inegalitatea socialăSari HanafiNoi direcții pentru sociologia globală James K. Galbraith Klaus Dörre Éric Pineault Federico Demaria Anna… [613432]

GLOBAL
DIALOGUE
MAGAZINE
Projekt Klassenanalyse
Pablo Pérez
Rodolfo Elbert
Svetlana Yaroshenko
Ngai-Ling Sum
Tania Murray Li
Ruth Patrick
Richard York
Brett ClarkCercetând clasa și
inegalitatea socialăSari HanafiNoi direcții pentru
sociologia globală
James K. Galbraith
Klaus Dörre
Éric Pineault
Federico Demaria
Anna Saave-Harnack
Corinna Dengler
Barbara Muraca
Gabriel Sakellaridis
Jorge Rojas Hernández Paradigma de după
creștere?
Ariel Salleh Perspective teoretice
VOLUMUL 9 / NUMĂRUL 1 / APRILIE 2019
http://globaldialogue.isa-sociology.org/ GD9.1
3 numere pe an în 17 limbi
> Inspirându-ne de la Marie Jahoda
> Relații de muncă în Portugalia
> Prezentarea echipei editoriale din BengalSecțiune deschisăLena Lavinas
Guilherme Leite Gonçalves
Ayse Bugra
Ramiro C.H. Caggiano Blanco
Natalia Teresa Berti
Justyna KajtaPopulismul de
dreapta

2> Editorial
L a cel de-al XIX-lea Congres Mondial ISA de
Sociologie din Toronto, Canada, în iulie anul
trecut, Sari Hanafi a fost ales noul Președinte al
Asociației Internaționale de Sociologie. Această
primă ediție din 2019 a Revistei Global Dialogue se
deschide cu viziunea teoretică a lui Hanafi pentru ISA, pe
parcursul mandatului său. El argumentează că prin combi-
narea abordărilor post-coloniale și post-autoritare se poate
deschide o conversație în jurul unei noi paradigme pentru
pluralism în această epocă a multiplelor modernități.
Odată cu ascensiunea partidelor populiste de dreapta de
pe Glob, dezbaterile sociologice despre clasă au câștigat
o nouă vizibilitate. Primul simpozion al acestei probleme
reflectă acest interes nou în ceea ce privește formarea
claselor și relațiilor de clasă din întreaga lume, cu contribuții
care examinează cercetările actuale din America Latină,
Statele Unite, Germania și Asia de Sud-Est. În legătură
cu această cercetare, simpozionul explorează implicațiile
pentru creșterea sărăciei și a inegalității.
Decenii la rând, generarea creșterii economice a fost
în centrul majorității activităților economice, precum și
a inițiativelor politice și a discuțiilor științifice. În ultimii
ani, un număr tot mai mare de activiști, dar și sociologi și
economiști au început o dezbatere impresionantă cu privire
la limitele creșterii economice. Ei discută viitorul și, în unele
regiuni, posibila finalitate a ratelor permanente de creștere
ridicată, precum și efectele distructive ecologic și social ale
acestei concentrări unilaterale asupra creșterii PIB. Atât
dezbaterile academice, cât și cele activiste examinează, de asemenea, posibilele alternative și, mai ales, ideea
de „descreștere”, un concept care nu a rămas necontes –
tat. Textele celui de-al doilea simpozion reflectă discuțiile
privind viitorul creșterii și o posibilă alternativă de
descreștere.
Având în vedere conjunctura globală contemporană,
Ariel Salleh pledează în aportul ei teoretic pentru o nouă
analiză sociologică a clasei care unește mamele, țăranii
și adunătorii cu privire la abilitățile lor materiale pentru a
permite viața pe pământ. Cu o reflecție istorică asupra dez –
baterilor legate de ecofeminism, ea cere o sociologie critică
și noțiunea de materialism întrupat.
Sfârșitul multor guverne de stânga ale Americii Latine
coincide cu creșterea guvernelor de dreapta, uneori autori-
tare, în multe alte regiuni ale lumii. Pornind de aici, cercetători
din Brazilia, Columbia, Turcia și Polonia examinează evoluțiile
istorice și politice ale populismului de dreapta.
Trei articole sunt incluse în Secțiunea Deschisă a
acestui număr: Johann Bacher, Julia Hofmann și Georg
Hubmann prezintă teza de doctorat recent publicată a lui
Marie Jahoda și ne reamintesc ce putem să învățăm din
viața și munca ei ca oameni de știință sociali și cetățeni
angajați politic. Elísio Estanque și António Casimiro Ferreira
ne arată o perspectivă asupra noii configurații politice a
forței de muncă din Portugalia în cea mai recentă perioadă
post-Troika, în timp ce echipa bengală a Global Dialogue se
prezintă, alături de cercetările pe care le întreprind în acest
moment.
Brigitte Aulenbacher și Klaus Dörre,
editori Global Dialogue
> Publicația Global Dialogue poate fi găsită în 17 limbi străine pe website-ul ISA .
> Propunerile de articole se trimit la adresa globaldialogue.isa@gmail.com.
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019

3
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019Editori: Brigitte Aulenbacher, Klaus Dörre.
Editors asistenți: Johanna Grubner, Christine Schickert.
Editor asociat: Aparna Sundar.
Editori-șefi: Lola Busuttil, August Bagà.
Consultant: Michael Burawoy.
Consultant media: Gustavo Taniguti.
Editori consultanți:
Sari Hanafi, Geoffrey Pleyers, Filomin Gutierrez, Eloísa Martín,
Sawako Shirahase, Izabela Barlinska, Tova Benski, Chih-Jou
Jay Chen, Jan Fritz, Koichi Hasegawa, Hiroshi Ishida, Grace
Khunou, Allison Loconto, Susan McDaniel, Elina Oinas, Laura
Oso Casas, Bandana Purkayastha, Rhoda Reddock, Mounir
Saidani, Ayse Saktanber, Celi Scalon, Nazanin Shahrokni.
Editori regionali
Lumea arabă: Sari Hanafi, Mounir Saidani.
Argentina: Juan Ignacio Piovani, Alejandra Otamendi,
Pilar Pi Puig, Martín Urtasun.
Bangladesh: Habibul Haque Khondker, Hasan Mahmud,
Juwel Rana, US Rokeya Akhter, Toufica Sultana, Asif Bin Ali,
Khairun Nahar, Kazi Fadia Esha, Helal Uddin,
Muhaimin Chowdhury, Md. Eunus Ali.
Brazilia: Gustavo Taniguti, Andreza Galli, Lucas Amaral
Oliveira, Benno Warken, Angelo Martins Junior, Dmitri
Cerboncini Fernandes.
Franța/Spania: Lola Busuttil.
India: Rashmi Jain, Pragya Sharma, Nidhi Bansal,
Sandeep Meel.
Indonezia: Kamanto Sunarto, Hari Nugroho, Lucia Ratih
Kusumadewi, Fina Itriyati, Indera Ratna Irawati
Pattinasarany, Benedictus Hari Juliawan, Mohamad
Shohibuddin, Dominggus Elcid Li, Antonius Ario Seto
Hardjana, Diana Teresa Pakasi, Nurul Aini, Geger Riyanto,
Aditya Pradana Setiadi.
Iran: Reyhaneh Javadi, Niayesh Dolati, Sina Bastani, Sayyed
Muhamad Mutallebi, Vahid Lenjanzade.
Japonia: Satomi Yamamoto, Sara Maehara, Masataka
Eguchi, Riho Tanaka, Marie Yamamoto.
Kazahstan: Aigul Zabirova, Bayan Smagambet, Adil
Rodionov, Almash Tlespayeva, Kuanysh Tel, Almagul
Mussina, Aknur Imankul.
Polonia: Jakub Barszczewski, Katarzyna Dębska, Anna
Dulny-Leszczynska, Krzysztof Gubański, Monika Helak, Sara
Herczyńska, Justyna Kościńska, Łucja Lange, Iga Łazińska,
Adam Müller, Weronika Peek, Zofia Penza-Gabler, Jonathan
Scovil, Marcjanna Szczepaniak, Agnieszka Szypulska, Anna
Tomala, Mateusz Wojda.
România: Cosima Rughiniș, Raisa-Gabriela Zamfirescu,
Luciana Anăstăsoaie, Costinel Anuța, Maria Loredana
Arsene, Diana Alexandra Dumitrescu, Radu Dumitrescu,
Iulian Gabor, Dan Gîtman, Alecsandra Irimie-Ana, Iulia
Jugănaru, Ioana Mălureanu, Bianca Mihăilă, Andreea
Elena Moldoveanu, Rareș-Mihai Mușat, Oana-Elena Negrea,
Mioara Paraschiv, Alina Cristina Păun, Codruț Pînzaru,
Susana Maria Popa, Adriana Sohodoleanu, Elena Tudor.
Rusia: Elena Zdravomyslova, Anastasia Daur, Valentina
Isaeva.
Taiwan: Jing-Mao Ho.
Turcia: Gül Çorbacıoğlu, Irmak Evren.> Echipa editorială
Global Dialogue există
datorită unui grant generos
de la SAGE Publications.GD
În articolul său, Sari Hanafi, noul președinte al Asociației Internaționale de
Sociologie (ISA) își prezintă viziunea pentru ISA în urmatorii ani, dezbătând
necesitatea unei paradigme a pluralismului pentru a consolida o “sociologie în
dialog” la nivel global.
Creșterea economică constituie baza prosperității în societățile occidentale
însă creșterea și producția tot mai mare de bunuri, avansează distrugerea
ecologică a planetei. În această secțiune, autori din întreaga lume discută rolul
creșterii economice în societate, provocările și problemele cauzate, precum și
perspectivele alternative care depășesc această paradigmă.
Sfârșitul multor guverne de stânga ale Americii Latine coincide cu creșterea
guvernelor de dreapta, adesea cu tendințe autoritare și populiste în multe alte
regiuni ale lumii. În această secțiune, cercetători din Brazilia, Columbia, Turcia
și Polonia examinează evoluțiile istorice și politice ale populismului de dreapta.

Provocări pentru o strategie a descreșterii: cazul Greciei
de Gabriel Sakellaridis, Grecia
Chile: De la neoliberalism la o societate post-creștere?
de Jorge Rojas Hernández, Chile
> PERSPECTIVE TEORETICE
Sociologia eco-feministă ca o nouă analiză de clasă
de Ariel Salleh, Australia
> ASCENSIUNEA GLOBALĂ A
POPULISMULUI DE DREAPTA
Brazilia 2018: Clasele de mijloc se orientează spre dreapta
de Lena Lavinas și Guilherme Leite Gonçalves, Brazilia
Populismul, identitatea și piața
de Ayșe Buğra, Turcia
Populismul de dreapta din America Latină: Interesul
personal în detrimentul bunăstării sociale
de Ramiro Carlos Humberto Caggiano Blanco, Brazilia
și Natalia Teresa Berti, Columbia
Naționalismul radical: o nouă contracultură în Polonia?
de Justyna Kajta, Polonia
> SECȚIUNE DESCHISĂ
Inspirându-ne de la Marie Jahoda
de Johann Bacher, Julia Hofmann și
Georg Hubmann, Austria
Relații de muncă și dialog social în Portugalia
de Elísio Estanque și António Casimiro Ferreira,
Portugalia
Prezentarea echipei Global Dialogue din Bengal31
33
35
38
40
42
44
47
49
51> În acest număr
Editorial
> DESPRE SOCIOLOGIE
Sociologia globală – Către noi direcții
de Sari Hanafi, Liban
> CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
Pentru un dialog global privind clasa
de Projekt Klassenanalyse, Germania
Clase și interese de clasă în America Latină
de Pablo Pérez, Chile și Rodolfo Elbert, Argentina
Sărăcia și excluziunea socială în Rusia post-socialistă
de Svetlana Yaroshenko, Rusia
Lumpenproletariatul și subalternii urbani în China
de Ngai-Ling Sum, Regatul Unit
Formarea claselor și capitalismul agrar
de Tania Murray Li, Canada
Trăind cu (și rezistând) reformei asistenței sociale în Regatul Unit
de Ruth Patrick, Regatul Unit
Clasă și ecologie
de Richard York și Brett Clark, SUA
> PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
Efectul de lesă: capitalismul dincolo de creșterea economică rapidă
de James K. Galbraith, SUA, și Klaus Dörre, Germania
Condiția post-creștere
de Éric Pineault, Canada
Descreșterea: Un apel la transformare socio-ecologică radicală
de Federico Demaria, Spania
Feminisme și descreștere: Alianță sau relație de
fundamentare?
de Anna Saave-Harnack și Corinna Dengler,
Germania, și Barbara Muraca, SUA2
5
8
10
12
14
16
18
20
23
25
27
29
„Este foarte important ca unele dintre conceptele din sociologie să
se poziționeze ca fiind universale, cum ar fi drepturile omului, însă
văd universalitatea lor posibilă exclusiv printr-un consens trans-
cultural suprapus și nu prin universalizarea unor valori provenite
dintr-un context euro-american. ”
Sari Hanafi 4
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019

5
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019>>
Sari Hanafi, Președinte al Asociației
Internaționale de Sociologie.
A m fost onorat să fiu ales în funcția de Președinte
al Asociației Internaționale de Sociologie (ISA)
în cadrul congresului din iulie 2018, Toronto.
În paragrafele următoare aș dori să subliniez
programul pe care l-am prezentat în cadrul discursului meu
de candidat pentru această poziție, precum și să scot în
evidență o agendă cu trei puncte, referitoare la sociologiile
în dialog – în direcția unei abordări post-autoritare și a crizei
actuale în teoria secularizării.
> Sociologii în dialog
Dintre cei douăzeci de președinți ISA aleși, doar doi au
fost din afara Europei și Americii de Nord, iar eu sunt al
treilea. Am venit cu sensibilități specifice față de sociologie,
influențate de traiectoria mea personală și profesională,
ca cineva care a făcut studii universitare în Siria și apoi în Franța și care a lucrat în diferite instituții academice
din Egipt, Palestina, Franța și Liban. Prin urmare, am fost
înconjurat de nenumărate dezbateri în aceste contexte.
Pentru că sunt precaut (foarte precaut) când vine vorba
de categorii binare antagoniste (precum tradiție/ moderni-
tate, Est/ Vest, universalism/ contextualism etc.), propun
ca diferitele sociologii să fie mereu în dialog. Sociologii în
dialog a fost, de fapt, titlul celei de-a patra Conferințe ISA
a Consiliului Asociațiilor Naționale și este volumul co-editat
de Chin-Chun Yi și de mine care urmează să fie publicat
de SAGE. Este foarte important ca unele dintre conceptele
din sociologie să se poziționeze ca fiind universale, cum
ar fi drepturile omului, însă văd universalitatea lor posibilă
exclusiv printr-un consens transcultural suprapus și nu
prin universalizarea unor valori provenite dintr-un context
euro-american. Permiteți-mi să aduc ca exemplu concep-
tul de democrație. Este democrația universală? Da, este,
dar nu ca un model de exportat, cum spune și Florent
Guénard (2016), nici ca un concept cu telos, ci ca
experiență istorică care și-a dobândit normativitatea prin
răspândirea sa geografică, mai ales în anii 1980 în America
Latină, apoi în Europa de Est și Centrală și, în final, în unele
țări din lumea arabă. Ceea ce este universal este așadar un
imaginar al dorinței pentru democrație, ale cărei urme se
află în sloganurile manifestanților pentru libertate, dreptate
și demnitate. Acest universalism normativ este unul tem-
perat și nu exclude existența a ceea ce Armando Salvatore
descria în 2016 drept „modele diferite de civilizație”.
Cu toate acestea, deoarece nu dorim să limităm
această dezbatere la emanciparea de condiția colonială
și la hegemonia producerii de cunoaștere vestică,
abordarea postcolonială nu este suficientă pentru a
răspunde problemelor legate de producerea cunoașterii. Ar
trebui să fie completată de ceea ce eu numesc o „abor –
dare post-autoritară”. Aceasta înseamnă a lua în conside-
rare nu numai impactul colonialismului, ci și impactul
autoritarismului local.> Sociologia globală:
Către noi direcții
de Sari Hanafi, Universitatea Americană din Beirut, Liban și Președinte al Asociației Internaționale
de Sociologie (ISA, 2018-2022)

6
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019>>> Către o abordare post-autoritară
Suntem obligați să recunoaștem cicatricile din epoca
colonială. Ele sunt încă prezente; îi paralizează pe unii și
reamintesc altora despre drumuri pe care nu îndrăznim
să ne reîntoarcem. Însă studiile postcoloniale, care pun
atât de mult accentul pe factori externi și îi neglijează pe
cei locali, pot fi folosite și abuzate. Înrudirea lexicală a
studiilor post-autoritare cu post-colonialismul înseamnă
că primele ar putea, prin asociere, să se bazeze pe o serie
de ipoteze care stau la baza celei de-a doua categorii, în
special în ceea ce privește structurile de putere. Totuși, asta
nu înseamnă că am ajuns să ne asumăm autoritarismul – și
nici nu am trecut de această eră.
Autoritarismul, în conceptualizarea noastră, nu este pur și
simplu tendința statelor de a acționa în mod nedemocratic,
prin desfășurarea constrângerilor birocratice și de poliție
în viața socială. În această interpretare mai descriptivă,
toate statele sunt într-o oarecare măsură autoritare. Nu
este statul în care suveranul pune în practică starea de
excepție despre care vorbește Carl Schmitt. Știm că toate
statele trec prin „momente” sau tendințe de excepție și
practici autoritare. Autoritarismul este mai degrabă
eliminarea sistematică a responsabilității sau a participării
populare la deciziile statului și o centralizare substanțială a
puterii executive într-o birocrație, așa cum afirma Graham
Harrison în 2018.
Există diferite niveluri de autoritarism: unul se referă la un
regim; altul se referă la un sistem politico-economic; iar un
al treilea se regăsește la nivelul individului.
> Brutalizarea autoritarismului
Ideea majoră a lui Norbert Elias în faimoasa sa
carte, Procesul civilizării, este că societățile evoluează
printr-o mișcare de regresie a violenței individuale (pacifi-
carea comportamentelor). Oricum, în ziua de azi suntem
martori la ceea ce Josepha Laroche a numit în 2017
„întoarcerea celor reprimați” sau la ceea ce George Mosse
a numit în anul 1991 „brutalizare”, pentru a evidenția ero-
ziunea acestei mișcări civilizaționale. Dacă actorii statali
sunt principalii actori ai brutalizării societății prin aparatul
de poliție și armată, suntem, de asemenea, martorii puterii
crescânde a actorilor nestatali. Un exemplu pentru mine, ca
cineva care a trăit în Siria și Liban, este cel al ISIS, precum
și alți actori sectari și interstițiali ce se sustrag statului, prin
dezvoltarea solidarității comunității. Totuși, trebuie să ne
gândim și la actorii nestatali la nivel mondial, cum ar fi com-
paniile multinaționale și piețele financiare care constituie
ceea ce James Rosenau a numit în 1990 „actori fără suve-
ran”. Cu toate acestea, actorii nestatali funcționează rareori
fără consimțământul și facilitarea actorilor statului. ISIS nu
ar fi posibil fără închiderea totală a spațiului politic de către
elita de guvernare siriană sau de regimul irakian extrem de
sectar. Actorii statali și nestatali nu numai că brutalizează
societatea, dar anunță și brutalizarea lumii, față de care
suntem astăzi și martori și părți interesate. Mai rău, le fel
ca în Siria, Libia și Yemen, războiul provoacă o „brutalizare a politicii”, ceea ce înseamnă că politica devine dificilă fără
violență.
Potrivit lui Laroche, acest proces de brutalizare începe
cu distrugerea legăturilor sociale și a solidarității, ceea
ce duce la alterarea și excluderea unor grupuri precum
oamenii săraci și străinii din comunitatea națională și
permite un barbarism cotidian împotriva lor, care în cele din
urmă devine generalizat în societate.
> Autoritarismul neoliberal
Interacțiunea dintre economic și politic conduce la
apariția unei configurații politico-economice specifice,
pe care eu o numesc autoritarism neoliberal. Cu toate
acestea, configurația nouă nu este doar un rezultat
combinatoriu, ci mai degrabă rezultatul unei articulații
care, în multe privințe, modifică atât dominația
neoliberalismului, cât și pe cea autoritară.
Știm că neoliberalismul a generat nedreptate socială și
economică, precum și sărăcire răspândită. Noutatea stă
în desfășurarea sistematică și deliberată a puterii centrali-
zate și coercitive a statului, pentru a genera transformări
capitaliste în societăți în care o clasă capitalistă este una
slabă și nu dominantă. Deși societatea capitalistă clasică
a generat adesea un sistem de dominație printr-un regim
politic democratic, nu putem vorbi despre asta în multe
societăți periferice sau occidentale, unde clasa capitalistă
a devenit mai subțiată și mult mai contestată. Relația dintre
forțele sociale care stau la baza statului nu este conturată
doar de clasă, așa cum a susținut Nicos Poulantzas, ci
include și ierarhiile rasiale și de gen formate prin procesele
pe care Aníbal Quijano le numește colonialitatea puterii,
articulată în moduri diferite în timp și spațiu.
> Cetățenii autoritarieni
Ca sistem politic desfășurat de actori statali și nestatali,
autoritarismul se află în corelație cu cetățenii autoritari.
Conducătorii autoritarieni sufocă imaginația: ei caută roboți
gri care le îndeplinesc ordinele, mai mult decât subiecți
autonomi cu personalități independente. Mecanismul de a
deveni un cetățean autoritar nu este doar împins de sus, ci
este produs în relație cu raționamentul practic.
Potrivit lui Maeve Cooke, există două componente
interdependente ale raționamentului autoritar practic. În
primul rând, există concepții autoritare despre cunoaștere.
Acestea restricționează accesul la cunoaștere unui grup
privilegiat de oameni și susțin un punct de vedere eliminat
din influențele istoriei și ale contextului care garantează
validitatea necondiționată a pretențiilor de adevăr și
dreptate. În al doilea rând, există concepții autoritare despre
justificare care separă validitatea propunerilor și normelor de
raționamentul subiecților umani pentru care sunt declarate
valabile.
A dezbate în sfera publică este dificil în anumite situații,
în special cu anumiți indivizi, în special cu cei religioși

7
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019sau cu cei care împărtășesc una dintre aceste două
componente ale raționamentului autoritar practic.
Deoarece noțiunea de cetățean implică autonomia politică
a fiecărei persoane, Maeve Cooke susține că cetățenii
trebuie să dețină autonomie etică. Această autonomie
se bazează pe ideea că libertatea oamenilor constă, în
ansamblu, în libertatea de a-și forma și urmări concepțiile
despre bine, pe baza unor motive pe care ei le pot numi ale
lor. În procesele de revoluție și contrarevoluție din lumea
arabă, precum și în dezbaterile care identifică forțele
democratice, atenția este rareori acordată gândirii practice
a elitei, accentul fiind pus aproape exclusiv pe paradigma
secularizării. Forțele seculare au fost văzute ca fiind sis –
tematic imune la raționamentul autoritarist practic, în timp
ce mișcările politice islamice funcționează, prin definiție, cu
astfel de raționamente. Desigur, acest lucru este simplist și
trebuie analizat, deoarece cetățenii autoritari se regăsesc
printre aceste formațiuni de elită. Acest lucru mă determină
să susțin că teoria secularizării se află într-o criză reală și nu
poate explica transformarea relațiilor cetățenilor cu religia.
> Criza din teoria secularizării
În timp ce secularizarea este încă o cale foarte importantă
către democrație și modernitate, acest proces trebuie
să fie problematizat pe o bază post-seculară, pentru
a-l elibera de unele dintre excesele și patologiile sale.
Într-o conversație recentă cu Jim Spickard, președinte al
Comitetului de Cercetare pentru Sociologie a Religiei (RC22)
al ISA, acesta a recunoscut că sociologia a îmbrățișat istoric
teoria secularizării, pe care sociologi precum David Martin,
Manuel Vásquez și el însuși au legat-o de lupta intelectuală
pe care primii sociologi au purtat-o împotriva religiei
reacționare din Franța de la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea. Pentru Peter Berger, această
teorie, care a văzut modernitatea ca ducând la un declin
al religiei, a fost falsificată empiric și ar trebui înlocuită
de o teorie nuanțată a pluralismului. Evoluționismul care
a tipologizat religia ca „trecut” și sociologia ca „viitor” a
încorporat teza secularizării în gândirea noastră. Ca rezul-
tat, renașterea publică a religiei din anii 1980 și 1990 a
fost rapid reprezentată ca „fundamentalistă”, precum și
ca o „reacție împotriva modernității”. Această dezbatere
în creștere, conform lui Ulrike Popp-Baier, a fost încadrată
de trei meta-narațiuni ideal-tipice. Prima este o narațiune
a declinului afilierilor, practicilor și credințelor religioase
generată de diseminarea unei viziuni științifice a lumii.
A doua este o narațiune a transformării, cu argumente
despre „religia invizibilă”, „religia implicită”, „credința
fără apartenență”, „religia vicarială”, „judicializarea reli-
giei” și, în ultimii ani, din ce în ce mai mult, despre „spi-
ritualitate”, sugerând o metamorfoză a formei sociale a
religiei în contextul schimbărilor culturale și societale mai
generale, legate de individualizare și subiectivizare. A treia
este o narațiune a creștererii, care corelează vitalitatea
religioasă cu pluralismul religios și o piață a organizațiilor
religioase concurente; în cazul Islamului, această creștere
este asociată cu radicalismul și chiar cu terorismul. Trebuie să depășim numeroasele clișee ce etichetează
regiuni geografice drept religioase sau seculare pentru
a analiza diferitele tradiții intelectuale, religii populare și
purtători instituționali care au produs diferitele forme de
religie și religiozitate în societatea contemporană. În con-
textul dezbaterilor sociologice, este important să discutăm
despre locul religiei în democrație și în sfera publică. Nu
putem cere cetățenilor să aibă o responsabilitate morală
pentru a-și justifica convingerile politice, independent de
cele religioase, așa cum face John Rawls. Chiar și cu viziu-
nea lui Habermas despre pluralism, Rawls atestă poziția
religiei în sfera publică și explică cum comunitățile religi-
oase trebuie să se angajeze într-un proces de auto-reflecție
hermeneutică – pentru a dezvolta o poziție epistemică față
de revendicările altor religii și altor perspective asupra
lumii, față de cunoașterea seculară, în special expertiza
științifică, și față de prioritizarea motivelor seculare din
arena politică. Dar este oare într-adevăr posibil să dis –
tingem motivele „religioase” de cele „seculare”? Cercetători
precum Darren Walhof (2013) subliniază că „teologia, po-
litica și identitatea unei comunități religioase sunt toate
legate între ele, de vreme ce liderii religioși și cetățenii
aplică și reformulează teologiile lor în contexte politice noi”.
Cu toate acestea, confluența dintre lege, religie, politică
și societate a avut și rezultate problematice, cum ar fi
sectarismul. În zonele aflate în conflict, cum ar fi Orientul
Mijlociu, sectarismul este una dintre dinamicile majore ale
conflictelor, dar și un mecanism de formare a identității
locale – prin ceea ce Azmi Bishara a numit în 2017 „sectele
imaginate”. Într-o logică similară, Israelul a emis recent o
lege care proclamă faptul că evreii au un drept unic la auto-
determinare națională, continuând politica sa de apartheid
în interiorul Israelului și în teritoriile palestiniene.
> Concluzie
Odată cu apariția „democrațiilor neliberale” și a asaltului
unor democrații bine întemeiate pe drepturile și libertățile
civile, ISA ar trebui să surprindă temerile și sentimentele
cât mai multor contemporani. Hannah Arendt a locali-
zat originea totalitarismului într-o combinație de factori
externi (imperialismul, criza imperiilor multinaționale) și
interni (antisemitismul și rasismul). În același sens, cred că
ISA trebuie să juxtapună analiza colonialismului cu cea a
autoritarismului. Ar trebui să conducă la o conversație
în jurul unei noi paradigme pentru religie și pluralism
într-o epocă de modernități multiple. Acest lucru este
posibil numai prin construirea unui cadru mai potrivit
pentru înțelegerea amestecului de dimensiuni micro și
macro ce caracterizează situația globală de astăzi, precum
și prin construirea, ca și în titlul cărții lui Alatas și Sinha din
2017, a „teoriei sociologice dincolo de canon”.
Adresă de corespondență: Sari Hanafi < sh41@aub.edu.lb>

8
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
> Pentru un dialog
global privind clasa
de Projekt Klassenanalyse Jena (PKJ), Universitatea din Jena, Germania
>>> De ce avem nevoie de teoria claselor – PKJ
caută camarazi
În prezent, ne confruntăm cu intensificarea inegalităților
sociale și a creșterii protestelor sociale din întreaga lume,
în timp ce economia globală este încă predispusă crizei.
Acest lucru se aplică și în cazul centrelor capitaliste.
Conform statisticilor oficiale, 19% din populația germană a
fost amenințată de sărăcie sau excluziune socială în 2017;
alte studii arată, de asemenea, o polarizare socială tot
mai mare. Între timp, mari părți ale lumii se confruntă cu o
schimbare politică spre dreapta. În lumina acestor tendințe,
vedem că termenul „clasă”, care – cel puțin în Germania
– a fost aproape complet absent din dezbaterea publică a
ultimelor decenii, se întoarce lent în discursul academic și
politic. „Proiectul Klassenanalyse Jena” a fost lansat recent
la Universitatea Friedrich Schiller, Jena. Vrem să reanalizăm
discuțiile din trecut privind clasa, să contribuim la
teoria contemporană a claselor și să oferim un cadru
pentru discutarea politicilor actuale cu privire la clasă. În
acest sens, dorim să inițiem o conversație cu persoane din
mediul academic și cu activiști din întreaga lume.
> De ce să vorbim despre „clasă”?
Puterea conceptelor sociologice ale clasei este aceea
că se concentrează analitic asupra legăturilor interioare
dintre inegalitățile economice, politice și culturale. În tradiția
marxistă, capacitatea critică a termenului „clasă” este că
ea dezvăluie structuri de putere și control înrădăcinate în
diviziunea economică a forței de muncă, dar și structuri
de proprietate. Pentru Marx, clasa este deci o categorie
relațională: clasa lucrătorilor salariați se află într-o relație
antagonică și conflictuală cu clasa capitaliștilor. Spre de –
osebire de abordările de tip „milieu” sau de stratificare
(clasa superioară, clasa mijlocie, clasa muncitoare etc.),
termenul „clasă” din tradiția marxistă descrie o conexiune
structurală care poate relaționa reciproc condițiile de lucru
și de viață ale grupurilor sociale, mai mult decât descriind
numai inegalitățile economice. Prin conceptele de „ex-
ploatare” (Marx), „închidere socială” (Weber), „distincție”
(Bourdieu) și „control birocratic” (Wright), termenul „clasă”
se referă predominant la relațiile verticale ale inegalității;
iar dacă indică relațiile de putere, este în egală măsură
un concept al teoriei sociale, precum un termen politic. Aceasta include hegemonia politică și reprezentarea,
precum și aspecte legate de prerogativele narative în
procesarea culturală și intelectuală a relațiilor de clasă.
> Noi provocări
Având în vedere noile provocări și schimbările sociale
dinamice și perturbatoare, o teorie a claselor contempo-
rane va trebui să abordeze următoarele subiecte și aspecte
cruciale:
Fragmentarea claselor și criza reprezentării politice
Semnele durabile ale neoliberalismului au rămas la
condițiile de viață ale populațiilor din întreaga lume și
reprezintă mari provocări pentru analiza de clasă. Frag –
mentarea condițiilor de muncă și a relațiilor de producție
a diferențiat clasa muncitoare și a dus la o eterogenitate
enormă în cadrul acesteia. Această evoluție a fost însoțită
de o creștere a concentrației bogăției în favoarea unei
mici clase superioare, pe de o parte, și de apariția unor
„noi clase periculoase” (Guy Standing) și a unei diviziuni
în cadrul clasei de mijloc. Acesta este terenul fertil pe care
se dezvoltă ideologiile diviziunii sociale și ale populismu-
lui de dreapta. Dispariția unei perspective clasice unite în
arena publică și viața politică zilnică indică o „societate
de clasă demobilizată” (Klaus Dörre), în care dinamica de
clasă continuă să funcționeze sub suprafața discursului
societății, fiind abia etichetată ca atare în spațiile politice.
Criza financiară a capitalismului și cea a reprezentării poli-
tice, slăbiciunea și poziția defensivă a partidelor și sindicate –
lor de stânga, precum și dizolvarea unei conștiințe colective
largi legate de această slăbiciune formează o poartă către
schimbările politice spre dreapta. În același timp, am fost
martorii unei creșteri a forțelor și formațiunilor de stânga
în țări precum Franța, Portugalia, Spania și Grecia. În multe
țări din Nordul Global, protestul s-a mutat la probleme legate
de migrație. Discuțiile despre stânga politică au fost adesea
reduse la contradicția incorectă dintre „clasă” și „identitate”.
Unele întrebări presante care apar în această situație sunt:
• Care sunt legăturile dintre structurile economice,
conștiința politică și cultură?
• Care este legătura dintre clasă și celelalte axe ale
conflictului (gen, migrație etc.)?
• Ce rol joacă declasificarea și distincția în cadrul

9
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019claselor dominate? Ce efect au relațiile de clasă atunci
când nu există o reprezentare a intereselor de clasă în
organizațiile politice?
• Care facțiuni de clasă sunt dominante în cadrul unor
societăți unice, dar și la nivel global și cum își articulează
ele interesele?
Inegalități specifice clasei și relații transnaționale de
clasă
Țările OECD sunt marcate de o creștere a șomajului, a
sărăciei și a precarității, parțial însoțite de o stagnare a
salariilor, stagnare care durează de un deceniu. Disparitățile
în ceea ce privește averea și veniturile ajung la vârfuri dra-
matice. Această tendință pare să se consolideze în măsura
în care inegalitățile specifice clasei devin chiar obstacole
în calea creșterii economice ulterioare, punând astfel în
pericol stabilitatea politică în statele-cheie ale globalizării
neoliberale. În Sudul Global, conflictele de clasă se bazează
adesea pe relații economice eterogene și informale care,
includ o pluralitate (parțial coexistentă) a modurilor de
producție urbane și rurale. Mai mult, tendințele de dezin-
dustrializare au ajuns în prezent, de asemenea, și în țările
nordice ale globului. Prin urmare, trebuie să ne întrebăm:
• Cum se formează clasele în ciuda contextului globalizării
și al crizelor sale? Ce rol joacă statele naționale? Putem să
ne referim la ceva de tipul claselor transnaționale?
• Care lupte pot fi de fapt concepute ca „lupte de clasă”
și care nu? Există asemănări globale sau conexiuni între
aceste lupte?
• Având în vedere relațiile economice neoficiale, cum putem
descrie clasele și conflictele de clasă în Sudul Global?
Criza ecologică
Cauzele și încercările de a face față crizei ecologice globale
sunt strâns legate de relațiile de clasă și de logica acumulării de capital. Unitatea constantă pentru creșterea economică
și pentru câștigurile de productivitate este indiferentă față
de fundamentele sale ecologice și de limitele biofizice. Atât
accesul la resursele naturale, cât și distribuirea riscurilor
și sarcinilor ecologice sunt contestate în mod specific în
funcție de clasă. Săracii de la nivel mondial – dar mai ales cei
din în Sudul Global – suportă principala povară a fricțiunilor
ecologice. Aceste conflicte social-ecologice vor crește, cu
siguranță, în viitor. O teorie a claselor contemporane este
obligată să includă aceste aspecte în mod sistematic:
• Care este impactul distorsiunilor ecologice asupra
luptelor de clasă?
• Cum afectează sarcinile ecologice diferite clase?
• Care clasă (fracțiuni) poate fi convinsă de o transformare
social-ecologică?
• Care sunt interesele clasei care împiedică o astfel de
transformare?
> Un apel pentru schimbare
Evident, există mai multe întrebări care trebuie abordate și
nu toate cele menționate mai sus se referă la fiecare context
național în parte. Acestea descriu tendințe care modelează
capitalismul mondial de astăzi. Prin urmare, dorim să
solicităm un schimb global – un dialog global – cu privire
la aceste chestiuni, pentru a modela (pe mai departe) o
teorie a claselor care ia în considerare trăsăturile specifice
ale societăților unice, dezvăluind, de asemenea, tendințele
generale la scară globală. Așteptăm cu nerăbdare întrebări,
cooperări și schimburi de orice fel.
Adresă de corespondență: < projekt.klassenanalyse@uni-jena.de>CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
„Dorim să solicităm un schimb global pentru a modela
o teorie a claselor care ia în considerare trăsăturile
specifice ale societăților unice, dezvăluind, de asemenea,
tendințele generale la scară globală. ”

10
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
> Clase și interese
de clasă
de Pablo Pérez, Centrul pentru Studiul Conflictului Social și al Coeziunii și Universitatea Alberto
Hurtado, Chile și Rodolfo Elbert, CONICET și Institutul de Cercetare Gino Germani, Universitatea din
Buenos Aires, Argentina și membru al Comitetului de Cercetare a Mișcărilor Muncitorești ISA (RC44)
>>C ercetătorii din America Latină au încercat să
îngroape conceptul de clasă de multe ori în
ultimele decenii. Începând cu anii 1980, în
ciuda anumitor diferențe, cercetătorii au
susținut că politicile neoliberale au slăbit clasa muncitoare
atât de mult încât nu mai influențează dinamica conflictu-
lui social și politic în societățile latino-americane. Cu toate
acestea, în ultimul deceniu lucrătorii au ignorat aceste
solicitări de rămas bun de la clasa muncitoare. Organizân-
du-se în jurul problemelor legate de muncă, revitalizând
activitatea sindicală și cerând o distribuție mai echitabilă
a veniturilor în alianță cu alte mișcări populare, lucrătorii
latino-americani din anumite țări au insistat cu încăpățânare
asupra ideii conform căreia clasa continuă să fie un factor
care explică conflictele și politicile din regiune. în America Latină
Protestul May Day din Santiago, Chile, 2018. Foto: Pablo Pérez.

11
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019 Desigur, de la începutul anilor 2000, conceptul de clasă a
fost reintrodus în agenda sociologică prin analiza cantitativă
a inegalității socio-economice (a se vedea studiile de
mobilitate de clasă) și studiul calitativ al acțiunii colective
a lucrătorilor. Munca noastră face parte din această
agendă mai largă, punând accent pe clasă ca fiind un
mecanism obiectiv ce modelează rezultatele subiective, în
special identitățile și interesele aflate în opoziție. Cercetările
noastre recente, bazate pe date din International Social
Survey Programme, au arătat că 9 din 10 persoane din
Argentina și Chile se autoidentifică cu o clasă socială. Nu
este un concept depășit! În ambele țări, persoanele cu
o poziție de clasă muncitoare sunt mai predispuse să se
considere lucrători decât cei care au o poziție privilegiată de
clasă. Am constatat că ratele globale de identificare a clasei
muncitoare sunt mai mari în Chile decât în Argentina.
Explicăm aceste rezultate uitându-ne la inegalitățile mai
puternice și la concentrarea economică din Chile și la
istoria configurației uniunii partidului „radical” din această
țară, în comparație cu încorporarea de către statul corpora-
tist a forței de muncă în Argentina.
Considerăm că acest tip de cercetare poate contribui la
înțelegerea conflictului social și politic într-o regiune care
se situează printre cele mai inegale din lume. Clasa nu
există numai în structura socială și în identitățile latino-
americanilor: poate fi observată și ca modelând interesele
sociopolitice ale oamenilor. Persoanele din diferite clase
sociale se gândesc la lume în termeni de clasă (probabil
mai mult decât ar accepta unii oameni de știință) și ade –
sea participă la acțiuni politice pentru a-și apăra interesele
de clasă – de la semnarea petițiilor și votarea online, la
aderarea la o uniune sau la un partid. Pe baza acestui
fapt, noul nostru proiect se concentrează pe relația dintre
structura de clasă, acțiunea colectivă și interesele clasei.
Urmăm munca lui Erik Olin Wright, care definește conștiința
de clasă ca reprezentând acele aspecte ale conștiinței
care au un conținut de clasă și efecte pertinente la nivel de
clasă. El susține că, la un nivel de analiză micro, percepția
subiectivă a intereselor clasei este unul dintre aspectele
principale ale conștiinței de clasă. Bazându-ne pe cadrul
de inspirație marxistă al lui Wright, examinăm interesele
clasei analizând modurile în care oamenii din diferite clase
evaluează subiectiv instituțiile capitaliste și dinamica
clasei sociale.
Studiile recente arată că oamenii din clasa muncitoare
sunt mai predispuși să aibă atitudini critice față de capita-
lism și inegalitate, să aibă perspective opuse despre clasă
și să susțină mai mult decât angajatorii sau managerii politicile redistributive. Rezultatele noastre preliminare
sunt în concordanță cu această literatură: dincolo de
diferențele dintre țări, latino-americanii care fac parte
dintr-o clasă muncitorească sau din clasa informală a
lucrătorilor independenți sunt mai critici față de instituțiile,
ideile sau rezultatele neoliberale (de exemplu, există o
probabilitate mai mare de a critica disparitățile de venit sau
absența intervenției guvernamentale) decât respondenții
care fac parte dintr-o clasă privilegiată (de exemplu,
manageri experți).
Lucrarea noastră încearcă să extindă aceste constatări
prin studierea modului în care acțiunea colectivă este un
mecanism care ar putea întări înțelegerea de către oameni
a intereselor materiale construite în funcție de tipul de
clasă din care fac parte. Astfel, ne propunem să contribuim
la analiza acestei părți mai puțin examinate a relației
cauzale dintre clasă, acțiune colectivă și conștiință de
clasă. Ipoteza noastră este că în țările cu experiențe
recente de mobilizare populară radicală – adică țări în
care clasa muncitoare și sectoarele populare au fost actorii
centrali care au sprijinit creșterea stângii – impactul poziției
de clasă și a participării la acțiunile colective asupra intere-
selor este mai puternic decât în țări cu niveluri scăzute
de politică contencioasă sau unde oamenii din clasa
muncitoare continuă să fie excluși de la mobilizarea politică.
Credem că merită să dezvoltăm aceste investigații nu
pentru că clasa este singura sursă de activism politic
în regiune, ci pentru că noi credem că posibilitățile unui
proiect politic de emancipare în America Latină sunt
determinate de implicarea politică a clasei muncitoare. Acest
tip de activism trebuie să meargă mâna în mână cu mobi-
lizarea împotriva altor surse de opresiune (și a intersecției
acestora), cum ar fi protestele și grevele masive ale
femeilor împotriva femicidios și pentru legalizarea
avortului în Argentina și Chile; sau cea mai recentă mișcare
din Brazilia, #EleNão, unde femeile și grupurile oprimate
rasial au condus în lupta împotriva creșterii extremei
drepte. Într-un context istoric în care dreapta se întoarce
la putere, numai o clasă muncitoare care apără interesele
clasei în alianță cu alte grupuri oprimate va fi capabilă să
construiască o mișcare de stânga suficient de puternică
pentru a opri neo-fascismul.
Adrese de corespondență:
Pablo Pérez < pperez@uahurtado.cl>
Rodolfo Elbert <elbert.rodolfo@gmail.com>CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA

12
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
> Sărăcia și
excluziunea socială
de Svetlana Yaroshenko, Universitatea de Stat din St. Petersburg, Rusia
A m început cercetarea sărăciei în Rusia la
începutul anilor 1990, când au fost puse în
aplicare reformele pieței liberale. Sărăcia a
fost privită drept un cost al transformării so-
ciale radicale pe durata tranziției de la sistemul distributiv
sovietic la sistemul capitalist. S-a presupus că introducerea
pieței va genera o creștere economică, va reduce sărăcia
și va genera condiții pentru ca oamenii să poată obține
prosperitate economică și să se elibereze de sprijinul
statului.
Contrar previziunilor optimiste și în ciuda stabilității
economice din anii 2000, sărăcia a persistat în Rusia. Potrivit
diferitelor estimări, între 11% și 25% din populația Rusiei
poate fi identificată ca fiind săracă. Rata oficială scăzută
a sărăciei, de aproximativ 13% în 2017, este rezultatul
metodelor rigide utilizate pentru calcularea sărăciei și a
costului minim de trai, în timp ce rata scăzută a șomajului
a fost atinsă prin extinderea ocupării forței de muncă infor –
male și neplătite. Expansiunea accelerată a marilor orașe ale
Rusiei s-a realizat prin migrația internă, imigrația lucrătorilor
din fostele republici sovietice și prin sărăcia din regiunile non-
metropolitane. Cu toate acestea, experții guvernamentali
recunosc că doar 40% dintre ruși pot beneficia de avantajele
economiei de piață. Acesta este același procent al rușilor ale
căror venituri au crescut în ultimii douăzeci de ani, în timp
ce veniturile celorlalți 60% au rămas la fel sau au înregistrat
>>diminuări considerabile. Sărăcia este persistentă în rândul
persoanelor cu loc de muncă și a familiilor cu copii. Coefi-
cientul Gini al Rusiei a confirmat creșterea inegalității sociale,
crescând de la 0,26 în 1991 la 0,421 în 2010.
Împreună cu colegii mei de la Centrul de Științe Komi
am realizat o cercetare longitudinală, calitativă, privind
persoanele sărace înregistrate, dar și anchete ce au inclus
locuitori din mediul urban în regiunea de nord a Rusiei, în
anii 2000. Am descoperit că excluziunea socială se extinde.
Clasa, genul și reacțiile defensive față de economia de piață
au contribuit la persistența sărăciei și la trăsăturile sale
specifice. Excluziunea socială a devenit instituționalizată.
Sectorul locurilor de muncă slab plătite s-a extins. Prima
restructurare a ocupării forței de muncă, în anii 1990, a
condus la disponibilizări în industria grea și la extinderea
sectoarelor comerțului cu amănuntul și al serviciilor. Aceste
noi locuri de muncă au fost, în general, mai prost plătite
și au oferit beneficii minime. Ulterior, în anii 2000, secto-
rul public a fost optimizat, iar accesul la serviciile sociale,
inclusiv serviciile necomerciale, precum educația și îngri-
jirea medicală, a fost redus. Odată cu dezindustrializarea și,
mai târziu, într-o economie de servicii comerciale, a apărut
o discuție privind sectorul care a suferit cel mai mult ca
urmare a reformelor pieței și, în consecință, a fost cu cele
mai mari nevoi – muncitorii cu guler albastru sau lucrătorii
din sectorul public. Am constatat că muncitorii cu guler
albastru nu au fost doar primii care au experimentat
efectele negative ale reformelor pieței, dar au constituit și
cel mai mare segment printre oamenii extrem de săraci.
Mai mult, majoritatea rușilor care au fost excluși din
punct de vedere social – de exemplu persoanele care se în Rusia post-socialistă
Lucrând de acasă.
Foto: Solmaz Guseynova.

13
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
confruntă cu sărăcia extremă pe o perioadă extinsă – au
fost angajate la periferia pieței muncii. Piața a avut, de
asemenea, un impact asupra genului: am constatat
că sărăcia nu a fost doar foarte feminizată ci, în același
timp, bărbații au suferit o lumpenizare larg răspândită. În
jumătate dintre cazurile noastre, veniturile oamenilor erau
prea mici pentru a susține pe oricine altcineva în afară de
ei înșiși.
În timp ce la începutul anilor 2000, cu cât clasa socială
a unui individ era una mai joasă, cu atât creștea proba-
bilitatea ca acesta să cadă în sărăcie, zece ani mai târziu
genul nu mai era dependent de clasa socială: mamele
singure, din diferite clase sociale, erau mai susceptibile de a
suferi greutăți de ordin economic. Cu alte cuvinte, reducerea
beneficiilor sociale pe care angajații salariați le-au primit în
perioada anterioară a socialismului nu a fost compensată de
oportunitățile crescânde în economia emergentă de piață.
Presiunea constrângerilor structurale a crescut: clasa și
genul au funcționat în paralel.
În timp ce relațiile de piață s-au extins în direcția ocupării
forței de muncă (de producție și de re-producție), politica
socială s-a schimbat radical. Pe fondul încrederii în piața
liberă, al criticii neechivoce a socialismului existent ante –
rior și al retoricii larg răspândită în legătură cu nevoia de
eliberare față de paternalismul sovietic (sistemul sovietic
„ineficient” și „totalitar” care a modelat cultura dependenței
de stat), a existat și o reducere de facto a obligațiilor
statului de a menține un nivel de bază al bunăstării.
Din 1991, metoda de calcul a costului minim al vieții în
Rusia a fost modificată de trei ori și a devenit mai strictă, iar
salariul minim a încetat să se coreleze cu minimul real pentru
securitatea financiară.1
Între timp, principiul bazat pe muncă al acordarea
accesului la bunurile comune a fost menținut ca un criteriu
cheie al politicii sociale, așa cum reiese din corelarea sa-
lariului minim, a pensiilor și a beneficiilor pentru creșterea
copilului cu costul minim de trai.2 Cu toate acestea, locul de
muncă nu mai este epicentrul alocării beneficiilor; acesta a
fost înlocuit de gospodărie. Accesul la beneficiile primite de
pe urma creșterii copiilor, la subvențiile pentru locuințe și la
asistența socială țintită este acum determinat prin evaluarea
veniturilor gospodăriilor. Politica socială este implementată
selectiv, în conformitate cu veniturile și dorința beneficiarului
de a îndeplini anumite cerințe.
În consecință, sărăcia a fost stigmatizată: a trecut de la a
fi parte a vieții și de la un fenomen temporar, așa cum era
în perioada sovietică, devenind o problemă persistentă și
totală. În plus, aranjamentele privind asistența socială au
fost gestionate astfel încât cei mai nevoiași oameni să fie
ignorați. Printre persoanele sărace înregistrate, o treime se
află în sărăcie extremă, două treimi sunt angajate, iar două
treimi sunt familii susținute de femei. Astfel, sprijinul social
vizat compensează salariile mici. Nu mai este o asigurare
împotriva riscurilor de șomaj și sărăcie. O ideologie a responsabilității individuale a cerut
oamenilor extrem de săraci să mobilizeze toate resursele
aflate la dispoziția lor și să depună eforturi incredibile
pentru a evita sărăcia și excluziunea socială. Ei folosesc
resurse acumulate în perioadele anterioare pentru a com-
pensa efectele sistemului de restructurare a ocupării forței
de muncă, prăbușirea sistemului de distribuție socialistă
anterioară și implementarea celui mai liberal proiect de
piață dintr-o fostă țară socialistă. Lucrătorii au fost forțați
să migreze pentru a-și găsi un loc de muncă, pentru a-și
desfășura munca secundară inclusiv cu fracțiune de normă.
Femeile din sectorul serviciilor se luptă în jurul problemelor
de gen, în calitatea lor de muncitori și de îngrijitori primari
într-un context privatizat al îngrijirii sociale. Pensiile sunt
folosite pentru a completa salariile scăzute: aproximativ
o treime dintre respondenții noștri erau angajați și lucrau
fiind pensionari.
În prezent, vom vedea extinderea acestui vârtej, deoarece
profesioniștii cum ar fi medicii și profesorii universitari sunt
supuși instabilității economice. Așa cum a arătat Tatiana
Lytkina într-o secțiune deprimantă a cercetării desfășurate
de Republica Komi, sărăcia s-a extins spre exterior în
cercuri concentrice, ajungând în cele din urmă toți locui-
torii unui oraș. În mod evident, oportunitățile și avantajele
de care se bucură anumite grupuri din marile orașe sunt
furnizate de către piață numai pentru că dislocă multe alte
persoane, împingându-le spre periferiile societății.
Între timp, reforma recentă a sistemului de pensii propusă
de stat, inclusiv o vârstă ridicată de pensionare, a devenit
o arenă pentru diferite grupuri politice unde concurează
pentru atenție, mai degrabă decât un forum pentru discu-
tarea perspectivelor țării și a nevoilor rușilor de rând. La
fel ca în anii 1990, tinerii ruși au ieșit pe străzile orașelor
pentru a protesta, cerând un viitor mai bun pentru generația
lor.
Acest eseu se bazează pe următoarele articole:
Svetlana Yaroshenko (2017), “Lishnie liudi, ili O rezhime
iskliucheniia v postsovetskom obshchestve” [lb. rom. –
Oamenii inutili sau regimul excluziunii sociale în Rusia
post-sovietică], Ekonomicheskaia sotsiologiia 18 (4): 60–
90; Tatiana Lytkina și Svetlana Yaroshenko (în curând),
„Vozmonaia li sotsiologiia dlia trudiashchikhsia klassov v
Rossii” [lb. rom. – Este sociologia gulerelor albastre posibilă
în Rusia?], Mir Rossii.
1. Salariul minim a fost fixat la costul minim de trai doar începând cu 1 mai 2018.
2. În 2010, costul minim de trai pentru un individ în Rusia a fost de 5.685 ruble.
Salariul minim a fost de 4.330 de ruble pe lună. Plata lunară minimă a indemnizației
de șomaj a fost de 850 de ruble, în timp ce plata maximă a fost de 4.900 de ruble.
Plata minimă pentru pensia de limită de vârstă a fost de 6.177 ruble pe lună, în timp
ce studenții bursieri universitari au primit o bursă lunară de 1.340 de ruble. Plata
minimă pentru creșterea copiilor era de 2.020 de ruble pe lună, în timp ce salariul
mediu lunar era de 20.952 ruble.
Adresă de corespondență: Svetlana Yaroshenko < s.yaroshenko@spbu.ru>

14
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019> Lumpenproletariatul
și subalternii urbani în China
de Ngai-Ling Sum, Universitatea din Lancaster, Regatul Unit
M arx și Engels au folosit termenul
Lumpenproletariat cu precădere în mod
descriptiv, peiorativ și retoric. „Subclasa”
ocupă un loc similar în recentul discurs
economic și politic, în timp ce „precariatul” are o
conotație mai pozitivă. Acest articol utilizează definițiile lui
Gramsci pentru clasele „subalterne” sau „subordonate”,
care au încercat să reliefeze natura multi-dimensională a
exploatării, opresiunii și marginalizării diverselor grupuri
subordonate, dar și relativa lor lipsă de autonomie față de
hegemonia grupurilor sociale dominante. Studiul meu de
caz urmărește cum experiența trăită a sărăciei și inegalității
a stratului social al orășenilor săraci în China de la criza
financiară din 2008 s-a reflectat în dezvoltarea unei noi
identități – diaosi – care folosește rețelele de socializare
pentru a crea atât povești personale, cât și o subcultură
care răstoarnă valorile și normele hegemonice într-un mod
auto-ironic.> Identitatea subalternilor diaosi (ratați) în
China
Criza financiară din 2008 a agravat condițiile subclasei
urbane, la început din cauza creșterii șomajului, iar apoi
din cauza efectelor mega-proiectelor urbane bazate pe
îndatorare și a bulei imobiliare pornite de masivul program
stimulativ guvernamental. Bula imobiliară, amplificată
de îndatorare, a condus la creșterea prețurilor caselor,
a chiriilor și la orașe-fantomă; iar din ce în ce mai mulți
muncitori migranți precari au început să muncească mult
și să fie prost plătiți, fără a avea dreptul la o reședință
urbană și beneficii sociale asociate. Cei fără cazare în dor –
mitoarele fabricilor au fost nevoiti să plătească chirii mari
pentru o cazare sub standarde la periferii sau să trăiască
în spații provizorii (ex. balcoane, acoperișuri, containere
sau buncăre subterane) din centrele urbane. În 2014,
în Beijing de exemplu, aproape un milion de migranți CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
Ilustrație realizată de Arbu.
>>

15
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019au închiriat locuri în cămăruțe folosite și de alții pentru
aproximativ 65 USD/ lună în adăposturi subterane antia-
eriene și depozite fără lumină naturală și cu bucătării și
toalete comune. Ei erau muncitori în servicii prost plătite,
cum ar fi chelneri, frizeri, oameni de serviciu, vânzători în
magazine sau ambulanți, bucătari, agenți de securitate și
muncitori în construcții. Aceste grupuri subalterne au fost
denumite „tribul șobolanilor” după cum arată C.Y. Sim în
2015: http://creativetimereports.org/2015/01/24/sim-
chi-yin-rat-tribe-beijing-underground-apartments/ .
De la sfârșitul lui 2011, mulți muncitori migranți
tineri din fabricile fizice sau digitale, adânc implicați în
cultura pop a Internetului și pe rețelele de socializare au
răspuns percepțiilor lor de inegalitate și nedreptate prin
nararea marginalizării și inferiorității lor în termenii unei
noi identități. Subiectul diaosi – literalmente, fanii unui
fotbalist celebru – a apărut în bătăliile on-line între fanii
rivali. Această identitate a fost apoi reinterpretată ca „fanii
penisului”, un omonim apropiat. Această transpunere a
devenit în curând virală pe rețelele de socializare. La două
luni după ce această identitate a fost inventată, atrăgea
41,1 milioane de căutări pe Google și 2,2 milioane de
postări pe Weibo – varianta chinezească a Twitter. Subal-
ternii tineri au început să se autoproclame drept diaosi și
au fost înființate tot felul de camere de chat asociate și de
rețele sociale (ex. chaturile YY și QQ).
Noi înțelesuri au fost adăugate în timp ce discursul și
identitatea circulau în cadrul rețelelor de socializare.
Curând, termenul a ajuns să coaguleze sentimentele
muncitorilor migranți: inegalitate, marginalizare, exclu-
dere, dificultăți economice, frustrare și durere socială,
împreună cu neîmplinitele lor dorințe materiale și roman-
tice. Ei se autoreprezintă ca având origini umile, salarii de
mizerie, consumând puțin și fiind lipsiți de relații sociale.
Veniturile lor, consumul și capacitatea lor de împru-
mut foarte mici, coroborate cu statul social scăzut sunt
cuplate socio-emoțional cu sentimentul că trăiesc o viață
fără valoare: muncă multă, locuință insalubră, perspective
nesigure de carieră, dorul de acasă, vinovăție față de părinți
și o viață lipsită de emoție și romantism. Acestea sunt deseori subliniate în povestirile diaosi despre cum petrec
Sfântul Valentin, Crăciunul, sărbătorile legale și orele
puține ale nopții căutând companioni pe Internet. Astfel de
discursuri afective din periferii exprimă experiențe sociale
colective bazate pe inegalități generate în viața economică
și socială urbană de zi cu zi.
Această realitate cotidiană a inferiorității diaosi este
exprimată, de asemenea, printr-o binaritate biopolitică
compusă din două tipuri principale de corp bazate pe
inegalitatea accesului la venituri, oportunități de cumpărare,
relații de putere, iubire, romantism și intimitate. Bărbații
diaosi se auto-ponegresc ca fiind ratați „săraci, scunzi și
urâți”. Cu venituri mici și neatractivi din punct de vedere
fizic, ei se reprezintă ca fiind incapabili să impresioneze
fetele printr-o ploaie de cadouri și/ sau să le impresioneze.
Ei „nu au casă, nu au mașină și nu au mireasă/ prietenă”,
își petrec cea mai mare parte a timpului acasă, utilizând
telefoane mobile ieftine, navigând pe Internet sau jucând
jocuri video gen DOTA. Această formulă s-a răspândit
treptat la femeile subalterne. Apoi sunt gaofushuai.
Membrii acestui grup superior sunt (1) „înalți, bogați și
frumoși” și (2) „prințișorii”, ale căror conexiuni speciale cu
partidul și administrația le permit slujbe și cariere avanta-
joase. Ei se bucură de cele „trei comori” (iPhone, mașină
sport și ceas de firmă) și pot atrage fetele frumoase.
Această binaritate implică un amestec de critică latentă,
autoironie, autoprotecție și autodestindere. Este modul de
zi cu zi de a scăpa și de a protesta contra insecurității în
China capitalismului de stat. Diferențele dintre aceste două
grupuri imaginate sunt odată în plus subliniate online prin
caricaturi, fotografii, emisiuni TV, discuții imaginare
etc. Cele două grupuri au moduri diferite de transport
(autobuz vs. BMW), smartphone-uri (Nokia vs. iPhone),
locuri de mâncat (tarabe vs. restaurante scumpe) și
întâlniri romantice. Pe scurt, povestirile diaosi reflectă
autoironia unei sorți fără viitor și speranță, vidul emoțional
al vieții romantice, ostilitatea latentă față de elitismul social
întruchipat de prințișori și disperarea de a nu fi acceptat
într-o societate inegală.
Adresă de corespondență: Ngai-Ling Sum < n.sum@lancaster.ac.uk>CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA

16
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
> Formarea claselor
de Tania Murray Li, Universitatea din Toronto, Canada
C ine deține ce? Cine ce face? Cine primește ce?
Ce se întâmplă cu excedentul? Aceste patru
întrebări, prezentate în mod concis de savan-
tul agrarian Henry Bernstein, oferă un punct de
plecare util pentru analiza formării claselor rurale. Întrebările
funcționează îndeosebi în locuri în care proprietatea asupra
terenurilor agricole și capacitatea de a investi surplusul în
creșterea fermei și a eficienței determină care fermieri își
pot susține fermele și pot acumula profit și care sunt striviți
de propriul pământ. Am studiat un astfel de caz într-un colț
îndepărtat al Indoneziei rurale, unde am urmărit formarea
rapidă a claselor rurale după ce fermierii indigeni din munți
au împărțit terenuri individuale din fostul lor teren comun și
au început să planteze cacao. Din acel moment, ei nu au mai
avut opțiunea de a se retrage în producția de subzistență,
deoarece micile lor parcele reziduale nu puteau să producă
suficientă hrană pentru familie și să acopere nevoile de
îmbrăcăminte, taxele de școlarizare și așa mai departe. De
aceea, ei au trebuit să intensifice producția orientată spre
piață și să spere să facă suficienți bani pentru a acoperi
necesitățile familiei și pentru a-și menține productivitatea
fermelor. Cei care nu au reușit și-au pierdut pământul. A Sat înconjurat de plantații de palmieri de ulei. Foto: Tania Li.
fost un caz clasic, de manual, despre ceea ce se întâmplă
atunci când gospodăriile mici devin la fel ca firmele mici:
guvernate de relațiile capitaliste, ele sunt vulnerabile în a-și
pierde totul atunci când nu pot investi pentru a-și menține
competitivitatea întreprinderii și nu pot continua așa cum
au început, pentru că nu pot supraviețui.
Din ce în ce mai mult, procesul de formare a claselor
agrare pe care tocmai l-am descris este modificat de o
serie de alți factori. Cele mai importanți sunt transferurile
guvernamentale și banii trimiși de afară. O familie de
fermieri care primește un transfer guvernamental de bani
gheață, cum ar fi „Bolsa Família” (lb. rom. „Coșul familiei”)
din Brazilia, sau remitențe din partea membrilor familiei
care lucrează în străinătate are o protecție pentru a o pro-
teja de pierderea fermei în momente dificile (de exemplu,
atunci când prețurile sunt mici, datoriile prea greu de ges –
tionat, recoltele necorespunzătoare, boală sau urgențe
familiale). Remitențele pot fi utilizate pentru a cumpăra
terenuri, a se angaja în împrumuturi de bani sau pentru a
investi în educație. De asemenea, acestea pot fi folosite
pentru construcția unor case impresionante sau pentru
>>și capitalismul agrar

17
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
nunți elaborate, care ar putea părea risipă, dar pot contribui
la construirea rețelelor sociale ale familiei și la creșterea
accesului la resurse productive (de exemplu, contracte,
împrumuturi, informații, subvenții). Putem vedea astăzi
„casele construite din remitențe” și alte simptome ale
rolurilor transformate ale terenurilor, muncii și capitalului
peste tot în Asia, Africa și America Latină. În acest moment,
cele patru întrebări descrise mai sus (cine deține ce, cine
face ce, cine primește ce, ce se întâmplă cu excedentul)
pot servi în continuare la analiza formării claselor rurale,
dar trebuie interpretate mai cuprinzător, pentru a include o
gamă mai largă de relații în afara fermei propriu-zise.
Avansând pe scară de la fermele mici sau de la fermele
care au la bază gospodăria către controlarea terenurilor
de dimensiuni mari, analiza de clasă este complicată de
puterile non-piață care determină „cine deține ce” și „cine
primește ce” în zonele rurale. În Filipine, ca și în majori-
tatea Americii Latine, marii proprietari care și-au obținut
pământul în vremurile coloniale spaniole domină politica
și stabilesc regulile pentru a-și putea menține terenurile,
indiferent dacă sunt productive sau nu. În Indonezia și
în altă parți ale Asiei de Sud-Est, unde nu există o istorie
colonială a terenurilor mari, politicienii contemporani și
oficialii guvernamentali folosesc puterile oficiale și neofi-
ciale ale funcțiilor lor pentru a obține accesul la terenuri
de dimensiuni mari. În aceste locuri, nu terenul dă naștere
unei funcții politice, ci funcția politică este cea care aduce
terenul. Deoarece terenul poate fi speculat sau poate fi
vândut profitabil, a fi „proprietar de pământ” nu trebuie
neapărat să aibă mult de-a face cu capitalismul sau cu
agricultura.
Înțelegerea caracterului de clasă al fermelor și plantațiilor
mari a devenit urgentă astăzi, deoarece această formă
de producție se extinde foarte mult. În Indonezia, de
exemplu, plantațiile masive de palmier pentru ulei
acoperă 10 milioane de hectare, iar guvernul dorește
să extindă zona la 20 de milioane de hectare. În Laos și
Cambodgia, plantațiile de cauciuc ocupă tot mai mult
spațiu. În Brazilia și în țările învecinate sunt masive ferme
mecanizate de soia. Adesea, aceste ferme și plantații mari,
indiferent dacă sunt deținute de indivizi sau de corporații
naționale sau multinaționale, nu sunt „capitaliste” în sen-
sul clasic, de manual, deoarece nu plătesc prețul de piață
pentru niciuna dintre investițiile lor. Acestea sunt
subvenționate în mod deosebit prin închirierea de tere-
nuri ale statului în mod gratuit sau cu costuri minime,
infrastructură furnizată de stat, impozite și credite ieftine. Uneori, acestea obțin, de asemenea, forță de muncă
ieftină, furnizată convenabil de schemele de migrație spri-
jinite de stat. De fapt, „investitorul” multinațional, imaginat
adesea ca fiind modelul capitalist, ar putea investi foarte
puțin sau deloc, bazându-se în schimb pe investiții gratu-
ite și subvenționate. Fermele mari se pot baza foarte mult
pe agricultura contractată sau pe programele de arendă,
care nasc întrebările despre cine deține cu adevărat ce
și cine primește ce din profiturile care circulă. Subvențiile
pentru fermele mari sunt justificate de argumentul că
producătorii la scară largă aduc „dezvoltare” și locuri de
muncă, chiar dacă reduc în mare măsură diversele tipuri de
locuri de muncă și de dezvoltare pe care le înlocuiesc, ca
și posibilitățile de coerciție și extorcare care vin la pachet
împreună cu poziția lor monopolistă.
Oficialii guvernamentali și politicienii profită de extinderea
întreprinderilor mari de ferme, care deschid o linie de veni-
turi din permise, taxe, mită și extorcare. Ei adesea au locuri
în consiliile corporatiste. Cum putem analiza configurația
de clasă a acestor hibrizi persoane-stat-corporație?
Relațiile de clasă pe care le putem observa între capital
și muncă în punctul de producție sunt încă importante,
dar trebuie examinate și alte niveluri și relații. Capitalul
global nu ajunge de capul lui într-o țară precum Brazilia sau
Indonezia – drumul său este permis de tot felul de tipuri de
legături, coaliții, legi și discursuri. Unii dintre termenii care
apar în literatură evidențiază implicarea puterilor statale și
nestatale în a permite acest tip de investiție, de aici, „elitele
de pradă” sau „nepotismul capitalist”. Astfel de hibrizi nu
sunt unici pentru agricultură sau pentru Sudul Global. Marile
corporații sunt foarte des susținute de favoruri politice și
de monopoluri cu licență de stat și obțin mega-profituri din
capacitatea lor de a impune chirii nemeritate. Primele patru
întrebări pot încă servi drept ghid pentru analizarea acestor
formațiuni: trebuie să știm încă cine deține ce, cine face ce,
cine primește ce și ce se face cu excedentul. Dar, din nou,
întrebările trebuie extinse pentru a încorpora formele de
proprietate, de muncă și de investiții care funcționează la
aceste magnitudini. Cu cât sunt mai întinse și mai încurcate
formele de clasă, cu atât mai obscure sunt pentru munci-
torii de pe plantație, pentru arendași sau pentru proprietarii
independenți care sunt blocați în relații extractive pe care
nici nu le pot identifica, cu atât mai puțin contesta.
Adresă de corespondență: Tania Murray Li < tania.li@utoronto.ca>

18
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
> Trăind cu (și
rezistând) reformei
de Ruth Patrick, Universitatea din York, Regatul Unit
>>În ultimii 35 de ani, sistemul de asigurări socială din
Regatul Unit a fost supus unor valuri repetate de
reforme. Modificările au fost puse în aplicare ca parte
a eforturilor de a pune capăt la ceea ce politicienii
numesc adesea ca fiind „o cultură a dependenței de
bunăstare” și a fost găsit un rol tot mai important pentru
condiționarea bunăstării sociale – atașarea unor condiții (cel
mai des legate de muncă) de primire a ajutoarelor. Au apărut
schimbări semnificative în timpul guvernelor New Labour
[n. tr. guvernele conduse de Tony Blair și Gordon Brown în a
doua parte a anilor 1990] și apoi sub conducerea post-2010
a Conservatorilor. Amploarea reducerilor pentru ajutoarele
din partea statului a fost uluitoare, iar consecințele extreme.
Câteva cifre sunt edificatoare aici.
Comparativ cu anul 2010, până în 2021 vor fi cheltuite
până la 37 miliarde de lire sterline pentru asigurarea socială
a persoanelor cu vârstă de muncă și acest lucru se întâmplă în
ciuda creșterii prețurilor și a creșterii costurilor de trai. Aceasta
reprezintă o reducere cu 25% a cheltuielilor totale cu ajutoarele,
cu reduceri deosebit de mari ale cheltuielilor cu ajutoarele
pentru dizabilitate, care sunt destinate să-i ajute pe unii dintre
cei mai vulnerabili din societatea noastră.

Deloc surprinzător, impactul acestor reduceri ale ajutoarelor
pentru asigurarea socială se traduce prin creșterea sărăciei Copyright: Poverty 2 Solutions, 2017.
în rândul copiilor, creșterea sărăciei și a dependenței din ce
în ce mai mari de băncile de alimente în rândurile multora
dintre cele mai sărace familii din Marea Britanie. Institutul
pentru Studii Fiscale (IFS) estimează că sărăcia absolută a
copiilor va crește cu patru puncte procentuale între 2015-
16 și 2021-22, atribuind trei sferturi din această creștere
(echivalentul a 400.000 de copii) schimbării condițiilor
acordării ajutoarelor. Caritatea anti-sărăcie – Fundația Joseph
Rowntree – estimează că mai mult de 1,5 millioane de
persoane s-au confruntat cu lipsuri pe parcursul anului 2017,
în timp ce cel mai mare furnizor pentru băncile de alimente
din Marea Britanie – Trussell Trust – a distribuit 1,332,952 de
pachete cu rezerve de hrană de urgență pentru trei zile în
timpul perioadei de criză financiară dintre 2017-18.
În pofida acestor cifre, guvernul britanic își menține
angajamentul de a schimba modalitatea de acordare a aju-
toarelor și continuă să justifice și să susțină pachetul său
de reformă în domeniul asistenței sociale. Acesta continuă
cu introducerea programului Creditului Universal, un aju-
tor destinat să simplifice sistemul de ajutoare sociale și
să sporească stimulentele pentru a lucra, dar care a fost
afectat de probleme legate de proiectarea și punerea sa în
aplicare. Prim-ministrul Theresa May continuă să susțină că
„munca este cea mai bună cale de ieșire din sărăcie”, în
ciuda dovezilor potrivit cărora aproape două treimi dintre asistenței sociale în Regatul Unit

19
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
persoanele sărace trăiesc în momentul de față în gospodării
în care cineva lucrează.
> Experiențele trăite în cadrul reformei bunăstării
sociale
Împotriva acestui context, este esențial să explorăm
experiențele cotidiene ale schimbărilor condițiilor acordării
ajutoarelor sociale și să documentăm impactul pe care
reforma bunăstării sociale îl are asupra vieților celor afectați
în mod direct. Acesta a fost scopul studiului Experiențele
trăite în cadrul reformei bunăstării sociale, care a urmărit un
număr redus de persoane afectate de schimbările condițiilor
acordării ajutoarelor, care trăiesc într-un oraș din nordul
Angliei. Prin interviuri repetate cu persoane care caută un
loc de muncă, părinți singuri și persoane cu dizabilități, a
fost posibil să urmărim impactul reformei bunăstării sociale
asupra vieții indivizilor și modurile în care o narațiune politică
care spune că „reforma bunăstării sociale este necesară și
funcționează” contrastează puternic cu experiențele trăite ale
celor afectați în mod direct.
Pentru participanții la studiu, schimbările repetate
ale condițiilor de acordare a beneficiilor au creat un
climat de insecuritate socială, dominat de grijă și anxietate
constante în ceea ce privește impactul schimbărilor și modul
în care indivizii le vor face față. Îngrijorare este provocată, de
asemenea, și de procesele de solicitare ale ajutoarelor, în
special evaluările ajutoarelor pentru persoanele cu dizabilități
reprezentând o sursă de teamă și incertitudine puter –
nice. Sharon a descris modul în care se simțea în privința
reevaluării constante a acordării ajutoarelor sale pentru
dizabilitate: „Mă stresează în mod deosebit… Mă gândesc
mereu la asta”.
Pe lângă acestea, condiționarea sporită a acordării
ajutoarelor sociale este experimentată foarte negativ,
amenințarea cu sancțiuni și pierderea ulterioară a venituri-
lor fiind o posibilitate constantă care preocupă solicitanții,
făcându-i temători de modul în care ar face față dacă și-ar
pierde ajutoarele. Chiar și cei care se conformează fiecărui
element al regimului condiționat se îngrijorează totuși și sunt
reticenți să se implice cu „sprijinul” oferit de JobCentre Plus
(centru de formare profesională), de teama că acest lucru
va duce la condiții suplimentare și va face mai probabilă o
sancțiune.
Există dovezi ale creșterii sărăciei și dificultăților, numeroși
participanți menționând alegerile foarte dificile pe care trebuie
să le facă (adesea zilnic), cum ar fi dacă să se încălzească
sau să mănânce și cum deseori părinții renunță la una sau
alta, astfel încât copiii lor să poată avea lucrurile de care au nevoie. După cum a spus Chloe: “Suntem pauperi, suntem
atât de săraci. E ca și cum am trăi în – știi când vezi toate acele
anunțuri – te rog să ne hrănești copiii – hrănește-mi dracului
copiii”.
Ceea ce arată, de asemenea, cercetarea este modul în
care oamenii se confruntă cu stigmatizarea ajutoarelor
sociale și consideră că eligibilitatea lor și dreptul la ajutor sunt
puse sub semnul întrebării de către regimul condiționat și de
reevaluările repetate ale ajutoarelor. Aceștia descriu, de aseme –
nea, stigmatizarea instituțională pe care o întâlnesc atunci când
vizitează JobCentre Plus sau se angrenează într-un proces de
sprijin pentru găsirea unui loc de muncă. Aici, aceștia întâlnesc
în mod regulat consilieri despre care simt că se uită de sus la
ei și îi tratează fără demnitate sau respect. Sophie a explicat:
„Practic, ei [i.e. consilierii centrelor de muncă] ne privesc ca pe
niște gunoaie”.
În general, cercetarea ilustrează neconcordanța foarte clară
între caracterizarea politică populară a „bunăstării sociale”
și a realităților trăite și modurile în care reforma bunăstării
sociale îngreunează și mai mult viețile oamenilor care trăiesc
în sărăcie.
> O rezistență din ce în ce mai mare
În ultimii ani, pe lângă modificările continue ale condițiilor
acordării ajutoarelor sociale, Marea Britanie a cunoscut, de
asemenea, o rezistență crescândă față de reformele care au
loc. Este important faptul că acest lucru vine în parte de la gru-
puri de persoane cu experiență directă cu sărăcia și cu primirea
de ajutoare sociale, care se reunesc pentru a contesta carac –
terizarea populară a „bunăstării” și a milita pentru schimbare.
De exemplu, unii dintre participanții la studiul Experiențele
trăite ale reformei asistenței sociale s-au reunit în 2013
pentru a realiza un film care a documentat experiențele lor,
în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de proiectul Dole
Animators . Grupul Dole Animators a rămas activ și a fost impli-
cat, cel mai recent, în proiectul Poverty 2 Solutions , colaborând
cu alte două grupuri pentru a elabora planuri pentru ceea ce
ar putea face cu adevărat o diferență în combaterea sărăciei.
Aceste două exemple se alătură altora numeroase și sunt
dovezi ale refuzului de a accepta prezentarea parțială a reformei
bunăstării sociale oferită de politicienii populari. Această activi-
tate este foarte importantă și reprezintă o sursă de speranță
foarte necesară, mai ales atunci când este opusă contextului
creșterii sărăciei și greutăților, în condițiile în care schimbările
acordării ajutoarelor sociale în Regatului Unit continuă să
producă efecte.
Adresă de corespondență: Ruth Patrick <ruth.patrick@york.ac.uk>
sau Twitter: @ruthpatrick0
Captură din filmul “All in this together. Are
benefits ever a lifestyle choice?” prezentat de
Dole Animators (2013).
Copyright: Dole Animators.

20
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
> Clasă și
ecologie
de Richard York, Universitatea din Oregon, SUA și Brett Clark, Universitatea din Utah, SUA
C apitalismul este un sistem bazat pe urmărirea
fără sfârșit a acumulării de către și pentru
clasa capitalistă. Sistemul capitalist realizează
acest obiectiv prin expropriere și exploatare
agresive, generând în mod inevitabil degradarea mediului
și inegalități sociale.
Exproprierea – un proces de jefuire – a implicat
distrugerea drepturilor cutumiare și dizolvarea relațiilor pro-
ductive ne-capitaliste, precum și înrobire. Violența colonială
și acapararea terenurilor au ajutat la privatizarea mijloacelor
de producție, creând un sistem de acumulare bazat pe clase
și segregat rasial. Acest proces a permis jefuirea resurselor
naturale și a popoarelor din întreaga lume, servind, parțial,
drept fundație pentru dezvoltarea capitalismului industrial.
>>
Popoarele deposedate au fost apoi obligate să-și vândă
forța de muncă pentru a câștiga salarii ca să achiziționeze
mijloacele de subzistență. În țările cu salarii mici, rata de
exploatare a forței de muncă este extrem de ridicată. Aici,
super-exploatarea are ca rezultat transferul masiv de surplus
către națiunile capitaliste. Capitaliștii controlează exceden-
tul social – produs de societate în ansamblu, în interacțiunea
sa cu lumea biofizică mai mare – și acumulează capital.
În plus, aceștia expropriază munca socială reproductivă
neplătită, care ajută la susținerea vieții. Această activitate
este efectuată în mod disproporționat de către femei, fapt
ce produce inegalități sociale suplimentare.
Având în vedere imperativul de creștere al capitalis –
mului, acest sistem calcă în picioare granițele planetare. Pentru a construi o lume mai bună și a salva
mediul, puterea capitalului trebuie distrusă. I.
Ransley/flickr. Unele drepturi sunt rezervate.

21
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA
Fiecare extindere a procesului de producție, pentru a
susține operațiunile economice pe o scară mai mare și
mai intensă, generează cereri suplimentare de resurse
(adică materie și energie) și creează o poluare mai mare.
Progresiv, acest lucru conduce la degradarea mediului
înconjurător la o scară și de un tip care nu au mai fost înre-
gistrate anterior în istoria omenirii, depășind capacitatea
de regenerare a ecosistemelor, supraaglomerând habitate –
le de calitate slabă, întrerupând ciclurile naturale și epu-
izând resursele. Metabolismul social alienat al capitalului
– relația de schimb între societate și lumea biofizică mai
mare – este ilustrat prin schimbările climatice, amplifica-
rea pierderii biodiversității și acidificarea oceanului, pentru
a numi doar câteva din cele mai presante preocupări de
mediu.
Potrivit logicii capitalului, întreaga lume – oameni,
animale non-umane, plante, roci, aer, apă și altele –
servește ca mijloc de a facilita acumularea profitului
privat. Atunci când funcționarea capitalismului este
înțeleasă corect, conexiunile intime între exploatarea
de clasă și degradarea mediului sunt clare. Acest lucru
evidențiază, de asemenea, importanța luptei de clasă,
inclusiv lupta pentru justiție socială și mișcările radicale
pentru protejarea mediului.
Totuși, dominația capitalismului în întreaga lume a
distorsionat înțelegerea populară a cauzelor problemelor de
mediu și a nedreptăților sociale, dar și a ceea ce înseamnă
îmbunătățirea condiției umane. Timp de două secole
– și din ce în ce mai mult, după cel de-al Doilea Război
Mondial – în majoritatea națiunilor a fost acceptat perspec –
tiva conform căreia creșterea economică este sinonimă
cu „progresul social” și cu „dezvoltarea”. Prin urmare,
se consideră că societățile ar trebui să urmărească o
creștere economică fără sfârșit (măsurată prin valoare de schimb monetară). Aceste abordări ar trebui să mărească
cererea de consum și să aducă o îmbunătățire la calitatea și
cantitatea de bunuri și servicii, oferind beneficii pentru toată
lumea, chiar dacă inegale. Acest tip de dezvoltare este pro-
movat de către liderii politici și cei din domeniul afacerilor
ca fiind soluția la sărăcie și modalitatea de îmbunătățire a
condițiilor pentru muncitori. De asemenea, este identificată
drept calea potrivită pentru abordarea problemelor de
mediu prin stimularea inovațiilor și a soluțiilor tehno-
logice. Cu alte cuvinte, se susține că toate îmbunătățirile
depind de creșterea economică neîntreruptă. Această
descriere populară ignoră complet faptul că programul de
modernizare al capitalismului a provocat o serie lungă de
probleme de mediu care s-au acumulat, lăsând în același
timp sute de milioane în sărăcie și creând inegalități
extraordinare în interiorul națiunilor și între acestea.
Cu toate acestea, din cauza dominației ideologice a
capitalului, a organizării sale structurale, a puterii sale
globale și a sistemului său alienat de producție, mulți
muncitori, sindicate și chiar guverne de stânga din întreaga
lume acceptă integral sau parțial agenda capitalistă de
dezvoltare ca modalitate de îmbunătățire a calității vieții.
Un aspect deosebit de malițios este faptul că mulți oameni
care sunt vătămați de capitalism nu dau vina pe capitaliști
sau pe sistemul economic pentru suferințele lor, ci mai
degrabă dau vina pe ecologiști, pe imigranți, pe socialiști,
pe feminiști, pe oameni din alte rase și pe o serie de alte
grupuri – care nu le sunt dușmani, ci potențiali aliați.
Maniera în care funcționează capitalismul creează
numeroase provocări și obstacole în calea unei largi
mobilizări de opoziție față de sistem. Sistemul economic
global stratificat conduce la o dezvoltare neuniformă, prin
care forța de muncă ieftină din Sudul global este folosită
pentru a produce bunuri destinate Nordului. În aceste
>>
Capitalismul pune în pericol bunăstarea
oamenilor și a mediului. M. Crandall/flickr.
Unele drepturi sunt rezervate.

22
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019condiții, excedentul economic este transferat capitaliștilor
din Nord, în timp ce degradarea mediului și poluarea
industrială asociate producției de mărfuri sunt concentrate
în mod disproporționat în Sud. În plus, consecințele ime-
diate ale schimbărilor climatice, cum ar fi inundațiile și
seceta gravă, au avut deja efecte devastatoare în Sudul
global, mai ales în rândul celor mai vulnerabile populații.
Operațiunile capitaliste au condus la o serie de nedreptăți
ecologice, care afectează în mod disproporționat per –
soanele de culoare și pe cele sărace, ducând la diviziuni
și inegalități suplimentare în cadrul populațiilor. În același
timp, capitalul își exercită puterea și influența pentru a-și
menține operațiunile și pentru a preveni dezbateri civice
serioase și acțiuni politice pentru a aborda problemele
de mediu, precum schimbările climatice. În toată această
situație, sistemul capitalist generează numeroase
contradicții sociale și ecologice. Este clar că este necesară
o revoltă generală, unificată, formată din diferite clase, cu
experiențe distincte de expropriere și exploatare. Totuși,
modul în care această opoziție organizează și transcende
granițele geografice și diferitele diviziuni sociale este un
proces în curs de dezvoltare.
Această revoltă globală oferă posibilitatea de a crea o
lume mai bună. Unele din fundamentele generale ale
acestei transformări revoluționare includ provocarea mo-
dului în care capitalismul definește sensul dezvoltării, al
standardului de viață, al calității vieții și al bogăției.
Lucrările capitalismului sunt în antiteză cu satisfacerea
nevoilor umane, progresul justiției sociale și prevenirea
degradării mediului. O alternativă radicală, dar absolut
rațională la capitalism este construirea unor societăți în
care obiectivul central nu este creșterea producției și a con-
sumului, astfel încât să se faciliteze acumularea de bogăție
privată. Scopul este de a face viața oamenilor mai bună,
construind comunități bazate pe egalitate și drep-
tate, prin care toți oamenii nu numai că au nevoile de
bază satisfăcute, ci au și supape creative, timp liber și plăceri estetice, inclusiv un mediu înconjurător frumos.
Construirea acestei lumi alternative nu implică combusti-
bili fosili, mai multe mașini, mai multe avioane, mai multe
materiale plastice, mai multe produse electronice, mai
multe centre comerciale sau mai multe ferme industriale.
Prin urmare, nu necesită o distrugere mai mare a mediului.
Aceasta necesită schimbări sociale, politice și economice.
Pe scurt, întreruperea controlului capitalului asupra
lumii este necesară pentru construirea unei societăți care
să susțină diverse ecosisteme, un climat stabil și un mediu
netoxic, asigurând în același timp o bună calitate a vieții
pentru toți oamenii. În lumina acestui adevăr, abordările
neoliberale în problemele de mediu, care caută soluții
de piață și soluții tehnologice, sunt sortite eșecului. Este
nevoie de o mișcare radicală de mediu care provoacă
puterea și lucrează pentru o restructurare a relațiilor socio-
economice, creând o muncă semnificativă, nealienată.
Acest lucru implică confruntarea modului în care moștenirea
colonialismului și a imperialismului a servit la perpetuarea
nedreptății rasiale și economice în interiorul națiunilor
și între națiuni, precum și eliminarea asaltului galopant
asupra ecosistemelor din partea corporațiilor, guvernelor și
organizațiilor de dezvoltare.
De asemenea, dacă vrem să construim o lume mai bună,
socialiștii, feminiștii, anti-colonialiștii și alții care lucrează
pentru justiție socială trebuie să recunoască realitatea
conform căreia criza ecologică nu este doar o problemă
între multe altele, ci este mai degrabă interconectată cu
opresiunea popoarelor și se află în centrul contradicțiilor
capitalismului.
Adrese de corespondență:
Richard York <rfyork@uoregon.edu>
Brett Clark <brett.clark@soc.utah.edu>CERCETÂND CLASA ȘI INEGALITATEA

23
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
> Efectul de lesă:
de James K. Galbraith, Universitatea din Texas, SUA, and Klaus Dörre, Universitatea din Jena,
Germania
>>
Conferința ‘Marea transformare. Viitorul societăților moderne’ va avea
loc în Jena, Germania în septembrie 2019. Copyright: Sarah Cords.E conomiile statelor industrializate au depășit
perioada creșterii economice rapide. Unul
din motivele pentru încheierea perioadei de
creștere economică rapidă în aceste state este
tendința către profituri reglementate, denumită de James
Galbraith „efect de lesă”.
Acest termen descrie faptul că economia consumatoare
de resurse și energie apărută după 1945 atât în Orient,
cât și în Occident, care a asigurat prosperitate prin rate
de creștere mari, nu poate continua să evolueze în același
ritm, având în vedere că eficiența unui astfel de tip de eco-
nomie poate fi crescută doar dacă resursele rămân ieftine.
Oricum, utilizarea intensă a resurselor înseamnă costuri
fixe ridicate, care se amortizează după perioade mari de
timp. Aceste costuri pot fi justificate dacă se estimează că
sistemul va rămâne profitabil pentru o perioadă
îndelungată. Stabilitatea politică și socială reprezintă astfel
o condiție cheie de funcționare a acestui tip de activitate
economică. Datorită cerințelor de stabilitate, sistemele de
costuri fixe mari sunt vulnerabile. Dar ce se întâmplă în
condiții de incertitudine și creștere a prețurilor energiei și
bunurilor? Orizontul de timp pentru profituri și investiții este
redus și profitul sau surplusul total al unei companii este
mai mic decât în perioade stabile. Întrucât profiturile scad,
conflictele în raport cu distribuția acestora la toate nive –
lurile – între muncitori, conducere, proprietari și autoritățile
din domeniul taxelor – se vor intensifica, pe fondul scăderii
încrederii în evoluții pozitive.
Acest „efect de lesă” se intensifică dacă (a) una din
resursele cheie este redusă, în sensul că cererea agregată
depășește totalul disponibil la un preț normal și (b) dis –
ponibilitatea acestei resurse poate fi manipulată prin
acumulare și speculă.
Precum lesa unui câine, efectul nu împiedică neapărat
creșterea economică. Dar pe măsură ce consumul capitalismul dincolo de creșterea
economică rapidă

24
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
de resurse se accelerează, prețurile cresc repede și
profitabilitatea scade rapid. Aceasta determină scăderea
investițiilor, generează preocupări cu privire la sustena-
bilitatea creșterii și poate determina o reglementare
(pervertită) a altor instrumente economice.
Aceste considerații nu acoperă însă costurile mari ale
schimbărilor climatice. Costurile energiei și bunurilor nu
sunt singurele cauze ale crizei majore din 2007-2009
sau ale ratelor scăzute de creștere economică din vechile
centre capitaliste. Oricum, problemele legate de resurse,
odată ce costurile asociate schimbărilor climatice devin
acute, s-ar putea dovedi un obstacol major la adresa
creșterii economice. Problema este evidentă: pentru a
permite vieții organizate de pe planetă să-și continue
existența în actuala formă, vor fi necesare reduceri
majore în emisiile de carbon și acest demers va fi costisi-
tor; în plus, mare parte din actualele afaceri consumatoare
de energie vor deveni neprofitabile.
În pofida controversei economice interne pe această
temă, analiza fenomenului este importantă pentru
abordarea capitalismului, creșterii și democrației din
cel puțin trei perspective. În primul rând, devine clar că
societățile post-creștere – mai precis capitalismul post-
creștere, cu o creștere mică sau inexistentă în Nordul
bogat – au devenit o realitate socială. Cauzele
pentru această stare de fapt sunt parțial structurale, parțial
politice. Odată cu conversia datoriei private în datorie
publică pentru a salva băncile, statele din zona euro au
câștigat timp, dar o soluție sustenabilă la dezechilibrele
economice structurale nu este inclusă în măsurile luate.
Politica europeană de austeritate a eșuat, fapt admis chiar
de unii dintre artizanii acesteia, în special când vine vorba
de cazul grec.
Dar politicile keynesiene cu salarii mari și o cerere
crescută nu sunt o alternativă reală. Propunerile curente
trec peste decalajul puterii structurale, care s-a consoli-
dat odată cu regimul european de datorii. Întrucât piețele
financiare sunt interconectate la nivel global și investitorii
evaluează riscurile la nivel internațional, ajustările în state
individuale nu contează foarte mult. Cu alte cuvinte, obsta-
cole structurale blochează calea spre o revenire economică
de durată. Este posibil ca, în unele state și regiuni, eco-
nomia să înregistreze creșteri într-un ritm alert pentru o
perioadă îndelungată, dar creșterea și distribuția acesteia
devin mai inegale și per ansamblu o reîntoarcere la ratele
ridicate de creștere din trecut este dificil de estimat.
În al doilea rând, dacă această evaluare este corectă,
înseamnă că este mult mai logic să exagerezi din perspectivă
normativă conceptul unei societăți post-creștere sau chiar să îl utilizezi pentru alternative post-capitaliste. Într-adevăr,
trebuie să ne dăm seama ce înseamnă, pentru relația
dintre capitalism și democrație, o creștere lentă cu rate
de creștere care sunt în mod permanent lente. Evident,
economiile capitaliste pot să stagneze pentru perioade mai
lungi de timp (vezi Japonia, Italia) sau pot chiar să scadă
(Grecia), fără nicio schimbare a bazei structurii lor socio-
economice. Chiar și în structurile sale de putere, capitalis –
mul relativ stabil, cu rate scăzute de creștere, este posibil
pentru perioade mai lungi de timp – dar aplicarea acestui
raționament în cazul stabilității instituțiilor și procedurilor
democratice este o altă problemă.
În al treilea rând, aceasta înseamnă că, în timp ce
apreciem că reîntoarcerea la o creștere rapidă nu este
posibilă, o critică generală a creșterii și a capitalismului și
ideea unei economii stagnante sau în recesiune nu par a
fi calea de urmat. În schimb, o nouă economie în creștere
lentă asumată, care încorporează fundamentele eco-
nomice bio-fizice în mecanismele ei de funcționare, poate
fi o soluție. O economie stagnantă sau chiar în recesiune
va genera întotdeauna mai puțini câștigători și mai mulți
perdanți. Din aceste motive, pe viitor este nevoie de un tip
de economie care să garanteze o creștere lentă, stabilă,
pentru perioade mai lungi de timp. Sugerăm un capita-
lism descentralizat, cu creștere lentă, ca fiind dezirabil.
Un astfel de tip de capitalism ar fi semnificativ diferit de
variantele sale financiarizate. Acesta ar trebui să reducă
semnificativ dimensiunea unor instituții și organizații
(corpul forțelor armate), ale căror costuri fixe includ o utilizare
expansivă a resurselor, și abolirea sectorului bancar, ca
întreg. De asemenea, acesta va asigura tuturor cetățenilor un
standard de viață decent, făcând posibile pensionarea
timpurie, creșterea semnificativă a salariului minim, reduce-
rea presiunii taxelor pe muncă și creșterea semnificativă
a taxelor pe moșteniri și cadouri. Mai important, ar
asigura stimulentele necesare unor investiții active pentru
o infrastructură sustenabilă din punct de vedere social și
de mediu, în detrimentul unei acumulări pasive. Măsura
în care acesta este un scenariu realist rămâne o întrebare
deschisă.
Sociologia trebuie să se alăture căutării unui răspuns
la aceste întrebări. O încercare în acest sens o consti-
tuie conferința „Marea transformare. Viitorul societăților
moderne”, care va avea loc la sfârșitul lunii septembrie
2019 în centrul universitar german Jena. Cu această
ocazie, dorim să lansăm o rețea de cercetare care va
deschide calea pentru sociologi și economiști să participe
la un dialog global cu privire la un viitor dincolo de creșterea
economică rapidă.
Adresa de corespondență: Klaus Dörre <klaus.doerre@uni-jena.de>

25
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
> Condiția
post-creștere
de Éric Pineault, Université du Québec à Montréal, Canada și Grupul de Cercetare cu privire la
societățile post-creștere, Universitatea din Jena, Germania
>>
C reșterea într-o societate capitalistă are
multiple semnificații și implicații, după cum
are și amenințarea colapsului sau sfârșitului.
Creșterea este un fapt material, o reprezentare
monetară a dimensiunii economice și, în același timp, o
idee cheie și dificil de chestionat într-o societate capitalistă.
Condiția post-creștere se referă aici la un context în care
această provocare devine nu numai posibilă, dar și necesară.
Creșterea se referă în primul rând la aspectele măsurate
prin intermediul PIB-ului și al altor indicatori ai resurse –
lor naționale: dinamica și dimensiunea capitalismului ca
economie de producție monetară. Aceasta ar include can-
titatea de bunuri produse (ofertă) și consumate (cerere);
acumularea de stocuri și investițiile de capital fix, fie acesta
material (mașini), fie imaterial (cercetare-dezvoltare, patente).
Aceasta se materializează în locuri de muncă, generând
masă monetară sub forma salariilor, profiturilor, taxelor,
dobânzilor și dividentelor.
Din această perspectivă economică îngustă, creșterea
înseamnă atât mai multă producție, cât și o capacitate mai
mare pentru a genera această producție. Rata creșterii,
exprimată ca procent, reprezintă intensitatea acestui proces Creșterea economică este demult baza prosperității în societățile
occidentale. Foto: LendingMemo.com./flickr. Unele drepturi sunt
rezervate.
în expansiune. În societățile capitaliste moderne creșterea
apare ca stare „normală” a economiei și un număr – PIB-ul –
exprimă și subsumează multitudinea relațiilor sociale și ma-
teriale care o compun. O rată scăzută de creștere determină
apariția conflictelor de distribuție între capital, muncă și
stat. O scădere prelungită a ratelor de creștere („stagnare
seculară”) va genera o stare prelungită de instabilitate și
conflict. Scăderea ratelor de creștere reprezintă un feno-
men care se auto-susține în economiile capitaliste: statele
reduc cheltuielile; corporațiile anulează investițiile și reduc
producția; capitaliștii acumulează profituri sau le transferă
în zona financiară; muncitorii își pierd puterea colectivă
de clasă pe măsură ce se divizează în lupte defensive; și
cererea scade în economiile obișnuite cu o dinamică de
creștere determinată de salarii. Aceasta a fost experiența
mai multor state capitaliste începând cu criza din 2008.
Creșterea este astfel un instrument central în
reglementarea contradicțiilor interne de clasă ale
societăților capitaliste. Bazat pe acumularea prin exploatare,
capitalismul își are stabilitatea în creștere; salariile cresc
în tandem cu profiturile; ocuparea locurilor de muncă este
însoțită de investiții mari; conflictul de clasă este atenuat și
devine gestionabil; surplusul în creștere este absorbit sub

26
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
forma ridicării „standardului de viață” pentru majoritatea
populației, dar și printr-un stat al bunăstării extins. Dacă
respectiva creștere scade sub o anumită rată, totul începe
să se prăbușească. Aceasta nu devine un motiv de îngrijora-
re imediată pentru capitaliști, care pot compensa reducerea
creșterii prin obținerea de profituri mai mari din producție.
Desigur, acest lucru va continua să atenueze cererea și
creșterea, deoarece veniturile obținute prin muncă vor
scădea, dar muncitorii pot oricând utiliza cardul de credit sau
produsul poate fi vândut unor consumatori „nestrâmtorați”
din altă parte. În aceste conjunctură anumite părți
organizate ale clasei muncitorilor reprezintă categoria
„celor care cer creșterea”: aceștia propun și se luptă pentru
politici care generează o rată mai mare de creștere: cheltuieli
sociale crescute ale statului, creșterea salariilor și în final o
creștere a investițiilor „reale” ale firmelor, care creează locuri
de muncă. Dacă stagnarea seculară, înțeleasă ca o tendință
structurală adânc impregnată și consolidată de apartenența
de clasă către o rată de creștere zero, reprezintă într-adevăr
viitorul societăților capitaliste avansate, aceasta înseamnă
că vom rămâne în această conjunctură paradoxală a mun-
citorilor și mișcărilor sociale avizi de creștere – adică ceea
ce putem denumi o coaliție a creșterii progresive – având de
înfruntat corporații indiferente la creștere și capitaliști blazați.
Ne putem astfel imagina ce provocare reprezintă aceasta
pentru sociologia critică și teoriile capitalismului.
PIB-ul măsoară dimensiunea unei economii în raport cu
ea însăși. Întrucât acesta este exprimat în unități monetare,
pare că e ca și cum capitalismul este un sistem auto-contro-
lat, care „crește de la sine”. Dar de la Polanyi știm că relațiile
capitaliste se dezvoltă și cresc în cadrul unor relații sociale
și instituții mai largi cărora le subminează logica, uneori
distrugând fundamentele creșterii în acest proces. Mai mult,
teoria feministă a evidențiat dependența cheie a muncii, valorii
și capitalului de munca reproductivă „nevalorificată”, precum
este cea de îngrijire. Nu numai că economia crește prin ceva
(relații sociale), dar crește și pe ceva (munca reproductivă și
îngrijirea). Aplicând-o la relațiile Nord-Sud, se poate argumen-
ta că dezvoltarea grupului capitalist avansat se bazează de
asemenea pe capacitatea de a externaliza presiunile inerente
așa-numitului mod imperial de trai unui Sud Global sau perife-
riei. Când acesta este redefinit ca o expansiune a relațiilor
sociale comodificate, ca externalizare și cerere pentru mai
multă muncă reproductivă nevalorificată, cererile pentru
o creștere consolidată, robustă și inclusivă venite dinspre o
coaliție pentru o creștere progresivă pot provoca o neliniște
îngrijorătoare.
Acest lucru este și mai complicat atunci când creșterea este
considerată un proces material, în care efectele perturbatoare
ale extracției, producției, consumului și deșeurilor asupra
ecosistemelor, ființelor vii și ciclurilor biogeochimice globale
sunt înțelese și acceptate, după cum este cazul schimbărilor
climatice. Scala biofizică – mărimea agregată a economiei
în raport cu ecosistemele și, la nivel global, cu sistemele
Pământului, în care acestea sunt incluse – și intensitatea
impacturilor biofizice (epuizarea resurselor, poluare, artificia-
li-zare) ne oferă o nouă reprezentare cu privire la o econo-
mie inerent dependentă și limitată. Domeniul emergent al ecologiei sociale a dezvoltat indicatori și categorii care
măsoară creșterea și scala economiilor capitaliste în termeni
biofizici. Ipoteza sociologică este că metabolismul nostru
ca indivizi este subsumat unei organizări sociale mai largi a
metabolismului la nivelul societății. Metabolismul socio-
economic poate fi măsurat ca debitul de materie și energie
necesar pentru a produce bunuri de consum și investiții în
bunuri și servicii într-o societate capitalistă. Odată ce am de –
montat miturile unei economii de producție monetară decu-
plate de orice bază biofizită, de acumulare dematerializată
(de parcă am putea trăi dintr-o postare pe Twitter!) și am
înțeles legătura strânsă dintre debitul biofizic și producția
monetară, precum și transformarea capitalului în artefacte
(clădiri, mașini, infrastructuri) care funcționează doar dacă
este susținut de energie și materie, atunci problema limitelor
biofizice ale creșterii devine un fapt evident precum PIB-ul.
Din această perspectivă biofizică, condiția post-creștere
evidențiază contradicțiile ecologice ale societății capita-
liste și ale creșterii economice a acesteia. Respectivele
contradicții există și nu mai pot fi tratate ca aspecte secun-
dare sau derivate din adevărata contradicție internă dintre
muncă și capital. Condiția post-creștere presupune astfel un
materialism ecologic îmbogățit împreună cu materialismul
istoric tradițional pe baza căruia s-a dezvoltat teoria critică
începând cu Marx.
Pe măsură ce acest mod de analiză a capitalismului s-a
dezvoltat în ultimele decade, a devenit evident că metabo-
lismul societăților capitaliste avansate trebuie redus. Dar a
devenit de asemenea evident că reducerea creșterii biofizice
a unei economii capitaliste este o imposibilitate, după cum
a argumentat John Bellamy Foster – chiar și când ratele de
creștere a PIB-ului sunt extreme de reduse, scala biofizică
nu le urmează. Miriada mecanismelor care pun în funcțiune
acumularea capitalului, materializate în procese biofizice și
metabolice nesustenabile ecologic, a fost documentată foarte
bine de teoria socială ecologizată.
Confruntarea și rezolvarea acestor contradicții ecologice
înseamnă reducerea procesului economic al societăților
capitaliste. Dar relațiile sociale instituționalizate de producție
și consum ale societăților capitaliste sunt bazate pe o creștere
constantă a economiei și o intensificare a efectelor acesteia.
Cu cât este mai măcinată de contradicții și întâmpină bariere
în dezvoltare, cu atât mai mult creșterea va fi considerată o
soluție de către clasele sociale care o constituie. Societățile
capitaliste moderne au nevoie și cer creștere din rațiuni
economice, politice și culturale și totuși metabolismul
acestora trebuie redus din rațiuni biofizice. Acestora le
lipsește vocabularul politic și imaginația de a exprima
această contradicție în termeni proprii. Aceasta este
problema pe care condiția post-creștere o transmite sociolo-
giei critice și teoriei critice în general.
Adresă de corespondență: Éric Pineault <eric.pineault@uni-jena.de>

27
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
> Descreșterea:
de Federico Demaria, Institutul de Știință de Mediu și Tehnologie, Universitatea Autonomă
din Barcelona, Spania
>>C reștere de dragul creșterii” rămâne credința
tuturor guvernelor și instituțiilor internaționale.
Creșterea economică este prezentată ca pana-
ceu pentru toate problemele lumii: sărăcie,
inegalitate, sustenabilitate etc. Politicile de stânga și de
dreapta diferă doar prin modul în care aceasta poate fi
obținută. Cu toate acestea, un adevăr științific inconforta-
bil trebuie să fie confruntat: creșterea economică nu este
sustenabilă când vine vorba de mediul înconjurător. Cu
atât mai mult cu cât, după un anumit prag, nu este social
necesară. Astfel, întrebarea centrală devine: cum putem
gestiona o economie fără creștere?
Această întrebare câștigă legitimitate în diferite domenii,
de la științe la politică. Prin urmare, în septembrie 2018, la
Conferința Post-Creștere de la Parlamentul European, peste
200 de oameni de știință, alături de aproape 100000 de
cetățeni, au solicitat Instituțiilor Europene, printr-o scrisoare
deschisă intitulată „Europa, este timpul să oprești dependența
de creștere”, să ia măsuri. Acest lucru nu s-a întâmplat peste
noapte. Dezbaterea este activă de cel puțin 20 de ani, așa
cum relevă cele peste 200 de articole științifice, zece numere
speciale, conferințe bienale internaționale cu mii de
participanți, școli de vară și chiar și un program de
master la Universitatea noastră din Barcelona. Cartea noastră,
Degrowth: A Vocabulary for a New Era (lb. rom. Descreșterea:
Un vocabular pentru o nouă eră), a fost tradusă în peste
zece limbi. Există inițiative importante la firul ierbii, de la
opoziția față de proiecte distructive când vine vorba de mediul
înconjurător (cu peste 2000 dintre acestea indexate în Atlasul “Justiției cu privire la Mediul Înconjurător, e.g. „Opriți cărbunele.
Protejați climatul!”, campanie a Ende Gelände din Germania),
la crearea de alternative precum bunurile de uz comun, econo-
mia de solidaritate și co-locuirea. Dar ce vrem să spunem mai
exact prin descreștere?
În general, descreșterea contestă hegemonia creșterii
economice și militează pentru o conducere democratică,
reducerea redistributivă a producției și a consumului în
statele industrializate, pentru a atinge sustenabilitate de
mediu, justiție socială și bunăstare. Descreșterea este de
cele mai multe ori asociată cu ideea că mai puțin poate fi
frumos. Cu toate astea, accentul nu ar trebui pus numai pe
mai puțin, ci și pe diferit. Într-o societate a descreșterii, totul
va fi diferit: activitățile, formele și utilizarea energiei, relațiile,
rolurile de gen, alocarea timpului între munca plătită și cea
neplătită, relațiile cu lumea non-umană.
Scopul descreșterii este evadarea dintr-o societate absorbită
de fetișismul creșterii. O asemenea ruptură este legată atât
de cuvinte, cât și de lucruri, atât de practici simbolice, cât și
materiale, de decolonizarea imaginarului și implementarea
altor lumi posibile. Proiectul descreșterii nu țintește către o
altă creștere, nici către un alt tip de dezvoltare (sustenabilă,
socială, echitabilă etc.), ci către construcția unei alte
societăți, o societate a abundenței frugale (Serge Latouche),
o societate post-creștere (Niko Paech) sau una a prosperității
fără creștere (Tim Jackson). Cu alte cuvinte, de la început nu
este un proiect economic, ci un proiect societal care implică
evadarea din economie ca realitate și ca discurs imperialist.
Melcul a devenit simbolul descreșterii
economice. Copyright: Bàrbara Castro Urío.Un apel la transformare
socio-ecologică radicală

28
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
„Împărțirea”, „simplitatea”, „ospitalitatea”, „grija” și „bunuri-
le comune” sunt principalele semnificații pentru ceea ce ar
putea însemna această societate.
Chiar dacă integrează economii ecologice, descreșterea
nu este un concept economic. Pe de o parte, descreșterea
înseamnă reducerea metabolismului social (resursele de
energia și de materiale din economie), cu scopul de a face
față constrângerilor biofizice existente (ale resurselor natu-
rale și ale capacității de asimilare a ecosistemului.) Pe de
altă parte, descreșterea este o încercare de a provoca relațiile
omniprezente din societate bazate pe piață și originile baza-
te pe creștere ale imaginarului social, înlocuindu-le cu ideea
de abundență frugală. Este de asemenea un apel pentru o
democrație mai profundă, aplicată situațiilor care se află în
afara sferei democratice dominante, precum tehnologia. În
cele din urmă, descreșterea implică o redistribuire echitabilă
a bogățiilor în interiorul și de-a lungul Nordului și Sudului de
la nivel global, și totodată între actualele și viitoarele generații.
În ultimele decenii, imaginea triumfului unei ideologii a
gândirii unice de creștere nu a fost alta decât cea încorporată
de sloganul aparent consensual de „dezvoltare durabilă”, un
frumos oximoron. Scopul său a fost să încerce să salveze
religia creșterii economice în criză ecologică, iar acesta pare
să fie bine acceptat de către mișcarea anti-globalizare. A
devenit imperios necesar să ne opunem capitalismului unei
piețe globalizate cu un alt proiect civilizațional sau, mai spe –
cific, să oferim vizibilitate unui plan care a fost în formare
pentru o perioadă lungă de timp, dar care a progresat în
subsidiar. Ruptura cu perspectiva fundamentată pe dez –
voltare, o formă a productivismului care este în folosul
așa-numitelor state în dezvoltare, a fost deci fundația acestui
proiect alternativ.
Termenul „descreștere” a fost propus de către
ecologistul politic André Gorz în 1972 și a fost folosit ca titlu
al traducerii în franceză a eseurilor lui Nicholas Georgescu-
Roegen în anul 1979. Descreșterea a fost lansată de către
activiștii francezi de mediu în 2001, ca un slogan provoca-
tor pentru a repolitiza ecologia. Mottoul descreșterii a fost
aproape accidental lansat de către o nevoie presantă de a se rupe de sensul dublu și de cele mai multe ori fără înțeles
al dezvoltării durabile. Deși inițial fraza nu era un concept
(cel puțin nu unul simetric cu creșterea economică), ci mai
degrabă un slogan politic sfidător lansat cu scopul de a ne
aminti de însemnătatea limitelor. Descreșterea nu este nici
recesiune, nici creștere negativă și nu are trebui interpretată
literalmente: descreșterea pentru a descrește ar fi la fel de
absurdă precum creșterea pentru a crește.
O tranziție a descreșterii nu este o traiectorie susținută
către descreștere, ci o tranziție către societăți joviale care
trăiesc simplu, la comun și cu mai puțin. Sunt o multitudine de
idei cu privire la practici și la instituții care pot facilita o ase –
menea tranziție și ar permite acestor societăți să prospere.
Atractivitatea descreșterii apare din puterea de a atrage și a
articula diferite surse sau curente de gândire (incluzând justiția,
democrația și ecologia); de a formula strategii la diferite nive –
luri (printre care activism opozițional, alternative la firul ierbii și
politică instituțională); și de a aduce împreună actori eterogeni,
ce se concentrează pe diferite aspecte ale problemelor, de la
agro-ecologie la justiție climatică. Descreșterea completează și
reintroduce aceste teme, funcționând ca un fir ce conectează (o
platformă pentru o rețea a rețelelor) mai presus de o politică a
unei singure teme.
În fond, descreșterea nu este alternativa, ci mai degrabă o
matrice de alternative care redeschid aventura umană către
creativitate și către o pluralitate de destine, prin ridicarea
păturii de plumb a totalitarismului. Este despre paradigma
existentă a lui homo œconomicus sau omul uni-dimensional
al lui Marcus, principala sursă a omogenizării planetare și a
uciderii culturilor. Dacă „dezvoltarea” nu mai este principiul
de organizare a vieții sociale, atunci este loc pentru un pluri-
vers. Acesta ar fi „o lume în care multe lumi se potrivesc”,
așa cum Zapatistas spune. Descreșterea este doar una
dintre multitudinea de viziuni asupra lumii, precum Buen Vivir,
Afrotopia și Swaraj, care reprezintă alternative ale dezvoltării.
În noua noastră carte, Pluriverse: A Post-Development
Dictionary (lb. rom. Plurivers: Un dicționat post-dezvoltare), am
colectat peste o sută dintre aceste alternative de pe tot mapa-
mondul. Astfel, nu este posibil să formulăm soluții „la cheie”
pentru descreștere, ci doar să conturăm fundamentele
oricărei societăți non-productiviste și sustenabile prin exemple
concrete de programe de tranziție.
Ipoteza descreșterii postulează că traiectoria unei transformări
radicale socio-economice este necesară, dezirabilă și posibilă.
Condițiile realizării și întrebările de ordin politic, care vizează
dinamica socială, actorii, alianțele, instituțiile și procesul care
va crea tranziția către descreștere, rămân deschise și sunt
dezbătute în mod activ în Europa, precum și în alte zone.
Momentul este perfect nu doar pentru agenda de cercetare
științifică în domeniul descreșterii, care adresează întrebări
incomode, dar și pentru agenda politică. Precum argumentează
economiștii ecologici Tim Jackson și Peter Victor în The
New York Times: „Imaginarea unei lumi fără creștere este
printre cele mai vitale și urgente sarcini în care societatea să se
angajeze”.
Adresă de corespondență: Federico Demaria <federicodemaria@gmail.com>
Literatura privind descreșterea economică este
disponibilă în mai multe limbi. Foto: Federico Demaria.

> Feminisme și
descreștere
de Anna Saave-Harnack, Universitatea din Jena; Germania, Corinna Dengler, Universitatea din
Vechta; Germania, și Barbara Muraca, Oregon State University, SUA
29
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019T ermenul „descreștere” ar putea să îi
determine pe mulți să se gândească la
scăderea economiilor după criza financiară
din 2007. Dar descreșterea nu vizează acest
lucru. Sloganul activist „recesiunea lor nu este descreșterea
noastră!” clarifică faptul că descreșterea, ca discurs aca-
demic și mișcare socială, nu trebuie interpretată greșit
ca fiind o descriere a unei creșteri negative în interiorul
paradigmei creșterii (adică o recesiune). Mai degrabă,
descreșterea contestă fundamental această paradigmă
și subliniază nevoia de societăți libere de dependențele
dictate de creșterea economică. Acest lucru înseamnă
faptul că descreșterea caută și prezintă posibilitățile pentru
societățile moderne de a se reproduce fără să se bazeze
pe o accelerare constantă, pe o expansiune și o intensifi-
care a exploatării sociale și ecologice. Ca utopie concretă,
activismul pentru descreștere și mediul academic prevăd o
transformare de jos în sus către o societate justă și durabilă
în ceea ce privește mediul înconjurător și sugerează
posibili pași către aceasta viziune mai măreață, către
practici colective alternative și către transformarea
instituțiilor de bază. Prin urmare – și acesta este un alt slogan
activist – când discutăm despre descreștere, ne referim la
„descreștere prin design, nu prin dezastru”!
Și cu toate acestea, dacă ne uitam la descreșterea
economică impusă din Grecia, sunt lucruri pe care noi,
ca cercetători și activiști ai descreșterii, le putem învăța.
Scăderea ratelor de creștere, ca urmare a crizei financiare
din Grecia, a condus către mari provocări societale în ceea
ce privește serviciile sociale și cele publice. O economie a
descreșterii a însemnat faptul că societatea civilă a trebuit
să facă față politicilor de austeritate ca o reacție la dato-
ria publică. Spitale, grădinițe și rețele comunale din car –
tiere au fost create pentru a atenua consecințele reducerii
cheltuielilor publice. Multe dintre aceste inițiative care
rezultă din consecințele evidente ale crizei economice (cum
ar fi descreșterea cauzată de dezastre), precum clinica
de solidaritate din Salonic, seamănă cu ideile / idealurile
conform căror descreșterea ar dori să se construiască „prin design”. Dar ei vorbesc de asemenea despre bine fondata
temere feministă: în special în cazul Greciei, femeile au
fost afectate în mod negativ de criză, deoarece au umplut
golul creat de politicile de austeritate. În timp ce puțin mai
multe locuri de muncă tradițional bărbătești s-au pierdut,
femeile și-au asumat răspunderea pentru cea mai mare
parte a serviciilor publice anterioare, mai ales în domeniul
muncii de îngrijire și al activităților legate de reproducerea
socială. Exemplul Greciei ar putea determina feministele să
concluzioneze că descreșterea prin dezastre, dar posibil și
prin design, poate fi foarte riscantă pentru femei și poate
contribui la re-tradiționalizarea reproducerii sociale și a
muncii de îngrijire. Această preocupare feministă este
întărită în continuare de discursul academic care
evidențiază o cale de dezvoltare ce nu necesită o trans –
formare radicală a instituțiilor sociale de bază, cum ar fi
forța de muncă și renegocierea condițiilor esențiale pentru
o viață bună pentru toți. Împotriva acestei înțelegeri destul
de conservatoare a descreșterii, perspective mai radi-
cale, cum ar fi discuțiile pline de viață din cadrul „Alianței
Feminismului și Descreșterii” (FaDA), evidențiază
potențialul emancipator al unei societăți a descreșterii,
atunci când este construit pe principii de bază inspirate de
exemplu de feminism, în diferitele sale forme și tradiții.
Au fost discuții intense între activiștii feminiști, cercetători
și activiși pentru conservarea mediului înconjurător cu mult
înainte ca discursul descreșterii să capete avânt. Spre
exemplu, perspectiva de subzistență dezvoltată în
Germania în anii 1980 accentua legătura dintre temerile
cu privire la mediu și exploatarea femeilor și a coloniilor.
Numărul special al revistei Ecological Economics din 1997,
despre „Femei, ecologie și economie” a fost o altă piatră
de hotar în acest efort. În timp ce acest dialog începe să fie
din ce în ce mai luat în calcul de către adepții descreșterii,
raționamentul feminist nu este încă o parte integrată a
propunerii descreșterii.
Am argumentat faptul că descreșterea încă are multe de
învățat din tradițiile feministe; contribuțiile feministe sunt PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
Alianță sau relație de fundamentare?
>>

30
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019esențiale pentru atingerea transformării social-ecologice
de tip just, orientate către solidaritate, pe care descreșterea
și-o imaginează. În primul rând, o înțelegere a esenței femi-
nismului ecologic este faptul că „natura” (care în tradiția
vestică este portretizată ca „femeie”) și „reproducerea
socială” (care se presupune că se desfășoară „natural”)
sunt pilonii de bază ai oricărui proces de producție în
economiile capitaliste. Cu toate acestea, în interiorul para-
digmei creșterii capitaliste, ambele sunt structural devalori-
zate, invizibile și distruse zilnic. Descreșterea trebuie să ia
în considerare exploatarea paralelă și devalorizarea repro-
ducerii sociale și ecologice și să le transforme în compo-
nente cheie în luptă, pentru a produce relații mai durabile
om-natură. În al doilea rând, teoria feministă a dezvăluit
cu mult timp în urmă relațiile de putere încorporate în
paradigma de creștere. De exemplu, expunerea făcută de
Maria Mies în 1986 despre relația dintre patriarhat și
„paradigma acumulării neîncetate și a <<creșterii>>” arată
că o fertilizare încrucișată între mișcările feministe și cele
ale descreșterii este nu numai posibilă, ci și esențială
pentru a aborda pe deplin structurile de opresiune în capi-
talism. În al treilea rând, feminismul a articulat teorii și
practici susținute pentru organizare îngrijirii drept comuna-
litate, împotriva realocării îngrijirii către familii sau către
sectorul privat, realocare pe care reducerea economică
fără schimbare o atrage după sine. Expunerea făcută de
Amaia Pérez Orozco despre „viabilitatea vieții” oferă un
punct de plecare prețios pentru imaginea îngrijirii într-o
societate a descreșterii. O „împărtășire a îngrijirii” ar
sprijini, de asemenea, îngrijitorii individuali, de multe ori în-
grijitorii de gen feminin, și ar oferi un loc social persoanelor
care fac muncă de îngrijire să se întâlnească, să schimbe
și să dezvolte o voce politică, după cum a arătat, de
exemplu, Silvia Federici. Acest mod de organizare a muncii de
îngrijire ar putea servi drept sursă de inspirație pentru o
gamă mai largă de practici de descreștere.
Deși este de câștigat mult prin promovarea dialogurilor
dintre feminism și descreștere, există și provocări pentru
o astfel de încercare. Unele componente ale feminismului
ar putea fi mai puțin probabil să participe. Chiar și printre
partenerii de conversație cei mai probabili – feminismul ecologic și descreșterea – diferitele terminologii pe care se
bazează pot duce la o lipsă reciprocă de înțelegere.

Mai mult, având în vedere urgența reală și simțită a
dezastrului ecologic accelerat, intervențiile riscă să negli-
jeze implicațiile asupra grupurilor sociale mai vulnerabile,
inclusiv a celor care de obicei sunt responsabile de repro-
ducerea socială. Așa cum a arătat recent (2018) Federici,
ne confruntăm cu o creștere alarmantă în întreaga lume a
violenței împotriva femeilor, în special împotriva celor care
se ocupă de menținerea împreună a comunităților locale
prin subzistență, cunoștințe indigene și de îngrijire. Violența
este condusă de un val reînnoit de „enclave” globale în
cadrul cruciadei neoliberale pentru a asigura o creștere a
elitelor. De aceea este extrem de important ca activismul
descreșterii și mediul academic, chiar și în fața presiunii
timpului, să nu cadă în capcana de a face față provocării
patriarhiei, care, așa cum am arătat mai devreme, este
strâns legată de paradigma capitalistă de creștere.
Provocarea de a face din feminism o parte integrată a
mișcării descreștere este reflectată de discuțiile vii din
cadrul rețelei FaDA. Unii membrii susțin că în loc să se
încerce construirea unei alianțe între cele două discursuri și
mișcări, încadrându-și astfel relația ca o simplă posibilitate
și subliniind diferențele în lupta comună, ar trebui să se
concentreze asupra relației fundamentale a celor două. O
transformare radicală a societății dincolo de paradigma de
creștere poate fi obținută doar aducând în centrul discuției
directiva creșterii capitaliste și originile sale patriarhale
adânci cu care se află în legătură. Integrarea feminismului
și descreșterii este un proiect în devenire la care suntem cu
toții invitați. Este datoria noastră să ne implicăm în dialogul
global pentru a crea o societate feministă a descreșterii!
Adrese de corespondență:
Saave-Harnack <anna.saave-harnack@uni-jena.de>
Corinna Dengler <corinna.dengler@uni-vechta.de>
Barbara Muraca <Barbara.Muraca@oregonstate.edu>PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
„Contribuțiile feministe sunt esențiale pentru atingerea
transformării social-ecologice de tip just, orientate către
solidaritate, pe care descreșterea și-o imaginează. ”

31
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
> Provocări pentru o
strategie a descreșterii:
de Gabriel Sakellaridis, Universitatea din Atena, Grecia
Se consideră axiomatic în economia capitalistă
faptul conform căruia creșterea economică
este esențială pentru ca o țară să asigure
prosperitatea cetățenilor săi. În orice caz, as –
pectul creșterii nu trebuie înțeles decât ca un set de idei
dominante în discursul public și în paradigemele științifice.
Deificarea creșterii nu este doar o simplă problemă de ,,ide –
ologie a creșterii economice” impusă de elite academice
puternice și de politicieni în căutare de voturi. Din contră,
,,ideologia creșterii economice” trebuie văzută ca rezul-
tat al legilor puternice care guvernează modul capitalist
de producție, conform cărora competiția, acumularea de
capital și maximizarea profitului rezidă în codul său genetic.
Imperativul creșterii economice a fost contestat prin ideea de
descreștere, care a apărut odată cu preocuparea crescândă
pentru pericolul unui dezastru ecologic. Descreșterea poate
fi definită ca un nucleu de ,,reducere echitabilă a producției
și a consumului”, într-o manieră benefică din punct de
vedere social și ecologic. În comparație cu imperativul
creșterii ecoonomice, teoreticienii și activiștii descreșterii
susțin că există constrângeri sociale specifice creșterii eco-
nomice, determinate de deficitul resurselor naturale, de
schimbarea climatică, de durata zilei de lucru, de calitatea
vieții și de mulți alți factori. PIB-ul este considerat un indi-
cator înșelător al prosperității, deoarece el omite câteva
variabile importante care nu sunt exprimate în termeni
>>cazul Greciei
Protestul ‘Let Greece Breathe’ din Londra,
2015. Sheila/flickr. Unele drepturi sunt
rezervate.
monetari și care, mai mult, implică societatea într-o cursă
către productivism și consumerism.

În lumina recentei crize globale care a urmat crizei
financiare, modelul internațional de producție a fost înde –
lung contestat. În timp ce economiștii l-au pus la îndoială
mai ales în ceea ce privește dezechilibrele contului curent
global, au existat totodată critici incrementale venind
dinspre,,tabăra descreșterii”, abordând criza ca pe o
oportunitate de a reorienta prioritățile sociale dincolo de
cursa creșterii economice.
Grecia a fost epicentru dezbaterilor publice privind
impactul austerității impuse, dat fiind faptul că această
țară a trecut prin experiența uneia dintre cele mai puternice
recesiuni dintre toate țările capitaliste avansate, de la
Marea Depresiune încoace; a pierdut 28.1% din PIB în
2017, în timp ce rata șomajului a crescut vertiginos de
la 7.8% la 21.5% în aceeași perioadă (atingând 27.5% în
2013). Criza economică a cufundat țara într-o profundă
criză socială, reflectată în aceeași măsură și la nivel
politic sub forma unei profunde crize de reprezentare, în
care identități politice înrădăcinate și afilieri de partid au
cedat, în timp ce altele noi au apărut.
Dat fiind contextul social, întrebarea crucială este dacă
o strategrie de descreștere economică sustenabilă și
deliberată ar fi fost productivă. Dacă nu, este important să
evidențiem care sunt mecanismele cheie care au facut-o
să fie atât de dificilă. Provocările descreșterii economice
nu trebuie considerate motive pentru a îi respinge agenda,
dimpotrivă, teoreticienii descreșterii trebuie să vadă aceste
provocări ca fiind dificultăți a căror depășire poate întări
fundația strategiei lor.
Așa cum voi sublinia în următoarele două paragrafe,
atât rețeta politică Troika, cât și alternativele de stânga
s-au rotit în jurul axei creșterii economice și, ca urmare,

32
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
întreaga dezbatere publică a evoluat către imperativul
creșterii economice.
Strategia adoptată de Troika avea ca obiectiv promovarea
unei creșteri pe fondul investițiilor și al exporturilor în cadrul
economiei grecești, urmând prescripția devalorizării interne
și a reformelor structurale ale piețelor forței de muncă și de
producție și având drept țintă rata reală de schimb, privită
ca strategie de promovare a competitivității și de a pune
economia Greciei într-un ciclu virtuos. Cu toate acestea,
rezultatul a fost un dezastru pentru majoritatea grecilor.
Variantele alternative propuse de către aripa de stânga
în raport cu politica Troika au au vizat două aspecte. Pe
de o parte, cei care au susținut că Grecia ar trebui să
rămână în zona euro, dar localizați în tabăra „anti-austeri-
tate”, au propus un nou „Plan Marshall” care să sporească
atât investițiile publice, precum și gestionarea agregată
a cererii, care va duce la creșterea consumului privat și
a investițiilor. În combinație cu restructurarea datoriei
publice grecești, această strategie ar asigura
sustenabilitatea acesteia și ar genera locuri de muncă și
venituri prin intermediul mecanismelor keynesiene. Pe de
altă parte, susținătorii Grexit au afirmat că adoptarea unei
noi monede naționale, devalorizată nominal față de euro, ar
crește exporturile și ar diminua importurile, conducând la o
combinație a creșterii generate de export și a substituirii
importurilor bazate în cea mai mare parte pe manufactură.
Prima provocare către dezvoltarea unui narativ solid al
descreșterii economice în Grecia rezultă din sustenabili-
tatea datoriei publice și relația sa cu creșterea producției.
Din momentul în care Grecia a fost confruntată cu o criză
a solvabilității datoriei publice, sustenabilitatea datoriei
a devenit scopul politicilor urmărite, cel puțin la nivel re –
toric. Variabilele cheie pentru sustenabilitatea datoriei
publice sunt soldurile primare fiscale și relația dintre ratele
dobânzii pe obligațiuni guvernamentale și ratele nominale
de creștere a producției. Dacă rata nominală de creștere
este mai mică decât rata dobânzii, așa-numitul ,,efect
de bulgăre de zăpadă” este declanșat, crescând datoria
publică, chiar și în contextul unui surplus primar. Creșterea
producției devine astfel cea mai importantă variabilă pentru
sustenabilitatea datoriei publice. În astfel de circumstanțe
presante, propunerile pentru o strategie a ,,descreșterii
economice ” nu obțin o susținere largă.
Cea de-a doua provocare provine din forma financiară a
capitalismului contemporan și este asociată cu deflația da-
toriilor, care ademenește o economie într-un cerc vicios de
tip „datorie privată-recesiune”. Economiile capitaliste sunt
economii de producție de bani, iar bilanțurile contabile ale
unităților lor sunt interconectate printr-o rețea financiară
complexă. În prezența datoriei private excesive, o recesiune
ridică povara datoriei, ducând la o deflație a datoriilor.
A treia provocare este asociată cu șomajul și costurile
sale sociale concomitente. Este de la sine înțeles că
rata șomajului care a atins maximul de 27.5% în 2013,
în condițiile în care fusese 7.8% în 2007, a zguduit
fundamentul societății grecești și a provocat, de asemenea, riscuri politice semnificative. Dat fiind faptul că
ocuparea forței de muncă are o puternică corelație pozitivă
cu creșterea economică, agenda politică din Grecia a fost
în mod inevitabil legată de o strategie de creștere, sub pre –
siunea de a aborda o rată ridicată a șomajului în timp real,
determinând victoria dependenței de cale. Cu alte cuvinte,
deoarece nu a existat nicio pregătire pentru o strategie a
descreșterii economice capabilă să creeze noi locuri de
muncă, paradigma „business-as-usual” (lb. „ne vedem
de treabă ca până acum”) a dominat dezbaterile publice,
adică o creștere mai mare – mai multe locuri de muncă.
Cea de-a patra provocare se datorează faptului că o
economie înfometată de capital, precum cea greacă
în timpul recesiunii, scade semnificativ standardele de
mediu pentru atragerea investițiilor. Noua legislație privind
investițiile rapide a fost o validare a tendinței de mai sus.
Există numeroase exemple de investiții care ar fi generat
opoziție socială înaintea crizei, însă în prezent sunt consid-
erate drept legitime din punct de vedere social. Acestea in-
clud noile proiecte de extractivism, inclusiv noile mine de
aur de la Chalkidiki în nordul Greciei, sau contractele de
explorare pe care guvernul grec le-a semnat cu companiile
petroliere pentru exploatarea rezervelor de petrol și gaze
naturale în Marea Ionică și Marea Cretei. Un alt exemplu al
acestei sete de creștere este concesionarea fostului aero-
port din Atena de la Helliniko, pe care actualul guvern s-a
angajat să-l transforme într-un parc metropolitan, într-un
plan imobiliar enorm, sub presiunea investitorilor străini și
naționali.
Natura economică a provocărilor pe care trebuie să
le contracareze o „agendă a descreșterii” nu implică o
acceptare a economismului. Cu toate acestea, ea presu-
pune constrângeri specifice care trebuie să fie bine înțelese
din cauza importanței lor într-o „economie de creștere”.
Evitarea acestora, ca „fațete ale economismului”, duce la
ignorarea realității și slăbește posibilitățile unei strategii de
descreștere.
În același timp, nu ar fi corect să susținem că, în Grecia, în
timpul crizei nu au apărut metode alternative de organizare
a producției sau de interogare a modelului de consum.
Dimpotrivă, o serie de astfel de inițiative s-a născut, deși
la nivel local, incluzând băncile de timp, grădinile urbane,
rețelele „fără intermediari” pentru bunuri agricole și chiar
întreprinderi de afaceri cu auto-gestionare. Cu toate aces –
tea, aceste inițiative au fost adesea fragmentare și nu au
putut constitui o alternativă viabilă, în special în condițiile
presante ale unei recesiuni profunde. Totuși, ele
încapsulează semințele unei contra-paradigme a organizării
sociale, punând sub semnul întrebării, din punct de
vedere ideologic, percepția dominantă a nevoilor sociale și
reorientând nevoile spre conservarea mediului și a
democrației economice. Ele confruntă economismul și
pun nevoile sociale în centrul modelelor de producție și de
consum.
Adresă de corespondență: Gabriel Sakellaridis
<Gabriel.sakellaridis@gmail.com>

33
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
> Chile:
de Jorge Rojas Hernández, Universiatea din Concepción, Chile
Î n istoria sa relativ scurtă, Chile a trecut prin diverse
regimuri economice, sociale, culturale și politice.
Unele guverne au promis reforme sau revoluții, dar
prin aceasta au provocat conflicte tot mai profunde.
Guvernul popular Frente, o alianță de centru-stânga, a preluat
conducerea în 1938, dar nu a durat mult. În 1964, Eduardo
Frei Montalva a câștigat alegerile prezidențiale în calitate de
candidat al Partidului Creștin Democrat. Programul său de
guvernare, o „a treia cale”, ca o alternativă la socialism și
capitalism, a fost caracterizat de reforme structurale și de o
puternică politizare a societății. Cel mai important obiectiv a
fost o reformă agrară.
Din 1970 până în 1973, Elvard Allende era la putere,
îndreptându-se spre binecunoscutul guvern popular al
Unității Populare (lb. spaniolă Unidad Popular), o alianță a
socialiștilor, a comuniștilor și a altor partide mici de stânga.
El a naționalizat principalele sectoare economice (bancar, agricultură, minerit de cupru și industrii majore). Guvernul
lui Allende a fost rezultatul „Lungului Marș” prin aparatul de
stat chilian pentru a obține mai multă egalitate și dreptate
pentru clasa muncitoare și alte straturi sociale mai sărace ale
societății. Asemeni unei paradigme a progresului, reformele
sale făceau parte din concepția politică emancipantă a anilor
șaizeci. Din păcate, în 1973, acest experiment în socialismul
democratic s-a încheiat dramatic cu o lovitură de stat militară.
Împreună cu economiștii neoliberali, dictatura militară a
implementat apoi o politică radicală de privatizare. Intenția
lor nu era doar de a schimba modelul economic, ci de a
transforma societatea chiliană și de a dezvolta un nou model
social și cultural: o societate neoliberală și orientată spre
piață, o societate depolitizată și individualizată, în principal
orientată spre consumator, în care creșterea și competiția
erau stabilite ca fiind mijloace „justificate” pentru progresul
și fericirea individului. Statul trebuia să se retragă din ce în ce
>>Pentru schimbare, sunt necesare idei practice și utopice. Times Up
Linz/flickr. Some rights reserved.De la neoliberalism la o
societate post-creștere?

34
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PARADIGMA DE DUPĂ CREȘTERE?
mai mult din economie și din funcțiile sale sociale. Această
paradigmă a continuat în timpul procesului de democratizare
din anii 1990.

Această politică de privatizare și individualizare a dus în
mod necesar la pierderea înțelesului și a temerilor pentru
viitor în rândul unor mari părți ale populației chiliene. Drept
urmare, au apărut mișcări de protest și mișcări civile, cum ar
fi protestul din 2006 al „Penguins”, o mișcare studențească
ce revendica un învățământ public mai bun. Acest lucru a
fost urmat în 2011 de o mișcare studențească masivă care
solicita o educație universitară gratuită. Ambele mișcări
și-au pus amprenta asupra programelor guvernamentale
ulterioare. Aceste procese de schimbare sunt dificile și
lente, dar în cele din urmă au avut un impact politic și social
pozitiv.
La începutul secolului XXI, modelele actuale de dezvoltare
care încearcă să explice astăzi crizele social-ecologice, cli –
matice și instituționale par a fi definitiv epuizate. Totuși, în
societățile industriale, domină o raționalitate instrumentală,
care separă activitatea umană – productivă în Nordul
Global și extractivă în regiunile Sudului Global – de natură,
rezultând schimbări profunde în ecosisteme, în climat
și în viața socială. Iar noile ideologii neoliberale de pro –
gres și creștere, alimentate de aspirațiile de modernizare
și de noua paradigmă a globalizării, depășesc acum limi-
tele ecologice și limitele acceptabile din punct de vedere
social ale planetei Pământ. Această evoluție nu se oprește
la granițele Chile. Astăzi suntem departe de un sistem social
responsabil și durabil din punct de vedere ecologic și social.
Modificările introduse violent de lovitura de stat în Chile
sunt experimentate în multe țări astăzi, sub forma unor
procese neoliberale de schimbare lente, dar constante
legate de globalizare. Modelul neoliberal chilian din anii
1980 ne-a arătat foarte devreme că externalizarea producției
conduce la un mediu de lucru mai flexibil și la formarea unui
nou precariat. Procesele globalizării funcționează astăzi în
mod similar. La aceasta se adaugă impactul noii revoluții
tehnologice (4.0) care tocmai a început, cu pierderea sa
considerabilă de locuri de muncă în întreaga lume. Crizele
de mediu și schimbările climatice ne obligă, de asemenea,
să ne gândim la modul în care munca va fi afectată de
daunele aduse mediului și de catastrofele din ce în ce mai
mari cauzate de schimbările climatice. Toți acești factori
au ca rezultat dezintegrarea socială și noile inegalități. Ca
rezultat, nemulțumirea cetățenilor crește. Această lipsă de
incluziune socială, vizibilă în multe țări, amenință în prezent
democrațiile stabilite și drepturile individuale și civile și
poate contribui, în cele din urmă, la distrugerea societăților.
Dar mișcările sociale și de mediu din multe părți ale lumii
– inclusiv din Chile și din America Latină – se înființează,
cerând nu numai soluții la probleme concrete, ci și reforme
mai favorabile cetățenilor pentru un viitor mai bun.
Conduc criza neoliberalismului și modelul actual de creștere
la apariția unor noi modele post-creștere? Tendințele
populiste îngrijorătoare din dreapta, observate în mai multe țări, par a indica o direcție diferită. Ele formează o forță opusă
transformărilor socio-ecologice și liberale deja inițiate. Dar
s-ar putea întâmpla ca mișcările sociale și ecologice actuale
care au apărut ca răspuns la crizele actuale, precum și în
opoziție cu politicile populiste de dreapta, să crească și să
se consolideze. De exemplu, la ultimele alegeri prezidențiale
și parlamentare din Chile a participat o nouă alianță de
stânga, Frente Amplio. În mai puțin de doi ani de existență,
a înregistrat 20% din voturi și este acum reprezentată în
parlament. Spre deosebire de stânga tradițională, acest
grup cuprinde noi concepții despre politică, societate și
natură.
Cu toate acestea, alte fenomene interesante sunt, de
asemenea, în curs de dezvoltare: Chile este astăzi una
dintre țările cele mai importante în dezvoltarea noilor forme
alternative de afaceri, așa-numitele „Empresas B”
(„corporații B” sau „corporații de beneficiu”) lansate de
o tânără generație antreprenorială cu o înaltă conștiință
socială și ecologică. Cota lor de piață este în continuă
creștere. Până în prezent, în toată America Latină, modelele
internaționale de certificare adaptate iau în considerare
factori precum sustenabilitatea socială și de mediu,
potențialul de inovare și calitatea muncii într-o companie.
Acest nou dinamism conduce la apariția unor noi culturi de
muncă și stiluri de viață.
Până la sfârșitul anului 2017, au existat 450 de
certificate „Empresas B” pe teritoriul Americii Latine, dintre
care 130 în Chile. Ele fac parte dintr-o nouă Mișcare Globală
B și un Sistem B de modele de afaceri bazate pe etica social-
ecologică. Eficiența acestora poate fi evaluată prin indicatori
precum bunăstarea publică, un mod durabil de abordare a
ecosistemelor existente, un angajament pentru reciclare
și bio-economie, precum și noi forme de cooperare. În
acest mod se formează sistemul național B, iar așa-numita
Academia B le susține cu cercetarea științifică. În prezent,
Chile promovează această dezvoltare prin intermediul
programelor Ministerului Economiei, Dezvoltării și Dezvoltării
Turismului (CORFO) și altor organizații, cu scopul de a instrui
oamenii și de a crea locuri de muncă calificate.
La sfârșitul anului 2018, mai mult de 1.000 de persoane
din 30 de țări au participat la prima întâlnire mondială a
Mișcării B din Puerto Montt, Puerto Varas și Frutillar, în
sudul Chile. Aceste inițiative sunt rezultatul schimbărilor
culturale și politice din ultimele decenii. Generația mai
tânără de astăzi apreciază mai presus de toate valori
precum independența, libertatea, democrația la nivel local,
creativitatea și inițiativa, respectul, toleranța, solidaritatea
și conștiința ecologică.
Este de sperat că aceste noi abordări durabile care pot
fi observate în Chile vor continua să obțină sprijin politic și
vor fi reflectate în viitoarele programe guvernamentale și
constelații politice.
Adresă de corespondență: Jorge Rojas Hernández <jrojas@udec.cl>

35
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PERSPECTIVE TEORETICE
> Sociologia
eco-feministă
de Ariel Salleh, Universitatea din Sydney, Australia și membră a comitetelor de cercetare ISA
pentru Mediu și Societate (RC24) și Mișcări Sociale, Acțiune Colectivă și Schimbare Socială (RC48)
Analizele feministe ecologice au apărut din practica
vieții de zi cu zi, astfel că acestea chestionează de
multe ori premisele de la sine înțelese ale mișcărilor
sociale, explicate ca dinamică de sus în jos de
către ideologiile politice consacrate. Spre exemplu, în perioada
1980-1990, eco-feminiștii au contestat lipsa conștientizării de
sex-gen în filozofia „ecologiei profunde”. Problema nu era aceea
că scopurile în materie de conservare a mediului înconjurător
ar fi fost respinse de către eco-feminiști; mai degrabă, așa
cum au argumentat aceștia [i.e. eco-feminiștii], criza planetară
își are originile în instituțiile și valorile sistemului capitalist
patriarhal aflat în curs de globalizare rapidă. Din acest motiv,
soluțiile la criză trebuie să schimbe „cultura ce are la bază
dreptul masculinității” care susține acel sistem. Această
controversă, cunoscută drept „dezbaterea eco-feminism/ ecolo-
gie profundă” a continuat timp de peste un deceniu în revista
americană de Environmental Ethics. Într-un exercițiu similar de
conștientizare, teoreticienii feminismul ecologic au intrat într-o
dezbatere critică cu sfera marxistă. În ultimii zece ani, articole
publicate în revistele Capitalism Nature Socialism, Journal of
World-Systems Research, precum și în alte publicații au lărgit
înțelegerea publică către eco-feminism ca sociologie critică. Poziția mea este aceea că, în conjuctura globală contemporană,
avem nevoie de un nou tip de analiză sociologică de clasă. Ceea
ce urmează este așadar o prezentare succintă a traiectoriei
istorice, precum și a aspectelor pretinse de ceea ce eu numesc
„un materialism încorporat”.
> Un materialism încorporat
Munca reproductivă este temelia tuturor societăților. În
practica efectivă a acestui tip de muncă, mamele învață cum
să susțină ciclurile biologice ale corpurilor pe care le au în grijă.
Într-o manieră similară, țăranii și culegătorii își calibrează activi-
tatea la ciclurile regenerative ale pământului. Acești muncitori
nemonetizați sunt în mare parte invizibili în economia globală,
nefiind recunoscuți în mod adecvat nici în domeniul sociolo-
giei, nici în teoretizările marxiste. Am putea însă argumenta că
aceste trei grupuri particulare de muncitori, mamele, țăranii și
culegătorii, formează împreună o clasă socială specifică, extrem
de importantă în acest moment, datorită abilităților lor materiale
de a susține și menține viața pe Pământ.
Conceptul de feminism ecologic este de obicei utilizat
pentru a descrie o politică ce tratează ecologia și feminismul
ca expresii ale aceleiași probleme. Acesta [i.e. feminismul eco-
logic] apare atunci când condițiile de viață din cartiere urbane
și comunități rurale sunt în situații de risc. Atât femeile, cât și
bărbații pot fi implicați în munci cu impact emoțional, însă cum
la nivel global în principal femeile sunt poziționate social ca
ocupându-se de îngrijire și de hrană, de obicei femeile dintr-o
comunitate vor fi primele care lansează acțiuni de protejare a
mediului. Intervențiile de acest tip sunt universale, indiferent de
regiune, clasă socială sau etnie; cu alte cuvinte, sunt în mod
particular intersecționale. Încă din anii 1970, indiferent la ce
continent ne referim, femeile au răspuns prin „eco-feminism”
la prejudiciile colaterale aduse de consumerismul capitalist și
de modelele de dezvoltare ulterioare celui de-al Doilea Război
Mondial. Indiferent dacă s-au opus poluanților toxici,
despăduririlor, energiei nucleare sau agroindustriei, politicile
lor au conectat întotdeauna „localul” de „global”. Eco-feminste
germane, precum Maria Mies, chiar și-au construit în mod
explicit activitatea pe contribuția socialistă a Rosei Luxemburg.
>>ca o nouă analiză de clasă

36
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PERSPECTIVE TEORETICE
Anii 1980 au marcat o creștere rapidă a „noilor mișcări sociale”
– împotriva bombelor nucleare, de susținere a comunității afro-
americane (lb. eng. Black Power), pentru emanciparea femeilor,
pentru drepturile de proprietate ale populației indigene – iar
marxiștii nu s-au înșelat când și-au declarat scepticismul. Eco-
logia radicală urma să fie cooptată de partide verzi și de către
tehnocrați. Feminismul a fost deformat de către individualismul
liberal, fiind transformat într-un domeniu care vizează un singur
aspect asupra căruia se negociază cu statul pe tema drepturilor
egale. Următoarea fază a eco-feminismului a urmat Summitului
Pământului din 1992 organizat de Națiunile Unite, ceea ce a in-
tensificat politicile neocoloniale în numele protejării naturii, politici
ale Nordului Global. În prezent, un plan general global de acorduri
regionale a deschis calea corporațiilor către activități de minerit
pe pământurile indigene, precum și către patentarea plantelor
medicinale indigene. Eco-feminiști precum Vandana Shiva au fost
prezenți la Summitul Pământului de la Rio și au făcut tot posibi-
lul pentru a se opune acestor măsuri. Nu a trecut mult până ce,
conform socioloagei peruviene Ana Isla, Convenția-Cadru a
Națiunilor Unite pentru Schimbare Climatică a forțat și mai multe
concesii de la cei lipsiți de apărare. Secolul XX s-a încheiat cu Lupta
pentru Seattle, în care o insurgență locală devenită internațională
a opus rezistență la Organizația Mondială a Comerțului (lb. eng.
World Trade Organization). Această vastă mișcare compusă din
diverse mișcări sociale de găsire a unei alternative la globalizare
a și-a ținut primul Forum Social Mondial în 2001.
> Globalizare: decolonizare
Expansiunea liberului schimb de factură neoliberală a
demoralizat proletariatul din statele metropolitane, prin trans –
mutarea locurilor de muncă către zone de procesare de export
cu salarii mici din Sudul Global. Însă mulți jucători din periferia
geopolitică au avut o agendă pozitivă – una de decolonizare.
În Brazilia, o vibrantă Mișcare a Persoanelor fără Pământ a
menținut un discurs despre sate ecologice și suveranitate
a resurselor alimentare. În Ecuador, femeile din Acțiunea
Ecologică (lb. span. Acción Ecológica) au inventat conceptul
de „datorie ecologică” pentru a descrie cei peste 500 de ani
de furt colonial al resurselor naturale, furtul modern întreprins
de politica de dobânzi a Băncii Mondiale, precum și degradarea
continuă a calității vieții cauzată de extractivismul economic.
Justiția definită de sustenabilitate a fost un punct discutat și
la Summitul Oamenilor pentru Climat organizat la Cochamba
în 2010, care a prezentat modalitățile andine ca alternativă la
pierderea umană rezultată din această afluență a manufacturii.
Echivalarea industrializării cu ideea de progres a fost pusă sub
semnul întrebării. Imediat după criza financiară din 2008, tineretul conștient
de situația de la nivel global a inițat mișcarea Occupy,
grupându-se într-o tabără în apropierea Wall Street pentru a
critica clasa capitalistă; în Germania, ei au format o blocadă
împotriva băncilor din Frankfurt. O altă politică bazată pe „valori
reproductive” care pun preț pe viață a apărut în statele medite-
raneene care s-au opus programelor de austeritate ale Uniunii
Europene. Indignados din Spania au inițiat o serie de economii
de cartier autonome. În 2012 la Rio+20, grupuri de afaceri,
politicieni, precum și Programul pentru Mediu al Națiunilor
Unite și-au intensificat propunerea privind noul acord ecologic
mondial (i.e. Green New Deal) – un exercițiu de PR
pentru economia-bio nanotehnologică; din nou, eco-feminiștii
i-au contestat. Mai târziu, cercetători și oameni de știință s-au
întrunit la Leipzig și Budapesta pentru a discuta conceptul de
descreștere, deși viziunea eco-feministă post-dezvoltare a unor
gânditori precum Veronika Benholdt-Thomsennu nu era încă
recunoscută. Astăzi, Rosa-Luxemburg-Stiftung examinează
convergența eco-feminismului cu alte politice orientate spre
comunitate, precum buen vivir din America de Sud, ubuntu din
Africa de Sud, sau swaraj din India.
Eco-feminiștii dețin o literatură extensivă, adesea predată în
universități, un corpus de cunoaștere ce punctează modalitatea
în care cultura capitalistă patriarhală, încadrarea și comodifi-
carea naturii formulează un ecou pentru încadrarea și comodi-
ficarea corpurilor femeilor muncitoare. Aluziile tradiționale la
Mama Natură sunt mai mult decât o metaforă. După cum
punctează și Greta Gaard, o etică a veganismului bazată pe
compasiune circulă acum în cadrul rețelelor eco-feminste și au
loc întruniri internaționale frecvente pe tema protejării animale –
lor (lb. eng. Minding Animals). Femei de peste tot din Africa, ale
căror vieți sunt amenințate de mineritul din apropierea satelor
lor, au lansat WoMin, o rețea continentală anti-extractivistă, cu
propriul manifest eco-feminist pe tema schimbărilor climatice.
Mame appalachiene din Statele Unite organizează o acțiune
directă împotriva distrugerii vârfurilor muntoase de către
industria cărbunelui. Școala Navdanya din India pentru eco-
suficiență creează „bănci” de semințe tradiționale, pentru a le
salva față de brevetarea farmaceutică. În Sichuan, China, femei
din zone rurale restaurează fertilitatea solului prin reîntoarcerea
la tehnici organice ancestrale. Iar în Londra, femei casnice își
oferă în mod voluntar timpul pentru a repara bazinul hidrografic
al râului Tamisa după sute de ani de abuz.
> Antropocentrism: eco-centrism
Când activiști sau, să zicem, sociologi ISA din comitetul de
cercetare RC48 nu înțeleg modalitatea prin care logica
reproducerii interconectează ecologia, forța de muncă, mișcările
indigene, ale muncitorilor și ale femeilor, apare o problematică
unică a „politicilor identitare”, unde drepturile unui grup sunt
îndreptate împotriva drepturilor altuia. Această imaginație
sociologică restrictivă este o expresie a dualismului vestic
antropocentric „umanitate” versus „natură”, o judecată de „simț
comun” tradițional reprodusă odată cu socializarea fiecărei noi
generații.
Din nefericire, mecanismul globalizării este încă susținut de
ierarhia „marelui lanț al vieții” (Aristotel), un mecanism dis –
cursiv vechi ce plasează zeii, regii și bărbații în centrul vieții
sociale, cu putere asupra elementelor slabe, precum femeile,
indigenii și natura. Această mantră aristoteliană a structurat
direcția istoriei în așa fel încât, de-a lungul ultimelor sute de Un exemplu despre modul în care “forța meta-industrială” atinge
suficiența economică cu durabilitate ecologică. Foto: Ariel Salleh.
>>

37
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019PERSPECTIVE TEORETICE
ani, femeile și sclavii cuceriți au devenit simple obiecte. Instituții
eurocentrice, de la religie la justiție, economie și știință, au
fost modelate pentru a deservi „puterea masculină” – poziție
standard la nivel internațional pentru liberali și socialiști
deopotrivă. După cum observă și Carolyn Merchant, istorică eco-
feministă a științei, modul de gândire specific perioadei iluminis-
te a conceptualizat corpurile și natura ca mecanisme cu compo-
nente ce ar trebui controlate prin formule matematice. Această
cultură de alienare de la viața propriu-zisă este indispensabilă
pentru buna funcționare a capitalismului și este susținută în
sociologie de o serie de moderniști ecologici din comitetul de
cercetare ISA RC24 ce consideră că inovația tehnologică poate
salva mediul înconjurător. Cu toate acestea, viitorul automati-
zat nu se va contextualiza în mod organic în sustenabilitate
sau justiție. Așadar, forme precum economia circulară sau
transvaluarea muncii de îngrijire de către economiști feminiști
sunt reabsorbite de logica capitalului.
Într-un moment de criză ecologică, oamenii trebuie să fie
capabili să gândească într-un cadru eco-centric. Când acest
context se formulează ca provocare pentru actualii profesori
de sociologie, studenții radicali tind să nu abordeze problema-
tica ecologiei politice sau nici măcar cea a geografiei umane.
Profesioniștii moderniști au însă mult de învățat din eco-cen-
trismul epistemologiilor indigene și al analizelor bazate pe
experiența femeilor în munca organică de îngrijire.
Discursul „umanitate” versus „natură” a împiedicat stânga, și
în particular feminismul postmodern, să considere această forță
de muncă reproductivă marginalizată ca agent reprezentativ de
acțiune politică. Perspectiva obișnuită a stângii este aceea că
eco-feminismul atribuie perspectivei politice feminine o „esență
feminină” înnăscută – ceea ce este complet lipsit de sens.
Sursa percepțiilor eco-feministe nu stă nici în întruparea
biologică, nici în structuri economice sau moravuri culturale,
deși toate acestea influențează în mod evident acțiunile umane.
Mai degrabă, o epistemologie eco-feminstă își are baza în ideea
de muncă: în realizarea și reproducerea înțelegerii și abilităților
prin interacțiune cu lumea materială. Indivizii care lucrează într-o
manieră autonomă, în afara rutinei industriale depersonalizante
– îngrijitori, fermieri, culegători – sunt în sinergie cu întreaga lor
gamă de capacități senzoriale și pot construi modele mult mai
reprezentative și rezonante ale dinamicii prin care un element
relaționează cu un altul.
> Munca regenerativă
Temporalitatea acestei clase a forței de muncă eco-centrice
este intergenerațională și, așadar, intrinsec precaută. Scala este
intimă, maximizând receptivitatea lucrătorilor la transferurile de
materie-energie în natură sau în corpurile-umane-ca-natură.
Judecata este bazată pe o expertiză izvorâtă din încercare și
eroare, utilizând o perspectivă ce ia în calcul întregul ciclu de
viață al ecosistemului sau al sănătății corporale. Diversele
nevoi ale speciei sau ale cohortelor sunt echilibrate și recon-
ciliate. Când economiile domestice și de trai practică o formă
sinergică de rezolvare a problemelor, deciziile bazate pe criterii
multiple devin o problemă de logică a bunului simț. Respon-
sabilitatea este transparentă atunci când nu există o diviziune între capacitățile mentale și cele manuale; produsul muncii nu
este alienat de lucrător, ca în capitalism, ci împărtășit cu ceilalți.
Aici putem observa logica lineară a producției făcând loc logicii
circulare a reproducerii. De fapt, provizionismul social este în
acest fel știință vernaculară și acțiune politică directă în același
timp.
Feminismul ecologic susține o sinergie a politicilor, mentenanță
a mijloacelor de trai, profesionalizare, solidaritate, autono-
mie culturală, conștientizare a elementelor de gen, învățare,
emancipare și reînnoire spirituală. Un exemplu contemporan ar
fi cel al mamelor și bunicilor din dealurile distruse de dezvol-
tare din Nabon, Ecuador. Dând dovadă de gândire pe termen
lung și de creativitate, acest grup autonom reușit să controleze
eroziunea solului, rețeaua de apă, fertilitatea solului și su-
veranitatea resurselor alimentare prin activitatea de plantare în
vederea restaurării bazinelor hidrografice și a cursurilor vechi
de apă. Prin această activitate, ele au contribuit și la rezolvarea
crizei climatice globale. În mod similar, uniunea internațională
agrariană Via Campesina insistă că „sistemul nostru la scară
redusă ajută la răcirea Pământului”.
Activitățile reproductive creează „modalități de cunoaștere”
relaționale ce se poziționează contra violenței mecanice aduse
de raționamentul instrumental al Occidentului. În lipsa unui
ghidaj ferm al politicilor radicale de către munca de îngrijire,
sistemul poate să cadă din nou în acel tip de iluminism ce încă
tratează planeta și indivizii drept resurse inepuizabile pentru o
economie a creșterii. În vreme ce gândirea lineară a industriei
moderne atacă însuși metabolismul naturii, lâsînd în urmă dezor –
dine și entropie, meta-industrii ce înțeleg și susțin procesele de
viață dezvoltă epistemologii tacite ce exprimă forme alternative
de creativitate umană. Acest tip de activitate, însușită de capi-
tal de la periferiile domestice și geografice, este în fapt condiția
preliminară a modului de producție capitalist. Cu alte cuvinte,
această clasă specifică de lucrători există „înăuntrul capitalis –
mului”, când activitatea subvenționează valoare adăugată; în
același timp însă, provizionarea reproductivă există și „în afara
capitalismului”, într-o formă auto-suficientă. Termenul „meta”
pe care îl folosesc implică o structură fundamentală, ce menține
activitățile subsidiare bine stabilite.
Economiile eco-suficiente nu externalizează costurile prin
exploatarea corpurilor altora și nici nu externalizează risipa prin
„poluare”. Aceste aptitudini regenerative sunt indispensabile în
susținerea unui viitor global și este remarcabil faptul că acest
demers este deja practicat de către majoritatea lucrătorilor,
la nivel internațional. Această formă de recunoaștere oferă
o putere strategică semnificativă clasei meta-industriale ca
actor istoric în arena politică internațională. Preocuparea clasică
socialistă cu „relațiile de producție” abuzive – în mod cert de
o importanță critică – au marginalizat grija pentru „relațiile
reproductive” opresive. Acestea fiind spuse, există pasaje în
literatura lui Marx ce ar putea fi utilizate pentru a descrie „clasa
muncitoare meta-industrială”, dacă orientarea sa umanistă ar fi
fost mai puțin patriarhală și eurocentrică.
Adresă de corespondență: Ariel Salleh < ariel.salleh@sydney.edu.au>

38
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
> Brazilia 2018:
Clasele de mijloc se orientează spre dreapta
de Lena Lavinas, Universitatea Federală din Rio de Janeiro, Brazilia și Guilherme Leite
Gonçalves, Universitatea de Stat din Rio de Janeiro, Brazilia
Î n America Latină, anii 1980 au
adus sfârșitul dictaturilor mili-
tare care au înnăbușit câteva
decenii până atunci forțele
schimbării sociale. Dar deși tranzitia
către democrație a extins cercul formal
al cetățeniei, s-a confruntat de aseme –
nea cu crize economice și cu acorduri
elitiste.
În Brazilia, tranziția lentă, graduală
și sigură anunțată de penultimul
președinte militar, Ernesto Geisel, a
conținut aceste contradicții. Legea
Grațierii, rezultat al înțelegerii între
liderii politici, economici și forțele
armate, a lăsat pe dinafară victimele
torturii și familiile celor dispăruți. În
țări precum Argentina, Bolivia, Chile,
Guatemala, Peru și Uruguay au existat
legi similare, ceea ce a dus la aresta-
rea torționarilor și, în anumite cazuri,
a foștilor șefi de stat. În Brazilia, Comi-
sia pentru Adevăr (lb. eng. The Truth
Comission), activând între 2011
și 2014, a încercat să cinstească
amintirea violenței statului prin politi-
ci publice, dar recomandările sale nu
și-au atins scopu. În ciuda limitărilor sale, re-democra-
tizarea Braziliei a creat spațiu pentru o
mai mare participare politică. Clasele
de mijloc au jucat un rol fundamental în
reorganizarea societății civile, luptând
pentru politici feministe, anti-rasiste.
De asemenea, au jucat un rol crucial
pe parcursul Adunarea Constitutivă din
1987, precum și un rol decisiv în cadrul
alegerilor care au urmat la finalul dicta-
turii.
În 1989, clasele de mijloc
favorizau Partidul Muncitoresc (PM)
care îl avea pe Luís Inácio Lula da Silva
drept candidat la președinție, în timp
ce candidatul câștigător, Fernando
Collor de Mello a fost simbolul
continuității pentru elitele care au avut
de câștigat în timpul regimului militar.
În 1992, când au apărut acuzațiile de
corupție împotriva lui Collor, sectoarele
clasei de mijloc s-au mobilizat ma-
siv pentru a cere anchetarea primului
președinte neoliberal al Braziliei.
În anii 1990, clasele de mijloc au
continuat să-l susțină pe Lula,
acesta pierzând în favoarea lui
>>Din februarie 2018, prezența militară și a
Poliției au devenit o parte normală a vieții
de pe străzile din Rio de Janeior. Foto: EBC
– Empresa Brasil de Comunicação/Agência
Brasil. Creative Commons.
Fernando Henrique Cardoso în 1994 și
1998. În 1994, majoritatea voturilor pe
care le-a obținut Lula aparțineau celor
cu câștiguri între două și zece salarii
minime pe economie, precum și celor
mai educați votanți. Cea mai puternică
susținere a lui Cardoso a venit de la
ambele extreme ale spectrului salarial.
În 1998, Cardoso a obținut majoritatea
voturilor din toate zonele spectrului
salarial, remarcându-se în special prin
numărul de voturi obținute în rândurile
celor mai puțin educați. Lula, între timp,
a continuat să aibă rezultate foarte
bune printre cei mai educați.
Epoca Cardoso a fost caracterizată
de politici monetare stabile, privatizări
record și austeritate fiscală, ceea ce a
dus Brazilia la recesiune. Restructurarea
economică profundă a aruncat clasa
de mijloc într-o menghină, presată fiind
de reducerea meseriilor tradiționale,
de incoerența modelului de înlocuire
a importurilor (care a dus la creșterea
pozițiilor tehnice și birocratice), de
reducerile salariale și de lipsa unor
oportunități satisfăcătoare de locuri de
muncă.
Pierderea statusului social a făcut ca
Lula să fie sprijinit de clasa de mijloc
la alegerile din 2002, astfel ajungând
la putere primul muncitor care avea
să devină președinte al Braziliei. Până
în 2006, susținerea clasei de mijloc
pentru Lula începuse să dispară. Acest
trend descendent s-a accentuat în
2010 și 2014, când candidatul nomi-
nalizat al Partidului Muncitoresc a fost

39
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
Dilma Rousseff (aceasta câștigând
ambele alegeri). Încet dar sigur, munci-
torii din clasa de mijloc se orientau spre
dreapta.
> Expansiunea orientată către
piață în perioada Lula/ Dilma
Lula a devenit președinte în 2003,
în timpul unei perioade de încetinire și
regresie economică, în ciuda stabilității
monetare obținute prin Planul Real (lb.
portugheză „Plano Real”). Mult lăudata
victorie împotriva inflației nu a reușit
să reducă sărăcia și inegalitățile și
nici să promoveze mobilitatea socială
ascendentă a clasei mijlocii.
Revenirea economică în timpul
primului mandat al lui Lula (2003-06) a
devenit mai robustă în cel de-al doilea
(2007-10). Inițial, creșterea prețurilor
bunurilor a favorizat exporturile și a
atras creșterea. Aceștia au fost anii
marcați de o expansiune semnificativă
în angajarea formală pe piața muncii,
precum și de o creștere a salariului
mediu. Salariul minim a crescut cu
peste 70%, mult deasupra inflației.
În paralel, programele de luptă
împotriva sărăciei au adus un beneficiu
modest, dar constant pentru 14 milioane
de familii. Accesul la noi linii de credit a
făcut posibil un process extraordinar de
incluziune financiară. Succesul progra-
mului „Coșul Familiei” (lb. portugheză
„Bolsa Família”), un program recunos –
cut la nivel mondial, deriva exact din
creșterea rapidă a monetizării celor
mai vulnerabile sectoare ale societății,
acestea fiind introduse pe piața de
consum.
În același timp, aveau loc procese
de privatizare. Privatizarea sănătății,
în paralel cu subfinanțarea sistemului
public de sănătate, a dus la o creștere
spectaculoasă a cererii pentru opțiuni
private. În învățământul superior,
studenții începuseră să se orienteze din
ce în ce mai mult dinspre sistemul public
către instituțiile private: până în 2015,
75% dintre studenți învățau într-o formă
de instituție privată. Cifrele care prezintă
situația împrumuturilor studențești sunt
elocvente: 51% sunt în întârziere de
plată (a unei sume cumulate în jurul a
5 miliarde de dolari americani), iar, din
acest grup, mai mult de jumătate nu au
mijloacele pentru a-și finaliza creditul.
Supraevaluarea realității a motivat
importuri record de produse fabricate și, într-un final, a slăbit întoarcerea
către activitatea industrială. Una dintre
moștenirile Partidului Muncitoresc este
poziția centrală restaurată a sectorului
primar, promovată nu doar de o cerere
globală pentru materie primă, ci și de o
alianță strânsă a coaliției de guvernare
cu sectorul economic agricol.
Creșterea economică a început să se
diminueze în primul an al administrației
președintelui Dilma (2011). Străzile
răsunau de disatisfacția „noilor clase de
mijloc” – termen folosit pentru a sugera
sfârșitul obstacolelor din fața mobilității
sociale, permițând sectoarelor cu
venituri mici să consume precum clasele
de mijloc. Apoi, în iunie 2013, s-a
produs o mișcare spontană a maselor
care cereau transport public mai bun,
sisteme de sănătate și educație mai
bune și condiții de locuit.
Pentru a înțelege mai bine acest
proces, trebuie să ne amintim că, în
același timp cu creșterea salariilor și
scăderea prețurilor pentru produsele
fabricate din 2006 până în 2013, chel-
tuielile cu educația, sănătatea, creșa,
îngrijirea persoanelor vârstnice depășeau
cu mult inflația medie și salariile.
Creditele ușor disponibile, dar scumpe
satisfăceau visul de consum, dar din ce
în ce mai multe persoane au căzut pradă
unor datorii de coșmar care le înghițeau
mare parte din venitul disponibil per
gospodărie. În prezent, 63 de milioane de
adulți în Brazilia au datorii către sectorul
financiar.

> Clasa de mijloc și extrema
dreaptă
Adânciți în datorii, clasele de mijloc
au fost deziluzionate de contradicțiile
dintre stadiile succesive ale expansiunii
orientate către piață care au urmat re-
democratizării. Pe lângă depolitizarea
care a caracterizat zilele de creștere
economică, această situație i-a plasat
într-o poziție contradictorie, volatilă în
ceea ce privește platformele politice și
i-a pregătit pentru a fi vrăjiți de discursul
de extremă dreapta.
Primul element al acestui discurs
este dorința de a reveni la o dictatură
militară, perioadă lăudată ca fiind mai
bună în istoria Braziliei. Aceasta este
încurajată și de o politică a tăcerii
în jurul violenței statale din această
perioadă, care se datorează înțelegerii
încheiate la nivelul elitelor din perioada
de re-democratizare. În plus, extrema dreaptă a redefinit
tensiunile sociale în termeni naționaliști,
șoviniști, discriminatorii. Aceasta
[i.e. extrema dreaptă] surprinde in-
securitatea clasei de mijloc, etalând
inamici pe care-i consideră răspunzători
de starea societății: stânga, femeile,
homosexualii, negrii, nativii și toți cei
care care s-au ridicat la un status socio-
politic inaccesibil anterior. Prin opre –
siunea îndreptată împotriva „celuilalt”,
încearcă să mențină poziția privilegiată
a celor care au fost retrogradați social
de către piață. Este crucial faptul că
extrema dreaptă alimentează deziluzia
clasei de mijloc față de administrațiile
din perioada Lula și Dilma:
„antipetismo” (anti-PTism, i.e. o poziție
împotriva Partidului Muncitoresc) este o
distilare a frustrării politice și economice
într-o aversiune personală și în violență.
Discursul urii al extremei drepte se
bazează pe normalizarea violenței îm-
potriva săracilor și a clasei muncitoare
ca politică de stat, ceea ce se traduce
în cifre brute astfel: din februarie 2018,
când s-a apelat la armată pentru a
interveni în Rio de Janeiro, poliția și
armata au omorât câte o persoană
la fiecare 6 ore. Țintele sunt bărbați
tineri, de culoare, care locuiesc în favele.
Îndemnul de a răspunde la violență cu
violență, în ciuda ineficienței evidente
a unor astfel de strategii, a devenit
standard pentru sectoarele de mijloc
care văd în insecuritatea urbană o lipsă
a autorității statale ce trebuie remediată
cu orice preț pentru societate.
La alegerile recente, candidatul
victorios al extremei drepte, căpitanul
Jair Bolsonaro, a avut o mare influență
printre votanții din clasele superioa-
re și de mijloc, care au o diplomă
de liceu sau de facultate, în timp ce
Fernando Haddad, candidatul Partidului
Muncitoresc, și-a găsit susținerea
printre cei mai săraci și needucați,
ceea ce arată cam cât de mult s-au in-
versat locurile pe tabla de șah a politi-
cii. Dar acum putem observa două noi
elemente foarte asemănătoare în jocul
politic Brazilian. Primul are legătură cu
scorurile ridicate obținute de Bolsonaro
în toate segmentele sociale. Cel de-al
doilea cuprinde creșterea indiferenței și
a disprețului împotriva regulilor demo-
cratice în exact aceleași clase care
erau vitale pentru re-democratizarea
Braziliei.
Adrese de corespondență:
Lena Lavinas <lenalavinas@gmail.com>
Guilherme Leite Gonçalves <lguilherme.leite@uerj.br>

40
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
> Populismul, identitatea
Î ncepând cu anii ‘90,
populismul a fost un termen
utilizat pe scară largă pentru a
desemna un nou tip de ideolo –
gie non-liberală care caracterizează
anumite partide politice și liderii
lor într-o mare varietate de țări. O
pretenție morală față de reprezen –
tarea exclusivă – în care legitimitatea
oricărei opoziții poate fi negată – apare
ca una din caracteristicile fundamen –
tale ale populismului și constituie
baza observației tulburătoare a faptu –
lui că un guvern ales în mod demo –
cratic poate prezenta o amenințare
la adresa democrației. Cu toate aces-
tea, amenințarea în cauză ar putea
să nu fie clar percepută în discursul și
orientarea politică a unui partid
populist atunci când acesta va veni la
putere; caracteristicile atribuite în
general politicii populiste se
desfășoară deseori într-un proces
dinamic de abateri treptate de la
normele și instituțiile democrației
reprezentative. Prin urmare, s-ar
putea sugera că natura populismului
este mai bine înțeleasă mai degrabă
prin abordarea sa ca un proces
decât ca o ideologie cu un set de
caracteristici date.
>>> Procesul populismului de
dreapta din Turcia
Când Partidul Justiției și Dezvoltării
(AKP) a venit la putere în Turcia în
2002, „democrație conservatoare”
a fost termenul folosit de liderii săi
pentru a descrie poziția sa ideologică,
în încercarea de a respinge
preocupările legate de trecutul său
islamist. Într-adevăr, fondatorii par –
tidului s-au format din punct de ve –
dere politic în cadrul Mișcării Islamiste
Naționale și cei mai mulți dintre ei au
deținut poziții importante în guver –
nul de coaliție condus de RP (lb. rom.
Partidul Bunăstării), care a fost
desființat în 1997 pentru orientarea
sa anti-seculară. Cu toate acestea,
afirmațiile liderilor AKP că partidul
și-a părăsit poziția islamistă a sunat
convingător pentru multe persoane
din țară și din străinătate. Exprimarea
angajamentului față de o strategie
economică orientată spre piață a fost,
de asemenea, liniștitoare pentru cei
care erau gata să accepte AKP drept
un partid de dreapta tipic.
Astăzi, AKP și liderul său Erdoğan
apar ca un exemplu proeminent de Ayșe Buğra, Universitatea Bogaziçi, Turciași piața
Recenta criză monetară din Turcia arată cum
încălcările legii privind salvarea autonomiei
băncii centrale pot provoca daune grave
economiei. Foto: Ayșe Buğra.
în dezbaterile privind amenințarea
populistă pentru democrație. Această
schimbare a percepției se referă mai
puțin la apariția unei agende islamiste
ascunse decât la desfășurarea unei
tendințe deja prezente de polarizare
a societății. Această tendință a fost
inițial formată ca argument defensiv
împotriva a ceea ce a fost prezentat ca
o opoziție formată din forțe seculariste
autoritare străine de universul cultural
al țării și ostilă unui guvern ales de
majoritatea sa.
AKP, precum RP în anii 1990, s-a
bazat foarte mult pe limbajul politicii
de recunoaștere pentru a insista asu-
pra poziției dezavantajate a majorității
musulmane a țării, sub regimul
republican secular. Aceasta a fost cu
adevărat un caz în care câștigătorii
populiști s-au comportat de parcă ar
fi fost victime și reprezentând majori-
tatea ca fiind o minoritate maltratată,
așa cum a afirmat Jan-Werner Müller
în cartea sa „Ce este populismul?”.
Cu toate acestea, în contextul pre –
dominant al perioadei, în care politica
de identitate a fost larg acceptată
de-a lungul decalajului dintre
politica stângă și dreaptă, unii

41
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
au interpretat și acest element al
discursului AKP ca o chemare
democratică pentru recunoașterea
diferenței culturale, împotriva univer –
salismul contestat al poziției secu-
lariste poziției seculariste. În plus,
abordarea AKP s-a extins și la
minoritățile etnice, prin promisiuni
că vor recunoaste și vor respecta
diferențele culturale care până
atunci le fuseseră respinse, cel puțin
la nivelul discursului. Pentru un
timp, aceasta a ajutat partidul să se
bucure de sprijinul diferitelor
segmente ale populației, inclusiv al
intelectualilor liberali de stânga și al
câtorva cetățeni kurzi.

Abia la un deceniu după formarea
primului guvern AKP a devenit posibil
să se observe problemele inerente
abordării partidului față de diferența
de grup. În timp ce recunoașterea
diferențelor culturale a fost prezentată
ca o dimensiune centrală a dreptății,
problema reprezentării juste a fost
indexată la monopolul legitim al
partidului ales sau al liderului
acestuia asupra reprezentării politice
a tuturor grupurilor.
> Folosirea politicii de
identitate de către dreapta
În lumina recentelor evoluții
politice din Turcia, o întrebare ridicată
de Sheri Berman devine relevantă:
„De ce politica de identitate aduce
mai mult beneficii pentru dreapta decât pentru stânga?” Așa cum Eric
Hobsbawm a avertizat deja în 1996
într-un articol publicat în „The New
Left Review”, naționalismul este
singura formă a politicii de iden-
titate care este la bază, în mod
comun atractivă pentru majoritatea
cetațenilor și „dreapta, în special
dreapta aflată la putere, a pretins
întotdeauna să monopolizeze acest
lucru”. În cazul AKP, utilizarea cu
succes a limbajului politicii de iden-
titate a evoluat în cele din urmă
într-o formă de naționalism în care
partidele de opoziție sunt prezentate
ca o amenințare la adresa interesu-
lui național. Acest lucru se găsește
ilustrat, de exemplu, în discursurile
campaniei electorale de înainte de
alegerile generale din 2015.
Odată cu schimbarea discursivă de
la afirmarea diferenței culturale la un
limbaj naționalist, au fost introduse
succesiv și schimbări instituționale
importante după cele trei referen-
dumuri din 2007, 2010 și 2017. De
fapt, cazul Turciei arată modul în care
epoca populismului nostru este și o
epocă a referendumurilor. Creșterea
curentă a populismului și reflectarea
globală a referendumurilor ca formă
de decizie politică ar putea fi interpre –
tate ca o reflectare a unei nemulțumiri
populare pe scară largă cu democrația
reprezentativă. Ca atare, ambele
promovează preocupări similare în
cercurile liberale despre o formă de
suveranitate populară neconstrânsă de un sistem al echilibrului între
puterile statului. În Turcia, refere-
ndumul a jucat într-adevăr un rol
semnificativ în eliminarea treptată
a constrângerilor birocratice și
juridice asupra executivului și, în cele
din urmă, în stabilirea unui sistem
prezidențial în care președintele ales
are o putere de decizie imensă.
Interesant este faptul că inserarea
țării în economia globală de piață
a rămas un factor important care
limitează utilizarea puterii absolute de
luare a deciziilor de către conducătorul
ales. Recenta criză monetară din
Turcia a arătat cum încălcarea
statului de drept și ignorarea au-
tonomiei băncii centrale au dus la
erodarea încrederii investitorilor și au
provocat prejudicii grave economiei.
Din moment ce acum devine clar
faptul că criza nu poate fi gestionată
pur și simplu prin referiri repetate la
forțele conspirative împotriva țării,
politicienii populiști care sunt
autoritari vor trebui să recunoască
că regimul/ puterea lor poate fi în
conflict cu buna funcționare a
economiei de piață. În aceste condiții,
ramâne încă nesigur la ce fel de
schimbări ne putem aștepta în ce
privește în plan politic și cel al politicii
economice.
Adresă de corespondență: Ayșe Buğra
<bugray@boun.edu.tr>Foto: Ayșe Buğra.

42
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
> Populismul de dreapta
din America Latină:
de Ramiro Carlos Humberto Caggiano Blanco, Universitatea São Paulo, Brazilia, și Natalia Teresa
Berti, Universitatea din Rosario, Columbia
E xplozia ofertei de bunuri
de larg consum a anilor
2000 a permis guverne –
lor Argentinei și Braziliei
să adopte politici de reindustrializare
în combinație cu integrare socială.
Aceste guverne au renaționalizat
companiile strategice, au (re-)regle –
mentat parțial piața muncii, au
promovat ideea unui venit minim,
au consolidat educația publică și au
sprijinit creditele pentru locuințe,
pe lângă alte măsuri care au
permis creșterea claselor de mijloc
și depășirea sărăciei pentru mari
secțiuni ale populației. Cu toate
acestea, relansarea economică și
atragerea fluxurilor semnificative
de investiții au menținut caracterul
extrem de concentrat al acestor
economii. Criza din 2008 a evidențiat
fragilitatea privilegiilor dobândite de
clasele de mijloc. În același an, au
apărut și revendicările autoritare și
de excluziune ale celor cunoscuți
drept caceroleros în Argentina și paneleiros în Brazilia (protestatari
care bat în oale și tigăi la mitinguri),
care au jucat un rol important în
pierderea susținerii de care se bu-
curau Cristina Fernández de Kirchner
și Dilma Rousseff și în ascensiunea
ulterioară a guvernelor populiste de
dreapta.
În martie 2008, în Argentina,
grupurile care erau conectate la expor –
turile de cereale au inițiat o serie de
proteste și blocări de drumuri în fața
unui nou mod de taxare care țintea
gestionarea dezechilibrului dintre un
sector agricol extrem de competitiv și
diferitele industrii care rămăseseră în
urmă din punct de vedere tehnologic.
Durata și acceptarea pe scară largă
a grevelor în zonele agricole au dus
unele centre urbane în pragul lipsei
de hrană.
Acesta a fost începutul unei serii
de demonstrații „auto-organizate” de
către sectoarele claselor superioare Proteste în Argentina. Foto: Ramiro Carlos
Humberto Caggiano Blanco.Interesul personal în detrimentul bunăstării
sociale
și mijlocii din Buenos Aires, care s-au
extins, în sunetul tigăilor, în alte orașe.
Către 2012, acestea au devenit nu-
meroase, dar apoi au pierdut treptat
intensitatea. Aceste demonstrații, cu-
noscute sub numele de #13A #8N #
8A #8A #13N și #18F1, au alăturat
diverse nemulțumiri – corupția și
lipsa de libertate, alocația universală
acordată copiilor etc. – toate
acestea fiind exprimate cu strigăte
agresive și steaguri îndreptate
împotriva președintelui și a partidul
de guvernământ.
În mai și în iunie 2013, în Brazilia,
evenimentele de protest în favoarea
transportului în comun gratuit și-au
schimbat interesul și s-au transfor –
mat într-un protest al clasei mijlocii
împotriva Campionatului Mondial de
Fotbal și al serviciilor publice aflate
în stare precară. În 2015 și 2016,
protestele s-au extins în aproape toate
marile orașe braziliene, schimbân-
du-și caracterul și dobândind un
>>

43
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
ton destul de agresiv atât împotriva
președintelui Dilma Rousseff, cât și
împotriva Partidului Muncitorilor și
a politicilor sociale promovate încă
din 2002. Aceste manifestări au
combinat cererea de demitere a lui
Rousseff, metode fasciste de rege-
nerare a dictaturii și ostilitate publică
către stânga. Numeroase grupuri au
cerut direct o „intervenție imediată a
armatei”.
Clasa de mijloc și elitele au
protestat împotriva micșorării decala-
jului social pe care ambele guverne
încercau să-l realizeze prin intermediul
politicilor anticiclice și a reglementării
pieței forței de muncă. Întreprinzătorii
mici și mijlocii au respins transferul
de putere către muncitori, iar clasele
care beneficiau de un salariu stabil
au respins pierderea privilegiului de
a avea personal domestic fără carte
de muncă. În același timp, ei au
asociat politica socială cu corupția
indivizilor și a statului. Au apelat la
„teoria meritocrației” pentru a norma-
liza inegalitățile sociale și pentru a
legitima sărăcia ca pe un eșec perso-
nal care decurge din lene sau din lipsa
de competențe. Aceasta merge mână
în mâna cu „teologia prosperității”,
prin care biserica Penticostală afirmă
că efortul este răsplătit în mod eco-
nomic de către Dumnezeu, precum și
cu alte discursuri „antreprenoriale”.
Această nemulțumire, care a
început ca o condamnare neobosită,
marcată de maniheism și selec –
tivitate, a corupției – lui Kirchner în
Argentina și a Partidului Muncitorilor
(Petista) în Brazilia – drept simptom
al liderilor cu „caracter deviant”, a
devenit o pepinieră pentru foarte
multe tipuri de teorii fundamenta-
liste. În același timp, a fost acordată
o oarecare atenție celor care erau
de fapt implicați în fapte de corupție, fără a pune la îndoială caracterul
structural pe care aceasta [i.e.
corupția] îl are în ambele societăți.

Fundamentalismul este definit
de percepția că există un adevăr
dezvăluit care invalidează orice posi-
bilitate de dezbatere. Fundamen-
talismul anticomunist a renăscut în
Argentina și Brazilia sub masca an-
tichavismului. Amenințarea este acum
„venezuelizarea” și „bolivarianismul”, în
general, înțelese ca fiind orice
încercare de a demola fundamentele
„capitalismului occidental” și ale „fa-
miliei tradiționale”. Fundamentaliștii
anticomuniști se opun reducerii
inegalităților sociale și de gen, ceea
ce se traduce, în Brazilia, prin ura față
de cei săraci, feminiști, homosexuali
și de negri și, în Argentina, prin ura
față de villeros (oamenii care locuiesc
în zonele sărace), toți acuzați că sunt
incompetenți, ignoranți sau corupți.
Aceasta a deschis ușile spre
popularizarea ideologiei ultraliberale,
moștenite de la școala austriacă, care,
după cum explică cercetătorul social
brazilian Carapanã, este susținută
de doi piloni: „statul minimal” și prin-
cipiul pacta sunt servanda, conform
căruia toate drepturile sunt reduse
la ceea ce este agreat „în mod liber”
de către părți. De acolo, se stabilește
o dihotomie simplistă sui generis,
care se traduce în: stânga-stat-
constrângere versus dreapta-piață-
libertate. Prima structură reprezintă
„egalitatea” drept o amenințare, în
timp ce a doua redefinește conceptul
de libertate ca „absență a statului”.
Al doilea moment în construirea
populismului de dreapta este mariajul
de conveniență dintre ultraliberalism
și fundamentalismul creștin, în toate
versiunile sale. Atacul asupra statu-
lui este un punct de referință comun deoarece, în timp ce „limitează până
unde se extinde libertatea”, reduce și
autoritatea patriarhală prin intervenția
publică, chiar și în învățământul
privat. Alianța dintre ONG-urile care
apărau ultraliberalismul și bisericile
neo-penticostale a fost tradusă în
Argentina și Brazilia printr-un amestec
de atacuri asupra politicii sociale și a
intervenției statului în economie, de
condamnări ale „ideologiei de gen” și
de acuzații de „îndoctrinare a elevilor”
de către profesorii din școli.
Potrivit sociologului brazilian Camila
Rocha, succesul în stabilirea unui
regim subiectiv al urii, care împiedică
orice posibilitate de analiză și dialog
democratic, poate fi explicat prin
utilizarea eficientă a noilor instru-
mente tehnologice, prin spațiul
tot mai mare pe care mass-media
hegemonice l-au acordat acestor idei
și prin infiltrarea subtilă a organizațiilor
politice tradiționale, cum ar fi
ONG-urile și partidele politice. Astfel,
s-a ajuns la un consens împotriva
luptelor care păreau că au
fost depășite odată cu reve –
nirea democrației în ambele țări
(Argentina în 1983, Brazilia în 1986):
lupta pentru drepturile omului și
lupta împotriva inegalității sociale.
Iar acest consens s-a stabilit în
aceste societăți cu o mare doză de
voluntariat, discursuri false,
simplificări falsificate și nesfârșitele
„știri false” („fake news”).
1 În ordine: 13 Septembrie și 8 Noiembrie 2012;
18 Aprilie, 8 August și 13 Noiembrie 2013 și 18
Februarie 2014.
Adrese de corespondență:
Humberto Caggiano Blanco
<ramirocaggianob@gmail.com>
Natalia Teresa Berti
<natalia.berti@urosario.edu.co>

ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
> Naționalismul
radical:
de Justyna Kajta, Universitatea din Wrocław, Polonia
Î n ultimii ani, susținerea în
creștere față de partidele
naționaliste și populiste
de dreapta a stârnit îngri-
jorare în rândul sociologilor și al
decidenților politici democrați
din numeroase țări. În Polonia,
organizațiile radicale naționaliste
au devenit mai vizibile începând cu
2015, când partidul conservator
de dreapta Lege și Dreptate (PiS)
a câștigat alegerile parlamentare.
O creștere similară a discursurilor
naționaliste poate fi văzută și în
alte țări din Europa, precum și din
afara Europei, acolo unde partidele
populiste de extremă dreapta își
atrag votanții prin mobilizarea în
jurul unor subiecte precum migrația
și suveranitatea.
Ce reprezintă în acest moment
naționalismul radical în Polonia? Ce înseamnă să lupți pentru „ M ă r e a ț a
Polonie”? Pentru a răspunde acestor
întrebări, am pornit o cercetare printre
membrii unor organizații naționaliste
din Polonia. Am realizat interviuri
narative de tip biografie pentru a
depista căile biografice ale organizării,
precum și motivele lor și viziunea lor
asupra lumii.
Privind cum naționaliștii se descriu
pe ei înșiși și își descriu activitatea
lor, putem observa patru categorii
discursive principale. În primul rând,
ei se văd pe sine drept educatori
ai noilor generații și patrioți care
cunosc istoria Poloniei, promovând
versiunea corectă a acesteia. În al
doilea rând, sunt apărători/ (re)fon-
datori ai identității poloneze, bazate
strict pe tradiție și pe valorile catolice.
În cel de-al treilea rând, naționaliștii
sunt activiști anti-sistemici, care
>>Marșul de Ziua Independenței organizat
de forțele naționaliste în Varșovia, Polonia,
2011. Wikipedia, Creative Commons.o nouă contracultură în Polonia?
rezistă „sistemului” înțeles la modul
general ca Uniunea Europeană,
organizarea politică, politica post-
1989 și mass-media liberală. În
cel de-al patrulea rând, se prezintă
pe sine drept cetățeni implicați
social și politic cărora, în contrast cu
majoritatea societății poloneze, le
pasă de anumite amenințări posibile
și care sunt conștienți de acestea.
Pe baza analizei relatărilor lor și a
materialelor publicate pe site-urile
organizațiilor de care aparțin, se
poate spune că, în Polonia, mișcarea
naționalistă contemporană este
o mișcare socială post-modernă,
care rezistă liberalismului și care se
întoarce către tradiție. Poate fi văzută
ca un tip particular de contracultură:
anti-liberală (bazată pe dominația
resimțită a discursului și a politicii
de stânga), anti-organizare, anti-UE, 44
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019

ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
anti-heterogenitate. În timp ce
contracultura din anii 1960 se baza
pe sloganuri progresiste, cee ce
observăm acum este o întoarcere
(imposibilă) către trecut, care este
foarte dificil de imaginat, dacă luăm
în considerare toate schimbările
care s-au petrecut de atunci. Ceea
ce face această contracultură chiar
mai neobișnuită este faptul că gu-
vernul (PiS) pare a fi parte din ea. O
altă problemă este eșecul de a defini
ordinea din trecut/ tradițională pe
care încearcă să o reconstituie:
trecutul pare un fel de concept
abstract mai degrabă decât un
punct de referință specific. Mișcarea
naționalistă contemporană este
în aceeași măsură o mișcare anti-
sistem, care pune la îndoială clasa
politică și lipsa unei transformări
reale, de profunzime, după 1989
(inclusiv lipsa unei de-comunizări
și tranziția ușoară a elitelor politice
către elite naționale). Participanții
la mișcare sunt interconectați prin
cultură, identitate și politică, mai degrabă decât prin economie. Ei
împart (1) un sentiment de
amenințare a valorilor (națiune,
religie, familie tradițională, istorie)
considerate ca fiind fundamentul
civilizației europene și a ceea ce ține
de a fi polonez; (2) convingerea că
scena politică este plină de ipocrizie;
(3) convingerea că națiunea poloneză
are suveranitate limitată.
Realitatea este văzută în termeni
dihotomici rigizi: la nivelul cel mai
general, lumea se împarte în „bine”
și „rău” (vezi Tabel 1). De partea
„binelui” se află cele mai importante
valori ale organizațiilor: civilizația
europeană, religia (creștinismul),
națiunea, familia. Valorile sunt
descrise prin referire la tradiție,
comunitate și ordine morală.
Sunt considerate native, naturale,
eterne și, deci, reale. În plus, putem
observa două perechi inseparabile de
categorii – (1) națiunea poloneză
și credința catolică și (2) civilizația
europeană și creștinismul – care ilustrează locul central al religiei
în naționalismul polonez. Ceea ce
domină de partea „răului” este libe-
ralismul, văzut în contradicție cu
viziunea tradițională și care este,
printre altele, reprezentat de Uniunea
Europeană. Împreună cu materialis –
mul, relativismul și egalitariansimul,
liberalismul distruge fosta ordine și
conduce la dezintegrarea comunității.
În contrast cu categoriile „binelui”,
cele „ale răului” au fost inventate
și „forțate” de grupuri de putere din
exterior. Într-o astfel de realitate, clasa
politică, Uniunea Europeană, homo-
sexualii și refugiații devin principalii
inamici. Ei întruchipează caracteris –
tici și fenomene care sunt conside-
rate dăunătoare pentru că amenință
viziunea unei națiuni omogene,
coezive și suverane.
Naționalismul radical este baz –
at pe două emoții dominante:
nesiguranță și mândrie. Luând în
considerare schimbările ce au loc în
contextele de ordin politic, economic și
45
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019Tabelul 1. Viziunea dihotomică a realității în discursul mișcării naționaliste
BINE
tradiții, comunitate și ordine
Civilizația europeană
(tradiții vechi, înrădăcinate)
Valori creștine
(credință catolică, sursa moralității, naturalețe)
Comunitatea națională
(întreg organic, ierarhie, libertate, suveranitate,
ordine)
Familia tradițională
(sănătate, comunitate) RĂU
liberalism, egoism și degenerare
Democrația liberală
(UE ca regim, totalitarism, ostilitate, falsitate, pericol)
Ideologia iluministă a drepturilor omului
și a relativismului
(artificialitate, lipsa adevărului obiectiv)
Egalitarismul și haosul
cosmopolitanismului
(materialism, egalitarism mitologic/ inventat,
dezintegrarea comunității și a ordinii)
Modelul relației liberale/ de stânga
(politicieni, mass-media, feminism, lobby
homosexual; boală, degenerare, nocivitate)
Sursa: Analiza a 30 de interviuri biografice cu reprezentanți ai All-Polish Youth (lb.rom. Tineretul Polonez), National Rebirth of Poland (lb. rom. Renașterea Națională
a Poloniei) și National-Radical Camp (lb. rom. Tabăra Național-Radicală) în perioada 2011-15, și materiale publicate pe site-urile lor oficiale de organizare.
>>

ASCENSIUNEA GLOBALĂ A POPULISMULUI DE DREAPTA
cultural, la nivel național, european
și global, incertitudinea este un sen-
timent comun și împărtășit și, luat
individual, insuficient pentru a
deveni naționalist. Cu toate acestea,
discursul radical naționalist legat
de vizunea dihotomică despre lume
poate apărea ca un răspuns la pro-
blemele de zi cu zi, inclusiv la cele
ce țin de dificultatea de a menține o
slujbă decentă, de a avea condiții de
locuit și standarde de viață decente.
Poveștile despre refugiați periculoși
care-și impun cultura și care pun
stăpânire pe case și locuri de muncă;
despre minoritățile sexuale care
abuzează copii; despre corporațiile
internaționale care exploateză
muncitorii polonezi și despre libe-
ralii care, în mod intenționat, atacă
tradițiile și valorile poloneze sunt bine
primite de unele segmente ale
societății din Polonia. Asemenea
discursuri oferă răspunsuri facile și
puncte de referință solide pentru a
face față încărcăturii date de incer –
titudine, prin orientarea acesteia în aversiune față de inamici inventați.
Naționalismul este, de asemenea,
despre mândria națională: un senti-
ment manifestat ca protest împotriva
poziției semi-periferice a Poloniei în
lume. Similar, după cum arată cerce –
tarea realizată de Maciej Gdula asupra
votanților partidului Lege și Dreptate,
naționalismul radical este o metodă
de a căuta semnificația simbolică a
Poloniei și a „ridicatului din genunchi”.
Există o nevoie puternică de a se
simți superiori altora și de a construi
o națiune mai bună, conștientă de și
ancorată în istoria sa.
Va fi societatea poloneză
dominată de acest val al contra-
culturii naționaliste? Pe de-o parte,
se poate spune că naționalismul
radical nu își va pierde susținerea
curând și este destul de dificil de
estimat ce fel de discurs l-ar putea
înlocui și ar putea explica cu ușurință
complexitatea lumii contemporane.
Mai mult, organizațiile naționaliste
au mărșăluit alături de guvernul polonez în data de 11 noiembrie
2018, cu ocazia Zilei Independenței,
ceea ce arată că structura politică este
favorabilă dezvoltării lor. În schimb,
reprezentanții celor cu viziuni opuse,
liberale, de stânga, în ciuda unui
context politic mai puțin favorabil, încă
se fac remarcați și sunt activi în socie-
tatea poloneză. Unul din semnele
recente ale faptului că ei continuă să
fie relevanți îl reprezintă rezultatele
alegerilor locale: deși PiS a obținut,
în general, cel mai mare număr de
locuri în guvernele regionale, locui-
torii marilor orașe din Polonia au ales
mai frecvent candidați liberali. La ce
ne putem aștepta în anii următori
este la o creștere a tensiunii și a
conflictului dintre discursurile
culturale, mai degrabă decât la o
preluare a discursului public de către
naționaliștii radicali.
Adresă de corespondență: Justyna Kajta
<juskajta@gmail.com> 46
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019
Marșul de Ziua Independenței organizat de
forțele naționaliste în Varșovia, Polonia, 2015.
P. Drabik/flickr. Unele drepturi sunt rezervate.

47
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019> Inspirându-ne
de Johann Bacher, Universitatea Johannes Kepler, Linz, Austria, Julia Hofmann, Camera Muncii,
Viena, Austria și Georg Hubmann, Institutul Jahoda Bauer, Austria
Î n 2017, autorii prezentului articol au fost implicați
în editarea, finanțarea și prezentarea tezei de
doctorat, aproape necunoscute până atunci, a
faimoasei cercetătoare austriece Marie Jahoda,
care și-a terminat dizertația la sfârșitul anului 1931, sub
supravegherea lui Karl și a lui Charlotte Bühler. În 1932,
Universitatea din Viena a aprobat dizertația. Aceasta a
avut la bază 52 de interviuri calitative cu locuitori ai așa-
numitului Versorgungshäuser din Viena, care era un fel de
azil de bătrâni pentru persoane sărace și bolnave. A fost
primul studiu empiric care a folosit informații biografice ale
clasei muncitoare. Interviurile și dizertația oferă o viziune
impresionantă a condițiilor opresive de locuire ale clasei
muncitoare în a doua jumătate a secolului XIX și în primele
decenii ale secolului XX.
În paralel, Jahoda a fost implicată – după cum este mai
bine știut – în faimosul studiu „Marienthal: Sociografia unei
comunități șomere”, pe care l-a scris în colaborare cu Paul
Lazarsfeld și Hans Zeisel. Ea a scris principalele părți ale
acestui raport în timpul verii anului 1932.
În 1937, regimul austro-fascist a forțat-o să părăsească
Austria, Jahoda fiind anunțată doar cu câteva zile înainte.
>>de la Marie Jahoda
Plecarea din țară a fost precedată de închisoare. Implicarea
ei în mișcarea social-democrată a fost interzisă de regimul
austro-fascist din 1934. Doar intervenția internațională i-a
permis să scape.
Jahoda s-a mutat întâi în Marea Britanie, unde a fost
implicată în foarte multe proiecte de cercetare aplicată,
inclusiv un studiu privind schema de producție de
subzistentă dintr-o regiune minieră din Țara Galilor, regiune
cu o rată mare a șomajului. În 1945 s-a mutat în Statele
Unite și a obținut o poziție în departamentul de cercetare
al Comitetului Evreiesc American, unde a realizat mai multe
studii empirice. Spre sfârșitul anului 1947, s-a mutat la
Biroul de Cercetare Socială Aplicată din cadrul Universității
Columbia și a început o colaborare fructuoasă cu Robert
K. Merton. În 1949, a devenit profesor asociat și, în 1953,
profesor universitar de psihologie socială la Universitatea
New York. În 1958, s-a întors în Marea Britanie, din motive
personale, și a devenit profesor la Universitatea Brunel; în
1965, a acceptat o poziție de profesor universitar de psiho-
logie socială la Universitatea din Sussex. Jahoda a murit
în Regatul Unit în 2001. În Austria, țara natală, meritele ei
extraordinare au fost recunoscute numai foarte târziu în
viață, la sfârșitul anilor 1980. Ea a vrut să se întoarcă în
Austria după al Doilea Război Mondial, dar nu a primit nicio
ofertă de muncă.
Marie Jahoda este autoarea a mai mult de 250 de
publicații, acoperind subiecte numeroase și diferite: forță
de muncă și șomaj; atitudini și schimbări de atitudini, în
special în ceea ce privește anti-semitismul; conformitate
și autoritarism; sănătate publică; metode de cercetare și
metodologie și psihanaliză. Numărul mare de recenzii în
jurnale importante arată interesul ei vital legat de diferite
domenii științifice.
> Ce putem învăța de la Marie Jahoda
Ce putem învăța din munca ei științifică și din
biografia sa, ca cercetători sociali și cetățeni implicați? În
primul rând, ca autori, am dori să menționăm că provenim din
domenii diferite. Unul dintre noi este profesor universitar de Marie Jahoda în 1937. Credit: AGSÖ (Arhivă
pentru Istoria Sociologiei în Austria).

48
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019sociologie la o universitate, altul este implicat într-un think
tank și al treilea este angajat în cadrul Camerei de Muncă
din Austria. Avem vârste și genuri diferite. Există și elemente
comune în toate aceste contexte. Toți trei am studiat științe
sociale (sociologie și socioeconomie) la aceeași universi-
tate și toți vrem să ajutăm la rezolvarea problemelor sociale
și la reducerea inegalităților sociale.
Prima concluzie la care ajungem în legătură cu
munca științifică și biografia lui Jahoda este că ar trebui
să ne concentrăm activitatea pe problemele reale ale
oamenilor. Acest lucru înseamnă și să ne implicăm
personal în problemele sociale ale oamenilor. Biogra-
fia lui Jahoda oferă multe exemple de bună practică. O
asemenea implicare stimulează cercetarea, așa cum a
accentuat Jahoda în munca ei metodologică, și, de ase –
menea, oferă posibilitatea unei mai bune înțelegeri a feno-
menelor sociale și poate duce chiar și la găsirea de soluții.
Jahoda a accentuat faptul că întrebările științifice abstracte
nu sunt totdeauna utile pentru definirea și rezolvarea pro-
blemelor sociale. Această abordare nu este nici nouă, nici
specifică lui Jahoda. Așa cum știm cu toții, nu este ceva
simplu de adresat.
În al doilea rând, învățăm de la Jahoda că analiza
problemelor și a inegalităților sociale necesită interes în
multe domenii științifice și cooperare cu colegi din dife-
rite discipline științifice. Competiția interdisciplinară nu
ajută, deoarece nu este posibil să împărțim problemele
sociale în funcție de domeniul științific. Munca lui Marie
Jahoda nu a cunoscut bariere științifice, accentul său in-
terdisciplinar concentrându-se pe sociologie și psihologie.
Conceptul ei de psihologie socială non-reducționistă
este util pentru explorarea a ceea ce ea a numit reali-
tate socială, legând structura socială și personalitatea
(respectiv, sociologia și psihologia). O sarcină a psiho-
logiei sociale non-reducționiste este să analizeze ce
experiențe oferă o instituție socială, cum influențează
interpretarea lor comportamentul oamenilor și viceversa.
Conceptul lui Jahoda legat de cele cinci funcții latente ale
ocupației este încă un exemplu excelent al acestei legături.
Conceptul presupune că ocupația ca instituție socială
oferă tipuri specifice de experiențe, care satisfac nevoi
umane de bază (fundamentale). Ocupația (1) structurează
ziua; (2) menține oamenii activi; (3) lărgește orizontul
social al oamenilor dincolo de familia lor personală; (4)
contribuie la obiective colective mai înalte și (5) oferă
identitate socială și status.
Aceste cinci funcții latente și relațiile lor cu nevoile
umane fundamentale sunt încă importante și utile în
analiza schimbărilor sociale, cel puțin în țările vestice. Ar
trebui să ne întrebăm mai des în ce măsură și pentru ce
categorii de oameni anumite dezvoltări sociale contravin
acestor nevoi umane fundamentale. Conform principiilor
metodologice ale lui Jahoda, o astfel de analiză ar trebui
să se bazeze pe experiențele de zi cu zi ale oamenilor și pe nevoile lor. Analizele noastre vor fi mai realiste și rezultatele
mai convingătoare,având acest fapt în vedere (vezi discuția
despre think tank-uri în Global Dialogue 8.2 ). Rezultatele
noastre vor avea audiență mai largă și vor stimula discuțiile
publice (nu toată lumea trebuie să fie de acord!).
În final, analizele noastre ar trebui să se concentreze pe
dezvoltarea umanității. În opinia noastră, științele sociale
s-au concentrat în ultima vreme în primul rând pe între –
barea: de ce societatea îngreunează dezvoltarea umanității
noastre? Aceste analize, deși urgente dacă luăm în consi-
derare problemele sociale diverse și severe pe care le au
societățile noastre globale, duc la un diagnostic negativ
sau pesimist, iar o astfel de viziune negativă devine parte a
identității noastre ca cercetători sociali. Urmând exemplul lui
Jahoda, ar trebui, pe de-o parte, să legăm problemele reale
de cercetarea științifică și, pe de altă parte, să avem o atitu-
dine mai optimistă. Acest lucru ne va ajuta, de asemenea,
să întărim rolul expertizei academice în discursul științific
și politic, într-o vreme în care think tank-urile neoliberale au
din ce în ce mai multă influență. Analizele noastre ar trebui
să răspundă parțial la următoarea întrebare: ce condiții
societale trebuie îndeplinite ca noi să ne putem dezvolta
umanitatea?
Adrese de corespondență:
Johann Bacher <johann.bacher@jku.at>
Julia Hofmann <Julia.HOFMANN@akwien.at>
Georg Hubmann <georg.hubmann@jbi.or.at>
Coperta disertației Mariei Jahoda din 1932, recent publicată în 2017
de StudienVerlag: Marie Jahoda Lebensgeschichtliche Protokolle der
arbeitenden Klassen 1850-1930 [Rapoartele istorice ale Mariei Jahoda
asupra clasei muncitoare, 1850-1930], editată de Johann Bacher,
Waltraud Kannonier-Finster, și Meinrad Ziegler.

49
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019> Relații de muncă și
dialog social
de Elísio Estanque, Universitatea din Coimbra, Portugalia și membru al Comitetului de Cercetare
a Mișcărilor Muncitorești ISA (RC44) și a Claselor și Mișcărilor Sociale (RC47) și António Casimiro
Ferreira, Universitatea din Coimbra, Portugalia
>>în Portugalia
P ortugalia este o țară semi-periferică care
a trecut printr-o tranziție democratică în
anul 1974, după o perioadă lungă de regim
dictatorial (începând cu anul 1926). Autoritarul
„Estado Novo” („Noul Stat”) a fost stabilit prin Constituția
în anul 1933. Aceasta a pus bazele normative ale unui
corporatism fascist care a legitimat controlul statal asupra
sindicatelor muncitorești și a crescut represiunea violentă
a muncitorilor.
Rezistența clasei muncitoare a fost puțin întâlnită și
sporadică în peste 48 de ani de regim autoritar. Abia spre
finalul anilor 1960 au putut fi remarcate niște grupuri de
rezistență, organizate în uniunile corporatiste. Aceasta
a fost rezultatul urbanizării, al concentrării populației în
zonele de coastă, al creșterii anumitor servicii publice,
precum și al creșterii economiei sectorului terțiar, care a
oferit spațiu pentru o nouă dinamică asociativă în rândul
forței de muncă (deși în continuare clandestină). În acest
context a apărut, în anul 1970, confederația sindicală
care încă domină și astăzi (Intersindical Nacional, astăzi
cunoscut ca CGTP – Confederația Generală a Muncitorilor
Portughezi). Cu toate acestea, în timpul acestei perioade
(de la sfârșitul anilor 1960 până la revoluția din 25 aprilie
1974), în ciuda deschiderii relative a economiei și a creșterii
sectorului de servicii, Portugalia a rămas o țară predomi-
nant rurală. Industria incipientă s-a bazat pe muncă ieftină
încadrată într-o economie controlată de stat și într-un regim
represiv și tutelar care supraveghea muncitorii, sindicatele
și societatea în general.
Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974 a fost cea care
a creat condițiile pentru apariția actualului sistem de relații
și drepturi de muncă. Doar începând de atunci se poate
vorbi despre dialog social și legislație a muncii în societatea
portugheză. Mai mult, datorită puternicei efervescențe
revoluționare a mișcărilor populare și sociale din acea
perioadă (1974-5), Portugalia a devenit neobișnuita
țară vestică care a acceptat deschis un proiect socialist,
recunoscut prin Constituția din 1976. Cu toate acestea,
acele perioade conflictuale și revoluționare au lăsat urme
adânci în țară (bune și rele), instalându-se o ruptură Pictură murală pe străzile din Lisabona,
reprezentând Revoluția Garoafelor din 25 aprilie
1974. Foto: Kimble Young, Creative Commons.

50
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019structurală între modele sociale opuse. Acest lucru a fost
tradus în domeniul politic printr-o diviziune între ideologiile
anti-sistemice – PCP (Partidul Comunist) și extrema stângă
– și ideologiile social-democrate sau liberale – PS (Partidul
Socialist) și PSD (Partidul Social-Democrat). Acest conflict
a fost oglindit în domeniul sindicatelor: pe de o parte, CGTP
(un sindicat de influență comunistă, bazat pe clase) și, pe
de altă parte, Uniunea Generală a Muncitorilor (UGT- sindi-
cat reformist, bazat pe dialog), fondat în 1978.
Legislația muncii stabilită sub noua constituție a reflectat, în
special în faza incipientă, influența luptelor de clasă intense
din perioada revoluționară. Constituția a instituționalizat
o structură tripartită la nivel macrosocial: aceasta a fost
reprezentată Comitetul Permanent pentru Dialog Social
(CPCS) fondat în 1984, înlocuit mai târziu de Consiliul
Economic și Social (CES), în 1991. În practică, modelul
dialogului social și al relațiilor muncitorești a oscilat în funcție
de diferite conjuncturi politice și de dinamica relațiilor de
putere dintre parteneri sociali, precum și de evoluția indica-
torilor sociali și economici. În ultimii 30 de ani, perioadele
de criză și impactul economiei globale au dus la schimbări
legislative care au constrâns politicile sociale, urmând
o perioadă generală de dereglementare, flexibilizare și
segmentare a muncii.
Recenta criză economic-financiară din 2008 a avut un
impact major asupra Portugaliei, în special în timpul
programului ajutor financiar (2011-14). În acea
perioadă, condițiile unei „stări de excepție” au apărut în
Portugalia. Măsurile de austeritate impuse de Troika
(Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și
Fondul Monetar Internațional) și aplicate cu mult zel de
precedentul guvern de dreapta (PSD/ CDS, condus de
fostul prim-ministru Passos Coelho) au intensificat
inegalitățile sociale și excluziunea, într-un context al ten-
siunilor sociale marcat de un ciclu de proteste și greve,
conduse de mișcări sociale și muncitorești.
Acest context de austeritate a implicat un instituționalism
politic și juridic și o organizare socială menite să calmeze
și să stabilizeze piețele prin complianța deficitului bugetar
și prin distrugerea mecanismelor de dialog social. Măsurile
de austeritate și agenda „reformistă” neoliberală s-au
suprapus cu o dorință de a reduce costurile de muncă și
compensațiile pentru concediere, de a flexibiliza timpul
de lucru și de a restricționa negocierilor colective. În mod
specific, o serie de schimbări legislative emblematice au
fost introduse pentru a reduce beneficiile care se aplicau
clasei muncitoare. Rolul sindicatelor muncitorești prevăzut
în Constituție a fost de asemenea restricționat, fiind însă
privilegiat rolul consiliilor de muncă și al sindicatelor de la
nivel de companie.
Simultan, forma privilegiată a reglementării relațiilor
de muncă – negociere colectivă – a suferit constrângeri
puternice din cauza limitelor contractelor de muncă și
ale acordurilor colective. Acestea, atât cât au depins de
o perioadă de negociere – cu sau fără o înțelegere – au favorizat angajatorii. Situația negocierilor colective în
timpul perioadei de austeritate s-a reflectat în blocarea
acestei forme de dialog social, prin creșterea asimetriei de
putere dintre muncitori și angajatori. Pe de altă parte, la
nivel macrosocial, Consiliul Economic și Social (CES) a jucat
un rol important în aducerea înapoi a cadrului relațiilor de
muncă, sub presiunea angajamentelor făcute către Troika.
Astfel, elementele diluate într-un proces mai amplu al așa-
numitelor „reforme structurale” de abia au putut rezista
acestor decizii fără a-și pierde identitatea politică și juridică
a legislației muncii.
Narațiunea de austeritate caracterizată de fundamen-
talismul pieței a delegitimizat diagnozele alternative ale
realității, blocând orice agende legislative care reflectau un
etos social ce proteja drepturile de muncă și justiția socială.
Aceleași instituții și organizații cetățenești și de dialog
social s-au văzut cooptate și convertite în instrumente
pentru legitimizarea noii austerități.
După procesul de democratizare (începând cu
1974), pot fi identificate 4 momente: expansiunea și
epuizarea dialogului social la nivel macro, între anii 1970
și 1980; revenirea dialogului social în anii 1990, legată de
procesele europene de integrare și globalizare; mo-
mentul de criză în dialogul social, marcat de luarea unui
angajament în privința implementării măsurilor de
austeritate și a reformelor legislative ulterioare; și, în final,
momentul prezent în care, prin acorduri parlamentare între
guvernul condus de Partidul Socialist, Partidul Comunist și
Blocul de Stânga, axa negocierii s-a mutat către parla-
ment, importanța mecanismelor de negociere fiind redusă
gradual (atât negocierea colectivă, cât și mecanismele
tripartite).
În concluzie, cea mai recentă perioadă post-Troika a
oferit posibilitatea unei soluții politice și condiții noi pentru
reîntoarcerea la dialogul social. Din acest motiv, țara
este astăzi dată ca un model de contra-curent în
contextul european, prezentând, de asemenea, și o
viabilitate surprinzătoare de alianțe între diferite forțe
politice de stânga. În această nouă configurație a forței
de muncă politică, nu numai protagoniștii politico-parti-
zani sau mișcările de protest social, ci și diferitele forme
de acțiune sindicală au contribuit la o atmosferă care
favorizează alianțele și procesele de negociere. În ciuda
îndoielilor și perplexităților ridicate de această soluție,
experiența portugheză ne arată că viitorul dialogului social
implică configurații noi printre actorii sociali, cuprinzând
sferele politice și muncitorești. Aceasta [i.e. experiența
portugheză] demonstrează că, în ciuda vicisitudinilor,
revenirea economico-financiară poate fi combinată cu
revenirea politicilor sociale și cu o reînviere a alianțelor
politice, într-o democrație reprezentativă în care conflictul
și negocierea sunt inseparabile.
Adrese de corespondență:
Elísio Estanque <elisio.estanque@gmail.com>
António Casimiro Ferreira <acasimiroferreira@gmail.com>

51
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019> Prezentarea echipei
Global Dialogue
din Bengal

Rokeya Akhter
Asif Bin Ali
Md. Eunus Ali
Abdullah-Hill-Muhaimin
Chowdhury
Mustafizur Rahman
Khairun Nahar
Juwel Rana
Eashrat Jahan Eyemoon
Kazi Fadia Iqbal
Habibul Haque Khondker
Hasan Mahmud
Toufica Sultana
Md. Helal Uddin GLOBAL
DIALOGUE
>>

52
GD VOL. 9 / # 1 / APRILIE 2019Rokeya Akhter este un consultant național și specialist în
proiecte de dezvoltare în Bangladesh. Printre specializările
ei se numără planurile de acțiune pe problematici de
gen, nutriția adolescenților și reziliența la schimbările
climatice în vederea securității hranei. Este doctorandă la
Univeristatea din Dhaka, Bangladesh. Teza sa se axează pe
problematica limbii, culturii și educației în Dhaka. Deține
un masterat în sociologie de la Universitatea din Dhaka.
Asif Bin Ali predă sociologia la Universitatea de Est, Dhaka,
și lucrează ca asistent editorial pentru Daily Observer, un
cotidian în limba engleză din Bangladesh. El colaborează
și cu Universitatea Centrală Queensland din Australia ca
cercetător asociat din 2017. Are un masterat în sociologie
obținut la Universitatea Sud-Asiatică din New Delhi, India.
Printre interesele lui de cercetare menționăm naționalismul,
terorismul, formarea identitară, sociologia religiei și istoria
dezastrelor naturale.
Md. Eunus Ali este student în cadrul departamenului
de sociologie al Universității din Dhaka. Interesele lui de
cercetare se concentrează pe relația dintre gen și
dezvoltare, pe sănătate publică și pe socializarea timpurie.
Abdullah-Hill-Muhaimin Chowdhury este expert în
cercetarea de piață calitativă și lucrează la acest moment
pentru Quantum Consumer Solutions. Deține o licență și
un masterat în sociologie de la Universitatea din Dhaka.
Interesele lui de cercetare se concentrează pe dinamica
modelelor narativelor religioase în relație cu constructele
sociale din Bangladesh.
Eashrat Jahan Eyemoon este lector în cadrul
Departamentului de Sociologie al Universității din Dhaka.
Deține diploma de licență și masterat în sociologie de la
Universitatea din Dhaka. Printre interesele ei de cerce –
tare se regăsesc relațiile de gen și guvernața în raport cu
securitatea hranei.
Kazi Fadia Iqbal și-a finalizat studiile de licență și
masterat în sociologie, actualmente finalizându-și o diplomă în
filozofie. În prezent, ea este director de promovare și activează
în cadrul diviziei de networking a SAIST (Institutul de
Transformare Socială din Asia de Sud).
Habibul Haque Khondker, (Universitatea din Pittsburg)
este profesor de sociologie în cadrul Universității Zayed
din Abu Dhabi, UAE și co-președinte al Comitetului de
Cercetare pentru Transformări Sociale și Sociologia Dezvoltării
din cadrul Asociației Internaționale de Sociologie (RC09).
Printre interesele lui de cercetare menționăm teoriile
globalizării, migrația, statul, societatea civilă, democrația,
armata în politică și foametea. Khondker este co-autor al
volumului Globalizare: Est/ Vest (SAGE, 2010) împreună
cu Bryan Turner, co-editor al Asia și Europa în Globalizare:
Continente, Regiuni și Națiuni (Brill, 2006) cu Goran
Therborn și co-editor al volumului Globalizarea Secolului
XXI: Perspective din Golf (Dubai, Abu Shabi: Zayed University
Press, 2010) împreună cu Jan Nederveen Pieterse.
Hasan Mahmud este profesor asistent cu rezidența la
Universitatea Northwestern din Qatar. Deține un doctorat în Sociologie de la Universitatea din California-Los Angeles,
un masterat în Studii Globale de la Universitatea Sophia
din Tokyo, precum și diplome de licență și masterat în so –
ciologie de la Universitatea din Dhaka, Bangladesh. A fost
profesor invitat al Departamentului de Sociologie de la
Ball State University, Statele Unite ale Americii. Interesele
lui academice se concentrează pe teoriile sociologice,
globalizare, migrație și dezvoltare internațională, politici iden –
titare și etnografie globală. Cercetările lui au fost publicate
în jurnale prestigioase precum Current Sociology, Migration
and Development, Contemporary Justice Review și Journal of
Socioeconomic Research and Development.
Mustafizur Rahman este masterand în cadrul
Departamentului de Sociologie al Universității din Dhaka. A
primit medalia de aur pentru performanță excepțională în
studii universitare în anul 2018. Interesele lui academice
se concentrează pe sociologia medicală și pe sistemul
sănătății publice.
Khairun Nahar este expert în logopedie în cadrul CS Care
Limited. Ea deține o licență și un masterat în lingvistică și un
masterat în științe sociale (terapia prin discurs și limbă) de
la Universitatea din Dhaka.
Juwel Rana este cercetător Erasmus în cadrul Școlii de
Sănătate Publică a EHESP, Franța. Printre interesele lui
de cercetare menționăm impactul expunerii mediului la
poluare, metalele toxice, perturbatorii endocrinologici și
factorii asociați sănătății fizice și cognitive a copiilor. A publi –
cat articole academice și capitole în volume de specialitate
naționale și internaționale, pe tematici precum sănătatea
mediului, sănătatea femeilor și a copiilor, probleme cardio –
vasculare, fumatul, factorii sociali ce determină starea de
sănătate sau inegalitățile în sănătate. Este editor executiv
al Jurnalului Sud Asiatic de Științe Sociale (South Asian
Journal of Social Sciences) și co-fondator al SAIST, Dhaka.
Toufica Sultana este doctorandă la Universitatea din
Saskatchewan, Canada. Interesele ei de cercetare cuprind
domenii precum îmbătrânirea și sănătatea mentală, socio –
logia sănătății și a bolii, demografia, inegalitățile sociale,
managementul dezastrelor și studiul vulnerabilității. A pre –
dat sociologia în cadrul Universității de Est din Bangladesh
înainte de a se înrola în actualul său program doctoral din
Canada. De aemenea, ea a lucrat și în cadrul Diviziei de
Cercetare și Evaluare (RED) în BRAC, Bangladesh. Este
editor asociat al Jurnalului Sud Asiatic de Științe Sociale
(South Asian Journal of Social Sciences) și co-fondator al
SAIST, Dhaka.
Md. Helal Uddin este lector în sociologie la Universitatea
de Est, Bangladesh. Și-a finalizat studiile de licență și
masterat în sociologie la Universitatea din Dhaka. Lucrează
ca asistent editorial pentru Jurnalul Sud Asiatic de Științe
Sociale (South Asian Journal of Social Sciences) și este
Asistent Director (Divizia de Cercetare și Inovare) la SAIST.
Printre interesele lui de cercetare se regăsesc sociologia
mediului, sociologia sănătății și post-modernismul.