupune
atât o investigare a construcției lingvistice în care apare o argumentare
(conectori , tipuri de enunțuri, tipuri de intenții vehiculate lingvistic etc.),
cât și o relaționare a expresiei lingvistice a argumentării cu structura ei
profundă de raționalitate care rămâne, indiscutabil, criteriul cel mai puter­
nic de probare a argumentării. De aceea, Oswald Ducrot și Jean-Claude
Anscombre propun aplicarea așa-numitei "metode de analiză logică", dar
cu semnalarea anumitor precauții:
1) Să nu existe o corespond ență biunivocă între structurile argumen­
tative și schemele vaii de de raționament pe care logica le pune la
dispoziție, deoarece logica nu este și nici nu poate fi depozitara tuturor
categorii lor de adevăruri, iar argumentarea nu este și nu poate fi iden­
tificată cu logica formală. Nu întotdeauna lipsa suprapunerii între sche­
mele argumentative și cele ale logicii formale conduc la consecințe
falacioase (sofisme); există numeroase situații discursive în care gândirea
depășește cadrele prea strâmte ale logicii formale.
2) Orice text argumentati v să fie supus "biciului lui Occam", adică
se înlătură ce nu ține de raționament și poate împiedica descoperirea
corespondențe lor între schemele de argumentare și raționament ele valide.
Aici autorii se referă la înlăturarea din textul argumentativ a figurilor
retorice, subînțelesurilor, abaterilor descriptive etc.
Prin aplicarea celor două precauții, raționamentele logice valide sunt
scoase la suprafață și explicitate, ceea ce asigură argumentării o anumită
intuitivitate.
Trebuie să precizăm că la dezvoltarea teoriei argumentării în epoca
contemporană au contribuit și alte orientări: logica dialogală dezvoltată
-32-

de Școala de la Erlangen, condusă de Paul Lorenzen; extinderea logicii
fonnale până la includerea studiului contextelor dialectice în care se poate
argumenta, prin cercetările lui Charles L. Hamblin; dialectica formală a
argumentării de către Else Barth , care reia dialogi ca lui Lorenzen și
cercetează baza regulilor dialogului; logica interogativă și teoria jocurilor
la J aakko Hintikka; întemeie rea unei teorii a logicii dialogului și a logicii
dialecticii formale de către americanii Douglas Walton și Erik Krabbe,
proiect numit "Interpersonal Reasoning" care prevede aplicarea unei
paradigme intersubiective la toate nivelurile unei teorii a argumentării;
studiile lui Jurgen Habennas despre raționalitatea discursivă ca pragmatică
universală; pragmatica nonnativă la Robert B. Brandom; pragmatica
transcedentală la Karl O. Apel.
Cu siguranță lista este incompletă, iar cercetările actuale pot aduce
completări orientărilor anterioare sau răsturnări spectaculoase.
-33 –

IV. SPECIFICITATEA DISCURSULUI
ARGUMENTATIV
4.1. RATIONAMENT SI ARGUMENTARE
, ,
Argumentarea este, în anumite pr ivințe, o fonnă de raționament pentru
că orice argumenta re este și un exercițiu de raționalitate. Reciproca nu
mai este valabilă: nu toate raționamentele au caracter argumenta tiv. Deci
sfera noțiunii de raționament este mai largă, iar prin adiționarea unor
specificări se conturează și acela al argumentării.
Prin intennediul acestor specificări putem caracteriza argumentarea
în context cu demonstrația și explicația, ca forme de raționame nt.
4.2. ARGUMENTARE SI DEMONSTR ATIE
, ,
1) -Demonst rațiile sunt raționamente riguroase, constrângătoare, în
sensul decurgerii necesare a concluzii lor din premise. Ele garantează
transferul adevărului (anterior demonstrat sau postulat) al premiselor
asupra concluziei trase din ele. În caz contrar, demonstr ația este nevalidă
sau logic defectuoasă. Deci demonstrațiile nu pot fi decât corecte sau
incorecte, cazuri intermedi are nu pot exista.
-Legătura logică dintre ceea ce susține argumentatorul și premi­
sele la care apelează poate avea grade de tărie diferite, În funcție de: do­
meniul argumentației, scopul unnărit, contextul și mijloacele de justificare
disponibile. Argumentările pot fi solide (tari) sau mai puțin solide (slabe)
din punct de vedere logic, iar situațiile care se apropie de caracteristica
-35 –

demonstrațiilor (de dovedire concludentă sau total defectuoasă) sunt
cazuri extreme.
2) -Într-o demonst rație premisele nu sunt controlabile, ci fie postu­
late, fie concludent dovedite anterior. Aici ne interesează numai dacă
deducția cons truită din premisele sale este corectă.
– O argumentare poate fi supusă analizei critice și eventual găsită
nesatisfăcătoare sub aspectul adevărului sau al acceptabilității premiselor
folosite. Concluzia unei argumentări într-o situație disputabilă poate să
depindă de atitudinile diferite ale interlocurorilor față de una sau mai multe
dintre premisele folosite în susținerea ei, și nu din părerile lor opuse despre
legătura dintre premise și concluzie. La argumentări se recurge numai
când există deosebiri de opinie, care nu se identifică întotdeauna cu marca
erorii. Teritoriul argumentării este cel al opinabilului, care se întinde de
la cunoașterea științifică până la judecățile și evaluările din viața
cotidiană.
3) -Într-o demonstrație, propozițiile, cu rol de premise sau concluzii,
sunt exprimate într-un limbaj care asigură univocitatea înțe lesului lor.
Această cerință afectează termenii, asamblarea lor logică în propoziții și
compunerea acestora din urmă în enunțuri complexe. De regulă însă,
demonstrațiile dezvoltă limbaje formalizate în care forma lingvistică a
propozițiilor reflectă cu fidelitate forma lor logică.
-Argumentele sunt cons truite de regulă în limbaj natural, iar în
câmpul comunică rii lingvistice pot interveni fenomene distorsionante:
ambiguitatea, imprecizia, dependența înțelesului de context ș.a.
4) – O demonstrație corectă este un rezultat definitiv în raport cu
cadrul teoretic în care se plasează.
-Întrucât argumentarea folosește premise în principiu contestabile
și mijloace logice de rigoare inegală, ea poate fi reluată și rediscutată
practic la nesfârșit, modificată și îmbogățită cu noi argumente sau
perspective.
Câteva exemple sunt suficiente: controversele juridice, politice,
istorice, filosofice, jurnalistice și chiar literare referitoare la pedeapsa
capitală, eutanasie, avort, tezele diferitelor ideologii politice, religioase
sau filosofice, judecățile atât de diferite emise de jurnaliști, evaluări le
-36-

cotidiene făcute de oameni de vârste și pregătiri școlare diferite despre
evenimente și personalități contemporane lor ș.a.
5) -Două demonst rații alternative care privesc aceeași situație sunt
complet e, suficiente și la fel de riguroase. Este eronată ideea că ele se
Întregesc sau se Întăresc una pe cealaltă .
-Argumenta rea are sens și În cazul când situația aflată în dispută
este examinată sub toate aspectele relevante, sau dacă, privită dintr-o altă
perspectivă, ceva ce părea evident nu devine cumva problematic.
6) -Scopul demonstrației este stabilirea adevăru lui, expunerea te­
meiurilor unui adevăr În fața căruia nu rămâne loc pentru obiecții, dubii
sau eventuale nuanțări.
-Scopul argumentării este obținerea convingerii.
4.3. EXPLICAȚIA
4.3.1. Aspecte teoretice și metodologice
Alături de argumentare și demonstrație, ca mijloace discursive de
comunica re, cunoaștere și acțiune, explicația are un rol distinct. Dacă ceva
se întâmplă, ne interesează nu numai ce se întâmplă, ci și "de ce" și "cum"
� întâmplă. Iată câteva situații discursive de tip explicativ:
"De ce filmul western clasic se finalizează cu o luptă cu arme, când
ticălosul este ucis? Un astfel de apogeu al acțiunii reprezintă un fragment
.:erut și de problematica etică a filmului, unde momentul luptei se asociază
.:u ideea că binele trebuie să triumfe asupra răului."
Andrei și Petre în dialog:
Andrei: "De ce se scarpină câinele tău?"
Petre: "Pentru că are purici".
Andrei și Petre în dialog:
Andrei: "De ce sunt radiatoarele așezate de obicei sub ferestre, când
:';;-restrele sunt cea mai mare sursă de pierdere a căldurii?"
Petre: "Ferestrele sunt cele mai reci părți din cameră și, de aceea,
:-adiatoarele sunt așezate sub ele. Aerul care vine în contact cu ferestrele
;;-�!e răcit și coboară spre podea. Aceasta creează un curent, deoarece
-37-

mișcarea aerului are ca rezultat un curent de conversie. Dacă radiatorul
ar fi fost așezat lângă un perete interior, atunci partea cea mai rece din
cameră, acolo unde sunt ferestrele, ar rămâne mai rece, iar partea cea mai
caldă, spre interior, ar rămâne mai caldă. Acest amplasament nu ar fi un
aranjament confortabil pentru locuirea camerei. Prin urmare, radiatoarele
sunt așezate sub ferestrele din cameră".
Etimologic, "a explica" provine din latinescul explicare, care însemna
inițial "a desface", "a desfășura", iar ulterior "a descurca", "a expune clar".
Astăzi, în sensul cel mai general, "a explica" înseamnă "a face clar",
"a lămuri", "a face evident" sau "a oferi o înțeleger e".
Există Însă o mare varietate de lucruri, eveniment e și întâmplări (de
la cele cotidiene, până la cele de ordin istoric, social, politic, juridic,
filosofic, teologic, științific) care necesită explicații și modele de expli­
cație, și Întrucât există mai multe tipuri și modele de explicație, definiția
ad-hoc de mai sus (existentă de regulă În dicționare) ne ajută prea puțin.
La început să răspundem la o Întrebare simplă. Care este testul că
afirmațiile sau șirurile de raționamente reprezintă o explicație?
a) Explicația are o funcție de clarificare;
b) Explicația repr�zintă răspunsuri la Întrebări "de ce?" și "cum?";
c) Explicația poate fi o succesiune de raționamente, care conține și
cuvinte sau locuțiuni indicatoare de premise și concluzii, dar utilizate cu
un alt scop, cel de a explica;
d) Explicația nu constituie decât indirect un mijloc de dispută;
e) Explicația își determină caracteristicile în context discursiv.
Dacă explicația se reduce doar la ceea ce nu înțelegem prin Ceea ce
știm deja, cu siguranță se estompează noutatea cu soluții știute și comode,
fără a rezulta un plus pentru cunoaștere și acțiune.
Discuția noastră despre explicație va fi mult ușurată dacă vom
introduce un aspect de ordin structural, id est o minimă terminologie
tehnică. Este vorba, în ultimă instanță, de doi termeni: "explanandum"
și "explanans".
"Explanandum" se referă la ceea ce trebuie explicat (concluzia expli­
cației), iar "explanans" la ceea ce explică (premisele explicației). Relația
complexă dintre acești doi termeni formează propriu-zis explicația.
-38-

Explanans
(Fapte, evenimente,
situații necunoscute) E,pa· … '­
,fapi�
sau presupus a fi
cunoscut)
Cu adevărat , de multe ori explicațiile sunt imperfecte sau nesatisfă­
cătoare, în funcție de un anumit ideal de raționalitate. Însă prin satisfacerea
unor normative mai riguroase (de ordin logic) și organizarea mai siste­
matică (ideal ar fi în sisteme teoretice) a enunțurilor despre ceea ce se
cunoaște, se presupune și se poate prezice cu privire la un anumit lucru,
eveniment sau întâmplare, vom putea descoperi o serie de elemente
explicative necesare înțelegerii și, implicit, pentru căutarea soluțiilor.
În sfârșit, la rândullor, explicațiile se supun permanent unui proces
de evaluare critică. Dacă explicațiile sunt încorporate în sinteze teoretice
mai bine organizate, dar fără a se neglija echilibrul dinamic înt� expe­
riență și sistemul teoretic, ele pot deveni problematice, deschizându-se
astfel calea spre direcții demne de investigat.
Numai urmând această cale -structură, sistemicitate și evaluare
critică -explicațiile pot forma paradigme culturale și științifice, rezer­
voare de cunoaștere și acțiune, care permit permanent și dinamic refor­
mulări, restructurări, reevaluări, răsturnări de fundamente pentru
înțelegerea diferitelor lucruri, fapte, evenimente și întâmplări.
4.3.2. Tipuri și modele de explica ție
Există o mare varietate de tipuri și modele explicative, dată fiind diver­
sitatea domeniilor de explicație și a opiniilor în ceea ce privește contextul,
natura, funcțiile, nivelul, dimensiunea, perspectiva, precizia, profunzimea,
puterea (forța), extensiunea, complexitatea, coerența, comprehensiunea,
eficacitatea, utilitatea lor și chiar dificultatea în a le clasifica.
Este clar că cea mai simplă clasificare a explicațiilor se poate face după
gradul de complexitate a elementelor structurate în diferite contexte:
-39-

1) Explicații cu structură mai puțin complexă și sistematică;
2) Explicații cu structuri înalte de complex itate și sistemicitate.
Din prima categorie, explicații cu structură mai puțin complexă și
sistematică, fac parte:
a) Explicați ile individuale conțin o mare doză de subiectivitate, dar
nu exclud atributul obiectivității, o anumită încredere rațională și
putere de convingere. Iată doar câteva variante:
explicația unui cuvânt (pentru a fi suficient înțeles);
explicația unui text (prin clarificarea sens ului unor constatări
și supoziții);
explicația prin reinterpretări corectoare (prin înlăturarea neîn­
țelegerilor sau a înțelegerilor greșite, a echivocurilor și pre­
supuneri lor eronate);
explicația ca justificare morală (a unei acțiuni care implică
acordul sau dezacordul);
explicația despre "cum a fost posibil?" (modul reușitei sau
nereușitei prin destăinu iri sau autobiografii);
explicațiile orientate spre activitate (despre cum se face sau nu
se face ceva).
Pentru ultima variantă vă oferim următoarea situație. Noaptea târziu
un șofer amator constată pe șosea că benzina din rezervor este aproape
terminată. Ajuns la un automat de benzină constată că instrucțiunile de
folosire sunt distruse și nu știe să-I mânuiască. Din fericire, sosește un
alt conducător auto care îi explică cum se folosește automatul. Explicația
primită este un procedeu orientat spre realizarea unei acțiuni.
b) Explicațiile preștiințifice sunt specifice cunoașterii comune.
Unele sunt mai puțin precise:
explicația prin reducere la familiar;
explicația datorată ambiguității limbajului;
explicația prin analogie (asemănătoare în multe privințe cu
aceea prin reducere la familiar);
explicația prin diagnoză (=determinarea identității unui
fenomen) sau interpretarea faptelor;
explicația care conține erori de informație ș.a.
Altele sunt incomplete:
-40-

-explicația fonnulată eliptic (fie datele relevante nu sunt expuse
în totalitatea lor fie enunțurile generale sunt doar presupuse);
explicația prin recurgerea la fapte unice sau concrete;
-explicația parțială, incompletă;
explicația alternativă (aparent supradeterminată, în realitate
incompletă față de cerința exprimată) ș.a.
Referindu-se la grupul de explicații incomplete, americanul Nicolas
Rescher ne prezintă o situație la care a participat . Un copil își întreabă
mama despre un lucru. Ea îi răspunde pe scurt și îl îndeamnă ca, pentru
amănunte, să-și întrebe tatăl. Copilul i-a replicat: "Oh, dar eu nu vreau
să știu atât de mult despre aceasta ".
° explicație parțială, incompletă o întâlnim și la c.G. Hempel, care
ne oferă un exemplu din psihanaliza lui S. Freud: "Cineva face o greșeală
în scris notând în carnetul său, în loc de 10 aprilie , 10 mai; greșeala se
datorează dorinței sale inconștiente ca luna aprilie să fi fost deja trecută,
deoarece aștepta un eveniment deosebit, sosirea unui prieten".
În raport cu Aristotel, procedeul diviziunii aplicat de Platon reprezintă
tot o explicație din grupul celor incomțl lete. Platon utiliza țlroced eul
diviziunii pentru a fixa sensul unu i concept S. Pornea de la un concept
A cu o extensie mai largă care apoi era împărțit în două concepte cu
extensii mai re strânse B și non-B, reciproc exclusive și împreună
exhaustive. Introducând conceptul S în una din cele două clase și exclu­
zându-l din cealaltă se delimitează sensul său. Deci Platon a raționat astfel:
S este A
A se împarte în B și non-B
Deci, S este B sau non-B
Reflectând asupra sensului conceptului S, Aristotel a descoper it
silogismul (în Analitica primă) care permite o concluzie necesară. Tre­
cerea de la S la B se realizează printr-un termen cu extensiune medie.
Pentru aceasta, Aristotel inversează raportul de extensiune dintre A și B,
astfel că A va fi inclus în B. Aristotel a corectat procedeul diviziunii și
a transformat-o într-un silogism conclusiv de tipul:
S este A
A este B
Deci, S este B
-41-

În sfârșit, alte explicații preștiințifice sunt nedesăvârșite:
-explicația schițată (cu valoare euristică);
-explicația posibilă (necalificată încă pentru autentificare).
Din cea de-a doua categorie, cu structuri înalte de complexitate și
sistemicit ate, fac parte explicațiile științifice care, de regulă, investesc
precizie logică, completitudine, desăvârșire și pretind atingerea unui ideal
de cunoaștere. Explicațiile de acest tip se configurează sub forma unor
modele, cu mare impact în progresul cunoașterii și acțiunii:
a) modele deductive (de regulă, cele nomologice) ;
b) modele inductive;
c) modele statistice.
4.3.3. Putem accepta "cea mai bună explicație"?
Să analizăm două situații, una care se referă la explicarea acțiunii
(biologice, umane, sociale, istorice etc.), iar alta la explicația științifică.
În cadrul primei situații, un tip obișnuit de explicații sunt cele teleo­
logice întâlnite în situațiile când acțiunile umane deliberate sunt explicate
în termenii scopurilor conștiente. Problematica explicațiilor teleologice
se referă la "explana ns", asupra căruia cercetătorii nu au căzut de acord .
Iată câteva variante divergente :
-explanansul nu constă în realizarea unui scop din viitor, însă acest
lucru nu ar invalida explicația;
-dorința anterioară de a atinge scopul este cea care explică;
-explicarea este realizată de natura scopului și de faptul că acțiunea
ar putea spori șansele de a-l realiza.
Diferă considerabil și opiniile în ceea ce privește dacă explicațiile
teleologice trebuie reconstrui te:
-ori în termeni de cauze sau de temeiuri;
– ori chiar în termeni de dorințe inconștient e.
Explicațiile teleologice devin și mai problematice când sunt aplicabile
altor contexte:
-comportamentul animalelor explicat în termini de scopur i;
-explicația speciilor existente În termenii scopului divin;
-42 –

-explicația vitalistă a fenomenelor biologice în termenii unui
principiu vital sau "entelehii" (termen utilizat de Aristotel: scopul lăun­
tric care ar sta la baza dezvoltării materiei și ar determina în mod finalist
întregul proces al dezvoltării ei);
-considerarea unui "principiu antropic" în explicațiile cosmologice
(acest principiu consideră omul opus întregii naturi, făcut după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu și constituind scopul suprem al creației) etc.
Explicațiilor teleologice li se opun însă cele funcționale, pe care le
întâlnim adesea în biologi a evoluționistă, antropologie și sociologie.
Alți cercetători se străduiesc să argumenteze că atât explicațiile teleo­
logice cât și cele funcționale pot fi analizate complet în termini de cauze
eficiente.
Nici în acest caz nu există unanimitate!
Să analizăm cea de-a doua situație, explicația științifică. Pentru a evita
intruziunea nedorită a teologiei, metafizicii sau antropomorfismului în
știință, mulți cercetători ai științei și filosofi (în special din prima jumătate
a secolului al XX-lea) au considerat că știința nu oferă explicații, ci doar
descrieri și predicții ale fenomenelor naturii.
Alți cercetători, însă, au susținut că știința empirică poate explica
fenomenele naturii fără a apela la metafizică sau teologie. Astăzi, această
viziune este acceptată de marea majoritate a cercetătorilor (cunoscut ă și
sub denumirea de "concepția standard"), deși În problema naturii expli­
cației științifice dezacordul este profund.
Potrivit "concepției standard", a da o explicație științifică unui feno­
men al naturii înseamnă a arăta cum poate fi subsumat acel fenomen unei
legi a naturii. La rândullor, legile universale pot fi explicate, ca și faptele
particulare, prin subsumare. Explicația se transformă deci într-un
argument deductiv, unde premisele (propoziții ce exprimă legi universale
sau propoziții care descriu condițiile inițiale) constituie explanansul, iar
concluzia, explanandumul. Este de fapt modelul deductiv-nomologic
(enunțuri care exprimă legi obiect ive).
Există însă și cercetători care deși admit explicația nomolog ică, sunt
adepți ai eXplicației prin subsumare la legi inductive sau statistice. Este
modelul inductiv sau statistic. Aceste explicații sunt conceput e ca argu-
-43 –

mente inductive , unde explanansul conferă o mare probabilitate inductivă
explanandumului.
O serie de obiecții la adresa concepției standard au fost ulterior
generate de absența constrângerilor cauzale.
A apărut apoi și o concepție a unificării în ceea ce privește explicația.
În ultimă instanță, spun adepții acestei direcții, noi explicăm și înțelegem
fenomenele, în măsura în care le putem integra într-o viziune totalizantă
dar bine fundamenta tă din punct de vedere științific. Este modelul
filosofic.
După concepțiile care pun accentul pe factori precum relațiile logice,
legile naturii sau cauzalitate a apărut și convingerea că toate tipurile și
categoriile de explicații trebuie analizate în întregime în termeni prag­
matici. Este deci modelul pragmatic.
Iar semnele de întrebare cu privire la cea mai bună expl icație nu se
opresc aici. Trecerea în revistă a celor două cazuri nu epuizează varie­
tatea explicației. Însă, în viața de zi cu zi feluritele explicații par să nu
ridice dificultăți suplimentare față de cele pe care le-am discutat deja.
4.3.4. Explicație și argumentare
1) -Într-un raționament explicativ, adevărul concluziei este
presupus, pe când premisele pot fi puse sub semnul îndoielii.
-Într-o argumentare, concluzia este cea care stă sub semnul
îndoielii, iar intenția este să devină acceptată sau plauzibilă, atunci când
se apelează la premise acceptabile sau mai puțin problematice decât este
ea.
,,( 1 )Numai persoanele care au legitimație de bibliotecă pot împrumuta
cărți, iar (2)dumn eavoastră neavând, (3)nu puteți puteți împrumuta cărți".
Aici avem o argumentare, deoarece cele trei enunțuri sunt derivabile unele
din altele, unele servind drept suport rațional pentru un altul.
Se dau șapte enunțuri : (1) Maestrul Corneliu Baba, pictor român,
Membru corespondent al Academiei și Profesor universitar la București,
a împlinit 90 de ani. (2) Elev al lui N. Tonitza. (3) Compoziții și portrete
de o expresivitate gravă, profund umane și puternic caracterizante.
(4) Folosește clarobscurul și o cromatică sobră. (5) Membru al unor
-44 –

academii de artă străine. (6) Artist al poporului. (7) Premiul de stat". În
acest caz cele șapte enunțuri nu formează o situație argumentati vă, întrucât
sunt independente unele de altele, au rolul doar de a informa.
2) -Explicația are drept scop clarificarea a ceea ce este neînțeles,
obscur sau este înțeles în mod eronat, în ultimă instanță urmărește
stabilirea adevărului.
-Într-o argumentare se urmărește obținerea convingerii.
Fie celebrele enunțuri aparținând astronomului francez Flammarion,
prin care noțiunea de "cer" primește și o nouă semnificație: ,,( 1 )Întregul
spațiu de deasupra orizontului este cerul. (2)Stelele sunt în acest spațiu.
(3)Soarele este o stea. (4)planeta Pământ se rotește în jurul Soarelui. Deci,
(5)Planeta Pământ este în cer".
Explicând ce este funcția de un singur argument, matematicianul și
logicianul german Gottlob Frege se delimitează de alt matematician,
Czuber, căruia îi analizează opinia și îi arată inconsistența, observând:
,,(l)Este imposibil să redăm printr-o singură definiție ce este o funcție,
întrucât (2)aici este vorba despre ceva simplu și indecompozab il….(3)În
locul unei definiții trebuie să intre în joc o explicație care, de bună seamă,
trebuie să se bizuie pe o înțelegere venită în întâmpin are".
În ambele situații enunțurile formează argumente bine articulate și
convingă toare, iar delimitarea realizată de Frege este deja un excelent
argument științific.
4.4. ARGUMENT ARE ȘI RETORIC Ă
Argumentarea intervine atât în construir ea cât și în producer ea de
discursuri cu intenție persuasivă. Parțial , preocupările specifice argu­
mentării se suprapun cu cele ale retoricii (ca teorie a elocinței). Spre
deosebir e de logică, argumentare a și retorica au drept obiect comunica rea
ideilor și intenția de a influența convingerile, credințele și atitudinile
altora. Există însă și diferențe relevante :
1) -Retorica utilizează preponderent discursul oral.
-În argumentare se utilizează atât discursul oral cât și cel din texte,
cu precizarea că varianta a doua este utilizată Într-o măsură mult mai mare.
-45 –

2) -Retorica se preocupă în principal de discursurile publice.
-În argumentare sunt de egal interes discursul pentru auditoriul
universal, cel adresat unei singure persoane (interlocutorul) și chiar pentru
subiectul aflat într-o stare de autodeliberare.
3) -Retorica se preocupă și de aspectele neargumentative ale artei
discursului: resursele expresive ale limbajului (de pildă, figurile retorice)
și mijloacele nediscursive de realizare a persuasiunii (ținuta oratorului,
gestica, registrul vocal , intonația ș.a.).
-În argumentare doar mijloacele discursive de realizare a con­
vingerii sunt utilizate cu precădere, iar în cadrul acestora cele care se
adresează raționalității ocupă un loc aparte.
Dacă la Aristotel "retorica" însemna în primul rând arta producerii
probelor în vederea convingerii (ceea ce numim astăzi "argumentare")
și abia în al doilea rând stilul și structura discursului, puțin mai târziu
Cicero denumește retorica ars bene dicendi ("arta de a vorbi bine"), arta
de a convinge cu dovezi bine alese, dar și printr-un stil bine elaborat. De-a
lungul timpului însă, "retorica" sau ars bene discendi devine ars ornandi
("arta împodob irii discursului"), rezumându-se la o teorie a figurilor de
stil și dizolvându-se în poetică.
Așadar, raționalitatea îmbracă diferite forme. Este însă eronată
ridicarea la rang de model unic a unui tip de raționalitate, la care să aspire
și să fie judecate toate celelalte performanțe intelectua le. Argumentarea
este un tip relevant de raționalitate, cu nimic mai prejos decât oricare alta,
deoarece înlesnește înțelegerea și ameliorarea gândirii și a comunică rii
ei, rămâne permanent în legătură cu practica întemeierii și a criticii ideilor
în toată diversitatea ei.
-46 –

V.ARGUM ENTSINONA RGUMENT ,
INDIC ATORI ARGUMEN TATIVI
5.1. TEXTUL ARGU MENTATIV,
NONARGUMEN TATIV SAU MIXT
Argumentarea se materializează Într-un ansamblu structurat de
enunțuri, numit adesea "text argumentati v", indiferent dacă discursul
îmbracă formă orală sau scrisă. În textul argumentativ se regăsesc for­
mulate atât teza (tezele) susținută (susținute) de argumentator cât și
temeiurile oferite de acesta în sprijinul ei (lor).
În situații concrete, când ne dăm seama că ne aflăm în fața unei
argumentări și nu suntem în fața altei forme de discurs, de pildă forma
descrier ii, relatării, explicației, narațiunii? Sunt situații când textul
argumentativ este mixt, deci conține atât porțiuni argumentative cât și
altele neargumentative.
5.2. INDICATORII ARGUMENTATI VI
De obicei, un text argumentativ conține o serie de cuvinte sau expresii
cu funcție specială: de a semnala legăturile logice dintre enunțuri. Astfel
de cuvinte sau expresii se numesc "indicatori ai argumentării" sau "mărci
ale argumentării". Indicatorii sau mărcile, ca semne de cele mai mult e
ori exterioare, structurează logic textul argumentativ.
Câteva explicații generale despre indicatorii argumentativi sunt
necesare:
-47 –

1) Unii indicatori (ex: deci, prin urmare, așadar, în consecin ță, rezultă
că, astfel, apoi, după spusele, ca o concluzie la, pentru că lucrurile stau
astfel, urmează că, ceea ce implică, ceea ce dovedeșt e, ceea ce înseamnă,
de unde putem deduce, drept rezultat etc.) marchează faptul că enunțul
sau enunțurile în fața cărora stau au statut de concluzie (concluzii). Ei sunt
indicatori de concluzie.
"Părinții noștri s-au înșelat odinioară, nepoții lor se înșeală azi, ai noștri
se vor înșela și ei într-o zi. Să nu ne însușim, asadar, o opinie numai pentru
că mulți țin la ea sau pentru că a elaborat-o vreun filosof; ci numai pentru
că ne convingem că așa trebuie să fie și nu altfel. .. De aceea nu trebuie
să credem despre un om decât ceea ce e omenesc, adică posibil și
obișnuit." (Cyrano de Bergerac)
"Materialele din natură (aerul, pământul, apa) care rămân neatinse de
efortul uman nu aparțin nimănui și nu sunt în proprietate. Urmează că un
lucru poate deveni proprietate privată a cuiva numai dacă acesta lucrează
asupra lui ca să-i schimbe starea naturală. De aici trag concluzia că tot
ceea ce un om ameliorează prin munca mâinilor sale și a creierului său
îi aparține lui și numai lui." (John Locke)
Ambele fragmente sunt veritabil argumentativ e, iar cuvintele și
locuțiunile subliniate în texte sunt indicatori de concluzie.
2) Alți indicatori (ex: fiindcă, deoarece, întrucât, căci, pentru că, din
cauză că, având grijă că, fiind garantat că, acesta este adevărat pentru că,
motivul este că, având în vedere faptul că, așa cum se deduce din faptul
că, așa cum se arată prin, așa cum se demonst rează prin etc.) semnalează
că enunțul sau enunțurile care urmează după ele sunt folosite ca premise,
ca temeiuri. Ei sunt indicatori de premisă.
3) Există și texte argumentative în care nu figurează indicatorii
premiselor sau concluziei. Legăturile logice dintre component ele textului
pot fi recunoscute atunci indirect, pe baza afinități lor de conținut și a
ordinii în care sunt dispuse. În practica analizei de text argumentativ, de
regulă se procedează la reformularea lui, urmărind atât conținutul cât și
ordinea dispunerii enunțurilor.
,,( 1 )N-are rost să-I mai așteptăm. (2)Dacă nu a sosit până acum, nu
are nicio șansă să mai vină".
-48 –

,,(l)N-are rost să-I mai așteptăm. (2)Îmi pare rău că am stat atât și că
te-am ținut și pe tine, care aveai alte treburi urgente de rezolvat".
Deși în textele de mai sus nu figurează niciun indicator argumentativ,
ele se disting fundamental : în primul, cele două enunțuri sunt corelate,
enunțul (2) este oferit ca temei pentru acceptarea enunțului (1); în cel de-al
doilea, cele două enunțuri sunt doar alăturate, niciun enunț nu este oferit
drept rațiune pentru acceptarea sau respingerea celuilalt.
4) Unele cuvinte sau expresii din familia indicatorilor argumentativi
au în cadrul unui discurs și alte utilizări, astfel că ele nu își îndeplinesc,
atunci când stau în fața unui enunț, statutul de premisă sau de concluzie.
De pildă, "pentru că" și "deoarece" nu sunt obligatoriu indicatori ai
premiselor, ci pot fi folosite și pentru a marca o relație cauzală între ceea
ce se exprimă prin două enunțuri , sau o relație dintre act și motivele lui.
Cuvântul "deci", nu întotdeauna semna lează existența indicatorului
concluzie. În ambele situații putem să avem de-a face cu o explicație,
relatare, descriere, și nu obligatoriu cu o argumentare. Alteori însă, chiar
dacă textul este argumentativ, aceste cuvinte sau expresii (deoarece,
pentru că, deci etc.) pot să nu conteze în delimitarea componentelor sale
logice.
Să utilizăm același fragment din Cyrano de Bergerac: "Părinții noștri
s-au înșelat odinioară, nepoții lor se înșeală azi, ai noștri se vor înșela și
ei într-o zi. Să nu ne însușim, așadar, o opinie numai pentru că mulți țin
la ea sau pentru că a elaborat-o vreun filosof; ci numai pentru că ne
convingem că așa trebuie să fie și nu altfel… De aceea nu trebuie să
credem despre un om decât ceea ce e omenesc, adică posibil și obișnuit."
"Jurnalistul a folosit expresii violente pentru că vroia să provoace
reacții din partea celor vizați de articol".
În primul text, locuțiunea "pentru că", chiar de trei ori subliniată, joacă
rolul de simplă relație de la motiv la act, în cel de-al doilea, de locuțiune
într-o eventuală explicație.
5) Indicatorii argumentati vi posedă și o altă calitate, aceea de a exprima
forța (exprima tă gradual) atribuită relației logice între două sau mai multe
enunțuri de către argumentator. Soliditatea, forța sau tăria legăturii dintre
premise și concluzii face să existe în textele argumentative o varietate de
indicatori. De pildă, cuvântul "rezultă" sau expr esiile "rezultă cu nece-
-49-

sitate" și "decurge absolut concludent" sugerează forța legăturii logice;
expresii ca "pare să rezulte", "este rezonabil să conchidem", "așadar, nu
ar fi exclus ca", "ar fi hazardat să conchidem" și multe altele, sunt formule
mai atenuate. Exemplele, bineînțeles, pot fi multiplicate.
Unele cuvinte sau expresii nu joacă rolul strict de "indicatori ai
argumentării". De pildă, cuvântul "dacă" și expresia "dacă … atunci"
mijlocesc legătura dintre două enunțuri pentru construirea unui enunț
compus, de tip condițional (implicația). Nici expresia "sau … sau" nu este
un indicator argumenta tiv, ci mijloc de legare a două enunțuri aflate în
relație de opoziție. Cuvântul "dar", atunci când este utilizat cu funcții
argumentati ve (și nu din necesități stilistice sau textuale), are rolul de a
arăta că două sau mai multe propoziții sunt în relație de opoziție în privința
conținutului.
Aceste cuvinte sau expresii (sunt și altele care pot fi descoperite cu
ușurință) au rolul esențial de a ne semnala în ce direcție se mobilizează
argumenta re a și care este dimensiunea argumentării. Pe scurt, ele
exprimă relații logice, iar în cazurile descrise mai sus relații logice de
condiționa re sau de opoziție dint re argumentele expuse în vederea susți­
nerii sau respingerii tezei.
-50-

VI. MODALIT ĂTI DE REPREZENTARE
, w
A ARGUME NTARILOR
6.1. REPREZENTAREA ANALITICĂ SI SUBST ANTIALĂ
. ,
LA STEPHEN TOULMIN
Au existat și există și astăzi încercări de a construi modele structurale
sau configurații care să poată explica cât mai adecvat relațiile dintre
elementele unui discurs argumentativ. Cel mai cunoscut și mai răspândit
model (și nu numai în cultura anglofonă) este cel propus de Stephen
Toulmin în lucrarea The Uses of Argument, considerat a fi o paradigmă
explicativă asupra argumentației (vide Cap. 1).
Scopul urmărit de Stephen Toulmin era acela de a descoperi articu­
lațiile invariante ale argumentației, dincolo de nenum ăratele variabile reale
sau posibile care se proiectează în funcție de domeniul argumentării.
disponibilitățile și abilitățile argumentatorului ș.a.
Deși pentru Stephen Toulmin problematica argumentației este o
problemă de logică, ea nu se circumscrie exclusiv unei teorii logice, ci,
cu precădere, unei logici aplicate. Drept urmare, conceptele fundamentale
angajate de către autor sunt următoar ele:
1) Câmpul argumentării
În general, argumentarea este o abstracție utilizată doar de către
teoreticieni. În mod obișnuit, argumentarea este "contextuală", utilizată
și utilizabilă în diverse "câmp uri" argumentative (juridic, politic, știin­
țific etc.). Argumentările din același câmp contextual sunt de același "tip
logic"; în caz contrar, ele aparțin altui tip logic. Deci câmpul argumentării
determină tipul logic al argumentelor, ia r in cadrul fiecărui tip pot exista
"criterii" de evaluare critică a argumentelor.
-51-

2) Modalitatea
Conceptul de "modalit ate" pregătește terenul structurării modelului
argumentări i. Indiferent de domeniul de argumentare, trebuie să se indice
toate posibilitățile demne de luat În seamă. Deci Într-o argumentare con­
cretă orice supoziție, care are legătură cu teza, se poate actualiza.
Evaluarea critică a argumentării are Însă rezultate diferite, cu trei clase
distincte:
-clasa argumentelor necesare, adică determinante pentru susținerea
sau respingerea tezei;
-clasa argumentelor imposibile, adică nerelevante, fără legătură cu
teza argumentăr ii, care nu sunt vehiculate prin mijloace adecvate , pe care
argumentatorul nu se poate sprijini;
-clasa argumentelor posibile, aflate în spațiul de manevră dintre cele
două clase anterioare .
3) Forța modalității
Se referă la consecințele practice ale utilizării modalității respective
(necesarul, posibilul, imposibilul) Într-o situație argumentati vă, cu
amendamentul că "forța modalității" nu este dependentă de "câmpul
argumentării" .
4) Criteriul (norma) modalității
"Forța modalității" argumentati ve este determinată prin raportare la
un "criteriu" sau "normă" a modalității, care, la rândul ei, este dependentă
de "câmpul" argumentă rii.
În viziunea lui Stephen Toulmin, "argumentele necesare" unei Înte­
meieri sunt mai greu de identificat, iar "argumentele imposibile" nu sunt
de mare ajutor Într-o situație de Întemeiere. Nu Întâmplător Stephen
Toulmin va analiza cu precădere conceptul de "probabilitate", dar nu în
cadrele sau termenii unei teorii logice, ci în termeni care plonjează în
contextual: acțiuni, credințe, politici justificative etc. Pentru Toulmin
"probabilul" are cel puțin patru funcționalități contextua le:
1) Atenuare a gradului de necesitate (siguranță, certitudine) în legă­
tură cu o acțiune viitoare. (ex: "Probabil voi veni sâmbătă la Târgui de
Carte de la RomExpo" );
– 52-

2) Delimitare în raport cu afirmațiile categorice care privesc acțiuni
viitoare și care nu pot fi realizate cu certitudine. (ex: "Probabil voi lua
nota 10 la examenul de Teoria argumentării și explicației");
3) Distanțare de angajamentul total, neechivoc . (ex: "Probabil voi
participa la constituir ea Fondului de pensii private");
4) Indicarea măsurii sau gradului de încredere (mai accentuat sau
vizibil diminuat) în raport cu enunțul despre realizarea unei viitoare
acțiuni. (ex: "Probabil voi urca când va pe vârful Moldoveanu").
Toate aceste aspecte funcționale ale probabil ului depind de "forța
întemeierilor justificative": dacă faptele empirice, condițiile antecedente
și cadrele favorab ile se manifestă pe direcția producerii acțiunii, atunci
"probabilitatea" se apropie de certitudine, iar dacă, dimpotrivă, aceste
elemente nu susțin acțiunea, atunci "probabilitatea" se diminuează în mod
evident.
Pentru Stephen Toulmin enunțurile care constituie esența argumentării
sunt următoar ele trei categorii:
a) Enunțuri care stabilesc o concluzie sau care sugerează o acțiune;
b) Enunțuri prin care se furnizează date, informații, fapte care
sprijină concluzia sau acțiunea propusă;
c) Enunțuri care explică modul în care datele, informațiile, faptele
prezentate sprijină concluzia sau acțiunea pe care au sugerat-o.
Plecând de la aceste trei categorii de enunțuri, dar utilizând termenii
.. claim"/"conc1usion" -"warrant" -"data" (concluzielteză –
justificare -temeiuri), Stephen Toulmin le ansamblează într-un model
și le "utilizează" ca "instrument analitic". Reprezentarea grafică de mai
jos constituie modelul argumentului analitic.
Justificare Temeiuri
Concluzie – (garanție, – (date,
întemeiere) informații)
Părțile unui argument se articulează în cadrul acestui model astfel:
1) Concluzia, teza ("claim"/"conclu sion") este enunțul care este pre­
zentat auditoriului pentru a adera la el. Concluzia poate avea un caracter
-53 –

general sau specific unei situații, după cum poate fi expusă în mod explicit
sau subînțeles în mesaj;
2) Justificarea, garanția, întemeierea (" warrant") reprezintă un prin­
cipiu cu caracter general, norma sau legea care se află la baza argu­
mentului, uneori exprimată Într-o formă entimematică. Justificarea ar
trebui să stabilească validitatea concluziei pe baza relației acesteia cu
datele. Precizăm că justificarea este făcută de cel care argumentează;
3) Temeiurile, datele, informațiile ("data") reprezintă afirmații
relevante pentru concluzie prin intermediul formulării justificării. Ele sunt
făcute de către cel care argumentează pentru a-și sprijini concluzia.
Observația 1: Când se propune o teză, în mod necesar se aduc și probe
(temeiuri, date, informații, rațiuni) în favoarea ei. Dacă interlocutorul
acceptă teza fără a cere probe, înseamnă că teza face parte din domeniul
convingerilor lui și, drept consecință, nu mai trebuie argumentată. Dim­
potrivă, dacă interlocutorul cere probe, dar nu-i sunt furnizate, atunci
argumentarea nu are loc, deși este necesară.
Observația 2: De obicei justificarea (fundamen tul, garanția) nu este
menționată în mod expl icit în argumentări (majoritatea argumentărilor
sunt entimema tice), astfel încât se creează falsa impresie că în argumentări
s-ar infera nemijlocit de la o informație la cealaltă. Dar dacă interlocutorul
pune la îndoială trecerea de la temeiuri la concluzie, atunci justificarea
apare îndreptățită. În asemenea situații justificarea trebuie făcută explicit
pentru a se putea reda argumentul în întregimea lui. Dacă interlocutorul
nu cere justificarea trecerii de la temeiuri la teza argumentării, înseamnă
că el cunoaște legătura de Întemeiere, iar explicitarea ei reprezintă un act
superfluu, inutil, gratuit în argumentație.
Fie următorul text: ,,(1)Televizorul Philips are un consum redus de
energie electrică, întrucât (2)este construit pe principiul cristalelor
lichide" .
Afirmația (1) este concluzia (teza argumentării), iar afirmația (2) joacă
rolul temeiului (datul, informația care întemeiază teza). Acest argument
este entimema tic, deoarece lipsește propoziția generală care justifică,
întemeiază teza (1) pe baza relației cu informația (2): "Toate televizoarele
Philips construite pe principiul cristalelor lichide au un consum redus de
energie electrică".
-54 –

Observația 3: Justificarea (fundamentul, garanția) întemeierii este de
regulă făcută din punctul de vedere al celui care argumentează. Ea poate
fi conformă unor norme admise în mod unanim sau acceptate în mod
particular de către interlocutor , dar poate fi și greșită, exprimând numai
punctul de vedere al celui care argumentează. De aceea putem avea "date,
informații, temeiuri corecte" corelate cu o "justificare, garanție, fun­
damentare greșită", după cum și situația inversă, a unei "justificări
corecte" corelată cu "date eronate".
Fie următorul text: ,,(l)Am din ce să trăiesc și nu trebuie să mai lucrez.
(2)Stau cu o mătușă care are o pensie bunicică de vreo 450 lei, iar
(3)băiatul meu, elev la o Școală de Arte și Meserii, primește o bursă
socială de 150 lei. (4 )Fiind capul familiei, am dreptul să diri jez acești bani.
Nu-i așa?".
Aici afirmația (1) este concluzia (teza), (2) și (3) sunt datele, infor­
mațiile sau temeiurile, iar afirmația (4) joacă rol de justificare (garanție)
de trecere de la (2) și (3) la (1). Se observă că "datele" sunt concrete
(probabil exacte), dar "justificarea", principiul, norma sau raționamentul
este greșit, de unde rezultă o "concluzie" nu numai greșită, ci și imorală.
Observația 4: Utilizarea modelului analitic înainte de argumentare se
face de către argumentator în scopul examinării, din punctul de vedere
al auditoriu lui, a concluziei propuse. Utilizarea modelului după argu­
mentare se face de către interlocutor (auditor), în scopul evaluării justeței
sau slăbiciunii tezei susținute. În ultima situație, interlocutorul are posi­
bilitatea să intervină cu argumente contrare.
Există pentru Stephen Toulmin și un alt tip de argumentare, numită
substanțială (materială), care completează modelul analitic. El consideră
că în puține cazuri concluzia urmează cu necesitate din temeiuri pe baza
justificării.
În cele mai multe cazuri de argumen tare, concluziei, tezei ("claim"/
"conclusion") trebuie să i se atașeze un calificativ, un operator modal M
("qualifier" = probabil, presupunând, aproape sigur, cu destulă certitudine
ș.a.) care poate fi anulat numai prin condiții de rezervare sau de excep­
tare R ("rebuttal" = cu condiția, dacă nu cumva, cu excepția ș.a.) repre­
zentând respingerea sau contraa rgumentuI. Chiar și legitimitatea
justificării J ("warrant" = întrucât) care face posibilă concluzia din
-55-

temeiuri D ("data" = date, informații), deci care joacă rol de regulă de
derivare , trebuie să fie susținută cu argumente suport B ("backing" = pe
baza).
Iată reprezentarea grafică pentru modelul argumentului substanțial în
viziunea lui Stephen Toulmin :
Concluzie Justificare Temeiuri
-,…– �
I
J: D:
Întrucât date
M:
probabil,
presupunând,
aproape sigur
Q;J pe baza
R:
cu condiția,
dacă nu
cumva
Prin urmare modelul argumentării substanțiale cuprinde următoarele
compon ente:
1) Concluzia sau teza de argumentat ("claim"/"conclusion");
2) Temeiu rile D ("data" = date, informații), numite și mijloace de În­
temeiere;
3) Justificarea J ("warrant" = întrucât), adică propoziții generale care
garantează derivarea concluziei din temeiuri după reguli de inferență.
Precizăm că justificarea este făcută de cel care argumentează;
4) Garanții suplimentare B ("backing" = pe baza) care susțin pro­
pozițiile generale J;
-56 –

5) Propoziții cu operatorul modal M ("qualifier" = probabil, posibil,
presupunând, aproape sigur, cu destulă certitudine etc.), care, adăugând
un calificativ (o apreciere sau o limitare), arată în ce măsură concluzia
își menține valabilitatea;
6) Condițiile de rezervare sau de exceptare R ("rebuttal" = dacă nu
cumva, cu condiția etc.) legate de operatorul madaI M ("qualifier").
Rezervarea este condiția (clauza) pe baza căreia concluzia își pierde
valabili tatea.
Așadar, dacă se pune la îndoială teza, de multe ori cu caracter sintetic,
prin care sunt prezentate datele, sau dacă se pune la îndoială justificarea
care leagă datele de concluzie, atunci cel care argumentează poate aduce
informa ții noi (pentru a întări temeiurile), poate veni cu garanții
suplimentare pentru a Întări regula de derivare (justificarea) și/sau poate
adăuga un calificativ (operator modal M) prin care să arate în ce măsură
concluzia își menține valabilitatea.
Iată un exemplu de argumentare substanțială oferit de Stephen
Toulmin: "Petersen aproape sigur nu este catolic, întrucât el este suedez,
iar despre suedezi este aproape Întotdeauna sigur că nu sunt catolici". Care
este structura acestui argument substanțial?
-Concluzia ("claim"!"conclusion"): "Petersen nu este catolic";
-Concluzia cu operator mod al ("qualifier"): "Petersen aproape
sigur nu este catolic";
-Temeiuri ("data"): "Petersen este suedez";
-Justificare ("warrant"): "Despre suedezi este aproape sigur că nu sunt
catolici";
-Garanții suplimentare ("backing "): "În Suedia, catolicii reprezintă
doar două procente";
-Condiție de rezervare sau exceptare ("rebuttal") legată de operatorul
modal: "Petersen este fiu de preot".
Pentru magistrați oferim pe scurt și situația unei anchete. S-a comis
o crimă, iar specialiștii în balistică au stabilit că glonțul a fost tras de la
mare distanță de către un trăgător de elită. Lista suspecților se restrânge
treptat, după verificarea alibiurilor celor bănui ți inițial. Anchetatorul
raționează astfel: ,,( 1 )Sunt aproape sigur că A este asasinul. (2) Verificând
suspecții, am aflat că A a făcut parte din trupele de elită ale Brigăzii de
-57 –

Luptă Antiteroristă. (3)Or, militarii din forțele speciale sunt buni
trăgători, (4)ceea ce se verifică statistic prin numeroase cazuri observate
și este explicabil prin faptul că perfecțiunea în mânuirea armamentului
este de importanță vitală în lupta antiteroristă. Deci, (5)probabil, A trebuie
să fi fost asasinul, (6)afară de cazul în care mai apar pe lista suspecți lor
și alți indivizi buni trăgători".
Un text cu problematică meteorologică: ,,(1)Vremea se va răci.
(2)Presiunea atmosferică a scăzut mult. (3)Ori de câte ori presiunea scade,
mase de aer rece se deplasează spre zonele cu presiune redusă. (4)Nu­
meroase observații meteorologice constată o covarianță a presiunii
atmosferice și a deplasări lor maselor de aer dinspre zonele cu presiune
ridicată spre cele cu presiune scăzută".
În sfârșit, un text cu tentă financiară: ,,( 1 )Tu trebuie să-i restitui lui
Andrei, până la sfârșitul lunii, 1000 lei. (2)Andrei ți-a împrumutat banii
doar pentru o lună. (3)Orice împrumut trebuie restituit până la termenul
convenit. (4)Împrumuturi le fac posibilă o utilizare flexibilă a unor resurse
limitate" .
Toate cele trei fragmente sunt veritabile argumente substanțiale,
conform concepției lui Stephen Toulmin, deoarece în primele două
relațiile dintre enunțuri sunt logic contingente, iar în ultimul se susține
justețea unei aserțiuni normative.
Care este diferența dintre cele două modele, analitic și substanțial?
Argumentarea este "analitică" numai atunci când propoziția suport B
("backing" = pe baza) al justificării J ("warrant" = întrucât) conține deja,
explicit sau implicit, informație dată în concluzie ("claim"/"conclusion").
În caz contrar, argume ntarea este "substanțiaIă".
Modelul lui Stephen Toulmin permite să se distingă și între demon­
strații și argumentări. Atunci când concluzia ("claim"/"conclusion")
rezultă cu necesitate din temeiuri D ("data" = date, informații) și justi­
ficarea J ("warrant" = întrucât), se atinge o garanție rațională sinonimă
cu o demonstrație.
De multe ori nu se poate realiza o astfel de derivare, deoarece ne
lipsește justificarea J ("warrant" = întrucât) care să joace rolul de regulă
de derivare. În aceste cazuri avem o argumentare.
-58-

6.2. DIAGRAMELE BEARDSLEY -THOMAS
Analiza textelor argumentati ve cuprinde următorii pași:
1) Separarea porțiunilor propriu -zis argumentative de eventualele
enunțuri neargumentative;
2) Identificarea tezei;
3) Identificarea tuturor enunțurilor din textul sau discursul argu­
mentativ;
4) Trasarea legăturilor logice dintre enunțuri, astfel încât acestea să
ne conducă de la premisele ultime (puncte de plecare) la teză;
5) Un sprijin important în operația de relaționare logică dintre
enunțuri îl constituie indicatorii argumentării;
6) Se marchează cu cifre O, 2, 3 … etc.) sau cu minuscule latine (m,
n, p … etc.) toate enunțurile, în ordinea în care apar în textul argumenta tiv;
7) Se construiește apoi diagrama Beardsley -Thomas.
Observații:
a) Unele texte argumentative pot avea o structură logică complexă sau
stufoasă, altele o structură mai ascunsă. Se recomandă segmentarea
textului argumentativ în unități logice, apoi realizarea ansamblului;
b) Unele texte conțin elemente tacite, alteori mai problematice sau mai
dificil de decriptat. Se recomandă o reconstruire a textului argumentativ
pentru a evidenția punctele de plecare ale argumentării și/sau a con­
cJuziiior intermediare lăsate neformulate.
Prezentăm câteva tipuri de structuri argumentative de bază reprezentate
prin diagramele Beardsley-Thomas:
1) Structură argumentativă simplă (cu argument unic), când există doar
o pereche de enunțuri dintre care unul joacă rolul de temei (premisă), iar
celălalt de concluzie.
Dacă notăm primul enunț cu (m), pe cel de-al doilea cu (n), iar rolurile
lor logice printr-o săgeată dusă de la (m) la (n), atunci (n) reprezintă teza
argumentării, iar (m) singurul său sprijin (temei).
(m)
�
(n)
-59-

Fie unnătorul text: ,,(l)Vitele bolnave pot transmite boli fatale oame­
nilor care consumă produse din carne de vită. Prin urmare, (2) inspecția
sanitară pentru depistarea unor astfel de boli este esențială pentru
siguranța oamenilor".
Acest text conține în mod clar un argument. Concluzia, propoziția (2)
este identificată prin locuțiunea "prin urmare", aflată înaintea ei.
Propoziția (1), premisa, oferă un motiv pentru a susține concluzia. Argu­
mentul poate fi clasificat drept argument unic, iar structura argumentativă
ca simplă. Diagrama este asemănătoare celei de sus.
2) Structură argumentativă convergentă, când un enunț (n) dintr-un
text argumentativ este susținut de cel puțin alte două enunțuri (premise),
adică (m) și (p).
În acest caz fiecare premisă (m) și (p) contează ca argument de sine
stătător în favoarea lui (n), iar tripleta de enunțuri alcătuiește întregul text
argumentativ, cu (n) în rol de teză. De multe ori, așa cum s-a specificat
anterior, această structură este integrată ca verigă Într-o structură
argumentati vă mai complexă.
(o)
Fie unnătorul decupaj dintr-un dialog despre bacșișuri, iar unul dintre
interlocutori argumentează astfel: ,,( 1) Cred că acordarea de bacșișuri este
o practică greșită. Pe de o parte, (2) face persoana care primește bacși­
șul să se simtă jignită. Pe de altă parte, (3) duce la dezvoltarea unei piețe
negre a economiei".
În acest text, fiecare propo ziție-premisă (2) și (3) funcționează
separat, de sine stătător pentru a susține concluzia (1). Se observă că sunt
două argumente din consecințe separate, deoarece fiecare motiv este
identificabil prin locuțiunile "pe de o parte" și "pe de altă parte". Structura
argumentativă convergentă conține de fapt două argumente separate,
(2)� (1) și (3)�(l).
-60 –

Diagrama este asemănătoare celei de mai sus, iar ambele structuri,
luate separat, sunt asemănătoare structurii simple, cu argument unic.
Un argument convergent avem și în această situație discursivă, u nde
enunțul (1) este susținut de enunțurile (2) și (3) : ,,(l)Culmile muntoase
pustii reprezintă locuri bune pentru a privi stelele. (2)Fiind înalte, sunt
mai aproape de stele. (3)Fiind uscate, sunt relativ ferite de opacitatea
provocată adeseori de nori".
3) Structură argumentativă legată (cuplată), asemănătoare celei
convergente, cu deosebirea că premisele (m) și (p) sunt considerate împre­
ună (cuplate), raportate unele la altele (alcătuind un singur argument) și
constituind un temei pentru (n).
(m)Ț (p)
(n)
Fie următorul decupaj dintr-un dialog despre bacșișuri, iar unul dintre
interlocutori argumentează astfel: ,,(1) Sunt de părere că acordarea de
bacșișuri este bună pentru o economie sănătoasă, pentru că (2) răsplătește
inițiativa, și (3) orice răsplătește inițiativa este bun pentru o economie
sănătoasă" .
Aici avem două propoziții-premisă, (2) și (3), și amândouă funcțio­
nează împreună (cuplat) pentru a oferi un motiv care să susțină concluzia
(1). Modul în care premisele se încadrează împreună într-o formă cu­
noscută de inferență ne sugerează că acest tip de argument îl putem
clasifica fără îndoială ca fiind legat (cuplat).
Iată un alt exemplu de argument cu două premise cuplate, (2) și (3):
,,( l )Eutanasierea poate fi acceptată din punct de vedere moral, deoarece
(2)eutanasierea diminuează suferința umană și (3)orice acțiune care
diminuiază suferința umană poate fi acceptată din punct de vedere moral".
4) Structură argumentativă divergentă, când același enunț (n), cu rol
de premisă (temei), este folosit pentru susținerea a cel puțin două enunțuri
(m) și (p), cu rol de concluzii.
-61 –

(n)
/\
(m) (p)
Fie următorul text: ,,( 1) S-a dovedit că fumatul dăunează grav sănă­
tății. Prin unnare, (2) reclamele la țigări ar trebui interzise. Și de asemenea,
(3) avertizări că fumatul dăunează grav sănătății ar trebui tipărite pe toate
pachetele de țigări".
Aici avem trei propoziții implicate. Două dintre ele, propozițiile (2) și
(3), sunt deduse drept concluzii separate din aceeași premisă (1). Struc­
tura divergentă a argumentului este reprezentată de diagrama de mai sus.
Două concluzii susținute de un argument divergent avem și în urmă­
toarea situație discursivă: ,,(l)Acești senatori au votat împotriva partidului
cu privire la proiectul de lege despre controlul averilor. Așadar, (2)ar
trebui pedepsiți pentru violarea solidarității partidului. Și (3)ar trebui
admones tați pentru acțiunile lor nesăbuite".
5) Structură argumentativă serială, când o pereche de enunțuri (m) și
(n), dintre care primul este susținut de cel de-al doilea se poate dezvolta
Într-o structură mai complexă, adică cel de-al doilea enunț (n) este
susținut, la rândul său, prin cel puțin un alt enunț (p).
(p)
t
(n)
(m)
Fie următorul text: ,,(1) Psihologia este religia epocii moderne. (2)
Dacă oamenii se simt nefericiți, vinovați sau confuzi cu privire la viață,
-62-

merg la psiholog. (3) Anul trecut, două milioane de oameni au mers la
psiholog din cauza problemelor personale și emoționale".
Structura argumentativă este compusă din trei propoziții în următoarea
ordine: (3)�(2), apoi (2)�(l). Propoziția (1) este o concluzie
controversată care are nevoie de o justificare pentru a deveni plauzibilă.
O astfel de justificare ne este oferită de propoziția (2), care funcționează
ca premisă pentru (1). Dar susținerea lui (2) se realizează prin oferirea
lui (3) ca premisă. Diagrama ne conduce la o structură argumentativă
serială.
6) Structură argumentativă complexă (stratificată), când unul sau mai
multe enunțuri sunt susținute de anumite premise, care, la rândul lor,
servesc la susținerea altor enunțuri.
(P)Ț (q)
(n)
(m)
Iată și o altă variantă de macro structură stratificată:
(m)
-63 –

Fie următorul text: ,,( 1 )Trebuie ca locatarii blocului să contribuie la
cheltuielile privind amenajarea spațiului verde din jur? Desigur. Pentru
că, (2)spațiul verde din jur este atribuit clădirii respective, iar (3)0 îngrijire
necorespunzătoare ar da un aspect necivilizat blocului. Rezultă că (4)este
necesară o reglementare privind contribuția materială a locatarilor".
Dacă analizăm textul, primele trei afmnații sunt legate prin indicatorul
logic "pentru că", iar afirmațiile (2) și (3) servesc ca suport rațional pentru
(1); (1), (2) și (3) formează o structură argumentativă convergentă. La
rândul său, concluzia (1) servește ca suport pentru concluzia finală (4);
(1) și (4) formează o structură argumentativă simplă. Rezultă o structură
argumentativă complexă (stratificată) cu următoare a diagramă:
(2)� �(3)
(1)
!
(4)
Fie următorul text: "Chiar în tinerețe poți fi geometru, matematician
și, în genere, versat în astfel de lucruri, dar (1) nu și înțelept. Cauza este
că (2) înțelepciunea practică se aplică la ceea ce este particular, iar (3)
aceasta se capătă numai prin experiență. (4)Un om tânăr nu poate a vea,
însă, această experiență,(5) ea necesitând timp îndelunga t."(Aristotel)
În acest text argumentativ (1) este teza, sprijinită nemi jlocit de (2),(3)
și (4), iar (4), la rândul său, se sprijină pe (5).
-64 –

(5)
t
(2) (3) (4)
V
(1)
Același text argumentati v poate fi configurat și altfel, deoarece se
observă că se omite o concluzie intermediară. În acest caz, din (2) și (3)
cuplate, decurge concluzia intermediară, notată cu (a) -"Cine nu posedă
experiență este lipsit de înțelepci une practică", iar (a), cuplată cu (4),
conduce la teza (1). Concluzia (a) nu figurează în text, ci este degajată
din analiza logică a acesteia.
În concluzie, diagramele Beardsley-Thomas nu sunt un mijloc de a
descoperi structurile sau configurațiile argumentative, ci doar o modalitate
intuitivă de a le "reprezenta" după ce au fost recunoscute.
Adăugăm câteva observații suplimentare:
1) Nu este simplu să stabilești dacă structura argumentativă este legată
(cuplată) sau convergentă. Pentru a le diferenția se pot utiliza patru tipuri
de dovezi (după americanul Douglas Walton):
– 65 –

a) Cuvinte indicatoare.
Cuvinte sau locuțiuni ca "împreună cu aceasta/acela", "de asemenea
cerut" etc. indică un argument legat (cuplat); cuvinte ca "un alt motiv",
"în plus", "pe de o parte", "pe de altă parte" etc. indică un argument
convergent.
b) Structuri de inferență.
Dacă textul se înscrie într-o schemă deductivă familiară (ex: modus
ponens, modus tollens, modus ponendo-tol lens, modus tollendo- ponens,
silogismul ipotetic, dilema simplă constructivă, dilema simplă distructivă,
dilema compusă constructivă, dilema compusă distructivă etc.), aceasta
dovedește că argumentul este cu siguranță legat (cuplat); dacă se înscrie
într-o schemă de tip argument din consecințe separate, atunci acesta este
convergent.
c) Testul omiterii.
Se încearcă omiterea unei premise. Dacă forța de susținere a conc1uziei
scade radical, aceasta dovedește că premisa este componentă a unui
argument legat (cuplat); dacă forța de susținere scade doar puțin sau deloc,
înseamnă că argumentul este convergent.
d) Contextul dialogului.
Cu cât textul de discurs este mai bogat, acesta ne oferă oportunități
de identificare a indicatorilor argumentativi (de premise și de concluzii),
deci și dovezi mai clare de diferențiere între un argument cuplat (legat)
și altul convergent.
2) Un argument incomplet este cel care conține ori concluzia, ori cel
puțin o premisă neexplicită în textul discursului, dar care trebuie făcută
explicită pentru a oferi o bază pentru evaluarea argumentului ca întreg.
Pentru a construi corect diagrama se adaugă concluzii sau premise
neafirmate folosind patru tipuri de transformări: suprimarea , adăugarea,
permutarea și substituția .
-66-

VII. TIPURI DE ARGUMENTARE
Argumentele sunt extrem de variate, determinate de o serie de factori,
printre care:
a) Domeniul de cunoaștere sau de acțiune din care face parte, sau la
care se raportează opinia aflată în discuție;
b) Natura opiniei (a tezei susținute) care face obiectul argumentării;
c) Atitudinea argumentatorului față de opinia pe care o susține;
d) Relația argumentator-auditoriu în cursul argumentării;
e) Gradul de supunere sau de adeziune a acțiunii argumentative la o
serie de condiții, reguli sau canoane dinainte stabilite ș. a.
Tipologiile diferă în funcție de concepția fiecărui autor. Le vom sem­
nala doar pe cele mai des invocate.
În funcție de natura opiniei sau a tezei susținute de argumentator putem
deosebi: argumentări cu teză factuală, evaluativă și acțională.
a) În argumentările de tip factual (nu cel brut, ci în sensul de "construct
teoretic", asemănător conceptului epistemol ogic de "fapt științific") se
aduc temeiuri în favoarea probabilității ca o opinie să fie adevărată,
eventual în comparație cu alte opinii despre aceeași problemă aflată în
dispută. Miza unei astfel de argumentări este valoarea teoretică (adevărul
sau falsitatea) a opiniei, în sensul rezonabilității considerate, dat fiind
nivelul cunoștințelor din acel domeniu.
Argumentări cu teză factuală întâlnim în lucrările științifice (susținerea
sau critica unor ipoteze pentru care nu există încă posibilitatea testării
sistematice prin date de observație sau experimentale), În raționamentele
juridice (în vederea stabilirii faptelor contr avenționale sau penale, ante­
rior Încadrării lor juridice), în scrierile istorice, chiar și în viața de zi cu
-67 –

zi, toate având drept scop convingerea. Iată câteva secvențe discursive,
unde teza susținută (propoziția subliniată) este de tip factual:
"Într-o capsulă se pun oxid de mercur și bucățele de cupru, apoi se
încălzește amestecul la flacăra unui bec cu gaz. Se observă apariția pică­
turilor de mercur. Într-un pahar cu soluție de sulfat de cupru se introduce
un cui de fier. Se observă că pe cui se depune cupru metalic, iar soluția
se decolorează. De aici se poate trage concluzia că metalele pot reactiona
cu nemetalele. cu apa. cu acizii si cu compusii altor metale mai pu țin
active. formându-se o mare diversitate de substante." (Chimie -manual)
"Adevăruri le le cunoaștem în două moduri: pe unele direct și prin ele
însele; pe altele, prin intermediul altor adevăruri . Primele sunt obiectul
intuiției. .. celelalte al inferenței. Adevăruri le cunoscut e prin intuiție sunt
premisele initiale din care se inferă toate celelalte. Asentimentul nostru
la concluzie fiind sprijinit pe adevărul premiselor, nu am putea niciodată
să ajungem prin raționament la vreo cunoaștere dacă n-am putea
cunoaște anumite lucruri anterior oricărui raționament" (J.S. Mill)
b) În argumentările de tip evaluativ tezele referitoare la fapte, eveni­
mente, procese, persoane sunt calificate ori în termenii opozițiilor
bine-rău, drept-nedrept, legitim-neleg itim, egoist-altruist, nobil-josnic,
recomanda bil-nerecomandabil, ori prin apelul la criterii mai nuanțate de
apreciere (explicite sau subînțelese).
Exemplificăm acest tip argumentativ cu următoarea secvență dis­
cursivă: "Descrierea modului de desfăsurare a unui proces este un exer­
citiu valoros din două motive. În primul rând, ea te obligă să te asiguri
că ai înțeles cum se desfășoară. În al doilea rând, te obligă să te asiguri
că cititorul îl va înțelege la fel de bine ca tine." (W. Zinser)
c) În argumentările de tip acțional tezele propun influențarea efectivă
a deciziilor practice și a comportamentelor auditoriului. Influențarea poate
fi ori directă, ca în cazul avocatului, a unui candidat în campania electo­
rală, a predicatoru lui religios etc., ori sub forma unor proiecte sau strategii
de acțiune în orice domeniu (cunoscute și sub numele de "politici"), iar
argumentarea de acest tip are drept scop persuasiunea, pentru a câștiga
auditoriul de partea unei acțiuni sau a unei cauze.
Două secvențe discursive ne ajută să înțelegem mai bine acest tip
argumentativ, unde teza susținută este propoziția subliniată:
-68 –

"Să nu stea departe de viată și sarcinile publice niciun om care se simte
Întelept, căci este un sacrilegiu să se sustragă de la ajutorarea celor care
au nevoie de dânsul, este josnic să cedeze în fața celor de reacredință și
o nechibzuinț ă să accepte o conducere rea, decât să cârmuiască înțelept
el însuși." (Seneca)
"Din acte asemănăt oare se nasc dispoziții habituale de aceeași natură.
De aceea, trebuie să fim atenti la calitatea actelor pe care le îndeplinim,
căci după diferențele dintre ele se modifică diferit și deprinderile. Și nu
e de mică importanță felul în care ne obișnuim din fragedă copilărie, ci
de una foarte mare, ba chiar totală." (Aristotel)
În funcție de relația dintre argumentator și auditoriu, adică de rolul
pe care-l joacă fiecare parte pe parcursul întregii argumentări putem
deosebi: argumentări monologale și dialogale.
a) În argumentările monologale auditoriul este doar receptor pasiv. El
evaluează argumentarea, acceptă sau nu teza avansată de argumentator,
dar aceste reacții se manifestă de regulă la sfârșitul activității acestuia.
Următoarea secvență discursivă este convingătoare: "Se pune
întrebarea dacă pentru un principe este mai bine să fie iubit decât temut,
sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fie și una și alta; dar întrucât
este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, este mult mai sigur pentru
tine să fii temut decât iubit." (N. Machiaveli)
b) În argumentările dialogale auditoriul intervine și influențează mersul
argumentării, uneori își joacă rolul de oponent, prin utilizarea
contraargumentelor. Și în cadrul acestui tip, argumentările pot fi
pregnant dialogale (rolurile de argumentator și de auditoriu alternează),
sau în care cele două roluri nu sunt egal distribuite. Ambele variante sunt
magistral utilizate de Platon în dialogurile sale.
În funcție de atitudinea argumentatoru lui și auditoriului față de opinia
aflată în discuție și de producerea de temeiuri pentru susținerea ei putem
deosebi: argumentări pro și polemice.
a) În argumentările pro se propun temeiuri în principal în favoa rea
acceptării opiniei În discuție. Astfel, teza susținută de J. S. MiII într-o
secvență anterioară, că "adevărurile cunoscute prin intuiție sunt premisele
inițiale din care se inferă toate celelalte", este de această formă.
-69-

b) În argumentări le polemice se urmărește răsturnarea unei opinii, prin
utilizarea contraexemplelor, derivarea unor consecințe inacceptabile,
evidențierea defectelor de întemeiere produse de opozant. Argumentarea
polemică poate îmbrăca și caracter dialogal.
Iată un text care are drept scop răsturnarea unei opinii:
"Dacă starea naturală a omului ar fi războiul, toți oamenii s-ar sugruma
unii pe alții: de mult timp n-am mai exista … Dacă omul s-ar naște pentru
a-și ucide vecinul și a fi ucis de acesta, el și-ar îndeplini în mod exemplar
destinuL .. S-au văzut popoare care n-au cunoscut niciodată războiuL ..
Războiul nu este, deci, esența speciei umane." (Voltaire)
În același context remarcăm modul în care Karl Popper își deschide
expunera despre epistemologia fără subiect cunoscător, la un Congres
internațional de metodologie, logică și filosofia științei: "Permiteți-mi să
încep cu o mărturisire. Deși sunt un filosof foarte mulțumit, nu am, după
o viață de prelegeri, nicio iluzie asupra a ceea ce pot să transmit Într-o
expunere. Din această cauză, nu voi încerca în această prelegere să vă
conving. Dimpotrivă, voi încerca să vă provoc și. dacă este posibil. să vă
irit. "
În funcție de gradul de supunere sau de adeziune a acțiunii argumen­
tative la reguli, condiții sau canoane dinainte stabilite putem deosebi:
argumentările libere și cu reguli prestabilite.
a) În argumentările așa-zis libere sunt respectate totuși reguli mini­
male și subînțelese: argumentatorul să nu-și retragă adeziunea la enun­
țurile pe care le-a folosit ca argumente , să nu susțină enunțuri
incompatibile, să nu refuze să răspundă la eventuale le obiecții, să nu
atribuie auditoriului credințe care nu sunt împărtăș ite ș.a. În caz contrar
se corupe sau se anihilează caracterul argumentati v al discursului.
b) În argumentările cu reguli prestabilite, canoanele sunt convenite de
la început sau adoptate pe parcurs: alocarea timpului, pertinența
argumentelor, ordinea intervențiilor. Astfel de argumentări întâlnim în
practica judiciară, în discursurile parlamentare, în confruntările politice
între candidați pentru ocuparea unor funcții eligibile, în cadrul întrunirilor
științifice etc.
În funcție de domeniul de cunoaștere sau actiune din care face parte
sau la care se raportează opinia aflată în discuție putem deosebi: argu-
-70 –

mentări științifice, filosofice, teologice, istorice, etice, juridice, politice
etc.
Secvența dialogală Între matematicianul Poseidon ius (notat cu P) și
filosoful Lucretius (notat cu L), dintr-o scriere a lui Voltaire sunt opinii
aflate în dispută, care se circumscriu cu precădere filosofiei:
P: "Noi, matemati cienii, nu putem admite decât lucrurile dovedite în
mod evident prin principii incontesta bile."
L: "Principiile mele sunt incontestabile. Din nimic, nimic nu se naște,
nimic nu poate să se întoarcă În nimic; și că un corp nu este atins decât
de către un alt corp."
P: "Chiar dacă aș admite aceste principii … nu m-ați convinge, totuși,
că universul s-a orânduit de la sine, în ordinea admirabilă în care îl
vedem …. "
L: "Dar atunci cine a făcut lumea?"
P: ,,0 ființă inteligentă, superioară lumii și mie însumi … "
L: "Dumneavoast ră care nu admiteți decât lucrurile evidente, cum
puteți recunoaște un principiu despre care n-aveți nicio idee?"
P: "Tot așa cum, înainte de a vă fi cunoscut, am spus despre cartea
dumneavoastră că aparține unui om de spirit."
-71 –

VIII. TEHNICI DE ARGUMENTARE
Enunțurile, cu rol de probe într-o construcție argumentati vă, sunt
organizate cu ajutorul unor tehnici de argumentare. Ele se concretizează
În diverse mijloace de coroborare a argumentelor în relații de întemeiere,
astfel încât, prin utilizarea lor judicioasă, argumentatorii produc
schimbarea dorită în credințele și atitudinile auditoriului.
Unii cercetători modemi ai argumentării au reluat preocuparea
aristotelică de întocmire a unui inventar de tehnici de argumentare, cu
scopul de a-l face sistematic și exhaustiv. Încercare zadarnică și
neplauzibilă.
Este preferab il să amintim doar câteva tehnici de argumentare cunos­
cute din diversele manuale, tratate sau lucrări de logică, dar aplicabile cu
multă abilitate în noile condiții. Fără să apelăm la expresiile sau formulele
mai puțin familiare cititorului, considerăm că situațiile argumentati ve
redate pentru fiecare aspec t tehnic vor fi destul de sugestive.
Tehnicile de argumentare bazate pe deducție inferențială asigură
caracterul necesar al întemeierii tezei, în funcție de relațiile de adevăr
existente între propozițiile compuse ce constituie premisele argumentări i.
Aceste tehnici se diferențiază în două categorii, în funcție de scopul
utilizării lor:
a) Tehnici deductive inferențiale de susținere a tezei:
al) Modus ponendo-pon ens.
"Dacă ai învățat tehnicile de argumentare , atunci exercițiile sunt ușor
de rezolvat; dar ai învățat aceste tehnici, deci exercițiile sunt ușor de
rezolvat" .
-73 –

a2) Modus tollendo-p onens.
"Rezervorul de benzină este gol sau bateria este descărcată. Rezervorul
de benzină nu este gol, așadar bateria este descărcată".
a3) Dilema constructivă (afirmativă) simplă.
"Dacă nu te porți după propria chibzuință, vei fi criticat. Dacă te porți
după cea a altora, tot criticat vei fi. Dar este necesar ori să urmați propria
părere ori pe cea a altora; prin urmare, în ambele cazuri vei fi criticat".
a4) Dilema constructivă (afirmativă) complexă.
"Dacă merg la Târgui de carte Gaudeamus, atunci mă întâlnesc cu
prietenii tăi. Dacă merg la discotecă, atunci mă întâlnesc cu prietenii mei.
Merg ori la Târgui de carte Gaudeam us ori la discotecă. Deci mă întâlnesc
ori cu prietenii tăi ori ai mei".
b) Tehnici deductive inferențiale de respinger e a tezei:
b 1) Modus tollendo-tollens.
"Dacă este ziuă, atunci este lumină; or nu este lumină, deci nu este
ziuă." (Școala stoică)
b2) Modus ponendo-t ollens.
"Acțiunile sunt ori obligatorii ori interzise. A frecventa cursurile
gimnaziale este o acțiune obligatorie. Deci a frecventa cursurile gim­
naziale nu este o acțiune interzisă".
b3) Dilema distructivă (negativă) simplă.
"Dacă merg la film, îl voi vedea pe actorul meu preferat. Dacă merg
la film, mă întâlnesc cu prietenul meu. Or nu l-am văzut pe actorul meu
preferat sau nu m-am întâlnit cu prietenul meu. Prin urmare, nu am fost
la film".
b4) Dilema distructivă (negativă) complexă.
"Dacă stau în bibliotecă, pierd mult timp. Dacă îmi cumpăr manualele
de care am nevoie, cheltuiesc mulți bani. Dar nu pierd mult timp sau nu
cheltuiesc mulți bani. Prin urmare, nu stau în bibliotecă sau nu-mi cumpăr
manualele de care am nevoie".
Tehnicile de argumentare bazate pe deducție silogistică asigură înte­
meierea unei teze când trecerea de la premise (argumente) la concluzie
(teză) este în funcție de relațiile dintre noțiunile angajate în propozițiile
categorice (simple de predicație) care îndeplinesc rolul de premise (argu­
mente). Aceste te hnici se diferențiază în două categorii:
-74-

a) Tehnici imediate de argumentare silogistică:
a 1) Tehnici bazate pe pătratul logic al propozițiilor categorice.
"Unele păsări sunt vertebrate , fiindcă toate păsările sunt vertebrate ."
a2) Tehnici bazate pe operații logice aplica te propozițiilor categorice:
conversiunea simplă și prin accident, obversiunea, contrapoziția parțială
și totală, inversiunea parțială și totală.
Secvență fundamentată pe operația de conversiune: "Unii oameni
imaginativi sunt poeți, fiindcă toți poeții sunt imaginativi."
Secvență fundament ată pe operația de obversiune: "Nicio persoană nu
este lipsită de aptitudini Într-o activitate, fiindcă orice persoană posedă
aptitudini cel puțin Într-o activitate."
Secvență fundamentată pe operația de contrapoziție: "Niciun om lipsit
de imaginație nu este poet, fiindcă toți poeții sunt oameni imaginativi."
Secvență fundamentată pe operația de inversiune: "Unii oameni care
nu sunt poeți sunt lipsiți de imaginație, fiindcă toți poeții sunt imaginativ i."
b) Tehnici mediate de argumentare a silogistică utilizate atât în susți­
nerea, cât și în respingerea tezei:
b 1) Silogismul ca tegoric.
"Există plăceri care nu merită să fie căutate; deci există plăceri care
nu sunt virtuoase, căci nimic din ceea ce nu merită să fie căutat nu este
virtuos." (Louis Liard)
"Toate persoanele politicoase sunt apreciate, deoarece cei discreți sunt
apreciați și nicio persoană politicoasă nu este indiscretă."
b2) Entimema.
"Cuget, deci exist." (Cogito ergo sum -R. Descartes)
"Suferințele morale, pe lângă care pălesc durerile fizice, stâmesc mai
puțină milă, fiindcă nu se văd."
"Nu judec oamenii după ce au murit decât prin operele lor, restul nu
mai are nicio însemnătate pentru mine."
b3) Polisilogismul progresiv.
"Toți timizii sunt suspicioși, iar toți superstițioșii sunt timizi, deci toți
superstițioșii sunt suspicioși. Unii tineri sunt superstițioși , deci unii tineri
sunt suspicioși."
-75 –

b4) Polisilogismul regresiv.
"Toate viperele sunt șerpi veninoși și toți șerpii veninoși sunt ofidiene,
deci toate viperele sunt ofidiene. Toate ofidienele sunt reptile, deci toate
viperele sunt reptile. Toate reptilele sunt vertebrate, deci toate viperele
sunt vertebra te. "
b5) Soritul progresiv.
"Niciun paralelogram nu este trapez; toate dreptunghiuri le sunt
paralelograme; toate pătratele sunt dreptunghiuri; așadar, niciun pătrat
nu este trapez."
b6) Soritul regresiv.
"Cine este prevăzător este și moderat; cine este moderat este și sta­
tornic; cine este statornic este și netulburat; cine este netulburat nu este
mohorât; cine nu este mohorât este fericit; așadar, omul prevăzător este
fericit." (Seneca)
"Supraprod ucția mărfurilor aduce supraofertă; supraoferta aduce lipsă
de cumpărători; lipsa de cumpărători aduce scăderea prețurilor;scăderea
prețurilor aduce micșorarea veniturilor; micșorarea veniturilor aduce
licențierea lucrătorilor; licențierea lucrătorilor provoacă starea de șomaj;
așadar, supraproducția mărfurilor provoacă starea de șomaj."
b6) Epicherema.
"Independenț a individuală este prima dintre necesitățile moderne. În
consecință, nu trebuie să se pretindă niciodată sacrificarea ei pentru
instituirea libertății politice. Rezultă că, niciuna din numeroasele
instituții, atât de lăudate, care în republicile antice limitau libertatea
individuală, nu e admisibilă în vremurile moderne." (Benjamin Constant)
"Minciuna provoacă neîncredere , deoarece este un enunț necores­
punzător adevărului; măgulirea este o minciună, deoarece este o dena­
turare a adevărului; așadar, măgulirea provoacă neîncredere ."
La cele de mai sus putem adăuga și variante mai moderne :
b7) Silogismul în interpretare propozițională.
b8) Silogismul în interpretare predicațională.
b9) Silogismul în interpretare deductiv-nat urală etc.
Tehnicile de argumentare bazate pe inducție (trecerea de la premise
la concluzie se întemeiază pe analiza particularului și are caracter de
-76 –

probabilitate) asigură întemeierea unei teze. Aceste tehnici se diferențiază
în două categor ii:
a) Tehnici bazate pe forme inductive de argumentare:
al) Inducția completă (totalizantă).
"Toți domnii Țării Românești din secolul XIV au făcut parte din
familia Basarabilor, deoarece Basarab 1, Nicolae Alexandru, Vlaicu, Radu
1, Mircea cel Bătrân și Vlad I sunt toți din marea familie a Basarabilor
și, cunoaștem din istorie, că au fost domnitori ai Țării Românești, în
ordinea mai sus amintită, aproape tot secolul XIV".
a2) Inducția incompletă (amplificatoare) .
"Toți cei care vin la medicul de familie sunt preocupați de sănătatea
lor, fiindcă ma joritatea pacienților sunt preocupați de sănătatea lor și de
aceea vin la medicul de familie."
a3) Inducția prin eliminare.
"Fenomenul care trebuie explicat este durerea abdominală. Tratatele
de medicină afirmă că există cel puțin patru posibilități etiologice și
anume: (a) durerea provine de la afecțiunile organelor extraabdominale;
(b) durerea provine de la bolile metabolice; (c) durerea este de origine
neurologică; (d) durerea provine din cauze propri-zis abdominale. Pentru
descoperirea cauzei unei dureri abdominale putem proceda astfel: cer­
cetăm (a), apoi (b) și, în sfârțit, (c); dacă nici (a), nici (b) și nici (c) nu
conțin cauza, atunci ne oprim la probabilul (d)."
a4) Inducția prin analogie.
"Rezultatul celui de-al doilea război mondial va fi o victorie a aliaților,
fiindcă primul război mondial s-a încheiat cu o victorie a aliaților și, de
asemenea, există asemănări semnificative între primul și cel de-al doi­
lea război mondial." (extras din discursul lui Charles de Gaulle, Londra,
1942)
Adăugăm la cele de mai sus și alte variante:
a5) Inducția prin simpla enumerare.
a6) lnducția de la singular la singular (educția sau transducția).
b) Tehnici bazate pe cercetarea relațiilor cauzale:
bl) Metoda concordanței.
"Apelăm la o serie de circumstanțe pentru a explica apariția febrei
tifoide într-o colectivitate umană. În primul rând se cercetea ză apa de la
-77-

diferitele ei surse, apoi hrana. Se constată că singura circumstanță comună
este faptul că toți au mâncat stridii cumpărate de la aceeași piață. Pre­
supunem că stridiile conțineau virusul care a declanșat febra tifoidă."
b2) Metoda diferenței.
"Albert Einstein calculase că razele de lumină care trec pe la soare nu-l
vor traversa în linie dreaptă, cum cerea vechea teorie a lui Huyghen s, ci
se vor curba datorită forței de atracție a soarelui. Deoarece nu este posibil
să se observe razele de lumină care trec pe lângă soare când acesta
strălucește, eclipsa oferea în mod oportun posibilitatea să se studieze
influența soarelui asupra luminii care trece pe lângă el. Două expediții
au fost trimise de British Astronomical Society, una la Sobral, în Brazilia,
alta la Principe, în Vestul Africii. În ambele locuri se producea eclipsa
totală. Eclipsa începea la 29 mai 1919. Mai multe fotografii au fost făcute
în timpul eclipsei. Altele, după eclipsă. Rezultatele celor două cazuri,
diferite într-o singură privință (dispariția soarelui, într-un caz și apariția
lui în altul) au fost anunțate de ambele expediții. Expediția de la Sobral
dădea 1,98 ; cea de la Principe 1,62; media este 1,8. Einstein prevăzuse
1,75, deci foarte aproape. În acest fel calculele lui Einstein au fost
confirmate. Prin urmare, consecința forței de atracție a soarelui este
curbura razelor de lumină".
b3) Metoda combinată a concordanței și diferenței.
"Să presupunem că un automobil are trei bujii B 1, B2, B3. Con­
ducătorul auto observă deodată că motorul său merge numai cu doi
cilindri. El bănuiește că o bujie este defectă. În acest caz, pentru a des­
coperi bujia defectă, el folosește următoarea metodă: el scoate mai întâi
fișa bujiei B3, astfel încât să nu mai funcționeze decât B 1 și B2; scoate
apoi fișa bujiei B2 și pune pe prima la loc, astfel încât să funcționeze
numai B I și B3; la sfârșit face combinația B2 și B3. Dacă el observă că
într-una din aceste combinații, să zicem B2 și B3, motorul nu funcționează
mai rău decât înainte de îndepărtarea fișei bujiei B 1, aceasta înseamnă
că bujia B 1 este cauza fenomenului."
b4) Metoda variațiilor concomitente.
"Multă vreme a dominat ideea că natura are "oroare de vid" și ascen­
siunea apei din pompele hidraulice se explică prin atracția exercitată de
către vid asupra apei. Această explicație era limitată de faptul că
-78 –

lichidul nu se ridica decât până la o anumită altitudine. În 1646, Toricelli
a cufundat cu gura în jos într-un vas plin cu mercur un tub de sticlă cu
mercur (lung de 80 cm, diametrul de 7 mm), observând cum coloana din
tub coboară numai până la înălțimea de 76 cm. S-a născut ipoteza că
greutatea coloanei de mercur este echilibrată de presiunea exercitată de
greutatea aerului. Blaise Pascal, aflând despre această experiență și despre
explicația ipotetică, scrie cumnatului său din Munții Auvergne să
verifice ipoteza. Acesta urcă munții, având sub observație tubul cufundat
în lichidul de mercur. Pe măsură ce el urcă munții, coloana cobora, până
ce, în vârful muntelui, coloana coborî cu 8 cm față de înălțimea avută la
punctul de plecare. În concluzie, dacă presiunea atmosferei este cauza
nivelului atins de coloana de mercur, atunci odată cu variația presiunii
atmosferice, trebuie să varieze și înălțimea coloanei de mercur".
b5) Metoda reziduuri lor (rămășițelor).
"După ce s-a calculat orbita planetei Uranus, descoperită în 1781, s-au
observat unele nepotriviri între prevederile calculelor și drumul real al
planetei. Uranus întârzia pe orbită în mod inexplica bil. Astronomul
francez Leverrier a presupus atunci că perturbațiile constatate se dato­
rează acțiunii unei planete necunoscute. El a calculat orbita acestei
presupuse planete și a determinat locul de pe bolta cerească unde ea ar
putea fi identificată într-un anumit moment. Pe baza acestor indicații, noua
planetă a fost într-adevăr descoperită la 23 septembrie 1846 de către
astronomul berlinez Galle și a primit numele de Neptun. Perturbați ile lui
Neptun au îngăduit să se descopere pe aceeași cale, în 1930, planeta
Pluton".
Observație: pot fi utilizate sau utilizabile și alte tehnici de argumentare,
în măsura în care ele asigu ră întemeierea tezei aflată în discuție,
dezbatere sau dispută.
-79 –

'"
IX. EXAMINAREA CRITICA
w
A ARGUM ENTARILOR
Examina rea critică a argumentărilor este în esență similară cu modul
în care examinăm demonstrațiile. În ambele cazuri avem de-a face cu
raționamente care au menirea de a susține sau de a respinge o propoziție.
Există și numeroase deosebiri. Cel mai important aspect care trebuie
semnalat este acela că, în cazul argumentărilor, criteriile de evaluare nu
sunt limpezi, uni voce și tranșante. De aceea evaluarea unei argumentări
nu mai are nici caracter definitiv , și nici nu reprezintă o întreprindere
foarte simplă și la îndemână. Însă, dacă întemeierea tezei s-a făcut în
conformitate cu cerințele de corectitudine a unei argumentări, atunci
argumentarea poate fi supusă acțiunii de evaluare critică.
În acest caz se utilizează două criterii izvorâte din chiar structura
oricărui argument:
1) Criteriul validității materiale a argumentării, care se referă la
corectitudinea argumentelor și a propozițiilor argumentati ve. În acest caz,
criteriul privește conținutul demersului argumentativ, deci vizează
argumente care se concretizează în judecăți argumentative și au rolul de
premise ale argumentării.
2) Criteriul validității formale a argumentării, care se referă la corec­
titudinea tehnicilor de argumentare. În acest caz, criteriul se aplică pentru
a dovedi dacă argumentarea este corectă.
În primul caz, al criteriului validității materiale a argumentării, pot fi
utilizate următoarele subcriterii:
a) Criteriul veridicității, adică analiza adevăru lui temeiuri lor argu­
mentării, problemă nu tocmai ușoară. Există însă posibilitatea de a deter-
-81-

mina adevărul probelor (argumentelor) în baza observați ilor empirice
(directe sau indirecte), a experime ntului sau pe calea analizei formale.
Fie secvența discursivă: ,,( l )Senzațiile sunt cognoscibile, fiindcă
(2)sunt procese psihice, iar (3)procesel e psihice sunt cognoscibil e." Teza
(1) are drep temei două propoziții argumentative, (2) și (3), ambele
adevărate.
Determinarea adevărului probelor în baza observației empirice directe:
,,(1)Conferința la care am asistat nu a trezit prea mult interes, fiindcă (2)în
sală erau doar vreo 20 de ascultători".
Determinarea adevărului probelor în baza observației empirice
indirecte: ,,(1) Napoleon a fost un mare strateg militar, fiindcă (2)Napo­
leon a obținut o victorie strălucită la Austerlitz".
Determinarea adevărului probelor în baza experimentului: ,,( l )Meta­
lele reacționează cu apa, fiindcă (2)0 vergea de metal introdusă într-un
pahar cu apă se acoperă de un strat de culoare ruginie".
Determinarea adevărului probelor În baza analizei fonnale: ,,( 1 )Lumea
în imensitatea ei nu poate fi cunoscută, fiindcă (2)simțurile și rațiunea sunt
limitate în posibilitățile lor".
b) Criteriul suficienței, condiție cu sens logic și referitoare la temeiuri
(suficiente sau insuficiente) pentru a justifica propoziția-concluzie ca
adevărată. Dacă temeiurile sunt insuficiente, trebuie găsite altele, și atunci
argumentarea, ca dispută critică, poate continua. În caz contrar, teza
trebuie abandonată.
Fie secvența discursivă: ,,( l )Batracienii nu nasc pui vii și nu îi hrănesc
cu lapte, fiindcă (2) nu sunt mamifere și (3)numai mamiferele nasc pui
vii și îi hrănesc cu lapte". Teza secvenței discursive (1) se fundamentează
pe două temeiuri, (2) și (3), care sunt suficiente.
În cazul următor, cele două temeiuri nu mai sunt suficiente: ,,( 1 )Andrei
nu a obținut o notă de promovare la examenul de Teoria argumentării,
fiindcă (2)e ste leneș și (3)toți cei leneși nu au obținut o notă de promovare
la examenul de Teoria argumentării".
c) Criteriul acceptabilității temeiuri lor (probelor) se referă în special
la premisele ultime, atunci când nu putem cere să li se aplice condiția de
adevăr. Deoarece în argumentări este prezentă intenția de a convinge un
auditoriu, acceptab ilitatea premiselor (de regulă ultime) este relativă la
-82 –

cunoștin țele și capacitatea de înțelegere ale acestuia, la valorile sau scările
de valori admise de el. Acest criteriu este totuși un reper, adaptabil, de
la caz la caz, în aprecierea și critica argumentărilor.
Fie secvența discursivă: ,,( l )Deoarece electronii au masă diferită de
a protonilor, (2)vitezele electronilor și ale protonilor se vor modifica
diferit". Teza secvenței discursive (2) se fundamentează pe un temei (1)
acceptabil care exprimă un adevăr necesar domeniului de specialitate.
Cele mai multe teze se fundamentează pe temeiuri care exprimă
adevăruri specifice cunoașterii comune: ,,(l)Astăzi trebuie să te îmbraci
mai gros când mergi la facuItate, fiindcă (2)astăzi este mult mai rece afară
decât ieri".
Unele teze se fundamentează pe temeiuri rezultate ale unor mărturii:
,,( l )Acuzatul este principalul suspect de comiterea crimei, fiindcă
(2)martorul declară că l-a văzut pe acuzat acasă la victimă în chiar ziua
când s-a săvârșit crima".
Există și temeiuri care exprimă invocarea lirică a autorității divine:
,,( 1 )Niciun muritor nu poate scăpa de la a comite fapte reprobabile dacă
Zeus i-a trimis nenorociri; (2)este inadmisibil deci să îndurăm rătăcirile
trimise de zei." (SofocIe)
ln ce) de-a} doi>ea caz, a} criteriului validității formale a argumentării,
pot fi utilizate următoarele subcriterii de decidabilitate:
a) Criteriul decidabilității aplicabil în cazul tehnicilor argumentative
prin deducție inferențială. Aici se pot aplica:
-metoda tabelelor de adevăr (metoda matriciaIă);
-metoda reducerii la absurd (metoda tabelelor de adevăr parțiale);
– metoda contraexemplelor (cine posedă cunoștinț e de logică poate
apela la o metodă similară, cea a grafurilor semantice propusă de E.W.
Beth);
-metoda deducției naturale ș.a.
b) Criteriul decidabilității aplicabil în cazul tehnicilor silogistice de
argumentare. Aici se pot aplica:
-metoda reducerii directe (utilizată încă de Aristotel);
-metoda reducerii indirecte (metoda reducerii la absurd);
-metoda diagramelor (metoda Euler, Venn ș.a.);
-metoda deducției naturale ș.a.
-83 –

c) Criteriul decidabil ității aplicabil în cazul tehnicilor inductive de
argumentare. Aici se poate urmări în special:
-numărul mai mare de cazuri investiga te sau folosite ca temeiuri
(probe) ale argumentării;
-diferențierea mai riguroasă între trăsături le esențiale și cele acci­
dentale ale cazurilor investiga te.
– 84 –

x. CONVINGERE, PERSUASIUNE SI
MANIPULARE ÎN PRACTICA DISCURSIVĂ
Argumenta rea are drept scop convingerea auditoriului cu privire la teza
aflată în discuție, dezbatere sau dispută. Pentru a se obține acest rezultat
sunt puse în mișcare variate tehnici de argumenta re prin intennediul cărora
se vehicule ază un anumit conținut de idei (enunțur i).
10.1. CONVINGEREA
Convingerea (acțiunea de a convinge) înseamnă a face pe cineva să
accepte adevărul unei teze, să adere la o opinie. Aici putem vorbi mai
degrabă despre rezultatul unui demers rațional, chiar logic, constrângător,
în sensul că rezultă din prezentarea unor probe indubita bile.
Această explicație ne este sugerată chiar de originea cuvântului,
convictio (de la vincere), "înfrângere completă", în cazul de față "victorie
a rațiunii".
Dacă în argumenta re se trece cu succes de filtrul criteriilor de evaluare,
atunci ea devine convingă toare. În caz contrar este neconving ătoare pentru
auditoriul vizat, întrucât, deși pot fi utilizate enunțuri adevărate sau
acceptabile, ele sunt vehiculate cu tehnici de argumentare neadecvate.
Fie secvența discursivă: ,,(l)Clorul este monovalent, fiindcă (2)este
halogen".
Sub aspectul tehn icii de argumentare, a conținutul ui de idei vehiculată
de propoziția-temei și a legăturii de determinare între teza (1) și temeiul
(2), secvența are drept scop convingerea interlocutorului.
– 85-

10.2. PERSUASIUNE A
Există însă și o altă situație, când arg umentatorul utilizează tehnici de
argumentare adecvate, însă enunțuri cu valabilitate locală sau individuală
prezentate ca fiind general-valabile pentru auditoriul implicat în dialog.
În acest caz argumentatorul urmărește persuasi unea audit oriului său.
Persuasiunea (acțiunea de a persuada) înseamnă a determina pe cineva
să acționeze în sensul dorit, bineînțeles în urma argumentări i. Aici putem
vorbi despre tehnici de influențare care vizează dimensiunea emoțional ă,
imaginația, sugestia și pare a avea ca scop adeziunea liberă a interlocu­
torului, așa cum sugerează chiar originea cuvântului persuasio (de la
suadere, "a sfătui"), deci "a influența decisiv". Deci "a persuada" în­
seamnă mai mult decât"a convinge", fiindcă se adaugă și obținerea forței
necesare trecerii la acțiune.
Persuasiunea este determinată mai mult de atitudinea interlocutorilor
față de vala bilitatea argumentelor și de legătura lor cu teza susținută.
Așadar, persuasiunea nu este o limită (cu atât mai puțin o eroare) a
actului de argumentare, ci, dimpotrivă, există numeroase situații
argumentative când este dificil să găsești temeiuri care să fie acceptate
de auditoriu și ale căror legături cu teza să fie unanim recunoscute.
Disputele argumentati ve cele mai animate se poartă în legătură cu
temeiurile și tezele care lasă loc construcțiilor alternative, prin susținerea
sau respingerea tezei și susținerea tezei opuse.
Fie secvența discursivă: ,,( 1 )Învinuitul ar trebui să primească pedeapsa
minimă, întrucât (2) are o familie numeroasă".
Sub aspectul tehnicii de argumentare, a conținutului de idei vehicula tă
de propoziția-temei și a legăturii Între teza (1) și temeiul ei (2), secvența
are drept scop persuadarea audit oriului. De ce? Argumentul nu mizează
pe legătura necesară teză -argument, ci pe cazul individua l al unui
învinuit, apărat de către un avocat care urmărește să influențeze completul
de judecată prin apelul la milă, la situația dificilă din familia inculpatului.
-86-

10.3. MANIPULAREA
În sfârșit, iată și o altă situație, când argumentatorul utilizează atât
tehnici de argumentare voit eronate și enunțuri aparent valabile, fără ca
auditoriul să conștientizeze acest lucru. Intenția este de a induce în eroare
auditoriul și de a obține un succes cu mijloace ilicite. În acest caz avem
de-a face cu manipularea. Aici intervine iresponsabilitatea morală a celui
care argumentează.
Așadar, înțelegem prin manipul are impunerea unei teze prin
înșelătorie, fie prin prezentarea unor argumente false (afirmații min­
cinoase), fie prin folosirea în mod intenționat a unor raționamente greșite,
dar având aparența corectitudinii (sofismele), care urmăresc inducerea
în eroare a interlocutor ului.
Fie secvența discursivă: "Dacă iei cât mai multe medicament e, atunci
te îngrijești de propria sănătate; or eu mă îngrijesc de propria sănătate,
deci eu trebuie să iau cât mai multe medicamente" .
Sub aspectul tehnicii de argumentare, a conținutului de idei vehiculată
de propoziția-temei și a legăturii de determinare între teză și temei,
secvența are drept scop manipularea auditoriului.
Manipul area prin argumentare este utilizată astăzi în forme din ce în
ce mai subtile, uneori agresive: de la dezbaterile politice și disputele
polemice pe diferite teme de actualitate, până Ia discuțiile cotidiene din
viața noastră privată, publică, profesională, când se urmărește obținerea
succesului cu orice preț.
-87-

XI. SOFISMUL ÎN PRACTICA
"
ARGUMENTATIV A
11.1. VARIETATE A ERORILOR DE ARGUMENTARE
Evaluarea critică a argumentărilor se realizează prin anal iza argu­
mentelor și prin utilizarea variatelor metode ale fiecărei categorii de
tehnici de argumentare. Un astfel de demers, nici definitiv și nici simplu
de realizat, urmărește să evidențieze , de multe ori similar cu modul de
examinare a demonstrațiilor, dacă întemeierea tezei s-a făcut în
conformitate cu cerințele de corectitudine. Nu întotdeauna aceste cerințe
sunt respectate. Calificarea unor argumentări ca "eronate", "defectuoase"
sau taxarea lor ca "jonglerii logice" și "trucuri logice" ne conduce spre
tema noastră -sofismul în practica argumentati vă.
Sofismul (sophisma în limba elină sau jallacia în limba latină) are
înțelesul de "șiretlic", "înșelătorie" și desemnează o serie de erori logice
întâlnite în practica justificării ideilor prin demonstrații sau argumentări,
indiferent dacă ele sunt comise intenționa t sau nu. Însă cercetătorii au
Încercat să distingă aceste erori logice și În funcție de aspectul lor inten­
ționat sau neintenționat. De aici distincția împământen ită Între "sofisme"
(erori logice intenționate) și "paralogisme" (erori logice neintenționate) .
Începând cu Aristotel (vide lucrarea Respingerile sofistice), continuând
cu John Stuart Mill în epoca modernă și cu cercetător ii contemporan i
Irving M. Copi, Daniel J. Sullivan, Barbara Warnick și Edward S. Inch,
Christian Plantin, C.L. Hamblin, John Woods și Douglas Walton, Frans
H. van Eemeren și Rob Grootendorst ș.a., sofismele au fost supuse încer­
cării de analiză și de sistemati zare.
-89 –

Sunt multe aspecte care ne determină să respingem exclusivismul
acestor încercări, iar tabloul erorilor de argumentare este mult mai extins
și, înainte de toate, deschis. Ne oprim însă în cele ce urmează doar asupra
unora, consider ate ca frecvente în mai toate domeniile sau situațiile
argumentati ve.
11.2. CELE MAI FRECVENTE SOFISME
ÎNT ÂLNITE ÎN PRACTICA DISCURSIVĂ
11.2.1. Erori referitoare la ambiguitate
Unele erori se referă la detalii în construcția argumentelor, la ambi­
guitatea termenilor sau propozițiilor conținute. Există mai multe tipuri
de ambiguitate:
a) Ambiguitatea lexicală, apare atunci când un termen cu două sau mai
multe sensuri este folosit astf el încât propoziția care îl conține poate fi
înțeleasă în mai multe moduri. Într-un dialog utilizarea ambiguă a
termenilor poate bloca orice posibilitate de acord. În alte cazuri, dialogul
contradictor iu, deci cu premise diferite ale argumentelor asumate, ar putea
ajunge la aceeași concluzie, dar pe căi diferite, datorită ambiguității
lexicale.
De pildă, sofismul ambiguității este exploatat magistral de 1. L. Caragiale
în schița Căldură mare, unde sensurile diferite pe care le au în replicile
celor doi interlocutori verbul Ha pleca" (Ha ieși din casă", a pleca din oraș")
și adverbul "acasă" ("în casă", "în oraș") generează o pagină demnă de
teatrul absurdului. Redăm scurtul dialog între F și D:
"F: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.
D: Care va să zică a plecat.
F: Nu, domnule, n-a plecat.
D: Amice, ești … idiot!
F: Ba nu, domnule.
D: Zici că nu-i acasă.
F: Ba-i acasă, domnule.
D: Apoi, nu ziseși c-a plecat?
-90 –

F: Nu, domnule , n-a plecat.
D: Atunci e acasă.
F: Ba nu, da' n-a plecat la țară, a ieșit așa."
În aceeași categorie se pot încadra și neologismele utilizate imprecis
de unii vorbitori. De pildă, adjectivul "fortuit" (înseamnă "întâmpl ător")
este uneori folosit cu sensul de "forțat", "obligatoriu", iar adjectivul
"lucrativ" (înseamnă "care aduce beneficiu") cu sensul "care lucrează",
"de lucru" în expresiile "ședință lucrativă", "activități lucrative" ș.a.
"Fenomenul infracțional din acest an se situează la nivel normal. Ceea
ce este normal nu trebuie combătut. Așadar, fenomenul infracțional din
acest an nu trebuie combătut." Se observă că polisemia termenilor din care
sunt alcătuite propozițiile înlănțuite în această construcție argumentativă
reprezintă o ambiguitate lexicală.
b) Un tip de ambiguitate lexicală este și echivocația, în care același
termen sau expresie este folosit de două sau mai multe ori într-un argu­
ment, dar de fiecare dată într-un sens diferit.
De pildă, o reclamă recentă, legată de numele unei beri, exploatează
echivocul cuvântului "nume". Unui urs i se atrage atenția că o firmă de
bere i-a folosit numele (n.n. numele comun, al speciei). Ursul se simte
îndreptățit să ceară o recompensă și pretinde: "Dați-mi o halbă de Mill1in"
(n.n. num ele propriu).
Când nu sunt deliberate, echivocațiile iau naștere din neatenție. Însă
multe cazuri de echivocație implică deliberat o înțelegere greșită, deci
reprezintă o formă de sofistică sau, eventual, de gândire deziderativă.
O formă extremă de ambiguitate lexicală este așa-zisa "strategie
Humpty Dumpty", denumire provenită de la un personaj creat de
scriitorul englez Lewis Carroll, care, în discuțiile cu Alice oferă un înțeles
particular cuvintelor în folosirea lor cotidiană. Este de fapt un caz extrem
de definiții stipulative și sensuri idiosincratice ale cuvintelor din uzul
comun, prin urmare un mod confuz de folosire a limbajului
În aceeași arie tematică putem integra și jargonul, în sensul de limbaj
sofisticat de specialitate (inclusiv filosofic), modalitate de a face ca unele
subiecte să pară mai dificile și mai importante decât sunt în realitate.
Jargonul, folosit cu obstinație, este un truc retoric care mimează
profunzimea, dar care poate fi deconspirat ca ignoranță, necinste sau lipsă
de sens.
-91 –

o formă extremă a jargonului este "newspeak", denumire dată de
scriitorul George Orwell în romanul O mie nouă sute optzeci și patru
limbajului creat de conducătorii unei societăți imaginare. "Newspeak"
trebuie să controleze gândirea, să facă unele idei nu doar neinteligibile,
ci pur și simplu imposibil de gândit.
Această abordare a limbajului implică asumția controversată că
limbajul dă formă gândurilor noastre până la punctul în care nu mai putem
gândi ceva dacă nu avem un cuvânt pentru el.
c) Ambiguit atea referențială, apare atunci când un termen este
folosit astfel încât poate fi considerat ca referindu-se la oricare din două
sau mai multe lucruri.
d) Ambiguit atea sintactică, întâlnită și sub numele de amfibolie, apare
atunci când ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări.
De pildă, prin folosirea neadecvată a genitivului apar construcții de
tipul "premierea Uniunii Scriitorilor", "controlul Guvernului" ș.a. Iată și
alte două exemple:
Regele Cresus a întrebat oracolul din Delphi dacă să facă sau nu război
cu perșii. I s-a răspuns: "Dacă va face război cu perșii, Cresus va distruge
un regat puternic". Încurajat, Cresus a intrat în război și a fost înfrânt.
Preoții sanctuarului s-au dezvinovă țit, susținând că profeți a s-a dovedit,
din nefericire, nu în sensul dorit de Cresus.
Logicianul W.J. Jevons semnalează expresia "De două ori doi plus
trei", ceea ce poate însemna fie ,,(De două ori doi) plus trei", adică
(2 x 2) + 3 = 7, fie "De două ori (doi plus trei)", adică 2 x (2 + 3) = 10.
Aceste ultime două forme de ambiguitate pot fi preîntâmpinate prin
rigoare și gândire critică, fără a cădea în pedanteria analizei detaliilor unui
argument, ca formă de retorică ce pierde adeseori din vedere ceea ce este
realmente important în argumentare.
11.2.2. Argumentum ad hominem
Acest tip de argument, numit de multe ori și argumentum ad personam
reprezintă încercarea de a discredita un argument prin referire la
persoane sau la competențele celui care aduce argumentul.
-92 –

Este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea
sursei unui argument lasă de obicei argumentul în sine intact. Dacă se
utilizează Într-un dialog sau dezbatere de către unul dintre interlocutori,
aceasta îl va determina și pe celălalt să contraargumenteze tot prin
argumente ad hominem . Se ajunge în acest felIa o escaladare de argu­
mente direcționate către persoane , emoțiile înlocuind logica, discuția
degenerând într-o aprigă și sterilă dispută. Acest argument se prezintă sub
patru forme:
a) Argumentum ad hominem abuziv, explică, de pildă, specificul
gândirii unui filosof prin caracterul său moral, nefericirile sau accidentele
biografiei sale. Iată și un exemplu mai actual: "Declarația martorului nu
este demnă de încredere, deoarece există dovezi că a participat la
demonstrații de protest împotriva politicii guvernului".
b) Argumentum ad hominem circumstanțial sugerează că oponentul
satisface un interes personal su sținând o anumită aserțiune spre a submina
tocmai această aserțiune.
Secvența dialogală concretizează această eroare:
,,-Cum de poți găsi plăcere în împușcarea unui animal lipsit de
apărare? Găsesc neîndoielnic faptul că uciderea pentru amuzament a unei
căprioare sau a unui păstrăv este o barbarie."
,,-Dacă ești atât de afectat de lucrul acesta, atunci de ce mănânci
carnea acestor animale? Nu cumva te contrazici?" (William Jackson)
c) Argumentum ad hominem tu quoque, este un tip de argument al
complicității la vinovăție. Pentru întemeierea sau respingerea unei
aserțiuni se invocă faptul că și oponentul a acceptat-o cândva sau a
susținut altădată contrariul ei.
Secvența următoare aparține acestei categorii: "Teoria X nu este bună,
pentru că autorul ei nu a mai prezentat până acum altă lucrare științifică."
d) Eroarea proastei companii este o formă de retorică ce urmărește să
convingă că un punct de vedere nu poate fi acceptat, pe temeiul că acesta
a fost susținut de o persoană indezirabilă, care, deși a enunțat anumite
opinii false, multe altele sunt adevărate.
Această eroare poate fi privită în contrast cu "eroarea bunei companii",
argument care apelează la respectul nemăsurat sau la așa-zisa competență
universală a expertului.
-93 –

11.2.3. Argument um ad verecundiam
În esență se invocă o autoritate (expert) în vederea întemeierii sau
respingerii unei aserțiuni. Medieva lii, de pildă, au invocat multă vreme
infailibilitatea științifică a lui Aristotel pentru a determina acceptarea unor
aserțiuni, multe dintre ele, în fapt, greșite.
Aristotel spunea că "Soarele este incoruptibil". La începutul timpurilor
moderne, grație instrumentelor perfecționate, s-au observat însă pete în
soare. Un student, comunicâ ndu-i profesorului său acest fapt, a primit
următorul răspuns: "Amice, am citit pe Aristotel de două ori de la un capăt
la altul și știu că nu pot fi pete pe Soare. Șterge mai bine sticlele (ochelarii
-n.n.) dumitale. Dacă petele nu sunt în lunetă, ele nu pot fi decât în ochii
dumitale" .
Există mai multe forme ale acestui tip de argument:
a) Autoritatea cuprinzătoare se bazează pe lipsa totală de punere la
îndoială a competenței expertului.
b) Competența universală supralicită competența într-un domeniu
drept indicator pentru un domeniu înrudit. De pildă, opiniile lui Newton
în domeniul filosofiei, sau comentariile lui Albert Einstein despre
natura societății trec dincolo de domeniul lor de specialitate, care a fost
fizica.
c) Autoritatea deformată se bazează pe schimbarea semnificației unei
aserțiuni rupând-o din context.
d) Autoritatea referențială postulează o anumită autoritate în domeniu
și se refuză orice devianță de la opiniile acesteia. De pildă, cunoscuta
formulă "Magister dixit" devine sofism atunci când tinde să se substituie
spiritului critic.
e) Autoritatea venerabilă se referă la tentația, destul de răspândită de
a lua pe cei din trecut ca autorități incontesta bile. Din faptul că Ludwig
Wittgenstein a susținut o concepție care a revoluționat filosofia nu rezultă
o dovadă pentru a conchide pur și simplu că orice aserțiune a filosofului
trebuie să fie adevărată . Respectul peste măsură față de experți (de pildă,
cunoscuta formulă Magister dixit) poate degenera în servilism și
umilință excesivă, stavile sigure în calea gândirii critice. Deși Friedrich
Nietzsche este un gânditor care merită tot respectul, nu pot fi luate în
serios, fără o abordare critică, anumite sentințe despre diferite aspecte ale
problematicii social-umane.
-94 –

Respectul față de experți este și mai nepotrivit, uneori periculos, atunci
când se caută adevărul în probleme controversate, în care nu există un
consens al experților. Nimeni nu contestă faptul că există foarte bune
temeiuri pentru a ține cont de părerea experților într-o serie largă de
probleme.
Totuși se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism atunci când
se bănuiește că opinia expertului se poate baza pe premise false, rațio­
namente greșite sau interese personale.
Există și o eroare conversă a autorității, ce constă în a tăgădui orice
merit celor din trecut pentru motivul că aparțin ireversibil trecutului.
11.2.4. Argumentul complicității la vinovăție
Este folosit de obicei cu intenția de a slăbi forța unui argument, arâtând
că cerința de consistență ar trebui să-I determine pe susținător să aplice
aceleași principii și în alte situații, sau să fie explicit În legătură cu ceea
ce se consideră a fi unic pentru subiectul în discuție.
De pildă, Iisus a împiedicat mulțimea furioasă să ucidă cu pietre pe
femeia prinsă În adulter prin sugerarea ideii că acela care este fără păcat
ar trebui să arunce primul piatra. Desigur, natura păcatelor este destul de
diferită, dar aceasta nu justifica cruda practică a uciderii cu pietre.
Uneori acest argument îmbracă forme neaccepta bile în discursul public
sau privat, urmărindu-se justificarea unor comportamente indezirabile.
A apela la formula "oricine face la fel", prin ambiguitatea contextului când
cuvintele "toți" și "unul" sunt omise, poate conduce la efecte dezastruoase
sub aspect social și moral.
În alte situații este o tehnică retorică ce poate fi utilizată și prin evitarea
răspunsurilor directe, asemănătoare minciunii prin omisiune.
11.2.5. Argumentum ad ignorantiam
Este o eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute împotriva
unei opinii este considerată o indicație că aceasta este adevărată. Imposi­
bilitatea de moment În a dovedi contradictoria unui punct de vedere nu
-95 –

demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel mai bun caz,
este un sprijin indirect pentru acesta.
De pildă, argumentul "există extratereștri, pentru că nimeni nu a putut
dovedi că nu există" este tot atât de inconsistent ca și contrariul, "nu există
extratereștri, pentru că nimeni nu a putut dovedi că există"; În mod
asemănător, argumentul "Imunitatea față de pericolul răspândirii unei
maladii contagioase este sigură, căci nu au fost identificate cazuri de
îmbolnăviri." Este o construcție de tip argumentum ad ignoranti am.
1l.2.6.lgnoratio elenchi
Această eroare este numele latin pentru ignorarea a ceea ce este stabilit.
Însemnă, deci, nerelevant. Concret, se referă la deturnarea discuției de
la problemă prin introducerea unor subiecte care nu au legătură cu ea. Sub
aspect retoric este un truc sau o tehnică de evitare a răspunsurilor la
întrebările directe.
Cel mai adesea este determinată de lipsa unei concentrări mentale,
adică rezultatul incapacității de a aprecia exact ceea ce este în discuție.
Aceasta presupune ori introducerea unei premise nerelevante, ori con­
cluzia pentru care se argumentează este ea însăși nerelevantă.
11.2.7. Non sequitur
Este un tip de argument care pare logic, poate chiar suna logic, dar o
examinare a premiselor demonstrează că nu există nicio legătură cu
concluzia, însemnând literal "nu rezultă că" sau "nu decurge".
Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde.
De regulă sunt des anunțate prin folosirea greșită a indicatorului de con­
cluzie "deci" sau "prin urmare".
"Dacă Palermo este cel mai mare oraș din Sicilia, iar Palermo este port
la mare, atunci Palermo este plin de mafioți." Concluzia este de tip non
sequitur, adică deziderativ absurdă.
Orice eroare formală are o concluzie non sequitur și sunt prin definiție
forme de raționare nevalide. Există însă multe concluzii non sequitur
autentice care provin din neatenție sau datorită gândirii deziderative, adică
-96-

fondate pe credința că ceva trebuie să fie adevărat pentru că se dorește
acel ceva.
11.2.8. Eroarea temeiurilor nesatisf ăcătoare
Este o eroare formală care presupune că, dacă temeiu rile oferite pentru
concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie si ea falsă. În realitate
sunt posibile derivări ale unor concluzii adevărate din premise false, sau
derivări din premise adevărate, dar prin intermediul unor raționamente
incorecte. Desigur, în ambele ipostaze concluziile pot fi adevărate, dar
nu în mod sigur adevărate.
Caracteristica acestei erori este că susținerea unei opinii pe baza unor
premise false sau a unei forme de raționament nevalide nu este întemeiată
în mod adecvat. În prima variantă situația este asemănătoare cu opiniile
adevărate fundamentate pe așa-zisele "dovezi anecdotice" , dovezi slabe
care implică în mod caracteristic generalizări pripite. Uneori însă există
temeiuri să ne încredem în sursa acestor dovezi, astfel încât acestea să
ajute la susținerea sau la subminarea unei concluzii. Oportunitatea
utilizării dovezilor anecdotice depinde în întregime de context și de tipul
de dovadă care este asumată. În cel de-al doilea caz, se comite eroarea
temeiurilor nesatisfăcătoare prin intermediul unui raționament nevalid de
tip non sequitur.
Premisele unui argument pot fi adevărate, dar modul în care a fost
derivată concl uzia este șubred și nu arată dacă concluzia este adevărată
sau nu în mod sigur. Aceasta arată că se poate ajunge la concluzii
adevărate din întâmplare sau ele pot fi asertate fără dovezi potrivite care
să le susțină.
11.2.9. Post hoc ergo propter hoc
Este eroarea care înseamnă literal "după aceasta, de aceea, din această
cauză".
Fie secvențele discursive: "De aceea mi-a mers rău toată săptămâna,
pentru că mi-a tăiat calea o pisică neagră."; "Deoarece primăvara graurii
-97 –

sosesc mai târziu decât ciorile pe câmp, și aceasta an de an, înseamnă că
sosirea ciorilor pe câmp este cauza sosirii graurilor."
Aici nu se face diferența dintre "după aceea" și "deoarece". Doar
pentru că un anumit eveniment survine după un alt eveniment nu atrage
cu necesitate concluzia că primul a fost cauza celui de-al doilea. Deci este
o eroare să luăm coincidența drept cauză. Cu toate acestea, eroarea este
o formă de raționament către care oamenii sunt special înclinați, în sensul
că orice corelație oferă o dovadă a unei legături cauzale directe.
În realitate o asemenea corelație poate rezulta dintr-o cauză comună
celor două evenimente, din pură coincidență, sau poate să ofere o dovadă
pentru o ipoteză alternativă, precum și pentru aceea care se presupune că
decurge din ea.
11.2.10. Generalizarea pripită
Este în fond un argument prin exemplificare care a scăpat de sub
control sau, altfel spus, o generalizare bazată pe un număr insuficient de
exemple atipice. "Învățământul românesc este compatibil, chiar superior
celui occidental"; afirmația, des auzită în diferite medii, se bazează doar
pe faptul că unii elevi români sunt performanți la olimpiadele inter­
naționale, iar afirmația "toți politicienii sunt corupți" -pe extinderea
pripită a cazurilor particulare.
Un alt exemplu celebru: "Europa este cea mai frumoasă parte a lumii.
Franța este regatul cel mai frumos din Europa. Parisul este cel mai frumos
oraș din Franța. Colegiul din Beauvais este cel mai frumos colegiu din
Paris. Camera mea este cea mai frumoasă din camerele colegiului din
Beauvais. Eu sunt cel mai frumos bărbat din camera mea. Deci, eu sunt
cel mai frumos om din lume." (Edmond Rostand)
Este o eroare destul de răspândită emiterea sau acceptarea unei gene­
ralizări făcută pe baza unui eșantion foarte restrâns sau nereprezentativ.
O concluzie obținută inductiv nu este valabilă pentru toate cazurile de
referință. Multe dintre aceste generalizări sunt rodul prejudecăților, al
superstițiilor, al însușirii unor opinii insuficient analizate sau al
extrapolării unei experiențe limitate la toate cazurile Întâlnite. Când unele
trăsături particulare sunt extrapolate la nivelul unor colectivități (națiuni,
-98 –

popoare, rase, comunită ți religioase, categorii sociale, categorii
profesionale ș.a.), atunci sofismul generalizării pripite. folosit abuziv de
către politicieni sau mass-media, poate genera situații chiar periculoase.
Sub același titlu putem include și eroarea de a folosi excepția pentru
a demonstra regula.
11.2.11. Argumentul pantei alunecoase
Această eroare presupune că acceptarea unor practici relativ inofensive
sau săvârșirea unei anumite acțiuni va duce inevitabil ori la un întreg lanț
de evenimente nedorite, ori la legalizarea unor practici indezirabile. Această
formă de argumentare poate avea o anumită forță, dar pentru a o evalua
este nevoie de informații suplimentare despre presupusa inevitabilitate
a coborârii către ceea ce poate fi mai rău. Probabil că în spatele acestei
maniere de a raționa se ascunde un argument prin exemplif icare.
Panta alunecoasă nu este în esență decât o tactică de intimidare și
niciodată un argument logic. În formele sale extreme acest tip de retorică
poate fi ușor de ridiculizat. De regulă, panta alunecoasă este folosită de
criticii unui argument, nu și de susținătorii lui, cu scopul de a caricaturiza
argumentuloponentului.
11.2.12. Eroarea analogiilor slabe
Această construcție este o formă de argument nesigură, deși uneori
este convingătoare și eficientă din punct de vedere retoric. Eroarea este
vulnerabilă. deoarece se bazează adesea pe o comparație care poate fi
contestată, sau se fundamentează pe gândirea deziderativă.
Sub forma unei analogii figurate. este cunoscută sub numele de
"eroarea Van Gogh": dacă pictorul a fost sărac și neînțeles în timpul vieții,
și totuși acum este recunoscut ca un mare artist, atunci orice artist sărac
și neînțeles va fi recunoscut ca un mare artist în viitor.
Și în domeniul filosofiei sunt destui închipuiți care publicând câte ceva
comit o astfel de eroare.
-99-

11.2.13. Argumentul bazat pe aparență sau statistică
Este în esență un raționament inductiv vulnerabil, care se bazează pe
fenomene sau aparențe care sunt exterioare lanțului cauzal. În spatele unei
concluzii de acest fel, fie explicit, fie implicit, poate să se afle un argument
prin exemplifi care.
Un astfel de argument poate face apel și la dovezi care se bazează pe
diverse statistici mai mult sau mai puțin convingă toare. Legăturile cu
diversele statistici sunt vulnerabile, deoarece ele nu permit predicții care
să confere un grad rezonabil de siguranță. În plus, deoarece nu există o
legătură cauzală, nu avem niciun motiv să acceptăm faptul că dacă ceva
a fost adevărat din punct de vedere statistic în trecut, acest ceva va fi
neapărat adevărat și în viitor. În anumite situații argumentul statistic
reprezintă un mod de a ascunde adevărul, variantă cunoscută și sub
numele de "minciună statistică" sau "omisiune prin statistică".
11.2.14. Argumentul "sau -sau"
Aceasta este o eroare cunoscută și sub numele de "falsă dihotomie"
sau "opțiuni insuficiente".
Prezentarea greșită a altemativelor existente se construiește după
modelul "este sau A sau B", neglijându-se astfel situațiile intermediare
posibile.
De pildă, întâlnim falsa dihotomie între aserțiunile "Dumnezeu
există" sau "Dumnezeu nu există". În realitate există si o variantă
agnostică ce susține că nu există dovezi suficiente în această problemă.
Mai mult, pentru a elimina și o falsă trihotomie, există o variantă filosofică
în care se susține că problema este în sine lipsită de sens și, deci, nici
adevărată, nici falsă, nici nedemon strată. Dintr-o apreciere incorectă a
pozițiilor existente poate rezulta accidental o falsă dihotomie. Când însă
este deliberată, este o formă de sofistică.
Sunt însă și cazuri în care modelul "sau-sau" își găsește aplicabilitate,
mai ales din motive de ordin practic. O situație în care se aplică de multe
ori, nefiind posibil altfel, este cea a deciziilor. Chiar termenul latin,
decisio, înseamnă "a îndepărta prin tăiere". Din această cauză în
-100-

adoptarea unei decizii se recomandă utilizarea unor standarde riguroase
cu care să se confrunte altemativele disponibile.
Bineînțeles, lista capcanelor argumentării sau a argumentărilor
patologice este foarte lungă. Amintim, în treacăt, de argumentum ad
populum, frecvent utilizat în domeniul politicii și publicității, prin ape­
larea la sentimente, idei, prejudecăți, opțiuni larg răspândite; de
argumentum ad misericordia m, prin invocarea unor circumstanțe
capabile să trezească mila; de argumentum ad bacu lum, utilizat uneori
în negocierile politice și sociale (de pildă, avertismentul cu greva), însă
nelegitim în educație (pedeapsa cu nota sau cu exmatricularea etc.) și
neperm is în dezbaterile teoretice; de sofismul dezacordului între "a spune"
și "a face", când medicul fumează în timp ce vorbește împotriva
fumatului; de petitio principii (sau sofismul circularității), prin admiterea
anticipată tocmai a ceea ce ar fi trebuit să se admită în urma argumentării.
Iar lista lor este permanent incompletă.
-101 –

XII. DEBATE ÎN FORMAT KARL POPPER
12.1. FORMATE DE DEZBATERI
Dezbaterea academică în format Karl Popper a fost inițiată de Open
Society Institute și filialele Fundației Soros în anul 1994. Scopul
declarat a fost acela al formării deprinderi lor de gândire analitică și de
exprimare personală, precum și de toleranță față de pluralismul opiniilor.
Lucrarea lui Karl Popper care a marcat fundamentarea unui Program
internațional de dezbateri cu numeroase filiale, inclusiv în România, este
The Open Society and lts Enemies. Scrisă în anii celui de-al doilea război
mondial, când Karl Popper a fost nevoit să emigreze în Noua Zeelandă,
lucrarea a apărut în anul 1945, urmată, după 1946, când autorul s-a stabilit
în Anglia, de a doua ediție revizuită, în 1951 și, de a treia ediție, ame­
ricană, în anul 1957.
În traducere românească, Societatea deschisă și dușmanii ei a apărut
în 1993. Împreună cu o altă carte a sa, The Poverty of Historicism
("Mizeria istoricismului") , ea face parte din efortul lui Karl Popper de
a identifica tradiția intelectuală care a favorizat totalitarismul politic și
de a o critica radical.
După Karl Popper, dacă cunoașterea avansează treptat, atunci con­
cluziile sunt provizorii. Cunoașterea avansează prin formularea unor
ipoteze și respingerea acestora, printr-o verificare publică rigu-roasă a
ideilor și opiniilor. Cei implicați în debate învață treptat să gândească
analitic și să se deprindă cu comportamente specifice participării active
la viața democratică bazată pe dezbatere . Participanții la debate care
gândesc analitic Învață să coboare în profunzimea unui argument, să
formuleze presupoziții, să gândească coerent și, mai presus de toate, învață
cum să gândească abstract. Prin dezbateri devin capabili să înțeleagă că
-103 –

disputele, deși sunt animate de puncte de vedere diferite, pot avea drept
obiect nu numai aspecte materiale sau trecătoare, ci, în primul rând, valori
și principii care pot fi susținute de fiecare dintre părți.
De aici rezultă marele avantaj de natură educativă oferit de participarea
la dezbateri.
Dezbaterea datează încă din Grecia antică, unde constituia parte in­
tegrantă din democrație. În Atena, cetățenii se întâlneau pentru a
dezbate cum să fie formulate legile. Tinerilor li se preda arta dezbaterii
și ei învățau cum să pledeze o problemă, atât pro cât și contra, pentru a
o înțelege mai bine.
Și în perioada Evului Mediu, educația includea pregătirea pentru dis­
cursul public și dezbateri. În perioada modernă fenomenul se extinde, în
primul rând, în universități.
Astăzi există mai multe tipuri sau formate de dezbateri care necesită
diferite abordări:
a) Dezbaterea Lincoln -Douglas, inspirată din celebrele dispute
pentru președenția Statelor Unite, este cunoscută și sub numele de
"dezbatere de valori". Participanții își propun examinarea unor idei și
valori care își revendică întâietatea și care se află incluse în moțiune.
Înfruntarea are la bază princ ipiile care susțin acea parte din moțiune
apărată de combatanți. Dovezile sunt de natură filosofică și literară. Prin
urmare, participanților nu le revine răspunderea de a discuta și modalitățile
transpunerii în practică a poziției lor.
b) Dezbaterea de strategie se centrează pe punerea în practică a unei
anumite poziții. Deși moțiunea implică o serie de valori, accentul se pune
acum pe motivele de natură practică și statistică pentru adoptarea unei
anumite strategii.
c) Dezbaterea de tip parlamentar este inspirată de procedura folosită
în parlamentul englez. Fiecare echipă este formată din doi participanți.
O echipă reprezintă guvernul, iar cealaltă opoziția. Primei echipe îi revine
răspunderea de a defini termenii moțiunii. Participanții la dezbateri le de
tip parlamentar au libertatea de a avansa atât argumente filosofice, cât și
de ordin practic.
Ca și acest ultim tip de dezbatere, formatul Karl Popper reprezintă o
combina ție Între dezbaterile de tip Lincoln -Douglas și cele de strate-
-104-

gie, dar echipele sunt formate din câte trei membri. Inițial dezbaterea de
tip Karl Popper punea accent doar pe modul de construire a raționa­
mentelor și pe formarea deprinderi lor de raționare critică.
Ulterior el și-a găsit o identitate proprie, prin includerea dezbateri i în
stilul celor de strategie, adică prin identificarea unor soluții viabile la
problemele aflate în discuție, cu scopul conturării unor contribuții la
procesul schimbării democra tice.
12.2. CONC EPTE FUNDAMENT ALE
Dezbaterile În format Karl Popper se bazează pe trei concepte funda­
mentale: "moțiune bine formulată", "criteriu" și "strategie argumentativă".
1. Moțiunea bine formulată
Pentru ca dezbaterea să aibă loc trebuie să existe anumite probleme
disputabile. Scopul activității este clarificarea naturii conflictelor. Orice
moțiune trebuie mai ales să dezvăluie conflictele de natură abstractă care
se află adeseori În spatele problemelor practice, dar și implicațiile de
natură practică ale propozițiilor teoretice. În dezbaterea de acest tip
problema, numită "moțiune", este clar precizată, urmând ca participanții
să se declare de acord sau împotrivă. Aspectul esențial nu este cel de
clarificare a unor probleme de ordin practic, ci, în primul rând, a unor
conflicte de principii.
O moțiune bine formulată trebuie să includă un conflict de valori sau
principii, subînțelegându-se faptul că fiecare dintre părți are, în aproape
egală măsură, dreptate. Nu pot fi moțiuni bine elaborate cele care se
centrează pe probleme de natură per sonală sau religioasă, nici cele care
implică prea multe cunoștințe de strictă necesitate. În aceeași situație se
află și moțiuniJe care favorizează, prin însăși ceea ce enunță, doar o parte
a posibilei dezbateri.
O moțiune bine elaborată se concent rează asupra unui conflict real
Între valori importante, cum ar fi cel de libertate, dreptate, echitate ș.a.,
dar include, într-o anumită măsură, și considerente de ordin practic. Iată
conținuturi le câtorva moțiuni bine formulate: Înfruntarea dintre .,Iibertate
și ordine", "libertate individuală și răspundere socială", "drepturile
-105 –

individului și binele general", "drepturile minorităților și conducerea
exercitată de majoritate", "suveranitatea națională și drepturile omului",
"domnia legii și nesupunerea civică" etc. Moțiunea se elaborează prin
Întrebări din sfera valorilor: Ce este drept? Ce este echitabil? Ce este bine?
Care sunt drepturile cetățenilor? Care sunt limitele unor drepturi? Ce
drepturi are societatea? Care este aria de extindere a drepturilor
societății? Care sunt strategiile și cum se va proceda pentru a stabili care
arie este mai întinsă atunci când aceste drepturi intră în conflict? ș.a.
În același timp, moțiunea nu trebuie să fie prea vagă sau prea ambiguă.
Definirea precisă a termenilor reprezintă o parte integrantă din îndatoririle
participantului la dezbatere. O moțiune bine formulată include ter­
meni-cheie bine definiți. Chiar soarta unei runde de dezbateri depinde
hotărâtor de gradul de definire a termenilor moțiunii. Definirea terme­
nilor-cheie este o obligație a echipei afirmatoare. Dacă aceștia nu folosesc
această șansă sau dacă nu există consens, atunci echipa negatoare capătă
libertatea de a Încerca să impună propriile sale definiții. De aceea, Înaintea
desfășurării dezbateri i, ambele echipe trebuie să ajungă la consens cu
privire la înțelesul termenilor cuprinși în moțiune. Evitarea sensurilor
ambigue sau nefuncționale ale termenilor este o cerință pentru o
dezbatere realistă, pentru a nu aduce iluzorii avantaje strategice sau pentru
a nu cădea În capcana sofismelor de tot felul. Uneori disputa se instalează
la nivelul termenilor din moțiune, iar disputa se va da pentru stabilirea
echipei care are definițiile mai rezonabile. Alteori, chiar termenii
moțiunii se pretează la interpretări contradictorii, ceea ce conferă dez­
baterilor o valoare În plus. În acest fel gândirea analitică își face apari ția
pe parcursul dezbaterilor.
Pentru ca o moțiune să se dovedească bine formulată, moderatorul
poate cere în prealabil participanților să genereze idei pozitive sau
negatoare despre o anumită problemă. Tehnica de tip brainstorming ar
fi indicată În astfel de cazuri. La sfârșit, ideile neinspir ate vor fi excluse,
iar cele inspirate vor fi circumscrise și enumerate pentru a indica ordinea
valorică a ideilor. O altă tehnică ar fi tabelele de tip T care enumeră de
o parte și de alta a liniei verticale perechi complem entare de idei și
asociații de idei, asemănătoare dihotomiilor clasice ale gândirii filosofice.
De pildă, concepte le de libertate și ordine sunt concepte pozitive, dar
-106 –

legate în opoziție. În general, o creștere a gradului de libertate personală
Într-o societate produce o scădere a gradului de ordine socială și invers.
Participanții la dezbateri vor trebui să pledeze pentru ambele părți, iar
tabelul de tip T consem nează tocmai acest lucru. În sfârșit, o altă tehnică
ar fi chiar binecunoscutele diagrame Venn. Ideile contrare sunt în afara
intersecției. Ideile acceptate de ambele părți sunt în zona de intersecție.
De fapt, prin aceste tehnici de mai sus, participanții la dezbateri
încearcă primii pași de generare a ideilor. În acest sens se poate lucra
individual sau în echipă. Dar pentru a le conferi un plus de veracitate se
recomandă ca moderatorul să poarte o discuție cu caracter exploratoriu
în vederea c1arificării ideilor, surprinderii nuanțelor sau a eventualelor
obiecții, inclusiv a sugerării unor idei noi. Moderatorul trebuie să
urmărească realizarea în prealabil a unui consens general între participanți
pentru identificarea argumentelor bune în favoarea, respectiv, împotriva
moțiunii. În această activitate preliminară argumentele nu vor fi complete
sau în formă definitivă, deoarece scopul este stabilirea unei direcții
generale, cât și extinderea unora prin efort ulterior.
2. Criteriul
În centrul dezbateri i se află cazul. Fiecare echipă își propune propriul
caz argumentând fie în favoarea, fie împotriva moțiunii. Natura con­
flictului în dezbateri este disputa Între principii. între valori. Dar valorile
legate de conceptul de "bine" și "drept" cunosc o paletă extrem de largă,
de la cele din viața cotidiană până la cele ideale, abstracte. În plus, în sfera
socio-uma nului valorile intră în conflict în mod obișnuit. De aceea, când
se elaborează cazul pentru dezbateri, este necesar să se identifice cea mai
importantă valoare care va fi susținută. De aici necesitatea criteriului. În
funcție de criteriu, cea mai mare valoare poate fi libertatea individuală
sau ordinea socială, binele colectiv sau domnia legii, dreptatea sau
bunăstarea generală etc. Deci valorile sunt relevante în contexte diferite
și pentru moțiuni diferite.
În procesul selectării criteriului, membrii fiecărei echipe vor alcătui
o listă de motive prin care să arate de ce criteriul ales are cea mai mare
importanță. Criteriul este modul în care trebuie înțeleasă o valoare în
contextul unei dezbateri și reprezintă standardul pe baza căruia se
evaluează dezbaterea.
– 107-

Dar criteriul apărat trebuie circumscris moțiunii și nu ca o chestiune
abstractă și absolută. La fel de neproductivă este și oferta unui criteriu
vag, ambiguu sau prea puțin circumscris. Criteriile trebuie să fie relevante
și utilizabile pentru ambele echipe aflate în dispută, deoarece dezbaterea
autentică se desfășoară între poziții apărabile.
În unele situații există riscul ca partea adversă să conteste criteriul și
să-I avanseze bine motivat pe al lor. În alte situații, criteriul nu este parte
a conflictului, ci a căilor de maximizare a valorii susținute de criteriu.
Totuși, valoarea inițială trebuie susținută cu argumente relevante.
Acestea trebuie astfel concepute încât să susțină ideea-teză.
3. Strategia argumentativă
Înaintea desfășurării dezbaterii, fiecare echipă trebuie să-și redacteze
cazul în forma finală și apoi să-I supună la încercări de tot felul. Este
recomandabil ca cele două echipe să lucreze la redactarea ambelor
perspective ale cazului, deși cea mai mare parte din dezbatere se desfă­
șoară spontan. Examinarea propriei poziții și pregătirea anticipată a
obiecțiilor oponenților cu argumente viguroase este o necesitate. Desigur,
fiecare echipă pledează ambele perspective ale moțiunii în runde
diferite. De aici și necesitatea pregătirii anticipate cu argumente și
contraargumente a unei potențiale obiecții, inclusiv a acelora pe care ei
înșiși nu le-ar utiliza în timpul dezbaterii. Aceasta impune reprize de
pregătire care să simuleze dezbaterea reală prin tehnica "jocului de rol".
Fiecare membru al echipei își asumă pe rând rolul de oponent în vederea
antrenării coechipierului. În același timp, fiecare echipă trebuie să-și
conceapă strategii generale de apărare și de respingere. Verificarea soli­
dității argumentelor este un aspect fundamental . Argumentele trebuie să
fie asemănătoare celor științifice și filosofice. Dacă un argument se
bazează pe presupuneri sau se centrează pe evidențe, pot să apară impli­
cații asemănătoare "efectelor perverse", când o presupuner e rezonabilă
despre un argument cauzal este un fapt real.
De cele mai multe ori în dezbateri sunt folosite atât argumentele
deductive, cât și cele inductive. Primele sunt puternice prin natura lor;
celelalte sunt incomplete și sunt mai des utilizate în dezbateri cu cazuri
desprinse din sfera social-umanului. În dezbateri pot fi folosite modelele
clasice ale deducției și inducției, inclusiv modelul silogismului aristotelic.
-108 –

Dar fiind vorba de sfera social-umanului se recomandă cunoașterea
aprofundată și utilizarea în dezbateri a modelului argumentativ al lui
Stephen Toulmin. Conform lui Stephen Toulmin, silogismul clasic este
o formă de raționament care strecoară presupuneri neverificate, adică
premisele se dovedesc a nu fi prea solide pentru fundamentarea concluziei.
Problema este și mai dificilă când silogismul nu se referă la fapte
verificabile, ci la valori. În astfel de situații, concluzia este, în concepția
lui Stephen Toulmin, o afirmație și, deci, un punct de plecare, nu unul
final. Pentru a dovedi este nevoie de o justificare, de un principiu de bază
care, la rândullui, trebuie demonstrat. În modelul lui Stephen Toulmin,
concluzia nu poate fi dovedită decât dacă și justificarea și temeiurile au
fost dovedite. Acest model este compatibil cu problematica dezbaterii
academice. Concluzia corespunde poziției participantului la dezbatere,
fie în favoarea, fie împotriva moțiunii; justificarea corespunde criteriului,
iar temeiurile corespund dovezilor aduse de participanți. În cadrul acestui
model elevii vor înțelege mai bine cum se articulează părțile unui
argument, cum să construiască argumentele, cum să le respingă. Fiecare
echipă poate folosi și alte strategii de argumentare: prin analogie, prin
exemplificare, cauzală, pe bază de aparențe etc. Ele sunt frecvent folo­
site în dezbateri, deoarece sunt convingătoare și chiar eficiente sub aspect
retoric. Dar limitele lor le fac vulnerabile pentru un oponent cunoscător
al subtilităților unor astfel de strategii. Când argumentele sunt corect
concepute, participanții la dezbateri trebuie să găsească modalit ăți
eficiente de respingere a argumentelor deductive și inductive.
Sunt însă și situații în care se strecoară numeroase erori logice în
argumentele concepute. Ne referim la erori precum generalizarea pripită,
post hac ergo propter hac, ar gumentum ad homÎnem , argumentul
autorității, non sequitur, panta alunecoasă, petitia principii etc. Elevilor
care se pricep la erori de logică le va veni mai ușor să respingă argu­
mentele oponenților lor. Este însă necesar ca acestea să fie cunoscute
anticipat de ambele echipe printr-o pregătire logică serioasă. De altfel,
modelul lui Stephen Toulmin și celelalte strategii de argumentare,
împreună cu situațiile lor patologice (sofismele) au fost deja prezentate
detaliat într-un alt context al acestei lucrări. Rămfme doar să precizăm că,
pe baza acestor elemente minimale, participanții la dezbateri pot
-109 –

identifica mai ușor punctele slabe în chiar propriile argumente și acționa
în consecință pentru a-și îmbunătăți cazurile.
12.3. CONDIȚII SPECIFICE
Spre deosebire de alte tipuri sau formate de dezbateri, debate-ul În
format Karl Popper presupune respectarea unor condiții specifice:
1. Într-o rundă de dezbateri există două echipe concurente, aflate în
competiție. Fiecare echipă este formată din trei membri. O echipă susține
mOțiunea, cealaltă o respinge. Cele două echipe rămân în aceeași com­
ponență în fiecare rundă pe parcursul întregii competiții. Echipa va alterna
doar pledarea părților, pe măsură ce competiția avansează. Fiecare
participant la dezbateri se va manifesta individual, dar ei vor fi judecați
după prestația echipei ca întreg. De aceea membrii echipei trebuie să
conlucreze coerent atât pentru susținerea, cât și pentru respingerea mo­
țiunii. Fiecare participant la dezbateri nu poate reuși decât dacă ascultă
cu atenție și notează minuțios ce spun oponenții, inclusiv contraargu­
mentele coechipierilor lui.
2. Spre deosebire de alte forme de dezbateri care adesea se desfășoară
în jurul unor probleme formulate în termeni impreciși, în cazul dezbateri i
academice cazul în dispută, adică mOțiunea, este clar precizat. Deoarece
dezbaterea se axează pe disputa dintre valori sau principii, iar fiecare
perspectivă are sens și validitate, atunci ea merită să fie susținută. Când
două principii valide intră în conflict, se impune luarea unei decizii menite
să fixeze care dintre ele este mai importantă. De aceea moțiunea trebuie
bine formulată. În caz contrar dezbaterea își pierde rostul.
Debate-ul este de natură competitivă, spre deosebire de alte forme ale
dezbateri i. Cei implicați trebuie să-și convingă ascultătorii și, nu în ultimul
rând, moderatorul. Sensul pledării ambelor perspective de către fiecare
echipă este formarea unei gândiri holistice, a capacității de înțelegere și
evaluare corectă a propriilor idei, ca și a celeilalte poziții, astfel Încât
decizia să se fundamenteze pe informații pertinente și principii. Pledarea
ambelor părți ale unei moțiuni determină participanții să admită că nu
există un monopol asupra adevărului. Mai mult, participanții sunt
-110-

abilitați în spiritul unei raționale toleranțe, în sensul că schimbarea opiniei
sau convi ngerilor contrare nu se poate realiza decât prin respingerea
presupozițiilor pe care se întemeiază acea poziție. Chiar în situația în care
se tinde să se dea câștig de cauză doar unei perspective, acest lucru impune
o atentă analiză a tuturor celorlalte posibilități. Dacă moțiune a este
formulată mai abstract, atunci participanții trebuie să reflecteze la
sensul termenilor și al principiilor, la gradul aplicabilității acestora în
situații similare. Dacă moțiunea este adevărată, ea are același atribut în
toate situațiile de aplicabilitate; iar dacă moțiunea este falsă sau rău
construită, atunci în toate situațiile va fi la fel.
O moțiune adevărată și abstractă îi va determina pe participanți să se
concentreze asupra valorilor și principiilor care se află În spatele
conflictelo r. În acest fel debate în format Karl Popper reprezintă un
exercițiu intelectual care îi pregătește pe dibateri să participe În viitor
într-un mod justificat la dezbaterile existente într-o societate democratică.
3. Nicio dezbatere nu se lansează înainte de a fi minuțios pregătită de
participanți împreună cu moderatorul lor. Aceasta implică:
a) Alegerea cazului și construirea corectă a moțiunii. Tehnica brain­
storming-ului, tabelele de tip T sau diagramele Venn reprezintă pași
preliminari pentru testarea validității moțiunii.
b) Necesitatea studierii tuturor pistelor legate de cazul în dezbatere.
Aceasta înseamnă un plan de cercetare prealabil pentru coroborarea
datelor suplimentare, a principiilor, a teoriilor necesare construirii cazu­
lui. Munca de cercetar e pentru adoptarea unei strategii eficiente implică
clarificarea interpretării anumitor principii, interacțiunea dintre acestea
și modalitățile de a le transpune în practică. De aici necesitatea întocmirii
unor fișe detaliate cu definiții ale termenilor, cu planuri de idei, cu
argumente desprinse din lucrările de specialitate, cu dosare tematice și
dosare cu citate. Desigur, dezbaterile nu depind de trimiterile făcute la
autorități în domeniu, ci se decid pe baza solidității argumentelor
avansate.
c) Însușirea corectă a strategiilor. În redactarea prealabilă a cazului,
participanții la dezbateri trebuie să-și imagineze diferite strategii argu­
mentative pentru a-și putea susține poziția, a preîntftmpina obiecțiile
oponenților și a le specula punctele slabe. În acest scns, aspectele teoretice
– 111-

sunt insuficiente, dacă participanții nu sunt exer sați în numeroase
exemplif icări și în aplicarea diferitelor argumente și contraargumente pe
cazuri similare.
4. Moderatorul are o dublă calitate: antrenor și arbitru. Adevărata
menire a moderatorului este să înlesnească participanților dezvoltarea
deprinderilor de gândire independentă. El nu trebuie să formuleze
adevăruri livrești, ci să-i determine pe participanți să emită adevăruri noi.
El trebuie să asculte, să pună întrebări, să ofere comentarii, să călăuzească
discuțiile. Moderatorul trebuie să dezvolte la participanți spiritul critic,
să elimine inhibiți i le pentru opinii chiar contrare celor formulate de el
însuși. Stabilirea unor atitudini morale acceptabile, crearea unui climat
de respect într e participanți și oferirea unui model de conduită personală
sunt standardele comportamentale specifice unei activități de acest tip.
Implicarea în pregătirea fiecărei echipe și a fiecărui membru este o
sarcină fundamentală. Inevitabil, moderatorul va cunoaște anticipat
prestația fiecărui membru al echipelor. Din punct de vedere practic, mode­
ratorul trebuie să arbitreze dezbateri le și să comenteze asupra prestației
participanților. Numai în situații de concurs, moderatorul nu poate arbitra,
conform unor reguli deja consfințite.
Din perspectiva de arbitru, moderatorul trebuie să țină seama de o serie
de aspecte:
a) dezbaterea are drept scop să exploreze și să analizeze dispute im­
portante în care există câte ceva de spus în favoarea fiecăreia dintre părți;
b) echipa câștigătoare va fi aceea cu cele mai importante idei și valori,
susținute prin argumente convingă toare;
c) arbitrul este imparțial și nu joacă rolul unui expert sau al unui
înțelept;
d) atenția trebuie să se limiteze asupra participanților la dezbatere și
la ceea ce susțin aceștia;
e) nu există o formulă prestabilită pentru a arbitra o dezbatere;
f) decizia arbitrului trebuie să fie holistică;
g) motivarea deciziilor este o chestiune de echitate care implică o
minuțioasă completare a fișelor de arbitraj;
-112-

h) arbitrul trebuie să decidă câștigătorul fiecărei runde și să ofere
motive pentru acestea. În plus, el trebuie să se asigure că runda este
cronome trată corect și că atmosfera din sală este pozitivă;
i) pe parcursul fiecărei runde arbitrul trebuie să exprime fiecărei echipe
încurajare și sprijin;
j) tăcerea arbitrului înseamnă aprobare ;
k) motivele oferite pentru deciziile luate reprezintă cea mai importantă
datorie a arbitrului.
5. Caracteristicile dezbaterii în format Karl Popper sunt similare în
esență cu cele din societate, în sensul că participanții trebuie să gândească
analitic la probleme reale și relevante, să înțeleagă și să decidă asupra
principiilor care fundamentează strategiile aflate în dispută.
Sub aspectul formei există însă multiple deosebiri. Dezbaterea
academică are o structură, o restrângere a conflictu lui și o decizie de tip
competițional . Ea diferă și față de alte tipuri de dezbateri. De pildă, în
alte formate de dezbateri echipa afmnatoare are obligația de a dovedi ceea
ce susține. În acest caz moțiunea este altfel formulată, constituindu-se pe
conflictul dintre schimbare, care cade în sarcina echipei afirmatoare și
menținerea poziției, care cade în sarcina echipei negatoare.
În formatul Karl Popper se alocă răspunderi egale echipelor aflate în
dispută, deoarece chiar moțiunea impune ca fiecare dintre părți să spună
ceva constructiv. Aceasta înseamnă că sarcinile celor două echipe
aflate în dezbatere sunt similare. Ambele echipe trebuie să prezinte cazuri
cu motive care afirmă și, respectiv, infirmă moțiunea; ambele echipe
trebuie să respingă cazurile oponenților; ambele echipe trebuie să se apere
împotriva acestor respingeri. Pentru ambele echipe nu este suficientă o
simplă respingere a oponenților. Echipa câștigătoare trebuie să prezinte
un caz propriu, suficient de convingător, care să încline balanța în favoarea
ei. Deci obligația de a dovedi ceea ce se susține revine ambelor echipe.
Așa cum s-a precizat deja, moțiunea În formatul Karl Popper este mult
mai clar și mai precis formulată. Schimbul de opinii se desfășoară în
cadrul unui format strict, diferit de alte tipuri de dezbateri. Există 10
secțiuni în formatul Karl Popper, fiecare cu rol bine precizat și cu reguli
clare. În acest sens oferim desfășurătorul formatului dezbaterii academice.
– 1 13-

Nr. Secțiunea Timpul alocat Vorbitor
O 1 2 3
1. Pledoarie constructivă 6 minute Afirmator 1
afirmatoare
2. Prima chestiona re încrucișată 3 minute Negator 3 întreabă
negat oare Afirmator 1
răspunde
3. Pledoarie constructivă 6 minute Negator 1
negatoare
4. Prima chestionare încrucișată 3 minute Afirmator 3
afirmativă întreabă
Negator 1
răspunde
5. Prima pledoarie afirmativă de 5 minute Afirmator 2
reconstrucție
6. A doua chestion are 3 minute Negator 1 întreabă
încrucișa tă negatoa re Afirmator 2
răspunde
7. Prima pledoarie negatoare de 5 minute Negator 3
reconstrucție
8. A doua chestiona re 3 minute Afirmator l
Încrucișată afirmatoare Întreabă
Negator 2
răspunde
9. A doua pledoarie afirmatoare 5 minute Afirmator 3
de reconstrucție
!O. A doua pledoarie negatoare de 5 minute Negator 3
reconstrucție
Din acest format rezultă următoarele aspecte:
a) argumentele fundamentale privitoare la moțiune sunt conținute În
secțiunile 1 și 3, În cele două pledoarii constructive, câte una pentru
susținere, respectiv, pentru respingere;
– 114-

b) pledoariile de reconstrucție, câte două de fiecare echipă, au drept
scop obiecțiile față de argumentele avansate de oponenți și apărarea
propriilor argumente împotriva obiecțiilor avansate;
c) întrebările încrucișate, câte două de fiecare echipă, au rostul de il
lămuri anumite neclarități ale argumentelor avansate și de a pune
bazele pentru obiecțiile care vor fi ridicate în pledoariile de reconstrucție ;
d) cele 10 secțiuni însumează 44 minute, câte 22 minute pentru fiecare
echipă. Pentru pledoariile constructiv e și de reconstrucție sunt alocate 16
minute, iar pentru întrebările încrucișate 6-minute;
e) rolurile vorbitorilor, de afirmatori și de negatori, variază pentru
fiecare membru al echipei. Vorbitorul 1 apare în trei secțiuni, cu o
prezență totală de 12 minute: 6 minute de pledoarie, 3 minute de
chestionare încrucișată în care răspunde la întrebări și 3 minute în care
pune întrebări. Vorbitorul 2 și respectiv 3 apar în două secțiuni, cu o
prezență care totalizează 8 minute pentru fiecare: 5 minute de pledoarie
și 3 minute în care răspunde la întrebări ;
f) în afară de secțiunile schițate, fiecare rundă include câte 8 minute
oferite ca timp de pregătire. Fiecare echipă poate folosi acest timp în
manieră proprie.
12.4. MODUL FORMAL DE DERULARE A DEZBAT ERII
În continuare vom prezenta pe scurt modul formal de derulare a
pledoarii lor și a chestionarelor încrucișate.
1. Pledoaria constructivă afirmatoare
Acest tip de pledoarie prezintă cazul afirmator în totalitate, adică
motivele fundamentale care îi asigură valabilitatea. Sub aspectul formei
pledoaria trebuie să fie clară, coerentă, să explice ceea ce își propune să
susțină, ca și modalitatea în care intenționează să o facă. În acest scop
se recomandă să fie redactată în întregime prin acordul celor trei
membri ai echipei afirmatoare. Claritatea pledoariei este în funCție de
argumentele avansate.
– 115-

o echipă bine antrenată nu va înghesui prea multe argumente în cele
6 minute alocate, va omite argumentele mai slabe sau cel mult le va schița
în pledoarie.
Etapele pledoariei:
a) Introducerea
Aceasta include o prezentare formală a moțiunii dezbătute. Se
creează un context pentru moțiune și se sugerează importanța ei.
Introducerea trebuie să fie scurtă și, eventual, să îmbrace forma unui citat
semnificativ sau a unei anecdote. Primul vorbitor are obligația să se
prezinte, după care îi prezintă și pe ceilalți doi membri ai echipei.
b) Definirea termenilor
Este vorba despre termenii-cheie ai moțiunii și de termenii neclari sau
neobișnuiți. Definițiile de termeni trebuie să fie clare și construite cu un
lexic obișnuit. Uneori definițiile pot fi citate dintr-un dicționar de
specialitate. Definițiile au menirea să furnizeze temeiurile pentru o
dezbatere echitabilă.
Desigur, și partea negatoare poate avansa, în secțiunea alocată ei,
propriile definiții pentru termenii moțiunii. Dacă nu se folosește acest
prerogativ, atunci rămân valabile definițiile propuse de afirmatori pe tot
parcursul dezbaterii. Dacă se avansează Însă definiții alternative. partea
negatoare trebuie să-și motiveze decizia. Dar dezbaterea va cunoaște altă
traiectorie. cu totul nereușită. În loc să urmeze o dezbatere orientată pe
valori și problematici. se va dezbate steril Între definiții contrare.
c) Prezentarea criteriului
Criteriul este principiul pe care echipa dorește să-I susțină. Pledoaria
trebuie să justifice criteriul, să susțină valoarea prin care se fundamentează
moțiunea. Toate arg umentele invocate în caz trebuie să aibă legătură cu
criteriul. Criteriul este standardul după care se va arbitra dezbaterea. De
aceea criteriul trebuie clar formulat. explicat și susținut în raport cu
contextul moțiunii. În anumite situații, criteriul este inclus în însuși felul
în care este formulată moțiunea. Dar aceasta nu exclu de prezentarea
explicită a criteriului ca element distinct al pledoariei. În același timp.
echipa afirmatoare trebuie să știe ce intențione ază să dovedească. cum
anume să acționeze și în ce mod criteriul este evaluat.
-116-

d) Argumentele
Este etapa prezentări i propriu-zise a cazului. Toate argumentele
avansate trebuie să aibă legătură cu principiul sau valoarea centrală for­
mulată drept criteriu. Uneori, cazul poate fi redactat după modelul uOl:i
argument deductiv. Alteori, pot exista și alte tipuri de strategii argu­
mentative. Se recomandă numerotarea argumentelor deoarece unii
vorbitori le pot relua în pledoaria de încheiere. Mai mult, numerotarea
lor este și un reper pentru arbitru, ca și pentru echipa negatoare. Pledoaria
constructivă afirmatoare se încheie prin anunțarea disponibilității pentru
chestiona rea încrucișată, deci pentru următoarea rundă a dezbaterii.
2. Chestionarea încrucișată
Esența ei este schimbul de întrebări și răspunsuri. Cele patru secțiuni
de chestiona re încrucișată, câte două pentru fiecare echipă, pot constitui
o modalitate de organizare a activității pentru runda următoare de
dezbateri . Ideile prezentate în aceste secțiuni trebuie incluse în pledoariile
ulterioare. Acest lucru necesită colaborare, cu atât mai mult cu cât vor­
bitorul care continuă dezbaterea este altul decât cel care pune întrebările.
Chestiona rea încrucișată îndeplinește trei funcții:
a) permite clarificarea poziției adoptate de către opo nenți. Participanții
pot pretinde precizie și claritate pentru orice definiție sau argument vag
sau neclar. În caz contrar, acestea nu pot fi respinse;
b) permite identificarea punctelor slabe din argumentele oponenților,
deci evidențierea contradicțiilor și implicațiile acestora asupra cazului;
c) permite dreptul de a pune întrebări pentru a obține concesii generale
în sprijinul propriului caz.
Modul de a interoga în cadrul secțiunilor de chestionare încrucișată
include nu numai o bună pregătire prealabilă, ci și formarea unor abilități
specifice:
a) întrebările trebuie astfel formulate, încât să producă răspunsuri clare
și complete. Timpul necesar unui răspuns complet trebuie să fie rezonabil.
Dacă răspunsul este prea simplu sau este în afara problemei, oponentul
poate fi întrerupt. Dacă oponentul adresează el însuși o întrebare, vorbi­
torul care întreabă îl poate atenționa că echipa din care face pat1e are o
secțiune ulterioară pentru aceasta;
– 117-

b) întrebările trebuie să sugereze oponentu lui un răspuns la ceea ce
s-a dorit. Una dintre tehnici este includerea alternat ivei în construcția
întrebării adresate;
c) unele întrebări au scopul de a stabili problemele asupra cărora părțile
sunt de acord. Răspunsul rezonabil nu poate fi decât unul singur. Alte
întrebări se referă la aspecte controversate, la dezacorduri evidente;
d) Întrebările sunt parțial generate de notițele de pe fișa de desfășurare
a dezbaterii. Dar este o eroare să nu se țină cont de situația de moment,
adică adresarea acelor Întrebări care au menirea de a clarifica problema.
Vorbitorul care pune întrebări trebuie să fie flexibil în astfel de situații,
întrucât cel care răspunde unnărește să ofere afinnații neutre, care nu pot
fi folosite împotriva sa. Sunt și situații când se evită un răspuns la obiect,
indiferent de câte ori se repetă întrebarea. Se recomandă să se evidențieze
starea de derută a oponentu lui și trecerea la unnătoarea întrebare. Tăcerea
oponentului poate fi exploatată în pledoariile ulterioare;
e) întrebările profitabile sunt de regulă mai puține și cu un țel mai
precis. Ele trebuie fonnulate clar, precis, succint și direct. Uneori, între­
bările de tip analogic sunt productive. Ele pot furniza răspunsuri care
includ recunoașteri vulnerabile din partea oponentului. Alteori, întrebările
ipotetice pot avea același succes. Se recomandă însă ca întrebările de tip
analogic sau ipotetic să nu fie forțate, greoaie sau exagerate;
f) cea mai importantă întrebare nu trebuie lăsată la urmă. Timpul alocat
întrebărilor este doar de 3 minute. Pe de altă parte, dacă au fost epuizate
întrebările într-un timp mai scurt, se poate încheia runda fără dificultate.
Este însă o greșeală să se continue cu întrebări nepregătite și cu efect slab,
numai pentru a epuiza timpul alocat. Impresia generală va fi nefavorab ilă
asupra întregii secțiuni și poate cauza prejudicii în rundele următoare.
La rândul său, modul de a răspunde implică anumite abilități:
a) participantul care răspunde trebuie să fie atent la întrebări și precaut
în limitele rezonabilului, pentru a sesiza implicațiile subtile conținute de
acestea și să nu fie determinat să facă observații care pot șubrezi cazul
echipei din care face parte. În același timp, el trebuie să se gândească bine,
să nu se precipite pentru a răspunde;
b) răspunsul oferit poate fi complet, dar nu mai mult decât cerința
întrebării. Aceasta nu elimină adoptarea și a unei poziții ferme, deoarece
-118-

s-a intrat în dezbatere pentru susținerea unei anumite poziții și nu trebuie
să se cedeze când ea este atacată. Nuanțarea răspunsurilor prin reafmnarea
argumentului de o manieră care întărește poziția apărată este o tactică
recomandabilă;
c) pentru întrebări construite ca alternative se recomandă un răspuns
care sugerează a treia posibilitate, dar fără să creeze impresia de eschivă
la întrebare. Este acceptabilă și respingerea analogiilor sau construcțiilor
interogative ipotetice;
d) excluzând invocarea neînțelegerii doar pentru a evita un răspuns,
este rezonabil să se solicite reformularea unor întrebări neclare sau ne­
glijente;
e) refuzul de a răspunde lasă impresia unei poziții vulnerabile. Este
eronată și poziția negativă la orice fel de întrebare , chiar conciliantă;
f) pe tot parcursul secțiunilor de chestiona re încrucișată, cel care
răspunde trebuie să ofere răspunsuri oneste.
3. Pledoaria constructivă negatoare și respingerea
Echipa negatoare are o dublă menire:
a) să expună cazul său împotriva moțiunii prin intermediul pledoariei
constructive negatoare ;
b) să atace cazul afirmator.
Partea constructivă a acestei pledoarii nu diferă fundamental de cea
de tip afirmator. Din cauza timpului limitat, pledoaria va fi mai scurtă
pentru a se acorda timp pentru respingere. Pentru echipa negatoare etapa
respingerii este crucială. Nu există un algoritm pentru a conduce o
respingere. Ea depinde și de ceea ce a susținut cealaltă parte. Indiferent
de tactica pentru care se optează, respingerea trebuie să se încheie cu o
concluzie solidă. Dacă echipa negatoare adoptă o strategie greșită sau nu
reușește să identifice problemele-cheie prezentate de echipa afirmatoare,
șansele de a câștiga dezbaterea sunt prea mici.
De regulă echipa negatoare urmărește să respingă cele trei niveluri pe
care echipa afirmatoare le-a expus în prima secțiune: definițiile, criteriul
și argumentele.
Conform regulilor formatului Karl Popper, definițiile afirmatori lor sunt
considerate ca fiind acceptate dacă nu sunt atacate de echipa negatoare.
Dar, în construirea cazurilor de către cele două echipe aflate în dispută,
-119-

rareori definițiile termenilor sunt identice. Dacă diferențele sunt minore,
nu se recomandă atacul asupra definițiilor, ci concentrarea asupra celor­
lalte nivele. Situația ideală este atunci când definițiile sunt neutre și accep­
tabile pentru ambele echipe.
Există însă trei situații care trebuie explorate:
a) când diferențele sunt suficient de importante, încât se justifică un
atac asupra definițiilor;
b) când definițiile afirmatorilor sunt prea limitate sau trunchiate, ceea
ce justifică inițierea unui atac;
c) când cazul echipei negatoare se bazează pe o interpretare complet
diferită dată moțiunii. Deși atacul se justifică, dezbaterea alunecă spre o
nereușită, deoarece este lăsată În plan secund disputa Între valori, Între
principii.
Dacă definițiile propuse de afirmatori nu sunt contestate, există posi­
bilitatea unui atac asupra criteriilor. Sunt posibile trei tipuri de respingeri
la acest nivel:
a) ambele echipe susțin criterii complet diferite. În această situa-ție,
echipa negatoare Își asumă o dublă obligație. Pe de o parte, trebuie să
pledeze Împotriva criteriului susținut de echipa afirmatoa re, iar pe de altă
parte, trebuie să pledeze împotriva argumentelor care susțin criteriul
respectiv;
b) ambele echipe susțin același criteriu doar la nivel de formulare.
Diferența constă În ceea ce privește definirea și înțelesul respectivei valori ;
c) ambele echipe sunt de acord asupra criteriului și a înțelesului aces­
tuia. Diferența privește evaluarea acelei valori, cât și modalitatea de
promovare maximă a acesteia. În această variantă, disputa va implica și
argumentele de susținere.
Echipa negatoare poate opta să nu angajeze disputa nici la nivelul
definițiilor și nici la nivelul criteriului. Dar nu poate evita încleștarea la
nivelul argumentelor. Aici este terenul unei dezbateri reușite. Conf orm
regulilor, partea afirmatoare trebuie să-și numeroteze argumentele pe
măsură ce le prezintă; partea negatoare trebuie să le respingă punct cu
punct. Argumentele pot fi respinse în diverse moduri:
a) pe temeiul că sunt "vir usate" cu erori de logică;
b) pe motivul că nu sunt susținute cu date corecte sau relevante;
– 1 20-

c) pe considerentul că sunt forțate sau cauzatoare de prejudicii;
d) pe sesizarea faptului că sunt incompatibile cu alte argumente ori
afinnații făcute pe timpul chestionării încrucișate.
Indiferent de măsurile de respingere pe care le poate decide echipa
negatoare, se așteaptă ca ea să răspundă cât mai complet cazu-lui afmnator
la acest moment al rundei. Obiecții complet noi nu sunt pennise în rundele
ulterioare.
4. Respingerea și reconstrucția afinnatoare
Vorbitorul afinnator va avea o dublă obligație: a respingem ȘI a
reconstrucției. Desigur, obligația poate să crească în funcție de numărul
diverselor niveluri de conflict. Respingerea trebuie însă să aibă prioritate .
Tactica ofensivei, atacul poziției oponentului este parte component ă a
celei de-a doua pledoarii afirmatoare.
Structura respingerii va fi aceeași cu aceea a primei pledoarii nega­
toare. Echipa afinnatoare trebuie să ofere toate obiecțiile pe care le are
față de cazul negator, întrucât ea nu mai poate introduce ulterior obiecții
noi.
Tehnicile de respingere sunt similare cu cele utilizate de echipa nega­
toare. Sarcina fundamentală este aceea de a răspunde la atacul întreprins
de echipa negatoare în prima ei pledoarie.
Reconstr ucția reprezintă o tactică aparent defensivă. Dacă poziția a
fost atacată de către oponent, atunci, prin reconstrucție, se încearcă resta­
bilirea validității poziției inițiale. O reconstrucție eficientă nu constă într-o
repetare a cazului afirmator din prima secțiune, ci reprezintă respingerea
unei respingeri. Vorbitorul trebuie să se refere la fiecare dintre argu­
mentele pe care oponentul le-a adus împotriva cazului său.
Tehnicile folosite în reconstrucție nu diferă radical de cele folosite în
respingere. Evidenție rea eventualelor erori de logică, presupuneri nefon­
date, dovezi insuficiente sau diferitele incompatibilități trebuie relevate
în vederea respingerii oponentul ui. O reconstrucție reușită redă validitatea
cazului originar prin demonstrarea faptului că respingerea a fost
inechitabilă, neadevărată sau fără obiect. Cu cât negatorul și-a extins
nivelele de atac, cu atât vorbitorul afirmator are mai mult de reconstruit
în pledoaria sa. Aceasta îl obligă să atace într-o manieră similară. Vor­
bitorul afirmator trebuie să prezinte toate obiecțiile sale față de cazul
-121 –

negator. El nu mai poate prezenta noi obiecții în penultima secțiune a
rundei.
Dar sarcina de a reconstrui nu este limitată doar la această rundă. O
altă ocazie i se oferă când vorbitorul negator va reconstrui după respin­
gerile aduse de echipa afirmatoare.
Vorbitorul afirmator va trebui să încerce în această rundă direcțiile
majore spre care se îndreaptă dezbaterea, cu atât mai mult cu cât ambele
echipe și-au stabilit deja pozițiile de bază. Este momentul unui rezumat
al deosebi rilor fundamentale și al încercării de a stabili strategia și tactica
rundelor următoare.
5. Pledoariile sumative
Pe măsură ce dezbaterile se îndreaptă spre final, disputa devine tot mai
evidentă. În ultimele trei runde regăsim schimbul dintre respingere și
reconstrucție. Uneori acest schimb poate semăna cu o dispută sterilă.
Pentru a se evita acest lucru trebuie identifica te ariile de conflict, în special
conflictul cu valoarea cea mai mare: aceea de la începutul disputei, în
urma chestionarelor încrucișate și respingerilor, sau apărută spre finalul
dezbateri lor.
Niciuna din părți nu mai poate elabora noi modalități de argumentare.
Sarcina supremă este încercarea de a reduce disputa la cea mai simplă
formulare posibilă.
Pledoariile finale se impun prin puterea de analiză. Cu această ocazie
se pot invoca punctele slabe identificate la oponenți. De pildă, că nu s-a
respins un argument, că nu s-a reconstruit după o respingere etc. Este însă
datoria moderatorului-arbitru să evidenție ze cu precizie, conform foii de
arbitraj, ce anume s-a respins și dacă respingerea a fost sau nu eficientă.
Verdictul final nu se bazează pe considerente de natură tehnică, ci pe
puterea de analiză a echipei. Ultimii vorbitori trebuie să fie în stare să
identifice cele mai importante idei care au fost discutate și disputate și
tot ei trebuie să fie capabili să-și motiveze mai convingător poziția. Să
presupunem că echipa negatoare nu s-a preocupat să reconstru iască un
argument după o respingere afirmatoare. La prima vedere este un punct
câștigat pentru oponenți. Dar ultimul vorbitor motivează că acest aspect
nu l-au considerat hotărâtor asupra dezbaterii în ansamblu. În schimb el
demonstr ează lipsa de obiect sau vaguitatea criteriului afirmatoL Este
-122 –

limpede că, odată criteriul discreditat, cazul în întregimea sa nu are nicio
valoare, chiar dacă argumentele luate individual sunt adevărate. Mode­
ratorul-arbitru trebuie să cântărească cu precizie pledoaria finală a
vorbitorului negator și să considere disputa câștigată de echipa din care
acesta face parte.
La sfârșitul unei dezbateri academice în format Karl Popper câștigul
cel mai de preț este formarea deprinderi lor de gândire analitică:
-de a raționa critic;
-de a separa informația relevantă de cea irelevantă;
-de a identifica și de a circumscrie problema;
-de a evalua cauzele și efectele posibile;
-de a surprinde aspectele invariante și variabilele unei probleme;
– de a separa faptele de opinii;
-de a argumenta în registre strategice diferite;
-de a fi creativ în rezolvarea de probleme;
-de a evalua dovezile;
-de a folosi diverse procedee și tehnici creative;
-de a evalua propriul proces de gândire;
-de a lucra în echipă etc.
Echipele combatante ca și spectator ii, foști sau viitori participanți la
astfel de dispute, au șansa formării unor competențe intelectuale de rang
înalt. Dar există și o sumă de alte motive care pledează în favoarea unor
astfel de dezbateri , deoarece conduc la formarea unor deprinderi care pot
fi utile în actuala sau viitoarea carieră profesională și personală.
-123 –

v
BIBLIOGR AFIE SELEC TIV A
1. Aristot el, Topica, în "Organon" val. II, Editura IRI, București" 1998
2. Aristotel, Respingerile sofistice, în "Organon" voI. II, Editura IRI,
București, 1998
3. 1. L. Austin, Cum săfaci lucruri cu vorbe, (traducere din limba engleză),
Editura Paralela 45, Pitești, 2003
4. Petre Botezatu, Erotetica -logica Întrebărilor (principii și aplicații), ),
în "Logica interogativă și aplicațiile ei", (Selecția textelor, traducerea,
studiu introductiv, note și bibliografie de Consta ntin Grecu), Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
5. Paola Cantu, Italo Testa, Teorie dell'argomentazione. Un 'introduzione alle
logiche del dialogo, Paravia Bruno Mondadori Editori, Milano, 2006
6. Vicenzo Lo Cascio, Gramatica argumelltării. Strategii și structuri,
(traducere din limba italiană), Editura Meteora Press, București, 2002
7. Aurel M. Cazacu, Logica fără profesor, Editura Humanitas Educațio nal,
București, 1998
8. Teodor Dima, Explicație și înțelegere, val. I -Editura Științifică și
Enciclo pedică, București, 1980, voI. II -Editura Grafix, Iași, 1994
9. William Driscol l, Manual de dezbateri academice. Comunicare. Retorică.
Oratorie, (traducer e și adaptare din limba engleză), Editura Polirom, Iași,
2002
10. Ewa Drozda- Senkowska, Capcanele raționamentului, (traducere din
limba engleză), Editura Polirom, lași, 1988
Il. Oswald Ducrot, Jean-Ma rie Schaeffer, Noul dicționar al științelor
limbajului, Editura Babel, București, 1996
12. Jon Elster, Argomentare e negoziare, (traducere din limba engleză), Paravia
Bruno Monda dori Editori. Milano, 2005
13. William Empson, Șapte tipllri de ambiguitate, (traducere din limba
engleză), Editura Univers, București, 1981
14. Alec Fisher, The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press,
Cambridge. 1988
– 125 –

15. Constantin Grecu, Structura și funcțiile logicii interogative (Studiu
introductiv), în "Logica interogativă și aplicațiile ei", (Selecția textelor,
traducerea, studiu introductiv, note și bibliog rafie de Constantin Grecu),
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982
16. Andrei Marga, Raționa litate, comun icare, argumentare, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1991
17. Andrei Marga, Introducere În teoria argument ării și metodologie, Editura
Presa Universitară Clujeană, 2004
18. Gheorghe Mihai, Psiho-logica argument ării dialogale, Editura Academiei,
București, 1987
19. Gheorghe Mihai, Ștefan Papaghiuc, Încercări asupra argument ării,
Editura Junimea, Iași, 1985
20. Eugen Năstășe l, Ioana Ursu, Argume ntul sau despre cuvântul bine gândit,
Editura Științif ică și Enciclopedică, București, 1980
21. Cha"im Perelman, Lucie Olbrechts- Tyteca, Traite de [' argument ation. La
nouvelle rhetorique, Presses Universitaires de France, Paris, 1958
22. Sir David Ross, Aristotel, (traducere din limba engleză) , Editura Humanitas,
București, 1998
23. Daniela Rovența -Frumușan i, Introducere În teoria argument ării, Editura
Universității din București, 1994
24. Daniela Rovența-Frumușani, Argument area. Modele și strateg ii, Editura
AII, București, 2000
25. Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere În arta argume1l1ării.
Pledarea și respingerea argument elor, (traducere din limba engleză),
Editura Polirom, Iași, 2004
26. Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki , Arta argumentă rii. Manualul
profesorulu i și compendiu de texte, (traducere din limba engleză), Editura
Polirom, Iași, 2005
27. Constantin Sălăvăstru, Modele argument ative În discursul educațional,
Editura Academiei Române, București , 1996
28. Constantin SăIăvăstru, Critica raționalității discursive. O interpretare
problematologică a discursului jilosojic, Editura Polirom, Iași, 200 l
29. Consta ntin SăIăvăstru, Teoria și practica argument ării, Editura Polirom,
lași, 2003
30. Silvia Săvule scu, Retorică și teoria argumentârii, Editura SNSPA,
București, 2001
31. Drăgan Stoianovici, Argumentare și gândire critică, Editura Universității
din București, 2005
-126 –

32. Drăgan Stoianovici, Exercițiul argument ării și reflecții despre argllmentare
la patru renumiți logicieni, în "Revista de filosofie", Tomul LII, nr. 3-4,
mai-august, București, 2005, pp. 535-548
33. Ion Tănăsescu (editor), Argumentul ontologic. Aspecte tradiționale și
interpretări moderne, (Lucrări le colocviului desfășurat la Institutul de
Filosofie și Psihologie al Academiei Române pe data de 22 martie 2002),
Editura Pelican, Giurgiu, 2004
34. Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Updates Edition, Cambridge
University Press, Cambridge, Reprinted 2006
35. Mariana Tuțescu, L'Argumentation. Introdu c/ion a l'itude du discours,
Deuxiem e edition revue, Editura Universității din București, 2005
36. George Vignaux, L'argument ation. Essai d'une logique discursive, Droz,
Geneve, 1976
37. Douglas Walton , Fundamentals ofCritical Argumentation, series "Critical
Reasoning and Argumenta tion", Cambridge University Press, Cambr idge,
2006
38. Nigel Warburton , Cum să gândim corect și ejicient, (traducere din limba
engleză), Editura Trei, București, 1999
-127-